
In memoriam

Ion Vădan

Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, anunță cu
durere încetarea din viață, în 22 octombrie, a poetului, pro-
zatorului și editorului Ion VĂDAN. Născut la 1 octombrie 1949
în localitatea Gelu, județul Satu Mare, a absolvit Facultatea de
Filologie a Universității „Babeș-Bolyai“ Cluj (1973). Debut
absolut în Drapelul roșu, 1967. Debut editorial în volumul
colectiv Popas printre poeții tineri, 1975. Fondator al revistei
Pleiade (1990) și membru fondator al revistei Poesis, a con-
dus, în ultimii ani, Editura Dacia, respectiv Dacia XXI. Pentru
opera sa (amintim volumele Boigum centenarium, 1983; Izvor
regăsit, 1988; Laudă pământului, 1990; O trăsură cu pitici,
1992; Litera T, 1996; Don Juan in provincie, 1996; Iarba mag-
netică, 1997; Fuga din urbe, 1997; Elegii din cariera de mar-
mură, 1998; Lupta cu ir,gerul, 1999; Scrisori către Edith Soder-
gran, 2 voi., 2000; Week-end in infern, 2000; Elegii din
Nordbutg, 2001; O poveste cu pictori, 2005; Noapte cuFernando
Pessoa, 2011 etc.) a fost răsplătit cu Premiul pentru proză al
revistei Tribuna, Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj.
   Transmitem condoleanțe și gânduri de îmbărbătare familiei.
   Odihnească-se în pace!

       Andrei Șerban la lași


De LA Iași, unde mon-
tează un spectacol
pentru Operă, Andrei Șer-
ban ne trimite la redacție
o dovadă că s-a plimbat în
Copou. Iar în celebrul
parc, datorită lui Nichita
Danilov, care a organizat
un program de audiții din
poeții români contempo-
rani, poeții stau de-a drep-
tul în... copaci.
     îi mulțumim marelui
regizor pentru insolita lui
prezență rn Apostrof.








marta
PCTRGU

lonescu in țara
tatălui

Marta Petreu,
lonescu în țara tatălui,
ed. a 3-a, revăzută
și adăugită,
lași: Editura Polirom, 2012.

In urma lecturii unui mare număr de
texte - de la operele lui lonescu și
corespondența acestuia cu diverși
scriitori, pînă la istorii ale literaturii sau
lucrări de critică literară Marta Petreu
încearcă să surprindă semnificația
încifrată de lonescu în rinocerii săi
cu număr niciodată precizat de coarne.
Textele despre filosofia și ideile politice
ale marelui scriitor și despre raporturile
acestuia cu ideologia generației ’27 sau
cu România sînt completate de o
addenda în care autoarea răspunde
obiecțiilor formulate de Marie-France
lonesco la adresa volumului lonescu
in țara tatălui.


Unica responsabilitate a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse,
ale colaboratorilor noștri.
Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui text îi
aparține, în exclusivitate, autorului.
Apostrof


Comitetul Filialei Cluj a USR


    Un poem de Ion Vădan

Oraș dublu

Orașul Nordburg din când în când
E un oraș fantomatic
Evaporându-se din propria lui realitate
Proiectându-se invers într-un spațiu celest printre nori
Printre păsări ce zboară concentric în somn printre suflete
Nedumerite
Și dintr-odată libere

Orașul Nordburg în acele momente hilare
Nu e decât o proiecție halucinantă de fante un joc al laserelor
Deasupra bătrâneții mormintelor deasupra timpului netrăit
Un fel de abur urcând să acopere văzul ochiului singur
Ce plânge

Și oamenii curg unii prin alții
Șe întrepătrund și se cuprind într-un fel de tristețe
                                              neverosimilă
Nu-și mai coordonează mișcările nici dimensiunile
Corpul lor intră în logica unei mecanici reglabile
Mâna stângă mângâie coapsele arămii tolănite pe nisipuri de
                                                       Aur
Mâna dreaptă palpează linia lină a focilor din estuarele bocnă
Și simțurile lor călătoresc singure și se bucură și urlă și tac
Apoi cad în starea aceea de contemplație difuză
Liniștindu-se brusc
Eliberați de inhibiții de frica de propria lor dorință
De a nu muri

Jos -
Pe galantarele frescelor în piețele publice prin birouri
Viața își împinge clorofila în frunze
Iar vântul își spune povestea cu aceeași iscusință benevolentă
Purtând miresmele pe coclauri
Pierzându-le putrede pe canale
în nările câinilor vagabonzi

Iar incintele se încing în damful lenevos al tangoului
Pe terase flirtul arde fitile strategice
Baroul cu ferestre enorme își șterge urmele și se aprinde
De la un chiștoc de țigară...


2 • APOSTROF

Stimate domnule
Dumitru Țepeneag,

V^-am auzit, de cînd am avut, la înce-
putul anilor 1990, bucuria să vă cu-
nosc și pînă astăzi, vorbind despre cît de
greu este să publici traduceri din litera-
tura/cultura română in Franța. Cum vi
separe că stau lucrurile în acest moment?
Este mai ușor astăzi să publici un autor
român în Franța? Care sînt mecanisme-
le prin care literatura/cultura română ar
putea ajunge să fie tradusă, cunoscută,
difuzată, comentată în Franța? Ce ar
trebui să facă România pentru a ajun-
ge, din punct de vedere cultural, in rîn-
dul lumii, ca să zic așa? (Marta Petreu)


Dumitru Țepeneag
scriitor și traducător

NU E ușor de publicat literatură ro-
mână în Franța, dar e mai puțin
dificil decât în alte părți, decît în SUA,
de pildă. Literatura română e conside-
rată ca fiind o literatură marginală, ve-
nită târziu, mult mai târziu, la ospățul
literar european. N-am înțeles niciodată
de ce, în perioada dintre „cele două răz-
boaie“, când nu exista nicio restricție
de circulație a scriitorilor și a operelor,
nu a încercat niciunul dintre marii noș-
tri poeți să se facă tradus și publicat în
țările pe care le frecventa fără nicio
opreliște. Un Lucian Blaga, de pildă,
care a studiat în Germania și nu avea

nicio dificultate de contact, sau Ion
Barbu, Arghezi etc. în disputa dintre
E. Lovinescu, apărător al sincronismu-
lui în literatură, și G. Călinescu, prede-
cesor al protocronismului izolaționist,
cel de al doilea a avut din păcate câștig
de cauză.
   Apoi au venit războiul, comunis-
mul, ceaușismul, izolarea s-a accentuat.
Paradoxal, tocmai în această perioadă
s-au făcut și primele încercări de sin-
cronizare: Școala de la Târgoviște, gru-
pul oniric etc.
   După 1989, ieșind din izolarea for-
tață, scriitorii români s-au năpustit
optimiști și egoiști în Europa, fiecare
declarându-se unic și genial. Am asistat
la câțiva ani ridicoli. Pe plan instituțio-
nal, nici aici nu s-a acționat cum tre-
buie, cei desemnați să organizeze pro-
movarea culturii și literaturii nefiind la
înălțimea misiunii lor.
   Abia în 2006, Institutul Cultural
Român, care a luat locul Fundației Cul-
turale, și-a propus să treacă la o acțiu-
ne de promovare cât mai sistematică.
Nu fără idei greșite, favoritisme, chel-
tuieli exagerate etc. De pildă, faimoasa
listă „a celor 20“ n-a stârnit numai
gelozie în rândul celorlalți scriitori, dar
a demonstrat că nu s-a înțeles că edi-
torii occidentali vor să aleagă ei autorii
și nu acceptă să li se impună. De altfel,
în ciuda subvențiilor generoase, lista a
fost respinsă de majoritatea editorilor
europeni sau americani; o singură edi-
tură universitară din sudul Angliei,

obscură și fără difuzare, s-a angajat să
publice autorii menționați. Dați-mi
voie să insist asupra acestui punct: se
poate găsi oriunde, în orice țară, un
editor a compte d’auteur, dar, odată pu-
blicat în aceste condiții, un scriitor nu
se bucură nici de difuzare și cu atât mai
puțin de comentariile presei. Singura
lui satisfacție e să-și vadă cartea tipărită
și frumos așezată în biblioteca perso-
nală și, eventual, a prietenilor.
   în pofida greșelilor care i se pot
imputa, iCR-ul condus de Patapievici
a reușit să publice zeci și zeci de scrii-
tori români. Niciodată literatura româ-
nă n-a fost atât de prezentă în vitrinele
librăriilor europene. Sper ca noua con-
ducere a Institutului Cultural Român
să corecteze greșelile și abuzurile, dar
să păstreze aceeași linie de promovare
a literaturii române.
   Vi ajunge literatura română „în rân-
dul lumii“, așa cum spuneți? Va fi foar-
te greu, va trebui multă răbdare și, mai
ales, o solidaritate sporită în rândul
scriitorilor români, care trebuie să înțe-
leagă că nu au decât de pierdut dacă, în
afara țării, continuă să se bârfească ori
chiar să-și spună sincer părerea unii
despre alții...

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 3

Ancheta APOSTROF
           / >11 I I L.W'V revista a uniunii scriitorilor


Salonul cărții de la Paris, martie 2013

   Știm că, în luna martie 2013, România este țara invitata la Salonul Cărții de la Paris.
Mai știm, vag, că, atunci cînd arc loc un eveniment cultural în care este implicată România,
există un grup de specialiști/cunoscători ai culturii românești și de traducători,
oameni care sînt consultați de oficialitățile franceze în vederea pregătirii evenimentului.
Ați putea să ne spuneți cîte ceva despre pregătirile care se fac acum la Paris?
Care sînt proiectele pe care le aveți în vedere pentru acest eveniment?
Apostrof

Lin da Maria Baros
scriitoare și traducătoare

PARTICIPAREA României în calitate de ța-
ră invitată de onoare la Salonul Cărții
de la Paris din martie 2013 trebuie să fie
concepută, cred, în termeni de marketing,
ca o gherilă literară! O gherilă literară ba-
zată pe talent, entuziasm și forță, pe tehnici
energice și lucide de promovare - care să
țină cont de orizontul de așteptare al publi-
cului francez - și pe strategii de finanțare
și de difuzare bine conturate. Este fără în-
doială nevoie de o acțiune concertată, dina-
mică și de anvergură, capabilă să conducă
la schimbarea modului de percepere a lite-
raturii noastre și, astfel, la racordarea ei
cu adevărat la piața de carte internațională.
   Odată spuse, toate acestea par niște lo-
curi comune, le cunoaște, în fond, orici-
ne... Doar punerea lor în practică s-ar pu-
tea să fie ceva mai dificilă...
   La Paris, pregătirile în vederea organi-
zării acestui eveniment au debutat la înce-
putul verii cu un apel pentru promovarea
literaturii noastre, apel lansat de sindica-
tul editorilor francezi. Acele edituri care au
publicat sau intenționează să publice volu-
me românești au fost rugate să comunice
toate titlurile reținute, până pe data de 15
iunie 2012. Sindicatul, la rândul său, le-a
transmis Centrului Național al Cărții din
Paris și Institutului Francez, în vederea în-
tocmirii listei autorilor care ar putea să fie
invitați la această manifestare de renume.
Apelul subliniază totodată faptul că volu-
mele care urmează să apară pot să benefi-
cieze de un ajutor financiar fie din partea
Institutului Cultural Român din București,
fie din partea Centrului Național al Cărții
din Paris. Mai multe detalii privind apelul
sunt disponibile la adresa: http://www.
salondulivreparis. corn/? /dN ode=3913.
   Aceste aspecte au, în mod evident, un
profil organizatoric. Și cum nu sunt impli-
cată în activitățile de organizare, nu voi in-
sista asupra lor. Singurele evenimente de
a căror gestiune sunt responsabilă - alături
de o serie de editori francezi sau francofoni
- sunt lansările antologiilor și dosarelor pe
care le-am realizat.
   Spuneam mai sus că este nevoie de o
gherilă literară... în această optică, am ini-
țiat, atât în calitate de agent literar, cât și
de traducătoare, nouă proiecte editoriale
pentru Salonul Cărții de la Paris.
   Mai întâi, trebuie să precizez însă că tra-
duc poezie de mulți ani, așa încât am publi-

cat deja în limba franceză 13 volume, căro-
ra li s-au adaugat câteva dosare și grupaje
de versuri apărute în paginile unor reviste
din diferite țări; în total, aș putea să spun,
dacă tot am ajuns la cifre, că am tradus și
publicat peste 70 de poeți români. Mă aș-
tept, așadar, să fie prezente la Salon, de
exemplu, Necuvintele și alte poeme de Nichi-
ta Stănescu (traducere realizată în colabo-
rare, Editions Textuel, 2005), Antoligia
poeziei române contemporane (20 de autori,
Corțluences poetiques, 2008) sau alte anto-
logii poetice, printre care edițiile bilingve
lată ieșire de loan Es. Pop și îmi mănânc
versurile de Angela Marinescu (apărute în
2010 și, respectiv, 2011).
    Dar să revenim la proiectele editoriale,
la traducerile pentru Salonul Cărții de la
Paris din 2013.
    Voi începe cu o amplă Antolijqie de poe-
zie română contemporană (1960-200G), ca-
re reunește 27 de autori confirmați din
generațiile ’60, ’70, ’80 și ’90. Printre ei,
Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Virgil
Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Angela Ma-
rinescu, Ana Blandiana... Cum în ultimii
45 de ani, ca să dau un reper temporal,
nu a fost publicat în Franța niciun volum
atât de cuprinzător - antologia pe care
am tradus-o în 2008 conține mai puține
nume și mai puține poezii -, o astfel de
apariție mi se pare pur și simplu indis-
pensabilă.
    Vin apoi cinci antologii care prezintă,
fiecare în parte, versuri selectate din ope-
rele complete ale unui autor român con-
temporan marcant. Este vorba despre cinci
autori pe care am mai avut ocazia să-i tra-
duc sau să-i invit la lecturi și festivaluri din
Franța sau din lumea francofonă. Și, cum
aminteam anterior importanța fundamen-
tală a orizontului de așteptare, aș adăuga
faptul că este vorba totodată despre niște
autori ale căror versuri au fost primite cu
mult entuziasm de publicul francez, atunci
când au apărut în antologii, dosare, reviste
sau atunci când au fost citite în cadrul unor
lecturi de poezie.
    Dat fiind locul privilegiat pe care revis-
tele literare îl ocupă pe scena culturală - în
Franța există în jur de 500 de reviste am
pregătit de asemenea două dosare de poe-
zie. Primul dosar, care va fi publicat de
cunoscuta revistă pariziană La Traductiere,
este consacrat unor autori inconturnabili
din secolele XX și XXI. Cel de-al doilea
regrupează versuri scrise de opt autori con-
temporani în jurul unei teme (,,mâna“);
acest Dosar de poezie română de astăzi apare

în luna noiembrie în prestigioasa revistă
franceză Bacchanales. Și tot în noiembrie
urmează să fie publicată, pentru prima dată
în Maroc, o Antolc^ie a poeziei române con-
temporane (14 autori), care va fi prezentă,
ținând cont de dimensiunea sa francofonă,
la Salon.
   Prin urmare, sunt două proiecte duse la
bun sfârșit (BT-ul a fost deja dat!) și șapte,
în plină desfășurare. Și când spun în plină
desfășurare, nu înseamnă că anumite deta-
lii editoriale privind aceste publicații sunt
încă neclare și că ar trebui, prin urmare,
să fie puse la punct. Nu, nici pe departe.
   Poeziile au fost selecționate, drepturile
de autor obținute și - aspect primordial -
contractele semnate. De asemenea, a fost
redactat un plan de distribuție și o strate-
gie de promovare pentru fiecare carte și
pentru fiecare dosar în parte. Chiar și lan-
sările cărților sau ale dosarelor au fost pro-
gramate - a fost stabilită o dată și a fost
rezervată o librărie, o sală sau un spațiu
prevăzut pentru astfel de evenimente în
cadrul Salonului. Am programat de ase-
menea, tot în detaliu, alte lecturi sau ședin-
țe de acordare a autografelor, care vor con-
tribui, la rândul lor, la promovarea poeziei
române.
   Trebuie, de altfel, menționat faptul că
unul dintre proiecte a fost deja acceptat
de Institutul Cultural Român din București
în cursul anului trecut și că alte două pro-
iecte au fost depuse pentru a intra în aten-
ția comisiei de evaluare a acestei instituții,
în fapt, editorii așteaptă doar o confirma-
re și, respectiv, un accept, din partea comi-
siei, pentru ca toate cele trei cărți să ajungă
la tipar cât mai repede.
   în vederea finalizării ultimelor patru
proiecte a fost întocmit câte un dosar am-
plu pentru fiecare în parte, în care sunt in-
cluse textele selecționate, atestațiile de ceda-
re a drepturilor, contractele, planurile de
difuzare și strategiile de promovare enu-
merate anterior. Cele patru dosare - care
prezintă, prin urmare, amănunțit liniile de
forță ale proiectelor editoriale - urmează să
fie și ele trimise Institutului Cultural Ro-
mân din București, în speranța că vor bene-
ficia de atenția și de sprijinul acestuia pen-
tru ca proiectele să fie, în curând, duse la
bun sfârșit! (Toate proiectele pot fi vizua-
lizate la adresa: http://www.lindamariaba-
ros.fr/Linda_Maria_B aros_S alonul_de_carte
_Paris_2013 .html.)
   Așadar, nouă propuneri, nouă proiecte
editoriale care participă din plin la gherila
literară pe care trebuie să o reprezinte par-

4 • APOSTROF

ticiparea noastră la Salonul Cărții de la
Paris!
   Insă - dacă Ministerul Culturii, celelal-
te instituții și organisme culturale de la noi
doresc cu adevărat să promoveze imagi-
nea României în străinătate - aș lansa o
propunere, mult mai ambițioasă și cu bă-
taie lungă, care ar putea să se concretizeze
într-o inițiativă franco-română pentru încu-
rajarea traducerilor din literatura noastră:
1000 de titluri pentru Franța!




Fanny Chartres
traducătoare

PRINTRE CĂRȚILE așteptate la Salonul
Cărții de la Paris 2013, va fi romanul pe
care acum termin să-l traduc, anume Dead-
line de Adina Rosetti (publicat în România
la Editura Curtea Veche), care va apărea în
Franța la Editura Mercure de France. Un
roman foarte bun și foarte viu, în care citi-
torii francezi vor descoperi o altă Românie,
originală și puternică, mulțumită panei mi-
nunate a Adinei Rosetti. Dacă tot mă gân-
desc la propriile mele traduceri recente, vor
fi de asemenea prezente la salonul parizian
volumele Nouvelles de Roumanie la Editura
Atelier du Gue - zece nuvele semnate de
autori ca Mircea Nedelciu, Gabriela Ada-
meșteanu, Lucian Dan Teodorovici, Ana
Maria Sandu și T. O. Bobe -, Blues pentru
cai verzi, splendidul volum de poezie de
Letiția Ilea, la Editura Le corridor bleu,
și Din amintirea unui Chelbasan, romanul
de debut al Anei Maria Sandu, apărut la
Editura Chemin de fer.
   Putem spera că salonul va fi și ocazia să
vedem „pe viu“ scriitorii aceștia care au o
actualitate editorială în Franța, mă gândesc
la autorii pe care i-am numit mai sus, dar
și la alții - traduși de către colegii mei -,
cum ar fi Lucian Dan Teodorovici, Răzvan
Rădulescu, Marta Petreu, ca să numesc
doar câțiva dintre ei.
   Anul 2013 este deci unul bogat pen-
tru România, chiar dacă situația tensionată
pe care o cunoaște în momentul de față
iCR-ul tulbură puțin pregătirile pentru eve-
niment. Regret enorm tot ce se întâmplă
acum. Directorul ICR Paris, Katia Dănilă, și
directorul adjunct, Simona Rădulescu, și,
bineînțeles, Horia-Roman Patapievici de la
ICR București ar trebui să fie acum cu noi,
avem nevoie de acest gen de oameni, cul-
tivați și pasionați, care pun deoparte poli-
ticul și interesele personale pentru a servi
cultura română. în consecință, va trebui să
facem serioase eforturi și după Salonul
Cărții 2013, pentru ca tot ceea ce inițiem
acum să continue și să reușim să impunem
niște autori la editurile din Franța. Am fost
ajutați de ICR, iar acum, fără acest ajutor,
suntem mai fragili.

Florica Ciodaru-Courriol
pnfesoam la Universitatea din Lyon
și traducătoare

DACĂ UN eveniment literar stârnește
atenția oricărui om de cultură, un tra-
ducător literar va fi la rândul său cu atât
mai mult interesat cu cât se simte dublu
implicat: mai întâi pentru autorul tradus,
apoi pentru propria sa traducere. Așadar, le
Salon du Livre de Paris, ediția 2013, mani-
festare europeană care, de 20 ani, nu mai
găzduise în aceste proporții literatura ve-
nind din România, ne-a reținut atenția în
mod special. Din fericire, traducătorul pa-
sionat lucrează, precum un scriitor, în mod
continuu, nu doar la cerere sau pentru o
ocazie sau alta, fie ea și oficială. Așa se face
că în sertarele/ordinatoarele noastre existau
mai multe traduceri terminate, altele înce-
pute și trimise deja la editori francofoni.
   Salonul a activat nu atât pe traducătorii
adevărați, cât pe editorii francezi. Care sunt
- teoretic - mai receptivi, în perspectiva
Salonului, la potențialii cumpărători și la
participarea masivă a mass-mediei.
   Activitatea traductivă - o muncă de fur-
nică în Absolut, dacă ne gândim la tot ce
se petrece înainte de traducere. în primul
rând, este dorința și voința de a fi la curent
cu ce se scrie în România; revistele de spe-
cialitate, internetul, prietenii, apropiații
sunt punți de legătură continuă. Personal,
am și plăcutul privilegiu de a conduce, de
trei ani, un cerc de lectură în limba română
la Lyon, pentru Festival du Premier roman
de Chambny, ce are vocația de a desemna
un laureat ales dintre debutanții în roman
ai anului, în cadrul unor festivități desfășu-
rate pe parcursul a trei zile, cu participarea
mai multor țări, Franța, Spania, Germania,
Italia, Portugalia, Marea Britanie și, de trei
ani, România. Aici au fost semnalați Ame-
lie Nothomb și Houellebecq, de exemplu,
la apariția primului lor roman; tot aici au
fost relevate până acum două scriitoare ro-
mânce aflate la debut în roman: Corina
Sabău, cu Blocul 29, apartamentul 1, și
Marta Petreu, cu Acasă, pe Câmpia Arma-
yyh edenului. Pe lângă ele, am citit desigur
alți zeci de debutanți în roman. Uneori ale-
gerea este grea, cum s-a întâmplat și anul
acesta, când imediat după Marta Petreu
s-a situat, doar la un punct, un alt bun ro-
man: Aproape a șaptea parte din lume, scris
de Cătălin Pavel, o revelație a literelor ro-
mânești. După modelul grupului nostru, au
mai apărut unul la Paris și altul în Cham-
bery, așa încât desemnarea laureatului a câș-
tigat în obiectivitate. Că preferința noastră
a fost întemeiată ne-a dovedit-o faptul că
traducerea romanului Martei Petreu în
franceză a fost reținută de prestigioasa edi-
tură L’Âge d’Homme, care i-a publicat pe
Mateiu Caragiale, pe Blaga, printre alții.
   Trebuie menționat faptul că rar se în-
tâmplă ca editorii fancezi să propună o tra-
ducere din română. în majoritatea cazuri-
lor, traducătorul este cel care selectează,
după criterii proprii, o operă, un text pe
care încearcă apoi să-1... plaseze. Ca tra-
ducător, trebuie să cunoști și linia editorială
franceză, așa încât textul pe care-1 propui să
corespundă exact criteriilor urmărite de
editorul căruia te-ai adresat, relative la for-
mă, precum și la conținut. O editură ca
POL, care-1 publică pe D. Țepeneag, nu va
publica un clasic! Jacqueline Chambon a

publicat la editura ce-i poartă numele și
scriitori români de factură clasică, precum
Rebreanu, și scriitori de factură modernă,
precum Camil Petrescu, Hortensia Papa-
dat-Bengescu, Marin Sorescu. Și mai apoi
contemporani de ultimă oră (Dan Lungu).
   Traducătorul pasionat face muncă de
benevolat, în cele mai multe cazuri: la tim-
pul pe care-1 necesită citirea unei cărți tre-
buie adăugat cel destinat prezentării, cât
mai atrăgătoare, a cărții și acela pentru tra-
ducerea unui eșantion. Urmează găsirea
unui editor - lucrul cel mai dificil, așa cum
îl mărturisesc toți traducătorii. Mai puțin
pentru cei din engleză sau pentru traducă-
torii care oficiază pe lângă unii mari edi-
tori. Dar nici ei nu sunt „ascultați“ în-
totdeauna. Fiindcă și în domeniul editării
intervine, belasși vai!, legea pieței. Și a...
modelor!
   Putem spune că literatura română oferă
o gamă largă (dacă rămânem în sfera mer-
cantilă!) de creație, că toate formele sunt
reprezentate, de la cele realiste la cele oni-
rice, trecând prin narativ, istoric, poetic,
autobiografic, tragic, umoristic... polițist!
dacă trebuie să o luăm după criterii sim-
ple de clasificare a romanului; ca să nu mai
vorbim despre teatru sau poezie. Așadar,
este loc pentru toată lumea și pentru toți
traducătorii de literatură română!
   Rezumând, problemele majore ale tra-
ducerii sunt două: actul traductiv în sine și
publicarea. Prima este migala anonimului
în fața ordinatorului, lupta cu sintaxa româ-
nească, de cele mai multe ori întortocheată,
alegerea unei conotații din multitudinea pe
care o oferă un cuvânt polisemantic, clari-
ficarea unei formulări aparent obscure sau
păstrarea obscurității dacă este voită, adap-
tarea unei situații, căutarea înfrigurată în
dicționare - unilingve, bilingve, istorice,
unele pe suport de hârtie, altele Online - a
unor termeni specifici sau a unor regiona-
lisme. în plus, după ce ți-ai însușit întregul
text, te-ai îmbibat cu el, trebuie prins rit-
mul scrierii originale, care trebuie redat (ca
să folosim un termen proscris de profeso-
rii de română!), reconstituit. Nu ai voie, ca
traducător, nici să scrii un text mai frumos
(mai bun) decât era în original, nici să-l faci
mai slab, mai neplăcut. Pare fraza Martei
Petreu (ca să dăm un exemplu) bolovănoa-
să precum pământul ce cade peste sicriul
mamei cu a cărei înmormântare se deschi-
de narațiunea, pare ea mângâietoare și plină
de poezie atunci când descrie câmpia tran-
silvană sau creionează peisajele și scenele
copilăriei, este o povestire când veselă, când
(în cea mai mare parte) tristă, apăsătoare
(vezi aparenta lungime a ceremonialului de
înmormântare în legea iehovistă), la fel va
(ar) trebui să sune și în limba franceză. O
limbă clasică, în fond, smălțuită cu termeni
și expresii dialectale într-o aritmetică stric-
tă. Pentru subsemnata, problema regiona-
lismelor este una dintre cele mai spinoase!
Cum să traduc ardelenismele Martei Petreu
dintr-un sat în care oamenii participă
(chiar) la deformarea unor regionalisme
prin pronunția specifică! Cum să identi-
fici din primul foc derivatul saftiu din „sas-
chiu“ cu varianta „zaschiu“, cum să traduci
„roit“ și alte „cipci“ când vocabularul regio-
nal pe care l-am înregistrat cu toții în-
tr-un colț de țară în copilăria nostră este cu
totul altul (în cazul meu, oltenesc)? Un
lingvist ar fi tentat să vorbească aici de dis-
glosie, din cauza coexistenței unui grai spe-

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 5

cific în concurență cu limba literară, feno-
men de care însăși naratoarea cărții Acasă,
pe Câmpia Amu,ghedonului este conștientă
(când începe să fie corectată de învățătoa-
rea ei). După ce mi-am clarificat termenul,
apare o altă problemă, de natură stilistică
acum: în ce stil, în care grai/dialect vor
vorbi ardelenii Martei Petreu în versiunea
franceză? Opțiunea mea a fost occitana. Cu
speranța că cititorul francez mediu va ghici
sensul sau va ști uncie să caute un termen
sau altul... Exemplele sunt numeroase, dar
nu vrem să facem un curs de traductologie,
ci să răspundem întrebării pe care revista
dv. ne-a adresat-o.
   Da, în cazuri excepționale, precum cel
fericit din martie 2013, Franța se implică,
prin Centre National du Livre (CNL pentru
inițiați), care este în contact cu ICR Paris,
cu asociația de traducători de literatură
română, mai puțin direct cu traducătorii
independenți. Desigur, analizele și judecata
de valoare a interlocutorilor cu care CNL-ul
conlucrează sunt luate în considerație în
organizarea evenimentului în totalitatea sa,
în acordarea de subvenții pentru publicare
și traducere. Dar și dosarele depuse de către
editorii fancezi au importanța lor. în cele
din urmă, din punctul de vedere al tra-
ducătorului, cred că cel mai important este
să găsești și să convingi un editor că auto-
rul pe care-1 traduci și îl propui merită să
fie cunoscut în spațiul francofon. Și sunt
atât de mulți scriitori români încă necunos-
cuți sau prea puțin „exploatați"... Pentru ei
merită să ne dăm și timpul, și energia noas-
tră - de simpli traducători!




JEAN-Louis COURRIOL
pnf. univ. di: de stat de limba și literatura
română și traducere la universitățile
din Lyon și Pitești, traducător

Viitorul Salon du Livre din Paris 2013
este, intr-adevăr, un eveniment care nu
trebuie pierdut. Un prilej de a face - în
sfârșit, aș zice - cunoscute valorile autenti-
ce ale culturii românești în lume. Vreau
să spun mai întâi că fericita schimbare a di-
recției Institutului Cultural Român de la
București, numirea profesorului Andrei
Marga în fruntea acestei instituții, împreu-
nă cu persoane de calitate cum ar fi dom-
nul Vladimir Simon, de exemplu, este de
foarte bun augur pentru a aborda acest for
de mare importanță la Paris peste câteva
luni.
    Contrar unor zvonuri politic orientate
de foștii ocupanți ai locului, declarațiile
domnului Marga sunt elocvente și nu lasă
niciun dubiu în privința orientării hotărât
obiective și strict culturale a instituției res-
pective. Era și timpul. S-a pierdut mult în
încercări zadarnice de a impune, în spirit
de „gașcă", unele texte de foarte joasă va-
lență literară, când, în mod evident, justifi-
carea unui Institut Cultural Român nu
poate fi decât să promoveze rădăcinile au-
tentice ale literaturii române, în interesul
tuturor scriitorilor români din trecut, din
prezent și viitor.
    Vă rog să-mi permiteți aici să mă refer
la propria mea experiență de profesor de
limba, literatura română și traducere la uni-
versitățile din Lyon și Pitești. De mai mulți

ani m-am hotărât să traduc și să public din
operele mari ale literaturii române: Emi-
nescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,
Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Marin Preda,
Marin Sorescu, Augustin Buzura, Ion Bă-
ieșu sunt printre cei pe care i-am tradus și
publicat în Franța. Romancierul francez
Marcel Ayme a fost tradus în românește
la Editura Minerva ca rezultat al muncii de
cercetare conduse de noi în cadrul Institu-
tului „Liviu Rebreanu" de Traducere Lite-
rară și Simultană, creat acum 11 ani la
Universitatea din Pitești.
   Modul de a lucra, pentru mine, este
simplu: traduc ceea ce mi se pare că merită
să fie cunoscut în Franța. După aceea pro-
pun aceste traduceri unor editori, cu spe-
ranța că vor fi îndeajuns de deștepți ca să
înțeleagă valoarea lor.
   E clar că perspectiva Salonului de la Pa-
ris îi va stimula pe editorii francezi să se
intereseze de literatura română, dacă n-ar
fi în joc decât speranța unor subvenții
necesare. Am obținut unele contracte pen-
tru traduceri deja făcute din Liviu Rebrea-
nu, Cezar Petrescu, Bogdan Teodorescu -
un tânăr și foarte talentat scriitor de roma-
ne de politic-fiction și polițiste. De aseme-
nea, pentru romanul Martei Petreu, pre-
miat la Festivalul Primului Roman de la
Chambery 2012. Sperăm să putem publi-
ca și traduceri deja făcute din poeziile lui
Lucian Blga, Delirul lui Marin Preda și așa
mai departe.
   Credem, de asemenea, că, sub direcția
unui intelectual recunoscut ca domnul An-
drei Marga, Institutul Cultural Român ar
trebui să creeze o școală internațională de
traducători români și străini, în stare să-i
formeze pe viitorii traducători din română,
în loc să lase să se instaleze situația de ama-
torism care domnește actualmente și care
dăunează grav receptării literaturii române
autentice în lume. Suntem dispuși să extin-
dem activitatea începută la Universitatea
din Pitești în slujba acestui scop și să ne
oferim competențele Institutului Cultural
Român în această direcție esențială.
   Sper că am putut răspunde întrebări-
lor dvs. pentru frumoasa revistă Apostnf




Laure Hinckel
traducătoare

■ MI FACE mare plăcere să răspund acestei
anchete și să povestesc despre pregătiri-
le pe care le fac pentru Salonul Cărții de
la Paris. Orice traducător francez se bucură
când literatura țării din care urmărește orice
tresărire este adusă în prim-plan. Precum
se știe, Salonul Cărții este primul salon
francez ca amploare și ca expunere media-
tică. Or, chit că nu suntem noi decât în
plan secund, în spatele scriitorilor, noi, tra-
ducătorii, ne bucurăm pentru că o astfel de
manifestare aduce meseriei noastre un plus
de recunoștință.
   Așadar, ce pregătesc? Am terminat în
cursul anului romanul lui Eugen Barbu,
Groapa, care apare la Denoel în noiembrie
2012. Lucrez la Matei Brunul, romanul lui
Lucian Dan Teodorovici. Va fi publicat de
Editura Gaia, o editură excelentă, care îl
editează și pe ultracelebrul Jorn Riel, ca
să nu dau decât un exemplu. Pregătesc, de
asemenea, romanul lui Varujan Vosganian.

Lucrez împreună cu Marily Le Nir. Amân-
două avem de-a face cu un volum enorm
de lucru și a trebuit să ne împărțim această
carte - celălalt motiv era că amândouă am
avut un conp de foudre pentru Cartea șoap-
telor și niciuna nu a putut renunța.... Cartea
apare la Edition des Syrtes, o casă de edi-
tură de înalt nivel, care, anul acesta, publică
trei autori români (Dinu Pillat, tradus de
Marily Le Nir, Vosganian, de care am po-
menit, și Radu Aldulescu, în traducerea lui
Dominique Ilea). In sfârșit, lucrez la eseul
lui Lucian Boia despre elitele românești în-
tre anii 1930 și 1950.
    Aș vrea să spun cititorilor revistei Apos-
tnf că Salonul Cărții este numai începutul
unei recunoașteri, că interesul pentru lite-
ratura română va fi de atunci încolo și mai
mare, dar, mai ales, va fi mai diversificat.
Suntem acum pe pragul de a atinge „masa
critică". Nu explic, cititorii Apostnfului știu
foarte bine ce înseamnă. Pentru prima dată
avem pe piața franceză un număr mare de
traduceri din mai toate genurile de litera-
tură: aproape suficient pentru ca publicul
să își facă o idee despre temele, genurile,
stilurile scriitorilor români. Mai este mult
de descoperit, desigur.
    Ce trebuie amintit, de asemenea, este
munca susținută de Association des Traduc-
teurs de litterature roumaine, al cărei secre-
tar sunt de câțiva ani (Dumitru Țepeneag
este președinte și Mirella Patureau - tre-
zorier). La fel cum traducătorii de japoneză
au pornit în anii ’70 de la aproape zero, și
noi tragem de câțiva ani, cu chiu cu vai, și
încercăm să ne promovăm literatura: au
fost întâlnirile traducătorilor din Europa
care au avut loc la Paris, la ICR și cu o mare
susținere a institutului; a fost crearea revis-
tei on-line Seine&Danube-, este încercarea
de a ne promova unii pe alții în loc să ne
tragem țepe pe la spate; anul acesta, am
inițiat o „scoatere la iveală" a tuturor tra-
ducerilor terminate sau aproape. Am con-
statat cu toții cât de rău este când profe-
sioniști ca noi lucrează atât de izolat: mai
mulți colegi lucrau la aceeași carte fără să fi
știut unii de alții. De ce am amintit de cole-
gii japonezi? Pentru că au trecut și ei prin
acest purgatoriu...




Marily Le Nir
traducătoare

VESTEA NEAȘTEPTATĂ și surprinzătoare că
România va fi țara invitată la Salon du
Livre 2013 ne-a venit chiar în cursul Salo-
nului 2012. ICR Paris a reacționat instanta-
neu, iar Simona Rădulescu a făcut o mun-
că extraordinară de prospectare a editurilor,
în cursul Salonului și imediat după, îm-
preună cu Laure Hinckel. Aceasta a făcut
o listă de cărți traduse și de cărți în curs de
traducere, cred că dânsa v-ar putea-o comu-
nica pentru Apostnf. Cu ocazia aceasta s-a
adeverit că mai mulți traducători, neavând
relații unii cu alții, lucrau la aceeași carte!!!
Existau și cărți deja traduse, care nu aștep-
tau decât posibilitatea de a fi publicate. Es-
te și cazul meu, pentru O istorie a români-
lor, publicată în 1998 la Fundația Culturală
Română, Centrul de Studii Transilvane din
Cluj. Eu tradusesem cartea după manuscris
(adăugând și o activitate „critică", de obser-
vații critice, în schimburi repetate de idei

6 • APOSTROF

• Atelierul lui Brâncuși. Centrul Pompidou, Paris. Foto: M. P.

cu Z. Ornea și cu Dinu C. Giurescu), însă
cartea nu a găsit editor în Franța.
    Faptul că România este invitată la Salo-
nul 2013 a trezit interesul editurilor, prin-
tre care și al unei edituri pentru cartea men-
ționată. Rămâne de văzut cum se vor
distribui subvențiile...
    Problema schimbării de direcție la ICR
București (și nu numai) ne-a cam „trau-
matizată Toți traducătorii au reacționat
rapid: ne temem ca echipa veche, la curent
cu toate pregătirile, să nu fi fost înlocuită
cu „o echipă de schimb" mai puțin „pusă
în temă". Andrei Marga, pentru care am
o deosebită stimă, poate fi un președinte
excelent, însă cum se va descurca noua
echipă cu toate lucrările în curs? Cum stăm
cu subvențiile în perioadă de restricții
bugetare? Am aflat că cererile de subvenție
făcute înainte de luna iunie 2012 vor fi pri-
mite. Pe urmă???
    Prezența României la Salon a stârnit un
val de cereri de traducere. Toți traducătorii
au fost chemați să facă un efort. In ceea
ce mă privește, voi avea de prezentat o car-
te la Noir sur Blanc, deja tradusă, dar cu
apariția la începutul lui 2013 (Supunerea
lui Eugen Uricaru). Am tradus Așteptând
ceasul de apoi a lui Dinu Pillat, pentru Edi-
tura Syrtes; împreună cu Laure Hinckel
traducem Cartea șoaptelor a lui Vosganian,
iar împreună cu Odile Serre, o culegere de
eseuri a lui Norman Manea, la Le Seuil.
Am avut și alte propuneri, printre care la
Mercure de France, dar am fost nevoită să
refuz, din cauza lipsei de timp!, și am trans-
mis „comanda" unei tinere colege.
    Deci, activitatea de traducere este inten-
să în câmpul traducătorilor de literatură




română. Sperăm că acest val de interes pen-
tru literatura română nu va dispărea odată
cu închiderea Salonului! Dimpotrivă, spe-
răm că această curiozitate pentru literatura
unei țări pînă acum prea „disprețuite" în
mediile franceze, din cauze bine cunoscu-
te, să continue și să aducă cititorului fran-
cez imaginea unei țări cu o cultură bogată
și diversă, demnă de interes multilateral!




Monica Salvan
traducătoare

IMI ESTE greu să scriu despre un domeniu
în care am dus puține lucruri până la ca-
păt, adică până la publicare. Sigur, am tra-
dus articole din română în franceză pentru
reviste universitare. Am fost acceptată în
Asociația Traducătorilor de Limbă Româ-
nă din Franța și am publicat pe site-ul lor
o parte din Poemele de trecere ale Doinei
loanid. Dar multe dintre intervențiile mele
s-au petrecut oarecum în culise...
   Am devenit profesoară de limba fran-
ceză în învățământul secundar din Franța
în anul 2001, în urma unui concurs națio-
nal numit CAPES. Prima mea experiență no-
tabilă de traducere c legată de festivalul
Printemps balkanique din Normandia, în
2008. Propusesem trei autori pentru anto-
logia pe care urma s-o publice o editură
pariziană, ITnventaire. Erau extrase din
proza Ruxandrei Cesereanu și poeme de
Doina loanid și Augustin loan. Proiectul
avansase destul de bine, contractele tradu-
cătorilor și ale autorilor au fost întocmite
și chiar semnate. Au intervenit apoi niște

întârzieri din partea editurii, iar festivalul
normand consacrat României a trecut fără
ca antologia să apară. Oportunitatea lansă-
rii cărții după acest eveniment a fost pusă
sub semnul întrebării, iar editoarea a sfârșit
prin a renunța.
   Anul acesta, ocaziile de a vorbi despre
literatura română au fost numeroase în
Franța. Traducătoarele confirmate, foarte
solicitate, au transmis (și) numele meu
unor edituri. Am redactat fișe de lectură
la solicitarea acestora din urmă, interesate
să publice în special prozatori. Reacțiile au
fost variate: romanul este prea lung sau,
dimpotrivă, prea scurt, povestea este prea
românească... Am primit inclusiv un răs-
puns ezitant: vom vedea după Târgul de la
Frankfurt, în funcție de tendințele de acolo.
   Sunt în așteptarea unui răspuns după
o prezentare recentă a romanului Noapte
bună, ccpii! al lui Radu Pavel Gheo, pe care
l-am citit la sugestia prietenei mele Mihaela
Ursa. Foarte probabil e cam târziu pentru
Salonul Cărții de la Paris din 2013. De data
aceasta am contactat-o eu pe directoarea edi-
turii, cu recomandare din partea unui coleg
profesor și traducător din limba islandeză;
traducerile lui nu sunt confidențiale, cum
s-ar putea crede: autorii pe care îi transpu-
ne în limba franceză se vând în zeci de mii
de exemplare. Și nu e vorba doar de auto-
rii de romane polițiste. O dovadă că lite-
ratura țărilor „mici" are șansele și căile ei.
■
Anchetă realizată de
Marta Petreu

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 7

    N. Steinhardt și
    farmecul incertitudinii

Irina Petraș

CARTEA (NUMĂRUL 8
în seria de Opere
editată de Polirom: In-
certitudini literare, ediție
de George Ardeleana,
repere biobibliografi-
ce de Virgil Bulat, Iași:
Polirom, 2012, 340 de
pagini) reproduce volu-
mul cu același titlu apă-

rut la Editura Dacia (Cluj-Napoca, 1980).
în Scurt cuvânt-înainte, autorul își definește
maniera critică prin raportare la mecanica
cuantică. Pornește, metaforic - așa cum
știința însăși apelează la metafore pentru
a-și numi și explica descoperirile -, de la
principiul incertitudinii al lui Heisenberg
suprapus efectului de observator. Rezumând
foarte simplificat, înlocuirea, în descrierea
atomului, a conceputului de orbită circu-
lară cu cel de nor lasă loc probabilităților,
relativismului, incertitudinii. Determinarea
poziției și vitezei unei particule conține
erori nu doar fiindcă observatorul imprimă
modificări, fie ele oricât de infime, obiec-
tului măsurat, ci și fiindcă manifestarea ca
dualitate undă-particulă (corpuscul) spo-
rește ambiguitatea și latențele oricărui
enunț-definiție. Mai mult, observatorul
însuși suportă modificări în cursul măsură-
torii pe care o întreprinde. Perspectiva aceas-
ta e aplicabilă, crede Steinhardt, criticii lite-
rare. „Irezistibil relativizam" fiind totul,
„nu mai puțin decât fotonul, criticul, prin
însăși analiza lui, deviază poziția creatoru-
lui și a operei sale". Situându-se împotriva
oricăror tendințe de „dogmatism și trufie",
N. Steinhardt utilizează cu grație incerti-
tudinea în aprecierile sale critice, comenta-
riul funcționând după legi similare cu ale
microcosmosului: nu trasează o orbită ne-
tă, un chenar definitiv operei cercetate, ci
se înscrie în norul de sensuri și latențe al
acesteia, căutând singularități, paralelisme
„la distanță", diferențe și aproprieri. Cum
vicisitudinile vieții i-au arătat „caracterul
neabsolut și nefinal, ci multiplu și discu-
tabil al teoriilor estetice și etice", textul cri-
tic devine un excelent intermediar al liber-
tății. George Ardeleanu își intitulează, de
altminteri, solidul studiu introductiv chiar
Incertitudine și libertate. Ieșind de sub obse-
sia absolutului și de sub tirania unului, cri-
ticul își ia în sarcină mult mai complicata
misiune de a găsi un alt desen - de prefe-
rință unul senin și echilibrat, fiindcă auto-
nom - în covorul gândirii tradiționale asu-
pra unui subiect. Libertatea interpretului
de artă intenționează, indirect ori progra-
matic, să propună o nouă viziune, care să
elibereze privirea de anchilozări tradiționa-

le și dobândite, de pre-judecată. îmi vine
în minte cartea lui Eugenio Barba, Casa în
flăcări: Despre regie și dramaturgie (Nemira,
2012, trad. Diana Cozma). Printre altele,
teatrologul și regizorul italian rezumă ast-
fel ținta inovărilor sale: „să transform pri-
virea în viziune". Aceasta se poate realiza
prin contracararea unei anume setări a cre-
ierului uman, aceea de a pre-vedea desfă-
șurarea unei acțiuni și a-i anticipa meca-
nic parcursul și sfârșitul: „Văzând începutul
unui gest sau al unei acțiuni, creierul sare
la o concluzie" și se privează de gândul ac-
tiv și incert care adastă pentru a înțelege,
care reface, pe cont propriu, deconstruind
labirintic și înstrăinat, înțelesul textului co-
mun. De aceea, pentru un teatru al neli-
niștii, „obiectivul era de a înșela aștepta-
rea cinestezică. Voiam ca spectatorii să își
proiecteze propria lor justificare asupra ac-
țiunilor unei scene care în final avea o va-
loare sau un sens diferit de cel arătat de ac-
țiuni. Prin acest oximoron senzorial, puteau
trăi experiența unei experiențe, a unei rea-
lități glisante, turbulente care nu se lăsa do-
minată la prima vedere și pretindea a fi
scrutată". Rezultatul e un păienjeniș de posi-
bile sensuri, similar norului lui Heisenberg.
în același fel, incertitudinile literare ale lui
N. Steinhardt își autoinduc neliniștea și nesi-
guranța pentru a căuta sensuri tainice, sur-
prinzătoare prin simplitatea lor copilăroa-
să. Pornind de la Jules Verne, de pildă, va
conchide că „există și va exista mereu [... ]
o sete de simplicitate și o nevoie de certi-
tudine care sălășluiesc în mintea adultului
ca o trăsătură prelungită din stadiul copilă-
riei și păstrată în penumbră". O „inimă și
o căutătură de copil" sunt instrumentele
libertății și ale gândirii active. în felul în
care pentru Iordan Chimet, și el comentat
în cartea incertitudinilor, „suprarealitatea
există, oamenii îi spun realitate". Simplita-
tea secondată de o cultură peste medie și
de o vastă bibliotecă-martor poate spera
accesul la esențe. Fiindcă „niciun univers
nu este complet și unic, «gata la cheie» și-n
stare de funcționare fără de precipitantul
denumit artă" (Eminescu credea tot astfel
că poezia nu e „gata ca o fotografie", căci
sunt „puteri constructive în noi"), saltul de
laprivire (comună, rutinată) la viziune (per-
sonalizată, îndrăzneață, subiectivă - „orice
interpretare tăgăduiește perfecta obiectivi-
tate") e tentat în fiecare comentariu. „Nu-
mai ochiul omului (conștiința sa totaliza-
toare, percepția sa de însumare, contextul
său integrator, eul său nedefinibil) făurește
și menține teatrul" lumii artistice și al lumii
în întregul ei. Polul cunoscător, ar zice Camil
Petrescu, și realitatea necesară sunt aduse
prin efortul cunoașterii unul în pragul celei-
lalte, cu ajutorul cuvântului și al valențe-
lor sale multiple și libere. Textele despre
literatură și pictură lucrează pe principiul
contracarării efectului de pre-gândire, pre-
vedere. Din lene ori comoditate intelec-
tuală, cititorul, specializat ori nu, sare pe

scheme deja configurate de predecesori și
le aplică mecanic, ca și cum ar fi certitu-
dini. Steinhardt lasă norul de incertitudini,
probabilistic și viu, în alertă, se înscrie în
forfota lui și culege sau formulează opinii
divergente, nu neapărat fundamental alte-
le, dar cu un sâmbure de noutate, de con-
trarietate care să scoată polul cunoscător
din indolența datului. Privirea amănunțită
și scrutătoare, dispusă să primească și să
proceseze oricâte atingeri și intersectări,
motivează și pledoaria sa în favoarea impre-
sionismului. Atras de ceea ce e dincolo de
„amăgitoare părelnicii", pictorul impresio-
nist pictează „ansambluri de molecule și
atomi, mișcarea browniană, forfota punc-
telor materiale și curgerea nanosecundelor"
transmițând privitorilor artei lui „dubla
senzație (melancolică și fermecătoare) a
ruperii realității în tainice componente".
Eliberat de vederea globală a locurilor co-
mune, ochiul accede la fragment, particulă,
detaliu, ținând „teatrul" în picioare. Realis-
mul e ceea ce vezi cu ochii și cu imaginația,
deopotrivă, e un transfer permanent de
„realism" între lumea reală și receptarea ei
activă. Scaunul lui Van Gogh, fotoliile cu
huse albe ale lui Petrașcu, ușile lui Ghera-
sim exaltă vorbirea lucrurilor. în orice inter-
pretare, intră în joc un temperament, o per-
sonalitate. „Totul, în artă, nu-i să fii
obiectiv, ci să citești (în forme și culori, în
cuvinte, în sunete) spectacolul", să te lași
impregnat de „misterul încâlcituri!" care
intensifică farmecul și „desfide orice pri-
cepere prea clară, orice răspuns prea răspi-
cat". O competență îndoită și cutezătoare.
   N. Steinhardt aplică metoda aceasta gli-
santă și când e vorba despre propria expe-
riență de viață. închisoarea, de pildă, nu e
descrisă în culorile negre obișnuite și oare-
cum stereotipe, ci măsurată dintr-o per-
spectivă nouă, uimitoare, în care liberta-
tea nu e exclusă. Vorbind despre personajul
Iui Buzura din Fețele tăcerii, notează: „vie-
țuirea în subteran, în nenorocita aceea de
trapă, în ascunzișul acela infect i-a dezvă-
luit vremelnicia tuturor lucrurilor și l-a ridi-
cat deasupra tărășeniilor traiului pur in-
stinctual", l-au învățat ce e viața, știe mai
mult despre ea decât cei care au trăit în câr-
ciumi, la ședințe, la cozi. Ca și pentru Os-
car Wilde, „închisoarea și suferința nu au
fost experiențe inutile", a învățat ce e rea-
lul, a urmat „școala realității". închisoarea,
dar și mănăstirea devin locuri de evadat din
cercul condiționărilor exterioare, retrage-
re din lume, voită sau impusă, dar accep-
tată și exploatată din plin.
   Lecturile sunt chiar trepte înspre inte-
grarea ființei prin valorificarea privirii in-
certe și libere pe care arta o propune. în
plus, Arta asigură ținuta și în cele două arte
derivate și implacabile, arta de trăi și arta
de a muri. Steinhardt îl citează pe Malraux:
„Nu spre a muri mă gândesc la moartea
mea, ci spre a trăi". îmi convine această po-
tențare a vieții prin gândul lucid al fini-
tudinii.
   Gheorghe Grigurcu are dreptate să re-
țină „chipul delicios subiectiv" în care scri-
sul lui Steinhardt capătă un aer de confe-
siune intelectuală. în toate paginile sale e
un efort continuu de înțelegere, de cuprin-
dere, de mlădiere.

8 • APOSTROF

    Două cărți
    de Andrei Pleșu

Ștefan Borbely

Deschid computerul
și printre mesajele pe
care „spamur nu a reușit
să le deselecteze este și
unul care vorbește înspu-
mat despre „nishte kestii
românești^. Ironii subur-
bane, „dezvăluiri” acide,
caustice și - mai ales - or-
goliu psihologic de om

„avizat”, ca sinonim pentru înciudare și
omnisciență. O simplă căutare pe internet
pe teme autohtone generează o vastă paletă
de grobianisme cinice, împărțite între sar-
casme hohotitoare, vituperări justițiare, vio-
lențe subculturale și lehamite. Nicăieri o
vorbă senină, un crâmpei de lumină, calm
contemplativ sau înțelepciune: România
mileniului ni arată ca o rezervație de nevro-
tici agitați, enervați de politică și de bana-
lul țării în care le-a fost dat să se nască,
vitrolați de revanșisme, gata să dea cu pum-
nul, cu piciorul, cu ce s-o nimeri, în orice
sau oricine, fie el om sau idee. Microso-
cialul rostuit al anilor de dinainte de 1990
s-a dus pe apa Sâmbetei, locul lui fiind luat
de sedentarismul exasperat al statului în
fața televizorului, prelungit în dinți scrâș-
niți, înjurături, cinism și lehamite. România
e, clinic vorbind, o țară înfrântă pe termen
lung de coruptocrație, bolnavă, antimeri-
tocratică, blocată la vârf de șmenari șme-
cheri și de o suprainstituționalizare suicida-
ră, întreținută de o clasă socială - cea a
politicienilor venali - la a cărei proliferare
cancerigenă nimeni nu se gândise înainte
de 1989, în pofida analizei lucide și nepăr-
tinitoare care ne spunea că o țară care a avut
38 de guverne în doar 20 de ani de de-
mocrație liberă, cum s-a întâmplat la noi în
mult-idealizata perioadă interbelică, nu prea
e pregătită pentru eficiență și stabilitate, cu
excepția acelora asigurate de dictatură.
   Cele două cărți din 2011 ale lui Andrei
Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții, res-
pectiv Față către față: întâlniri și portrete,
publicate de Editura Humanitas, răspund,
în ultimă instanță, unei întrebări esenția-
le: cum pot rezista, într-un asemenea cli-
mat împovărător, intelectualii? Cei ce știu,
care înțeleg, care vor o altă lume. în cinci
feluri, dacă stăm să le numărăm atent. Pri-
mul e idealismul maculat: intri efectiv, con-
știent în jocul ambiguu al puterii și să te
lași mânjit de el, sperând că apele se vor
limpezi și că vei putea să „implementezi”
proiecte. Al doilea e cioranismul exasperat,
întins pe vastul palier dintre cinismul caus-
tic și bufoneria metafizică. Să te detașezi,
cu alte cuvinte, în mod histrionic de siste-
mul care te absoarbe, dar să lași geamul
deschis către el, pentru ca sadomasochismul
să-ți funcționeze trepidant, ținându-te activ
în lipsa unei îndeletniciri mai lucrative. In-
telectualul critic ar fi a treia opțiune. E o
prelungire ingenuă a adolescenței revolta-
te: dacă ținem cont de anomia structurală
a discursului public în România de azi, e
calea cea mai sigură către vorbitul în deșert,
echivalentă cu o stare de grație și cu o auto-
narcoză. A patra cale e ceea ce, în Față către

față...., e definit ca „model Noica”: să prac-
tici sublimul credinței în valori transcen-
dente (filosofic, cultură, model paideic etc.)
și să te folosești de condițiile chiar negati-
ve pe care ți le oferă timpul în care ți-este
dat să trăiești pentru a le duce la bun sfâr-
șit. Constructivul sublim, cu alte cuvinte:
noicianismul implicit pe care Pleșu l-a trăit
înființând Colegiul Noua Europă (unic li-
man de normalitate „occidentală” pentru
foarte mulți intelectuali doritori să con-
struiască durabil în România), lansând și
sprijinind proiecte cu bătaie mai lungă, așa
cum este, de pildă, traducerea Septuafrntei.
    Toate cele patru sunt atitudini implica-
te în actul politic, prin complicitate sau re-
fuz, după caz. A cincea, pe care cărțile de
acum nu o cauționează, e marginalizarea
orgolioasă, decantată din refuzul - sublim
și el - al maculării: mulți o practică în zile-
le noastre, creând valori și instituții, de care
însă nu se vorbește, fiindcă ele nu fac parte
din sistemul de zgomot al vieții politice și
al presei de scandal care o cauționează. Pa-
radoxul textelor din cele două cărți de
publicistică semnate de către Andrei Pleșu
- multe dintre ele au apărut anterior în
Adevărul sau Dilema veche - este că, prin
forța lucrurilor, ele se nasc din chiar zgo-
motul pe care ar trebui să-l nege. în ultimă
instanță, Despre frumusețea uitată a vieții
(mai ales) sugerează o dilemă circumstan-
țială: te poți impune publicului din Româ-
nia de azi și altfel decât printr-un dialog
tensionat cu Puterea și cu simulacrul de co-
erență și de științificitate pe care ea o gene-
rează în mod haotic, numind-o „activitate
politică”? Majoritatea politicienilor noștri
nu pot deveni teme de interes constant -
spune explicit Andrei Pleșu - decât cu pre-
țul ridicolului și al grotescului descalificant.
Cu toate acestea, obsesia puterii e discrețio-
nară, inflația politicului fiind una dintre
distorsiunile axiologice majore pe care so-
cietatea românească le-a generat după de-
cembrie 1989, cu complicitatea unor vâr-
furi ale intelectualității noastre, mă grăbesc
să adaug. Mistificarea continuă să funcțio-
neze: tineri universitari se bat ca bezmeti-
cii să ajungă în parlament, foști umaniști
fac anticameră la talk-show-uri, doar-cloar
vor fi băgați în seamă, scriitori autentici își
subminează mercantil talentul, făcând pu-
blicistică în loc să scrie cărți de construcție.
Politicul dizolvă valori, nivelează cariere,
imbecilizează. Putem ieși din acest impas?
    Putem, spune Andrei Pleșu în Despre
frumusețea uitată a vieții, prin esențializare.
Cartea propune câteva „încercări de a ieși
din vârtejul actualității^, asimilabile con-
templativismului și terapiei realizate prin
„bucurie”. Existăm trepidant, spune cartea,
ne „administrăm” satisfacții, împliniri fru-
gale, dar nu mai suntem în stare să trăim
bucuria ca atare, s-o decantăm din valori
sustrase contingentului, cum ar fi meditația

despre sensul vieții, despre moarte, iubire
sau suferință, despre Dumnezeu, căutarea
Lui fiind singurul lucru cu adevărat impor-
tant^ în existența cuiva. O ramă de ansam-
blu de sorginte stoică (serenitatca) și o su-
perioară etică de esență creștină (iubirea)
aduc textele din carte sub aceeași umbrelă,
modelul propus fiind acela al „saltului” de
la ordinea imediată, politică a lumii la cea
elevată, subtilă a ei. Âșa cum era de aștep-
tat, anahoretismul nu-1 atrage pe Pleșu, nici
măcar ca ipoteză; dimpotrivă, modelul său
dominant e cel stoic, axat pe energiile acti-
ve pe care le generează un suflet pentru a
contracara mizerabilismul îndârjit, agresiv
din jur. Ceea ce explică inflația politicului
din volum, dar n-o face mai digerabilă.
   în completarea acestui program, Andrei
Pleșu pornește, în Față către față..., de la
două „bucurii”: aceea de a fi cunoscut câți-
va oameni esențiali în biografia sa (Noica,
Al. Dragomir, Andrei Scrima, Al. Paleo-
logu, Marin Tarangul, Theodor Enescu, M.
Șora, G. Liiceanu) și de a nu-i fi cunoscut
pe alții, care l-ar fi putut tulbura. în cen-
trul tuturor stă Noica, prin combinația din-
tre sublim filosofic și capacitatea de a-1 ex-
prima estetic. O povață: ,șă nu te înconjori
cu uși închise“. Reconfortantă e recunoaște-
rea histrionismului ca ingredient existențial
esențial, complexul de rol îngăduindu-ți nu
numai să te desprinzi flexibil de ceilalți, dar
să te și detașezi de tine însuți, a nu fi scla-
vul eului propriu fiind precondiția unei
vieți fericite, adevăr decantat de către An-
drei Pleșu și din „formula” propriei sale
structuri, identificată retroactiv în combi-
narea unei melancolii de premiant rigid cu
„frivolitatea” autocritică administrată de
către Marin Tarangul.
   Față către față... privește în sufletul lui
Andrei Pleșu mai adânc decât au făcut-o
volumele sale anterioare, semn că înainta-
rea în vârstă și bolile marchează scadențe
neobservate mai devreme. Esențială rămâ-
ne, în acest sens, conștientizarea opțiunii
între rigoare și finețe, între geometrism și
muzicalitate, prin privilegierea, firește, a
luxului manierist în competiția cu austeri-
tatea clasică. Nu se pune problema ca An-
drei Pleșu să aleagă altfel, întreaga lui viață
stând mărturie în acest sens; esențial e - o
spun și celelalte cărți, dar mai pregnant,
poate, aceasta din urmă - cât de vinovat te
poți simți alegând arabescul, atunci când la
originile tale maieutice se află Constantin
Noica... în ultimă instanță, întreaga operă
de până acum a lui Andrei Pleșu nu repre-
zintă altceva decât raționalizarea eufemi-
zantă a unei asemenea interogații...

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 9

cu Ochiul
jjBLIBER










„Tezele din iulie",
Teatrul „Bulandra"
și interzicerea piesei
Revizorul

Cristian Vasile


Anul acesta, la finele lunii septembrie,
s-au împlinit exact patru decenii de la su-
primarea piesei Revizorul, după Nikolai Gogol,
în regia lui Lucian Pintilie. Să reamintim câte-
va detalii ale împrejurărilor care au zguduit
atunci Teatrul „L. S. Bulandra". Un terifiant
comunicat din Scânteia anunța inchizitorial că
Biroul CCES a decis: „suspendarea spectacolu-
lui [Revizorul] și interzicerea de a fi reprezen-
tat pe vreo altă scenă din țară într-o aseme-
nea adaptare și va lua măsuri pentru ca astfel
de manifestări să nu mai aibă loc în viața cul-
turală din România" („Din partea Consiliului
Culturii și Educației Socialiste", Scânteia, 30
septembrie 1972). Dar mai important - pen-
tru istoricii vieții culturale și politice - este
preambulul acestui comunicat, care amintește
și de spectatorii avizați și vigilenți care au infor-
mat organele de partid și de stat: „Un mare
număr de spectatori s-au [sic!] adresat Con-
siliului Culturii și Educației Socialiste expri-
mând protestul și nemulțumirea față de mo-
dul cum a fost pusă în scenă, la Teatrul «Lucia
Sturdza Bulandra», piesa «Revizorul» de N.
Gogol. Montarea și adaptarea piesei denatu-
rează opera marelui dramaturg, atitudine in-
compatibilă cu rolul teatrului românesc - tri-
bună a prezentării autentice a valorilor culturii
naționale și universale". Ulterior, directorul
Teatrului, Liviu Ciulei, și-a pierdut funcția,
după o prealabilă demascare, iar regizorul
Lucian Pintilie și actorii au fost puși - la rân-
dul lor - la stâlpul infamiei.
    Deși există în istoriografia română impor-
tante volume de documente (vezi Liviu Mali-
ța, ed., Cenzura in teatru: Documente, 1948-
1989, Cluj-Napoca: Editura Fundației pentru
Studii Europene, 2006), precum și studii rela-
tiv numeroase despre informatori, agenți ai
Securității etc., nu a fost analizat îndeajuns
fenomenul delațiunii existent în mediile inte-
lectuale și artistice înainte de 1989. Este o
temă sensibilă, delicată, din mai multe moti-
ve: unii actori ai acestor evenimente încă tră-
iesc, nu avem încă toate piesele documentare
și nu în ultimul rând pentru că - în mai multe
cazuri - cele două părți (cel care a fost victimă
a denunțului și denunțătorul) sunt nume im-
portante ale culturii și vieții artistice. în plus,
în studiile istorice din posteomunism, accen-
tul a căzut mai mult asupra delațiunilor care
au ajuns la Securitate, cu exploatarea istorio-
grafică a documentelor păstrate în principal în
Arhiva CNSAS. Plângerile și delațiunile adresa-
te partidului au fost oarecum neglijate sau, în

orice caz, mai puțin explorate. (Există, desi-
gur, și motive obiective, care țin de dinamica
accesului la diverse arhive.) Mai jos vom vorbi
despre un astfel de document. El are relevanță
și pentru istoria politică (a regimului Ceau-
șescu), pentru așa-numitul comunism dinastic
care se va instaura în România încă din dece-
niul opt, prin cooptarea Elenei Ceaușescu,
deoarece stă mărturie pentru a documenta
procesul de ascensiune al soției secretarului
general al CC al PCR. In al treilea rând, mate-
rialul este relevant pentru confirmarea impac-
tului puternic pe care l-au avut „Tezele din
iulie" în mediile artistice, unde s-a ajuns la tul-
burări în diverse instituții culturale. în fine,
documentul este semnificativ pentru istoria
Teatrului „L. S. Bulandra" și poate schimba
sau nuanța anumite percepții istoriografice
bine așezate după 1990 (îndeosebi în legătură
cu interzicerea - în septembrie 1972 - a spec-
tacolului Revizorul).
   Merită amintit și faptul că, în 1971, diverși
nemulțumiți de la Teatrul Național din Cluj
au sesizat organele de partid locale în privința
comportamentului presupus abuziv al direc-
torului Vlad Mugur. „Tezele din iulie" nu fac
decât să îi încurajeze; în cele din urmă, cunos-
cutul regizor decide să ia calea exilului. La
București, la Teatrul „Bulandra", se petrece
ceva similar. Directorul Teatrului, Liviu Ciulei,
și echipa sa de actori și regizori străluciți sunt
contestați vehement de o parte - minoritară -
a angajaților (autointitulați „comuniști și sin-
dicaliști"). în pofida deznodământului de la
Cluj, „rebelii" din Teatrul „Bulandra" nu mai
au încredere în mecanismele obișnuite de
petiționare (așteptarea lor se îndreptase spre
pedepsirea exemplară și rapidă a lui Vlad
Mugur, în speranța că Liviu Ciulei va îm-
părtăși o soartă similară; ei nu se adresează
doar Comitetului Municipal de partid, Secției
de propagandă sau CCES, ci direct Elenei
Ceaușescu, pe atunci doar directoare a In-
stitutului de Cercetări Chimice din București
(va deveni membră a CC al PCR abia la 21 iulie
1972): „Stimată doamnă Ceaușescu, vă scriem
dvs., pentru că în inima oamenilor vă bucu-
rați de multă încredere. Anii trecuți, ca noi,
colectivul din Cluj a sesizat organelor de acolo
cumplitele acțiuni ale lui Vlad Mugur. Și nu
s-a luat nici o măsură. Noi nu vrem să pățim
ca ei; cazul identic, Liviu Ciulei, se află la noi.
Cu el de ani de zile ne ducem o existență du-
reroasă. Vă rugăm respectuos pe dvs: cetiți
[sic!] alăturatul și înaintați-1 spre anchetare
unui for ce să nu dea dovadă de comoditate și
neclaritate politică. [...] 1972, ian[uarie]“
(Arhivele Naționale ale României, fond CC
al PCR - Secția de Propagandă și Agitație,
dosar nr. 18/1971, f. 10). Alăturat era ane-
xat un memoriu de protest (nesemnat, datat
decembrie 1971) - de fapt o delațiune de cea
mai joasă speță - care vizează întreaga echipă
creată de Liviu Ciulei.
   în protest - dactilografiat stângaci și une-
ori agramat - era vizat întregul directorat al
lui Liviu Ciulei, din 1962 până în decembrie
1971; în acest rechizitoriu sunt trecute în re-
vistă, inventariate și detaliate, toate așa-zisele
vini ideologice și artistice ale marelui regi-
zor, actor și scenograf. Punctul de reper fun-
damental al contestatarilor îl reprezintă
„Tezele din iulie", invocate ca „Documentele"
precum o Biblie a acestor „credincioși" ai par-
tidului - cum de altfel se și prezintă. Potrivit
denunțului, Liviu Ciulei - care s-ar fi angajat
solemn să respecte aceste „Documente" - nu
numai că s-a abătut de la spiritul lor, dar a
condus în continuare autoritar instituția; și
lista reproșurilor era lungă: bruscarea unor
salariați (luptători pe tărâm socialist), adre-
sări ireverențioase față de tovarășul Ceaușescu

(vinovat: actorul Victor Rebengiuc), utiliza-
rea abuzivă a colaborărilor externe, în timp ce
artiști din vechea generație sau neprieteni ai
directorului nu sunt distribuiți în piese și sunt
dezavantajați la salariu (în plus, existând per-
spectiva unei reduceri de personal, riscă să fie
concediați); secretarul de partid Toma Caragiu
a pactizat cu conducerea și beneficiază el în-
suși de privilegii; repertoriu întocmit discre-
ționar, fără consultarea colectivului, astfel încât
să fie „jucați" doar artiștii din „grupul de
sânge albastru" (partizanii directorului Liviu
Ciulei); în acest context, apărea și referirea la
repetițiile pentru piesa Revizorul, în regia lui
Lucian Pintilie: „Cu un grup de bărbați îm-
brăcați în femei, ce se pupă între ei, se pipăie
și cântă în cor (un cor ce nici nu e măcar în
textul autorului Leonce și Lena, corul fiind
invenția regizorului, [iar textul este] compus
din cuvintele «Pi-pi» și «Po-po»)! - adică ce
frumoasă e pederastia. finiți să vedeți. Ce are
comun poporul nostru, arta noastră națională,
cu aceste practici, invenții «regizorale», când
nici măcar nemții nu le-au acceptat! ? ([vezi]
Presa rfg). Să nu mai amintim de: Prcștii sub
clar de lună, Gluga pe ochi, repetițiile cu Revi-
zorul și multe, multe altele [subl. n.]“.
    Evident, acuzațiile erau foarte grave, mai
ales în condițiile în care manifestările și prac-
ticile homosexuale erau incriminate și sancțio-
nate de Codul penal din 1968. In mod perfid,
delatorii sugerau și circumstanțe agravante:
recidivele regizorului Lucian Pintilie, repre-
zentate prin: spectacolul Proștii sub clar de
lună, interzis chiar la inițiativa lui Nicolae
Ceaușescu; apoi Reconstituirea, filmul din
1969; piesa Ghsgape ochi (întunericul, de losif
Naghiu) - în regia lui Valeriu Moisescu -,
interzisă și ea cu puțin timp în urmă, în con-
textul asumării la vârf a „Tezelor din iulie
1971“.
    De fapt, păcatele ideologice și politice erau
cele mai importante; Liviu Ciulei era într-un
fel un reprezentant al capitalismului, care alcă-
tuiește repertoriul într-un mod ostil „Tezelor
din iulie". Pe moment, acești „memorandiști"
nefericiți, care - între decembrie 1971 și ia-
nuarie 1972 - cereau intervenția partidului, a
Elenei Ceaușescu în particular, nu au avut suc-
ces. A trebuit să se ajungă la o masă critică, la
mai multe delațiuni și vizionări„lămuritoare".
Intre timp, lui N. Ceaușescu însuși (prin bine-
voitori precum Aurel Baranga, dar nu numai)
i s-au tradus pe limba lui unele spectacole, în-
deosebi Revizorul - mai ales gesturile scenice
care ironizau inclusiv vizitele sale de lucru în
teritoriu. A contat probabil și trecutul regi-
zorului Lucian Pintilie în raport cu cenzura,
cu N. Ceaușescu personal chiar (v. Prcștii sub
clar de lună și Reconstituirea). Așa s-a ajuns
la momentul fatidic 30 septembrie 1972, când
Scânteia a reprodus comunicatul infam prin
care era anunțată suspendarea spectacolului
regizat de Lucian Pintilie.
    Probabil dimensiunile actelor cenzoriale
nu ar fi atins proporțiile cunoscute dacă nu ar
fi existat și multe dezbinări în interiorul medii-
lor artistice; care au făcut un mare rău lumii
teatrale. Nu este mai puțin adevărat că „Tezele
din iulie" au încurajat delațiunea. Dacă dela-
torii nu ar fi trăit - ca și cei pârâți - într-un
regim autoritar, dictatorial, ar fi fost ridicoli,
caragialești (vezi, de exemplu, rămânerea lor
în anonimat, cu pretenția totuși că reprezintă
ceva pentru arta teatrală și cultura română).

10 • APOSTROF

        Actualitate



            O „internațională" a unei
            personalități europene



Alexandru Singer

INTELECTUAL CU binemeritat prestigiu
clădit printr-o operă care nu are contes-
tări și nici inconsecvențe, care apără și con-
tinuă liniile fundamentale de evoluție ale
culturii europene și universale, care ascultă
și citește, mai mult decât vorbește și co-
mentează pe cei ce se exprimă și respectă
limbile în care s-a format - maghiara, ger-
mana, rusa, româna, franceza și altele. Ion
lanoși dă glas unei multiple experiențe de
viață cu modestie și bun-simț nu în bene-
ficiul personal, nu pentru a-și clădi un mo-
nument autobiografic, ci pentru a ajuta ci-
titorii, mai ales pe cei care nu au cunoscut
timpurile prin care a trecut el, să înțeleagă
și să valorifice învățămintele pe care le-a
adunat cu trudă, uneori cu suferințe, alte-
ori cu bucurii și satisfacții pe care unii nu
obosesc să le răstălmăcească. Și face asta cu
delicatețea (tot mai rar întâlnită) și respec-
tul față de adevărul factic confirmabil de
orice altă sursă, evitând tendințe conflic-
tuale.
    Cartea Internaționala mea: Cronica unei
vieți (Iași: Polirom, 2012) începe cu amin-
tiri despre orașul Brașov, unde s-a născut,
despre familia sa și contribuțiile ei la tra-
dițiile locale. Faptele și evenimentele trata-
te, uneori cu umor, par să fie selectate ast-
fel încât să ilumineze contraste, nostalgii,
dar și înțelesuri repetabile oarecum altfel în
prezent. Talentul de povestitor al autorului
ne oferă reale satisfacții de lectură și explică
totodată trăsăturile sale de caracter și îm-
prejurările în care acesta s-a format. Sunt
de remarcat stilul și particularitățile intere-
sante ale împletirii destinului personal cu
desfășurarea istoriei, adesea dramatică, și
totuși tratată cu obiectivitate. Sine ir a et
studio. Toate relatările povestitorului con-
firmă trăsăturile personalității sale, prezi-
date de modelul tatălui său - o persoană în-
truchipând o moralitate statornică laolaltă cu
o înțelepciune nepretențioasă. Aș spune că
și relațiile cu comunismul ale lui Ion lanoși
ante și postceaușist au fost permanent cen-
zurate de aceste imperative. Foarte instruc-
tive sunt paginile consacrate ponderii prio-
ritare a muzicii și literaturii în formarea sa
intelectuală, mult mai importante decât in-
fluența familiei sau a contextului social.
    Al doilea capitol al cărții este consacrat
experienței clujene, studențești. Aparent
axat pe amintiri foarte personalizate, acest
capitol poate ajuta foarte mult pe cei care
doresc să înțeleagă evoluția relațiilor dintre
români și maghiari în această parte a Ro-
mâniei. El face trecerea spre experiența
leningrădeană din anii 1949-1955, cea de
a doua studenție, în care s-a făurit atașa-
mentul său profund față de marea literatură
rusă. Pentru cititorii (și eu între ei) propuși
și respinși sau nici măcar propuși să urme-

Ion lanoși


Cronica unei vieți



ze studii în măreața Uniune Sovietică, păța-
niile selectivității partinice sau birocratice
pe care le-a depășit autorul sunt un fel de
premiu, iar tristele răfuieli staliniste răma-
se în istoria Piterului o mostră a crimina-
lității sovietice: „Trăiam ca într-o carantină,
care nu era nicidecum etanșă, fiind totuși
prielnică supraviețuirii... Oricât m-aș fi în-
căpățânat să salvgardez idealul de real,
menținându-le paralele, neintersectate, ele
s-au contaminat reciproc...“ Temeinica și
continua sa formare culturală l-a ajutat să
nu se scufunde în plasa ideologizantă coti-
diană, să evolueze prudent și mereu echili-
brat ca intelectual responsabil și consec-
vent. Toate amintirile celor opt ani de
studii în URSS și ale vacanțelor în țară sunt
tulburătoare, de parcă evenimentele dintr-o
țară se oglindesc în cealaltă tragicomic, cu
râsu’-plânsu’. Fără nicio îndoială, încâlcea-
la dramatică a acelor ani rămâne greu de
înțeles pentru tânărul cititor de azi, în ciuda
amănunțitelor descrieri ale autorului, însă
ele rămân o mărturie dătătoare de seamă,
un fel de iluminare târzie a istoriei trăite de
cititorii vârstnici. Până aici internaționalis-
mul autorului are deplină justificare, ex-
plicând și salvând conștiința sa de filosof
consecvent, călit să iasă din falsul umanism
și să parcurgă împreună cu țara sa drumul
accidentat spre Noua Europă.
   Ultimele trei capitole ale cărții con-
semnează, strict în stilul unui jurnal eveni-
mențial, implicarea sa și a Janinei (mult
mai prezentă în aceste capitole) în toate
evenimentele din anii 1995-2012, în țară și
în străinătate, ca oameni de știință, dar și
ca intelectuali solicitați în diverse proiec-
te, organisme politice sau relații sociale,
evitând regretabil comentariile mai largi cu

care acest înțelept ar fi putut ajuta noile
generații să înțeleagă mai bine avatarurile
unei epoci nefaste și mai ales cum a lăsat ea
ca moștenire nu o involuție economică și
socială, ci ceva mult mai grav, anume o in-
telighenție iresponsabilă și mincinoasă, ca-
pabilă de orice pentru a-și asigura (ca și
în trecut) bunăstarea și parvenirea, ignorân-
du-și rolul de călăuzitor al națiunii, așa cum
a fost cazul în alte țări sovietizate. Or, toc-
mai aceasta explică cu adevărat înapoierea
care continuă să marcheze România și Bul-
garia. Aici și acum, internaționalismul nu
mai justifică obiectivitatea necritică, auto-
nomia salvatoare, slalomul printre stâncile
răului și urâtului. Nu mai poate fi suficientă
consecvența convingerilor de stânga când
până și încercarea de reafirmare a socialis-
mului francez este îngenuncheată în Eu-
ropa. Fără îndoială, nu ar trebui să i se ceară
lui lanoși acest efort explicativ, dar toți
apropiații săi au dreptul să fi sperat la o mai
angajată dezvăluire critică măcar a istoriei
noastre recente. El a suportat destule ata-
curi nedrepte. Desigur, ar fi fost de dorit ca
în locul atâtor institute care-și arogă acum
dreptul de a blama in coipore trecutul sau
de a susține mersul împleticit al prezentu-
lui, să se fi mobilizat conștiințele critice
constructive, inclusiv ale unor filosofi, este-
ticieni și publiciști a căror memorie să fie o
oglindă realistă a unei noi gândiri capabi-
le să transforme învățămintele istoriei în
lumini viitoare. Dacă ținem seama și de ul-
tima dramă trăită de familia lanoși, pier-
derea iubitei lor fiice, chiar că devine de
neconceput ca să mai poată coagula el o
intelectualitate militantă, măcar atât cât în-
cearcă istoricul Giurescu.
   Ion lanoși este un fel de patriarh ecu-
menic care slujește în diferite catedrale, cea
a demnității și autonomiei spirituale, cea
a marilor valori ale culturii, cea a creati-
vității libere, la amvonul cărora nu se pot
prezenta decât cei care merită să fie respec-
tați pentru faptele și moralitatea lor. Numai
că, dincolo de internaționalismul spiritual,
noi suntem atât de însetați de revigorarea
conștiințtei naționale încât am ajuns să pre-
tindem ceea ce nici cea mai cinstită auto-
biografie nu poate da. Savantului, omului
modest și cinstit, trebuie să-i mulțumim că
ne-a dat mult mai mult decât au încercat
alții.
■
20.10.2012

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 11

            Poeme de


         Gilda Vălcan

Somn ușor

te-ai apropiat prea mult,
într-atît incit
ți-ai auzit căderea în trup
și n-ai mai vrut să te ridici și
să întorci ultima filă rămasă între noi.
te văd,
îți aduci zborurile înapoi și le îngropi,
să nu mai rămînă nici oasele din noi
ne cresc aripile răsucite în interiorul coastelor
nu știe nimeni
în mințile lor ne-am întîlnit de o mie de ori
și am gustat din cupa zeilor
dar noi, noi
ne ținem chipurile întoarse pentru ca rictusul
să fie zîmbetul cu care le șoptim:
„nu, încă nu doare“
și ne prefacem apoi că ațipim...





* * *

vremuri care trec prin vremuri, care tac prin vremuri...
ce vrei să spui cu asta?
că timpul trece și lasă urme adinei în piatră,
timpul trece pe mutește, nu spune nimic
ne trezim cu dinți mai puțini, cu pielea lăsată
și săpată pe la colțuri, nici păr, nici unghii
de aceea am hotărît să mă îngraș, de cîte ori
timpul mai rupe o bucată din mine, o înlocuiesc
cu o halcă de grăsime, să-mi ungă carnea și osul

să-mi astupe ridurile, să mă îmbrace
într-un colac de salvare de moarte
căci timpul nu trece, noi ne trecem, timpul stă pe loc
și rîde de strîmbăturile propriului nostru corp.
mă iau la întrecere cu lemnul, să-mi sară mai rar o așchie
să mă ascut, lance cu care să lupt împotriva timpului
înțepenit, căci poate îl înduplec să plece,
să rămînem doar noi privindu-ne pînă la asfințit.


Albastru

nu te știam atît de albastru, eu nu așa te-am cunoscut
nu aveai culoare, doar o privire care intra prin lucruri
care ieșea din lucruri și le gonea.
rămîneam fără pămînt sub picioare în fața privirii tale,
au trebuit ani să te văd albastru, așa cum ești acum,
nimeni n-ar crede că pielea omului, pielea ta
are culoarea cernelii, poate am greșit și am uitat
am uitat să scriu pe hîrtie și din greșeală am început
am început să scriu pe trupul tău fără culoare cîndva.
e vina mea, am pămîntul sub picioare acum
trebuie doar să recitesc cuvintele de pe pielea ta
în sens invers, de la coadă la cap, să reînvăț
să învăț iar să respir, să merg, să mă hrănesc
mi-e dor doar să plutesc, măcar o singură dată
însă cum să regăsesc privirea care îmi desena aripi
de sticlă și îmi fura pămîntul de sub tălpi?



Dor

• Atelierul lui Brâncuși. Centrul Pompidou, Paris. Foto: M. P.

nu mi-a fost niciodată dor de mine,
nu mi-a fost dor de nimic,
nu mi-a fost dor.
n-am exercițiul dorului, întotdeauna am găsit
alături tot ceea ce mi-a lipsit.
poate fracțiunea aceea de secundă
în care am întins mina spre cel găsit
s-a numit dor
și cînd am găsit un gol mi-am amintit
că poate pe el l-am căutat, pe cel din vid.
suspend distanțele, le șterg cu miez de pîine
și găsesc aproape tot ce mi-am dorit,
chiar și pe tine.



îngerul

în fiecare încăpere un înger, deschide ușa ușor, să nu se sperie
nu are unde să se ascundă, stă chiar sub ochii tuturor
dar cine vrea să vadă un înger? să mărim miza de o mie de ori,
cine vrea să atingă un înger? oricum ne atinge el de prea multe
ori
de fiecare dată cînd trecem dintr-o cameră în alta, și uităm,
dacă am avea oglinzi pînă la pămînt am vedea, nu îngerul, nu,
el nu se poate oglindi, am vedea că nu pășim între camere,
plutim.
și îngerul, îngerul? unde să-l mai așezăm, ocupă deja prea mult
                                                             loc,
noroc că putem să trecem prin el, dar de fiecare dată pare că se
                                                   rupe în bucăți
să-l salutăm? îi spunem doar, somn ușor, mîine îi mutăm pe toți
                                                    în dormitor.

12 • APOSTROF

                                    Ion Vinea



            In câte revoluții a crezut



Ion Vinea?


Sanda Cordoș

Revoluția
ca utopie și speranță

I* NTR-UN INTERVIU de la începutul anilor
’60 (publicat integral doar postum), Ion
Vinea își amintește o veche întâlnire pa-
riziană:

   Mi-aduc aminte că [...] prin 1927 sau 1928,
   am asistat la o „ședință¹¹ a statului-major su-
   prarealist. Mă aflam într-o casă ingenios clă-
   dită pe un „cucui¹¹ din Montmartre, de ma-
   rele arhitect precursor Loss: casa prietenului
   meu din copilărie, poetul Tristan Tzara. Lu-
   au parte comuniști, oameni de stânga: An-
   dre Breton, șeful mișcării surrealiste, Paul
   Eluard, Louis Aragon ( care tocmai scria „Le
   paysan de Paris¹¹), Ribemont Dessaignes,
   Philippe Soupault și alții încă. Obiectul dis-
   cuției: nemulțumirea grupării suprarealiste
   față de conducerea ziarului „Humanite¹¹, ca-
   re nu consimțea să-și pună coloanele în ser-
   viciul sau la dispoziția producției surrealiste
   și s-o recunoască astfel ca literatură și artă
   „proletariană¹¹. Discuția a durat vreo șase
   ceasuri și corifeii surrealismului s-au des-
   părțit fără să ajungă la vreun rezultat. Și,
   dacă stăm și ne gândim cât de cât, era firesc
   să fie așa. Și este bine că a fost așa¹.

La data dialogului rememorat, participan-
ții aveau deja (fiecare în parte și toți
împreună) mai mult decât o experiență, o
istorie în ceea ce privește potențialul sub-
versiv al artei și relația acesteia cu politicul.
Cu toții ar fi putut subscrie la fraza (ce va
apărea, de fapt, ceva mai târziu, în 1929,
câștigând o mare notorietate a) lui Andre
Breton: „En matiere de revolte, aucun de
nous ne doit avoir besoin d’ancetres¹¹². Da-
că revolta ține de zestrea personală și se tră-
iește, spontan și creator, pe cont propriu,
revoluția, în schimb, se face împreună cu
ceilalți, după reguli și strategii care nu sunt
neapărat și întotdeauna de factură literară,
dar care implică, într-un grad variabil, su-
punerea. în anii pe care îi evocă Ion Vinea,
suprarealiștii se aflau, de altfel, în timpul
unor clarificări decisive (deloc ușor de fă-
cut) care priveau tocmai angajarea revo-
luționară a artei lor și, nu mai puțin, atitu-
dinea față de Partidul Comunist (din care
cei mai mulți au făcut parte, pentru o pe-
rioadă variabilă de timp), precum și față de
revoluția concretă din U.R.S.S. Dacă mai


1. Ilie Purcaru, Un internii restant cu Ion Vi-
   nea. Fiecare epocă spune: „Poetul are cuvAn-
   tul“, în Ramuri, anul viii, nr. 11, 15 noiem-
   brie 1971, p. 9.

2. Andre Breton, Mamfestes du Surrealisme,

   Paris, Gallimard, 1989, p. 76.

• Ion Vinea

toți suprarealiștii și scriitorii de avangardă
ai epocii erau de acord că Revoluția trebuie
slujită (Le surrealisme au service de la revo-
lution este titlul celebru și emblematic al
unei publicații de la începutul anilor ’30),
semnificația acesteia și mijloacele de reali-
zare erau concepute atât de diferit încât au
stat la baza unor necontenite dezbateri, cer-
turi ori rupturi³ (notorii rămânând cele din-
3. Vezi, în acest sens, lucrarea de referință a lui
   Maurice Nadeau, Histoire du Surrealisme,
   Paris, Seuil, 1964. O substanțială analiză a
   ideilor suprarealiste despre revoluție (carac-
   terizate printr-un marc eclectism, ce variază
   de la anarhism la marxism și stalinism) se
   găsește în Laurent Jenny, Je suis la Revolu-
   tion. Histoire d’une metaphore (1830-1975),
   Paris, Belin, 2008, capitolul Revolutionnaire
   en quete de la Revolution, care se încheie cu

   tre Breton și Aragon și dintre cel dintâi și
   Tzara).
   Nu știm dacă Ion Vinea doar a asistat
sau a și participat la această tumultuoasă
discuție. Ar fi avut, desigur, toată îndrep-
tățirea de a o face, ca unul care era mereu
la curent cu mersul ideilor suprarealiste și,
în general, avangardiste. Dovadă stă revis-
ta Contimporanul, care are o rubrică bogată
și constantă de revista presei occidentale
avangardiste și care semnalează cu promp-
titudine apariția cărților datorate scriitori-
lor din aceste medii, după cum, nu o dată,

A

   concluzia: „La notion de «revolution», l’es-
   pace d’une decennie, s’est mise au service du
   surrealisme¹¹ (p. 108).

DOSAR

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 13

   preia integral sau parțial articolele lor⁴. în
   1932, săptămânalul Facla (aflat, de aseme-
   nea, sub directoratul lui Ion Vinea) găz-
   duiește un amplu fragment din Frontul ro-
   șu, poemul lui Louis Aragon⁵, care a atras
   punerea autorului sub acuzare pentru insti-
   gare la rebeliune și a provocat, în Franța, o
   dispută de proporții despre angajamentul
   și responsabilitatea scriitorilor. In plus, sub
   nume propriu, de-a lungul timpului, Ion
   Vinea se referă în mai multe rânduri și con-
   sacră câteva texte grupării suprarealiste,
   precum La rayon invisible. Suprarealismul lui
   Breton sau Andre Breton⁶.
    Mai mult însă, pe Ion Vinea îl califica
să participe la dialogul avangardiștilor pa-
rizieni propria, consecventa sa obsesie
pentru tema revoluției și a relațiilor dintre
scriitor și politic. Ca în cazul artiștilor oc-
cidentali, revoluția se afla în gena sa iute-
lectuală, hrănită de sentimentul unei exa-
sperarăți generalizate, fără precedent (sau,
poate, numai adusă la expresie pe o mul-
titudine de voci mai puternice și mai expre-
sive decât altă dată). Revoluția funcționa,
pentru generațiile încă tinere, ca o repre-
zentare salvatoare, fie și printr-o cutremu-
rare care să reașeze plăcile tectonice ale
acestei lumi în derivă. Ca și confrații săi
(români și europeni), scriitorul a întrebu-
ințat termenul și a trăit fantasma revoluției
în întreaga sa ambiguitate, incluzând po-
tențialul exploziv și promisiunea de schim-
bare radicală. în fond, pentru ani întregi,
revoluția a funcționat, în mediile febrile ale
artiștilor, ca un alt nume pentru speranță,
cum avea să scrie, nu lipsit de accente ale
deziluziei, B. Fondane în anii ’30: „Ala, de-
sigur, revoluția nu era decât o speranță, dar
noi aveam mare nevoie de speranță. E bine
să mori cu o speranță în inimă"’. în ter-



4. Pentru deschiderea pe care Contimporanul o
   arată avangardei europene, vezi Ion Pop,
   Avangarda in literatura română. București,
   Minerva, 1990, p. 90 sqq., precum și Paul
   Cernat, Avangarda românească și complexul
   periferiei. București, Cartea Românească,
   2007, pp. 131-148.

5. Louis Aragon, Frontul roșu. Fragment, în
Facla, anul XI, nr. 447, 21 martie 1932.

6. Ion Vinea, Le Rayon invisible. Suprarealismul
   lui Breton, în Cuvântul liber, seria II, an II,
   nr. 3, 17 ianuarie 1925 și Ion Vinea, Andre
   Breton, în Adevărul, an 39, nr. 13107, 9 sep-
   tembrie 1926, editate în Ion Vinea, Cpere,
   VI, Publicistica, ediție critică, note și varian-
   te de Elena Zaharia-Filipaș, București, Aca-
   demia Română, Fundația Națională pentru
   Știință și Artă, Institutul de Istorie și Teorie
   literară „G. Călinescu", 2005. Cele două ar-
   ticole dovedesc marea admirație pe care
   scriitorul român o avea, la acea dată, pen-
   tru întemeietorul suprarealismului. Spre
   exemplu, în cel de-al doilea articol se poate
   citi: „Suprarealismul lui Breton aduce revo-
   luția fundamentală, realizează proorocirile
   unui apocalips literar. Fiindcă utilizăm ter-
   minologia politică și gazetărească a timpu-
   lui, să precizăm: până astăzi, în literatură,
   nici o mișcare inovatoare nu s-a atins de pri-
   vilegiile seculare ale sacrosantei oligarhii
   intelectuale: Legica, Rațiunea, Inteligența.
   Andre Breton a dat, acestor statui obsedan-
   te și exagerate, lovitura de târnăcop libera-
   toare. La capătul a patru mii de ani de lite-
   ratură aservită cerințelor marelui și micului
   public, apare, în sfârșit, adevărata libertate.
   Cuvântul acesta e, desigur, tot ceea ce ne
   mai încântă și pe noi" (p. 332).

7. Benjamin Fondane, Scriitorul în fața Revo-

   luției (articole politice din perioada 1927-

menii analitici ai lui Pierre Bourdieu (care
exprimă, de altfel, o idee frecventă a co-
mentatorilor), aceasta înseamnă participa-
rea la o utopie, aceea a „unei reconcilieri
a avangardismului politic și a avangardis-
mului în materie de artă și de artă de a trăi
într-un fel de sumă a tuturor revoluțiilor
- socială, sexuală, artistică", ce renaște con-
tinuu și „se izbește tot timpul de evidența
dificultății practice de a depăși [...] distanța
structurală, în ciuda omologiei, între pozi-
țiile «avansate» în câmpul politic și în câm-
pul artistic și, în același timp, decalajul sau
chiar contradicția dintre rafinamentul este-
tic și progresismul politic"⁸.


Fantasma
revoluției sociale

EXISTĂ CÂTEVA date ale biografiei sale
intelectuale care particularizează con-
cepția lui Vinea despre revoluție. Pe lângă
o reflecție artistică (care angajează, pe calea
revoluției, arta propriu-zisă), avem, în cazul
de față, un amplu și constant demers ana-
litic de factură politică, prilejuit de activi-
tatea sa de gazetar, ca director al unor pu-
blicații social-politice. Vinea este (sigur în
lumea românească) scriitorul de avangardă
cu cea mai longevivă activitate în jurnalis-
mul noncultural, social și politic. Aceasta îl
obligă la o informare curentă și complexă
asupra revoluției, în manifestările sale di-
verse, la o observare atentă a unor feno-
mene care n-au legătură directă cu arta, la
o raționalizare a opiniei care este, de cele
mai multe ori, împărtășită unui cititor ne-
fămiliarizat cu problemele artei. Firește, pu-
blicistica culturală și cea social-politică
funcționează pe principiul vaselor comuni-
cante, condiționându-se și chiar alimentân-
du-se reciproc.
    Pentru Vinea, fantasma revoluției este
întreținută prea puțin ideologic și mai mult
de acuta sa sensibilitate pentru inechitatea
socială (mereu promptă în a surprinde și în
a sancționa „o nouă împilare și o nouă fla-
grantă și inadmisibilă nedreptate"), pentru
„suferința profundă a mulțimilor producă-
toare"⁹, de atenția reală pentru „aceste mul-
țimi compacte și tăcute, de țărani, de mun-
citori și de cărturari care se dăruiesc și se
istovesc în creația lor de fiece zi", fiind cele
care asigură „toată vitalitatea României"¹⁰.
Deși trimite în mai multe rânduri la doc-
trina marxistă, subliniindu-i valabilitatea
(„Marxismul e criticabil, ca orice teorie, de
altfel. Nu, însă, în «punctele esențiale».
Punctele esențiale scapă criticei pentru că
sunt confirmate de realitate, cu o precizi-
une care umple de panică mentalitatea și

    1935), selecție, studiu introductiv și notă
    asupra ediției de Mircea Martin, traducere
    de Ion Pop, București, Editura Institutului
    Cultural Român, 2004, p. 79.
8. Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza și
    structura timpului literar, traducere de Bog-
    dan Ghiu și Toader Saulea, București, Uni-
    vers, 1998, p. 348.
9. Ion Vinea, Două revolte și înțelesul lor, în
    Facla, anul XII, nr. 604, 2 februarie 1933.
10. Ion Vinea, Armindeniul, în Facla, anul XI,
    nr. 453, 2 mai 1932, text editat în Ion
    Vinea, Cpere, IX, Publicistica (1932-1934),
    ediție critică, note și comentarii de Elena
    Zaharia-Filipaș și Magdalena Răduță, Bu-
    curești, Academia Română, Fundația Na-
    țională pentru Știință și Artă, 2012, p. 56.

    sentimentalismul nostru burghez"¹¹), nu
    cred că Vinea a fost un cititor asiduu al lui
    Marx¹².
    De altfel, gazetarul, care nu era, de alt-
fel, deloc lipsit de interesul pentru idei, nu
ezită, în câteva rânduri, să-i ironizeze pe
dogmaticii interpreți ai ideologiei („clerici
intoleranți ai unei noi religii"¹³), pentru a
sublinia, în schimb, importanța coagulantă
a acesteia în practica socială. în fond, în
răspăr cu lecturile oficiale ale partidelor
de extracție socialistă, Vinea prețuia uma-
nismul și potențialul eliberator al teoriei
marxiste. într-un articol comemorativ pu-
blicat în 1923, la împlinirea a patruzeci de
ani de la moartea lui Marx, directorul de la
Contimporanul își exprimă atașamentul față
de doctrina marxistă redusă la „legea fun-
damentală":

    Nu teoria plusvalorii, nu aspectul condiții-
   lor subiective și obiective, nu concordanța
   riguroasă dintre cele realizate și cele scrise în
   ceaslovul buchisit de belferii cretinizați și
   semidocții aiuriți care și-au asumat condu-
   cerea mulțimilor trebuiesc strigate; ci, gol și
   înaripat și tiu ca un înger, deplin și limpede
   ivit tuturora, cuvântul de osândă și frăție:
   uniți-vă!

Este învățătura simplă, crede Vinea, pe ca-
re se înalță revoluția din Rusia și care do-
vedește că „legea profetică a lui Marx
s-a îndeplinit. Azi, în zbuciumul steril al
burgheziei. Mâine, în prăbușirea ei, prin
sine"¹⁴.
    De-a lungul timpului, Ion Vinea con-
sacră, de altfel, destule dintre articolele sale
revoluției din Rusia. în toamna lui 1919,
în momentul de cumpănă de după pierde-
rea Petrogradului de către revoluționari,
tânărul gazetar se arată încrezător în „scân-
teia nepieritoare a revoltei", făcând o pro-
feție patetică a rezistenței în timp a con-
științei revoluționare:

    Neputincioase vor sclipi baionetele în țara
   în care a strălucit până în fundul sufletelor
   soarele roșu; aurul va astupa zadarnic guri-
   le instigatoare, după ce cuvântul a fost auzit
   și înțeles de fiecare muncitor în parte; po-
   runca și amenințarea vor suna în deșert, lan-
   țurile vor zornăi fără folos, căci nu i se mai
   poate lua proletariatului conștiința puterii

11. Ion Vinea, D. Loiga, Maixși capitalismul, în
    Facla, anul x, nr. 419, 10 august 1931, text
    editat în Ion Vinea, Cpere, viii, Publicistica,
    ediție critică, note și comentarii de Elena
    Zaharia-Filipaș, București, Academia Ro-
    mână, Fundația Națională pentru Știință și
    Artă, 2008, p. 356.
12. E interesant de semnalat, cred, că într-un
    excelent poem din 1938, Adam. încercare
    de autobugrafe, există versul „pot spune pe
    de rost Capitalul^ (Facla, anul xxvm, nr.
    2175, 20 iunie 1938). In varianta publicată
    în Ora fântânilor (București, Editura pen-
    tru Literatură, 1964), versul este exclus.
    Textele pot fi consultate în Ion Vinea,
    Cpere, I, Poezii, ediție critică și prefață de
    Elena Zaharia-Filipaș, București, Minerva,
    1984, pp. 114-117 și pp. 486-489.
13. Ion Vinea, Socialism, în Chemarea, anul III,
    nr. 265, 15 ianuarie 1920, text editat în Ion
    Vinea, Cpere, V, Publicistica (1920-1924),
    ediție critică, note și variante de Elena Za-
    haria-Filipaș, București, Academia Română,
    Fundația Națională pentru Știință și Artă,
    Institutul de Istorie și Teorie Literară „G.
    Călinescu", 2003, p. 10.
14. Ion Vinea, Comemorarea Mesiei Roșii, în
    Contimporanul, anul II, nr. 34, 10 martie
    1923, text editat în Ibidem, pp. 365-366.


14 • APOSTROF

DOSAR

• Tristan Tzara, M. H. Maxy, Ion Vinea, Jacques G. Costin, M. Lotar

    lui; și el nu poate fi îndepărtat de lângă
    unealta de robie care s-a schimbat cu vremea
    în arma libertății lui'⁵.

Câteva zile mai târziu, reia tema și își ex-
primă, în linii mai apăsate și mai persona-
le, solidarizarea cu Revoluția Rusă:

    Ne solidarizăm cu pornirea liberă care a ră-
    dicat steagul roșu acolo unde fusese teroa-
    rea mai aprigă; ne solidarizăm cu durerea
    mulțimii întoarse cu sila, prin război și foa-
    me, de pe calea idealurilor ei; cu muncitorii
    cari luptă pentru desființarea claselor, cu fe-
    meile și copiii ce-și caută pâinea, cu marti-
    rii de ieri, de azi și de mâine ai gândului de
    fericire egală prin muncă; ne solidarizăm
    împotriva stăpânitorilor bălăciți în sânge,
    împotriva celor hrăniți din truda sufletelor
    multe, desfătați de lacrimile popoarelor, năs-
    cocitorii de pedepse și de crime, slugi grase
    ale poftei, prostituției și minciunii¹⁶.

Chiar dacă, în timp, renunță la acest ton
emoțional al adeziunii, Ion Vinea își păs-
trează, pe durata aproape a două decenii,
interesul participativ și susținerea pentru
ceea ce se întâmplă dincolo de Nistru, pro-
punându-și, nu o dată, să demonteze ceea
ce considera în acei ani ca fiind propagan-
da defăimătoare la adresa revoluției bolșe-
vice, „toată țesătura de știri false aruncată,
în ultimii ani, asupra Republicii Sovieti-
ce<£¹ . în 1923, jurnalistul marchează ziua



15. Ion Vinea, Bije TzaraHrăni, în Chemarea,
    anul II, nr. 191, 24 octombrie 1919, text
    editat în Ion Vinea, Cpere, IV, Publicistica,
    ediție critică, note și comentarii de Elena
    Zaharia-Filipaș, București, Academia Ro-
    mână, Fundația Națională pentru Știință și
    Artă, Institutul de Istorie și Teorie Literară
    „G. Călinescu“, 2001, p. 274.

16. Ion Vinea, Rusia înfometată, în Facla, 6
    noiembrie 1919, text editat in Ibidem, p.
    286.

17. Ion Vinea, Apnpiată descindere la Viitorul,

    în Facla, anul VII, nr. 93, 14 august 1925,

muncitorilor (editorialul pe această temă e
un punct fix în calendarul publicisticii sale,
pe toată durata interbelică) amintind că:
„Sovietiștii au rezistat și umbra lor roșie
acoperă un pătrar al lumii. Umbra se întin-
de, pc nesimțite, ca o pată de sânge pe ză-
padă“, ceea ce nu poate fi decât „semnul
morții pentru lumea veche“. Profeția despre
iminenta izbândă a revoluției include,
acum, și costurile dramatice ale acesteia:
„Va fi mai rău, desigur, dar numai... câteva
zeci de ani! Revoluția, însă, orice s-ar încer-
ca, orice se spune, orice se vede la supra-
față, a învins“¹⁸.


Alături de Rusia revoluționară

  NCREDEREA ÎN caracterul inevitabil al re-
voluției, în „zodia [lui] Lenin“” și, mai
târziu, în „cursul roșu al vremurilor⁵⁵ nu
exclude, așadar, la Vinea reflecția asupra
dimensiunii stihiale, incontrolabile și, posi-
bil, devastatoare a acesteia, așa după cum
o dovedește și un articol din 1925, scris
pentru a marca împlinirea a „opt ani de la
Revoluția din Octombrie“:

    Ne gândim la toate întâmplările, criticile,
   sarcasmele, insultele și profețiile care au salu-
   tat statul muncitoresc. [...] La foametea de
   pomină pe care a îndurat-o, la blocusul pu-
   terilor, care a pus pe fruntea tragică a mun-
   citorului, stăpân pe sine, cununa de spini,
   aureola de martir; la crimele lui demente și
   fioroase, la izbânzile lui sublime. La orga-
   nizarea acelui haos frământat și bezmetic al
   Rusiei după 1917, - al Rusiei bântuite de
   toate urgiile dinlăuntru și din afară.
    text editat în Ion Vinea, Cpere, vi, Publicis-
   tica, ed. cit., p. 89.
18. Ion Vinea, Sărbătoarea revoluției, în Contim-
    poranul, an n, nr. 43, 23 iunie 1923, text edi-
    tat în Ion Vinea, Cpere, V, ed. cit., p. 374.
19. Ion Vinea, 1919, în Chemarea, anul III, nr.
    266, 17 ianuarie 1920, text editat în Ion
    Vinea, Cpere, IV, Publicistica, ed. cit., p. 11.

    Imaginea emblematică pentru această lume
    aflată într-o zguduitoare schimbare, care ar
    putea antrena întreaga Europă, autorul o
    identifică în poemul Cei doisprezece de Ale-
    xandru Blok, „care rezumă, într-un scrâșnet
    și o strângere de inimă, toată revoluția
    rusă“²⁰.
    Un alt text al lui Blok citit în Nouvelle
Revue Francaise, un articol despre Cele din
urmă zile ale ngimului imperial, este pre-
zentat însoțit, inevitabil, de considerații
despre revoluție și pozițiile sociale irecon-
ciliabile care se manifestă:

    Spectacolul imaginar al unei revoluții în
    mers ne tulbură cu aluziile și analogiile pe
    cari, inevitabil, le provoacă. E mai ales in-
    conștiența, dezorientarea și egoismul guver-
    nelor, al factorilor monarhici și al marilor
    cartiere, cari te induc în asemenea gânduri
    și temeri. Față de frământarea norodului,
    față de revolta lui surdă și de strigătul lui de
    dreptate, potentații manifestau o neîncrede-
    re cinică și o siguranță inertă²¹.

Câțiva ani mai târziu, marcând Optsprezece
ani de la Revoluția Rusă, într-un moment
ce putea să treacă drept unul de stabilitate
(care „spulberă tonele de stupidități ce s-au
acumulat de-a lungul anilor în jurul hota-
relor închise ale împărăției roșii⁵⁵), directo-
rul Faclei face, pe un ton polemic, un bilanț
-»
20.  Ion Vinea, Cei doisprezece, în Facla, anul
    VIII, nr. 166, 9 noiembrie 1925, text editat
    în Ion Vinea, Cpere, VI, Publicistica, ed. cit.,
    p. 152.
21.  Ion Vinea, Guvernanții orbi, în Cuvântul,
    anul IV, nr. 1120, 6 iunie 1928, text edi-
    tat în Ion Vinea, Cpere, vii, Publicistica
    (1927-1928), ediție critică, note și varian-
    te de Elena Zaharia-Filipaș, București,
    Academia Română, Fundația Națională
    pentru Știință și Artă, Institutul de Istorie
    și Teorie Literară „G. Călinescu“, 2005, p.
    347.


DOSAR

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 15

mai mult decât favorabil realizărilor din
patria revoluției:

    Uniunea Sovietică a izbutit să-și creeze o
    industrie, care, ca forță de producție, este
    astăzi a doua din lume. Rusia revoluționară
    și-a organizat și o agricultură modernă. A
    combătut victorios analfabetismul. A înfiin-
    țat unul dintre cele mai moderne aparate de
    igienă socială. Și-a intensificat industria pe-
    troliferă. Și-a construit drumuri și căi fero-
    viare noi. [...] In sfârșit, Rusia revoluționară
    este incomparabil mai evoluată, mai coe-
    rentă, mai sistematizată decât Rusia țaristă,
    de tristă memorie.

Pe plan extern, ca una care „a salvat uni-
tatea noastră națională⁴⁴ și „a liberat de sub
jugul țarist: Polonia, Estonia, Livonia, Li-
tuania, Finlanda și Basarabia, care astfel
s-a putut alipi țării⁴⁴, Uniunea Sovietică nu
poate fi considerată altfel decât „o mare
putere pacifică și antirevizionistă⁴⁴²².
    De altfel, în articolele sale de analiză a
politicii externe, încrezător în internațio-
nalismul și pacifismul Uniunii, Vinea sanc-
ționează, nu o dată, „greșelile diplomatice
și politice ale clasei noastre conducătoare⁴⁴
și pledează în mod constant pentru „o re-
luare a relațiilor diplomatice cu U.R.S.S.⁴⁴²⁸.
Acuzând că „în chestiunea Basarabiei,
strâns legată de problema raporturilor
noastre cu Sovietele, nu s-a făcut o politică
națională ci o politică de clasă, a banche-
rilor din Occident⁴⁴²⁴, ba chiar că, ignorând
tendința diplomațiilor occidentale (care
începuseră să reia relațiile cu U.R.S.S.), „cel
mai habotnic punct de vedere al capita-
lismului mondial⁴⁴ s-a strămutat „într-o
mahala a Bucureștilor!⁴⁴²⁵, jurnalistul consi-
deră că adevăratul adversar al României
este țarismul (conservat prin unele gru-
puri revizioniste occidentale), în vreme
ce „revoluția rusă a îngăduit constituirea
Sfatului Țării și a miliției naționale basa-
rabene. Â îngăduit libertatea și alipirea
Basarabiei. Niciodată n-ar fi putut o pute-
re omenească să smulgă această provincie
din ghearele aristocrației și plutocrației
rusești⁴⁴²⁶. Când tratatul este, în sfârșit, sem-
nat, ministrul de externe N. Titulescu este
apreciat superlativ, ca „neîntrecutul coman-
dat de bătălii de cancelarii⁴⁴ (deși, înainte,
fusese de mai multe ori ținta verbului acid
al publicistului), momentul fiind conside-
rat istoric, iar garanția siguranței naționa-
le - în afară de orice îndoială: „împăcarea
de azi cu u.R.S.S. risipi neliniștile noastre

22. Ion Vinea, Optsprezece ani de la Revoluția
    Rusă, in Facla, anul XV, nr. 1435, 8 noiem-
    brie 1935, text editat în Ion Vinea, Cpere,
    V, Publicistica, ediție îngrijită de Mircea
    Vaida și Gheorghe Sprințeroiu, studiu in-
    troductiv de Mircea Vaida, Cluj-Napoca,
    Dacia, 1978, pp. 347-348.

23. Ion Vinea, România ți Sovietele, în Facla,
    anul x, nr. 394, 9 februarie 1931, text edi-
    tat în Ion Vinea, Cpere, viii, ed. cit., pp.
    286-287.

24. Ion Vinea, Basarabia, România ți Sovietele,
    in Facla, anul XI, nr. 463, 16 august 1932,
    text editat în Ion Vinea, Cpere, IX, p. 110.

25. Ion Vinea, Cum se face politică externă: Pac-
    tul cu Sovietele. D. Argetoianu la Paris, în
    Facla, anul XI, nr. 437, 10 ianuarie 1932,
    text editat în Ibidem, p. 10.

26. Ion Vinea, Intre țarism ți soviete sau „marea

    noastiăprfă“, in Facla, anul XI, nr. 523, 26

    octombrie 1932, text editat în Ibidem, pp.

    164-165.

de la Nistru, teama că vreodată s-ar putea
ridica asupra României pumnalul care lo-
vește pe la spate⁴⁴²⁷.
    Până spre sfârșitul anilor ’30, chiar dacă
uneori recunoaște „abilitatea diabolică a
diplomației sovietice⁴⁴²⁸ ori imprevizibilita-
tea acestui mare imperiu („Un imperiu ca-
pabil să buimăcească Europa cu o mână, pe
când cu cealaltă dă foc Chinei și clătește es-
cadrele Angliei și popoarele Indiei în mări-
le galbene⁴⁴²⁹), Vinea continuă să creadă că
U.R.S.S. este întruchiparea unei revoluții
juste și că singura amenințare pe care o re-
prezintă ar fi față de „ordinea socială⁴⁴⁸⁰,
respectiv ordinea burgheză, față de exce-
sele căreia, de altfel, gazetarul își exprimă
constant nemulțumirea și disprețul. Chiar
cu riscul ca Facla să fie „învinuită de «bol-
șevism»⁴⁴ (când, de fapt, „nu e vorba decât
de sinceritate de gândire și, mai ales, de
libertate de mișcări⁴⁴⁸¹), în paginile ei direc-
torul găzduiește în mod constant articole
pro și contra despre noua, puțin cunoscu-
ta patrie de la Răsărit, cu precizarea că cele
dintâi au o mai mare pondere. Sunt publi-
cate aici articole despre reușita planului cin-
cinal⁸², despre condițiile bune de trai, după
cum nu sunt ocolite nici subiectele politi-
ce care ridică, în presa occidentală, semne
de întrebare, referitoare la procesele politi-
ce și libertatea de expresie.
    Cu excepția unei știri neutre despre De-
portări de masă, in Rusia siberiana¹’¹’, publi-
cația condusă de Vinea creditează corecti-
tudinea proceselor politice. Unul dintre
susținătorii vigilenței sovietice (lăudând
faptul că „guvernul sovietic a dat dovadă
de agerime și hotărâre⁴⁴) este, spre exemplu,
în 1938, Miron R. Paraschivescu, care dis-
tinge între politica (în descendență leni-
nistă) a lui Stalin, de factură pacifistă, și cea
a oponenților lui, aflați - crede autorul -
pe drept cuvânt, pe banca acuzării, întrucât
duc o politică „războinică în afară, teroris-
tă înlăuntru⁴⁴⁸⁴. Interesant de semnalat mi
se pare, de asemenea, faptul că un articol al
27. Ion Vinea, 1918-1934, in Facla, anul XIII,
nr. 1005, 11 iunie 1934, editat in Ibidem,
p. 443. Vezi, în același loc și pe aceeași
temă, și articolul România, Rusia ți lumea,
pp. 300-303.
28.  Ion Vinea, Basarabia, România ți Sovietele,
    loc cit.
29.  Ion Vinea, România, Rusia ți lumea, în
    Facla, anul XII, nr. 780, 8 iulie 1933, text
    editat în Ion Vinea, Cpere, IX, p. 301.
30.  Ibidem, p. 302.
31.  Ion Vinea, Remedii utile, în Facla, anul XI,
    nr. 463, 11 iulie 1932, text editat în Ion
    Vinea, Cpere, IX, p. 87.
32.  Spre exemplificare: Al doilea plan quinque-
    nal. Din discursul prețedintelui comisarilor
    peporului M. Moloh,f fără autor, în Facla,
    anul XI, nr. 444, 29 februarie 1932; m
    [sic!], Cum se fac mațini, cum se fac oameni
    in u.R.S.S., in Facla, anul XV, nr. 1262, 12
    aprilie l935. In articolul din urmă, se poate
    citi: „In timp ce dictatura hitleristă prigo-
    nește cartea și proslăvește forța, Sovietele,
    făcând parte și sportului de locul care i se
    cuvine, se preocupă în primul rând de
    propășirea intelectuală a muncitorului⁴⁴.
    Teza este însoțită de o prezentare idilică a
    vieții muncitorilor într-o uzină din jurul
    Moscovei.
33.  Deportări de masă, în Rusia siberiană, în
    Facla, anul xm, nr. 890, 14 ianuarie 1934.
34.  Miron R. Paraschivescu, Procesul de la
    Moscova, în Facla, anul xix, nr. 2138, 1938.
    Vezi, în același sens, exprimând aceeași ati-
    tudine favorabilă, și: Procesul marilor trădă-
    tori sovietici începe poimâine la Moscova, anul

    lui A. I. Zissu care vorbește, în 1932, des-
    pre impulsurile dictatoriale ale lui Stalin,
    are un preambul nesemnat care exprimă
    dezacordul redacției față de „acest articol al
    colaboratorului nostru, cu care, de data as-
    ta, nu suntem de acord. [...] Ceea ce ne ex-
    pune, cu atât de mult talent, A. I Zissu, e
    o construcție literară, e o dramă puternică,
    dar imaginară⁴⁴⁸⁵.
    în ceea ce privește reflectarea culturii
sovietice în publicațiile conduse de Ion Vi-
nea, lucrurile sunt mai complicate. Intere-
sul pe care acesta l-a avut de timpuriu, din
primii ani ai prezenței sale în presă (adică
dinainte de declanșarea Revoluției Ruse),
pentru Maxim Gorki, în calitatea lui de
scriitor al unei umanități marginalizate⁸⁶, se
extinde acum și asupra altor creatori comu-
niști sau asupra ideologiei care susține crea-
ția angajată politic. Astfel, Facla găzduiește
texte de A. Lunaciarski, Ilya Ehrenburg,
Vladimir Pozner sau relatează desfășurarea
primului congres al scriitorilor sovietici⁸ .
Revista Contimporanul nu ocolește, la rân-
dul ei, cultura rusă și sovietică. Aș reține,

    XIX, nr. 2128, 1 martie 1938, știre de pre-
    să, preluată în pagina întîi, după Rador
    (Londra) sau, câțiva ani mai înainte, Ion
    Legendă, O mare afacere de spionaj ți sabo-
    taj industrial în urss, în Facla, anul XV, nr.
    1258, 7 aprilie 1935.
35.  A. I. Zissu, Comunism - Autarkie. Trotzky
    - Stalin, în Facla, anul XI, nr. 448, 28 mar-
    tie 1932. Textul lui Zissu va primi curând
    o replică amplă, de apărare a socialismului
    din U.R.S.S.: Mircea Faur, Autarkie sau comu-
    nism ? Răipuns d-lui A. I. Zissu, în Facla, anul
    XI, nr. 456, 23 mai 1932 și nr. 457, 30 mai
    1932. In același interval, Facla publică o
    foarte interesantă schiță ficțional-ideologică,
    al cărei personaj principal este tot Troțki,
    prezentat ca „ultimul revoluționar⁴⁴, din
    aceeași clasă cu Danton, adică „revoluționari
    pentru revoluție⁴⁴, „rasă de revoluționari⁴⁴,
    dușmani ai oricărui tip de ordine (Ismail
    & Turnavitu, Frescă cu Trotzki ți stînci, în
    Facla, anul XI, nr. 449, 4 aprilie 1932). Un
    portret expresiv și substanțial al lui Stalin,
    care consemnează simplitatea vieții sale și
    atracția către „puterea absolută⁴⁴, considerat
    ca singurul om politic în măsură să dea „o
    sănătoasă contrapondere pacifică, la aiure-
    lile cu ambiții și cuceriri zămislitoare de
    masacru, formulate de Hitler la Berlin⁴⁴, es-
    te publicat nesemnat, sub titlul Stalin, sau
    Belzebut - arhar.phel al păcii, în Facla, anul
    XV, nr. 1255, 4 aprilie 1935.
36.  Ion Vinea, Alexei Maximovici Pcțkor, în
    Facla, anul V, nr. 93, 11 ianuarie 1914, text
    editat în Ion Vinea, Opere, IV, ed. cit. în
    acest text amplu, care schițează și biografia,
    și axele universului operei, foarte tânărul
    publicist notează: „în general, opera lui
    Gorki nu trădează o preocupare anumită.
    Principiul său - dacă ar avea vreunul - ar
    fi negarea oricărui principiu, respingerea
    oricărei teorii. Căci cei care vorbesc prin
    el sunt declasații adăpostiți de tavanurile
    înnegrite, inspirați de valurile de votcă,
    suflete mângâiate de alcool, de fum, de
    petrol, sânge și mucigai⁴⁴ (p. 46).
37.  A. Lunaciarski, Sfârșitul culturii occidenta-
    le, fără traducător, în Facla, anul XI, nr. 439,
    25 ianuarie 1932. Articolul ideologului
    sovietic se bazează pe antiteza dintre cultu-
    ra în declin a Occidentului (care fie promo-
    vează fascismul și rasismul, fie avansează
    „mesajul disperării⁴⁴) și „drumul care duce
    spre salvare: drumul Revoluției''. Ilya Ehren-
    burg, Fwpment din Front unic, în Facla, anul
    XI, nr. 445, 7 martie 1932; Vladimir Pozner,
    Repertoriulprozatorilor ruși, în Facla, anul XI,
    nr. 451, 18 aprilie 1932; Vladimir Pozner,
    O vizită la Maxim Gorki, în Facla, anul XI,

16 • APOSTROF

DOSAR

• Tristan Tzara, Nicolae Vinea, Marcel lancu, Jules lancu, Poldi Chapier, Ion Vinea

între altele, că, în 1923, aici este publicat,
pe cât se pare, printr-un șiretlic menit să
înșele ochiul vigilent al cenzurii (încă activă
la acea dată), un poem al lui V Maiakovski,
Foametea pe Voga, a cărui paternitate e dez-
văluită abia în numărul viitor³⁸. Pentru ca
tabloul să fie complet, trebuie menționat că
întâlnim în cele două publicații și articole
care informează despre cenzura exercitată
asupra culturii și a presei, precum nota Ma-
xim Gorki in potriva literaturii proletare^ sau
articolul mai amplu în care se vorbește des-
pre „un întreg Stat major de controlori, care
urmăresc toate publicațiile ce apar în Rusia
sovietică, precum și ziarele, îngrijindu-se
atât de uniformitatea educativă-culturală, cât
și politică"⁴⁰. Devine transparent faptul că,


    nr. 458, 6 iunie 1932 etc.; în junii congre-
    sului scriitoiilm- sovietici, în Facla, anul XV, nr.
    1178, 4 ianuarie 1935.
38.  Foametea pe Volga, text nesemnat, în Con-
    timporanul, anul II, nr. 30, 10 februarie
    1923, apărut pe ultima pagină, cu un corp
    de literă foarte mic. In numărul următor al
    revistei (nr. 31, 17 februarie 1923), tot pe
    ultima pagină, se face precizarea: „Poemul
    «Foametea pe Volga» publicat în numărul
    nostru trecut se datorește poetului bolșevic
    Mayakosky și l-am tradus din una din revis-
    tele revoluționare ruse care apar la Berlin".
39.  Maxim Gorki împotriva literaturii proletare,
    articol nesemnat, în Facla, anul XI, nr. 460,
    20 iunie 1932: „Maxim Gorki protestează în
    Izvestia din Moscova împotriva tendinței din
    ce în ce mai afirmată în U.R.S.S. de a coborî
    nivelul cultural și intelectual al literaturii pen-
    tru a deveni accesibil proletariatului".
40.  Un fizionomist în Rusia sovietică. Cine sunt
    colaboratorii cei mai importanți ai lui Stalin?
    Controlul presei în u.R.s.s., în Facla, anul XII,
    nr. 862, 8 decembrie 1932, articol preluat
    de la agenția de știri CP, Paris. Pentru ati-



    pentru Vinea, modelul revoluției în artă este
    de altă factură decât cel sovietic.



Scandal sau revoluție?

DAR, până la a investiga acest aspect,
este de reținut că reflecția scriitorului
despre revoluția social-politică acoperă și
alte zone decât cea a ipostazei bolșevice (e
adevărat, copleșitoare și de neocolit prin
însăși prezența ei). Pe lângă faptul că e gata
să crediteze (consemneze) orice germene
revoluționar, întrucât „de conducătorii
muncii ascultă viața însăși, care-și suspendă
respirația și se retrage, și cască goluri oriun-
de se ridică pumnul și urletul zadarnic al
re acțiunii"⁴¹, Ion Vinea își arată admirația
față de Revoluția Franceză de la 1789. In
14 iulie („cu amănuntele lui oribile și subli-
me totdeodată") ziaristul citește „sensul
unic al mersului prin timp al popoarelor",
adică „un simbol etern. Al revendicărilor
populare, veșnic de actualitate, și al victo-
riei populare care-și cere trofeele jefuite",
cu atât mai admirabil cu lecția sa despre
libertatea cucerită și legiferată în Declarația

    tudinea „revoluționar simpatizantă" în pagi-
    nile Contimporanului, vezi Paul Cernat, cp.
    cit., p. 232 sqq.
41. Ion Vinea, Revoluția in Franța, în Chema-
    rea, anul iu, nr. 361, 15 mai 1920, text edi-
    tat în Ion Vinea, Cpere, v, p. 82. Textul se
    referă la mișcările populare și sindicale ale
    momentului în Franța, în care gazetarul
    descifrează că „a doua mare revoluție fran-
    ceză a izbucnit". Vezi, în același volum, și
    textul Comunismul la lucru, pp. 61-62, în
    care e salutată „răscoala comunistă din
    Ruhr" (în Chemarea, anul iii, nr. 341, 18
    aprilie 1920).


    drepturilor omului cu cât mai curând ten-
    dința contrară i-ar fi proprie ființei umane:

    E atât de puternică înclinarea omului spre
    slugărnicie, pe cât de irezistibilă e tendința
    plantelor de a se sălbătici. E atîta tristețe în
    această constatare că omul năzuiește spre
    lanț și zgardă pe când arborele tinde spre
    libertate, încât mintea pregetă o clipă și nu
    știe ce să aleagă, ce să admire, ce să dispre-
    țuiască⁴².

în ceea ce privește spațiul românesc, deși
Vinea este un apărător al comuniștilor și
pledează inclusiv pentru intrarea în legali-
tate a Partidului Comunist („Suntem pe
culmile absurdului. Avem în țară între o
sută și două sute de mii de comuniști. Ale-
gerile ar fi fost un prilej binevenit de înca-
drare, în plină lumină, a acestei acțiuni cali-
ficată drept clandestină și subversivă. [...]
Cinci-șase comuniști în Parlament ar fi fost
și o mărturie de alegeri libere"⁴³), el nu cre-
de în implementarea unui asemenea proiect
social în lumea autohtonă:

    Comunismul și românismul sunt două no-
    țiuni opuse. Țăranul nostru e individualist


42.  Ion Vinea, 14 iulie. Căderea Bastiliei, în Fa-
    cla, anul XXVIII, nr. 2176, 11 iulie 1938,
    text editat în Ion Vinea, Cpere, V, Publi-
    cistica, ediție îngrijită de Mircea Vaida și
    Gheorghe Sprințeroiu, pp. 381-389.
43.  Ion Vinea, Reintrare în ligalitate, în Facla,
    anul XI, nr. 461, 27 iunie 1932, text editat
    în Ion Vinea, Cpere, IX, ed. cit., p. 84. Pen-
    tru alte intervenții ale lui Vinea în favoarea
    comuniștilor, vezi și articolele Histeria săl-
    batică (în Luptătorul, anul iii, nr. 487, 3
    februarie 1922) și Judecată, cu probe (în
    Luptătorul, anul ni, nr. 512, 5 martie 1922),
    ambele reeditate în Cpere, V, Publicistica


DOSAR

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 17

 și parcelar. Vom corija parcelarismul prin
cooperative de producție, dar nu vom deve-
ni comuniști. E o chestiune de temperament
care desfide materialismul istoric. [...] Tea-
ma de comunism e o ipocrizie sau o absur-
ditate⁴⁴.

In schimb, teama autentică a societății ro-
mânești ar trebui s-o provoace naționalis-
mul extremei drepte, al cărui anarhism -
precizează Vinea - e confundat în mod
eronat cu dimensiunea revoluționară:

    Dacă vom confunda scandalul cu revoluția,
    spargerea unei vitrine cu nimicirea unei in-
    stituții și privilegii înșubrezite, și răcnetul de
    „jos jidanii¹¹ cu o lozincă plină de înțelesuri
    creatoare, atunci desigur gruparea d-lui
    Codreanu e avantgarda revoluției românești.
    E știut însă că Garda de fier nu numai că nu
    avea nici o doctrină, dar nici nu putea spera
    să o aibe.


Ceea ce acuză directorul Faclei este semi-
doctismul, lipsa de cultură, încercarea de
a cuceri poporul cu „înscenările de teatru
mistico-sătesc¹¹, adică „tot ceea ce a născo-


cit mai șarlatanesc demagogia votului uni-
versal¹¹. Pe scurt, se întreabă Vinea: „ce le-
gătură au toate acestea cu o revoluție? în
numele cărui gând creator se chemau sate-


le și orașele, plugarii și muncitorii, în jurul
Hakenkreuz-nlui gardist?¹¹⁴⁵ Faptul că găr-


zile cuziste sunt departe de orice gând crea-
tor și că ele rezolvă disputa de idei cu vio-
lență fizică, Vinea avea să-l resimtă pe viu
și cu multă brutalitate câteva luni mai târ-


ziu, în data de 5 octombrie 1934, când -


    (1920-1924), ediție critică de Elena Za-
    haria-Filipaș, ed. cit. Cu simț de justiție,
    Vinea ia apărarea mai multor intelectuali
    sau politicieni acuzați de bolșevism, de la
    apropiații săi, gazetarii N. D. Cocea și
    Pamfil Șeicaru, la Cristian Racovski. Despre
    acesta din urmă, Vinea scrie: „Ei bine? Nu-1
    cunosc pe acest om, dar teama care o in-
    spiră mă atrage. Ce păcate are? A făcut
    samsarlâcuri, ca orice ministru care se
    respectă? A luat bani din fondurile secrete?
    A fost simbriaș al poliției? A transfugit și
    a fost mandarin al regimului și sfetnic al
    tronului? A ordonat împușcarea țăranilor la
    1907 și a măcelărit muncitorimea? Nimic
    din toate astea. Brătianu îl ținea în arest la
    Iași. Intr-o zi de mai, când Capitala noastră
    de restriști era în stăpânirea revoluționari-
    lor ruși, Racovski a fost eliberat, fără vio-
    lență, și trecut Prutul. Ar fi reușit ușor să
    devasteze Iașii [...]. S-a mulțumit, din feri-
    cire, să țină un discurs socialist în Piața
    Unirii și să lase soarta poporului și a răz-
    boiului în mâinile conducătorilor noștri de
    atunci. Regele se ascunsese la Bicaz¹¹ (Săriți,
    bolșevicul!, în Chemarea, anul m, nr. 317, 19
    martie 1920, text editat In Ibidem, p. 37).
44.  Ion Vinea, Teama de U.R.S.S., în Facla, anul
    XIII, nr. 1126, 31 octombrie 1934, text edi-
    tat în Ibidem, p. 473.
45.  Ion Vinea, Aventura, în Facla, anul xii, nr.
    868, 15 decembrie 1933, text editat în Ion
    Vinea, Cpere, IX, ed. cit., pp. 366-367. îm-
    potriva lipsei de educație a studenților
    gardiști se pronunța Vinea și în alt loc:
    „Decât o sută de cărămizi pe săptămână,
    mai bine un singur volum citit și priceput
    pe lună [...]. în momentul în care căpitanul
    Zelea Codreanu ar realiza miracolul acesta
    de a-și scoate gărzile de pe șantier și de a le
    băga în biblioteci, măcar câteva luni pe an,
    va fi binemeritat de la națiunea pe care o
    iubește atâta¹¹ (Studentul, cartea și cătămi-
    da, în Facla, anul xii, nr. 826, 27 octombrie
    1933, editat în Ibidem, p. 335).


relatează un articol de a doua zi, publicat
în prima pagină -

     o hoardă de vreo 40 de pușlamale aparți-
    nând tineretului cuzist și înarmate cu revol-
    vere, ciomege și casse-tete-uri au năvălit pe
    neașteptate în redacția ziarului nostru, de-
    vastând complet mobilierul, instalația elec-
    trică și telefonică, spărgând ușile, geamuri-
    le și nimicind colecția și arhiva. [...] A fost
    lovit pe la spate, cu bastonul și casse-tete-urile
    d. Ion Vinea, căruia i s-au făcut grave răni
    la cap, răni care i-au cauzat o hemoragie
    abundentă⁴⁶.



Revoluția sufletească

De ALTFEL, scandalul exista și în ecuația
revoluției artistice, față de care, o vre-
me, cu toată admirația față de faima lui
Tristan Tzara și a dadaismului pus la cale
de acesta și răspândit rapid în întreaga Eu-
ropă, Vinea a avut o atitudine oscilantă,
din care n-au lipsit rezervele și un oareca-
re scepticism. în primăvara lui 1920, când
Tzara, strămutat de la Ziirich la Paris, ajun-
ge să fie acuzat, în mediile artistice de
acolo, de spionaj⁴⁷, Ion Vinea scrie un text
de solidarizare, nelipsit de un oarecare, sub-
til umor, în care arată că „adepții acestui
libertarism estetic s-au grupat ca să-l afir-
me prin reviste, manifeste și șezători, prin
farse, prin mistificări, prin tifle, piruete,
bufonerii și bravade riscate, trimise în figu-
ra placidă a bunului-simț public¹¹. Așadar,
departe de subversivitatea spionajului,
„«Dada», însă, avea un scop și l-a ajuns:
scandalul și un renume intercontinental, cu
orice preț¹¹⁴⁸. într-o scrisoare expediată un
an mai târziu lui Tzara, Vinea își vestește
prietenul despre faima de care se bucură
mișcarea în România, dar îi scrie și despre
inaderența lui structurală la militantismul
dadaist: „Vos manifestes ont un succes fou
surtout celui de l’idiotie pure tres compris.
C’est la plus amusante maniere de gaspiller
sa vie, et il n’y a que la timidite qui m’em-
peche de devenir un dadaiste militant. Je te
confierai mon âme deja dadaisante¹¹⁴⁹.
    Pe lângă timiditate, trebuie să fi fost în
cauză și o luciditate sceptică, cea care îl face
pe Vinea să publice, în aceleași zile în care
expedia cartea poștală către prietenul său,
un articol care anunța, încă din titlu, o Ati-
tudine farșiță. Pe de o parte, scriitorul de
la București își exprimă rezerva față de teo-
ria particulară a „idioției pure¹¹ avansată
46. Agresiunea bandiților cuziști la„Facla“, edito-
    rial semnat „Facla¹¹, în Facla, anul xiv, nr.
    1105, 6 octombrie 1934. Acest număr al pu-
    blicației, ca și cele viitoare, consemnează și
    ecourile reprobatoare din presa momentului.
47. Potrivit lui Sașa Pană, Jacques Riviere acu-
    ză, în Nouvelle Revue Franșais, mișcarea Da-
    da că este „instrumentul finanței germane
    pentru destrămarea Franței victorioase¹¹
    (Tristan Tzara, Primele poeme și Insurecția de
    la Ziirich, prezentată de Sașa Pană, Bucu-
    rești, Cartea Românească, 1971, p. 120).
48. Ion Vinea, „Dada“..., în Adevărul, anul
    XXXIII, nr. 1Î052, 15 aprilie 1920, text edi-
    tat în Ion Vinea, Cpere, V, Publicistica
    (1920-1924), ediție de Elena Zaharia-
    Filipaș, p. 58.
49. Ion Vinea, carte poștală trimisă lui Tristan
    Tzara în 1 august 1921, în franceză în origi-
    nal, conservată în fondul Bibliotecii Jacques
    Doucet, Paris, editată în corpusul epistolar
    Ion Finea - Tristan Tzara. Corespondență
    din Paris trimisă de Henri Behar, în Manus-
    criptum, anul xn, nr. 2 (43), 1981, p. 164.


în manifestele dada, care ea însăși riscă să
degenereze „în sistem strâmt¹¹, iar, pe de
altă parte, într-un sens mai larg, acesta
identifică „un sfârșit de atitudine: acela de
revoluționar în artă, în literatură și în știin-
ță¹¹, dat fiind faptul că

    omenirea mereu scărpinată cu rețete noi, cu
    paradoxe, [...], cu sentințe cari spulberă tot
    ce a așezat literatura ca reputație, nu mai
    întâmpină descălecarea neoromanticilor și a
    proaspeților Galilei cu urlete și cu hohote,
    îndrăznețul și bizarul e primit cu un relativ
    calm, mult mai puțin propice zarvei de odi-
    nioară, căci fenomenul e de acum cunoscut
    și clasat⁵⁰.

în raport cu acest scepticism, poate părea
surprinzător faptul că, un an mai târziu,
dar și pe durata întregului deceniu care ur-
mează, îl găsim pe Vinea, mai ales în cali-
tate de director al Contimporanului, ca pro-
motor al revoluției estetice în spațiul
cultural românesc. Dincolo de circumstanțe
propriu-zis artistice (și mă refer, în primul
rând, la întoarcerea în țară a lui Marcel
lancu, fostul comiliton al lui Tzara la Zii-
rich), cred că principala explicație a reve-
nirii și a radicalizării atitudinii este de găsit
tocmai în exasperarea politică și socială.
Articolul programatic al noii reviste o con-
semnează, de altfel: „Niciodată moravuri-
le politice n-au fost mai asiatice, mai tâlhă-
resc gestul lor și mai umilă spinarea care
îl suportă, decât acum când crima devine
mijloc curent de guvernare, iar vaietul e
singurul delict de rezistență¹¹. Vina cea mai
mare, însă, nu e atât a lumii politice, cât a
publicului „trântit în paiele nepăsării lui tra-
diționale, aici, cu România lui Mare trasă
în inima civilizației europene, ca o mocirlă
cu stârvuri, coji de ouă și de pepene în mij-
locul unei curți asfaltate¹¹.
    Prin urmare, noua revistă își propune
„crearea [...] unei mentalități nouă¹¹, „tre-
zirea acestui public¹¹⁵¹. Revoluția sufletească
devine, astfel, miza înnoirii artistice, legată
subtil de proiectul schimbării sociale și po-
litice și îndepărtată, pentru Vinea, de sim-
pla frondă sau, în termenii săi, de exhibiție.
Distincția este persistentă și ea e de găsit,
în termeni antitetici, și în Vorbe goale, micul
manifest publicat, în 1925, in Punct'. „C’est
une revolution de lexique. C’est une conctp-
tion de co fl'eurgarcon autodidacte. A quand
la revolution de la sensibilite - la vraie'C’¹
(subl. în text, în franceză în original). în
schimb, în faimosul manifest din 1924,
Manifest activist către tinerime^, cu care se
deschide epoca propriu-zis, decis avangar-
distă a Contimporanului, ar fi de subliniat
că în tabloul Artei care „s-a prostituat¹¹ (în
acea enumerare a definițiilor negative care
trebuie depășite pentru a realiza înnoirea,
de la poezie la arhitectură) intră și politica,

50. Ion Vinea, Altitudine jâtșită, în Adevărul,
    anul xxxiv, nr. 11 450, 3 august 1921, text
    editat în Ion Vinea, Cpere, v, Publicistica
    (1920-1924), ediție Elena Zaharia-Filipaș,
    p. 214.
51. Ion Vinea, [Contimporanul], în Contimpo-
    ranul..., anul I, nr. 1, 13 iunie 1922, text
    editat în Ibidem, pp. 294-295.
52. Ion Vinea, Vorbe goale, în Punct, anul II, nr.
    14, 20 februarie 1925, text editat în Ion
    Vinea, Cpere, vi, ed. cit., p. 12.
53. Ion Vinea, Manifest activist către tinerime,
    în Contimporanul, anul iu, nr. 46, mai
    1924, text editat în Ion Vinea, Cpere, N,
    Publicistica (1920-1924), ediție Elena
    Zaharia-Filipaș, pp. 417-418.


18 • APOSTROF

DOSAR

„îndeletnicirea cioclilor și a samsarilor⁵⁵.
Arta nouă proiectată în manifest va fi, ast-
fel, antipolitică, însă nu în sensul frondei,
bufoneriei și bravadei (ironizate în textele
anterioare), ci în unul, în fond, utopic și
intangibil prin mijloacele artei, de construc-
ție civică și națională a României înseși:

    România se construiește azi. In ciuda parti-
   delor buimăcite, pătrundem în marea fază
   activistă industrială. Orașele noastre, dru-
   murile, podurile, uzinele ce se vor face, spi-
   ritul, ritmul și stilul ce vor decurge nu pot
   fi falsificate de bizantinism, ludovicism,
   copleșite de anacronisme.


Acest proiect identitar este însă antinațio-
nalist. De altminteri, în replica finală a cele-
brului text („Să ne ucidem morții!⁵⁵) înclin
să citesc nu un ecou al manifestelor occi-


dentale, ci o replică dată unui episod de
antisemitism local pe care, cu ceva timp
în urmă, Vinea îl sancționase prompt, cu
mult sarcasm. La Iași, arăta gazetarul, stu-
denții antisemiți de la medicină au cerut:


„Guvernul să ia măsuri ca studenții evrei să
obție cadavre de aceeași religie cu dânșii.
[...] Vrem, deci, sublinie oratorul, «s-avem
morții noștri. Fiecare cu morții lui, acesta
e principiul». Și mulțimea: trăiască morții
noștri!⁵⁵⁵⁴. De morții care generează bruta-


litate și grotesc, ca și, de altfel, întreaga fra-


zeologie patriotardă, Vinea ia distanță în


mai multe rânduri. In aceeași epocă, ceva


mai devreme, directorul Contimporanului


scrisese că, întrucât adevăratele valori națio-
nale nu sunt încă cristalizate („Tricolorul e


prea proaspăt⁵⁵),


    patriotismul nostru nu e încă a păstra, ci a
    construi. Ne asemănăm, în situație, cu ame-
    ricanii și avem înfățișarea unor emigranți pe
    pământurile noastre aurifere și totuși stră-
    moșești. Dar n-am sosit, oare, la oraș în ra-
    te, în serii și în perioade recente? Și munca
    de construcție pe care o transmitem de-abia
    spre păstrare altora, celor ce vor cunoaște
    atunci patriotismul superior al lui Renan,
    dezbărat de xenofobie și huliganism, nu e
    în cuget plin?⁵⁵


De altfel, marea șansă pe care revoluția în
artă o aduce cu sine este tocmai aceea a
unei veritabile internaționalizări, astfel încât
se poate vorbi despre


    o internațională a publicațiilor de avangardă
    din întreaga lume, creând deasupra granițe-
    lor o atmosferă de emulație și de îndemn
    reciproc, de schimb de directive și de inspi-
    rații care va duce la descoperirea finală a
    căutatului stil al epocei și al planetei unifi-
    cate. O internațională intelectuală a luat fiin-
    ță, pe nesimțite, fără congrese, fără progra-
    me, fără fonduri de propagandă, și din
    frământarea acelorași nevoi, sub imperiul
    aceleeași chemări și-a împlântat înainte, lim-
    pede, idealul⁵⁶.


Cu alte cuvinte, revoluția artistică a însem-
nat pentru Vinea o modalitate sigură de
europenizare, de intrare într-un circuit real
al valorilor și, astfel, de depășire a naționa-
lismului primitiv. Cred că este semnificativ


54. Ion Vinea, Scrisori din lăți. Cu huliganii, în
    Contimporanul, anul I, nr. 22, 16 decembrie
    1922, text editat iii Ibidem, p. 342.

55. Ion Vinea, Patriotism. Ernst Renan: „Pcges
francaises“, în Luptătorul, anul II, nr. 311, 7
iulie 1921, text editat inlbidem, p. 210.

56. Ion Vinea, Promisiuni, în Contimporanul,

    anul III, nr. 50-51, 30 noiembre-30 decem-

    brie 1922, text editat inlbidem, p. 433.

faptul că, atunci când se decide să promo-
veze revoluția în artă, scriitorul nu optează,
oricât de mare este prietenia care îl leagă de
Tristan Tzara, pentru dadaism (adică pen-
tru frondă și scandal), ci pentru construc-
tivism, adică pentru o formă de edificare
într-un spațiu european. Așadar, în timp ce
revoluția socială are loc în Răsărit, revoluția
artistică nu se poate face decât cu fața în-
toarsă spre Apus. In plus, dacă revoluția
politică implică o eliberare anevoioasă, con-
diționată ele strategii și mișcări imprevizi-
bile, în schimb, în artă, revoluția înseamnă
o libertate câștigată grație unei puteri indi-
viduale, interioare; tocmai de aceea, cea
dintâi, având fluxuri, refluxuri și condițio-
nări, poate fi proclamată și menținută cu
dificultate, în vreme ce revoluția artistică
poate fi decretată, oricând și în orice parte
a lumii, ca fiind permanentă. Vinea însuși
nu ezită, în mai multe rânduri, să utilize-
ze sloganul, inclusiv într-unul dintre ulti-
mele texte programatice ale Contimporanu-
lui (în 1931), pe când revista se pregătea,
de fapt, să iasă din scena avangardei:

    In politică, revoluțiile se fac pentru instituții
   noi, în artă, nu. Ne proclamăm în stare de
   revoluție permanentă față de tot ceea ce de-
   vine procedeu, sistem, rețetă și gargară, în
   artă: indiferent de ordinea lor cronologică,
   de la realismul osificat până la suprarealis-
   mul în putrefacție, totul se poate închide sub
   același epitaf al neputinței și al istovirii⁵⁷.

In anii care vor veni, Vinea transformă, în-
tr-un fel, proiectul revoluției în artă în fan-
tasma acesteia, trecând-o din timpul vii-
tor al construcției, pentru care se puneau
în mișcare energii, idealuri și avânturi, la
timpul trecut al tinereții sale de care, în
fond, începea să se despartă. Energia schim-
bării lăsa locul sentimentului de zădărnicie
(pe care scriitorul îl încercase devreme) și
stării de melancolie. Or, melancolicii nu fac
revoluții, chiar dacă (e cazul de față) cred
în ele. In schimb, tema revoluției sociale
continuă să se regăsească în textele sale, fie
cu trimitere, așa cum am arătat, la izbân-
da (promițătoare pentru o întreagă lume)
a revoluției din U.R.S.S., fie ca o alternativă
la război. încrederea în justețea revoluției
sovietice trebuie să fi primit lovitura ho-
tărâtoare odată cu Pactul Ribbentrop-Mo-
lotov și, mai ales, odată cu pierderea Ba-
sarabiei, în iunie 1940. E foarte probabil
că Vinea trebuie să fi resimțit o puternică
lovitură văzându-și dezmințite, la doar câți-
va ani (o durată foarte scurtă din perspec-
tivă istorică), opiniile referitoare la pacifis-
mul U.R.S.S. și la garanția de stabilitate pe
care aceasta ar oferi-o în ceea ce privește
Basarabia. Dezvrăjirea trebuie să fi trecut și
prin lecturile sale. Spre exemplu, chiar dacă
nu se poate preciza cu exactitate când, e
sigur că Vinea a citit autobiografia lui L.
Troțki („marele gazetar și memorialist⁵⁵),
Viața mea, la care se referă într-unul dintre
articolele sale⁵⁸. In această carte calmă,
rațională, în felul ei senină, scriitorul român
57. Ion Vinea, Noi, în Contimporanul, anul IX,
    nr. 100, octombrie 1931, text editat în Ion
    Vinea, Cpere, VIII, ed. cit., p. 375. Despre
    „starea de revoluție perpetuă⁵⁵ vorbește Ion
    Vinea, cu insistență, și în interviul acordat
    lui I. Valerian pentru Viața literală (an II,
    nr. 51, mai 1927), reluat în I. Valerian, Cu
    scriitorii prin veac, București, Editura pen-
    tru Literatură, 1967, pp. 232-233.
58. Ion Vinea, Râsul luiLenin, in Evenimentul
    zilei, anul v, nr. 1691, 29 ianuarie 1944.

   trebuie să fi citit și această apreciere asupra
   lui Stalin, făcută imediat după moartea lui
   Lenin: „Staline, dis-je, est la plus eminen-
   te mediocite de notre parti⁵⁵⁵⁹. La aceasta se
   adaugă, în anii care urmează, veștile ce vin
   de pe frontul de Est despre viața cotidiană
   de tip concentraționar, despre care Vinea
   scrie, în mai multe rânduri, în Evenimentul
   zilei, noua publicație pe care o conduce în
   timpul războiului. De fapt, ceea ce desco-
   peră scriitorul român este că revoluția
   întrupată nu este, cum a crezut el pe dura-
   ta mai multor decenii, o lume dreaptă a
   proletarilor, ci un mare spațiu de manevră
   al politicienilor. Prin urmare, U.R.S.S. nu
   este altceva decât „un regim despotic⁵⁵ care
   „se integrează în aceeași unică Istorie a
   tuturor Rusiilor de totdeauna... Fie țariste,
   fie democratice, fie sovietice, aceste Rusii
   au fost statornic însemnate, de-a lungul și
   de-a latul lor, cu spânzurători, cu potouri
   de execuție, cu zăbrele de fier, cu lacăte și
   lanțuri⁵⁵⁶⁰.
    Desigur, în 1941, când scrie aceste rân-
duri, Ion Vinea părăsise utopia revoluției
sociale și păstra tema doar pentru exercițiile
analitice ale demitizării. O ipostază autoh-
tonă a ei (impusă politic și venită din im-
port) va fi proclamată, peste câțiva ani, și
în România, făcând să se împlinească, prin
una dintre acele ironii ale destinului (în ca-
re Vinea credea), una dintre profețiile cu
care scriitorul se jucase în tinerețe: „Va fi
mai rău, desigur, dar numai... câteva zeci
de ani!⁵⁵. Din păcate, vor fi ultimii zeci de
ani ai vieții lui Vinea, pe care îi va trăi la
marginea și în subterana unei revoluții în-
doielnice, care nu avea mai nimic în comun
cu fantasma pe care o slujisese în tinerețea
sa, pe când călătorea des la Paris și se întâl-
nea, în casa prietenului său Tristan Tzara,
cu suprarealiști francezi care ar fi vrut să
contribuie la liniile directoare ale Partidului
Comunist. In ultimele decenii ale vieții sale,
Vinea avea să afle (dacă a avut cândva vreo
îndoială) că partidul clasei muncitoare nu
primește, ci doar dă directivele oricărei re-
voluții, fie ea politice sau estetice. Acum,
când textele sale nu mai puteau să fie publi-
cate în Republica Populară Română, putea
doar să afirme, echivoc, într-un interviu
publicat el însuși postum: „este bine că a
fost așa⁵⁵. Că a existat, așadar, un timp în
care revoluția își putea păstra, printre scrii-
tori, caracterul utopic, adică ambiguitatea,
combustia, internaționalismul și promisiu-
nea intactă a unei libertăți viitoare.
■

Acest studiu a fost realizat în cadrul
proiectului „Valorificarea identităților
culturale în procesele globale", cofinanțat
de Uniunea Europeană și Guvernul României
din Fondul Social European prin Programul
Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor
Umane 2007-2013, contractul de finanțare
nr. posdru/89/1 .5/S/59758.




59.  Leon Trotsky, Mu vie. Essai autobiigraphi-
    que, traduit sur le manuscrit par Maurice
    Parijanine, Paris, Rieder, 1930, tome III, p.
    245.
60.  Ion Vinea, Minciunile despotismului, în Eve-
    nimentul zilei, an III, nr. 913, vineri 21 no-
    iembrie 1941, p. 1. Am reconstituit, pe
    larg, publicistica lui Vinea care demitizează
    U.R.S.S. și revoluția sovietică, precum și
    consecințele biografice nefaste ale acesteia,
    în studiul Ion Vinea în timpul totalitarisme-
    lor (n), în Transilvania, nr. 3, 2012.



DOSAR

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 19

        Sub lupa memoriei

Fraternizarea Hitler-Stalin

Cum, când și de ce se aliază monștrii totalitari



Vladimir Tismăneanu

A apărut, LA University of California
Press, noua mea carte, intitulată The
Devii in Histmy: Communism, Fascism, and
Some Lessons tf the Twentieth Centmy [Dia-
volul în istorie: Comunism, fascism și câte-
va lecții ale secolului douăzeci]. Explorez în
acest volum, care va apărea anul viitor în
traducere românească la Humanitas, afi-
nitățile ideologice și psihosociologice din-
tre cele două experimente totalitare ale unui
veac fără egal ca violența criminală. Mă
ocup de teme precum dezumanizarea adver-
sarului, relația dintre doctrinele utopice și
teroare, similitudinile și diferențele dintre
comunism și fascism. încerc, între altele, să
răspund la o serie de întrebări legate de ce-
ea ce l-a obsedat pe marele scriitor Vasili
Grossman: cum a fost posibilă apropierea
dintre bolșevici și naziști în perioada august
1939 - iunie 1941, pe ce s-a întemeiat o
alianță care altminteri părea contra naturii,
ce resorturi inavuabile au fost mobilizate
pentru a o face funcțională, cu efecte ca-
tastrofale pentru destinul umanității?
   Stupoare, incredulitate, perplexitate,
șoc: acestea au fost reacțiile mondiale când
s-a anunțat că Joachim von Ribbentrop,
șeful diplomației naziste, a sosit la Moscova
și a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de
neagresiune cu Uniunea Sovietică, până
atunci considerată arhiinamicul fascismu-
lui. A fost o zi nefastă pentru toți prietenii
libertății. Coșmarul devenit realitate punea
capăt iluziilor despre URSS ca „bastion“ al
rezistenței antifasciste. Stânga internațională
primea o lovitură colosală, mișcarea comu-
nistă internațională era complet debusolată,
strategia Fronturilor Populare era abando-
nată instantaneu, Cominternul, condus de
Gheorghi Dimitrov, vedeta procesului de
la Leipzig, omul care îi înfruntase pe Goe-
ring și pe Goebbels, își recalibra politica
pentru a acomoda noua alianță între bri-
ganzii totalitari. Condiționați mental de pro-
paganda stalinistă, liderii Internaționalei a
m-a subscriau fără murmur la noua cotitu-
ră dictată de „farul omenirii progresistei
Repertoriile cinematografice și teatrale so-
vietice erau schimbate peste noapte. La fel
și cele din Germania hitleristă.
   Efectul imediat al acordului semnat, în
prezența și cu binecuvântarea lui Stalin, de
Viaceslav Molotov și de Ribbentrop, a fost
declanșarea, după o săptămână, a celui de
al Doilea Război Mondial. Nu era vorba
doar de „neagresiune“ (formulare orwel-
liană), ci de o alianță strategică pe care fie-
care dintre cei doi tirani a încercat să o
exploateze la maximum în perioada ur-
mătoare. Sub portretul lui Lenin, la Krem-
lin, liderul revoluției proletare se înfrățea
cu emisarul liderului „revoluției rasiale“.
Vjd la Fiihrer nu scoate ochii. De altfel, ca
o concesie făcută antisemitismului zoolo-
gic al naziștilor (cu care, e de presupus,
simpatiza în secret), Stalin îl înlocuise pe

comisarul poporului pentru afaceri exter-
ne, Maksim Litvinov (vechi bolșevic, evreu
de origine), cu velicorusul Molotov (și el
vechi bolșevic, născut Skriabin).
   S-a configurat, în inima Europei, ceea ce
istoricul Timothy Snyder definește, în cartea
sa Bloodlands [Tărâmuri însângerate], linia
Molotov-Ribbentrop. Pe baza protocoale-
lor secrete, au fost anihilate state, au fost
spoliate națiuni, au fost organizate depor-
tări, strămutări, lichidări în masă. Cum nota
scriitorul Vasili Grossman în marele său ro-
man Viață și destin, dincolo de incongruen-
țele ideologice, cele două imperii totalitare
împărtășeau aceeași ostilitate maniacală la
adresa spiritului liberal, a valorilor umanis-
mului clasic, a parlamentarismului demo-
cratic. Ambele erau construcții utopice ex-
pansioniste. Tocmai de aceea putea Stalin
să ridice paharul cu sincer entuziasm și să
ofere un toast în cinstea Fuhrerului. Erau
amândoi, Stalin și Hitler, uniți de pasiunea
revoluționară menită să distrugă „lumea
veche“. în timp ce naziștii organizau în par-
tea din Polonia ocupată de ei exterminarea
intelectualității și a clerului și inițiau politici-
le care aveau să ducă la anihilarea populației
evreiești, Stalin și Beria puneau la cale masa-
crarea în pădurea Katyn a corpului ofițe-
resc și a nenumărați civili polonezi. Vina lor?
Niciuna, în afara originii lor etnice. Era vor-
ba, evident, de ceea ce azi numim genocid.
   Sovieticii au înghițit o mare parte a Po-
loniei, statele baltice, Basarabia și Bucovina
de Nord. Au impus instituțiile bolșevice,
au nimicit orice formă de opoziție locală,
au practicat eliticidul și etnicidul. „Spio-
nita“ era o maladie contagioasă, vigilența
revoluționară era exaltată drept virtutea su-
premă. Nu erau cruțați nici măcar refugiații
politici ajunși în URSS pentru a scăpa de
teroarea nazistă. Margarete Buber-Neu-
mann, arestată în 1937 împreună cu soțul
ei, fostul deputat comunist Heinz Neu-
mann (curând după aceea a fost executat),
după o perioadă în gulag, în lagărul Kara-
ganda din Asia Centrală, era transportată,
ca efect al infamului pact, la Ravensbriick.
   Trebuie recitită cartea ei despre Milena
Jesenska, ziarista cehă și prietena lui Franz
Kafka (v. Scrisori către Milena), deținută în
acel lagăr nazist. Milena a fost printre cei
care au denunțat deopotrivă nazismul și Ma-
rea Teroare din URSS, era perfect conștientă
de natura despotic-polițienească a național-
socialismului și a socialismului leninist; când
rețeaua clandestină cehă de la Ravensbriick
i-a cerut Milenei să aleagă între apartenența
la acel grup și prietenia cu „troțkista“ Mar-
garete Neumann, Milena a optat pentru
prietenie. A murit în lagăr în 1944, dar Mar-
garete a supraviețuit și a vorbit. Cumnatul
ei, Willy Miinzenberg, fostul dirijor al pro-
pagandei cominterniste, rupsese cu Stalin
după Pact și a fost ucis, cel mai probabil de
agenții NKVD-ului, în exil, în Franța.

    Prietenă apropiată cu Arthur Koestler și
Manes Sperber, prețuită de Albert Camus
și Raymond Aron, de Monica Lovinescu și
Whittaker Chambers, Margarete a fost una
dintre marile voci ale luptei antitotalitare
în anii ofensivelor propagandistice stalinis-
te de după război. Memoriile ei, scrise la
îndemnul lui Koestler, au apărut în 1948
în germană, cu titlul Als Gtfar,gene bei Sta-
lin und Hitler (în engleză, Under Tivo Dic-
tators: Prisoner cf Stalin and Hitler, iar în
franceză La revolution mondiale), și sunt o
mărturie esențială despre secolul lagărelor
de concentrare și al religiilor seculare. Știa
exact ce însemna comunismul și a spus-o
direct și fără menajamente. A trăit personal
identitatea de metode dintre cele două sis-
teme, a fost victima ambelor dictaturi. In
1949 a depus mărturie în favoarea lui Vik-
tor Kravcenko în procesul de calomnie in-
tentat de acesta împotriva săptămânalului
comunist Les Letrres francaises, condus de
Louis Aragon și de Pierre Daix. Comuniștii
francezi îl acuzaseră pe Kravcenko că min-
țise în legătură cu existența lagărelor de
muncă forțată din URSS. Pe măsură ce
reflecta tot mai mult la chestiunea totalita-
rismului, Margarete Buber-Neumann deve-
nea tot mai convinsă că nazismul și comu-
nismul erau fenomene nu doar similare,
ci consubstanțiale. Acesta a fost mesajul
adânc al cărții ei din 1976 despre destine-
le umane ale vremii în care i-a fost dat să
trăiască. A încetat din viață în noiembrie
1989, cu câteva zile înainte de căderea
Zidului Berlinului.
    Unul dintre inițiatorii Declarației de la
Praga din 2008 a fost dramaturgul ceh
Vâclav Havel, un admirator mărturisit al
operei lui Kafka. Asemenea prozelor lui
Kafka, piesele lui Havel vorbesc despre în-
singurare, pierderea identității, înstrăinare
într-o lume tot mai opacă, tot mai absurdă.
Declarația cere ca ziua de 23 august să de-
vină o zi comemorativă în toate statele eu-
ropene pentru victimele celor două regi-
muri scelerate, vinovate de asasinarea a
milioane de ființe inocente în numele unor
fixații ideologice delirante. în momentul în
care individul nu mai este privit ca om, cu
drepturi inalienabile, ci ca membru al unei
„categorii sociale“ ori „rasiale“ decretate
drept inferioară, deci superfluă, deci „para-
zitică“, când este redus la condiția de insec-
tă, vierme, lipitoare etc., când coeziunea
comunității politice este făcută dependentă
de excluderea, eliminarea și în final exter-
minarea „dușmanului de clasă“ ori „de ra-
să“, se deschide calea pentru experimente-
le genocidare de tip comunist și nazist.
Comemorarea zilei de 23 august 1939,
promulgată ca lege și în România, este me-
nită să mențină vie neuitarea și să avertize-
ze asupra niciodată dispărutei primejdii
totalitare.

20 • APOSTROF

Marc Delouze


  Marc Delouze s-a născut la Paris. Trăiește între Paris și Bourgogne. A publicat primul
  volum în 1971, Amintiri din Casa Cuvintelor. Din anii ’80, refuzând să „facă pe poetuD,
  se instalează într-o tăcere editorială de douăzeci de ani. în 1982 creează Partiturile Poetice.
  Este cofondator și consilier literar al festivalului Vocile Mediteranei (Lodeve). Este crea-
  torul Festivalului Permanent al Poeziilor în arondismentul XVIII, din 1990. Publicații
  recente: Teou, Pieton al pământurilor, poem (La passe du vent), Lumea vorbește, roman
  (Verdier), 14975 de zile intre, Poezii in fuză terminală și Amintiri din Casa Cuvintelor (La
  passe du vent).

Un om a murit aseară

un om a murit aseară el retrăiește
astăzi în capul
unui copil care-și măsoară umbra
și nu înțelege cifra care locuiește
în ochiul adulților cu calcule nesigure

el
este
alb
ca și liniștea întinsă la uscat pe o câmpie

un om
a murit aseară el retrăiește
astăzi în sărbătoarea
din jurul unei fântâni pe care lumea o invadează
și în vacarmul uimitor al supraviețuirii sale
el fuge
picioarele sale
sunt cântecul
nopții
ascunse



Nu poezia nu

nu nu poezia nu nu nu este
această incidență tristă a soarelui
pe pământul ucis

nu este
acest joc de la sfârșitul după-amiezelor când nu știm
dacă ploaia ne va permite să bem în picioare
sau să ne rugăm
în genunchi ca pe vremea
bibliilor nescrise

nu nu nu sunt
niște cuvinte pe care le plantăm în linie dreaptă
și în foarte lungi șiruri
ca să reîmpădurim pământuri abrutizate
ale unor păduri incendiate

nu nu poezia nu nu este
această obscenă căldură calificată drept omenească
(care nu este decât imaginea-grimasă
a unui dejun de întâi ianuarie)

nu nu poeții nu se oferă
drept flori la sărbătoarea tuturor sfinților
și cununile lor sunt împletite
pentru o sărbătoare pe care nu o vor cunoaște

Fac serviciu de cuvinte șampanizate
pentru apetituri dezamăgite

Tăcerea lor însăși este un semn
de rezervă
nu întru totul decepționată

(Poate la urma urmei nu sunt
decât niște copii mici deghizați)



           Rușine în răspăr

în miez de noapte
noapte neagră
umbrele fără consistență
lumina nu mai e
decât un cuvânt care moare
pe buzele muribundului
visat

Nu mai e nimic de așteptat
de la dimineață
Ziua nu mai are viitor
Proiectele se evaporă
ca răsuflarea rece care urcă
din adâncurile unei fântâni părăsite

                își amintește
(va fi amintirea sa din urmă:
o amintire
fără viitor)
că a iubit viața
așa cum bei
fără să-ți fie sete

Și deodată
înțelege
(vede
știe
simte)
că nu a făcut până atunci decât să vrea
să iubească
viața

dorință pioasă
dorință moartă
dorință pe care nici măcar nu mai îndrăznește
să o pronunțe
și aceasta va fi răsuflarea sa din urmă
gândul său din urmă
■
în românește de Letiția Ilea

          Atunci când poeții

Poeții în livrea
au mândria, ținuta nobilă
a majordomilor

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 21

    lectvii


    Cum se naște
    un dramaturg
    Ion Bogdan Lefter

Florentin Sorescu, Arca lui tona, Timișoa-
ra: Editura Brumar, 2010, 96 p.

Firește, nu există o rețetă universală.
   Doar cazuri particulare, precum cel de
față, irepetabil.
   Pînă să-l vedem deve-
nind dramaturg, Florentin
Sorescu s-a dovedit - mai
întîi - un „personaj". Năs-
cut în 1971, cu o vagă as-
cendență literară (bunicul
patern, C. I. Sorescu Mă-
tăsaru, publicase proză în
Semănătorul...), începe să
scrie din adolescență, în-
să nu teatru, ci, conform

„patologiei" vîrstei, versuri. Liceanul piteș-
tean lasă repede în urmă patetismele de gen
și se alătură unui grup de „tineri furioși",
foarte promițători prin elanul lor noncon-
formist. Sîntem către finele anilor ’80, cînd
„noul val" postmodern afirmat în literatu-
ra română a deceniului începe să-i influ-
ențeze pe cei mai juni aspiranți. Printre co-
legii săi de atunci se mai numărau Gabriel
Grigore și Dochița Moșoianu, ulterior jur-
naliști cunoscuți, și chiar un Romeo... Lef-
ter (fără relații de rudenie cu autorul de
biografii dramaturgice de mai tîrziu!). De
pe-atunci insurgenți, aspiră serios la statu-
tul de „personaje", de „mari figuri".
   Schimbarea de regim politic de la fine-
le lui 1989 îi prinde în jurul majoratului,
înainte ca spiritele lor rebele să se „coacă"
și să fi intrat în coliziune cu sistemul tota-
litar. își vor căuta cu toții drumurile în anii
agitați de după revoluție, risipindu-se în
direcții și în profesiuni diverse. Viitorul
dramaturg alege Dreptul. Nu abandonează
scrisul: debutează cu poeme în 1992, în
săptămînalul bucureștean Contrapunct (re-
vista momentului, a „noului val" postmo-
dern), și va mai publica în piteșteana Ca-
lende (titlu sub care Călin Vlasie resuscită
vechiul lunar literar Aigețp în alte gazete,
împreună cu cîțiva colegi și prieteni din
Pitești și Cîmpulung, studenți în Capitală
și cenacliști în reședința lor comună de ju-
deț, participă la constituirea altui grup poe-
tic, semnatar după cîțiva ani, în 1997, al
unui volum colectiv, în cvartet: Sorin Dur-
dun, Liviu Mățăoanu, Dragoș Popescu,
Florentin Sorescu. Formule în ton cu lite-
ratura perioadei, dar sub un titlu în răspăr:
Despărțirea de cotidian (la Editura Paralela
45, înființată între timp, în 1994, de același
Călin Vlasie). Protagonistul nostru absol-
vise în 1996 și se retrăsese în Pitești, pro-
fesînd ca avocat. în 1998 va semna de unul

singur o culegere de versuri, Poeme floren-
tine (la aceeași editură), asumîndu-și gene-
ric prenumele, readus la sursa lui roman-
țios-italică: gest glumeț, autoironie, poate
și puțintel ingenuu, oricum în linia „tea-
tralității" histrionice, pe potriva „perso-
najului" poetico-juridic astfel conturat.
    Mai trec niște ani, mai bine de un dece-
niu, în care se consacră meseriei lucrative.
Bifează la un moment dat încă o apariție
colectivă, într-o antologie a Cenaclului pi-
teștean „Sinăi^Arheolcgie generală (aceeași
editură, 2000), alături de colegii dinDw-
părțirea de cotidian și de alți cîțiva tineri
poeți și prozatori: Gabriel Grigore, Nico-
îeta Popa, Alexandru Știrbu, Nina Vasile
ș.a. Altfel, publică foarte rar, de parcă s-ar
fi „stins" ca scriitor. De fapt, continuă să se
exerseze din cînd în cînd, discret, proba-
bil în căutarea unei compensații la anecdo-
tica infracționalității cu care se întîlnește
cotidian, în cazurile de care se ocupă. îna-
inte de a reveni și public ca autor, va avea
- totuși - o neașteptată expunere mediatică
avocățească: acceptase să-i fie apărător unui
tînăr polițist a cărui soție dispăruse, iar fa-
milia ei îl acuza că ar fi ucis-o. (Detalii cu
tîlc: presupusa victimă e juristă, avocată, în
timp ce unul dintre străbunicii lui Florentin
Sorescu a fost... polițist...) Ancheta se pre-
lungește, autoritățile fac investigații tot mai
extinse, căutînd probe și mai ales cadavrul,
de negăsit. „Fapt divers" tipic, mărunt, fără
semnificații speciale, doar că... intervine un
pseudojurnalist fără scrupule, care ia su-
biectul în brațe și-l transformă într-un me-
gasucces de audiență al televiziunii sale „de
apartament", unde se discută la infinit des-
pre vinovăția sau nevinovăția acuzatului și
despre dispariția soției, cu păreri de la ori-
cine, inclusiv din public: „cazul Elodia",
celebru la vremea Iui. Drept care pe mici-
le ecrane, pe canale diverse, începe să apară
și avocatul polițistului Cioacă, numitul...
Florentin Sorescu. Acum chiar e „în rol",
într-unul judiciaro-mediatic cu totul spe-
cial. Se remarcă și printr-o costumație pre-
dilectă: pălărie cu boruri drepte și fular
lung la gît, atîrnînd peste sacou, într-o
manieră - aș zice - nu atît „regizată", „stu-
diată", cît rezultantă a nonșalanței vag-bo-
eme, indicîndu-1, pentru cine are ochi să
observe, în avocat pe poet. Categoric, un
„personaj" acum, o „apariție".
    Dar una cu prestație calmă, fără volu-
bilități exagerate, fără pasiunea desfășură-
rilor ample: ponderat, la obiect, „avocatul
lui Cioacă" trebuie să-i fi dezamăgit pe tele-
spectatorii magnetizați de istoria „tabloi-
distă" cu pricina. „Personajul" Florentin
Sorescu era - cum se spune cu trimitere la
o artă tot cu actori, a șaptea - „din alt film".
Drept care, excedat de publicitatea „cazu-
lui" și deranjat de nivelul deplorabil al con-
troverselor iscate, se retrage după o vreme
din „rol", înaintea mult-amînatului dez-
nodămînt. Respinge astfel și propunerile -
financiarmente foarte atractive! - pe care
i le fac cîteva edituri amatoare să publice
cărți „despre procesul Cioacă", „despre Elo-
dia". Exercită în continuare profesiunea,
dar la turație redusă. în compensație, simte
nevoia reîntoarcerii la literatură, la scris.
Adună poeme noi pentru o viitoare carte
și... iată și Arca lui lona, iată-1 pe drama-
turg! în care - nu-i așa?! - îl putem întreză-
ri metamorfozat pe Florentin Sorescu-„per-
sonajul", avocatul pledant. Chiar și cînd e
vorba despre temperamente mai rezervate,


meseria presupune un bun control oratoric
al limbajului, știința replicii, abilitatea dez-
voltării de scenarii orale convingătoare.
Ceea ce nu înseamnă că toți avocații s-ar
simți îndemnați să devină dramaturgi - de-
și se cunosc precedențe ilustre; la noi, De-
lavrancea, pentru a da exemplul cel mai cu-
noscut. De cele mai multe ori, oratorii
tribunalelor se împlinesc declamativ, la bară
sau în alte spații și contexte publice. Există
- însă - și varianta ilustrată de autorul nos-
tru: un poet-jurist pe care avocatura nu-1
satisface intelectual, dar îl marchează... ora-
toric, deturnîndu-1 spre expresia dramatică:
de la scena mare a lumii la cea mică a tea-
trului, în care încape - totuși, totuși! - viața
toată...

Să vedem ce-a ieșit din această „reprofila-
re" literară.
   Arca lui Tona, primă piesă a lui Floren-
tin Sorescu (Editura Brumar, 2010; mon-
tată la Teatrul „Alexandru Davila" din Pi-
tești în mai 2012); face figură mai mult
decît promițătoare. în primul rînd, încă din
deschidere, etalează o remarcabilă siguranță
a scriiturii, imposibilă fără alte exersări pre-
alabile, dacă nu va fi fiind doar consecința
rodajului oratoric despre care am vorbit.
Pentru ca, pe măsură ce avansează și con-
struiește structuri semnificante, să dezvă-
luie o complexitate neobișnuită la debu-
tanții genului.
   Titlul avertizează asupra intențiilor de
reinterpretare a celor două mituri biblice la
care se face referință: al lui Noe, cel cu arca,
și al lui lona, cel înghițit de chit. Povestea
din piesă, minimală epic, se desfășoară în
condiții de vitregie meteorologică, sugerînd
potopul, dar se păstrează o bună bucată de
vreme în registru realist, în lumea contem-
porană, într-un oraș în care „rețelele de ca-
nalizare fac față cu brio". Din apartamen-
tul lor protector, Elvira și Gavril, cuplu cu
vechime („Trăim de atîta vreme împreu-
nă..."), urmăresc evenimentele: ascultă la
radio cotele în creștere ale cursurilor de
apă, iar el citește și ziarul, de unde află că
prin alte părți, de pildă tocmai în Indone-
zia, sînt mari inundații. Se mai relatează
acolo despre un copil revenit din zonele
calamitate cu o barcă plină de animale („in-
clusiv melci"), ceea ce-i face pe indonezieni
să exclame: „Uite-1 pe Noe"! De intenții
similare e bănuit vecinul de dedesubt, Ig-
nat, care - presupun Elvira și Gavril - s-ar
fi apucat să-și construiască o corabie, ase-
meni altor concitadini. Ipoteza nu se veri-
fică. Ieșit la plimbare în parc, pe ploaie,
Ignat întîlnește o Domnișoară Necunoscu-
tă, însoțită de cîinele de pripas Karl. Dialog
destul de alert, pe o bancă, în ciuda dilu-
viului. Personajele se vor reuni apoi în
apartamentul celor dinții și vor duce con-
versația din ce în ce mai departe în direcție
biblică, pendulînd între cele două mituri
titulare: al salvatorului Noe și al dilemati-
cului lona. Nu pentru a atinge un sens pre-
cis, o interpretare anume, ci pentru a crea
un spațiu problematic, în care temele și în-
trebările esențiale ale existenței sînt reluate
cu acuitate.
   Treapta următoare e deconspirarea con-
venției teatrale. Elvira afirmă că ceea ce se
întîmplă „nu mai are sens". Ignat îi răspun-
de revoltat: „Cum să nu aibă sens, doam-
nă! Toate au un sens!". La care Gavril ada-
ugă: „Un sens?... E bine că mai e cineva
care chiar crede că există un sens. Și eu aș


22 • APOSTROF

vrea să...“. Lăsîndu-i să peroreze, sceptica
Elvira rostește o replică „aparte/către spec-
tatori“, luînd distanță ironică față de com-
panionii de scenă: „Uf, așa fac tot timpul,
îți vine să-ți iei cîmpii, nu alta. Trăncăneală
și iar trăncăneală. Acum sigur o s-o bage
p-aia cu deriva. Acușica o să ne avarieze pe
toți. O să vedeți că așa va fi“. Constatînd
lipsa de sens a situațiunii pluviale și a dia-
logului care se tot autogenerează mecanic,
ceilalți se vor angrena și ei în atare direcție
metateatrală, asumîndu-și condiția de fan-
toșe: „Doar trăim într-un teatru al absur-
dului, nu? în definitiv, asta ne exprimă cel
mai bine. Ne reducem la niște roluri pe ca-
re le înțelegem din ce în ce mai puțin. Și,
dacă tot nu înțelegem nimic, măcar ne pre-
facem că avem ceva de spus“, spune Gavril.
„Eu tot nu mă dumiresc cum ducem noi
comedia asta la bun sfîrșit. Ce e de făcut să
ne înțelegem mai bine rolurile^ va inter-
veni Domnișoara Necunoscută. îi dă repli-
ca Ignat:

    Nu mă-ntrebați pe mine. Eu nu sunt un bun
    actor“. Se mențin și datele similirealiste ale
    cadrului, pentru ca în penultima scenă a pie-
    sei, a 5-a, Gavril să dezvolte un discurs re-
    flexiv în „dublă calitate: de personaj și de
    actor“, în conformitate cu indicațiile de sce-
    nă ale autorului, care continuă astfel: „Mo-
    nologul este susținut din ambele ipostaze:
    ca personaj, evocă elementele de susținere a
    piesei; ca actor, știe că joacă rolul unui per-


    sonaj, că ne aflăm într-o piesă de teatru pe
    care o pune în discuție, raportîndu-se efec-
    tiv la lumea reală, cea în care trăim în viața
    de zi cu zi. Cele două ipostaze se confundă
    pe parcurs, astfel încît la rîndul său autorul
    devine personaj și inoculează ideea că toți
    spectatorii, toată lumea, sînt personaje.

între timp, în jurul roiesc mașiniștii tea-
trului, ocupați să amplaseze decorurile.
„Practic, ceea ce este în culisele unei piese
apare la scenă deschisă“, ne mai spune tex-
tul didascalic de dinaintea monologului.
Angajații teatrului rostesc și ei cîteva replici,
iar Gavril li se adresează și spectatorilor.
    însă, așa cum nici teatrul biblic, mito-
logic sau absurd nu duseseră nicăieri, nici
metateatralitatea nu furnizează semnificații
ultime. în piesă continuă să plouă, iar per-
sonajele se întorc mereu la condiția lor ini-
țială. Ultima secvență, a 6-a, se deschide,
în zori, cu apelul unei voci incerte - a Di-
vinității?!... - care dă deșteptarea, însă mai
degrabă în accepția cealaltă, de scuturare
din apatie, de emancipare dintr-o stare pre-
cară a conștiinței: „Trezirea!!!/ Trezirea!!!!/
Trezirea!!!!!/ Trezirea!!!!!!“. Elvira, Dom-
nișoara Necunoscută și Ignat stau destul
de mult de vorbă pînă să-și dea seama că
Gavril a dispărut împreună cu cățelul Karl.
La întoarcere, aflăm că „trezirea“ s-a pro-
dus prin revelație: în mijlocul furtunii, al
rafalelor de vînt și al torentelor de apă,
Gavril asistase la minunea opririi bruște a

„iureșului“, prin oprirea timpului în loc și
a picăturilor de ploaie în aer, suspendate,
moment în care personajul vede ceea ce
ignorase în viața de zi cu zi: „Orașul...
Mi s-a arătat în toată splendoarea lui. Cu
străzi, cu parcuri, cu case... Și - mai ales -
cu o mulțime de oameni... plimbîndu-se pe
străzi, sporovăind sau... (o privește com-
plice pe Elvira) ținîndu-se pur și simplu de
mînă...“ Revelație a spațiului cotidian, a
„semenilor“ și a „aproapelui“/a partenerei
de viață, deci - pe scurt - a frumuseții exis-
tenței obișnuite, de obicei ignorate.
   Pentru a ajunge aici, a fost nevoie de
abandonurile succesive: teatru biblic-para-
bolic, teatru al absurdului, metadramă. Fi-
nalmente, din toată deconstrucția de forme
și formule a ieșit un adevăr de viață pro-
fund, ascuns în banalitatea scurgerii tim-
pului, în spatele perdelei de apă care nu se
mai oprește. La final, Gavriî o invită pe
Elvira la o plimbare, prima după mulți-
mulți ani. Plouă, dar ce mai contează?!
   Nu e deloc rău, la nașterea unui dra-
maturg, nu-i așa?...



            Poeme de



Flavia Teoc

Copenhaga

Străinul e ființa prescurtată a cărei trecere
Prin geometria orașului dislocă o cantitate infimă
De aer. Revine și pleacă din port sedus de
Umbra zeilor întunecați plutind pe chipul sirenei,
Recunoaște învelișul amăgitor de metal și sticlă
în care se izbesc pescărușii. Străinul își întoarce
Privirea ori de câte ori vrea. Copenhaga lui
E orașul minuscul al celor îngropați
Sub dalele bisericilor gotice.

Din vârful clopotniței s-a
aruncat apoi într-un bulgăre mare,
să-l amuțească și pe fratele lui,
grămăticul,
căci odată faptele făcute,
cuvintele o iau înaintea lor.

Toate intențiile

Nu citiți poemul transparent de la prima zvâcnire
Logica lui o va lua înaintea sunetelor
Și sunetele lăsate la voia întâmplării se vor întoarce
împotriva voastră, precum cristalizarea semantică a unui
Blestem îndepărtat
Sau vor învăța meteoritul orb să se arunce cu
Toate intențiile în viața unei alte planete.

Nu citiți poemul transparent de la
Prima zvâcnire. El ne-a omorât dinozaurii
Și e gata s-o mai facă o dată.


Primul pescar

Fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord
în ploaia care netezește toate curburile
Și fiordurile se ciocnesc între ele.
Aici autobuzele înaintează drept,
Tăind noaptea cauciucată cu farurile lor albastre,
Acolo te prinde răul de mare numai gândindu-te
La atâta întuneric.
Fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord,
E tânăr și când vine zăpada
Se-ascunde ca păsările în frunzișuri,
însă de pe-acum deplângem trupul
Primului pescar ce va cădea în el.

Cazanie

Frigul
l-a înțepenit pe zugravul
intrat în fresca mănăstirii
cu brațele acoperite de cranii
si culori.
i

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 23

cu (Ochiul
liber

Lumea ca baltă

Gelu lonescu


Mari ambiții are Ale-
xandru Vlad cu ro-
manul său Ploile amare:
roman realist - viața satu-
lui în anii socialismului
roman-parabolă, să zicem:
spațiu „închis", claustrat,
presiunea „absurdului"
sub semnul „potopului",
deci al unei „fatalități",

care modifică oameni, relații, natură, pei-
saj, moravuri. Acțiunea se petrece la înce-
putul anilor ’70, dar sînt evocate toate abu-
zurile colectivizării forțate a agriculturii
naționale. „Satul" - care nu are, evident,
nume - cade sub puterea unor ploi conti-
nue timp de cinci luni și este, astfel, cople-
șit de inundații apocaliptice (iarăși, inspi-
rație realistă dintr-un eveniment istoric pe
care - din cîte îmi amintesc - îl mai „citi-
sem" și în alte bune romane semnate de
Augustin Buzura, D. R. Popescu și Eugen
Uricaru; probabil că au mai fost și altele,
fapt inerent cînd ne gîndim la acest dezas-
tru prin care a trecut țara datorită falimen-
tarei politici cu asanările și „pămînturile
redate agriculturii" - politică ceaușistă in-
spirată de similarul dezastru sovietic hruș-
ciovian din Siberia). în orice caz, așezarea
se află în Ardeal, nu departe de Dej și de
Someș - tot așa, deci, rămînem în tradiția
romanului rural ardelenesc, probabil tra-
diția cea mai „darnică" și, iată, trainică din
literatura noastră. în concluzie, un context
cuprinzător și lăsînd totală libertate auto-
rului să „invente" și să se desfășoare pe su-
prafețe generoase, chiar dacă bine prospec-
tate de înaintași: pitorescul e totuși folosit
cu măsură, acțiunea, trasată în contururi
bine verificate, urmărește un destin colec-
tiv, sumbru și ingenios desenat, precum și
un număr proporționat de personaje și in-
trigi convergente. Personajele - vreo duzină
-, care se rețin, sînt clădite pe psihologii

plauzibile, venind la întîlnirea cu „destinul"
corect înarmate ca să ne convingă. (Asta
dacă îl uităm pe sanitarul Kat care citește
pe Kant și se exersează cu nodurile ca nor-
nele din tetralogia lui Wagner...) Pînă la
punctul în care, abia în ultima treime a ro-
manului, autorul inventă (mult prea tîrziu!)
o „fantomă", pe numele ei Anca - un fel de
minune de puritate și frumusețe -, a cărei
feminitate (pretenția autorului, dar necon-
vingătoare) tulbură sexul tare și devine o
prea previzibilă victimă a unei istorii com-
plicate (mai ales confuze), ce pare a fi mai
mult un pretext pentru o pre-lungire a ac-
țiunii și pentru complicarea unui dezno-
dămînt previzibil în logica elementar-
literară: sigur că „ploile amare" aveau să în-
ceteze, sigur că apele trebuiau să se retra-
gă, sigur că trebuia să apară victime, în-
tr-un fel sau altul, sigur că Alexandru
Rogozan, patronul de partid și de stat, per-
sonaj inevitabil „complex" după o schemă
de o descurajantă banalitate, avea să plă-
tească etc. Lîngă „frumoasa virtuoasă"
apare și bestia - activistul de partid pore-
clit Otravă. Episod ratat, deci.
   Senzația, fie agreabilă, fie provocînd o
oarecare plictiseală, este că am mai citit o
dată, că am „consumat" cîndva materia ro-
manului; căci, deși adevărurile istorice sînt
spuse răspicat și, cu siguranță, impresio-
nînd pe mai tinerii cititori potențiali care
habar nu au cum a fost (și chiar ce a fost)
colectivizarea și distrugerea (și azi „vie") a
agriculturii naționale, faptele și chipurile
aduc (parcă) cu cele promovate de roma-
nele „obsedantului deceniu": dar o versiu-
ne veridic îmbunătățită datorită libertății
față de „directive"; de unde și legitima ne-
cesitate - nu de mulți simțită - de a repu-
ne tema în aria adevărului. Romanul răs-
punde acestei „sarcini" morale și - în bună
parte - sociale. Relatările despre anchetele
și închisorile comuniste - și ele prezente în
roman - reiau clasicele, acum, cărți de me-
morii care ne-au turburat la apariția lor în-
cepînd de prin 1990. Nouă (nu sînt sigur)
este intrarea în literatură a temei interzi-
cerii bisericii unite, greco-catolice, eveni-
ment tragic și foarte semnificativ în isto-
ria noastră în care, încă și azi, biserica de
partid și de stat arată același resentiment
vinovat față de eroismul, încă prea puțin
cunoscut, al preoțimii care nu a vrut să se
„convertească". Alexandru Vlad, în acest
spirit, alătură naratorului omniscient (care
domină romanul, în chip absolut și în deta-
liat stil indirect-liber, folosit cu destule ne-
glijențe și confuzii de „voci") un personaj-
narator, singurul, care nu este altul decît
tânărul preot greco-catolic al satului, deve-
nit victimă: personaj de simpatizat. Tot la
acest capitol al vieții religioase la sat, apare
prezența cultului penticostal, care a dat
mult de furcă autorităților comuniste (cum

aflam cu toții prin deceniile 6 și 7 din surse
indirecte), silite a-1 respecta datorită unor
presiuni externe. Opțiunea decisă a auto-
rului iese în evidență nu numai prin două
capitole dedicate în întregime prezenței
„pozitive" a penticostalilor (totuși, cam
plictisitoare prin lungime), dar și prin fap-
tul că popa „oficial" lipsește din localitate
pe timpul prăpădului, rămas la oraș, depar-
te de enoriași... absență care ne sugerează
a-1 disprețul (ceea ce nu e greu!).
    Așadar, mi se pare evident că Alexandru
Vlad are o mare familiaritate cu lumea sa-
tului, că a trăit-o cumva, în vecinătatea a
ceea ce povestește: asta se simte - ceea ce
dă incontestabilă verosimilitate faptelor; ba
chiar că el relatează, nu de puține ori, eve-
nimente dacă nu chiar văzute, oricum po-
vestite pe larg de martorii posibili. Dintre
aceste secvențe, cea mai izbutită, impresio-
nantă și memorabilă este aceea care rela-
tează alunecarea de teren datorată intem-
periilor care cotropesc cimitirul sătesc, îl
răvășesc - imaginea capătă înfățișarea unui
apocalips: ies morții, mai ales sicriele, din
morminte, crucile o iau la vale etc. (p. 318
și următoarele). Coincidența cutremură,
iese la suprafață și inextricabila aplecare
spre superstiție a lumii satului (cît va mai
fi așa, nu știu - dar cînd nu va mai fi, nu
însemnează neapărat că va fi mai bine...).
De altfel, însuși titlul romanului reia o ex-
presie din Apocalipsa - pe care autorul nu
uită să ne-o precizeze (p. 224), odată cu
asta și „ținta" esențială a literaturii din acest
roman -, însă biblicele „ape amare" devin
„ploi". Nu știu dacă „apele" n-ar fi fost un
titlu mai „eficace" - cu „ploile" cădem în-
tr-un epitet poate prea ornant. In fine, așa
cred - poate mă înșel.
    Sînt multe sugestiile ce-ar simboliza
„structura" totalitară a regimului comunist:
oamenii construiesc (inutile) piramide din
saci de pămînt care să oprească apele - alu-
zie faraonică -, „centrul" de comandă e o
cabană inaccesibilă (adică accesibilă numai
lui Alexandru Rogozan și activiștilor de la
centru care vin pentru seri orgiastice cu se-
cretare, țuică dură și viței tăiați ilegal), sta-
tisticile sînt falsificate, există un paznic de
noapte al satului care vede-tot, știe-tot etc.
Dar e foarte important și benefic pentru
roman că nu găsim un abuz de aluzii po-
litice și nici unul de pitoresc rural: Alexan-
dru Vlad a avut buna idee de a rupe
(aproape total) cu tradiția țăranilor înțe-
lepți și semicriptici, vorbind în doi peri (de
fapt - dacă vrem! - metonimic) și extor-
cînd semne de admirație asupra „adîncimii"
gîndirii populare devoților întru eterna
forță a specificului etc. Sau, variantă, a inte-
ligenței lor inegalabile, ca aceea a lui Mo-
romete - categorisit și ca „filozof cinic" (pe
teme de salcîm, probabil...). îndelung ali-
mentată, această „dependență" (în sens de
drog) față de un „obiect" de cult - ruralul


        Cărți primite la redacție


• Constantin
Cubleșan,
Nuvelistul
Rebreanu,
București: Ed.
Academiei
Române, 2012.

• Constantin
Cubleșan (coord.),
Dicționarul
personajelor
din teatrul lui
I. L. Caragiale,
București: AII,
2012.



• Nicholas
Catanoy, Oglinzile
lui Narcis, Cluj-
Napoca: Napoca
Star, 2012.

• Ligia Csiki,
Dereticarea
spațiului, Cluj-
Napoca: Ed.
Fundației Alfa,
2012.

24 • APOSTROF

- mai mult găunos decît roditor se va ate-
nua (în sfîrșit!) odată cu urbanizarea satu-
lui de azi, gata să treacă la internet și capi-
talism, decît să rămînă atîrnat de balega
ancestrală. E bine? e rău? în ordinea litera-
turii e bine, pentru că tematica vieții cita-
dine - astăzi mai agitată ca niciodată, poate
- va tenta cît mai multe condeie. (Deși hai-
tele de cîini pribegi prin capitală, hrănite
de nostalgici ai bătăturii mutați la confort
unu nu ar fi o temă prea urbană - lătrătu-
rile de la p. 213 spun ceva...) Alexandru
Vlad face tema - realistă și, desigur, repre-
zentativă pentru lumea românească de ieri
- să alunece inspirat spre parabolă; Marta
Petreu, în extraordinarul Acasă, pe Cimpia
Armcgbe donului, o duce la intersecția cea
mai înaltă cu tragedia. Revenind la Ploile
amare, o interesantă detașare de „specific¹¹
este și aceea că toate personajele vorbesc o
limbă aproape... literară, fără graiuri, dia-
lecte și alte mijloace de comunicare expre-
sivă - și prin asta nu-și pierd din identitate.
    Semne de slăbiciune ale operei se pot
găsi: insistențe și repetări care blochează
fantezia cititorului, lăsînd-o să lîncezeas-
că, unele ezitări de construcție care dau
impresia că textul de față nu e chiar ultima
redactare, că autorul se hotărăște greu „să
taie¹¹. Semne de tărie sînt cel puțin tot atî-
tea: ceea ce ține de ploaie în peisaj și în răs-
frîngerea ei în viața oamenilor este prezen-
tat cu o subtilitate viguroasă (aș spune);
apoi „lumea ca baltă¹¹ - toposul stagnării -,
lupta cu noroiul și apele, purtată de fieca-
re personaj, prezintă o virtuoasă varietate
de tonuri: între negru și alb, Alexandru
Vlad afișează o serie de nuanțe admirabile;
balansul între realism și parabolă e bine
dozat. Mai e de spus că romancierul s-a
ferit de abuzurile livrescului, existent și -
într-un anume fel - inevitabil.
    în fine, la capătul lecturii, îți place că
Alexandru Vlad parcă și-a scris cartea cu un
fel de certitudine a reușitei; e important că
nici el, nici noi nu cădem în deprimare,
confundînd literatura cu viața.
    Continui însă, indiferent de valoarea
Ploilor amare, să fiu absolut convins că
tema literaturii române de azi este deschi-
derea spre lume - lumea de azi.





    Din nou despre

lONESCO
Letiția llea

Pitoresc și absurd în
dramatmgia lui Eh.gene
lonesco se intitulează volu-
mul de debut al lui Ion M.
Tomuș, publicat în 2011
la Casa Cărții de Știință.
Având la origine teza de
doctorat a autorului (Pito-
resc, realist și naiv în dra-
matwgia și :pectacokgia lui

Vasile Alecsandri, Ion Luca Cangiale și Eu-
gene lonesco'), studiul pornește de la pre-
misa că dramaturgia lui Eugene lonesco
funcționează sub semnul naivului și că
„spectacularul teatrului ionescian funcțio-
nează după principiile pitorescului de ori-

entare și organizare a elementelor univer-
sului¹¹ (p. 5).
    Cartea se deschide cu un capitol de Pre-
liminarii, în care Ion M. Tomuș își de-
finește conceptele, pornind de la Kant și
Andrei Pleșu. Ion M. Tomuș consideră că
arta naivă are o determinație general exis-
tențială, iar pitorescul este apropiat de
această categorie: „Personajele naive, odată
creionate (intenționat stângaci!!!), vor
aparține unei formule scenice care funcți-
onează după legile pitorescului¹¹ (p. 6).
Autorul include în categoria pitorescului
„tot ceea ce este reprezentabil armonic vi-
zual¹¹. în ceea ce privește teatrul absurdu-
lui, lonM. Tomuș insistă asupra încetării
considerării și folosirii limbajului ca act de
comunicare: „Paradigma noului teatru a
considerat obiectele a fi mult mai impor-
tante decât cuvintele; sensul ascuns al cu-
vintelor interesează mai mult decât ceea ce
spun, de fapt, personajele¹¹ (p. 8). în lumi-
na conceptelor de naiv, pitoresc și absurd
astfel definite, Ion M. Tomuș purcede la
analiza operei lui lonesco, în ordinea în
care piesele au fost scrise, având, în plus,
mereu în vedere carnavalescul și oniricul;
de asemenea, trebuie să amintim, analiza ți-
ne mereu cont de relația dintre text și ima-
ginea scenică, pentru că „fără a uza din plin
de capul de pod care este scena, o discuție
despre dramaturgie (mai ales despre cea
ionesciană) nu poate fi completă¹¹ (p. 8).
    Primul text analizat este Cântăreața
cheală, veritabilă ars poetica, prin care, afir-
mă autorul, lonesco ne avertizează în legă-
tură cu evoluția ulterioară a dramaturgiei
sale. Ion M. Tomuș face un inventar al te-
melor și procedeelor ionesciene care se
revendică din această antipiesă: deraierea
actului de comunicare (Lecția, Victimele da-
toriei, Delir in doi, Setea și foamea'), dezgo-
lirea cuvântului de sens (Lecția, Exerciții de
conversație și pronunție franceză pentru stu-
denții străini, Jacques sau supunerea, Viitorul
e in ouă'), destinul omului simplu confrun-
tat cu o problemă insurmontabilă (Ucigaș
fără simbrie, Rinocerii').
    Analizele lui Ion M. Tomuș, din per-
spectiva conceptelor amintite, aruncă o lu-
mină nouă, inedită asupra dramaturgiei
ionesciene, îmbogățind cititorul cu o viziu-
ne proaspătă asupra unor texte devenite
clasice. Astfel, în Lecția, „naivul este depășit
(prin crimă), viziunea fertilității vieții fiind
înlocuită de cea a violenței¹¹ (p. 34), în Vic-
timele datoriei personajele pendulează între
vis și realitate, in Amedeu „pitorescul și nai-
vul sunt consecințe și rezultate ale (auto)-
izolării actanților și ale configurării unei
lumi artificiale, cu legi proprii¹¹ (p. 62)...
    Concluziile scot în evidență anumite
constante ale teatrului lui lonesco: căderea
treptată în universul absurdului, pitorescul
care indică un nivel de realitate al perso-
najelor ce funcționează după principii pur
estetice de configurare a spațiului, căutarea
neîntreruptă a identității, inserarea în per-
sonaje a unor ecouri biografice etc. în
încheiere, Ion M. Tomuș sintetizează:

    Anti-eroul este purtătorul de cuvânt al lumii
    din dramaturgia ionesciană [...] Criza co-
    municării, așa cum este ea ilustrată textual
    de către autor, permite nașterea unui nou
    univers, în care legile insolite sunt create sub
    privirea receptorului. Absurdul reprezintă o
    zonă și un timp special, în care este permis
    orice, la fel ca în carnaval, situațiile pitorești
    se referă la preluarea unor elemente din lu-


     mea comună și integrarea lor în cea insolită,
    dar și la funcționarea „peisajului¹¹ din noul
    univers pe care îl înfățișează lonesco. (p.
    168)


Cunoscut prin studiile și eseurile publicate
în cele mai importante reviste din țară, Ion
M. Tomuș ne oferă o carte deosebit de con-
vingătoare, care îl afirmă încă o dată drept
un analist perspicace și fin al fenomenului
teatral. Pitoresc și absurd in dramatuigia lui
Ehgene lonesco nu se adresează însă numai
specialiștilor, fiind accesibilă oricărui iubi-
tor de literatură, de teatru. Nu o ratați.





    Ontologii fragmentate

  Constantina Raveca Buleu


    Deci, e limpede, voi
ᵣᵣ continua să (îmi)
pun întrebări până la sfâr-
șitul zilelor mele, iar de
răspunsuri sunt departe de
a mă fi umplut¹¹ - mărtu-
risea Dorin Popa într-un
interviu acordat lui Val
Condurache în octombrie

1994. Reflexele lirice, dialogale și herme-
neutice ale întrebării explodează în multi-
tudinea de (auto)portrete din Povestea mea:
alia avatar, antologia sa apărută în 2011 în
colecția „Poeți contemporani¹¹ a Editurii
clujene Dacia XXI. (Auto)portrete, deoare-
ce în acest volum recuperării cronologice a
unei poezii cu reiterată valoare ontologică

i se adaugă confesiunile din interviurile
acordate de omul de cultură Dorin Popa
și ecourile critice ale creației sale, toate
acestea configurând o rafinată istorie per-
sonală, cuceritoare prin candoare și pro-
funzime.
    Cea dintâi secvență a autobiografiei liri-
ce aparține unei cărți dedicate „celor în-
frânți¹¹, Utopia posesiunii: Transcrieri dispe-
rate (1990), și echivalează cu o introspecție
febrilă în pliurile unui eu dual, definit de
criză existențială și scurtcircuitat de virtua-
litate, prima concentrându-se în exclamația
finală din ehgie („o, de mi-aș putea întoar-
ce/ de la mine fața¹¹), în vreme ce a doua
încheie concluzi v gina de jurnal („o, poa-
te aș fi trecut ca un abur fericit/ de nu erai
de nu eram de n-aș fi aflat/ despre mine
niciodată¹¹). Nevoia de sine reapare con-
trapunctic în autoportret pe ng („am tot
atâta nevoie de mine/ cât are înecatul de
apă...¹¹), în inevitabilitatea autoportretului
care „vine ca o sentință¹¹, generată în con-
tradicțiile aceleiași inferiorități, de densita-
tea alienării și a idealului („între iluziile
mele și sfâșierile mele/ nu încape măcar o
virgulă¹¹). Dincolo de orice sfâșiere și în-
frîngere, certă rămâne doar tendința de
regrupare în propria identitate, în credința
în propriul destin liric, ludic teatralizată
în registru utopic in jilă de jurnal („sunt
lovit în creștet cu o bâtă/ care mă trimite
pe un tărâm extrem de plăcut/ acolo popu-
lația-i amabilă, bine crescută/ și sunt ascul-
tat cu mare atenție/ ca un profet¹¹). Ames-
tec de dispoziție ascetică, arsenal retoric

A

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 25

postmodern și imaginar debordant, auto-
portret cu filele tăiate accentuează această
credință într-un vag scenariu resurecționar,
în vreme ce luare in posesie transcrie cu o
febrilitate controlată tentativa definirii de
sine în termenii unei ontologii fragmenta-
te, eșuând mai apoi într-o identitate nega-
tivă („cu mine însumi/ nu mai am nici un
grad de rudenie/ de tot străin îmi sunt/ nu
mă recunosc [...] și mă strâng în brațe cu
ură, / mă sufoc/(sunt al meu)...“).
    Originat în „dezamăgirea care îmi sunt
mie însumi continuu" (declarată înA/a stau
lucrurile in cazul meu, interviul acordat lui
Val Condurache), jocul virtualităților, al
posibilului în definirea de sine domină
autoportretele din Iară întoarcere: Versuri
(1983-1991), volumul lui Dorin Popa din
1992 („tot ce aș putea atinge/ și nu ating/
tot ce aș putea înțelege/ și nu înțeleg/ tot
ce aș putea fi/ și nu sunt"), în vreme ce ob-
sesia completitudinii propriei ființe se
încarcă de nuanțe tragice în camuflaj au-
tumnal cu frisoane confuze („cum să plec îm-
puținat/după ce întreg am venit"). Aso-
ciat inerțial cu melancolia, același anotimp
devine zeitatea responsabilă din orbecăind
fi toamna ca întotdeauna („toamnă, toam-
nă, de ce tulburi/ atât de adânc/ potecile
robului tău"). Dacă în această poezie regis-
trul religios potențează gravitatea intero-
gațiilor lirice, în la jiecare pas eșecul pânde fie
duios, el descrie o gesticulație și o aștepta-
re izbăvitoare („cu brațele ridicate/ la ce-
ruri,/ fără cuvinte,/ împietrit,/aștept prin
venele mele/ să curgă încet/ un sânge
străin,/ izbăvitor"), iar va. pentru totdeauna,
pentru niciodată semnalează o cedare exclu-
sivă în credință și în moarte („oricând vei
veni/ voi fi al Tău [...] al Tău sunt/ doar
al Tău/ căci nimeni/ altcineva/ de mine/ nu
are nevoie").
    Autodestructivitatea revine într-un sce-
nariu absurd de recuzare a lumii, punctat
de gesturi rituale asociate aproape clișeizat
cu scriitorul generic, în sinuciderea de după
sinucidere („cafeaua de după cafea/ țigara
de după țigară/ și încercarea de a nu zări/
zdrențuroasa haină a lumii"). Dezirabil în
ecuația cu lumea, spectrul thanatic poate
însă la fel de bine să ducă și la intensitate
existențială, în printre gratii, zăresc delica-
ta scurgere a destinului („și numai de când
moartea/ m-a luat duios de mână/ parcă
am început să trăiesc"). însă motivul su-
prem pentru eludarea morții pare a fi iubi-
rea tardivă, la fel de bine dăruită unei femei
sau, în general, vieții, din scrisoare in bătaia
vânturilor pe-o vreme amorțită („să fug, să
rup lanțurile/ să sfărâm moartea/ care m-a
cuprins atât de bine/ să răzbesc până la tine
prințesa mea"). Redusă la o încântătoare

scenetă (din poveștile oamenilor) sau tran-
spusă în tonalități profetice (nebun după
tine), dragostea face parte din construcția
identitară a eu lui liric, funcționând ca un
accelerator în procesul - niciodată desăvâr-
șit - de dizolvare a dualităților sale i„tu mă
aduci/ atât de aproape de mine"). Rațiunea
supremă a nedesăvârșirii acesteia pare a fi
un straniu masochism creator în ordine li-
rică și mesianic în ordine metaforică, așa
cum o dovedește coroana de spini', „iubesc
fisurile sufletului meu/ împotriva cărora
atât mă revolt". Limitele iubirii intervin pe
fondul legilor individuației în Niemand ver-
steht niemand/ Personne ne comprend per-
sonne/Nimeni nu înțeltgepe nimeni (1998),
unde ele se traduc în incapacitatea de a-1
înțelege pe celălalt. Timidă și ambiguă în
primele volume, iubirea funcționează când
destinai, când afirmativ și specular în Când
o femeie vine către tine (2001), încorporând
apogeul în neizbăvitele dorințipe care le voi
strânge la piept și în mormânt și susținând
viața în numai cât ești viu. în jurul ei se
poate reconstitui o poveste, însă magia
iubirii din versurile lui Dorin Popa provi-
ne din subtilul discurs seducător, construit
minimalist într-un poem precum prezența
ta („nimic mai mult/ nu-mi pot imagina/
decât prezența ta...").
    Manifestată sub semn thanatic în viața
mea, condiționarea utopică a ființei de a-și
recompune istoria personală și contra-
dicțiile reflecției asupra ei („viața mea -
tentativă nesfârșită/ de a recupera/ ceea ce
nicicând n-am posedat/ gustul acesta/ para-
lizant/ de cenușă/ e viața mea“) are un pan-
dant perfect în ilustrarea concentrată a
„principiului speranță" din eltgiu vieții și
viselor care o însoțesc până la capăt („am in-
trat în descompunere/ și încă mai fac/ pla-
nuri de viitor"), cea dintâi poezie din
Moartea mea - Viața mea (1997), pentru ca
poemul omonim să reitereze creatoarea ar-
monie a contrariilor („îmi e îngăduit câteo-
dată să văd/ cum se îngemănează răul cu
binele/ cum din sudura lor se ivesc/ toate
câte există/ moartea mea - viața mea“).
    Constatată în înșurubarea la o comandă
secretă, nebănuită (din volumul Ce ți-e scris
Your destiny, 1998), „îngustarea" princi-
piului speranță, a posibilului, se produce
sub presiunea alienării, mecanicizării exis-
tențiale de la care reușesc să se sustragă
doar spiritele rebele, neresemnate, sensi-
bile și creatoare. Altfel spus, poeții, cei care
cred - alături de Dorin Popa - că „poezia
ne însoțește/ peste tot" (despre existența poe-
ziei pe lumea asta). Arta poetică și magia ei
erotică se suprapun în in fiecare zi, miraco-
lul că ești îmi taie re:pirația din Avatar alia
(2008-2011), amplu scenariu virtual cu
scriitori și personalități cinematografice, cu

Dostoievski drept referință supremă, elo-
giu reafirmat în Interviul „Cronicii" reali-
zat de Magda Alexiu în februarie 1995, un-
de Dorin Popa declara: „Fiindcă există
Dostoievski, mi-e ușor să înțeleg existența
lui Dumnezeu".
   In aceeași curajoasă incursiune dialogală
în biografia sa, autorul îl plasează în tabloul
idolilor săi literari, alături de Dostoievski,
pe Nicolae Breban („inteligent, rapid, pro-
fund, civilizat, dur, extrem de exigent, de-
vorator, tenace, nebun, tolerant și intrata-
bil"), considerat spirit afin atunci când vine
vorba de cultul prieteniei. De altfel, Nico-
lae Breban, idolul său „vivant", semnează
și una dintre (I)nferințe critice din ultima
secțiune a volumului, alături de alți critici
literari și oameni de cultură, precum Iulian
Boldea, care și prefațează acest volum, dar
și Alexandru Zub, Mircea A. Diaconu,
Cornel Ungureanu, loan Holban, Liviu
loan Stoiciu, Virgil Cuțitaru, Constantin
Ciopraga, Romanița Constantinescu și
Traian T Coșovei.
   Cu un program existențial redus la tria-
da magică iubire - prietenie - literatură,
Dorin Popa nu ezită să-și exprime gusturi-
le literare incomode și în afara modei, să
denunțe efectele corozive ale resentimen-
tului și celebrității, să-și extindă afecțiu-
nea prietenească asupra colegilor și studen-
ților săi, să se implice în viața cetății, să-și
transforme formația științifică în luciditate
și măsură - detectabile chiar și în poezie -
și pasiunea interogatorie a jurnalistului în-
tr-un impuls autoreferențial, impecabil
translat liric, convins că „Totu-i să ne scri-
em cu credință cărțile, să nu ne precipităm,
să nu ne grăbim de dragul unei glorii părel-
nice, să fim atenți la ce se întâmplă cu noi
înșine pe lumea asta, care nu-i mai rea
decât alte lumi posibile".


        Cărți primite la redacție


• loan-Pavel
Azap,
dagheroriFF,
Cluj-Napoca:
Eikon, 2012.

• loan-Pavel Azap,
16 mm: Jurnal cine-
fil, Cluj-Napoca:
Eikon, 2012.

• Valeriu Gherghef
Breviarul sceptic.
Și alte eseuri
despre simplitate,
lași: Polirom,
2012.

• Liviu Antonesei,
Victimele inocente
și colaterale ale
unui sîngeros răz-
boi cu Rusia, lași:
Polirom, 2012.

26 • APOSTROF

    Scriitură critică

Ovidiu Pecican


Gelu Ionescu obser-
vă, mucalit, despre cea
mai recentă carte a lui că
titlul ei, Tîrziu, de depar-
te... (București: Editura
Cartea Românească, 2012,
212 p.), e „de romanță“ și
își asumă autoironia pe ca-
re acesta o conține. Adevă-
rul este însă că, în loc de

ironie, fie și adresată sieși, acest titlu se
dezvăluie foarte curând a fi mai degrabă un
program. Precizările lui se referă la două
constrângeri conjuncturale - în sensul de:
exterioare literaturii -, dar decisive pentru
tonul „partiturii“ și pentru angulația auc-
torială. Cele treizeci și cinci de știme criti-
ce au fost scrise la un timp după ce cărțile
comentate apăruseră. Că, în loc să soco-
tească firească scurgerea unei anume pe-
rioade de reflecție înainte de a pune mâna
pe hârtie (computer?) și a-și consemna
gândurile despre fiecare dintre aparițiile co-
mentate, autorul socotește că este îndrep-
tățit să socotească intervențiile lui critice ca
fiind târzii este, până la urmă, o valoriza-
re severă, dintr-o perspectivă personală și
intens subiectivă. Pentru că, într-adevăr, ca-
re este timpul optim în care poți semnala o
proaspătă apariție? între câteva ore și câte-
va luni, poate chiar câțiva ani - de ce nu?!
- uzanțele permit o libertate de mișcare ne-
stingherită profesionistului acestui gen.
Dacă însă timpul interior îi spune lui Gelu
Ionescu, așa cum se întâmplă acum, că pro-
dusele activității lui critice de factură publi-
cistic-literară survin târziu în raport cu un
prezumat moment potrivit (acel „tocmai la
pontcc al lui Caragiale din Lanțul slăbiciu-
nilor), se cheamă că el și-a făcut socotelile
și se socotește... inactual. Se știe însă foar-
te bine: cu ale sale Unzeițgemăsse Betrach-
tungen {Considerații inactuale, 1876),
Friedrich Nietzsche a făcut vogă. Nu la
apariție - care va să zică, nu „tocmai la
pont“ -, dar în chip hotărâtor și pentru
durata lungă a culturii universale. Inactual
se dorea și Emil Cioran, iar acest deziderat
mergea împreună cu cultivarea unei anu-
mite marginalități sociale, a ratării, a aban-
donării ideii de carieră etc. Atenție, deci!
înainte de a răsufla ușurat în fața acestei
mărturisiri, cititorul ar face bine să veghe-
ze, căci autodeprecierea - fie ea și autoi-
ronică - este jucată și ea travestește ambiții
mai mari, poate.
   în legătură cu caracterul „târziu“ al, to-
tuși, cronicilor - după cum concede, nea-
vând încotro, Gelu îonescu - se configu-
rează și opoziția între ceea ce adună el între
copertele cărții și cronicile de întâmpinare.
Dacă ultimele sunt text care escortează în
largul culturii cărțile proaspăt apărute,
recomandându-le publicului după meritele
pe care le conțin, textele geluionesciene par
să vină târziu anume pentru a lăsa timp
murmurului monden stârnit de publicarea
unui nou volum să se risipească. Fără a avea
ambiția retrospectivei critice, Gelu Ionescu
preferă însă așteptarea răbdătoare a insta-
lării distanței critice înainte de a vorbi.
Interesează mai puțin, în acest context, cir-
cumstanțele de viață imediată care au insta-
lat între România geografică și domiciliul
comentatorului kilometri de ordinul mii-

lor. Această împrejurare, după cum se vede,
nu îl împiedică să își continue lecturile din
cuprinsul literaturii române și nici să își
depene reflecția cu privire la avatarii aces-
teia. La fel făcea odinioară, în discuțiile cu
amicul lui Paul Zarifopol - herr Doktor! -
I. L. Caragiale, chiar dacă verva lui critică
se consuma mai cu seamă în discuții și la
modul epistolar. Prin urmare, Gelu Ionescu
nu cade într-o situație inedită, ci reînnoadă
unul dintre chipurile în care perspectiva cri-
tică în cultura românească a funcționat.
(Un alt mod a fost acela al străinului
împământenit, dar pasionat total de cul-
tura scrisă a noii sale patrii; cazul C.
Dobrogeanu-Gherea, „conul Costică“, tot
din cercul prietenilor dramaturgului auto-
exilat la Berlin.)
   Cu asta am ajuns și la celălalt element
programatic, dar persiflat cu deplină liber-
tate de spirit, de autor: „de departe“. De-
părtarea geografică, depărtarea de găștile
literare curente, dar și - am spus-o -
distanța de actualitatea efervescentă culti-
vată ca precauție critică sunt, cred, trei
posibilități serioase de a îndreptăți socoti-
rea acestei indicații cu trimitere aparent
spațială ca punct atitudinal important. Ea
aduce în avanscenă întrebarea - legitimă -
dacă într-o situare critică față de o lucrare
literară este preferabilă proximitatea sau
distanța. Indiferent ce cred alții, Gelu
Ionescu răspunde fără ezitări, pentru sine,
că preferă depărtarea spațio-temporală. Și
de ce nu, la urma urmei? Cartea de față
demonstrează, prin finețea scriiturii și ele-
ganța ideatică, în mod convingător, că,
măcar în cazul lui, Gelu Ionescu nu s-a
înșelat.
   ... Ceea ce mă aduce la o altă chestiu-
ne, importantă, cred. Pentru ce scrie criti-
cul? Există autori care ar vârî mâna în foc
că sunt parazitați de comentatori și că vali-
dabile sunt numai acele comentarii care, în
fapt, se comportă ca niște rebusuri bine
deslușite. Dacă ele coincid cu viziunea
autorului despre propriul text, sunt minu-
nate. Dacă însă contravin acesteia, comen-
tatorii se cuvin pedepsiți, disprețuiți, înfie-
rați drastic. Există o altă categorie de
receptori ai criticii care socotesc - cu un
dram de populism și cu mult ideal educa-
tiv în vene - că un comentariu critic trebuie
să lumineze asupra nervurilor operei și
valorii acesteia. în măsura în care se achită
de această pedagogie persuasivă, un pic
monotonă și foarte uti litaristă, este în re-
gulă. Dacă nu, nu. Din păcate pentru cei ce
împărtășesc această secundă opinie, spiri-
tul pragmatic al ultimului secol a inventat



Ion Cristofor, Orchestra de jazz,
Cluj-Napoca: Napoca Star, 2012.

topurile și utilizarea steluțelor (de la una
la... cinci!) pentru stabilirea ratingului unei
cărți. Mai mult decât atât, pentru meta-
morfozarea deplină a criticii literare în...
marketing pur, steluțele sunt corelate nu cu
virtuți ținând de forma și de conținutul
volumului, ci de tirajul în care acesta s-a
vândut. Firește, vânzările vorbesc numai
despre capacitatea de a interesa un public
larg, nicidecum de valoarea literară intrin-
secă a operei. Dar asta nu pare să deranje-
ze aproape pe nimeni. în ce mă privește,
împărtășesc a treia părere, și cred că texte-
le semnate de Gelu Ionescu în Tîrziu, de
departe... aparțin acestui tip de scriitură.
Este vorba despre cel care contează în sine,
cel pe care îl citim pentru frumusețea
demonstrației, pentru ideile sale, pentru
anume întorsături de frază, pentru expresi-
vitatea și lumina iradiantă, fie și difuză,
discretă, pe care o emană. N. Steinhardt se
numără printre cei care nu doar practicau
acest tip de concepție și de scriitură, ci au
și formulat expres opinia respectivă.
    ... Așa încât, este mai mult sau mai
puțin important că Gelu Ionescu scrie sau
nu scrie despre poezie, că numărul cărți-
lor de critică pe care le comentează este
întrecut sau întrece numărul volumelor de
proză. Nu este chiar atât de important nici
dacă pornește de la autorul cutare sau cuta-
re din panoplia pe care literatura noastră
o etalează în anii din urmă. Cartea lui
(re) aduce la dispoziția publicului o voce
clar amprentată, cu un timbru personal,
persuasiv, constituindu-se într-o nouă măr-
turie despre vocația comentariului în cul-
tura română actuală.





    O restituire necesară

Iulian Boldea


Readucerea în memo-
rie a importanței și re-
levanței științifice a înain-
tașilor este o întreprindere
pe cât de necesară, pe atât
de „desuetă“ în zilele noas-
tre, când zone mari de
umbră acoperă activitatea
mai mult decât meritorie a
unor cărturari ardeleni de




marcă. în acest context, ediția critică Scrieri
de istorie literată, de Petre Grimm, îngrijită




Să fii om

Să fii om nu e atât de ușor
Să fii mort nu e atât de greu
Pleacă-te asupră-mi femeie
Cu chip de înger cu chip de zeu

Umbra unei păsări de pradă
îmi trece acum peste față
Norul treieră aur diamante lumini
Spaime melancolie și ceață


Plânsul copilului orb
Luminează ferestrele casei din vale
Un tulnic din vârf de deal
Revarsă cetină stele și jale


Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 27

și prefațată de Liana Muthu, reușește să
suplinească un gol documentar și să rea-
ducă în lumină figura și opera unui dascăl
de elevată ținută al Literelor clujene, pro-
fesorul Petre Grimm, cel care a întemeiat,
de altfel, la Cluj, studiile de anglistică, tra-
ducător eminent și cercetător avizat al re-
lațiilor culturale româno-engleze. Petre
Grimm și-a efectuat studiile în orașul natal,
București, unde a absolvit universitatea în
1904, specializându-se apoi în germanistică
și anglistică în Marea Britanie, Franța, Ger-
mania și Austria. întors în țară, este profe-
sor la Târgu-Jiu, Turnu-Severin și Târ-
goviște, iar apoi detașat, în 1919, la
Universitatea din Cluj, unde conduce Ca-
tedra de limba engleză, fiind titularizat pro-
fesor în 1925. A tradus din Shakespeare,
Oliver Goldsmith, Jonathan Swift, Walter
Scott, James Thomson, Elisabedi Barrett-
Browning, Thomas Percy, John Milton,
William Wordsworth, Sămuel Taylor Cole-
ridge, Algernon Charles Swinburne. Din
literatura americană a tradus din operele lui
Benjamin Franklin și Henry Longfellow.
Volumul Poems (1938), o selecție din lirica
lui Mihai Eminescu, a fost bine receptat în
epocă. Exemplare sunt, pentru rolul și locul
lui Petre Grimm în învățământul românesc,
cuvintele lui D. Popovici:

    Dacă strălucirea unei cariere didactice este
    determinată de devotamentul pentru disci-
    plina în care cineva lucrează, și pentru elevi,
    Petre Grimm a fost un profesor strălucit.
    Lecțiile sale, informate și atractive, erau
    mărturia unui spirit deopotrivă de curios și
    de prudent față de noutatea intelectuală. Și
    rar a existat un profesor care să urmărească
    mai de-aproape preocupările studenților săi,
    de la începători până la cei care se consacrau
    studiilor de specialitate.

Structura cărții lui Petre Grimm Scrieri de
istorie literară, impecabil articulată, cuprin-
de o prefață lămuritoare și bine documen-
tată, urmată de secțiunea Despre știința

Eveniment Alexandru Șafran
   Premiul Dr. Alexandru Șafran 2012 și medalia Dr. Alexandru Șafran 2012

PROF. UNIV. dr. Avinoam Șafran, de la universitățile din Geneva și Paris, si prof. univ.
   dr. Carol lancu, de la Universitatea din Montpellier 3 și de la Școala de înalte Studii
ale Iudaismului din Franța, au participat o suită de manifestări culturale consacrate
memoriei dr. Alexandru Șafran, fost șef-rabin al României (1940-1947) și mare-rabin al
Genevei (1948-1998).
   La Bacău (în 31 octombrie 2012), prof. univ. dr. Avinoam Șafran a prezentat
expunerea „Amintiri despre părintele meu, dr. Alexandru Șafran“, la Școala „Dr.
Alexandru Șafran“.
   La Iași (în 1 noiembrie 2012), Centrul de Istorie a Evreilor și Ebraistică „Dr.
Alexandru Șafran“ de la Universitatea „Al. I. Cuza“ a găzduit masa rotundă Cercetări
recente privind istoria evreilor din România.
   La Centrul Comunitar Evreiesc din București, în 4 noiembrie 2012, a avut loc o
festivitate de premiere.
   Astfel, Premiul Dr. Alexandru Șafran 2012 a fost acordat prof. univ. dr. Carol lancu
și prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon, coordonatorii volumului Pnfesori și studenți
evrei (Ed. Universității Al. I. Cuza din Iași, în noua colecție ,,Dagesh“).
   Medalia Dr. Alexandru Șafran 2012 a fost acordată prof. univ. dr. Marta Petreu,
profesor de filozofie la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca; prof. univ. dr.
Marius Sala, vicepreședinte al Academiei Române; prof. dr. Silviu Sanie, de la Univer-
sitatea „Al. I. Cuza“ din Iași; prof. univ. dr. Rene-Samuel Sirat, fost mare-rabin al Franței;
dlui Josv Eisenberg, mare-rabin, filozof, scriitor și jurnalist, realizator de emisiuni
religioase și culturale la Televiziunea Franceză; dlui Victor Malka, scriitor și jurnalist.
   Medalia Dr. Alexandru Șafran a fost acordată post-mortem lui Traian Popovici, fost
primar al orașului Cernăuți; George Rusu, pictor de icoane; Tit Simedrea, fost mitropolit
ortodox al Bucovinei. (A. L.)


traducerii, care conține cele două lucrări
fundamentale ale profesorului clujean (Tra-
duceri și imitații românești după literatura
engleză: Studiu de literatură comparată și
Cele dintâi traduceri englezești din literatu-
ra românească'), de o secțiune (Cadre și pro-
filuri) în care se regăsesc studii despre Sha-
kespeare, John Keats, Chaucer, Shelley,
Byron și Robert Burns și de o serie de
aprecieri critice (Despre Petre Grimm), sem-
nate de D. Popovici - Petre Grimm (1881-
1944) - și George Hanganu - Petre Grimm
- traducător in engleză. Volumul îngrijit de
Liana Muthu e întregit de o secțiune cu-
prinzând traduceri din engleză (Robert
Burns) și din română în engleză (Mihai
Eminescu), dar și de un foarte util indice
de nume.
    îngrijitoarea ediției, Liana Muthu, o
înzestrată cercetătoare, cadru didactic la
Universitatea „Babeș-Bolyai“, cu preocu-
pări științifice care circumscriu lingvistica
textului, analiza discursului sau teoria și
practica traducerii, precizează, în prefața
cărții, intitulată Petre Grimm - pnfesor și
traductolcg, principalele repere biobiblio-
grafice ale profesorului clujean, al cărui me-
rit esențial este acela „de a fi studiat modul
în care literatura engleză a devenit cunos-
cută în România prin intermediul traduce-
rilor, fapt concretizat în teza sa de docto-
rat“ intitulată Traduceri și imitații românești
după literatura englez: Studiu de literatură
comparată. De fapt, în această teză de doc-
torat se întâlnesc două domenii distincte,
aflate însă în strânsă corespondență: litera-
tura comparată și estetica literară, deoare-
ce profesorul Petre Grimm nu doar efec-
tuează corelații și comparații fertile, ci și
fixează profilul traducătorilor, prin obser-
vații pertinente, care redau valoarea sau,
dimpotrivă, lipsa de valoare a traducerilor.
Comentarea și evaluarea calității unor tra-
duceri din secolul al XlX-lea și de la înce-
putul secolului XX ale unor poeți englezi
(Edward Young, Byron, Thomas Moore,
John Milton, Shakespeare, Ossian), tradu-

ceri efectuate prin intermedierea limbilor
franceză sau germană, e una extrem de exi-
gentă, pentru că profesorul clujean urmă-
rește cu strictețe fidelitatea față de original,
dar și expresivitatea textului traducerii, de
cele mai multe ori relativă, redusă. Existen-
ța unor astfel de traduceri imprecise sau
chiar nereușite se datorează, în viziunea lui
Petre Grimm, diferențelor notabile de dez-
voltare dintre cele două culturi și litera-
turi (română și engleză), dar și stadiului
incipient de expresivitate a limbii poetice
românești.
    Petre Grimm percepe cu acuitate sem-
nificația transferului de informații din lim-
ba-sursă în limba-țintă, considerând nece-
sară cunoașterea în profunzime a limbii și
a culturii din care se efectuează traducerea,
dar și a limbii și a culturii în care se tra-
duce. în studiul Cele dintâi traduceri engle-
zești din literatura românească, profesorul
clujean inventariază și descrie primele texte
românești traduse în engleză, după anul
1919 (an în care a preluat lectoratul de lim-
ba și literatura engleză de la Facultatea de
Litere și Filosofic din cadrul Universității
din Cluj). De altfel, de-a lungul timpului,
Petre Grimm s-a impus ca unul dintre cei
mai înzestrați traducători români din lite-
ratura engleză, dar și din limba română în
engleză, traducerile sale din opera emines-
ciană remarcându-se prin rigoare și expre-
sivitate. Liana Muthu consideră că, deși
„nu a teoretizat știința traducerii“, Petre
Grimm a fost conștient de faptul că

    scopul traducerii este acela de a (re)produ-
   ce un sens [...]. Din punct de vedere seman-
   tic, un cuvânt este o unitate lingvistică com-
   plexă, formată din mai multe nuanțe de
   sens. Drept urmare, în procesul traducerii,
   un text trebuie adaptat nu numai unei limbi
   țintă - ținându-se seama de nivelurile lin-
   gvistice (morfologie, sintaxă, lexic) -, ci și
   unui alt context cultural, fapt fructificat de
   Petre Grimm în traducerile sale.

De un real interes sunt aprecierile lui Petre
Grimm cu privire la statutul, relevanța și
importanța traducerilor:

    Traducerile, față de literatura din care au fost
   luate, sunt ca o apă care izvorăște din
   pământ proaspătă și plină de substanțe folo-
   sitoare sănătății, care în curgerea ei își pier-
   de în orice caz prospețimea, însă, dacă a curs
   pe un teren pe care s-a putut păstra curată,
   i-au mai rămas cel puțin o parte din sub-
   stanțele folositoare nealterate, dar de cele
   mai multe ori ajunge searbădă și fără folos,
   ba se încarcă chiar cu alte substanțe străine
   care-i dau un gust neplăcut. Pentru a o
   putea avea curată și bună, trebuie s-o luăm
   sau de-a dreptul de la izvor, sau în orice caz,
   nu prea departe de acolo.

„Boem inteligent și spiritual, îndrăgostit de
frumos, de artă, muzică și literatură, pasio-
nat pentru studiul literaturii franceze, en-
gleze, române“ (George Hanganu), Petre
Grimm a fost un profesor de nobilă ținută
didactică, dar și un traducător cu un simț
al limbii desăvârșit, cu exigență și devoțiu-
ne pentru actul transpunerii valorilor li-
terare dintr-o limbă în alta. Din aceste mo-
tive, gestul alcătuirii acestei cărți, care
repune, cu competență și tact, în circulație
numele și activitatea culturală a lui Petre
Grimm este unul pe cât de necesar, pe atât
de meritoriu.


28 • APOSTROF

        Secretele Orașului-Comoară


            „îmi dădu poruncă
            să gătesc, deci am gătit"


    Ospețe clujene din secolul al xvi-lea



Lukâcs Jozsef

Arhiva orașului Cluj din secolul al
   XVl-lea este o sursă de informare și pen-
tru cultura hranei și obiceiurile culinare ale
epocii. în procesele-verbale ale consiliului
orășenesc, în socotelile orașului, în acte-
le diferitelor bresle s-au păstrat informa-
ții despre mâncăruri și despre costurile
acestora.
   Cum arată aceste informații? De exem-
plu, administrația orașului Cluj a fost de-
seori pusă în situația să găzduiască oficia-
lități, de la principe până la solii țărilor
străine, cazuri în care orașul a avut sarcina
să le asigure masa. în alte cazuri, funcțio-
narii urbei, în timpul îndeplinirii unor sar-
cini cum ar fi, de exemplu, stabilirea anu-
ală a impozitului datorat de fiecare familie,
sau în zilele când se țineau consfătuiri, erau
ospătați pe cheltuiala orașului. Toate costu-
rile pentru aceste mese, de la carne și până
la ultimul ou, erau trecute în cărțile de
socoteli ale orașului, oferind o sursă de
informare interesantă, din care se poate afla
ce anume a fost consumat. Tot în arhiva
orașului Cluj, în documentele breslelor, se
găsesc informații și despre ospețele „ofi-
ciale“ ale membrilor acestora. Și de aici se
pot obține date cu privire la obiceiurile cu-
linare cotidiene din oraș.
   Iată cum apar informațiile despre mân-
cărurile și costurile lor în cărțile de socoteli
ale orașului. în 28 decembrie 1595, eco-
nomul urbei, Gâspăr Heltai, nota în evi-
dențe:

   După alegerea magistratului orășenesc s-au
   adunat domnii care stabileau impozitele în
   casa sfatului. Domnia Sa judele dădu porun-
   că să gătesc, deci am gătit după cum urmează.
       Am dat poruncă să fie cumpărată pâine
   pentru Domniile Lor de 10 denari. Prima
   farfurie de mâncare a fost carne cu varză.
   Pentru asta, carnea de vacă a costat 6 denari,
   spinarea de porc 6 denari, slănina 6 denari,
   o găină 6 denari, varza 2 denari. A doua far-
   furie de mâncare a fost găină cu lămâie. Pen-
   tru asta [am procurat] 3 găini cu 12 denari,
   4 lămâi cu 4 denari, oțet de 2 denari. A treia
   farfurie de mâncare: friptură de cocoș-de-
   munte, friptură de carne de vacă 3 denari,
   friptură de carne de căprioară 6 denari, frip-
   tură de carne de porc 6 denari, cârnați 4 de-
   nari, o găină 4 denari. La aceste trei farfurii
   de mâncare am dat 1,5 loți' de piper, 6 loți
   de șofran, ghimbir, nucșoară.
       Nouă ouă fripte; și la asta am pus con-
   diment. Ouăle s-au dat atunci două bucăți
   la un denar, nouă ouă fiind 4 denari.

1. Unitate de măsură echivalentă cu 175 g.


       Domnul jude a fost anul trecut unul din-
    tre cei ce-au stabilit impozitele, de la Dom-
    nia Sa am primit două cupe² bune de vin cu
    pelin (pentru asta nu a fost nicio cheltuială);
    pe lângă aceasta am dat din vinul meu de
    Florești, pe care Domniile Lor îl plăceau
    atât de mult, 6 cupe la 48 de denari.
       Am cumpărat și covrigi Domniilor Lor
    și, în plus, meri și nuci.

In 4 ianuarie 1596 a fost pregătit din nou
prânz pentru cei ce stabileau impozitele.
De această dată meniul a fost următorul:

    Prima farfurie de mâncare: carne de vacă
    fiartă. Carnea de vacă [a costat] 7 denari;
    două găini ale orașului, pătrunjel, usturoi
    2 denari. A doua farfurie de mâncare: carne
    de vânat în sos negru - pentru acest fel car-
    nea de vânat [a costat] 10 denari - mere,
    pere, ceapă, nuci, migdale, coacăze³, cuișoa-
    re⁴, o cupă⁵ de miere. A treia farfurie: cara-
    cude în sos dulce; caracudele au fost din
    partea orașului și, în plus, mere, ceapă, oțet
    de 3 denari. Covrigii 3 denari; merele, nuci-
    le 4 denari; o livră⁶ de castane cu 20 de de-
    nari; strugurii au fost de la mine. Pâinea 8
    denari, pâinișoare 18 denari. 4 cupe de vin
    cu pelin 16 denari. [Din] vinul meu [am
    dat] 14 cupe cu 3 denari cupa, adică 42 de
    denari. A fost și mai mult, dar eu le-am spus
    Domniilor Lor să petreacă, așa că nu am
    mai pus la socoteală.

în 6 ianuarie 1586, meniul funcționarilor
care stabileau impozitele a fost următorul:
„prima farfurie de mâncare a fost carne cu
varză; a doua farfurie a fost carne de vițel
cu «sfoja»', a treia farfurie a fost cu fripturi,
din carne de vită, de vițel, din cârnați și din
carne de iepuri“.
    în ziua următoare:

    prima farfurie a fost cu intestine de vițel, cu
    picioare cu tot; pentru asta a fost cumpă-
    rat un picior de vițel, ouă și unt. A doua far-
    furie a fost găină cu lămâie, la trei găini 6
    lămâi, prețul lor fiind 12 denari. A treia far-
    furie a fost friptură, de asemenea din mai
    multe feluri de carne.
2. în text apare termenul tjtel. Această imitate
  de măsură de capacitate era egală cu 1,41 litri
  și era echivalentă cu măsura de o cupă.
3. în manuscris, teferi szolo.
4. în manuscris, sztfifu, care înseamnă garoafă.
  Termenul de szi^fu poate să aibă și înțelesul
  de sztfifusztg, adică cuișoare, sau sztpfubors,
  adică ienibahar.
5. în manuscris figurează termenul tjtel, deci
  era vorba de 1,41 litri de miere.
6. în manuscris, font: măsură de greutate, sino-
  nimă cu latinescul libret. O livră era egală cu
  0,56 kg.


   La meniul din 7 ianuarie mai există o
informație interesantă. Heltai amintește că
„pofta Domniilor Lor a fost să gătesc o
gămă indiană; am și gătit-o cu sos de
ghimbir, prețul a fost de 35 de denari“.
Pentru sosul de ghimbir a cumpărat vin,
pere, migdale, stafide și miere. Ceea ce
înțelegea Heltai prin „găină indian ă“ rămâ-
ne o întrebare deschisă. Poate să fie atât
curcanul, cat și bibilica; în acea epocă,
amândouă erau cunoscute sub denumirea
de »găină indianăc. Faptul că a fost vorba
de o pasăre exotică este ilustrat de prețul
foarte ridicat: o găină obișnuită costa în jur
de 4 denari, „găina indiană“ 35 de denari.
   Alte izvoare, de această dată socotelile
diferitelor bresle, relatează despre ospețe,
în unele ocazii adevărate banchete ale bres-
lașilor. Acestea erau oferite, de regulă, de
un membru al breslei, cu ocazia obținerii
titlului de meșter. Pentru a oferi o idee
despre ce a însemnat un ospăț de breaslă,
se poate aminti unul al breslei croitorilor
de la Alba lulia din anul 1596. Exemplul
este edificator și pentru Cluj, deoarece
breasla croitorilor din capitala politică a
principatului se poate compara cu o breas-
lă puternică clujeană. Masa era pregătită cu
douăzeci și șase de feluri de mâncare, care
conținea pește (caracudă, știucă, țipar și
poșar); carne de găină cu orez, cu mei; pre-
parate din gâscă, pui de gâscă și măruntaie
de gâscă; carne de curcan; raci în unt, raci
fierți în apă sărată; purcel umplut, carne de
purcel prăjit și în sos negru; friptură de
carne de vită și maț de vacă împănat; varză
nouă murată; os cu măduvă fiert. Ospățul,
la care era servită „pâine albă suficientă^,
era completat de cozonaci, covrigi, plăcin-
te, nuci, alune, mere, pere. Condimentele
folosite arătau faptul că preparatele erau
acre și picante.










7. Riisz-Fogarasi Eniko, Nivele de alimentație
  în Clujul din epoca Principatului, Caiete de
  cmtnpolcnie istorică, anul V, nr. 1-2 (8-9),
  ianuarie-decembrie 2006, p. 55-66; Cehes
  eletErdelyben [Viața breslelor din Ardeal],
  studiu introductiv și note de Kovach Geza și
  Binder Pal, Bukarest: Kriterion, 1981, p.
  136-137.

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 29

    Revista Apostrof se poate cumpără
    în următoarele puncte de difuzare:


Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• Rîmnicu-Vîlcea, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mundMercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

      Librăria Muzeului Literaturii Române
      SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •     12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •     24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •     48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu


    Cuprins

• CAFE APOSTROF                                                                    • Eveniment                                                                    
                                                                                 2 Alexandru Șafran                                                         28    
• In memoriam                                                                      • Poeme                                                                        
Ion Vădan                                                                 2        Somn ușor, ***, Albastru, Dor, îngerul       Gilda Vălcan                 12   
• Ancheta Apostrof: Salonul Cărții de la Paris, martie 2013                        Copenhaga, Toate intențiile, Cazanie,                                          
                                                                                   Primul pescar                               Flavia Teoc                  23    
                                                                                   • Dosar: Ion Vinea                                                             
Dumitru Țepeneag,                                                    3             In câte revoluții a crezut Ion Vinea?          Sanda Cordoș                 13 
Linda Maria Baros, Fanny Chartres, Florica Ciodaru-Courriol, Jean-Louis            • Sub lupa memoriei                                                            
Courriol, Laure Hinckel, Marily Le Nir, Monica Saivan                     4-7                                                                                     
(anchetă realizată de Marta Petreu)                                                                                                                               
• Cronica literară                                                                                                                                                
N. Steinhardt și farmecul incertitudinii        Irina Petraș                     8 Fraternizarea Hitler-Stalin: Cum, când                                         
Două cărți de Andrei Pleșu                  Ștefan Borbely                9        și de ce se aliază monștrii totalitari           Vladimir Tismăneanu         20
• CU OCHIUL LIBER                                                                  • Biblioteci În aer liber                                                      
„Tezele din iulie", Teatrul „Bulandra"                                             Un om a murit aseară, Nu poezia nu,                                            
și interzicerea piesei Revizorul               Cristian Vasile                 10  Atunci când poeții, Rușine în răspăr          Marc Delouze               21    
Lumea ca baltă                           Gelu lonescu               24             (în românește de Letiția llea)                                                 
Din nou despre lonesco                      Letiția llea                     25    • Microlecturi                                                                 
Ontologii fragmentate                       Constantina Raveca Buleu 25                                                                                           
Scriitură critică                                Ovidiu Pecican                27  Cum se naște un dramaturg                Ion Bogdan Lefter           22        
O restituire necesară                          Iulian Boldea                  27   • Secretele Orașului-Comoară                                                   
• Actualitate                                                                      „Imi dădu poruncă să gătesc, deci am gătit":                                   
O „internațională" a unei personalități                                            Ospețe clujene din secolul al xvi-lea          Lukâcs Jozsef                 29
europene                                  Alexandru Singer             11                                                                                         

30 • APOSTROF

     Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

•  Mihail Sebastian. Dilemele identității
  ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei

Colecția „Filosofie modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
 traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.    10 lei

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
•  Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.     15 lei

Colecția „Filosofie medievală"
•  Sf. Anselm dix Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998, 162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1 997, 21 6 p. 4 lei

Colecția „Filosofie românească"
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                                 10 lei
•  N. Steinhardt,
  Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
  de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.  8 lei
•  D. D. Roșca,
  Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 138 p.            3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
  ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
  2000, 1 32 p.                            5 lei
•  Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                             8,75 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                     15 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                             1 5 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.              10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                                 20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                         4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                          4 lei

•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei

•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                              7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
 2006, 231 p.                             20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.            20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.              20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. ll,
 2006, 132 p.                             20 lei

•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.             20 lei
•  Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                20 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii:
 Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
•  Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                   20 lei
•  Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
•  Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
•  Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                   7 lei

Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.              10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
•  I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
  ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.   5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei
•  Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații
Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                               10 lei
Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                15 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 1 60 p.     1 7,95 lei
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
  recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.        19,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                               19,95 lei
•  Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                               19,50 lei
•  Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008, 128 p.                    19,90 lei

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukăcs Jozsef
Virgil Leon
Amalia Lumei
Irina Petraș
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□  Uniunea Scriitorilor
din România
□  Fundația Culturală Apostrof

Revista apare cu sprijinul:
□  Fondului Cultural Național
□  Consiliului Local și al Primăriei
   Cluj-Napoca


ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof©revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750


• Revista apostrof figurează
în Lista-catalog a publicațiilor
interne, editată de rodipet sa,
la poziția 4251.


Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

issn 1220-3122
Revista este înregistrată la osim
cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor, Imprimerii-
lor și Editurilor Literare (ariel),
asociație cu statut juridic, recu-
noscută de Ministerul Culturii
și Patrimoniului Național.

Tiparul:
        Centrul de Presă Reformat


Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXIII, nr. 11 (270), 2012 • 31