
    Premiile revistei

Luceafărul de dimineață



RVNistKLuceafărul de dimineață a acordat premiile anuale unora
dintre colaboratorii săi constanți. Juriul, format din Dan Cris-
tea (președinte), Horia Gârbea și Gabriel Chilii, a acordat urmă-
toarele premii:
   Debut: Simona Dumitrache
   Critică: Andrea Hedeș
   Publicistică: Andra Rotam
   Cronică de film: Călin Stănculescu
   Cronică plastică: lolanda Malamen
   Eseu: Gelu (Gheorghe) Negrea
   Premiul special: Radu Aldulescu.





    Premiile Media
    pentru scriitori



Miercuri, 12 iunie 2013, a avut loc la Grand Hotel Italia din
Cluj Gala Premiilor Media de Excelență 2013.
   Dintre scriitori, au fost premiați următorii:
   •      Corin Braga - Marele premiu pentru întreaga activitate,
acordat de organizatorii galei - Amprenta Advertising;
   •        Horea Bădescu - premiu acordat de Făclia-,
   •        Florina Ilis - premiu acordat de City News-,
   •        Irina Petraș - premiu acordat de Făclia.

In memoriam



Alexandru Mușina


Miercuri, 19 iunie, a încetat din viață scriitorul Alexandru
      Mușina, profesor universitar la Facultatea de Litere din Bra-
șov, directorul Editurii Aula, din același oraș. Născut la 1 iulie 1954,
Alexandru Mușina a absolvit Liceul„Andrei Șaguna“ din Brașov in
anul 1973, iar în 1978, Facultatea de Filologie din București. Cu-
noscut ca un poet important al generației ’80, afirmat la Cenaclul de
Luni, Alexandru Mușina a debutat în volumul colectiv Cinci, în
anul 1982. Prima sa carte de versuri, Strada Castelului 104, a apărut
doi ani mai târziu. în decursul unei cariere literare de 30 de ani,
Alexandru Mușina a publicat mai multe volume de poezie: Lucruri-
le pe care le-am văzut (1992),.Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomigrcjia
și alte explorări (1994), Album duminical (1994), Budila-Express
(1995), Tea (1997), Și animalele sunt oameni! - o carte pentru copii
(2000), Fersonae (2001), Hinterland (2003), Poeme alese 1975-2001
(2003), Album duminical (2004), Regele dimineții (2009).
    De asemenea, Alexandru Mușina este autorul unor volume de
eseuri, dintre care cităm: Unde se află poezia? (1996), Paradigma
poeziei moderne (1996), Eseu asupra poeziei modeme (1997), Sinap-
se (2001), Supraviețuirea prin ficțiune (2005). în anul 2006, a pu-
blicat volumul Scrisorile unui fazan (Epistolarul de la Olăneșu), iar
în 2007, Scrisorile unui geniu balnear, reunind o serie de texte apă-
rute în presa literară. La acestea trebuie adăugate: AntoUgie de po-
ezie modernă: Poeți moderni despre poezie, în colaborare, 1997, și
Antoligia poeziei generației >80, apărută în anul 2000. Ultima sa
carte este romanul burlesc și satiric Nspotul lui Dracula, apărut
anul trecut. Scriitor important, reflectând asupra artei sale și a al-
tora, profesor care a format generații de tineri, Alexandru Mușina
a părăsit această hune mult prea repede, înainte de a fi epuizat tot
ce avea de spus cititorilor săi.
    Dispariția sa lasă un gol de neînlocuit în inimile celor care l-au
cunoscut și l-au iubit, precum și în poezia română de astăzi.




Ion Acsan


A încetat din viață scriitorul Ion Acsan. Născut în 1932, Ion
    Acsan a debutat în anul 1962, cu volumul de versuri Primăva-
ra cosmică. A fost mulți ani redactor la Editura Albatros, la secția
proză-poezie-eseuri, unde s-a ocupat, între altele, de colecția „Cele
mai frumoase poeziicc. Dintre volumele pe care le-a semnat amin-
tim: Viteazul Jumătate, basme populare malaysiene repovestite,
Constelația corifeilor, Povestirile unui șoarece de bibliotecă, Porumbeii
Semiramidei, Vrăjitorii faraonilor, povești orientale și precolumbi-
ene prelucrate, Eros, rsgele dezmățului in tălmăciri necenzurate și
inedite, Troia asediată - Constelația eroilor, Odiseea primilor corăbi-
eri: Pe urmele vechilor expediții maritime.
    Dedicându-se traducerii și popularizării unor texte antice din
diferite literaturi, precum și a unor clasici, Ion Acsan este antonii
unor antologii de versuri și de proză, din lirica japoneză, greacă,
latină, egipteană. A tradus din Goethe, Ady Endre, Flaut, Teren-
țiu, Seneca, Horațiu, Apuleius, precum și din Homer, Hesiod,
Flavius Josephus și Philon din Alexandria. Ion Acsan a publicat o
serie de antologii din poeții români clasici, de la Eminescu la
Tudor Arghezi și Lucian Blaga.
    Prin dispariția lui Ion Acsan, literatura română pierde, de-
opotrivă, un poet, dar și un traducător și interpret al unor opere
fundamentale din literatura lumii.

• Giovanni Rotiroti,
II segreto interdetto:
Eliade, Cioran e
lonesco sulla scena
comunitaria dell'esilio,
Pisa: Edizioni ets,
2011.

Unica responsabilitate a revistei Apostnf
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse,
ale colaboratorilor noștri.
Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui text
îi aparține, în exclusivitate, autorului.
Apostrof

2 • APOSTROF

        Editorial



            Urîte vremuri



                         Marta Petreu

                                                                                        „Mă consider deja un expatriat. Am fost eliminat din viața publică de la noi
                                                                                        cu o brutalitate securistică, și nu mi-a luat nimeni apărarea. Cei din lumea
                                                                                        culturală m-au tratat la fel. Am înțeles, în fine, că nu însemn nimic pentru
                                                                                        nimeni în România de azi. Nu mai am nicio legătură cu viața publică ro-
                                                                                        mânească și nici nu vreau să mai am. Trăiesc în colțul meu liniștit, pentru
                                                                                        prima dată împăcat cu mine însumi, relaxat, fără nimic de arătat în afară,
                                                                                        îmi ignor compatrioții la fel de mult cum mă ignoră și ei pe mine. S-au
                                                                                        rupt legăturile, nu mai am nimic să le spun. Că trăiesc în Austria, în Ame-
                                                                                        rica sau în România e total indiferent pentru mine. înstrăinarea e aceeași.“
                                                                                        Mircea Cărtărescu

Intr-un interviu acordat de curînd revis-
tei 22, Mircea Cărtărescu, un scriitor din-
tre cei mai importanți și unul dintre autorii
români cei mai bine cunoscuți în străinăta-
te, se plînge că a fost scos din viața publică
și culturală românească și că nici măcar lu-
mea culturală nu l-a apărat. Nu este chiar
așa, a existat o listă de proteste la criticile
sau reproșurile care i-au fost absurd aduse
și-au existat articole explicite de apărare a
lui. Dar nu ca să îl contrazic pe Mircea Căr-
tărescu și să arăt că a fost inexact scriu aces-
te rînduri: presupun că „uitucenia" lui se
datorează jignirii mari și nevindecate care
i-a fost adusă. La urma urmelor, nu este el
de vină că are talent și că volumele lui, tra-
duse în diverse limbi, au fost finanțate de
către icr. Eu chiar aș propune ca felul cum
a fost exportată literatura lui să fie folosit în
continuare ca model de export cultural
pentru el și alți 10-15 sau chiar mai mulți
autori români - asta, dacă într-adevăr ne
mai pasionează la scară națională ideea de-a
avea în Occident o imagine ceva mai ome-
nească decît avem acum sau un Nobel pen-
tru literatură. în ce mă privește, aș vrea ca
premiul cel mare să fie cîștigat cit mai cu-
rînd, chiar de Mircea Cărtărescu de pildă -
ca să ne putem liniști.
    Interviul lui Mircea Cărtărescu încalcă
una dintre regulile de fier ale vieții noastre
culturale. Și anume, la noi oricine are voie
să acuze, să jignească, să insulte, să hărțu-
iască pe oricine, iar cel astfel urmărit nu are
voie, conform cutumei, să răspundă. La
noi, cel jignit nu are voie să reacționeze în
nici un fel. Trebuie să se prefacă ba că nu-i
pasă, ba că nu contează, el fiind constrîns
- așa cum poeții care citeau la Junimea erau
obligați să nu reacționeze în nici un fel la
interpretările pe care le făceau ceilalți parti-
cipanți la cenaclu; sau, mai bine, precum
ciobanul din Miorița - să tacă și să îndure.
Cu mare demnitate. Și asta în zîmbetele
satisfăcute ale galeriei, bucuroasă că a mai
pățit-o unul. Proastă regulă, cred eu, și ne-
dreaptă. Iar dacă totuși răspunde, dacă se
apără, este taxat drept violent. Proastă și
nedreaptă concluzie, cred eu. Prost scenariu
mioritic, impus drept model dc demnitate
in lumea intelectuală.
    Cuvintele lui Cărtărescu m-au făcut să
mă gîndesc la exilații noștri culturali și, de
asemenea, la nesăbuita creștere a violenței
din viața noastră publică, inclusiv din cea li-
terară. Jignit, Mircea Cărtărescu reacționează
precum alți scriitori care, nu din motive
economice, nu din dor de ducă, ci strict
pentru că au fost jigniți, au dorit să se expa-

trieze. Precum Caragiale, de pildă, care s-a
autoexilat, sau precum Maiorescu, care și el
a cochetat la un moment dat cu gîndul pără-
sirii României, și nu din alt motiv decît acela
că aici au fost, moralmente vorbind, răniți.
   Nu sîntem nici acum mai buni decît la
începutul secolului al xx-lea și nu sîntem în
stare să ne purtăm cu elementară politețe și
minimă onestitate unii cu alții. Spus pe
șleau, la noi, cei care ies în evidență într-un
fel oarecare sînt tratați cu maximă brutalita-
te, nu o dată direct cu injurii, insulte, ca-
lomnii. Atacul la persoană este frecvent și
coboară nivelul nostru intelectual-moral la
cote vrednice de plîns. Polemicile literare
nu sînt schimburi de idei și de argumente,
ci bufeuri pasionale, în care cîte-un autor
care s-a autoproclamat dumnezeu unic țin-
tește, în jubilația galeriei, să-i ia neapărat
cuiva capul. Sau măcar scalpul. Da, ne pur-
tăm intre noi, scriitorii, între noi, intelectu-
alii, foarte rău, mergînd pînă la tentative de
asasinat moral. Nu o dată, în textele apăru-
te în presa literară simți pulsînd nu necesa-
rul spirit critic, ci ura, jubilația neagră a
comentatorului care a prins ocazia de-a
tropăi o bănită a morții pe cadavrele cărții
și autorului.
   întreaga viață publică din România este
brutală și trivială. La zona de interferență
între cultural și politic, execuțiile publice
sînt la fel de spectaculoase și sîngeroase ca
un război între clanuri mafiote. La plecarea
dintr-o funcție, fostol șef și apropiații lui,

• Detaliu de pe Acropole. Foto: Amalia Lumei

rude, colaboratori etc., sînt executați public
și le este turnat în cap conținutul unei haz-
nale. Iar războaiele literare, născute din te
miri ce, sînt pe același tipic: vai de autorul
care devine ținta cutărui sau cutărui autori-
tar comentator: nu va fi iertat nici pe patul
de moarte.
    Poate că modelul nostru scriitoricesc de
comportament a fost preluat din viața poli-
tică. Poate însă că îl avem cu toții în sînge și
că viața politică de după 1989 nu a făcut
altceva decît să-l potențeze. Nu știu. Știu
însă că execuțiile se întâmplă mereu, că me-
reu sînt pe rol cîteva persoane care trebuie
mînjite sau, și mai bine, ucise cu pietre. La
fel, știu că la asemenea ritualuri de lapidare
publică au participat și participă, niciodată
trași la răspundere, intelectuali de toate
mărimile și prestigiile, de la cei considerați
a fi de o exemplaritate morală și de o valoa-
re superlative și pînă la cei abia debutați.
Recunosc, indiferent cui anume îi sînt adre-
sate insultele și calomniile și că indiferent
de care anume „autoritate" sînt lansate, eu
una m-am săturat de aceste maniere. De
aceste reguli. De aceste abuzuri. A căror
victimă a devenit acum Mircea Cărtărescu
- căruia eu îi înțeleg dorința și nu i-o taxez
deloc drept exagerată.
    Urîtă țară, urîte moravuri literare, urîți
oameni. Urîte vremuri trăim.

17 iunie 2013, Cluj

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 3

PUNCTE DE REPER

   Definiție și autolegitimare

Cea mai frecventă și mai dificilă între-
bare la care profesorii de literatură
comparată trebuie să răspundă când divul-
gă - mai ales într-un context nespecializat
- cum se numește disciplina cu care se ocu-
pă este: „Comparată cu ce?“, cu varianta
„Ce comparați?“. Altfel spus, nici mai mult
nici mai puțin decât ,pe înseamnă literatura
comparată?“ Intr-adevăr, dacă suntem dis-
puși să vedem dincolo de familiaritatea re-
zonanței pe care sintagma de „literatură
comparată“ o are astăzi pentru omul de li-
tere, nu putem nega faptul că termenul pa-
re atât de prost conceput, încât necesită lă-
muriri suplimentare, mai ales în limbile în
care verbul „a compara“ este tranzitiv. Exis-
tă mereu un clivaj (mai mare decât în cazul
altor discipline, a căror titulatură este în cea
mai mare parte autoexplanatorie) între ter-
menul de „literatură comparată“ și conținu-
tul pe care îl girează - cel puțin aceasta este
implicația nedumeririlor pe care termenul
continuă să le stârnească la prima vedere.
Albert Guerard articulează („Comparative
Literature?“, Tearbook (f Comparative and
General Literaturo vn, 1958) insatisfacția
terminologică pe care o resimt la un mo-
ment dat toți specialiștii disciplinei: „Devo-
tamentul meu față de principiul literaturii
comparate îmi dă dreptul de a-mi exprima
opinia că termenul de literatură comparată
este inutil, periculos și că ar trebui abolit“.
Cu toate acestea, într-o prefață din 1940
același autor mărturisise că, deși protestul
împotriva termenului de „literatură compa-
rată“ este necesar, nu mai puțin obligatorie
este mărturisirea „într-un glas“ că „nu avem
la dispoziție altul mai bun“.
   Mai mult decât alte discipline, literatura
comparată susține încă astăzi un discurs de
legitimitate: el este motivat și, adesea, re-
clamat de insinuări polemice sau atacuri
directe, de problemele pe care le ridică în
continuare terminologia și conceptul, me-
toda și obiectul, în fine, de receptarea com-
paratiștilor - de la distanța altor domenii de
investigație disciplinară - drept marginali,
outsideri, impostori sau uzurpatori ai unor
teritorii „marcate“ specializat, dacă nu chiar
„ecoturiști literari“ care „locuiesc mental în
una sau două țări (de obicei din Vest), își
petrec metaforic vacanța de vară în a treia,
vizitând alte locuri pentru scurte interludii
(v. Susan Lanser, Compared to what?).
   După aproape o jumătate de secol, una
dintre problemele cele mai spinoase ale li-
teramrii comparate de pretutindeni rămâne

Puncte de criză
în literatura comparată


Mihaela Ursa

criza metodologică. Tema deține propriul
său set de ramificații: un concept și o termi-
nologie problematice, o istorie temperamen-
tală, explicații variate ale surselor, aspectului
și extensiei crizei, configurații extrem de di-
ferite ale crizei în Occident și în Sud-Estul
Europei sau în Orientul îndepărtat. Toate
aceste probleme trebuie analizate pentru a
clarifica fundamentarea teoretică și istorică a
conceptului de „criză a literaturii compara-
te“, dar în aceste pagini îmi propun doar
analiza unor puncte de generare a crizei.



Terminologie și metodă

Meditând la impasul terminologic, de
pildă, Robert S. Mayo descrie drept
futile eforturile de a propune un alt termen,
câtă vreme acesta este „prea bine stabilit
pentru a fi eliminai (Herder and thc Bgin-
nirgs cf Comparative Literaturo, 1969). La
fel consideră și Wellek, care declară terme-
nul încetățenit ca desemnând „orice studiu
literar care se referă la fenomene depășind
limitele unei literaturi naționale“ („The Cri-
sis of Comparative Literature“, 1959), dar
căruia nu are rost să-i deplângem defectul
gramatical, „deoarece toată lumea înțelege
această construcție eliptică“. Un compromis
acceptabil l-ar constitui renunțarea la deter-
minativul „comparată“, „drept redundant“
(Mayo, 1969), idee adoptată două decenii
mai târziu de Adrian Marino (Comparatisme
et Theorie de la Litterature, 1988), care pre-
conizează și el utilizarea „fără adjectiv“ a
termenului de literatură. Implicația propu-
nerii este că sub denumirea de „literatură
comparată“ se ascunde de fapt orice formă
erudită de studiu al literaturii. în anii ’70,
când astfel de considerații terminologice și
conceptuale văd lumina tiparului, tendința
generală în domeniu (mai ales în Statele
Unite, dar și în Europa) - cu riscul dezinte-
grării disciplinare care amenință deja de un
deceniu - este aceea de a lărgi scopul disci-
plinei și de a face invizibile granițele dintre
„literatura comparată“, „literatura generală“
și world literature, adică „literatura internați-
onală“. Termenul de „literatură internațio-
nală“ pare ușor de confundat ai cel de „lite-
ratură universală“. Pentru a nu pierde din
proprietatea conceptuală a dezbaterii occi-
dentale, trebuie să precizăm că în România
„literatura universală“ descrie ceea ce în spa-
țiul anglo-saxon se numește „great books
studies“, adică studierea istorică, pe litera-
turi naționale și airente, a canonului estetic.
In schimb, world literature (aproximat aici
drept „literatură internațională“, în lipsa
unei sintagme mai fericite, dar și urmând
traducerea lui Al. Dima după Van Tieghem)
se referă la tipul de transfer cultural pe care
îl presupune trecerea unei cărți sau a unui
autor dintr-o cultură în alta: problemele
contextuale puse de traducere, dar și măsura
în care „împrumutai a influențat sau nu



cultura de adopție, respectiv a fost modifi-
cat și manipulat în funcție de imperativele
ailturii receptoare.


Cazul Van Tieghem:
între dogmatism
și receptare istorică

Celebrul studiu de pionierat al lui Paul
Van Tieghem (Litterature con,parce,
1931) nu reușește să elimine confuziile dis-
ciplinare cu definițiile sale extrem de preci-
se și cu distincția între „literatură compa-
rată“ (definită ca teorie a relațiilor binare,
„numai între două elemente: [...] lucrări,
scriitori, grupuri de opere sau de oameni,
literaturi întregi; iar raporturile privesc
substanța sau forma operei de artă“), „lite-
ratură generală“ (care ar urmări circulația
unor conținuturi fixe în mai multe literaturi
și care constituie, de fapt, „pariui lui Van
Tieghem) și respectiv „universală“ sau „in-
ternațională“ în traducerea lui Al. Dima.
   Merită să ne o oprim o clipă asupra
acestui volum important în istoria discipli-
nei și care a cunoscut o receptare mai ingra-
tă decât ar fi fost cazul din momentul în
care, în 1959, a constituit principala țintă
de atac a lui Rene Wellek. Punctul de por-
nire al volumului lui Van Tieghem îl consti-
tuie o anumită viziune dialectică asupra
conștiinței critice: în înțelegerea sa, critica,
istoria literară, teoria, literatura comparată
și generală nu sunt alternative ale studiului
literar, ci etape construite pe acumulare și
depășire dialectică. Lectura este ghidată de
operații empatice și de gust („numai ce
oferă o valoare, și anume o valoare literară,
adică cel puțin un minimum de artă, merită
să se numească literatură“), critica literară
este „întotdeauna subiectivă și nu întru to-
tul istorică“, apoi istoria literară „adaugă la
plăcerea empirică față de frumusețea versu-
rilor și prozei, la emoția provocată de senti-
mente și idei o plăcere intelectuală de eluci-
dare și comprehensiune^ Din istoria literară
decurge, ca o continuare dedicată „cercetării
și analizei influențelor receptate și exerci-
tate“, literatura comparată. La rândul său,
„punctul de vedere al literaturii comparate
trebuie depășii, pentru a ne plasa „într-un
punct de vedere internațional.
   Scopul lui Van Tieghem, distorsionat de
precizarea lui într-un volum intitulat Lite-
ratura comparată, este acela de a propune
și consacra conceptul și funcțiile literaturii
generale (pe care ar fi dorit să o numească
istoria literară internațională'.): „numim is-
torie generală a literaturii sau, mai pe scurt,
literatură generală, o categorie de cercetări
care se referă la fenomene comune mai
multor literaturi considerate astfel, fie da-
torită interdependenței lor, fie datorită
unor similitudini. în acest punct, miza lui


4 • APOSTROF

            Casa



        de Daniel Moșoiu

Uite, aici era patul în care dormeau
mama și tata
și eu într-un pătuț lângă ei
până la șase ani
cînd mi-au cumpărat patul meu
pe care - zice răsucindu-se pe călcâie -
l-au așezat exact aici
lângă lavița de pe care cădeam uneori ațipind
când mă uitau ai mei în casă
și - făcând cîțiva pași - aici era vatra de lut
unde cocea mama pâine în țăst
de-mi gâdila nările cu mirosul ei
iar iarna mă urcam pe coș, la căldură,
și mă îmbăta mirosul aluatului copt
și aproape mă lua somnul
așteptându-1 pe tata până târziu
numai să-i pot sări - zice arătând cu degetul -
tocmai de-acolo în cârcă
dar cu grijă să nu dau cu capul în lampa
de petrol care era agățată cam pe-aici - înțelegi?
și sub ea - zice uitându-se în jos - chiar în mijloc
era măsuța joasă, rotundă, cu trei picioare

acolo mâneam, aduși de spate, și în tăcere
- erai mic, nu cred că mai ții tu minte
saramura aia fierbinte de pește -
și în colțul ăsta - mai zice amintindu-și brusc de ceva -
era un dulap în care țineam hainele bune sus
și jos hainele de pat
și mai era un scrin mititel lângă el
unde păstrau actele și chitanțele
calendarele religioase fotografii ziare vechi și câteva cărți

gândește-te și tu
ar avea o sută de ani
patruzeci când m-am născut
mai zice tata
în timp ce palma i se plimbă
îndelung pe un biet zid
pe o jumătate de zid scorojit

tot ce mai rămăsese în picioare

Van Tieghem este încă actuală, pentru că -
mai mult intuitiv decât explicit - el vizează
depășirea principiului național ca principiu
de evaluare: „nu oferă munai o sumă a isto-
riilor literare aparținând diferitelor națiuni.
Ea nu se deosebește de aceste istorii parti-
culare numai prin întinderea programului,
ci atât prin elementele pe care le cuprinde,
cât și prin modul de organizare al materia-
lului: prin conținutul și planul său".
   Or, critica pe care Rene Wellek o aduce
volumului lui Van Tieghem în 1959, la cel
de-al doilea Congres al Asociației de Litera-
tură Comparată din America, nu se leagă
doar de pozitivismul excesiv al abordării,
de istorismul său taxonomic, cât de o afir-
mație care desființează specificitatea litera-
turii în actul comparatist: „cuvântul compa-
rat trebuie vidat de orice valoare estetică,
primind o valoare istorică" (Van Tieghem,
1931). Pornind de aici, Wellek declară situ-
ația literaturii comparate gândite în acești
termeni „o mlaștină", după care oferă
exemple de demersuri formaliste (Croce și
adepții lui în Italia, formalismul rus și rami-
ficațiile acestuia în Polonia), dar și tematiste
(critica mitică, psihanalitică etc.), toate re-
active la „factologia și fragmentarismul"
comparatist definit de Van Tieghem.


Metafore științifice
ale ordonării

Când concluzionează: „trebuie să ne
ocupăm de problema «literaturității»,
să abordăm problema principală a esteticii,
aceea a naturii artei și literaturii", Wellek
- el însuși istorist în articularea unei teorii a
literaturii - nici nu mai ia în considerare
contextul în care apăruse afirmația lui Van
Tieghem, care - după cum am citat mai sus
- considera valoarea estetică prima condiție

de existență a literaturii. Dar realitatea tex-
tului este că detașarea de estetic reprezintă,
la Van Tieghem, o condiție secundară și
temporară care permite comparabilității să
se instaleze și să devină vizibilă. Sesizând
imposibilitatea comparării între opere, au-
tori, elemente, literaturi cu valoare estetică
inegală, autorul volumului din 1931, Li-
teratura comparată, propune suspendarea
judecății estetice pe durata comparației
(„pentru a cuprinde un număr cât mai mare
cu putință de fapte deosebite ca origine,
pentru a le putea lămuri cât mai bine pe fi-
ecare"), dar o păstrează drept condiție defi-
nitorie a literaturii. Nu este tocmai un para-
dox că acești doi comparatiști cu perspective
diametral opuse asupra scopurilor literatu-
rii comparate definesc actul comparării în
doi timpi: un timp al analizei estetice in-
trinsece (Wellek), formale (la VanTieghem:
critice) și un altul al analizei extrinsece
(Wellek), istorice (la Van Tieghem: de isto-
rie literară internațională).
   Totuși, momentele de concluzie sunt
fundamental diferite. în cazul lui Paul Van
Tieghem, imaginarul teoretic este nu numai
organicist, dar și copleșit de figura ordonă-
rii: referința-zero a comparatismului literar
sunt științele naturii, unde „nu încape nicio
eroare", lucrurile trebuie clarificate strict,
aritmetic, numărate și diferențiate în tipo-
logii inhibante. Judecând după configura-
rea imaginilor în care alege să vorbească
despre literatura comparată, aș spune că
„mlaștina" despre care vorbește Wellek
constituie, implicit, și preocuparea lui Van
Tieghem, câtă vreme proiectele sale țin de
asanarea zonelor fluide, de reconfigurarea
geografiei imprevizibile a literaturii, de su-
praimpunerea unei grile de clase și categorii
care să o facă frecventabilă pentru omul de
știință, cu riscul de a-i distruge microclima-
tul. In schimb, pentru Wellek, „mlaștinii"
literaturii comparate nu îi lipsește decât un
principiu ordonator, care să ajute perspecti-
varea și nuanțarea aprecierii critice.

   Adevărata „metaforă obsedantă" welle-
kiană este aceea a schimbării unei huni:
studiul care începe cu fixarea anului 1914
drept an de declanșare a unei crize universa-
le se încheie cu proiecția optimistă a unei
lumi orientate spre „teorie și critică, spre
istorie literară critică", după ce a renunțat la
sistemul debit-credit al literaturilor națio-
nale, la iluziile privind expansiunea cultura-
lă, o lume așa cum se poate contempla de la
distanța care separă Europa de America și
care oferă „adevărata obiectivitate". Aceas-
tă distanță a obiectivități!, deși plătită „cu
prețul dezrădăcinării și al exilului spiritual",
va conduce la înțelegerea „naturii artei și a
poeziei, a victoriei ei asupra morții și desti-
nului uman", precum și a faptului că „ea
creează o nouă lume, a imaginației, unde
prejudecățile naționale vor dispărea". în
ultimele rânduri ale acestei concluzii ni se
dezvăluie miza personală a criticii pe care
Wellek o întreprinde cu o intensitate care
nu poate fi justificată doar de un interes
academic, ci și de unul profund uman, asu-
mat personal, asupra proiectului lui Van
Tieghem: „din literatură se va desprinde
omul in toată diversitatea lui [subl. m., M.
U.], iar cercetarea literară va înceta să fie
distracția unui arhivist, un calcul al credite-
lor și debitelor sau o operație de înregistra-
re pe hartă a unor rețele de relații".
   Observăm abia aici că argumentul care
lezează lectura pe care Wellek o dă volumu-
lui lui Van Tieghem este acela al asumării
literaturii la nivel de „distracție a unui arhi-
vist", respectiv la nivelul unui lejer și gratu-
it, dar nu lipsit de manie contabilicească,
joc de identificare de indicii, într-un mo-
ment - cel al crizei umanității trăite în pri-
ma jumătate a secolului trecut - când litera-
tura trebuia reînvestită cu puterea ei de a
ieși victorioasă asupra morții și de a restitui
„omul în toată diversitatea lui".
■
Fragment dintr-un volum
în curs de apariție

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 5

Oana Boc

    și cuvintele iubirii

Irina Petraș

Autoare a unei teze
despre Arghezi și
Apollinaire (devenită car-
te în 2007 cu titlul Textu-
alitatea Uter avă și lingvis-
tica integrală: O abordare
funcțional-tipologică a tex-
telor lirice ale lui Arghezi și
Apollinaire}, Oana Boc sur-
prinde acum cu un volum


de versuri {Scara, Cluj-Napoca: Editura Ei-
kon, 2013, 74 de pagini). Surprinzătoare e,
mai întâi, punerea între paranteze a instru-
mentarului riguros, sobru, rațional al poeti-
cianului pentru a ieși în lume cu poeme
sentimental-confesive. Adică, în termeni
coșerieni, o comutare de pe convenția „lo-
gică", obiectivă și neutră, pe convenția „sti-
listică", afectivă. O face cu o oarecare întâr-
ziere, desigur, dar eventuala reticență s-ar
putea explica, poate, și prin discreția impu-
să de condiția sa de persoană (indirect) pu-
blică. Ipostaza obligă la o stăpânire de sine
bine educată și la sentimente atent strunite,
în plus, e posibil să fi intervenit și situarea
în contratimp cu poezia erotică în vogă.
Poezia iubirii nu mai e, astăzi, una a adoles-
cenței înfiorate, deloc ispitită de experi-
mente șocante în văzul lumii. în era omului
micșorat și infantilizat, intră în scenă bio-
grafismul agresiv cu toate derivatele expozi-
tive, dimpreună cu vedenia-, nici vedere, nici
viziune, un soi de hologramă atârnând in-
tre. Principiul realității fiind înlocuit (după
Gilles Lipovetsky) de principiul transpa-
renței, vedenia e un surogat care împacă -
iluzoriu - atât nevoia de constituire a unei
referențialități securizante, ținând de vede-
re^ cât și dorința de a înlocui un real nesatis-
facător cu o lume nouă prin mijlocirea unei
viziuni. în aceste condiții, în ciuda exhibării
senzuale și sexuale sau tocmai de aceea, una
dintre marile teme tradiționale ale poeziei
- dragostea - se vlăguiește, dispare, se invi-
zibilizează. Vedenia obscenă {obscenă o nu-
mește Baudrillard), impudică, fără distanță
și privacy, anulează taina, misterul, „poe-
zia". Nimic „romantic" nu mai e cu putin-
ță, decât romantismul pe dos al dez-inhibă-
rilor. O îndreptare a lucrurilor se petrece,
constatam cu alt prilej, prin poezia dedicată
de tinerii poeți progeniturilor - o întoarce-
re promițătoare a refulatului. Dan Sociu, cu
Poeme naive și sentimentale, marchează ac-
centuat cotitura. Interioritatea se reclădeș-
te, fiorul și înfiorarea se strecoară în pagină.
Se poate vorbi/scrie din nou despre iubire,
tânjire, singurătate. Declarația de iubire e
din nou posibilă, iar „discursul îndrăgostit"
își re-acordează strunele.


    în această breșă apare Scara Oanei Boc.
Deși terenul e, cum spuneam, pregătit pen-
tru poezia sentimentelor, ea simte nevoia
să-și asigure oarecum spatele („prudentă ca
un copil / dintr-o gară mică de provincie",
spune un vers). Cartea e girată de D. R.
Popescu și de Mircea Borcilă, doi însoțitori
în lumea aspră a literaturii contemporane.
Spre lauda îor și spre binele poetei debu-
tante, cei doi nu plusează. Ei îi identifică,
ocrotitor, locul și secretă în jurul plachetei o
aură livrescă, spumoasă și destinsă, cu tri-
miteri convenind mai degrabă poeticienei
decât poetei. în Scrisoare către un poetician,
la debutul unei poete, singurul semn net al
pariului e numele depoetă pe care îl acordă
D. R. Popescu autoarei. în rest, cucerit de
delicatețea din alte vremuri a poeziei de
dragoste a Oanei Boc în contrast cu sexua-
litatea brutală a prezentului, D. R. P. di-
vaghează dezlănțuit și poematic pe tema
așteptării iubitului plecat („O, Penelopa
eternă așteptând la marginea clipei împlini-
rea visului visat de sângele ei îndrăgostit:
întoarcerea celui ce parcă mereu se află prea
departe, între lună și stele"), a cuplurilor
celebre cu iubiri mai presus de obstacolele
sorții, trimițând la Dante sau la Shakespea-
re, dar revine la tema reginei-. „îmi place în
scrisul Oanei Boc faptul că mă determină să
țin cont, de la începutul și până la sfârșitul
versurilor din Scara - de Penelopa, regina
ce nu se înstrăinează o clipă de propria sa
geografie ereditară! [...] Penelopa, aștep-
tându-1 pe Ulise, plină de anxietăți cu foca-
lizări multiple, vede în sine ceea ce este in-
vizibil pentru regii pețitori: că, fără iubire,
totul nu reprezintă nimic!" Mircea Borcilă
înregistrează și el „performanța poetei, care
s-a putut elibera de chingile poeticienei, re-
găsindu-și spontaneitatea originară", așa
încât, deși proiectată pe fundalul unui vast
orizont de cultură, vibrația lirică se ivește
din „puterea sentimentului - iubire, aștepta-
re, speranță, duioșie, nașterea dorului și uimi-
rea [...] în imagini proaspete și de o neo-
bișnuită forță vizionară".
    Cartea are ilustrații (în registru minor,
trandafiriu) semnate de Onița Mureșan, pe
copertă fiind reprodusă Scara cu flori a lui
Ștefan Luchian, scară cu o țintă nedefinită,
deschisă, tulbure. Poemul care dă titlul vo-
lumului îi împrumută o destinație celestă
(„Știu din ce în ce mai bine că iubirea e ce-
rul din / noi"), pe măsura unui poem de
dragoste în cheie romantică - „Eram pe
scara aceea spre cer / amândoi hipnotizați
de lună și de dor" -, dar îi și subminează
puterea: „Mă prăbușeam în ochii tăi ca-n
două prăpăstii / de fiecare dată când îmi
spuneai cu teamă / că scara asta nu duce
nicăieri, / «căci e prea înaltă, prea verticală,
iubito, / iar infinitul nu poate fi un punct de
sprijin»". Poemele sunt variațiuni pe tema
iubirii, asigurând volumului unitate și forță.
Delicate, lucrate în pastel, recurg la o peniță

fină ce conturează subteme tradiționale:
dorul, ca recipient și metaforă pentru fețele
tânjirii din iubire („te doare dorul de pluti-
re"; „magia unui dor"; „dorul de foc"; „n-a
mai rămas decât dorul"; „la marginea fiecă-
rei clipe / care-mi trece prin dor"; „cu ochii
tăi ca jarul și cu mâinile de dor"; „așteaptă /
pe jilțul de dor să apar"; „ne legăm cu arte-
re de dor"; „ninsoare și dor"); așteptarea (o
așteptare-joc, cu ceva arghezian în amenin-
țarea pe care o conține, dar și hrană sieși,
ajungându-și în eternitate: „O să joc mai
departe, din ce în ce mai frenetic, / jocul
acesta, până când păsările se vor năpusti /
devorând invizibile întoarcerile tale, par-
fumul / plecărilor tale, aroma trupurilor
noastre amestecate / de zei. Tu vii și încă te
mai aștept, căci jocul nu s-a / terminat");
reproșul nostalgic și împăcarea în duelul
vorbelor de iubire (vezi un excelent poem-
ars poetica, Langue/parole, despre iubirea-
cuib de cuvinte, construct de o stranie ar-
monie: „Cuvintele ni se iubeau pe masă /
lângă ceștile de cafea. / Sub ochii noștri
amețeau / și le tremurau / corpurile fremă-
tătoare. / Toate sunetele li se umpleau de
soare / și se topeau și deveneau / materii
curgătoare / când înțelesurile li se ameste-
cau. / Cuvintele tale le devorau / pe ale
mele până la ultimul sunet, / până la ultimul
sem / și-n îmbrățișarea aceasta / vibrau și
semănau / mai degrabă cu o nocturnă de
Chopin / sau cu o limbă vorbită / de zei-
inventați atunci, pe loc, / căci cuvintele
noastre nu mai erau deloc / ele, cele de di-
nainte / de iubirea aceasta lângă cafeaua
fierbinte. / în timp ce noi nu ne-atingeam,
/ cuvintele ni se iubeau pe masă. / Și brusc
m-ai luat de mână / și-am alergat spre ca-
să"); captivitatea în propria iubire - orice
sentiment puternic „înlănțuie" („mă legi de
tine, cu lanțuri de iubire"), iar înălțarea pe
piedestal a iubitei/iubitului e chiar rugul
iubirii („tronul, de fapt, era un rug, / ca să
tot ard spre tine"). Scara Oanei Boc recom-
pune în trepte o veritabilă ars amandi, Eros
fiind prezent cu toate fețele/vârstele sale, de
la fiorii dintâi până la rana din iubire și la
presimțirea morții. Componenta thanatică
e și ca de coloratură romantică - moartea
împreună, „frumoasă": „Sub felinarul mor-
ții ne zvârcolim visând / Că-ntrezărim în
ape o rază de iubire"; „Eu sunt cuprinsă de
iubire ca de moarte", dar și sfidarea morții:
„doar când iubim ni se pare iluzorie sentin-
ța de condamnare la / moarte ce ni s-a dat
când ne-am născut, pentru că ne-am năs-
cut". Poeme precum Tăcere, Ploaia, Iubirea
lui Prometeu, Magicianul sunt tot atâtea
bune dovezi că ne aflăm în fața unei poete
căreia merită să-i așteptăm cărțile viitoare.
Performanța Oanei Boc stă însă în alegerea
tonului: fără a ocoli focul și exaltările iubi-
rii, ea scrie o carte firească și convingătoare,
curată și armonioasă.

6 • APOSTROF

VERTICAL






    Serviciu critic


Ovidiu Pecican


Situația criticii lite-
rare românești după
1989 s-a modificat în
conformitate cu direcția
și ritmul schimbării so-
ciale. Rolul scriitorului,
în general, estompându-se
în receptarea publică - es-
te adevărat, cenzura com-
pactă și rigidă din ulti-
mul deceniu comunist ridicase la rang de
subversiune până și supapele literare tolera-
te, încurajate sau generate de oamenii regi-
mului, supralicitând inflaționist vocea co-
munității, pe autorul de literatură ce vorbea
pentru toți cei scufundați în tăcere compac-
tă -, nici comentatorii autorizați ai produc-
ției beletristice nu au mai îndeplinit rosturi-
le de oficianți ai ceremoniilor de valorizare
ai ecoul dinainte... Conturarea, fie și ezi-
tantă inițial, a economiei de piață a împins
lumea cărții de la noi pe făgașul unei valori-
zări caracteristice tot mai mult politicilor
de marketing decât axiologiei estetice. Vo-
cea criticului a contat mai puțin astfel și s-a
auzit tot mai greu printre celelalte voci ale
cetății. Tirajele revistelor literare s-au redus
drastic, audiența lor scăzând și ea masiv în
fața altor tentații culturale (televiziunea sa-
telită, apoi internetul) și publice (cariera în
economia capitalistă, ascensiunea politică
personală și implicarea în militantismul de
partid).
    Cu toate acestea s-au auzit și voci, nu
doar din partea poeților și a prozatorilor,
deci din interiorul breslei, care au regretat
expres criza criticii (deși aceasta se configu-
ra doar ca parte a unei crize de sistem).
Unele personalități, precum Nicolae Bre-
ban, au numit-o chiar „trădarea criticii",
socotind-o rezultatul unei decizii de aban-
don a tărâmului comentariului literar siste-
matizator din partea marilor siluete de cri-
tici contemporani. Oricum ar fi calificată și
justificată, realitatea a condus la ieșirea din
scenă sau la parțialul absenteism al unor
comentatori consacrați (Nicolae Manoles-
cu, deținător de decenii al unei nibrici săp-
tămânale de critică de întâmpinare, a pără-
sit, vreme de ani, ai totul, parcă, acompa-
nierea noii literaturi, făcând carieră politică,
apoi diplomatică și administrativă în frun-
tea Uniunii Scriitorilor, în timp ce Eugen
Simion s-a repliat către valorificarea clasici-
lor români într-o elegantă colecție de ediții
ale operelor acestora etc.).
    în fața situației astfel conturate, de voie,
de nevoie, alături de criticii deja existenți,
rămași pe baricade, au apărut alții, mai ti-
neri; nu puțini dintre aceștia fiind, la ori-

gini, poeți și prozatori. Din varii nevoi -
mai cu seamă universitare, dar și pentru a
asigura necesarul critic unor recente, proli-
ferante, publicații periodice -, ei s-au im-
provizat critici literari și teoreticieni vreme
de mai mulți ani ori pentru tot răgazul
scurs de la schimbarea din 1989 până azi.
Fenomenul, demn de interes în sine (fiind-
că în unele cazuri vocația a ținut loatl di-
plomelor, în timp ce în altele diplomele de
absolvenți ai unor facultăți de Litere au su-
plinit vocația), merită un studiu atent pe
întreaga suprafață a României ultimilor do-
uăzeci și trei de ani. El a implicat și genera-
ția matură deja, și pe cea a nou-veniților în
valuri succesive.
    Poetul Vasile Dan avea deja o carieră li-
rică în momentul schimbării. înființarea de
către el a revistei arădene Arca, împreună
ai alți artiști ai cuvântului și ai culorii, a
însemnat, managerial vorbind, necesitatea
asigurării ritmice și permanente a compar-
timentului critic al publicației. După cum
spune în „Avertismentul" la volumul Criti-
ca de serviciu (Arad: Editura Mirador, 2013,
168 p.), „în fond, o revistă de cultură, mai
ales una preponderent literară, este o insti-
tuție critică. Sau nu este deloc". Convinge-
rea aceasta, de fapt un adevărat program,
l-a condus, de la o vreme, pe poetul Vasile
Dan la decizia de a deveni chiar el un critic
atent la receptarea noilor titluri de pe piață.
Textele cronicilor sale „au apămt [...] în
Arca. la rubrica «cronica literară». Una ră-
masă descoperită în urmă cu mai mulți ani
prin plecarea unor colaboratori". Cedând,
parțial, în fața necesității imperioase, dar
socotind că ducerea la îndeplinire a progra-
mului formulat mai sus este cu siguranță
necesară, poetul și-a pus talentul, sensibili-
tatea artistică și capacitatea distingerii grâu-
lui de neghină în slujba noii vocații, deve-
nind... critic.
    Volumul Critica de serviciu este, prin
urmare, prima recoltă a criticului literar
Vasile Dan din strădania de a participa la
cernerea apelor în literatura anilor de după
căderea comunismului; un debut de matu-
ritate într-un domeniu pretențios, subpo-
pulat, parcă, la vârf și suprapopulat la bază,
în condiții de dezlănțuire editorială a creati-
vității românești scăpate de grija cenzurii
politice, însă intrate între furcile caudine ale
autofinanțării și sponsorizării de carte. Din
cele treizeci și șase de texte care alcătuiesc
cuprinsul cărții, opt nu sunt cronici literare
propriu-zise, având însă, și ele, relevanță în
ordinea receptării. Majoritatea lor se referă,
cum era poate de așteptat, la prezențe lirice.
Cum însă restul au de-a face cu alte genuri,
Vasile Dan nu este de calificat drept critic
prin excelență al poeziei, cuprinderea pri-
virii lui evaluatoare fiind mai vastă. Stilul
abordărilor poetului, trecut prin școala
conciziei și a expresivității cu economie,
este clar, direct, decantat; o mare calitate
într-un peisaj unde hunea critică, sedusă de
Călinescu mai degrabă decât de Maiorescu,
dorește mai curând metaforă decât precizie.
Pe de altă parte, o altă trăsătură de căpete-
nie a criticii arădeanului de Ia Arca are de a
face cu curajul intelectual de a afirma des-
chis propriile atitudini și situări. „Ca liber-
tatea poetului să scape oricărei constrângeri
(citește rigori filologice), cartea se sfârșește
ai câteva poeme recuperate din volumul de
debut [...], texte în mare măsură datate..."


(p. 71), observă fără ezitare în legătură cu o
carte a lui Petru M. Haș. într-un alt acces
de franchețe - deloc sporadice aceste accese
-, se spune: „Cronicile literare ale lui
Gheorghe Mocuța sunt, fără excepție, fru-
moase. înainte chiar de a fi - de altfel o
poruncă a speciei - și judecăți de valoare
drepte. Nici o cronică literară a lui Gheor-
ghe Mocuța nu desființează o carte proastă,
o impostură literară, o idee caducă, un fias-
co literar" (p. 63). Vasile Dan pune bine
lucrurile la punct și când constată că „Așa
cum există un complex al literaturii româ-
ne, anume acela de a nu fi câștigat încă un
premiu Nobel, de a fi extraordinară la ea
acasă, dar aproape ignorată în afară, tot așa
există și unul al filosofiei românești" (p.
53). El sintetizează astfel nemulțumirea
exprimată de H.-R. Patapievici într-o carte
despre cultura română, dar, de fapt, în stra-
turile mai adânci ale acestei formulări îl
simți privind peste umăr și către o contri-
buție de referință a criticului Mircea Martin
(cea despre G. Călinescu și complexele lite-
raturii noastre). Capacitatea lui de a se
adresa, plastic și succint, unui întreg orizont
problematizam nu poate fi trecută cu vede-
rea. Și portretele scriitoricești îi ies:

    Traian Ștef este, așa zicând, un dublu disi-
    dent în interiorul mișcării literare a anilor
    optzeci: și față de retorica generală a gene-
    rației, așa cum este ea îndeobște acceptată
    - o lirică ironică, cu decolări din sau chiar
    sondări în cotidian, slobodă la gură sau, mă
    rog, pentru anii aceia mai slobodă cu cele
    licențioase, de la teme tabu la simplul lexic
    sau argou, andestetizantă și anticeremoni-
    oasă etc. etc. - și față de gruparea clujeană
    a aceleiași generații, una totuși livrescă, mai
    conceptualizată în scris, dar și mai puțin na-
    turală și plastică în expresie decât grosul ei
    bucureștean. (p. 49)

Aș vrea să văd un alt critic care, făcând cro-
chiul unui coleg poet din două trăsături,
înghesuie într-o paranteză întreaga radio-
grafie a unei generații lirice... Vasile Dan o
face, cu o simplitate și o adecvare mirabile.
Dacă adaugi la toate cele de mai sus și cal-
mul cu care îi explică marelui favorit Mircea
Cărtărescu, în legătură cu unul dintre volu-
mele ciclului Orbitor, că „monologul epic
suigeneris |...] este nu o dată redundant, cu
burți pe zeci și zeci de pagini" (p. 48), nu
poți constata decât că, fie și survenită târ-
ziu, vocația critică a lui Vasile Dan și-a găsit
fără tremur de mână calea proprie, permi-
țând afirmarea unui evaluator calm, neinhi-
bat, serios și limpede, care îmbogățește,
realmente, prin lectura lui critică, peisajul
destul de accidentat al receptării operelor
strict contemporane.
    Aș vrea ca viitorul să aranjeze astfel lu-
crurile încât intervențiile criticului literar
Vasile Dan să survină mai ritmic, mai des și
mai vizibil decât până acum. Am câștiga
toți din asta.


Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 7

            Poeme



        de Lucian Scurtu


Fundătura genetică                          lacob

După mult timp, ai mâinile rămase libere, am reușit să aprind focul
în peșteră pentru a ne încălzi,
ginta era obosită, vânatul puțin, glaciația la apogeu,
în noua lumină am zărit-o ghemuită într-un colț numărându-și
agrafele, blănurile cuvenite, bețișoarele cu care inventase noua
scriere,
m-am asains după o stalactită, prin acea stalactită i-am privit trupul
încovoiat, sânii înlăptați de efort, mâinile muncite,
sapiensul dorit, scrierea necunoscută,
într-un târziu i-am dăruit o piatră șlefuită, o scoică, o cataramă,
un clopoțel
(știam că peste milenii va fi alta, nu mă va mai reamoaște, nu va mai
dori nimic de la mine, mă va ignora chiar și în autobuzul 14),
„am sărutat talpa despotului și ea avea gust amarD, mi-a spus
prin semne (în timp acele senine au devenit cuvinte, cuvintele
acelea
au devenit scriere, scrierea poemul de față),
eu nu sărutasem până atunci decât gheara de leu, lăbuța de hienă,
copita de ren,
toate obiectele folositoare mie până atunci i le-am dăruit ei
(memoria acelor obiecte s-au transmis altor obiecte care, ulterior,
au devenit idoli de venerat în altare),
știa că focul în curând se va stinge și n-am s-o mai văd vreodată,
știa că ginta se va risipi, glaciația se va topi, stalactita va înflori,
de aceea m-a desenat pe o parte a peretelui cu picioare, trup, cap
și ochi,
prin acei ochi mi-am văzut evoluția cu încetinitorul pe crenguța
verde de conifer,
o linie tot mai verticală, un băț înălțat la cer prin adăugare de text.


II

Peste ani ea va juca un rol important în istoria omenirii
va împărți legi divine altor popoare („legile tale sunt glorioase,
de neatins, inima ta e adâncă, de nepătruns^),
doar pentru ea voi fi eroul civilizator care răspândește binefacerile
amăgirii printre semeni,
doar ea va fi cuneiforma mea săpată cu vârful echerului pe tăblița
de argilă uscată, preluată de o viitorime obscură,
sistemul meu de irigații a fost cel mai bun, tratatul meu despre
muncile agricole cel mai folositor, geometria mea cea mai elevată,
numai decretele mele teribile au ajutat la perfecționarea morală
a oamenilor de rând ce dăinuie de când fac pereche
cu zeul furtunii, Telipinu, de când rația zilnică de pâine sacră a
fost redusă,
urmele revărsărilor în văile mari ale fluviilor abia de se mai văd
(acolo am devenit eu sedentarul teribil, poetul nebun),
uleiul de măslină s-a înnegrit în lampa de argint, sarea albă s-a
înnegrit
în palma crăpată, cenușa regală a fost împrăștiată de vânturi
necunoscute
(demonii perturbatori ai lenei),
ereditatea postumă a regatului s-a pierdut încetul cu încetul în
neantul minor,
în fundătura genetică,
aici, lângă mine, într-o oradie cenușie, prea cenușie,
„hei, Telipinu, tu tată și mamă a oricărui pământ, adu revărsarea
peste latifundiile mele, fă-mă chiaburul tău, inspiră-mi fantasme
alese, imnuri și rugăciuni!“, îl rog în genunchi,
dar tremurul ușor al bătrânilor mesteceni se așază ca o brumă rece
peste o românie mavrocordată, cantacuzină, ipsilantă.


Sunt un om rece într-un trup rece, într-o odaie rece, într-o țară
rece,
pe o planetă rece, și scriu poemul pe un pergament rece,
pentru a fi folositor omenirii arunc cercuri de pe malul stâng al
mării
pe malul drept (eu, regele lebedelor de pe criș!),
sub greutatea lor partea aceea de țărm se înclină asemenea unei
balanțe
și câteva blocuri de pe :plai se și scufundă unul câte unul
chiar acolo am tras eu la edec întregul ei orient dorit,
toate corăbiile ei fandosite, afurisite, nesuferite
(„depresia e norma!“, am legiferat în actul social),
acolo sunt gulagurile mele stilate și elevate,
acolo deturnez eu obiectele korupte spre haosul primordial,
spre vizuina turmelor mele domesticite cu bățul și piatra.
„Sunt un învins, nu voi putea conduce niciodată un popor
născută prin incest“, îmi repet de unul singur
privind atent dccrepirea trupului, respirându-i duhoarea
de tergal putrezit,
doliul ratat al unui mort care pentru a fi îngropat la timp
mai are nevoie de o singură lopată cu pământ.


II

Netrebnica mea mână miroase a mort de când a dezgropat
morții orașului,
i-a spălat cu atenție mărită, i-a curățat, i-a îmbrăcat
(pe unul l-am scuipat și el nu a mai putrezit),
abia atunci am înțeles că frângerea pâinii dospite se va face în
curând
și sub ochii noștri,
că trecutul meu va fi altul - un iatagan în luciul căruia dacă te
privești
vei vedea cu groază o turmă de porci murdari -
cățea alăptând înserarea zilelor noastre de pe urmă cu buchete
aurii de secară,
cu suma conceptelor despre frumos când cu bisturiul i-am trasat
conturul pe o monedă frumoasă
și moneda aceea a început să sângereze aur, aur curat.


III

Un atlet aleargă cu o flacără mică în mâna dreaptă
(pe parcursul poemului flacăra se va lungi până la cer),
ea luminează poemul acesta așa cum se cuvine,
exercițiu fizic care întunecă tavanul de deasupra mea
când număr toate mormintele din orașul meu,
dacă vor fi fără soț voi mai trăi o vreme îndelungată,
dacă vor fi cu soț voi muri în curând,
dacă îl voi pune și pe al ei ploaia aceasta nu se va mai opri
niciodată,
ninsoarea aceasta nu va mai cădea vreodată pe străduța îngustă
pe care cineva mă strigă iacob (oare de ce umbra mea este
întotdeauna mai multă decât trupul meu în acele locuri?),
deși nu mă numesc așa întorc capul, un șoricel se strâmbă la mine
învelit într-o piele pe care stă scris numele îți va fi iacob și va trebui
să-ți cauți vizuina în care să fii născut!


8 • APOSTROF

        Sub lupa memoriei


            Cu cerneală roșie
            ca sângele: Hannah Arendt,
            Danilo Kis și Răul radical



Vladimir Tismăneanu

Filmul Margarethei von Trotta des-
pre marea gânditoare Hannah Arendt
(1906-1975) a readus în discuție conceptul
Răului în era totalitarismelor. Nu un rău
abstract, vag, indeterminat, ci unul concret,
palpabil, copleșitor, un rău institoționali-
zat. Este vorba, așadar, de o temă de o in-
tensă actualitate morală și politică. Aparen-
ta banalitate a Răului (cazul Eichmann
explorat de Hannah Arendt) nu poate fi
contrapusă esenței sale inumane și anti-
umane. Să amintesc aici căMargarethe von
Trotta este și autoarea unui film despre Ro-
șa Luxemburg, o gânditoare despre care
Hannah Arendt a scris unul dintre cele mai
pasionate eseuri biografice (apărut ințial în
New Tork Review cf Books, textul este inclus
în volumulMen in Dark limes).
    Făptuitorii Răului puteau fi personaje
mediocre, banale, dar acțiunile lor nu erau
câtuși de puțin banale. Este ceea ce știm de
la Primo Levi și de la Aleksandr Soljenițîn,
de la David Rousset și de la Margarete Bu-
ber-Neumann. Diavolul nu se limitează la
anularea distincțiilor dintre bine și rău, ci
întemeiază o ordine absurdă, pseudorațio-
nală, în care, cum scria Vladimir Soloviov
(citat de Alain Besanșon), Binele este falsi-
ficat.
    Prozatorul iugoslav Danilo Kis (1935-
1989) a fost nu doar un mare scriitor, ci și
un admirabil intelectual public, o voce care
a refuzat să se lase amuțită atunci când
canaliile oportunist-naționaliste au pornit
atacurile imunde împotriva sa. Aceste lu-
cruri sunt reamintite și explorate în detaliu
de către Mark Thomson în cartea sa recent
apărută la Corneli University Press despre
acel spirit cosmopolit în sensul nobil, kanti-
an, al conceptului, care a fost autorul Enci-
clcpediei marților. Thompson este și autorul

uneia dintre cele mai persuasive cărți despre
colapsul Iugoslaviei. Acolo am citit reflecți-
ile lui Danilo Kis despre naționalism ca
paranoia individuală și colectivă. Ideile sale
mi-au inspirat în marc măsură abordarea
din cartea mea Fantasmele salvării (Prince-
ton University Press, 1998).
   Romanul Criptă pentru Boris Davidovici
se situează în acea zonă tragică a literatorii
care încearcă să reprezinte nonreprezenta-
bilul. Direct marcat de Holocaust, Kis a
înțeles că oroarea absolută include Gulagul,
că este absurd să scrii despre chipurile Rău-
lui radical fără a vorbi despre ambele sale
monstruoase întruchipări. In memorabila
sa prefață la ediția Polirom din 2009, Adri-
ana Babeți citează această mărturisire a lui
Danilo Kis:

   Să fii contemporan cu două sisteme de opre-
   siune, cu două realități istorice sângeroase,
   cu două sisteme concentraționare de anean-
   tizare a sufletului și trupului, asta în vreme
   ce în cărțile mele doar unul dintre ele apărea
   (fascismul), celălalt (stalinismul) fiind igno-
   rat după sistemul petei oarbe psihologice -
   această idee intelectuală obsesivă, acest coș-
   mar moral și moralist mă oprimau atât de
   mult în ultima vreme, încât am recurs la ceea
   ce numesc o „sângerate lirică“ [...] Când ob-
   sesia aceasta a prins consistență, generând în
   mine rușinea și remușcarea, dar și lucidita-
   tea, am început să-mi scriu nuvelele relativ
   ușor și repede, ca și cum m-aș fi eliberat de
   un coșmar, cu o senzație de ușurare ce m-a
   năpădit (în ciuda subiectului). Am simțit o
   împăcare spirituală cum poate că numai ma-
   rii păcătoși o încearcă pe patul de moarte,
   după spovedanie.

La Atena, în 1984, Danilo Kis afirma un
punct de vedere menit să-i consterneze pe
cei care susțineau (mai sunt unii care susțin

și acum) ideea „răului mai mic“. Metodele
de distrugere a umanului în lagărele comu-
niste puteau fi diferite de cele naziste, reali-
tatea exterminismului ca program statal era
similară: „Pe cel care afirmă că la Kolyma a
fost altceva decât la Auschwitz să îl trimiți la
toți dracii. Pe cel care afirmă că la Auschwitz
erau stârpiți doar păduchii, nu și oamenii -
la fel“. De aici și ideea lui Kis, urmată obse-
siv până la stingerea din viață în 1989, a
unei datorii sacre pentru morții din lagăre:
„Intr-un viitor apropiat, dacă nu se duce
totul dracului, responsabilitatea scriitorului
se va măsura în primul rând după felul în
care se raportează față de realitatea lagărelor,
atât a celor hitleriste, cât și a celor staliniste“.
(Textul, citat de Adriana Babeți, a apărut cu
titlul „Sfaturi pentru un tânăr scriitor“, în
revista Orizont, nr. 10, 2003.)
   Un filosof politic liberal precum Pierre
Manent afirmă în fond același lucru când
spune că marea sfidare conceptuală și etică
o reprezintă confruntarea cu experiențele
totalitare, gândirea a ceea ce apare ca non-
gândibil. în 1946, Hannah Arendt a scris
in revista Commentaiy un eseu exact pe
acest subiect. Titlul era „The Image of
Hell“. Romanele, nuvelele și eseurile lui
Danilo Kis rămân ca tot atâtea tentative de
a înțelege relația dintre istorie și teroare, de
ce-ul infernului în care oamenii au fost dez-
umanizați, au fost constrânși să recunoască
păcate niciodată comise, să semneze maso-
chiste autodenunțuri, texte morbide, pline
de „adăugiri și corecturi făcute cu cerneală
roșie ca sângele “.

Viitoare răni, urâte cicatrici,
amânate amărăciuni
„în întuneric pot gândi orice despre tine“, îmi spune
în timp ce cu mâinile întinse pipăie bezna pentru a da de mine,
răstoarnă o glastră, mișcă un scaun, sparge un bibelou
(acela pe care l-a primit chiar ea la sfârșitul unui an școlar,
doi bătrânei pe o bancă, sau cum spune adesea „la noi sfârșiturile
sunt mai emoționante decât începuturile, ce porcărie!“),
„vezi, îi șoptesc, în timp ce-și lipește palmele de peretele dinspre
miazănoapte crezând că sunt eu,
așa vom ajunge și noi, doi bătrânei pe o bancă schimonosită
în parcul PetofD, ea tace, știe că așa va fi dar acum nu vrea să
recunoască,
acum mă vrea pe mine în întuneric, mă dorește în acest întuneric

nenorocit care-mi face viața pulbere,
„haide, arată-te odată, șoptește, spune naibii ceva, orice, numai
                                                         spune!“
și trage perdeaua cu putere, o sfâșie, o face pansament pentru
viitoare răni, urâte cicatrici, amânate amărăciuni,
„știi că în beznă ești mai frumoasă!“, îi spun, ea nu știe,
cine să-i spună, ea nu are timp de speculații, de teorii, de sofisme,
ea spală geamurile să vedem mai bine apusul,
ea șterge praful să ne contemplăm mai profund în vitrine,
ea ordonează lucrurile pentru a face să primeze înțelepciunea.
După un timp mă găsește, mă atinge cu mâinile ca și cum ar pipăi
cu ochii închiși un lucru pe care va trebui să-l identifice,
dacă greșește va trebui să moară, dacă nu, să mai trăiască o zi,
răsuflă ușurată,
„în întuneric ești altol!“, spune mirată.

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 9

CU(Ș£HIUL
LIBER


    De ce scrie Lucian Boia
    altfel


Cristian Vasile


A spune CĂ prezentul este opera trecutului
pare o banalitate. Dar românilor trebu-
ie din când în când să li se repete un astfel
de truism. A facut-o Lucian Boia în toamna
anului trecut prin intermediul volumului
De ce este România altfel? (București: Editu-
ra Humanitas, 2012) - devenit între timp
bestseller. Cartea a beneficiat de numeroa-
se comentarii, recenzii etc. și a avut un deo-
sebit succes de piață (peste 40.000 de
exemplare vândute).
   Pretextul cărții - „modul extravagant în
care s-a derulat psihodrama politică din vara
anului 2012 [care] a lăsat impresia că țara e
defectă“ (p. 5) - a condus la apariția unui
eseu istoriografie remarcabil, scris într-un
stil accesibil, dar pornind de la evidențe,
fapte documentabile. Coborând în trecutul
îndepărtat al României și abordând proble-
mele etnogenezei și ale mileniului întunecat
din istoria națională (secolele ni-xiii), cartea
demitizează din nou și ațâță o dată în plus
orgoliul patriotard al multora, inclusiv co-
legi de breaslă, de exemplu prin afirmații de
genul: „E greu de spus cât «sânge roman»

au românii, dar că au mai mult sânge slav
decât roman este de domeniul evidenței“
(p. 11). Sau: „Româna are o puternică în-
cărcătură slavă..(p. 12), în timp ce „colo-
ratura germanică a limbilor latine occiden-
tale se limitează la nu prea multe cuvinte“.
   Lucian Boia trece în revistă numeroase
acumulări toxice strânse de-a lungul secole-
lor: întârzierea politică, instituțională, cul-
turală; ruralitatea accentuată; vasalitatea fa-
ță de vecini, situarea la margine-, condiția de
frontieră (de unde a rezultat fie izolare, fie
deschidere uneori excesivă generând forme
fără fond); cultura supunerii; complexul
românesc de inferioritate etc. Autorul gă-
sește de multe ori cele mai potrivite descri-
eri și are dreptate atunci când prezintă spa-
țiul românesc, în special cel extracarpatic,
drept un „teritoriu prea puțin structurată
Pe urmele Katherinei Verdery, care se refe-
rea la regimul socialist, L. Boia expune în
carte și teza statului slab, care nu înseamnă
neapărat stat neautoritar, ba dimpotrivă (p.
14): un stat slab este un stat care nu reușeș-
te să prindă corpul social într-o rețea com-
pletă și eficientă de instituții și de reguli.
Tratarea regimului Ion Antonescu nu este
punctul forte al lui Lucian Boia, nici în
acest volum (p. 62), nici în altele. Pare că
este vorba de o stângăcie istoriografică de
nedepășit. De asemenea, istoricii mai tineri
de astăzi ar putea nuanța sau corecta afir-
mații punctuale: „antisemitismul a fost
destul de larg răspândit în societatea româ-
nească, deși fără forme extreme [subl. n.]
până în perioada celui de-al Doilea Război
Mondial“ (p. 37). Este adevărat că Boia
precizează și termenul de comparație: vio-
lența antisemită autohtonă este „departe de
pogromurile din Rusia țaristăă
   Atunci când vorbește despre comedia po-
liticii posteomuniste și se referă la condam-
narea regimului comunist, Lucian Boia - pe
urmele unor colegi de breaslă foarte vocali,
deveniți între timp politicieni - face o con-
fuzie între „ilegaD și „ilegitimă „nu-mi dau
seama ce urmări legale s-ar cuveni să aibă
catalogarea - prin cei mai înalți reprezen-
tanți ai țării - a unui regim drept «ilegitim».
Logic ar fi ca toate actele lui să fie lovite de
nulitate, începând cu proclamarea Republi-

cii“ (p. 110). în plus, urmări legale au fost:
retrocedarea unor terenuri către foștii pro-
prietari prin sentințe, pornind de la declara-
ția de condamnare a regimului comunist,
publicată în Monitorul oficial, precum și rea-
bilitarea juridică a unor victime, condamna-
te pe nedrept în anii 1950. în consecință,
concluzia istoricului - „în fapt nu a mai ur-
mat nimic“ după 18 decembrie 2006 (p.
110) - este deformată, vădind cel puțin lipsă
de documentare.
    Evaluările lui Lucian Boia privind cau-
zele și semnificațiile crizei politice din 2012
încearcă să evite partizanatul, dar par să
ignore una dintre problemele centrale ale
verii politice fierbinți a anului trecut: ches-
tiunea independenței justiției, a magistra-
turii. Pornind de aici, unii recenzenți - alt-
minteri plini de elogii la adresa cărții - i-au
reproșat finalul ratat al volumului. De fapt,
este vorba de ceva mai mult: Lucian Boia
pare că neglijează - și în ceea ce privește
epocile anterioare - un silogism simplu,
care cred că surprinde foarte bine realitățile
politice românești: dacă nu există justiție
imparțială, înflorește corupția; corupția în-
seamnă subdezvoltare și batjocorirea inte-
resului public. Referirile la deficiențele ma-
jore ale sistemului judecătoresc din spațiul
românesc sunt firave, dacă nu chiar inexis-
tente. Există vagi aluzii la „instituții și re-
guli“ ignorate, precum și la neîncrederea în
forța (abstractă) a legilor (p. 38), dar nică-
ieri nu este scoasă în evidență absența din
spațiul românesc a unei justiții independen-
te. în fond, înainte de 1989 România nu a
beneficiat de o reală separare a puterilor în
stat; puterea judecătorească a fost mereu
diminuată și este greu de spus că au existat
vreodată - în era modernă - organe impar-
țiale de urmărire penală. De fapt, și acest
aspect (sau mai ales el) a deosebit România
de Occidentul democratic. Este o dimensi-
une ce aproape că nu se regăsește în lucrare
și explică finalul, dincolo de posibile opți-
uni politice și apartenența la tabere intelec-
tuale partizane.

 -Sofista
 ^^yistclor


• Au apărut Caietele avangardă, anul i, nr. 1,
editate de Muzeul Național al Literaturii
Române, avîndu-1 drept director pe Ion Pop.
La acest număr de debut colaborează Emilia
David, Mădălina Lascu, Paul Cernat, Ovidiu
Morar, Petre Răileanu, Nicolae Tzone, Si-
mona Popescu, Michael Finkenthal, Marina
Vanci-Perahim, Rodica Ilie, Serge Fauche-
reau, Henri Behar, David Esrig. Revista re-
flectă interesul susținut al criticii române și
europene pentru fenomenul avangardist. E
interesant că avangardiștii au fost absolviți de
încărcătura politică extremistă - la noi mai
ales comunistă, deci de extremă stingă (în
Italia, o încărcătură politică curat fascistă) -
și sînt receptați mai mereu (o excepție ar fi
Paul Cernat) strict din punctul de vedere al
înnoirii limbajului artistic. Asta, spre deose-


bire de creatorii din cealaltă extremă, care nu
au fost și nu sînt absolviți de mesajul politic
pe care l-au purtat. (Ce are de spus oare Ion
Simuț, partizanul unei istorii a literaturii fă-
cute din perspectivă ideologică, despre acest
fenomen interesant?) în cultura română, pa-
radoxul în care ne aflăm nu este neglijabil:
sîntem o țară care a ieșit dintr-o epocă de
socialism real după model sovietic, o țară
acum declarat anticomunistă -, iar avangar-
da românească, din punct de vedere politic
adeptă a comunismului, este discutată cu
mare seninătate apolitică (din nou, o excepție
notabilă: Paul Cernat). Oare cine și cînd va
cuteza o discuție politică despre avangarda
românească și despre complicitatea ei cu co-
munismul? O complicitate care, pentru Eu-
ropa de Vest, ce n-a trecut prin totalitarismul
comunist, este chiar simpatică, în vreme ce
pentru noi, care, orișicît, știm mai multe
despre comunism, ar putea totuși să apară în
alte nuanțe.

•  De citit în numărul 85 al frumoasei revis-
te Lettrc internaționale, ediția de primăvară
2013, eseul lui Ion Vianu despre „Noile

constelații familiale“, în care surprinde lăr-
girea granițelor de libertate pe care specia
umană și-o cîștigă permanent; eseistul se
întreabă asupra consecințelor latente dar
vizibile ale acestui fenomen. La fel, de citit
studiul lui Antonio Patraș (foarte în ton cu
ultimul roman al Florinei Ilis) despre „Emi-
nescu, personaj de roman“. în Steaua, nu-
mărul 5-6/2013, grupajul despre Vargas
Lloșa.
   în sfîrșit, în România literară, nr. 25-26,
21 iunie 2013, textul lui Andrei Oișteanu
despre problema evreiască din România. îi
propun distinsului eseist ca, pentru evalua-
rea atitudinii față de evrei, să ia în calcul nu
numai primele textele ale autorilor români,
ci și ultimele, adică poziția finală la care
aceștia au ajuns. Căci oamenii se mai schim-
ba, își răscumpără unele greșeli sau, dimpo-
trivă, fac păcate noi. Dacă procedează așa,
Eminescu iese de pe lista antiiudeilor, iar
Rădulescu-Motru intră pe lista antisemiți-
lor (moderați). (S. B.)

10 • APOSTROF

    Fantasma istoriei
    literare

Iulian Boldea


Ion Simuț este unul
dintre criticii și istori-
cii literari actuali cu mari
șanse de a se angaja în
scrierea unei istorii cre-
dibile a literaturii româ-
ne. De altfel, într-o carte
a sa, criticul mărturisește
că este bântuit de „fan-
tasma unei istorii a lite-

raturii române contemporane^. Trebuie să
amintim, pe de altă parte, că sfera dome-
niului de interes a criticului este extrem de
largă; Simuț comentează și poeți, și proza-
tori, și critici literari, după cum epocile lite-
rare abordate sunt diverse, de la literatura
trecutului, cu relieful său accidentat și ade-
sea puțin străbătut de privirile criticii, până
la operele literare ale actualității, interpre-
tate cu echilibru de ton și de perspectivă,
cu interes și comprehensiune, nu fără asu-
marea unui criteriu etic, subtextual de cele
mai multe ori, apăsat alteori. Ceea ce sur-
prinde plăcut la Ion Simuț e tocmai echi-
distanța pozițiilor sale critice, capacitatea
de a discerne obiectiv valorile, fără impul-
suri partizane, fără să adere la spiritul și in-
teresele de grup ale unora sau altora. Nu de
puține ori, timbrul confesiv al enunțului
pune în joc unele preferințe literare, predi-
lecția pentru opera unor scriitori, dar și le-
gitimarea literaturii ca terapeutică: „De
câțiva ani, Arghezi este scriitorul român la
care mă întorc cel mai des (în urmă cu 10-
15 ani, acest rol terapeutic îl avusese Re-
breanu), din pura pasiune a lecturii dezin-
teresate și a interpretării aplicate, ca
exercițiu hermeneutic, fără o dorință ime-
diată de a scrie și a publica neapărat ceva
despre el“.
   Un exemplu de coerență a ideii critice și
de spirit de sinteză este Vămile posterității:
Secvențe de istorie literară (București: Editu-
ra Academiei Române, 2012), carte care,
ne avertizează antonii în postfața subintitu-
lată elocvent Șantierele mele de istorie litera-
ră, „nu este o simplă culegere de articole de
istorie literară^, ci reunește „materiale pre-
gătitoare pentru o posibilă istorie a literatu-
rii române din secolul xx“. La prima vedere,
cartea poate părea eterogenă (cu texte de
dimensiuni și aspecte diverse, de la studii
ample la pagini de dicționar reciclate sau
recenzii și articole ocazionale), nefixată în
limitele și contururile ferme ale unui crite-
riu de unitate. Cu toate acestea, principiul
relecturii, al unei relecturi fructuoase, lipsi-
te de inhibiții și de prejudecăți, a operelor
unor scriitori ai trecutului, din perspectiva
criteriilor și principiilor prezentului, poate
să confere o impresie de coerență, ca și in-
tenția unei percepții revalorizante și recu-
peratorii. Reliefarea sau redefinirea profilu-
lui unor clasici (Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, E. Lovinescu, Tudor Arghezi),
sesizarea și comentarea unor „turbulențe în
canon“, prin reconsiderarea unor scriitori
ignorați pe nedrept, căzuți în uitare sau
desconsiderați (Octavian Goga, Nicolae


lorga, Ion Agârbiceanu, Gib I. Mihăescu,
Aron Cotruș, H. Bonciu, B. Fondane, Ury
Benador, C. Fântâneruetc.) sau comentarea
„promisiunilor“ literaturii autobiografice
(Cărnii Petrescu, Petre Pandrea, N. Stein-
hardt, George Macovescu, Radu Petrescu,
Marin Preda ori Octavian Paler) sunt pali-
erele cele mai importante ale demersului
critic și istorico-literar al lui Ion Simuț. La
acestea se adaugă relevarea valențelor, ne-
bănuite anterior, ale unor scriitori margi-
nali, cărora criticul le acordă credit, explo-
rând și interpretând nuanțe, fațete și
dimensiuni inedite (Dinu Nicodim, Eugen
Bălan, Aureliu Cornea, Ludovic Dauș sau
Stejar lonescu), fără însă să reușească să-i
extragă pe aceștia din condiția lor de scrii-
tori de la periferia literaturii române. In
același timp, cu luciditatea și spiritul critic
ce îl caracterizează cu asupra de măsură, is-
toricul literar e convins că relieful canonic
al interbelicului e greu să suporte modifi-
cări substanțiale, prin inserția unor nume
de scriitori marginali, greu de revalorizat,
de altfel:

    Prin comparație cu Camil Petrescu sau An-
    ton Holban, Constantin Fântâneru, pre-
    cursor meritoriu al autenticismului, mi se
    pare un prozator mediocru, cu o insufici-
    entă stăpânire a limbajului psihologic. Ca el
    sunt mulți. Ury Benador, H. Bonciu, Ticu
    Archip, Ion Biberi, Petru Manoliu, Dan Pe-
    trașincu se agită în aceeași zonă a indeciziei
    stilistice și a carenței de substanță și origi-
    nalitate.

Revizitând domeniul clasicilor literaturii
noastre, Ion Simuț crede, de pildă, că Sado-
veanu este „un scriitor dificil“, pentru că
„anumite creații (exceptând capodoperele
menționate) au ieșit, poate temporar, din
orizontul de așteptare, din orizontul pro-
blematic al omului actual“, naturismul sa-
dovenian dezvăluindu-se, totodată, și ca o
„formă subtilă, ambiguă și voalată de narci-
sism“. în explorarea universului operei lui
Rebreanu (unde e relevată și o evidentă
„fugă de subiectivitate^), criticul constată
că „opera rebreniană se naște din conștiința
vinovăției. E nota de plată a unei răscum-
părări. Esteticul e compensația unei morali-
tăți suspecte din biografia scriitorului, o
moralitate pusă mereu sub semnul îndoie-
lii“. Tot aici, Ion Simuț invalidează unele
poncife ale receptării; de pildă acea alegație
critică ce vede în nuvele exclusiv un stadiu
premergător romanelor, deoarece „David
Pop și Apostol Bologa sunt personaje de
esență existențială complet diferită“, primul
având o tendință centrifugală în raport cu
propriul său destin, în timp ce al doilea își
asumă lucid interogațiile și aporiile moral-
identitare; pe de altă parte, „tema psiholo-
gică a nuvelei Catastnfa e de natură exis-
tențială, nu națională (sau, mai bine zis, nu
doar națională)“. Interesantă e și abordarea
operei lui Arghezi, abordare în care exame-
nul critic își arogă și un timbru afectiv; Ion
Simuț privește opera argheziană din per-
spectiva metamorfozelor formelor și tipuri-
lor de discurs, proteismul poetic fiind gene-
rat de o tentație a evaziunii din cercul
propriului sine, în măsura în care autorul
Cuvintelor potrivite manifestă o irepresibilă
oroare față de tot ceea ce înseamnă fixare în
tipare constrângătoare, încremenire în for-

me distincte și rigide, înstrăinare de șinele
cel viu și adevărat. Prin analizarea „utopii-
lor identității argheziene“, Ion Simuț con-
sideră, pe urmele lui Alexandru George, că
„eul poetic multiplu, ca realitate internă a
poeziei, trebuie disociat de personalitatea
artistică multiplă a lui Arghezi, adică de
ceea ce se numește în mod frecvent, moti-
vat, proteismul scriitorului. Nu știu câtă
dreptate are, în schimb, Ion Simuț, atunci
când afirmă: „Ca și Ion Barbu, Tudor
Arghezi mi se pare un subiect închis pentru
poezia contemporană, pe care nu o văd
pactizând creator cu Arghezi ca maestru
posibil, în oricare dintre numeroasele sale
ipostazei
    Lipsit de prejudecata esteticului exclusiv,
Ion Simuț valorifică, în comentariile sale, și
criterii din afara spațiului intrinsec al lite-
raturii (ideologic, etic, istoric), apelând,
atunci când e cazul, și la investigarea unor
aspecte biografice. Demne de cel mai viu
interes sunt paginile în care Ion Simuț inte-
roghează tocmai condiția istoriei literare,
ca disciplină ce pare să se afle în impas,
traversând o stare de criză de identitate și
de metodologie: „Criza istorismului se
acutizează prin ofensiva globalizării. Dar,
dacă păstrarea și promovarea identității na-
ționale contează, având de îndeplinit o mi-
siune nobilă, dificilă și niciodată epuizată -
sau, eventual, epuizată odată cu sfârșitul
națiunii“. „Rezistența culturală“ este, pen-
tru autor, clementul de maxim interes și, în
același timp, o șansă de ieșire din impasul
anonimizării și globalizării: „Ca și speranța,
istoria literară moare ultima. Are de înde-
plinit misiunea unei rezistențe culturale la
uniformizare în bătălia de supraviețuire a
literaturii, în contextul unei deculturalizări
deprimante a vieții sociale și politicc“.
    Soluțiile pe care le întrevede Ion Simuț
pentru ieșirea din criza istorismului presupun
înscrierea pe două „culoare de interes“: „Cum
poate ieși din criză istoria literară? Aparent
simplu: luând în seamă acești indicatori, fo-
losind aceste căi de salvare sau aceste culoare
de interes - canonul și politicul“.
    Cu judecăți drepte, nepărtinitoare, cu o
optică adecvată asupra trecutului literar, cu
interes și fervoare dialogică față de alte voci
și interpretări critice, Ion Simuț reușește, în
Vămile posterității: Secvențe de istorie literară,
să interogheze cu folos unele zone mai pu-
țin frecventate ale literaturii române, dove-
dind o conștiință fermă a deontologiei
profesiei sale. Chiar dacă nu e o sinteză în
adevăratul sens al cuvântului, cartea lui Ion
Simuț impune prin substanța densă, pre-
cum și prin dinamica ipotezelor și sugestii-
lor de lectură, ce legitimează un demers is-
torico-literar de neîndoielnică prestanță și
acuitate, trasând un contur credibil al fan-
tasmei istoriei literare, prezente în mai toate
paginile criticului.

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 11

    Istorica estetică
    & politică
    a optzecismului


George Neagoe

A SOSIT MOMENTUL Ca
optzecismul și, odată
cu el, postmodernismul
românesc să se istorici-
zeze. Studiile fundamen-
tale s-au cam scris, grație
Mihaelei Ursa, lui Mir-
cea Cărtărescu și lui Ion
Bogdan Lefter. Cu toată
simpatia mea pentru unii

poeți douămiiști, nu se cuvine să-i integrăm
în descedența acestei paradigme. Nici nu-i
preocupă curentele și generațiile. Ei creea-
ză, publică, se bucură reciproc de reușite,
dar nu-i interesează comentariile exterioa-
re. Involuntar sau nu, s-au branșat la piața
ideologiilor euroatlantice. Fiindcă, de vreo
15 ani, în zona nord-americană nu se mai
discută despre postmodernitate, ci despre
„globalizare“. Luând în calcul considerații-
le precedente, monografia lui Ion Bogdan
Lefter despre optzeciști (Prietenii din poves-
tea literaturii. Pitești: Editura Paralela 45,
2013) devine indispensabilă. Informațiile
oferite clarifică multe dintre informațiile ve-
hiculate după ureche. De asemenea, semna-
lează și câteva coordonate neștiute până azi.
Și, lucru de maximă importanță, arată cum,
în regimul comunist, orice atitudine căpăta
conotație politică.
   Cartea cuprinde articole (critice sau
evocative) răspândite în periodice, studii
introductive/prefețe, selecții din volumele
anterioare - care s-au încadrat în montaj -,
dialoguri și materiale inedite. Cele cinci
capitole - „Cenaclul de Luni", „Cenaclul
Junimea", „Alte isprăvi ale generației: s.f.-
ul în poezie, filmul în proză", „Portrete de
colegi prea grăbiți..." și „Alți trei prieteni:
Mircea [Nedelciu], George [Crăciun], Ion
[Dumitriu]" - tratează trei probleme capi-
tale pentru biobibliografia optzeciștilor:
formația universitară de masă (cumva, au
dat ai tifla obsesiei comuniste că se ocupa
de educația poporului), datorită căreia, deși
repartizați ca profesori la școli din afara
Capitalei (în sate și uneori în orașe îndepăr-
tate: Brașov, Pitești, Galați), făceau eforturi
să mențină contactul strâns cu spațiul eli-
tist; melanjul genurilor literare și preluarea
tehnicilor utilizate preponderent în alte ar-
te; dispariția prematură a câtorva dintre cei
mai înzestrați autori. Din punctul de vedere
al factologici, datele inconturnabile se refe-
ră la modul de organizare a cenaclurilor (p.
9-10). De pildă, diferența între „junimiști"
(se întruneau marțea) și „lunediști" era că
primii intrau sub autoritatea Facultății de
Filologie, iar ceilalți aparțineau de Centrul
Universitar București (de aici și eclectismul
componenței).
   O chestiune demnă de semnalat este că
Literele găzduiau și un Cerc de critică -
mixtură între celelalte, cu ședințe organizate
vinerea -, avându-1 conducător pe Eugen
Simion. Așadar, nu ne miră că majoritatea
tinerilor scriitori, prezenți in antologiile Aer
cu diamante. Cinci și Desant ’83, își manifes-
tau înclinațiile spre teoretizare, autoreferen-
țialitate, metatext și deconspirarea mecanis-

melor de producere a mesajului. De mare
interes pentru constrângerile cenzurii ulti-
mului deceniu de ceaușism sunt relatările
din prefața la reeditarea Desantului (2000)
referitoare la includerea în sumar a lui Mihai
Rogobete și a Măriei Holmeia, așa încât
respectiva culegere să apară fără probleme
(p. 87). Completări în acest sens găsim în
Postfața neterminată, și publicată parțial în
săptămânalul Cmtrapuncț (1990), la roma-
nul colectiv Autobuzul de însurăței (având în
subsidiar pacostea navetismului), intrat în
mitologia „junimiștilor", pentru că, înainte
de a-1 depune la tipar, s-au pierdut dactilo-
gramele: „Ideea a apărut - parcă - înainte ca
Desantul să fie alcătuit. Totuși, de impus s-a
impus după aceea, la oarecare timp după
predarea antologiei la editură (unde și-a fă-
ait un stagiu de un și jumătate, poate doi).
Așteptând să iasă Desantul, am pornit jocul
romanului" (p. 87). într-o tabletă din Caie-
te critice (Dincoace și dincolo, nr. 5, 2010),
Nicolae Iliescu, secretar al Junimii lui Croh-
mălniceanu, susținea că paginile bătute la
mașină s-au pierdut în locuința lui Ion
Bogdan Lefter.
    Amintirile criticului ajung sursa cea mai
avizată în reconfigurarea generației, mulțu-
mită diversității perspectivelor. Atmosfera
de la Cenaclul de Luni nu se reduce la entu-
ziasmul inventării unui nou fel de a scrie.
Presiunea dictaturii nu poate fi ignorată.
Manifestarea culturală devine, involuntar,
agent politic de combatere a autoritarismu-
lui și a kitsch-lui. într-un Jurnal de cenaclu
din octombrie-decembrie 1982 - inclus
întâi în volumul Puzzle cu noul val (2005) -,
apar indiciile stării de asediu în care se aflau
tinerii. întâlnirile se derulau în carantină, cu
trimiși de la Centru, niciodată identificați
nominal ori profesional, și cu vizite ale cân-
tăreților în strană ai p.c.r. Cronicarul de
atunci face haz de necaz - ilustrat de predi-
lecția pentru paronime -, adică de exaspera-
rea tradusă în predicții referitoare la vii-
toarele șarje uneltite de oficialități. Fiecare
însemnare retrospectivă începe în stilul spe-
cific lui James Bond. Iar mărturiile din ziua
următoare reprezintă secvențe excesiv anali-
tice, formulate tot în situații de agresiune
fizică/psihică:

    Luni. Cenaclul de Luni. Mică derută din cau-
    za „inspecției" inopinate. La un moment dat,
    înainte să începem, se și întrerup luminile!
    Apoi seară cuminte, cu un recital de chitară
    clasică datorat generozității proverbiale a lui
    M2. E drept că episoadele de felul ăsta sunt
    rarissime și am reușit să ne păstrăm „purita-
    tea" literară. Totuși, s-au adunat în timp: am
    mai avut altădată filme, piese de teatru, plus
    diverși barzi (barzii noștri ca brazii). Când o
    să aducem la cenaclu și călușari?
       Marți. Mă gândesc pe drum, strivit între
    două țărănci (vai, bătrâne!), la cenaclul de
    ieri. Cât să fie control (premeditare) și cât
    imposibilitate de a se controla în permanen-
    ta pornire a lui F pentru spectacol? (p. 17)

Oroarea de festivalurile rânduite de propa-
gandă, în special Cântarea României, era
frecventă atunci. Să ne amintim numai dan-
sul popular deșănțat, arlechinesc, autoflage-
lator, practicat de Ștefan Pintea, din Vocile
nepții (Augustin Buzura), în fața acti-
vistului sosit să controleze starea între-
prinderii unde protagonistul lucra. Repor-
tajul lui Ion Bogdan Lefter se termină cu
înșirarea constantelor realității general uma-
ne (vârsta fragedă atrage veselia), ale reali-
tății obiective (calendarul) și ale reali-


tății coercitive (restricțiile impuse de regim):
„Se-aud pocnituri de bici (copiii între blo-
curi). Se trântește o ușă. Mâine e Crăciunul.
Poimâine mă-ntâlnesc ai un dobitoc. Curge
apă caldă" (p. 28). Rămâne o necunoscută
indiferența privitoare la dimensiunea socială
a lunedismului. în ciuda acuității în surprin-
derea cotidianului, ferecarea de bunăvoie în
Cenaclu semăna cu autismul, cu rezistența
prin cultură. Totuși, spre deosebire de foștii
deținuți din anii ’50 sau de scriitorii afirmați
în preajma lui 1965, optzeciștii nu prea s-au
ghidat după directivele ideologice în alege-
rea culoarului nepătat și nu prea au profitat
de pe urma „complicității fertile" (Ilie Con-
stantin) cu autoritățile. Făcând abstracție de
context, au lăsat deoparte faptul că Puterea
socotea orice nealiniere drept răzvrătire,
drept semn al „comportamentului dușmă-
nos/reacționar". Abia în 1990, în timpul
unei mese rotunde, Nicolae Manolescu a
reușit să le demonstreze că la baza desființă-
rii Cenaclului de Luni au stat rațiuni extra-
poetice, explicând că literatura lor

   era la antipodul triumfalismului, care cel pu-
   țin în ultima jumătate a deceniului în care
   încă suntem, devenise componenta esenția-
   lă. Nu se putea ceva mai departe de toată
   atmosfera triumfalistă a anilor ’83-’89 decât
   literatura care se făcea în Cenaclul de Luni.
   Automat literatura asta devenise literatură
   politică, fără să aibă niciun fel de temă poli-
   tică. (p. 66)

Un singur amănunt, elementar, lipsește din
lucrare. Este vorba despre diferența între
ierarhiile interne ale Cenaclului de Luni
(1977-1983) și imaginea lui canonică de
după Revoluția din 1989. Trebuie mențio-
nat că liderii grupării se numeau Traian T.
Coșovei și Florin laru. în primul rând, prin
vechime. Eșecul lor în a-i atrage atenția cu
texte lui Ov. S. Crohmălniceanu, conducă-
torul Cenaclului Junimea (preponderent de
proză), i-a determinat, din spirit de frondă
și din dorință de consacrare, să solicite înfi-
ințarea unor serate dedicate poeziei. în al
doilea rând, prin spirit critic, uneori gratuit
și răutăcios, echivalând cu siguranța oferită,
deopotrivă, de conștiința propriei valori și
de calitatea de întemeietori. în al treilea
rând, cauză și efect totodată, prin impune-
rea liniei dominante a optzecismului: ar-
ghezianismul (structuri metrice, sinestezii
și oralitate), fanfaronada postavangardistă
a generației pierdute (Constant Tonegaru,
Geo Dumitrescu, Radu Stanca), poezia
beatnicilor și liantul catalitic - sarcasmul lui
I. L. Caragiale (existența tragicomică).
   în rest, sinteza se dovedește exemplară
pentru înțelegerea construirii de sine a opt-
zecismului și apoi, ca derivat exclusiv bucu-
reștean, a postmodernismului, de care însă
tocmai ei s-au dezbărat întâi.


12 • APOSTROF

            Sextil Pușcariu,
            corespondent al lui



    Dosar îngrijit de Nicolae Mocanu



Nichifor Crainic

1.

    Mult stimate Domnule Pușcariu,
    Am luat inițiativa să sărbătorim în stil mare ziarul Uni-
versul și cu directorul său, d. [omnul] Stelian Popescu¹.
    Comitetul de inițiativă va fi alcătuit din peste 100 de
personalități.
    Vă rog să faceți parte din el.
    Dacă aderați, vă rog să-mi dați un răspuns telegrafic.
                                    Cu distinsă stimă,

                                    Nichifor Crainic

    3 sept, [embrie] 1936
    București
    Str. Polonă 38
    [Răspuns:] 19. ix. [19]36

2.

   Mult stimate Domnule
         Sextil Pușcariu,
   Am primit și telegrama de la Karlsbad, și scrisoarea. îți mulțu-
mim din suflet pentru prețioasa adeziune la demonstrația de soli-
daritate românească în jurul „Universului". Cred că va lua în-
tr-adevăr proporții grandioase, așa cum a fost plănuită.
   îți mulțumesc de asemenea pentru invitația de a conferenția la
adunarea F.o.R.-ului².
   Primesc bucuros.
   M-am întâlnit în București, zilele acestea, cu î.[nalt] P.[rea]
S.[fințitul] Mitropolit Nicolae³, care m-a îndemnat să primesc.
   M-am gândit ce subiect să tratez.
   Și m-am oprit la următorul:
   Ortodoxia, concepția noastră de viață⁴.
   Va fi tradițional și actual, în același timp.

   Dacă ești de acord, rămân la el.
   Dacă nu, mi-e foarte ușor să aleg altul.
   O sugestie în acest sens mi-ar fi foarte binevenită. Sânt obișnu-
it. Multe din conferințele mele au avut această geneză.
   în special te rog să mă pui în cunoștință cu o săptămână înain-
te de data precisă a adunării, ca să nu-mi angajez ziua respectivă.
Te salut cu dragoste caldă,


Nichifor Crainic


    27 sept, [embrie] 1936
    București,
    Polonă 38
    [Răspuns:] 30. ix. [19]36


DOSAR

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 13

     gândirea                 București,.........193....⁵
   REVISTĂ LUNARĂ
redacția: str. polonă, 38 - bucurești m
administrația: str. domnița anastasia, 16
        BUCUREȘTI I

g a n d i p r a
I LMJJ
    VW                 "
    Iul'UR/^TI I

                 Note despre mineb

   Am terminat studiile teologice în 1916 la Uni-
versitatea din București.
   După război, în anii 1920, [19]21 și [19]22,
le-am continuat la Universitatea din Viena, înscriin-
du-mă la Facultatea de Teologie Catolică și la Facul-
tatea de Filosofie.
   Am urmat diferite cursuri care mă interesau, dar
în special cursul dogmatistului Reinhold⁷ de la Teo-
logie și cursurile lui Reininger⁸ și Strzigowsky⁹ - fi-
losofie și istoria artelor.
   Doctoratul nu l-am luat, fiindcă nu mă interesa
pe atunci o carieră universitară¹⁰. Mă interesa cultura
germană pentru cariera liberă de publicist, cum o
visam pe atunci.
   în anii de la Viena mi tradus Geschichten vom lic-
hen Gott ale lui Rainer Maria Rilke, reapărute acum
în a doua ediție românească, însoțită ele un studiu
despre marele poet¹¹.
   Printr-o lege specială, am fost numit profesor la
Facultatea de Teologie din Chișinău (Universitatea
din Iași), în 1926, la catedra „Literatura religioasă
modernă“. în 1932 am fost chemat la Universitatea
din București.
   La București, între alte cursuri de Mistică, am ți-
nut unul în anul 1934-[19]35, repetat în 1936-
[19]37, despre Mistica germană medievală, intitulat:
Meister Eckardtși școala sa. Cursul acesta, redactat de
mine, îl voi tipări în curând¹².
   La Institutul de Cultură Româno-German, țin în
fiecare an conferințe la București și Brașov, cu su-
biecte din cultura germană, filosofic și literatură.
   In anii 1932 și [19] 3 3 am fundat și condus ziarul
Calendarul, de mare răsunet în tineretul țării. Prin acest ziar am
făcut cunoscute, pentru întâia oară în România, mișcările fascistă
și național-socialistă. încă înainte de venirea regimului actual în
Germania, am publicat, pe lângă reportagii și < a > articole, inter-
viewuri cu numeroși fruntași național-socialiști, dintre cari pe unii
i-am cunoscut personal.
   Peste 30 de articole ale mele din Calendarul au fost reproduse
întregi în presa din Reich.
   Revista Gândirea, care apare de 19 ani, e scrisă în special de
scriitori formați la cultura germană.
   Cam asta.
   Poate interesează: la Universitatea din Viena sunt înscris sub
vechiul meu nume de loan N. Dobre. După aceea l-am legalizat pe
Nichifor Crainic.

Nichifor Crainic.





< a > studii

l.în 11 octombrie 1936, StelianPopescu( 1873-1954) a fost sărbătorit, într-o „mă-
    reața manifestare națională" „sub semnul crucii și al solidarității naționale" (cum
    scria ziarul „Universul") la Arenele Romane din Parcul Carol din București, la îm-
    plinirea a 20 de ani de când a preluat conducerea ziarului „Universul". A fost pre-
    zent patriarhul Miron Cristea, iar printre vorbitori s-au numărat Octavian Goga și
    Nichifor Crainic. Cuvântările ținute la această reuniune au fost publicate în
    volumul întâlnirea unui român cu țara lui.
2.  Frăția Ortodoxă Română - f.o.r. - a fost o „asociație de atitudine și gândire
   creștin-ortodoxă" ( Mircea Popa), înființată în 1933 pe lângă Episcopia din Cluj,
   similară Extensiunii Universitare înființate pe lângă Universitate în 1924. Ideea
   constituirii ei a aparținut episcopului Nicolae Ivan și lui Sextil Pușcariu (care
   semnează ca președinte al Comitetului de inițiativă). Adunarea de constituire a
   f.o.r. a avut loc în data de 5 martie 1933, președinte a fost ales Sextil Pușcariu
   (și va rămâne până în 1939). Vezi și De amiciția. Lucian Blcga - Ion Breazu,
   corespondență. Addenda: Ion Breazu, Note de jurnal, carte gândită și alcătuită de
   Mircea Curticeanu, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 1995, p. 238; cf. și
   Mircea Popa, Sextil Pușcariu și „Frăția Ortodoxă Română'¹, în „Anuar teologic"
   (Cluj-Napoca, Editura Arhidiecezana), v, 1998-2000, p. 391-398.

—'

      Al in-lea Congres General al f.o.r. a avut loc la Arad, în 25-26 octombrie
   1936; Sextil Pușcariu rostește cuvântul de deschidere, intitulat înarmarea sufle-
   tească și publicat în „Renașterea", xv, 1936, nr. 47, p. 2-3 și nr. 48, p. 2-3, reluat,
   separat, cu același titlu, în Biblioteca Frăției Ortodoxe, nr. 11, Cluj, Tipografia
   Eparhiei Ortodoxe Române, 1936, 14 p. Inițial, Sextil Pușcariu îi ceruse (într-o
   scrisoare din 14 septembrie 1936; vezi „Manuscriptum", xx, 1989, nr. 4, p. 81)
   lui Lucian Blaga să conferențieze, dar după refuzul acestuia (vezi scrisoarea din 17
   septembrie 1936, ibidem, p. 82), i se adresează lui Nichifor Crainic.
      Nichifor Crainic salutase într-un articol din „Calendarul" ideea înființării
   f.o.r. (vezi „Renașterea", nr. 3-4/1933) și a fost prezent, alături de Octavian
   Goga, la Cluj, la adunarea f.o.r. din 6 noiembrie 1933 și la sfințirea Catedralei
   Ortodoxe.
3.  Nicolae Colan (1893-1967), mitropolit al Vadului, Feleacului și Clujului între
   1936 și 1957, cel care i-a urmat lui Nicolae Ivan, decedat în februarie 1936.
4.  O conferință cu acest titlu a fost ținută de Crainic și la Sibiu, în 1936. Vezi
   Nichifor Crainic, Ortodoxia, concepția noastră de viață, Sibiu, 1937, 31 p.
5.  Probabil, 1939 (vezi antepenultimul paragraf).
6.  Decente și selective, aceste note se înscriu într-o destul de lungă serie de me-
   morii, rapoarte și note redactate de Nichifor Crainic atât înainte de război, cât
   și, mai ales, după.
7.  La profesorul G. Reinhold audiază cursul „Tendințele principale ale filozofiei
   actuale".
8. La profesorul Robert Reininger (1869-1955 ), frecventează cursurile „Introdu-
   cere în filozofie" și „Raționalismul ca filozofie".
9.  La profesorul Josef Strzygowski (1862-1941) audiază cursurile „Comori ale
   artelor frumoase" și „Studiul metodic al artei".
10.  Lucru pe care i-1 mărturisește, în aproape aceiași termeni, și „profesorului său
   preferat", loan Mihălcescu (1874-1948, viitorul mitropolit Irineu al Moldo-
   vei), atunci profesor de apologetică și dogmatică la Facultatea de Teologie din
   București, cel care-1 îndemnase pe Nichifor Crainic și să se înscrie la Universita-
   tea din Viena (cf. Geta-Marcela Pârvănescu, Nichifor Crainic. Momjjrcjie, Deva,
   Editura Emia, 2010, p. 23, nota 2).
11.  Rainer Maria Rilke, Povestiri despre bunul Dumnezeu, traducere din limba ger-
   mană și prefață de Nichifor Crainic, București, Fundația Culturală Principele
   Carol, 1922.
12.  Este vorba de Curs de misticăptermană, litografiat în 1938 (singurul curs al lui
   Nichifor Crainic rămas netipărit), în legătură cu care I. Gh. Savin (1885-1973), ur-
   mașul lui N. Crainic la Catedra de apologetică, recunoaște, la sfârșitul cursului său
   de Mistică apuseană, că, pentru capitolul despre Meister Eckhart, a folosit prelege-
   rile lui Crainic din cursul de Mistică germană (G.-M. Pârvănescu, ip. cit., p. 34).

14 • APOSTROF

DOSAR

A. C. Cuza

La serbările jubiliare din 1911 ale Universității din Iași, am
asistat o delegație de profesori universitari din Cernăuți, în
frunte cu M. Friedwagner¹, fost rector și mare prieten al ro-
mânilor. Cu această ocazie am schimbat câteva scrisori cu pro-
fesorul A. C. Cuza, care < a > ținuse cu câtva timp înainte o
conferință publică la Cernăuți. [Sextil Pușcariu]





< a > fusese

1.

   Iași, în 18 april 1911

   Iubite Domnule Doctor,
   Mi-a părut foarte bine, și Vă mulțămim, că mi-ați atras atenția
asupra invitărei iubitului nostru coleg Friedwagner la serbările ju-
biliare. Se înțelege că va fi pentru noi o adevărată sărbătoare ca să
primim un prieten al nostru așa de distins. Și el va fi invitat perso-
nal, la timp. Dar când?
   Din multe împrejurări locale, serbările care trebuiau să se țină
în mai s-au amânat pentru iunie, cătră sfârșit, sau pentru septem-
brie a.c.² Rămâne ca Rectorul nostru să ceară avizul M. S. Regelui.
La toate acestea însă se adaogă îngrijirea noastră ca în ultimul timp
să nu mai intervină ceva - dacă ar fi la septembre, poate cine știe ce
epidemie așa ca iar să mai amânăm. Așa stă chestia acum, și în
viitor veți fi puși D. [omniile]voastre cei dintâi în cunoștință.
   Și cu acest prilej, Vă rog, iubite Domnule Doctor, să primiți
asigurarea distinsei considerații, ai care sînt al D.[umnea]voastră
devotat
                                               A. C. Cuza



2.

Cartă Poștală

   Domnului Doctor Sextil Pușcariu
         Profesor universitar
   Austro-Ungaria Cernăuți
                           (Bucovina)




   Stimate coleg. Te rog, dacă nu te superi, să-mi trimeți adresa
colegului Prof. Doctor Isopescul³, de la teologie, pentm care îți
mulțumesc de multe ori anticipat.
Cu cele mai distinse salutări colegiale


Iași, în 2 iunie
1911

A. C. Cuza
Str. Codrescu 1





1. Matthias Friedwagner (1861-1940), romanist și românist; între 1905 și 1914,
  a tăcut o amplă anchetă folclorică în Bucovina, adunând peste 10 000 de poezii
  și 2 500 de melodii, dintre care a publicat o bună parte în Rumanische Volkslieder
  aus der Bukmvina, Wiirzburg, 1940. Rector al Universității din Cernăuți a fost
  în 1910-1911. La serbările de la Iași din 1911, a participat ca reprezentant al
  Academiei de Științe Sociale și de Comerț din Frankfurt a. M., unde era profesor
  de puțin timp și unde a înființat un lectorat de limba română.
2.  Serbările jubiliare au avut loc între 26 și 30 septembrie și au fost organizate ca o
  sărbătoare a întregului oraș, lașiul devenind pentru câteva zile o adevărată capi-
  tală culturală europeană (cum se specifica în presa vremii); printre momentele
  de cel mai mare interes s-au numărat vizita Familiei Regale, dezvelirea statuii lui
  Mihail Kogălniceanu și zborul lui Aurel Vlaicu deasupra orașului, cu aeroplanul
  său.
3. Silvestru Octavian Isopescul (1978-1922), teolog și orientalist, profesor la Uni-
  versitatea din Cernăuți.

DOSAR

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 15

Aron Cotruș

Din Arad, unde îngrijea editarea bibliotecii „Semănătorului",
poetul Aron Cotruș îmi face o comunicare cu privire la o
broșură ce o tipăream acolo¹. Ca atașat de presă în Italia², îmi
cere „Dacoromania" pentru profesorul din Milano Gino Lupi³,
care lucra la un Dicționar româno-italian. [Sextil Pușcariu]

2.

   Mult stimate Domnule Profesor,

   Astăzi Vi s-a expediat revizia volumului ce urmează să apară în
„Biblioteca Semănătorul".
   Editura Vă roagă, prin mine, să binevoiți a complecta volumul
până la 64 [de] pagini, cu ce veți crede D.[omnia] V[oastră] de
bine. -
Cu distinsă stimă


                                              A. Cotruș


    Arad, 30 aprilie 1925



3.

   Milano, 6 martie 1930

   Mult Stimate Domnule Profesor⁵,

   Prof. Gino Lupi de la Liceul Manzoni din Milano adună, de
zece ani, material pentru alcătuirea unui mare dicționar româno-
italian. în acești zece ani a cheltuit o bună parte a salariului său
pentru procurarea de cărți românești. Nici Academia Română, nici
vreo altă autoritate românească n-a încercat să-i înlesnească munca.
Am încercat să-i procur, gratuit, de la Casa Școalelor Dicționarul
lui Tiktin⁶, dar m-am izbit și acolo de-o criminală nepăsare și ne-
glijență.
   Acum mă adresez D[umnea]v[oa]s[tră] rugându-Vă să binevo-
iți a-i trimite,gratuit, volumele apărute până în prezent ale „Daco-
romaniei". Cred că aceste volume îi pot fi de folos la alcătuirea
dicționarului.
   în speranța că D[umnea]v[oa]s[tră] veți face tot ce Vă stă în
putere pentru a ușura munca profesorului Gino Lupi, Vă salută

Cu toată stima

                                                 A. Cotruș
                                                 atașat de presă

Milano
58 Vialc Monza 58

   TIPOGRAFIA ȘI LIBRĂRIA DIECEZANĂ ARAD LTD.
   [•••]


1.


   arad, 1925, 29 martie

   Stimate Domnule Profesor,

   Ca răspuns la scrisoarea D.[omniei] V[oastre] din 18/m, am
onoarea a Vă anunța că volumele din „Biblioteca Semănătorul"⁴ se
tipăresc în 4 000 [de] exemplare și numai intr-o singură ediție. în
mai puține exemplare nu [se] poate tipări nici un volum.
   Din volumele tipărite „Biblioteca Semănătorul" oferă autorilor
100 [de] exemplare. în ce privește onorariul, D[omniei]-V[oastre]
„Biblioteca Semănătorul" Vă oferă pentru 64 [de] pagini lei
2 000, în loc de 1 000 cum e stabilit. -
   în aceste condiții, așteptăm manuscrisele.

                                          Cu distinsă stimă

                                                  A. Cotruș

   Piața Avram lancu 22
   Arad

   [Răspuns:] 5. iv. [19]25


   r. s. Ministerul de Externe a făcut, încă în vara trecută, o inter-
venție la „Casa Școalelor" pentru dicționarul Tiktin, dar prof. Lupi
nu l-a primit nici până azi.


1. „Broșura" (Literatura română. Arad, Editura Librăriei Diecezane, 1925), nr. 70
  din „Biblioteca Semănătorul", a apărut în 48 p. Este traducerea articolului La
  letteratura romena, din „L’Europa Orientale", m, 1923, nr. 9-11, p. 715-730.
2.  Aron Cotruș a fost atașat de presă la Milano în anii 1929-1930; de aici, a fost
  trimis în aceeași calitate la Varșovia.
3. Gino Lupi (1892-1982), profesor la Milano, personalitate poliedrică (filolog,
  germanist, romanist, orientalist, romanist etc.), s-a apropiat de limba și literatu-
  ra română mai ales grație prieteniei cu Aron Cotruș, pe vremea când acesta era
  atașat de presă la Milano. Iată o mărturie a sa (pe care o împrumut de la Ale-
  xandru Ruja, vezi „Orizont", nr. 8/2007) dintr-un text intitulat Ricordando Aron
  Cotruș. „Voglio rievocare l’amico Cotruș quale lo conobbi a Milano nel lontano
  1929: forte, attivissimo entusiasta, profondamente buono, di una bontă, direi,
  comunicativa. [...] Divenimo amici, mi comunică il suo entusiastico amore per
  la Romania, mi prepară un’ampia visita alia sua patria, studiando minutamente il
  percorso e dandomi molte lettere di presentazione per scriitori ed autoritâ locali,
  mi spinse a scrivere articoli linguistici e letterari. Addio Persia e lontano oriente!
  Fui tutto preso dai calore comunicativo deU’amico romeno e, per mezzo suo,
  dalia catena di editori e scriitori che facevano a gara a inviarmi i libri e le reviste.
  La Romania divenne la mia seconda patria e ad essa dedicai, con la passione che
  Cotruș mi aveva ispirato, gran parte della mia attivita nell’etâ migliore". A publi-
  cat mai multe lucrări despre literatura română (printre ele, Storia della letteratura
  romena, Firenze, 1955 și Nove cent o letterario romeno, Milano, 1965-1966) și a
  înființat lectoratul de limbă română de la Milano (16 decembrie 1931).
4.  „Biblioteca Semănătorul" apărea la Editura Librăriei Diecezane din Arad.
5. Scrisoarea aceasta este încă o mărturie că Aron Cotruș și-a ținut cu asupra de
  măsură promisiunea dată într-o scrisoare din 1932 către Gino Lupi: „Eu voi face
  tot ce-mi stă în putere pentru a-ți înlesni activitatea" de la lectoratul de limbă
  română (apud Al. Ruja, cit.).
6. H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Wdrterbuch, voi. i-m, Bukarest, Staatsdruckerei,
  1903, 1911,1925.


16 • APOSTROF

DOSAR

Miron Cristea, patriarh

Patriarhul cel dintâi al românilor, Miron Cristea, fusese
prieten bun cu frate-meu mai mare Anton¹, care l-a ajutat
la studii în Budapesta, după terminarea teologiei < a >. Ra-
porturile prietenești au continat cu frate-meu și cu mine după
ce tânărul călugăr deveni „asesor consistorial" la Sibiu, apoi
episcop la Caransebeș și confident al lui Franz Ferdinand,
moștenitorul Tronului austro-ungar, și, în România Mare,
mitropolitul Țării Românești, patriarh și unul din cei trei re-
genți ai României². Când, în 1927, am publicat conferința ți-
nută la București despre Răsunetul războiului de indtpendență
în Ardeal³, el mi-a scris cele câteva rânduri pe care le reproduc.
[Sextil Pușcariu]


   < a > dur Budapesta



1.

Carte Poștală [ ilustrată]

    M[ult]Stim[atului] D[om]n
       Dr. Sextil Pușcariu
       profesor universitar
        Str. Elisabeta 23
              Cluj
         Universitatea


    Iubite amice! Am citit dintr-o răsuflare broșura despre participa-
rea românilor ardeleni la Războiul Independenței. Plăcerea ce am
simțit-o mă îndatorează să-Ți trimit patriarhiceștile mele binecuven-
tări, ai dorința să-Ți ție D[umne]zeu mulți ani puterea < a >.


București, 15/vn [ 1]927

Miron
        patriarh


    < a > indescifrabil, din cauza suprapunerii ștampilelor poștale; e po-
sibil să fie Duhului Lui.


    Ilustrația cărții poștale: „Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr", Luca
16, 19-31, și, dedesubt, două fraze cu îndemnuri moralizatoare.


2.

Carte poștală

   M[ult]Stim[atului] D[om]n
   Dr. Sextil Pușcariu
   prof. universitar
   Bran
    jud. Brașov

    Iubite amice. Cu plăcere m-aș fi dus la C[aran]sebeș⁴; dar am
în 30 sept, [embrie] și 1 oct. [ombrie] Consiliul Central bis.[eri-
cesc] în 2 oct. [ombrie] Sinod, care ține mai multe zile, în 7 oct.
[ombrie] comisia cu Anglicanii, în zilele următoare sinod perma-
nent. în 14-15-16/X trei Congrese naț.[ionale] bis.fericești]. Deci
vezi imposibilitatea absentării de aci, Miron.
Cu frăț. [ești] salutări și binecuvântări
Miron

    Datele poștale: București 28 septembrie, Bran 1 octombrie 1935.
Ilustrația cărții poștale: chipurile lui Horia și Cloșca („Horya Anfuhrer
der walachischen Rebellen" și „Gloska cin Gehiilfe des Rebelen Horya" -
[sic]). La adresă, inițial scrisese „Cluj Ardeal".


3.

Telegramă

Sextil Pușcariu profesor universitar cluj
bucurești 4888, 36, 20/1, 18/50

    MĂ ASOCIEZ DIN TOATĂ INIMA LA MULȚIMEA CARE, APRECIIND BOGĂ-
ȚIA ȘI DE MARE VALOARE MUNCA TA UNICĂ, ÎȚI DORESC MULȚI ANI SPRE
DESĂVÂRȘIREA MARILOR OPERE NEPIERITOARE. - CU BINECUVÂNTĂRI.

Miron Cristea iatriarh

    De pe ștampilele poștale suprapuse (cu greutate se poate descifra pe
ștampila de trimitere: Lipova, 20 ian., iar pe cea de primire: Telegraful
Central Cluj 20 ian.), dar și din indicațiile poștale de pe rândul de deasu-
pra textului, se poate data: 20 ianuarie 1937 (în4 ianuarie, Sextil Pușcariu
împlinise 60 de ani, iar în aceeași lună, în ziua de 17, fusese sărbătorit în
Aula Universității din Cluj).



1. Anton Pușcariu (1872-1917), fratele mai mare al lui Sextil Pușcariu, inginer; a
  murit în garnizoană la Bacău de tifos exantematic.
2.  Elie (Ilie) Cristea (1868-1939) a fost tuns în monahism, luând numele de Mi-
  ron, în anul 1902; a fost asesor la Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Sibiului
  între 1895 și 1909 (când e ales episcop al Caransebeșului); în 28 martie 1908 are
  loc o primă întâlnire cu moștenitorul tronului imperial, arhiducele Franz Ferdi-
  nand, la inițiativa acestuia, care i-a împărtășit (luându-1, așadar, drept confident)
  planurile de federalizare a Imperiului (planuri care urmăreau realizarea Austriei
  Mari, dar în care Transilvania era văzută ca unindu-se integral cu România); tot
  Franz Ferdinand l-a ajutat în obținerea confirmării ca episcop din partea guver-
  nului de la Budapesta (care se opunea cu îndârjire acestei alegeri). Ă participat la
  Marea Adunare Națională de la Alba lulia în 1 decembrie 1918, fiind membru
  al delegației de români transilvăneni care a prezentat regelui Ferdinand i Actul
  Unirii. în 1919 a fost ales mitropolit primat al României reîntregite, iar din
  1925 era primul patriarh al României; când scria scrisoarea către Pușcariu, urma
  ca peste cinci zile să fie numit membru al Regenței Domnești (20 iulie 1927 - 7
  iunie 1930). După terminarea Teologiei din Sibiu (1887-1890), Elie Cristea
  a urmat Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Budapesta (1891-
  1895); și-a luat doctoratul în 1895, cu o teză întitulată Eminescu. Viața ți ipera.
  Studiu asupra unor creații mai noi din literatura română. Despre episcopul Miron,
  vezi și portretul (în alb-negru) pe care i-1 face S. Pușcariu în Memorii, Editura
  Minerva, 1978, p. 292-295.
3.  în 1 aprilie 1927, Sextil Pușcariu ține, pe baza unor scrisori și a consemnărilor
  din ziare și reviste din acea perioadă, conferința Consecințele războiului asupra
  românilor din Ardeal. Textul (comentat în „Junimea literară", xvi, 1927, nr. 8-10,
  p. 290-292 de către Al. Procopovici, precum și, mai târziu, de Liviu Franga, în
  „România literară", x, 1977, nr. 16, p. 19), a fost publicat în „Democrația", xv,
  1927, nr. 6, apoi în volumul Războiul neatârnării 1877-1878. Conferințe ținute
  la Ateneul Român 1927 (fără editură, sub egida Universității Libere) și reluat, în
  broșură separată, sub titlul Răsunetul războiului pentru indtpendență in Ardeal,
  București, Cartea Românească, 1927, 36 p.
4.  La Caransebeș a avut loc, în 5-6 octombrie 1935, al Doilea Congres General al
  f.o.r. (Frăția Ortodoxă Română), organizat la împlinirea a 70 de ani de la ieșirea
  Bisericii bănățene de sub ierarhia sârbească. Sextil Pușcariu a ținut cuvântul de
  deschidere.


DOSAR

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 17

            Toate cele de pe uscat
            de Cătălin Pavel



i.
după ce a aflat că vine potopul
noe a început să umble prin anticariate.

a adunat cîte șapte exemplare din fiecare carte bună
și cîte unul din fiecare carte proastă
și le-a așezat pe rafturi, în arcă.
acum plutește deja de o sută de zile
dar n-a citit încă nici a mia parte din ce e acolo.

în fiecare zi
stă liniștit pe punte
respiră aerul curat, citește
și ar vrea ca această vacanță
să nu se termine niciodată.

ii.
au fost probabil atît de mulți cu o arcă
încît unii n-au reușit să adune
toate animalele necesare
și au fost descalificați.
alții au devenit pirați,
au jefuit și scufundat
pe cei cărora le era scris să fie jefuiți și scufundați,
dar au rămas destui
ca atunci cînd noe a găsit coasta araratului,
el să vadă acolo
un steag deja înfipt pe culme
și niște țipi prietenoși cu ochelari de soare zicînd
mr. noah? have a coke!

și sigur că o arcă
umblă și azi
fără să găsească
un loc de parcare

iii.
în seara de dinaintea potopului
se pun întrebările grele.
de ce nu ia și bufetul de la mama?
or, noe are pe arcă totul calculat.
deja ultimele trei cutii de pantofi
le-a acceptat dincolo de limita de încărcare,
doamna noe vrea însuși cufărul,
un cufăr frumos, cu ferecaturi.
înăuntru erau niște carpete sau cam așa ceva,
noe nu știuse niciodată exact.

s-a făcut tîrziu, doamna aleargă de colo colo,
nu-și vede capul de bagaje.
noe își pune un păhărel și scapă fără să vrea
un oftat de mulțumire.
la ce oră avem mîine potop? întreabă el
la șapte, zice doamna.
a, este timp, zice noe.

iv.
în dimineața potopului
noe e pe arcă, foarte crispat,
uitîndu-se în toate părțile,
și-a obligat toată familia să suie
și fiii lui, dar mai ales nurorile,
stau cu niște fețe acre
de oameni ținuți din treabă.
și într-adevăr,
niciun strop de ploaie.
pe la prînz noe a trebuit să-i lase să plece
a coborît și el


și s-a închis în cameră.
era a nu știu cîta oară cînd i se făcea figura asta.
era caraghiosul satului
ai corabia trasă la poartă,
familia îl ținea de ramolit
ai alarmele lui false.
noe a ieșit din cameră
abia a doua zi dimineață,
ai un ferăstrău.

dar în arcă i-a găsit pe
ăia mici ai lui fiu-su cel mic,
care se fugăreau,
și n-a vrut să le strice distracția.

V.
ai fiecare zi petrecută pe mare
noe e mai țîfnos.
de ce mi-o fi zis să fac arca din chiparos?
oricine știe că lemnul de cedru
are proprietăți superioare.
lățimea mi-a specificat-o drept a șasea parte din lungime,
cînd optim ar fi cinci virgulă cinci.
fereastră la un cot de punte,
ușă într-o coastă? ce design e ăsta?

potopul schimbă presiunea atmosferică -
dacă îmi revine migrena?
uite, nu se mai vede
niciun petic de pămînt,
dar plouă în continuare pentru mai multă
siguranță!
și ce-i mai rău,
toată vara am pierdut-o lucrînd la arcă,
mi-am lăsat acoperișul nereparat.

mi s-a forțat mîna, oameni buni
n-a fost intenția mea să scap,
deși dacă mă enervez,
bodogăne noe,
dau cep la arcă
dintr-o înaltă concepție despre
solidaritate.

vi.
spre sfîrșit, noe a început să deranjeze.
s-a început o investigație, a fost chemată procuratura
și un specialist de la deconstrucție mituri.
să ne prezinte noe mai exact, cu acte,
deci pe ce bază a făait atunci selecția celor șapte perechi
de animale din fiecare specie.
concursul de ocupare a locurilor
a fost organizat în mod transparent?
contestațiile au fost soluționate la termen?
o oaie suspectează că
strămoșilor ei li s-a cerut pe față o mie de șekeli mită
și dorește recuperarea integrală a sumei.

asociația pentru protecția animalelor a descoperit
că noe luase pe arcă
și pe propriul lui cîine,
față de care se făcuse astfel vinovat de nepotism.

noe a fost trimis la galere.


18 • APOSTROF

                                                Interpretări critice



            „Teoremele poetice"
            ale lui Basarab Nicolescu



Ion Pop

Un volum elegant, editat de Curtea Ve-
che, ai texte paralele în limbile franceză
și română, ai paginație și ilustrații datorate
reputatului plastician Mircia Dumitrescu, re-
unește „teoremele poetice" ale lui Basarab
Nicolesai. Cunoscutul fizician, care debuta-
se la Buairești ai o carte rămasă de referință
despre Cosmokgia jocului secund al lui Ion
Barbu (1968), a revenit în ultimii ani foarte
adesea ca dascăl universitar și autor de noi
cărți importante, într-o postură de cugetător,
autor de îndrăznețe eseuri filosofice deschise
deopotrivă spre științe și literatură, puse sub
emblema „transdisciphnarității": o formulă
sugestivă pentru perspectiva de maximă ai-
prindere asupra unei lumi în care logica „bi-
nară" ce stă la baza dialecticii filosofice se
vrea depășită spre orizontul infinit al Realită-
ții complex stratificate. Majuscula pusă ai-
vântului realitate semnalează o multidimen-
sionalitate a lumii care însumează cumva,
depășindu-le, stratul macrofizic al lumii na-
turale, biologicul și cuanticul (psihiail) - du-
pă clasificarea lui Stephane Lupasco. Con-
ceptul de „terț inclus" al acestuia, reluat de
Basarab Nicolescu, care îmbogățește teoria
lui Lupasco introducând noțiunea de „nivel
de realitate", schimbă, dinamizând-o, viziu-
nea asupra adevărului sau falsului unui anu-
mit dat sau element al lumii, prin propunerea
unei zone intermediare în care termenii logic
opuși rămân deschiși, într-o relație tensiona-
tă, între potențialitate și realizare, după mo-
delul fizicii aiantice. Translate în domeniul
estetiailui, aceste elemente capătă un relief
partiailar tocmai în măsura în care ele sunt
deosebit de apte să explice un astfel de raport
încordat în jocul dintre realitate și ficțiunea
ei poetico-artistică. Scriind despre Li.pica ar-
tei sau experiența estetică, Lupasco evidenția
chiar acest caracter contradictoriu al procesu-
lui de creație. Despre mit, fabulă, simbol,
alegorie, spunea, de pildă, că „sunt ficțiuni în
care realitatea și irealitatea, pe de o parte, cele
două adevăruri, afirmativ și negativ, al identi-
tății și al non-identității, general și partiailar,
necesar și întâmplător, spațial și temporal
etc., pe de alta, coexistă virtual, ca virtualități
contradictorii, ca posibili [...], ficțiunea ca
mit nu este nici realitate, nici irealitate, ci ce-
va între ele". Joc, așadar, dintre virtualizare și
realizare pe ambele planuri, aflate într-o con-
tradicție fertilă. „Frumosul, în sens adevărat
estetic, va fi, la drept vorbind, contradicto-
riul, coexistența din ce în ce mai contradicto-
rie a celor două valori logice"...
    Nu e loail să dezvoltăm aici aceste com-
plexe reflecții, iar un literat nefamiliarizat cu
datele științifice ale fizicii aiantice poate cu
atât mai puțin să le abordeze convingător.
Am notat doar câteva repere în funcție de
care se desfășoară, în linii mari, și meditația
din Teoreme poetice a lui Basarab Nicolescu,

care indică deja în titlu posibilitatea unei
coexistențe și comunicări între cele două
perspective asupra hunii ce par mereu in-
compatibile. Antonii nostru vorbește, desi-
gur, despre „discontinuitatea" și „ruptura"
dintre diversele nivele de realitate percepute
de conștiință, dar aceasta e o „discontinuita-
te cuantică" ce permite și saltul de la unul la
altul, trecând prin zone intermediare, sinte-
tizate metaforic în sintagma „Valea Mirării",
expresivă pentru ambiguitatea poziției su-
biectului gânditor/simțitor, coparticipant la
„obiectul" ai care se află în relație. Cuvântul
„miracol" nu este nici el ocolit, ba se face din
el însăși temelia existenței umane, ca dimen-
siune a ei poetică. Marea diversitate a „măș-
tilor lumii" își găsește formula rezumativă,
însumând mai multe nivele de realitate și
chiar „principiul general al relativității", în
ceea ce e numit „masca jocurilor" sau „cu-
vintele marelui joc".
    Structurată tematic, cartea arc drept
obiecte de reflecție teme preaim nivelele de
realitate, rațiunea, sensul, transdisciplinarita-
ea, cosmodernitatea, poetica cuantică, terțul
tainic inclus, și chiar uriașe repere precum
„Dumnezeu(i)", Viața-Moartea, încheind cu
subiectul, „Eu". In junii lor, omul de știință
deschis spre poezie construiește o amplă și
complexă rețea de reflecții, atingând adesea
forma expresivă a aforismului. Propoziții de
natură curat pozitivă, științifică, precum
„principiul complementarității contradicto-
rii" al lui Niels Bohr, „noțiunea de obiect în-
locuită prin cea de eveniment, de relație, de
interconexiune", conform fizicii cuantice, ca-
raaenil fluctuant al „conceptelor geometri-
ce", „teorema lui Godel" ce pune la îndoială
caracterul absolut riguros al matematicii etc.
anunță permeabilitatea la imaginarul poetic,
pus și el în legătură ai „imaginarul cuantic".
De aici, o afirmație insolită, după care „Poeții
sunt cercetătorii aiantici ai terțului tainic in-
clus", reformulare a reflecției lupasciene mai
sus citate. Prezența factorului afectivitate es-
te în acest cadru firească, încât se poate vor-
bi despre „metamorfoza conceptului în fapt
poetic", înseși teoremele poetice putând fi
definite ca „punct de convergență a fizicii
aiantice, a filosofici Naturii și a experienței
interioare". Intr-un loc putem avea impresia
că întâlnim o viziune apropiată de cea a lui
Nichita Stănescu din 11 clipii: „Riguroasa
aproximare a unui concept științific". Și, în
apropiere: „Să nu confundăm rigoarea și de-
finiția exactă. Prea multe definiții exacte ucid
rigoarea. Iată de ce cunoașterea poetică este
mai riguroasă decât cunoașterea științifică".
După astfel de aserțiuni, propunerea unui
„Minister al Afacerilor Cosmice condus de
poeți" nu mai pare atât de surprinzătoare,
aim nu e nici trimiterea la „nefericirea Inter-
naționalei scientiștilor", cauzată de „generali-

zarea marilor principii poetice la celelalte do-
menii ;de cunoașterii" pusă pe seama teo-
remelor poetice.
    De fapt, Basarab Nicolesai militează aici
pentru maxima flexibilitate a interpretării rea-
lităților lumii, la toate nivelele ei, în joail,
cum ar spune Ion Barbu, dintre „rigoare și
fervoare", prin excelență dinamic, deschis,
relativist, cu excluderea oricărui dogmatism,
în consecință, autorul va vorbi despre „veselii
noștri profeți ai nonsensului [care] nu sunt
decât comisarii politici ai gândirii binare", va
evidenția critic caracterul ucigaș al ideologii-
lor prea sigure de adevărul lor unic, condu-
când la totalitarisme, al „religiilor-fanatisme"
și „religiilor antircligii". Prin contrast, revolu-
ția e asociată revelației, prin medierea „terțului
tainic inclus", care „aruncă o punte între Na-
tura creaturală și Supranatură", între vedere și
viziune, având ca „armă secretă" aivântul
poetic. Nici „phimburia postmodernitate" si-
mată sub „soarele negru al sfârșitului" nu-1
încântă, propunând, în schimb, conceptul
aiprinzător de „cosmodernitate". Dintr-o
asemenea perspectivă e abordată și problema
divinului - ai o expresie a lui Lupasco, „or-
gasmul divin este eternă geneză a pluralității
cosmosurilor", iar „orgasmul lui Dumnezeu"
ar fi obiectul celebrării poetice. Subiectul
uman are aici un rol fundamental, aim am
spus, iar cunoașterea este definită în câteva
rânduri drept „co-naștere“, aim o numea
expresiv cândva Paul Claudel. O definiție
succintă a Eului e aproximată în exigența „să
devii tu însuți întrebare"...
    Ar fi desigur încă multe de notat pe mar-
ginea acestei cărți destul de neobișnuite, scri-
se, iată, de un savant, care contrazice imaginea
rigid articulată despre omul de știință prin
excelență „realist", „pozitiv", opac la imagina-
ția poetică. Dimpotrivă, Basarab Nicolesai
demonstrează aici o disponibilitate maximă
față de libertățile imaginarului sensibil, poe-
tic, prin excelență umanist, care-i marchează
și etica exigentă tocmai față de această dimen-
siune umană a cunoașterii, în raportul dina-
mic-încordat dintre vedere și viziune. Nu e de
omis, pentru ilustrarea acestei legături a su-
biectului uman (poetic) ai lumea, nici sintag-
ma de „frumusețe convulsivă" a suprarealiști-
lor, care ar fi putut amplifica sfera referin-
țelor-argument pentru adaptarea „terțului
închis" in demonstrație. Desigur, putem avea
impresia, nu rareori, că fizicianul-poetician
lucrează - cum spunea Blaga cândva - mai
mult ai arome, ai intuiții, reainoscând în
ultimă instanță gradul imens de indetermina-
re a Realității sau a „Evidenței Absolute".
Umbra luminoasă a Marelui Anonim pare a
se proiecta asupra acestor pagini care demon-
strează că frontiera dintre știință și poezie e
departe de a fi insurmontabilă.

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 19

        Aforisme


            Celine și baba



Ciprian Vălcan

Anatole France devenit patron de bordel ar face tot atît de
mulți bani ca o obscură tanti Rodica.
                            ***
   Fără ferocitatea bătrînilor scriitori am putea avea falsa impresie
că trăim în Disneyland.

   Aș acorda titlul de om al anului doar unei babe. Și asta, an după
an, vreme de o jumătate de secol.
                            ***
   Doar o babă ar putea fi mai feroce decît Celine.
                            ***
   Babele votează întotdeauna cu Marat.
   Charlotte Corday li se pare o tîrfă.

   Babele au mai multă compasiune pentru un mîț chior decît
pentm întreaga umanitate.
                            ***
   Inchizitorii au procedat cu multă înțelepciune acuzîndu-le pe
babe de vrăjitorie: era singura șansă de a le arde pe rug...
                            ***
   Așa cum ne spune o veche legendă armeană, pentm sufletul
fiecărei babe se bat cîte șapte draci.
                            ***
   Nu mi-e teamă de regina-mamă, ci doar de regina-babă.
                            ***


• Umbre. Foto: Amalia Lumei

   Un rege bătrîn începe să se teamă de demoni. O regină-babă nu
se satură să-i invoce.
***
   Propriul reumatism contează mai mult pentm o babă decît
salvarea întregii planete. O zi fără junghiuri e mult mai importantă
decît șase miliarde de leșuri.
***
   Un Vbltaire care n-ar fi devenit babă n-ar mai fi fost Vbltaire.
   La fel cum Rimbaud trecut de 19 ani n-a mai fost niciodată
Rimbaud.
***
   Deloc întîmplător, cele mai bune locuri la execuțiile publice
erau ocupate de aristocrați și de babe. Babele n-ar fi îngăduit pen-
tm nimic în lume să le scape nici cea mai mică picătură de sînge.
***
   Babele nu citesc Shakespeare, citesc doar Gogol.

   Orice înfruntare dintre Celine și o babă ar fi cîștigată fără pro-
bleme de babă: în vreme ce Celine și-ar rosti cu talent imprecațiile,
baba i-ar mînji obrajii cu excremente.

   Amenințările cu Judecata de Apoi nu au niciun efect asupra
babelor. Pe ele nu le impresionează focurile iadului, ci doar ruguri-
le din piața publică.

   Dacă s-ar hotărî să scrie jurnale, babele ar scrie precum Leon
Bloy

   Perspicacitatea psihologică a lui Nietzsche e datorată frecventă-
rii babelor. Opera lui n-ar fi fost la fel fără Malwida.

   Discipolii babelor nu sfîrșesc niciodată pe eșafod.

   Babele sînt singurii discipoli autentici ai cinicului Diogene.
***
   Lingușitori mai iscusiți decît babele nu poți găsi nici la curtea
Marelui Rege.
***
   Poate că religia finalului nu va fi religia Paracletului, ci religia
Babei.
   Nu Sfînml Duh, ci Baba eternă.
***
   Copiii trăiesc încă în vecinătatea zeilor.
   Noi, ceilalți, în vecinătatea babelor.
***
   Dacă i s-ar permite să mai creeze încă o dată lumea, baba ar
găsi o soluție originală: ne-ar face pe toți babe...

   Să trăiești într-o lume în care și tuaregii să fie doar babe...

   Ne naștem zei și sfîrșim ca babe. Nu e deloc surprinzător că
ajungem să ne temem pentm soarta sufletului nostru.

20 • APOSTROF

            Alte inedite



ARH

Uneori timpul ne aduce surprize fără să le așteptăm. Frunză-
rind zilele trecute paginile Universului literar din 1941, mare
mi-a fost mirarea de a fi descoperit într-unul din numere, la colțul
aproape uitat al „Poștei redacției**, semnătura lui Ștefan Aug. Doi-
naș în josul a două poezii. Debutând în poezie abia cu doi ani
înainte, în 1939, la Jurnalul literar al lui G. Călinescu, el trimisese
respectivele versuri la Universul literar, unde tânărul Victor Popes-
cu, fiul lui Stelian Popescu, primise de la tatăl său împuternicirea
de a superviza revista. Acesta a dat mare importanță debuturilor,
deschizând număr de număr în paginile revistei o „Poștă a redacți-
eî** extrem de bogată și generoasă, care a atras pe mulți tineri. Ul-
terior rubrica i-a fost încredințată lui Ștefan Baciu, cel care a patro-
nat-o timp de câțiva ani, sub titlul de,. Condeie noi“, în care, număr
de număr, ataca câte o problemă de poietică și de cultură literară,
publicând apoi pe cei mai buni în paginile revistei. Așa s-a întâm-
plat și cu Ștefan Aug. Doinaș, care trece pe la poșta redacției doar
cu aceste două poezii, restul fiindu-i publicate, uneori însoțite de
comentarii încurajatoare și laudative de către confratele mai vârst-
nic. Uitate pentru totdeauna acolo de poet, ele ies acum la lumină,
îmbogățind antumele poetului.
   Pentru cea din urmă poezie nu avem decât sumare supoziții. Cu
ceva timp după stingerea din viață a Monicăi Lazăr, cu care fusesem
în bune relații, am vizitat-o acasă pe mama sa, soră a profesorului
Goia de la Medicină. Se afla pe pat de oarecare vreme, trăindu-și
ultimii ani într-o singurătate impusă. Mi-a cerut sfatul în legătură
cu biblioteca fiicei sale, care se sinucisese la aflarea veștii că N. Cea-
ușescu ar fi dat dispoziție să i se demoleze vila de la începutul străzii
Andrei Mureșanu, ca să facă loc unei noi sistematizări. Am opinat
să deschidem un fond de arhivă în cadrul Bibliotecii Institutului de
Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu“, unde lucram în acel
moment. Mi-a dat mână liberă să aleg și să triez cărțile și o parte din
manuscrisele universitarei, câte mai rămăseseră. Fondul l-am creat
imediat, intenționând să pregătesc și o ediție din scrierile defunctei.
Ediția a fost gata peste puțină vreme, iar prefața a scris-o profesorul
Mircea Zaciu, care ne-a furnizat astfel o nouă inedită (aflată în pre-
zent în posesia lui Mircea Petean, căruia i-am încredințat, după
moartea profesorului, ediția pe care am lucrat-o). Din păcate, Irina
Petraș, cea care ne-a cerut cartea pentru Editura Didactică și Peda-
gogică, n-a mai avut fondurile necesare spre a o publica în acel an,
iar intenția noastră a eșuat. Singur profesorul Zaciu s-a ales, în ur-
ma semnalării mele, cu un frumos desen în tuș al lui Ion Vlasiu re-
prezentându-1 pe Lucian Blaga, iar mie mi-au rămas ca amintire
pagina cu amintirea de față și un text inedit de Mircea Zaciu, repre-
zentând prefața ediției Monica Lazăr. Frumosul tablou al lui Ion
Vlasiu îl destinasem Societății „Lucian Blaga“, al cărei membru
fondator eram, și sperasem ca tabloul să-l putem afișa în Sala „loan
Mușlea“ a Bibliotecii Centrale Universitare, acolo unde, în fiecare
an, avea loc deschiderea festivă a Festivalului Internațional „Lucian
Blaga“. îi adusesem la cunoștință intenția mea și lui Liviu Petrescu,
președintele din acel moment al Societății, și el își manifestase ne-
răbdarea de a-1 avea cât mai repede. Când m-am dus să-l ridic în
numele Societății, Doamna Lazăr mi-a destăinuit că n-a putut să-l
refuze pe profesorul Zaciu, care i l-a solicitat. Așa că am rămas fără
frumosul tablou Lucian Blaga. Reîntâlnindu-1 după puțină vreme,
l-am rugat pe profesor un singur lucru: ca tabloul să rămână în țară,
sperând astfel să-l pot recupera pentru respectiva Societate. Ce s-a
întâmplat cu respectivul tablou după moartea profesorului n-am
putut afla, deși am încercat, prin intermediul celor apropiați profe-
sorului, să aflu. Ultima dată l-am văzut atârnat deasupra biroului
său din camera de lucru pe care o avea la etajul casei sale de pe Bi-
sericii Ortodoxe, unde am putut admira din nou tușele meșteșugite
ale Maestrului. însă, punând în ordine manuscrisele Monicăi Lazăr,
am dat peste această bucată de hârtie, pe care se afla scrisul olograf
al poetului Ștefan Aug. Doinaș, cu poezia O, amintiri..., pe care o
publicăm astăzi aici.
Mircea Popa

Tăcere


Cresc norii cu cocoașe de clăbuci
sub cerul viu cu stele pe șnururi;
ogrăzile, cu umerii-n uluci
dau spcctrelor lunatice contururi.

Pe-aici aripi de-ntuneric, din cuibar,
nocturne păsări poposesc pe casă,
pe suflet, ca un cântec de mătasă,
îți poți desface caierul lunar.

Izvoare-ntoarse-n ochi sticloși de jderi
curg codrilor în cupe pentru prânzuri...
halucinante fâșii de tăceri
așteaptă-n energii de cântec să ie spânzuri.
{Universul literar, l, 1941, nr. 16, 12 aprilie, p. 6, la „Poșta redacției")



Sud


Un echinox nostalgic stârnește aripi repezi
peste surâsul verde de steaguri vegetale
coloanele de ape cu cânt întors în lespezi
despătură pe coame heraldice ducale.


Amiaza zilei-perlă-cu despletiri solare
vuiește lung în golfuri de alge și meduze
preludiu simfonic de lumânări stelare
ce va-nflori regală cu zâmbete obtuze.

întregul aer fraged e clopot plin de glasuri,
Tăcerile albastre se sfâșie-n ectenii...
Din insule cu vrajă nescrisă în atlasuri
Vâslire de galeră aduce mirodenii.

... Aievea, echinoxul răsare-alături ud
iar chiotul vibrează oriunde mă întorn.
în mine, revărsarea luminii de la sus
O beau barbari de ceață din cupele de corn.
(Universul literar, l, 1941, nr. 16, 12 aprilie, p. 6, la „Poșta redacției")



O, amintiri...

O, amintiri străpunse de pumnal!
Atât de triste sunteți pentru unii,
otrăvuri dulci pe care doar nebunii
vă sorb din cupe clare de cristal.

Mi-aduc aminte noaptea și alunii
Ce ne loveau cu frunze de opal
și trupul tău de aburi, pur și pal,
sub gura mea și fulgerile lunii.
Și dintr-odată parc-un vânt subțire
făcu-ntrc noi un semn de despărțire
stingând văpaia care ne vrăjea!

Și iată că de-atunci aluni și lună
sunt ne-ncetat aievea și-mpreună,
iar singură, și-n vis, doar gura mea.

(Poezie inedită, olografă, scrisă pe o foaie de caiet cu pătrățele
cu cerneală albastră și aflată în arhiva Monicăi Lazăr)


Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 21

eoMerwtfl eu...

Apostrof: Dragă Andrei, trăiești de ani de
zile in Germania. Putem înțelege motivele
care te-au făcut să pleci și care te opresc să te
întorci. Cum se face totuși că ai rămas atât de
legat de literatura română, căci publici mereu
în România^.

Andrei Zanca: E ora 4 în zori aici, în ho-
telul situat pe-o insulă de pe fluviul Neckar,
aproape de locul unde s-a născut Holderlin.
Mi-am ales voit acest loc de muncă, renun-
țând la toate pregătirile mele universitare,
la locurile oferite și temporar și acceptate,
spre a lucra aici doar noaptea. Au trecut de
atunci cincisprezece ani, în care grație unor
limbi străine pe care le vorbesc curent, lejer,
am putut citi aici enorm și am putut și scrie
câteva cărți, însă mai ales am putut gusta
liniștea și tăcerea deplină în izolarea noctur-
nă a insulei. Restul zilei, puținul care mai
rămâne din ea până la următoarea noapte îl
dedic alor mei. Eu m-am îndepărtat doar
spațial, adică am așezat doar o distanță be-
nefic-blestemată, fiindcă inima mea a rămas
mereu acolo între coline. Și-apoi, cum spu-
nea cineva, cum poți scrie o scrisoare de
iubire într-o limbă străină? Prima lecție de
poezie o primim când începem a bolborosi
în limba maternă primele cuvinte. Mai târ-
ziu descoperi că poezia genuină e cea care
se sustrage rostirii, recluziunii noționale,
înfiripând în cel care intră în rezonanță cu
ea o stare inefabilă. Poetul genuin este de
aceea un exilat prin excelență oriunde s-ar
afla pe acest pământ. însuși Celan, care
scria și vorbea la fel de bine și germana, și
româna, spunea cam așa: cine scrie în două
limbi minte în una...

Apostrof: Ce importanță au pentru tine, în
Germania fiind, anii de formare la Cluj?

Andrei Zanca: Anii de formare în Cluj,
cum îi denumiți, au fost și cei mai frumoși
și mai spontani. Eram tineri, eram solidari,
chiar dacă cineva va zâmbi acum la acest
lucru, aveam o revistă superbă, care ar me-
rita scoasă în volume de antologie selectată,
o revistă generoasă, însă respectând strict
criteriul valorii și-n care au apărut pentru
prima oară mulți din generația așa-numită
optzecistă din București, Iași, Timișoara,
unde textele lor nu puteau apărea. Lucrul
acesta ar merita evocat cronologic în acest
sens și exemplificat cu textele de rigoare.
Revista Echinox, căci de ea e vorba, a avut
un rol absolut de pionierat, cam ignorat de
mulți exegeți, în ceea ce privește punctul
nodal de ramificare a multor acte culturale
de azi.


Andrei Zanca

Apostrof: în ce fel te influențează mediul în
care trăiești în scrierile tale?

Andrei Zanca: Cum am mai menționat,
lucrez doar noaptea, încât după 15 ani mi
s-a schimbat complet bioritmul; astfel în-
cât, nici atunci când sunt liber, nu pot dor-
mi decât înspre ora 6 în zori. Colind noap-
tea împrejurimile, pădurile, viile și colinele
de pe aci, împreună cu câinele meu, ori mă
țin la curent cu tot ce apare și se întâmplă în
Țară, grație unor prieteni de nădejde, care
îmi trimit cam tot ce apare prin Țară și care
au și niște bloguri excelente. Mediul din jur
îl constituie pădurile, cărțile, în această în-
singurare a reîntoarcerii transparente, cum
i-am spus eu, fiindcă trec luni de zile până
să întâlnesc pe cineva ori până să schimb o
vorbă cu cineva. Cei câțiva cunoscuți mai
apropiați se află la distanțe mari, iar eu nu
mă pot decide să-i vizitez: ce-aș face noap-
tea la ei, când ei dorm, iar eu nu pot? Izola-
rea mea este, așadar, deplină și sporită și de
un trai extrem de modest din anume moti-
ve, pe care nu le mai evoc aici.

Apostrof: Ai reușit să pătrunzi cu literatura
ta în spațiul culturii germane? Cum rămâne
un scriitor, format în mediul românesc și ajuns
in mediul german, în continuare scriitor
român?

Andrei Zanca: Nu m-a prea interesat o
pătrundere, cum spuneți cu o nuanță suav-
belicoasă, în niciun alt spațiu. Singura carte
în limba germană am scris-o în trei săptă-
mâni, ca un ecou palid la cărțile mele ante-
rioare de poezie și a fost scoasă manual de
un prieten la Leonberg. Am scos-o la unele
insistențe, însă în afară de un cerc de apro-
piați nu am expediat-o niciunde. într-ade-
văr, rămân mereu pe gânduri, de fiecare
dată când aproape orice incursiune critică
la adresa mea începe cu vorbele: exilat,
desțărat etc., o altă rămășiță a vremurilor
triste - vreau să cred -, când mă gândesc că
tuturor scriitorilor occidentali, care au scris
în limba lor maternă departe de țara lor de
origine, nu li se alipește această ștampilă cu
o anume amăreală și satisfacție eufemistă.
Și mai ales nu sunt trecuți cu abilitate sub
tăcere când e vorba de o evocare în vreun
context ad-hoc din țara lor. în această izola-
re aproape deplină (și cred că aici se află
una dintre pricinile intime ale unor umori),
gândurile, iubirea în decantarea lor își spo-
resc în mod paradoxal intensitatea, tocmai
fiindcă nu se lasă contaminate de un con-
text. într-adevăr, e lesne să te retragi în
izolare. însă din toate cărțile mele scrise
doar în limba mea maternă se poate observa
că ele vizează deplin Țara, atât în cele poe-
matice ori în singura mea carte de proză
scurtă, Minuturi, cât și în cele trei cărți de
eseuri, precum și în miile de pagini traduse
din autori diverși. Tematica nu are nicio
deviere de la acest „interlocutor^. Dimpo-
trivă, poate a fost la un moment dat prea
„programatică“. Tocmai de aceea însingu-


rarea mea este mereu una a reîntoarcerii.
Dacă e lesne să te retragi, și mai greu, poate
cel mai greu lucru este să-ți menții nealtera-
tă inima, pacea lăuntrică, compasiunea în
mijlocul larmei, vulgarității, neghiobiei, în-
ticăloșirii și manipulării din jur. Inima nu
cunoaște distanța. în această însingurare (și
acest lucru este valabil pentru toți cei aflați
spațial departe de Țară) se decantează o
anume iubire, se limpezesc gândurile și
sentimentele, se purifică de orice fel de
umori, pe care le trăiește implicit, mai mult
ori mai puțin (depinde de nivelul de recep-
tare a conștiinței), unul prins în context. Și
încă ceva: cred că despre iubirea de meleag
și de mamă ar trebui să scriem doar cu cer-
neală simpatică, iar imaginea țării să o fa-
cem, cum îmi spunea și Monica Lovinescu,
mai întâi în Țară.

Apostrof: Ce înseamnă cultura română pen-
tru tine?

Andrei Zanca: Dacă ne gândim la unii
scriitori români, care au început să scrie în
limba meleagului de adopție și care au avut
succes (mai puțin poeții, firește), se poate
observa un lucru straniu: suflul culturii, al
simțirii românești deplin asumate și trăite
se infiltrează pe nesimțite în artefactele ace-
lei limbi, configurându-i o altă rezonanță
parcă, un alt soi de vigoare, care ține pe
undeva de o anume frenezie a vitalului, de
o anume prospețime afectivă (firește cu
apanajul sporirii ei odată cu depărtarea), și
care îi surprinde mereu - prin revelarea va-
lențelor propriei lor limbi - pe receptorii ei
nativi, fie profesioniști ori doar simpli lec-
tori. Asta este cultura română pentru mine.
Și apoi, cum s-ar putea deschide o poartă
maramureșeană cu un șperaclu Bosch?...

Apostrof: Când scrii, și cum?

Andrei Zanca: Problema asta a lui cum și
când mi-a adus aminte de o toamnă târzie a
anului 1988, când mă aflam în autobuz în
drum spre liceul unde predam. într-o stație
s-a urcat un prieten poet, profesor și el.
înghesuiți noi așa, hurducați, însă mai ales
bântuiți de un soi de severă lehamite din
varii motive, nu ne prea venea să schimbăm
o vorbă. Totuși l-am întrebat, așa, ca între
două pahare...: Mai scrii? Și el se uită la
mine cu un soi de poker-face printre hâcuri
și alte gemete și apoi îmi spune cu un ton
alb: Ce?... Totul se reîntoarce parcă la prima
întrebare cu răsfrângere asupra întregului
interviu, pe scurt: există texte înfiripate cu
o anume intenție, texte „facute“, cum s-ar
spune, texte funcționale. Apoi, există texte
care se ivesc spontan, neintenționat, ca un
dat, texte care se întâmplă, care se anunță
imperios în perimetrul conștiinței în anume
momente ale liniștii, ale abandonului, însă
mai ales ale unei anume smerenii, și care
scot la iveală adâncul din noi, înfiripând un
soi de re-ligare, de re-legare de un anume
miez (prin care în fond, în adânc de adânc,


22 • APOSTROF

ne suntem cu toții tare asemănători - „te-
meiul primordial al lui dumnezeu și al su-
fletului fiind unul și același", Meister Eck-
hart). Și-apoi, există larma. Când „elevată",
când cu un damțf de mahala. Adorno mai
evoca și specia acelui Bildurgskonsument,
adică unul care, prin cunoștințele sale în-
sușite dintr-un domeniu, dorește mai ales
să le demonstreze, să epateze cu ele, să
le „proiecteze" cu emfază în jur; acest soi
de formare/cultivare înmagazinată aflat sub
egida egoului e departe însă de experimen-
tarea/aflarea de trăirea individuală a auto-
rului, pe care îl „declamă" Konsument-ul,
fenomene pe care nu le-a pătruns/experi-
mentat cu evlavie el însuși, în fond fiind vorba
de interpreții/creatorii cărora le este mai
de preț postamentarea egoului decât slujirea
operei de artă. Lucru care îl apropie periculos
pe acest soi de „creator" de trăiri „simbiotice",
cu recurențe mitomane... Beethoven decla-
ra undeva, spre absoluta mea surprindere,
Bettinei von Arnim: toate invențiile genuine
înfiripă unpngres moral...

Apostnf: Ce e preferabil in poezie: să revii la
teme fi motive sau să cauți mereu noul?

Andrei Zanca: Trăim într-o lume în care
s-a ivit următorul pericol tot mai extins: ei
cred că văd, însă nu văd decât cuvinte; cred
că simt, însă doar gândesc sentimentele.
Apoi, când cauți cu tot dinadinsul noul,
acesta - ca în orice act al căutării încrânce-
nate în spațiul care ne definește cel mai
ferm, și anume cel invizibil, al gândurilor și
sentimentelor - se îndepărtează, se ascunde
tot mai mult. Trebuie să te lași găsit. Și
pentni asta e nevoi de o lungă pregătire în
solitudine. Noul, atât de obsedant la unii
prieteni ai mei din anii trecuți și care i-a
făcut să-și irosească/rateze trăirea nemijlo-
cită a frânturii lor de viață, n-a fost oare mai
mult un derivat al egoului, o chestiune ex-
traliterară? Bach este cea mai bună pildă în
acest sens, cu nesfârșitele sale variațiuni pe
aceeași temă, în care inserarea noului se
petrece firesc; însă el era pătruns de dum-
nezeire, atât de deplin și de firesc, cum ar
respira... Noul îmi pare a fi mai ales eșecul
căutării lui în... variațiunile sale individuale,
deseori tragice. El este un rezultat spontan
al harului, al datului, al auscultării, un dar
pentru cel care prin smerenie știe că nu este
decât o coardă din nesfârșitele corzi ale or-
chestrei, ale acestei lumi, care e pianul lui
dumnezeu, cum se spunea în excelentul
film The Ocean Pianist al marelui regizor
italian Giuseppe Tornatore.

Apostnf: Care sunt criteriile care te determină
să alegi o carte sau alta in vederea traducerii?

Andrei Zanca: Ca o prelungire a „interlo-
cutorului" meu dintotdeauna evocat mai
sus, ca o atestare a acelei afirmații pot spune
că până azi nu mi-am ales autorii în vederea
transpunerii lor în română cum mi-ar fi
cerut inima: i-am ales spre a înfiripa o pun-
te culturală cu Țara. Am încercat să încro-
pesc o legătură între marile edituri de aici și
cele din Țară: edituri celebre precum Suhr-
kamp, Fischer ori nu mai puțin celebra
editură a lui Enzensberger, apoi editura
Cari Hanser, prin șeful (și scriitorul) Mi-
chael Kriiger (care a mi-a scris de curând că
e de acord să vină cu mine la Cluj, la lansa-


rea cărții sale traduse de mine). Așadar, am
încercat să realizez un soi de traduceri reci-
proce între edituri etc., traducând și intrând
în legătură cu autori care ocupau în același
timp și o poziție anume în cadrul culturii.
Lucru care a fost „ignorat" de cele trei edi-
turi române (unde am încercat succesiv să
public niște autori germani în traducerea
mea, dat fiind că una după alta au lăsat să
treacă termenul de un an prevăzut până la
apariția cărții într-un contract pe care l-au
semnat...). Forurile germane - neînțelegând
deloc cum poți semna un contract și apoi să
nu te ții de el - au anulat pe rând contracte-
le, mirați de încercările mele reluate, succe-
sive la alte două edituri, care la fel au „acți-
onat". Am încetat vreme de 12 ani orice fel
de activitate de traducere în volum, mărgi-
nindu-mă doar la apariții de autori traduși
prin revistele din Țară. într-un fel, am cam
șifonat astfel niște prietenii valoroase aici,
fiindcă oamenii aceștia nu prea înțelegeau
la rândul lor că eu de aici nu pot face prea
multe (deși tot greul administrativ al zecilor
de documente, mailuri, telefoane, scrisori a
căzut firește tot în sarcina mea; o instituție
germană, Goethe Institut, mai plătea pe
atunci copyrightul pe cinci ani, pe traducă-
tor și o parte din tipar... și totuși, iată...).
Și-apoi, dintre cei 17 scriitori germani tra-
duși și scoși pe unde am putut, n-a scris un
rând nicio revistă din Țară, lucru iarăși foar-
te straniu, dacă nu semnificativ... „Firește",
nu prea au apărut se pare nici prin librării,
iar prin această gravă carență în domeniul
editorial nu au făcut decât să întărească o
centralizare, o așezare editorială pe caste, și
nu o concurență echitabilă a unei piețe libe-
re, indiferent de locul unde s-ar afla editura.
Restul vi-1 puteți închipui...

Apostnf: Ce e mai detestabil in cultura occi-
dentală?

Andrei Zanca: Nu mă interesează industria
culturală spre care se tinde pretutindeni ori
treptata ei desființare laolaltă cu sistemul
educațional, cu excepția celui robotizat,
cum se presimte în acest act al globalizării,
întru o manipulare mai sigură, mai lesni-
cioasă (căci dacă se distrug tradiția, cultura,
școala se distruge individualitatea, însăși ră-
dăcina „Arborelui", și oamenii devin mani-
pulabili, nu-i așa?). Pe mine mă interesează
mai ales actul individual autentic contopit
într-o sinergie colectivă: picătura știe că este
in mare, dar nu știe că întrec.ga mare se filă in
ea (Ma Ananda May adresându-se lui Karl-
fried Graf Diirckheim în India). O formă
responsabilă și care presupune un anume
nivel al conștiinței (și aici se produce ruptu-
ra atât de stranie între har și caracter); într-o
cultură genuină nu se poate vorbi de detes-
tabil... destestabil este însă felul cum este
tratată (ori trecută sub tăcere, ignorată) o
asemenea cultură, dacă nu chiar - cum este
în cazul experimentelor din domeniul spiri-
tual, al conștiinței - mușamalizată, luată în
derâdere, desființată cu rafinament diabolic
de foruri mai ales în unele universități de
dincolo de ocean, în vreme ce rușii sunt în
acest domeniu extrem de avansați. însă spre
a mă conforma pe scurt întrebării: tot ce are
de a face cu o anume superficialitate (medio-
crizare voită întru o manipulare mai lesni-
cioasă, în tv, radio, așa-zisele arte etc.). Sa-
cru și superficial, iată răspunsul pe scurt la


• Andrei Zanca.

întrebare; însă - spre a se înțelege mai bine
-, și în sensul unui maestru oriental:„Nimic
nu e sacru" (fiindcă totul e sacru).

Apostnf: Descrie-ne o săptămână din viața ta...

Andrei Zanca: Cum poți să descrii o săp-
tămână din viața unuia care se simte pe
Cale? Nimic neobișnuit în afară; totul fasci-
nant și zguduitor, lăuntric... iar dacă... mă
întrebi nu știu, dacă nu mă întrebi, știu...
așa e, maestre Augustin...

Apostnf: Ce a mai rămas de :pus?

Andrei Zanca: Să se insinueze oare și o
nuanță amară, dezabuzată în această între-
bare ori doar un îndemn generos la un co-
mentariu concluziv?... întotdeauna, lucrul
de care ne temem cel mai mult s-a și întâm-
plat... încât dacă am ignorat igienizarea
socială, atunci când trebuia, apucați fiind
noi de o altă streche, care eluda o Intențio-
nalitate benefică, ca punct de pornire a ori-
cărui act uman, nu ne rămâne decât reluarea
cultului pentru gesturile individuale cele
mai „neînsemnate"...
    Nimic nu poate schimba ceva dacă nu
ne schimbăm noi înșine lăuntric... întreba-
rea este cum poți declanșa acest lucru, nu-i
așa? Ei bine, ajunge să înceapă unul singur,
ca apoi, grație câmpului morfogenetic din
jur, lucrul să înceapă a contamina... Și va
contamina prin pildă, lucru garantat, și de
care mare nevoie mai are generația tânără;
atât de mare încât îl și neagă deja cu toată
forța... însă nici marea nu se ridică la cer
decât picătură cu picătură, nu-i așa?
    Și apoi, ar ajunge dacă fiecare s-ar apleca
cu dăruire, cu mare băgare de seamă și tan-
drețe doar asupra celor ce se află numai la o
aruncătură de băț în jurul lui...
■
Interviu realizat de redacția Apostrof


Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 23

        Teatru



            Ospiciul local


Flavius Lucăcel

Lola
Greta
Roli
Lulu
Tinoleti
Vocea de la difuzor



Scena 1

Locuință epațioasă, o aripă a casei elegantă, cealaltă lăsată in paragină.
O parte din acțiune se va defrișura in beciul casei, amenajat ca ospiciu.
Locatarii, oameni comuni, depnfesii d:ferite, dar cu idealuri asemănă-
toare: să trăiască bine, să moară frumos. Toți în beciul casei, :pațiul de
terapie al o:piciului local, urmăresc la televizor știrile politice.

Lulu: Ai mei sunt cei mai buni.
Tinoleti: Toți ai tăi sunt proști. Niște proști. Ai mei sunt frumoși
    și deștepți.
Greta: Ba ai mei (cântă). Vine foamea / Bine-mi pare / Ai mei o
    au cea mai tare.
Roli: Ai mei sunt înalți ca brazii. Piticilor! Pitici ca și piticii voștri.
Lola: Grași și puternici, cu mușchi, nu glumă. Ai mei au pectorali,
ai voștri platfus.
Lulu: Deștepții mei au trei perechi de chiloți.
Tinoleti: Proști. Ai tăi sunt proști. (Cântă.) Pantofii lucioși/ îi fac
    pe ai mei/ inconfiindabili de frumoși.
Lola: Grașii sunt primii. Ascultați-mă, au greutate, nu se înco-
    voaie.
Roli: înalții sunt în față mereu, chiar dacă piticii voștri se agită.
    Recunosc, au detentă, dar nu le ajută la nimic.
Lulu: Ai mei vor schimbare.
Tinoleti: Schimbăm schimbarea voastră.
Lola: Noi radem toate schimbările. Instaurăm instabilitatea con-
    structivă.
Greta: Colorații și târfele sunt prioritatea noastră.
Roli: Curățenie la locul de muncă. Ne-o dorim cu drag, o facem
    ai plăcere.

La televizor, rubrica iportivă.

Lulu: Am câștigat.
Tinoleti: Ați pierdut. Noi am câștigat. Pasăm ca la carte.
Greta: Câștigătorii sunt ai mei. Țin cu arbitrii. Săracii arbitri, cum
    duc ei tot greul.
Lola: Noi suntem câștigători. Nici nu e de mirare, la cât in-
    vestim.
Roli: Citește, în pizda mă-tii, corect. Cifrele spun altceva. Asta-i
    clasamentul.

Rubrica meteo.

Lulu: Soarele a răsărit la 7,40 pentru mine și ai mei. De dimineață
    o avem tare. Ne-am folosit-o toată noaptea și e tot beton.
Lola: Sexoșilor gerul le îngheață biluțelc. Grașilor le priește
    zăpada.

Replicile următoare vor ji cântate.

Tinoleti: Zăpada e bună pentru obrajii frumoși. îi face și mai
    arătoși.
Roli: Troienește, viscolește, pe înalți nu-i depășește.
Lulu: Ei sunt primii care mor/ Fac cangrenă la picior.
Lola: Voi cu ai voștri să muriți.
Greta (pipat): Muriți voi!
Tinoleti: Vă doresc moarte ușoară/ înecați cu unt deseară.
Roli: Sponsor principal frigiderul de sub geam.

începe o bătaie generală.


Scena 2

Toți in cămașă de forță ori la terapie de grup.

Vocea de la difuzor: Aceleași dispute banale. De azi începem o
   serie de terapie pe teme serioase. Prima temă: ctun ai vrea să
   arate înmormântarea ta? Greta, începem cu tine.
Greta: Eu la înmormântarea mea aș vrea să fiu însoțită de Tinole-
   ti, fostul meu coleg care în liceu mi-a tras două palme zdravene
   în buda băieților de la etajul trei.
Lulu: Ți-a mai făcut el și altceva.
Vocea de la difuzor: Liniște. Continuați, doamna Greta.
Greta (cântă): Mi-ar plăcea să port ceva/ Ușor bineînțeles/ Dacă
   ar fi vară/ Un decolteu/ Brodat/ Care să-mi pună în valoare/
   Sânii revărsați/ Plus o pălărie de paie cu maci/ Iar în apropiere
   să se audă mugind/ Cel puțin două vaci.
Vocea de la difuzor: Interesant.
Greta (cântă): Pe peluză lângă sicriu/ Tinoleti îmbrăcat în vizitiu/
   Bineînțeles, nici el viu.
Tinoleti: Coincidență de nume.
Vocea de la difuzor: Mulțumesc. Domnule Roii, vă rog.
Roli (cântă): Ca la nunta unui fost președinte/ Aș vrea să fiu plâns
   fierbinte./ Aș prefera un costum de catifea/ Iar pe piept o tini-
   chea/ Pe ambele părți cu fața mea./ Să se bea șampanie/ Până
   la companie./ Șapte fete deocheate/ Să mă scarpine pe spate./
   Eu să beau Dom Perignon/ în cavoul de beton/ Cu colegii de
   pluton/ îmbrăcați doar în veston.
Tinoleti (cântă): Mărg cătanele pă ștrec/ Imbrăcate-n pielea goa-
   lă/ Și cu mânurile-n jeb.
Roli: Ești tu deștept. Deșteptule.
Vocea de la difuzor: Continuați, domnul Roii, nu vă lăsați în-
   trerupt.
Roli (cântă): Muzica ambientală/ Un trombon și o chitară/ Voci de
   albi/ Versuri subtile/ Ce-am fost eu/ Doar despre mine.
Vocea de la difuzor: Suficient. Domnule Lulu, continuați dum-
   neavoastră.
Lulu (cântă): Să fiu bocit o lună de Madonna/ Să-mi țină lumâna-
   rea Maradona/ Iar groapa să mi-o astupe-un marinar/ Nu prea
   înalt/ Chelbos/ Cu-n ochi de chihlimbar.
Vocea de la difuzor: E prea extravagant. Dorințele acestea depă-
   șesc orice buget.
Lulu (cântă): Când mi-ar trece cortegiul funerar/ Cu șuturi în
   fund din fiecare bar/ Să scoateți bețivii pe trotuar.
Lola: Uau!
Lulu (cântă): Zborul avioanelor deviat departe/ Sufletului meu
   lăsându-i-se culoar liber/ Să se înalțe, să coboare/ Pe la fete pe
   sub poale.
Lola (cântă): Pe sub... degeaba.
Vocea de la difuzor: Liniște. Continuați, vă rog.
Lulu: Mi-ar mai plăcea să nu bată vântul, iar peștii să alunece dis-
   cret printre bulele mici ieșite din gurile lor. între ape, dragilor
   mei, le-aș ține un discurs lung și dens, mințindu-i bineînțeles că
   lumea a mers mai bine cu mine, că lumea se va opri fără mine.
   (Cântă.) Și aș mai vrea ceva, să-i iau locul lui Lenin în piața
   aceea din Moscova.



Scena 3

în partea eltgantă a casei, Lulu o curtează pe Lola, care este îmbrăcată
elegant și mănâncă unt dintr-un bol argintiu elegant.

Lulu: Tu zici că ești așa!
Lola: Păi nu sunt?
Lulu: Poate ești și pentru că mănânci zilnic unt. Dar e în regulă.
Lola: Și tu mănânci.
Lulu: Mănânc, dar alerg.


24 • APOSTROF

• Flavius LucăceL Foto: Amalia Lumei

Lola: Știi foarte bine. înainte nu eram așa.
Lulu: Ne cunoaștem de la trei ani. într-adevăr, nu erai așa.
Lola: Așa cum? Nu-i frumos ce faci.
Lulu: Ce dracu’ fac? Vreau să spun... Pentru mine ești... Eu pre-
   fer... înainte, ca să fiu sincer, mă deranjau... Nu erau genul meu
   cele ca...
Lola: Ajunge. După o anumită vârstă, bărbații adevărați apreciază
   volumele.
Lulu: Și eu ce fac?
Lola: Tu nu mai ai...
Lulu: Ce?
Lola: A, nu, nimic.
Lulu: Fii curajoasă și spune-mi. Vorbim serios?
Lola: Crezi că suntem toți schizofreni?
Lulu: La întâlniri, vocea de la difuzor așa susține. Ce ziceai că nu
   mai am?
Lola: Vocea aceea e a cuiva, nu ești curios a cui?
Lulu: Stăteai în colț ca o bleagă. Te-am invitat să vorbim ceva
   serios. Uite unde am ajuns. Am tot ce-mi trebuie.
Lola: Amintește-ți. Nu am fost întotdeauna așa. Au început să se
   pună după ce m-am lăsat de famat. Și tu nu mai puteai să...
Lulu: Asta am stabilit-o. înainte nu erai așa. Zi odată ce ai de zis.
Lola: De atunci se adună gram după gram. Nu am nimic de zis.
   M-ai vrut grasă, uite-mă, sunt o balenă.
Lulu: Ești ok.
Lola: Nu pot să zic același lucru despre tine.
Lulu: Vorbim serios?
Lola: Ești prost?
Lulu: Cum am ajuns în grupul ăsta de retardați?
Lola: Ce întrebare e asta? Suntem în grup dintotdeauna.
Lulu: Nu-mi aduc aminte când au apărut atâția nenorociți.
Lola: La șaisprezece ani aveam foarte multe în comun.
Lulu: Avem și acuma destule.
Lola: Avem pe dracu’. Acum ești la fel ca toți cei de-aici.
Lulu: Cu școlile mele?
Lola: Ale noastre, ale mele, ale tale, la ce ne ajută? Zilnic partici-
   păm la terapii cu toată lumea asta pestriță care pute.
Lulu: Refază.
Lola: O fac din inerție.
Lulu: înseamnă că mergi de bunăvoie, nu te tot plânge.
Lola: în starea în care sunt îmi face bine.
Lulu: Ce știi tu?
Lola: încetează, ce urmărești?
Lulu: Nimic.
Lola: Sunt un pic mai echilibrată. Chiar, sunt mai echilibrată?
Lulu: Naiba știe. Dacă aș vrea cu adevărat să ți-o trag, ți-aș zice că
   ești foarte echilibrată.
Lola: Nu-ți mai ies șmecheriile astea.
Lulu: Am o idee cu căcănarii ăștia, cu vecinii.
Lola: Nu-ți mai iese nimic.
Lulu: Păstrează-ți pentru tine remarcile.
Lola: Pentru că ești un...
Lulu: Abține-te, o să spui o prostie ireparabilă.
Lola: Un... fragil emoțional. Dar nu e o rușine, e plin de bărbați
   fragili... Mai moi... Moluți... Molișori...
Lulu: Ești tu puternică.
Lola: Nu am spus asta.
Lulu: Ți-ai ales un moment prost să devii independentă. Vin vre-
   muri grele.

Lola: încerci să mă sperii. Cu asta vrei să te reabilitezi în fața
   mea?
Lulu: Cineva face un abuz cu noi.
Lola: Țu nu cu mine?
Lulu: în partea cealaltă a casei e o mizerie...
Lola: Când trăia bietul tata nu ți-ai fi permis.
Lulu: O țin intenționat așa. Iar nouă ne lipsesc zilnic lucruri. Sun-
   tem pe cont propriu.
Lola: Ce tată și ce talie aveam!
Lulu: Ăștia sigur vor să pună mâna și pe partea noastră de casă.
Lola: Partea mea. Pe a ta au luat-o de mult.
Lulu: încetează.
Lola: Au început să se pună zi după zi, gram după gram. Fă-le o
   vizită.
Lulu: în locul ăla împuțit?
Lola: Du-te și trage-i-o. Așa vorbiți voi, bărbații? Cu o femeie
   ieftină, poate o să reușești și tu...
Lulu: Ce dracu’ să reușesc?
Lola: Te protejezi? Spune-mi că te protejezi. Nu te protejezi?
Lulu: Și acolo, și aici. Nu-mi plac copiii. Ce dracu’ să protejez?
Lola: Nu contează. Ideea e că te poți procopsi cu lucruri mult mai
   rele. îți poți pierde vederea.
Lulu: Tu nu?
Lola: Eu nu sunt obsedată.
Lulu: Nici eu.
Lola: Nu pierd vremea cu așa ceva.
Lulu: Foarte bine. Ești frigidă.
Lola: Probez cu mai multă plăcere o rochie sau mănânc o bucată
   de unt lucios.
Lulu: Să-ți fie de bine, mereu la fel.
Lola: Asta-i situația.
Lulu: Eu te invitasem să vorbim.
Lola: Ceva serios.
Lulu: Zilnic e la fel.
Lola: îmi dai chiloțeii jos, pentru câteva minute, după care, brusc,
   te răzgândești.
Lulu: Mă bați tu la cap.
Lola: Eu la cap, tu nicăieri. Despre ce-o fi vorba?
Lulu: Lucrez mult, sunt mereu pe fugă, stresat. Cineva trebuie să
   muncească in casa asta.
Lola: Duci gunoiul, strângi frunzele, asta ți-e toată munca.
Lulu: Tu veșnic în colțul tău, iar când simt nevoia să vorbim ce-
   va serios... (încearcă să o sărute.) Au trecut doișpe ani. Ne mai
   căsătorim?



Scena 4

Greta, Roii, Tinoleti in cealaltă parte a casei.

Greta lui Roli: Cum v-a mers azi?
Roli: La fel (lui Tinoleti). Spune-i tu.
Tinoleti: Bine... Foarte bine.
Greta: V-a văzut careva? (Tăcere lungă.) Să înțeleg că v-ați strecu-
   rat și de data asta.
Roli: Ai putea să taci? Sunt obosit.
Greta: Cu ce te-ai obosit așa tare?
Roli: Ești proastă? Am furat toată ziua căcaturi.
Greta: M-ați înnebunit. Vreți să ne sufocăm cu ziarele astea
   vechi?
Roli lui Tinoleti: Proasta zice „Luați tot ce prindeți“. (Cei doi
   râd.) Ziare vechi au, ziare vechi luăm.
Greta: Proasta zice, dar mai diversificați și voi rahatul.
Tinoleti: Ți-am burdușit frigiderul cu unt...
Roli: De calitate.
Greta: încetați. Mâine e zi de terapie. Purtați-vă normal.
Roli: Eu mă întind.
Greta: Normal. Ce altceva știi tu să faci?
Roli: Ai înnebunit? Ce să fac la ora asta? Privește și tu pe geam. Se
   agită careva? Toți dorm.
Greta: Dormiți și voi.
Tinoleti: Mulțumim.
Greta: înainte v-ați putea căuta prin ziarele acelea un loc de muncă.
Tinoleti: Sunt vechi.
Greta: Vechi, noi, încercați-vă norocul.
Roli: Ce-i graba asta? Toți așteaptă locuri de muncă mai bune.
   Așteptăm și noi.


Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 25

cu Ochiul
LIBER


    „Sănătatea
    este un lucru prețios"


Lukăcs Jozsef

Sub titlul Die Gesund-
heit ist ein kostlich
[Sănătatea este un lucru
prețios], Editura Schiller
din Sibiu (și Bonn) a pu-
blicat un volum intere-
sant: opera medicului bra-
șovean din secolul al
xvi-lea Paulus Kyr. Textul
atrage atenția datorită fap-
tului că este al treilea tratat

de medicină tipărit în Transilvania, fiind toto-
dată prima carte de acest gen scrisă de un me-
dic originar din această provincie istorică.
   Editura Schiller a proiectat și a realizat
cartea cu pricina în spirit transilvănean: în
volum sunt cuprinse atât lucrarea originală în
limba latină, tipărită în 1551, publicată în
facsimil, cât și traducerile textului latin în
limbile germană (traducător Konrad Goehl),
română (traducător Adinei Ciprian Dincă) și
maghiară (traducător Lâszlo Andrâs Magyar),
punând la dispoziția cititorilor tratatul medi-
cului brașovean în toate limbile vorbite în
Transilvania. Volumul este întregit de rezu-
mate în germană, română, maghiară, dar și în
limba engleză, respectiv de patru indici pen-
tru termenii de limbă latină: un indice general
de cuvinte, un indice cu părțile corpului și
denumiri de boli; al treilea cu plantele medi-
cinale și alimentele folosite în vindecare, iar al
patrulea indice cu nume de locuri și persoane,
respectiv titluri de opere amintite sau citate în
text. Volumul este atractiv și datorită ilustrați-
ilor tematice, preluate din diferite publicații
din epocă. Apariția volumului este rezultatul
colaborării unor specialiști în istoria medici-
nei și a unor latiniști proveniți din Germania,
România și Ungaria.

    Paulus Kyr, a cărui operă este republicată
în acest volum, s-a născut în jurul anului
1510. Din anul 1533 a urmat studii universi-
tare la Viena și la Padova, a obținut titlul de
doctor în medicină în anul 1534, la Universi-
tatea din Ferrara. Reîntors pe meleagurile
natale, Paulus Kyr a fost medic și farmacist la
Brașov. Era un medic respectat și în afara
orașului său, fiind chemat deseori și la curtea
princiară transilvăneană, el tratând personali-
tăți importante ale vremii, cum ar fi regele
loan Zăpolya, regina Izabella, principii loan
Sigismund și Sigismund Bâthory. S-au păstrat
informații potrivit cărora a fost chemat în
ajutor și în Țara Românească și în Moldova.
Bătrânul medic a murit în anul 1588, aflân-
du-se în călătorie spre reședința suferindului
guvernator al Transilvaniei, loan Ghiczy.
    Opera originală a medicului Paulus Kyr a
apărut sub titlul Sanitatis studium ad imitatio-
nem aphorismorum campositum. Item, alimento-
rum uires breuiter et ordine aiphabetico positae
[învățătură privind sănătatea, întocmită după
modelul aforismelor. De asemenea, pe scurt
despre proprietățile alimentelor, tratate în or-
dine alfabetică].
    Conform principiilor de bază ale medicinei
medievale, funcționarea organismului era con-
siderată a fi depinzând de două serii de factori:
cei care puteau fi asociați direct organismului,
cum ar fi constituția corpului, organele inter-
ne, lichidele care circulă în organism, dar și
deprinderile individului și capacitatea sa inte-
lectuală, toate fiind considerate realități obiec-
tive care nu puteau fi schimbate, unde medicul
nu avea posibilitate de intervenție. A doua se-
rie de factori erau considerați cei independenți
de organism, dar care influențau funcționarea
acestuia: aerul; mâncarea și băutura; mișcarea
și repausul; insomnia și starea de veghe; goli-
rea și umplerea organismului și, în final, stările
sufletești, toate acestea fiind domeniile unde
medicul putea să intervină în vederea tratării
pacientului. Medicul brașovean formula con-
cis aceste principii:

    sunt unii care se îmbolnăvesc nu din cauza
    stării propriului corp, ci datorită modului lor
    de viață defectuos, deoarece fie își duc viața
    în trândăvie, fie au vreo îndeletnicire nocivă,
    fie greșesc în felul de a dormi, fie se dedau
    jocurilor dragostei în exces, fie se amărăsc cu
    o boală sufletească sau cu probleme inutile.
    Din această cauză mulți cad pradă diferitelor
    boli grave, de care apoi nu mai scapă toată
    viața, (p. 201-202)

Prima parte a tratatului medicului Paulus Kyr
este concentrată pe factorii independenți care
acționează asupra organismului, apoi, în conti-
nuare, tratatul cuprinde un ghid privitor la ali-
mentație, cu enumerarea pe scurt a caracteristi-
cilor alimentelor. Această parte a tratatului este
deosebit de interesantă pentru cercetătorii ali-
mentației secolelor trecute. Paulus Kyr a trăit
într-o epocă în care alimente de bază din zilele
noastre, cum ar fi cartofii, roșiile, ardeii, vinete-

le, sfecla-de-zahăr, cacaua, cafeaua, floarea-soa-
relui, erau necunoscute, în schimb erau consu-
mate, de exemplu, ghinde, mămăligă de orz,
mei fiert în lapte, vin de miere. Listele de ali-
mente ale medicului brașovean reprezintă indicii
interesante ale alimentației epocii respective.
    Paulus Kyr și-a redactat tratatul cu gândul
să fie manual pentru elevii gimnaziului lute-
ran de la Brașov. El a formulat o serie de idei
și sfaturi pentru menținerea sănătății, mai
exact măsuri profilactice de ordin alimentar și
indicații igienico-sanitare. Cartea a fost scrisă
cu intenția să fie îndrumător pentru un mod
de viață sănătos și pentru adoptarea unei ali-
mentații raționale.
    Volumul, pe lângă tratatul lui Paulus Kyr,
conține și studii în limba germană ale unor
specialiști din zilele noastre: medicul Robert
Offner, editorul cărții, publică un studiu intro-
ductiv despre orașul Brașov, pentru a arăta
mediul din care provenea și în care activa Pau-
lus Kyr. Amintește despre activitatea celorlalți
medici brașoveni din secolul al xvi-lea, Valen-
tin Krauss/Crusius, Johannes Saltzmann și
Sebastian Pausche, descrie studiile de medicină
și de botanică ale lui Kyr și menționează câteva
personalități cu care acesta a avut contact în
timpul studiilor universitare. Filologul și speci-
alistul în istoria medicinei Lâszlo Andrâs Ma-
gyar a publicat un studiu despre esența învăță-
turilor dieteticii tradiționale și a patologiei
umorale, idei care au reprezentat fundamentul
medicinei încă din Antichitate și până în seco-
lul al xvi-lea, stabilind locul ocupat de opera
medicului Paulus Kyr în cadrul literaturii medi-
cal-istorice din epocă. Al treilea studiu care în-
soțește lucrarea lui Paulus Kyr aparține medi-
cului Peter Szabolcs, care a analizat afirmațiile
de ordin alimentar și dietetic din cartea medi-
cului din secolul al xvi-lea și le-a comentat din
perspectiva medicinei contemporane.
    Volumul întregește bibliografia referitoare
la Transilvania premodernă cu un text cu va-
loare de sursă documentară, destinat în pri-
mul rând cercetătorilor istoriei medicinei și
istoriei culturii, dar poate să fie o lectură inte-
resantă și pentru cei care gustă savoarea texte-
lor vechi și sunt preocupați de viața celor din
secolele trecute.





    Așteptare și anotimp


Amalia Lumei


CA UN ALTFEL de ghid
turistic se înfățișează
privirilor noul volum de
poezie al poetului Marin
Slujeru, Anotimpul nepre-
văzut (Sighem Marmației:
Valea Verde, 2013). Este o

monografiere frugală a cotidianului unui colț


        Cărți primite la redacție


• Riri Sylvia
Manor,
Încă,
București:
Tracus Arte,
2013.

Drțpre suflet

• Aristotel,
Opere: Despre
suflet,
traducere și
comentarii de
Alexander
Baumgarten,
ed.a 2-a,
revăzută
București:
Univers
Enciclopedic
Gold, 2013.

• Adrian Alui
Gheorghe,
Omul giruetă,
București:
Tracus Arte,
2013.

•Pavel Șușară,
Sissi,
București:
Tracus Arte,
2013.

26 • APOSTROF

de lume, a unui spațiu nu atât geografic, în po-
fida reperelor sale clare pe harta Nordului ro-
mânesc, cât intim, subiectiv. Debordând de
scene familiare prezentate într-o cheie poetică
proaspătă, el pare punerea pe versuri a frag-
mentelor de trăire cotidiană într-un loc unde
nu s-a întâmplat nimic, petrecându-se totuși
multe. S-ar zice că Marin Slujeru face istoria -
ordonată nu cronologic, ci după intensități
personalizate de o experiență a sa - a unei exis-
tențe ordonate de lumină și epurate de angoase
exterioare, prinzând în chenare frugale un au-
toportret pe fundal sighetean.
   Autorul invită la o plimbare poetică prin
orașul colorat de personaje umane. Incursiu-
nea începută astfel are traseul bogat, parcur-
gând locuri publice, dar și spații particulare,
importante într-o arhetipologie a vieții priva-
te. în centru, Corso aduc în atenție o poezie
citadină, unde locurile evocate sunt rezultatul
unei selecții prilejuite de o memorie afectivă.
Timpul regăsit este astfel nu doar o metaforă
a nostalgiei poetice, ci și un mod de a ierarhi-
za toposuri într-o geografie sentimentală sui-
generis. O umanitate proaspătă le populează
cu promptitudine, împreună cu micile ei ritu-
aluri, fie că e vorba despre băieți („aceleași
biciclete bibilite rezemate de vitrină,/ de câte
ori apare o nouă cafenea/ sunt băieții eterni
de la marginea orașului“ - în centru), fie de
fete („ce dumnezeițe, ce școli de manechine/
cine a zis că orașul e mort/ se poate trăi mult
și bine la Sighet/ întâlnești bătrâni noi peste
tot“ - Corso). Din asemenea crâmpeie ambiți-
onează să se iște o monografie lirică a orașului
natal al poetului, mica metropolă un pic desu-
etă, dar vitală, a Maramureșului istoric. Aici
eul liric simte curgerea timpului („mergeam
la pas prin luna lui Mai,/să scriu cum îmbătrâ-
nesc“ - Cumuluspe Corso).
   Intr-un fragment de artă poetică, Marin
Slujeru scrie: „merg mai greu primăvara/ la
fiecare pas notez sclipiri, lumini/ să mă bucur
de ele pe larg, cândva“. Caracterul solar și vi-
tal al acestei poezii se deslușește aici, la fel ca
și programul înmagazinării în vers, pentru
altă dată, a bogăției cromatice care este și o
încărcătură de trăire densă.
   Un aer familiar, un talent de-a poetiza
banalul, de a adăuga prospețime și mereu o
altă viziune aceluiași loc par să fie mărcile
poeziei lui Marin Slujeru, dându-i acesteia
calitățile și specificul minimalist. în fond, el se
dovedește un caligraf, preferând crochiul ma-
rilor și vastelor compoziții de anvergură, lu-
crând într-un spirit oriental, mai degrabă
asupra fugarului, efemerului, producând in-
stantanee. Recursul la localisme, convocat să
aducă un plus de parfum, nu favorizează însă
mereu poezia lui, altminteri decantată și aten-
tă la dialectica plinului și golului. Anotimpul
neprevăzut, nu alml decât sezonul poeziei,
merită însă frecventat.


    Evadarea din realitate


Mirel Anghel

Apăruta în 2012 în
traducerea lui Vlad
Zografi, cartea lui Richard
Dawkins, Magia realității:
De unde știm care este de
fapt adevărul (București:
Editura Humanitas, 2012),
vine la doar un an distanță
de varianta în limba engle-

ză. Cartea poate fi privită ca un rimai de inițiere
pe tărâmul fascinant al științei, acolo unde nu
există întâmplare sau supranatural, așa cum tin-
dem să credem în legătură ai fenomenele de zi
cu zi cărora le suntem martori. In știință există
o magie aparte, ne spune autorul, o armonie a
lumii ei infinite, de ale cărei secrete suntem încă
prea departe pentru a le desluși în întregime.
Richard Dawkins răspunde în paginile acestei
cărți atât la întrebările puse, cât și la cele pe care
nimeni nu ar îndrăzni să le adreseze cuiva, căci
ar părea nedumeririle unor copii: de ce este mai
cald vara decât iarna, de ce ne bronzăm mai
mult în zilele toride, cum s-au format planetele
și sistemul solar, există sau nu omuleții verzi din
altă galaxie, ce sunt stelele etc.
    Cartea este structurată în 12 capitole, toate
marcate de enigma întrebărilor care ne macină
gândurile: Ce este realitate al Ce este magia?,
Cine a fost primul om?, De ce există atâtea feluri
de animale?, Din ce sunt alcătuite lucrurile?, De
ce avem noapte ți zi, iarnă ți vară?, Ce este Soare-
le?, Ce este curcubeul?, Când ți cum a început
totul?, Suntem oare singuri?, Ce sunt cutremu-
rele?, De ce se întâmplă nenorociri?, Ce este un
miracol?. Aceste capitole corespund călătoriei
imaginare pe care o facem pornind de jos, de la
atomi și minunea vieții pe Terra și ajungând cu
imaginația acolo unde nimeni nu a ajuns vreo-
dată, pe exoplanete, posibilele lumi locuibile
din univers. Soarelui îi este atribuit rolul prin-
cipal, un astru privit din perspective diferite de
civilizații de pe toate continentele, în unele fi-
ind considerat chiar Dumnezeu, datorită im-
portanței copleșitoare pe care el o are pentru
Pământ. Fie că au fost triburi africane mărunte
sau mari civilizații precum cea aztecă, Soarele
era venerat mai mult decât orice, iar în numele
lui se făceau chiar sacrificii umane.
    Planeta și universul sunt înconjurate de o
magie pe care o putem explica tot mai mult pe
măsură ce tehnologia avansează, iar descoperi-
rile făcute de oameni țin pasul cu ea. Ceea ce
există dar nu ajunge la simțurile noastre poate
fi perceput prin deducție, cu ajutorul imagina-
ției, sprijinită de știință, căci altfel nu avem ac-
ces la cunoașterea unei mari părți a lumii, chiar
și a celei aflate dincolo de noi:

    Realitatea este tot ce există. Pare evident,
    nu-i așa? De fapt, nu e. Apar tot felul de pro-
    bleme. Ce ne facem cu dinozaurii, care au


    existat odinioară, însă acum nu mai există?
    Dar cu stelele, care se află atât de departe,
    încât, atunci când lumina lor sosește la noi,
    ar putea fi deja stinse? [...] de unde știm că
    lucrurile există, chiar și în prezent? Ce se în-
    tâmplă atunci cu o galaxie atât de îndepărtată
    încât n-o putem vedea cu ochiul liber? Dar
    cu o bacterie atât de mică încât n-o putem
    vedea decât cu un microscop puternic? [...]
    Putem, desigur, să ne sporim simțurile folo-
    sind instrumente speciale: telescoape pentru
    galaxie, microscoape pentru bacterie.

    Dimensiunile cărții sunt sporite de ilustra-
țiile lui Dave McKean, redate întocmai și în
varianta în limba română. Pe alocuri, reprezen-
tarea artistică a lumilor îndepărtate este înlocu-
ită cu fotografii surprinse de misiunile nașa
care cutreieră universul.
    Există întrebări care au răspunsuri, însă în
fața unor mistere ale naturii suntem nevoiți să
rămânem doar cu fascinația contemplării lor.
Putem explica în termeni științifici modul în
care ia naștere un curcubeu, acest fenomen
spectaculos nefiind chiar un șarpe care iese din
pământ pentru a bea apa din ploaie, așa cum
credeau civilizațiile din Africa, America și Asia.
Doar în cultura unor popoare străvechi oame-
nii puteau atinge un curcubeu, căci lumea
modernă oferă posibilitatea observării lui. Ri-
chard Dawkins abordează chiar și celebra dile-
mă a existenței extratereștrilor și a răpirilor de
oameni de către humanoizii mici și verzi care
ar călători intergalactic. El abordează cu umor
o astfel de problemă, ținând să menționeze
faptul că o mare contribuție la imaginația ex-
traterestră a oamenilor care spun că ar fi fost
răpiți de aceste ființe a fost alimentată de feno-
menul media și în special de serialul Star Trek.
Granița dintre realitate și ficțiune a fost depăși-
tă de mult timp de cei care cred cu tărie în
existența unor entități inteligente care ne-ar
urmări și răpi pentru a ne studia. Dincolo de
legendele țesute în jurul răpirilor de sorginte
extraterestră, acest adevărat fenomen căruia
i-au căzut pradă mulți oameni are o explicație
simplă. Cei care pretind că au fost protagoniștii
unui astfel de eveniment au avut de fapt de-a
face cu o paralizie în timpul somnului. Acest
capitol (Suntem oare singuri?) este unul aparte
deoarece, așa cum chiar autorul arată, în el este
subliniat ceea ce nu cunoaștem, și nu ceea ce
cunoaștem, așa cum se întâmplă în celelalte
capitole.
    Richard Dawkins vrea să arate că nu tre-
buie să fim mulțumiți cu o imagine falsă a
realității și să folosim tot ce ne oferă știința
pentru a lăsa imaginația să plăsmuiască lumi
noi, dincolo de limitele pe care singuri ni le
impunem. O astfel de lucrare se adresează
simțului comun al curiozității fiecăruia, fiind
o evadare bine-venită din stresul cotidian, o
călătorie îndelungată înapoi în timp și în
adâncimea universului, în căutarea răspunsu-
rilor banale pe care nu le știm.


        Cărți primite la redacție


• Nichita
Stănescu,
11 elegii,
București:
Tracus Arte,
2013.

• Alexandru
Mușina,
Lucrurile pe
care le-am
văzut
(1979-1986),
București:
Tracus Arte,
2013.

• Aurel
Dumitrașcu,
O mie și unu
de picioare
verzi,
București:
Tracus Arte,
2013.

• Ovidiu
Pecican,
Octavian Bour,
Migrene,
Cluj-Napoca:
Mega, 201 3.

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 27

Poeme

       de Diana Rusu

Begaiement poetique                                               Pronume posesiv și posedant                    
bâlbâit poetic                                                    Eu sunt fata cu sandale                        
Am blestemul ăsta de când mă știu venită printre lume, peste mine galbene                                        
ce monde choisi d’un dieu                                         eu sunt rezerva                                
fără să mă cred pe cuvânt nici măcar atunci când plâng în hohote  de stilou                                      
sau când bâlbâi „dedivinisation“                                  a nu știu cui și-a tuturor                     
în genunchi nu m-am rugat de când aveam trei ani și nici acum     îmi zâmbesc ipocrit și-mi scot acele de gămălie
n-aș face-o decât                                                 blocuri de recepție                            
cu sfârcurile întărite                                            chitanțiere                                    
un peu de mal rend le bien sensible                               avize de transport mărfuri                     
eu nu mai am nimic în plus față de tine                           cărți de muncă                                 
de la couverture noire ă la couverture blanche                    și anexe unu                                   
doar                                                              unul câte unul până când                       
și oricum nu-mi iese nimic din glas                               mă trezesc urlând în fața lor                  
le monde de la vie                                                împroșcându-mi pieptul cu saliva lor incoloră  
mucegăiește                                                       mai plină de satisfacție decât                 
c’est șa                                                          a mea                                          
în schimb tu ai habar de                                          a mea, de fapt, nu există în vocabularul lor   
comment s’m sortir sans sortir                                    pronume posesiv și posedant                    
eu înghit gogoși despre mine pe care tot eu mi le coc                                                            
le poeme conținu                                                  La confiture verte                             
nenorocit să fie azi și-n vecii vecilor                           Lipsit de forța gravitației                    
amin                                                              dimineața nu pot                               
Subtitrare                                                        să-mi beau cafeaua                             
                                                                  mă ridic au plafond                            
El își descheia vesta ca să poată                                 mă trezesc uneori cu ochii                     
gândi mai bine                                                    în bec                                         
traducătoarea izbuti să spună                                     iar din tabloul agățat                         
în timp ce deasupra capului                                       pe perete                                      
îi zburau luminițe                                                dispar personajele celebre                     
în formă de ciori cu aripi negre și cioc albastru                 coboară cu picioarele                          
iar el gândea                                                     cele mai lungi                                 
altfel spus                                                       sur la terre                                   
un șantier în lucru                                               Apoi îmi imaginam                              
pe macara luminițele                                              că o sărut                                     
Luminițele organizau conferințe                                   în tip ce-i zvâcnesc                           
conduse de Luminița                                               silabele din gură                              
cioara cu ciocul cel mai albastru                                 consoanele                                     
din lume                                                          leT                                            
cioara purta ochelari subacvatici                                 leQ                                            
și firma o pipă mai lungă                                         și mai ales                                    
decât macaraua                                                    rârâitul adorabil                              
atunci el își descheia vesta                                      je voudRais fcmbRasser                         
ca să-i intre filmul în suflet                                    temps mort                                     
și gândea Luminițe                                                ou eternei present?                            
                                                                  dar spațiul e un monstru                       
                                                                  la confiture verte                             
de mon essence imaginaire                                         ea e hașișul pe care nu l-am fumat niciodată   
ne grăbim, spunea                                                 senbazuru de la 4 dimineața                    
cu o mână pe volan                                                Liniștea de după                               
cu o mână pe coapsa mea stângă                                    kyoto                                          
dar mi-a fost atât de teamă că                                    ploaia de toamnă                               
n-am să știu să zic                                               dar înotăm tot timpul                          
dă-ne-o nouă astăzi                                               în frunze momiji ne scufundăm                  
la rugăciunea împărțită                                           cu tot cu preludiu ludiu postludiu             
se țineau de mâini șoptindu-și                                    și cât de bizare ne sunt                       
pulsul.                                                           orgasmele                                      
ce înseamnă puls,                                                 chiar ele ne privesc de la fereastră           
copii?                                                            orgasme bovariene (flaubert și kama sutra      
                                                                  nu-i așa?)                                     

28 • APOSTROF

Poeme

de Marian Dumitrașcu

atac de panică

respiră.

aerul te cunoaște
din copilărie

evadare

orașul
de departe
s-a stins

dincolo
de sigurul pas
și dincolo
de următorul tic
al secundei

s-au liniștit și păsările
cu zborul
într-un sol minor

cu prunii pe limbă
vântul se-amețește ușor

ne ținem de mâini
ca să vedem
unde punem piciorul

suntem plini de-ntuneric
și de lumini
cu greu reținute

nu ne trebuiesc stele

nici viitorul


kitschy

și-a răsucit
un instalator de cuvinte

l-a aprins
între degetele îngălbenite
de-atâtea cerneluri
l-a tras în piept
și l-a tușit


vitralii sparte

această ramură de rând
bătând
dincolo de-a doișpea oră
a unșpea
rupându-mi-se sub picioare
la cules lumini din stele moarte
cum eram

dă-ți jos
ceasul lui dali
domnule darwin

cosmonauții
s-au scurs de pe munte

și-acum li se mai citesc umbrele
în peștera muierii
la adunările bătrânilor
mai pescuiesc și-acum la copcă
în lanurile de porumb

să-nvârtim mămăliga
sar toți acești alchimiști
dintr-un vechi secol
(poate douăzeci)

este ora zece

se ia aprinderea

este ora nouă
omul vânăt a venit

a ridicat casă
a întemeiat familie
a avut copii

sânge de jucărie

mai potcoviți mai mai septembrie
mai galben

cad fluturi

braconieri
cu aripi pe mâini

această ramură deșir
facturii noastre la lumină
din galben
dezgalben pe galben
tot o toamnă
și tot o îngerime
căzându-le icoane îngeri
căzându-le neoanele piramidele îngeri
beciurile vaticanului semnalul îngeri
penele de scris îngeri furnici roșii
în zodia peștilor să nu ucizi iar în al șaselea rând
să nu ucizi

această ramură de niro descartes brazii nu
mai am loc. grădini suspendate
dylan burroughs armstrong cineva
n-a mai trecut pe-aici
stă mărturie
pe jumătatea întunecată
și-nc-o lună treacă bjork
cea nordică
și plină de har nu
mai am loc. supermarket superman lois lane nu
mai am loc. amos amis amin
eclipsă de pagină

demo

unde grăbește viața mea
pe bancheta din spate
condusă de-un șofer amator


Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 29

    Revista Apostrof se poate cumpăra
    în următoarele puncte de difuzare:


Librăriile Humanitas
•  București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea
 Victoriei, nr. 45.
•  Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității, nr. 4.
•  Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
•  Oradea, Librăria Humanitas „iMircea Eliade“, bd. Repu-
 blicii, nr. 5.
•  Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
•  Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str.
 Florimund Mercy, nr. 1.

    Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).

•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul „Babeș-Bolyai“).
•  str. RepubEcii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

             Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
sc Orfeu Ed srl, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statutu-
lui, Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materiale-
lor publicate.

              Comitetul Director
              al Uniunii Scriitorilor
              S iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1. mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2. virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblioteci
din România, este de:
    •  15 lei pentru 3 luni,
    • 30 lei pentru 6 luni,
    • 60 lei pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.

Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
   • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni,
   • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni,
   • 48 euro sau 60 usd pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (usd),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu


    Cuprins


• Cafe Apostrof

                                                            • Revista revistelor

Premiile revistei Luceafărul de dimineață                         2
Premiile Media pentru scriitori                                   2
• In memoriam                                                      
Alexandru Mușina, Ion Acsan                                       2
• Editorial                                                        
Urîte vremuri                                Marta Petreu         3
• Puncte de reper                                                  
Puncte de criză în literatura comparată      Mihaela Ursa        4 
• Poeme                                                            
Casa                                         Daniel Moșoiu        5
Fundătura genetică; lacob; Viitoare răni,                          
urâte cicatrici, amânate amărăciuni          Lucian Scurtu       8 
Toate cele de pe uscat                       Cătălin Pavel       18
Begaiement poetique bâlbâit poetic;                                
Subtitrare; de mon essence imaginaire;                             
Pronume posesiv și posedant; La confiture                          
verte; senbazuru de la 4 dimineața           Diana Rusu          28
atac de panică; evadare; kitschy;                                  
vitralii sparte; demo                        Marian Dumitrașcu   29
• Cronica literară                                                 
Oana Boc și cuvintele iubirii                Irina Petraș        6 
• Vertical                                                         
Serviciu critic                              Ovidiu Pecican      7 
• Sub lupa memoriei                                                
Cu cerneală roșie ca sângele: Hannah Arendt,                       
Danilo Kis și Răul radical                   Vladimir Tismăneanu 9 
• Cu OCHIUL LIBER                             (S. B.)         10
De ce scrie Lucian Boia altfel                Cristian Vasile 10
Fantasma istoriei literare                    Iulian Boldea   11
Istoria estetică & politică a optzecismului   George Neagoe   12
„Sănătatea este un lucru prețios"             Lukâcs Jozsef   26
Așteptare și anotimp                          Amalia Lumei    26
Evadarea din realitate                        Mirel Anghel    27
• Dosar: Sextil Pușcariu                                        
Sextil Pușcariu, corespondent                                   
al lui Nichifor Crainic, A.C. Cuza,                             
Aron Cotruș, Miron Cristea                    Nicolae Mocanu  13
• Interpretări critice                                          
„Teoremele poetice" ale lui Basarab Nicolescu Ion Pop         19
• Aforisme                                                      
Celine și baba                                Ciprian Vălcan  20
• Arhiva ,A'                                                    
Alte inedite Ștefan Aug. Doinaș               Mircea Popa     21
• Conversații cu...                                             
Andrei Zanca                                  Apostrof        22
• Teatru                                                        
Ospiciul local                                Flavius Lucăcel 24

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mihail Sebastian. Dilemele identității
  ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei

Colecția „Filosofie modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.       10 lei

• Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p.                20 lei
• Ștefan Borbely, Proza fantastică a Iui
  Mircea Eliade, 2003, 224 p.                      20 lei

APOSTROF

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.        15 lei

Colecția „Filosofie medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumcarten, 1998, 162 p. 15 lei

Colecția „Filosofia religiei"
• HenryCorbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 21 6 p.      4 lei

Colecția „Filosofie românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                                  10 lei
• D. D. Roșca,
  Introducere Ia „Viața Iui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 1 38 p.                1 5 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
  ediție îngrijită și prefață de Marta Petrec,
  2000, 132 p.                               15 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                                 20 lei

• Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p.
• Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p.
• Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.

15 lei

15 lei

7 lei


Colecția „(anus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
  Nord-Sud, 2006, 228 p.                          1 5 lei
• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2003, 162 p.                                    15 lei
• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
  despre echilibru, 2003,176 p.                   1 o lei
• Dorli Biaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                                   20 lei
• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p.            15 lei
• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                            1 5 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                             1 5 lei
• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 1 32 p. 15 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
  și reacțiune, ediția a u-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei
• Lev Tolstoi, Moartea Iui Ivan Ilici
  traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
  2003, 96 p.                                  15 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                   20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
  îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
  de Marta Petreu, 2005, 1 88 p.                 20 lei
• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
  și alte eseuri, 2005,172 p.                     20 lei
• Marta Petreu, Conversații cu..., voi. n,
  2006, 132 p.                                    20 lei
• Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
  Corin Braga, Virgil Mihaiu,
  Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.                  20 lei
• Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                     20 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
  asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 1 60 p.                   10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p.          12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 15 lei
• I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
  ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.     15 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă Ia a doua Venire.
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.                  15 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui
  psihiatru). Aforisme, prefețe de
  I. Necoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleolocu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 15 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane
  (în colaborare cu Editura Dacia),
  2001, 144 p.                                     10 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
  de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
  2003, 112 p.                                     10 lei
• Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
  traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
  înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărcineanu
  (în colaborare cu Editura Polirom),
  2009, 83 p. + ilustrații                         15 lei

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                     10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                      15 lei

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(Ie puteți comanda Ia www.polirom.ro):

• Ion Vartic, Bulgakov și secretul Iui
 Koroviev: Interpretare figurată Ia
 Maestrul și Margareta,
 ed. a u-a, adăugită, 2006, 160 p.            1 7,95 lei
• Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a u-a, 2007, 168 p.            19,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
 2007, 182 p.                                 19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
 2008, 112 p.                                19,50 lei
• Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008, 128 p.                        19,90 lei

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukâcs Jozsee
Virgil Leon
Amalia Lumei
Irina Petraș
Tehnoredactare:
CZEGELY ERIKA


Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.


Ana Pop
(contabilitate)


EDITORI:
□ Uniunea Scriitorilor
   din România
□ Fundația Culturală Apostrof

PROIECT SPRIJINIT DE:

PRIMĂRIA Șl
CONSILIUL LOCAL
CLUJ-NAPOCA

ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro
www.revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750


Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

ISSN 1220-3122
Revista este înregistrată la
osim cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor,
Imprimeriilor și Editurilor
Literare (ariel), asociație cu
statut juridic, recunoscută
de Ministerul Culturii.

Tiparul:
       Centrul de Presă Reformat


Puteți comanda orice carte la adresa: 400079, Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXIV, nr. 7 (278), 2013 • 31