In memoriam Ion Chiriac Născut la 5 octombrie 1941, poetul Ion Chiriac debutează cu versuri mlașul literar (1961), alte poezii fiindu-i publicate în Luceafărul, Contemporanul,Amfiteatru, Cronica, Scânteia tineretu- lui, Flacăra lașului, Ateneu și Ramuri. A lucrat ca redactor la ziarul Flacăra lașului (1967), apoi la Scânteia tineretului (1967-1969), în 1968 apărându-i și prima plachetă lirică, intitulată Ce se numește toamnă. După debut, poetul a colaborat cu versuri, eseuri, cronici și articole pe teme de cultură îndeosebi la periodicele ieșene și băcăuane, publicând volumele de poezii Răsărit de fată mare (1970), Lumina pământului (1973), Nopți cu Șttfan cel Mare (1974), Liniștea dintre nori (1977), Elogiile inimii (1979), Exact așa vor cânta privighetorile (1982), Cenușa de pe inimă (1984), Plopi fără soț (1987). Acestora li se adaugă, după un interval mai lung, A treia noapte după răstignire (2001), MontgrafieAugustina Vișan- Arnold (2009). A fost distins, în 1982, cu un premiu al Asociației Scriitorilor din Iași. A încetat din viață la data de 1 septembrie 2013. Prin dispariția lui Ion Chiriac, lumea scriitoricească românească suferă o dureroa- să pierdere. Nicolae Motoc La începutul lunii iunie a acestui an, a încetat din viață, după o lungă și grea suferință, poetul și prozatorul Nicolae Motoc. Nicolae Motoc s-a născut la Fetești, în 1936, și și-a trăit toată viața, cu excepția anilor de studii, la Constanța. A fost, în anii ’50, student al Școlii de Literatură „Mihai Eminescu“, după care a urmat cursurile Facultății de Filozofie din București. A debutat cu poezii în revista Tânărul scriitor, în 1957. A publicat în continuare, mai ales în revista Tomis, unde a fost, pe rând, secretar general de redacție și redactor-șef adjunct. A fost prezent cu poeme și articole în mai toa- te revistele literare importante din țară. Debutează ai o carte de re- portaje, intitulată Orizonturi dobrogene, in 1964, iar în 1969 îi apare prima carte de versuri, Ceasul umbrei. Urmează volumele de versuri: Elementele, 1974, Poem scris pe suflarea pământului, 1975, romanul Go ful sălbatic, 1977, Erezii marine, 1980, Anamorfoze, 1983, Dimi- neața nuanțelor, 1989, Fragilități, 1996, Dignidad, 1997, Provocări imogente, 2000. Poet delicat, Nicolae Motoc s-a retras din această lume discret, așa cum a trăit. Colegii din Uniunea Scriitorilor din România îi vor păstra o amintire frumoasă. Ștefan Iureș A încetat din viață, la începutul lunii iulie, scriitorul Ștefan Iureș, membru al usr, Filiala București. Ștefan Iureș s-a născut la Iași în 1931. A fost elev al Școlii de Literatură „Mihai Eminescu“ în anii 1950-1951, după care a urmat cursurile Facultății de Filologie și ale Institutului de Limbi Germanice, Secția engleză. A fost redactor la Amfiteatru (1966-1974) și Viața studențească (1974-1976). Ștefan Iureș a debutat editorial cu volumul de versuri Cuvint despre tinerețe (1953), urmat de alte cărți de versuri: Urmașii lui Roaită (1953), Fructe in mai (1956), In preajma lui Lenin (1957), Pe acestpămint (1959), Poema citadină (1963), Numai un flaut (1966). A publicat eseuri în volumele Alt container pentru Osaka, 1974, Amatorul de sîmburi, 1983, teatru pentru școlari, scenarii de film și radiofonice. De asemenea, Ștefan Iureș este autor al romanelor Plexul solar (1977), Orbita planetei Eps (1987) și al volumului de proză scurtă Jumbo-Jetși alte proze (1984). Din anul 2002 a fost redactor la Edi- tura Hasefer. Petru Ursache Miercuri, 7 august 2013, a încetat din viață Petru Ursache, etnolog, estetician și istoric literar, membru al Uniunii Scrii- torilor din România, Filiala Iași. Petru Ursache s-a născut la 15 mai 1931, în comuna Popești, județul Iași. A absolvit Liceul Na- țional Iași în 1951, apoi Facultatea de Filologie a Universității „Al. j. Cuza“ (1952-1956), fiind licențiat în limba și literatura română, în 1971 obține titlul de doctor în filologie. A profesat ca bibliote- car la Biblioteca Județeană „Gh. Asachi“ (1956-1958), prepara- tor-asistent (1958-1960), lector (1960-1977), conferențiar (1977- 1992), profesor (1992-2001) la Catedra de literatură română și la Catedra de literatură comparată. Petru Ursache a debutat în revista Scrisul bănățean (1958). Dintre volumele publicate, amintim: „Șezătoarea^ in contextul folcloristicii (1972), Poetică folclorică (1976), Proligomene la o estetică a folclorului (1986), Eseuri etnolo- gice (1986), Titu Maiorescu: Esteticianul (1987), Camera Sambo: Introducere in opera lui Mircea Eliade (1993), Etnoestetica (1998), Mic tratat de estetică teologică (1999), Cazul Mărie: Sau despre fru- mos in folclor (2001), Sadovenizind, sadovenizind: Studiu estetic și stilistic (2005), înamorați intru moarte: ErosPoesis la Cezar Ivănescu (2006), Antropologia, o știință neocolonială (2006), Etnosfia (2006), Camera Sambo: Introducere in cpera lui Mircea Eliade, edi- ția a doua, revăzută și dezvoltată (2008), Mic tratat de estetică teo- logică, ediția a doua (2009), Omul din Calidor (2012), Miorița - dosar mitologic al unei Capodopere (2013). A publicat numeroase articole, studii și eseuri în periodicele principale din Iași, Convor- biri literare fiind una dintre revistele de suflet ale acestuia. Petru Ursache s-a îngrijit de apariția a peste douăzeci de antologii și ediții critice, unele în colaborare cu Magda Ursache. Pentru activi- tatea sa, a fost recompensat cu Premiul Profesor Emeritus al Universității „Al. I. Cuza“ (2001), Premiul de excelență al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iași (2001, 2006), Premiul Cpera Omnia acor- dat de revista Convorbiri literare, Premiul Cpera Omnia acordat de Biblioteca „Vasile VoiculesctU, Buzău, 200 î. Prin dispariția lui Pe- tru Ursache, Uniunea Scriitorilor din România pierde un creator important, iar cultura română un specialist de marcă. Ilustrațiile numărului: Patricia Nikols Unica responsabilitate a revistei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Responsabilitatea pentm conținutul fiecărui text îi aparține, în exclusivitate, autorului. Apostrof 2 • APOSTROF Editorial învățământul nostru 2013 nu E un an mai bun decît anii răi care au trecut. După o vacanță scurtă, pe care ne-am petrecut-o care, unde, după posibilități, ne începem munca. începe școala, care mi-a ritmat viața. Chiar dacă pentru studenți anul începe numai în octombrie, pentru cadrele didactice a început deja. Vom preda cursuri, cît de bune putem, vom pregăti seminarii, vom citi lucrări de masterat și de doctorat. Vom pune încă și încă o dată pe piața de muncă - închisă - a României absolvenți cît de bine pregătiți putem noi și pot ei - iar realitatea mă obligă să spun că învățămîntul românesc nu e așa de rău pe cît se tot spune. Aceștia vor pleca, cei mai buni și destul de mulți, afară, în străinătate, să-și găsească acolo un loc de muncă pe care patria nu este în stare să li-1 dea. In ultimii 75 de ani, România și-a pierdut elitele intelectuale de trei ori la rînd: cu ocazia celui de al Doilea Război Mondial, apoi în timpul comunismului - prin emigrarea unora, prin închiderea în închisorile comunis- Marta Petreu te și marginalizarea altora. A treia hemoragie a elitelor se întâmplă acum, sub ochii noștri: mulți dintre cei mai buni absolvenți ai noștri pleacă „afa- ră“, aiurea, în căutarea unui loc de muncă. Nu știu de cîte ori poate o țară să îți regenereze aproape de la zero elitele creatoare - deja de trei ori în aproximativ trei sferturi de secol mi se pare prea mult. Și mă tem că, odată cu ieșirea din istorie a clasei țărănești, fenomen care de asemenea se petrece sub ochii noștri și pe care nu-1 observă nimeni, o sursă principală din care s-au regenerat elitele românești, țărănimea, nu mai are mare lucru de oferit. Așa că... Am mai scris și în altă ocazie și-mi pare rău că realitatea mă obligă să mă repet: asistăm la destrămarea națiunii noastre, care se împrăștie-n lume ca un bulgăre de pămînt pus într-o găleată de apă. De: dacă ne gîndim că formarea ei s-a încheiat, după cum spune unul dintre cei mai buni istoriografi ai noștri, Keith Hitchins, în jurul celui de al Doilea Război Mondial, a și durat mult... vreo 70 de ani. Nu am speranța că-i pasă sau că-i va păsa cuiva de aceste fenomene corelate. Clasa noastră politică are alte preocupări, foarte asemănătoare cu acela ale clasei politice descrise de Caragiale în 1907, din primăvară pină-n toamnă, adică: să se binenu- trească din ceea ce țara mai are și mai poate fi însușit repede și fără efort. Pentru că noi n-avem oameni de stat - persoane lucide, cărora le pasă în primul rînd de țară, de populația și de viitorul ei, și abia apoi de mijloacele prin care și-ar rotunji puterea, respec- tiv averea -, ci doar politicieni, la viitorul țării nu mai are cine să se gândească. De la actualii politicieni n-avem ce aștepta, în afară de jafuri și dezbateri televizate. Nici în materie de învățământ nu avem ce aștepta de la ei, lor chiar nu le pasă că absolvenții pe care România îi pregătește pe banii proprii îi pregătește de fapt nu pentru noi, ci pentru alții. 7 septembrie 2013 Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 3 ean-Louis Courriol Marta Petreu: Dragă Jean-Louis Courriol, am dat de numele dumneavoastră pentru pri- ma oară in revista Steaua, cred, scriați foarte frumos ți plin de prețuire despre cultura româ- nă. Am fost atunci foarte impresionată că un francez poate vorbi despre noi mai frumos decît vorbim noi înșine. Vă rog să povestiți, pentru cititorii revistei Apostrof, cum ati ajuns să cunoașteți cultura românească, să ne vorbiți așa de frumos limba... Jean-Louis Courriol: Vă mulțumesc, mai întâi, pentru interes. O problemă impor- tantă a românilor este tocmai aceea pe care o semnalați indirect aici, anume că ei au, în marea lor majoritate, un complex de cultură și de limbă mică. Mi se pare o aberație. România este, între țările de Est, a doua după Polonia ca număr de locuitori, se inte- grează țărilor latine, majoritare în Europa. Limba ei este una dintre cele mai vechi de pe continent, direct legată de limba-mamă, ale cărei caracteristici le-a păstrat mai bine decât oricare altă limbă romanică. Cultura ei, literatura ei a dat capodopere încă netra- duse. Am ajuns, dintr-o pură întâmplare, să iau contact cu România, cultura și limba ei într-o călătorie făcută prin anii 1972-1973, după ce devenisem Agrege de Lettres Clas- siques, adică profesor de franceză, latină și greacă. Nu a fost greu deloc să trec de la latină la limba latină modernă care este ro- mâna, după cum am trecut de la limba greacă veche la neogreacă. Atunci am învă- țat limba citind romanele lui Liviu Rebrea- nu, Zaharia Stancu, Camil Petrescu, pe când eram profesor de franceză la Iași, în- tr-o universitate de calitate și francofilă, care mi-a încredințat din start cursuri de traducere cu studenți excelenți, printre care se numără azi colegi de valoare certă. M. P.: Aveți viața legată de România, soția dvs. este româncă, ați cunoscut-o la Iași, dacă bine țin minte. Mi se pare frumos că o poveste de dragoste s-a transformat într-o istorie de dragoste și față de cultura originară a doam- nei dumneavoastră. J.-L. C.: Pe soția mea, Florica, am cunos- cut-o la București, în timpul călătoriei menționate, dar am trăit „clandestin^ la Iași, unde ne-am căsătorit după trei ani de așteptare a autorizației, în 1977. Era și nor- mal să mă interesez de limba și cultura soți- ei și a familiei ei, care m-a primit cu brațele deschise și înfruntând „legile“ stupide ale sistemului comunist, care interziceau con- tactele cu străinii... Am înțeles imediat că un popor nu poate fi confundat cu un sis- tem politic impus din exterior și condus de analfabeți... • Jean-Louis Courriol M. P.: Sînteți profesor la Universitatea din Lyon. Vorbiți-ne despre munca dumneavoastră de profesor. J.-L. C.: Munca mea la Lyon constă în a iniția în secretele limbii și ale literaturii ro- mâne studenți de toate originile, francezi, români, moldoveni-români etc. Sunt însă și profesor asociat la Universitea din Pitești, care m-a primit cu multă căldură în 2000 și a acceptat propunerea mea, de a crea un Institut „Liviu Rebreanu“ de Cercetare în Traducere Literară și simultană, ce funcțio- nează de atunci cu un mașter și o medie de 30 de studenți (deja profesori), pe doi ani. Aici, la Pitești, munca mea constă în a-i iniția în secretele traducerii literare și simul- tane. M. P.: Aveți traduceri importante din litera- tura română în franceză, ați tradus Rebrea- nu, Sorescu, Eminescu. In prefața la poemele lui Eminescu, faceți o foarte fermă delimitare de traducătorii mai vechi și îl traduceți pe Eminescu mergîndpe sens. Ce se cîștigă și ce se pierde la o asemenea alegere? J.-L. C.: Traducerea este pasiunea mea. Este singura modalitate de a asigura o cu- noaștere reciprocă a culturilor, de a transmi- te valori apropiate, dar despărțite de limbi. A-l traduce pe Eminescu, declarat de netra- dus de către Cioran, de pildă, este o datorie de bază. Nimic nu este de netradus. N-aș zice că merg numai pe sens traducându-1 pe Eminescu, fiindcă sensul la Eminescu, ca și la Verlaine sau chiar Rimbaud, este partea cea mai neînsemnată a poeziei. Poezia lui Eminescu se poate rezuma într-o pagină, ca sens. Ca muzicalitate, ca melodie este unică. Dar traducătorul trebuie s-o imite, mai exact s-o interpreteze ca un muzician care-1 cântă pe Chopin, restituind, după partitură, dar și după urechea și sensibilitatea lui, tex- tul/muzica lui Eminescu. Ceea ce spun în prefață este mai ales că din Eminescu nu trebuie să traduci mai întâi Scrisorile sau Luceafărul, care nu mai corespund cu gustul poetic și așa foarte limitat al francezilor de azi, ci poezia de dragoste. Asta am și făcut, dorind o traducere exactă, melodioasă și ci- tibilă. Nu i se poate cere mai mult unui traducător. Iar pentru a sugera cititorului francez valorile poeziei lui Eminescu, am încercat o traducere din Glossă, care la prima vedere este intraductibilă. M. P: Rebreanu - îl socotiți, spre satisfacția mea, un mare prozator. Vorbiți-ne despre el, despre cum l-ați tradus, despre ce-a însemnat această muncă... despre cum l-ați publicat, pentru că apariția la o bună editură nu este un lucru foarte ușor... într-o cultură plină de ea însăși. Separe că dumneavoastră credeți în valori nepieritoare. J.-L. C.: Rebreanu este un monument lite- rar! Este și un personaj, un om de înaltă calitate umană. I-am cunoscut și fiica, pe Puia Rebreanu-Vasilescu, care, în ciuda tu- turor bârfelor literare, a fost fiica lui de su- flet dacă nu și biologic și care îl venera ca pe un semizeu. Cu Rebreanu am sentimentul unui fiu față de tată; tatăl meu, din păcate dispărut prematur, semăna foarte mult și fizic cu el, și moral. îl iubesc deci la fel ca Puia Florica... Romanele lui sunt ceea ce literatura română a produs mai de seamă în secolul 20. M-am apucat să-l traduc în in- tegralitate: am publicat deja Ciuleandra (Madalina), Amândoi (Deux dăm coup), Gorila (La bete immondc), Pădurea spânzu- raților (Laforet despendus). Adam și Eva, pe care Liviu Rebreanu îl considera pe drept cuvânt ca pe cel mai bun roman al lui, este tradus de câțiva ani și așteaptă un editor 4 • APOSTROF inteligent, dacă așa ceva mai există... în Franța. E greu să traduci... bine, e și mai greu să publici, mai ales dacă în ultimii zece ani clasicii au cam fost uitați. Să sperăm că noua conducere a iCR-ului va avea drept singur scop să sprijine proiecte culturale adevărate. M. P.: Cum reușiți să introduceți/să plasați (ce formulă să folosesc?) o traducere dintr-un autor români Cultura franceză este saturată de ea însăți, de traducerile din alte limbi și alte literaturi... J.-L. C.: în primul rând, nu mă gândesc neapărat că voi publica. Doresc doar să traduc ceea ce-mi place și are valoare certă. Pe urmă prospectez piața cu traducerea fă- cută și o propun unor editori. Dacă aș aș- tepta să-mi propună ei, editorii, n-aș fi tra- dus niciodată nimic... Sistemul de funcțio- nare a editorilor în Franța este un sistem pur parazitar. Ei nu publică mai nimic care să nu fie finanțat din exterior (de către cnl sau icr), integral. Cu un atare sistem, lim- bile mici nu au decât o singură șansă: să-și finanțeze traducerile, ceea ce este datoria unică a icr-uIuî. Să vedem ce va face noul președinte, domnul Lilian Zamfiroiu, din acest punct de vedere. M. P.: Am fost țocată - la fel mi s-a întimplat cînd l-am cunoscut pe Marco Cngno ți, apoi, pe Roberto Merlo, romaniști din Italia - de pnfunda cunoaștere pe care o aveți asupra culturii române. M-a umplut de admirație - și, prin comparație, de o anume ciudă la adre- sa noastră, care nu ne studiem decît in prea mică măsură pnpria istorie culturală. Spu- neți-mi, vă ng, cultura română ți literatura ei vă mulțumesc pe deplini Dacă ar fi s-o ca- racterizați sintetic, ce ați spune despre ea? J.-L. C.: Cred că am răspuns deja la între- barea dvs. Dar pot să dau precizări: litera- tura română este o literatură de mare valoa- re, cu scriitori care nu pot fi ignorați și care trebuiesc traduși bine! Din păcate, cum am spus, există o gloată de scriitori de mâna a doua care, prin ce miracol sau ce tertipuri, reușesc să fie publicați în străinătate, când ei nu reprezintă decât foarte mediocru lite- ratura română. Când ne gîndim că un Marin Preda nu a fost niciodată tradus în franceză - în afară cR Marele singuratic, care nu poa- te fi socotit o capodoperă -, că Delirul nu este tradus și că pe rafturile librăriilor din Franța lâncezesc tot felul de romane de te apucă o mare tristețe și te întrebi dacă nu cumva editorii francezi sau nu citesc cărțile (ceea ce mi se pare foarte probabil), sau că există persoane care fac lobbying pentru a-și organiza contracte mănoase. S-a impus un soi de model narativ care - se crede - are trecere la public. Nu așa se face promovarea unei literaturi... Există o literatură actuală de calitate, există scriitori care și-au înnoit temele, ai căror protagoniști nu sunt cu ni- mic mai prejos de orice european, după chipul noii societăți românești. Mă gândesc la Corina Sabău, la Bogdan Popescu, dar si la mai puțin tineri, ca Horia Ursu sau ca autoarea romanului Acasă, pe Câmpia Ar- mcghedonului, ca să nu citez decât atât! M. P.: Trăiți la Lyon, veniți des in România, aveți două patrii... Practic, sinteți și un bucu- reștean, plasat in inima orașului, chiar lingă Ateneu. Ce vă dă acest al doilea acasă pe care il aveți? J.-L. C.: M-am simțit dintotdeauna francez și român. De altfel, mă paște ideea de a cere cetățenia română, la care cred că aș avea dreptul. De când ne-am cumpărat un apar- tament într-un bloc din anii ’36 (anii cei mai frumoși aici), mă simt și mai înrădăci- nat în România. Am impresia că trăiesc alături de personajele lui Camil sau ale lui Rebreanu ori Cezar Petrescu. Am mulți • Florica și Jean-Louis Courriol prieteni români, îmi place setea lor de poe- zie și spiritualitate, seriozitatea (mai ales la scris), dar și umorul ai care trec peste toate. M. P.: Ați cunoscut scriitori români pe care eu însămi nu am avut norocul să ii cunosc, Sores- cu, Puia Rebreanu... mi se pare că și pe Cio- ran, sau mă înșel? Vorbiți-mi despre autorii care v-au impresionat ca oameni... povestiți- mi intimplări cu scriitori... J.-L. C.: E adevărat. Pe Marin Sorescu l-am cunoscut foarte bine, am devenit prie- teni, a fost la noi acasă la Lyon și la țară de multe ori. în ultimul an, 1989, mi-a și dat un interviu „în caz că“, cu rugămintea să-l public dacă i se va întâmpla ceva la întoar- cerea în țară. Pe Cioran l-am văzut de două ori: o dată în mai 1989, imediat după ce Mircea Dinescu dăduse un interviu de mare curaj ziarului Liberation și Cioran ne-a întrebat de ce i se făceau probleme... S-a mirat și ne-a spus că atunci când scrisese într-un ziar din România că toți bărbații de mai mult de 40 de ani ar trebui eliminați, lui nu i-a făcut nimeni, nimic... Altă anecdotă, pe care o va gusta cea mai serioasă - și normal, contestată - cunoscă- toare a lui Cioran, am numit-o pe Marta Petreu: după Revoluție i-am dat lui Cioran telefon spunându-i că Marin Sorescu și Tu- dor Gheorghe, veniți la Lyon în ianuarie 1990 să prezinte Revoluția Română, ar dori să-l vadă. Ne-a primit - fapt însemnat și rar la el - în mansarda lui confortabilă și a înce- put să vorbească românește, cu lacrimi în ochi la cântecele lui Tudor. Amintire de ne- uitat... Ultimă anecdotă, pe care Florica ar trebui s-o povestească, dar mi-a dat voie s-o preiau eu: la întrebarea ei, dacă se va întoar- ce în România acum, după Revoluție, Cioran a răspuns șiret: „Mon reve a tou- jours ete de quitter la Roumanie“... M. P.: Acest interviu al lui Sorescu... mai există?, il mai aveți? Nu vi s-ar părea potrivit ca, după ce obținem acordul familiei, să il pu- blicăm? Să vedem de ce anume se temea Sores- cu și despre ce este vorba? J.-L. C.: Da, bineînțeles. De ce nu? M. P.: Cum lucrați acum? Cum lucrați? Descrieți-mi tabieturile dumneavoastră de traducător, dacă vreți... J.-L. C.: Niciun tabiet... Un ordinator și niște texte, atât. Când traduc texte care mă pasionează, nu mai pot să dorm și mă scol devreme să traduc cu pasiune... Acum am descoperit (de fapt, el m-a descoperit și mi-a scris) un foarte bun scri- itor român, stabilit în Geneva de 20 de ani, care mi se pare une des plus belles plumes rou- maines actuelles - cum l-am prezentat unui editor fancez - și care mi-a cerut să-i revăd romanul în varianta lui franceză, intitulat Du rfifi chez Ies bronzes... Scrie și teatru, ceva ce nu e departe de lonesco. ■ Interviu realizat de Marta Petreu Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 5 Seninele voci ale mâniei Irina Petraș M-am mirat nu o dată cum încap alături, în același trup subțiratec, lucida, tăios-abstracta, in- teligenta și trufașa eseis- tă, necruțător-fierbintea poetă adâncind „cicatri- cea* metaforei și fragil- patetica, vulnerabila, in- comoda și prăpăstioasa luptătoare pentru diverse cauze, pierdute uneori din start. Toate „părțile* sale - poe- ta, femeia, profesoara de filosofie, directoa- rea de revistă și editură, luptătoarea pe ba- ricade donquijotești etc., etc. - interferează, fiecare răsfrângând, după reguli proprii, „domeniul* celorlalte. Singurătatea ei fun- ciară stă alături de incapacitatea, la fel de funciară, de a fi singură de îndată ce se re- cunoaște om. Retractilitatea aproape dure- roasă a celei pentru care timpul propriu e mereu foarte scump se înfruntă permanent și nu de puține ori crizic (presupun) cu vo- ința superbă de a fi în cetate. Spuneam altă- dată că se scrie, cu fiecare intervenție a Martei în spațiul scriptural, o biografie a angoasei, însă una tonică. Angoasa se în- vinge pe sine prin nemiloasa, lucida, aproa- pe senina, aș zice, autoanaliză. Odată cu apariția romanului Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, m-am simțit so- mată de autoarea însăși să-mi reconsider perspectiva. Dacă îl citesc ca pe o carte fun- damental autobiografică și cred că Tabita/ Marta „dă din casă*, cu voia ei ori câteoda- tă fără voie, cum spunea, la lansare, Dorn Pop, atunci îl pot folosi pentru a-mi revizui, într-o nouă lumină, mai rece, mai crudă și, poate, mai adevărată, fișele scrise despre cărțile Martei de-a lungul anilor. Poate că poeta și eseista, cu datele și semnalmentele lor accentuate, aveau nevoie de o biografie care să explice și să scuze, eventual, excese („Eu am nevoie să comunic. Să comunic, să explic* - spune într-un interviu). Cred că avem de-a face cu o maturizare a scriitoarei, un fel de instalare în chiar per- sonalitatea sa hărțuitoare de sine. Platoșa textuală („Biografia - cea dorită deci singu- ra reală* se petrecea sub semnul discreției de neatins: „Am râvnit această existență perfectă: / să mă adăpostesc în propriul creier / ca-ntr-un uter matern / Și să tac dracului*), infinit interpretabilă, dar cu în- doieli și presupuneri, cade acum, măcar ca ficțiune, și te lasă descoperit/descumpănit tocmai fiindcă întrebările suspendate pri- mesc (sau par să primească) un răspuns. Tot ce n-am înțeles cândva pare să se limpe- zească. Ceea ce îmi rămăsese ascuns și mă temeam să presupun, acum, scos la suprafa- ță, chiar și într-o atipică formulă romanescă, se reorganizează, prinde contururi, dezlea- gă toate (?) enigmele. Spuneam, de pildă, despre psalmii Mar- tei Petreu că sunt de o violență aproape in- suportabilă. Se aude, ca un uruit subteran, ceva din nimicul înalt al nomothetului Bla- ga și din exasperarea argheziană („Te-am căutat peste tot. Am râvnit măcar urma ta / vreun sens mărunt încifrat în bărbat în tri- misul tău pe pământ / / Apoi n-a mai urmat nimic...*). Psalmii se așază, firesc, într-o tradiție și-și asumă o ascendență. Poeta împrumută programatic, cu o ironie scrâș- nită, un vocabular scriptural - despre ierta- re, milă, ispită, mântuire -, pe care-l surpă sistematic. Domine, cel invocat cu aproape ireverențioasă constanță, este o absență pregnantă, cu sensul ivit din chiar absența sa. E un Domine al nepăsării (negândirii), nelucid și care și-a pierdut Sophia. „Meca- nism în luptă cu sine*, poeta sfidează Divi- nitatea repetat, ca-ntr-un canon, marcat pe- riodic de acel Oho! al țipătului lui Munch: „Eu doar îmi port scâncetul Domine / (oho! scâncetul meu sub tălpile tale crăpa- te) / Cu scâncetul meu / eu doar izbesc în inima ta apărată și grasă*; „Unde ești Do- mine?... Am martori pentru nepăsarea ta față de cele lumești*... Revin acum și îmi zic: n-am bănuit că psalmii traduceau (poa- te!) și relația de violentă apropicre/respin- gere a fetiței față de tatăl ei iehovist. Că vocabularul nu era „împrumutat*, cum credeam eu - fiindcă scriitoarea fusese ani în șir foarte reticentă la capitolul dezvăluiri biografice -, ci moștenit, că tema psalmică nu era una de frecventare benevolă, intelec- tuală și detașată a unui mare motiv liric, ci de căutare în propria biografie accidentată a unui răspuns. Tot astfel, tema cuplului. Violența cu care e negată valabilitatea lui vine, poate, și din experiența fetiței martore a unei mame nefericite. Nu fiindcă viața i-ar fi fost anume tragică, din motive concrete, pipăibile, ci fi- indcă ea nu corespundea visurilor copilei de odinioară, descrisă acum de fiică precum o prințesă, frumoasă, inteligentă, răzvrătită, captivă în iubirea unui soț pe care nu și l-a dorit. Orfanitatea (ca mare temă a poeziei) apare la Marta Petreu și fiindcă între cei doi părinți, incompatibili în miezul lor adânc, copilul se putea simți nedorit și abandonat. Refugiul nu mai putea fi decât în interior. în fantasmă. Eie ea și neagră. Deprinderea cotidiană cu textele biblice, citite, recitate și comentate pe urmele tată- lui, și disperata, surda eșuare a mamei, a cărei existență nu răspunde vorbelor cu care își descrisese ea însăși viitorul, pot explica prețul la fel de disperat al fiicei pe cuvânt („M-am construit din cărți și cuvinte*), dar și oscilarea spasmodică între trup ca unic adăpost al ființei și trup ca vizuină de păca- te cumplite. Structura oximoronică, încer- care încăpățânată de a echilibra contrarii ireconciliabile, e vizibilă în toate manifestă- rile scrisului Martei Petreu. La fel de vizibi- lă îmi apare acum zbaterea între libertățile dezinvolt controlate de o minte deschisă, bine mobilată, independentă, și spectrele amenințătoare ale păcatului și blestemului. Tabita crește sub amenințarea pedepselor de pucioasă. Pentru ea, Dumnezeu și Legea morală nu sunt constructe, încercări ale omului de a se îndepărta (iluzoriu) de ani- malitate, ci porunci egale cu Adevărul cu majusculă, căci rostite, invocate și apărate de autoritatea paternă. Mărturisește scurt într-un interviu cu Dora Pavel: „D. E: Poe- me nerușinate, Cartea mâniei, Apocalipsa după Marta sunt cărți de răfuială și cu Dumnezeu. / M. P: Da, sunt cărți de răfu- ială*. Cu atât mai mult, adaug, romanul autobiografic: „Eram sub aripa neagră a Apocalipsei, încleiată, ca un cărăbuș în smoală, în delirul de un nesfârșit sadism al Armaghedonului, și-asta îmi contorsiona și veghea, și somnul. [...] Decât un asemenea Dumnezeu, mai bine golul. Mai bine cerul gol și negru ca un sac de păr, către care să-mi îndrept, ca lupii, urletul meu de urât omenesc*. Descărcarea mâniei are loc printr-o ges- ticulație egocentrică, de înălțare a propriei existențe pe un piedestal al unicității. Toată cartea e străbătută, de altminteri, de urme de „roman familial*, în sensul pe care îl dă sintagmei Marthe Robert: pasta neagră în care sunt lucrate portretele părinților e con- trazisă de frecvente inserții (intarsii, aș zice, de esențe rare, horbote fastuoase în abano- sul greu și sumbru al fundalului) dovedind unicitatea, noblețea, altfelul acestora („Mica nu semăna cu nimeni* - e începutul unui portret din superlative luminoase). Tabita/ Marta își arogă monopolul suferinței și al trădării de către ceilalți. Comentatorii au reținut, majoritatea, forța întunecată a per- sonajelor centrale, neatenți la ceea ce se spune în fiecare pagină despre partea albă (luminoasă, luminată) a acelorași persona- je. De aceea, Tania Radu, de pildă, are dreptate să spună că Acasă, pe Cimpia Ar- maghedonului e „ceva ce nu s-a desprins total nici de memorialistică, nici de poezie, ba pe alocuri nici chiar de eseu*, iar autoa- naliza, mărturisirea sunt scrise „cu un patos 6 • APOSTROF năucitor, într-un diluviu inform după stan- dardele romanului cu pedigree [...] Cea care povestește, Tabita, rămâne un travesti ratat. Prea impregnată de convingerea că a fost nedreptățită de soartă, nu mai poate pleda întotdeauna convingători însă o lectură mai atentă, mai detașată va desco- peri ai totul altceva: cartea are și calmul obiectiv al autorului, și detașarea necesară construcției sim-fonice. Cea care vorbește e când Tabita, când Marta, amândouă perso- naje ale Martei Petreu. Ele intră și ies din scenă fără să semnalizeze anume. O fac ca alteri ai unui eu care își construiește în sea- ma lor integrarea. Cartea nu e doar a mâni- ei și a răfuielii, ci și a împăcării, a echilibru- lui. Trudnic, fragil, dar echilibru. în acest fel, cartea iese din fragmentarea impusă de voci incongruente și timpuri fluctuante pentru a accede la sfericitatea general-uma- nului. Tabita învață (prea) curând că un cuvânt poate răni, lovi, ucide. Nu mai contează că relația dintre părinți e una în limitele nor- malității, fie ea și fisurată, că ceea ce se pe- trece între ei - așa cum apare și în roman, de altfel - nu e de consistență tragică. Tragicul se naște însă din receptarea minții de copil, pe care prozatoarea o păstrează în roman ca element contrapunctic. Cele două voci: una care descrie prezentul intersectându-1 cu meditații și cu rememorări înduioșate, ca orice rememorări din vremea copilăriei (aces- tora li se adaugă excelente pagini de mono- grafie prozastic-poematică a Câmpiei tran- silvane, ai decor, costumație și partituri atent reproduse); cealaltă, vocea traumei, care răbufnește în verbalizări violente, sunt profund imbricate. Cea de a doua voce are stridențe necenzurate tocmai pentru a fi mai dramatică, în sensul texturii romanești și al efectului ultim, contradicția. Opoziția nu e între realitate și ficțiune, ci între mai multele interpretări ale aceleiași realități. Amintirile îndelung înăbușite ale fetiței nu concordă nici ai ceea ce poate povesti acum, înțele- gând altfel, omul matur, nici cu depozițiile celorlalți doi frați ai Tabitei, martori supuși ai aceluiași mediu familial. Doar pentru ea mama e teribilă și tatăl cumplit: „Pentru mine - dar numai pentru mine -, tatăl meu a fost un Tată Cumplit“ (Noica derivă cum- plitul din completul tiranic, care nu mai în- găduie intervenții, negocieri, remanieri). Marta intervine: „Am fost uluită, cu ani în urmă, când eu și sora mea ne-am «bârfit» părinții, să aflu ce imagini diferite avem, eu și ea, despre ei. Pentru Ana, Ticu era un om bun, iar Mica ar fi fost rea“. Iar Marta Petreu conchide detașat, din ijf: „Cine știe, de fapt, cum au fost ei“. Reconstituirea traumei, conservată întreagă prin neverbalizare, se petrece fără bemoli: „Erau grozavi ei, părin- ții noștri, cu războiul lor religios și amoros, schijele sfintelor și lumeștilor lor proiectile treceau prin noi tustrei, sfârtecându-ne“. Enunțurile apocaliptice intonate fortissimo sunt - câteodată, contrariant - subminate și tulburate de amintiri de alt accent și cu al- te sensuri. Secvența tocmai citată continuă astfel: „și era și foarte distractiv, cel puțin pentru mine“ („Eu n-am avut o copilărie fericită. Dar sînt și lucruri foarte fnunoase“ - spune în interviul deja amintit). Mama blestemându-și copiii e înfricoșătoare doar pentru cineva care nu face diferența dintre aivânt și faptă. Care crede în valabilitatea absolută și în urmarea concretă și i-mediată pe care o are un aivânt rostit (în paranteză aș spune că e ceva din Tabita în proba de- monici lui Nae lonescu pe care o aduce Marta Petreu: așa:pusese una dintre apropi- atele acestuia, „e diavoluE...). Blestemul („Mai bine nu v-aș fi năsait, să fiu aicea de durere! [...] Să n-aveți parte de ce vi-i drag!“) stă alături de amintiri precum: „Când te schimbam - îi povestește Mica -, te pupam și pe față, și pe spate, că râdeai, erai un copil bun. Liniștit. Și mama m-o sfădit, o zâs: Te-nchini la ea ca la idoli!“ sau portrete ca acestea: „Mica a fost o fetiță frumoasă, drăcoasă, cu ochii numai lumină [...] ochii ei de fetiță strălucesc atât de tare, încât, oriunde este ea așezată, devin centrul fotografiei. Am avut și eu cândva ochii ei lucioși. [...] văd fața de fetiță deșteaptă a Mămicii. Este îmbrăcată ca o principesă deghizată în țărancă [... ] are cei mai pătrun- zători ochi pe care i-am văzut în viața mea la vreun om, fie pe viu, fie într-o fotografie: sînt încărcați de o asemenea intensitate a așteptării unor miracole, încât îți vine să îi aduci grădina raiului și să i-o pui la picioare. Privirea ei așteaptă o Bună-Vestire“; „Era într-adevăr frumoasă, și așa a rămas și după cincizeci de ani, când și-a purtat cu speranță și cu mânie văduvia, și după optzeci de ani, când și-a pierdut sveltețea, dar fața ei mă mai facea încă s-o alint: Mica mea frumoasă și înșelată de viață, Mica mea cu ochi strălu- citori !“; „La sfârșit a trăit într-o permanentă intimitate cu moartea și a dorit cu o aseme- nea pasiune să moară, încât numai pasiunea lui Ticu pentru mântuire și dorul lui după Apocalipsă și Armaghedon i-au fost egale“. Nu sunt foarte greu de identificat aici cele trei voci care țes în canon povestea: Tabita, Marta, Marta Petreu. De remarcat și fina glisare a portretului spre autoportret, recu- noașterea fiicei în portretul mamei teribile care încetează a mai fi teribilă, ci doar deo- sebită în spectrul larg al normalității ome- nești: „Mica avea un «ambiț» fără măsură, ajungea să i-1 zgândări numai un pic ca s-o faci să se pună-n mișcare. în plus, era isteață și i se vedea asta pe față. Nu-i vorbă, nici nu încerca, cum făceau altele, mironosițele sa- tului, s-o ascundă, ci își folosea limba ca să răspundă, măsurat dacă era o discuție, ascu- țit și mușcător dacă i se părea că i-ar atinge cineva onoarea“. Și: „Atunci mi-am dat seama că iubirea mea pentru ea e plină de mânie, că grija pentru ea și suferința pe care mi-o produce sînt împletite, ca plesnele unui bici, în aceeași funie cu remușcarea și ciuda“. Spuneam despre poemele Martei că, fi- ind construite, cerebrale, deloc „naturale“, ricoșează producând, premeditat poate, efecte inverse. Limitarea e fastuoasă, țipătul armonios, de o lugubră, dar prozelitică me- lodie; greața e semnul sigur al setei de viață, strâmtoarea cheamă necuprinderi, le pro- mite negându-le, singurătatea e blazon al unicității, al superbiei. Ritualul supunerii proclamă autonomii absolute, trufașe. Sen- zualitatea e una sublimată, descrierea recu- perând și agonisind lacom experiențe ver- bale. Valențele net subiective capătă tran- zitivitate prin scindarea brutală a ființei. Trup și creier în dezacord clamat drept ire- mediabil, dar tragedie îmblânzită de oglin- direa reciprocă, de o insistență unificatoare. Iubirea însăși nu e decât proiecție a iubirii/ urii de sine. Expansiv și retractil deopotrivă, eul are „o realitate cât se poate de fictivă / și complet nelocalizabilă“. O biografie a an- goasei, da, însă, cum spuneam, una tonică. Eul insomniac, hărțuit - „pe muchie stau“ - încearcă sincronizarea unor „zone“ deja sincronice. îmi dau seama că proza urmea- ză același scenariu - are acest curaj și aceas- tă știință de a privi în față, câteodată nesă- buit, dar întotdeauna profund și zguduitor de tabieturi, materia neagră a existenței. Câmpia Transilvaniei e eclipsată de îm- pletirea vocilor poveștii, dar se conturează până la urmă ca personaj el însuși împletit ai celelalte și vinovat de accentele lor acute. Cu descrieri îngroșat expresioniste și cu o artă specială în a găsi comparații uimitor de expresive, ca la Rebreanu, să zicem, cerul e mereu coborât, ținând captive ființe spe- rând zadarnic luminări din înalt: „Jos să îl atingi cu mâna, cerul căpătase ailoarea unei vânătăi enorme, prăbușite sub propria-i greutate peste platoul larg. Peste noi“; „Sub cerul vânăt-cenușiu ca un capac de cenușă udă, dealurile teșite și sterpe își arată rănile de eroziune. Nu poți ști ce e mai posac, cerul leșios sau pământul mâncat de pecin- gine în care înaltul își prelinge ailoarea. Pe ger uscat, cât vezi cu ochii sînt numai dea- luri sterpe. Valea Plângerii și-a amintirii aici se află. Din noiembrie până-n aprilie, lumea e sură și deznădăjduită“. Pe acest fundal încap întâmplări de altădată ale unor oa- meni „slabi și prăpădiți“, încercați de Isto- rie, dar răzbind deasupra ei: „între Castel și Căminul Călugărițelor, cum îi spuneau cut- canii, se aflau dependințele Castelului: graj- durile și bucătăriile. Peste ani, în timpul socialismului, clădirile joase aveau să devină grădiniță, dispensar, farmacie, cabinet sto- matologic, sală de nașteri și locuința moașei comunale. Ai mei n-aveau ce căuta la Castel sau la Curte, o vrăjmășie veche, datând din anul 1906, când Tica, grăjdar la Curte, ră- măsese fără un picior, îi ținea departe. [...] Piciorul lui de lemn mi-1 amintesc bine, cu istoria lui cu tot: era angajat la Curte, îngri- jea caii grofului. într-o zi, pentru că nu-i țesălase bine, administratorul l-a împușcat ai arma de vânătoare în picior. O încărcătu- ră de alice. O întâmplare de Transilvanie prelungit-feudală maghiară, o întâmplare din 1906...“ Dar „noi am învățat la Castel“. Repetat, enunțul e semn de victorie al unui neam sărac. Tot aici, obiceiuri vechi, senine, câmpuri cu flori, cărți, jocuri. Și față în față cu chestiunea religioasă situarea e triplă. „Biblia mică, legată în mu- șama verde, pe care o am de la Ticu. Biblia de care nu m-am despărțit niciodată, din septembrie 1970 și până acuma, deși am altele, mai bune; dar asta, cea mai modestă dintre toate, e Biblia pe care i-am cerut-o lui Ticu când am plecat la liceu“, e Biblia Martei, cea care încearcă o reconciliere cu tatăl prin reluarea fără spaime a textelor lui. Marta Petreu, în schimb, alege mai degrabă atitudinea princiară a mamei: neclintită în propria credință, acceptă și înțelege Dum- nezeii tuturor religiilor. O face însă cu o urmă nevindecată din spaimele Tabitei: o înclinație specială pentru zeii mângâietori. Mă opresc aici. Cartea are forță și citită oarecum aburit, ai receptarea tensionată și inconfortabilă a mesajelor ei contradictorii, dar și defragmentată, cu identificarea celor trei voci și a împletirii lor abile și hărțuite într-un canon legănat (trăgănat) între fizic și metafizic. Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 7 VERTICAL Chef de Lucru Ovidiu Pecican Semnificația apariției volumului de cores- pondență O insulă de clu- jeni-neclujeni la Cluj: Co- re:pondență Mircea Zaciu - Marian Papahagi (Bu- curești: Ed. Muzeul Lite- raturii Române, 2012), la circa un deceniu de la stingerea celor doi prie- teni angajați în schimbul de scrisori adus în atenție de editoarea Lucia Papahagi, nu poate scăpa celor care cunosc istoria cultu- rală a Transilvaniei ultimelor decenii. Se evocă în prim-plan două dintre figurile de lideri informali ai vieții literare clujene și transilvane din anii 1970-2000, cu ecouri vibrante pe plan național, fiecare cu profilul său distinct. Primul dintre prieteni, magis- trul și criticul literar Mircea Zaciu, s-a afir- mat în decadele postbelice ca un tânăr și apoi deplin afirmat scriitor, prețuit și pentru cariera lui universitară, dar mai ales pentru corifeii de care s-a știut înconjura, apropiin- du-și-i. într-o primă generație, aceștia au fost chiar liderii revistei studențești Echinox, Ion Pop, Marian Papahagi și Ion Vartic. îm- preună cu ei a ajuns să alcătuiască unul din- tre polurile de opinie ale Clujului, într-o vreme când a face școală literară era în sine ceva suspect pentru autoritățile Partidului Comunist și pentru poliția politică a regi- mului de tristă memorie. Ulterior, Mircea Zaciu și-a continuat conduita, apropiindu-și încă o generație echinoxistă, în primul rând pe Al. Cistelecan, pe Virgil Podoabă și pe îoan Moldovan, gravitând în junii revistei orădene Familia, iar pe urmă și al publicației târgumureșene Vatra-, dar mai apoi și pe ti- nerii adunați în junii altei reviste de extrac- ție echinoxistă, Apostnf (Marta Petreu, Li- viu Malița și subsemnam!). De fapt însă, Mircea Zaciu a contat ca voce sonoră și, uneori, chiar ca factor influent sub raport cultural, și la Ed. Dacia, unde a coordonat o prestigioasă colecție de Restituiri din opera inedită ori mai puțin cunoscută a autorilor români (au apănit aici, de-a lungul anilor, circa optzeci de titluri), și la revistele Steaua și Tribuna, după împrejurări. Coordonând, împreună cu Marian Papahagi și cu Aurel Sasu, lucrările unei echipe de circa șaizeci de inși la Dicționarul scriitorilor români (oprit ai documentarea în 1985 și publicat cu enorme greutăți abia după schimbarea regi- mului), Zaciu a contat în geografia literară a epocii atât ca lexicograf de referință pen- tru aducerea la zi a înțelegerii literaturii vii din România, cât și ca autor-martor la o epocă, prin cele patru volume ale Jurnalului său; asta pentm a nu mai vorbi, aici, de ro- busta lui operă de exeget literar. In anii 1970-1972 însă, profesorul - afir- mat și recunoscut ca o valoare deja - se afla înaintea marilor întreprinderi literare din ultima parte a vieții (dicționarul și Jurnalul}. Atașat de eminentul lui smdent Marian Pa- pahagi, plecat la Roma cu o bursă de studiu, el i se confesa ai măsură acestuia, îi împărtă- șea impresii de actualitate literară clujeană și chiar făcea planuri de viitor împreună cu el, încercând să îl înairajeze în direcția formării ambițioase pe linie literară și universitară. Tocmai acest episod îl surprind cu deplină credibilitate și prospețime scrisorile, com- pletând o pagină de mare interes, încă insu- ficient doaunentată (deși Petru Poantă a scris un volum memorialistic despre Echinox deja), și permițând amoașterea portretelor în mers ale celor doi corifei. Las pentm alt prilej însă stăruința asupra rândurilor lui Mircea Zaciu pentm a mă re- feri, mai departe, la profilul studentului promițător care era Marian Papahagi. Vor- bind despre corespondența lui cu profesorul rămas la Cluj, Papahagi se angaja: „Din parte-mi promit o sârguință pe care îndeob- ște nu o pun în toate lucrurile" ([16] Roma, 24 noiembrie 1970, p. 70). El își autode- nunța o nestatornicie care profesorului nu îi părea credibilă. „Cunoscându-ți perseveren- ța și puterea de muncă, în ciuda unei dezor- dini de care te plângi și a «lipsei de voințe (?)», sunt convins că vei duce la bun sfârșit totul..." ([17] Cluj, 18 decembrie 1970, p. 73), spunea acesta referindu-se la munca intelectuală de anvergură în care partenerul lui de discuții se declarase angajat. Același însă revenea, notând: „Mă buair de un sin- gur lucru: pot să mă ocup de o singură problemă timp mai îndelungat, lucru pe care nu mi l-am putut permite niciodată; ori dată fiind predispoziția mea «naturală» spre împrăștiere, faptul acesta este aproape de valoare curativă" ([28] Roma, 10 octom- brie 1971, p. 105). Reainoscuta predispo- ziție vădea, cu siguranță, în primul rând o dorință vie și mereu înflăcărată de a parcur- ge experiențe de cunoaștere cât mai variate și mai diverse; dar nu numai atât. Peste încă un timp, Papahagi revenea, adăugând încă o nuanță: „într-un fel - acum îmi dau seama - îndârjirea cu care citesc are în ea ceva mai mult terapeutic, pentm că îmi anihilează alte gânduri. [...] Mi-am dat seama că în afară de multe alte calități care-mi lipsesc pentm a putea într-adevăr să scriu ceva seri- os este o anume senzație a importanței pe care actul de a scrie o poate avea, care la mine e total absentă" ([32] Roma, 6 de- cembrie 1971, p. 124, 125). Din Cluj însă, cu deplină susținere și delicatețe, Mircea Zaciu îl liniștea: „Am o desăvârșită încredere în tine, în capacitatea ta, chiar în această «fugă» a ta, absolut entuziasmantă, chiar în ceea ce tu numești o risipire, firească și ea pentm structura inteligenței tale. Cu tim- pul, cu vârsta, te vei aduna, te vei putea concentra, dar revărsarea de acum e necesa- ră, e, cred eu, o garanție a sintezei pentm care ești faait" ([34], Cluj, 19 decembrie 1971, p. 128). Greu de depășit însă convin- gerile, de-acum ferme, ale mai tânărului și efervescentului apropiat, motivate aaim și... astrologie: „ Niciodată nu se întâmplă să nu scriu din cauza ocupațiilor. Motivarea e totdeauna într-un fel de incapacitate psiho- logică de a face ceva. Nu izbutesc să mă obișnuiesc cu acești «alti e bassi» care țin de zodie..." ([46], Roma, 11 mai 1972, p. 165-166). Din păcate, privită astăzi, această con- fruntare a lui Marian Papahagi cu firea proprie, care a prilejuit succese eclatante - mai cu seamă în rândul celor care îi audi- au prelegerile sau care îi admirau cozeriile strălucite -, s-a dovedit o constantă a vieții lui. Angajat în multiple direcții, încercând să își onoreze la cote înalte vocația pedago- gică, scriindu-și cărțile, dar ambiționându- se să participe frenetic și la administrarea universității clujene (ca prorector), și la re- forma educației de după 1989 (ca ministru adjunct), și la reînvierea Accademia-ei di Romania de la Roma, conducând o editură și dorind să lanseze mari proiecte în dome- niul italienisticii, Papahagi a plecat prea de- vreme într-o lume mai bună, pe când abia împlinise cincizeci de ani, în plin angaja- ment profesional și existențial promițător dc mari performanțe. Impresionează retrospectiv tocmai aceas- tă capacitate de autoevaluare, ai bune și cu rele, a tânărului smdios din anii 1970-1972, în dialogul epistolar ai profesorul său favo- rit. Ea accentuează asupra unui anume dat existențial și a unui tragism personal, căci una este să te lași sedus de jerbele luminoase ale ailturii care explodează amețitor în jurul tău, și alta să lupți cu o mobilitate interioară și cu o senzitivitate ailturală de excepție, pe care încerci în zadar, pe parcursul întregii ti- nereți și al maturității, să o disciplinezi până la cotele cele mai favorabile. încleștarea cu sine însuși la care cititorul de astăzi este - retrospectiv - martor nu lasă indiferent. Ea vine mai puțin dintr-un nărav de bidiviu de rasă insațiabil în fața marilor izvoare ale vita- lității ailnirale europene - limbă, creații, in- stituții, personalități, elanuri creatoare -, cât dintr-o vocație de constructor accentuată de stavilele ideologice care, în mod evident, fă- ceau torni pentm a-i pune surdină. Progra- mul lui nu lasă îndoieli: Parcă e totuși mai bine să fim la Cluj cât mai mulți oameni care să aibă chef de lucru, și să contribuie cât pot la așezarea Clujului la un nivel pe care-1 merită. Clujul ar trebui să fie Oxfordul și Cambridge-ul nostru, ceea ce Coimbra este pentm portughezi; ceea ce sunt universitățile mici (de exemplu Pisa și Padova) pentm Italia. Eu cred că s-ar putea ajunge la așa ceva; cu câteva condiții. [...] în primul rând, o mare severitate la nivel universitar ( adică exigență susținută de fapte și nu de vorbe). Apoi constituirea de nuclee dc cercetare foarte solide și nu fantome fără valoare ca filiale din Cluj ale Academiei, di- verse institute de cercetări (mă refer la cele umaniste) care nu cercetează nimic; ci co- lective de cercetare care să se ocupe serios dc lucra. Apoi pentru comunicarea cu alte universități și instituții similare din străi- nătate, publicarea unei reviste universitare serioase, nu o varză ca Studia Universitatis Babeș-Bolyai, în care cu rarissime excepții se găsesc numai prostii... [...] Cu o riguroasă selecționare a materialelor publicate, prin publicarea doar a celor într-adevăr originale și demne de interes. ([42], Roma, 23 martie 1972, p. 157-158) In ciuda atâtor pași înainte facuți în atmo- sfera fluidă și permisivă de după căderea comunismului, programul formulat la tine- rețe de Marian Papahagi mai are destul până să devină o etapă depășită în evoluția cultu- rală a metropolei transilvane de pe Someș. 8 • APOSTROF Poeme de Ion Pop Cămășile Mă uit la cămășile mele adunate prin ani, așezate pe umerașe, parcă ar fi în marș, aliniate, în pas tăcut. Trupul meu nu e în ele, mi-1 pot numai imagina, cu inima mea veche, bătând în dreptul buzunarelor stângi. Par că se umflă totuși, din când în când, ușor. Ca la o adiere de Dincolo. Muzeu Ce întâmplare, astăzi, în Muzeu! O mică, jenantă stridență, când mi s-a părut că aud, la mijloc de contemplație, chiorăitul mațelor din eroul stând drept și demn pe calul etern. Și totuși, nu țineam în mână decât un măr, doar unul, dar roșu, foarte roșu. O albină O albină învârtindu-se-n cerc pe geamul ferestrei mele, ea, cea obișnuită cu labirintul fiecărei zile, derutată acum de neașteptata opacitate a aceleiași transparențe. Agresiune de nicăieri, neștiință pură, - și mila asta a mea, nemilosul începând dintr-odată să-și plângă de milă. Moment La un pahar de vin cu prietenul tânăr, ca să sărbătorim un premiu pentru bătrânețe, - o fașă în plus, la intrarea în piramidă. Vorbim de toate, destinși, vorbim, vorbim, până ajungem la fraza în care „s-au rărit cam mult oamenii“. în tăcere și foarte încet ne sorbim apoi vinul roșu, până foarte târziu, ca și cum am bea din cupa ultimei Cine. Deltă Marea suferință se pare că a trecut. Din larg vin numai amintiri de valuri, de stânci izbite, de cam retorice gemete. Ce-a fost până nu demult lacrimă, sânge, e-acum doar amintirea, pe limbă, aproape ștearsă, a sării de-odinioară. Ai ajuns, în sfârșit, în Deltă, calm, sub țipete amicale de pescăruși. Dar, dacă vrei, poți desena chiar vulturi, inofensive steme, solemne-n zadar, pe cerni nou. Pace Pace totală, - poetului târziu-modernist i se pare că aude, încă o dată, cum se trag, în stânga, în dreapta, deasupra și dedesubt, necruțătoare linii. Și nu mai e scăpare. Se ia măsură pentru pânze de fier, pentru cămăși însorite, se prind în plase, precum fluturii de pe vremuri, țipetele de-acum. Vei străluci pe veci, în auriile chihlimbare, da. Dar pentru alți ochi. • Patricia Nikols, Nud Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 9 In memoriam Petru Poantă Slab și osos, un pic adus de spate și cu trăsături apăsate cum era, semăna cu un țăran transilvănean. Iar cînd i-am citit car- tea despre Echinox am aflat că el chiar era, ca și mine, de la țară, și am recunoscut în unele reacții de-ale lui de copil de țăran ve- nit la oraș, la școlile cele înalte, propriile mele reacții la contactul cu orașul și școala. Fuma enorm, cu sete. Ochelarii cu rame groase mi s-au părut al doilea element ca- racteristic. L-am cunoscut spre sfîrșitul ani- lor 1970, cînd eu încercam să debutez, iar el era redactor la Steaua și scria splendide cronici la cărțile de poezie. A fost un croni- car literar înnăscut, unul dintre cei mai buni și mai talentați pe care i-a avut Clujul: nu numai că el citea cărțile despre care scria, dar citea multe altele - era un extraordinar cititor, cu o curiozitate lacomă, și asta pînă la capăt -, așa că avea termen de compara- ție; pe deasupra, Petru Poantă a avut o cali- tate rară - divină, îmi vine să spun: gustul literar nativ, pe care și l-a educat sistematic și care i-a permis să diagnosticheze valoarea la sigur, fără să aibă nevoie de modele, fie ele chiar de la „centru“, după care să se ia. Cînd l-am cunoscut eu era deja o figură caracteristică a Clujului literar și putea fi văzut, alături de alți scriitori și redactori de la Tribuna și Steaua, în centrul orașului, în zona Librăria Universității, Arizona, Pesca- rul. Iar spre sfîrșitul anilor 1980, cînd m-am mutat în același cartier în care locuiau ei, Petru și Irina Petraș, i-am putut întîlni pe amîndoi pe stradă, la ore nu chiar așa de precise ca plimbările lui Kant, dar în mare mereu aceleași, fie mergînd spre centru, fie întorcîn- du-se - întotdeauna pe jos. A rămas și după 1990, cînd Ari- zona și Pescarul au dispărut, iar Li- brăria Universității s-a transformat într-o ciudată Diverta, în aceeași arie centrală, mai nou la cafeneaua Klau- senburg, bîndu-și cafeaua-filtru și fumîndu-și cu poftă țigările. Dacă te așezai la masă cu el și aruncai un titlu de carte, îți făcea, în jumătăți de fra- ze, cu exclamații și mormăieli inter- calate - nu era un bun vorbitor, cred că și din cauza timidității -, cea mai bună prezentare de carte, finalizată într-o judeca- tă axiologică precisă. A fost un diagnostici- an sigur, poate și pentru că era cu totul lipsit de invidie. Iar de scris - scria splendid, mai ales despre poeți și poezie, așa că mi-a părut mereu rău că n-am reușit să-l fac să-și ia o rubrică permanentă la Apostnf. Oricum, după 1990 el n-a mai scris sistematic cro- nici de carte, ci și-a făcut cărțile lui, ba despre Cercul Literar sau despre Coșbuc (acesta, descris de Poantă, devine intere- sant, apărînd într-o lumină nouă, pe care cred că o merită din plin), ba despre Echi- • Petru Poantă (7 aprilie 1947, Cerișor, Hunedoara - 7 septembrie 2013, Cluj-Napoca) nox, ba memorialistică despre Clujul său. Din cartea lui despre Echinox mi-am dat seama că, în contra curentului general, care rescrie trecutul în culori alb-negru, într-un exces de curaj anticomunist postum, Petru Poantă se situează în afara clișeelor, ca mar- tor, ca om care, spune el, „am fost acolo“. Din volumele lui despre Cluj mi-am dat seama că numai el, cu sufletul lui generos, putea idealiza în așa măsură orașul acesta rece și conservator pînă la inerție, incit să vadă în el o cetate vie și luminată precum Ierusalimul ceresc. ■ Marta Petreu Imediat după ce mulțimea a început să ia- să din capelă, unii luând din coroanele de flori ce se ridicau într-un morman uriaș, al- ții praporii sau crucea, alții ieșind fără să știe ce să facă cu mâinile, vârându-le în bu- zunare și după aceea scoțându-le imediat, unii șoptindu-și câte două cuvinte, aștep- tându-se ca să se înșire în convoi, formând convoiul în urma preotului și familiei și au luat-o pe aleea cimitirului, imediat după aceea cum spuneam am dat colțul și l-am găsit pe Petru. Fuma. - Gata? mă întrebă el. - Gata, i-am confirmat eu. A stat un moment și a ezitat. Știam ce-i trecea prin cap. - Păi, eu zic s-o ștergem. Nu prea-mi plac chestiile astea. Și acuma e totuna. înțelegeam. A fost și primarul, țin eu să-i spun. - Știu, pe lângă mine a trecut, dar nu m-a văzut. Se grăbea, întârziase. Este pe aici o scurtătură pe undeva, dac-o găsim. Ne scoate direct în oraș. - Discursurile au fost frumoase, țin eu să-i adaug. Dădu din mână: Știu. Sunt specialiști. Am luat-o in jos încercând să ne descur- căm prin labirintul de alei. Am fost noro- coși, câțiva dintre cei care fuseseră la în- mormântare se strecuraseră la mașinile care-i așteptau în mica parcare de jos. - Vii în oraș? mă întrebă un cunoscut în timp ce se urca la volan. - Venim, am spus eu. M-a privit nedumerit, dar a deschis ușa din spate. Ne-am strecurat amândoi pe banchetă. Pe drum n-am vorbit, se păstrea- ză tăcere în astfel de momente, firesc, ni- meni nu se grăbește să deschidă discuția. - S-a vorbit frumos, spuse până la urmă omul. Eu n-am răspuns, nu era neapărată nevoie. Petru se uita pe geam afară. - Aici e bine? întrebă omul și opri în fața Casei Studenților. Eu trebuie să mai trec pe la birou. Era bine. Am rămas amândoi pe trotua- rul larg. Lume multă și grăbită, deocamdată nici un cunoscut, rămăseseră toți sus în ci- mitir. - Ce facem? mă întrebă el. Mai încăpea vorbă? Ne înțelegeam fără cuvinte. Mai rămăsese timp pentru o cafea, a treia pe ziua de astăzi. - Mergem la cafea, am sugerat eu. - Cam așa mă gândeam și eu. Mai ales că acum nu riscăm să ne întâlnim cu nimeni care să ne bată la cap. Toți sunt încă la în- mormântare. - Cum a fost? îl întreb. Se oprește din mers, înțelege întrebarea, se gândește, apoi: - Nu pot să-ți spun, și nici n-ar avea rost. Aici - fiecare. O să vezi tu când îți vine rândul. Am luat-o spre centru, el înainte cu mer- sul acela al lui care părea întotdeauna grăbit. Chiar și când mergeam la cafea el o lua la pas grăbit de parcă ar fi fost vorba de-o urgență. Un pic aplecat, părea zgribulit. - E frig, sau mi se pare mie? Nu prea suporta frigul, mai ales în tim- pul tratamentului și după tratament. - E destul de frig, l-am asigurat eu. N-am avut noroc să nu întâlnim pe ni- meni cunoscut. Un tip bondoc, cu mustață era în fața noastră la câțiva pași și Petru mă prinse de braț: - S-o lăsăm mai încet, nu vreau să mă întâlnesc cu tipul ăla. Trebuia să-i fac... Dădu din mână, nu mai avea importanță ce anume trebuia să-i facă. Am luat-o la dreap- ta pe lângă Institutul de Istorie, apoi la stânga și iată-ne în fața cafenelei. Mai trebuia să tre- cem strada, m-am uitat dacă vin mașini și am făcut un pas pe carosabil. A refuzat să treacă prin alt loc decât pe trecerea de pietoni. - N-are rost să riscăm. Cu nebunii ăștia de la volan nu se știe niciodată. Pe celălalt trotuar, ghinion: grăsunul cu mustață ajunsese și el aici, dar m-a văzut numai pe mine. Petru a răsuflat ușurat și a zâmbit. Am ajuns la cafenea, am deschis ușa de sticlă și ne-am privit satisfacuți, cafeneaua era aproape goală, erau locuri berechet. Dar a preferat ca de obicei masa din spate. Nu-i plăcea să stea în vitrină, să ne vadă toată lumea ca la panaramă. Televizorul cafenelei mergea fără sonor, un ecran mut pe care se perindau știri care nu ne interesau. S-a apropiat chelnerița, care ne cunoștea foarte bine. - Poftiți. - Două cafele, am cerut eu. Ea m-a privit uimită: - De ce două? Apoi a ridicat din umeri ca în fața unui excentric. La urma urmelor, dacă două voiam, ea două o să-mi aducă. ■ Alexandru Vlad 10 • APOSTROF Poeme de Vera Medrea Absență Casa e goală nici pisica praful ca o boare peste toate nu e pâine laptele e acru de-o bună vreme buretele în baie i s-a rupt unghia până la carne carnea ei ce nu mai e mă doare în oglindă ridurile ei îmi sapă obrazul în ochi mă privește toamna cu cearcăn îniernat să mă fardez oleacă? pietrificat. dar plantele - crescute poamele-n grădină pârguire mesaje multe din altă lume ce pentru o vreme n-a fost a mea - a crescut fără mine ca părul și unghiile când murim Aproape noiembrie îmi văd mâinile străine mă dor degetele mamei • Patricia Nikols, Nud Dali nisipurile brune îmi astupă nările și ochii cuvântul se usucă în gâtlej uscate sunt poamele brațele se scorojesc întinse spre păsări sumbre ce rotesc spre nicio pradă. goale-mi rămân căușurile mâinii - nu strâng nimic - pe iarnă ce voi pune? în cerul gurii-cochilie înserarea se-ncolăcește: aici mai are melcul casă. Muzica timp măsurat culoare zburătoare te-nfașoară, te despoaie te cuprinde și desprinde te închide fără margini în auriu fum de vară în funigei de toamnă te-nflorește și te ninge te cernește și te crește este nimic și tot este cea mai amară dintre mieri Scafandru mă scufund în algele minții să caut în adânc mai întunecos să urc cu prada la lumină apoi înșirând pe malul hârtiei încâlcite lanțuri giulgiuri zdrențuite ruginite răbojuri sumbre pietre fără nume să le botez pe-nțelesul tău să mi le fac de fiecare zi cadou și celor ce se tem de adânc - (de darul durerii) Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 11 Fără îndoiala, Florina Ilis a făcut un mare efort pentru a parcurge o imensă (practic, inepuiza- bilă) bibliografie Mihai Eminescu: arhiva, manu- scrise, contribuții biobib- liografice, studii, articole - adunînd, în consecință, un enorm „dosar". îmi închipui că această „întîlnire" va fi fost ex- trem de interesantă, captivantă și tulbură- toare - așa aș deduce din ceea ce a rezultat. Intenția de a scrie un nou roman inspirat de viața lui Eminescu era și ea mai mult decît ispititoare și tot atît de riscată: pericolul „genului" este, cum știm, de a cădea în „tri- vialitatea" vieților romanțate. Florina Ilis l-a evitat, preferind „trivialitatea" deriziu- nii. O provocare, deci. Romanele despre viața lui Eminescu (eu nu știu decît două - cel al lui Lovinescu și cel al lui Petrescu - nu Camil, deși n-ar fi fost imposibil) au fost puerile, avariate mai ales de ridicolul invo- luntar. „Romanul" lui G. Călinescu a făcut una dintre cele mai impozante cariere din literatura noastră și a impus „monumentul" în umbra căruia tot ceea ce s-a adăugat a părut minor. Și a și fost, de cele mai multe ori. Revenind: Florina Ilis, așadar, a adunat un imens dosar al vieții nefericitului poet - căci, atunci cînd închizi Viețile paralele, cam cu asta rămîi: penibila și trista viață a unui sărman poet, lovit de nebunie. Un „dosar" deci - și, de aici, iată ideea: în România de după ’89 s-a vorbit atît de mult despre „do- sarele" de la Securitate, cuvîntul „dosar" a fost atît de tăvălit prin mii și mii de texte și discursuri, încît... de ce, la urma urmei, nu ar putea fi scris un fel de „roman" care ar semăna cu un „dosar", chiar de la... Securi- tate; mai mult, mai riscat: un roman care să semene cu un dosar pe care Securitatea ar fi putut să-l facă poetului național! Zis și fă- ait - nu fără eforturi și desfășurare de ta- lent, Viețile paralele a devenit titlul unei scrieri intitulate roman (deși, cine mai știe azi ce e un roman?), care de la p. 175 ia forma, cu intermitențe, și a unui dosar de Securitate: autoarea a studiat la fel de bine și de-cea-mai-tristă-amintire tehnică de al- cătuire a dosarelor de urmărire, „faimoasele surse", a proceselor-verbale din ședințele organizatorice, de „prelucrare" sau de „de- mascare", a documentelor de partid și a sentințelor din procesele unor inculpați mai mult sau mai puțin literari - un imperiu al limbajului de lemn în varianta lui cea mai agresivă: material poate amuzant pentru ci- neva care nu mai poate fi amenințat de Golul dintre paralele Gelu lonescu aceste „scripte". Dosarul „Secu" din roman începe să urmărească viața poetului nebun încă din... 1883, cînd, în camera sanatoriu- lui de boli mintale vienez, unde a fost inter- nat Eminescu, e introdus un informator, un oarecare Filipescu, spion „implantat" de... Securitatea comunistă din anii ’50! O parte deci a acțiunii se dezvoltă din acest anacro- nism care urmează să se dezvolte, să-și con- struiască o altă istorie, paralelă cu aceea a poetului. Intrăm, totuși!, într-o confuzie pe care textul de peste 600 de pagini (lung și uneori anevoios) o cultivă sistematic, o am- plifică pînă a nu mai ști cum să o încheie - mai puteau fi adăugate, la final, oricîte „jo- curi" intertextuale, textulețe mizînd pe aluzii și clișee denunțate, complicități, jo- curi cu absurdități destinate lectorilor avi- zați, chiar și puțină bășcălie ca din emisiu- nile de satiră și umor. Există însă un viciu fundamental în su- prapunerea celor două tipuri de „dosar": un viciu care ține nu de literatură, ci de... viață. Dosarul Eminescu, alcătuit de autoare prin doaimentarea ei migăloasă, a fost făait din curiozitate intelectuală, umană și „artistică"; cu certitudinea imposibil de evitat că adună date despre unul dintre polii ailturii româ- nești, despre numele ai care e identificată deseori chiar „esența" literaturii române sau chiar geniul național, chiar dacă formula de poet național - și altele asemeni, statornic ironizate în roman - a creat destule confuzii și îi displace Florinei Ilis, ca și mie, de altfel; ai conștiința inevitabilă că viața poetului a stat sub zodia tragiailui, care face parte din conturul ci esențial. Cum știm, dosarele Se- airității nu au nimic de a face ai airiozitatea intelectuală, ci ai aceea de a găsi cheia unui posibil șantaj; ele au fost alcătuite din un- ghiul suspiciunii, al unei vinovății potențiale a celui urmărit, adunînd fapte ce ar putea deveni oricînd probe ale unei „implicări" de orice natură. Dosare, potențial, de vinovați - sau de periculoși -, un produs fundamental al totalitarismului, ai toată încărcătura de resentiment, ticăloșie și degradare umană. Ideea unei suprapuneri, chiar parțială, poate chiar incitantă (deși total gratuită) a dosare- lor - care este, cred, încă de la titlu, „cheia" cărții - creează o situație schizoidă și nu avea aim nu produce un eșec de substanță, pe care orice tip de literatură îl poate masca, dar, finalmente, nu asainde. De fapt, pro- blema nu ține de literatură - aceasta suportă orice, dar nu poate legitima orice. Simpla alăturare a dosarelor e o eroare de existență, nu de „valoare", nici de inspirație. Eu văd deci o incompatibilitate profundă, existenți- ală și... metafizică în această suprapunere. Așa că opțiunea luată lasă cale liberă oricărui exces, oricărei licențe literare, oricărei inter- pretări. O libertate care e mai mare decît responsabilitatea artistului față de opera sa, Viețile paralele, față de „subiectul" ei și față de semnificația ei. Cît despre „trivialitatea" fundamentală a discursului literar, ea vine din felul cum e tratată substanța epică în împletirea datelor istorice cu ficțiunea și din contaminarea limbajului literar, de o varietate prodigioa- să, cu jargonul polițisto-totalitar. Dacă este vreo virtuozitate în literatura Vieților para- lele, atunci e aceea a parodiei și pastișării kitsch-ului - situații, limbaj, apariții, gîn- duri; ea absoarbe aproape totul -, numai că ironia ce stă la baza pastișării și parodiei debordează într-un sarcasm al derizoriului. Amuzamentul se subțiază sub exces, insis- tența creează o artificialitate care progresea- ză pînă a produce un efect contrar: senzația e că autoarea plusează, că a pierdut „jocul" din mînă. Totuși! prea mult urît, atîta mi- zantropie întristează... promiscuitatea mo- rală și cea din decor sunt deprimante. Dra- ma e redusă la notă informativă, tragicul evacuat fără speranță. Cititorul riscă să intre sub ascuțișul ironiei autorului dacă și-ar manifesta explicit compasiunea... Dez-eroi- zare? De-mitizare? cred că o bună doză din ele ar fi oricînd și oricum necesară, ca răs- puns la prea multe și prea toxice deliruri encomiastice. Căci și „delirul" fanaticilor pseudoeminescieni poate fi comic sau, dim- potrivă, sinistru. în consecință, personajul principal nu e deci nici eroic - și nici nu trebuia să fie egal cu geniul operei lui -, nici, în viziunea Florinei Ilis, prea conștient de valoarea lui în momentele de luciditate, puține, pe care autoarea le înregistrează. S-au păstrat și consemnat unele dintre semnele nebuniei - ele erau frapante și au emoționat nu nu- mai pe martori. Sînt evocate, rece, și alte segmente din viața sa, nu multe și nu legate de creație. Eminescu e singurul cruțat de ridicol, chiar și în episoade care ar face să lăcrimeze adolescentele de ieri (nu cele de azi...). Penibilul suferințelor, consemnat do- aimentar, copleșește prin realism al felului aim e relatat - Florina Ilis are aici o intuiție exactă: Eminescu bolnav nu mai e Emi- nescu, ci un sărman om lovit de nebunie care îndură mizerii teribile și delirează. Mi- am amintit, aproape fără voie: Ilina Gregori avea dreptate cînd se întreba, în cartea sa intitulată Știm noi cine a fost Eminescu? Și e chiar uimitor cît de puține știm despre viața și suferința lui. De altfel, cred că Florina Ilis nici nu și-a propus un portret al poetului, ci o consemnare a fișei clinice, căreia i-a adău- gat „ficțiuni" pe potriva unor deliruri co- respunzătore sau a unor împrejurări de viață, cînd mai dramatice, cînd mai melodramati- ce, cînd mai șocante. Mă întreb dacă „ideea" ai dosarul de Securitate nu i-a venit autoa- rei chiar pentru că „materia" dosarului de documentare nu i se părea suficientă... Lăsînd, deocamdată, „ficțiunea" dosa- rului de urmărire a poetului național la o parte, în afară de acest Eminescu propus, celelalte personaje clădite din date reale și 12 • APOSTROF acoperite de vălurile ficțiunii sînt împinse - uneori cu agresivitate - în ridicol. „Scene- le" cu Veronica Micle, urnind date biogra- fice exacte sau fraze din corespondență, fac un spectacol de telenovelă, relatarea adoptă limbajul țațelor. „Ficțiunea" îi e și mai puțin favorabilă muzei. Corespondența reală din- tre cei doi, pe care am recitit-o cu acest prilej, nu are, adevărat, nimic literar și ea exprimă o dramă cît se poate de omenească. Directă, „banală" și cerînd a fi respectată așa cum e - cum poate fi a oricăruia dintre noi. Nu e. Veronica Micle din Viețile parale- le e un fel de coconiță cam bovarică și oare- cum versificatoare (mai cultă, dar citește ca Zița, și Tragediile Parisului), ambalată într- un amor mai mult decît flatant (se cam uită că a fost și dezastruos); nu i se contestă re- ciprocitatea de care a avut parte în amor, dar suferința aferentă e expediată, luată din scurt. Prima întîlnire „romanțioasă" cu ti- miditatea poetului se sfîrșește cu îndemnul profitabil: „Du-te și scrie!" Cînd începe drama, nici limbajul, nici relatarea nu ies, de fapt, din zodia ironiei. Intrăm de multe ori în ficțiune, ni se descriu toalete și poze, uneori ficțiunea o surprinde într-o intimi- tate cam indecentă: „vedem" pe Veronica masturbîndu-se (p. 294) sau declarînd că în concubinajul „eroilor" femeia avut numai de trei ori un orgasm (p. 386). Fapte uma- ne, la urma urmei - cu toții sîntem umani și avem intimități... nu? O scenă în care apare și „canalia" de Caragiale e și ea de roman- foileton. Lui Maiorescu nu i se contestă, ci consemnează marile merite în ajutorarea bolnavului - nu i se contestă nici conștiința valorii lui Eminescu -, dar profilul „patro- nului" e binișor tulburat de egoisme, mon- denități, chiar de unele mici grosolănii: „Eminescule!"... „Ia mai lasă-mă, domnule, ai lada aia!" (e vorba de lada cu manuscrise pe care „egoismul" lui Maiorescu a lăsat-o posterității), căci „Pe mine a căzut măgă- reața". Intîlnim, cum era și normal, scene din întrega viață „atestată" a poetului, la care revenim cu diverse prilejuri și fără or- dine cronologică - ceea ce povestirea justi- • Patricia Nikols, Nud fică: tonul e, destul de des, de relatare pru- dentă, parcă suspectînd exactitatea. Atitu- dine, de fapt, plauzibilă. O bună parte din întreg cuprinde, cum era normal, adaosuri- le ficționale, unele sînt cu totul aberante - un bal mascat la ospiciul de nebuni de la Viena, altfel colorat cu o stăpînire a stilului și epicii pe care o admirasem în Cruciada ccpiilor. Sînt încă și alte scene grotești, chiar sinistre și nu chiar străine de un anumit sa- dism. Altele sint cam îndoielnice ca gust și semnificație: la înmormîntarea mamei poe- tul participă cu cortegiu... „din natură" care vine din... Călin,file de poveste..., unde, cum știm, însoțea o preafericită nuntă. Sau o insistență - firește, ironică - în „traducerea în viață" a anecdotei Luceafărului, cu iden- tificările de personaje care fac deliciile pro- fesorilor de liceu amenințați de repetenție. Revenind la personaje, ceilalți contempo- rani nu au parte decît de scurte prezențe, necesare completării unui „peisaj" al epocii - faptul că acesta e destul de sumar îmi pare convergent cu intenționalitatea romanului. în ceea ce privește dosarul „Poetul nați- onal", el se deschide cu... notele informative din 1883 (!) ale lui Filipescu și ale Elisei (soră de caritate la Viena, dar, de fapt, nea- oșă turnătoare curviștină pe nume Elisabeta Badea, aflată în misiune) și se încheie după multe întortocheli epice, schimbări de nu- me, de personaje (Filimon Ilea, oglindă de- formantă) sau de identitate, după trecerea în revistă a receptării realist-socialiste a operei lui Eminescu prin anii ’50-’60 (de care eu am avut, din plin, parte.'), apoi prin strunga interpretărilor naționaliste și a celor conspiraționiste, a „interpretărilor" și reco- mandărilor colonelului Mărieșeanu (ce nu- me perfect ales!), ajungem la un capăt nesi- gur - un final care se prelungește, după succinta înmormîntare, mai mult pentru a satisface plăcerea autoarei. încă din primele pagini, mai ales în ele, dar pînă la sfîrșit, textul pare a fi mai mult o ciornă, o primă variantă „de lucru" care ar trebui să fie revăzută ulterior, pentru publi- care. Se ezită între două aivinte, în ideea complementarității, într-o singură frază naratorul schim- bă persoanele și vocile, relata- rea ezită în ton. Autoarea, așa aun „se poartă" de o bună bucată de vreme, ține să ne spună, însă abia la pagina 556, că această ezitare și ne- claritate narativă i-a fost chiar intenția, strategia: Ca gen nu este o opera realistă, ci, prin maniera de prezentare a evenimentelor, este un roman de fantezie biigrajică... o suită de ,momente" care îmbină scene din viața reală a poetului - pre- texte pentru construirea unei alte existențe paralele - cu scene în- chipuite sau inventate de autor... Viziunea auctorială este neclară, sistemul complicat de naratori provoacă dificultăți de lectură, punînd unele probleme deose- bite (cine scrie?). Se recomandă definitivarea ultimului capitol care lipsește. Sînt atribuite aceste precizări, nici mai mult, nici mai puțin, decît Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor - cu al- te cuvinte, pentru cei ce nu au avut parte de ea, cenzura reseristă. Ast- fel, observații ca și cele de mai sus, care-mi aparțin, ar cădea sub semnul cel mai de disprețuit: ar fi identice cu cele pe care in- stituția de tristă amintire le-ar fi putut și ea fiice: iată cît de ridicol e acesta (adică sub- scrisul comentator, în cazul de față), identic în observații cu... cenzura de cea mai tristă amintire... E ca și cum autoarea ar spune: am scris rău ca să se vadă cît de bine am scris... Nu o cred. Deși mi se pare evident și caracteristic: întregul roman, în orice „situ- ații" și contexte, e destinat lecturii unui ci- titor competent, „de profesie" cum s-ar spune, cititor care pentru a „adera" trebuie: să știe destule despre viața lui Eminescu și epoca lui; să știe destule și despre operă, pentru a recunoaște citatele, uneori puse pentru a susține o ridiculizare; să înțeleagă parodia din textele melodramatice, unele chiar destinate mahalalei simțitoare ce pre- feră romanța cîntată versului citit; să fie inițiat în aberațiile literare ale propagandei realist-socialiste ale anilor ’50-’60, altfel nici nu poate gusta „satira" și mai ales notele (nu puteau lipsi tocmai notele); să accepte „trucul" cu dosarul ca pe o „salvă" de in- tertextualitate și ingeniozitate postmoder- nă; și încă altele. Prin urmare, un cititor compatibil, absolut elitar. Criticii compe- tenți s-au grăbit să-l înlocuiască sau să se recunoască, cum era și normal - fapt scon- tat, țintă atinsă! Nu, nu voi deplînge pe cititorii cei mulți, de zi cu zi, cei care vor fi chiar „re- voltați" de „batjocorirea Luceafărului" sau, mai cult, a „omului deplin" etc. Pe aceștia Florina Ilis a reușit să-i provoace, dacă vor avea răbdarea de a parcurge întregul - ceea ce recomand. O reușită magistrală. însă nu ei sînt, cum spuneam, adevărații destinatari ai operei, ci competenții, compatibilii. La ur- ma urmelor, și rîndurile de față (ale sub- semnatului) sînt destinate tot lor. în fine: pe coperta ultimă a cărții cineva, care nu semnează, spune că romanul Florinei Ilis „va lua prin surprindere... chiar și teoria și istoria literaturii". Numai că ba- bele astea două se lasă greu surprinse... și vor fi zîmbit, obișnuite cu gogomănii și mai mari. Mi se pare totuși destul de jenant faptul că Florina Ilis a lăsat să... treacă aces- te fraze. Vieți paralele este, așadar, în opinia mea, o construcție textuală mult elaborată, flamboaiantă (ca să zic așa), redundantă, pe care am parcurs-o cu multă curiozitate, chiar cînd eram deziluzionat de artificiu sau de prost gust sau de confuzii involuntare; viciul ei fundamental este că totul e clădit pe un „gol" (golul dintre paralele...), pe absența unei idei, gol pe care autoarea, un autentic și marcant scriitor, a încercat să-l umple cu tot ceea ce i-a trecut prin cap și prin... talent: multe exerciții literare, unele virtuoase, un adevărat depozit de recuzită din care se face literatură. Chiar și pentru atîta ambiție, așarnare, merita măcar unul dintre premiile ce i-au fost acordate. Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 13 O profeție „monstruoasă" Farkas Jeno Noua carte a lui Ciprian Vălcan, Xmz’eZ și canibalul, continuă seria reflecțiilor din volumele precedente (Elcgiul bâlbâ- ielii, Teohgia albinoșilor, Ltgica eltfanților, ultimele două în colaborare cu Da- na Percec) cu aceeași luci- ditate dureroasă, forță de provocare, de deriziune și autoderiziune, de „răutate binevoitoare“, de coborâre a „sublimului" în zone infraumane. Iată un singur exemplu: îmi plac tot mai mult scriitorii-hienă, cei care adulmecă duhoarea descompunerii și o descriu într-un stil impecabil, fără milă și fără dezgust. Cel mai adesea, ei sunt scriitori bătrâni, imunizați împotriva tuturor iluziilor de decrepitudinea atent studiată a propriului trup, precum și de micimea sufletească pe care o descoperă cu repulsie în ei înșiși, exhi- bînd-o apoi ca într-un ritual de exorcizare. Oximoronul conferă astfel scrisului lui C. Vălcan un caracter poetic, malgre lui. Față de celelalte volume, observăm aici trăsături caracteristice importante de semnalat. în primul rând se observă o mai mare concen- trare asupra construcției aforismului. Tema nu se mai descrie îndelung, expozițiunea ei fiind evitată în funcție de necesitățile eco- nomiei maxime de declanșare a exploziei aforistice. Vorbim de „explozie" pentru că majoritatea „pieselor" explodează spectacu- los în clipa sesizării intenției gânditorului. Din această cauză am numi acest gen de scriitură un fel de idei încrucișate (după modelul cuvintelor încrucișate), dezlegate, clarificate, înțelese, și pe urmă recompensa- te cu un clin dini binevoitor al autorului, (în acest sens, aș propune ca la licee sau la facultăți aforismele lui Vălcan să fie subiec- te de examen la proba scrisă.) Fără să negăm originalitatea auto mini nostm, argumentul cioranian (din Cabiers, 1969) ne poate da o cheie pentm lectura acești cărți admirabile: J’ai mis dans mes livres le pire de moi-meme. Heureusement, car autrement quclle quan- tite de poisons n’aurais-je pas accumulee! Mes hargnes, mes humeurs d’assassin, mes rancunes, mes livres en debordent - mais cela etait peut-etre necessaire, sans quoi je n’aurais pu sauvegarder quelque apparence d’equilibre, de „raison". Constnicția riguroasă la Ciprian Vălcan cere esențializare și abstractizare mai elabo- rate pentm a realiza deschiderea spre joc, spre absurd, spre irealitate, ceea ce va mul- tiplica efectul de șoc al aforismelor sale: „Dacă Lenin ar fi reușit să sodomizeze un cangur, toți locuitorii Uniunii Sovietice ar fi fost obligați să-și petreacă viața într-un marsupiu". Ironia fină joacă un rol decisiv în carte, de pildă cu rolul de a sugera diferențe sem- nificative dintre germani și francezi, valabile de sute de ani, de care germanii suferă și azi: „Ca să devină un imperiu de 1000 de ani, Germaniei i-a lipsit un singur detaliu: în locul ridicolei mustăcioare a lui Hitler, vigu- roasa mustață a cardinalului Richelieu". Autorului nu-i lipsește răutatea deloc mascată: „Filosofia italiană, o mozzarela a spiritului..." Sau: „Dacă l-ar fi întîlnit în vremea Revoluției, Sade l-ar fi otrăvit pe Sartre din motive pur estetice: l-ar fi socotit prea urît..." In carte apar toate nuanțele și accepțiile unor termeni ca nebunie, canibalism, mon- struos, ea poate fi socotită o lungă, aproape interminabilă profeție ,gnonstmoasă“: Filosofii secolului xxi vor mai avea un singur subiect: biografiile monștrilor. * Breivik și Fritzl sînt figuri paradigmatice pentm Occidentul contemporan, care a ajuns să oscileze între demență și perversiune. Occidentul nu mai e în stare să dea mari oa- meni, ci doar monștri, figuri tipice de sce- lerați. * Istoria omului rezidual va fi istoria monștri- lor pe care i-a produs. Incepînd cu secolul xxn, nu se va mai acorda Premiul Nobel, ci Premiul Breivik. Lumea Antichristului e singura lume fără monștri. Antichristul e seniorul unei lumi uniforme, simetrice, incolore, al unei lumi • Patricia Nikols, Nud locuite de oameni incapabili să iasă din rînd. Lumea Antichristului e lumea regelui-ser- gent. * Cei vechi îi suprimau imediat pe monștri și încercau să le șteargă amintirea pentm tot- deauna. Nu mai sîntem în stare să-i lapidăm pe mon- ștri, dar ne aratăm oricînd pregătiți să le de- molăm dormitorul... Profețiile, viziunile lui Ciprian Vălcan ne par la prima vedere exagerate, însă reflec- tând la starea actuală a lumii, cartea poate fi considerată de o actualitate dureros de stringentă, pentru că monștrii sînt printre noi sau noi înșine sîntem pe calc să devenim monștri. 14 • APOSTROF D □ S A R La 27 august 2013, ar fi împlinit 85 de ani! Cele TREI SCRISORI ale lui Mircea Zaciu, pe care le publi- căm în paginile de față ale revistei Apostnf trimise prie- tenului său, Octavian Șchiau, datează din anul 1958, când profesorul Șchiau (alintat Bubu. Bubulică) era lector de ro- mână la Institutul de Romanistică din Berlin. Scrisorile sunt, prin urmare, din perioada tinereții lui Mircea Zaciu, din anii afirmării sale profesionale și culturale, ceea ce le mărește considerabil interesul. Detalii aparent nesemnificative (lipsa locuințelor, imposi- bilitatea de a călători în străinătate, lipsa unor medicamente, a unor aparate electronice etc.) refac imaginea țării noastre, în primul deceniu postbeEc. Referințele de ordin istorico-E- terar (unele marcate de poncifele ideologice ale epocii), anii primelor iubiri, intrigile din mediul universitar, bucuria celor dintâi succese literare, dorința de afirmare sunt tot atâtea secvențe inexistente în alte volume de scrisori de la Mircea Zaciu - un împătimit al genului epistolar (uneori scria și zece scrisori într-o zi!). • Mircea Zaciu și Ion Agârbiceanu * Față de contemporanii săi, Mircea Zaciu a adoptat, se știe, o atitudine ironic-zeflemitoare, incisivă, vizibilă atât în scrisori, cât și în cele patru tomuri ale Jurnalului său. Prin urmare, unele aprecieri la adresa profesorilor, prietenilor și colegilor nu trebuie să ne surprindă. Fiind vorba de o restituire istorico-literară, am acordat cea mai importantă atenție transcrierii textelor. Scrise la cinci ani de la reforma ortografică din 1953, epistolele respectă aproape integral noile reguli ortografice, în primul rând folosirea lui î din i. Forma sunt alternează cu sînt (care a fost transcrisă sânt, cum ne obligă doom-2). Rămășițe ale vechii ortografii (bănuești, construesc, dela, trăesc, trebue) au devenit bănuiești, construiesc, de la, trăiesc, trebuie. Forma nicio a rămas așa, dar nici un a devenit niciun, tot conform normelor din doom-2. Am păstrat, pentru pati- na epocii, forme precum ași fi calm, ași bănui, humor, totuș, februar, octomvrie, salarul. Am actualizat punctuația (virgulele, în special), pentru a sugera mai bine nuanțele și volutele gândirii autorului. In același scop, am folosit din abundență alineatul, rar utilizat hi scrisori, parcă pentru a folosi la maximum spațiul pentru scris. Domnul Profesor Octavian Șchiau a avut un rol esențial în elaborarea notelor explicative, identificarea unor persona- je, explicarea unor aluzii contextuale etc., motiv pentru care u aduc sincere mulțumiri. (Ilie Rad) 1. „Trecerea scriitorului [Liviu Rebreanu] spre fascism nu s-a făcut deodată, ci cam de prin 1933-35" Tribuna¹ SĂPTĂMÂNAL DE CULTURĂ cluj, Str. Pușkin nr. 1. Telefon: 31-71 Cluj, 18 ii 58 Dragă Bubuie, iartă-mă că-ți răspund cu oarecare întârziere, primisem încă de vreo trei zile prima ta scrisoare, iar azi-dimineață mi-a sosit și a doua. Voiam între timp să mă interesez în chestiunea Rebreanu, tocmai trebuie să sosească fratele scriitorului² pe la noi, de la el aș fi putut culege cele mai sigure și autentice informații. însă cum, până în momentul când îți scriu, el n-a sosit, și pentm a nu pre- lungi tăcerea, îți scriu totuș, urmând ca eventual, ulterior, să com- pletez informațiile, pe care tu evident că le vei putea însera în pre- față³, chiar in stadiul de „șpalt“ tipografic sau la revizie, cerând ca aceasta să ți se trimită, s-o faci singur. Nu? Ca să încep ai „afacerile“ (de data aceasta de ordin Eterar), iată care e chestiunea Rebreanu, așa aim am reușit s-o reconstitui întru- câtva: trecerea scrutorului spre fascism nu s-a faait deodată, ci cam de prin 1933-35, îndată după Răscoala⁴, unele simpatii ale scriitoru- -» DOSAR Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 15 lui alunecau spre mișcarea de dreapta. Cu toate acestea, în Gorila?, de pildă, există și o satiră la adresa legionarilor, așa că nu se pot stabili granițe riguroase, epoci distincte în concepția și opera scriitorului. E clar că alunecarea lui spre fascism a avut ca primă repercusiune, pe planul creației, o progresivă sterilizare, ceea ce s-a verificat în condi- ții similare și la Goga sau la Brătescu-Voinești. E ciudat că toți trei, după trădare⁶, n-au mai scris deloc sau au scris foarte slab. La Re- breanu există o potențare a elementelor naturaliste în scrisul său de la sfârșitul vieții, adică din faza în care devenise colaboraționist și slujea dictatura fascistă. Articole, cărți, în care să-și fi teoretizat pozi- ția politică adoptată în acest răstimp, nu cunosc și nu cred să fi scris, fiind prea ardelean, deci prea prudent. (Spre deosebire de Brătescu- Voinești, care a scris mult și senilități, despre huliganism și alte tâmpenii.) A ocupat funcții importante, ca director al Naționalului din București, director al ziarului fascist Viața.⁷ Explicații prea ample nu se vor putea da într-o prefață, oricât ar dori-o editorii nemți. Trebuie să li se explice că nici la noi în țară ele nu se etalează într-o prefață, fiindcă răscolesc amintiri mult prea neplăcute și fiindcă ci- titorul de azi e interesat mai degrabă de mesajul viu al operei lui Rebreanu decât de umbra trădării lui. De altfel, un jurnal intim ex- trem de important pentru lămurirea tuturor tribulațiilor scriitorului se află depus la Academie, cu interdicția de a fi deschis și dat publi- cității până la nu știu ce dată (interdicție prescrisă testamentar).⁸ Cineva care l-a răsfoit totuș spune că ar cuprinde lucruri senzaționa- le. Orice afirmație categorică ar fi, prin urmare, nu numai prematu- ră, ci și riscată. Eu, contrar nemților, consider că studiul lui Croh⁹ e suficient de bun, ai toate lipsurile ce le are în mod inerent. Despre Răscoala. Ți-aș fi trimis lecția mea, însă ea nu e decât o compilație și n-ar avea rost să te ghidezi după ea, mai ai seamă că a fost întocmită în 1950, deci aaim 8 ani, și judecățile de valoare s-au modificat mult de atunci. Nu ți-ar fi servit la nimic și pe urmă nici nu știu dacă ți-ar mai parveni la timp. Cât privește nedumerirea nemților ai privire la atitudinea lui Rebreanu față de țărănime-boierime, cred că editorii se înșeală. Simpatia scriitorului nu lunecă spre boierime, asta e cert. Feciorul de învățător ardelean nu avea aim simpatiza ai boierimea ruginită a vechiului regat. Miron luga nu-i era simpatic, asta e clar. Fiul lui, prin atitudinea sa liberală, îi atrăgea oarecare apro- bare. Dar e evident că simpatia scriitonilui merge spre țărănime și asta e foarte clar, izbucnește clar, în episoadele represiunii. Acum nu e mai puțin adevărat că e destul de dificil să te descurci în hățișul romanului, deoarece scriitorul, postându-se pe pozițiile unui realism obiectiv, voia să prezinte cu perfectă indiferență faptele, să devină un cronicar exterior, să fiică abstracție de propriile lui gân- duri și sentimente. Scriitonil vrea să fie absent, prezența lui nu trebu- ie să se fiică simțită în niciun fel, pentni ca iluzia vieții trăite să fie cât mai puternică. Firește, asta venea de la Flaubert, venea din lectura realiștilor occidentali. De aceea sânt atât de perfect motivate acțiunile fiecănii personaj, a[le] fiecărei gnipări de clasă. Tot ce face și între- prinde fuga e perfect motivat din punctul de vedere al clasei lui, al poziției lui. Rebreanu pleacă de la ideea că fiecare erou (în calitate de reprezentant al unei gnipări sociale) are dreptatea sa, pe care o apără aim se pricepe. Scriitonil ne demonstrează acest lucru, dar demon- strația nu trebuie confundată nicio clipă ai aprobarea. Eu cred că o singură dată izbucnește această aprobare, țâșnește de dincolo de cnis- ta obiectivități!, pe care și-a impus-o Rebreanu: în epizoadele repre- siunii. Nu se poate contesta autorului lui Ion dragostea și sincera lui părtinire a cauzei țărănești. Dacă simpatia lui ar fi lunecat spre boie- rimea conservatoare, ce rost mai avea să scrie epopeea de la 1907? Poți face o paralelă cu D. Zamfirescu, la care, da, simpatia se îndreaptă spre boierimea veche, în a cărei regenerare morală și materială scriitonil credea sincer. Totuș, în calitate de realist, nici Zamfirescu n-a putut decât să prezinte cum boierimea cade dobo- râtă de Tănase Scatiu, iar acestuia îi prevestește un sfârșit nu mai puțin tragic: răscoalele țărănești. La Rebreanu însă e altceva. Nu mai e pătninderea adevărului obiectiv împotriva concepției lui sociale și politice (vezi ce spunea Engels despre Balzac sau Lenin despre Tolstoi). Rebreanu pornește conștient ai ideea de a glorifica țărănimea, dar impune simpatiei lui manifeste zăgazul unei concepții literare, estetice, care-i pretindea sublimarea tendinței și reconstituirea obiectivă a faptelor istorice. Cât privește antologia. Nu cred că alegerea e cea mai fericită. Caragiale, evident, trebuie să rămână pe primul loc (deși, după pă- rerea mea, el nu e un hiunorist, ci un satiric și un comic, ceea ce e simțitor altceva, humorul și ironia fiind categorii estetice aparte). Dar, în fine. Pe locul doi sigur că trebuie pus Creangă. însă nu cu fragmente din Amintiri, ci cu Moș Nichifor Coțcariul (dimensiunile trebuie lărgite, nemții trebuie convinși de asta). Pe locul trei l-aș pune fie Tribuna UriiaJ lariA-ah Tta^jr. i :u au-R-c? * I ntlh* , । rin livra Ln=l ev Trap 1raî jrlJi Te ri im r# , dn» m L -L-i ¹ țl ■ lam.’olvB Șatra tiep rJ ck 3" Kttaaui trvIsaLi. iA iohucJ ^ritvhi axri t-urjJ <1 « ]■ el w 11 nial cawjra cbI-b ni aljEn m-Liritlî* ।, ou -Sur. : n ' țl perla %L ■aiLt-yj praLur^i .! 15 1 : I xț .urnind u ivar. uZ , L--.rlui 11| :ui La nlJvxt u la piivu 1a pj-afați. uil^r in yp ILpzRPAfi: r,. .n rr>- vka Sa ₜ :»rlcâ ca Hiuțj p f* hrLa-'il ■ faci jIeiueJm * -■ *a cu ”hfa:arLiaB ța.- rivala da or±ln literari, ți?l «ri ■ thiptlonai ...n j- nufll i-r răcanii: tel • □-ru । lifc ■ • irviti ■ lerUtcrALal apni ha i-i flcj'.. iiada- Li «i an du prii IM? ’ ți ᵣ!!nJxlk dapi Juia. ₙ. ■ .-jiu L« iL^pntLl xraLtiryui rpr» xlaaara* -■ taiLa csci- Uc-ti. 4artla,da jl u nUrt lb jcELmerLlcr *3" ”'i -T paxitKMU rljcraui ᵣa|.Ac1 Mb-t-Lurli Ln rea- ■ VMlli fi apari iurLic.u^UⱼₗX. ilarei LaS "prv fasciv k ndu jrlal a țlarjl «nația | .= ■tari ,GHa ev c-a «arin» kt eendieti mIelUf* vk !■ li Jrtta«MrfMxwțl Ui .-1 Vițl inl.d^m iMiimx-iu zad ierta IM iu acria vlab-lr h^treu^. ralvld : m- ⁼?jI ¹ :■ t-Lâ-jL atu 4^ ■ r;. rvtUL pe I. A. Bassarabescu - din care ți-aș recomanda pe Don Bazil, în- tr-un orășel de provincie (mai ales!), Hoțul și Un om in toată firea (ultimele două cred eu că exprimă mai bine ceea ce se înțelege prin humor, în compoziția căruia intră și o picătură de tragic) sau Spre Slatina. Din D. Zamfirescu aș lua, pe aceeaș linie, amintită la Bassarabescu, Conu Alecu Zăgănescu. Ar veni Brătescu-Voinești, din care aș alege Călătorului ii șade bine cu drumul. Din Rebreanu, Dintele (neapărat!). Din Agârbiceanu (dacă vrei), Un naționalist sau Năravuri (se găsește în ediția mică ,,Bibl[oteca] pt. toți“, scoa- să de mine¹⁰). Din Topârceanu alege ceva din Scrisori fără adresă sau din Pirin Pianina (din prima poți lua, de pildă, Focul de la Moreni) sau, mai bine, din postume, Minunile Sf. Sisoie. Nu-1 uita pe Arghezi, fie din Manual de morală practică, fie din Poarta nea- gră, fie din Pagini din trecut etc. sau un fragment din Cimitirul Buna Vestire... înfine, nu e voie să lipsească Al. O. Teodoreanu, care e cel mai bun humorist actual (nu cunosc altul). A apărut re- cent o culegere din el, Borzele din Boureni.¹¹ îți recomand cea mai grozavă bucată de tradus, Inelul Mmghioliței, luată din Hronicul măscăriciului Vălătuc, reprodusă și in Berzele..., nemții o să se țină de burtă de râs! Cred că îți ajunge și chiar depășește posibilitățile. E bine însă să insiști să se lărgească spațiul. îată-mă ajuns la capătul hârtiei și n-am discutat decât afaceri. Mă bucur că te-ai reaclimatizat, că ai de lucnt, că îți merge bine. La noi, după o primăvară înșelătoare și timpurie, acum e zăpa- dă de vreo 50 cm. Ninge cu încăpățânare zi și noapte. Eu, cum mă știi. Am avut o scurtă vacanță, Tanti¹² a fost la Oradea, Floricel¹³ a fost pe la noi și cu Mia¹⁴ împreună au plecat la București, apoi la Predeal, de unde s-au întors bronzate și vesele. Locuință tot n-am. Ar fi multe să-ți scriu, dar poate e mai bine să le amân pentru la vară. Evident, un cort cu pneumatice ar fi grozav! Ceilalți sunt bine, sănătoși, dar ne vedem tot mai rar. Bătrânul¹⁵ e foarte rău, a recăzut și nu știu dacă se va mai scula. Eu stau mai mult în casă și încerc să scriu, citesc sau ascult muzică, în general sunt cam trist și mahmur, având motive destule. îmi pare foarte rău că nu se alege nimic cu vizita¹⁶, dar eram de altfel convins dinainte că nu se va aranja. Eu să am norocul ăla? Numai că, dacă ți se flutură în fața ochilor o asemenea perspectivă, sigur că pe urmă, când n-o mai ai, rămâi foarte trist. Cu drag, al tău, /ss/ Mircea p.s. îți trimit alături ultima mea schiță, Marile Speranțe, apărută săptămâna trecută în Tribuna.¹⁷ Firește că aș fi bucuros dacă ar putea apărea într-o revistă germană, dar eu nu îți cer asta, în fond ți-o trimit doar să o citești și tu și, eventual, să te amuzi. p.p.s. Zăidăloaia¹⁸ n-are de ce să se supere, dar treaba ei! p.p.p.s. Am aranjat să ți se trimită revista¹⁹ direct, pe adresa locuinței. 1. Scrisoarea are antetul Tribunei, Mircea Zaciu fiind membru în colegiul redac- țional al revistei. 2. E vorba de fratele lui Liviu Rebreanu, Tiberiu Rebreanu. 3. Octavian Șchiau i-a cerut lui Mircea Zaciu precizări privind orientarea politică a lui Liviu Rebreanu, în vederea apariției unei antologii din opera acestuia, în limba germană, editorii est-germani cerând în mod expres aceste clarificări. 4. Romanul Răscoala apăruse în 1932. 5. Gorila, roman al lui Liviu Rebreanu, apăruse în 1938, la Editura Universală Alcalay din București. 6. Mircea Zaciu se referă la orientarea de dreapta, pe care au avut-o, la un moment dat, cei trei scriitori (Goga, Brătescu-Voinești și Rebreanu). 7. Catalogarea, de către Mircea Zaciu, a cotidianului Viața (31 martie 1941-20 august 1944, subintitulat „Ziarul de dimineața al tuturor cetățenilor", apărut sub egida Ministerului Propagandei, director fiind, într-adevăr, Liviu Rebrea- 16 • APOSTROF DOSAR nu), drept „fascist", era un reflex al climatului politic al epocii. în articolul con- sacrat publicației respective, din Dicționarul general al literaturii române (Ț/Z, București: Editura Univers Enciclopedic, 2009, p. 279), Mircea Popa face nu- anțările de rigoare, arătând că ziarul, cum se scria și în articolul-program, era „o tribună vie", pentru „servirea țării și a neamului". 8. Jurnalul lui Rebreanu a apărut, într-o primă variantă, abia în 1984, desfigurat de soția și fiica scriitorului, Fanny și Puia Rebreanu. „Această barbarie a aco- modării textului unui jurnal la interesele familiei nu o întâlnim decât în cazul jurnalului lui Rebreanu, procedeu incalificabil din partea a două doamne (Fan- ny și Puia Rebreanu" (Z. Ornea, Jurnalul lui Rebreanu, in România literară, nr. 21, 1999). 9. Ovid S. Crohmâlniceanu, Liviu Rebreanu, București: esfla, 1954 (colecția „Mica bibliotecă critică"). 10. E vorba de ediția Ion Agârbiceanu, Schițe și povestiri, București: esfla, 1954 (colecția „Biblioteca pentru toți,,). 11. Al. O. Teodoreanu, Berzele din Boureni-, Bucăți alese, București: Editura Tine- retului, 1957. 12. Mătușă a lui Mircea Zaciu, de la Oradea, mutată la Cluj. 13. Flora Șuteu, lingvistă. 14. Verișoara lui Mircea Zaciu. în momentul respectiv, Zaciu locuia împreună cu cele două rude. 15. Profesorul Ion Breazu. 16. E vorba de o proiectată călătorie a lui Mircea Zaciu în Germania, la invitația lui Octavian Șchiau, vizită care nu s-a mai realizat, Mircea Zaciu neprimind pașaportul solicitat. 17. Mircea Zaciu, Marile iperanțe, in Tribuna, februarie 1958. 18. Zăidăloaia - creație lingvistică a lui Zaciu, de la Seidel. Familia Seidel se refugi- ase din Germania în România, după preluarea puterii dc către Hitler, stabilin- du-se la București. Prin bunăvoința rectorului Emil Petrovici, au fost încadrați la Universitatea „Victor Babeș", cunoscându-se astfel cu Mircea Zaciu. După război, s-au repatriat în Germania. 19. E vorba de revista Tribuna. 2. „Viața printre străini tot nu e viață" Cluj, 26 n 58 Dragă Bubuliai¹, Ultima ta scrisoare (din 12 II) a sosit în timp ce eram plecat pe vreo 3 zile la Oradea. Am găsit-o aseară, la întoarcere, și mă gră- besc să-ți răspund: nu cred că e nevoie să introduci pe G. Brăesai în antologie. Idem pe Mironescu și - eventual - pe Damian Stănoiu. Eu ți-am scris un alt proiect, sper că l-ai primit și cred că materialele propuse acolo erau mai de calitate. Necazurile părintelui Ghedeon nu prea merge. Ar fi mai bună Recăutarea unei parohii sau Cum s-au certat maica Eulaupia cu maica Vitalia (cam așa ceva), din volumul Călugăr și ispite², însă nu știu dacă se pot fragmenta - nu mai au nici sens, nici haz - și așa, în întreg, sunt foarte lungi. E mai bine deci să renunți. După socotelile mele deci, va trebui să-ți dau la dactilografiat Călătorului iișade bine cu drumul de Brătescu-Voinești (volumul lui recent de Proza³, ap[ărut] în 1957, n-a venit la Berlin?). în orice caz, eu o dau la dactilografiat și ți-o trimit. Cred că ar fi bine să rămâi la următorii autori (în concluzie): Caragiale, I. A. Bassara- bescu, Brătescu-Voinești, Rebreanu (Dintele'), Arghezi, Topârceanu, Al. O. Teodoreanu. Cel din urmă, fiindcă trăiește și scrie și azi, poate fi socotit autor actual. Căci altul... zău nu văd. în privința acestui din urmă proiect, poate Vlad să-ți fi scris vreo sugestie, zici că te-ai adresat și lui. Eu am căutat să-l întâlnesc, să-l întreb, dar de mai bine de o lună nu l-am văzut decât o dată, în treacăt, era cu soția. Trăim aici foarte separați unii de alții. Dragul meu, așadar, să nu crezi că neglijez problema acestei an- tologii, care, deși platonic, mă interesează totuși și te rog să mă crezi că nu mi-e indiferent cum suntem reprezenta^ în ochii străinătății. Cred însă că trebuie să dai nume mari, fiindcă am impresia că Miro- nescu, Brăescu et tjusdem farinae^ - sunt totuși prea mărunței și nu le-ar ședea bine într-o antologie mondială - mai ales că nici în istoria literaturii române nu prea ocupă un loc de frunte. Și acum să trecem la ale noastre. Cred că ești cam supărat pe mine că-ți scriu abia a doua oară și că în prima am fost cam zgârcit cu aprecierile personale. Explicația mai largă și mai (era să zic „exhaustivă", vorba lui Pervain!) o s-o ai la vară. în orice caz, există una generală și una imediată. Sunt cam necăjit de la o vreme, însă trebuie să mă resemnez și probabil că în curând - fie omul de bun-simț din mine (fiu al unor oameni sănătoși și cam terre ă tem³), fie filistinul din mine - va învinge și atunci iar ași fi calm și ași glumi ca înainte. Până atunci va mai trece o bucată de timp. Ce să-i faci, fiecare om cu norocul lui! Te-am rugat (trec la altele) să te interesezi ce e cu premiul acela de la Tineretul lumii.b Mi-ai spus că s-a expediat. Să știi însă că s-a oprit la Budapesta, după cum îmi scrie Brad de la București. Te-aș ruga, dacă nu te incomodează prea mult, să mai încerci să vorbești cu ei și să le spui să anunțe Budapesta (probabil redacția lor de acolo) că subsemnatul trăiește în r.p.r. și la Cluj, str. Șincai 10, unde să-i roage să trimită aparatul (am auzit că ar fi un electrofon⁷ sau așa ceva - habar n-am). în orice caz, pentru mine ar fi orice binevenit, căci probabil că l-aș vinde. Cu magnetofonul. Buba-neni⁸ - cu care am vorbit de atunci de mai multe ori - s-a alarmat degeaba. în adevăr, a venit Floricel, a stat aici mai mult timp și apoi a plecat cu Mia la Predeal, București. Jean⁹, care a avut și el partea lui în mașinația cu bătrâna, mi-a spus pe urmă că, de vreme ce l-am dus, să-l țin la mine, că probabil e... mai mult loc. Eu am înțeles că el se teme să nu fi stricat eu aparatul și să cadă beleaua pe capul lui. Drept pentm care l-am încuiat în dulap și dacă tu zici să i-1 duc plocon, i-1 duc, dacă dispui că poate sta la mine în casă, încuiat, stă. Fac cum zici tu, Jean știi că e cam sucit și poate are și el dreptate (având în vedere antecedentele), așa că nu vreau să mai reiau discuția ai el, am impresia că vrea să se eschiveze. Să știi însă altceva: toate benzile aduse de la Floricel (și care se auzeau prost) erau întoarse!! Nu știu, tu, când le-ai debobinat, sau Puiu Șuteu¹⁰, când le-o fi copiat sau cum, dar erau pe dos și Flori- cel a râs, văzând că noi le ascultam pe dos. Le-a întors și acum se aud minunat, așa că ai să te bucuri. Plus am făcut 2 înregistrări noi (o bandă cu calypso și una cu rockuri) și am primit de la Floricel încă două benzi noi absolut, urmând ca la primul meu drum la Buc[urești] să-mi mai dea. Ești mulțumit? Herr Bubu, văd că ești ungentilhomme ctmpcgnard în toată le- gea: călărești, te fotografiezi cu miei primăvărateci - într-un cuvânt trăiești un fel de pastorală gen sec. 18. Dar unde-s păstorițele? Eu te invidiez profund, dar, pe de altă parte, mă gândesc că poate ai dreptate: viața printre străini tot nu e viață. Aici e primă- vară, ploioasă, cu soare, cu vânt, cum dă D-zeu. Și noi, tot așa: plângem, râdem, ne întristăm. Am ajuns rival cu Schvartz¹¹, Clara¹² (care e o fată foarte șic) s-a îndrăgostit de mine și l-a părăsit. Iar eu... în fine! în încheiere - țin să-ți amintesc că oricând, ai toată plăcerea, te ajut în afacerile tale literare. Nu știu dacă indicațiile mele îți servesc la ceva, dar eu le fac din toată inima și mă buair că apelezi la mine! Cât despre corespondențe, una cred că apare [în] numărul ăsta, cealaltă în proximul. Și nu mai face mofturi, căci eu am fost sincer când ți-am spus: scrii binișor. Și prin exercițiu, tot mai bine! Wei- marul¹³ e mai bun ca precedentele! Te rog să mă crezi c-o spun foarte sincer. Te îmbrățișează al tău Mircea. Scrie! Promit să-ți scriu mai des! 1. Scrisoare scrisă cu mâna. 2. Titluri de Damian Stănoiu. 3. E vorba de ediția loan Alexandru Brătescu-Voinești, întuneric și lumină. In lu- mea driptății, ediție și prefață de Mihai Gafița, București: esfla, 1957. 4. tjusdem farinae (lat. ) - „din aceeași făină", adică „din același aluat". 5. terre â terre (fr. ) - lumesc, mediocru. 6. Tineretul Lumii - un concurs de proză, organizat de o revistă care avea redacția la Budapesta și la care Mircea Zaciu a câștigat un premiu, tară a intra vreodată în posesia acestuia. 7. Electrofon-pick-up. 8. Gazda la care locuiau prieteni ai lui Mircea Zaciu. 9. Ion Pulbere, viitor cadru didactic la Facultatea de Filologie. 10. Valeriu Șuteu, lingvist. 11. Ion Schwartz - asistent la Facultatea de Chimie, prieten cu Mircea Curticeanu. 12. Studentă la Facultatea de Filologie. 13. Articol trimis de Octavian Șchiau din Germania și publicat în revista Viața studențească. DOSAR Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 17 3. „Nu-mi închipuiam că sufletul feminin e așa de complicat" 8 III 58 Dragă Bubuie, ieri după-masă am primit, cum zici tu, a cincea scrisoare, tot mai intrigată, de la tine. Ai toată dreptatea să te indispui, după cum eu, să mă mir, căci ți-am scris cinci scrisori, dar văd că până la data de 19 februar, când îmi scrii ultima ta corespondență, nu primiseși nimic. Nici de atunci nu ți-au parvenit? M-ar îndurera acest lucru, căci ar însemna că scrisorile mele s-au rătăcit definitiv, ori eu îți scrisesem acolo indicațiile cerute pentru prefața la Rebreanu, pen- tru antologia humorului universal, precum îți anexasem într-una din scrisori și o scurtă schiță (zi-i cum vrei), a mea, apărută în săptămânile trecute în Tribuna. Să fi supărat pe cineva indicațiile mele istorico-literare sau faptul că am trimis o producție în străină- tate? în plicul de față îți trimit Călătorului iișade bine... a lui Brătescu- Voinești, pe care am decupat-o din cartea mea. Iată de ce: la redac- ție dactilografa (una a mai rămas, că cealaltă e bolnavă și în concediu) e supra-aglomerată. Dna Onișor¹, pe care aș fi rugat-o și în numele tău, urmând să-i remunerez eu munca sau să te revanșezi tu, e de asemeni bolnavă, cu o congestie pulmonară gravă. Am apelat atunci la Livia-grasa², făcând însă imprudența de a-i spune că e pentru tine, atunci a avut pretenția să-i aduci o pereche de ochelari etc., ceea ce am crezut că e exagerat și am hotărât că tot mai bine ar fi să-ți decupez textul, ca să-l aibă traducătorul așa, căci tot n-are nevoie de text dactilografiat. Dacă mai ai nevoie de ceva material sau de indicații, cu toată dragostea și fără nicio obli- gație, te rog să-mi spui, căci sunt bucuros să te pot ajuta măcar sub această formă foarte puțin costisitoare pentru mine. Nu știu acuma ce a ajuns la tine din indicațiile mele, eu îți repet, în linii mari, că, în privința antologiei, aș fi voit să modifici lista autorilor, renun- țând la Brăescu, Damian Stănoi[u] și N. Mironescu, introducând în schimb pe Rebreanu (Dintele), pe Arghezi, Topârceanu, D. D. Pătrășcanu, I. A. Bassarabescu. Dacă n-au bucățile, o să ți le procur de asemenea, firește voi găsi atunci o soluție de dactilografiere, n-ai grijă, n-o să-mi mutilez biblioteca. Te rog însă să-mi scrii degrabă dacă ai primit vreuna din scriso- rile mele și dacă te-ai lămurit sau să-ți indic din nou autorii și titlu- rile exacte la fiecare, precum și volumele, eventual, unde pot fi găsite. Sunt necăjit că n-ai primit veștile mele la timp. Eu îți scrise- sem și relativ la prefața Rebreanu, deși, fără să-ți trimit vreun ma- terial informativ, ți-am explicat eu de ce. Să nu fi primit nici aceas- tă scrisoare? îți mulțumesc mult că te-ai gândit la mine pentru prefața Istrati. în câteva zile o să ți-o expediez, refăcută și, sper, tradusă. Dificultatea este că aici trebuie să găsesc totuș un german care să cunoască la perfecție româna și să-mi facă o traducere frumoasă. Cred că voi găsi la catedra de germană de la noi. Aș fi teribil de fericit să-mi apară o prefață în rdg (la vară o să-ți explic mai pe larg de ce), nu numai din considerente financiare, te asigur. Evident că acestea nu-mi sunt nici ele indiferente. Sigur că n-am pretenția unui transfer de bani, ceea ce știu că nu e posibil, aș fi chiar mai bucuros să ridici tu banii și să-mi cumperi ceva. Ai ghicit oare ce? Asta depinde și de sumă: ori un cort cu pneumatice pentru 4 per- soane, ori, dacă suma va fi mai mare, evident, un magnetofon! Dar, de ce să vindem pielea ursului din pădure? Eu premiul de la Tineretul Lumii nu l-am primit. După demer- suri și informații, am aflat că e vorba de un electrofon (?), care s-a oprit la Budapesta, unde am scris, dându-mi adresa exactă. Sigur că, dacă aș fi știut asta dinainte și dacă tu erai în Germania înainte de a se expedia premiul, poate reușeai să-i convingi să-l schimbe cu un magnetofon. Dar, în fine, să-l văd și pe ăsta sosit odată. Trec la chestiuni mai personale. Am fost cam amărât săptămâ- nile din urmă, din multe pricini. Unele o să ți le comunic la vară, altele le scriu, căci, dacă nu le scriu, știu că nu ți le mai spun, căci și noi sântem ca frații: puține confidențe își fac când se întâlnesc, preferând, oricât ar ține unul la altul, să vorbească banalități. Iată ce e: m-am despărțit de fata pe care o știi și am avut o scurtă (dar costisitoare!) aventură cu... Clara, care l-a părăsit în prealabil pe Schvartz. A fost o mică tregedie, Schvartz fiind pe punctul de a suferi cumplit. Acum s-a resemnat, iar eu m-am des- părțit și de Clara. A fost o scurtă idilă, nu lipsită de farmec. Fata (o cunoști oare?) e o ființă simpatică sub toate aspectele. Fără a fi frumoasă, e ceea ce numim noi „fată modernă“, adică sportmenă, vorbește englezește, îi place jazzul, dansează fjoarte] bine, e sufici- ent de citită (fără a fi cultă), e de familie foarte bună (fără a fi parvenită sau snobă) etc. Dar totuș nu e ceea ce căutăm noi, dracu știe cum! M-am vindecat și eu acuma, așa că pot privi lucrurile mai rece și mai detașat. Dar am avut și eu ce suferi, ce să-ți spun de bietul Schvartz! Mai ales că el insista, iar fata nu mai voia să stea de vorbă cu el! Ea se îndrăgostise de mine, venea la cursurile mele (oricât o rugam, că nu e bine), făcea și alte imprudențe etc. Ce să-ți mai spun? Idila s-a terminat în prag de primăvară. Poate că totuș voi reveni la ea, poate la cealaltă, care pare totuș mai potrivi- tă. Ce deosebite sânt aceste două fete! Doamne, nu-mi închipuiam că sufletul feminin e așa de complicat. Și nu numai sufletul. în rest, am destule pe cap. Dar mai ales gânduri. Cu Jean și ceilalți ne vedem tot mai rar. Mie îmi pare rău, mai mult pentru că ei își închipuie că eu mă port cu aere de superioritate față de ei, că i-aș disprețui, dragă doamne etc. Nu știu cum să le explic că nu e asta, că era inerent să ne despărțim odată, că fiecare își alege odată calea intimă în viață, când trebuie să se despartă și de prieteni, și de tot. Că eu nu-i iubesc mai puțin, mă gândesc cu dragoste la fiecare din ei, dar că nu-mi mai pot potrivi programul cu al lor și că, în general, nu ne mai potrivim. Aș vrea mult ca ei să nu mă înțeleagă greșit, însă știu că nu se poate asta, că ei vor crede totdeauna că eu i-am părăsit fiindcă mă cred mai grozav ca ei. Mă mai întâlnesc din când în când cu medicii amici pe care-i știi și tu, m-am împrietenit în ultima vreme mai mult cu Nicoară³, la care am fost la revelion (de câte ori mă gândesc cu plăcere la noaptea aceea! Tu nu?). El e singur, fiindcă Livia e plecată peste săptămână la circumscripție, vine numai sâmbătă și duminică, uneori nici atunci, așa că Nik e liber și uneori mai vine pe la mine sau mă caută pe la redacție. Ce să-ți mai spun? Că n-am încă locuință, că alții au primit și eu nu? Asta nu e o noutate. Aș vrea să-mi instalez telefon. Te-aș che- ma atunci uneori, să stăm de vorbă. Dar până atunci, fiindcă se apropie ziua ta, dragul meu, te rog să primești urările mele cele mai sincere. Dragă Bubulică, chiar dacă n-ai primit scrisorile mele și chiar dacă le-ai primit și ele au fost mai scurte sau mai seci ca-n alți ani, să știi că asta nu e din pricină că prietenia noastră ar fi suferit o cât de mică zgârietură. Poate dragostea să mă fi amețit puțin și să mă fi făcut mai neglijent cu amicii. însă tu fii convins că mă gândesc la tine și țin să te ajut cât pot mai mult, căci am față de tine destule obligații. De altfel ești prezent mereu la noi, când Tanti, când Mia te pomenesc (ele sânt mai sentimentale, îți seamănă deci), pe urmă pe masa mea am pus fotografia ta cu mielul, care-mi pare tare nostimă. De altfel nu mai e mult și ne revedem și sper să petrecem bine vacanța. Tu însă gândește-te bine ce vei face la anul, te rog să nu gravitezi spre facultate numai din nostalgie, că ai să te saturi tare repede. Bătrânul e f[oartc] grav și cred că-1 vom pierde (Doamne fereș- te!), iar [xx] e cea mai desăvârșită lichea din câte am văzut, așa că te rog să nu ai pic de încredere în el. Dacă poți să te aranjezi altfel, nu pregeta și încă o dată îți spun, măcar în afacerea asta nu fii sentimental! încă o dată „La mulți ani!“, dragul meu, și mai scrie-mi. Mă bucur că în anul ăsta eu primesc mai des scrisori de la tine, mă în- tristez însă că ale mele nu ți-au parvenit și îți promit în schimb să-ți scriu mai des. în curînd trimit prefața Istrati (a, mi-ai cerut și lista operelor mai importante: Kira Iriralina, Moș Arabei, Codin, Ciulinii Bără- ganului - acestea ar fi cele mai realizate și toate, plus câteva, au fost adunate în volumul Irira Kiralina, apărut în 1957, la Buc[urești], la espla, plus Ciulinii, pe care tu îi ai, mi se pare, în ediția mea (?)s Scrie-mi dacă volumele acestea se află la voi sau să fac tot posibilul să ți le expediez prin poștă, căci aici se mai găsesc în librării. Volu- mul espla e suficient pentru a alege o frumoasă antologie Istrati pentru nemți. Evident, ei pot traduce și din franceză aceste poves- tiri, căci majoritatea n-au fost scrise în românește sau n-au fost re- traduse de Istrati însuș. Cu drag al tău /ss/ Mircea 1. Secretara Facultății de Filologie. 2. Dactilografă la redacția revistei Tribuna. 3. Asistent la Facultatea de Medicină. 18 • APOSTROF în amintirea Profesorului într-o zi din noiembrie 1995, Mircea Zaciu a venit la redacția noastră, pe atunci pe strada Ia- șilor, nr. 14, în fundul unei curți cu găini. Purta sub braț un dar pentru noi: propria lui fotografie, înrămată. Ne-o dedicase. Pe dosul fotografiei, tot cu scrisul Profesorului, datarea precisă și locul unde a fost făcută. Mircea Zaciu ar fi vrut „Uitării, uitării să nu mă dați toți !cc Dorința lui va fi și în viitor ascultată. Apostrofii DOSAR Anul XXIV, nr. 9 (280), ₂Q13 . 19 Romanul Arhitecturi mesianice, apărut în 2102 la Editura Charmi- des, avându-1 drept autor pe Ovidiu Pecican, uni- versitar și om de litere, este o propunere auctoria- lă de un gen aparte. Origi- nalitatea nu constă numai într-o frescă a modernită- ții românești, ci și în universurile concentri- ce ale unor personaje pe un drum al căutării. Aceasta depinde de perspectiva cititorului, ce are ocazia de a construi câteva interpre- tări, fără a suprainterpreta, ci a căuta la rân- dul său propriile căi. Romanul însuși este arhitectural, pe câte- va paliere de construcție a lumii, susținute de istorii personale diverse, dar nu divergente. Acestea se întâlnesc în cea a existenței unui preot - ascet modern într-o hune tulbure și tulburată -, Laurențiu Gomboș. Greco-cato- lic, poate un mod pentru autor de a situa din prima alegere sinteza culturală pe care o pro- pune, viziunea asupra Transilvaniei, deci și asupra istoriei sale, cea a întâlnirii dintre Ori- entul ortodox și Apusul catolic, Gomboș este vârflil de lance al romanului. începe și sfâr- șește trama acestuia, irizează spațiile secun- dare, plutește prin existența și alegerile sale în celelalte istorii: „Părea să aibă o capacitate specială de a se mobiliza de câte ori se afla în prezența nemijlocită a vreunei persoane, re- trăgându-se îndărătul unei cortine și arbo- rând un aer anonim de fiecare dată când re- cădea în sohtudine“ (p. 12). Construiește pentru cititor, din pagină în pagină, arhitec- turi nebănuite, dar arhitecturi mesianice. Mesianice, deoarece așa cum și etimologia poate susține, starea presupune așteptare, dar și împlinire prin venirea cuiva, un ales sal- vator, sau o istorie mântuitoare. Cine este acesta, care sunt acestea? Cititorul are ocazia de a le descoperi în figurile personajelor ce construiesc nu numai o istoric personală, subiectivă, ci și una obiectivă: cea a unei provincii ce se definește prin diversitatea pe care o respiră prin fiecare participant la marea istorie a regiunii. Transilvania coboară și se lărgește reconstituind ca un personaj fără de glas, prin alegerile lui Zeno, atât istoria re- centă, cât și Balcanii, în confruntările anilor ’90. Cu traumele formării și ale reconfigură- rii, ca și cum Zeno, un alter ego al lui Gom- boș, ar participa la tulburata istorie a reconfi- gurării regionale într-un propriu parcurs al căutării identității și al formării. în acest sens, Arhitecturi mesia- nice poate fi citit ca unul al cercurilor con- centrice: răspunsul la o întrebare naște o Romanul căutării Florin Eduard altă întrebare, întâlnirea cu un personaj deschide o altă pistă a confesiunii, o altă viziune asupra lumii. Cert este că mâna autorului este condusă de o minte renas- centistă și de o cultură a acumulărilor: citi- torul este provocat la cunoaștere, la sonda- rea profunzimilor de care trebuie să fie capabil pentru a citi romanul. Din citiri și recitiri, romanul poate fi identificat drept unul al miturilor, de la cele ale istoriei creș- tine la cele ale modernității, în sens barthi- an. Satana și descrierea sa, Dumnezeu și rolul său în istorie, cea personală și cea co- lectivă, cea națională și cea regională, con- cretul lumii, precum și marea întrebare a cărei voce este Gomboș: Ce vrea să facă Dumnezeu din această lume? Situarea lui Zeno între Iugoslavia ce se dezintegrează și propria sa istorie, pe care o vrea reîntregită prin căutarea originilor, poate fi un posibil răspuns. Care este destinul omului, cu toate meandrele modernității, prins in păienjeni- șul cotidianului, de vreme ce imprevizibilul nu-1 mai salvează de la tragedia revelațiilor chiar sub oblăduirea Tatălui nici măcar pe preotul Gomboș, tată fără de voie? Există și probabilitatea ca romanul să fie citit într-o cheie a miturilor propusă deja de G. Călinescu. Arhitecturile sunt o reinterpre- tare modernă a legendei Meșterului Manole, prin câteva repere, unele dintre ele evidente: „Era, probabil, în firea lucrurilor ca fiecare arhitect să întruchipeze, într-un fel sau altul, arhetipul meșterului ale cărui construcții se surpă, cerându-se reluate încă și încă o dată, până la deplina reușită; angoasele și speran- țele lui“ (p. 60). Construcția interioară a personajului central se dislocă neașteptat, așa cum surparea din catedrală pecetluiește un destin al cărui deznodământ este recu- noașterea: cea a propriului trecut prin pre- zentul unui căutător, Zeno. De această dată însă, nu meșterul con- structor își frânge aripile, ci un substitut, un țap ispășitor, ca și cum păcatul este expi- at prin înlocuitorul la care poporul biblic facea apel anual pentru iertarea păcatelor colective. Monologurile lui Gomboș nu pot susține la nesfârșit, într-o luptă a încer- cării continue, catedrala interioară ce se prăbușește sub loviturile erozive ale realită- ții: „Ce deosebire era între Marta și sutașul roman veniți, deopotrivă, fiecare cu durerea lui, la Isus? Ce deosebire avea el dreptul să facă între Elviși și colonelul Zarie de la «Doi și un sfert», care îl căutase cu respect și evlavie, deși auzise despre el că înainte vreme fusese o bestie dezgustătoare ?“ (p. 98). Lumea lui Gomboș, deși articulată printr-o voință de ordonare a lumii - iar preoția îi oferă cotidienele răspunsuri nece- sare -, nu rezistă în fața realismului existen- ței, mult mai tragică decât se poate bănui și mult mai puțin domesticită decât s-ar dori. Gomboș, ce-și trăiește propria istorie într-o lume pe care o descoperă zilnic, prin viața trăită a celorlalți, poate da impresia că romanul se reduce la caleidoscopul propriei interiorități. Răsturnările de situație, ca în- tr-o adevărată tragedie, vor reconstrui exis- tența lui Gomboș, din întâlnirea cu viața, la confluența dintre un răsărit al alegerii și un apus al dezvăluirii. Aici Zeno își pune am- prenta, iar cititorul, parcă și mai multe în- trebări, într-o istorie a continuității care se cere a fi retrăită: „Iar străbunicul a fost bine mersi pe frontul din Dalmația, în primul război... Și cine știe câți de-ai noștri n-au mai fost cu baioneta la armă, prin gropile și noroaiele Europei... Că doar n-oi fi eu mai puțin breaz¹'¹' (p. 157). Dincolo de aceste mituri culturale pe filieră iudeo-creștină, pot fi recognoscibile miturile modernității. De la omul turmen- tat de schimbările sociale și politice, un destin pe care nu-1 mai stăpânește, la mitul orașului tentacular. Clujul modern, orașul în care personajele modernității, expresive pentru tipologii dintre cele mai diverse, se depersonalizează, după cum toată lumea mănâncă la McDonald’s nachos, figură a modernității galopante. Mallul, prezent și el, devine noua catedrală a omului modern care se caută pierzându-se într-un labirint ;ile cărui fire par a fi în mâinile unor forțe necunoscute și nenumite. Două lumi concentrice, o trecere prin alunecare din spațiul sacru în cel profan, ca o obligație în serviciul modernității: „Gura Iadului se putea deschide și cu niște scări rulante. Nu degeaba contraziceau ele, cu logica lor, ordinea instituită de Creator, subminând regimul firesc al deplasării umane prin efort muscular și osos propriu prin instituirea unui răgaz imobil“ (p. 29). Chimi este în căutarea propriului drum, dar oare va putea afla calea tocmai în mall? Ca să devină el însuși pare că trebuie să se scufunde în marea istorie a hunii în mișca- re, o lume americanizată într-un Cluj mul- ticultural. Pe aceeași linie, romanul poate fi citit și ca o descriere realistă, cu repere mitice, a Vestului românesc, ce coboară prin experi- ența lui Zeno până în Iugoslavia fragmen- tată de război. Zeno cu o viață fragmentată participând la istoria spartă în bucăți a Bal- canilor, ce ironie a sorții! Aici autorul are meritul său, nu numai într-o documentare precisă, prin acumularea unor detalii diver- se, de un realism necruțător (sintagma se potrivește multor pagini din roman), ci și în adecvarea personajului cu lumea la a că- rei reconfigurare participă, probabil pentru a uita că mai întâi trebuie să-și refacă pro- pria lui istorie. Tramele secundare sunt potecile ce-1 plimbă pe cititor pentru a ajunge la drumul principal: familia de țigani și istoria „olan- deză“ a femeii. Realismul și modernismul, expresivitatea crudă nu sunt doar subterfu- gii de literator; acestea fixează istoriile în 20 • APOSTROF lumea însăși a romanului. A arhitecturilor. Este, de fapt, imaginea universului cotidian confruntat cu realitatea: imigrația, sărăcia, promiscuitatea, lupta de zi ai zi într-un ca- pitalism sălbatic, est-european, fără regle- mentare etatică minimă. Sărăcia este atât de firească, încât nici nu se mai observă. Ca și opulența, de altfel. Ieșirea din comunism, neconsumată după douăzeci și trei de ani, atinge personajele, ca aripa unui înger al morții; dispariția este lentă, chinuitoare, asemenea secretelor acestor personaje sub jurământul tainei confesiunii. în plus, acestea vor să se schimbe, să intre pe o cale a unei mântuiri, aceasta fiind figurat oferită prin apelul la agentul lui Dumnezeu, preotul Gomboș. Este ceea ce cred personajele tramelor secundare, căci realitatea cu care el însuși se va confrunta va fi mult mai dură: mântuirea este un act personal, iar agenții lui Dumnezeu care pot condamna faptele sunt și ei oameni, deci, posibil, condamnabili. Un preot aflat în fa- ța propriului secret nu mai are nimic din sfințenia agentului divin, este și el un om supus păcatului și greșelii, ca țiganii căzuți în promiscuitatea băuturii și a sexului pe nevăzute, ca „olandeza“ ce vrea răscum- părare. Personajele participă ele însele la propria arhitectură ca și la a cea a romanului. Nu este un Babei al amestecului limbilor, deoa- rece acestea converg, urmând o linie nevă- zută, la preotul greco-catolic. Gomboș are impresia că trăiește într-o lume pe care o cunoaște, pe care ar vrea să o recunoască prin acte. Deși trăiește aici, viața lui este departe de lumea aceasta, trăind ca un ascet în vâltoarea timpului istoric. Arhitecturile pot fi citite, cu certitudine, ca romanul pre- otului. Toate datele personajului sunt în consonanță cu prototipul slujitorului divin. Ficțiunea însă își are legile ei, căci revelația din final acționează ca deznodământul din- tr-o tragedie greacă: prăbușirea personală. Corespondența țese pânza acestui deznodă- • Patricia Nikols, Nud mânt, căci schela surpată va fi agentul pe- depsei divine, al unei morți, chiar dacă nu fizice. Trecutul său se prăbușește asemenea schelei: lumea reală se descoperă prin inter- mediul dezvăluirii propriului secret. Rare sunt în literatură personajele asemenea lui Gomboș. Zeno, un fiu rătăcitor, cu singura dife- rență că își caută însă tatăl. Rătăcirea prin lume, prin istorie, prin propria sa viață funcționează ca o imgine a umbrei ce-și caută dublul. Un dublu paternal. Dintre toate personajele romanului, Zeno este în- carnarea tragiailui. O tragedie a nașterii, a copilăriei, a războiului la care participă de parcă ar vrea să-și uite identitatea, cea a că- utării, în realitate. Detaliile acumulate fac din el, printr-o tehnică a mozaicului, un personaj rar, foarte rar, de forță. Nu numai forța fizică pe care o are, ci și forța de a pă- trunde în existența cititorului, în cea a ce- lorlalte personaje. Romanul parcă devine dintr-odată unul al lui Zeno, al fiului în că- utarea tatălui. Zeno caută și orbecăie prin lumea păcatului, într-o voință nestăpânită de a-și găsi Tatăl ceresc, nu numai pe cel părintesc. Două lumi,ₐ cea a propriei nașteri și cea a redempțiunii. încercarea este o tato- nare a căutării identității, ca și cum, pentru a-și găsi tatăl, Zeno trebuie să descopere lumea, deși parcursul se transformă într-o confruntare continuă: „Adică, vreau să spun, dacă ai prilejul, ucizi, ca să nu fii ucis. Sau te ucid alții. Dar fără dramă, fără texte și lacrimi. Ci cu un fel de încrâncenare mu- tă, mohorâtă, cu plictis aproape. Probabil că asta e cel mai bizar“ (p. 160). Confesiunea lui Zeno atinge excepțio- nalul, cititorul fiind convocat la un adevărat festin al cunoașterii modernității. E ca și cum ar participa la istoria lui Zeno. Dezno- dământul are un reper auctorial, dar este bine învăluit în faldurile potecilor care se bifurcă: „Răbdare și stăruință, tenacitate și perseverență, iar apoi, chiar și în mijlocul celei mai aspre mizerii, răsare de sub ori- zont globul incandescent al iubirii, jilia și agape. Chiar și eros^ (p. 104). O lume desparte personaje- le: un preot atașat de agape și de jilia, prima la modul concret (împărtă- șește ajutorul...), iar a do- ua prin Chimi, fiul de substituție. Roman al căutărilor, ai drame ale confesiunii, Arhitecturi mesianice res- piră modernitatea și rea- lismul. Cititorul se des- coperă și redescoperă, își pune întrebări, așteaptă deznodământul, dar și continuări. Fresca lumii noastre definește radical o alegere auctorială spe- cifică noilor voci, fără a uita o tradiție a sensului alegerilor din marile ro- mane. Pe când și conti- nuările? Poeme de Victor Perpelea demonic city se înserează lent un cearcăn uriaș acoperă cerul ca o eclipsă trasă pe sfori de nebuni sunt singur în cameră în sicriul de beton ce reciclează zilnic același univers cenușiu mă dezbrac & mă ghemuiesc până ce-mi ating genunchii ai buzele în curând orașul va începe să fojgăie pregătindu-se ca-n fiecare seară să ne răpească viitorul & visele 1001 de nopți în Berceni locuiesc într-o garsonieră igrasioasă confort trei am două pisici năpârlite & o nevastă obeză un monstru diform aproape mitologic dar seara când adorm ai capul pe burta ei uriașă & moale mă simt ca & cum aș fi pe un pat cu apă in Burj Al Arab în plină zi/în plină stradă mă Îndreptam spre serviciu îmi cumpărasem obișnuita gogoașă cu gem de fructe de pădure & începusem s-o halesc când exact la intersecția Elisabeta cu Brezoianu acolo unde pe zid c scris lisus te iubește am simțit un fir de păr în gură *** aprind lumina moliile execută zboruri neînchipuit de frumoase mă așez pe scaun îmi pipăi scalpul & râcâi cu patimă crustele de mătreață trag o râgâitură & sting lumina un viitor de aur îmi dă târcoale Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 21 micw lecturi „Complicele" meu din Pitar Moș Ion Bogdan Lefter Seriosul, discretul, harnicul Dan Horia Mazilii (20 aprilie 1943-16 septembrie 2008) a fost - și va rămîne - unul dintre „vechiștii" noștri de frunte, specialist atot- știutor și totodată reformator al domeniu- lui, autor al unor interpretări și reinterpre- tări decisive pentru înțelegerea secolelor xvi-xvm autohtone; pe scurt: un veritabil cărturar (cum li se spunea piuă nu demult savanților umaniști), mare medievist, per- sonalitate de anvergură a cercetării literare românești în genere. Despre cariera și cărțile lui am scris la un moment dat, descriindu-i evoluția de la stu- diile aplicate și de la sintezele „europeiste", consacrate versiunilor locale ale marilor mo- dele care au dominat cultura occidentală a Evului Mediu tîrziu, la uimitoarele explorări tematiste și „mcutalistc" dinspre final. Prima serie: Barocul in literatura romană din secolul alxvn-lea (1976), reluată în Literatura româ- nă barocă in context european (1996), și Lite- ratura română in epoca Renașterii (1984), sub acolada Vocației europene a literaturii române vechi (1991). A doua: Noi și ceilalți: Fals tratat de imtgokpie (1999), O istoric a blestemului (2001), Voievodul dincolo de sala tronului (2003), peșifărădekpe in lumea românească veche (2006) și Văduvele sau Despre istorie la feminin (2008). In paralel, se adunaseră și contribuțiile sistematice de specialist în do- meniu, de la articolele și studiile de tinerețe și de la debutul în volum, ai monografia des- pre LJdriște Năsturel (1974), și pînă la Studii de literatură română veche (2005), cu desmle titluri pe parairs, unele consacrate anumitor autori, epoci sau tematici, altele de panora- mare medievistică, din perspectiva titularului de airs academic, precum Recitind literatura română veche (i-n, 1994, 1998, publicate - semnificativ - la Editura Universității din Buairești). O operă impunătoare, ai cele două serii proeminente proiectate pe funda- lul cercetărilor metodice ale autorului asupra textelor Evului nostru de mijloc. Nu fac - însă - aici analiză; încerc un por- tret al autorului, al unui om special. Deși era și profesor, deci „actor" la cate- dră, deși a jucat și roluri de conducere la Li- terele buaireștene, întîi ca prodecan, apoi decan ai două mandate, devenit ulterior, în ultimii săi ani, director al Bibliotecii Acade- miei, era mai degrabă un introvertit. Va fi fost cîndva un adolescent idealist, un student și un absolvent devorator de cărți, ai acel amestec de energie vitală și de pasiune inte- lectuală pe care doar junețea îl face posibil; eu-unul nu l-am ainosait decît la maturitate și către senectute, profesor și cercetător sobru și de o incredibilă modestie. în Universitate, în viața culturală, într-o lume de mari orgolii, de egouri hipertrofiate, era la antipod, îneît funcțiile pe care le-a oaipat păreau să nu i se potrivească. N-avea comportament autoritar, nici nu ridica vocea. Dimpotrivă, era calm, imperturbabil. Tăcut, retras în spatele oche- larilor ai groase rame și lentile, se impunea prin constanța prezenței lui blajine și prin seriozitatea tenace, eficientă. Ca prodecan, trebuise să se oaipe și de „problemele stu- denților" și, rezolvîndu-le ai înțelegere și ai conștiinciozitate, le cîștigase simpatia și sus- ținerea, fără să „fraternizeze" ai ei, rămînînd oareaim distant, închis în el însuși. La fel era și în relațiile colegiale, atît cît l-am știut: afa- bil, dar ai aer singuratic, dînd replici scurte, pe ton șters, aproape șoptit. (Mă-ntreb aim se va fi descurcat în amfiteatre, obligat să li- vreze monoloage de cîte două ore...) Avea ai toată lumea relații bune, de amabilitate poli- ticoasă. S-ar putea să fi fost cel mai neconflic- tual intelectual public pe care l-am întîlnit vreodată. Evita confruntările, îndepărta as- peritățile. Nici măcar atunci cînd s-au acu- mulat în Facultate tensiuni și s-au stîrnit oa- recari furtuni, pînă și cînd s-a aflat el însuși în mijloail lor, în alegerile pentru funcția de decan din 1992, cînd a pierdut, și în cele din 2000, cînd s-a reales ai cîntec, după ce obți- nuse un prim mandat în 1996, nu s-a agitat decît pe dinăuntru, bine disimulat în spatele gesturilor la fel de pașnice ca-ntotdeauna, al frazelor la fel de potolite, de tărăgănat-cere- monioase. A făait parte dintr-o anumită „facțiune" profesorală, însă păstrînd mereu punți de comunicare ai ceilalți, ai noi toți. Ba chiar mi s-a părut că apartenența la grupul care-1 susținea nu era chiar opțiunea lui fer- mă, că, din cauza felului său defensiv de a fi, le cedase celor mai insistenți, mai interesați, care-1 înconjuraseră, neștiind, la rîndul lui, să se apropie el de colegii care, din decență sau doar din grabă, forați de-ale vieții, gravitau la varii distanțe. Era mai tot timpul în Facultate, în biroul lui de decan sau pendulînd între secretariate. Asailta tăait tot ce i se spunea, accepta mai toate doleanțele, găsea soluții bune, înțelepte. Cînd îl căutam în partea a doua a zilei, ai cine știe ce mici motive, după ce se stinsese agitația dimineții și a orelor din jurul prînzu- lui și se lăsase liniștea pe ailoarul administra- tiv de la parter, după-amiaza sau și mai tîrziu, către seară, îl găseam singur, așezat nu la bi- roul „oficial", ci la capăml mesei lungi de șe- dințe, în drepuil ferestrei din dreapta încăpe- rii, ai cîte o carte deschisă și ai fișe mici de hirtie în față, lucrînd. Fuma mult, scrumiera era plină de mucuri de țigări. La un moment dat, cînd începuseră să se adune, unul după altul, tomurile masive ale seriei ultime de cărți, pentru care ar fi trebuit să se izoleze ani de zile la masa de lucru, l-am întrebat cînd le scrie, de vreme ce stă în școală de dimineața pînă seara. „Aici, Bogdane!", mi-a răspuns, arâtîndu-mi ai mîna colțul mesei de ședințe și teanail de fișe de acolo... Nu i-am fost niciodată foarte apropiat, aveam trasee profesionale destul de di- ferite, și în Facultate (el - „vechist", eu - mai ales „postbelic", „contemporaneist"), și în lumea literară și culturală, însă a existat între noi o simpatie aparte, datorată prove- nienței noastre comune „din Pitar Moș". Ajunsesem amîndoi la Litere, în clădirea is- torică a Universității, venind de la Limbi și literaturi străine, el - slavist, eu - anglist și americanist. Urmasem ca specialitate se- aindară Româna, drept care-i citisem car- tea despre baroc, probabil în 1977-1978, în anul i, cînd se face „literatura începuturi- lor", și-l reperasem pe culoarele Facultății. Trebuie să fi fost pe atunci asistent sau lec- tor (cei aproape paisprezece ani care ne des- părțeau mi se păreau foarte mulți; de fapt, cînd mi-am început studenția, avea doar 34 de ani...). Pe urmă, absolvent în 1981, l-am pierdut din vedere, i-am citit, la apariție, și cartea despre Renaștere, dar nu l-am mai reîntîlnit decît în 1990, după căderea regi- mului comunist, cînd, în loc să mă duc îna- poi în clădirea din strada Pitar Moș, am devenit asistent „în Edgar Quinet", după un deceniu în care, abandonîndu-mi speci- alizarea primă, mă exersasem critic asupra literaturii autohtone. „Trădase" și el slavis- tica, drept care ne-am regăsit între „româ- niști" și, fără să discutăm despre asta, s-a creat intre noi un soi de solidaritate neștiu- tă altora, ca-ntre niște secreți „complici". Cred că a contat și asta în focul competiției decanale din anul 2000, cînd, după ce s-a reales, deși susținusem destul de vocal ten- tativa celeilalte „facțiuni" de a-1 detrona, a venit cu propunerea surprinzătoare ca eu să-i fiu prodecan, într-o încercare de a con- strui o conducere „bipartizană" (zic ameri- canii). N-au fost între noi resentimente, dar nici nu m-am putut integra în rețeaua din jurul lui, așa că m-am retras după un an și jumătate. Aș fi făcut-o și mai rapid, însă în pragul verii anului 2000 l-a lovit un infarct Și - firește - l-am suplinit pînă cînd, către mijlocul toamnei sau spre iarnă, a putut reveni. în 2003 am scris articolul despre el, nu atît o recenzie, cît un portret integrator. Mi-a mulțumit modest, în trecere, pe culoarele Facultății. In 2007, ca membra al comisiei care m-a promovat la gradul didactic de profesor plin, a compus un referat foarte frumos, ai o căl- dură pe care pînă atunci doar i-o bănuisem, ai o abia ascunsă mîndrie că mă poate lăuda. Păstrez o fotocopie a hîrtiilor ai scrisul lui de mînă, ordonat, acoperind cuminte paginile. La începutul lui 2008, cînd, înaintea încă unui rînd de alegerile decanale, ne-am de- semnat în Catedra de literatură română re- prezentanții în Consiliul pe Faailtate, ne-am clasat tocmai noi doi... la egalitate pe ultimul loc, deci la balotaj! N-a mai fost nevoie de un vot suplimentar, fiindcă m-am retras imediat, lăsîndu-1 pe el în joc. Doar nu era să-l concu- rez pe „complicele" meu din Pitar Moș! Cred că era de pe-atunci bolnav, avea glasul stins... După cîteva luni, în pragul verii, cînd l-am întîlnit pe un culoar, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: era șocant de slăbit, boala fina- lă atacase devastator. S-a stins la începutul toamnei, în septembrie. L-am văzut și zîmbind de-a lungul anilor, l-am văzut în multe situații, însă rămîn ai amintirea chipului mai degrabă trist, ex- presiv dar aproape imobil, cu ochi umezi, parcă gata să lase să curgă o lacrimă din spatele lentilelor mari ale ochelarilor, cu di- optrii minus, îndepărtătoare. Marele medi- evist părea să ascundă o enigmă... 22 • APOSTROF cu (Ochiul liber Spre o istorie politică a cărții sub comunism Cristian Vasile Războiul Rece a ge- nerat o vasta literatu- ră de specialitate, care s-a îmbogățit după 1989, odată cu declasificarea mai multor arhive în Eu- ropa de Est și în fosta urss. Cu toate acestea, anumite subiecte au ră- mas puțin studiate, chiar ocultate. Și totuși, „nu există secrete pe care timpul să nu le dezvăluie". Maxima lui Ra- cine a tot fost repetată din secolul al xvn-lea și până astăzi. Vorbele de duh sunt reluate și într-o carte foarte recentă - extrem de bi- ne documentată - datorată lui Alfred A. Reisch, specialist în științe politice și relații internaționale: Hot Books in the Cold War: Ihe ciA-Funded Secret Western Book Distri- bution Pngram Behind the Iron Cur tain, Budapest - New York: ceu Press, 2013. A fost o istorie multă vreme neștiută; o poveste care a început să iasă încet-încet la lumină abia în urmă cu un deceniu. Este vorba despre o operațiune secretă sprijinită și finanțată din umbră de Central Intelli- gence Agency, care a constat în expedierea către urss (țările baltice) și Europa Răsări- teană a aproximativ 10 milioane de cărți timp de peste trei decenii (din 1956 până în 1989/1991). Un program secret de distri- buire a cărții către țări și popoare aflate sub regimuri comuniste, lipsite de opțiune (po- litică și culturală). Un adevărat Plan Mar- shall consacrat gândirii libere - cum s-a ex- primat și John P. C. Matthews, un insider, ca și A. A. Reisch. Autorul cărții a lucrat între 1960 și 1974 ca analist și consilier pe problema modalităților de expediere a pu- blicațiilor în Ungaria (p. 4). Cum spune și Mark Kramer în prefața volumului, a fost un război neconvențional menit să modifi- ce percepții, atitudini, emoții, precum și comportamentul politic al populațiilor de dincolo de Cortina de Fier (p. ix). Iar cartea lui Reisch este prima abordare aprofundată a acestui război cultural-politic dus contra urss et co., un conflict care s-a derulat aproape neobservat în Vest. Programul fi- nanțat de cia a constat în distribuirea gra- tuită de cărți - în majoritate nonpolitice (pentru a putea trece de cenzorii poștali și vamali comuniști) - către diverse personali- tăți, uniuni de creație, biblioteci, institute de cercetare, organizații culturale, universi- tăți, camere de comerț, firme de export- import și școli din șase țări ale Pactului de la Varșovia (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, urss). Distribuirea se făcea prin oiganizații-paravan care acope- reau ingenios adevărata identitate a expedi- torului. Proiectul a fost inițiat efectiv în 1956 sub coordonarea lui Sam Walker, jr. I-a succedat George Minden, care a condus de fapt acest program timp de aproape 30 de ani, până în 1991. George Căpuțineanu Minden avea origini românești (mama sa era româncă) și chiar a absolvit Facultatea de Drept din București în 1943 (p. 39-40). Datorită pașaportului său britanic a putut părăsi România în 1946 și ulterior a do- bândit cetățenia americană (p. 17). A deve- nit peste câțiva ani șef de departament la Free Europe Press’ Book Center și director al diviziei care se ocupa de operațiunile vi- zând blocul comunist (p. 40-41). Referirile la România - reunite în principal în cap. 17: „Letters from Romania under Ceauses- cu regime", p. 439-480 - sunt impresio- nante. în plus, ne permit reconstituiri și identificări deosebit de utile. Sigur, unele scrisori de mulțumire sosite din România și trimise „sponsorilor" (paravan pentru or- ganizații sub umbrela cia) nu sunt deloc spontane, poate poartă povară oficială (partid, poliție secretă); dar altele - scrise de studenți, învățători, profesori - reflectă pur și simplu foamete de carte, de cunoaș- tere, după 15-20 de ani de întuneric spiri- tual și îndoctrinare. Până prin 1964-1965, românii care primeau scrisori din Occident cu astfel de oferte de carte gratuită s-au dovedit mai degrabă reticenți sau înspăi- mântați. Probabil Declarația din aprilie 1964 și eliberarea deținuților politici au avut efectele unei uriașe descătușări (coro- borate firește cu un regim mai permisiv la nivelul funcționării regimului poștal). Du- pă numai câțiva ani, situația s-a schimbat radical, iar „companiile de distribuție" (In- terpress Ltd. London, Galerie Lambert Paris etc.) sunt pur și simplu sufocate de solicitări din România (dicționare, manua- le de limbă engleză, albume de artă ș.a.), astfel încât sunt constrânse să facă o listă de priorități (mai întâi vor expedia cărțile ce- rute către profesori, studenți, „clienți" mai vechi). Cei mai obtuzi, aparent, sunt „spe- cialiștii în științe politice" (p. 472), mulți dintre ei prea apropiați de partid, prea te- mători, prea lipsiți de abilități lingvistice pentru a trimite măcar o scrisoare de mul- țumire generosului distribuitor. în 1965, pspd (Press and Special Project Division) decide să trimită în România - la 100 de adrese - nu doar cărți, ci și formula- re, adică cereri tipizate pentru comandă de carte, fără ca beneficiarul să fie obligat să achite contravaloarea publicației. însă cu rugămintea către destinatar de a-și informa prietenii de existența programului de distri- buire a cărții. Inițiativa are succes (p. 443). Din Londra trimitea cărți spre România Direct Book Service - instituție care a pri- mit 400 de scrisori prin care i se solicitau cărți gratuite de la studenți, profesori din învățământul preuniversitar, critici literari (erau cerute îndeosebi cărți de critică și is- torie literară, precum și manuale). Prin 1966 erau solicitați foarte mult autori pre- cum: Aldous Huxley (tradus de altfel chiar în 1966 de Const. Popescu - Punct, contra- punct) , Faulkner, Hemingway, Maugham și Tennessee Williams. O cerere mai neobiș- nuită a venit de la un profesor care a explicat că lucrează la o carte - contractată la Editu- ra Științifică - despre viața și opera lui Benjamin Franklin, dar că în bibliotecile Academiei nu a găsit lucrări despre figura lui Franklin reflectată în arta universală. Prin urmare, el cerea reproduceri - chiar color - după tablouri, sculpturi etc. înfați- șându-1 pe Benjamin Franklin. La puțin timp corespondentul din București își pu- blica rezultatele cercetării - cf Ion Sava Nanu, Berjamim Franklin, Editura Științi- fică, 1967.' Au existat și efecte secundare nesconta- te. Instituțiile românești au oferit și varianta schimburilor de carte; mai mulți sponsori ai pspd au intrat în aceste înțelegeri de schimb cu instituții din România (uniuni de creație, institute, biblioteci) - p. 460. îi întâlnim în această corespondență inedită și pe propagandiștii Partidului Comunist (p. 461); un redactor de la Lupta de clasă mul- țumește pentru volumul Politicul Ideokgies cf the Twentieth Centmy, de Hans Kohn: „lucrez în prezent în domeniul filosofiei și sociologiei religiei și îmi lipsește complet literatura de specialitate americană. Voi fi îndatorat mai ales dacă m-ați putea ajuta cu expedierea celor mai importante titluri americane din acest domeniu". Un preot- profesor de la Institutul Teologic de la Sibiu descoperă cu uimire un autor nonconfor- mist precum Teilhard de Chardin (p. 460). în dialogul epistolar cu Occidentul intervi- ne și un apropiat al lui N. Ceaușescu, Manea Mănescu, care răspunde pe un ton oficial și propune „un schimb sistematic de publicații" (p. 462). Totuși, din unele scri- sori răzbate autocenzura corespondenților români sau înăsprirea politicii etnice a regi- mului comunist - spre exemplu, unii cetă- țeni români de origine maghiară au început să solicite expedierea de cărți la rude din Ungaria, pentru a-i evita pe cenzorii din mesagerii (p. 467). Interesant este că și Securitatea - fie că știa, fie că nu detalii despre acest program occidental de distri- buire a cărților - își răsplătea în anii 1960 și 1970 informatorii nu doar cu sume de bani, ci și cu lucrări de specialitate, unele publicate chiar în Vest. Abordând un subiect insolit, volumul lui A. Reisch ne invită la reflecție în legătu- ră cu mai multe teme relevante pentru isto- ria politică a cărții sub comunism. Au fost cărțile cele mai importante arme ale propa- gandei strategice pe durată lungă? Au avut capacitatea de a molipsi elitele est-europene cu virusul schimbării? Subiectiv poate, Reisch conchide: „cărțile au jucat un rol unic, decisiv, în victoria Occidentului în Războiul Rece" (p. 525). Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 23 Vladimir Streinu, analist politic Al. Săndulescu Ileana Iordache-Streinu a avut ideea, lăudabilă, de a strânge într-un volum, in- titulat Radicpnjii politice, însoțit de un minuțios și foarte util tabel cronolo- gic și de o prefață a lui Barbu Cioculescu, o par- te dintre articolele politi- ce ale tatălui ei, criticul, istoricul literar, teoretici- anul și poetul Vladimir Streinu, unul dintre puți- nii condeieri de frunte aparținând perioadei interbelice care s-a angajat în viața publică. A fost membru al Partidului Național Țără- nesc din 1928, fiind ales deputat în 1932, cel mai tânăr din Parlament. în același timp, criticul și-a exprimat opiniile și în acest do- meniu, ca lucid gazetar democrat, al cărui stil distins nu era străin de al cronicarului li- terar. Comentariile lui sunt de regăsit acum, în anii 1935-1937, în cotidianul Gazeta, condus de scriitorul Alexandru Kirițescu. Vladimir Streinu se arată solidar cu ide- ile din eseul Despre noocrația necesară din volumul Teze și antiteze de Camil Petrescu, punând în vedere „primatul spiritualității" în conducerea de stat, unde preponderenți să fie intelectualii (Statul noocratic). Din păcate, ideea, pe cât de nobilă și de ideală, era pe atât de utopică. Politica presupune pragmatism, luptă între viziuni și concepții și mai ales luptă pentru putere și între inte- rese. Vladimir Streinu schițează o tipologie, care iși păstrează valabilitatea și azi, făcând o distincție („distinguo“, va spune el și mai târziu) între omul de stat, om politic și politi- cian, în eseul cu chiar acest titlu. Omul de stat, pe plan social, e „vizionar, care își trage prestigiul și autoritatea din unitatea viziunii sale". La o mare distanță morală, sub el, se găsește omul politic, căruia comentatorul îi acordă parcă și mai multă atenție, zugrăvin- du-i cu minuție portretul: „De regulă, îi lipsește viziunea originală, idealismul, forța morală și autoritatea. îi lipsesc adică atribu- tele omului de stat, iar ceea ce îi prisosește e pasiunea puterii. Căci omul politic trăieș- te pentru și prin exercițiul puterii. Și totuși el nu e cel mai respingător exemplar al fau- nei politice". Există o speță cu mult mai numeroasă și cu mult mai respingătoare, aceea a politicianului. Acesta e fioros de in- teresat, „pune în slujba interesului propriu toate infamiile, toate intrigile și toate fără- delegile". „Politicienii, spune sugestiv Vla- dimir Streinu, sunt mușița vieții publice". Și câtă dreptate avea! Luând în considerație această clasificare, un adevărat om de stat, chiar dacă nu-1 nu- mește „en toutes lettres“, îi apare Titu Maio- rescu, situându-se prin întreaga lui gândire și acțiune între conservatorism și liberalism. Spirit superior, cu o largă viziune filozofică și politică, judecând lucrurile echilibrat, el se opunea oricărui fanatism, fie el conser- vatorist, fie liberalizant. Și luându-1 drept model pe fondatorul Junimii, Vladimir Streinu aduce lucrurile la zi. „Pe lângă frâna celor două demențe politice, una de dreapta - alta de stânga, cum se spune azi - mai lipsește vieții noastre publice contemporane exemplul de moralitate ce a reprezentat Maiorescu în vremea sa." Adăugăm, exem- plu, care, vai, continuă să ne lipsească. Autorul Radițgrcjiilor politice se referă într-un loc la regimul democratic versus regimul antidemocratic, invocând antiteza dintre luptătorul pentru libertate pașoptist A. Russo și cei ca A. C. Cuza (extrema dreaptă), care vor „restrângerea și chiar su- grumarea libertăți?'. Ideea revine și atunci când comentatorul caracterizează cotidia- nul Gazeta, la care colabora. El face parte din generația Cenzurii, aceasta părând ele- ment de tradiție al jurnalismului românesc, și constată o simetrie dintre cele mai triste: cenzurii rusești de la începutul ei (al presei) îi răspunde cenzura Partidului Liberal de la sfârșit. Nu era deloc sfârșitul (autorul nu avea cum să prevadă): după mai puțin de un deceniu, va urma una și mai necruțătoa- re, cenzura comunistă. în multe dintre articolele sale, Vladimir Streinu discută despre atmosfera politică tensionată din Europa (eram în anii 1936- 1937), când se anunța războiul și cînd, alături de dictatura comunistă din urss, apăreau dictaturile fasciste. Semnele sunt mai mult decât evidente: atacul lui Musso- lini în Etiopia, ocuparea de către Hitler a zonei demilitarizate din Renania, războiul civil spaniol. „Europa fierbe", caracterizea- ză situația într-o concentrată metaforă poe- tul Vladimir Streinu. Și în acest timp, state- le democratice mai cred în utopia păcii, lăsându-se șantajate. Marile puteri, Franța și Anglia, „au cedat mereu, au tranzacțional neîntrerupt până ce toată lumea a căpătat convingerea că diplomația tunului e singura eficace" (Marele șantaj al vremii). Lucid, alături de alte spirite ale epocii, autorul ve- de ca necesară „trezirea la realitate din nar- coza pacifismului integral cu orice preț". Mai mult, ridiculizează intenția falimentarei Ligi a Națiunilor de a crea o armată pro- prie: „Ce stupidă este această academie a Păcii, care se îmbată cu tot felul de contro- verse între tunuri fumegînde!" (Să nu te miri). Ce mai constată analistul politic? „Peste tot bate un vânt de radicalism, cum se spu- ne pe numele cărturăresc smintelii publice^. Nu se mai face nicio deosebire între stânga și dreapta, „grava confuzie a făcut ca ziarele să-și piardă total caracterul informativ", si- tuație pentru noi valabilă, în mare măsură, și azi. Un spațiu destul de larg acordă Vladi- mir Streinu războiului civil din Spania, care a devenit un război european în miniatură, mso-italo-german. Ar fi apărut o Internațio- nală a v-a, cu sediul la Berlin, tot atât de primejdioasă ca Internaționala a iv-a a lui Troțki. Se confundau cele două totalitaris- me, fascist și comunist. Cu privire la acesta din urmă, analistul vine cu o precizare ex- trem de importantă: „noi credem că urss a vrut să profite de zdruncinarea statului spa- niol, pentru ca în caz de izbândă a guverna- mentalilor, doctrina comunistă să aibă un nou câmp de experimentare, dacă nu de definitivă aplicare". De fapt, Rusia Sovieti- că voia să-și creeze un cap de pod în Occi- dentul european. Toate numeroasele fapte alarmante care anunțau războiul îl fac pe Vladimir Streinu să mediteze asupra viitorului civilizației europene, prefigurându-1 parcă pe Lucian Boia, viitor care îi apărea sumbru, ca fiind sfârșitul unui ciclu spiritual. Observațiile lui sunt efectiv premonitorii: în toate do- meniile (cultură, politică, economie), sunt semne sigure despre „moartea unui ev de plăcere personală, de fantezie, de individu- alism, precum sunt vestiri ale unei civilizații severe, fie că această civilizație va fi înfăptu- ită de statul burghez naționalist [fascist, n.m.] sau de statul proletar sovietic". Vla- dimir Streinu pune încă o dată un semn de egalitate între cele două totalitarisme, pe care le regăsește într-un fel și atunci când revine la situația politică de la noi din acei ani. El constată că destui preoți, desigur, legionari, sunt admiratorii lui Hitler, care ar fi inițiat frontul anticomunist, însă igno- ră faptul că biserica e tot atât de urâtă în Rusia Sovietică precum în Germania hitle- ristă. La acest sfârșit de ciclu spiritual, arta va deveni o amintire, căci va pieri prin natura ei, care respinge „dirijarea" externă, ca și prin ideea de utilitate colectivă ce se insta- lează în zilele noastre pretutindeni. Nu va pieri, se va degrada. în același timp, analis- tul, care era un raționalist, dar nu un ateu, se umple de tristețe când vede cum în acest apus de ev a slăbit credința religioasă. Și o spune cu ocazia Crăciunului: „Am pierdut sensul viu al Sărbătorilor. Le așteptăm noi orășenii, adică factorii de suprafață ai nației, oamenii luminați, le așteptăm pentru orice altceva decât pentru ele însele, pentm bu- curii de orice alt fel, decât pentru bucuria intimă a conștiinței creștinești. Și mai de- parte: „Suntem indiferenți și indiferentis- mul de azi prefigurează stările atee de mâi- ne" (Sărbători triste). Vladimir Streinu nu e totuși un negati- vist, el apreciază și lucrurile bune, ca, de pildă, patriotismul luiN. lorga, care inlsto- ria literaturii române (partea veche în speci- al) și în Oameni care au fost „a scris pagini în care se reflectează cel mai fierbinte geniu românesc" și care, într-o conferință la radio, l-a condamnat pe Mussolini, pentm atitu- dinea lui inamicală față de interesele noastre naționale în problema Ardealului. De ase- menea, elogiază „echipele regale studen- țești", organizate de profesorul D. Guști, pentm caracterul lor constructiv, dezinte- resat, prin aceea că „mai pune în contact mintea tinerilor, câți n-au mai rămas netur- burați de politica zilei, cu zăcămintele fol- clorice în care ne oglindim noi concepția de viață, sensibilitatea, românismul - în sfâr- șit". Cuvinte bune are despre regele Carol al n-lea, care a Înființat Uniunea Fundațiilor Regale, rege cult și modern. Cu toate scă- derile lui, pe alte planuri, a fost numit pe drept „regele culturii". Volumul Radiegrajii politice întregește fizionomia criticului și profesorului Vladi- mir Streinu cu un aspect semnificativ, mai puțin sau deloc știut, și merită salutată ini- țiativa fiicei sale, Ileana Iordache-Streinu. S-ar cădea continuată cu o culegere a arti- colelor din Dreptatea, unde membrul de marcă al pnț a fost unul dintre principalii colaboratori. Ideile lui, de un larg orizont, depășesc obișnuitul jurnalism, iar scrisul său ni-1 amintește nu o dată pe critic și pe poet. 24 • APOSTROF „Preotesele viitorului" Irina Georgescu Apărut postum, roma- nul Femei albastre. Femei din gama sensibili. Femei albastre, dinți tociți (Iași: Polirom, 2013, 262 p.) de Gheorghe Crăciun înfățișează o lu- me imperfectă, dar uma- nă, ale cărei deraieri nu fac decât să-i confirme complexitatea; naratorul aspiră la o iubire eternă, însă nu are decât șansa de a vedea „perfecțiunea" prin transparența peliculei care o înfățișează pe actrița preferată, prin panoplia de identități ascunse care surprind zvâcniri interioare imprevizibile. Prins între frivolități, femei cu nume simbolice (Ondina) și simple apariții fulgu- rante, care justifică fantezia față de Nicole Kidman și pasiunea față de Ăda Comen- schi, bărbatul pendulează mereu între o soție detașată, o „stafie de celuloid" și o prezență diurnă, la care se adaugă „blonda și pistruiata Adriana Morarii", cu ochii al- baștri și mari, Stela, Viky și toate celelalte femei care și-au pus amprenta într-un fel sau altul asupra existenței lui. Schizoidia retorică a protagonistului planează în junii nuanțelor de albastru, de la culoarea tactilă a florilor de gențiană la sălbăticia cromatică a rochiilor albastre, până la mișcările som- noroase ale privirii: „Ar mai trebui poate să spun că albastnil e culoarea preferată și a Ondinei, nu doar a subalternei mele de la birou. Dar la Ondina e pe bune, cum se zice. Poartă cercei albaștri, inele cu piatră albastră, ciorapi albaștri, pulovere, fuste, genți, eșarfe, agrafe. Aceeași culoare și în fardul de pleoape" (p. 52-53). Titlul, ușor ironic, face apel în mod in- direct la identități încapsulate într-o exis- tență banală, trimițând la imaginea păpuși- lor msești, pe care o remarcăm nu doar în Pupa russa (2004), ci și în Frumoasa fără coip (1993) și Con,punere cu paralele inegale (1988) sau în Acte originale, ccpii legalizate (1982), accentuând, deopotrivă, „repre- zentarea sinestezică" a lumii, așa cum ob- servă Carmen Mușat în prefața romanului, și singurătatea absurdă, la fel de acută în suferință ca în dragoste. Investigația narati- vă a senzațiilor, a stărilor de spirit, a sexua- lității, dar și negocierea deficitară a solitudi- nii constituie două puncte de interes ale narațiunii. întoarcerea în trecut reactivează imagini cețoase, care merg în tandem cu iluzia „mai binelui", a regăsirii de sine prin experiența celorlalți. O parte esențială este reprezentată de femeile care inundă imagi- narul narativ, „femei din gama sensibili", așa cum sunt numite în subtitlu, femei că- rora li se îngăduie să reziste prin magnetis- mul nuanțelor de albastru: Pentru Ada, în schimb, albastrul acelei zile care mi-a marcat atât de tare sensibilitatea vizuală a fost probabil o alegere întâmplă- toare. Așa mi-a și rămas în memorie. Ca o culoare care uneori i se potrivește de minu- ne. Și totuși, ce i se potrivește ci de fapt? Ondina e născută în zodia peștilor, e o fe- meie de apă, de privit în oglindă, de pus în rama de porțelan a unei căzi. Ondina se spa- lă tot timpul ca o pisică. Se gătește, se aran- jează, se dă cu creme și loțiuni, își lustruiește iară încetare pielea și tot nu e mulțumită. Despre Ada nu știu nimic. Și Nicole? De ce blonda Nicole iese atât de bine în evidență în același albastru de gențiană? N-are nimic dintr-o femeie-floare, nu cred că moare după miresmele vegetației și viața în natură, n-are o piele atât de palidă încât, pentm a da fru- museții ei de adolescentă obraznică un aer de-a dreptul fatal, să prefere culorile închise, aristocratice, proprii acelor misterioase per- sonaje feminine din palatele renascentiste cu ziduri roșcate de piatră poroasă, (p. 53) Roman al gesticulației interioare și al reflec- ției vorace de senzații, Femei albastre (des) compune și recompune în egală măsură re- prezentări diverse ale corpului în așteptare, resorturile intime ale privirii, mărcile specifi- ce ale celuilalt, care devin mărci ale sinelui, printr-un proces perpetuu de oglindire: Mă fascinează neclintirea pleoapelor, muș- chii încremeniți ai gurii, starea de așteptare binevoitoare a cuvintelor celuilalt marcată de ușoara curbare a sprâncenelor. Mă tulbu- ră mai ales chipurile imobile, cu pielea tâ- nără, în care se acumulează tăcerea placidă de dinaintea furtunii. Tu vorbești și privești, știi bine că vorbele tale sunt auzite doar pe jumătate, pe sfert, că ele curg în urechile celuilalt ca bucățelele mărunte de fruct din- tr-un lichid energizant. (p. 64) Arhitectura romanului este destul de com- pozită, iar pendularea între vis și realitate, accesibilă prin însuflețirea amintirilor, nu face decât să sporească sentimentul înstrăi- nării: „Eu trăiam totul ca pe o halucinație, ca pe un vis palpitant în care nu mai există rău și bine, azi și mâine, căldură și frig, eu priveam totul ca pe un vis monstruos, se- ducător și atroce, în care nu mai exiști decât tu" (p. 91). Arma letală a seducției este sursa narațiunii: atracția fizică față de actri- ța frivolă, eterată dincolo de ecranul tele- vizorului sau falsificarea prezentului, prin mobilitatea de a-și schimba amantele de- monstrează nu loialitatea față de soție, ci incapacitatea personajului de a trăi singur; aderă la o singurătate consimțită, trăind aventură după aventură. De aceea, „femeile albastre" ale lui Gheorghe Crăciun dezvălu- ie ființe din regnuri diferite. Gesturile consecvente ale personajului care rătăcește pe străzile bucureștene accen- tuează o existență precară, resemnată, iar modificarea decorului îi produce convulsii, amintindu-și de obidele patriotice, de eșe- curile lamentabile ca „niște piese de teatru bulevardier" (p. 165). Naratorul devine ar- hitectul și „posesorul unei întregi colecții de femei", compusă din mpreptuuri îndrăz- nețe, regizând o lume de femei care fertili- zează interstițiile unei huni indiferente la frumusețea, curajul, disponibilitatea și pu- terea lor: Mă întâlnesc cu ele zilnic, le sunt șef. Fiecare în felul ei caută ceva, încearcă să descopere cu exactitate ce ar trebui să caute cu și mai multă consecvență. Toate sunt un fel de pre- otese ale viitorului lor cel plin de iluzii. [...] Trăiesc într-o lume de bărbați și o femini- zează din instinct. N-au altă cale. N-au altă plăcere, (p. 183) Femeia adevărată nu este nici ultrasofistica- ta „femme fatale", nici arhetipala „dona angelicata"; extremele se contopesc în bro- deria panicilor și a tăcerilor pline de regrete și de așteptări ale unui bărbat reflectând la caducitatea propriilor senzații. Naratorul discerne în pliurile fiecărui moment repre- zentări ale feminității, de fapt, nostalgia după o feminitate ideală, răsfirată în toate colțurile hunii: „Mă gândesc la sutele de ipostaze ale naturii feminine ascunse stra- turi-straturi în orice femeie adevărată" (p. 260). Frumusețea romanului nu stă în con- strucția personajelor ori în sofisticăriile na- rative, ci în căutarea - aproape obsesivă - a vitalității ființei, dincolo de singurătatea și fragilitatea ei. Caligrafii caragialiene Iulian Boldea O carte precum cea a lui Dan C. Mihăi- lescu, I. L. Caragiale ți caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori (Editura Humanitas, 2012), nu poate să nu atragă aten- ția. Volumul continuă, în fond, demersul de căuta- re a omului din scrisori (Despre omul din scrisori: Mihai Eminescu, Despre Cioran ți fascinația nebunie prin relevarea disponibilităților afective și expre- sive ale dialogului epistolar, fapt mărturisit, de altfel, de autor: în ce mă privește, fidel campaniei pentm neobiografism la care m-am angajat de câțiva ani, ca și plăcerii de a interoga „eul epistolar" al Scriitorului român, îmi voi în- gădui, în cele ce urmează, să cutreier prin corespondența lui Caragiale, cu convinge- rea lui Cioran că „adevărul despre un autor se află în corespondența, nu în opera sa". Complexele - de inferioritate (mai des) și de superioritate (mai rar) prieteniile (când caustic-hachițoase, când intens derulate sub zodia generozității), surprinzătoarele elanuri erotice, histrionismul, cabotinismul, dar și sentimentalismul cel mai limpede exprimat, plus, desigur, extraordinarul cult al colațiunii (ne aflăm înaintea celui mai sociabil scriitor român din toate timpurile), odată cu impul- surile egocentrice, dar și altruiste, alambi- cat-patriotice, dar și necruțător sarcastice la adresa butaforiei naționaliste toate focali- zează epistolar esențele operei literare. De ce sunt scrisorile lui I. L. Caragiale ex- presii ale unei caligrafii a plăcerii? înainte de toate pentru că în ele epicureismul, vo- luptatea rafinată a scrisului și a trăirii pri- mesc o amprentă mult mai fermă decât în opera literară propriu-zisă: Pentm mine, scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai strălucitoare și mai captivantă caligrafie a plă- cerii din literatura română. Nicăieri în cores- pondența autorilor noștri nu mai există atâta epicureism fervent alintat, atâta sfântă vitalitate a senescenței, așa o poftă de boierie senzorială, de tihnă, colportaj și taclale, de cumințenie și drăcărie, de înțelepciune și ghidușie totodată. Pe scurt: atâta spectacol de sine! Structurată în opt capitole (Un veac de post- eritate-, Dracul gol ți dracul scris; „...Extrema Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 25 nesocotire sub apărarea căreia am îmbătrâ- nit. .. “. Cheia unui destin-. Mimetism și egcjilie in febra epistolară-, „Sunt nebun de amor, sufăr peste poate, parcă sunt turbat“-, Un histrion mizantnp, cu știința fericiri^-, Berlin: îmbă- trânirea ca voluptate și eliberarea ca năpastă-, Sentențe, momente, încruntări... Și iar plă- ceri), cartea debutează cu o incursiune isto- rico-literară, Un veac de posteritate, funda- mentată pe volumul Studii și conferințe cu prilejul centenarului I. L. Caragiale, din 1952. Dan C. Mihăilescu trece în revistă, prin decupaje sugestive, receptarea critică a operei lui Caragiale în sumbra eră proletcul- tistă. Amuzante azi, pretins serioase atunci, aprecierile lozincarde din anii ’50 fac din antonii Scrisorii pierdute un exponent exem- plar al proletariatului, „o călăuză de mare preț în lupta pe care o ducem împotriva cosmopolitismului, a naționalismului și a tuturor ismelor decadente în știință, în artă" (Maria Banuș). Ce să mai spunem de faptul că Ion Vitner aprecia că Scrisoarea pierdută este nici mai mult, nici mai puțin decât o „palmă usturătoare aplicată pe obrajii acelor «români mai mult sau mai puțin onești» care au jefuit ca-n codru de-a lungul deceni- ilor țara și poporul, cu concursul binevoitor al imperialismului occidental". în capitolul al doilea (Draculgol și dracul scris), criticul realizează o distincție, nece- sară, între scrisoarea ficțională (inserată în tectonica operei literare), care are un impact distnictiv, întrucât „destabilizează ordinea, declanșează avalanșa, determină rezolvarea conflictelor, încheie și reîncepe totul", și cea din existența cotidiană, ce are conotații be- nefice, însumând o serie de caracteristici euforice, întrucât e marcată de „alintări nos- talgice, prilej de reverie, schimb de entuzias- me, bunăvoință, sfaturi înțelepte, afabilitate, și asiduități epicureice intens împărtășite". Scrisorile îi oferă lui I. L. Caragiale prilejul de a manipula o serie întreagă de stiluri și tonalități ale scriiturii, de a asuma și valori- fica atitudini și forme verbale diverse, regis- tre ;tle limbii de o deconcertantă varietate. Iată de ce „omul din scrisori" nu poate fi definit decât prin aproximarea unor posibile chei de lectură pe care epistolarul le oferă întru cunoașterea unui creator greu de prins într-o singură formulă, greu de fixat într-o dimensiune unică a existenței și creației: „complexul originilor, bovarismul politic și autolamentarea (nu atât resentimentar-vin- dicativă, cât mai degrabă compensator-fan- tasmatică) sunt prima legătură de chei pe care epistolarul ne-o pune la dispoziție în cazul destinului caragialian". Proteismul „lu- xuriant al scriiturii caragialiene din scrisori se bazează, în viziunea criticului, pe două trăsături fundamentale: mimetismul și ego- filia, epistolarul definindu-se printr-o „desă- vârșită artă a echivocului, cu fandări de spa- dasin îndelung exersate în bine-cunoscuta locvacitate de maestru al șuetei". Demn de atenție este capitolul Berlin: îmbătrânirea ca voluptate și eliberarea ca nă- pastă, în care accentul e plasat, firesc, pe corespondența cu Zarifopol. Dan C. Mihă- ilescu constată, în scrisorile expediate din exil, că dincolo de excesele euforice și, inevitabil, accesele disforice, exilul berlinez caragiali- an rămâne [...] cea mai caligrafică imagine a plăcerii din literatura noastră confesivă. Și cea mai strălucitoare împăcare cu sine, a îm- bătrânirii cu voluptate. Ființă a contrastelor, Caragiale e un scriitor și un om ce se definește printr-un cumul de trăsături paradoxale, astfel încât aliajul de sociabilitate și mizantropie, sub- textele adeseori ironice, parodice, autopersi- flante cu care sunt sistematic dublate puseu- rile sentimentale și elanurile melodramatice nu sunt decât armele bunei relativizări prin care spiritul liber simte instinctiv nevoia fi- surării oricărui soclu ce amenință să-nghețe întru absolutism. Această etapă a corespondenței caragialiene nu solicită într-un grad prea înalt calitățile hermeneutice ale criticului, expunând efigia unui cu care își etalează cu voluptate histri- onică înfățișările și contradicțiile, fapt recu- noscut de critic: Odată ajuns în vârful muntelui la peștera minunilor, adică la corespondența caragi- aliană din anii berlinezi, misia glosatorului din zilele noastre se ușurează considerabil. Paradox: exact când ar trebui să-ți încordezi toți mușchii exegetici, observi că e preferabil (și consult) să te-ntinzi în hamac, să-ți con- centrezi auzul către forfota nevăzutelor și să contempli hârjoana norilor. Plăcerea textului caragialian e dublată, în cartea lui Dan C. Mihăilescu, de o nedisi- mulată plăcere a lecturii. O lectură vie, dis- ponibilă, ce fixează detalii neștiute, lumini și umbre, extaze și capricii ale paginilor epistolare caragialiene, paradoxală „oglindă de sine" în care se reflectă una dintre cele mai tulburătoare conștiințe artistice din li- teratura română. Negația care vorbește Mircea Muthu Antiretoricâ, antibi- ografică, însă cu un efort dramatic de imper- sonalizare și, în consecin- ță, de ascensiune inversă spre capilarele materiei, lirica de excepție a lui Aurel Pantea ilustrează adevărul că poezia adân- cește rănile provocate de rațiune. Deja în Persoana de după amiază (1983) dimensiunea saturniană se anunța în oscilațiile „între psihic și ontic, între viața lăuntrică și viața din adâncuri" (Gh. Peri- au). DupăTa persoana a treia (1992) și mai ales cu volumul Negru pe negru (1993), am- plificat în edițiile din 2005 și 2009 și apoi ai poemele-sinteză, unele reluate - în limbi- le română și latină - dimNimicitorul (2012), neoexprcsionismul transilvan atinge pragul tragicului absolut, lipsit de speranța vreunei resurecții. Mai exact, fraza lirică, spartă în bucăți - asemenea aisbergurilor plutind în derivă după ce s-au desprins din calota po- lară - și în plus, fals constatativă, circum- scrie ultimul cerc al solitudinii omenești, cel ontologic: „O singurătate cu gesturi lente, atotstăpânitoare/ e substanța ce ne vorbește/ dar înghite enorm. Până și privi- rea aceasta,/ după o scurtă luminiscență, mă va duce/ lângă tablouri cu fețe/ ce nu se mai întorc. Și iarăși/ negru pe negru". Sor- bul funcționează implacabil, de aici, suspen- darea timpului și viziunea prezentificată, halucinantă a materializării/ mortificării in actu (un poem se intitula, în culegerile pre- cedente, Privire in trup), ambele menite să absoarbă celelelte două cercuri - solitudinea psihologică și socială. „Stenograf al abisalității lăuntrice" și al „materialității agresive" (Al. Cistelecan), eul care se autoe- viscerează, nimicitorul - de fapt un dublu abstractizat al poetului - „a întâlnit subiec- tivitatea scrum" adesea într-o cadență de apoftegmă ca un corelat stilistic al prezenti- ficării și cu trimiteri uneori subtextuale la o vizualitate ce amintește parcă de galbenul bolnav din pânzele lui Van Gogh: „Cade în noi grăuntele conștiinței morții,/ tu și eu suntem tare departe și privim/ lanurile în- tinse și secerătorii,/ în moartea mare, creș- te desfrânarea,/ floarea pilduitoare". Alteori „Dragostea cade cu gura în țărână" sau de pe ea, care „are o vârstă mai tânără// cade uneori sărutul negru", totul consumându-se într-un plonjon spre inform. De altfel, un subsol explicativ din Negru pe negru (2009) trebuie reprodus măcar parțial, pentru că aici se prefigurează Nimicitorul (2012), că- ruia Aurel Pantea ar fi dorit, inițial, să-i dea un alt titlu (Nimicitorul vorbește). Așadar, Nimicitorul vrea să numească, aici, un sta- diu al negației la care a ajuns imaginația mea poetică. Relația gândirii poetice cu ceea ce nimicește a fost prezentă încă în cartea mea de debut [...] Până la această carte, la care lucrez, nimicirea era percepută ca o conse- cință a unei activități pe care imaginația o recepta și o exprima [...] Dacă până acum imaginația poetică păstra o anume distanță în raport cu acea activitate, de aici încolo [...] imaginația a descoperit că poartă în ea însăși germenii negației pe care, până acum, o percepea lucrând într-o exterioritate. Ne- gația, cu toate vocile ei, vorbește, acum, in poeme [subl. ns.] [...] Descoperind-o în ea însăși imaginația se intuiește pe sine ca fiind chiar nimicitorul. Iar nimicitorul nu are ne- voie nici de subiect, nici de obiecte [...] în această relație, deși eclipsat, suportând ane- antizări parțiale, există tot timpul un subiect ce nu cunoaște nimic mai presus decât con- fesiunea până la capăt. Deloc întâmplător, într-o lucrare doctorală, Poeți ai transcendenței pline, cu subtitlul Ppfanii ale indeterminatului (ediția a n-a, 2005), exegetul de astă dată preciza că „imaginația poetică întreține relația spiritu- lui cu o substanțialitate" analizată din per- spectiva antropologică a lui Gilbert Durând la un număr de zece poeți din perioade di- ferite. Sunt interpretări în care se identifică, la poetul Mateiu Caragiale de pildă, „un melancolic ce-și găsește o interioritate in- fernală, foarte activă, încărcată de fantasme nemântuite", sau la voluptuosul Emil Bru- maru „pasta originară" și „retragerile în re- gimul amniotic". Opusă conceptului de „transcendență goală" în lecțiunea lui Hugo Friedrich, „transcendența plină", ca „reali- tate indeterminată", este aproximată epifa- nic și în imaginarul lui Aurel Pantea, care, eliminând acum reveria, se resoarbe drama- tic în „integralitatea originară a lumii", în izomorfismele acvaticului și ale terestritâții. Iată de ce „confesiunea până la capăt" transmite și mai ales întreține - la modul sincopat, dar și pulsatil - „senzația cea mai apropiată a ființei întru moarte" în inter- pretarea heideggeriană. Numai că „în sim- 26 • APOSTROF țul meu neexersat al morții" scurtcircuitea- ză palpitul direct al visceralului iterativ cu epura abstractă, rezultatul fiind incandes- cența de arc voltaic al poemului, precum „Memoria și gustul morții/ niciun nume/ în nicio gură". O altă esențializare este, de pildă, a celor „trei realuri" coprezente în „cel mai negru lirism de la Bacovia încoace" (Al. Cistelecan). Există astfel „trei realuri: unul care lucrează/ în noi devine noi, unul ce se topește ne scapă/ și unul care nu ne aparține" (versiunea latină, semnată de Marcela Ciortea, amplificînd tonul aforistic al poemului). Ultimul dintre acestea, acela care „nu ne aparține", dar mereu circum- scris in mod paradoxal, angoasant, aduce în prim-plan - nicidecum liniștitor sau com- pensativ - apelul la o Divinitate resimțită ca atare, dar și, iarăși paradoxal, prezumată, chiar îndepărtată, prezentă și aceasta itera- tiv în Nimicitorul. Iată: „Doamne, de vor- bărie, îmi port trupul ca și cum propria-mi groapă/ aș purta-o, în el, limbajul se întîl- nește cu sine și înnebunește"; sau aproape ca o imprecație: „Doamne, sunt îngropat, din lăuntml meu urcă spre ceruri/ bestia învingătoare", pentru ca în finalul Nimicito- rului să citim această mărturisire dubitativă, antologică: „dar îmi pun problema nimici- rii, ce se va întîmpla, Doamne,/ cu partea din mine care Te iubește și va cunoaște ni- micirea,/ și totul mi-e foarte aproape/ Doamne, sunt aproape bătrân/ și încă n-am învățat să mor,/ arta asta nu e niciodată de- săvîrșită". O asemenea mărturisire lirică nudă, în care atitudinea metafizică se întâl- nește contrapunctic cu frisonul religios, este greu de încadrat într-o paradigmă generați- onistă, mai degrabă atitudinală și estetică. Pentru că, văzut ca un ancadrament larg, neoexpresionismul din Negru pe negru și Nimicitorul (titluri reprezentative pentru Aurel Pantea!) moștenește, prelungește din orientarea clasicizată în cheie germanică și sub raportul viziunii generale, caracterul halucinatoriu, trăirea apocaliptică și spațiul paroxismelor psihice. Cuplurile, cu „singură- tățile lor oxidante", sunt „două abisuri lo- godite", iar comunicarea lingvistică se dez- integrează atunci când „realitatea nu mai încape în niciun limbaj". Mai mult, până și „moartea e o deficiență a/ limbajelor noas- tre, că, de fapt, totul este prezent". Epui- zarea comunicării lingvistice („scrisul ca osândă"), acest „lucru absolut transparent ce te poate elimina/ dintr-o foarte simplă greșală", este resimțită fizic, afină cu un alt desperados al liricii noastre contemporane - Ion Mureșan. Aici însă, Eului originar - indiferent că te afli „de o parte sau alta a limbajului" - din gramatica expresionismu- lui îi ia locul, încercîndu-se chiar depășirea modului epifanic, amintita „integralitate or- ganică a lumii". Subiectul se confesează pâ- nă la capătul de unde probabil că nimicitorul ajunge la punctul terminus pe verticala cu sens descendent. A fost odată o comunitate... Lukâcs Jozsef In romanul Die Stadt im Osten al romancie- rului sas Adolf Meschen- dorfer, apărut în anul 1931, la final este între- zărită soarta sașilor din Transilvania. Ca într-o vi- ziune febrilă apare preo- tul localității, care aran- jează foi cu cântece pe care nu le mai cântă nimeni; bătrânul medic care „adună morții" adică pune laolaltă și leagă în volum necroloagele ultimilor membri ai comunității ca să le poată preda în ordine la arhivă. Sunt momente de isto- rie, ultimele semne ale unei comunități care se află în punctul de dispariție. A fost oda- tă... Evreii reprezintă o altă comunitate mi- noritară din România din care, în cursul ultimului secol, a rămas doar o palidă urmă. Profesorul Carol lancu a scris câteva duzini de studii și volume despre istoria acestei comunități, despre contribuția ci la evoluția și îmbogățirea țării. A scris despre proble- me de conviețuire, integrare și emancipare, despre cum au fost respinși sau marginali- zați, tolerați sau acceptați de populația ma- joritară românească, despre contribuția lor la viața economică și zestrea culturală a ță- rii. După cel puțin 38 de titluri de volume, studii și culegeri de documente care se refe- ră în general la „marea istorie" a evreilor din România - și nu sunt sigur că lista e completă - Domnia Sa publică în premieră o carte de „microistorie" în care sunt adu- nate mărturii despre o comunitate de evrei dintr-un târg din Moldova. Este volumul Evreii din Hârlău: Istoria unei comunități, apărut la Editura Universității „Alexandru loan Cuza" din Iași în anul 2013. Nu este o comunitate aleasă aleatoriu pentru cerce- tare, ci aceea în care antonii a trăit până la vârsta de 17 ani și căreia - cum recunoaște fără echivoc la începutul volumului - îi da- torează totul: bazele sale intelectuale, dra- gostea de carte și etica de lucru. Volumul este un omagiu adus comunității din care se trage. Dacă ar fi să caracterizăm pe scurt Hâr- lăul, am putea spune că este acel mic târg care aproape că a devenit capitala Moldo- vei. încă de la sfârșitul secolului al xrv-lea a existat aici o curte domnească unde a trăit mama domnitonilui Petm i Mușat, domina Margareta Mușata, unde mai apoi Ștefan cel Mare a ctitorit biserica cu hramul Sfân- tul Gheorghe și unde, în junii anului 1535, un alt domnitor, Petm Rareș, a înălțat o altă biserică, cea cu hramul Sfântul Dumi- tm. în vremea acestor domnitori, Hârlăul a cunoscut cea mai prosperă epocă din istoria sa. S-a bucurat de toate avantajele oferite de faptul că s-a situat din punct de vedere geografic în central Moldovei mari și lângă dramul comercial care lega Marea Neagră de Marea Baltică. A devenit un târg cu po- pulație formată și din comercianți și mește- șugari, o localitate care aspira cu toate șan- sele la rangul de oraș. Iar comunitățile urbane, peste tot în Europa de Est, erau comunități cosmopolite, multietnice și multiconfesionale. Nu este întâmplător sau surprinzător fapml că documentele vremii consemnează la Hârlău prezența unor ma- ghiari care se ocupau de cultura viilor și de la care, în 1470, Ștefan cel Mare a cumpărat o vie. Sau că în anul 1502 Ștefan cel Mare a fost tratat de gută de medicul evreu Șmil din Hârlău. Sau că Alexandra Lăpușneanu rostea judecăți „față de tot neamul de oa- meni care sunt aici de multe feluri și de mii de chipuri și de multe cugete: armeni, evrei, greci, moldoveni, sârbi, sași”. Ce s-a întâmplat cu aceste comunități etnice de la Hârlău? Au dispărut aproape fără urmă. în anul 1643, călugărul francis- can Bartolomeo Bassetti a redactat un ra- port amănunțit despre situația catolicilor din Moldova, descriind bisericile lor și ofe- rind date despre numărul de enoriași din principalele centre pe care le-a vizitat. Des- pre biserica catolică din Hârlău scrie că este o ruină din care au rămas doar zidurile, că nu se mai știe cănii sfânt a fost închinată, dar că avea încă două clopote mici. Pe vre- muri - scria Bassetti -, aici erau peste o sută de case de catolici (adică în jur de 400 de locuitori), dintre care au rămas patru familii cu 16 suflete. După trei ani, în anul 1646, episcopul misionar catolic Bandinus a notat numele celor cinci catolici hârlăuani rămași. Cinci nume dintr-o comunitate care a trăit timp de secole în această localitate moldovenească. (Comunitatea catolică s-a format din nou abia la începutul secolului al xix-lea și apoi și-a construit o biserică nouă.) In cartea profesorului Carol lancu sunt amintite 4000 de nume de evrei care în decursul câtorva secole au făcut parte din comunitatea din Hârlău. Este puțin? Putem aprecia și așa, dacă ne gândim la numărul total al evreilor care au trăit în această loca- litate timp de secole. Este mult? Cu sigu- ranță, dacă le comparăm cu cele cinci nume cunoscute ale membrilor comunității cato- lice existente înainte de veacul al xvn-lea. Evreii apar în Hârlău la cumpăna dintre secolele al xv-lea și al xvi-lea. Sunt mărturii care atestă prezența lor în această localitate încă din timpul lui Ștefan cel Mare. Am amintit mai înainte medicul evreu Șmil, ce-1 îngrijea și pe marele voievod. Din anul 1742 avem izvoare scrise care atestă existența unei comunități stabile de evrei în oraș. De exemplu, într-un memoriu adresat domnitonilui, evreii hârlăuani s-au plâns că starostele lor nu aplica regulamen- tul comunității lor. Evreii din Hârlău erau negustori și meș- teșugari care au contribuit la dezvoltarea localității și care au servit cu produse comu- nitățile rurale din zonă. Au jucat un rol important și în industrializarea țării. De exemplu, în 1768 domnitoral Ion Cali- machi a oferit facilități fiscale unui evreu din localitate pentra a ridica o fabrică de sticlă și una de hârtie. Este vorba despre prima manufactură de sticlă din Moldova. Tot evreii au întemeiat și prima farmacie din localitate. Paralel cu evoluția economică a localită- ții, a sporit și comunitatea evreiască. în 1860, Hârlăul avea 3476 locuitori dintre care 1369, adică 39,38%, erau evrei. în anul 1899, numărul lor a crescut la 2718. Era apogeul acestei comunități: în acel moment Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 27 reprezentau 59% din populația orașului. După un deceniu, în 1910, recensămintele consemnau doar 2032 de evrei. S-a întâm- plat că în doar câțiva ani aproximativ 25% dintre evreii hârlăuani au părăsit localitatea, mulți plecând nu doar din orașul lor, ci și din România. Destrămarea comunității a fost definitivată după al Doilea Război Mondial, astfel că în 1977 în localitate mai erau doar 260 de evrei și până în 1984 nu- mărul lor a scăzut la 50 de suflete. După 1990, procesul a continuat și în anul 2010 din prospera și numeroasa comunitate a ră- mas doar o obște de 16 persoane, subordo- nată comunității evreiești din Iași. Iar mica obște - aflăm din cartea profesorului Carol lancu - are ca obiectiv principal salvarea Sinagogii Mari... Meritul profesorului Carol lancu este acela că a adunat într-un volum științific documente, mărturii și amintiri despre co- munitatea evreiască de la Hârlău. A scris despre viața religioasă și culturală a comu- nității, despre școala israelită locală, despre mișcarea sionistă și tragedia Șoahului, des- pre exodul membrilor comunității în timpul secolului al xx-lea. Totul este fundamentat pe o vastă documentație, adunată nu din arhive locale, căci acestea s-au distrus în ultimul an al războiului, ci din alte arhive din România și din străinătate: Israel, Fran- ța, Statele Unite. Și pe numeroase mărturii ale evreilor originari din Hârlău și răspân- diți peste tot în hune. în volumul Evreii din Hârlău, Carol lancu a creat un adevărat memorial al comunității evreiești locale, publicând cele aproximativ 4000 de nume care ar fi fost uitate pe vecie dacă nu apărea cartea. Din păcate, nu se nasc personalități de talia și preocuparea Domniei Sale în fie- care comunitate, și astfel cele mai multe mărturii ale trecutului rămân necunoscute și uitate. Carol lancu ne aduce în minte bătrânul medic din romanul lui Adolf Meschendorfer: și el a adunat mărturii des- pre cei dispăruți. A scris istoria unei comu- nități. Cum a fost odată... Pavel Dan în ediție critică Amalia Lumei Pavel Dan este, s-a spus, prozatorul tran- silvan prin excelență. Des- tinul lui a fost să moară în plină tinerețe creatoare, dar a lăsat în urmă o ope- ră mai bogată decât s-a crezut inițial. Tocmai aceasta este surpriza pe care o aduce ediția critică a lui Aurel Podani - însoțită de un studiu introductiv de Andrei Moldovan -, în trei volume. Sub titlul de Cpere (Cluj-Napoca: Ed. Eikon, 2013), sunt reunite nuvelele pu- blicate în volum (voi. i), altele, din periodice sau neîncheiate (voi. n), și jurnalul, cores- pondența, culegerea de literatură populară și varia (voi. m). în ultimul volum, editorul adaugă și cuvenitele instrumente de lucru, stabilind glosarul, însoțind textele ai note și comentarii și dotând ediția ai necesarii in- dici. De altfel, addenda, notele și variantele nu lipsesc nici din celelalte două. Aurel Podani nu este de formație filolo- gică, astfel încât deprinderea normelor de editare și aplicarea lor la cazul lui Pavel Dan au fost rezultatul unui travaliu pasionat, asistat de criticul Andrei Moldovan. Pe de altă parte, inițiativa editării integrale a tex- telor edite și inedite s-a născut și a fost dusă la împlinire nu într-un centru universitar, ci în orașul Beclean-pe-Someș, în proximita- tea efervescentului Cenaclu Speculum, mu- tat cu timp în urmă aici din Dej, unde luase odinioară ființă. Printre atâtea degradări ale exercițiului cultural datorate amatorismu- lui, ediția Podaru-Moldovan face cinste autorului ales și aduce un consistent oma- giu implicit artei lui Pavel Dan. Efortul acesta este cu atât mai lăudabil, cu cât edi- turile specializate în editarea critică a clasi- cilor literaturii române au încetat să mai fie o prezență în viața culturală actuală odată ai dispariția, cu câțiva ani în urmă, a Editu- rii Minerva. Se poate isca întrebarea cu privire la fervoarea născută pe malurile So- meșului, în Beclean, pe seama automlui editat. Dincolo de admirația pentru scrisul său, fapt este că editorul Aurel Podani are rădăcinile în satul de baștină al prozatorului și este chiar rudă cu acesta. De altfel, cu câțiva ani în urmă, el a editat pentm întâia oară folclorul cules de Pavel Dan, restituind încă o pagină din activitatea acestuia, dar îmbogățind, totodată, patrimoniul arhivis- tic referitor la cultura tradițională cu piese adunate în prima parte a secolului al xx-lea de tânănil Pavel Dan din comunitatea rura- lă căreia îi aparținea. Pentm publicarea la un standard înalt de calitate, alegerea Editurii Eikon s-a dovedit nimerită. Totuși, fără ajutontl logistic al Consiliului Județean Bistrița-Năsăud pro- iectul ar fi trebuit să fie amânat. De acum, opera lui Pavel Dan își așteap- tă noii exegeți. Neocolită de comentarea critică nici până acum - memorabile fiind, în acest sens, editarea criticului Cornel Regman a unora dintre texte, punerea în valoare a unor manuscrise de către Nicolae Florescu și, desigur, monografia lui Ion Vlad -, moștenirea prozatorului stă de acum, în toată întinderea ei, la dispoziția celor pasionați de scrisul beletristic româ- nesc interbelic. Din rândul prozei transilvănenilor au mai beneficiat, deocamdată, de ediții am- ple, uneori exhaustive, loan Slavici, Liviu Rebreanu și Ion Agârbiceanu. Cu Pavel Dan se completează șiml vârfurilor noastre literare din provincia vestică, active înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Spre deosebire de confrații deja pomeniți, Pavel Dan nu a apucat să scrie roman. Prozele lui sunt scurte, deși vigoarea și densitatea lor tensională anunțau posibilități exersabile și pe spații ample. Șansa de a putea parcurge nu doar prozele șlefuite și aduse la stadiul publicării de către conștiința artistică a au- tomlui, ci și pe acelea din atelier, neîncheia- te ori rămase la stadiul de simple eboșe, permite reconstituirea mijloacelor unui ta- lent febril, cu planuri ample, tenace, care nu a făcut rabat de la chemarea lui artistică nici în fața sărăciei lucii, nici a bolii. Evenimentul apariției pe piața de carte românească a Cperelor lui Pavel Dan asigură acestui tezaur în proză șansa unei receptări de către noi generații de cititori și critici, completând imaginea unei efervescențe creatoare care și-a găsit impulsul și în emu- lația de după Unirea românească din 1 de- cembrie 1918, când școlile de rang univer- sitar începeau să se deschidă și pentm tinerii proveniți din areale sătești paupere. Rămâne, la urmă, o nedumerire: de ce Cpere, și nu Cpere completei Răspunsul îl dă Andrei Moldovan în finalul studiului său însoțitor: „în cele trei volume s-a inclus tot ce se putea include în acest moment, la 75 de ani de la moartea scriitonilui, iar dacă anii ce vin vor aduce lucmri noi, cum nu mă îndoiesc că se va întâmpla [subl. A. L.], va ră- mâne măcar o ediție de referință“. Cărți primite Ia redacție • Vasile Igna, Locuri pustii, București: Cartea Românească, 2013. Mihai :ând de la i: Jurnal rect iii, ndugino, 3. • Vasile Dan, Critica de serviciu, Arad: Mirador, 2013. l/iștataha Cluj • Viața literară la Cluj: Evocări, medalioane, amintiri, cronologie, volum alcătuit de Irina Petraș Cluj-Napoca: Eikon, 2013. 28 • APOSTROF Poeme de Moez Majed Raoued La Raoued, în octombrie, Când se ridică vântul, Vine melancolia. De câte ori încă Mă voi mai scălda La Raoued? De câte ori încă Prima aversă de toamnă? Cafenea de seară Aici, la piciorul puternicului ficus Respiră o umbră eternă Și vântul... Cel mai sălbatic dintre amanți. Și zece mii de vrăbii Ridică pe șosea Stofele serii. Tulburare Ea trece semeață Prin dorință... Și pofta. Oare vanitatea O face atât de frumoasă? • Patricia Nikols, Nud Anonimă, Dispari în nodurile obscure Ale străduțelor antice. Voi lansa pe urma ta Haita vânătoare a dorinței mele nemișcate. Malurile lacului în înaltul muntelui, Un zeu bicorn, Abandonat... Uitat. Oare nu se îmbrățișează niciodată îndrăgostiți! de pe malul Lacului? Nostalgie La Kram, O smochină face un pelerinaj Pe pământul strămoșilor săi. Și la intrarea în port Pentru peștele cu ochi înspăimântați Cât e de calmă piața La ora vânzării! Veșnicie La umbra lămâiului Se pune o masă La întoarcerea de la plajă. La Limonada Cu savoare de vanilie A copilăriei. Cum pot oare să moară Cei care adorm în fiecare seară Sub iasomie la Sidi Bou? în Medina Smochinele de Barbaria Se vând câte patru Dar se mănâncă de poftă. Și, mai departe, Cinci mii de oameni Aliniați în curte. Totuși, niciun zgomot. Cineva a văzut vreodată o furtună Pe deasupra inimilor noastre? Intrarea în port îmi amintesc De o lumină de vară pe pleoapele mele Și de un soare în declin. Eu, călător așezat Pe antebrațul tatălui meu. Rumoarea valurilor venindu-mi la ureche din spate. Cât de scump aș plăti Pentru a-1 revedea pe tata așezat la masă la cafeneaua Lido! Decembrie E oare cu adevărat mort Cel care e îngropat Sub o ploaie de toamnă? Cel mai mare orgoliu al meu? Acela de a avea încă curajul de a plânge. ■ Traducere din limba franceză de Letiția Ilea Anul XXIVZ nr. 9 (280), 2013 • 29 Revista Apostrof se poate cumpăra în următoarele puncte de difuzare: Librăriile Humanitas • București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Victoriei, nr. 45. • Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității, nr. 4. • Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6. • Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, bd. Repu- blicii, nr. 5. • Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16. • Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Florimund Mercy, nr. 1. Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj • str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central). • Calea Moților (vizavi de Primărie). • Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel). • Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental). • str. Napoca, nr. 19. • Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi). • Piața Mărăști (stația de autobuz). • str. Fabricii, nr. 1. • str. Memorandumului, nr. 12. • str. Plopilor (lingă Hotelul „Babeș-Bolyai“). • str. RepubEcii, nr. 109 (Sigma Shopping Center). Librăria de Artă Gaudeamus Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3. Librăria Muzeului Literaturii Române sc Orfeu Ed srl, București, bd. Dacia, nr. 12. Către cititorii revistei/Apostrof Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statutu- lui, Uniunea Scriitorilor din Româ- nia nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materiale- lor publicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea abonamentului, prin: 1. mandat poștal, pe adresa: Toroczkay-Lukâcs losif Fundația Culturală Apostrof Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750. 2. virament bancar, pe adresa: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj. Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblioteci din România, este de: • 15 lei pentru 3 luni, • 30 lei pentru 6 luni, • 60 lei pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere. Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de: • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni, • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni, • 48 euro sau 60 usd pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere par avion. Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Conturi bancare: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) RO73BRDE130SV06534401300 (euro) RO58BRDE130SV06674381300 (usd), deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj, bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, swift: brderobu Cuprins • Cafe Apostrof • Dosar: Mircea Zaciu In memoriam Nicolae Motoc, Ștefan Iureș, La 27 august 2013, Mircea Zaciu Ion Chiriac, Petru Ursache 2 ar fi împlinit 85 de ani! llie Rad 14 • Editorial • Cu OCHIUL LIBER Învățămîntul nostru Marta Petreu 3 Golul dintre paralele Gelu lonescu 12 • Conversații cu... O profeție „monstruoasă" Farkas Jeno 13 Romanul căutării Florin Eduard 20 Jean-Louis Courriol 4 (interviu realizat de Marta Petreu) Spre o istorie politică a cărții sub comunism Cristian Vasile 23 Vladimir Streinu, analist politic Al. Săndulescu 24 • Cronica literară „Preotesele viitorului" Irina Georgescu 25 Seninele voci ale mâniei Irina Petraș 6 Caligrafii caragialiene Iulian Boldea 25 • Vertical Negația care vorbește Mircea Muthu 26 Chef de Lucru Ovidiu Pecican 8 A fost odată o comunitate Lukâcs Jozsef 27 • Poeme Pavel Dan în ediție critică Amalia Lumei 28 Cămășile; Muzeu; O albină; Moment; • Microlecturi Deltă; Pace Ion Pop 9 „Complicele" meu din Pitar Moș Ion Bogdan Lefter 22 Absență; Aproape noiembrie; Dali; Muzica; Scafandru Vera Medrea 11 • Biblioteci în aer liber demonic city; 1001 de nopți în Berceni; Raoued; Cafenea de seară; Tulburare; în plină zi/în plină stradă; *** Victor Perpelea 21 Malurile lacului; Nostalgie; Veșnicie; In Medina; Intrarea în port; Decembrie Moez Majed 9 • In memoriam (traducere de Letiția llea) Petru Poantă Marta Petreu 10 Alexandru Vlad 10 30 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: • Mihail Sebastian. Dilemele identității ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei Colecția „Filosofie modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei • Irina Petraș, Teoria literaturii: Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Proza fantastică a Iui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei Colecția „Filosofie extrem-contemporană" • Joseph Ratzinger, Europa în criza culturilor, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p. 15 lei Colecția „Filosofie medievală" • Se. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumcarten, 1998, 162 p. 15 lei Colecția „Filosofia religiei" • HenryCorbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 21 6 p. 4 lei Colecția „Filosofie românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • D. D. Roșca, Introducere Ia „Viața Iui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 1 38 p. 1 5 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petrec, 2000, 132 p. 15 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 20 lei • Scriitorul și trupul său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. • Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. • Nicoiae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 15 lei 15 lei 7 lei Colecția „(anus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 1 5 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2003, 162 p. 15 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 1 o lei • Dorli Biaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 15 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 1 5 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 1 5 lei • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 1 32 p. 15 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei • Lev Tolstoi, Moartea Iui Ivan Ilici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. 15 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 1 88 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei • Marta Petreu, Conversații cu..., voi. ii, 2006, 132 p. 20 lei • Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei • Eugen Pavel, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 1 60 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 15 lei • I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 15 lei • Ludovica Rebreanu, Adio pînă Ia a doua Venire. Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Malița, 1998, 288 p. 15 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru). Aforisme, prefețe de I. Necoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleolocu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 15 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 10 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 10 lei • Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899), traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt- înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu (în colaborare cu Editura Polirom), 2009, 83 p. + ilustrații 15 lei Colecția „Istoria filosofici" • Constantin Rădulescu-Motru, F . W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 15 lei Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (Ie puteți comanda Ia www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul Iui Koroviev: Interpretare figurată Ia Maestrul și Margareta, ed. a u-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2008, 128 p. 19,90 lei APOSTROF REDACȚIA: Marta Petreu (redactor-șef) Lukâcs Jozsef Virgil Leon Amalia Lumei Irina Petraș Tehnoredactare: CZEGELY ERIKA Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Ana Pop (contabilitate) EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof PROIECT SPRIJINIT DE: . MINISTERUL . ipiR- CULTURII PRIMĂRIA Șl 1 CLUJ-NAPOCA w ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22, cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro www.revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. ISSN 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a Asociației Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recunoscută de Ministerul Culturii. Tiparul: Centrul de Presă Reformat Puteți comanda orice carte la adresa: 400079, Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 • 31