
Proiectul „Susținerea Literaturii Române Vii",
realizat de Uniunea Scriitorilor din România,
cu sprijinul financiar al Guvernului României

PROMOVAREA SCRIITORILOR români de astăzi, prin organizarea unor pro-
grame culturale la Casa Monteoru din București, spațiu de mare însemnă-
tate pentru viața literară românească din ultima jumătate de secol.

1. Pngramul de lecturi publice (Scriitorii la ei acasă/Scriitori pe Calea Victoriei)
    Voci importante ale literaturii române contemporane, din geografii și
generații literare diferite, citesc din cărțile lor recente în fața unui public for-
mat din elevi, studenți, profesori și alte persoane interesate de literatură. Se-
lecția scriitorilor invitați este asumată de criticul literar Nicolae Manolescu,
președintele Uniunii Scriitorilor din România. întâlnirile cu acești scriitori
se vor constitui într-un document de patrimoniu cultural național, prin înre-
gistrarea lor în Arhiva de Aur a Societății Române de Radiodifuziune (prin
Radio România Cultural), prin fotografiile, reportajele și interviurile reali-
zate cu acest prilej. Partenerii media ai programului: România literată. Radio
România Cultural, AgențiadeCarte.ro, Cultura, Observator cultural,
Luceafărul de dimineață, Viața românească.
    Ideea acestor lecturi este dedicarea unei seri speciale pentru fiecare dome-
niu literar în parte:
    a)     Seara poeziei - miercuri, 14 noiembrie, Casa Monteoru. Câțiva dintre
poeții valoroși ai momentului citesc, prezentați de criticul literar Dan Cristea.
Invitați: Magda Cârneci, Gabriel Chifu, lonMureșan, loan Es. Pop, Adrian
Popescu, Nicolae Prelipceanu.
    b)     Scriitori din țară la București: miercuri, 21 noiembrie, Casa Monteoru.
Sunt invitați la Casa Monteoru să citească din creația lor câțiva scriitori repre-
zentativi din țară: Aurel Pantea - Alba lulia, Nichita Danilov - Iași, Gabriel
Coșoveanu - Craiova, Ion Pop - Cluj, loan Moldovan - Oradea, Vasile Dan
- Arad, Nicolae Oprea - Pitești, prezentați de criticul Mircea Mihăieș.
    c)     Seara prozei - vineri, 23 noiembrie, Casa Monteoru. Citesc proza-
torii invitați: Gabriela Adameșteanu, Marta Petreu, Petru Cimpoeșu, Va-
rujan Vosganian, Alexandru Vlad, prezentați de Eugen Negriei. Modera-
torul acestor seri este poetul Dan Mircea Cipariu.
    d)      Seara „Toate artele cuvântului¹¹ - miercuri, 28 noiembrie, ora 18, Casa
Monteoru. In cadrul acestei seri vor citi: Irina Horea (traduceri), Gabriel
Dimisianu (critică-memorialistică), Ioana Nicolaie (poezie), Horia Gârbea
(dramaturgie), Marian Drăghici (poezie), Radu Aldulescu (proză). Mo-
derator: criticul Mihai Zamfir.

2. Serile literaturii străine pe Calea Victoriei
    Un program prin care sunt prezentate voci importante ale literaturii străi-
ne contemporane în traducere românească și la case editoriale românești de
prestigiu. Partenerii media ai programului: România literată, Radio România
Cultural, AgențiadeCarte.ro, Cultura, Observator cultural, Luceafărul de dimi-
neață, Viața românească.


Unica responsabilitate a revistei Apostrcf
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse,
ale colaboratorilor noștri.
Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui text
îi aparține, în exclusivitate, autorului.
Apostrof


    a)      Seara I - joi, 15 noiembrie, Casa Monteoru. Invitați: Denisa
Comănescu, director editorial Humanitas Fiction, și Alexandru Șahighian,
cu o traducere dintr-o carte semnată de Herta Miiller, în curs de apariție.
    b)      Seara II - joi, 22 noiembrie, Casa Monteoru. Invitați: Bogdan-
Alexandru Stănescu, director editorial Polirom, și Veronica D. Ni-
culescu, cu o traducere dintr-un roman al lui Vladimir Nabokov.
    c)      Seara III, Seara revistei Lettre Internationale - joi, 29 noiembrie,
Casa Monteoru. Invitat: Irina Horea, redactor-șef al revistei Lettre
Internationale. Lectură dintr-un text literar pregătit pentru apariția în
revistă. Coordonator: Dan Mircea Cipariu.

3. Ziua scriitorilor români, 7 decembrie 2012, ora 12.00, Casa Monteoru
    Acordarea unor premii, într-o gală anuală, unor personalități mar-
cante ale literaturii române care au împlinit vârste rotunde și care
s-au afirmat literar în anul în curs. Amfitrion - Nicolae Manolescu.

4.  Organizarea unor proiecții dejilmeți emferințe, în care personalități lite-
rare românești evocă momente decisive din cariera lor sau legate de viața
literară de la noi. Cinemateca Uniunii Scriitorilor din România include
un program de proiecte de filme documentare și conferințe ale scriito-
rilor invitați. Au fost aleși scriitori din mai multe generații pentru a
prezenta liceenilor, relația lor cu Uniunea Scriitorilor din România.
    Ziua 1. Conferință Angela Marinescu, 10 noiembrie, ora 11,30, Casa
Monteoru. Seria s-a deschis cu Angela Marinescu, poeta șaptezecistă
bine receptată, atât de critica literară, cât și de noile generații de scrii-
tori. Este primul documentar produs cu ajutorul Uniunii Scriitorilor
din România, documentar care reflectă traseul literar al poetei.
    Ziua 2. Conferință Mihai Zamfir, 10 noiembrie, ora 11,30, Casa
Monteoru. Critic și teoretician literar, prozator și profesor universitar,
profesorul Mihai Zamfir este proaspăt laureat al Uniunii Scriitorilor
pe anul 2011 pentru critică, cu volumul Scurtă istorie. întâlnirea cu un
public tânăr îi facilitează acestuia rememorarea momentelor esențiale
din traiectul său profesional legat de USR.
    Ziua 3. Conferință Răzvan Voncu, 24 noiembrie, ora 11,30, Casa
Monteoru. întâlnirea cu Răzvan Voncu propune o conferință despre
opera lui Gellu Naum, ocazionată de proiecția documentarului Orbi-
rea voluntară, singurul documentar despre opera lui Gellu Naum.
    Ziua 4. Conferință Ion Cucu, 8 decembrie, ora 11,30, Casa Mon-
teroru. Cel mai important fotograf al literaturii române își prezintă
expoziția Cincizeci de ani de literatură. Coordonatorul acestor confe-
rințe: un cristian.

5.  Wm kship - Condiția tânărului scriitor ți calitatea de membru al Uniunii
Scriitorilor din România - 6 ți 7 noiembrie a.c., orele 10,00-18,00, Casa
Monteoru
    Scriitori din țară cu o experiență remarcabilă în activitatea Uniunii
Scriitorilor din România se reunesc la sediul din București al Uniunii
pentru a dezbate condița tânărului scriitor și modalitățile prin care
aceștia pot să devină membri ai USR.

6.  Lansarea volumului colectiv Cum se scrie un roman - miercuri, 12
decembrie, ora 12, Casa Monteoru
    Anul acesta, colocviul cu tema Cum se scrie un romani s-a desfășurat
în luna mai la Călimănești și Alba și au participat șaisprezece dintre
romancierii din toată țara, din toate generațiile și de toate orientările
estetice. Eseurile lor au fost reunite într-un volum a cărui lansare
publică are loc la Casa Monteoru, cu participarea unora dintre autori.

7. Scriitori la Alba lulia, in cetatea Marii Uniri, în zilele de 10-11 decem-
brie 2012
    Dezbateri și lecturi publice la Universitatea din Alba lulia. Pelerinaj
la Catedrala Marii Uniri și vizită la Muzeul Marii Uniri.

8.  Expoziție de fotegrajii Scriitori români de ieri ți de azi, 10 noiembrie
- 15 decembrie 2012, Casa Monteoru. Autor: Ion Cucu

9. Premiul Cartea Anului - 23 noiembrie, ora 20, Casa Monteoru
    Premiul Cartea Anului este unul dintre cele mai prestigioase pre-
mii literare românești. El este acordat în fiecare an de revista România
literată. Iată lista nominalizărilor de anul acesta: Marius Chivu, pentru
volumul de versuri lânturcasa de plastic, traducerea poemelor lui T.
S. Eliot, realizată de Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu,
plus Șerban Foarță & Adriana-Carmen Racoviță; Mircea Mihăieș, Ce
rămâne: William Faulkner ți misterele ținutului Toknapatawpba-, Dan
C. Mihăilescu, I.L.Caragiale ți caligrafia plăcerii-, Andrei Pleșu,
Parabolele lui lisus: Adevărul ca poveste-, Nicolae Prelipceanu, Pierderea
iperanței-, George Ardeleanu, pentru ediția cărții lui N. Steinhardt,
Jurnalul fericirii: Manuscrisul de la Robia-, Vlad Zografi, Infinitul
dinăuntru: Șase povestiri detpre om, societate ți istorie. Festivitatea de decer-
nare va avea lor vineri, 23 noiembrie, ora 20, la Casa Monteoru.

10.  Organizarea unei Gale anuale a Poeziei Române Contemporane,
Ateneul Român, 26 noiembrie 2012, ora 18,00
    Șaisprezece dintre cei mai valoroși poeți români de astăzi vor citi
pe scena Ateneului Român, directorul Teatrului Național din București,
actorul Ion Caramitru, urmând să deschidă și să închidă recitalurile de
poezie. Moderatorul și selecționerul galei este criticul literar Nicolae
Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România.
    Coordonarea generală a proiectelor: Gabriel Chifu.


2 • APOSTROF

50 de ani de la moartea scriitorului


            Dosar



Scrisori către Doti

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 3

    Scrisoare tatei sau
    despre string-ență


Irina Petraș
IN SERIALUL despre po-
ezia tânără - Poezia în
văzul lumii - publicat în
Tribuna (octombrie-no-
iembrie 2011), îl mențio-
nam pe Radu Vancu în
secțiunea întoarcerea refu-
latului. Spuneam acolo că,
în era omului micșorat și
infantilizat, principiul rea-

lității fiind înlocuit (după Gilles Lipo-
vetsky) de principiul transparenței, vedenia
e un surogat care împacă - iluzoriu - atât
nevoia de constituire a unei referențialități
securizante, ținând de vedere, cât și dorința
de a înlocui un real nesatisfăcător cu o
lume nouă prin mijlocirea unei viziuni. In
aceste condiții, în ciuda exhibării senzuale
și sexuale sau tocmai de aceea, una dintre
marile teme tradiționale ale poeziei - dra-
gostea - se vlăguiește, dispare, se invizibi-
lizează. Iubirea ca în cărți sau ca în filme
este un construct care își revelează, sub
ochiul dezîncântat al sincerității ob-scene
(după Baudrillard), ridicolul. O poezie a
iubirii, a îndrăgostirii, a fiorului nu mai e
cu putință, dar intervine o ramificație oare-
cum domestică a ei. Nu o re-sentimentali-

zare a discursului se petrece, ci o recupera-
re a emoției și a înfiorării, esența însăși a
poeziei, prin raportare la progenituri.
Copilul e utilizat ca breșă prin care se pot
strecura în poem, din nou, legitime, iubi-
rea, tandrețea, emoția. Poeții-tați se întrec
în supuneri înduioșat-expresive la măreția
inegalabilă a copilului lor, încărcat - pe
bune, dar și artificial, ca o veritabilă crean-
gă de Salzburg a discursului îndrăgostit - cu
puteri deloc la îndemână maturilor și cu un
acces la misterele simple ale biologicului,
ale viului, ale visceralului uitate de adulți.
Dimensiunea livrescă a vârstei de lapte și
pamperși, foarte abil controlată mai ales de
Radu Vancu, situează acest gen de poezie
în chiar centrul revoluției scripturale. Nu e
o poezie marginală, minoră, nesemnifica-
tivă, ci una care forțează poarta pierdută a
centralității, gravității, semnificației, ofe-
rindu-se ca una dintre căile prin care poe-
zia va reabilita limbajul „înalt". Cu referire
la Sebastian în vis, Alex Goldiș vorbea, pe
bună dreptate, despre „epopeea aproape
goetheană (măcar prin mize și aspirații) a
răscumpărării unui cosmos decăzut de către
acest geniu mic și inconștient".
   Pe de altă parte, identificând tipuri lite-
rare de raportare la moarte, îl număram pe
Radu Vancu (în temeiul câtorva poeme ci-
tite pe net) nu la sfidarea de la distanță, a
morții parafine (după titlul lui Robert Șer-
ban), proprie poeziei tinere, care bravează

fără plasă fiindcă, oricât de adânc ar fi gân-
dul morții, ea e încă departe, ci la situarea
umăr la umăr, înproximitate - o moarte a
celuilalt dezbrăcată de toată recuzita roman-
tică, într-o teribilă suprapunere cu propria
ființă. Insă aici nu e experiența directă,
aproape pe viu, a morții destinale - ca la
Marius Chivu (yântureasa de plastic) sau O.
Nimigean (Rădăcina de bucsau). In Frân-
ghia înflorită (Frânghia înflorită, Album
de familie, Casa de Editură Max Blecher,
2012, 78 de pagini) nu e moartea crudă
care îl lovește pe cel mai drag (mama), ci o
moarte încă mai rea, căci „aleasă" de tată,
o moarte având toate semnalmentele unei
trădări. Proximitatea e acum traumatizantă,
o învățare contorsionată a muritudinii și a
com-pasiunii. Pierderea brutală a tatălui
la vârsta suspendată a adolescenței declan-
șează o sensibilitate precoce a morții, o pre-
simțire a ei cu sentimentul unei stranii în-
rudiri cu lumi de dincolo. Mici experimente
ale imponderabilității încurcă primejdios
tărâmurile.

celor două cărți, și încerc o re-punere în
pagină. La Radu Vancu asistăm la o re-în-
vățare trudnică și foarte expresivă a vieții.
Nu întâmplător, calea e a visului. O teorie
mai nouă asupra mecanismelor onirice sus-
ține că visele sunt zone de antrenament în
care oamenii repetă și exersează comporta-
mente fundamentale pentru supraviețuirea
în stare de veghe. Privarea de vis pe care
o introduce, metaforic vorbind, sinuciderea
tatălui golește de sens chiar gesturile vieții
cotidiene. Frânghia e ani în șir verticală, în
cădere perpetuă, alunecoasă, sălbăticită. E
nevoie de intervenția atent construită a vi-
sului pentru a re-pune în funcțiune legături
rupte, pentru a „înflori" frânghia. Ea poa-
te fi acum orizontală și prelungă, căderea e
oprită; la distanță egală de veghe și vis se
poate construi viața însăși. Prins în strin-
guri/corzi - Radu Vancu vorbește de „cap-
tivitatea în traumă" ca formă de loialitate
față de mortul drag -, poetul înăsprește no-
durile nete ale realului sub tratament oni-
ric, așa încât se pot agăța frânturi de sens
în cârligele lor, iar trauma cântă dacă știi de
unde să-i ciupești corzile: „un musical cu
un cimitir care începe să vorbească prin
somn". Realitatea string-cnvâ poate fi inter-
pretată în infinite moduri, nu există o ade-
vărată realitate, ci doar una dependentă de
modelul avansat la un moment dat: „Sebas-
tian în vis îl vede pe Sebastian din realita-
te / jucându-se cu zornăitoare din plușuri
bălțate. Suzeta / germană anticolici e leoar-
că de fericire și Sebastian / zâmbește subți-
re, știind că realitatea nu există, / chestie de
altfel nu foarte tristă - dacă realitatea ar /
avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi
nasoală". Domesticirea - Radu Vancu se
descrie pe sine ca poet domesticit, poet de
familie - nu înseamnă reducere a tempera-
turii, nici renunțare la complexitatea inte-
rioară, ci intervenție ordonatoare decisă,

sub zodia înaltei, deschisei expresivități.
Lucru spus, de altminteri, în unul dintre
comentariile din subterana poemelor, un fel
de retrageri în colțul paginii (al ringului?),
pentru o nouă pământare, care să facă po-
sibilă revenirea: „Subconștientul meu mic-
burghez vrea să facă ordine, să așeze în si-
logism microarmonia și catastrofa, să
regizeze un cartoon feeric după un scenariu
deprimist. Ca o gospodină care înșiruie pe
mileurile etajerei poza bărbatului spânzu-
rat alături de pozele copiilor. Că așa-i fru-
mos. Ce-i pasă subconștientului-gospodină
că mania lui logică îmi face pielea de găină
și inima terci". Am numit aceste rânduri
și „scrisoare tatei" cu gândul la Scrisoare
mamei, a lui Pirandello. Efectul insuporta-
bil al morții celui drag este că retează gân-
dul său la tine, nu mai ești fiul-gândit-de-
tată. Poemul și visul pot ameliora ruptura,
pot reface corespondența (în mai multele
sale sensuri). Poetul joacă repetat, în forme
anume declanșate stereotip, căci lovesc in-
sistent la o poartă închisă pentru totdeau-
na, rolul tatălui și-și transmite sfaturi și
semnale de iubire: „dragule, de fiecare dată
când mă visezi / pe aici se fac niște zile în-
cântătoare..."; „noi, morții voștri dragi, /
nu vorbim mai nimic unii cu alții, / ci ne
uităm întruna la inimile voastre". Extenua-
rea e dublă și de semn contrar: pe de-o
parte, extenuarea prin tatăl mort, neagră,
obsesivă, traumatică, dimpreună cu vina su-
praviețuitorului și efortul de a împăca două
lumi reunibile doar în fantasmă („După
cum poate vei fi înțeles deja // că aproape
întotdeauna: / viii sunt cei care se întorc
și bântuie morții - / stai liniștit în blândul
și bătrânul tău cadavru // și deodată intră
viul în lumea ta / pe nepusă masă, ca un
frate întors / când nimeni nu-1 mai aștepta
// dintr-un război din care nimeni, nicio-
dată,/ nu s-a mai auzit să fi scăpat cu via-
ță"); pe de altă parte, extenuarea trandafi-
rie a tatălui tânăr care poate delega o parte
din rosturile sale fiului care visează proiec-
tat într-un viitor la fel de autonom ca tre-
cutul tatălui mort: „Când Sebastian vorbeș-
te într-un târziu prin somn, / prin cameră
se răspândește în valuri foșnitoare / o mi-
reasmă puternică de trandafiri". Frânghia
înflorită intră în balans, ritmând cu o ex-
cepțională știință a „tactului" și cu un umor
galben de cea mai tulburătoare calitate,
viața și moartea și ridicolul disperat care le
străbate: „Așa că trăiește-ți fericirea, / o să
te mănânc din ochi când o să vii, / n-o
să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept, /
însă o să mă ții, ca atunci, în brațe // sub
soarele călduț de aici, / și poate că de data
asta o să-mi revin, / îmbrățișarea ta de mort
proaspăt // o să-mi pătrundă ca o injecție
cu adrenalină / în inimă. Fii deci viu, fii
fericit de viața ta vie, / oricât de ridicolă-i
chestia asta"; dar și „Sebastian, ținut pe
genunchi și legănat întâia oară, / face Fru-
musețea ținută pe genunchi amară, iar
Elocința / peltică. Față de ochișorii lui vi-
sând, Arta e pitică". Această din urmă pre-
tinsă micșorare a Artei e contrazisă de fi-
ecare nouă carte semnată Radu Vancu:
„Dacă gura lumii macină orice, până și
morții, poezia e chiar mai a naibii decât
gura lumii: ea nu numai că macină, dar și
digeră orice".

4 • APOSTROF

    Dicționarul romanului

Ștefan Borbely

Am scris (in Apostnf
nr. 7-8/2005), la vre-
mea apariției primului vo-
lum al Dicționarului cro-
nolcgic al romanului ro-
mânesc, redactat de către
cercetătorii clujeni de la
Institutul de Lingvistică al
Academiei, că este un ex-
celent instrument de lu-

cru, datorită în principal medalioanelor
tematice pe care le conține. Poți reconsti-
tui, după ele, obsesiile romanești dominan-
te ale unui timp, care pot fi extrapolate so-
ciologic și psihologic înspre analize mai
nuanțate și amănunțite. Volumul al doilea,
dedicat segmentului de timp 1900-2000,
apărut tot la Editura Academiei din Bu-
curești, în 2011, menține această calitate de
excelență, deși unii dintre redactorii pri-
mului op (Doina Modola, Augustin Pop,
Mircea Popa, Elena Stan, Valentin Tașcu,
Mariana Vartic) s-au retras sau au dispărut,
cei noi neputând suplini încă, intelectual
vorbind, carențele pricinuite de schimbul
de generații. Ion Istrate, coordonatorul
științific al volumului de acum, s-a străduit
să țină lucrurile în frâu, dar a fost depășit
de detalii și, într-o oarecare măsură, de re-
gie. De pildă, el precizează că „toate artico-
lele [...] au fost semnate cu inițialele auto-
rilor“; în consecință, nu vom afla niciodată
cine este „D.G.B.“, unul dintre cei mai buni
din tot volumul, alături de A. [drian] T. [u-
durachi], fiindcă un coautor cu trei nume
nu figurează în lista furnizată la începutul
cărții, decât dacă-1 expandăm pe Dom Bur-
lacu, cu un al doilea prenume ocultat de
instituția pe care o deservește. Romanele
inventariate au apărut în decada 1990-
2000, dar menținerea bibliografiei la seg-
mentul de timp amintit reprezintă o restric-
ționare a spiritului critic. Despre romanele
dintre 1990 și 2000 s-a scris și după anul
2000, preferința acordată foiletonișticii și
textelor „la cald“ prejudiciind exegeze de
referință foarte bine lucrate, cum ar fi, de
pildă, cele semnate de către Dan C. Mihăi-
lescu. S-a întâmplat, cu perioada respectivă,
o bizarerie: legislația deficitară i-a făcut pe
optzeciști să-și amâne doctoratul, multe
sinteze academice apărând doar după anul
2000, când legislația a devenit mai permi-
sivă. Unele sinteze pe roman au apărut tot
atunci, dar se referă la deceniul anterior, ca
să nu mai vorbim de efervescența critică de
după 2005, când migrațiile din viața uni-
versitară se cam stabilizează. în consecință,
bibliografia ar fi trebuit nuanțată, extinsă
până la data apariției volumului.
   După o regie de bucătărie, evidentă la
răsfoire, listele de cărți au fost distribuite
„la grămadă", în regim de vrac, ceea ce face
ca pagini succesive întregi să fie semnate de
către una și aceeași persoană. Dau două
exemple (dar ele se pot înmulți): între pa-
ginile 133 și 138 semnează doar L.[igia]
T. [udurachi], pentru ca ștafeta să fie pre-
luată, până la pag. 143, de L.[iliana] B.[ur-
lacu], în mod evident cel mai neexperi-
mentat nume din seria de coautori. I se
datorează, de altfel, culpele cele mai mari,
ca de pildă tratarea strepezită, improprie, a

Exuviilor Simonei Popescu (unde autoa-
rea copiază tui pasaj substanțial din Mihaela
Ursa), sau a romanului Coaja lucrurilor, sau
Dansând cu jupuita, de Adrian Oțoiu, unde
textul de prezentare e de trei ori mai scurt
- și inadecvat! - decât aparatul critic. La
pag. 215 (Răsvan Popescu: Omul cu cioc și
ghiare), plăcerea de a copia totul din M.
Ursa recidivează, culmea conciziei fiind
atinsă la Razzarul lui Ovidiu & Alexandru
Pecican (pag. 385), despre care nu ni se
spune nimic (!), deși e beneficiarul unui
premiu. La pag. 76, la cele două medali-
oane despre Tudor Octavian, A. [drian]
T.[udurachi] se... autoplagiază, repetând
același pasaj introductiv, în timp ce alte des-
crieri sunt discutabile, cum este, de pildă,
aceea a lui I. [oan] M. [ilea] la Un om fată
importanță, de Vasile Petre Fati (pag. 283)
- deci, la un roman care pornește din Mușii
-, căruia i se atribuie un „iz kafkian“, fiind
decretat „o parabolă a nimicniciei ome-
nești“ (!!!), când în realitate e vorba de
complexul tipic postmodern al unei exis-
tențe pulverizate, prin deconstrucția unui
eu unic în identități alternative, plurale, așa
cum se întâmplă și în Lupul de stepă al lui
Hermann Hesse. Personal, mă disociez ori-
pilat de nefericita formulare a I. [oanei]
T.[ămâian], de la pag. 145, cum că aș fi
„salutat" (!) primul volum din Quo vadis,
Domine, de Mihai Sin, „pentru că impune
tema Securității". Dimpotrivă, cronica mea
a fost eminamente negativă, defavorabilă
atât temei, cât și tentației recuperative.
    E limpede că structura psihică și dispo-
nibilitatea estetică a coautorilor ar fi trebuit
mai atent scrutate, atunci când s-a făcut
repartiția, fiindcă partitura tematică a tim-
pului e de o diversitate flexibilă covârșitoa-
re, marea noutate constituind-o intrarea
masivă în scenă a literaturii experimentale
și a epistemei postmoderne (Ghe. Crăciun:
Frumoasa fără corp-, Nicolae Iliescu: Discheta
de demaraj...; G. Cușnarencu: Călătoria
Luceafărului rock-and-roll-, Benedek Jolân:
Suflețelul Iustinei-, Petre Bokor: Basca lui
Șexpir etc.), tratată de regulă de pe poziția
unui parti-pris modernist, fără conceptele
specifice de rigoare, cu excepția volumul I
din Orbitor (1996), unde medalionul sem-
nat de Doru Burlacu decupează corect din
bibliografie, realizând o prezentare plau-
zibilă. Din nou, problema pe care o am aici
este cu periodizarea: e adevărat că Aripa
dreaptă a apărut în 2007 și Corpul în 2002
- adică in afara cadrului temporal al Dic-
ționarului -, dar nu poți analiza în 2011
Aripa stângă făcându-te că celelalte două
părți ale trilogiei nu există: primul volum
sc „rescrie" pe sine prin relaționarea celor-
lalte două, partea nu poate fi preferată în-
tregului. La fel se întâmplă cu bibliografia:
încrâncenarea autorilor de a trage linie du-
pă 2000 scoate din joc atât Istoria... lui
Alex Ștefănescu, cât și Istoria critică... a lui
Manolescu, ceea ce nu se prea poate.
    Să trecem însă la aspecte de structură.
Deceniul analizat dă impresia unui vârf de
sarcină până în 1996, apoi obosește. Do-
mină patru blocuri tematice interconecta-
te, hibridizate: al literaturii „de sertar",
reală sau doar revendicată, al realismului to-
talitar (adică al prozei „de dezvăluire", des-
pre dejism și ceaușism), al totalitarismului
tratat parabolic sau alegoric și masivul bloc
al literaturii din exil, cu prezențe constan-
te (Goma, Țepeneag, Petru Dumitriu și, la
începutul segmentului temporal, Mircea

Eliade și Culianu). Altfel spus: politicul și
istoria triumfă în raport cu experimentul,
aducându-ne aminte că best-sellerul perioa-
dei a fost textul de jurnal, prezentat ca atare
sau rescris pentru a corespunde sensibili-
tăților revanșarde. Două recuperări mari,
chiar în 1990: Biserica Neagră (A. E. Ba-
consky)^ respectiv Luntrea lui Caron (L.
Blaga). în aceeași categorie, romane tra-
duse după versiuni inițiale străine: Dumne-
zeu s-a născut în exil (Vintilă Horia), In-
sirguratul (E. lonesco), Ne întâlnim la
Judecata de Apoi (Petru Dumitriu) etc.
Câteva epiloguri de carieră, nu neapărat
agreate de către critici: Cum mor țăranii (I.
Lăncrănjan), Crimă pentru pământ (Dinu
Săraru), și o excepție, incitantă: Piramida,
parabola utopică a lui Alecu Ivan Ghilia. O
revelație, și exegeza ei pe măsură: fenome-
nul I. D. Sârbu.
    Exces de istorie, altfel spus, de politică,
și omnisciența specifică a eroilor care se
nasc după ce trece frontul. La cald, realis-
mul acestor texte e greu de evitat, fiindcă
secretul din spatele cortinei fascinează, dar,
pe de altă parte, ține în loc experimentul,
îl suspicionează de inautenticitate, îl deva-
lorizează. în afara celor deja enumerate,
alte două blocuri tematice domină decada:
al experimentaliștilor postmoderni (loan
Lăcustă, M. Cărtărescu, Ghe. Crăciun etc.)
și al romanelor despre experiența exilului,
cum ar îi îmblânzitorul de lupi (B. Nedel-
covici), Un an cât o speranță (Titu Popes-
cu), Viață cu efect întârziat (V Duda), Ba-
riera (Emil Rațiu), Șobolanii in Italia (Grid
Modorcea), lista fiind, evident, mai lungă.
Se poate scrie o bună exegeză: cine se încu-
metă? Dicționarul abordează crispat expe-
rimentul, postmodernitatea: și despre asta
se poate discuta...
    Strict valoric, decada e dominată de do-
uă nume: Nicolae Breban (lider valoric și
de putere incontestabil, cu Pândă și seducție,
Amjitrion i-n-m, respectiv Ziua și noaptea')
și Gheorghe Schwartz, cu cinci volume în
doar zece ani, ca părți ale unei sinteze. Spa-
țiul nu-mi îngăduie, dar n-aș trece peste
romanele care se cer reevaluate, unele din-
tre ele apărând la edituri fără circulație.
Printre ele (dar lista e, din nou, mai lungă):
Dan Bogdan (Scorpionul de Durango), Mi-
hail Grămescu (Phreeria), Gheorghe Truță
(Pagoda), Alex Freiberg (Maestrul și șoare-
cele. Tratat de psihokgie șoricească), Mihai
Vlasie (Azazel, apărut la... Schitul Crasna
în 1995!). Dicționarul nu le pierde din
vedere, sporindu-și, în acest fel, utilitatea și
valoarea.
■

despărțire. Aceasta e ultima cronică literară
pe care o public in mod regulat in Apostnf.
Mulțumesc frumos redacției și tuturor celor
care m-au citit aici in ultimii 22 de ani, pri-
mul meu text din această revistă - o cronică
la o carte semnată de Mihail Nasta - apărând
in nr. 1-2/1991. (Șt. B.)

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 5

cu Ochiul
LIBER

Intre la umăăăr, arm!!
și pe-loc-repaus!!


Gelu Ionescu


CE S-A întîmplat cu (și
în) critica literară ro-
mânească în primele dece-
nii ale dictaturii comuniste
se poate afla din - deveni-
tă inevitabilă - sinteza, in-
titulată Critica în tranșee -
de la realismul socialist la
autonomia esteticului, sem-
nată de Alex Goldiș. Car-

tea cu acest titlu a apărut la Editura Cartea
Românească în 2011 - dată la care autorul
nu împlinise încă 30 de ani. Fac precizări-
le de mai sus pentru că acest debut - deoa-
rece de un debut este vorba! - mi se pare
strălucit. Sînt poate printre cei din urmă
recenzenți care fac această apreciere ce con-
sună întru totul cu cele patru mici texte
apreciative de pe ultima copertă a volumu-
lui, texte semnate de Sanda Cordoș, Al.
Cistelecan, Mircea Martin și Ion Pop. Sînt
deci în total acord cu (ei și) ele - de aceea
nu vreau să mai repet aceste considerații,
atît de bine formulate; căci cititorul care va
avea curiozitatea parcurgerii acestor rînduri
fie s-a întîlnit cu cartea - semn că problema
în dezbatere îl interesa -, fie o va căuta și,
astfel, singur va descoperi aprecierile una-
nime ale colegilor mei. Am ales deci - dată
fiind adjudecarea valorii - să fac unele digre-
siuni, poate și unele sugestii, nu numai în
calitate de cititor, dar și de martor al epocii,
deci al apariției cărților și paginilor de publi-
cistică la care se referă Alex Goldiș. Nu
înainte de a admira răbdarea - chiar bene-
dictină! - a tînărului nostru confrate în a citi
(pe lîngă cărțile de critică cele mai intere-
sante ale acelor ani) cîteva sute, poate mii,
de pagini... ilizibile, aberante, pline de clișee
propagandistice de cea mai tristă amintire,
încleiate în fals, uneori chiar texte idioate
- și de a le pune pe toate la locul lor, con-
struind un tot coerent și fundamental exact.
O „reconsiderare", așadar, ce valorizează
meritul (nu numai istoric) al elitei gene-
rației ’60 - generație care nu a trecut prin
epoca și marile ei durități ca printr-o bătaie
cu flori la Șosea; pe mine, și probabil pe
alții de vîrsta mea, lectura m-a făcut să
observ lucruri pe care atunci nu le vedeam
cu aceeași claritate. Și, e de spus, tinerii citi-
tori de azi ai cărții „recuperatoare" a lui
Alex Goldiș s-ar cuveni să înțeleagă ceva
esențial, și anume că vocația celor ce încer-
cau, cu atîtea riscuri, să „intre" și să „facă"
literatură în acele decenii era dintre cele mai
puternice din toată tradiția culturii române.
Tinerii critici și textele lor au făcut o

maximă presiune asupra zidului dogmati-
smului ideologic, reușind, ajutați și de unele
instabilități ale contextului politic, să îl
spargă. In fine, mai vreau să remarc că acea-
stă cercetare de sinteză asupra unei părți din
literatura (și exegeza) românească din anii
comunismului apare mai repede decît mă
așteptam - și ca inițiativă, și ca realizare; iar
calitatea ei o face exemplară: s-ar putea ca
sinteze de același tip consacrate prozei sau
poeziei acelor ani să fie mai lesne de făcut,
pe urma celei de față.
    Dintre acei ca fost „în tranșee", ca să re-
iau expresia din titlu, trăiesc și sînt în frun-
te încă unii dintre principalii victorioși: Ni-
colae Manolescu (vîrful de lance - mai bine
zis de „baionetă", ca să prelungesc încă o
dată ecoul titlului), Eugen Simion, Gabriel
Dimisianu, Mircea Martin, Ion Pop sau, pe
atunci, ezitantul Paul Cornea - poate și al-
ții, mai puțin implicați; în ceea ce mă pri-
vește, aflat ca vîrstă „între" ei și „întîrziind",
pînă către 1970, în mai puțin implicata
cronică de film, am simțit, alături de inte-
resul viu în lectura cărții lui Goldiș, un fel
de emoție, cea a martorului; sau emoția
unuia din linia a doua (sau a treia) care a
profitat de armistițiul (din poziție victo-
rioasă) obținut de primii combatanți, ală-
turîndu-mă, în deceniile următoare, celor
ce aveau să mărșăluiască pe urmele avan-
gardei, „mai trăgînd focuri rare", cum se
spunea, cîndva, în anii campaniilor cu puș-
ca. în fond, „realismul socialist" a fost o
formă de terorism de stat, în regimul căruia
frica de a fi eliminați o încercau chiar și
promotorii lui: ceea ce s-a și întîmplat -
cartea lui Alex Goldiș o consemnează; în
fond - nu știu cit era clară în conștiința ce-
lor ce asaltau frontul ideologic -, discuția
se purta în plină „schizofrenie", căci reali-
smul socialist era o totală contradicție în
termeni: dacă cereai scriitorilor, bătînd cu
pumnul în masă, să nu părăsească realis-
mul, atunci nu aveau cum evita critica felu-
lui cum socialismul era pus în aplicare prin
dictatură - iar dacă voiai să faci literatură
socialistă nu puteai decît să ieși din realism,
ceea ce s-a și întîmplat, în fond: „comanda
socială" nu a produs decât rebuturi. Și cînd
au apărut paginile cu adevărat mai realiste
ale tinerei generații, atunci ideologii au
protestat - acestea nu serveau socialismu-
lui, ci „denigrărilor, rămășițelor burgheze,
influențelor cosmopolite" etc. Lozinci, dar
și sancțiuni care au costat, uneori, vocații.
De aici începe întreaga răsturnare a falselor
valori din deceniile 5-7, cu ecourile ei ulte-
rioare, succesul atît de „sinuos" în defini-
rea unui nou „canon", cel care s-a impus,
s-a detaliat și definit, devenind din ce în ce
mai dezideologizat, mai adevărat ca ierarhie
artistică și mai sincronic, în deceniile urmă-
toare, pînă la criza lui fundamentală de du-
pă ’89. Pe acest teren se dezvoltă dezbate-
rea pe care Alex Goldiș o inițiază și o duce
la un convingător sfîrșit.
    Și nu cred că situația, scurt descrisă mai
sus, ar fi singura „schizofrenică" din acei
ani. Aș mai menționa două: prima - criti-
cii tineri, în ofensiva de impunere a gene-
rației lor de poeți și prozatori, se fereau,
tactic, fie în valorizare, fie în analiza unor
opere, să dea argumente semnificative -
ținînd numai de „estetic" - care să poată
fi invocate de dogmatici în acuzațiile lor de
„abatere de la realismul socialist"- acuzații
care, desigur, n-au lipsit. Această „benefică"
- dacă se poate așa numi - protecție, prin-
tr-un fel de duplicitate (pozitivă) a criticii,
a rămas să funcționeze, oarecum, pînă la

sfîrșit - chiar dacă din ce mai diminuată
-, căci peste curajul politic vizibil în poeme
sau romane critica „trecea" deseori mai re-
pede, ca să nu fie stîrniți demonii vigilenței
de partid; se conta, uneori, și pe o tactică
imprevizibilă a cenzurii, în orice caz, pe lec-
tura complice a publicului. O a doua con-
sta chiar în atitudinea politicii de partid,
care, de la un moment dat, cînd dogmatis-
mul realismului socialist era în cădere liberă
și „orînduirea socialistă" era decretată ca
deplin învingătoare, a preferat să vorbească
despre „progrese" și „realizări" în artă, lite-
ratură sau cultură în contextul optimis-
mului general: asta „făcea bine" în „docu-
mentele de partid" - dar fără a fi uitate și
„rămînerile în urmă" -, un ritual care a ră-
mas, cu variațiile de conjunctură, pînă la
sfîrșit. Așa a trăit viața literară timp de 40
de ani, în aceste date s-a scris...
   Dar să revenim la cartea lui Alex Goldiș,
care, desigur, mi-a sugerat aceste digresi-
uni: rezumînd într-o frază, ea cercetează,
descrie și interpretează istoria criticii națio-
nale de la anii dictaturii ideologice (și poli-
tice!) a realismului socialist pînă la trepta-
ta reabilitare a criteriului estetic (necesara
utopie a autonomiei), drum pe care căli-
nescianismul, unit cu sugestiile oportune ale
Noii Critici franceze (de diverse „școli"),
îl determină în chip fundamental, pînă cînd
actul critic a fost - aproape în totalitate -
readus pe teritoriul unei „normalități": cea
a tradiției valorilor interbelice, așa cum o
înțelesese Lovinescu în cunoscuta sa sin-
teză, căreia i se putea adăuga, cu folos, încă
o generație mai mult sau mai puțin maio-
resciană. Aș puncta acest parcurs observând
că: la 1950, în condițiile cunoscute și dis-
cutate de Goldiș cu o competentă claritate,
critica literară se confunda aproape total cu
propagarea comandamentelor leniniste ale
literaturii de partid, istoria literară era redu-
să la desfigurarea cîtorva scriitori și opere
acceptate ideologic pentru a legitima „no-
ul" printr-o tradiție „realistă", și mai ales
„critică a societății burghezo-moșierești"
etc., iar teoria litearară, chircită în debile
definiții pentru uzul școlarilor, era acope-
rită de cîteva*principii marxiste trecute prin
jdanovism. (în 1952 eu am învățat, la liceu,
mai multe ore despre Pasiunea lui Pavel
Corceaghin de Ion Vitner, dar numele lui
Blaga sau Hortensiei Papadat Bengescu nu
au fost rostite.) Cît privește pe Lukăcs - de
presupus că era citit de unii -, nu avea cum
fi invocat, din cauză de „deviaționism"...
   în 1970, cînd exegeza lui Alex Goldiș se
oprește, just, pentru că intrăm într-o altă
„etapă", situația se prezintă, din fericire, cu
totul alta: critica literară se bucură de infinit
mai multă libertate, cronica redevine (con-
tinuitate moștenită) specia majoră (împro-
prietărindu-se, de multe ori - cum exact
observă Goldiș - cu teritorii ce nu-i erau
proprii, ci țineau cînd de istorie literară,
cînd de teorie). Istoria literaturii crește - tot
prin diverse „negocieri" - mult în suprafață
și adîncime, cîștigînd treptat, cu fiecare
„reconsiderare", mai mult adevăr, mai multă
informație, mai mult material ajutător pen-
tru sintezele ce se fac sau se „presimt". Dar
(din succes în succes, din ce în ce mai ade-
văratele, din punct de vedere istoric, inter-
pretări, situări și investigații istorice și bi-
bliografice) mai trebuie spus că - mergînd
pînă acolo unde cartea de față nu își pro-
pune să o facă și, deci, divagînd - libertatea
deplină, „normală" în istoria literară nu a
fost posibilă decît odată cu libertatea cea
mare a cuvîntului de după 1989. Pentru că,

6 • APOSTROF

pînă la sfîrșit au rămas, ca în hărți, terito-
rii doar hașurate, și nu colorate în întregi-
me: mai ales cele legate de interbelic, de
„dreapta* ideologică sau de scriitorii care
și-au permis să rămînă în exil. Teoria lite-
rară a avut repede, după 1970, drum aproa-
pe complet deschis, după ce destule „teze*
și aplicații venite din Noua Critică franceză
colonizaseră cu deplin succes, cu o clară (ne-
intenționată la originile ei galice) eficacita-
te ideologico-politică. Sigur că și succesul
mondial al criticii franceze începe să păleas-
că în deceniul 8, ceea ce însă nu explică de
ce interesul pentru aplicațiile teoriilor veni-
te de acolo scade simțitor la noi. Căci, dacă
sursa franceză interesase și servise mult la
liberalizarea viziunii despre literatură și la
refacerea vocabularului estetic și exegetic, la
1980 cunoștințele teoretice în materie de
naratologie, critică psihanalitică sau estetică
a receptării - ca să luăm numai aceste exem-
ple - sînt minime chiar la criticii afirmați
(nu o dată unii dintre ei exprimîndu-se iro-
nic sau chiar rebarbativ față de aceste „ino-
vație care nu serveau luptei duse de cronică,
de întîmpinare în genere, contra literaturii
și literatorilor de partid și de protocronism
- acestea din urmă fiind, într-un anume fel,
„rămășițe* tricolore ale dogmatismului).
După succesul punctual al unei variante a
structuralismului - bine analizat de Alex
Goldiș -, numai cei mai tineri și intens pre-
ocupați de problemele teoretice ale litera-
turii se interesează și încearcă - unii au și
reușit, încet-încet - să aducă în discuție și
teritoriile teoriei. Spun toate acestea în con-
sens cu observațiile atente și deloc simplifi-
catoare ale lui Alex Goldiș privitoare la
dominația neclintită a cronicii literare în
cîmpul criticii literare autohtone, dominație
din care rezultă: 1. Ea valorizează din cele-
lalte ramuri ale criticii (istoria și teoria) ceea
ce îi convine pentru a impune un „discurs
al puterii* („cerchiștii* clujeni nu renunță la
tăria culturii lor filozofice și estetice); 2.
Această preeminență este - a fost și a rămas
- o trăsătură specifică literaturii noastre,
chiar cinci „genul* și-a risipit implicațiile în
eseu sau chiar într-un total revizuit gen de
monografie (cele mai importante sînt ana-
lizate cu pertinență și subtilitate în capito-
lul final al cărții - capitol de referință). La
această specificitate și la „cîntecul ei de
sirenă* e dc gîndit...
   Revenind la „tranșee*: cred că autorul
investește cu mai multă cultură „de specia-
litate* - chiar cind par aluzii directe la cărți-
le celebre din Noua Critică franceză - unele
dintre textele autohtone asupra cărora se
oprește și le analizează valoarea. Uneori
(nu la lideri) cuvintele-„cheie“ trec, în pole-
mică, fără acoperire - Alex Goldiș mențio-
nează universal-valabilele „structură* și
„scriitură*, se mai poate adăuga „discurs*
sau „complex* - ca substantiv cu pseudoa-
luzii la Freud (care, de altfel, era aproape
dc negăsit în altă limbă decît germana, în
deceniile 6 și 7).
   Ajuns aici, mai fac două precizări care
țin, ca să zic așa, destul de accidental de
textele care fac materia, obiectul și analiza
cărții de față, și mai mult de contempora-
neitatea mea cu ele. Prima: cîștigurile în
libertatea de exprimare și de opinie se fac,
firește, prin textele polemice importante,
analizate și urmărite în consecințele lor; dar
nu numai, ci și prin micile „mișcări*: ta-
tonări, pertractări, tocmeli, tactici, aluzii
- cu toate și din textele de toată ziua, ca
să zic așa - un război de gherilă cu o cen-
zură tributară unor directive ținînd de mul-

te conjuncturi politice, fie ele de o zi sau
de o lună. Mișcarea e mare - și noi o urmă-
ream complici -, veștile treceau din gură în
gură, „lectura* detecta manevrele, se profi-
ta de orice prilej: și ele deci au dus la ero-
darea treptată, dar sigură a realismului so-
cialist (traseu despre care Alex Goldiș face
observații și interpretări pertinente). O altă
consecință: cenzura nu mai ținea de vigi-
lența „tartorilor* din redacții (căzuți, majo-
ritatea, în dizgrație, unii chiar în ridicol),
ci de un for central, adică mai puțin per-
sonal și, nu o dată, sensibil la argumente...
dibace, uneori (puțin mai tîrziu) oferite
în discuție chiar de autorii cenzurați. A do-
ua precizare, și poate cea mai importantă,
este că în tot acest context, în polemici, ati-
tudini, controverse etc., politicul, „practicul*
are rolul esențial, poate chiar mai impor-
tant decît ideologicul. Partidul Comunist
își apăra, în primul rînd, politica; iar cei-
lalți, cei care dădeau oricît de vagi semne
de nemulțumire - pe tărîmul cultural sau
numai literar, într-un fel sau altul - nu o
făceau numai din convingeri estetice, ci
dintr-o, de cele mai multe ori camuflată,
„instinctivă* respingere (uneori-deseori,
primită prin educație și dintr-un mediu
rebarbativ noii orînduiri). Dar această
„luptă din tranșee* a fost, în fapt, urmărită
de un număr infim de cititori - cei imediat
interesați. Cînd însă, de la un moment dat,
dogmatismul se risipește (chiar dacă nu
total), atunci devin interesați de problemele
criticii mult mai mulți cititori, cei care
„simțeau nevoia* unui discurs teoretic ne-
sau anti-marxist-leninist. Sau mai apare o
altă lectură, cea interesată de „dezvăluiri*
cvasianecdotice sau de folosirea unui lim-
baj altul decît cel oficial. Această prea puțin
invocată componentă politică a „cîmpului de
bătaie* e cred că singurul plan pe care îl gă-
sesc prea puțin invocat în cartea lui Alex
Goldiș. Era și greu de altfel, pentru că acest
tip de lectură a subtextelor era accidental,
deseori oarecum obscur și complice, deci mai
condiționat emoțional și mai... „trăit*.
    Ce a determinat „politicul* (cel superior
și decizional) să lase în cădere liberă, treptată,
realismul socialist și dogmatismul lui, pe
corifei și slujitori, e o altă istorie. Se pot
avansa ipoteze - în care, desigur, „reabilita-
rea* lui Maiorescu și publicarea lui Mircea
Eliade pot fi legate de apariția „comunismu-
lui național* și apoi „naționalist*. Cu o ex-
presie fericită, ce e valabilă chiar și după
1970, evoluția lucrurilor reflectă „principiul
continuității pașnice cu literatura realismului
socialist* (p. 114). O istorie (literară sau nu)
în care literatura a putut face, mai întîi, vic-
time (interzișii și întemnițării), dar apoi chiar
ele, victimele, au putut face literatură - vezi
treptata lor reapariție publică, altfel spus
,Recuperarea*. E, de asemeni, aproape impo-
sibil de urmărit un alt fenomen, și anume o
mefiență capricioasă a publicului intelectual
ostil (sau pe jumătate ostil) comunismului
față de cei care deveniseră tolerați de regim,
mai ales la sfîrșitul deceniului 6 (bine-cu-
noscuta teorie revoluționară a „tovarășilor de
drum*) - după ce chiar aceștia fuseseră con-
damnați, dur și repetat, de ideologii oficiali
(Estetica lui Tudor Vianu, de pildă, fusese
atacată chiar în primul număr al Scânteii, sep-
tembrie 1944). în schimb, constatăm o ad-
mirație aproape necondiționată pentru cei
(încă) refuzați - nu întotdeauna justificată: e
vorba nu numai despre oameni, ci și despre
opere. Cum, paradoxal, dispariția atît de tim-
purie, în deceniul 7, a celor „mari* - Călinescu,
Vianu și Ralea (într-o oarecare măsură) - are

drept consecință... „liberalizarea*, publicarea
aproape întregii lor opere.
    Soluția eseului, la care combatanții au
recurs în chip predominant, soluție despre
care Alex Goldiș glosează îndelung, nu în-
semnează numai adoptarea unui „gen* mai
liber, o stratagemă în a evita exhaustivita-
tea, deci puncte nevralgice ideologice sau
politice (conjunctura sau permanența), dar
și un fel... leneș de a se debarasa de o biblio-
grafie laborioasă, nu numaidecît imposibil
de citat. Formă de liberalizare a discursului,
desigur - dar disprețul unora, remarcat de
Alex Goldiș, față de monografii (care încep
cu biografia scriitorului etc.) nu era chiar
atît de întemeiat. Căci simplul fapt de a te
referi la din ce în ce mai multe aspecte ale
unei vieți sau unei opere, chiar în cadrul
unor - descoperite ulterior - mistificări,
modifica grila de lectură și poate fi consi-
derat (cum menționează și Alex Goldiș) un,
chiar dacă minim, progres. Doar simpla
pronunțare a unui nume de scriitor sau de
operă putea fi - în deceniul 6, mai ales -
un semn bun. în fine, aici mă despart de
autor, minimalizarea erudiției e mai mult
un semn de suficiență, și nu de strategie a
receptării. Căci mereu a fost nevoie de da-
te și de invocarea unor „situații* - iar eru-
diția nu se găsea chiar pe toate drumurile;
Călinescu însuși a practicat-o, chiar în exces
pentru scriitori din secolul al XlX-lea. Iar
alcătuirea bibliografiilor complete va de-
veni posibilă abia în deceniile următoare.
„Antipozitivismul radical* (p. 146) nu e
neapărat o virtute - și nici nu a fost. Iar
„impresionismul angajat* - o formulare
fericită a lui Alex Goldiș - va intra, după
1970 - dacă nu cumva înainte -, în criză,
confruntat cu necesitatea ieșirii din „eseu*
sau din foileton: nu altul decît radicalul
Adrian Marino va tuna și fulgera împotriva
lor, denunțîndu-le superficialitatea.
    Alex Goldiș consideră, cu îndreptățire,
călinescianismul ca fiind un fel de placă tur-
nantă în trecerea de la realismul socialist la
autonomia esteticului. E important de spus
că cel invocat era un fel de „lux* pe care
și-l permitea „conducerea* (nu am citit des
menționata și apreciata carte a lui Andrei
Terian, care, probabil, detaliază problema)
- dar „a convenit* atunci cînd „divinul*
s-a arătat destul de reticent față de reabili-
tarea lui Maiorescu; apoi, cînd nu a încu-
rajat, ci doar a amintit, în trecere și fără
entuziasm, pe cei cîțiva dintre scriitorii de
valoare din tînăra generație; iar pe tema
realismului sau a autonomiei esteticului a
făcut o echilibristică destul de echivocă -
cum observă chiar Alex Goldiș. Oricum,
ofensiva repetată a dogmaticilor împotriva
lui nu a reușit, din fericire, să-l doboare
și, de la un timp, numele său a putut fi in-
vocat de tineri, spre folosul cauzei lor. Nu
persoana, ci „spiritul* călinescian era deci
cel mai convenabil tinerilor combatanți -
și pe bună dreptate. Analiza călinescianis-
mului face unul dintre cele mai interesante
capitole din cartea lui Goldiș.
    Mă opresc. Cum se vede, rareori mi s-a
întîmplat să am un dialog atît de viu ca și
cel la care m-a incitat lectura criticei lui
Alex Goldiș. Chiar și dezacordurile - rare
- mi s-au părut mereu nuanțabile - „nego-
ciabile* mai ales în vremuri de pace...
chiar dacă am folosit (cam ieftin...) lim-
bajul belic. Așa că închei evocînd replica de
neuitat a „ideologului* Mișa Novicov, mare
amator de proverbe: „Cîinii latră, pietrele
rămîn!*

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 7

        Aforisme


            Stahanov și statuia



Ciprian Vălcan

DEȘI NU mai sînt în stare să picteze nici
măcar o mătură, artiștii noștri se arată
gata oricînd să-și taie urechea.

* * *


tară să îndrăznească s-o mărturisească expli-
cit, artistul contemporan are un singur
idol: doctor Mengele...

* * *

Antichristul colecționează numai sfinți și
asceți.
   Directorul muzeului său de istorie natu-
rală e Ferrante.

* * *

Fiecare individ care se pretinde lucid are
nevoie de măcar o lună pe an de lecturi din
istoricii antici.

* * *

Idealul poeților blestemați - să-și scrie ope-
rele pe piele de înger.

* * *

Stahanov își transformă dușmanii în statui.
E mai ușor să lupți cu statuile decît cu
umbrele.
* * *
Orice mîntuitor e un anti-Stahanov.

* * *

în 2011, în Franța erau 10 000 000 de
pisici și 8 000 000 de cîini. 62 000 000 de
locuitori și 18 000 000 de animale de com-
panie. Fiecare al treilea francez își avea
necuvîntătorul său.
   Peste 200 de ani, fiecare necuvântător își
va avea francezul său.

* * *

O studentă îmi povestește despre o bătrînă
cu accente de mizantropie care ținea mereu
același discurs: „Nu există iubire, nu există
nimic sfînt. Cînd o să mor, să mă ardeți și
să-mi aruncați cenușa la closet“.
   Pe lingă această bătrînă, Timon mi se
pare un biet fanfaron.

* * *

Geniile născute la noi sînt genii absurde.
   Nu poți să aștepți ivirea unui Boileau la
Pașcani.


* * *

Doar doi maeștri ai nudului: Ingres și
Bonnard.

* * *

Un scriitor hun ar fi fost cel mai mare sti-
list al istoriei. El n-ar fi avut nevoie de
obișnuitele unelte de scris, el ar fi dat cu
biciul.

* * *

Un scriitor hun ar fi fost obligat să taie o
sută de capete înainte de a i se permite să
înceapă să scrie.

***

Scriitorul hun scrie cîte două rînduri pen-
tru fiecare zece vrăjmași uciși.
   El e parcimonios cu verbul, nu cu
sîngele.

* * *

Scriitorul hun nu crede în zei, ci numai în
lupi.

* * *

Scriitorul hun e și nițel canibal: pe lingă
obișnuitele hălci de carne de cal, el nu
refuză nici carnea de om.

* * *

Scriitorul hun e obligat să cultive frag-
mentul, căci el scrie între două bătălii, în
goana calului. Nimic mai străin decît epo-
peea pentru un scriitor hun.

* * *

Scriitorii huni nu folosesc pamfletul sau
epigrama pentru a-și ataca inamicii litera-
ri. Ei au la îndemînă un mijloc mult mai
direct - ei au săgeți...

* * *

îmi pot imagina cu ușurință Lisabona trans-
formată într-un oraș cu doar trei categorii
de locuitori: lustragii, cofetari și scriitori.


* * *

Peste vreo douăzeci de ani, Portugalia va fi
singura țară din Europa în care artiștilor le
va mai fi cu putință să trăiască.

* * *

Există oameni care își închipuie că au reușit
să cunoască lumea fiindcă au sedus două
secretare.

* * *

Cei mai mari împărați ai Rusiei au fost toc-
mai aceia care și-au chinuit cel mai mult
supușii.
   Pentru ruși, un împărat blînd e un
împărat slab, o cîrpă nemțească.

* * *

Portăresele și pensionarii isterici sînt per-
sonajele de care ne izbim în vremurile ce
prevestesc Apocalipsa.
   Antichristul c un insațiabil cititor de
reclamații anonime.

* * *

Antichristul nu e din spița lui Rimbaud, ci
din aceea a lui Bacovia. El nu călătorește
prin Africa, ci moțăie toată ziua la Bacău.

* * *

Probabil că singura moarte potrivită pen-
tru un filosof e o moarte țărănească.
   Un filosof nu-și dorește să moară la
Spitalul American de la Neuilly.

* * *

Pentru contemporanii noștri, infernul e o
zi din viața lui Amiel.

* * *

Singurul Mesia potrivit pentru noi e statuia
Comandorului.

8 • APOSTROF

Dl O S AIRII


            Întîlnirea poetului
            cu Anima



Ion Vartic

Radu Stanca și-a scris prima lui piesă
de teatru, Cealaltă primăpMă, pe cînd
avea douăzeci și doi de ani. Ulterior, atunci
cînd și-a proiectat un volum de teatru,
bineînțeles că dramaturgul nu și-a inclus în
sumar această „comedie tristă în trei acte“,
plină de stîngăciile debutantului. Sigur că
Cealaltă primăvam este interesantă pentru
cercetătorii operei sale, întrucît aici se vede
cum din dramaturgul incipient se configu-
rează deja, prin patos, marele dramaturg
de mai tîrziu. După cum, în aceeași „come-
die tristă“ se vecie cum Radu Stanca trece
de la drama analitică la viitorul său teatru
baladesc. Acest lucru îmi era foarte clar
încă din vremea în care am scris prima exe-
geză asupra operei stanciene. Recitind
recent această piesă, m-a frapat cu totul alt-
ceva. Și anume, drama pe care o mărturi-
sește în această piesă un personaj episodic,
al cărui vis este de a deveni un mare scrii-
tor: „Aveam toate calitățile pentru a ajun-
ge ceea ce voiam: răbdare, putere de
muncă, sensibilitate, dragoste, entuziasm,
luciditate. Tot ceea ce-mi lipsea era acest
ceva care nu depindea de mine, ci de altci-
neva. Un bob mic de tot, un grăunte pier-
dut în marea de condiții pe care le înde-
plineam... Acest grăunte însă nu mi-a fost
dat“. De aceea, conchide personajul, „am
devenit ceea ce sunt: un ratat“. Grăuntele
acela de care depindea destinul de mare
scriitor al acestui personaj ar fi trebuit să
se găsească în mina altcuiva, care l-ar fi
putut salva sau, cum spune personajul aces-
ta, l-ar fi putut mintui-, „Dacă ar fi fost în
preajma mea cineva, atunci cînd mi se
sfîrșeau ultimele puteri, poate aș fi reușit
să mă salvez. Mi-aș fi închinat viața acelei
ființe, mi-aș fi găsit sprijinul sau poate alt-
ceva... poate nu mi-aș fi pierdut curajul.
N-aș fi deznădăjduit. Eu însă nu am fost
iubit de nimeni“. Acel cineva după care
tînjește ratatul din piesă este, evident, fe-
meia pe care el n-a întîlnit-o și care prin
iubire l-ar fi mîntuit, întrucît i-ar fi declan-
șat marea creativitate: „... pe mine nu m-a
iubit nimeni... Astfel, m-am aruncat în bra-
țele singurătății. Cumplită amantă. Astăzi
am ajuns să scriu librete pentru canțonete
și cupletele la modă“. Cu concluzia defini-
tivă, ca o lespede: „Eu sunt un mort“.
    Confesiunea acestui ratat din Cealaltă
primăvară, care, din cauza singurătății sale,
n-a mai ajuns „un mare scriitor^, mi-a
revenit în minte citind scrisorile de drago-
ste adresate de Radu Stanca viitoarei sale
soții, actrița Dorina Ghibu (căreia, în fami-

DOSAR

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 9

lie, i se spunea, cu alternanță de grafie,
„Dotycc sau „Doti“, apelativ care provine
din Dorothy). Din aceste scrisori adresate
lui Doti se vede clar că obsesia personaju-
lui episodic din Cealaltă primăvară este, de
fapt, marea obsesie a lui Radu Stanca
însuși. In primul rînd, epistolierul vede
întîlnirea lui cu Doti ca pe una dintre un
poet și o actriță, dintre „un scriitor de tea-
tru“ care presimte că „și-a întîlnit interpre-
ta care să dea viață adîncă și înfiorată per-
sonajelor sale imaginare^ și care intuiește
că literatura lui va primi „viața nouă pe care
o așteaptă să se reverse asupra imaginilor
ei moarte“. în mod complementar, el pro-
iectează această relație și din perspectiva
actriței, transpunînd-o, atît de premonito-
riu!, în aceea dintre Eleonora Duse și
D’Annunzio: „Marea rezolvare a destinului
ei artistic a fost - incontestabil - întîlnirea
ei cu D’Annunzio, dar mintuirea (s.n.) arti-
stei a trebuit răscumpărată cu o suferință
impresionantă a femeii“. Cum se vede,
relația erotică reprezintă la Radu Stanca
plămada unei „sinteze de artă și spirituali-
tate“ întrucît creația ar fi în mod obliga-
toriu o co-creație. Ca la Ibsen sau la J. L.
Moreno, partenerii de viață devin co-crea-
tori, impulsionînd în egală măsură o crea-
tivitate deplină, feminin-masculină. Mate-
rializată, de altfel, triumfător în spectacolele
gîndite de el și în care Doti le-a întrupat pe
eroinele de prim-plan.
   Dar scrisorile îndrăgostitului către Doti
sînt unice în spațiul cultural românesc din-
tr-un alt motiv. în acest sens, scriindu-i lui
I. Negoițescu, Radu Stanca mărturisește că
„Doti ar putea fi pentru mine o revelație
concretă a sensurilor spiritului meu. Ea ar
putea să-mi fecundeze geniul, ea ar putea
avea pentru viața mea semnificația goethea-
nă (s.n. ) pe care nici una din trecutele mele
iubiri nu a avut-o“. Nu e vorba aici numai
de faptul că el vede prin întîlnirea creato-
rului cu o creatoare transformarea creației
într-o procreație, ci și de faptul că bărbatul
din această relație erotică nu întîlnește pur
și simplu doar o femeie, ci, în realitate,
însuși „etern-femininul“. La acest „etern-
feminin“ face aluzie sintagma „semnificația
goetheană“ din fraza epistolieră pe care i-am
citat-o mai sus. Pe de altă parte, această alu-
zie culturală pe care o face Radu Stanca mă
trimite cu gîndul, totodată, la o anume
observație făcută de Jung, după care fie-
care bărbat poartă în sine „imaginea eter-
nului feminin“ ce nu este imaginea unei
anumite femei, „ci a unei femei în genere“.
Această proiecție este una organică și empi-
rică, este un arhetip înscris în psihicul
masculin. Această imagine arhetipală este
Anima, materializînd dimensiunea femi-
nină existentă în psihologia masculină.
Anima este o imagine transcendentă, care
e proiectată însă, în același timp, asupra
unei femei iubite și care, empiric vorbind,
corespunde acestei reprezentări ideale. Iată
de ce în aceste scrisori găsim o transpune-
re surprinzătoare, dar inconștientă, a viziu-
nii jungiene: „Idealul meu de lumină, idea-
lul meu de formare interioară ai fost tu - și
te-am simțit din zilele mele cele mai frage-
de în mine. Doar chipul tău, imagina ta îmi
lipsea - și acum, cînd toate s-au limpezit în
jurul meu, chipul tău îmi revelează adevă-
rul acesta: nu te-am iubit, din începuturi,
decît pe tine“. Simultan, Doti devine aici și
„artista brună“, supusă ca și el timpului,


și Anima transcendentă, fără vîrstă, arhetip
și suflu al vieții: „Am găsit în sfîrșit făptu-
ra unică, incomparabilă, de atîta vreme cău-
tată, care să reveleze sensul destinului meu;
acea ființă minunată, din începuturi, a cărei
prezență să mă umple de un alt eu, defini-
tiv, adevărat, deplin - eul dorit, fremătă-
tor de viață, rod al miraculoasei prefaceri
săvîrșită de tine în mine. Plin de evlavia
de care mă simt învăluit să rostesc rugă-
ciunea de recunoștință pentru că visul meu
a fost sortit să devină fapt aevea: ești a mea.
Tu, cea din primele mele visuri, tu, cea care
ai trecut ca un semn prevestitor prin copilă-
ria mea, tu, cea care - apoi - ai venit de
cîteva ori prin tinerețea mea, ca un augur
al destinului, și acum ai sosit să desăvîrșești
maturitatea mea“. (Subliniez că și la Jung
acest contact conștient cu Anima are loc la
vîrsta matură a bărbatului.) Sînt aici rînduri
epistoliere pline de ambiguitatea transcen-
dent-imanentă pe care o are și Anima jun-
giană. Prin revelația pe care Anima o aduce
în psihologia masculină s-ar atinge, după
Jung, deplinătatea psihică a bărbatului. Ui-
mitoare sînt corespondențele pe care le
găsim în exaltarea epistolieră a lui Radu
Stanca:

   „Și te iubesc pentru că ești deplină -
   Și te chem pentru că vreau să mă îndepli-
   nești...“

Ambiguitate de același tip jungian, revenită
laitmotivic în scrisori: „Soție - adică îmbi-
narea tuturor substanțelor feminității, a
feminității devenită ideal și necesitate, scop
și existență, sens și realitate. Soție - concept
cuprinzător, reunind în el viața și moartea,
mama și amanta, pe fecioara sfîntă și pe
femeia pătimașă, Maria din Nazaret și
Maria Magdalena - una singură, pentru
mine tu. Dumnezeul și Diavolul meu, li-
niștea și neliniștea mea, ziua și noaptea
mea, lumina și întunericul meu, viața și
moartea mea - mai ales moartea mea,
moartea în tot ce are ea mai sublim ca îm-
plinire a vieții. Și într-adevăr, Doti, în aces-
te zile din urmă, eu am murit. Am murit de
cea mai minunată moarte; am murit de
viață. Am murit și m-am născut prin aceas-
tă moarte; am murit eu și m-am născut tu.
Cel nou, cel ce sunt acum, sunt tu. Noua
mea existență este veșnicia ta. Căci, Doti
scumpă, simt ca niciodată veșnicia - o simt
cu toată nimicnicia mea muritoarei Rîn-
duri imnice scrise de cel care după întîlni-
rea cu Anima se simte nu numai om întreg,
ci și un „demiurg mîntuit“, adică un crea-
tor salvat, inundat de marea creativitate
precum „o ploaie de auri în fine, încheind
această scurtă prezentare, mai subliniez
doar faptul că, tot ca la Jung, și aici, Anima
sau Doti este proiectată într-un înalt regi-
stru păgîn, ca o zeiță, sau într-un registru
creștin, precum mireasa lui Cristos, bise-
rica: „... cît de fără margini e iubirea cu
care mă îndrept spre tine, slăvindu-te; cît
de totală e beatitudinea mea interioară cu
care urc lîngă altarul tău și, încărcat de evla-
via dragostei, îngenunchez la picioarele
tale“. Acum cred că se înțelege, totodată,
de ce poemul insular Doti străjuiește, ca o
uvertură, volumul Ars doloris, pe care poe-
tul visa să apuce să și-l vadă tipărit.


10 • APOSTROF

DOSAR

            Scrisori către



[1]

Dragă Dotty,

   Nu găsesc cuvântul miraculos căruia
să-i pot încredința întreagă emoția pe care
o încerc când mă gândesc la scurta - dar
pentru mine - neprețuita noastră întâlnire.
E, într-un fel, această emoție, un sentiment
de plenitudine, asemeni aceluia trăit la de-
săvârșirea unei împliniri de mult așteptată.
Și nu știu cum aș putea să-ți traduc mai
fidel în cuvinte strania tulburare interioară
care mă stăpânește când mă gândesc la
această împlinire, de mine o! de când râv-
nită, și care totuși m-a surprins în ineditul
ei. Sunt, în genere, destul de fatalist ca să
văd în toate și o mână predestinatoare și,
iartă-mă dacă îndrăznesc să cred că, cel pu-
țin în ceea ce mă privește, faptul că te-am
cunoscut - ideală întruchipare a plăsmuiri-
lor mele teatrale - nu e ceva întâmplător,
însăși ciudata presimțire că voi întâlni, în
sfârșit, în carne și oase o amică, dorită în
scrisul neîmplinit, presimțire cu care am
coborât în Cluj, apoi acea necesitate de a
trece neapărat pe la voi, deși nu știam că
acolo te voi găsi, îmi apar acum ca semne
ale unei voințe care m-a dus în preajmă-ți
și care desăvârșește, dincolo de mine, hotă-
râri de mai-nainte temeinicite, tulbur pre-
simțite.
   Că pentru tine poate faptul e divers
nu-mi pot da seama. Undeva singurătățile
noastre se întâlnesc totuși și acolo, fără ca
noi să știm lămurit, s-au împletit fire nevă-
zute care s-ar putea ca în viața de toate zi-
lele să nu se toarcă nicicând. Cine știe dacă
- poet și actriță - ne-am întâlnit sub zodii
prielnice și cine știe dacă vreodată între noi
se vor împlini cele pe care le doresc eu. A
fost mai scurt timpul întâlnirii noastre ca
acela în care poeții greci comprimau - între
un răsărit și un apus de soare - sensurile
unei poeme tragice. Și totuși câte bogății
am strâns eu din acel amiaz ploios și acea
seară cu mireazmă de toamnă precoce în
care am fost împreună.
   Aș vrea să vezi în această scrisoare o
mulțumire pentru orele neprețuite pe care
mi le-ai prilejuit; ore care pentru tine au
fost poate lipsite de vreo semnificație deo-
sebită, dar care pentru mine păstrează încă
un farmec ce nu-1 vreau destrămat. Farme-
cul ce-1 are pentru un scriitor de teatru pre-
simțirea că și-a întâlnit interpreta care să
dea viață adâncă și înfiorată personajelor
sale imaginare...
   Ai citit sau nu „Dona Juana‘9¹ Vrei
să-ți trimit câteva din lucrările mele?
   Din Bucureștiul dezolant, mai ales ar-
tisticește, îți cer un semn. Pe care, dacă vrei
să mi-1 dai, adresează-mi plicul la Sibiu,
Șaguna 8, unde mă întorc peste câteva zile!

                         Radu Stanca
București 6 Iunie 1948

Notă:
1. „Comedie tragică“ a lui Radu Stanca, nepu-
  blicată, dar consacrată, în 1947, prin Premiul
  „Sburătorul“, decernat de un prestigios juriu,
  în numele Cenaclului „E. Lovinescuf


• Doti Stanca la 20 de ani

   Pe plic

   Domnișoarei Dotty Ghibu

        Cluj
        Str. 6 martie 38
Pe verso
   R. Stanca
   Sibiu
   Șaguna 8
Data poștei 07.06.48



[2]

Sibiu, 28 Novembre 1948

   Dragă Doty,

   Citesc în „Contimporanul opiniile en-
tuziaste ale unui critic dramatic oficial¹
despre tine și încerc o mare bucurie în-
tâlnind această recunoaștere publică a
calităților tale de teatru excepționale. Fără
să te fi văzut vreodată jucând, am simțit

instinctiv - puținul timp cât am stat de
vorbă - sensibilitatea ta cu totul deosebită,
discreția și căldura personalității tale inte-
rioare și, dacă-ți mai amintești, în chiar fe-
lul tău de a vorbi pe care-mi spuneai că unii
ți-1 reproșează, eu am crezut că aud armo-
nia aceea dăruită ce ascunde în ea sunetul
binecuvântat al vorbirii sărbătorești a artei.
    Și aș spune că rândurile din „Contim-
poranul“ m-au măgulit într-un fel și pe
mine, căci mi-au verificat impresia directă
și nemijlocită pe care am avut-o când am
sesizat în tine, fără să o fi văzut arzând în
amfora scenei, flacăra ferventă a marei ar-
tiste de mâine.
    Și pentru că fac parte dintre cei care
„am crezut, deși n-am văzutcc, sunt fericit
că-ți pot trimite felicitările mele pentru
izbânda ta, dorindu-mi să pot și eu cândva
să te aplaud, umil spectator, nu numai de
departe și în gând, ci și de la un pas de
rampa pe care o umpli cu atâta viață.

Radu Stanca
-A


DOSAR

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 11

->
Notă:
1. „Criticul dramatic oficial“ e Simion Alte-
  rescu, care a văzut-o pe Doti Stanca în Emilia
  din Othello și în Olia din Cei din urmă, spec-
  tacole prezentate de Teatrul Național din Cluj
  în turneul său la București.

Pe plic
   Domnișoarei Doty Ghibu
         Cluj
         Str. 6 Martie 38
Pe verso
   R. Stanca
   Sibiu
   Lenin (fost Șaguna) 8

Data poștei 29 Nov. 48



[3]

Dragă Doty,

    Primește, te rog - din partea mea -
această „Eleonora Duse“, pe care, atunci
când ne-am revăzut la Cluj, spuneai că ai
vrea s-o ai. Vei găsi în ea imagina unei mari
artiste, cu toate îndoielile și căutările ei. Eu
am citit cartea cu mult interes, mai ales
pentru că am surprins la această artistă
câteva atitudini față de problemele artei,
neobișnuit de adânci pentru un om al sce-
nei. Inteligența cu care Eleonora Duse a
reflectat asupra stării teatrului și literaturii
dramatice din timpul ei m-a impresionat în
chip deosebit. Cu atât mai mult cu cât - știi
și tu prea bine - nu e lucru frecvent prin-
tre actori (nici chiar printre cei așa-zișii
,,mari“) frământarea și insatisfacția intelec-
tuală. Or, ceea ce mi-a reținut la această
biografie a lui Duse a fost tocmai nemul-
țumirea permanentă a actriței pentru ceea
ce realizase și continua căutare a unei solu-
ții literare pentru problemele artei sale. Ma-
rea rezolvare a destinului ei artistic a fost -
incontestabil - întâlnirea ei cu D’Annunzio,
dar mântuirea artistei a trebuit răscumpă-
rată cu o suferință impresionantă a femeii.
Dezolant părăsită pe culmile unei sublime,
dar triste singurătăți, Eleonora Duse a topit
în durerea ei omenească cea mai luminoa-
să dintre bucurii: aceea a desăvârșirii ei ca
artistă.
    Cartea mai are și câteva reproduceri fo-
tografice reușite, care reflectă întreaga fru-
musețe a acestei femei. Privește câtă alea-
să distincție răsfrâng trăsăturile feții ei,
expresivitatea inteligentă a ochilor, eleganța
sensuală a mâinilor - sub toate însă cloco-
tind o pasiune tragică de proporțiile uriașe
ale Greciei antice.
    In sfârșit, scurtele dar sugestivele notații
scoase din corespondența ei denotă o uma-
nitate caldă și un bun-gust remarcabil.
    E o carte pe care, nădăjduiesc, îți va plă-
cea s-o răsfoiești din când în când, în ore
când idealurile tale artistice pândite de mes-
chinăriile celor din jur vor avea nevoie de
îmbărbătarea unui model minunat, închis
într-o carte pe care ți-o trimite cu aceeași
neschimbată afecțiune
                         vechiul tău,
                              Radu Stanca
Sibiu, Ianuarie 1951


• Radu Stanca licean, purtînd pe braț matricola Liceului „Gh. Barițiu" din Cluj

[4]

Sibiu, 7 mai 1951

Dragă Doty,

   Imediat ce m-am înapoiat din Cluj, am
vorbit cu Sincu¹ în chestiunea transferării
tale. El este - precum era de așteptat - de
acord. Din partea lui nu vom avea nici un
fel de dificultate. Cum însă în schemă la
noi nu există locuri libere, va trebui să
facem un schimb între tine și cineva de aici.
De aceea te rog scrie-mi neîntârziat ce fel
de încadrare ai tu la Cluj pentru a putea
căuta o persoană la o categorie apropiată.
Aici Sincu are o serie de greutăți create de
câțiva actori și actrițe și, bucuros, vrea să se
scape de unii dintre ei. Astfel încât propu-
nerea mea a venit tocmai la momentul
oportun. îți repet deci, aici nu stă nimic în
drumul realizării proiectului nostru. Ur-
mează acum să aranjăm la București ches-

tiunea - și pentru asta e nevoie de categoria
încadrării și salarizării tale. Cel mai nime-
rit lucru ar fi ca hotărârea să vină direct
de la București, astfel ca cei din Cluj să nu
mai poată face nimic împotriva. Pentru asta
e nevoie să facem drumul comun - sau,
dacă ai ocazia, să vorbești cu Moldovan²
și să-i arăți că Teatrul din Sibiu nu are
nimic de obiectat în privința unui schimb.
Din contră - cel puțin Sincu mi s-a părut -
mai ales date fiind și pricinile ce ți le-am
pomenit mai sus - încântat de idee.
    Eu voi insista mereu aici în privința
aceasta. Evident în măsura în care voi ști că
dorințele talc nu s-au schimbat - și dorința
mea ar fi ca ele să rămână așa cum mi-ai
făgăduit. Pentru mine apropierea ta - cum
ți-am spus-o de atâtea ori, de altfel - ar
însemna un entuziasm nou și o șansă de
imbold spiritual unică. Aș găsi în tine
rostul agitației mele teatrale și un sens artis-
tic; - iar în ceea ce privește literatura mea,
ea ar primi viața nouă pe care o așteaptă să

12 • APOSTROF

DOSAR

[5]

• Doti la 1 7 ani

se reverse asupra imaginilor ei moarte. Dar,
mai presus de orice, pentru mine apropie-
rea ta ar fi binecuvântată - pentru că ar
destrăma singurătatea mea; și dorul meu ce
mocnește sub obrocul depărtării ar putea
să ardă cu vâlvătaie luminoasă și liberă.
   Cu gândul venirii tale aici, am început
să citesc „Pescărușul“³ - plin de interesul
unui regizor, în sfârșit. Fân-acum făceam
asemenea lecturi numai cu gustul critic al
literatului - iată-mă, în fine, pasionat și
pentru ființa vie a unei piese.
   Nu știu dacă tu ai Aavut răgazul să
răsfoiești „Dona Juana“. în orice caz, dacă
ai făcut-o sau când o vei face, te rog să-mi
comunici părerea ta. Țin foarte mult să o
cunosc. Vreau însă să fii total sincem - la
dreptul vorbind, nici nu cred că tu ai putea
fi altfel. Știu că-ți cer mult cerându-ți să-mi
scrii părerea ta despre nefericita mea spa-
niolă - dar totuși îți cer acest mult.
   Am mereu în mine dorul Clujului. Aș
vrea să revin și cum miercurea e la noi de
obicei zi liberă, într-una din ele aș fugi
iarăși până acolo, dacă aș știi că ești bucu-
roasă de o scurtă revedere, în care să fixăm
amănuntele ofensivei noastre cu privire la
mutarea ta și în care să mai vorbim de una
și de alta.

Al tău,
Radu Stanca

    Sibiu, 7 mai 1951

Note:
I. Constantin Sincu, actor, directorul Teatrului
   din Sibiu.
2.  Vasile Moldovan, directorul general al Direc-
  ției Teatrelor, fost director al Teatrului Națio-
  nal din Cluj.
3.  Piesa lui Cehov.



Pe plic

   Drei Doty Ghibu
   Cluj
   Str. 6 martie 39

Pe verso

   Radu Stanca
   Sibiu
   Lenin 8

Data poștei 8 mai 51


Doti, draga mea,

   Am adus cu mine de la Cluj un dor de
tine fără seamăn - și aceste rânduri - întâia
scrisoare pentru logodnica mea - vin să te
îmbrățișeze cu o dragoste nesfârșită, dra-
goste din care se nasc acum toate zilele și
clipele mele, toate nădejdile mele de vii-
tor și toate făgăduielile luminoase ale împli-
nirii noastre desăvârșitoare.
   Am găsit în sfârșit făptura unică, in-
comparabilă, de atâta vreme căutată, care
să reveleze sensul destinului meu; acea fiin-
ță minunată, din începuturi, a cărei pre-
zență să mă umple de un alt eu, definitiv,
adevărat, deplin - eul dorit, fremătător de
viață, rod al miraculoasei prefaceri săvârșită
de tine în mine. Ceea ce e mai adânc în
mine, ceea ce e mai intim ființei mele a fost
copleșit de hotărârea pe care am luat-o
amândoi - și dintr-odată acest adânc în care
erai de mult sădită s-a revărsat asupra între -
gei mele conștiințe. Acum nu mai e nimic
în mine care să nu fii tu - nu mai e nici
un colț în sufletul meu unde să nu locuiești
tu, și când îți rostesc numele, parcă mi l-aș
rosti pe-al meu, când mă gândesc la tine,
mă gândesc la mine, fiecare act al meu e o
răsfrângere luminoasă a ta. Crești din toate
cuvintele mele, te înalți din toate dorințele
mele - ești în mine ca sâmburele minunat
în pământul reavăn și bun. Răscrucile mele
s-au desfăcut toate și acum un singur drum
îmi stă înainte: drumul tău. Și vreau să
merg pe el, cu fruntea sus, până la capăt;
până acolo unde sălășluiește Dumnezeu.
Toate sbaterile mele, toate rătăcirile mele
s-au potolit și nu mai există pentru mine
nici un alt înțeles de viață decât: viața ta.
Pe care râvnesc din străfundul cel mai adânc
să ți-o fac minunată, așa cum o meriți; pe
care nu voi avea răgaz o clipă să ți-o plămă-
desc caldă și bună, asemeni ochilor tăi;
acesta e singurul meu scop! Vreau să-mi
închin toate însușirile acestei năzuinți;
vreau să te fac fericită - cum fericit mă simt
eu, pentru că te-am întâlnit; tu, marea mea
visare, tu, marea mea împlinire.
   Dac-aș putea să comunic acestor rân-
duri toată frenetica bucurie de viață de care
sunt cuprins de când m-am întors de la
tine, ele s-ar deslănțui într-o feerie de lu-
mini magice ce ți-ar orbi privirea. Simt îm-
prejurul meu, de când te am, o spirituali-
tate serafică - un aer de înălțimi siderale,
peste care nici o aripă a vechilor mele neli-
niști nu mai fâlfâie. Sunt în plină lumină -
străjuit de imagina ta, logodnica mea, sora
mea, viața mea, soția mea...; soția mea, cel
mai sublim cuvânt pe care l-au spus buzele
mele - soția mea, ființa unică, fără pereche,
căreia îi aduc în dar tot ceea ce face parte
din mine.
   Și-aș vrea să mulțumesc cuiva pentru
cele ce se întâmplă acum cu mine; acelei
forțe supreme care a potrivit astfel lucru-
rile încât să intri în viața mea; acelui fluid
supraterestru care pune-n mișcare orbitele
astrale și destinele omenești și care mi te-a
adus mie, împlinind o dorință pe care o am
de când mă știu. Vreau să-i mulțumesc;
să oficiez lauda cea mai fierbinte care s-a
adus vreodată acestei energii de dincolo de
marginile înțelegerii omenești. Plin de evla-
via de care mă simt învăluit să rostesc rugă-
ciunea de recunoștință pentru că visul meu

DOSAR

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 13

a fost sortit să devină fapt aevea: ești a mea.
Tu, cea din primele mele visuri, tu, cea care
ai trecut ca un semn prevestitor prin copilă-
ria mea, tu, cea care - apoi - ai mai venit
de câteva ori prin tinerețea mea, ca un
augur al destinului, și acum ai sosit să
desăvârșești maturitatea mea. -
   Știu că sunt destui cei ce vor încerca să
umbrească fericirea mea - dar îi voi înfrân-

de viață atât de puternic, încât nu există
nimic care să poată sta în calea lui. Am
înaintea mea acum un țel pentru care nu
voi precupeți nici un strop din sângele, din
trupul meu - și acest țel este viața noastm,
viață ce vreau să fie cea mai mare dintre
toate victoriile mele.

    Doti dragă,
    te rog, ca și la telefonul de ieri, să nu te
neliniștești din pricina „șicanelor^ pe care
încearcă Teatrul clujan să ți le mai facă.
Sunt cele din urmă. Eu am discutat aici și
cu Sincu - și el nu-mi va da drumul de aici,
încât - conform Ugii - Comitetul pentru ar-
tă va trebui să procedeze la transferarea ta
la Sibiu. De aceea, te rog, nu fă nici un fel
de discuții cu cei de la Cluj, de care ches-
tiunea nu depinde deloc. La noi a existat
un caz asemănător cu o actriță și totul a de-

• Doti la 20 de ani

curs conform legii. Tu vei veni, așadar, aici
- unde toți și totul te așteaptă, începând cu
ai mei, cu cei din teatru și cu Sibiul acesta
pe care am început din nou să-l îndrăgesc
de când știu că nu peste mult tu vei fi în el.
Mă plimb prin el, îi străbat locurile ferme-
cătoare mereu cu acest gând, îl fericesc pen-
tru că îi vei aparține. Parcă-i șoptesc - fiecă-
rei străzi, fiecărei trepte străvechi, marea,
binecuvântata veste a sosirii tale - și simt
cum se bucură de șoaptele mele, de vestea
mea bună. De aceea, draga mea, aș vrea
să nu mai amânăm deloc ziua căsătoriei. Te
rog trimite-mi imediat actele ce ți le-am
cerut (actul de naștere și cel de cetățenie)
ca să le înaintez. Analiza medicală are vala-
bilitate timp de 15 zile, așa că fie că o vom
face aici, fie că mi-o trimiți sau aduci cu
tine, o vom adăuga la timp la acte. Eu cred
că e mai bine să facem căsătoria înainte de
închiderea stagiunii, pentru ca să evităm în
felul acesta orice posibilitate de comenta-
rii. Și mai ales vreau să apropiem cât mai
mult această dată, pentru că mi-e nesufe-
rită depărtarea la care suntem siliți să stăm
unul de celălalt. Te vreau alături de mine în
fiecare clipă - te doresc cu o sete crescută
de sute de ori, de mii de ori. Mi-e dor de
frumusețea ta adâncă, de buzele tale - de
făptura ta fără pereche. Nu am răbdare să
aștept atât de mult - trebuie să fii cu mine

cât mai curând. în scurtul timp cât am fost
împreună, m-am obișnuit atât de profund
cu apropierea ta, încât acum îmi ești orga-
nic necesară. Am nevoie de îmbrățișarea ta,
de privirea ta, de zâmbetul tău. Am nevoie
să-ți mângâi obrajii, umerii - am nevoie de
tine, cum are nevoie râul furtunos de o
albie adâncă pentru ca să poată să-și împli-
nească brazda la care a fost predestinat.
Trebuie să mă adun din risipirile mele, din
inundațiile mele, în matca frumuseții tale
adânci - să mă îndrumezi, să-mi strângi
apele într-un curs măreț și profund. De
aceea - vreau să fii aici, cu mine, neîntâr-
ziat. De aceea, te chem mereu, sunt o fla-
cără uriașă care-ți invocă, plină de nesfârșită
iubire, prezența. Vino! împreună, vom
izbuti să plămădim o sinteză de artă și spi-
ritualitate, pe care frumusețea și talentul tău
o vor alimenta cu țeluri înalte, iar dragostea
mea cu puterea de a atinge aceste țeluri.
Căci tot ceea ce-ți scriu eu aici, Doti, vine
din cea mai organică convingere a mea - se
ivește din cea mai adâncă viziune a mea
despre rostul și sensul împlinirii noastre.
Acesta e și motivul pentru care doresc să ne
căsătorim cât mai curând - și vreau să
înaintez actele imediat. întâiul semn că
lumea ne va privi cu alți ochi, de-ndată ce
noi ne vom lipi unul de celălalt - așa cum
îți spuneam! - s-a și adeverit în conversația
pe care ai avut-o cu Directorul tău. Noi doi
realizăm o cetate de artă și viață inexpu-
gnabilă - și cei din jur, pentru care - sin-
guratic - nu eram de temut, iau deja
seama! Ți-am mai spus aceasta și o repet și
acum: căsătoria noastră ne va face pe amân-
doi învingători - și fericiți. Ne va da amân-
durora o fericire clară, plină de aerul tare al
înălțimilor; ne va duce pe culmi. Ea ne va
face să străbatem ca un tot deplin spre
marile împliniri pe care le râvnim. Vino!
Vino să începem acest urcuș! Acolo în zări
se zăresc deja vârfurile puse ale drumului
nostru comun. Sunt înconjurate de lim-
pezimi cristaline, grele de o seninătate plină
de conținut. Culmi înalte, până la care ne-
gurile de aici de jos nu se pot ridica. Vino!
Dă-mi mâna! Treptele acestor culmi ne stau
deschise’nainte și ne cheamă să le urcăm!
Eu te aștept lângă ele plin de iubire,
Radu
Sibiu, 21 mai 1951

    Miezul nopții - (parcă aud de aici clo-
potul nostru).

Pe plic
   Drei Doti Ghibu
   Cluj
   Str. 6 martie 38
Pe verso
   Radu Stanca
   Sibiu
   Lenin 8

Data pcștei 22 mai 1951


14 • APOSTROF

DOSAR

[6]

           [Sibiu, data poștei: 6. 3. 1951]

Doti, draga mea,

   Sunt tot numai așteptare, numai dor de
tine. Un singur gând, o singură râvnă:
aceea de a fi, din nou, aproape de tine,
aproape de îmbrățișarea ta, de apa vie a
buzelor tale - mereu dorindu-te, mereu
setos de frumusețea ta fără asemănare.
   Iată! Peste câteva zile vei fi soția mea.
La acest gând, cele mai pure zone ale spi-
ritului se deschid înainte-mi - și stau ca în
fața celui mai sublim act al desăvârșirii. Un
jurământ sfânt mi se naște pe buze, acum
în preajma marei împliniri, și totul se leagă
de azi înainte, pentru mine, de acest jură-
mânt. Lui voi închina ceea ce e mai bun în
mine îndeplinirii lui - căci jur să închin
totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc
toate puterile inimii mele idealurilor tale;
să sfințesc cu sârguință altarul căsniciei
noastre cu harul celei mai dumnezeiești iu-
biri. Fericirea mea nu are hotare; ea cuprin-
de, de la o margine la alta, universul - pre-
tutindeni e numai ea; sunt învăluit în
strălucirea bucuriei mele nelimitate. Aripi
să am și nu aș putea urca mai sus decât
înălțimea cristalină de la care privesc acum,
în față, viitorul. Toate s-au limpezit în mi-
ne, s-au purificat - am devenit un om nou.
Și mă îndrept, cu fruntea sus, spre treptele
pe care mă vor conduce mâinile tale blân-
de și înțelegătoare; privirile tale adinei,
încărcate de viața pe care cu generozitate o
răspândești în trupul și sufletul meu.
   Ești, de acum înainte, înțelesul meu cel
mai intim. Ești sensul meu adevărat - și
dincolo de orice granițe terestre ești îndum-
nezeirea mea; mântuirea mea. Cu tine
dobândesc nu numai un rost, dar și un loc
printre binecuvântații lumii - căci tu îmi
aduci fericirea.
   A fi fericit e ceea ce face pe om, om.
Și cât de puțini sunt totuși cei ce se pot
numi fericiți. Eu mă numesc printre ei - și
la loc de frunte. Căci ce fericire mai mare,
mai adevărată, poate fi alta decât fericirea
de a găsi ființa unică, partea aceea de cos-
mos, care te împlinește, prin care poți ajun-
ge la deplinătatea personalității tale; ființa
a cărei prezență te formează, te desăvâr-
șește. Vii în viața mea, Doti, cu aură de
oracol - vii mântuitoare și eliberatoare. Vii
să mă eliberezi de neliniștile mele nerodi-
toare, de rătăcirile mele inutile, de risipi-
rile mele neconsistente. Vii să mă elibe-
rezi de vrajba mea cu mine însumi - vii
să-mi aduci neliniști creatoare, adâncime
plină de fecunditate, pace cu mine însumi.
Vii să-mi aduci un rost; un rost de artă și
de viață.
   Vrând să te merit, voi frământa toate
puterile spiritului meu - voi lupta cu nesă-
buirile mele, cu infernurile mele; îmi voi
limpezi căutările, voi munci cu pasiune.
   Vrând mereu să te cuceresc, voi căuta
să devin - te voi avea mereu în față, ideal
luminos, pe care mă voi strădui întruna
să-l dobândesc.
   Punct vernal al destinului meu, îmi voi
înălța întruna privirile la tine.
   Mă voi cârmui după tine, precum coră-
bierul după steaua polară.
   Și toată această căutare de tine, toată
această strădanie după tine, toată această
orientare spre tine, va crește în mine un om


• Radu Stanca student

nou, un demiurg mântuit, eliberat de tot
ceea ce era neesențial în el - înviat sub raze-
le tale binevenite și calde, ca un sicomor
peste care, după veacuri de secetă, s-a revăr-
sat o ploaie binefăcătoare; devenit în urma
acestei mărețe sbateri pentru un țel, pentru
tine, un creator -
   încât atunci când aripile morții vor veni
să mă învăluie, să pot răspunde solului
veșniciei care mă va întreba: ce am făcut
măreț în viață?, să pot răspunde, cu mân-
drie, cu orgoliu chiar: am fost demn de
soția mea, Demn de tine, Doti; - a fi demn
de tine, iată, de acum înainte țelul tuturor
frământărilor mele. Și de voi izbuti să rea-
lizez acest țel, voi izbuti să realizez cel mai
înalt ideal al meu de viață. Căci de mă voi
dovedi demn de frumusețea ta sufletească
și trupească, de luminoasa ta prezență, voi
fi un om realizat. A te merita va însemna
pentru mine a fi împlinit o operă inspirată;
a te merita va însemna pentru mine a fi dus
o viață plină de sens și conținut; plină de
etosul patetic al pasiunii copleșitoare și
unică.
   Iar aburul morții va adia peste buzele
mele închise fericit că au putut da acest
răspuns.
   Draga mea,
   Am dorit cu frenezie, cu ardoare, aceas-
tă lumină - și acum, când o am, tot, tot
se concentrează în ea; ea e centrul vieții
mele; de ea se leagă acum fiecare gând, fie-
care făgăduință ce mă străbate. Sunt înfio-
rat de ea; - lumina cu care mă luminezi e
aceeași de care sunt înconjurate cetele înge-
rilor.
   Și nu mai cunosc nimic altceva decât
chipul tău. Nu mai șoptesc alt cuvânt decât
numele tău, ce mi te aduce mereu, cu pute-
re magică, în ochii sufletului - ești perma-
nent în mine, ai pătruns în locașurile mele
lăuntrice prin toți porii ființei mele; îți simt

neîncetat făptura ta de fum suav, îți ascult
mereu glasul, legănător și darnic, ca un clo-
pot de mare sărbătoare; îți văd ochii adân-
ciți între neguri de bună tristețe; îți cuprind
cu palmele nerăbdătoare hulubii sânilor,
ferecați parcă dintr-un pătimaș zbor; îți cer-
cetez cu copilărească uimire merele de mar-
moră ale umerilor, linia plină de grație, ca
o amforă greacă, a trupului tău
   - și-mi plec buzele, draga mea dragă, pe
marginea acestei amfore și te beau în mine
pe tine; te beau cu toată frumusețea ta, cu
tot sufletul. Fiindă de-acolo, din adâncul
sufletului tău, vine marea ta frumusețe; -
chipul tău, trupul tău sunt reflexul direct al
sufletului.
    Și ești frumoasă, iubito, pentru că ești
toată numai suflet; suflet e privirea ta, su-
flet e mersul tău de pasăre măiastră, suflet
e zâmbetul tău, suflet sunt degetele tale și
strângerea ta de mână. între sufletul tău și
trupul tău au căzut toate obstacolele - divi-
na lor contopire e săvârșită.
   Și te iubesc pentru că ești deplină -
   Și te chem pentru că vreau să mă înde-
plinești; te chem, te chem neîncetat, tu,
lumina mea, viața mea, împlinirea mea.
Al tău,
Radu



[7]

Sibiu, 11 iunie 1951

Doty, soția mea scumpă și dragă,

   Am trăit în zilele acestea, cât a ținut
desăvârșirea oficială și religioasă a căsătoriei
noastre, cel mai adânc și mai semnificativ
act spiritual din viața mea. Și m-am dăruit
A


DOSAR

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 15

acestei trăiri cu o plenitudine atât de ne-
obișnuită, încât - peste ani și ani - când îmi
voi aminti de acest eveniment, voi socoti
zilele lui, drept cea mai profundă amintire
a conștiinței mele realizate.
   Intr-adevăr, încă niciodată nu m-am
simțit atât de total împlinit, ca suflet și
conștiință, precum m-am simțit în aceste
zile. Niciodată încă nu m-am topit atât de
integral în vreun act al spiritului meu, pre-
cum m-am topit în trăirea interioară a uni-
rii noastre lumești și cerești. Total și defi-
nitiv, angajat cu întreaga mea ființă în
această uniune, m-am simțit dus pe cul-
mile eternității, element scăpat din înlănțui-
rea forțelor terestre, în mistica comuniune
cu Divinitatea.
   S-a coborât Dumnezeu în mine, prin
tine. Și l-am primit în mine ca-ntr-o amforă
arzândă. Flăcările mele lăuntrice s-au ridi-
cat spre cer ca niște brațe însetate, spre a
privi coborârea veșniciei în lutul efemer. Iar
veșnicia a coborât în mine, luând chipul tău
- chip înalt, unduitor precum năluca
boreală a soarelui, chip desăvârșit, atât de
desăvârșit, încât însuși Dumnezeu, ce l-a
creat pentru a descinde în mine prin mijlo-
cirea lui, a început să-l admire. Și te iubesc
- te iubesc cu un eu eliberat de teluric, cu
un eu unic, amestec de divinitate și de-
monic, de patimă și puritate, de mântuire
și păcat.
   Ești în mine ca o mixtură a cosmosului,
ce-mi dă viață. Ești soția mea, înțelegând cu
asta adevărul cel mai profund al cuvântului.
Soție - adică îmbinarea tuturor substanțe-
lor feminității, a feminității devenită ideal
și necesitate, scop și existență, sens și reali-
tate. Soție - concept cuprinzător, reunind în
el viața și moartea, mama și amanta, pe fe-
cioara sfântă și pe femeia pătimașă, Maria
din Nazaret și Maria Magdalena - una sin-
gură, pentru mine tu. Dumnezeul și Dia-
volul meu, liniștea și neliniștea mea, ziua și
noaptea mea, lumina și întunericul meu,
viața și moartea mea - mai ales moartea
mea, moartea în tot ce are ea mai sublim ca
împlinire a vieții.
   Și într-adevăr, Doti, în aceste zile din
urmă, eu am murit. Am murit de cea mai
minunată moarte; am murit de viață. Am
murit și m-am născut prin această moar-
te; am murit eu și m-am născut tu. Cel
nou, cel ce sunt acum, sunt tu. Noua mea
existență este veșnicia ta. Căci, Doti scum-
pă. simt ca niciodată veșnicia - o simt cu
toată nimicnicia mea muritoare. O simt,
cum n-am simțit-o scriind literatură; o
simt, cum n-am simțit-o în ceasuri de mare
dăruire intelectuală; o simt, cum n-am sim-
țit-o până acum în nici un svâcnet al sufle-
tului meu. O simt stăruind asupra mea, în
forma și desăvârșirea ta - o simt în felul tău
de a privi, în felul tău de a merge, în felul
tău de a zâmbi, de a te întrista.
   Nu-mi mai aparțin prin nimic. Nu mai
am nici un lucrușor, cât de mic, nici un
gând cât de neînsemnat, nici o pâlpâire
lăuntrică sau exterioară, prin care să fiu al
meu. Tot sunt numai tu - și această nouă
existență a mea e minunată; minunată prin
toate bucuriile și mâhnirile, prin toate
împlinirile și sbuciumele ei.
   Ne vom face, draga mea, o viață exem-
plară. O vom crea cu prețul mare al dărui-
rii noastre; eu cu înflăcărarea mea, tu cu ge-
nerozitatea ta; eu cu iubirea mea, tu cu
înțelegerea ta; eu cu îndârjirea mea, tu cu

• Radu Stanca

bunătatea ta; eu cu demonia mea, tu cu
frumusețea ta sufletească și trupească; eu cu
neastâmpărul meu, tu cu blândețea ta. Ne
vom zidi viața, Doti scumpă, ca pe o bise-
rică, ne-o vom zidi zidindu-ne unul pe altul
în ea și dându-i astfel veșnică dăinuire. O
vom ridica din cărămida de aur a înțelegerii
perfecte și îi vom pune turlele luminoase
ale idealurilor noastre comune. O vom îm-
prejmui cu grădinile minunate ale veseliei
- și eu voi sta în stranele ei, ca cel mai feri-
cit crâsnic al vreunei biserici. Voi murmu-
ra cântecul dragostei mele, ce crește întru-
na: al dragostei mele din ce în ce mai mare,
mai sfântă, mai deplină.
   Nu va fi nimic mai frumos decât căsă-
toria noastră; din turnul ei clopotul va vesti
lumină.
   Știu câte frământări, câte sbuciumări,
câtă dușmănie va întâlni această căsnicie.
Știu câți o pândesc să o sape din temelii.
Știu că diavoli mulți se rotesc împrejurul ei
ca să o dărâme. Dar nu vor izbuti nici mă-
car să-i zgârie zidurile; pentru că zidurile ei
sunt făcute din dăruirea mea; dăruirea pe
care am încercat-o zilele acestea din urmă;
zile cum n-au fost altele, zile în care am
ieșit din mine și am devenit piatra pe care
tu îți vei înălța zidirea ta minunată; piatra
pe care se va ridica trupul suav și grațios al
mănăstirii celei mai frumoase.
   La marile noastre cuminecări vor coborî
îngerii, în straie de argint.
   La oficierile noastre, cerul se va deschi-
de și va întinde trepte pe care vor veni sera-
fimi să asculte slujbele de zi și de noapte
din cea mai plăcută arcă a lui Dumnezeu.
   Și fericirea, în ceea ce e ea mai omenesc
și mai divin totodată, va veni în ea; treptat,
treptat, cu răgazul marilor capodopere; - și
așa cum nici o mare capodoperă nu se

poate face de la început înțeleasă de oa-
menii mici, tot așa căsnicia noastră va stâr-
ni invidii și ură - dar înaintea lui Dumne-
zeu ea va purta pecetea duhului sfânt.
   Visul meu literar, pe care nu l-am împli-
nit, îl voi împlini cu această capodoperă
care va fi căsnicia noastră. Pentru că îmi voi
închina ei tot rostul meu, toate puterile
mele, tot dorul meu. O vom plămădi cu
grija evlavioasă a meșterului - și nimic nu
va stăvili împlinirea chemării mele.
   - Căci acum, după zilele nunții noastre,
îmi dau seama mai profund ca oricând că
marea, unica, sublima mea chemare este
chemarea de a fi al tău; al tău definitiv; al
tău total; al tău pentru viață și pentru
moarte și pentru toate viețile și morțile
noastre veșnice.

Radu



Pe plic         față
   Doamnei Dorina Stanca
   Cluj
   Str. 6 Martie 38
Pe verso
   Radu Stanca
   Sibiu
   Lenin 8

Ștampila poștei 11 iunie 1951


16 • APOSTROF

DOSAR

    [8]

                                30.08.1951
Doti, dragostea mea,

   E din ce în ce mai chinuitoare aștepta-
rea aceasta. Am clipe când parcă simt cum
mi se sfărâmă pieptul sub povara iritației.
Depărtarea ta, transferarea care nu mai vine
și întârzie de la o zi la alta - îmi apasă tâm-
plele și sunt tot un pachet de amărăciune și
nervi.
   Mâine încep - și fără nici un chef -
repetițiile cu „Hagi Tudose“. Piesa e seacă
- stă toată într-un singur rol, extrem de
dificil și acela. Chestiunea depinde de at-
mosfera pe care o vom putea realiza. Tre-
buie împletit totul într-un pitoresc al Bu-
cureștiului de acum o sută de ani - decorul
și costumele sunt, prin urmare, o problemă
esențială și nu știu cum o va duce la bun
sfârșit Olga Muțiu¹. Am primit plicul tău -
și, când l-am luat între degete, mi-a venit
să-l mângâi știind că mâinile tale au trecut
peste el. Mi-e atât de dor de tine, că nici
toate apele oceanelor nu mi-ar putea poto-
li focul lăuntric. E un gol imens împrejurul
meu și zilele se scurg într-o neîntreruptă
așteptare. Acum se spune că transferările
vor apare după întoarcerea lui Mezincescu²
la București - lucru ce ar urma să se întâm-
ple până la 10 Septemvrie. în orice caz, răb-
darea mea este pusă la o cumplită încerca-
re. Tii știi că nervii mei sunt ipersensibili. Ei
bine, ajung uneori la exasperare. De la
București aflu mereu că e imposibil să se
stea de vorbă cu Moldoveanu³. Și toate
acestea se rotesc împrejurul meu ca niște
iele turbate, când eu nu doresc altceva decât
ceea ce e firesc să fie; doresc prezența ta per-
manentă, prezența ta aevea, te doresc alături
de mine, împletită cu toate clipele mele. O
viață, oricât de lungă voi avea, nu-mi va fi
deajuns să mă bucur de prezența ta, de fru-
musețea ta - atunci, cum să nu mă înne-
bunească zilele acestea când îmi ești luată.
Sunt tot clipe în care aș fi putut să beau din
tine, să privesc minunea care ești tu - clipe
ce-mi sunt, în chip barbar, furate.
   Eu nu voi trăi o veșnicie. Atunci de
ce-mi sunt luate, din scurta mea viață, clipe
când aș putea contempla perfecțiunea; de ce-
rni sunt furate clipe când aș putea cunoaște
paradisul adevărat?! Fiecare zi ce trece depar-
te de tine e pentru mine un chin - e o zi
răpită din mine, din carnea mea, din sânge-
le meu. Fiecare zi pe care o petrec fără tine
e un mormânt întunecat și greu, din care mă
sbat să scap, să ies la lumină, la tine.
   în zile ca acestea, singurul meu gând e
acela de a ajunge cât mai curând lângă tine;
de a ajunge, în sfârșit, ziua când îți voi
putea, din nou, privi fața; când îmi voi pu-
tea cufunda, din nou, mâinile în părul tău;
când mă voi putea, din nou, lipi de trupul
tău. în zile ca acestea sunt tot numai o sin-
gură dorință; o singură rugăciune. îl chem
întruna pe Dumnezeu și-i cerșesc îndurarea
- îl implor să mi te aducă aproape, vie,
strălucitoare de frumusețe. Căci tu ești înge-
rul meu - dintre cetele heruvimilor tu ești
îngerul ce stai cu aripile ocrotitoare desfă-
șurate asupră-mi. Și nu vreau nimic altceva
decât pe tine - tu ești leacul meu, hrana mea,
somnul meu, spiritul meu, carnea mea.
   Nu există ceva mai înfiorător decât ab-
sența ta - te caut mereu, te chem mereu,
vorbesc singur; sunt bolnav fără tine. Lipsa
ta e pentru mine moarte - și mă scurg, fără

tine, într-un neant. Am senzația celui ce
pierde, printr-o arteră deschisă, sângele. Mă
desvlăguiesc. Nu pot începe nimic. Nu pot
lucra nimic. Vreau mereu să desființez
clipele acestea goale, clipele acestea groaz-
nice - să le șterg cu buretele ca pe ceva iscat
din nonsens, din nimicnicie. Sunt ca un
navigator care, ajuns în port, nu poate
debarca - și stând, înlănțuit pe bord,
privește în zare insula fermecată pe care se
leagănă palmieri supli și liane unduitoare.
   Și dorul de tine crește, crește spre cer ca
un rug încins - și sunt mai îndrăgostit de
tine ca nicicând.
                         Al tău,
Radu

Sibiu, 30 Aug[ust] 1951

P.S.
1. Premiera „Intrigii¹¹⁴ a avut loc, cu ulti-
mele modificări făcute. Rappaport⁵ și-a
anunțat sosirea, dar până acum nu l-am
văzut.
2. Olga Muțiu revine luni din București,
urmând să aducă noutăți de la Comitet. îți
voi telefona!
3. Dacă până în 15 Sept[embrie], nu e
nimic nou, voi da personal un telefon lui
Beniuc și-l voi ruga să insiste să mi se
aranjeze lucrurile - dar, până atunci, într-
o Miercuri, sunt la tine.
                         Al tău R.

Note:
1. Olga Muțiu, scenografă.
2. Eduard Mezincescu, ministrul Culturii.
3. Vasile Moldovan, fratele poetului Ion
  Moldoveanu, director general al Direcției
  Teatrelor.
4. Intrigă și iubire, „tragedia burgheză¹¹ a lui
  Schiller, montată la Sibiu de Radu Stanca.
5. Otto Rappaport, regizor.

Pe plic
Doamnei Dorina Stanca
Cluj, Str. 6 Martie 38

Pe verso
Radu Stanca
Sibiu, Lenin 8

Datapcștei 30 August 51


[9]

Doti dragă și scumpă,

   Ninsoarea care a început acum o săp-
tămână nu încetează deloc. Ninge întruna
de 6 zile, o ninsoare deasă și neguroasă,
prin care abia se poate răzbate. La mijlocul
lui Aprilie, e acesta un fenomen despre care
localnicii, și ei speriați, nu știu ce să mai
spună. Terasa mea e îngropată în zăpadă și,
de unde plănuisem la-nceput să întreprind
pe ea cura de aer, acum mă întreb, dacă mai
ține ninsoarea, cum voi mai putea aerisi
camera, așa e de blocată ușa. Sunt silit să
stau în pat și să dorm. De altfel, în pat m-a
găsit și Tăvi¹, care a sosit pe neașteptate,
deși ne înțelesesem să-mi comunice mai
dinainte când trece pe aici. El, de fapt, mi-a
scris o c[arte] p[oștală], dar ea nu mi-a
sosit decât azi, după o întârziere de trei zile.
   Vești le aduse de Tăvi mi-au dat noi spe-
ranțe. Nu în privința unei eventuale mutări
la Buc[urești], ci mai ales în privința publi-
cisticei mele care, odată reluată, ne va fi de

foarte mare folos. în special, dacă mi se
publică ceva din piesă în revistă², e o lovi-
tură, căci aceasta îmi va deschide drumul și
spre literatură, și spre teatre.
   Eu intenționez, cum ți-am spus și la
telefon, să plec Joi sau Vineri la Ploiești.
Mai -nainte trebuie însă să dau un telefon
acolo să văd dacă Caragiu³ e în localitate -
căci o cumnată a lui, Mihăilă, funcționară
aici în Predeal, mi-a spus că ei sunt în tur-
neu. Mâine voi da telefonul, numai să pot
străbate prin nămeți până în centru. De aici
nu avem voie să telefonăm interurban.
   Voi discuta cu Deleanu⁴, de-ndată ce
ajung la Bucjurești], eventualitatea trece-
rii mele la revistă⁵ sau institut⁶, totodată
funcționând ca regizor la Ploiești. De ase-
meni mă gândesc ce-ar fi să-i fac o vizită
și lui Sadova⁷ (pretextul ar fi piesa), care e
acum - după spusele lui Tăvi și succesul de
presă al „Apusului de soare¹¹ - o mare per-
soană. Laș pune deschis problema ta! Ce
spui? Să fac această vizită sau mai bine să o
amânăm și să mergem împreună la ea?
   Deși singurătatea de aici e extrem de
mare, eu totuși nu mă simt singur. Stau tot
timpul cu gândul la tine și frământ mereu
fel și fel de planuri. Nu cred că am făcut în
zece ani atâtea planuri, cât în aceste 10 zile
aici în vârful muntelui. Și bineînțeles pla-
nurile acestea de cum se înserează prind o
tainică viață. Atunci îmi apari aevea, umbli
prin odaia aceasta ca un abur visător, mi te
apropii și, cuprinzându-mă, mă învălui cu
prezența ta misterioasă. Dorul meu de tine,
nu numai platonic, te cercetează toată și
amintirea fiecărei părticele din tine îl stâr-
nește tot mai tare, tot mai tulburător. O
dorință fierbinte de a te avea din nou, trup
și suflet, lângă mine mă arde și, ca în pri-
mele zile, mă mistui de dorul de a te
mângâia și îmbrățișa. Soția mea cea fru-
moasă! Te iubesc, te iubesc nemărginit!

Al tău,
Radu

Sărută-mi-1 pe Bărbulaș⁸.

P.S. Aici a avut loc acum câteva nopți un
spectacol formidabil și unic, cum nu se
întâlnește decât în descrierile cele mai fan-
tastice. Pentru acest unic spectacol și meri-
ta această lună de înzăpezite: o luptă, într-o
pădure, deasupra Predealului, între o haită
de lupi și o familie de cerbi. Se vede că riva-
litatea dintre cele două tabere era veche, așa
cel puțin povestește pădurarul care a
coborât din munte cu victima: cerbul cel
bătrân, capul familiei. Pe acesta l-au vizat
lupii și l-au doborât, în cele din urmă.
Cerbul superb, cu coarne dese și pline de
măreție, unele rupte, altele îndoite, sfâșiat,
agoniza încă, când l-au adus jos, încât în
cele din urmă l-au ucis pădurarii. Ce mi s-a
părut mai grandios în ceea ce povestesc
aceștia e că restul familiei de cerbi, căprioa-
re, iezi au urmat convoiul bătrânului la
coborâș îndeaproape și nu s-au reîntors îna-
poi, oricât i-au hăituit, decât când s-a ajuns
în dreptul caselor din Predeal. întâmpla-
rea mi se pare plină de o tragică poezie și
grandoare. închipuie-ți convoiul funebru al
acestui împărat căzut al Bucegilor...

R.

Predeal, 11 Aprilie 1956


DOSAR

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 17

Note:
1. Octavian Stanca, fratele cel mare al lui Radu
  Stanca. Renumit medic bucureștean.
2. E vorba de legenda dramatică Secera de aur
  (Griuian și Dngomara), cu care Radu Stanca
  încearcă să redebuteze ca dramaturg în revis-
  ta Teatrul, fapt ce ar fi putut, eventual, să
  favorizeze includerea ulterioară a piesei în
  repertoriul unui teatru.
3. Toma Caragiu, la un moment dat, director al
  Teatrului din Ploiești.
4. Horia Deleanu, redactor-șef al revistei
  Teatrul.
5. Radu Stanca speră să intre în redacția revistei
  Teatrul din București.
6. Epistolierul se gîndește la posibilitatea de a
  deveni cadru didactic la Institutul de Artă
  Teatrală și Cinematografică din București.
7. Marietta Sadova, regizoare de teatru, care,
  montînd și la Teatrul Național din Cluj, o
  cunoștea pe Doti Stanca.
8. Barbu Stanca, fiul lui Radu și Doti Stanca.

• Doti și Radu Stanca împreună cu fiul lor, Barbu (1956)

[10]

| Predeal, aprilie 1956]

Doti, scumpa mea,

   în sfârșit, plecarea mea acasă se apropie.
Mai stau aici două zile și apoi, după alte trei
la București, mă întorc la tine și la mucu-
lețul nostru drag. Când ți-am auzit azi
vocea la telefon și când mi-ai spus despre
noile isprăvi ale lui Barbu, m-a învăluit o
nesfârșită căldură interioară, căci v-am
simțit in mine, ai mei cei dragi și scumpi,
familia mea. Voi sunteți tot ce am și mulțu-
mesc lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a
dat. Fericirea noastră e mai presus de orice
și aici, singur fiind, m-am simțit mereu
înconjurat de gândul vostru, de iubirea
voastră. Această iubire ne apără de tot răul
dinafară, de care avem destulă parte. Și
înarmați cu această iubire suntem învingă-
torii răului, chiar dacă el ar fi de o mie de
ori mai mare decât e.
   Aici între munți m-am rugat adeseori.
Ca în copilărie. M-am rugat lui Dtunnezeu
pentru tine și pentru Barbu - și pentru
mine, cerându-i să mă călăuzească să vă pot
face fericiți. Erau momente de adâncă pace
lăuntrică în care vă vedeam în odăița noas-
tră, în care eram prezent printre voi. Și
știindu-vă ai mei, recâștigam din încrederea

în mine, încât voi veni acasă cu mult curaj
și optimism.
    Așa cum ți-am scris și cum ți-am spus și
la telefon, mutarea noastră la Ploiești e
destul de sigură. N-aș vrea să exagerez cu
iluziile, dar, din multele ocazii de până
acum, aceasta mi se pare cu cei mai serioși
sorți de izbândă. Nu văd ce ne-ar mai putea
sta în cale. Bineînțeles, Benea¹ va căuta să
ne pună bețe în roate, dar până la urmă va
fi nevoit să cedeze. La Ploiești atmosfera
pentru noi e excelentă, iar teatrul ce se va
construi acolo e un prilej minunat de afir-
mare, chiar mai bun - profesional vorbind
- decât Bucureștiul, unde concurența e atât
de mare. Vom avea greutăți cu locuința, de
asta sunt sigur; dar nu pot merge chiar
toate de la început pe roate.
    Predealul mi-a făcut - cred - bine. Mă
simt refăcut fizicește, deși cu hrana nu am
dus-o tocmai perfect. M-am odihnit însă
din plin și vin acasă cu o mulțime de
„proiecte“ și „idei V Tusa mi-a încetat și nu
mai acuz decât o oarecare oboseală la urcat
(ceea ce la Sinaia nu aveam). Timpul pe
aici, extrem de capricios - iar în ultimele
zile au oprit, „pentru economie“, calorife-
rul și am îndurat frig. Bine însă că toate au
trecut și zilele depărtării mele de tine, zile
ce în vremea din urmă nu mai aveau sfârșit,
se apropie de termen. Mi-e dor de tot ce
ești tu și sunt din cap până-n picioare o
fierbere nerăbdătoare de a te regăsi întrea-
gă. Mi-e foame și sete de tine... De n-ar fi
fost ocazia asta de a împrospăta relațiile cu
Bucureștiul, de câteva zile aș fi revenit
acasă, căci abia mă mai stăpânesc. îmi tre-
buiești ca respirația și ca bătăile inimii...

Al tău, arzând de neastâmpăr să te aibă în
                                    brațe,
                                    Radu

PS. Vineri seara sunt, așadar, la Buc[urești]
Sâmbătă dimineața voi vizita „Contempo-
ranul^ iar Duminică și Luni pe Deleanu².
Marți cu trenul de 14.30 sosesc. Sărutări
lui Barbu, pe care abia aștept să-l văd cum
își deschide - scumpul tatii! - ușile.

R.

Note:
1. Benea, actor, directorul Teatrului din Sibiu.
2. V notele 4 și 6 ale scrisorii sale din 11 apri-
   lie 1956.


[11]

Elegia

               [Cluj, data poștei: 26.1.61]
Plicul din ianuarie 1961 - conform ștampi-
lei poștei clujene - conține, pur și simplu,
numai poemul Ehgie. Poezia e o probă pentru
felul in care conjunctura bitgrajică foarte con-
cretă - marcată de aminarea prelungită a
reunirii celor doi soți și așteptarea exasperată
a soluționării acestei situații - se dizolvă com-
plet in transfigurarea ei lirică absolută. Re-
producem poemul in facsimil.


18 • APOSTROF

DOSAR

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 19

DOSAR

A
[12]

[Nedatat, fără plic;
Cluj, octombrie 1961]

Scumpa mea,

   Așa cum ți-am spus și la telefon, am
sosit complet istovit. A fost o călătorie
groaznică. Noaptea am făcut febră, care m-a
ținut pînă ieri, cînd mi s-a liniștit. Acum
sînt mai bine. Din păcate, am foarte multă
alergătură prin tot felul de birouri. De aș
isprăvi odată, să mă pot odihni măcar două
săptămîni.
   Mă bucur că și a doua problemă s-a
rezolvat: cea cu locuința. Deși au fost „opo-
ziții" mari, Isac¹ s-a ținut forte și, ceea ce
a promis, a făcut. Acum singura problemă
a mai rămas transferul tău, care cred că va
merge mult mai simplu. Chiar „cadrele" au
cerut să se rezolve chestiunea, căci altfel nu
e justificat de ce mi s-a dat o locuință atît
de mare!
   în orice caz, aici a făcut impresie felul
cum am rezolvat lucrurile la București, căci
toți cei de pe aici nu cunosc pe nimeni și
li se pare grozav să ai atîtea relații. E un tea-
tru foarte închistat, nu-și cunosc colegii din
alte teatre, n-au legături cu nimeni.
   Acum despre locuință. E destul de bu-
nă, fără să fie grozavă. N-am scăpat de ve-
cini, deși doar coridorul e comun și WC.
însă locuința e mai încăpătoare decît cea de
la Sibiu. Cred că se poate aranja drăguț, de-
și ne va costa bani, căci Damian² a cărat cu
el tot, pînă și soneria. De aceea nici tu nu
lăsa nimic din ce ne aparține: lămpi, scîn-
durile din cămară, cheia de la gaz etc., sîr-
mele de la televizor, antena, ia totul. Nu
uita bicicleta.
   Fiți gata pentru mutare în orice clipă.
Te rog ai grijă de manuscrisele mele, cînd
le împachetezi, să nu se împrăștie. Abia
aștept să se termine totul, să ne adunăm
la un loc. Mi-e foarte dor de voi și sînt me-
reu cu gîndul la tine, la nervii pe care desi-
gur ți-i fac ticăloșii ăia de la Sibiu. Vom tre-
ce însă cu bine peste toate. Sînt convins
că au început ani mai buni pentru noi.
Chiar și norocul ăsta cu locuința (după abia
o lună de la transferarea mea) e un semn.

Vă sărut mult și pe tine te îmbrățișez și cu
gîndul, și cu dorul necontenit,
Radu

Note:
1. Dumitru Isac, profesor la Facultatea de Fi-
  losofie a Universității clujene, director al
  Teatrului Național din Cluj (începînd cu 1
  martie 1961), care îl aduce aici, ca prim-regi-
  zor, pe Radu Stanca.
2. Gheorghe Damian, actor al Teatrului din
  Turda.



[13]

9 nov. 1961

Scumpa mea dragă,

   Am plecat pe neașteptate din București
în urma unui telefon pe care l-am avut cu
Isac¹ care m-a chemat să refacem reperto-
riul. Ministerul, respectiv Bărbuță¹, nu a
fost de acord cu „Mi se pare romantic"³,
| cu] piesa lui Puiu⁴ și [cu] încă una, „Po-


• Scrisoarea are ca anexă un desen în creion al locuinței, pe care îl reproducem în facsimil.

vestea cu șorțurile"⁵, pe motivul (foarte just
de altfel și pe care eu i l-am prevăzut lui
Isac încă înainte de a pleca la Buc[urești])
că sînt prea ușurele față de restul pieselor
care sunt de calibru. Am făcut, prin urma-
re, din punctul de vedere al teatrului un
drum inutil. Mai puțin „inutil" însă din
punctul meu de vedere, deoarece m-am
întreținut o după-amiază întreagă (dela 3-
8) cu Beligan, care s-a interesat îndeosebi
de tine, cam ce „gen" joci, regretă că nu
te-a văzut în „Scrisoarea"⁶, m-a întrebat
dacă joci comedie etc. etc. și mi-a declarat
foarte multă simpatie și prețuire. O să-ți
relatez pe larg convorbirea cînd ne vom
vedea, ceea ce sper să pot face săptămîna
viitoare. O să discut cu Isac să-mi dea dru-
mul p[en]t[ru] vreo 3 zile, mai ales că efec-
tiv nu am nimic de lucru. Din păcate, omul
ăsta e ceva atît de complicat și capricios
cum n-am mai văzut. Un exemplar genial
de „om cu toane". Apoi, îi place să aibă
suită și mă poartă în sus și-n jos cu el,
de-mi sar ochii. Pînă am să te văd aici tre-
buie să-i fac toate capriciile.
   La minister e un haos general. Nimeni
nu știe nimic și nici nu vrea să știe. Fiecare
de care m-am rugat să citească „Stana" s-a
eschivat, ca nu cumva să fie obligat la o
opinie. Munteanu⁸ mi-a spus că a văzut la

Brașov spectacolele Sibiului și că s-au pre-
zentat slab. Mai ales nu i-a plăcut „Comi-
sul"⁹. La fel mi-a spus și Simionescu, regi-
zorul de la Brașov. Ghițescu¹⁰ mi-a spus că
„Puterea întunericului"¹¹ a fost una din cele
mai mari căderi ale Giuleștiului. Kuttler¹¹
era cât pe-aci să zboare de la noul teatru
căci Victorița¹³ nu-1 vrea deloc și numai
Vlad¹⁴ (cu care au început frecușurile) îl
ține cu dinții.
    In rest, la București e o apatic și un
dezinteres total în materie de teatru. Nici o
premieră interesantă, nici o piesă nouă. Iar
magazinele exact ca la decadă.
    Acasă am găsit totul aranjat și pus la
punct. Bucătăria a devenit o cameră foarte
drăguță, ușile s-au albit iar pe jos strălucește
baițul. Lipsesc numai mobilele potrivite.
Barbu e extrem de bun și cuminte.
    Eu, chinuit de singurătate, mă învîrt
prin casă fără rost și aștept venirea ta ca să
mă pot odată liniști complet. Din păcate,
Gherman¹⁵ c încă la București și, cum el s-a
angajat să rezolve chestiunea, nu vreau s-o
discut înainte de venirea lui. îți închipui că
situația asta dacă se mai prelungește mă dă
gata, asemenea „nervi" îmi face. Te știu
acolo, între mitocanii și sălbaticii ăia, și nu
pot să lucrez nimic. „Tribuna" și „Steaua"¹⁶
mă așteaptă cu nerăbdare, pe „Teii"¹’ n-am

20 • APOSTROF

DOSAR

• Barbu Stanca (1958)

izbutit nici măcar să-l citesc în întregime.
Tu știi că pe mine situațiile ăstea echivoce
mă scot din sistemul normal de viață și mă
obosesc mai mult decât o muncă intensă.
Altfel m-aș simți bine aici, căci am parte de
liniște. Cu cei din teatru abia mă văd și asta
îmi place grozav, de s-ar rezolva odată și
această ultimă problemă, să mă pot bucura
de liniște înainte de a începe nemulțumi-
rile teatraliștilor de aici. Cu ajutorul lui
Dumnezeu vom trece și peste acest hop,
căci altfel a fost zadarnic totul.
    Te îmbrățișez cu dorul nemărginit al
celui îndepărtat și aștept să ne revedem,
într-un fel sau altul, zilele viitoare. Dacă
poți veni cumva la Cluj ar fi bine. Marți și
miercuri joacă aici Birlic și mai vorbim cu
el. Dacă nu, eu în orice caz mă voi repezi
la Sibiu.
    Scrisoarea asta arunc-o, să nu dea cine-
va peste ea prin poșetă și să vadă ce am
scris despre Isac.
                           Al tău, Radu

Joi, 9 No[iem]v[rie] 1961


Note:
1. Dumitru Isac, directorul Teatrului Național
   din Cluj.
2. Margareta Bărbuță, cronicar teatral realist-
   socialist, funcționar la Direcția Teatrelor.
3. Prima piesă de teatru a lui Radu Cosașii.
4. Dominic Stanca, vărul lui Radu Stanca.
5. Piesetă de Constanța Bratu.
6. Doti Stanca jucase, la Teatrul din Sibiu,
   rolul lui Zoe în montarea insolită, în alb și
   negru a lui Radu Stanca cu O scrisoare pierdută.
7. Nuvela dramatizată a lui Ion Agârbiceanu.
   8. Virgil Munteanu, cronicar teatral.
9. E vorba de Moartea unui comis-voiajor a lui
   Arthur Miller.


10.  Aurel Ghițescu, actor.
11.  Dramă a lui Lev Tolstoi.
12.  Ervin Kuttler, scenograf.
13.  Victorița Dinu, directoarea Teatrului Regio-
   nal din București.
14.  Vlad Mugur, prim-regizor la Teatrul Re-
   gional.
15.  Coriolan Gherman, director adjunct al
   „Naționalului" clujean; care, chiar prin bio-
   grafia lui aventuroasă, avea relații oculte cu
   autoritățile.
16.  Revistele culturale clujene ale momentului,
   în care, mai ales postum, au apărut texte ale
   lui Radu Stanca.
17.  Wilhdm Teii, piesa lui Schiller.



[14]

      [Cluj. Ștampila poștei: 24.12.1961]

Dragostea mea scumpă,

   îți scriu greu, din pat, căci mi se pare că
iama aceasta mi-a pus gînd rău. Abia ai ple-
cat tu, ducînd cu tine toate dorurile și
bucuriile mele, și iată-mă din nou istovit și
bolnav. Acum, după o blestemată de gripă,
mi s-au umflat picioarele și am avut du-
reri mari. Un vechi coleg de-al meu, medic,
pe care l-am întrebat ce poate fi, mi-a
răspuns că din cauza eforturilor și a faptu-
lui că diformitatea mea toracică a creat
unele insuficiențe cardiace. în orice caz,
n-am avut de mult ceva mai supărător și mă
bucur că nu m-ai văzut în ce hal ajunsesem
cu ambulacrele mele nenorocite. E drept că
am și stat mult în picioare în săptămîna tre-
cută pînă cînd am reușit, umblînd prin tot
felul de birouri, să obțin - în sfîrșit - „sta-
bilirea" în Cluj. Acum umează să ni se facă

bonul de repartiție și buletinele și cu asta
un capitol măcar din mutarea noastră, atît
de încurcată, se încheie.
   Cu Isac n-am mai vorbit de mult, abia
ieri l-am revăzut, așa că nu am nici un fel
de noutăți în privința transferului tău. în
orice caz, el mi-a cerut din nou să-i fac o
listă de propuneri de actori care să fie aduși
la anul viitor aici, dar, cum mi-a mai cerut
o dată acest lucru, nu știu cît preț să pun pe
el.
   Biata soacră-mea a umblat cîteva zile
la rînd să dea de tine la telefon și abia azi
a reușit. O rugasem să-ți spună cît de dor
de tine ne e la toți și că te așteptăm nerăb-
dători, dar mi se pare că v-ați înțeles foar-
te greu. Noi ne pregătim de Crăciun. Pen-
tru mine va fi cel mai trist Crăciun pe care
l-am avut vreodată. Mai trist decît cel pe
care l-am petrecut acum doi ani la Iași¹,
cînd gîndul că totuși sînteți cu toții strînși
în cuibul nostru îmi remonta tristețea.
Acum imaginea ta, singură, în odaia aceea
mizerabilă, fără nimeni care să te alinte, mă
mîhnește profund și doresc să treacă grab-
nic niște sărbători în care sîntem atît de de-
parte unul de celălalt.
   Repetițiile mele² le-a condus în ultimul
timp Sandu Rădulescu³ care s-a oferit asis-
tent, dar de mîine trebuie să le reiau eu.
Nădăjduiesc să meargă ușor, căci rezistența
mea fizică e foarte scăzută. în orice caz,
lumea la Teatru s-a arătat destul de îngrijo-
rată de boala mea și s-a oferit, fiecare în-
tr-un fel sau altul, să-mi sară în ajutor.
   N-am reușit să aflu din convorbirea avu-
tă cu mama-mare cînd vei veni. Eu sînt tot
numai așteptare și număr zilele pînă cînd
s-ar putea să te am din nou în brațele mele.
A

DOSAR

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 21

• Radu Stanca °i fiul său, Barbu (1958)

• Doti cu fiul său, Barbu (1958)

22 • APOSTROF

DOSAR

Depărtarea asta, pe cît de groaznică a fost,
m-a învățat totuși un lucru (pe care de alt-
fel îl știam de mult, dar nu am avut ocazia
să-l simt în concret): că nu pot trăi fără pre-
zența ta, fără viața ta, fără apropierea ta.

                           Al tău, Radu

P.S. Azi, după patru ore de așteptare la sfat,
am primit în fine bonul de repartiție. Acum
urmează buletinele.



Note:
1. în perioada evocată, Radu Stanca monta la
  „Naționalul¹¹ ieșean Unchiul Vania.
2. Regizorul făcea repetiții la spectacolul D-ale
  carnavalului.
3. Actor al „Naționalului¹¹ clujean.



[15]

25 decembrie 1961

Scumpa mea Doti,

   Am petrecut aseară Crăciunul. A fost cel
mai trist Crăciun din cîte am petrecut vreo-
dată. Apăsa peste noi toți ai casei o tristețe
adîncă și singurătatea ta ne era tuturor ca o
durere fizică. Pe lingă absența ta’, care a
fost motivul principal al mîhnirii noastre,
s-a mai întîmplat o mică dramă, „mică¹¹
pentru că a fost a lui Barbu, dar pentru el
foarte mare. Cu o zi înainte, cu ocazia pri-
mirii vacanței, învățătoarea le-a comunicat
(ce tîmpenie!) copiilor că „nu există Moș
Crăciun¹¹ și le-a explicat tot ce se întîmplă
cu acest prilej. Copilul a venit acasă într-o
stare sufletească cum nu l-am văzut nicio-
dată. Tu știi cum trăiește el de profund în
lumea închipuirilor și această primă destră-
mare a iluziilor a avut un efect îngrijorător.
Oricît am încercat, și mamă-sa mare, și eu,
nu l-am putut remonta. La toate încercă-
rile noastre de a-1 convinge de contrariul
celor spuse de învățătoare, nu reacționa
decât cu o muțenie absolută. S-a tras toată
ziua lingă geam și privea undeva în neștire,
cu ochișorii umezi și zîm-
bind amar la orice cuvînt
i-1 adresam. Toată noaptea
n-a dormit și doar cînd a
văzut a doua zi pomul
și-a mai venit, dar foarte
puțin, în fire. De două
luni a așteptat această zi
cu imaginația trezită și
deodată toată iluzia s-a
risipit. Număra, sărăcuțul,
zilele și în fiecare dimi-
neață venea să mă anunțe
cît a mai rămas pînă la
venirea lui Moș Crăciun.
Lovitura a fost pentru el
zdrobitoare. Am rămas
foarte îngrijorat de această
hipersensibilitate; de capa-
citatea asta anormală de a
fi nefericit². Mai ales când
am comparat cu cită ușu-
rință și candoare a trecut
de pildă Mihai peste toate.
I s-au explicat din nou
lucrurile și totul a reintrat
în normal. Lui Barbu însă

fiecare explicație în plus parcă îi adîncea
rana. A fost ca bolnav... Dacă ai fi apărut,
ca prin minune, tu, s-ar fi produs un revi-
riment în casă și desigur că cerul s-ar fi
înseninat. Dar lipsa ta, la care s-au adăugat
dezamăgirile lui Barbu, ne-a coborît într-
o tristețe amară și sărbătoarea a trecut greu,
fără nici un zîmbet, într-o atmosferă înne-
gurată.
   Dar în săptămîna aceasta bucuria va
reveni totuși și printre noi. Căci vei veni tu
și odată cu tine vor reveni luminile și înse-
ninările cuibului nostru. Eu cel puțin te
aștept cu sufletul la gură. Mi-e atît de dor
de tine că nu mai sînt în stare de nimic alt-
ceva decît să îți șoptesc întruna, acasă, pe
stradă, pretutindeni, numele tău drag. Vino
cît mai iute și adu-ne soare.

Radu

Cluj 25 XII 1961


Note:
1. Cum transferul său din teatrul sibian în cel
  clujean întîrzie să se realizeze, Doti Stanca e
  silită, din cauza obligațiilor sale actoricești, să
  rămână, de Crăciun, la Sibiu.
2. „... capacitatea asta anormală de a fi neferi-
  cit¹¹, observată de epistolier la fiul său Barbu,
  e întru totul definitorie, întrucît organică,
  chiar pentru Radu Stanca.


[16]

           [Cluj, data poștei: 27.01.1962]

Scumpa mea dragă,
   Am rămas foarte dezolat după plecarea
ta. Se umpluse toată casa de tine și din nou
singurătatea asta oribilă s-a strecurat în
jurul meu. Numai în preajma ta mai am
chef de viață - și, cînd ești departe, sînt mai
mult mort decît viu. încerc să-mi fac miza-n
scenă’ și nu reușesc, amin de pe o zi pe alta,
căci nu am nici un elan pentru nimic. Deși
mă năpădesc din toate părțile solicitările.
Cînd am ajuns la teatru, după ce ne-am
despărțit, mă așteptau de la radio cu
dorința să le realizez un montaj literar-

• Radu Stanca la fereastra locuinței din Sibiu, str. Șaguna nr. 8 (1953)

muzical „Romeo și Julieta¹¹. Bineînțeles, am
luat imediat textul și am început lucrul. De
la 10-12 repet, astfel, „Carnavalul¹¹ iar de la
12-13 acest montaj. Sper să pice niște
bănișori din toată afacerea. Luni seara vom
face imprimarea definitivă, așa incit aceste
zile îmi sînt foarte aglomerate. Transmisiu-
nea se va face sîmbăta viitoare, exact nu știu
ora - în orice caz între 17-19 pe 261 m.
   De asemeni miercuri voi spune cîteva
cuvinte despre viitoarea premieră a teatru-
lui², tot între aceleași ore. Așa că dacă des-
chizi aparatul s-ar putea eventual să mă
auzi.
   Deși sînt foarte obosit de agitația asta,
îmi dau seama că numai în felul ăsta mă
pot face indispensabil în Cluj și pot avea
gura mare. De aceea nu mă dau în lături de
la nimic, cel puțin pînă în clipa cînd te voi
avea lingă mine. Deocamdată l-am anunțat
pe Bota, de la partid, că vreau să-i vorbesc
și acum urmează să avem întrevederea.
   Isac mi-a spus din nou că la primăvară
„va purica tot colectivul¹¹ (cuvintele lui). A
avut un fel de conflict cu Anatol³ și îmi
spunea că vrea să înnoiască toate compar-
timentele. Eu i-am răspuns că iau foarte
în serios aceste hotărîri și că, dacă nu se
schimbă structural lucrurile în teatru, mă
voi vedea nevoit să-mi reconsider puncte-
le mele de vedere.
   în orice caz în luna asta trebuie să se
clarifice multe lucruri. Eu aștept o limpe-
zire a situației, căci așa nu se mai poate
continua.

         Te doresc cu aceeași nețărmurită
                              iubire
Al tău, Radu


Note:
1. E vorba de mizanscena la D-ale carnavalului.
2. Premiera, programată pe 1 februarie 1962,
  cu D-ale carnavalului.
3. Constantin Anatol, actor și regizor al,Națio-
  nalului¹¹ clujean.


DOSAR

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 23

24 • APOSTROF

DOSAR

            Mic tratat


            de estetică elementară



Radu Stanca


            Capitolele

1. Estetic, artistic, frumos.
2. Scara artelor.
3. Doi inși estetici: creatorul și contemplatorul.
4. Obiectivitatea esteticei.

Estetic. Artistic. Frumos

   1. Polivalența valorii. 0 valoare nu are numai o singură valență,
      ci mai multe. Astfel, o valoare estetică poate avea și o valență
      etică, economică, artistică etc.
   2. Ideea despre „familia valorii“. Mai multe valori pot fi
      cuprinse într-o aceeași familie prin notele comune pe care le
      rezumă una dintre ele. Astfel, familia valorii frumosului
      cuprinde valorile armoniosului, ale proporționalului etc...
   3. Valori estetice - valori; aprehensiune prin forțele imaginației,
      rațiunei, Astfel - grațiosul, sublimul, subtilul, drăgălașul,
      finul, urâtul, grotescul, tragicul, comicul
   4. Valori artistice - valori; aprehensiune prin forțele percepției
      sau intuiție - valori ale materialului și ale modului de
      preluare a lui - coloarea —> coloritul, desenul —> desenatul,
      pictura —> pictatul, cuvântul —> scrisul, sunetul —> compusul.

   Valorile estetice sunt valori care trezesc sentimente. La fel, cele
artistice. Dar, pe cînd cele dintâi nu sunt legate de o „formă“
oarecare, celelalte sunt întotdeauna dependente de o „formă“.


Doi inși estetici
Tipologia creatorilor

  criteriul psihologic
  criteriul istoric
  criteriul adecvat-artistic

tipul muzic tipul plastic

Expresiile contemplației: aplauzele
etc.

Obiectivitatea esteticei

   a)    Ideea de unitate în varietate.
   b)    Relativismul esteticei literare.


200 pag[ini |
Mic tratat
de estetică elementară
                                  I. Estetic, artistic, frumos 1. Polivalența valorilor
                                  2. Familie de valori
                                  3. Valori estetice
                                  Grațiosul. Tragicul. Comicul
                                  etc.
                                  4. Valori artistice
                                  5. Frumosul natural și Frumo-
                                    sul artistic

II. Scara artelor         1. Problema materialității în artă
                           2. Complementaritatea artelor
                           3. Spațiu și artă
                           4. Distribuția artelor
                           5. Categorii artistice
                                    atmosfera etc.
                                    ideea
                                    subiectul

III. Doi inși estetici:
   creatorul și contemplatorul

                 1. Tipologia creației artistice
                          a) tipul muzic cu subtipul liric
                                             muzical
                                             dinamic
                                             epic
                                             dramatic
                          b) tipul plastic cu subtipul pictural
                                             sculptural
                                             tectonic
                                             imagistic

                 2. Combinația tipurilor

                 3. Producere, execuție, interpretare, contemplație.

                 4. Expresiile contemplației: aplauzele, elogiul,
                    critica aplicată.

                 5. Educarea creației și a contemplației; cultura I

IV.  Poate fi estetica o știință?
                  1. Ideea de unitate în varietate!
                  2. Relativitatea criticei de artă!


Schiță pentru o istorie a esteticii

Primul început al esteticii
                      Presocraticii
                      Socrate. Pragmatismul esteticii
                      Platou. Un dilematic
                      Aristot. Științificul.
                      Neoplatonicii. Extaziații.

Al doilea început

Al treilea început

Autonomia esteticii

Evul mediu. Eflorescența artisticului
Renașterea. Alberti
Lionardi
Scaliger

Raționalismul
Baumgarten
Iraționalismul

Prekantienii
Kant. 0 statuie a esteticii

Diferențierea problemelor Esteticii
Idealism
O- Formalism
Subiectivism

'^Obiectivism

Psihologism
Intuiționism

DOSAR

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 25

        Centenar


            N. Steinhardt - eseist



Iulian Boldea

SE POATE citi, în creația lui N. Steinhardt,
un fragment de maximă acuitate și ac-
tualitate, emblematic pentru concepția
despre scris a monahului de la Rohia, pen-
tru crezul său cu privire la valorile auten-
tice, înalt și corect însușite, cu privire la
esența literaturii, a adevărului și echilibru-
lui morab ?,Dacă, raționa Maiorescu, blo-
cul de marmoră e compromis de mâna
unui sculptor neîndemânatic, din ce se va
mai putea făuri opera de artă? Istoria a do-
vedit că națiunea română dispune de rezer-
ve psihice și mentale care au rezistat unor
încercări grele. Dar cuminte nu este să dăm
uitării avertismentul maiorescian și să ne
tulbure dureroasele satire caragialești: inte-
ligența e o datorie patriotică, tot așa simțul
ridicolului, iar beția de cuvinte e o patimă
oricând gata să renască din propria-i ne-
trebnică fermentare¹¹. Stilul eseurilor lui N.
Steinhardt din cărți precum Incertitudini
literare (1980), Critica la persoana întâi
(1983), Escale in timp si spațiu (1987), Prin
alții spre sine (1988), Monoicul polifonic
(1991), Dăruind vei dobândi: Cuvinte de
credință (1992), Primijdia mărturisirii (1993)
stă sub semnul unei dualități funciare, care
pune în cumpănă, pe de o parte, aspirația
spre frumos, cultul formelor apolinice, re-
veria livrescă și, pe de altă parte, sensibili-
tatea romantică, elementarismul, avânturi-
le dionisiace spre cuprinderea vitalistă a
culturii și a naturii deopotrivă. Structura-
liștii sunt, de pildă, sancționați în cuvinte
cu sonuri arhaizante, în tonalități aspre,
în care timbrul elegiac și cel biblic fuzio-
nează („Au înviat Oronte și Trissotin, mai
înfipți, mai intransigenți ca altădată! Și in-
vocând vocabule științifice de care priete-
nii și mentorii femeilor savante, nenorociți i
de ei, nu dispuneau. Acum să vezi țâfnă,
zăvorâtă într-un lexic sacrosanct! Și toți cei
care nu aderă la el sunt deîndată meniți
anatemei, desconsiderării și prăvălirii în-
tr-un secol așezat sub semnul batjocurii. Să
nu gândiți că vorbesc în deșert¹¹). Pe de altă
parte, eseistul își exprimă, în termeni fără
echivoc, disponibilitatea, la inovațiile mo-
dernității, refuzând orice prejudecăți este-
tice, precum și ancorarea în convenții, în
tipare constrângătoare, dar lipsite de valoa-
re epistemologică: „Am adeverit, cred, că
îndrăgesc din toată inima literatura și arta
vremii pe care mi-a fost dat a o apuca; nu
am prejudecăți estetice, cu poezia cea mai
nouă mă împac de minune, cu pictura, cu
muzica așijderea. Dar de prețiozitate, de
savantlâc, de adoptarea obligatorie a unui
limbaj ritual (socotit ca singur deținător al
unei exprimări elegante și cu drept de ieșire
în lume) nu mă las impresionat, intimidat,
băgat în sperieți. Vorba ceea, pe unde a
strâns necuratul surcele, eu am tăiat lemne
și de orice fel de newipeak (a fost o Sorbo-
nă pozitivistă și sociologică, acum e una fe-
nomenologică și structuralistă) - oricât de
neiertătoare și dichisită - nu mă tem. Alte-
ori, referindu-se la „școala de la Păltiniș¹¹ și
la elitismul cultural care se practica acolo și
care condamna la neființă tot ceea ce nu

cade sub spectrul filosofici celei mai ele-
vate, N. Steinhardt e drastic în formulări,
chiar dacă acestea camuflează sancțiunea
sub faldurile unui stil ceremonios-eclezias-
tic: „Așa-i și la Păltiniș, la 1600 m altitudi-
ne, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde
se înălțau castelele nobililor cathari convinși
că doar ei - știutorii, curățiții - dețin chei-
le tainelor și nu-s orbi și prisoselnici. Iar
ceilalți toți, băcanii și gloatele de nefilosofi
care, mutatis mutandis, nici măcar Fenome-
noligia spiritului nu o cunosc și desigur nici
pe Kant din scoarță-n scoarță nu l-au citit
în ediția (de nădejde) a lui E. Cassirer? Vor
vedea. Pierduți, fatalmente pierduți, sortiți
pieirii și morții veșnice, iremediabilului
întuneric¹¹.
    Atuul scriiturii eseistice a lui N. Stein-
hardt este, în fapt, și elementul său de vul-
nerabilitate: patosul, transformat uneori în
retorism, conduce la o scriitură inflamată,
în care jocul afectelor preface subiectul tra-
tat în pretext pentru efuziuni exaltate, pre-
cum în fragmentul care urmează, în care
eseistul își exprimă satisfacția reeditării ope-
relor lui Mircea Eliade: „Bucuria, desigur,
nu a fost numai a mea, ci a tuturor critici-
lor sau simplilor cititori (mai ales tineri)
dornici (ahtiați ar fi mai corect) de litera-
tura autentică, de scrieri nefalsificate, nede-
colorate, nespălăcite, neîndobitocite, nede-
zonorate de legea imitației, legea servilității,
legea conformismului, legea prudentei în-
chideri a ochilor și grijuliei astupări a ure-
chilor, legea supraconștiinciozității în apli-
carea unor directive plecate de la organe
inferioare, precum și de alte aprige și ne-
muritoare legi și principii înzestrate cu
stăpânire în conurile de umbră prin care -
asemenea sistemului solar când străbate
spații galactice avute în pulbere cosmică -
istoria, vai, trece¹¹. E limpede că tentația
moralizării sfătoase, pe care o întâlnim în
nu puține dintre paginile lui N. Steinhardt,
se concretizează într-un ton plastic, ce adu-
nă în sine și imageria apocaliptică, și recur-
sul la austeritate, și dinamica unei reflexi-
vități ce cultivă cu obstinație echilibrul
metodologic, punând accentul asupra ideii
deontologiei scrisului: „Vai de omul de cul-
tură care nu e întrucâtva și înțelept - și căr-
turar, în sensul dat cuvântului de vechile
noastre texte. Deîndată îl pasc monomania
și ticăloasa răceală a scribului și fariseului!
Iar informația și necesitatea nu-s totuna cu
libertatea. Sărac de maica ăluia de judecă
așa. Informația e auxiliar, unealtă de lucru,
slujnică [...]. Fiți deci tare pe avantajoasa
poziție adoptată. Nu vă lăsați amăgit și tul-
burat de enunțări tăioase¹¹. Spiritualizate,
eseurile lui N. Steinhardt se impun mereu
prin nevoia de a dimensiona exact o calita-
te, o însușire umană, un țel, dar și prin re-
cursul la spiritul metodic, capabil să di-
socieze, să impună limite, să sugereze
diferențe. încercând să identifice și să ex-
plice „misterul“ operei lui N. Steinhardt,
Valeriu Cristea observă că Steinhardt „e un
anti-purist prin excelență. N. Steinhardt

practică o critică adevărată fără a se gândi
să se oprească, să se limiteze la ea, fără a se
lăsa îngrădit, ca un rob, în domeniul strict
al acesteia. E un extraordinar critic care re-
fuză (mai exact spus: nu poate) să fie nu-
mai critic. El este și un extraordinar mora-
list, dar și filosof, jurist, istoric, sfătuitor,
îndrumător, aproape predicator, om care
vrea să edifice¹¹.
    Scriitura nu e deloc ocolită de morbul
ironiei ceremonioase și delicate, întoarsă
uneori asupră-și sau, alteori, mordantă,
putându-se bănui, sub masca cerebralității
reticente, incisivitatea. Textele cu caracter
teologic ale lui N. Steinhardt (Dăruind vei
dobândi. Cartea împărtășirii etc.) se impun
printr-o anume austeritate a frazării, prin
recursul - cu măsură și echilibru - la ale-
gorie, simbol și metaforă în desemnarea
unor figuri biblice sau a unor trepte ritua-
lice în devenirea spiritual-religioasă a ființei
umane. Raportarea la lisus Hristos e tran-
scrisă în registrul gravității și al solemnu-
lui. Problematica teologică este pentru eseis-
tul N. Steinhardt una fundamentală. Cu
precizarea că ea este percepută dintr-o per-
spectivă cu totul atipică, operele sale cu ca-
racter religios fiind confesiuni de un auten-
tic patos al apropierii de sacralitate. Pentru
N. Steinhardt, centralitatea este reprezen-
tată de Divin, de transcendent, de spațiul
sacru la care ființa umană aderă prin cumi-
necare. în concepția lui N. Steinhardt, între
etic și estetic relația este de consubstanția-
litate. în acest fel, denunțarea „pactului cu
diavolul¹¹ la care s-au dedat unii scriitori ce
au slujit regimul comunist are, pentru ese-
ist, calitatea unei detente morale purifica-
toare, capabile să ofere un remediu eficient
amneziei vinovate de care mai suferă mulți
scriitori de ieri și de azi. Amplitudinea te-
matică a spiritului critic îl încadrează pe N.
Steinhardt în categoria eseiștilor, cu o capa-
citate sporită de a asimila în pagina proprie
idei, teorii, principii și metode de o mare
diversitate, cărora le conferă însă acuitatea
propriei sale sensibilități atente la nou, la
inedit.
     Eseistul apreciază valoarea culturii, în
mod paradoxal oarecum, din perspectiva
energiilor vitaliste pe care le adăpostește:
„Cultura, când este adevărată și lipsită de
farafastâcuri solemne, este un imn de laudă
adus vieții. Nu este mai puțin caldă, viva-
ce, puternică, decât viața însăși¹¹. De alt-
fel, chiar conceptul de „trăirism¹¹ este, pen-
tru N. Steinhardt deposedat de orice aură
negativă, considerând că „prin trăirism nu
s-a înțeles și nu trebuie să se înțeleagă decât
afirmarea indisolubilității cuplului viață-cul-
tură¹¹. Eseist „foarte cultivat și inteligent¹¹
(Nicolae Manolescu), adept al incertitudi-
nii metodice ca instrument hermeneutic
privilegiat, N. Steinhardt este, dincolo de
„marginalitatea¹¹ sa pe deplin asumată, o
conștiință mărturisitoare de cea mai pură
calitate morală.

26 • APOSTROF

ARH



( 16 IX 1937-1 XII 2011)

Fulg de zăpadă

Fulg de zăpadă, oare tu ești
închipuirea frumuseții cerești?
Pe unde ai fost, purtat de nori,
mai înainte să cobori?
în desăvârșirea ta, poate erai
prins de o creangă în rai
și te-a desprins o suflare de vânt
să ajungi pe pământ.
Poate ești lacrima acelor sfinți
din rugurile neschimbatei credinți.
Orice ai fost, ești fulg de zăpadă
lipit de fereastră, să mă vadă
și, pentru clipe oprit, să mă chemi
să plecăm împreună în nesfârșitele vremi.

Câte metafore

Câte metafore am semănat! Și, Doamne,
ce răsărit-a în urmă din ele?
Frunzele mele căzute în zeci de toamne
picură încă sudoare de stele.

Nu-mi pare rău că le-am pierdut -
anume fost-au lăsate, să le găsești
tu, cel ce doar astăzi ai priceput
prețul sudorii pe frunze cerești.

Fruntea mea de femeie s-a înseninat
cu har, stăruință și chin.
Spune-i cum vrei acestui drum luminat
de-o rază de sus, din Destin.

                             31.xn.2007

22.ii.2008

Fără sfârșit

în primăvară te-am căutat
într-un pom înflorit
și nu te-am găsit.

în vară te-am căutat
în spicul de grâu,
în frunze, în piatra de râu.
Și nu te-am aflat.

A trecut și toamna, cum a venit.
Căutare zadarnică
și fără sfârșit.

Am înțeles: ești tot mai departe.
Ești în ce ne desparte.
Tu, în viața adevărată.
Eu, în zilnica moarte.

                                  31.xn.2007

Doamne, frunza ce mi-ai dat

Doamne, frunza ce mi-ai dat
de mult vânt s-a scuturat
și nici rodul de pe ram
în târziul meu nu-1 am.
Ce-am făcut, ce n-am făcut,
că pe toate le-am pierdut.
Și mi-e vântul tot mai tare,
cu gând rău să mă doboare,
și mi-e ploaia tot mai deasă,
să n-ajung la Tine-acasă,
Doamne, Tu, care m-aștepți
sus, în poarta celor drepți,
ostenită fruntea mea
să se razime de-o stea.

Pierzător în toate cele,
pe îndureratul suflet
să-mi spui, Doamne, preț de stele.

                             27.ii.2008

Așa să-mi fie inima

Ca pământul noroios de lângă o fântână,
ori de lângă o arteziană, ori de lângă un jgheab,
așa să-mi fie inima,
să vină la ea rândunele, lăstuni,
să vină toate câte își doresc
să ia fărâme de lut,
să-și facă un cuib pentru cântec.
Iar dacă va veni o măiastră,
poate să rupă din inima mea
atât cât îi trebuie să-și alcătuiască
un loc de popas la streașină cerului,
pentru cântecul lângă creanga dumnezeiască
în clătinările universale.

10. ian. 2008


Albă cenușă

Mă închid în cuvinte.
Cine mă va afla în vremea
ce vine începând din clipele aceste?
Și ce va putea înțelege?
Stau, zi de zi, legată de stâlpul
credințelor mele.
Când va veni cineva
în vremea ce-mi rămâne străină,
să mă dezlege,
mă va afla
arsă pe rugul Poemului,
albă cenușă pe pagină.

15.iii.2008

Din Poeme în spirale


Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 27

cu Ochiul
LIBER


    Dincolo și dincoace de
    poezia religioasă


Ovidiu Pecican

Nimicitorul care dă
   titlul volumului celui I
mai recent al lui Aurel I
Pantea (apărut la Cluj- I
Napoca: Ed. Limes, I
2012, 100 p.) nu este un [
sinonim izbutit pentru un |
personaj de tipul lui „Ter- N
minator“, interpretat odi-
nioară cu mare succes la L __I d
public de Arnold Schwartzenegger și pa-
rodiat ulterior de loan Gy. Pascu și de prie-
tenii lui sub numele sarcastic de „Sfârșito-
rul“. Nimicitorul este o conceptualizare
menită să trimită la „ceea ce nimicește^;
tăvălugul căruia nimic nu i se poate opune;
dar și antiteza Ființei. Dar, întrucât are ca-
pacitatea de a devora până și Ființa, de a
o stinge, de a o îndesa în sine, nimicitorul
este, s-ar spune, ultima frontieră, totul; alt-
minteri, este nimicul însuși. Or, fiind atâ-
tea, chiar totul, nimicitorul este și moartea,
dar și Dumnezeu. „Dumnezeul meu mă di-
geră, Dumnezeului meu îi e foame,/ [... ]
Dumnezeul meu face zi de zi/ exerciții de
moarte și înviere pe pielea mea, iar eu îl
iubesc de nu mai pot,/ [...] despre Dum-
nezeul meu vorbesc cei mai mulți cu supe-
rioritate, e un/ Dumnezeu mai greu de în-
durat, pentru că, uneori, pute/ și în plus are
mulți morți pe conștiința Sa mare, și nu
toți sunt împăcați,/ Dumnezeul meu îmi
seamănă, poate fi urît și agresiv, și chiar
este violent/ și vicios, vorbind de el, eu îl
fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar/ așa
îl simt mai aproape, el se naște în slăbiciu-

isielor

Doi ani deManuscriptum, acoperiri cu două numere, fiecare
extraordinar în felul propriu: numărul 1-4 pe 2011, numărul
1-4 pe 2012. Numărul cvadruplu pe 2011 este un instrument de
lucru, bine-venit, căci sumarul pe anii 1984-2000, reprezentînd
65 de apariții editoriale ale admirabilei reviste. întreaga muncă de

Ifc IIIICZE

extragere și sistematizare a conținutului publicației, pe sumare cro-
nologice, de rubrici, de autori și de iconografie, a fost coordonată
de George Neagoe și executată de o echipă de 18 masteranzi de la
Facultatea de Litere, Universitatea „Spini Haret“ din București.

    Numărul, de asemenea cvadruplu, pe 2012 este con-
sacrat Cercului Literar de la Sibiu, care, reamintesc, este
produsul Universității din Cluj, aflată la Sibiu în exil, în
timpul celui de al Doilea Război Mondial. Colaborează
Ion Vartic, Ștefăniță Regman, loan Cristescu, artizanii
numărului; sînt publicate o cantitate mare de documen-
te inedite, scrisori și fotografii: ale lui Cornel Regman, I.
Negoițescu, loan Negoițescu (tatăl scriitorului), Ștefan
Aug. Doinaș, loanichie Olteanu, Ion D. Sîrbu, Radu
Stanca. Așadar, un număr foarte frumos și de o impor-
tanță excepțională.

nile mele, de obicei, în ele locuiește nimi-
cul sau ceva atît de dezinteresat de semni-
ficație,/ încît seamănă cu nimicul, dar el îmi
iubește nimicul,/ cu asta m-a dat întotdea-
una gata, el știe că nimicul meu/ e sămînța
nimicitorului care vrea să mă știe mut“ (p.
21-22). Iată, prin urmare, definiția lui
Dumnezeu printr-unul dintre atributele lui
cele mai negre: „Eu-Sunt-Cel-Ce-Sunt“ de-
vine, aici, „Eu-Sunt-Cel-Care-Nimicește-
Tot-Ce-A(m)-Făcut“. Aurel Pantea oferă,
care va să zică, o lectură a Zeului tutelar
al monoteismului în cheia Ecleziastului,
căci totul e vânare de vânt, risipă, spul-
berare.
   In Nimicitorul, viziunea este cât poate fi
de sumbră în poezie, în artă. întrucât, prin
însăși natura ei, arta este speranță, con-
strucție, alternativă, disperarea și adierea
nimicniciei rămân stilizate. Dar forța dis-
cursului poetic ce le exprimă este indubi-
tabilă. Sub somația temerilor existențiale
sau ajuns la o vârstă când lucrurile se în-
fățișează, dintr-odată, într-o lumină tragică,
Aurel Pantea scrie vers după vers mânat de
o muză ce își trage inspirația atât din area-
lul scandinav, din tenebrosul nordic, cât și
din sfera Apocalipsei biblice, unde rostiri-
le, ca și faptele, sunt fără întoarcere, sim-
bolice, dar în același timp de o cutremură-
toare concretețe. Nimicitorul trece prin eul
poetic fără a întâmpina obstacole: „pînă
la glezne, o răcoare neagră,/ pînă la ge-
nunchi, pînă la încleștatul loc al pelvisului,/
pînă la buric, pînă la inimă, pînă la gît, pî-
nă la creștet,/ Doamne, sunt îngropat, din
lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bestia învin-
gătoare“ (p. 13). Cel ce vorbește a împru-
mutat, parcă, vocea lui Iov; stă descoperit,
în carnea goală, sub cerul hototitor care...
tace.

   Este limpede că Aurel Pantea atinge o
cotă a lirismului său în care esența c >arecum
abstractă și întrucâtva conceptuală a poe-
ziei dinainte - alimentată de întrebări prin
excelență intelectuale, exprimate cu auste-
ritate, într-o economie a gravității - a cris-
talizat într-un țipăt cu ochii ficși, larg
deschiși. Faptul semnifică o cotitură în poe-
zia autorului, căci distanța pe care o punea
un cert tratament cerebral între ardoarea
interogației și formulare s-a redus masiv
și urgent, aprinzând dedesubtul cuvinte-
lor izvoare de combustii permanente.
   Asistăm la o măcinare, o frământare fără
popas sau pauză. Privirea despică acum
aparențele, descifrând peste tot prezența
nimicitorului, injuriind-o ritualic sau des-

criind-o printr-o magie ceremonioasă, care
dă fiori. Un poem scurt, dedicat unor con-
frați apropiați, dă seama deplin despre te-
roarea și acuitatea descifrărilor: „Cade adine
în noi grăuntele conștiinței morții,/ tu și eu
suntem tare departe și privim/ lanurile în-
tinse și secerătorii,// în moartea mare, creș-
te desfrînarea,/ floarea prăduitoare“ (p. 24).
    în a doua ei secțiune, cartea mai urcă
o treaptă. Partea secundă, Nimicitorul sub
semnul timpului, apare nu doar în română,
ci, în oglindă, și în latină (Intemecans sub
temporis signo..., în traducerea Marcelei
Ciortea). Această opțiune ar putea apărea
ca extravagantă, prețioasă. în fapt, tălmă-
cind mesajul românesc și contemporan în-
tr-o limbă care nu este doar lirgua morta,
ci și, de nu cumva mai ales, lir^ua sacra,
poetul pune, într-adevăr, sub temporis slgno
poemele, angajându-le, acum, și în dialo-
gul direct cu transcendența, căreia, con-
form credinței dinaintea modernității, nu i
te puteai adresa în orice limbă. Se întâm-
plă, desigur, că româna însăși este, până la
urmă, o latină populară. Numai că în fața
Tronului Ceresc nimeni nu vine cu vehicu-
le de expresie impure atunci când cele veri-
ficate sunt încă la dispoziție.
    Din acest punct de vedere, întregul vo-
lum este un experiment în care discursul
liric evoluează dinspre adresabilitatea către
cititorul imediat, „de proximitate“, înspre
cel transcendent. De sub semnul timpului
se iese prin versiunea latină, ducând nu
doar în direcția unui „dincolo“, a metafizi-
cului, ci și înspre limba originară de la care
se trage idiomul în care se exprimă poetul.
„Și timpul nu va mai fi, nu va mai fi, va
rămâne/ doar această propoziție și un cîmp
mare, vorbirea ultimă/ pe un mare cîmp,
vorbirea ultimă...“, spune autorul, dar ceea
ce se aude este „Et tempus non exstabit,
non exstabit, solum haec pronuntiatio ma-
nebit/ et magnus ager, sermo postremus/
in magno agro, sermo postremus...“
    Se poate crede că, de astă dată, Aurel
Pantea vrea să meargă prin poezie mai de-
parte decât îngăduie limitele liber asuma-
te și statornicite prin tradiție ale genului.
El urcă pe un fir subțire, dar ferm, către
originile oraculare, sacre, ale acestui mod
de comunicare ce lega, in illo tempore, două
registre ale existenței, două ordini ale lumii,
vizibilul de invizibil, în primul rând, și abia
mai apoi asigura comunicarea orizontală, a
oamenilor între ei. Pentru a înțelege mai
bine această estetică, doar aparent nouă,
și mai curând recuperată, se cuvine coborât
pe firul teoretizărilor cel puțin până la fabu-
loasa carte Știința nouă a lui Giambattista
Vico și merită să fie recitiți Mircea Eliade,
G. Dumezil, I.-P Culianu ș.a. Cititorul este
liber să urmeze această sugestie sau să o
ignore. S-ar putea, la urma urmei, ca auto-
rul însuși să fi mers printre mărăcini și tu-
fișuri, descoperind o veche potecă, un
drum abandonat sau, pur și simplu, camu-
flat, dar care așază o experiență lirică de o
viață, sedimentată acum, împreună cu în-
tregul existenței de până astăzi a autorului,
la răscrucea care îl aștepta pentru a-1 împli-
ni. Cine poate ști?...
    Nimicitorul este însă o carte a cărei im-
portanță pentru poezia actuală are nevoie
de ceva timp pentru a se revela în adevă-
rata ei lumină.

28 • APOSTROF

    Drumeț prin Australia

Constantina Raveca Buleu


Fascinat în egală mă-
sură de fiecare nuanță
exotică și de fiecare notă
familiară din peregrinări-
le sale, Ilie Rad dezvoltă
în O călătorie in Țara Kan-
gurului, volumul său apă-
rut în 2012 la Editura Tri-
buna din Cluj-Napoca, un

discurs fluid, în care jurnalul propriu-zis se
prelungește firesc în eseuri și pagini de isto-
rie culturală, rafinate hermeneutic și îm-
blânzite de o sensibilitate aparte, activată
când de reverii literare - precum ludică
referință din titlu la nuvela sadoveniană
regăsită într-o bibliotecă de la antipozi și
minuțios comentată în paginile cărții, con-
centrat simbolic al melanjului de voiaj în-
tr-un spațiu accentuat diferit de cel autoh-
ton și de descoperire a unui suflu românesc
aproape utopic -, când de întâlniri cu
oameni „realmente împliniți și fericiți sub
toate aspectele", care sfidează stereotipia
comportamentală alocabilă, motivat de cele
mai multe ori, Diasporei.
   Unei asemenea întâlniri îi este consacrat
primul moment al Jurnalului australian.
Un român de succes la Melbourne: E^gen G.
lonescu. Instanță călăuzitoare în aventura
australiană din 2009, Eugen G. lonescu
este prins mai întâi într-o multifațetată por-
tretizare, în care înregistrarea diaristică
spontană cedează locul acutului instinct
profesional al autorului și ia forma micro-
biografiei, iar exigența completitudinii in-
formației este scurtcircuitată de detalii isto-
rice surprinzătoare, cum sunt cele legate de
intelectualii deportați la Lătești în anii ’50
sau de ordinul de executare a mareșalului
Antonescu. Legat de România fără nostal-
gii edulcorate sau anateme resentimentare,
Eugen G. lonescu animă jurnalistic, și nu
numai, o atmosferă românească degajată și
informată, amplificată de interesul său pen-
tru viața economică, politică și culturală din
țară.
   Acest interes a făcut posibilă reconsti-
tuirea din O zi din viața lui Nicolae Ceau-
șescu. în mai 1990, jurnalistul sportiv sta-
bilit în Australia a recuperat din fostul
sediu al CC, dintr-un morman de docu-
mente destinate distrugerii, agenda din
1985 a liderului comunist, analizată frag-
mentar de Ilie Rad într-un studiu compa-
rativ bine documentat, pigmentat cu obser-
vații percutante și ușor acide pe alocuri.
Comentând, de pildă, prezența Elenei
Ceaușescu în orarul revelat de agendă,
autorul remarcă nu numai prezența ei ma-
sivă în economia întâlnirilor lui de lucru, ci
și romantismul funcțional transmis de unele
„notații înduioșătoare" privind economia
vieții cuplului Ceaușescu. în aceeași tona-
litate se menține și resurecția anamnetică a
unui intermezzo anecdotic al istoriei lui
Nicolae Ceaușescu - telegrama trimisă aces-
tuia în 1974 de către Salvador Dali, inci-
tantă prin ambiguitatea speculativă a refe-
rinței la sceptrul prezidențial -, declanșată
de expoziția Salvador Dali deschisă la Ga-
leria Națională din Melbourne și inserată
într-o strategie discursivă inteligentă ce
transformă reportajul într-un voiaj cultural
fascinant. Revenind însă la Ceaușescu, unul

dintre ecourile academice ale călătoriei lui
Ilie Rad în Australia este studiul său Vizita
lui Nicolae Ceaușescu in Australia (aprilie
1988) și reflectarea ei contradictorie in diver-
se canale mediatice, române și australiene,
amplu demers comparativ în backgroundul
versiunilor divergente furnizate de presă pe
marginea aceluiași eveniment, conturat la
capătul unei solicitante documentări de
arhivă și îmbogățit prin mărturia unui mar-
tor direct, Dana Lovinescu, interpretul pri-
mului-ministru, Bob Hawke.
   Dincolo de Dali, imersiunea în atmo-
sfera culturală din Melbourne aduce cu sine
și O zi in Pompei, reconstituire interactivă a
cataclismului din anul 79 d.H., dar și o vi-
zită La Parlamentul Statului Victoria, tran-
scrisă cu acuratețea unui documentar bri-
tanic și comentată cu o discretă amărăciune
atunci când în vizorul comparației intervi-
ne sistemul legislativ românesc: „Transpa-
rența totală, lipsa secretomaniei, convinge-
rea că aleșii sunt în slujba cetățenilor sunt
câteva lucruri care te impresionează. Ceea
ce asigură eficiența legislativă este faptul că
legile nu au un caracter politic atât de ac-
centuat, cum se întâmplă la noi. Lucrul
acesta l-am sesizat în multe țări cu demo-
crație îndelungată și stabilă". Fulgurante
date istorice și experimentate efecte socio-
economice și culturale ale acestei demo-
crații sunt înregistrate secvențial în călăto-
ria cu autobuzul De la Melbourne la Sydney
și în exercițiul de admirație din reportajul
O minune a lumii: Opera din Sydney.
   Pe o cale deschisă cu generozitate de
Eugen G. lonescu și impulsionată constant
de o misterioasă lege a coincidențelor, călă-
toria lui Ilie Rad se transformă într-o tan-
dră incursiune în viața și istoria emigrației
românești din Australia, concentrată asu-
pra orizontului spiritual în La Biserica Or-
todoxă Română „Sfinții Petru și Pavel“ din
Melbourne, cu părintele Dumitru Coman în
rol de spirit protector, sau consacrată câtor-
va portretizări dinamice, precum Portretul
unui jurnalist: Ben Todică sau Un scriitor
român la Sydney-Wollmgmg: loan Miclău.
   Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Pe-
tru și Pavel" din Melbourne revine în atenția
autorului și în partea finală a volumului, O
revistă din Australia: „Altarul stmbun“ (din
1972), prezentând istoria și profilul revistei
editate sub egida ei. Oglindind parcă echi-
librul senin al condiției de emigrant român
în Australia - observat de nenumărate ori
de Ilie Rad -, simbolismul grafic din Alta-
rul străbun (biserica maramureșeană și can-
gurul) se armonizează cu programul comu-
nitar, spiritual și cultural al publicației,
amplu analizate într-un exemplar studiu de
istorie a presei, reflex al profesorului de jur-
nalism lîie Rad. în aceeași arie de interes
se înscrie și Revista „IosJVulcan“ din Aus-
tralia, al cărei inițiator este loan Miclău.
   Atenția la conturarea profilului intelec-
tual și capacitatea de a rezona la dimensiu-
nea umană a protagoniștilor acestui foarte
interesant jurnal se accentuează în reme-
morarea întâlnirii decomplexate și fericite
cu Anamaria Beligan (Acasă la Anamaria
Belfian), care, de altfel, semnează și Cuvân-
tul-inainte al volumului, reverență simetrică
menită să pună în lumină o rară afinitate
culturală și umană, ce transpare și din pagi-
nile interviului acordat lui Ilie Rad în 2009.
Motivată de dorința de a exista „într-o
lume normală", plecarea Anamariei Beligan
în Australia s-a soldat cu o viață creatoare

plină, marcată de plăcerea construcției, de
energia descoperirii magiei scrisului și de
convingerea că „la urma urmei nu suntem
decât suma poveștilor noastre. De rest se
alege praful".
    Interviuri, a doua secțiune a volumului,
se deschide cu două interviuri realizate de
Eugen G. lonescu în 1993, respectiv 1995,
cu Majestatea Sa Regele Mihai I al Româ-
niei, transmise inițial la Radio 3zzz din
Melbourne. Publicate ca un omc,giu discret,
aceste interviuri dezvăluie coordonatele
unei personalități constante în idealurile
sale, chiar și atunci când întrebările repor-
terului reclamă rememorarea unor eveni-
mente convulsive, precum 23 August sau
semnarea actului de abdicare.
    Portretele de scriitori din Jurnalul
australian reprezintă doar un preambul
pentru paginile de istorie și critică literară
din Scriitori români în Australia, suită de
studii redactate cu rigoarea și normele unui
dicționar literar și cu reflexul recuperator al
unui veritabil om de cultură. în siajul aces-
tui efort se înscrie minuțioasa incursiune
critică în universul literar al Anamariei
Beligan, începând cu povestirile din încă
un minut cu Monica Vitti și terminând cu
romanele mamabena.com și Windermere:
drc,goste la a doua vedere, dar și consistenta
biobibliografie a lui Lucian Boz, scriitor al
„generației de aur interbelice", plecat din
România în 1937, mai întâi în Franța, apoi
în Australia. Comentate în ultima parte a
volumului, Studii și articole de critică, istorie
literară și jurnalism, Scrisorile din exil ale
acestuia întregesc portretul unui om de cul-
tură perpetuu interesat de spațiul românesc,
palimpsestica (și autocenzurata) sa cores-
pondență cu Ștefan Baciu, Emil Cioran,
Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Eugen
lonescu, Constantin Noica și Nicolae
Steinhardt fiind o mărturie în acest sens. în
epoca postdecembristă, corespondența cu
Horia îon Groza dezvăluie „un Lucian Boz
renăscut în viața literară românească, tot
mai interesat de locul și rolul său în isto-
ria literaturii române". Pasiunea epistolară
a lui Lucian Boz se extinde și în perimetrul
australian, cu loan Miclău la celălalt capăt
al fermecătoarei cunoașteri prin scrisori,
redate cu interes și încântare de Ilie Rad.
    „Revenit acasă - notează Ilie Rad în
Prefață -, mi-am dat seama câte ar mai fi
fost de văzut în Australia, câte valori româ-
nești (culturale, artistice, jurnalistice, spor-
tive) ar fi meritat relevate..." însă, oricât de
multe priviri exegetice ar arunca spre tărâ-
mul australian, autorul pare mai degrabă
aderent la un acasă subtil semnalizat de car-
tea lui Dan C. Mihăilescu luată cu sine și
comentată la finalul volumului și explicit
transcris în EpiUg la jurnalul australian prin
cuvintele lui Mircea Zaciu: „Mă întorc în
țară. Spațiul meu de gând nu e aici, iar
acasă mă așteaptă un Timp românesc cu
altă curgere, altă cadență, mai aproape de
veșnicie".

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 29

    Tribulațiile unui ziarist
    de stânga

Mirel Anghel

OIERELE LUI Ion Vinea au ajuns în 2012
la cel de-al șaselea volum de pu-
blicistică, după apariția a cinci volume ante-
rioare: iv (1913-1919), v (1920-1924), vi
(1925-1926), vii (1927-1928) și viu (1929-
1931). Alăturându-i-se editoarei Elena Za-
haria-Filipaș pentru acest proiect, Cpere IX:
Publicistica (1932-1934), Magdalena Ră-
duță pune umărul la un temerar efort edi-
torial sprijinit de Muzeul Național al Li-
teraturii Române, Academia Română și
Fundația Națională pentru Știință și Artă.
   Aproape toate articolele lui Ion Vinea
din perioada 1932-1934 apar în Facla, iar
câteva în Pngreșul social, ziar de orientare
țărănistă, cu o scurtă apariție (martie 1932-
decembrie 1933), în care publicistul sem-
nează câteva articole politice. Cultivând în
paginile sale pamfletul dus la nivelul de
operă de artă, publicația de centru-stânga
Facla găsește în Vinea un exponent de vază
al genului, unul dintre colaboratorii cei mai
importanți din perioada interbelică. El con-
duce gazeta începând cu 1930, noul direc-
tor reușind să aducă în paginile publicației
semnăturile unor scriitori și publiciști im-
portanți: I. M. Sadoveanu, R. Boureanu,
T. Teodorescu-Braniște, Anton Dumitriu,
Dan Petrașincu, Miron Radu Paraschivescu
și Virgil Madgearu.
   In publicistică, talentul său literar pre-
valează asupra subiectelor politice la zi,
transgresând actualitatea temelor aborda-
te în articolele din Facla, publicație care
aduce și cultivă cu măiestrie pamfletul ca
specie literară distinctă, rafinându-1 până la
sclipiri neprețuite prin pana celor care
i-au semnat paginile.
   Ion Vinea este un ziarist cu vădite sim-
patii de stânga, care, în 1932, vede ca
soluție de îndreptare a țării colectivizarea
producției agricole (Ieri și azi). în articole-
le din acești ani, el „toacă“ mărunt politica
vremii și lovește în politicieni fără menaja-
mente sau scoate în prim-plan împlinirile
lor, în contextul unei perioade zbuciuma-
te din istoria politicii românești. Stilul i se
schimbă, oscilând între parabole cu nuanțe
biblice (Uriașul din poveste) care duc spre


    In memoriam


Ion Moise

NĂSCUT În 14 mai 1938, la Târgu-Mureș, a urmat cursurile Facultății de Filologie din
Cluj (1963). Urmează un curs postuniversitar de ziaristică la București (1973-1974).
Profesor la Liceul „Bogdan-Vodă“ din Vișeul de Sus (1963-1971), redactor la ziarul Ecoul
din Bistrița (1971-1974, 1975-1982), directorul Școlii Generale din Viișoara (1974-
1975), bibliotecar la Biblioteca Județeană din Bistrița (1982-1985) și, din 1985, redac-
tor la Ecoul, apoi Răsunetul, până în anul 2000. în 1990, membru fondator al revistei
Minerva din Bistrița, serie nouă. Mentorul Cenaclului „George Coșbuc“ din Bistrița,
pe care-1 coordonează peste trei decenii. Redactor-șef adjunct al revistei bistrițene Mișcarea
Literată. A colaborat îa revistele Tribuna, Vatra, Steaua, Transilvania, Cronica, Familia,
Luceafărul, Viața românească ș.a. A debutat în 1968 în revista Tribuna din Cluj, cu schița
Soarele. A debutat editorial cu romanul Orokgiul, Ed. Dacia, 1982. Au urmat romane-
le: Numai cu tine, omule, 1990, Ploaia ncpții de iunie, 1999, Ochiul Dragonului, 2005.
A mai publicat un Dicționar al viselor, 2001, reeditat bilingv (română-engleză), 2003; un
volum de eseuri - Axiome posibile, 2006, și volumul Martiri sub Steaua luiDavid, 2006,
în colaborare cu Titus Zăgrean. Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
și al Uniunii Scriitorilor din România.

situația economică a țării și analize ale si-
tuației politice interne și externe (Ltgea ho-
ților , Aducerea Mântuitorului), toate tră-
dând un ziarist care nu uită că este scriitor
și un scriitor care ține să fie și ziarist. Fără
a rămâne deloc nepăsător la prefacerile eco-
nomico-sociale prin care trecea România,
publicistul se inflamează adeseori și capă-
tă aerul unui vizionar îmbătat de propriile
predicții, confirmate „masiv“ de eveni-
mente. Așa se întâmplă în februarie 1933,
atunci când muncitorimea industrială a ță-
rii nu mai suportă măsurile de austeritate
impuse de guvernul Vaida și iese în număr
îngrijorător de mare în stradă. El deplânge
starea „proletariatului istovit de mizerie“,
care a ajuns aproape să „egaleze [...] soar-
ta robilor din China și din Congo“(Ora
Mipunderii, p. 228).
    în Lovituri de teatru, anecdotica ce în-
soțește căderea guvernului este cu adevărat
savuroasă, instabilitatea politică din țară
fiind determinată de forțele puternice pe
care prim-ministrul Nicolae lorga nu reu-
șea să le controleze. Vinea nu ezită să îl ta-
xeze nici pe Nicolae Titulescu pentru decla-
rațiile la adresa Sovietelor, acuzându-1 de
trădare a intereselor țării și numindu-1 un
„dezertor la inamic“, a cărui pedeapsă cuve-
nită ar fi doar „fierul roșu al opiniei publi-
ce!“ (p. 147). Pentru un simpatizant al Ru-
siei Sovietice, așa cum era Ion Vinea, o
asemenea declarație făcută de Titulescu,
ministrul României la Londra, privind
posibilitatea rediscutării cu sovieticii a sen-
sibilei probleme a Basarabiei, nu putea fi
decât o gravă abatere de la promovarea
intereselor naționale ale României.
    Din când în când, ziaristul își trage
răsuflarea și privește în urmă cu mândrie la
ceea ce realizase la Facla până în 1932 (Vi-
nea cumpărase revista de la N. D. Cocea,
în 1930, schimbându-i orientarea spre o
politică promonarhistă, în contrast cu osti-
litatea lui Cocea față de rege): „Cu timpul,
am avut minuscula satisfacție, cei care
scriem «Facla», de a vedea soluțiuni preco-
nizate, sunt aproape doi ani, aici, trecând
din coloanele noastre în programele parti-
delor și în discursurile fruntașilor politici^
(Remedii utile, p. 87). Alteori, el se revoltă
nemotivat împotriva legiuitorilor, pe mar-
ginea unor proiecte sau „ciorne“ de legi pe
care se grăbește să le judece și asupra căro-
ra să dea verdicte (Mama, nu-i e tocmai bine

vacii noastre: că vine tata cu pielea ei in băț.
Comentar la complectarea ligii Mârzescu).
Conștient că exagerează, nu dă înapoi și
publică articolul, cu un mic post-scriptum:
„Lăsăm, deci, să apară acest articol ca o
sancțiune mârzesciană aplicată, potrivit
proiectului din ciornă, unei intențiuni de
delict nerealizat. Năpastă pentru năpastă“.
Sunt numeroase momentele în care se
aprinde mai mult decât e cazul. Un bun
exemplu este encomionul pe care i-1 face lui
Carol al n-lea, un conducător care are, în
ochii autorului, „un nimb de tinereță eter-
nă“, fiind un „suveran inspirat și înțelept,
o apariție zveltă și luminată, un verb în ca-
re tremură credința, hotărârea și talentul“
(Restaurația, p. 289-290).
    Temele de actualitate ale momentului
acaparează aproape în întregime articolele
publicate în acești ani: conversiunea (Zvâr-
colirile conversiunii), criza politică internă și
mișcările de pe frontul de luptă al partide-
lor (Noulguvern și politica externă, Un par-
tid in descompunere, Spre o ngnpare a forțe-
lor politice), instabilitatea financiară a țării
(Cfensiva contabililor), problema Basarabiei,
incompetența și interesele mărunte ale poli-
ticienilor, izolarea României în fața unei
Rusii amenințătoare (Basarabia, România
și Sovietele) și legile țării (Noul cod penal).
    O însemnare din Facla (nr. din 29 au-
gust 1932) anticipează ascensiunea male-
fică a lui Adolf Hitler. „A înnebunit Hitler.
Așa spun telegramele. Partidul Național-
Socialist dezminte știrea. Cu toate acestea,
pentru cine scrutează cu atenție, în reviste,
figura vulgară, privirea suspectă și expresia
rea, de o tensiune maladivă a pseudodic-
tatorului german, vestea nebuniei lui Hitler
e mai mult decât verosimilă [...]. Gândiți -
vă însă, dacă știrea se adeverește, ce catas-
trofă ar fi dezlănțuit asupra omenirii vic-
toria lui Hitler, ascensiunea la cârma
Germaniei, a unui nebun nedeclarat“ (p.
125). Vinea nu vedea în acest om înfioră-
tor decât un dezechilibrat dornic de masa-
cre, un „patentat semidoct cocoșat la con-
ducerea Germaniei“, pe care, din păcate,
„procesul indescifrabil al dezagregării ner-
voase“ nu avea să îl scoată de pe firmanen-
tul istoriei, așa cum se amăgea scriitorul în
august 1932.
    Atitudinea combativă a lui Ion Vinea
îi aduce, într-o bună zi, și „vizita“ unui
grup de vandali, simpatizanți cuziști, chiar
în redacția Faclei, acolo unde se afla alături
de câțiva redactori. Găsindu-1 pe director
în birou, ei îl atacă pe Vinea, provocân-
du-î răni grave la cap. Față de un astfel de
eveniment neplăcut, pentru care el consi-
deră responsabil guvernul ce tolera aseme-
nea manifestări (art. In ceasul hotâiâtor, 10
octombrie 1934), lumea publicistică se
solidarizează și își manifestă dezaprobarea.
    Acest volum de publicistică antrenează
un întreg aparat investigativ, născut din
efortul celor două editoare, efort concre-
tizat în notele de la finalul cărții, însemnări
fără de care lectura nu ar fi una completă.
Ele duc la imersiunea cititorului în atmo-
sfera interbelicului și la o mai bună înțele-
gere a împrejurărilor care le-au dat naștere.
Elena Zaharia-Filipaș și Magdalena Răduță
ne oferă, prin acest volum, o privire în vin-
trele vieții politice românești din interbelic,
înlăturând colbul de pe o pagină din uriașa
zestre publicistică lăsată de Ion Vinea.

30 • APOSTROF

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile HUMANITAS
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 De-
   cembrie 1918, bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu,
   Calea Victoriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Uni-
   versității, nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească,
   nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“,
   Bd. Republicii, nr. 5.
• PlATRA-NEAMȚ, Librăria Humanitas, str. Ștefan
   cel Mare, nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea
   lui Traian, nr. 147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Băl-
   cescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cio-
   rarC, str. Florimund Mercy, nr. 1.
• TIMIȘOARA, Librăria Humanitas „Joc Secund“,
   str. Lucian Blaga, nr. 2.

Rețeaua Standard Press Distribution
din Cluj
• str. Regele Ferdinand (lingă magazinul
   Central).
• Calea Moților (vizavi de Primărie).
• Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
• Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
• str. Napoca, nr. 19.
• Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
• Piața Mărăști (stația de autobuz).
• str. Fabricii, nr. 1.
• str. Memorandumului, nr. 12.
• str. Plopilor (lingă Hotelul „Babeș-Bolyai“).
• str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping
   Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
     Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din
România

    Conform prevederilor
Statutului, Uniunea Scriito-
rilor din România nu este
responsabilă pentru politica
editorială a publicației și
nici pentru conținutul mate-
rialelor publicate.

      Comitetul Director
      al Uniunii Scriitorilor
      5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți
contravaloarea abonamentului, prin:

1. mandat poștal, pe adresa:
  Toroczkay-Lukâcs losif
  Fundația Culturală Apostrof
  Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod
  poștal 400750.

2. virament bancar, pe adresa:
  Fundația Culturală Apostrof
  Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
  Cod fiscal: 4868907
  Cont bancar:
  RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
  Deschis la BRD-Groupe Societe
  Generale, Sucursala Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane
fizice și biblioteci din România, este de:
  •    1 5 lei pentru 3 luni,
  •    30 lei pentru 6 luni,
  •    60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale
de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din
străinătate este de:
  •    12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
  •    24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
  •    48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele
poștale de expediere par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui
abonament:
Fundația Culturală Apostrof
Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
Cod fiscal: 4868907
Conturi bancare:
RO68BRDE1 30SV07853701 300 (lei)
RO73BRDE1 30SV06534401 300 (euro)
RO58BRDE1 30SV06674381 300 (USD),
deschise la BRD-Groupe Societe
Generale, Sucursala Cluj, Bd. 21
Decembrie 1989, nr. 81-83,
swift: brderobu

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukâcs Jozsef
Virgil Leon
Amalia Lumei
Irina Petraș
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□   Uniunea Scriitorilor
din România
□   Fundația Culturală Apostrof

Revista apare cu sprijinul:
□  Fondului Cultural Național
□ Consiliului Local și al Primăriei
   Cluj-Napoca


ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e- mail: apostrof@revista-apostrof. ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750

                                               Cup rins                                                • Revista apostrof figurează       
• CAFE APOSTROF                                    Întîlnirea poetului cu Anima Ion Vartic          9  în Lista-catalog a publicațiilor   
Proiectul „Susținerea Literaturii Române Vii"  2   Scrisori către Doty                              11 interne, editată de rodipet sa,    
• Cronica literară                                 Mic tratat de estetică       Radu Stanca            la poziția 4251.                   
                                                   elementară                                       25 Manuscrisele primite la redacție   
Scrisoare tatei           Irina Petraș         4   • Centenar                                          nu se înapoiază.                   
sau despre string-ență    Ștefan Borbely       5   N. Steinhardt - eseist       Iulian Boldea       26                                    
Dicționarul romanului                              • Arhiva 'A'                                                                           
• CU OCHIUL LIBER                                                                                      issn 1220-3122                     
Intre la umăăăr, arm'!!                            Poeme                        Victoria Ana Tăușan 27 Revista este înregistrată la osim  
și pe-loc-repaus!!        Gelu Ionescu         6   • Revista revistelor                                cu nr. 45630/22.05.1996.           
Dincolo și dincoace                                                                                 28 Revista apostrof este membră a     
de poezia religioasă      Ovidiu Pecican       28                                                      Asociației Revistelor, Imprimerii- 
Drumeț prin Australia     Constantina              • In memoriam                                       lor și Editurilor Literare (ariel),
Tribulațiile unui ziarist Raveca Buleu         29  Ion Moise                                        30 asociație cu statut juridic, recu- 
de stânga                 Mirel Anghel         30                                                      noscută de Ministerul Culturii     
• Aforisme                                                                                             și Patrimoniului Național.         
                                                                                                       Tiparul:                           
Stahanov și statuia       Ciprian Vălcan       8                                                       Centrul de Presă Reformat          
• Dosar: Radu Stanca                                                                                                                      

Anul XXIII, nr. 12 (271), 2012 • 31