
    Premiul Național de Poezie
    „Mihai Eminescu"

JURIUL DE decernare a Premiului Național de Poezie „Mihai
Eminescu“, format din Nicolae Manolescu, președinte, Mircea
Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A.
Diaconu și Ion Holban, a decis ca, pe anul 2012, acest premiu să-i
revină poetului NlCOLAE PRELIPCEANU. Au mai fost nominalizați
poeții Constantin Abăluță, Mircea Cărtărescu, Ovidiu Genaru,
Gheorghe Grigurcu, Ion Mureșan și Marta Petreu. Premiul, ajuns la
cea de a XXH-a ediție, este acordat de Primăria Municipiului Botoșani,
care i-a acordat poetului laureat și titlul de cetățean de onoare.
Premiul a fost înmînat poetului Nicolae Prelipceanu pe scena
Teatrului ,Mihai Eminescu“ din Botoșani, în cadrul unei gale în care
artistul Grigore Leșe a susținut concertul extraordinar ...de drugos-
te, de mzboi, de moarte, de unul sirgur.
   De asemenea, poetul Anatol Grosu a obținut Premiul Național
de Poezie „Mihai EminescuC£ - Opus Primus, ajuns la cea de a XIV-a
ediție. Juriul a fost format din: Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu,
Daniel Cristea-Enache, Andrei Terian și Vasile Spiridon.






Datorită Lindei Maria Baros, tra-
ducătoare din română în franceză
și la rîndul ei cunoscută poetă, șapte
poeți români, și anume: Mircea Bâr-
silă, Florin laru, Ileana Mălăncioiu,
Angela Marinescu, Marta Petreu, Ar-
cadie Suceveanu, Lucian Vasilescu au
fost publicați în superba revistă de
poezie Bacchanales (numărul 48, res-
pectiv 12/2012), editată de La Maison
de la Poezie Rhone-Alpes. întreg nu-
mărul revistei este o masivă antolo-
gie de poezie universală, pe tema mii-
nii, așa că sînt publicați 71 de poeți de
pe toate continentele, respectiv 71 de
poeme: despre mină. Volumul este
ilustrat cu grafică de Ernest Pignon-
Ernest și arată impresionant. (A.)


Unica responsabilitate a revistei Apostrcf
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse,
ale colaboratorilor noștri.
Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui text
îi aparține, în exclusivitate, autorului.
Apostrof


    In memoriam


Alexei Rudeanu


UNIUNEA Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor
    București anunță cu profund regret încetarea din viață a proza-
torului Alexei Rudeanu (12 aprilie 1939, Chișinău - 2 ianuarie
2013, București). Alexei Rudeanu a făcut studii primare și liceale în
Zalău, Cluj, Ăiud, terminate în 1957 la Arad, apoi la Institutul Peda-
gogic din Suceava (1968-1969). A lucrat ca redactor la diverse ziare
din Botoșani și Suceava. A debutat în suplimentul literar al ziarului
sucevean Zori noi (1957), continuând să publice reportaje, schițe și
povestiri în presa locală. Intre 1977 și 1986 s-a retras în munți, pen-
tru a se dedica scrisului. In 1992 a fondat Liga Legendelor Ltunii -
Gnomes’ Land, pentru promovarea copiilor români talentați, iar în
2000 a înființa Cetatea literată: Revista scriitorilor români de pretutin-
deni, care apare doar pe internet. A semnat și cu pseudonimul
Alexander Mertz.
    Debutul editorial al lui Alexei Rudeanu s-a produs în 1969 cu vo-
lumul de povestiri Exilul pisicilor, urmat de Ultimul monac (1973).
Trecerea de la povestire la roman Alexei Rudeanu o va realiza cu Focul
rece (1973). Cu Pietrele acestei case (1975), Alexei Rudeanu a inaugurat
un ciclu ce se încadrează în categoria „cronicilor de familie“, care
cuprinde șiMansarda colibei (1976), Fratele norocos (1980) p\ Rușinea
familiei (1983). A mai publicat și alte romane și volume de povestiri
și nuvele. In 2007 a publicat, sub pseudonimul Alexander Mertz, ul-
timul său volum, romanul Maraton spre fericire.
    Prin dispariția lui Alexei Rudeanu, proza românească suferă o
dureroasă pierdere.




Dan Mihăescu


Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor
București anunță cu deosebită tristețe încetarea din viață a proza-
torului Dan Mihăescu, cunoscut umorist și scenarist TV. Dan Mihăescu
s-a născut la 5 iunie 1933. A scris scenarii pentru momente umoristi-
ce, a creat scenete pentru mari actori, precum Dem Rădulescu, Tamara
Buciuceanu-Botez, Toma Caragiu, Amza Pellea sau Nicu Constantin.
De-a lungul carierei sale a colaborat cu realizatori TV ca Tudor Vornicu,
Valeriu Lazarov și Titus Munteanu.
    Printre filmele regizate de Dan Mihăescu se numără: Cum ne-ar
vrea bărbații?! (1982), Cine nule la urmă (1977), Avocatul (1976),
Primarul activ (1976), Un text cu bucluc (f 976), Administratorul de bloc
(1973), Sorcovitorul...voluntar (1973), Interviu cu un idol (1972),
Antinevralgicul (1970), Secția corecțională (1970). A debutat la Unda
veselă, apoi a scris la revista de umor Urzica. De asemenea, a colabo-
rat și la revista Magazin, unde a scris un roman-foileton intitulat Alo,
miliția!, ulterior fiind realizat și primul film polițist. Printre volumele
scrise de el se numără romanul Ancheta (1962), nuvela Prevestirea călu-
gărului Chesarion (1966), Călătorului iișade bine cu...gluma! - schițe
umoristice, în colaborare (1976), Slalom printre bănuiți - roman
(1981), In căutarea umorului pierdut - schițe umoristice (1983),
Fereastra dinspre... adevăr - roman (1985), Cartea cu zâmbete - schițe
umoristice (1986), Poiana cu zâmbete - schițe umoristice (1988). După
1989 și-a continuat cariera și a contribuit cu multe momente umori-
stice pentru emisiuni de divertisment. In martie 2011, a fost lansat,
în prezența artistului, volumul biografic Dan Mihăescu: Spovedania unui
umorist, de Armie Musca.
    Prin dispariția lui Dan Mihăescu, breasla literară se desparte cu
regret de un profesionist al scrisului pentru televiziune.



Bogdan I. Pascu


Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor Bu-
curești anunță cu profund regret încetarea din viață a poetului
Bogdan I. Pascu. De profesie jurist, deputat în Parlamentul României
și apoi expert parlamentar, Bogdan I. Pascu a iubit poezia, căreia i-a
dedicat numeroase clipe din viață și care i-a înseninat ultimii ani, măr-
eați de suferința unei boli ce l-a făcut să dipară prematur. Artist deli-
cat și prezență discretă și reconfortantă, Bogdan I. Pascu a avut un tra-
seu liric început cu volumul Cită vreme iarba (1998) și încheiat cu
Umbra: Poeme Zen (2005), marcat mai ales de realizări din specia poe-
melor într-un vers și a haikuurilor.
     Prin dispariția lui Bogdan I. Pascu, literatura noastră pierde un
autor devotat lirismului.


2 • APOSTROF

                                              Eveniment



            lașiul
            întroienit


Eugenia Sarvari

        fie trebuie să-ți ipun un lucru,
        nu cu mintea să-l pricepi, ci cu
        frumusețea ta sălbatică.
Lucian Blaga

La MIJLOC de decembrie, înfruntînd tro-
iene și viscol, am ajuns la Iași. Răsplata
a fost mare: două spectacole ale Operei Na-
ționale, de un înalt nivel european, într-o clă-
dire proaspăt renovată, în care auriul bal-
coanelor se îngemănează de minune cu
verdele delicat al pereților ori cu roșul odih-
nitor al fotoliilor.
  înainte cu cîteva ore de premiera Tro-
ienelor, am primit un cadou nebănuit și
neașteptat: am putut asista la repetiția-exer-
cițiu pe care Elizabeth Swados - colabo-
ratoare a lui Andrei Șerban de pe vremea
cînd avea doar 18 ani și crea muzica pentru
Medeea de la La Mama - a făcut-o cu so-
liștii. O urmăream cum le explica artiștilor,
secondată îndeaproape de Andrei Șerban și
de Dana Dima (regizor secund), „cit de
importantă este dinamica și cum ei trebuie
să simtă energia vitezei sau forța înceti-
nirii“, cum lamentoul ka-ha-gio „trebuie
incantat ca și cum vocile ar urca un mun-
te“, cum „tristețea situației nu are ce căuta
aici, trebuie lăsată la o parte, iar gîndul să
însoțească vocea în escaladarea ei spre vîrf“.
Figura ei micuță și uscățivă trecea de la un
grup la altul, imprimîndu-le ritmuri dife-
rite, susținute de toba lui Lucian Maxim,
director muzical și orchestrator, ritmuri
care, ca intr-un canon, începeau să se între-
pătrundă, să interfereze, iar atunci cînd rit-
mul se intensifica, el părea a veni inclusiv
de la balcon, așa incit aveai senzația că ești
înconjurat, împresurat de sunete. Fiecare
silabă în acest tip de emisie are o valoare
egală, ca și cum ar fi un univers în sine, tre-
buind explorată la maximum, pentru ca
sunetele să treacă prin spectator. Sunetul
„nu trebuie să fie frumos, nu este nimic es-
tetic aici, el trebuie să zguduie“. Cred că
opțiunea pentru greaca veche și pentru la-
mentațiile-incantații - din care puteau fi
distinse frînturi, fragmente, cioburi dintr-
o existență care acum revine la suprafață de
pe un fund de mare - se justifică dacă ne
gîndim că spiritualul nu ajunge la cuvînt.
El se oprește la silabă. Silabe-sunete care
curgeau, trăiau pretutindeni, străbăteau
spațiul în toate direcțiile, învăluind, luînd
în stăpînire, înspăimîntînd, și, în cele din
urmă, purifieînd. Ceea ce Andrei Șerban
experimentează cu actorii sau, în cazul de
față, cu cîntăreții sînt, de fapt, exerciții spi-
rituale aplicate. Pe care și Grotowski și dis-
cipolii lui le făceau. La rîndul său, Mircea
Eliade își amintește de acest gen de exerciții
spirituale despre care vorbea un student al
său, totodată actor amator, care îi descrie


• Foto: Paul Buciuta

un anumit tip de exerciții psihofizice, exe-
cutate înainte de spectacol, avînd menirea
de a transforma trupa într-o comunitate
psihofiziologică. Dar dacă în povestirea lui
Eliade, Adio!.., între sală și interpreți apare
o ruptură, în cazul de față aceasta dispare,
întrucît artiști și spectatori au ajuns în ace-
lași moment intr-un timp lituigic, ieșind,
pentru o perioadă, din păcate limitată, din
timpul istoric, cotidian. Și în acest sens,
cred că Troienele pot să joace rolul unor
exerciții spirituale, avînd ca efect înălțarea
sufletului în sfera divinului, o formă de ru-
găciune eliberatoare, chiar o piesă de tran-
ziție între vechiul și noul ezoterism.
    Concepută de Liz Swados ca operă, Tro-
ienele a fost interpretată mereu doar de ac-
tori, fiind pentru prima oară pusă în scenă
cu cîntăreți profesioniști. „Ideea montării
Troienelor“, povestea Andrei Șerban, „a ve-
nit de la actrița braziliancă Ruth Escobar,
care văzînd Mede ea mi-a propus să fac acest
spectacol.“ Astfel, regizorul a plecat, îm-
preună cu Liz Swados și Priscilla Smith, în
Brazilia. Vizitînd un sat de lîngă Salvador,
Bahia, unde se mai păstrează intacte rituri
ale unei vechi civilizații, s-au lăsat prinși în
magia lor văzînd cum, în atmosfera încinsă,
sunetul devenea periculos, mișcările ciuda-
te, iar participanții se eliberau de energiile
negative prin acest ritual eliberator, puri-
ficator. A fost un prilej de întîlnire cu ener-
gii vii și adevărate. Din Bahia și din alte
locuri de pe glob, unde există încă ritualuri
intacte, compozitoarea a preluat energii,
le-a decantat și le-a esențializat, rezultatul
fiind acest răscolitor mesaj de dincolo de
timp.
    Faptul că am putut vedea o părticică din
ceea ce a însemnat pnpararea spectacolului
a fost o pregătire necesară și inițiatoare în
a putea recepta prin toți porii ceea ce a ur-
mat. Pentru a vedea sfîrșitul unei lumi, al
unei civilizații, sîntem conduși prin culisele
strimte, întunecate și negre ale scenei în
ritmul tobelor și în strigătele războinicilor
greci, în fața cărora, mi-am dat iute seama,
toți eram gali. Ne găsim, dintr-odată, cap-
tivi într-o lume de dincolo de vreme: că-
derea Troiei. O breșă se creează în timp și
noi, oamenii anului 2012, avem acces

nemijlocit la dimineața în care, încremenite
în suferință, troienele sînt îmbarcate în co-
răbiile cuceritorilor. Apoi, eliberați din
spațiul îngust, sîntem îndrumați de regizor
în persoană, pe scenă. Dar disconfortul de-
vine și mai evident cînd grupuri de soldați
își fac loc înghiontindu-ne, bruseîndu-ne,
îmboldindu-ne, în urmărirea femeilor hăi-
tuite. Trei pasarele din lemn de brad, încă
mirosind a rășină, ne înconjoară din trei
părți. Sînt metereze-locuri de tortură pe
care vor urca personajele principale. He-
cuba (Simona Titieanu), regina-preoteasă,
care conduce, îmbărbătează, pedepsește,
dominînd scena cu statura ei princiară.
Cassandra (Lăcrămioara-Maria Hrubaru-
Roată), prințesa-menadă răpită, dansînd
dezlănțuit în lumina torțelor și profețind
lucruri pe care nu le putem înțelege cu
mintea, dar le simțim pătrunzîndu-ne di-
rect în suflet. Frumoasa Elena (Ana Maria
Donose Marcovici), crunt umilită, purtată
în mijlocul spectatorilor, într-o cușcă pe
roți, unde, după ce a fost maltrată de sol-
dați, este supusă sub ochii noștri unui viol
monstruos al unui urs. Caracterul orgiastic
și dezlănțuirea de forțe a scenei amintesc de
cultul lui Dionysos, cînd ceremoniile aveau
loc în munți, noaptea, în sunet de flaut.
Andromaca (Marinela Nicola), văduva lui
Hector, însoțește spălarea rituală a lui As-
tianax cu o lamentație-incantație-bocet gu-
turală insuportabilă. în tot acest timp noi,
masă tăcută și neluată în seamă, asistăm
neputincioși și copleșiți de o spaimă care
ne răscolește viscerele, la toate aceste gro-
zăvii, dar simțind cum, prin suferința lor,
femeile captive emit un fel de unde energe-
tice, umplîndu-i de spiritualitate pe aheii
sîngeroși. Ciudat cum nu am viețuit, măcar
pentru o clipă, triumful învingătorului.
Oare ne simțim mai confortabil în pielea
învinșilor, a celor care pierd totul, și nu
a acelora care, pășind peste cadavre, în-
fig stindardul victoriei în noi pămînturi?
Momentul morții sacrificiale a prințului
Astianax a fost semnul la care cortina s-a
ridicat. Sentimentul că am fi niște jucării
ale sorții a devenit și mai pregnant în mo-
mentul în care o parte din troiene și-au
A

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 3

PUNCTE DE REPER

Cine A fost Paul Gusty? Născut în 1859
în București, Paul Gusty a debutat ca
actor și sufleor în trupa lui M. Pascally. Din
anul 1882 a fost angajat la Teatrul Național
București pe postul (funcția) de copist de
roluri. Era pe acest post și în timpul direc-
toratului lui Caragiale, și după aceea. Dar
îndeplinea și funcția de regizor (director de
scenă), făcea localizări de piese de teatru și
traduceri. A ajuns și director al Teatrului
Național București. A decedat în 1944.
Amintirile sale despre Caragiale, publicate
în săptămânalul interbelic Vremea, sunt
menționate, dar nevalorificate de Ș. Ciocu-
lescu, Marin Bucur și Ștefan Cazimir, lacu-
nă pe care ne propunem să o suplinim aici.
   Când și în ce împrejurări l-a cunoscut
pe Caragiale? Ca oameni de teatru, Cara-
giale și Gusty știau unul de altul, făcuseră
amândoi parte, dar în perioade diferite, din
trupa lui M. Pascally, ca sufleori. Caragiale
debutase ca autor dramatic în 1879 pe sce-
na TNB, iar Gusty, copist de roluri la TNB,
se remarcase ca autor de localizări (Depu-
tății in halat șiArză-i-ar focul București),
unele lucrate pe scena Naționalului. „Am
făcut cunoștință mai de aproape cu Cara-
giale prin 1887“, scrie Gusty. Se întâlneau
foarte des în casa actorului C. Nottara,
prieten din copilărie al lui Gusty. Mai ve-
neau și alți oameni de teatru (ai scenei): Gr.
Ventura, Dem. Racovitză, Vasilache Side-
rescu, dna Șevlovsky, fostă artistă, și Al.
Alexandrescu. Se juca pocher.
   In calitate de om de teatru și apoi de
salariat (angajat) al TNB, Paul Gusty a cu-
noscut direct problemele privind reprezen-
tarea pieselor lui Caragiale pe scena TNB,
de la debutul dramaturgului în 1879 până

Paul Gusty
despre Caragiale

Traian D. Lazăr

la moartea acestuia și după aceea. Impresii-
le sale constituie deci o sursă de prim ordin
în acest domeniu. Din amintirile sale aflăm
că scoaterea de pe afiș a comediei O noapte
furtunoasa, după numai două reprezentații
în februrie 1879, se făcuse, credeau con-
temporanii, „din motive politice“. D. I.
Suchianu, în Note ți Amintiri, scrie însă că
piesa a fost scoasă în urma stăruințelor lui
V Alecsandri. Caragiale a tradus piesa Ro-
ma învinsă, de Al. Parodi. „A fost o tra-
ducere minunată care a plăcut și lui Alec-
sandri“, spune Gusty. Cea de a doua piesă
de teatru a lui Caragiale, comedia intr-un
act Soacra mea Vfna, s-a jucat în februarie
1883, „fără succes deosebit“, scrie Gusty.
In schimb piesa O scrisoare pierdută a avut,
încă de la premieră (13 nov. 1884), „un
succes răsunător, cel mai mare pe care-1 ob-
ținuse până atunci un autor original. S-a
jucat de 18 ori [în stagiunea 1884-1885],
o serie neajunsă de nicio altă piesă origi-
nală“. D’ale carnavalului a fost o „piesă pre-
miată de Comitetul Teatrului [Național
București], dar ostentativ respinsă de pu-
blic [apr. 1885]“. Drama Năpasta „a fost
primită cu răceală de critică și public“ la
premieră (4 febr. 1890).
    Relatările lui Paul Gusty pot servi la
descifrarea personalității lui Caragiale,
întrucât l-a cunoscut îndeaproape, înainte
ca acesta să devină director al TNB, când
frecventau amândoi casa actorului C. Not-
tara, și în timpul directoratului, când a co-
laborat cu Caragiale ca regizor și autor de
localizări, precum și după aceea.
    Ca director, Caragiale

    era dârz, harnic, neobosit, ordonat, precis în
    ordine, sever în execuția lor. Imediat după
    sosirea lui, s-a făcut curățenie serioasă în
    teatru. Repetițiile mergeau ca un ceasornic.
    Punctualitatea era la ordinea zilei, cea mai
    mică întârziere pedepsită. Era priceput în
    toate, îl găseai inspectând toate colțurile


    Teatrului, sosea fără de veste în sălile de
    repetiție, într-un cuvânt ne încremenise cu
    atâta desfășurare de energie. Toate mergeau
    ca pe roate. [...] Deși era foarte sever în
    administrație, severitatea lui respira voioșie,
    aluneca în glumă, în curante de duh... și toți
    căutau să-i fie pe plac, mai cu seamă că
    simțiseră că avea o mână de fier, fără mănușă
    de piele de Suedia,

își amintea Paul Gusty.
    Prima măsură luată de Caragiale după
numirea în funcție a fost „să ceară Ministe-
rului să dea ordin să se facă o inspecțiune
financiară gestiunei directoriale a lui C. Stă-
ncescu, fost Director general în stagiunea
precedentă¹¹. Astăzi o asemenea „inspecțiu-
ne financiară“ se numește audit și se prac-
tică împotriva adversarilor politici sau a
celor bănuiți de incorectitudine. întrucât I.
L. Caragiale nu aparținea Partidului Con-
servator, cererea sa nu era alimentată de re-
sentimente politice față de liberalul Stăn-
cescu. Nici bănuiala de incorectitudine nu
se susține, căci Gusty ne spune că Stănces-
cu era „om bun, blând, foarte cinstit, po-
liticos, timid, bine văzut de toată lumea“.
Și atunci? Izvorul cererii de inspecție finan-
ciară se află în aversiunea personală a lui
Caragiale față de Stăncescu. De ce? Pentru
că, ne lămurește Gusty, în anul 1885, când
Caragiale participase cu piesa D’ale carna-
valului la concursul pentru cea mai bună
piesă românească nejucată, C. Stăncescu
avusese o poziție distinctă de cea a celorlalți
membri ai comitetului, condus de Titu Ma-
iorescu, care opinau că premiul se cuvine
lui I. L. Caragiale. C. Stăncescu a fost de
părere ca premiul să se dea lui Caragiale
„pentru lucrările sale în genere“, nu pentru
D’ale carnavalului, care „e o piesă prea
ușoară și lipsită de consistență scenică“.
Ședința comitetului fusese secretă, opinia
lui C. Stăncescu nu fusese înscrisă în pro-
cesul-verbal și acesta a semnat, împreună

continuat lamentațiile în lojile aurite-cre-
neluri de castel și cînd, de pe scenă, venea
răspunsul tovarășelor lor, totul peste cape-
tele noastre - hotărîri luate undeva foarte
sus, în înalt. Eram iarăși în centru, așezați
în stal, cu mulțimea prizonierelor și a tem-
nicerilor înconjurîndu-ne din toate părțile.
Eram, în același timp, într-un cer auriu și pe
pămînt, în mijlocul ororilor. O întoarcere
în timp, o suspendare, de fapt, a timpului
sau o revenire a lui printr-o buclă în care
întoarcerea acolo a fost posibilă.
    Omul tragediei grecești trăia în spiri-
tual. Dialoga firesc cu zeii. Era un amestec
între lumi. Azi, pentru a exprima adevăruri
spirituale, după cum susținea Rudolf Stei-
ner, e nevoie de un limbaj special, de o re-
inventare sau topire și remodelare a cuvin-
telor. Andrei Șerban a găsit cheia acestui


limbaj și ne-a demonstrat că această lume
chiar există, că putem să pătrundem în ea,
iată, cu mijloace omenești, dar doar în con-
dițiile unei curățări energetice a ființei, a
unei purificări de prejudecăți, rutină, fal-
sitate, conveniențe. Intelectul nu ne ajută
aici, ci numai și numai sufletul. La anumite
intervale de timp - 1974, 1991, 2012 -
regizorul trage cîte un semnal de alarmă că
a sosit momentul să ne deschidem canalele,
despre care vorbesc toate învățăturile ezote-
rice, înspre cerul spiritualității. Troienele ne
sînt călăuze. Trecutul invadează prezentul
și ne ajută să trecem pragul. Doar de noi
depinde să ne lăsăm fricile la intrare.

Troienele, după Euripide
Muzica: Elizabeth Swados
Regia: Andrei Șerban
Regizor secund: Daniela Dima

Costume: Doina Levintza
Director muzical și orchestrator: Lucian
   Maxim
Asistenți de regie: Alexandru Gherman,
   Anca Șerbănuță, Victor Zaharia
Maestru de balet: Dorina Cotorobai
Distribuția: Simona Titieanu (Hecuba),
   Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată
   (Cassandra), Marinela Nicola (Andro-
   maca), Ana Maria Donose Marcovici
   (Elena), Andrei Gheorghe Sava (Abile),
   Octavian Dumitru (Menelaus), Ștefănel
   Gheorghe (Astianax), Victor Zaharia
   (Urs), Alice Todică (Atena), Natsuko
   Oshima (Poluxena) etc.

4 • APOSTROF

    cu ceilalți membri ai comitetului, pentru
    premierea piesei D’ale carnavalului. Cara-
    giale a aflat întreaga poveste și de atunci
    „avea un dispreț profund, aș putea zice
    ură", precizează Gusty, împotriva lui Stăn-
    cescu. Același Gusty consideră că Stăncescu
    avea dreptate, argumentând cu ostilitatea
    publicului la premiera piesei. Reținem că
    autorul Caragiale era orgolios, se considera
    deasupra celorlalți, infailibil și se răzbuna
    pe cei ce nu-i recunoșteau valoarea. Atunci
    când, ca director al TNB, trebuia să-i comu-
    nice lui Titus Dunca neacceptarea unei pie-
    se propuse de acesta pentru repertoriul tea-
    trului, i-a precizat tranșant: „Autor e numai
    unul care face piese bune ca mine, nu
    fleacuri proaste ca tine". Iar când i s-a re-
    plicat: „Nu vezi d-le că ești nebun", a răs-
    puns: „Ca și tine, cu diferența că eu sunt
    un nebun genial, am bosa geniului colea
    (arătându-și fruntea) pe când tu ai bosa
    contrarie".
   Cunoscător din interior al lumii teatrale,
directorul Caragiale a luat măsura ca TNB
să dispună, din dotare proprie, de recuzita
necesară spectacolelor. „A fost cel dintâi
director care a înzestrat Teatrul cu 5, 6
rânduri de mobile noi, tablouri, bahute,
statuete, covoare, gobelinuri etc. Predece-
sorii lui se mulțumeau, pentru anumite
piese, numai să le închirieze de la Pascu sau
alt negustor de mobile.“
   Era obiceiul ca, în antractele spectacole-
lor de la TNB, publicul să pătrundă pe sce-
nă pentru a lua contact cu protagoniștii.
Probabil că accesul, din sala de spectacol, la
cabine și la spațiile din spatele scenei nu se
putea face altfel. Acest fapt, a observat
Caragiale, împiedica mașiniștii la schimba-
rea decorurilor. Spirit disciplinat și bun or-
ganizator, Caragiale a decis „să interzică pu-
blicului să pătrundă în antracte pe scenă". A
așezat „un cerber" la ușa scenei, dându-i or-
din „să nu lase să treacă nici pe Dumnezeu
din ccr". O măsură „foarte bună și dreaptă
de altminteri", apreciază Gusty. Dar care
i-a creat inimiciții, căci pe Șt. Velescu, pro-
fesor la Conservator, care voia să pătrundă
pe scenă pentru a vorbi cu foștii săi elevi, 1-
a apostrofat: „au fost elevii d-tale dar sunt
astăzi artiștii mei, și d-ta n-ai ce căuta pe
scenă".
   Directorul Caragiale a dorit să asigure
o gestionare corectă a veniturilor teatrului.
In acest scop, a suprimat biletele de favoa-
re. Din loja directorială, el „număra lojele
și stalurile goale și își făcea, aproximativ,
calculul rețetei serale". După spectacol, ca-
sierul îi aducea încasările, directorul fiind
în măsură să certifice exactitatea lor ori,
constatând vreo nepotrivire, să ia măsuri de
îndreptare. A constatat astfel că unele per-
soane, chiar dintre prietenii lui, având bilete
cumpărate pentru stal, vizionau spectacolul
din loje, dacă acestea erau goale (libere).
Observând că prietenul său Alex. Orăscu
obișnuia să procedeze astfel, Caragiale a
așteptat un spectacol în care acesta era în
culpă și pentru că nici la atenționarea ce i-a
fost făcută de către lojar nu a părăsit loja,
s-a deplasat personal la vinovat și,

   deși era public în dreapta și în stânga lor, 1-
   a poftit să iasă afară din lojă, adăugând că
   numai pentru faptul că-și cumpără un stal
   nu are dreptul să ocupe o loje, că unde ar
   ajunge teatrul dacă toți care cumpără câte un
   stal l-ar imita. Orăscu a ieșit din loje și direc-
   torul avu un dușman în plus. Directorul
   avea dreptate în fond, dar a procedat - cred
   eu - fata tact. II amuza să-și necăjească
   prietenii.

Retribuția actorilor TNB era calculată în
funcție de importanța rolurilor pe care le
interpretau. Suma era deci variabilă. Exis-
tau situații în care, prin favoruri personale
sau din alte motive, unor actori li se stabi-
lea o retribuție în sumă fixă. în vremea
directoratului lui Gr. Cantacuzino, o ase-
menea situație avea actrița Aristizza Roma-
nescu. Bazându-se pe prietenia strânsă cu
Caragiale și invocând precedentul Aristiz-
zei, actorul Ștefan Iulian a solicitat să i se
acorde o retribuție fixă, fiind însă refuzat.
    Se zice că funcția schimbă pe om. A fost
valabilă această constatare și în cazul lui
Caragiale? Paul Gusty a observat unele
schimbări în vestimentația lui Caragiale și
în raporturile cu prietenii, în perioada cât
a fost director general al teatrelor, dar nu se
pronunță ferm în sensul că ele se datorau
funcției. Gusty ne spune că înainte de a fi
și după ce a fost director al TNB, Caragiale
umbla îmbrăcat în „haine groase, cu o vestă
cojoc și cu o căciulă țurcănească în cap, așa
cum ni-1 arată și bustul lui din foaierul
Teatrului, făcut de amicul nostru O. Spae-
the". După ce a fost numit director, „în Ca-
ragiale se produsese oarecare metamor-
foze", observă Gusty: „Se îmbrăca ă quatre
epingles“. Obligațiile sale sociale și proto-
colare îi impuneau acest lucru, explică
Gusty. Ca și predecesorii săi în funcția de
director general al teatrelor, Caragiale era
poftit la Palatul Regal ori de câte ori regina
Elisabeta avea câte „o serată artistică", mai
ales pentru că „ îl aprecia foarte mult ca au-
tor și scriitor în general". Gusty relatează
că regina i-a solicitat lui Caragiale să pregă-
tească spectacolele ce urmau să se desfă-
șoare la Peleș cu prilejul vizitei prințului
moștenitor al Marii Britanii, viitorul rege
Eduard al VH-lea. Timp de vreo 20 de zile,
Caragiale a locuit la Peleș, a luat masa cu
regele Carol I și a trăit în mijlocul elitei de
la curtea regală. S-a întors de acolo „mai
ferchezuit și mai radios ca oricând". Gus-
turile vestimentare elevate se formează în
timp și în mediul social potrivit, iar origi-
nea socială modestă scotea uneori la iveală
lacunele lui Caragiale în această privință.
„La deschiderea stagiunei a apărut în loja
directorială în frac și vestă negre, cravată
albă, ghete de lac și cu pantaloni în culoarea
tabacului. Probabil că a voit să lanseze o
modă nouă", comentează Gusty cu ironie,
redând, probabil, nu doar poziția sa, ci și
reacția publicului elitist al epocii față de
ținuta vestimentară a lui Caragiale din acel
moment.
    Gusty comentează și transformările in-
tervenite în raporturile lui Caragiale cu
prietenii după accederea în funcția de di-
rector general al teatrelor:

    Adevărul e că devenind Director s-a observat
    o schimbare pronunțată în atitudinile lui
    Caragiale. Pesemne că intrând în sferele înalte,
    i s-a schimbat și temperatura și tempera-
    mentul. Era mult mai rece, mai mândru, ca să
    zic așa, mai oficial cu prietenii lui de odinioară.
    Dar se poate să fie o părere greșită. Căci de
    îndată ce n-a mai fost Director și-a revenit...

Pe Vasilache Siderescu, care îl numea pe
Caragiale Caracancioli, „îl saluta ca mai
înainte, adăogând «Basmangiule, am să-ți
vărs mațele»".

    Pe mine când mă întâlnea, se oprea în loc,
    ca și odinioară, și începeam să fredonăm în
    acelaș timp un marș de Fahrbach pe care
    inevitabil îl executa Hubsch cu orchestra lui
    în fiecare seară de spectacol. Sau îmi zicea


   pe nemțește: „Mann muss Mann bleiben,
   keinen Mameliga abgeben" (Bărbatul bărbat
   să fie, nu o mămăligă), cuvinte pe care le
   rostea sentențios într-o dimineață un tâm-
   plar beat, agățat de un felinar în stradă, către
   nevastă-sa care îl găsise în zori de zi și voia
   să-l ducă acasă.

După ce Caragiale a devenit director, nu-
mai Gusty și M. Mateescu i se adresau cu
„nene lancule": „eu, fiind mai tânăr decât
el, îi ziceam, împreună cu M. Mateescu,
«Nene lancule»".
   Trăind în preajma lui Caragiale și remar-
când înclinația acestuia către ordine, dis-
ciplină, corectitudine și eficiență, Gusty se
arată totuși contrariat de faptul că drama-
turgul a preferat să se stabilească la Berlin.
„Omul acesta care de sus până jos era îm-
bâcsit de cultura franceză [...] simpatiza cu
nemții. îl atrăgea, pesemne, spiritul lor de
organizație, hărnicia, energia, ordinea, bu-
curia lor de a trăi, mai știu eu ce".
   Paul Gusty confirmă faptul că, în pe-
rioada sa berlineză, Caragiale a menținut
legătura cu prietenii din țară. în 1911, ve-
nit la Berlin să comande niște costume și
decoruri pentru Teatrul Național București,
Gusty s-a întâlnit cu Caragiale. „L-am găsit
tot vioi, energic, ascuțit la vorbă, dar mai
serios și mai puțin dispus.“
   De la Gusty aflăm că în seara zilei de 8
iunie 1912, în locuința lui Caragiale din
Berlin s-a desfășurat „un fel de serată", la
care au participat ca oaspeți Cella Delavran-
cea, Dobrogeanu-Gherea, doctorul Kienzl,
tânărul C. C. Nottara. A doua zi, Gusty,
aflat și el în Berlin, îl întâlnește pe Nottara,
care îi spune că nenea lancu era „foarte bi-
ne" și că la serată „s-a petrecut foarte bine".
Peste încă o zi, Gustv primește din țară te-
legrama lui lancu Bacalbașa: „Comandă o
coroană de lauri cu tricolorul național pen-
tru Caragiale". Astfel a aflat el că I. L. Ca-
ragiale „murise subit chiar în noaptea zilei
când am întâlnit pe tânărul Nottara". Gusty
ne informează că rămășițele trupești ale lui
Caragiale „au fost depuse provizoriu în ca-
pela unui mic și vechi cimitir de periferie"
din Berlin, că a vizitat capela împreună cu
lancu Bacalbașa și cu tânărul Danielopol,
aflând de la intendent că sicriul „va fi depus
provizoriu în cripta capelei și apoi expediat
în țară". „Nespus de dureroasă ne-a fost im-
presia de a vedea rămășițele pământești ale
unui om mare, care a fost Caragiale, lăsate
singure, între alte două sicrie [în capelă],
fără o lumânare la căpătâi."



Notă. Nu am reușit să ne clarificăm asupra
relației lui Paul Gusty cu Dimitrie Guști (1818-
1887), fost prof. univ. la Iași, primar al lașiului
(1867-1868), ministru etc., și cu reputatul socio-
log, filozof și etician Dimitrie Guști (1880-1935).


Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 5

    Corina Sabău și elogiul
    discret al parantezei

Irina Petraș
Corina Sabău își pro-
pune să reabiliteze nu
dragostea, ci discursul în-
drăgostit. Și o face recon-
diționând, delicat-ironic,
toate clișeele, toate zor-
zoanele și toate autoa-
măgirile unui construct
livresc. Cu trimitere la
poezia de azi, spuneam

altădată (vezi serialul Poezia in văzul lumii
apărut în Tribuna) că principiul realității
fiind înlocuit (după Gilles Lipovetsky) de
principiul transparenței, vedenia e un suro-
gat care împacă - iluzoriu - atât nevoia de
constituire a unei referențialități securizan-
te, ținând de vedere, cât și dorința de a înlo-
cui un real nesatisfăcător cu o lume nouă
prin mijlocirea unei viziuni. Fenomenul e
unul al bov avizării difuze și generalizate.
Intre ceea ce este și ceea ce ar fi ideal să fie,
se zbate un surogat de existență nesigur și
năuc. Sub legea proximității și a transpa-
renței, a vizibilității impudice, ochiul își
pierde acuitatea, iar viziunea, încrederea în
sine. Exhibarea senzuală și sexuală aruncă
în impas una dintre marile teme tradițio-
nale ale literaturii - dragostea. Aceasta se
vlăguiește, dispare, se invizibilizează. Iu-
birea ca în cărți sau ca în filme este un con-
struct, asimilat de societatea umană dinspre
livresc și funcționând ca amăgire și model
secole în șir, dar care își revelează, sub
ochiul dezîncântat al sincerității obscene,
ridicolul. Scene „emoționante" de iubire se
mai pot întâlni doar în singurătatea mastur-
bantă, însoțită de mici vedenii castratoare
și de revolte. încet, lucrurile se schimbă.
Nu o re-sentimentalizare a discursului se
petrece, ci o recuperare a emoției (romanul
Emoția al Mirelei Stănciulescu, de pildă,
încercase oarecum ceva de acest gen. Câ-
teva personaje feminine de generații feluri-
te și cu instrumentar existențial setat după
calibrul fiecăruia fac gestul desprinderii de
un drum înfundat și tentează o „luare de la
capăt" - iluzorie, căci pretinde amuțirea
unor contexte și condiționări deja încor-
porate. Desprinderea de „tot ce e mic, și
mărginit, și vremelnic..." rămâne în pro-
iect) și a înfiorării. Refulatul dă semne că
întoarcerea e posibilă. O face mai întâi prin
degustarea prelungă a iubirii pentru pro-
genituri (Dan Coman, Radu Vancu, Ro-
bert Șerban), dar și prin situarea anume,
polemică, dar implicată, în sentimental
(Dan Sociu). Corina Sabău transferă ches-
tiunea în roman (Dragostea, chiar ea. Iași:
Polirom, colecția „Ego. Proză", 2012, 196
p.) și întrețese abil (apropierea de film a
autoarei e vizibilă în mișcarea inteligentă

a obiectivului, în prim-planurile și pano-
ramările intersectate cu maximum de efi-
ciență expresivă; încă din Blocul 29, apar-
tamentul 1, debutul din 2009, era prezentă
arta cinematografică a imbricării detaliilor
cu prim-planuri de efect) două subteme: pe
de-o parte, recuperarea „romantismului", a
cuvintelor de/despre iubire - și o face cu
o savuroasă ironie subtextuală, subminând
povestea în chiar cele mai înfocate momen-
te declarative -, pe de altă parte, iubirea
puternică, dar molcomă și tradițională,
având mereu nevoie de relansatori etici, fa-
ță de copii.
   Romanul sună foarte bine în ciuda su-
biectului de telenovelă - un soț plictisit ca-
re, deși își iubește copiii, îi uită când des-
coperă „iubirea" într-o relație cu o femeie
măritată, și ea în criză de fior conjugal, ui-
tată la rândul ei sub tentația și mai picantă
dinspre o mulatră întâlnită într-o „deplasa-
re", la un congres: „în fața privirii umede
și pătrunzătoare, a mirosului dulce care ie-
șea din pielea și părul ei, a fost lovit de o
dorință atât de puternică, încât gândul,
aproape permanent, la Mia s-a stins ca o
flăcăruie în bătaia vântului" fiindcă sce-
nele sunt montate cu o artă desăvârșită a
contrapunctelor, așa încât orice sirop este
exclus, dar și orice șarjă. în fond, micul ro-
man e unul cu temă clasică. Iubirea calmă
față de copii și fidelitatea față de un con-
tract marital țin de datorie, iar iubirea în-
focată este o simplă paranteză căreia i se
acordă, sub lumina unui joc de artificii, mai
multă importanță decât poate suporta. Un
bovarism căldicel deviază temporar eroii
de la îndatoriri, mica expediție liberă pier-
zându-și rapid cristalele salzburgheze sub
pojghița banalității echilibrate. Despărțirea
din final și chiar gestul degajat și eliberator
al renunțării la fructul „păcatului" sunt ex-
trem de potrivite în economia acestui fals
roman de dragoste. Dar cum autoarea nu
judecă, păstrându-și senin obiectivitatea,
savoarea poveștii de iubire rămâne întreagă,
iar cititorul o parcurge cu un mic oftat în-
țelegător.
   Paranteza se declanșează la o scânteie
imprevizibilă, conp de foudre în miniatură:
„Chipul său capătă o expresie dârză și simte
cum i se încălzesc obrajii. închide și des-
chide de mai multe ori pumnul drept, își
mai toarnă whisky, se așază în fața calcu-
latorului și-i scrie Miei tot ce îi trece prin
minte, fără ezitări și fără să se gândească
la consecințe. Despre părul strălucind ca o
flacără în lumina filtrată prin peretele verde
și despre bluza ei hippy i-a scris. Totuși,
nici cuvântul romantism, nici rolul hotă-
râtor - după cum pretindea Teo - pe care
l-a jucat în achiziționarea mașinii de spă-
lat n-au tulburat-o pe Mia ca propoziția:
«Doamnă, viața, în esență, e frumoasă»".
Pârjolul se întinde rapid, cu puține și ne-
semnificative sau neluate în seamă semne
că e foc de paie. Dragostea „ca o zi netul-
burată de gândul morții, ca o ploaie de vară

care cade cu miresme noi" o face pe eroină
să se simtă specială, o scoate din anonimat,
„ca în copilărie". îndoiala se instalează ceva
mai târziu. „Din vanitate, slăbiciune, plic-
tiseală sau prostie, nici ea nu știe de ce a
intrat în jocul acesta", care urmărea ezitant
„independența față de trecut". Familia e
resimțită ca o încercuire. Comparația co-
mentează și cele mai emoționale scene, ca
de pildă în cea a privegherii la patul mamei
muribunde: „Mia se apropie de pat cu
groază, așa cum te apropii, cu o curiozitate
bolnăvicioasă, de un gândac gras și lucios,
care s-a postat, dezinvolt și inconștient, în
mijlocul bucătăriei [...] Când se întoarce,
simte privirea compătimitoare a bunică-sii
ca un melc care i se urcă pe picior". Mi-
ca aventură amoroasă, în schimb, e ca un
campionat de șah. Cea dintâi apasă, cel
de-al doilea provoacă. Și o face ambalat în
cuvinte frumoase, cele pe care protagoniștii
le uitaseră în forfota îndatoririlor. „Din mo-
ment ce a venit o zi în care cineva i-a scris
așa frumos, înseamnă că viața ei nu s-a
scurs în zadar", meditează Mia, iar Teo se
simte atât de impresionabil „încât, dacă ci-
neva îi vorbea frumos, făcea eforturi să nu
i se umezească ochii și se gândea că așa tre-
buie să se simtă un cerșetor primind o pră-
jitură cumpărată special pentru el". Că e
vorba de paranteze în cursul pre-calculat și
informat de cutume ale comunității asuma-
te deliberat o arată și recurența potențato-
rului etilic („Mă bucur că sunt amețită,
pentru că așa voi putea vorbi, chiar dacă
mă fac de râs..."; „Nu știu de ce vă spun
asta, poate e sticla de whisky, dar știu sigur
că, în esență, viața e frumoasă, acesta e sin-
gurul lucru pe care vi-1 pot spune acum,
da"; „O găsește butonând telecomanda, cu
un pahar de tequila în față"). Indiferent
care dintre iubiri exersează ingrediente „ro-
mantice", alcoolul revine mereu în scenă
- o cale scurtă și trecătoare de ieșit din
chingile vieții instituționalizate (slujba și
familia fiind la fel de avare când e să-și
pretindă drepturile). Doar astfel sunt cu
putință gesturile eroice și temporara deba-
rasare de suprafețele sociale: „Teo, emoțio-
nat, dar decis să-și mărturisească senti-
mentele, s-a așezat în fața calculatorului și
a scris, deschizându-și sufletul ca niciodată,
fără să se teamă de ridicol sau de urmări".
    Finalul pune lucrurile la locul lor, stă-
pânirea de sine se întoarce la datorie, iar
paranteza îndrăgostită rămâne ceea ce este,
o paranteză. Cu o privire spre ligheanul
plin de sânge, Mia se întoarce la „datorie"
și „vede, cum le vedea de obicei, blocurile,
copacii, cabinele telefonice, oamenii și cerul
gonind în direcția opusă". Cristalele salz-
burgheze („Doar trei vrăbiuțe țopăie pe
marginea fântânii arteziene, ceea ce-i face
pe Teo și Mia să creadă că iubirea lor are
ceva eroic. Le înfloresc în față cele mai mi-
nunate grădini și păsări de toate culorile
scot triluri victorioase. Se privesc fericiți și
își strâng mâinile, ca și când s-ar încuraja
reciproc că ce a fost mai greu a trecut"),
amăgitoare prin definiție, se topesc. Singu-
ra lor șansă e păstrarea intr-un album secret
de sentimente „eroice".

6 • APOSTROF

VERTICAL





    Rodeo cu... Eminescu

Ovidiu Pecican


Despre ce este vorba
în romanul Florinei
Ilis Viețile paralele (Bucu-
rești: Cartea Românească,
2012, 684 p.)? Nu este
simplu de răspuns la aceas-
tă întrebare. După unii,
despre nebunia lui Emi-
nescu și cariera postumă -
mitologizarea - a poetu-

lui. După alții, despre Securitatea română,
ca instituție etern eficientă, dincolo de timp
și de spațiu. în fine, mai sunt și alții care
cred că este vorba despre o teorie complo-
tistă asupra literaturii române moderne și
contemporane, Maiorescu, Slavici, Chibici
și Caragiale etc. fiind unii dintre informa-
torii, agenții de influență și chiar oamenii
de acțiune implicați în înscenarea biogra-
fică și mitologică din jurul poetului națio-
nal. Se prea poate ca toți cei ce susțin ase-
menea scenarii să aibă dreptate. Și asta
pentru că autoarea a dorit, se pare, să agluti-
neze literar - după un model de marketing
celebru - „trei într-una“, să pună în con-
juncție trei planuri narative. Ar fi fost, poa-
te, preferabil să se opteze pentru o singură
pistă, conform modelului canonic al linia-
rității, și să i se asigure acesteia o compo-
ziție care să aibă toată înzestrarea calitativă
a prozei autoarei, de la minuția detaliului
la plasticitatea imaginii. Dar liniamentele
depistate la lectură nu par să fi fost și cele
pe care Florina Ilis le-a avut în vedere.
Conform declarațiilor ei exprese, în atenția
ei au stat două chestiuni.
   Prima este relația ei personală cu
Eminescu.


    ... Această relație, relația mea cu Emi-
    nescu a început cu foarte mult timp în ur-
    mă, în liceu când i-am citit ca toată lumea
    poeziile, le învățam pentru bacalaureat și
    pentru admiterea la Facultatea de Litere și
    când am descoperit una care se intitula
    <Amicului F. L> Este o poezie mai puțin
    cunoscută, publicată postum și evident că
    aceste inițiale F. I. m-au făcut să visez.
    Consideram chiar că această poezie așa
    printr-un arc peste timp mi-a fost chiar
    dedicată mie de amicul M. E. De atunci am
    simțit că apropierea noastră s-a produs în
    mod ciudat și poate că într-o zi, îmi spu-
    neam după aceea, voi reuși să-i întorc acest
    frumos gest. Iată, am făcut-o. (Bianca Fel-
    seghi, „Video. Scriitoarea Florina Ilis a vor-
    bit despre «relația» sa cu Eminescu și roma-
    nul Viețile paralele, o biografie ficțională a
    poetului¹¹, redactiadestiri.ro, 12 decembrie
    2012)


Romanul eminescian ar fi deci răspunsul
creator de maturitate la un impuls, la o
incitare survenită demult, în adolescență.


    Dar Viețile paralele sunt și altceva, în
intenția declarată a scriitoarei:

    E o foarte frumoasă introducere a lui Plu-
    tarh în care vorbește despre discursul istoric
    în paralel cu discursul mitografilor, el pla-
    sându-se undeva la mijloc, între date și fapte
    exacte și fantezie. Și m-am gândit inițial ce
    ar fi să fac o paralelă între viața lui Eminescu
    și un poet român actual. Ideea a căzut repe-
    de deoarece nu am găsit niciun poet cu care
    să fac această paralelă. Atunci am spus că
    paralela va fi între viața lui Eminescu și
    istoriile vieții sale ulterior documentate de
    un secol și ceva încoace. Pe această idee s-a
    creat acest roman... (B. Felseghi, loc. cit.)

Cel de al doilea plan al proiectului se referă
deci la modelul narativ oferit de compara-
tismul istoric al lui Plutarh și aplicarea lui
la cazul „poetului nepereche“. Găselnița
narativă, în acest punct, a fost aceea de a
pune alături biografia și mitul postum emi-
nescian, chestiune care, în mod curent, in-
tră, procedural vorbind, în universul me-
todologic și tematic al istoricilor experți în
imagologie, ca și în cel al hermeneuticii
literare, al criticii și istoriei literare.
    Autoarea nu se spune, în schimb, nimic
despre proiectul - lunecos, mi se pare -
de a citi în cheie conspirativă capitolul emi-
nescian al literaturii române, făcând din toți
marii și micii protagoniști ai acesteia niște
informatori și colaboratori ai unei Secu-
rități ubicue, învingătoare asupra timpului
însuși. Acesta, orice s-ar zice, nu se referă
la nebunia lui Eminescu, ci, dacă nu cumva
este o acuză de nebunie la adresa lumii care
l-a generat și care îl conține, s-ar putea să
fie o cheie interpretativă relevantă pentru
atitudinea naratorului omniscient. Ce re-
zultă, intr-un asemenea caz, din însumarea
nebuniei protagonistului cu cea a societății
lui și cu cea a glasului care povestește?
Desigur, o viziune scriitoricească suspicioa-
să despre o lume prinsă într-o conjurație
împotriva poetului național atins de o
boală mentală; ieșire pe toată linia din țâ-
țâni, programatic urmărită și stilistic sus-
ținută prin aglutinarea de episoade, stiluri
narative și perspective ale personajelor asu-
pra faptelor. Suntem departe de Zgomotul
ți furia lui W Faulkner, unde una dintre
găselnițe este de a reflecta lumea printr-o
singură voce „specială“, cea a unui om cu
handicapuri severe (Benji). Nu este vorba
nici despre Grobei din Bunavestire de N.
Breban, roman unde lumea transpare in-
tr-un discurs saturat de kitsch și referințe
occidentale preluate după ureche, clișeizate.
Suntem însă, probabil, mai aproape de una
dintre modele dominante ale ultimelor
decenii: citirea lumii în cheia misterelor. De
la Umberto Eco (în Pendulul lui Foucault)
încoace, diversele secrete și ezoterîi sub-
minează lumea aparențelor, oferindu-se
rebusistic altei descifrări, mai adânci.
    Trebuie spus însă, pentru a da istoriei
literare ceea ce îi aparține, că Viețile paralele
ale Florinei Ilis mi-au amintit ca viziune de
un roman apărut înainte de căderea regi-
mului Ceaușescu, în 1983. El se numește
Rodeo și a fost scris de Vasile Sălăjan. Per-
sonajul lui central, un anume lancu Avram,
miner în Apuseni, ajunge ca, datorită unui
accident de muncă, să se transpună în pie-
lea personajului epopeii de la 1848 din
Transilvania, tribunul Avram lancu, restul
nefiind altceva decât o intersectare perma-
nentă de planuri. Firește, există destule

opere literare, universale și românești, unde
planurile se întrepătrund și unde nebunia
se substituie parțial sau total realității per-
cepute la propria scară. Totuși, ideea de a
face din psihoză modul în care personajul
mare, arhetipal - Geniul! -, devine cheia
prin care istoria se arată a fi altceva decât
părea, rezultatul unui conspiraționism fără
limite, pare, în tradiția românească, cel pu-
țin, cumva exagerată.
    Expresie a unei nebunii cu program,
așadar? S-a propus considerarea narațiunii
respective ca roman SF în care călătoria în
timp transformă - fie și malformându-1 -
un anume prezent istoric. Totuși ipoteza nu
convinge, căci accentul nu cade, ca în li-
teratura de profil, pe care Florina Ilis o cu-
noaște, pe acțiune, suspans și coloratura de
gen (roboți, arme neinventate încă și
device-uri de tip spate opera), ci pe nebunia
ca nebunie, pe suspiciunea și conspirativis-
mul ubicue. E mai ceva decât în romanele
lui Ponson de Terrail, unde Rocambole
luptă cu organizații secrete bizare, atotpu-
ternice, chiar dacă unii critici români re-
cenți l-au văzut pe Caragiale agent secret la
Berlin, iar pe Eminescu l-au înțeles ca
victimă a politicii transpartinice. „Inteli-
gența compozițională și adaptabilitatea
stilistică¹¹, remarcate entuziast de Cosmin
Ciotloș în România literată, par, aici, aduse
mai degrabă la a concilia o lectură cons-
piraționistă a lumii cu mirajul romantic
exercitat de proiecția unui Eminescu de-
ment și cu nevoia de a mai deconspira
o dată caracterul malefic al securismului
și dominația acestuia asupra culturii na-
ționale.
    Cred că Marius Chivu are dreptate să
vadă în Viețile paralele un „sofisticat sce-
nariu de ficțiune arhivistică și distopie in-
formativă ce funcționează după regula
palimpsestului, a rescrierii și plastografiei,
[...] parabolă Sci-Fi, cu accente de satiră
neagră, a infiltrării și deturnării trecutului
care se desfășoară simultan, intr-un plan
paralel prezentului (de unde și titlul cărții)
[...], în fapt, punerea într-o intrigă fan-
tezistă a abuzului ideologic și a conse-
cințelor sale“ (Dilema veche). Ingredientele
sunt, într-adevăr, acestea, dar minestrone-
le care rezultă aglutinează totul într-o in-
terminabilă și proliferantă narațiune și nu
e scutit de o anume monotonie. Nu sun-
tem în preajma portretului geniului din
Lotte la Weimar, din Doctor Faustus ori din
Jean Christcphe... Nici doar în preajma ge-
nialității demențializate, ca în cărțile despre
Holderlin ori despre ultimul Nietzsche...
Surpriza este că în cauză este pusă nu doar
„securita¹¹ românească, ci și literatura ro-
mână modernă (aproape în totalitate), acu-
zată de complotită cronicizată, duplicitate,
lipsă de idealism și de servilism perpetuu
față de polițiile eternizate, malefice, ale
nației.
    Reminiscențe adolescentine, mode cul-
turale și empatie cu un anume tip de mar-
keting editorial, iată câteva elemente care
pot prilejui chiar și artiștilor talentați ra-
teuri sonore, în pofida muncii pe brânci,
vreme de mai mulți ani... Florina Ilis are o
reputație consolidată deja în proza noastră
actuală, iar experimentul din Viețile paralele
nu o va clătina.

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 7

        Sub lupa memoriei


In memoriam


IRVING LOUIS HOROWITZ



Vladimir Tismăneanu

S-A STINS din viață în luna martie 2012
un mare gânditor social, un spirit liber
și curajos, un autentic intelectual umanist,
profesorul Irving Louis Horowitz. Născut
Ia New York, în Harlem, în 1928, Horo-
witz a traversat și a scris despre marile mo-
mente care au marcat ideologic și politic
veacul al XX-lea: liberalismul rooseveltian,
naufragiul democrațiilor europene, șocul
Holocaustului, Războiul Rece și revelații-
le despre totalitarismul comunist, decolo-
nizarea, regimurile militariste din America
Latină, mișcarea pentru drepturile civile,
radicalismul nihilist al Noii Stângi, iluziile
și deziluziile legate de revoluția cubaneză,
criza sociologiei vestice, prăbușirea marxis-
mului, dilemele liberalismului american
după Războiul din Vietnam, statul bună-
stării și iluziile paternalismului social, gene-
za noului conservatorism. A debutat în pu-
blicistica sociologică în 1951. A fost unul
dintre cei care au definit ce înseamnă „Lu-
mea a Treia“. Studiile sale despre genocid,
Holocaust, Gulag sunt exemplare prin in-
tensitate etică și profunzime conceptuală.
A contribuit, pe linie weberiană, la recon-
strucția sociologiei politice. Și-a ridicat
vocea, de câte ori a fost nevoie, împotriva
abuliei morale și a anarhiei axiologice. Cei
care azi încearcă să resuscite miturile radi-
cale de stânga ar face bine să citească bio-
grafia lui C. Wright Mills scrisă de Irving
Louis Horowitz, cel care a fost printre cei
mai apropiați colaboratori ai autorului Ima-
ginației sociali gice. Nimeni nu a surprins cu
atâta acuitate precum Horowitz dimensiu-
nea utopică, elementele de wiskful thinking,
chiar fanatice, din opera lui Mills. Nu este,
așadar, un motiv de mirare că mulți devo-
tați ai părintelui sociologiei radicale nu
l-au iertat pe Horowitz, l-au acuzat de apos-
tazie, chiar de „renegare“. La rândul său,
acesta a răspuns tranșant: „You do not get
good Science by being politically correctA
    A crezut în valorile liberal-burgheze, le-a
apărat cu incandescentă pasiune și impre-
sionantă erudiție. Cartea sa Behemoth: Main
Currents in the Histmy and Iheoiy cf Politi-
cul Socioltgy (1999) face parte din tezaurul
cel mai prețios al gândirii sociale contem-
porane. O socot must reading pentru cine
vrea să înțeleagă tradiția științelor umane,
oscilațiile dintre anarhie și Behemoth (Mon-
tesquîeu), compromisul liberal cu puterea
statală (Tocqueville), utopismul ca sociolo-
gie științifică (Marx), ordinea socială fără
putere statală (Durkheim), puterea statală
fără ordine socială (Sorel), perspectiva arend-
tiană asupra doctrinelor totalitare ale „so-
cietății perfecte^, legitimizarea statului
democratic (Weber). Pentru cei interesați de
teoria critică a Școlii de la Frankfurt, reco-
mand capitolul „The Unhappy Alliance of
Democracy and Dictatorship“, o lucidă, su-
perb informată, deloc apologetică și tocmai
de aceea credibilă explorare a contribuțiilor

teoretice ale lui Max Horkheimer, Walter
Benjamin și Franz Neumann.
   A predat de-a lungul anilor la presti-
gioase universități: Washington University
din St. Louis, Universitatea din Buenos
Aires (a fost coleg și prieten cu filosoful
științei Mario Bunge), London School of
Economics (a fost apropiat de Leonard
Schapiro, Ernest Gellner și Michael Oake-
shott), a fost profesor, vreme de trei dece-
nii, la Universitatea Rutgers. îi datorez
enorm. Cărțile sale despre comunismul din
Cuba sunt esențiale pentru cine vrea să în-
țeleagă totalitarismul castrist. M-a invitat
să colaborez la această întreprindere știin-
țifică și morală, actualizată la fiecare doi sau
trei ani. Am scris despre „Castro-guevarism
și ortodoxia marxist-leninistă în America
LatinăA A fost neobosit în a protesta îm-
potriva dictaturii din Cuba. A fost primul
care a scris despre stalinizarea Revoluției
Cubaneze. Când alții cântau osanale comu-
niștilor de la Havana, Horowitz publica
scrierile disidenților. A fost prieten cu Car-
los Franqui și cu Carlos Alberto Montaner.
Poate că va veni ziua când o stradă din Ha-
vana îi va purta numele. împreună cu Da-
niel Mahoney, a scris despre Soljenițîn.
   L-aș compara cu Daniel Bell la nivelul
impactului în științele umane, dar și asupra
discursului public. Nu mai vorbesc despre
lucrările sale de epistemologie socială, car-
tea clasică despre Georges Sorel, amintita
biografie critică a lui C. Wright Mills. Ul-
tima sa carte este Hannah Arendt: Radical
Conservative (Transaction Publishers, 2012).
A avut titlul de Hannah Arendt Distin-
guished Professor la Rutgers. La editura
înființată și condusă de profesorul Ho-
rowitz (Transaction) au fost publicate ori
republicate cărți fundamentale: Jacob L.
Talmon, Myth cf the Nation: Vision cf the
Revolution, Raymond Aron, Ibe Cpium cf
the Intellectuals, Carlos Rangel, Ihird World
Idealiyy, Pieter Viereck, Metapolitics, Ro-
bert C. Tucker, Philoscphy and Myth in Karl
Marx, lucrări de Reinhard Bendix, Leo
Lowenthal, Melvin Lasky, Leo Labedz,
Robert Conquest, Robert Nisbet, Paul
Hollander etc. Acolo a apărut, în 2006, vo-
lumul regretatului politolog Michael S.
Radu, Dilemmas cf Democracy and Dicta-
torsbip: Place, lime, and Ideoltgy in Global
Perspective, o carte care ar trebui tradusă
în românește. Puține lucrări lămuresc la fel
de exact ce înseamnă de fapt o dictatură.
   Irving era un munte de energie, un per-
sonaj extraordinar de stenic, îndrăgostit de
film, de baschet, de literatură, dar mai pre-
sus de orice, de adevăr. Sigur, temele de ca-
re se ocupa erau mai degrabă generatoare
de pesimism. Devenise cu timpul, filosofic
vorbind, un moderat conservator. Avea
multe puncte comune cu neoconservatorii,
era prieten cu mulți dintre aceștia, dar nu

se autodefinea ideologic. Când am scris un
articol intitulat „In Praise of Eclecticism“
m-am gândit la el, la Kolakowski, la Daniel
Bell, la Moynihan. Știa că radicalismul con-
duce la excese, la epurări, la vendete și la
acțiuni nesăbuite. Din opera sa de o bo-
găție uluitoare, îmi este în mod deosebit
drag volumul Persuasions and Prtjudices: An
Informai Compendium cf Modern Social
Science. 1953-1988, apărut la Transaction în
1989. Ultima parte a cărții se intitulează
„The Ethical Foundations of Political Life“.
Sunt incluse eseuri de Hannah Arendt,
Raymond Aron, Daniel Bell, Bertrand de
Jouvenel, Seymour Martin Lipset, Robert
Lynd, Georges Sorel, Jacob Talmon (unul
dintre gânditorii cei mai admirați de Ho-
rowitz) și Aleksandr Soljenițîn (fragmente
din Arhipelagul Gulag). îți trebuia curajul
intelectual al Irving Louis Horowitz pentru
a-1 include pe Soljenițîn într-o asemenea
antologie a științelor sociale moderne.
    îmi amintesc cu îndurerată emoție serile
petrecute în anii ’80, discuțiile despre C.
Wright Mills, Hannah Arendt, Franz Borke-
nau, Paul Lazarsfeld, Theodor W Adorno,
Herbert Marcuse, Daniel Bell, Harold Lass-
well, Alvin W Gouldner. Nimeni nu cunoș-
tea mai bine istoria sociologiei moderne, de
la Durkheim, Pareto, Scheler și Simmel la
Sorokin, Parsons, Mills, Aron și Merton.
îmi amintesc opiniile sale, întotdeauna lim-
pezi și dezinhibate. Mi-a publicat eseuri ca-
re mergeau adeseori împotriva curentului.
Când o influentă revistă a decis să nu publi-
ce, din rațiuni ideologice, recenzia mea (ini-
țial acceptată) la cartea lui Miklos Haraszti,
Phe Velvet Frison, el a publicat-o imediat în
Sociely. Asa era Irving: heterodox, temerar,
onest și imprevizibil. Este ceea ce l-a atras,
la începutul anilor ’90, pe studentul Cătălin
Avramescu spre opera profesorului de la
Rutgers. Public aici, cu permisiunea sa,
această mișcătoare mărturisire:

    Eu țin minte cum l-am descoperit, în 1991,
   am găsit o ediție din Radicalism and the
   Revolt against Reason, mi-a orientat decisiv
   ceea ce era pe atunci „lucrarea de diplomăA
   îmi pare rău să aflu vestea asta. Puține erau
   sursele, în acei ani, care ajungeau și la noi și
   ne deschideau puțin ochii spre ce înseamnă
   istoria adevărată a ideilor. Nu l-am cunoscut,
   dar îmi imaginez despre el că era un om cu
   o misiune, Beri f în sensul lui Weber.

Da, adaug eu, misiunea lui Horowitz era una
concepută și asumată în chip weberian. „Ade-
vărul este lucrul vital“ au fost ultimele cuvinte
ale lui Max Weber pe patul de moarte.
    Soția mea, Mary, și cu mine i-am trimis
lui Mary Curtis, soția lui Irving, și cea mai
apropiată colaboratoare a sa, o scrisoare de
condoleanțe.


8 • APOSTROF

NINA Petrovna Komarova - după că-
sătorie: Obolenskaia, pseudonimul:
Habias - s-a născut în anul 1892 la Mos-
cova. Tatăl său a fost colonel, care, de alt-
fel, și-a făcut o parte din stagiu la Chișinău.
Mort în Primul Război Mondial (1914).
Atât bunicul său, cât și fratele acestuia au
fost figuri importante în armata rusă, ambii
având grad de general. Sora tatălui său, Ol-
ga Forș, avea să ajungă o scriitoare demnă
de toată atenția, iar unul dintre unchii săi,
Vladimir Komarov, botanist celebru, a deți-
nut mai mulți ani funcția de președinte al
Academiei de Științe a URSS. Nina Habias
este nepoata celebrului filosof și teolog Pa-
vel Florenski. Bunica pe linie maternă,
Elena Veniaminova, a fost printre primele
femei medic în Rusia. Familia Komarov a
mai avut legături de rudenie armenești și
lituaniene.
   Viitoarea poetă a absolvit Institutul din
Smolnâi, în Primul Război Mondial fiind
soră de caritate (de unde, poate, și durita-
tea unor texte ale ei). în perioada debutu-
lui, Nina Habias este acceptată și remarcată
în cercurile literare din Moscova, în special
printre imagiști (Serghei Esenin, Anatoli
Mariengof, Vădim Șerșenevici). După
1917 a locuit în Siberia, acolo cunoscân-
du-1 pe David Burliuk, părintele futurismu-
lui rus, considerându-se discipolul acestuia.
La începutul anilor ’20 revine la Moscova,
participând activ la viața literară, colabo-
rând cu poeți de diverse orientări estetice,
în nonconformismul său se asociază, cam
scandalos, cu imagistul Ivan Gruzinov, cu
care se și căsătorește, sfidând tabieturi și
tabuuri, atât literare, cât și sociale.
   A publicat volumele de versuri Stihettî
și Poeme (1926). La începutul anului 1922,
împreună cu Ivan Gruzinov, este supusă
unui proces judiciar (literar!), ambii fiind
acuzați de pornografie. Sentința: o provi-
zorie excludere din Uniunea Poeților din
Rusia.
   în anul 1924 este arestată împreună cu
un grup de scriitori, curând însă fiind eli-
berată, fără a i se înainta acuzarea, precum
avea să i se întâmple și la a doua arestare,
în august 1928, după care cazul e scos de

„Al treilea ochi"


Leo Butnaru

pe rol. Dar la a treia arestare, în noiembrie
1937, este condamnată la 10 ani de pri-
vațiune de libertate, incriminată de „agi-
tație contrarevoluționară și profascistă“.
Până în 1942 se află în detenție în regiunea
Novosibirsk, de aici încolo nemaiștiindu-
se nimic de ea. Sigur, aveau să se piardă și
textele pe care le scrisese în detenție sau
mai târziu, astfel că prezentul volum, Noi
nu vom îmbătrâni împreună. Bistrița: Ed.
Charmides, 2012, inserează poemele care
au putut fi salvate, purtând semnătura
uneia dintre cele mai interesante poete ruse.
    Creația Ninei Habias poate fi cercetată
sub două aspecte, primul - futurist și cubo-
futurist, din perioada de ucenicie, când se
aflase, precum declară, sub îndrumarea lui
David Burliuk, apoi - sub cea a „maestru-
lui nr. 2“ Aleksei Krucionâh, care, la înce-
putul anilor ’20, întorcându-se la Moscova
din Caucaz (la Tbilisi formase asociația
avangardistă „Compania 41“), încerca să
adune un nou grup de autori transraționa-
liști, în care o include și pe Habias, iden-
tificând în versurile acesteia deplasări/dis-
locări sintactice ce ar duce spre zaum’
(transmental), deci spre efecte semantice
originale, înnoitoare, de real efect estetic.
Al doilea aspect ține de perspectiva (sau -
de ce nu? - retroperspectiva) din care tre-
buie citite poemele Ninei Habias, permi-
țând să se înțeleagă cum a fost receptată,
dar și asimilată, creator, poetica imagiștilor
în varianta ei radicală, pe care o promova
Vădim Șerșenevici, futurist „transfug“ în
imagism. Iar creația poetică a Ninei Habias
se înscrie anume printre discursurile oare-
cum ciudate, exotice, paradoxale. De aceea
e bine să ne amintim despre ce scria Mircea
Eliade, referindu-se la fenomenologiile pa-
radoxale - inclusiv la alchimie (și cea a cu-
vântului, zicem noi): „înainte de a le jude-
ca, este important să le înțelegem bine, să
le asimilăm ideologia, oricare ar fi mijloa-
cele lor de expresie: mituri, simboluri, ri-
tualuri, comportamente sociale...“ Da, și
alchimia cuvântului, pentru că în textele
zaum’ (transraționale), precum sunt și o
parte dintre poemele Ninei Habias, parcă
ar fi încifrate simboluri inițiatice, care, ca
și în cazul șamanismului, „acționează direct
asupra psyche-wiwi auditoriului, chiar dacă
la modul conștient acesta nu-și dă seama de
semnificația primară a unui simbol sau al-
tul“ (Eliade).
    Avangardiștii au avut firescul drept de a
manifesta neîncredere față de formulele
prin care, deja inert-academizant, se defi-
nea însăși esența culturii, natura ei, ei repu-
nând în discuție modelele, canoanele de
manifestare a artei/culturii, menirea lor for-
mativă, instructivă și informativă, cum se
văzuse mai ales în manifestul O palmă dată
gustului public, din anul 1912. Au fost ne-
cruțători cu limbajele artistice de până la ei,
dându-le, acrobatic, peste cap, dezagregân-
du-le, reformulându-le, propunând elemen-
te-modele concrete, dar și viziuni teoretice
de recondiționare și democratizare a lor.
Prin importanța sa (analizată judicios, fără
prejudecăți) de, iată, peste un secol, prin

interogațiile autopropulsative, prin scopu-
rile sale „de autotracțiune“, mobilizatoare
și stimulatoare de artă, teorie etc., avan-
gardismul merită să fie pus în raport cu în-
săși maiestuos-grandioasa epocă a Renaș-
terii în cultura europeană.
   Iar Nina Habias a fost dintre creatorii
care considerau că libertatea - prin căuta-
re, creație și anticreație - mai poate fi extin-
să, recurgând ea însăși la ceea ce s-a numit
verbocreație (slovotvorcestvo), tinzând să cap-
teze nuanțele semantice, spre a modela un
limbaj artistic propriu, în stare să exprime
adecvat noile realități, în special cele ce țin
de sensibilitatea omului, dar mai ales de
cea a artistului de la începutul secolului XX,
când întreaga Europă era cuprinsă de ire-
zistibila pasiune a revoluționării a orice,
când futuristul italian Marinetti declara că
un automobil în goană „e mai frumos
decât Victoria de la Samothrace“ (!). E aici
o schimbare/inversare de raporturi valori-
ce care ține, bineînțeles, și de demitizare,
de „devalorizare“ a ceva și plusare de valoa-
re pentru altceva. în această secțiune se in-
clud și cele mai multe poeme ale Ninei
Habias, unuia din care, de altfel, îi găsesc
corespondențe de ecou cu basmul... cren-
gian Soacra cu trei nurori, în care, precum
se știe, cel de-al treilea ochi este oarecum
demitizat-„ironizat“, trecut din frunte în...
ceafă, iar într-un distih de-al Ninei Habias
același al treilea ochi (zis... generaționist pe
ici-colo pe la noi, prin discursuri de critici
irelevanți) ajunge și mai trist:

   Și-al treilea ochi de bâlci, ochi albicios
   Umflându-se de sânge prinde-a da îndărăt.

Astfel, acest „a da îndărăt“ al ochiului „de
bâlci“ are, implicit, legătură de... poziționa-
re cu ochiul „atoatevăzător“, nicicând ador-
mit din basmul crengian, care, de fapt, se
pomenise și el „dat îndărăt“, din frunte în
ceafă, din mit în... bâlci.
   Dar să ne întrebăm: oare numai realități
de la începutul secolului trecut?... Uimitor,
însă avangarda învederează că unele aspec-
te socioculturale, literare de acum o sută de
ani sunt atât de ale noastre, ale viețuitorilor
în acest început de nou secol, mileniu. Ast-
fel că futurismul, imagismul, în genere
avangarda constituie fenomenologia de
cunoscut sau, mai bine zis, de re-cunoscut,
fenomenologie care scoate în evidență și
creația Ninei Habias (Komarova-Obolen-
skaia), una dintre cele mai interesante pre-
zențe creatoare printre doamnele „veacului
de argint“ rusesc.


Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 9

HIUL
LIBER


    Amintiri incerte


George Neagoe


M-AȘ fi așteptat la mai
multe destăinuiri din
partea lui Barbu Ciocules-
cu în Amintirile unui ui-
tuc: Exerciții de memoria-
listică, Târgoviște: Editu-
ra Bibliotheca, 2012. La
85 de ani, viața devine o
imensă poveste. Cu atât
mai mult când avem în

față unul dintre cei mai redutabili istorici
literari. Evenimentele se dilată. Decorurile

se amplifică. Portretele se încarcă. Sensurile
se suprapun. Se accentuează inhibițiile.
Concomitent, înțelepciunea se manifestă
plenar, însoțită de autoironia igienică. Așa
putem explica de ce memorialistul pome-
nește doar în treacăt secvențe referitoare la
perioada excluderii din cadrul Facultății de
Litere a Universității din București. Toto-
dată, înmatricularea ca student a coincis cu
instalarea dictaturii comuniste. Copilăria,
amorurile, farsele, năzbâtiile, pretențiile de
emancipare ale adolescentului, vacanțele
tihnite și iluziile intelectuale aparțin unui
timp încă vrednic de a fi reactualizat. După
1948, doar prima călătorie în Occident și
căsătoria cu a doua soție sunt epis< )ade feri-
cite. Barbu Cioculescu cooperează cu tre-
cutul individual și colectiv până la 21 de
ani, când administrația de extremă stângă
din România i-a anulat cetățenia franceză.
Cel puțin, așa s-ar deduce. Fidel dictonului
exhibat în titlu, eseistul nu-și păstrează pro-
misiunea că va clarifica „din ce motive anu-
me nu m-am bucurat de cetățenia țării pe
al cărei pământ m-am născut* (p. 21).
Pentru autor, totalitarismul a fost un exil.
In ciuda pretinsei amnezii - truc de extrac-
ție bovarică, repetat sâcâitor și cam pueril
-, Barbu Cioculescu posedă o forță formi-
dabilă de contopire a amintirilor cu ficțiu-
nea. Astăzi, lucrările (auto) biografi ce nu
mai interesează exclusiv prin valoarea docu-
mentară. Talentul narativ, reflecțiile mora-
lizatoare, caracterul exemplar al persona-
lităților surprinse sau umorul reprezintă
calități care ne îndeamnă să receptăm acest
gen ca pe o formă integrată literaturii. De
altminteri, una dintre cărțile apărute după
1989, cu influență decisivă în conștiința
publică, rămâne Jurnalul fericirii (N. Stein-
hardt). Așadar, memorialistica a încetat să
fie o anexă provizorie și îndoielnică a pro-
zei. Din contră, tinde să-i uzurpe locul.
    Printre constantele din Amintirile unui
uituc se află deja tradiționalul binom „atunci
vs. acum*. Nu mereu, conectorii temporali
sunt conotați antagonic. Perioada interbe-

lică, atât de idilizată din motive didactice,
nu se relevă ca un climax al liniștii și al pros-
perității. Ci se dezvăluie asediată de contra-
dicții. Cei aproximativ 45 de ani de do-
minație comunistă ne-au obligat, în actuala
tranziție prelungită, să identificăm un pa-
leativ, un exemplu de civism, de concordie
și de bunăstare în circa două decenii așa-zis
democratice. Situația țării, ne asigură po-
vestitorul, indica, din deceniul al patrulea,
grave disfuncții. Preșul fățuit trăda cutele
mizeriei ascunse: „In epocă, un fruntaș
legionar, precum Mihail Polihroniade, sta la
taclale la o cafea în compania notoriului
agitator comunist Belu Silber, în văzul
public. O stare de spirit care, din nefericire,
n-avea să mai dureze. Sunt unul din ultimii
ei martori* (p. 83). Pozele developate și
studiate de memorialist (unele chiar obiecte
palpabile) sunt în tonuri gri. Veselia ține de
contextele prietenești și familiale. în spate-
le relaxării pândește o mână nevăzută. De
aceea, în pofida nostalgiei, Amintirile unui
uituc nu eludează pânza mânjită a istoriei
mari. Se întrezărește o lege a compensa-
ției. Eliminând balastul personal, Barbu
Cioculescu asimilează esența timpurilor
agitate. Intrarea la șapte ani în sistemul
educațional a deșteptat în tânărul Barbu
abilitatea ancorării în imediat. Reiterarea
ideii că se numără printre cei din urmă
spectatori ai abuzurilor și ai masacrelor
derulate, începând cu instituirea monarhiei
autoritare de către Carol al ll-lea, prin
dizolvarea formațiunilor politice și prin
înființarea Frontului Renașterii Naționa-
le (în 1938), nu trebuie confundată cu
mândria longevității sau a deținerii unor
date incontestabile. Precizarea vine dintr-o
formație profesională dispărută azi. Preco-
citatea instrucțională și politică se devoa-
la ca o trăsătură general răspândită. Prin
urmare, fusese atras încă înainte de încheie-
rea studiilor liceale să pătrundă în rândul
Tineretului Universitar Național Țărănesc.
Un caz similar îl constituie câțiva membri
ai Cercului Literar de la Sibiu (I. Negoițes-
cu, Doinaș, Radu Stanca), aderenți în toam-
na lui 1944 la Tineretul Național Liberal:
„Citind tot ce-mi pica în mână, cu priso-
sință ziarele, începusem să am opinii și
supărătoarea tendință de a-i completa pe
vorbitori cu amănunte ce le scăpaseră. Când
nu eram de acord cu tata în cine știe ce
chestiune, spre a-mi exprima părerea con-
trară, Iară să-l contrazic, aveam vorba mea:
«Da, dar...»* (p. 97). Atari simptome lin-
gvistice indică deprinderea cu diplomația.
   Priza la cotidianul brutal oferă și cele
mai consistente pagini ale cărții. Uciderea
lui Armând Călinescu (1939), executarea
legionarilor asasini și expunerea trupurilor
mutilate ale acestora în locul crimei (situat
în apropiere de locuința părintească a soți-
lor Cioculescu din cartierul bucureștean
Cotroceni) distrug pojghița de armonie
strălucitoare ca o bijuterie falsă. Bombar-
damentele lansate în cascadă de sovietici,
apoi de anglo-americani și, în sfârșit, de
germani asupra Bucureșțiului, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, impun
loteria salvării. Casele cad. Zvonurile se răs-
pândesc. Oamenii se îngrozesc. Părinții aș-
teaptă. Orașul e găurit de cratere. în bun-
căr, salvarea echivalează cu norocul, cu
precipitarea, cu nesăbuința, cu banii: „în
grădina palatului Cotroceni se afla un adă-
post acoperit, în care luaseră loc beneficiarii
mai înstăriți ai sorții. De la un moment dat,
acoperișul de scânduri al adăpostului se co-


coșă, ca sub o povară, cei dinăuntru fură
siliți să-l țină cu palmele. La ieșire, cunos-
cură cauza: pe adăpost, căzuse o bombă
care nu explodase* (p. 161). Atrocitatea
scenelor se dispensează de comentarii su-
plimentare. Se cuvine insistat totuși asupra
incompatibilității între conflictul armat și
afecte. Una dintre consecințele conflagrației
a fost executarea lui Ion Antonescu, în
ipostaza de criminal de război. Lucrul era
justificat de realitatea acțiunilor întreprinse
de conducătorul statului. Dar și de subor-
donarea României față de Națiunile Unite,
în ordinea umană a lucrurilor, decizia
Tribunalului Poporului are și un caracter
reprobabil:

    Peste ani, prin ’46 iarna, în autobuz, în
    drum spre Cella Delavrancea, între tata și
    mama, de pe scaunul de vizavi, o femeie în
    vârstă, plinuță la față, cu obraji roșii și ochii
    foarte albaștri, care mă privea cu stăruință,
    începu să plângă. Pe când, stingheriți, o
    întrebam de ce, ea ne spuse: „Ce fericiți sun-
    teți dumneavoastră, împreună cu fiul. Pe al
    meu l-au împușcat. Sunt mama mareșalului
    Antonescu*. (p. 170)

Sfâșierea unui părinte dezvăluie că drepta-
tea nu se manifestă în absolut și că empatia
și logica învingătorilor duc la rezultate
divergente. Umanitatea se ciopârțește ca
o mână care iese la lumină spărgând un
geam. Sistemele de raportare distincte duc
la schizoidie.
    Un cronicar al vremurilor apuse nu se
confundă cu reporterul însărcinat cu înre-
gistrarea fidelă a întâmplărilor. El se trans-
formă în analist. în fiecare epocă există ne-
voia mărturisirii. Dar aceasta s-ar pipernici
în lipsa căutării unui sens. In explicații stau
adevărurile relatate. Când istoricii sunt ne-
atenți la amănunte și nu au acces decât la
arhive oficiale, memorialiștii (umaniști sau
nu) dezmorțesc trecutul. Când o generație
stă să piară, câțiva membri își fac datoria să
recupereze și să fixeze o lume cu mentali-
tățile ei. Când interpretările se uniformi-
zează, se strecoară și câte un intrus cu len-
tile divergente și nuanțate. Când ceilalți
supraviețuitori omit, neagă ori preschimbă
adevărurile, apare intenția de clarificare.
Autorul completează și corectează scrieri
ale lui N. Carandino Q^cpți albe, zile m^re),
respectiv ale Soranei Gurian (Les Mailles du
filet). Rostirea imperioasă suplinește lipsa
de luciditate în circumstanțe cruciale. Bar-
bu Cioculescu are sentimentul că, în cu-
rând, înțelegerea anilor de coabitare între
comuniști, pe de o parte, și liberali și ță-
răniști, pe de alta, va fi obturată irevocabil.
S-ar părea că nimeni, în afară de partidul
impus la guvernare de Stalin, nu se aștepta
ca România să intre în hibernarea sovietică.
Propaganda privitoare la sosirea america-
nilor a distras atenția de la inevitabila re-
presiune. Inconștiența dădea stări febrile:

    La miezul nopții se anunță abdicarea regelui
    Mihai, abolirea monarhiei, înființarea repu-
    blicii populare. Petrecerea căzu. In memo-
    riile sale, Sorana Gurian istorisește tragismul
    momentului, dar într-o altă companie. Poate
    că a plecat și a mai dejugat în alt loc. Această
    ultimă noapte a anului 1947 încheia un ev,
    însemna moartea speranțelor, dar în ciuda
    loviturii primite, instinctul de conservare nu
    ne-a avertizat asupra pericolului iminent.
    Era, de altfel, neverosimil, bunul-simț te în-
    demna să-l consideri un episod dintr-o bă-
A


10 • APOSTROF

            Lucrările Verbului


de Ioan Buduca


Lumea patru-dimensională,
spațiu și timp,
a fost, la început, căldură.

Căldura primordială a apărut,
când a apărut (Big Bang),
prin compactificarea unor dimensiuni spirituale până spre zero.

Țapte ar fi fost acele dimensiuni
pur matematice
care s-au compactat.

(S-au înfășurat de șapte ori
în jurul propriului lor ax:
Logosul.)

Asta este și ipoteza
cea mai puternică
din teoria corzilor:
„cei șapte îngeri din fața Tronului“.

Viața, când i-a venit rândul
să apară,
urma să fie
desfășurarea celor șapte
dimensiuni spirimale
înfășurate înainte de începuturi.

Cum i-a venit rândul
să apară?

                               Iată cum!

Căldura a continuat compactarea
și s-a format
mediul gazos
(elementul aer).

Orice compactare aduce
în ființă
tui element mai dens
și eliberează
din ființa celui compactat
un element mai subtil.

Focul primordial a eliberat
eterul luminos.

Fiecare metru cub de căldură
s-a compactat într-un proton.
Spațiul s-a umplut de fotoni.

A urmat compactarea aerului
întru lichefiere
(elementul apă)
și eliberarea
eterului sonor,
cel care face posibile
legăturile chimice
ale atomilor.

Lumea avea, curând,
forme moleculare.

în fine, apa s-a compactat
înspre solid.

Fământ.

Formele moleculare
au cristalizat
în forme minerale.

Totodată, un element supersubtil
s-a eliberat
din jocul de forțe
ale acestei ultime compactificări:
eterul vieții.

Formele moleculare și cristaline
puteau deveni deja
ființe biologice.

Ființele biologice,
evoluând de la stadii cristaline
spre vegetal, animal și uman,
urmează,
acum,
prin stadiul uman,
să decompactifice,
să desfășoare,
cele șapte înfășurări spirituale
ale Verbului:
fizic, eteric, astral, eu,
sinea spirituală, spiritul vieții, omul spirit.

De ce nu va fi existând
și o compactificare mai densă
decât pământul?

Fizica de ultimă oră
începe să creadă
(religios)
că o astfel de compactificare
nu ar fi fost în concordanță
cu principiul antropic
al Verbului.

Creștinismul însă spune că dacă
Verbul nu s-ar fi întrupat,
compactificările ar fi continuat
până dincolo de mineralitate,
spre praf și pulbere,
iar etenul vieții
n-ar mai fi avut parte de întrupări.

Cele șapte înfășurări
ale spiritului
ar fi rămas
fără desfășurare.

Iar eul n-ar fi aflat
niciodată
această istorie.


    tălie în curs, în care nu eram singuri, (p.
    199-200)

Ca în culegerea de interviuri semnate de
Ion Biberi, Lumea, de mâine, puțini deți-
neau abilitatea de a sesiza că noțiuni ele-
mentare de conduită și de organizare a
statului fuseseră confiscate de marxism-
leninism.
    I-aș reproșa lui Barbu Cioculescu reto-
rica emfatică, formula „iubite cititorule^
(prin care se străduiește să-l cucerească,

după ce l-a îndepărtat prin confesiunea că
și-a epurat gândurile), pretinsa plicitiseală
pe care o stârnește opul. Asemenea pasaje
de umplutură, provenite din strategia mo-
destiei, nu se îngemănează cu personalitatea
marcantă a memorialistului. Volumul ne-
cesita înlăturarea secțiunilor povestite de
mai multe ori. Printre altele, este vorba des-
pre observațiile aduse de Vladimir Streinu
ediției Plutarchos, Viețile paralele ale oame-
nilor iluștri, trad. M. Jacotă, Fundația pen-
tru Literatură și Artă „Regele Carol ll“,
1938 (p. 95, 130) sau despre prima teză de

limba român din clasa I liceală, notată cu
10+ (p. 128, 210). Neatențiile de cola-
ționare provin și din pricina că partea a n-a
a Amintirilor unui uituc se compune din
articole risipite în presă. în rest, prin reîn-
vierea unei etape muzeificate, cartea repre-
zintă o reușită incontestabilă. în plus, pa-
ginile sunt o contribuție la biografia hâtră
a ilustrului tată, de care fiul se desparte cu
admirație, alegând calea mistică în locul
celei raționaliste.

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 11

        Comentarii critice


                    - pariul epic



Valentin Chifor

    Da. Moiților mei le vorbesc
    de la ei aștept o bună primire.
    (poeta Marta, în voi. Scara lui lacob)

MARTA Petreu și-a asi-
gurat de mult un loc
privilegiat, inconfundabil
în poezia și eseistica post-
belică. Poeticitatea auten-
tică a autoarei (de Adu-
ceți verbele, 1981, Dimi-
neața tinerelor doamne,
1983, Loc psihic, 1991, la
Poeme nerușinate, 1993,

Cartea miniei, \997,Apocalipsa după Mar-
ta, 1999, Falanga, 2001, Scara lui lacob,
2006) e definită de aliajul de dragoste-ură,
tandrețe-carnalitate, la tensiuni foarte înal-
te, într-un furor al imaginarului încorpo-
rând feminitatea biciuită de ardența cu-
noașterii („luciditatea ca un țap în rut“),
înfruntarea cu Divinitatea (veritabil radi-
calism luciferic), dar și pulsiunile senzua-
lității (omenesc, preaomenesc). Poeta „se
scaldă în mînie...“ („Cum să scriu poeme
tandre - mă întreb/cum să scriu?“), discur-
sul liric, simfonie de maledicții pe alocuri,
ancorează în lumina rea a negației, a răz-
vrătirii amintind de LFchiul Testament. Ese-
ista („Marta conspectînd doctrine politi-
ce... “), debatter inflexibil în cercetări de
istoria ideilor, filosofia istoriei, culturii
(Cioran sau un trecut deocheat, 2004; lones-
cu in țara tatălui, 2001; Filostjia lui Cara-
giale, 2003; Despre bolile jiloscjilor: Cioran,
2008; Diavolul și ucenicul său: Nae lonescu-
Mihail Sebastian, 2009; De la Junimea la
Scoica: Studii de cultwă românească, 2011
etc.), a abordat fără inhibiții, frontal, cele
mai sensibile, nevralgice probleme ale inter-
belicului (legionarismul, evreitatea, antise-
mitismul, crizele identitare, totalitarismul
de dreapta și de stânga - Holocaustul și
Gulagul etc.), oferind implicit o nouă, rele-
vantă recalibrate exegetică a profilului lui
Cioran, Noica, Sebastian, din seria disci-
polilor genialoizi ai controversatului „pro-
fesor de neliniște“ Nae lonescu, mentorul
lor. Prin recurs la o grila ideologică, prio-
ritar, cu „probatorii“ excelent blindate do-
cumentar, cărțile ei impun prin patosul
demonstrației - un patetism al adevărului
-, iar gândirea cu zimți a eseistei a clăti-
nat tabuuri, a generat câteva fertile pole-
mici de idei. Paginile ei fac apel la imagi-
nația afectiv-morală a cititorului și au
contribuit salutar la reintegrarea culturală
a României în Europa democratică. Aflată
la vârsta deplinei maturități creatoare, cu
conștiința că produsele imaginarului (lite-
ratură, filosofic, ideologie) sunt unitare,
ilustrare a unității indestructibile a ființei
umane, Marta Petreu reușește să se rein-
venteze sui-generis prin Acasă, pe Cimpia
Armtghedonului, debutând în roman (ci-
tesc cartea în „seria de autor“ a Editurii Po-
lirom). Pentru excelența sa, romanul a fost
decretat „cartea anului 2011“ de România



literală. în noianul de proză pansexualis-
tă, minimalistă, mizerabilistă actuală, ro-
manul Martei Petreu oferă o structură nara-
tivă compactă, de factură obsesională, pe
firul unei proaspete memorii afective în ca-
re scenariul biografic sare în ochi. Demers
epic de netăgăduită autenticitate, romanul
reface traiectul unitar al realității și al ima-
ginației creatoare, asociație de pact auto-
biografic și pact ficțional, fiind un roman
- intim, cum ar spune P. Goma. Complex,
polifonic, concomitent realitate și ficțiune
(scurtul Avertisment care deschide textul
este edificator), biografie ușor deghizată
(toponimic, onomastic), cartea se citește cu
sufletul la gură, aliind nivelul factual cu po-
vestirea ficțională, opțiuni livrești, inter-
textualitate etc., încât romanul relevă mai
bine decât eseistica sa personalitatea de
adâncime a autoarei. Teritorii abisale ale
mereu fascinantului univers uman (frustra-
rea, lipsa libertății interioare, dragostea,
ura, etc.) ies la lumină în această cronică a
Câmpiei Transilvaniei, implicit a unei co-
munități rurale, victimizată de o istorie
haină. Originalitatea provine din depoziția
epică foarte personală; retorica confesiu-
nii tutelată de-o imaginație dureroasă are
mereu cote înalte de intensitate emoțională,
pe alocuri tulburătoare, virtuțile narativi-
tății omogenizând bine binomul realitate-
ficțiune.


Metafora
infernului domestic

Decupajele expresive de real, flash-
backurile rememorative, caracterele
extrem de vii, ritmul alert, toate concură
polemic la o detabuizare salutară, zăgăzuită
de un realism substanțial, romanciera scri-
ind câteva portrete memorabile. Romanul
are două planuri temporale, pe de o parte
prezentul narațiunii (2010, anul redactării
cărții), moartea mamei având rol de declan-
șator epic, succedat de rememorarea afec-
tivă dureroasă ca o jupuire de viu - al doi-
lea nivel al temporalitații extins pe un secol,
trei generații (de la amintirea Bunicului la
părinții și copiii cuplului Vălean). în fapt
romanul ne introduce în cercurile unui in-


Cărți primite la redacție


• Dorel Schor, Toate
  spectacolele sunt unice:
  miniaturi umoristice,
  București: Hasefer, 2012.
• Harry Bar-Shalom, Clopotele
  Ierusalimului, București:
  Hasefer, 2012.
• Zoltan Terner, Destinul
  iudaic între lumini și bezne:
  cărți, autori, idei, București:
  Hasefer, 2012.


• Țicu Goldstein, Cilibi Moise
un filozof popular: primul
autor evreu de limbă româ-
nă, București: Hasefer, 2012.
• Felix Aderca, Femeia cu
carnea albă, București:
Hasefer, 2012.
• Adrian Alui Gheorghe,
Contribuții la estetica
umbrei, București: Tracus
Arte, 2012.

  fern mundan. Primul cerc coincide cu fixa-
  rea cadrului, climatul postbelic în mediul
  rural din Câmpia Transilvaniei în „vremuri
  de neașezare și sărăcie“ (prezența rușilor,
  colectivizarea, cohorta injoncțiunilor aduse
  de anomia socialismului real al societății
  „multilateral dezvoltate“ până în etapa tran-
  ziției capitaliste postdecembriste). Social-
  politicul, mai diminuat în carte, anunță
  apocalipsa unei lumi. Al doilea cerc e con-
  flictul dintre soții Vălean, pe scenariul mile-
  narist profetizat de psihoza religioasă a băr-
  batului iehovist. Soțul dorește să-și aducă
  consoarta pe calea pocăinței, sub iminența
  Apocalipsei profetizate pentru anii ’70, po-
  topind căminul - timp de două decenii -
  sub torentul versetelor biblice, în schimb
  soția, greco-catolică, rămâne inflexibilă, în-
  cât se deschide în carte o veritabilă dramă
  familială. Al treilea cerc, mai de profunzi-
  me, vizează originile obscure, telurice, pri-
  mitive, venind din genetice, seculare meta-
  morfoze celulare care erup violent-obsesiv
  la suprafață. Ele au în vedere planul moral-
  afectiv al pulsiunilor ființei în edificarea
  caracterială a personajelor. „Caracterul e o
  reacție-tip“, scrie o dată naratoarea. Axul
  cărții, pe fundalul social-politic bulversam
  al perioadei postbelice, e „Maria lui Indrei,
  zis Paplei, din Cutca de Jos“, Măria Sucu-
  tărdean pe numele de fată, personaj terific,
  de neuitat, din stirpea femeilor nefericite,
  în viață, în iubire, o mamă care-și blestemă
  odraslele (două fete, Ana și Tabita, și un
  băiat, Ținu), repudiere castratoare întreți-
  nută de un fundamentalism moral șlefuit
  de incoruptibilitate, situat în zodia unui
  conflict amoros și religios. Eroina e inca-
  pabilă să transmită firesc sentimentele, dar
  contrapunctic nu lipsesc crâmpeie ale can-
  dorii, ale gingășiei parentale. Mica, cum e
  numită cu apelativul filial, s-a măritat țără-
  nește, conform voinței familiei, deși a iubit
  un flăcău sărac, care n-avea altă avere decât
  veselia. Eroină abstrusă (printre curiozită-
  țile psihologice - nu poate iubi concomi-
  tent mai multe persoane), ea revarsă asu-
  pra copiilor blesteme abominabile, care
  aprind imaginația cititorului de nu și hâr-
  tia. îi blestemă sistematic, pe toți, plângând
  amarnic: „Mai bine nu v-aș fi născut, să fiu
  aicea de durere! Blestemate să fie Mama
  și Marta, curva de soră-mea! Că m-o făcut


• Simona Sora, Hotel
  Universal, lași: Polirom,
  2012.
• Vasile Gogea,
  Oftalmoftologia sau ochelarii
  lui Nenea lancu, Cluj-
  Napoca: Grinta, 2012.
• Ștefan Bolea, Introducere în
  nihilismul nietzschean,
  Craiova: Aius, 2012.

12 • APOSTROF

  să mă mărit cu Ticu-to! Blăstămat să fie și
  Agustin! Mai bine nu vă nășteam! Să
  n-aveți parte de ce vi-i drag! Mai bine vă
  sugrumam de mici și să mă fi dus într-o
  temniță! Cu trizăci de lei scăpăm de toți tri.
  Și azi eram o femeie liberă!.Faptul aduce
  cu sine pulverizarea bucuriei, a chefului de
  viață al odraslelor. Mamă teribilă, perso-
  naj atipic, trecută printr-un așezământ re-
  ligios, mare amatoare de romane, ea se
  împotrivește la educația copiilor, le aruncă
  pe foc cărțile, refuză să-i interneze când
  sunt bolnavi, bodogănește, drăcuie - „lim-
  bă de viperă“, aliaj de compasiune și furie,
  acumulează venin retranșată într-o vrăj-
  mășie difuză (e pe punctul de a-și denunța
  fiul autorităților comuniste), pe de altă
  parte e capabilă de rare, neașteptate dez-
  mierdări, repede reprimate. Maria are con-
  știința unicității, temperament aspru, tru-
  faș-neîndulecată, aparent rece, de fapt
  intens pasională, lipsită însă de afecțiune
  conjugală, apăsată de povara copiilor nedo-
  riți, locuită de un urât fără leac. Eroina (cea
  mai frumoasă fată de pe Valea Someșului),
  de o rară autenticitate, având o noblețe
  aparte, cu vocația bucuriei, subjugă cu
  feminitatea ei pe toată lumea. Naratoarea,
  Tabita, cu conștiința identității de esență
  dintre toate femeile hunii, își asociază ma-
  ma unei serii destinale, general-umane, care
  merge de la Ludovica Diuganu, mama lui
  L. Rebreanu, la ibseniana Hedda Gabler,
  prin setea neostoită de iubire, frustrări,
  rivalități, gelozie, traume etc., care, odată
  cu un deficit de trăire, o metamorfozează.
  Ea n-are parte de liniște, armonie (certu-
  rile din familie țin săptămâni, ani, sunt pu-
  blice, reverberând pe ulița satului). Roma-
  nul oferă vivisecția unei angoase atroce,
  cu secvențe umilitor-grotești pe alocuri.
  Aliaj de gelozie, ură, lupta pentru putere,
  din care nu lipsește nici disputa pentru
  zestre, Mama își stăpânește copiii prin te-
  roare - închisoare familială -, fapt mon-
  struos, departe de rațiune și bun-simț. Fără
  a fi efectiv o Medee, moralmente Maria se
  situează în proximitatea ei (nu și-a dorit
  progenitura, o detestă, copiii au apărut pe
  lume ca „organe ale durerii“), erinie mo-
  dernă, divinitate a blestemelor, care însă -
  redempțiune tardivă - va cunoaște convul-
  sia remușcării, încât va adopta calea iertării
  (pentru odrasle, nu și pentru noră), deoa-
  rece în felul ei și-a iubit vlăstarele. Cartea
  înregistrează finalmente o mutație sufle-
  tească verosimilă, venind din fondul ei de
  adâncă umanitate. Mama cumplită se pre-
  schimbă, devine o eumenidă, o divinitate
  arhetipală, Zeița-Mamă, proteguitoare, em-
  blemă a maternității eterne. în schimb
  Tatăl, Agustin, Ticu, cu apelativul filial, ie-
  hovist, taciturn, mereu încruntat, este măci-
  nat de demonul geloziei și acaparat obsesiv
  de fantasma Armaghedonului, până la limi-
  ta unui delir sadic invocând un Dumnezeu
  sângeros, neiertător. Bărbatul urăște cărți-
  le, dansul, se opune introducerii electrici-
  tății în casă etc., adoptă un cod al mar-
  tirajului (suportă prigoana autorităților
  comuniste, brutalizat de Securitate). Prin
  chipul acestui tată cumplit, naratoarea li-
  vrează ceva din bezna psihotică a iehovis-
  mului (tip de extremism doctrinar-religios),
  minat de sechelele unui dogmatism con-
  ceptual care interzice practicantului, din
  perspectiva iminenței Parusiei, bucuria plă-
  cerilor simple, „viciul“ lecturii, utilizarea
  armelor etc. Prozelitismul tatălui se izbește

  însă de rezistența membrilor familiei, a so-
  ției greco-catolice în primul rând. Deși te-
  matic, chiar prin sugestia titlului, romanul
  ar aparține autorilor înfrățiți cu o poetică a
  apocalipticului, textul surmontează o posi-
  bilă melancolie structurală, menținând prin
  mezina familiei, Tabita, alter ego al autoa-
  rei, un polemism intrinsec, substanțial, în
  plasa jocului ideilor, contradicțiilor, arguției
  și obiecțiilor. Parabola sfârșitului nu lipsește
  desigur din carte (Străjerii lui lehova pro-
  fetizează crâncenul război al Apocalipsei),
  dar efectiv faptul c ilustrat de apocalipsa
  morală, sufletească într-o familie nefericită,
  având parte de teroare, traume, refulări etc.
  (Armaghedonul trece - fatalitate - chiar
  prin mijlocul casei proprii), flancate de ne-
  așteptate, fertile consecințe. Rigorismul
  moral, autoritarismul, dictatura de orice fel
  întăresc personalitatea, stimulează edifica-
  rea de sine a unor caractere dârze. Din
  această perspectivă, naratoarea, Tabita, năs-
  cută din violență și răzbunare, are o preco-
  ce, surprinzătoare înțelegere față de agonie,
  trecere, moarte, câștigă devreme percepția
  sentimentului tragic al existenței. Lucidita-
  tea celei care nu crede în miracole coexistă
  cu un scepticism luminat, tip de resemna-
  re, conștiința că nu există nicio răsplată,
  că „cerul e gol“, ca în poezia Martei. Am-
  bianța familială induce deziluzia, singulari-
  zarea, o transcendență ratată, aproape de
  ateism. Nu lipsește însă, fie și prin crâmpee
  de gingășie, mirajul unei copilării fericite în
  natură, acel nelămurit „acasă“, conștiința
  tmui Paradis pe care l-a locuit cândva (prin
  chipul bunicului îndeosebi). Naratoarea
  scrie de fapt, utilizând persoana întâi, ro-
  manul propriei familii (are aceleași date
  biografice cu autoarea), universul investi-
  gat fiind filtrat prin ficțiunea biograficului.
  Naratoarea-copil, cu apetența lecturii, stu-
  diului („M-am construit din cărți și cuvin-
  te“; are percepția lumii ca bibliotecă și dra-
  goste), joacă rol de moderator, factor de
  coeziune în tulburata ei familie, prin apel
  la logică, raționalitate, bun-simț. Ea tânjește
  după normalitate în viață și răscumpără no-
  ianul de maleficii prin irepresibilul dor față
  de memoria teribililor ei părinți. Ca strate-
  gie narativă, autoarea recurge la expresivi-
  tatea demersului contrapunctic, la două
  niveluri - cel al copilului, respectiv al ima-
  ginației adultului, posesoare a unei ample
  aperturi cultural-intelectuale. Romanul ne
  familiarizează, pe de o parte, cu mediul ru-
  ral, arhaic, cu mentalități, cutume seculare
  (câteva secvențe similifantastice venind din-
  tr-un substrat străvechi), pe de alta benefi-
  ciază de haloul imaginarului marii literaturi
  a lumii, asimilată catalitic (comparatism
  expresiv). Aderențe, analogii, ecouri multi-
  ple nu doar din familiarizarea cu Marele
  Co&-Biblia, ci și cu Rebreanu, Preda, regi-
  na Maria, Kafka, Cioran, Călinescu, Ionel
  Teodoreanu, Tolstoi, Homer, Shakespeare,
  Diirenmatt, Proust, Mârquez etc., lumi-
  nează caracterial eroii cărții, îi individuali-
  zează tipologic prin farmecul discret al li-
  vrescului. Cartea încorporează și etapele
  formației intelectuale a Tabitei (în copilărie
  îngrijea orătăniile, la maturitate călătorește,
  cunoaște metropole europene, sincronă cu
  mișcarea de idei a epocii etc.), mic bil-
  dungsroman acesta: metafizicul, memoria
  thanaticului ca sursă a vocației lirice, plă-
  cerea speculației celei care va deveni pro-
  fesoară de filosofic etc. Disputa Tabitei cu
  Tatăl e perpetuă, încrâncenată - are în el cel

  mai onest adversar, războiul celor doi e în-
  delungat, înfruntare care-i fortifică mezinei
  rezistența la adversități, șocuri, tragedii, îi
  forjează caracterul (fiica asistă la autopsia
  părintelui, care moare violent, de tânăr, în-
  tr-un accident de muncă, înainte de venirea
  Apocalipsei pe care o profetiza). Reflecțiile
  naratoarei trădează bosa cugetării filosofi-
  ce a autoarei, arcanele unei weltanschau-
  ung, o demnitate a percepției problemelor
  esențiale ale omenescului, vieții din care nu
  lipsește ontologicul, metafizicul, monstru-
  osul, fantasmaticul. Marta Petreu reușește
  inclusiv o performanță lingvistică; scriitu-
  ra ei virilă înregistrează senzualitatea cuvin-
  telor, conservă prospețimea inefabilă a se-
  manticii lor. Apar, nu puține, regionalisme
  (temeteu, ticlăzău, silvoiz, rișcaș, nealcoș
  etc.), mod firesc de contextualizare în area-
  lul transilvănean, de la Cluj, Dej, Gherla sau
  Mediaș. Roman grav, tulburător, Acasă, pe
  Câmpia Armaghedonului are doar pe alocu-
  ri unele repetiții, lungimi disonante, pre-
  cum discursul iehovist la înmormântarea
  Tatălui, în totală ignorare a memoriei de-
  functului.
   Nu știu dacă Marta Petreu a pus un pa-
riu cu un prieten, cu tui om drag, dar rede-
butând în roman, după o carieră literară de
excepție, a onorat un legământ estetic cu
sineși. Reinventarea fictivă din Acasă, pe
Cimpia Armaghedonului este cert un pariu
câștigat, înnobilat de o particulară fervoare
epică ce traversează scriitura, construcție cu
voci multiple, dintre care aceea a Mamei
este de neuitat. Prin portretul ei, romanul
Martei Petreu aparține universalității uma-
ne. Scriitoarea reușește o performanță apar-
te (compozițional, tematic, stilistic), care
este implicit și una a romanului românesc,
vocea narativă se identifică cu matricea des-
tinală a autoarei, cartea fiind concomitent
o cronică a arealului transilvan, pandant al
aceluia al lui Pavel Dan. Dicția ireproșabilă
a ideilor-afectelor trăite converge finalmen-
te, evitând pericolul tezismului, în apelul la
iertare, compasiune, căință, binecuvântare
față de victimele de orice fel, hibele părinți-
lor fiind acceptate, deoarece lor nu le este
interzis nimic. O comprehensiune umană
fără țărmuri vascularizează imaginarul tan-
dru-violent al cărții. „Din abisul misterios
care este viața fiecăruia dintre noi, în care
iubirea și ura își împrumută adesea una al-
teia chipul, ce-mi pasă mie în cochilia cărui
cult mă rog pentru ca starea de moarte a
morților mei să fie ușoară...“, scrie o dată
naratoarea. în final se aude râsul acesteia,
bemolizând tumultul malefic care a antre-
nat afecte, idei, argumente, recriminări,
destine. Acasă, pe Cimpia Armaghedonului
este o tranșă autentică din viață, o carte
de o finețe aparte a scriiturii. în plus ea este
prinosul recunoștinței în spirit a romancie-
rei față de morții ei, nu puțini, tip de expie-
re cathartică, un encomiu filial emoționant
înălțat „august-mânioasei“ perechi a părin-
ților închiși în acolada urii, blestemului -
iubirii, iertării, prin recurs la Levitic și Deu-
teronom. E singurul temei al supraviețuirii
în postumitate. Restul e tăcere...

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 13

    Despre firele de iarbă
    și drumul până la stele


Mirel Anghel



        Cred că firul de iarbă nu este mai
       neînsemnat decât ziua stelată. [... ]
       Și n.gii murelor ar putea-mpodobi
       cămările cerurilor,
       Și încheieturile degetelor mele fac de
       rușine orișice mecanică.
Walt Whitman


Duar yasc
numere

L

Suntem asemenea na-
vigatorilor de acum câ-
teva sute de ani care cutre-
ierau întregul glob pentru
a-i schița continentele.
Mai târziu adăugau deta-
liile. Cunoscându-și plane-
ta în detaliu, omul mo-
dern și-a întors tot mai
mult privirea spre cer,
oceanele pe care trebuie să le străbată nefiind
turele de apă, ci pline de stele, galaxii, găuri
negre, supernove și quasari. Acolo unde cel
de azi călătorește, bănuiala și speculația țin
locul drumului sigur. întunericul cosmo-
sului rece, tot mai rece de la big bang până
acum, înlocuiește nesfârșitul albastru al
oceanelor de altădată. Din cosmos cunoaș-
tem mereu prea puțin. Cu cât încercăm mai
mult să-l cartografiem, cu atât realizăm mai
bine că avem nevoie de o teorie a totului,
care să unească dimensiunile micro- și ma-
cro-, ducându-ne pe teritoriul certitudinilor.
    Un echilibru nevăzut al numerelor care
țin totul laolaltă ne domină existența, or-
chestrând toate așa-zisele coincidențe fizi-
ce care au dus la apariția și dezvoltarea
vieții inteligente. Totul s-ar putea prăbuși
dacă valorile unor numere nu ar fi constan-
te, iar lucrurile obișnuite nu ar avea niciun
temei fizic pe care să își poată sprijini exis-
tența. Ziarul de dimineață, cafeaua de la
serviciu, gazonul din fața casei sau cartea

de pe noptieră ar fi de neconceput, obiec-
te de care n-am fi auzit niciodată în lipsa
acestor forțe matematice care ne controlează.
Cele șase constante fizice pe care Martin
Rees le analizează în cartea Doar șase nume-
re (București: Humanitas, 2008) par a avea
o existență imperceptibilă, ascunsă de sim-
țurile noastre, dar care a vegheat întot-
deauna bunul mers al lucrurilor.
   Povestea acestor numere poate fi con-
densată în câteva rânduri. Numărul N, 1
urmat de 36 de zerouri, este cel care care
ne leagă pe toți de lumea înconjurătoare.
El reprezintă raportul dintre forța electro-
magnetică și cea gravitațională, ținând ato-
mii laolaltă. în lipsa lui N, evoluția nu ar fi
fost posibilă, nimic neputând crește mai
mare decât o insectă, e (epsilon) are valoa-
rea 0,007, fără de care viața nu ar fi posi-
bilă, căci de el depinde felul în care piatra
de temelie a vieții (hidrogenul) duce la for-
marea unor alte elemente chimice. Apa și
lumina soarelui ar fi inexistente fără acest
agent 007. Q (omega) arată cantitatea de
materie din univers, iar valoarea lui a fost
tocmai cea potrivită în momentul marii ex-
plozii (big bang) pentru ca universul să se
extindă. A (lambda) a fost determinat abia
în 1998 și are o valoare foarte mică, mult
timp oamenii de știință crezând că el este
zero. Lui i se datorează expansiunea uni-
versului, a cărui țesătum se raportează la Q,
valoarea acestuia (1/100.000) făcând dife-
rența. Nu în ultimul rând, D arată dimen-
siunile spațiale ale lumii noastre și este egal
cu 3. încă un motiv pentru care 3 are o în-
cărcătură magică.
   Cele șase numere în a căror valoare stă
scris destinul universului oferă o rețetă pen-
tru ca armonia materiei complicate (și încă
pline de mister) a cosmosului să fie favo-
rabilă tuturor fenomenelor care se petrec.
Aceste șase valori îi oferă autorului prilejul
de a reflecta pe parcursul întregii cărți și
asupra începutului ivit în urma unei enig-
matice potriviri a cifrelor. O potrivire din
care renumitul cosmolog britanic nu exclu-
de mâna unui Creator.
   Cartea a fost publicată în 1999, atunci
când dovezile științifice având ca preocu-
pare materia întunecată (cea care ar alcătui
cea mai mare parte a universului) nu erau
atât de numeroase ca în prezent. Totuși
Martin Rees este sigur atunci când scrie
despre existența acesteia, viziunea lui depă-
șind prezentul de atunci, unul nu chiar atât
de generos în argumente experimentale
precum prezentul nostru. Doar cele șase
numere ar fi modelat, scrie Martin Rees,
apariția oamenilor, a galaxiilor și a stelelor.
Galaxia noastră este exemplul cel mai bun
de ecosistem care reciclează atomii în gene-
rații și generații de stele. Nimic nu se pier-
de, totul se regrupează în astre și planete,
moartea lor fiind praful cosmic de temelie al

viitoarelor oaze de viață. în toate procese-
le desfășurate, rețeta este completată cu
echilibrul vital al celor șase numere.
   Suntem legați de stele mai mult decât
credem. Originea noastră stă scrisă în tre-
cutul violent al sistemului solar, atunci când
Pământul a fost modelat de ciocnirea de
asteroizi. Supernovele au o importanță
deosebită pentru oameni. Aceste stele in
agonie au creat combinația posibilă de
atomi din care este făcută planeta noastră
și compun orice formă de viață. Autorul
speculează și asupra altor probleme care
i-au preocupat mereu pe cosmologi: mate-
ria întunecată care ar domina cosmosul,
găurile negre, posibilitatea existenței unui
număr infinit de universuri și felul în care
totul se va sfârși. Unele structuri cosmice
și fenomene transcend legile cunoscute ale
fizicii. Sfârșitul timpului, fenomen posibil
în interiorul unei găuri negre, este un posi-
bil indiciu despre ceea ce se poate întâmpla
odată cu sfârșitul universului nostru. Un
astfel de subiect este abordat cu prudență
de autor, el preferând să se miște pe terenul
mai sigur al faptelor deja consacrate de ex-
perimente și calcule. Martin Rees îmbrăți-
șează ideea unui număr infinit de univer-
suri înainte de big bang (teorie care a
supraviețuit tuturor testelor și îndoielilor
comunității astronomice), el preluând teo-
ria de la cosmologul rus Andrei Linde. Din
acest motiv, termenul „multivers“ este cel
mai potrivit pentru a desemna eterna serie
de începuturi violente ale cosmosului.
   Citatele alese pentru a introduce fieca-
re capitol al cărții împletesc poeme, stele și
fire de iarbă; sunt citate din Walt Whitman,
Sf. Augustin și Woody Allen. Informația
științifică e bine dozată, speculația nu-1 aca-
parează pe autor mai mult decât ar trebui.
Unde numerele nu există, nimic nu e, pare
a concluziona Martin Rees, un cosmolog
care care știe să își aleagă argumentele din
sfera celor care nu pot fi contestate: nume-
rele. Nu doar cele șase analizate de el în
această carte sunt cele mai importante din
univers, însă acestea sunt cele pe care omul
de știință se bazează pentru a-și construi
argumentația. El nu refuză nici metafizica
și, pe alocuri, speculația dincolo de limi-
tele pe care calculele nu l-ar lăsa să le
depășească.
   Un mister mai mare decât viața din
acest loc oarecare al universului nu poate
fi, oricât de multe descoperiri ar face ome-
nirea în căutarea ei neobosită prin spațiul
nesfârșit. Dacă există un creator care a făcut
posibilă viața aici, el e unul care se pricepe,
cu siguranță, la cifre și calcule. Orice mică
eroare l-ar fi costat scump.

    CLM SE scrie un romani, întrebarea adresată de Nicolae Manolescu lui: Radu
    Aldulescu, George Bălăiță, Gabriel Chifu, Petru Cimpoeșu, Nichita Danilov,
    Horia Gârbea, Radu Pavel Gheo, loan Groșan, Radu Mareș, Marta Petreu, D.R.
    Popescu, Doina Ruști, Dan Stanca, un cristian, Alexandru Vlad și Varujan Vosganian;
    sau, altfel spus, comunicările pe tema Colocviului romanului românesc, desfășurat în
    luna mai 2012 la Călimănești și Alba lulia, au devenit un frumos volum, apărut la
    Editura Cartea Românească, 2012. Eseurile publicate nu ne dau, ca o carte de bucătă-
    rie, chiar rețetele precise ale romanului, și nu credem că un cititor nevinovat va putea
    scrie un roman genial după ce va citi mărturisirile, excepționale din punct de vedere al
    psihologiei creației, ale autorilor din această antologie. De altfel, orice bucătar experi-
    mentat știe că, pentru o mîncare gustoasă, rețetele din cartea de bucate au cîteva reco-
    mandări imponderabile: „cît cuprinde “ și „după gust“. (A.)

14 • APOSTROF

în 14 decembrie 2012, prof. univ. dr. Nicolae Mano eseu, scrii
președintele Uniunii Scriitorilor din România, ambasadorul ornantei a ,
membru al Academiei Romane,                                            .
a devenit doctor honoris causa al Universității „Babeș-Bo yai n uj.



            Cuvânt de elogiere



acad. prof. univ. dr.
loan-Aurel Pop

• Nicolae Manolescu primit în rîndurile corpului academic al ubb

A VORBI DESPRE Nicolae Manolescu în
acest loc al memoriei, care mai poartă
urma pașilor lui Sextil Pușcariu, Dimitrie
Popovici, Octavian Goga, Bogdan-Duică și
Lucian Blaga - despre care a scris în multe
rânduri autorul Istoriei critice a literaturii
române - poate să pară superfluu. A vorbi
despre oameni nu este însă niciodată de
prisos, iar a vorbi despre creatori, despre
personalități, despre modele, este o datorie
a universității, aceea care - dincolo de me-
nirea sa esențială - este și un tezaur de va-
lori, un memento, cu rolul de a nu lăsa
uitării oameni, fapte și întâmplări care con-
stituie esența umanității.
    Mă aflu în postura delicată de a vorbi
despre cel mai de seamă critic, istoric și

teoretician literar fără să am căderea de a o
face, eu fiind numai istoric, numai istoric
medievist, numai paleograf, umil descifra-
tor de izvoare. De aceea, nici nu am să vor-
besc despre esențe, ci doar despre aparențe,
așa cum se înfățișează acestea iubitorului de
cultură. Totuși istoria literaturii și istoria
societății se leagă prin mii de fire și, une-
ori, trec una în alta. „Nu ne faisons que nous
entregloser“, scria profetic Montaigne, evo-
cat de Nicolae Manolescu. Noi, istoricii,
încercăm să descifrăm prezentul oamenilor
care au trăit în trecut, să reconstituim o lu-
me care credem că a fost; istoricii literari
reînvie parcursul unei lumi virtuale, croite
nu după criteriul obiectivități!, ci după
acela al imaginației, cu ajutorul imagini-

lor literare. Cine poate spune care dintre ele
este cea reală? Ne situăm cu toții pe nisi-
puri mișcătoare.
   Oricum, în debutul unui demers major
al său, Nicolae Manolescu îl invocă, ală-
turi de Călinescu, Wellek, Eliot, Borges,
Barthes, De Sanctis, Vianu și de câți alții,
pe marele istoric Fernand Braudel, cel care
a descompus istoria „în planuri etajate“, di-
vizând convențional timpul în unul geo-
grafic, unul social și unul individual și ra-
portându-se adesea la durata lungă, la cea
mijlocie și la cea scurtă. Profesorul Mano-
lescu crede că Braudel este optimist când
vede sarcina istoricului modern ca fiind rea-

■4

DOSAR

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 15

• Nicolae Manolescu primit la Rectoratul Universității „Babeș-Bolyai" de acad. prof. univ. dr. loan-Aurel Pop, rectorul ubb

lizarea sumei celor trei timpuri sau trei isto-
rii, că, dacă unii istorici vor fi fiind tentați
să facă acest lucru, istoricii literari sunt
mult mai circumspecți în acest sens. Se
vede aici rezerva specialistului confruntat
cu imensitatea creației literare, din cele mai
vechi timpuri până astăzi, dar și ispita celui
care a abordat sintezele cu o forță de cu-
prindere nemaiîntâlnită până la el.
   Altminteri, ca iubitor de lumi paralele
și virtuale, am rămas mereu fascinat de re-
constituirea trecutului literaturii române,
de mitul vârstei de aur, prezent la fiecare
generație, de farmecul celor mici, așa cum
reies toate acestea din creația lui Nicolae
Manolescu. Criticul și istoricul i-a recu-
noscut pe cei mari, nu fără a le releva mici-
mile, dar mai ales i-a scos din uitare pe cei
socotiți mici, arătându-le marile intuiții.
Astfel, mi-a plăcut să descopăr un contem-
poran uitat al primilor Văcărești, pe loan
Cantacuzino („Limba noastră-i prea puți-
nă“), pe poetul Dosoftei, pe literații croni-
cari, operând cu metafore savuroase, pe
Antim Ivireanul sau pe Budai-Deleanu.
I-am citit în altă cheie pe Heliade Rădulescu,
pe Timotei Cipariu, pe Hasdeu, pe Ștefan
Petică, pe Dimitrie Anghel ori pe Șt. O.
losif. Și, îndemnat de verbul lui Nicolae
Manolescu, am descoperit, nu numai în cei
vechi, ci și în cei noi, adevărate minți și
pene de istorici. Unii dintre marii istorici
au dat modele de limbă, dacă nu și de
creație literară românească, dar și vicever-
sa: literații sunt adevărate surse istorice,
mai ales pentru epocile în care au trăit.
   Toate acestea le-am învățat din scrisul
lui Nicolae Manolescu, din „lecțiile“ sale
inefabile, fiindcă cel sărbătorit de noi astăzi
este și un mare profesor. Iar profesorii
născuți predau idei, pilde, cunoștințe și fap-

te de viață chiar și atunci când nu sunt la
catedră. De la Nicolae Manolescu am învă-
țat și în ce fel poate fi literatura viață și cum
se transformă viața în literatură, după cum
zicea evocatul Montaigne. în Parisul unde
locuiește momentan Nicolae Manolescu și
care este capitala literaturii, am pătruns
unele dintre aceste taine, în urma unor
discuții firești, care puteau să pară banale.
Colindând unul dintre faimoasele cimitire
pariziene - ca să realizez cât de palpabilă
este eternitatea - am descoperit cu greu
mormântul lui Tristan Tzara. Pe el era o
modestă inscripție și, proptit cu o pietri-
cică, un bilet de metrou, pe care scria ro-
mânește, cu litere clare, șterse vag de câți-
va stropi: „Din Suceava am venit să te văd,
chiar dacă pentru asta mi-am dat ultimii
bănuți!“ Câtă literatură și câtă viață banală
craii cuprinse în acele cuvinte efemere, de
pe acel mormânt pierdut în noianul altora.
Mai departe, altădată, dar prin aceleași lo-
curi, căutând mormântul lui Emil Cioran,
am fost primit cu vorbele unui parizian de
pripas, udând florile lângă o efigie bogată,
împodobită cu însemnele Semilunii: „Est-
ce que vous cherchez le Roumain?“. „Da,
i-am răspuns, de unde deduceți?“ „îl caută
foarte mulți, a adăugat, semn că vă prețuiți
morții. M-am informat și știu că a fost un
filosof, adică s-a gândit la lumea asta și a
vrut s-o înțeleagă mai bine“.
   Da, în ochii unora suntem buni de ceva,
fiindcă ne prețuim morții! Este mai mult
decât onorant, dar dacă ne-am prețui și
viii!? Vreau să vă îndemn să închinăm un
imn vieții acesteia - singura pe care, in-
tr-un fel, o cunoaștem - și să ne cinstim
viii. Să lăsăm la o parte urile și patimile
încărcate de ură sau de răzbunare și să adu-
cem gânduri și vorbe bune celor din jur și,
cu atât mai vârtos, valorilor noastre. O ast-

fel de valoare este Nicolae Manolescu, dar
mai întâi este un Om care a instruit gene-
rații de studenți și de intelectuali prin
cursurile și cărțile sale, prin cronicile și prin
eseurile sale, prin vorbe și prin fapte. „Să
ne bucurăm, așadar“, cum spune eternul
imn al studenților, fiindcă ne împărtășim
din ambrozia zeilor, evitând astfel scurti-
mea vieții.
    Aceste ziduri și acești oameni, care
poartă în memoria lor șoaptele pașilor celui
ce auzea „cum bat în geamuri razele de lu-
nă“, Vă primesc, Domnule Profesor, cu
dragoste, în comunitatea magiștrilor și stu-
denților clujeni. Suntem emoționați, cople-
șiți și fericiți să vă celebrăm aici și să putem
rosti și noi, aidoma aleșilor: „Et in Arcadia
ego!“
    Dacă istoricii încearcă să arate lumea
„așa cum a fost“, literații ne învață cum ar
fi putut să fie lumea și câteodată, când au
har, ne chiar conving că este și a fost așa
cum o văd ei. Nicolae Manolescu este un
astfel de spirit superior, dăruit cu har, care,
demiurgic, reface lumea în alte moduri, cu
un zâmbet ironic și cu vorbe bine țesute,
încât, pe nesimțite, ne câștigă pentru ple-
doaria lui, pentru viziunea lui, pentru uni-
versul lui. Un astfel de om este deasupra
metodelor omenești de cinstire, dar noi nu
avem altele. Suntem însă convinși că acte-
le omenești nu se măsoară întotdeauna nu-
mai prin rezultatele lor, ci și prin curățe-
nia sufletească a celor care le-au întreprins.
Venim astfel să vă aducem cinstire printr-o
ceremonie modestă, pe care vă rugăm s-o
primiți și s-o priviți ca pe gestul nostru de
sinceritate, de onestitate și de nesfârșită bu-
curie. „Să ne bucurăm, așadar!“

16 • APOSTROF

DOSAR

            Laudatio


Nicolae Manolescu



Marta Petreu

Onorată asistență,

FACULTATEA DE Istorie și Filosofic, Facul-
tatea de Teatru și Televiziune (prin prof.
Ion Vartic), Facultatea de Studii Europene
(prin prof. Ovidiu Pecican) și Facultatea de
Litere (prin prof. Corin Braga) sau, înglo-
bînd: Universitatea „Babeș-Bolyai“ în între-
gul său are astăzi privilegiul de a-1 primi în
rîndul membrilor de onoare ai corpului
academic pe profesorul Nicolae Manolescu.
   Iar eu am bucuria și onoarea de a vi-1
prezenta pe Nicolae Manolescu, scriitor și
profesor: scriitor - sau: cronicar, critic, is-
toric literar, eseist, memorialist, prozator
mascat în memorialist; profesor - la Uni-
versitatea din București. Iar pentru a-1 des-
crie relativ complet, mă grăbesc să adaug:
directorul României literare, președintele
(din 2005) al Uniunii Scriitorilor, ambasa-
dorul României la UNESCO, membru al
Academiei, comentator politic, om politic
și, nu în ultimul rînd, comentator sportiv.
   Măsurată cu metrul, opera lui Nicolae
Manolescu ocupă un raft de cărți mai lung
de un metru; cu titlul, luînd în calcul
edițiile princeps, 40 de volume; cu număr
de pagini: mai multe mii de pagini.
   Cantitativ, la aceste măsurători se ada-
ugă cronicile literare, ținute începînd cu
anul 1962, vreme de treizeci și doi de ani,
în Contemporanul și apoi în România lite-
rata și rămase deocamdată în reviste; adică
acea parte a operei sale care, prin exactita-
tea și rapiditatea diagnosticului axiologic și
prin curajul de-a susține, în condițiile so-
cialismului real românesc, valoarea estetică,
modernismul și europenismul contra crite-
riilor ideologice marxiste, i-a creat lui Ni-
colae Manolescu statutul de cel mai impor-
tant critic român din a doua jumătate a
secolului al XX-lea pînă astăzi; la o socoteală
sumară, luînd pe an 50 de cronici, vreme
de treizeci și doi de ani, rezultă 1600 de
texte; luînd în medie pe o cronică 5 pagini
dactilografiate, rezultă un total de măcar
8000 de pagini sau, în semne, de măcar 16
milioane de semne; dintr-un milion de
semne, o editură decentă face o carte de
500 de pagini, așa că activitatea de cronicar
a lui Nicolae Manolescu înseamnă 15-16
volume; poate că am exagerat în calcule, să
zicem că vor fi numai opt volume: oricum,
integrala cronicilor lui Nicolae Manolescu
va reprezenta, atunci cînd va fi publicată, și
nu ne putem închipui că nu va fi, o pano-
ramă istorică a literaturii române de după
1962, cu dezbaterile ei culturale antidog-
matice, în care scriitorul a fost perpetuu
implicat, cu tot.
   în cultura noastră literaturocentrică,
Nicolae Manolescu a dominat și domină o
epocă.
   Umblă în literatura românească precum
alții în casa proprie: o cunoaște ca pe acasă

• Nicolae Manolescu în timpul ceremoniei

al său, căci a citit-o, a comentat-o și a siste-
matizat-o toată viața. Este greu de stabilit
care parte a operei sale este cea mai impor-
tantă - sau mai fermecătoare. Așa cum deja
am sugerat, Nicolae Manolescu a scris în
toate speciile genului critic: de la cronica
literară, în care, pe baza gustului său sigur
și a unei competențe literare neobișnuite, a
reușit performanța de-a fi cel mai longeviv
și cel mai autoritar cronicar literar, la, de
pildă, monografii (Contradicția lui Maio-
rescu, 1970; Introducere in cpera lui Alexan-
dru Odobescu, 1976; Sadoveanu sau utcpia
cărții, 1976). Deși la suprafață este un cri-
tic impresionist, sub pielea de lame a tex-
telor lui se află o informație pe cit de bo-
gată, pe atîta de clar sistematizată în baza
unor criteriile teoretice, fapt ce i-a permis
să intre în teoria literară. Domeniu în ca-
re, pus la punct cu teoriile contemporane
asupra culturii și literaturii și totodată
creator de concepte originale, după cum a
observat Bogdan Lefter în monografia pe
care i-a dedicat-o, Nicolae Manolescu a dat
Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc
(3 voi., 1980-1983) și Despre poezie (1987),
adică sistematica romanului românesc și-a
poeziei.
    Deși format în atmosfera structuralist-
antiistoricistă a anilor 1960, a dus istoria
literară pînă la monumentala Istoria critică
a literaturii române: Cinci secole de literatură
(2008). într-o cultură care nu are încă o
conștiință-de-sine-critică, nici global, nici
pe domeniile culturii, și în care numai
domeniul literaturii s-a autorevizut în

permanență, Istoria critică... trebuie văzută
și ca un efort de recitire prin care autorul
Lecturilor infidele, conștient de mutația
valorilor, a revizuit, în condițiile căderii to-
talitarismului comunist, teritoriul literaturii
române, dînd un impuls pentru opera-
țiunea de recristalizare a conștiinței-de-sine-
critice a literaturii noastre. în Istoria criti-
că..., elementul istoric se combină firesc cu
acela tipologic, iar conceptele teoretice
sînt învelite în cel mai direct limbaj natural
cu putință. De altfel, Manolescu respinge
stilul artificios, literaturizat, drept care face
aceleași reproșuri lui Blaga, cel din Hro-
nic..., sau lui Paul Georgescu, de pildă. în
Istoria critică a literaturii române..., atent nu
numai la periodizări și la marii scriitori,
criticul, cu urechea aplecată la sunetul
muzical al literaturii române, construiește
muzical: pentru că aude literatura, și-a
permis să compare frazele ei muzicale din
perioada tatonărilor cu muzica operelor
depline din epoca împlinirilor, precum și
cu arii din literatura universală.
    Dacă de literatura română s-a ocupat
săptămînă de săptămînă, o viață întreagă,
de aceea universală s-a ocupat oarecum
compensator, în virtutea vocației de cititor
- sau din dorul după capodopere... Eseu-
rile din cele șapte volume de Teme (1971-
1988) spun mult despre autorul Nicolae
Manolescu și arată ce mare cititor este el:
citește orice, de la cărți de istorie, sociolo-
gie, antropologie, politologic, economie,
mistică, memorialistică etc. pînă la cărți de
astrofizică. Fermecătoare și grațioase, Te-
mele sînt un spațiu de libertate și de joc, în
care intuiția și erudiția, spontan aliate, cre-
ează mici bijuterii literare; aici, impresio-
nismul autorului face casă bună cu finețea
sa disociativă. Arareori am văzut, de altfel,
pe cineva care să știe și să poată disocia cu
o atît de mare finețe - platoniciană, îmi vi-
ne să spun - termeni apropiați; bisturiul
logic al lui Manolescu funcționează chirur-
gical și pe texte, și pe situații de viață, sta-
bilind diferența specifică. Aceeași inte-
ligență, funcționînd comparativ-sintetic,
îi permite, invers, să găsească și elementul
comun pe care îl au două situații istoric
diferite. Fapt care se vede bine și în pu-
blicistica de reacție, adică în tabletele cul-
tural-literar-politice (Cum citim și Inutile
silegisme de morală practică etc.), care sînt
tot eseuri, unele chiar mici tablete de fi-
losofia culturii, născute din informație,
principii ferme și curaj moral.
    Spuneam că prima calitate care îți sare
în ochi cînd citești un text al lui Manolescu
este claritatea. Trebuie să adaug că limpe-
zimea se întrepătrunde cu gustul literar al
criticului, ceea ce face ca Manolescu să aibă
tropism la valoare. Preferința lui merge
pentru creațiile solare, comprehensibile ra-

DOSAR

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 17

țional, creațiile abisale rămînîndu-i oarecum
străine, mai ales dacă au un stil neguros-
emfatic. în literatură, în cultură în general,
preferă firescul - nefirescului, claritatea -
obscurului, raționalitatea - elanului in-
telectual bazat pe confuzia de stări și de cu-
vinte; respinge stilul manierat, în accepția
peiorativă a termenului, de vorbire/ scriere
artificial-sclifosită. Iar în critica de în-
tâmpinare și în istoria literară, mai ales după
1990, vizibil în Istoria critică..., defavo-
rizează construcțiile ingenios-manieriste (în
sensul metaistoric al termenului, sens care
nu are nimic peiorativ) și speculative - dacă
le întîlnește la altcineva, nu însă și atunci
cînd îi aparțin.
    Corespunzător, în proza sa memorialis-
tică, Manolescu lasă să se vadă din infe-
rioritatea sa numai atîta cit vrea, căci, scrie
el, „nu sînt ceea ce se cheamă un intro-
spectiv“. De fapt, în proză își folosește
talentul și ingeniozitatea pentru a crea o
suprafață textuală care ascunde, elegant,
adîncurile din care alții facem literatură,
lăsînd la vedere o personalitate solară, di-
rectă, cordială. (Elegant și cordial este și în
relațiile cu semenii - chiar și cînd aceștia nu
respectă regula jocului.)
    Astfel că, indiferent din care direcție
intri în opera lui Nicolae Manolescu, re-
zultatul este superlativ, punîndu-te în fața
unui scriitor extraordinar, la care te frapea-
ză din prima clipă inteligența și raționa-
litatea principiilor directoare, pentru ca-n
secunda următoare să-ți dai seama că, sub
structura de cristal a textului, poți găsi și
ființa vie și caldă a autorului.

*

    Dar Nicolae Manolescu nu numai că a
comentat și a analizat literatura/cultura
românească, ci a marcat-o, în calitate de
critic de direcție.



    Este o trăsătură a culturii românești
faptul că, din zorile modernității, datorează
mult literaților, care i-au creat structura și
i-au trasat direcțiile de evoluție. Aș spune
că este binecuvîntarea - și blestemul - cul-
turii noastre de a se fi născut din voința
unor scriitori, care, cunoscînd completi-
tudinea culturilor mari din Occident, au
avut voința să contruiască și „acasă“, după
modelul apusean, o realitate națională com-
pletă, cu o cultură completă, așadar: o cul-
tură care are toate domeniile prevăzute de
canonul occidental. Și aș mai spune, exa-
gerînd numai într-o foarte mică măsură, că
la noi elita literară despre care vorbesc a
construit cultura românească după chipul
și înfățișarea sa, scriitorul fiind la noi orice,
și istoric, și politolog, și om politic, și mo-
ralist, și lingvist și filosof, și sociolog - și
scriitor. (Afirmația este încă valabilă, ca
dovadă: cronicarii literari de astăzi comen-
tează orice fel de cărți din domeniile mai
sus enumerate, și din altele...)
    Așa că prin acțiunea întemeietoare a
Junimii și a mentorului ei, marile persona-
lități literare au avut și au la noi un rol de
direcție. Poate că în țări mai așezate nu
este nevoie, la intervale aproape regulate de
timp, de asemenea personalități, poate că
în alte părți, așezate, lucrurile funcționează
lungi perioade de vreme de la sine. La noi

însă nicio bătălie nu a fost niciodată cîști-
gată pentru totdeauna, ba nici măcar pe
termen lung. Iar Titu Maiorescu, E. Lovi-
nescu, G. Călinescu, I. Negoițescu (prin
Manifestul Cercului literar) au fost, în mo-
mente de cumpănă, asemenea personalități
de direcție, care au folosit instrumentele
criticii literare pentru a afirma și impune
principii și direcții de evoluție: de pildă,
principiul estetic contra utilitarismului și
naționalismului, direcția modernistă contra
autohtonismelor de varii nuanțe, criticis-
mul raționalist contra colectivismului vi-
talist și mistic etc.
    Or, în condițiile deloc prielnice ale
socialismului românesc, Nicolae Manolescu
s-a situat în continuitate naturală cu aceas-
tă critică de direcție.
    Prin stilul sclipitor și expresiv, scriitorul
pare a aparține, la fel ca „inconturnabilul
Călinescu“, pentru care are o admirație
declarată, impresionismului critic. Epoca
istorică și anumite trăsături de personalitate
l-au distribuit însă, cu concursul său be-
nevol, mai aproape dc Titu Maiorescu și de
E. Lovinescu. Exact ca Maiorescu, care,
prin Criticele sale, a eliberat literatura (ar-
tele în general) de obligația utilității na-
țional-patriotice și a pledat pentru valoarea
pur estetică - sau, pentru că sîntem la Cluj:
exact ca D. D. Roșea, care, la începutul
anilor 1930, a apărat „gratuitatea“ creației
spirituale contra utilității de tip național-
patriotic, sau, exact precum Lovinescu și
mai apoi precum Cercul Literar al univer-
sității noastre aflate în exil istoric la Sibiu
- Manolescu și generația sa de critici literari
au desfășurat o acțiune critică: una contra
criteriilor ideologice impuse de realismul
socialist și pentru (re)recunoașterea crite-
riului estetic.
    Și mai complicată a fost o altă „înfrun-
tare culturală“, cea contra protocronismului
autohtonist, antimodernist și antieurope-
nist, cînd, așa cum observă Mircea Martin
intr-un frumos portret intelectual pe care
i-1 face, Nicolae Manolescu a lovit în „ca-
racterul retardatar și antieuropean“ al
grupării protocroniste.
    Mai simplu spus, din 1962, cînd a fost
debutat de G. Ivașcu, și pînă astăzi, Nicolae
Manolescu a purtat, pe față și în culise, mai
multe războaie culturale, pentru a apăra:
texte, numere de revistă, cărți, oameni, idei,
principii și valori în care a crezut. Iar de
crezut, a crezut în bun-simț, în rațiune, în
valoarea estetică, în dreptul la libertate, în
valoarea civilizației europene de factură
liberal-democrată, în dreptul omului la
individuație. în consecință, a fost pentru
libertatea literaturii și culturii contra îndoc-
trinării, pentru valoarea estetică eliberată
de orice utilitarism contra realismului so-
cialist și a imperativelor cu care Partidul a
împovărat arta; pentru modernism și euro-
penism contra protocronismului națio-
nalist, pentru libertatea cuvîntului contra
cenzurii, pentru o hune democrat-liberală
contra extremismului și totalitarismului de
orice culoare. Implicat, cu inteligență criti-
că și curaj moral, adesea ca inițiator, în
toate campaniile de eliberare a literaturii de
sub tutela „obscurantismului comunist“,
cum îl numește, în toate acțiunile de rezis-
tență prin cultmă - care n-a fost o fantasmă
derizorie, cum se spune uneori astăzi -
contra comunismului logodit cu naționa-
lismul, Nicolae Manolescu a fost, așa cum
observa și Mircea Martin, una dintre vocile

cele mai autoritare în înfruntarea cu pu-
terea politică.
   Câștigul a fost unul colectiv și este foar-
te greu de măsurat. Nu este întâmplător că
în condițiile „noului obscurantism“ comu-
nist, literatura și-a cîștigat, dintre toate
domeniile culturii, cea mai mare marjă de
libertate. La fel, într-o cultură care nu a
ajuns încă la conștiința-de-sine critică - ceea
ce mi se pare că atrage grave urmări asupra
ansamblului vieții naționale, inclusiv auto-
disprețul nostru permanent - și în care
istoria politică, cea comunistă cu asupra de
măsură, a dat mereu peste cap evoluția
domeniilor culturii și a împiedicat sintezele
critice, bruindu-i pe intelectuali de la una
dintre principalele lor funcții, la ieșirea din
comunism domeniul cultural cel mai bine
pus la punct în privința instrumentelor de
lucru a fost acela literar. Inclusiv aplombul
pe care l-am avut noi, cei din generația ’80,
Ia debut are legătură cu bătăliile canonice
pe care critica literară - cu Manolescu drept
ferment și lider - le-a cîștigat sau, și mai
important, pur și simplu le-a dat, inclusiv
pentru noi - permițîndu-ne în felul acesta
să venim pe lume plini de „pretenții^: de
pildă, de pretenția, de negîndit pentru
ideologii totalitarismului comunist, de-a
scrie exact ce vrem și de-a fi publicați cu
exact ceea ce am scris.

   Aș fi vrut ca această laudatio să nu aibă
niciun element ideologic. Dar nu s-a putut:
ieșim dintr-un trecut în care ideologia tota-
litară ne-a încercuit, iar descercuirea s-a
făcut tot cu arme ideologice. Manolescu
însuși a mînuit, cu o logică impecabilă,
armele ideologice în campaniile sale pentru
valoarea estetică, pentru „liberalism, inter-
pretat în sensul cel mai larg: umanism, ra-
ționalism, pluralism, occidentalism“, deve-
nind criticul raționalist și de direcție, pre-
ocupat de critica patolcgiilor din cultura
română și de construirea direcției moder-
niste și democrat-europene de evoluție -
adică a unei direcții pentru care în cultura
noastră s-au dat, vreme de două secole,
bătălii ideologice - și care este, cred eu, sin-
gura validă.
   La fel ca la Maiorescu și la Lovinescu,
o dimensiune filosofică, constînd în în-
temeierea acțiunii culturale pe rațiune, este
permanent prezentă în întreaga sa operă.
Și, iarăși la fel ca la aceștia, acțiunea critică
a lui Nicolae Manolescu a depășit și depă-
șește cadrele literaturii și are importanță
pentru cultura românească în întregul ei.

*

   Nu sînt multe personalitățile dintr-o
epocă despre care poți să spui: dacă nu ar
fi existat, epoca ar fi arătat altfel. Despre
Nicolae Manolescu putem să spunem li-
niștit că, dacă nu ar fi existat, literatura
română și întreaga cultură românească din
1962 încoace ar fi arătat altfel: și anume,
cu mult mai rău.


18 • APOSTROF

DOSAR

            Despre școală



Nicolae Manolescu

VĂ MULȚUMESC, domnule rector, vă mul-
țumesc și dv, celor care vă aflați în Aula
Magna a Universității din Cluj. N-am să vă
vorbesc despre mine, pentru că, așa cum
a spus cu dreptate Marta Petreu, nu-mi stă
în fire. Vă voi mărturisi doar că mă consi-
der un om rațional și tolerant, a cărui sin-
gură intoleranță este iraționalitatea. Mă
consider de asemenea un om norocos, pen-
tru că am ajuns sănătos la această vârstă și
îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a lăsat
mintea întreagă și o doză de bun-simț care
mă face să nu mă îmbăt cu apă rece.
   Ceremonia de față mă impresionează și
mă onorează. Mă întărește în ideea de a
vă vorbi despre un lucru care mă preocupă
de la o vreme, și anume despre autoritatea
școlii. Nu înainte de a recunoaște că mă
simt vinovat față de Universitatea din Cluj,
unde ar fi trebuit să vin cu mai toți colegii
mei de clasă de la Liceul „Gh. Lazăr“ din
Sibiu, în 1956, numai că, fiind eu un fel de
oaie neagră, m-am dus la București. Nu
mai știu de ce. Poate că regățenismul meu
după mamă s-a dovedit mai puternic decât
ardelenismul patern sau poate pentru că
amândoi părinții mei au urmat la București
facultatea. Am terminat eu însumi Filo-
logia, într-o serie care a avut parte de câțiva
mari profesori, dintre care mai sunt în viață
doar doi, Paul Cornea, cu care am făcut
literatura română în anul al n-lea, și Grigo-
re Brâncuș, cel mai mare specialist al nostru
în limbile din substrat. A fost o generație
de profesori cum nu mai există astăzi. îmi
face plăcere să-i pomenesc pe câțiva: Ale-
xandru Rosetti, lorgu Iordan, Jacques
Byck, Tudor Vianu, Edgar Papu și, ultimul,
dar nu cel din urmă, G. Călinescu. în ciuda
anilor grei, Facultatea de Filologie mergea
foarte bine, ca, de altfel, liceul sibian de
unde venisem, așa că școala a reprezentat
de la început pentru mine, și nu doar
pentru că ambii părinți au fost profesori,
un mediu absolut natural. Nu m-am simțit
nicăieri mai firesc decât la școală.
   Ei bine, asist cu spaimă la felul cum se
degradează de la o vreme școala româneas-
că. începând cu pierderea autorității. Faptul
că aici, la Cluj, se păstrează încă această au-
toritate solemnă, de care am luat cunoștin-
ță cu emoție astăzi, reprezintă un lucru
extraordinar și aș dori din tot sufletul să
pot spune că nu este excepția care confirmă
regula. Din păcate, lucrurile nu stau așa
peste tot. Nu mă refer neapărat la autori-
tatea școlii ca ținând de fast, de ceremonie,
de festivitate. Mă refer la conținutul ei. Știți
foarte bine că, de la sfârșitul anilor 1960, a
apărut acea idee considerată revoluționară,
pentru care au ieșit în stradă studenții din
Franța, spărgând vitrinele și aruncând cu
pietre smulse din caldarâm în forțele de
ordine, conform căreia tot studentul să se
poată exprima liber, aflându-se pe picior de
egalitate cu profesorul, iar cursurilor ma-
gistrale să le ia locul seminariile interacti-
ve. Am pus chiar unora dintre protagoniș-
tii lui mai 1968, majoritatea, pocăiți astăzi,
cu câteva excepții care au rămas fani ai
sociologiei lui Bourdieu sau ai psihologiei

• Nicolae Manolescu în timpul ceremoniei

lui Dolto, întrebarea: Cum poți să soliciți,
fie și unui student foarte bun, opinia într-
o problemă pe care tu, ca profesor, nu i-ai
prezentat-o nici măcar în linii mari? Ce
valoare are opinia lui necultivată, bazată
exclusiv pe dorința de a sta pe picior de
egalitate cu dascălul lui? Voi reveni puțin
mai târziu la problema profesorului. Aș
vrea să o prefațez prin două întâmplări la
care am fost martor, în care e vorba tot de
autoritate. Am urmat la Liceul „Gh. Lazăr“
din Sibiu doar ultimul an. Tatăl meu fusese
profesor acolo și director adjunct, suplinind
catedra de filosofie a lui Cioran (plecat în
Franța) până în 1952, când a fost arestat.
Lumea știa că sunt fiul profesorului Petru
Apolzan, al cărui nume îmi fusese schimbat
în 1953, când bunicul meu matern m-a în-
fiat, ca să pot intra la liceu. Deși fiu al
școlii, așa zicând, nu-1 văzusem niciodată
pe director, când, într-o bună zi, elevul de

serviciu m-a convocat la direcție. Habar
n-aveam unde se află cabinetul directorului.
Am străbătut un culoar pe care atârnau pe
perete tablourile cu absolvenți, unde se află
astăzi și tabloul promoției mele, 1956, am
bătut ia o ușă și m-am pomenit într-o în-
căpere la fel de spațioasă cum este partea
din Aula Magna unde mă aflu acum, în
care, la un birou, ședea o doamnă. Iată,
mi-am zis, deși liceu de băieți, avem o di-
rectoare. Nu, doamna cu pricina nu era
decât secretara directorului și m-a invitat să
intru în biroul acestuia, de două ori mai
mare, dacă memoria nu-mi joacă feste.
Directorul era un bărbat înalt și impozant,
în fața căruia m-am fâstâcit atât de tare,
încât nu știu nici în ziua de azi de ce m-a
chemat. Directorul cu pricina a rămas pen-
tru mine un simbol neștirbit al autorității
școlii. Mi-am amintit de scena cu pricina

DOSAR

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 19

treizeci de ani mai târziu. Mă aflam în
cabinetul directorului unei școli bucureș-
tene, cu ocazia unei inspecții de gradul I.
Un birou ca toate celelalte din școlile noi
de cartier. Era iarnă și auzeam, cu, care
n-am ureche muzicală și nici cunoștințe în
materie de ornitologie, o pasăre cântând și
mă întrebam, cu toată ignoranța mea, cum
de cântă pe gerul de afară. Pasărea s-a do-
vedit a fi eleva de serviciu care întredeschi-
sese ușa și îl poftea pe director să iasă pu-
țin. Partea semnificativă a poveștii este că
directorul s-a conformat și a ieșit. Dacă
trecem dincolo de această idilică lipsă de
autoritate din anii de comunism și ne refe-
rim la ce se petrece în școlile de azi, când
părinții și elevii îi agresează pe profesori,
tolerați, și unii, și alții, de directori care nu
vor să se afle la inspectorate sau la minis-
terul doamnei Andronescu ce se întâmplă,
când e nevoie de jandarmi ca să păzească
școlile, nu ne rămâne altceva mai bun de
făcut decât să plângem pe ruinele învă-
țământului național. Ce școală se mai poate
face în aceste condiții?
   Evident, una proastă și dezorganizată.
Las la o parte programele și manualele
alternative, contra cărora primii care au
protestat au fost profesorii. Ideea care le-a
stat la bază a fost bună. Evoluția, am con-
statat-o eu însumi la concursul de admitere
de la Literele bucureștene, odată cu prima
promoție de bacalaureați care s-a folosit de
noile manuale în tot cursul liceului. Din
păcate, școala de toate gradele nu s-a îm-
bunătățit. Declinul prestigiului și autorității
ei a continuat. Nu ignor existența altor cau-
ze, cum ar fi salariile profesorilor, nu nea-
părat cele mai mici din toate, dar, oricum,
la coada bugetului, alcătuit ca pe vremuri,
cu învățământul și cultura pe ultimele două
locuri, sau cele 0,16% din PIB, dacă nu

• Acad. prof. univ. dr. loan-Aurel Pop și Nicolae Manolescu

cumva, Doamne ferește, din buget, pentru
cercetare. In aceste condiții, nu mă mir că
absolvenții noștri nu mai merg în învă-
țământ. Când am terminat eu facultatea,
95% dintre absolvenți se făceau profesori.
Astăzi, rareori mai întâlnesc un masterand
care să-mi spună că alege școala. Se duce
oriunde în altă parte, dar nu la școală. Dacă
lumea de mâine va arăta cum o facem noi
astăzi, trădarea dascălilor va fi elementul
esențial. Deși pensionar, am continuat
să-mi țin orele, fără plată, așa că mai nu-
tresc oarece speranțe să fac ceva pentru
școala românească. Domniile Voastre, care
sunteți mai tineri, purtați pe umeri, pe
umerii acestor toge somptuoase, o mare
răspundere, și nu doar față de Universitatea
„Babeș-Bolvai“, ci față de lumea de mâine.
Câtă vreme acest lucru nu se va înțelege, și
nu de către noi, dascălii, noi am început să
dăm semne de înțelegere, ci de către cei de
care depind infrastructura, structura și
suprastructura învățământului românesc,
nu avem motive de a spera.
   Vă spuneam că sunt copleșit de emoție
asistând la această ceremonie. Nu mă joc
cu vorbele. Am aflat câți profesori și câți
studenți se află la „Babeș-Bolyai“. Am dat
mâna cu decanii și prodecanii celor 21 de
facultăți. Universitatea dv. este o mașinărie
uriașă, cu multe roți și rotițe care trebuie
unse, căci, dacă una scârțâie, riscă să scâr-
țâie toate. M-a impresionat faptul că aveți
discipline care la București nu mai există.
O mulțime de limbi clasice, de exemplu,
sau de limbi moderne. Partea proastă este
că liceul nu-i mai pregătește pe elevi pentru
latină, să zicem, așa că nu știu de ce ar ale-
ge o disciplină universitară despre care Titu
Maiorescu a scris un mic studiu în care de-
monstra că latina nu ne învață doar să
vorbim corect, dar și să judecăm corect, și,
mai ales, dat fiind că nu li se oferă nici cea

mai mică șansă de a o preda, la rândul lor,
altora. Nu se mai face în liceu nici logică.
Retorica a devenit o disciplină necunos-
cută. Rezultatul? îl constatăm urmărind, de
pildă, emisiunile de televiziune, unde se
vorbește cum se vorbește. Caragiale să
trăiască! Și, în definitiv, ce să facă absolven-
ții de clasice? Dar cei de ebraică? Nici în
Germania, țara celor mai eminenți clasi-
ciști, nu mai există debușeu pentru ei.
    Să nu-mi spuneți că trag spuza pe turta
umanioarelor. Da, o trag, pentru că uma-
nioarele sunt formatoare, nu științele exac-
te. Știu că raportul între unele și altele, în
Academie, ca și în Universitatea dv, este de
3 la 1. Științele exacte, cu excepția matema-
ticii, nu formează însă în aceeași măsură ca
disciplinele umanistice. De aceea pledez
pentru un liceu de cultură generală. Specia-
lizările sunt problema universității. Când
s-a votat prima lege a învățământului de
după revoluție, eram în Parlament. M-am
luptat atunci pentru o școală de cultură ge-
nerală. Există, după cum știți, în proiectul
fiecărei legi o introducere, o prezentare. în
aceea de la legea școlii, se vorbea pe larg de
rolul educativ, în spiritul cultivării valorilor
naționale și universale. Dar nu se sufla un
cuvânt despre instruire, despre învățare.
„Educație fără învățare nu se poate“, am
spus de la tribuna Senatului. Regimul co-
munist a încercat să ne educe fără să ne in-
struiască. S-a ferit de informație ca dracul
de tămâie. Asta se cheamă manipulare.
Suntem un popor manipulat. Consecințele,
le vedeți cu toții. N-am fost ascultat. Mi-
nisterul nostru se cheamă până în ziua de
azi Ministerul Educației.
    Mai este și problema înmulțirii dome-
niilor, a disciplinelor. Unele nici nu știm la
ce se referă. Aici se ridică o veche proble-
mă: ce înseamnă să fii un om cult. în anii
de dinaintea Războiului Mondial, a fi un
om cult însemna a fi literat, filosof, uma-
nist. Poetul Ion Barbu, Dan Barbilian al
matematicienilor, era de părere că n-ar
trebui să-l considerăm cult doar pe un om
care citește cărți de literatură, dar nu cu-
noaște teorema lui Pitagora. Lucrurile s-au
schimbat între timp: literatul a intrat în
umbra omului de știință. La sfârșitul epocii
comuniste, în fiecare an al Facultății de
Metalurgie, unde preda Suzana Gâdea,
ministrul culturii, erau 600 de studenți,
în vreme ce la Română, la București, erau
60, la Engleză, 20, iar la Franceză, 18.
Astăzi lucrurile s-au schimbat din nou, ca
urmare a aparițiilor unor noi discipline și,
mai ales, a interconectării lor. Sigur, nu
putem avea pretenția ca un om cult să fie
un enciclopedist ca aceia din Renaștere.
Dar măcar să fie informat în mai multe
domenii interconectabile. Mi-am notat
câteva astfel de conexiuni.
    Acum câțiva ani a izbucnit în Franța o
polemică foarte vie, ca urmare a declarației
președintelui Sarkozy că nu vede rostul,
în bibliografia concursului de admitere în
școlile de administrație, a unui roman, pe
care el nu l-a putut citi până la capăt, cum
este La Princesse de Cleves al Doamnei de
La Fayette. Consecința paradoxală a fost că
romanul din secolul XVII s-a retipărit în
tiraje de masă. Malițioșii l-au considerat pe
Sarkozy un maestru al publicității. A mai
fost o urmare: școlile de comerț franceze,
în care se studiază finanțele, contabilitatea
și altele așijderea, au introdus în bibliogra-
fia obligatorie romane de Balzac, Stendhal,

20 • APOSTROF

DOSAR

Flaubert sau Zola, de la care pornind, stu-
denții învăață disciplinele din programă.
Ideea s-a dovedit extraordinară. Există nu-
meroase alte domenii în care se petrec astfel
de interconectări. Până și politicul poate
profita de unele dintre ele. Politicul, nu po-
litica. A doua este treaba politicienilor. Un
matematician, pe numele lui John Forbes
Nash, care a obținut pentru teza lui de
doctorat medalia Fields, echivalentul No-
belului, a descoperit un joc strategic, de
probabilități, care se predă astăzi în facul-
tățile de științe politice. Dar fractalii lui
Mandelbrot? Ei s-au dovedit utili, unde cre-
deți? în trasarea coastelor Angliei sau ale
Americii de Sud. Stai frumos la birou și
trasezi întortocheatele coaste cu o precizie
cu 4-5% mai mare decât dacă te ostenești
să le măsori la fața locului. Cu interconec-
tările astea, nu știi niciodată de unde sare
iepurele. Am citit, când eram tânăr, o carte
a unui fizician care purta numele unui fi-
losof criticat de Lenin. Acolo era vorba,
între altele, de relațiile de incertitudine ale
lui Heisenberg. Mi-am dat imediat seama
de valoarea acestora pentru critica și istoria
literară. Noi, criticii, facem cuantică, fără să
știm, ca personajul lui Moliere proză! Noi
operăm cu particule elementare. Ce dovadă
mai bună de incertitudine decât teza lui
Wellek (furată de la G. Călinescu, nu pla-
giată, fiindcă n-avem dovada că îl citise pe
român!): istoria artei nu e niciodată a artei
dacă e istorie. S-ar zice că istoricul și criticul
literar fug tot timpul după doi iepuri și nu
prind niciunul.
   Vreau să mă refer în încheiere la o altă
problemă: acea a profesorului, despre care
vă spuneam că mă preocupă de ceva vreme.
Norocoși, aceia dintre noi care au avut
parte de dascăli mari! Cine n-a întâlnit un
Domnul Trandafir este păgubit pe viață.
Știți la fel de bine ca mine ce înseamnă un
dascăl adevărat. Eu îi cer două însușiri: vo-
cație și autoritate. Am cunoscut dascăli de
vocație, dar incapabili să se impună în fața
clasei, și dascăli lipsiți de charismă, dar au-
toritari. Cel despre care vreau să vă spun în
continuare două vorbe avea ambele însu-
șiri. Se numea Licu Pop. Nu-mi fusese fost
profesor, pensionat fiind când eu m-am
aflat în ultima clasă de liceu la „Gh. LazăU
din Sibiu. Pe la mijlocul anilor 1960, când
lucram la teza de doctorat despre Titu
Maiorescu, i-am făcut o vizită, la sugestia
tatălui meu, care îi era prieten. Despre
Maiorescu începuse să se scrie din nou,
după articolul lui Liviu Rusu din 1963. O
reacție urîtă avusese G. Călinescu. „Titu
Maioresu, socialist?“, se întrebase el ironic,
insinuând că profesorul clujean cam sărise
peste cal din dorința de a-1 „recupera^ pe
junimistul conservator care fusese Maio-
rescu. O primă ediție prefațată de Paul
Georgescu lăsase pe dinafară articolul „O
cercetare critică“. Nu mă întrebați de ce.
Când l-am vizitat pe Licu Pop, nu mai
exista niciun tabu referitor la criticul ju-
nimist. în bibliografie, remarcasem două
mici studii ale lui Licu Pop însuși. M-a
întrebat de cum m-a văzut: „De ce Maio-
rescu?“ Apoi: „Știi nemțește?“ „Am făcut
germana la liceu și la facultate^, i-am
răspuns. „Bun, zice, filosofic știî?“ La liceu
nu făcusem, iar la facultate, doar bruma de
marxism obligatoriu. M-a dus în bibliotecă.
Am rămas interzis: erau acolo toate edițiile
princeps ale operelor filosofilor germani de
la Kant încoace. Legate în piele. Tipărite cu

gotice. Citisem în manuscris însemnările
zilnice nepublicate de Pogoneanu în cele
două volume ale ediției lui, din care unele
erau scrise cu gotice. „începe cu Herbart și
Schopenhauer“, m-a sfătuit Licu Pop. Unul
din cele două studii ale sale se referea la
„Herbartianismul lui Maiorescu“. Credeți
că mulți profesori de română de astăzi au
auzit de Herbart? De citit, să nu mai vor-
bim. Licu Pop refuzase să predea la Univer-
sitatea clujeană în refugiu. A fost profesor
de liceu întreaga viață. Dar ce profesor!
Mi-a împrumutat cărțile de care socotea
el că am nevoie. I le-am restituit, firește,
îmi pare rău că nu pot să vi le arăt, ca să
aveți în fața ochilor o mostră din biblioteca
unui dascăl de liceu de altădată.
   Dintotdeauna lumea a avut această con-
vingere, că educația trece prin mâna unui
dascăl. Există numeroase legende și povești,
în tradiția tuturor popoarelor, în care un
tânăr învățăcel merge, ca pe vremuri, pe jos
în căutarea unui pustnic sau a unui guru,
care trăiește de obicei departe de lume, și
de la care învățăcelul vrea să afle secretul
învățăturii. Nu s-a dus Ștefan cel Mare la
Daniil Sihastrul la începutul carierei sale
politice? Le-aș recomanda politicienilor
români de astăzi să-și găsească un Daniil
Sihastru înainte de a se apuca să voteze legi
sau să guverneze. Obiceiul de a-ți căuta un
dascăl s-a cam pierdut. Și s-a pierdut din-
tr-un motiv foarte simplu: în societatea
cunoașterii, cum e numită era informaticii,
rolul dascălului este cu totul neînsemnat.
Poate că eu sunt prea bătrân ca să înțeleg
ce se întâmplă. Aud de învățământul la
distanță. Cum se poate așa ceva? Dascălul
și învățăcelul trebuie să fie în contact, să
se privească în ochi, să-și soarbă unul altuia
cuvintele. Și apoi: cum să înlocuim
cursurile magistrale cu seminarii
interactive? Nu trebuie oare să le comunic
câte ceva studenților eu, profesorul, înainte
de a le cere lor părerea? Cine să le indice
calea de apucat, dacă nu eu? Și ce fel de
autoritate are o școală în care intră când
poftește un părinte semianalfabet și-i trage
o pereche de palme profesorului care și-a
permis să-i dea copilului lui un patru?
   Povestea cu palmele m-a marcat de mult
timp. Când a ieșit din închisoare, tatăl meu,
mut ca un ardelean ce se respectă, n-a spus
mai nimic despre ce i se întâmplase acolo.
Când nu mai avea decât câteva luni de trăit,
m-am pomenit cu el că-mi povestește o
scenă de când era la Canal. O scenă, nu mai
mult, care putea trece nebăgată în seamă.
Dând el la lopată, s-a apropiat din neatenție
de gardul împrejmuitor, unde un june cu
arma pe umăr l-a luat în primire: „Pleacă,
mă, nenorocitule de aici, că te împușc“.
„De ce să mă împuști, i-a răspuns tata calm,
ce-am facut?“ „Vă știu eu pe voi, i-a întors-o
jandarmul sau recrutul din trupele de
securitate, ce o fi fost, sunteți toți niște
criminali, că de-aia v-au adus aici.“ „Dacă
asta v-au învățat, să fii sănătos^, i-a zis tata
îndepărtându-se. „Ce meserie ai, bă?T a
mai vrut să știe ăla. „Sunt profesor¹¹, i-a
răspuns tata. „Profesor, pe mă-ta!“, a ex-
clamat, totuși un pic derutat, jandarmul.
Când și-a amintit întâmplarea, tata a făcut
un scurt comentariu: „Au fost mulți oa-
meni chinuiți și bătuți acolo. Mie nu mi-a
tras nimeni nicio palmă“. în momentul
acela, mi-a căzut cerul în cap. Ca să înțe-
legeți, trebuie să vă spun că m-am născut
când tata avea 40 de ani, așa că eu îl știu ca

pe un bărbat serios și autoritar, pe care îl
salutau respectuos pe stradă niște domni
care mie mi se păreau bătrâni - „Am onoa-
rea, domnule profesor!“ - foști elevi ai lui.
Cum să-i fi dat cineva o palmă tatei? Ideea
nu-mi intra în cap. Nu se potrivea, așa zi-
când, cu statura moral-impunătoare a tatei.
Cel mai îngrozitor lucru pe care l-am trăit,
legat de comunism, a fost acest episod mă-
runt, al palmei pe care, din fericire, tata
n-a primit-o de la torționarii lui. Asta, ca
să vă faceți o idee despre credința mea că
autoritatea este esențială pentru școală.
   Există, desigur, și alte cauze pentru care
profesorul a devenit o cantitate neglijabilă
într-un proces al cărui protagonist s-ar fi
căzut să fie. O cauză se numește, simplu,
internet. Nu sunt nici atât de nepriceput în
materie, nici atât de naiv, încât să cred că
ne putem lipsi de el. E un instrument fabu-
los, cel mai colosal din toată istoria. Doar
că e victima a două confuzii majore: una
este confuzia dintre mijloc și scop; a doua
este confuzia dintre informație și cunoaște -
e. Internetul este mijlocul de a comunica
rapid și eficient o cantitate de informație
uriașă. Atât și nimic mai mult, dar nu mai
puțin decât atât! Multă lume își imaginează
însă că, dacă citește pe Wikipedia sau pe
Google, gata, știe. E o iluzie periculoasă.
Informația și cunoașterea sunt lucruri com-
plet diferite. Ele sunt separate printr-o sită.
Cineva trebuie să trieze informația brută.
Această nobilă menire de a juca rolul unui
ciur revine profesorului, în sensul larg al
termenului. Dotat cu spirit critic, profe-
sorul face informația utilă și de neuitat. Vă
aduceți aminte de filmul Alondo cane, un
documentar despre creșterea animalelor și
păsărilor? în film, niște indivizi vâră cu sila
mâncarea pe gâtul unor gâște, ca să le în-
grașe și să îe facă bune de carne. Le îndoa-
pă, cu alte cuvinte. Tot așa și cu internetul:
îi îndoapă pe cei care fac din el un scop în
sine. Aș spune că îi dopează. Există o por-
nire irepresibilă în societatea contemporană
de a ne (în)dopa: nefericiții beneficiari de
subprime din SUA au fost, în definitiv,
(în) dopați cu credite. Dacă nu e transfor-
mată în cunoștințe, informația e o formă de
(în)dopare intelectuală, care face din oa-
meni niște gâște puse la îngrășat. Și le îm-
piedică accesul la cunoștințe și, implicit,
la valori.
   Iată, după părerea mea, doar câteva din
pericolele care pândesc școala românească.
Am sperat ca a doua generație de politi-
cieni, după aceea a „pașoptiștilor¹¹ de ime-
diat după 1989, absolvenți de școli politice,
unii și în străinătate, să fie capabilă de o
reformă adevărată. Se pare că trebuie să aș-
teptăm a treia generație. Eu, care am fost
considerat totdeauna un optimist, vă măr-
turisesc că optimismul meu a devenit unul
pe termen lung, foarte lung, pe termen
scurt fiind un pesimist aproape incurabil.
        Va mulțumesc!

DOSAR

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 21

            Cuvânt de încheiere



Domnule profesor,

VĂ MULȚUMESC pentru acest elogiu, elo-
giu al școlii, e drept că al școlii de altă-
dată, spre mulțumirea mea ca istoric, spre
întristarea mea drept contemporan. Ați
nimerit pe un teren prielnic, pentru că eu
cred că studenții de aici au încă obsesia
școlii, obsesia instruirii și a educației, deo-
potrivă, și îngăduiți-mi să evoc un moment
de odinioară, când un profesor, care mi-era
coleg în primii ani de învățământ, nu știa
să scrie niciodată scopul și tema lecției,
fiindcă eram obligați să facem acele pla-
nuri de lecție care odată se numeau, mon-
strous, proiecte de tehnologie didactică (își
amintesc unii), dar pe vremea începuturi-
lor mele se chemau planuri de lecții. Nici-
odată nu nimerea scopul lecției, și odată,
după o vacanță la mare, ne-a spus tuturor:
„Dragii mei, fiind prezent în vacanță la ma-
re, am descoperit nu numai care este sco-
pul lecției, ci și chiar care e scopul școlii,
două puncte, scopul școlii e vacanța“. Și
după aceea m-am gândit cât de superficial


acad. prof. univ. dr.
loan-Aurel Pop

poate să fie colegul meu, care de altminteri
era un arhitect convertit în profesor, dar
gândind și regândind mi-am dat seama cât
de profund poate să fie, ca să spună că sco-
pul școlii este vacanța. El măcar a trebuit să
știe ce e școala. Dar alții astăzi nu reușesc
să știe ce e școala, pentru că unii nici nu o
mai frecventează, spre întristarea noastră, a
tuturor. în ciuda acestei tristeți, ca și în cân-
tecul acela studențesc, care se cheamă De
brevitate vitae, dar care începe cu Gaudea-
mus, ce paradox! Ca și în cântecul acela stu-
dențesc, ne bucurăm la sfârșit, acuma, la
sfârșit de ceremonie, și la început de carieră
universitară, în această universitate clujeană
și ardeleană, unde, cu voia sau fără voia
dumneavoastră ați venit până la urmă, deși
după liceul sibian ați trădat-o, mergând la
București, cum singur ați spus, ați venit
în această universitate, cea mai veche și cea
mai mare a Ardealului și a României, și vă
mulțumim sincer pentru asta, ne simțim
și mai tari, și mai puternici, și mai activi, și,
cum să vă spun, și mult, mult competenți.
De aceea, e o sărbătoare a noastră, ne bu-

curăm că aveți încredere totuși într-o anu-
mită parte a corpului profesoral, într-o anu-
mită parte a tinerilor, cum încercăm să
avem și noi încredere, că aveți încredere
în Ardealul care v-a produs pe linie paternă,
în Cluj și în această universitate, care s-a
numit a Daciei Superioare, „Regele Ferdi-
nand“, și se cheamă „Babeș-Bolyai“, cultivă
limba, literatura și istoria românilor, dar,
spre deosebire de alte universități mari ale
acestei țări, care s-au născut cu aceeași me-
nire, cultivă și limbile și literaturile comu-
nităților conlocuitoare și marile limbi și lite-
raturi ale acestei lumi înspre Gloria a ceea
ce vrem să numim cu toții comunitate eu-
ropeană și nu mai reușim, nu mai găsim
țelurile întotdeauna, dar sperăm în conti-
nuare c-o vom descoperi și o vom construi
împreună, ca să ne putem salva și ca să tră-
im ca oameni între oameni. Vă mulțumim!

• Imagine din sală, 14 decembrie 2012

22 • APOSTROF

DOSAR

            Poeme de



Silviu Mihăilă

Scrisoare mamei (lanul cu maci)                              Everlasting                                              
Ultima amintire, mamă,                                       Mi-am zis:                                               
ultima amintire....                                          dacă tu mă vei iubi,                                     
Era noapte...                                                vom învinge amândoi moartea                              
mi-ai spus                                                   și vom călca împreună                                    
să ating lucrurile ca și cum ar fi                           mereu                                                    
pentru ultima oară                                           (într-un geometric dans pentru doi                       
să iubesc ca pentru ultima dată                              rotit de siluete astrale)                                
această viață plină de baloane de săpun, felurit colorate.   peste lei și peste balauri.                              
Eu                                                           Nu!                                                      
îmi voi desena toată dragostea                               cu tine nu-mi va fi frică                                
intr-un câmp de maci:                                        să înfrunt moartea                                       
doar așa vei ști cât de mult sângele meu pământesc           nici să aștept apusul copleșit de gândul                 
udă privirea ta barocă, încremenită                          că mâine                                                 
devenită odată cu timpul maramă înmiresmată.                 - din viață -                                            
îmi amintesc când mă duceai de mână la școală, mamă,         nu va mai rămâne decât galbena                           
îmi amintesc poveștile cu care mă adormeai.                  gutuie                                                   
Astăzi, mâna care mă dezmierda odată                         ce strălucea odată                                       
nu mai este                                                  la fereastra bunicii.                                    
iar poveștile sunt despre Cioran, moarte, nemurire           Când mi-ai spus să-mi ard visul                          
și speranța                                                  iarna mai aprindea                                       
revederii                                                    urme de nemurire în lume                                 
cândva                                                       și în mine                                               
într-o altă... poveste.                                      iar moartea mi se usca pe bocancii de ieșit la joacă...  
Să nu mă lași să aștept singur primăvara, mamă,              Astăzi din vis n-a mai rămas decât cenușa...             
să miros liliacul și freziile fără tine!                     Căci viața e iubirea                                     
Era noapte, mamă...                                          trăită ACUM                                              
îmi amintesc:                                                și gândul că moartea e viață                             
mi-ai spus                                                   scrum... dulce scrum.                                    
să ating lucrurile ca și cum ar fi                           Cumpăna                                                  
pentru ultima oară                                           Titre noi doi                                            
să iubesc ca pentru ultima dată                              există o poartă.                                         
această viață plină de baloane de săpun, felurit colorate    Mi-ai spus de ea                                         
ca să rămână ceva din iubirea noastră                        din copilărie...                                         
după ce                                                      Pe atunci                                                
noi                                                          eu credeam în Tine                                       
nu vom mai fi.                                               că o altă viață-mi vei da                                
Cu povești m-ai crescut în lume, mamă                        pe care încă nu o cunosc.                                
Cu povești m-ai adormit...                                   Eu încă aștept.                                          
Azi nu mai trăiesc eu,                                       Intre noi doi                                            
ci povestea din mine.                                        există o cumpănă.                                        
Tu                                                           Atunci când închid ochiul stâng                          
îți dormi somnul-de-nu-mă-uita                               ea dispare                                               
în lanul cu maci.                                            și se naște-mprejur                                      
Versuri pentru mai târziu                                    curcubeu rotit în soare.                                 
M-am decis să iau cuvintele lumii                            Aseară m-am dezgolit de toată avuția                     
și să le înec.                                               am pus tot ce aveam                                      
Apoi,                                                        mai de preț pe taler                                     
mă voi arunca și eu în același pahar cu apă                  și am fost întrebat:                                     
și am să asist în modul cel mai plauzibil                    „Sufletul unde l-ai lăsat?...“                           
la moartea celor mai neînsemnate lucruri din această hune... El doare.                                                
Eu mă voi îneca alături de cuvinte...                        Intre noi doi                                            
fără să se supere căci sunt ale mele,                        există o cumpănă.                                        
numai eu al lui Dumnezeu.                                    Atunci când închid ambii ochi                            
Vor muri pentru mine,                                        lumea dispare                                            
iar eu pentru Dumnezeu.                                      devine un glie motoc                                     
Cuvintele vor dispărea...                                    iubire născută din                                       
Dar faptele mele?                                            alabastru de foc.                                        
Vor muri odată cu mine                                       Pietă plângând la picioarele mele                        
sau se vor transforma în alte cuvinte,                       mă-ntreabă:                                              
pe care va trebui să le înec din nou?                        „Sufletul unde ți l-ai lăsat?“                           
                                                             Se aud ulii de seară...                                 ■

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 23

FILOSOFILOR

Fenomenul căderii nu ne cfeiă o așa-zisă
„latină întunecată^ a Dasein-ului...
(Martin Heidegger)



1. Vetsuchui.p (ispitire)
2.  Beruhipurp (liniștire)
3.  Emfrmidw^ (înstrăinare)

4.  țbifârpnis (împotmolire)
5.  Absturz (prăbușire)
6.  Wirbel (vâltoare)



VERFALLEN

(SuZ, #38)'
(cădere)

1. Versuchung

   WENN ABER das Dasein selbst im
ᵣ ᵣ Gerede und der offentlichen Aus-
gelegtheit ihm selbst die Moglichkeit vor-
gibt, sich im Man zu verlieren, der Boden-
losigkeit zu verfallen, dann sagt das: das
Dasein bereitet ihm selbst die stăndige Ver-
suchung zum Verfallen/ [„însă dacă Da-
sein-ul însuși, prins în flecăreală și situîndu-
se la nivelul de explicitare propriu spațiului
public, își dă lui însuși de la bun început
posibilitatea de a se pierde în impersonalul
«se» și de a cădea în lipsa de temei, atunci
acest lucru înseamnă: Dasein-ul își pregă-
tește sieși ispita constantă a căderii/
   - Dasein-ul vrea să cadă în impersona-
lul „se“ sau mai degrabă își dorește această
imersiune (dacă stabilim că dorința submi-
nează liniile de forță ale voinței, dorind
împotriva vrerii). între dorința subconști-
entă și datoria autoimpusă de supraeu, cine
are șanse mai mari de câștig? Căderea este
plăcută!
   - A merge pe mâna ispitei înseamnă a
spune Da vieții, pe când puterea, asceza,
autocontrolul, cenzura mizează pe răceala
superioară a morții. Mortificarea este obiec-
tivitatea pură, în teritoriul căreia ispita este
respinsă asemenea cântecului Sirenelor. Cu
toate acestea, Da-ul spus vieții corespunde,
în acest context, slăbiciunii.



2. Beruhigung

   Die SELBSTGEWIfiHETTundEntschie-
ᵣᵣ denheit des Man verbreitet eine
wachsende Unbedurftigkeit [...] Die Ver-
meintlichkeit des Man, das volle und echte
1. V Martin Heidegger, Ființă, ți timp, traduce-
  re de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă,
  București: Humanitas, 2003, p. 240-242.


„ Latu ra
întunecată"
a Dasein-u\ui

Ștefan Bolea

»Leben« zu năhren und zu fuhren, bringt
eine Beruhipmp in das Dasein, fur die alles
»in bester Ordnung« ist, und der alle Turen
offenstehen/ [„Impersonalul «se» este atît
de sigur pe sine și atît de neclintit în ati-
tudinea sa [...] Pretenția impersonalului
«se» de a hrăni și a călăuzi «viața» deplină
și autentică aduce Dasein -ului o liniștire, în
numele căreia totul este «în perfectă ordi-
ne» și toate ușile par să fie deschise.“]

• Cassirer și Heidegger, Davos, 1929

    - Selbspewjsheit (încredere apodictică în
tine însuți) și Entschie denheit (decizie de
nestrămutat). Acestea să fie caracteristicile
impersonalului „se“, simbolul dispersiei și
al fugii de sine? Impersonalul „se“ are încre-
dere în sine (absolută) tocmai atunci când
ratează din plin. Putem spune că este cel
puțin închipuit. Să nu mai vorbim de impos-
tura specifică a relei-credințe. O lecție de asi-
milat: atunci când te minți pe tine, fa-o fără
să clipești! Ce ne spune despre noi înșine
faptul că am putea să ne construim viața
conform unei minciuni în care credem cu
toată tăria? Chiar nu avem nicio ezitare?
    -Beruhipurp (liniștire, pace interioară).
Pace ca un alltpretto jucăuș și meditativ
dupăpmto-ul furtunii. Trebuie să mulțu-
mim destinului pentru distorsiunile și bru-
iajele care electrocutează calmul și senină-
tatea unei existențe, care pare menită morții
înainte de nașterea conștiinței. Sunt liniștit
sau sunt anesteziat încât nu mai simt che-
marea, imboldul la luptă? Nici durerea, nici



plăcerea, ci o apatie ca apa călduță care se
scurge peste leșul unui stoic cu venele tăia-
te. Fiat dolor!



3. Entfremdung

   IN DIESEM beruhigten, alles »verste-
ᵣᵣ henden« Sichvergleichen mit aliem
treibt das Dasein einer Entfremdung zu, in
der sich ihm das eigenste Seinkonnen ver-
birgt.“ [„în această autocomparare liniști-
toare cu tot și cu toate, prin care totul este
«înțeles», Dasein-ul este minat către o în-
străinare în care putința-de-a-fi cea mai pro-
prie îi rămîne ascunsă.“]
   - Suntem liniștiți, deși ar trebui să ne
ambalăm și să ne motivăm; mai mult, sun-
tem înstrăinați, atunci când credem că ne-am
găsit propria natură. Dacă atunci când
eșuăm în cea mai josnică minciună ne cre-
dem în posesia adevărului, cum vom reac-
ționa atunci când vom fi față-n față cu au-
tenticitatea ca adevăr personal? își vor
spune cuvântul încă o dată exercițiul igno-
bil al minciunii, dresajul și servitudinea ei,
anulând un adevăr care ar putea salva o
existență sau vom fi în sfârșit mântuiți,
cunoscându-ne în totalitate, fără rest și fără
regret? „Totul este «înțeles»“ = „N-am în-
țeles nimic, nici măcar la nivelul pre-înțe-
legerii!“ De unde această trufie a ignoran-
ței, această vanitate a imposturii? Ipocrizia
animalică, a celui ce regresează în subuma-
nitate. în acest timp, cel care pășește pe
calea sa e sugrumat de îndoieli!



4. Verfăngnis

   Die versuchend-beruhigende Ent-
ᵣᵣ fremdung des Verfallens fuhrt in
ihrer eigenen Bewegtheit dazu, dafi sich
das Dasein in ihm selbst vei fătpt. “ [„înstră-
inarea pe care o presupune căderea și care
implică deopotrivă ispitirea și liniștirea face,
prin dinamica ce îi este proprie, ca Dasein-
ul să se împotmolească în el însuși.“]
   - Dasein-ul se plafonează, naufragiază
în propriile voaluri. E din ce în ce mai clar
că nu mai avem simplul conflict între apa-
rență și esență, ci diferența dintre aparența
esenței și aparența aparenței. Atunci când
ne apropiem de devalorizatul concept de
esență, din el vom păstra doar simularea
unei esențe, care se reflectă ca un soare fals,
captat în laborator. Pornim de la aparență,
de la inautenticitate, din peștera platonică


24 • APOSTROF

    Un jurnal de lecturi


Letiția II ea


POET FOARTE important
și critic exigent, Paul
Aretzu este autorul unui
Jurnal de lecturi (Editura
Scrisul Românesc, 2009),
care reunește cronici des-
pre autori români clasici
și contemporani. Volumul
se deschide cu un studiu
asupra primelor traduceri


de texte religioase în limba română, criti-


cul evidențiind meritele lui Coresi și
Dosoftei și concluzionând:


    Urmărind variațiunile aceluiași text, în tra-
    duceri succesive, avem imaginea transformă-
    rilor prin care a trecut mentalitatea culturală,
    în decurs de un secol, timp în care s-a cris-
    talizat o strategie de comunicare religios-ar-
    tistică, pornind de la simpla echivalare a
    unui mesaj cu mijloace lingvistice nesigure,
    puține, la folosirea redundantă de auxilia-
    rități stilistice și versificatorii, apoi la sim-
    plitatea formei cu semantică inclusă. Se par-
    curge, într-o comprimare temporală, o
    întreagă istorie literară [...] (p. 13).



și avem toate șansele să ajungem la apa-
rența aparenței sau la cea a esenței, care este
la fel de înșelătoare. Ne împotmolim în
relația logică (1—>0, 0—>0). Ca să ex-
prim plastic această idee, să ne amintim
cunoscutele versuri: „Poți zidi o lume-n-
treagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,/
Peste toate o lopată de țărână se depune".²
-Dasein-ul are de ales între minciună și
adevăr-minciună și excesul de rea-credință
îl face să creadă că adevărul este inexistent.
Aceasta este condiția noastră normală.



5.   Absturz

   Das Dasein stiirzt aus ihm selbst in
ᵣᵣ es selbst, in die Bodenlosigkeit und
Nichtigkeit der uneigentlichen Alltăglich-
keit." [,J)asein-u\ se prăbușește din el însuși
în el însuși, în lipsa de teren ferm și în
nimicnicitatea cotidianității neautentice.“]
   -     Selbst in es selbst... Sineitatea mea devi-
ne cea a unui bufon: în oglindă sunt eu
însumi, mai exact clona unei clone.
   -     Prăbușire în nihilism. Darfzra-ul este
adevărul lui Seiendes, Sein este adevărul lui

2. Mihai Eminescu, Scrisoarea I, in Cpere alese,
  voi. 1, ediție îngrijită de Perpessicius, Bucu-
  rești: Editura Pentru Literatură, 1964, p.
  139.


Paul Aretzu se oprește în continuare asupra
postumelor lui Bl aga, constatând că în
acestea poetul rămâne fidel canonului
tematic pe care și l-a impus de la început.
Criticul trece apoi la poezia contemporană:
Marin Sorescu, Constanța Buzea, Constan-
tin Abăluță, Petre Got, Petru Cârdu, Adri-
an Popescu etc., dar și optzeciștii Liviu
loan Stoiciu, Mircea Petean, Gellu Dorian,
Andrei Zanca. Deși critic de poezie, Paul
Aretzu analizează în acest volum și texte-
le câtorva prozatori: Horia Ursu, Horia
Gârbea sau Varujan Vosganian, precum și
volume de critică semnate de Dan Cristea,
Cassian Maria Spiridon sau Daniel Cristea-
Enache.
    Secțiunea dedicată poeziei se încheie cu
studiul Poezia și istoria literaturii. După ce
face distincție între istoria literaturii și
istoriile literare, Paul Aretzu vorbește des-
pre avantajele criticii literare:

    Critica literară vorbește despre relativitatea
    operei literare, în timp ce istoria literaturii
    dă o imagine imuabilă. Critica literară este
    o acțiune frontală, disparată și aleatorie (în
    măsura în care stă la mâna scriitorului), de
    impact, demers în principal hermeneutic,
    conținând aventura și orgoliul primei posesii
    [...] Din istoria literaturii nu se mai iese, nu
    se mai înviază, pentru că aceasta, ca specie,
    nu are viitor, (p. 126).

Criticul concluzionează: „Istoriile poeziei
sunt eficiente în măsura în care nu se limi-
tează la inventare de scriitori, ci se ocupă
de mecanisme, strategii, determinanți, mij-
loace specifice care configurează o direcție,
un curent, un program, un stil" (p. 127).
    Secțiunea consacrată prozei beneficiază
de asemenea de un studiu, încotro mei pe
proza de azi, în care Paul Aretzu analizează
tendințele prozei contemporane. Criticul
identifică o direcție care se raportează, prin
continuitate sau respingere, la perioada co-
munistă și o direcție pragmatică ce răspun-


Dasein șiNichts este adevărul lui Sein. Cos-
mos-ul nu este antiteza cZ/aw-ului, ci omo-
nimul său. Altfel, substructura ființei este
nimicul, dacă scobești puțin coaja In-der-
Welt-Sein, te-apucă amețeala atunci când
observi că nucleul său este gol.
   - „Stau imobil, inactiv; nu văd altceva
decât golul, nu trăiesc decât în gol, nu mă
mișc decât în gol" (Kierkegaard, Diapsal-
mataj.



6. Wirbel

    Dieses stăndige Losreifien von der
Eigentlichkeit und doch immer
Vortăuschen derselben, in eins mit dem
Hineinreifien in das Man charakterisiert
die Bewegtheit des Verfallens als WirbelA
[„Această smulgere permanentă a înțelege-
rii din autenticitate și azvîrlirea ei în imper-
sonalul «se», însoțită totodată de iluzia că
ar fi rămas în autenticitate caracterizează
căderea în dinamica ei ca viitoare.^
    - Particulele negative care se ciocnesc cu
cele negativ-pozitive intră în conflict: nu se
anulează, ci cresc negativitatea Dasein-ului,

3. Soren Kierkegaard, Cpere, voi. 2, Sau - sau:
   un fragment de viață, editat de Victor Ere-
   mita, Partea 1: Hârtiile lui A, traducere, pre-
   față și note de Ana-Stanca Tabarasi, Bucu-
   rești: Humanitas, 2008, p. 96.


   de unor cerințe de piață. Paul Aretzu face
   o analiză pertinentă a tendințelor prozei
   noastre post-revoluționare:

    Anul 1989, al dezinhibărilor, năruie, odată
    cu dogma politică, aproape toate restricțiile
    și prejudecățile, în toate domeniile (con-
    stituind inevitabil altele). Are loc o adevărată
    beție a libertății. Se dă năvală, în primul
    rând, spre zonele refulărilor. Ies la suprafață,
    din plin, frustrările, o înverșunare existen-
    țială. De aceea, anii nouăzeci sunt foarte
    eclectici. Funcționează exhibările cele mai
    insolite, dorința de a exprima adevăruri, de
    a face dreptate, de a epata. Există o sete, care
    merge până la indiscreție, pentru dezvăluiri
    șocante, se caută așa-zisele texte de sertar,
    orice semn al autenticității, (p. 153)

Cu o acuratețe a observației demnă de in-
vidiat, Paul Aretzu aduce la lumină cali-
tățile textelor scriitorilor analizați, fiind
ușor condescendent când este vorba de
texte de valoare mai redusă. Nimic din de-
ranjantul spirit de vendetă sau demolator
care mai bântuie în critica de azi. Din fie-
care text al criticului transpare marea sa iu-
bire de literatură, pe care încearcă să o îm-
părtășească cititorului. Textele lui Paul
Aretzu pot, de exemplu, convinge o per-
soană care nu agreează în mod deosebit
poezia să se îndrepte înspre aceasta. Rafi-
namentul analizelor, precizia instrumente-
lor și „prejudecata" criticului că literatura
este „cea mai bună dintre lumile posibile"
transformă lectura acestei cărți într-un
eveniment pentru spirit.











care-și închipuie că „totul e perfect". Da-
sein-vd, care este prelucrat, condiționat de
impersonalul „se", la fel ca un Procust făcut
după chipul și asemănarea patului său, își
imaginează că emană și expiră autenticita-
te. Drumul spre autenticitate pare interzis
pentru majoritatea dintre noi: trebuie să
treci peste minciună, peste minciuna min-
ciunii, ultima ispită fiind minciuna adevă-
rului. Dincolo de această ordalie, în timpul
căreia cei mai mulți sunt sacrificați, trebuie
menționat paradoxul, duplicitatea celui care
trăiește în falsitate, atunci când își imagi-
nează că viața este prototipul autenticității.
Această mulțumire, această desfătare este
condiția cea mai des întâlnită a Dasein-ului.
Prea multă satisfacție ne transformă în pro-
priile noastre parodii, în timp ce calea spre
autenticitate (de neatins, de experimentat
orgiastic pentru câteva clipe) este un drum
cu spini, al autoflagelării, al angoasei, al
morții și al umbrei masochiste a certitu-
dinii.

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 25

    Un festival sub semnul
    normalității

Roxana Croitoru

Festivalul Național de Teatru e, an de
an, așteptat drept cea mai importantă
reuniune a spectacolelor românești, oglindă
a stagiunii trecute prin ce a avut ea defini-
toriu. Director de festival și unic selecțio-
ner - aflat în cel de-al doilea an din cei trei
de mandat -, criticul de teatru Alice Geor-
gescu s-a confruntat, la această ediție, a
xxn-a, mai intens decât în alți ani, cu pro-
blemele financiare și de organizare, rezultat
al unei crize perpetue: reduceri și restrângeri
de buget, accidente. Și totuși, în momen-
tul în care această ediție a fost pusă sub
semnul întrebării, directorul festivalului
împreună cu cei implicați în organizare au
răspuns cu un ferm: „Ba Da“l, așa cum am
citit în editorialul caietului de festival.
   Desfășurate între 26 octombrie și 4 no-
iembrie 2012, sub zodia Anului Caragiale,
spectacolele prezentate au fost grupate în șase
secțiuni, nu foarte restrictive: Al matale,
Cangiale-, Focus Silviu Purcărete - un univers
regizoral-, Strindlmg, înaintași, urmași-. De toate
pentru toți-, Teatrul de mâine-, Actorul in prim-
plan. A lipsit din program participarea inter-
națională, atât de utilă prin faptul că făcea
posibilă vizionarea unor spectacole importan-
te montate acum în lume, iar prin comparație
stabilea și nivelul spectacolelor autohtone,
după cum și invitații din străinătate au fost
mai puțin numeroși în acest an. O altă secțiu-
ne, inclusă de câtăva vreme în program, a fost
cea a spectacolelor radiofonice.
   în cadrul secțiunii Evenimente conexe,
diminețile s-a stat „la sfat* cu artiștii în-
tr-un spațiu intim, la ceainăria Serendipity
(„accident fericit* sau „surpriză plăcută*),
la Divanele FNT inaugurate cu un an înain-
te. Au fost abordate teme dintre cele mai
provocatoare legate de creația teatrală:
Cum se mișcă teatrul?-, Caragiale in anul lui
- Festivism sau ireverență? -, Tinerii și „celă-
lalt te atru“-, Teatrul, o uzină cu foc continuu-,
Spectacolul muzicii de teatru-, De ce am ales
teatrul? ș.a. Au răspuns, au pus și și-au pus
întrebări creatori de primă mărime, precum
Andrei Șerban, Gigi Căciuleanu, Sanda
Mânu, Dan C. Mihăilescu, Ion Caramitru,
Mihai Măniuțiu, Radu Afrim.
   Atelierul coordonat de regizoarea Cătăli-
na Buzoianu și susținut împreună cu Mircea
Florian (muzică) și Darie Armin Alexandru
(video), Spre Damasc de August Strindberg
(pentru prima dată tradus în limba română),
s-a adresat studenților, masteranzilor și acto-
rilor. Programul Strindbeig a fost inițiat în
2011 de UNITER și cuprinde traducerea și
publicarea unei serii de douăsprezece piese
de teatru ale autorului, două spectacole-lec-
tură și o conferință cu participare inter-
națională, toate în cadrul festivalului.


    Lansările de carte, albume de fotogra-
fii, adevărate opere de artă, precum cel al
Mihaelei Marin, cu instantanee din spec-
tacolele realizate de Andrei Șerban din
Cehov, Shakespeare, Bergman, traduceri
din mari regizori sau spectacole restituite:
Ragele Lear in viziunea lui Radu Penciu-
lescw. Jurnal de repetiții de Monica Săvu-
lescu Voudouri.
    Nu am încercat și nici nu cred că e posi-
bil să acoperi întreaga ofertă a festivalu-
lui. Mă voi opri la câteva dintre ele.
    Spectacolul de teatru-coregrafic D’ale
noastre de Gigi Căciuleanu, de la Teatrul
Național din București, a fost, ca să preiau
apelativul prietenei și colegei noastre Vetuța
Pop, „bucuria noastră*. La Divane, Gigi
Căciuleanu mărturisea că nu a dorit să facă
un spectacol cu momente și personaje din
piesele lui Caragiale. A făcut un spectacol
din cioburi, a pus pe scenă, în limbaj pro-
priu, ceea ce i-a rămas din lectură. Aș spune
că e mult mai mult decât atât. Este o explo-
zie de de creativitate, un teatru în mișcare
pe care l-am remarcat și în spectacolul său
Carmina Burana, de la Naționalul din Târ-
gu-Mureș, sau cu ani în urmă, la Teatrul
„Oleg Danovski* din Constanța, Anotim-
purile.
    în aceeași secțiune Caragiale, Două lo-
turi - adaptare și regie Alexandru Dabija -,
accentul montării se mută pe dramatismul
eroului, Lefter Popescu, care-și pierde
mințile atunci când iluzia se destramă. Dra-
ma este perfect susținută de decorul sce-
nografului Helmut Stiirmer, o turnantă, pe
care e construită un fel de colivie din plasă
de sârmă transparentă cu scări și uși, unde
personajele urcă și coboară în vârtej, ca în-
tr-o nemiloasă roată a destinului.
    Cea mai densă și interesantă secțiune,
din punctul meu de vedere, a fost De toate
pentru toți. Lear (a), spectacolul refăcut, de
fapt din nou făcut, de Andrei Șerban la
Teatrul „Bulandra*, în noua sală cu un
decor extrem de simplu, clar, și cu un spa-
țiu mai restrâns, opera lui Dragoș Buhagiar,
a schimbat raportul dintre personaje, re-
lațiile devenind mult mai puternice în dis-
tribuția unică, acum, a regizorului. Mariana
Mihuț, într-un regal actoricesc, e secondată
cu talent de partenere, dintre care le-aș
aminti pe Dorina Chiriac (în Bufonul),
Ioana Macaria (în Edgar) și, cu precăde-
re, pe Virginia Mirea (în Edmund). Spec-
tacolul a câștigat în tensiune și în ritm prin
reducerea textului și schimbarea spațiului
de joc.
    îngeri in America de la Teatrul Metro-
polis, direcția de scenă V I. Frunză, deco-
rul și costumele Adriana Grand, l-am ur-
mărit așa cum a fost prezentat, în două
părți, în două seri consecutiv. E un spec-
tacol puternic cu o tematică actuală crudă,
cinică și uneori delicat-duioasă (iubirea/lip-
sa de iubire, homosexualitatea, SIDA, poli-
tica, religia). Un spectacol care te urmărește
în timp după lăsarea cortinei. Universul

creat de cei doi realizatori aduce în prim-
plan actori tineri acordați perfect cu acto-
rii consacrați ai trupei, Gelu Ivașcu și Vir-
ginia Mirea, remarcabilă în cele cinci roluri
de compoziție. în rolul tinerei soții, Harper
Pitt, Cristiana Răduță, o ingenuă cum ra-
reori ne este dat să mai întâlnim pe scene-
le noastre și pe care dorim să o revedem în
roluri pe măsură, înainte ca vârsta, inevi-
tabil, să o transforme în duenă.
    cuPLUtoniu, regia Radu Alexandru Ni-
ca, de la Teatrul German din Timișoara
(teatru în plină ascensiune și cu o prezență
bună în festival), este un spectacol al zile-
lor noastre, creat într-un spațiu neconven-
țional, cafenea sau bar, și a fost jucat cu
aplomb, în relație directă cu publicul, spre
deliciul spectatorilor tineri.
    La secțiunea Teatrul de mâine, Casa M.,
o producție a Centrului de Arte Coliseum
din Chișinău, este un spectacol-document
despre violența în familie. Textul, construit
pe viu din discuțiile cu subiecții, îi aparți-
ne Luminiței Țîcu, care semnează și regia,
într-un spațiu voit sărac, cele patru inter-
prete se folosesc doar de câteva obiecte: o
bicicletă, niște borcane, o scândură, o găină
jumulită, reușind să transmită o tensiune
dureroasă, uneori paroxistică, despre acest
fenomen umilitor și degradant al societății.
Asociația Internațională a Criticilor de
Teatru a instituit la această ediție Premiul
„Tânăra Speranță* și l-a acordat acestui
spectacol și actriței Ioana Manciu, inter-
preta din piesa Jocuri in curtea din spate,
ambele programate la aceeași secțiune.
    Am revăzut, după ani, montarea cu
opera comică Gianni Schicchi, regia Silviu
Purcărete, de la Teatrul Maghiar de Stat din
Cluj. Spectacol de mare valoare artistică
într-o revărsare de umor și fantezie, cu vo-
cile actorilor perfect acordate partiturii, și
care, și peste ani, rămâne proaspăt, viu,
chiar și pe o scenă mai mare cum e cea a
Operei Naționale din București.
    Au fost și alegeri mai puțin reușite: îna-
inte de pensionare de Thomas Bernhardt, de
la Teatrul Național din Timișoara, regia
Christian Papke, sau 2x2, de la Naționalul
din București, în regia lui Vlad Stănescu.
    Ceea ce i-a reușit în mod deosebit direc-
torului de festival Alice Georgescu, la aceas-
tă a XXH-a ediție, a fost starea de normali-
tate, atmosfera de calmă colocvialitate
resimțită de noi toți în decursul celor zece
zile. La final am avut imaginea teatrului
românesc așa cum arată el acum, pentru că,
nu-i așa, după cum spune Brook, „teatrul
e acum*.

26 • APOSTROF

   UN AUTOR care scrie pentru a-și câș-
tiga existența este fundamental dife-
rit de unul pentru care actul scrisului în-
seamnă însăși rațiunea de a trăi“, spunea,
la un moment dat, John Fowles. Cel de-al
doilea, considerat de romancierul britanic
„un artist prin excelență dinamic“, caută
mereu noi imagini și noi metode de a des-
crie lumea și de a o face accesibilă (citito-
rului, desigur) întotdeauna într-un mod
inedit, în vreme ce ruda sa „mai interesată“
ar reprezenta „artistul static", dispus să uti-
lizeze toate tehnicile și strategiile tradițio-
nale, pentru a-și asigura succesul de piață
imediat. Ca romancier, Fowles a reușit per-
formanța rară de a avea succes încadrându-
se, după propria lui mărturisire, în diferi-
te perioade ale vieții și creației sale literare,
în fiecare dintre aceste două categorii. Căci,
dacă primul său roman, Colecționarul
(1963), a reprezentat un uriaș succes - la
public, dar și la critică -, fiind, de altfel,
rapid ecranizat și tradus în numeroase
limbi străine, așa cum se va întâmpla, câți-
va ani mai târziu, și cu Iubita locotenentu-
lui francez (1969), alte scrieri ale sale, cum
ar fi eseurile sau poemele, au cunoscut o
circulație mult mai redusă, precum și o re-
ceptare tardivă - mai ales din partea pu-
blicului cititor. Mai puțin cunoscute - și,
evident, puse în umbră de marile construc-
ții epice Magicianul (1965) sau Daniel
Martin (1977) - sunt eseurile pe care Fow-
les le-a publicat pe parcursul întregii sale
activități. Cu subiecte variind de la litera-
tura universală (franceză, în special) sau
problemele traducerii la științele naturale
sau la biologie, aceste texte sunt de natură
a ne convinge, dacă mai era nevoie, de ma-
rea capacitate a autorului de a depăși cadrul
strict al literaturii și de a aborda, întotdea-
una într-un mod documentat și fermecător,
în același timp, o problematică vastă și
complexă.
   Ccpacul, eseul publicat de John Fowles
în 1979 și apărut de curând și în limba ro-
mână (traducere și note de Veronica Foc-
șeneanu, Iași: Polirom, 2008), se înscrie în
această latură a creației scriitorului, cuce-
rind de la bun început, nu doar prin eru-
diție sau prin capacitatea rară de a vorbi
simplu despre subiecte complicate, ci și
prin latura accentuat autobiografică a tex-
tului, Ccpacul deosebindu-se, tocmai prin
acest aspect, de celelalte eseuri ale sale, cum
ar fi Islands, text însoțit de numeroase foto-
grafii din Scilly Islands, apărut în 1978, sau
The Enigma cf Stoneherge (1980). Se re-
marcă, desigur, faptul că după publicarea
romanului Daniel Martin, Fowles e atras
din ce în ce mai frecvent de domeniul eseis-
tic, în încercarea de a demonstra el însuși -

Natura și vocația

literaturii

Rodi ca Grigore

și o dată pentru totdeauna - un aspect asu-
pra căruia scriitorul a insistat adesea (repe-
tând în fiecare intervenție publică „I came
to writing only through nature“), dar care
a fost mai mereu trecut cu vederea de cri-
tica academică, și anume marea importanță
a naturii în opera sa. Tocmai de aceea,
Islands și The Enigma cf Stambei.ge tind să
devină, după cum Fowles însuși constată,
doar „adnotări“ ale unor colecții de foto-
grafii din diferite zone geografice, cu un
cadru natural deosebit. Desigur, alegând
această cale, John Fowles identifică, de ase-
menea, căutarea drept temă fundamentală
a marii literaturi. O căutare desfășurată, de
cele mai multe ori, în cadrul reprezentat de
universul naturii, de păduri, mai cu seamă,
cu toată încărcătura de mister pe care aces-
tea o pot aduce. O căutare, apoi, în primul
rând a libertății și a sinelui, ce poate bene-
ficia de energia dăruită de natură oricui știe
să-i descifreze tainele - sau, cel puțin, o
parte dintre ele. Desigur, această perma-
nentă căutare despre care vorbește Fowles
ține, de cele mai multe ori, de aventuri ale
imaginației (ce pot fi descoperite și în ro-
manele sale, cazul lui Sarah Woodruff din
Iubita locotenentului francez fiind, poate, cel
mai elocvent exemplu în acest sens), ris-
cul pe care scriitorul îl întrevede la tot pasul
și pe care încearcă să-l evite recurgând la
eseu pentru a se salva de primejdiile ficțiu-
nii fiind, paradoxal, tocmai curajul de a
scrie ficțiune.
    Textul eseului Ccpacul, destinat, inițial,
a însoți mai multe fotografii ale unor dife-
rite specii de arbori din Anglia, devine însă,
pe măsură ce lectura înaintează, o inedită
profesiune de credință a scriitorului, care se
ridică în apărarea naturii nu doar pentru
calitățile sale decorative, ci mai ales pentru
profundele semnificații pe care le are, con-
siderând, tocmai de aceea, pădurea drept
„cea mai bună analogie pentru ficțiune.
Toate romanele sunt, cumva, exerciții în
vederea eliberării, chiar și atunci când, la
una din extreme, ele neagă însăși posibili-
tatea libertății“. Textul devine, în acest fel,
dens și complicat, după asemănarea unei
păduri interioare, de aici și planurile nara-
tive multiple, dar și distrugerea programa-
tică a cronologiei tradiționale. Eseistica lui
Fowles, pusă adesea în umbră de opera lui
de romancier, nu face, în ultimă analiză,
decât să repete, la nivelul literaturii, situația
cu care scriitorul s-a confruntat întreaga
viață și pe care, în cele din urmă, mărturi-
sește că a învățat să o accepte, și anume ne-
înțelegerea de către cei din jur; de aici per-
manenta tentație a măștilor și a deghizării,
nu întâmplător Fowles vorbind despre o
abilitate dobândită încă din primii ani de
școală „de a pretinde că sunt ceea ce nu
eram sau că aș fi fost așa cum nu eram de
fapt, fără îndoială o expresie tipică a carac-
terului britanic, dispus prea rar să dea vo-

ie cuiva să spună ceea ce gândește în rea-
litate“.
   în plus, eseistica sa este marcată, de la
bun început, de un soi de strategie a dublei
intenții, fapt evident și în Ccpacul, unul
dintre cele mai elaborate texte de această
factură: pentru că primele pagini dau im-
presia că nota autobiografică este preva-
lentă aici, autorul vorbind despre grădina
mult iubită a tatălui său și despre anii co-
pilăriei sale, doar pentru ca, mai târziu,
accentele meditative, speculative sau filo-
sofice să ajungă să domine textul în mod
evident. Masca publică, semnul care l-a
marcat ani de zile pe Fowles, acționează,
astfel, și la nivelul construcției acestui text,
doar pentru ca scriitorul să găsească cel mai
potrivit moment de a-și argumenta con-
vingerea cu privire la importanța naturii,
nu doar în propria operă, ci și în viața oa-
menilor, în contextul atât de zbuciumat al
sfârșitului unui secol marcat de două con-
flagrații mondiale. Iar dincolo de pitoreștile
descrieri ale peisajelor din Devonshire sau
Dorset vom întrevedea, la sfârșitul lecturii
paginilor din Ccpacul, necesitatea reconsi-
derării poziției omului față de natură, căci
pericolele impulsului tradițional de a lua
mereu în posesie lumea înconjurătoare sunt
numeroase: în primul rând, utilitarismul
care a dominat mare parte din secolul xx,
iar apoi, dar nicidecum în ultimul rând,
tendința din ce în ce mai acentuată de
dezumanizare a omului, de pierdere a ade-
văratei sale identități, de înstrăinare de sine:
„schimbarea cea mai vătămătoare produsă
de știința victoriană în atitudinea noastră
față de natură constă în pretenția ca relația
noastră cu ea să aibă o finalitate, să fie pro-
ductivă, mereu în căutare de mai mult“.
   De altfel, la o lectură atentă la nuanțe și
la detalii, proza lui John Fowles devine,
dincolo de o expresie personală a atașamen-
tului autorului la filosofia existențialistă,
o venerare permanentă a „marelui mister al
naturii“, începuturile sale ca scriitor și ten-
tația scrisului, descoperită în insulele Gre-
ciei, stând și ele tot sub acest semn tute-
lar, aspect care poate fi regăsit, ca într-o
oglindă, și în cadrul general unde se desfă-
șoară acțiunea din Magicianul. De aici și
imaginea exilului - și a scriitorului ca exi-
lat - în opera lui Fowles. De astă dată, nu
un exil pe tărâmuri exotice, după modelele
consacrate de Durrell sau Lawrence, ci un
exil voluntar în mijlocul naturii: „Locuiesc
în Anglia, dar în felul în care aș trăi în străi-
nătate și abia de întâlnesc pe cineva“, spu-
nea scriitorul.

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 27

        Proză


            O noapte la New York



Bogdan C. Enache

NU ÎI plăcea să rămână în oraș o noapte
mai mult decât avea nevoie pentru a se
achita de obligațiile de serviciu, dar de data
aceasta deprinderile pe care și le formase nu
mai aveau aceeași forță. Nu mă așteaptă cu
nerăbdare și eu nu sunt nerăbdător să o
revăd. Nu mă mai așteaptă cu nerăbdare
și eu nu mai sunt nerăbdător.. .cred că ar fi
mai corect spus. închise portiera în urma
sa și comunică mașinal șoferului destinația,
după care începu să privească absent pe
fereastra automobilului.
   Venise la New York pentru a asista la
ședința semestrială a Consiliului de admi-
nistrație al companiei, căruia trebuia să îi
prezinte un raport privind activitatea sub-
sidiarei din București, al cărei director
adjunct era. Călătoriile de afaceri la New
York ajunseseră o rutină în ultimii doi ani,
de când firma fusese preluată de compa-
nia newyorkeză ca urmare a unui plan agre-
siv de consolidare pe piețele emergente din
Europa, însă orașul continua să i se pară
neinteresant și lipsit de personalitate, în
ciuda celebrității sale mondiale. O altă țară?
Mai degrabă nicio țară, o zonă de tranzit
permanent, își zicea zâmbind sarcastic de
fiecare dată când ieșea din aeroport.
   Nu fusese niciodată tentat, până as-
tăzi, să facă o plimbare de plăcere prin
Lower Manhattan sau să viziteze vreuna
din atracțiile turistice cu care se mândrea
toată America și nimic nu îi contraria mai
mult simțul estetic obișnuit cu urbanistica
europeană decât pretenția americanilor de
a vedea artă într-o aglomerare de clădiri de
un funcționalism industrial dus la extrem.
Avea de fiecare dată ocazii să iasă să vadă
orașul, însă de obicei refuza ieșirile care nu
erau impuse de obligațiile profesionale,
invocând oboseala după un zbor atât de
lung sau odihna necesară pentru zborul de
întoarcere, și își petrecea serile în camera
de hotel. Nici în seara aceasta nu își schim-
base atitudinea în această privință, dar
înainte ca taxiul să ajungă la hotel, așa cum
solicitase la plecare, îi ceru șoferului să
oprească la intrarea unui bar de la inter-
secția Bedford cu Leroy Street, pe care îl
remarcase întâmplător pe drumul de sosi-
re. Nu știa când luase această decizie, dar
în momentul în care comunicase șoferului
schimbarea de planuri i se părea că ar fi fost
rezultatul unei chibzuiri mai îndelungate
decât era cazul.
   Când începuse să călătorească des în
interes de serviciu, adică nu mult după ce
se căsătorise, singurul său gând la plecare
era să o revadă cât mai repede pe Ioana. Se
cunoscuseră încă din facultate, la o petre-
cere studențească, după care au rămas
împreună. între ei doi a urmat o relație
intensă și neprevăzută, plină de întâlniri
nocturne, telefoane în mijlocul zilei și ieșiri
cu grupuri de prieteni la sfârșit de săptă-
mână. Totul părea acum că se întâmplase
atât de repede încât cu greu își mai putea
aduce aminte mai mult de câteva momen-

te disparate. Ne iubeam? în orice caz,
atracția fizică și obișnuința reciprocă care
s-a instalat treptat în stilul lor agitat de
viață de atunci i-au ținut împreună și după
încheierea studiilor. El s-a angajat curând
după aceea, iar serviciul i-a permis să se
căsătorească, un pas firesc atunci, și s-au
căsătorit la câteva luni după ce își luase în
primire postul, iar avansarea sa rapidă în
cadrul firmei venea parcă să încununeze vii-
torul trainic al cuplului. Era vremea când
succesele sale profesionale păreau să oglin-
dească fericirea sa personală, însă acum cele
două reflectau în direcții opuse. O căsăto-
rie a speranțelor oarbe, își zise, în timp ce
înmâna o bancnotă șoferului și coborî din
taxi. Ca orice căsătorie, presupun.
   Intră înăuntru cu siguranța sa obișnuită
în mișcări, deși nu avea nicio idee privind
ce avea să facă sau de ce alesese acest bar
anume.
   - Așteptați pe cineva? îl întrebă chelne-
rul care îl luă imediat în primire.
   -Nu.
   - Poftiți pe aici, vă rog, îi zâmbi acesta
amabil, conducându-1 la o masă liberă.
   Localul în care intrase era o combinație
între o cafenea și un club de noapte, una
destul de comună pentru pretențiile de
boemă artistică a Greenwich Village, care
vroia să amintească de New Yorkul de la
sfârșitul anilor 1920, acea obsesivă epocă
de glorie a rafinamentului în conștiința de
sine a acestei încă noi și insolite națiuni.
   Se așeză la masă, comandă o băutură
și se lăsă învăluit de clarobscurul încăpe-
rii, ascultând pasiv ritmurile de jazz cân-
tate de orchestra casei și privind în gol
jocul de scenă al instrumentiștilor.
   In astfel de momente putea în sfârșit să
nu se mai gândesc la nimic, nici la Ioana,
nici la el, nici la obligațiile sale de serviciu.
Era doar el, eu însumi, dar fără sine, și sen-
zația de atrofiere a gândurile îi provoca o
plăcere pe care nu o putea descrie. își sorbi
whisky-ul și își relaxă trupul pe spătarul
scaunului, fericit ca și cum ar fi înghițit un
anestezic, cu gândul nici aici, nici acolo și
parcă peste tot. Orchestra cânta acum un
blues, iar versurile sale pătimașe, șoptite
cu atâta intensitate de o mulatră superbă,
îi proiectau parcă sentimentele acolo pe
scenă, pe buzele ei, printre lacrimile și
bucuriile sclavilor de pe plantațiile din
Louisiana, unde le putea privi esențializa-
te, abstractizate, abstrase de propria per-
soană, de persoana altora, de împrejurări,
de orice cunoștea, de complicații... Doar
muzica te lasă să uiți... Era liber, se simțea
în sfârșit liber și sorbi încă o dată din paha-
rul de whisky.
   Chelnerul își făcu apariția să preia noile
comenzi, când orchestra făcu o pauză, în
ropotul bateriilor și înclinațiile interpre-
tei, și atunci o observă în dreapta sa, puțin
mai în spate, așezată singură la masă,
ascunsă ele lumina slabă a încăperii, co-
mandând un cocktail, același ca și cel pe

care îl servise mai înainte, privind absentă
spre scena eliberată de personalul orches-
trei și, fără să știe ce avea să facă, purtat de
senzația de imponderabilitate pe care i-o
dădu muzica, se ridică de la locul său și,
apropiindu-se, întrebă:
   - Se poate?
   Ea își ridică încet capul, îl fixă cu pri-
virea câteva secunde și apoi, privind în altă
direcție, îi răspunse cu o voce care nu lăsa
loc de nicio emoție:
   - Sigur; și își ridică ușor paharul.
   într-adevăr, nu era prima dată când nu
își ținuse o promisiune. Se întâmplase de
atâtea ori în trecut. Nu se încheiase aface-
rea, trebuia să mai rămână, nu putea rata
această înțelegere, știa doar cât de impor-
tantă era pentru el, cât de mult muncise
să găsească acești vânzători, nu îi putea
pierde tocmai acum, lucrurile acestea cer
timp, întotdeauna intervine ceva neprevă-
zut, e o piață în care lucrezi cu oameni, în
acest domeniu nu ai o a doua șansă când se
ivește o ocazie... Era aniversarea lor, îmi
pare rău, mă voi revanșa, regret că nu am
putut anticipa, mă înțelegi, iubito, nu-i așa?
   - Mulțumesc, îi întâmpină el răspunsul.
Numele meu este Alexandru, Alexander,
dacă vă este mai ușor, și îi întinse mâna
dreaptă cu un zâmbet scurt, în timp ce cu
mâna stângă își trăgea un scaun.
   - Katherine, zise ea. Și, întorcând pri-
virea către el: Nu ești de pe-aici? Adică, nu
ești american. îmi pare rău, și zâmbi, nu
ești american, nu-i așa?
   - Nu, e în regulă, îi zâmbi el înapoi, nu
sunt american. Sunt din Europa, o țară mai
puțin cunoscută... și se opri din explicații.
Ea clătină din cap, cu același zâmbet îngă-
duitor de mai înainte, după care își schimbă
din nou direcția privirii și strânse din nou
în mână paharul din fața ei.
   Când devenise o obișnuință să rateze
întâlnirile în doi? Jonathan a fost întot-
deauna ocupat, încă de când l-a cunoscut,
abia terminase studiile, el o invitase la ver-
nisajul unei expoziții pe care o organiza, ea
era intern, la începutul carierei și își dorea
foarte mult să intre în legătură cu lumea
din domeniul artei. Sorbi și el din nou din
paharul de whisky. Ea dorise să ne căsăto-
rim, ce ne stă în cale acum că totul îți
merge atât de bine cu serviciul?! Și ea se
angajase, preda, era încântată, îmi vorbea
toată seara despre cum a reușit cutare copil
de 13 ani să pronunțe în sfârșit nu-știu-ce
cuvânt în franceză. Când am încetat să mai
vorbim despre asta? nu că m-ar fi interesat,
nu, adică când am încetat să mai vorbim
despre noi? își așeză paharul gol pe masă și
o privi din nou.
   -     Cu ce te ocupi, Alexander? și își
întoarse și ea privirea spre el.
   -        Lucrez în domeniul bancar.
   -     Bănci?! Ah, exclamă ea cu un zâm-
bet larg, trebuie să fie o activitate extrem
de interesantă în perioada asta.
   Râse și dădu afirmativ din cap.

28 • APOSTROF

Sculptura în lemn a lui Ion Bledea

La Editura clujeană Dacia a părut un album Ion Bledea,
Sculptura in lemn (2012). Prefațat de Mihai Dăncuș, Marta
Petreu, Amalia Lumei și Ovidiu Pecican, cu o fișă biografică și cu
lista expozițiilor personale și colective ale marelui sculptor, cu lista
premiilor pe care le-a luat, volumul ne dă cîteva, necesare, instru-
mente de lucru. Grafic, albumul este o bucurie. Fotografiile sculp-
turilor lui Ion Bledea arată ce mare meșter este acesta și ce bogată
îi este inspirația. Ion Bledea stăpînește lumea veche a arhetipuri-
lor, iar lemnele lui sînt însuflețite și sugestive. El se joacă cu for-
mele, închipuind: madone, dansuri, corpuri umane, femei cu cîne-
pa în spate, țărani în mișcare, năluci, încolțiri și cîte și mai cîte. Roza
vintului, Pomul vieții. Poarta vieții, Singurătate, Geneza, Portret de
fată, Mica sirenă, Instrumentele timpului, Joc cu scoică, Portret de fată
III, Fus orar, Rtgina ncpții și altele, foarte multe, sînt splendide.
Bledea scoate din mîinile lui de aur un univers viu și enigmatic.
Sculpturile figurative trimit la lumea arhaic-țărănească, azi în curs
de lichidare... căci peste cîțiva ani, ca să știm cum au arătat țăranii
noștri din care mai toți ne tragem va trebui să ne ducem la muzeu.
Marele lui talent este însă la sculpturile simbolice, nonfigurative.
Aici i se vede imaginația și capacitatea de plăsmuire, inspirația vie
care întrezărește, în lemn, arhetipurile vieții și ale morții. De pildă:
sculpturile lui numite Poarta vieții stilizează pînă la arhetip bazinul
născător și oul, fătul. Sau: Geneza 111 e un joc ambiguu de forme
care sugerează simultan o cupă, o flacără și totodată un bazin în care
poate crește sămînța vieții; Madona împachetează și dezvăluie în
lemn, în linii apăsate ca ridurile vieții, mama și pruncul, ca două

                                                   ouă vii ascunse în faldurile de lemn. Ion Bledea este un sculptor mare, îți spui, după ce

                                           îi privești sculpturile și te lași sorbit în ambiguitatea și misterul viu al formelor lor. ■

Marta Petreu

   într-o zi pur și simplu s-a întâmplat,
nici nu pot spune când sau de ce, și apoi a
devenit obișnuință, un nou fel de obiș-
nuință. Era altfel atunci. Nici prin cap nu
îi putea trece să rateze vreo întâlnire pe care
ne-o fixasem în avans. începuse cursurile,
avea și orele de predare. Și mă implora de
fiecare dată când trebuia să plece o săptă-
mână din oraș să fac în așa fel încât să vin
cu el. Eu eram din ce în ce mai des trimis
în delegații și deplasări. Ne revedeam cu
nerăbdare și uneori mergeam un weekend
întreg undeva, la munte. Acum cu același
ton își ia la revedere și îmi spune îmi pare
rău. Nu știu ce s-a întâmplat! își ridică
mână pentru a face semn chelnerului.
   - Tu cu ce te ocupi, Katherine?
   - Lucrez în industria artistică. Sunt
curator la Museum of Modern Arts. Râse,
și adăugă: Se pare că suntem parteneri na-
turali de conversație.
   - E adevărat, spuse râzând la rândul lui.
Finanțele sunt, în felul lor, o artă; iar arta,
în zilele noastre, este o piață financiară.
   - Chiar așa? Nu cred să mai fi auzit
punctul ăsta de vedere până acum.
   De data aceasta nu își mai întoarseră
privirile. Râdeau, priveau unul la altul, și
râdeau. Apoi fiecare și-a ridicat paharul.
   Cât de mult o interesa arta! încă își mai
aducea aminte totul. Nu voia să facă alt-
ceva. Nu voia să știe de nimic altceva.
Venise la New York pentru asta. Și-a luat
cât de multe cursuri putea. Mergea singură
la expoziții dacă nu avea cu cine. învățase
pe de rost codurile de înregistrare a lucră-
rilor dintr-o duzină de albume. Și ce feri-
cită era când l-a întâlnit pe Jonathan! El
părea să știe totul, văzuse totul, cunoștea pe
toată lumea care merita cunoscută în lumea
newyorkeză a artei... Prima expoziție pe
care o organizase. Chagall. O panoramă,
pânze din toate perioadele, vitralii și tapi-
serii, adunate pentru prima dată într-o ast-
fel de expoziție... I-a spus că nimic asemă-

nător nu s-a mai văzut până atunci, și tot
atunci s-au căsătorit, ea și Jonathan. El toc-
mai își mutase galeria de pe 3rd Avenue pe
7th Avenue. Parcă nu îi mai venea să creadă.
El a lăsat totul baltă și au plecat în Europa
după nuntă. Veneția, Florența... Paris. Ina-
ugurarea oficială nu a avut loc decât abia
când s-au întors. Erau atât de îndrăgostiți!
   - Care e punctul tău de vedere?
   - Asupra artei sau asupra finanțelor?
   Și începu din nou să râdă, iar el râse din
nou în semn de răspuns.
   - E greu de definit... E ca dragostea, și
zâmbi.
   îi zâmbi înapoi.
   Dragostea... Ș-a schimbat. E același, dar
nu mai e la fel. încă îmi amintesc. Nu mai
putem vorbi. De ce îmi amintesc? Eram și
înainte la fel de ocupat. Poate că eu m-am
schimbat. A știut de la început cum vor sta
lucrurile. Cine stă trei zile în Los Angeles
ca să vadă niște bare întortocheate de me-
tal?! Nu înțeleg ce am făcut! Mi-ar lipsi atât
de mult vremurile de atunci dacă nu ar fi
azi altcineva? Era atât de bucuroasă când
începuse cursurile! Și-apoi? Dacă nu Laș
fi sunat eu înainte, nici nu mi-ar fi telefo-
nat să îmi spună că nu va ajunge. Nu din
cauza distanței, nu, ne-am îndepărtat între
patru pereți. Și totuși, dragostea...
   - în cazul acesta, suntem cu toții artiști,
zise el așezând paharul gol pe masă.
   - Sau doar facem pariuri, îi răspunse ea
cu același zâmbet.
   - Cine poate ști?! concluzionă el, după
un minut, și apoi privi absent spre scenă,
unde orchestra reîncepu să cânte.
   Când se trezi dimineață încă mai auzea
sunetul saxofonului și al pianului care învă-
luie clinchetul paharelor și rumoarea din
încăpere, însă ea nu mai era lângă el.
   Au mai comandat încă un rând de bău-
turi. Când am ieșit, se cânta Antum Leaves,
pentru a treia oară în seara aceea. A treia
sau a patra oară? Da, el s-a oferit să o con-

ducă. Să chem un taxi? Nu, nu e nevoie,
locuiesc în apropiere. Au făcut o plimbare.
Aș vreau să iau puțin aer. Perfect, hotelul
meu e tot aici, lângă Washington Park. Te
însoțesc. Nu, nu e nevoie! E în regulă, îmi
face plăcere! OK, mulțumesc! Când a ple-
cat? Se ridică din pat și intră în baie pentru
a-și face toaleta. E frig? Nu, e bine. Se vede
luna. Nu se întâmplă des în Manhattan. Ia
haina mea. Mulțumesc, dar nu trebuie.
Insist, hui amintește de ceva... Luna? Da,
de Chagall. Pictorul pe lună? Da, de unde
știai asta? Lucrez în finanțe. Ah, deci ești
un artist. Râseră. Am ajuns. Vrei să urci?
Se vede mai bine luna de sus. E un pariu?...
   Trase fermoarul genții de voiaj. Era
îmbrăcat și gata să coboare. într-o oră tre-
buia să ajungă la aeroport. Vizita la New
York se încheiase. Până data viitoare. Se
gândea deja la zilele de concediu. La Buș-
teni. Ieși din lift și lăsă repede cheile la re-
cepție. Toamna la Bușteni sigur a venit mai
devreme. Păși pe trotuarul din fața hote-
lului, căutând din priviri un taxi, când simți
vibrațiile telefonului în buzunarul stâng:
   - Alo!... Ioana?!.... Da, ne vedem di-
seară.... Ioana? Te iubesc!

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 29

    Revista Apostrof se poate cumpăra
    în următoarele puncte de difuzare:


Librăriile HUMANITAS
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• IAȘI, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• ORADEA, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Tlmișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mund Mercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •     12 euro sau 1 5 USD pentru 3 luni,
    •     24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •     48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Conturi bancare:
    RO68BRDE130SV07853701 300 (lei)
    RO73BRDE130SV06534401 300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
    deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
    swift: brderobu


    Cuprins


• CAFE APOSTROF

Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu"                       2
• In memoriam                                                      
Alexei Rudeanu                                                    2
Dan Mihăescu                                                      2
Bogdan I. Pascu                                                   2
• Eveniment                                                        
lașiul întroienit                             Eugenia Sarvari     3
• Puncte de reper                                                  
Paul Gusty despre Caragiale                   Traian D. Lazăr     4
• Cronica literară                                                 
Corina Sabău și elogiul discret al parantezei Irina Petraș        6
• Vertical                                                         
Rodeo cu... Eminescu                          Ovidiu Pecican      7
• Sub LUPA MEMORIEI                                                
In memoriam Irving Louis Horowitz             Vladimir Tismăneanu 8
• Eseu                                                             
„Al treilea ochi"                             Leo Butnaru         9
• CU OCHIUL LIBER                                                  
Amintiri incerte        George Neagoe 10
Despre firele de iarbă                  
și drumul până la stele Mirel Anghel  14
Un jurnal de lecturi    Letiția llea  25

• Poeme

Lucrările Verbului                          loan Buduca       11
Scrisoare mamei, Versuri pentru mai târziu,                     
Everlasting, Cumpăna                        Silviu Mihăilă    23
• Comentarii critice                                            
Marta Petreu - pariul epic                  Valentin Chifor   12
• Dosar: Nicolae Manolescu                                      
Cuvânt de elogiere                          loan-Aurel Pop    15
Laudatio Nicolae Manolescu                  Marta Petreu      17
Despre școală                               Nicolae Manolescu 19
Cuvânt de încheiere                         loan-Aurel Pop    22
• Ospățul filosofilor                                           
„Latura întunecată" a Dase/n-ului           Ștefan Bolea      24
• Cronică teatrală                                              
Un festival sub semnul normalității         Roxana Croitoru   26
• Biblioteci În aer liber                                       
Natura și vocația literaturii               Rodica Grigore    27
• Proză                                                         
O noapte la New York                        Bogdan C. Enache  28

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

•  Mihail Sebastian. Dilemele identității
  ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei

Colecția „Filosofic modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.       10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
•  Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.      15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
•  Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"

•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei


Colecția „Filosofic românească"
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                               10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.  8 lei
•  D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                             5 lei
•  Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                           8,75 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   15 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                             1 5 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                               20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                       4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                        4 lei


•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                            7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat

  cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                  20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.               20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                 20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                                20 lei

•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.             20 lei
•  Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                20 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
•  Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                  20 lei
•  Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
•  Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
•  Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                  7 lei


Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.             10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

•  I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.             5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Aiexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                             6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                             7,50 lei
•  Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                              10 lei

Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.        1 7,95 lei
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                              19,95 lei
•  Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                              19,50 lei
•  Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                    19,90 lei

                                    
                                  gl
APOSTROF                            
REDACȚIA:                           
Marta Petreu                        
(redactor-șef)                      
Lukâcs Jozsef                       
Virgil Leon                         
Amalia Lumei                        
Irina Petraș                        
Tehnoredactare:                     
Fogarasi Edith                      
Vignetele revistei reprezintă       
variațiuni grafice de Mihai Barbu   
după desene de Franz Kafka.         
Ana Pop                             
(contabilitate)                     
EDITORI:                            
□ Uniunea Scriitorilor              
din România                         
□ Fundația Culturală Apostrof       
Revista apare cu sprijinul:         
□ Fondului Cultural Național        
□ Consiliului Local și al Primăriei 
Cluj-Napoca                         
ADRESA REDACȚIEI:                   
Cluj-Napoca                         
Str. I. C. Brătianu, nr. 22         
cod 400079                          
Tel., fax: 0264/432.444             
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro
Pentru corespondență:               
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,    
Cluj-Napoca, 400750                 
• Revista apostrof figurează        
în Lista-catalog a publicațiilor    
interne, editată de rodipet sa,     
la poziția 4251.                    
Manuscrisele primite la redacție    
nu se înapoiază.                    
ISSN 1220-3122                      
Revista este înregistrată la osim   
cu nr. 45630/22.05.1996.            
Revista apostrof este membră a      
Asociației Revistelor, Imprimerii-  
lor și Editurilor Literare (ariel), 
asociație cu statut juridic, recu-  
noscută de Ministerul Culturii      
și Patrimoniului Național.          
              Tiparul:              
     Centrul de Presă Reformat      

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXIV, nr. 1 (272), 2013 • 31