
• Frumoasă lecția

istelor

lui Nicolae

Manolescu, intitulată „Cronica literară
și dăunătorii ei“ (din numărul 37 al
României literare), despre ce anume
este și cum anume trebuie să fie scrisă


o cronică literară. Vorba aceea: criticul și-a spus păsul și și-a salvat
sufletul. Nu există însă pericolul să fie și ascultat. La fel de frumoasă
sau și mai frumoasă scrisoarea sa publică, adresată lui Eugen Simion
(România literată, numărul 39): un mesaj între academicieni, pe
tema, urgentă, a neprimirii în ultimii ani în Academia Română a
scriitorilor români, în favoarea lingviștilor. îmi amintesc două
anchete relativ recente făcute de reviste bucureștene pe tema asta.
Și, deoarece Academia rămîne pentru scriitori închisă, probabil că
trebuie înființată o altă academie, strict literară.


• Secolul 21 a realizat o ediție compactă, numerele 1-6 din 2012,
despre Școala sociolcgică a lui Dimitrie Guști. Iar următoarea apariție
a revistei va fi, sîntem anunțați, pe aceeași temă. Numărul este și
frumos, și important. Se deschide cu un splendid studiu al Sandei
Golopenția despre Școala sociologică a lui Guști, pe care o carac-
terizează, iar apoi îi face istoricul pe generații de sociologi. M-am
întrebat, citind învățatul studiu, unde ar intra anchetele profeso-
rului Ion Aluaș, făcute cu studenții, în anii 1980, în diferite sate
transilvănene - dar la întrebarea asta pot răspunde sociologii clu-
jeni. Un foarte interesant studiu al Theodorei-Eliza "Vacărescu arată
rolul intelectualelor în cercetările monografice, mai precis, felul cum
femeile, într-o epocă misogină, au fost ținute departe de rolurile
centrale în echipele de sociologi; studiul „Femeile înlăturate...“ ar
merita continuat pînă la situația din zilele noastre. L-am citit și pe
Rostâs Zoltân, căruia cultura românească îi datorează volumele dia-
logale despre Școala lui Guști. în sfîrșit, un eseu nervos al lui Michel
Deguy, „Distrugerea Parisului" (traducere de Alina Ledeanu), ne-a
dat ideea de-a-1 adopta pentru a semnala distrugerea Clujului: nu
trebuie să schimbăm decît numele orașului, în rest totul, dar totul,
este exact. Un Secol 21 care merită felicitările noastre. (S. B.)


•  Revista Nagyvilag este o publicație lunară din Ungaria care pre-
zintă creații literare și relatează despre evenimente literare ale lumii
contemporane. Transpunerea operelor în limba maghiară este făcută
de eminenți traducători. Numărul 6 pe anul 2012 al revistei este
dedicat în întregime lui Emil Cioran. Numărul tematic a fost alcă-
tuit de reputatul românist al Universității ELTE, profesorul Farkas
Jeno, cu colaborarea traducătorilor Horyâth Andor, Fâzsy Anikp,
Adâm Peter, Balâzs Imre Jozsef, Jeney Eva și Nemeti Rudolf. în
paginile revistei, alături de două texte ale lui Cioran, sunt prezenți,
prin texte scrise sau traduse în limba maghiară, iluștri cercetători ai
vieții și operei marelui scriitor și filosof: Patrice Bollon, Livius
Ciocârlie, Michel Deguy, Farkas Jeno, Fejto Ferenc, Illyes Gyula,
Sorin Lavric, Jacques Le Rider, Dan C. Mihăilescu, Horia-Roman
Patapievici, Marta Petreu, Stelian Tănase, Nicolae Turcan, Cornel
Ungureanu, Ciprian Vălcan, Ion Vartic, Zalân Tibor. (E. F.)


In memoriam

Alexandru George

Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriito-
rilor București anunță cu profundă durere încetarea din
viață a scriitorului Alexandru George, la 28 septembrie
20Î2. Alexandru George (numele real: George-Alexandru
Georgescu) s-a născut la 6 aprilie 1930 în București și a fost un
strălucit prozator și eseist, un eminent traducător din limba
franceză, istoric și critic literar. După terminarea studiilor licea-
le, la Liceul „Mihai Viteazul" din București, s-a înscris în 1949
la Facultatea de Filologie, de unde a fost exmatriculat în 1950
din motive politice. A lucrat ca muncitor necalificat și desena-
tor tehnic, apoi ca bibliotecar la Biblioteca Academiei, ulterior
dedieîndu-se exclusiv scrisului. A debutat tîrziu în presa lite-
rară, la 39 de ani, în 1969, cu povestirea Nocturnă, în Lucea-
fărul, iar editorial abia la 40 de ani, în 1970, cu volumul de po-
vestiri Simple întâmplări cu sensul la urmă și cu eseul Marele
Alpha, consacrat operei argheziene. A colaborat asiduu la nume-
roase reviste din țară. Alexandru George a publicat un număr
impresionant de volume de povestiri și eseuri, de critică literară
și publicistică. A realizat ediții critice și antologii de literatură
română și străină. A scris pătrunzătoare volume consacrate unor
clasici precum I. L. Caragiale, Mateiu I. Caragiale, E. Lovinescu
și Tudor Arghezi. Romanul său Oameni și umbre, glasuri, tăceri,
considerat de autor fundamental, sintetizează opera sa în proză.
Alexandru George a îngrijit ediții critice, mai importantă fiind
cea de Cpere a lui E. Lovinescu. A tradus din Voltaire, Anatole
France, Emile Zola, frații Goncourt, Remy de Gourmont, Jean
Starobinski, Jean-Pierre Richard, Salvatore Battaglia, P. Van
Tieghem. Opera complexă, variată, constituind un izvor de
informații și o lectură îneîntătoare, va rămîne, ca și omul de
mare moralitate care a scris-o, în memoria confraților și citito-
rilor. Prin dispariția lui Alexandru George, literatura română
suferă o gravă, ireparabilă pierdere.



Constantin Țoiu

S-A NĂSCUT la 19 iulie 1923, la Urziceni. A absolvit Facultatea
de Litere și Filosofic a Universității din București în 1946.
A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă,
precum și la revistele Luceafărul, Gazeta literară, România lite-
rară și la Radioteleviziunea Română.
   între anii 1981 și 1990 a fost secretar al Asociației
Scriitorilor din București și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor
din România.
   A debutat în presa culturală, în 1958, la Gazeta literară,
iar editorial, în 1965, cu romanul Moartea în pădure.
   Opera sa, de valoare excepțională, cuprinde: Moartea in
pădure (roman); Duminica muților (nuvele); Galeria cu viță
sălbatică (roman) (reeditări în 1979, 1984, 1999, 2011; în
franceză, LTxclu, publicat de Editura Nagel; în maghiară,
Vadszolohgas, Editura Europa Konyvkiado, 1980; romanul a
mai fost tradus în limbile engleză, germană și polonă);
însoțitorul (roman) (reeditări în 1989, 2004); Obligado (roman)
(reeditare în 1997); Căderea in lume (roman) (reeditare în
1994); Barbarius (roman); Istorisirile Signorei Sisi (roman),
Destinul cuvintelor (publicistică); Alte pretexte (eseuri); Caftane
și cafteli: Prepeleac doi, trei; Morbus diaboli; Răvașe din Kamceatka:
Prepeleac cinci; Memorii din când in când, voi. I-II; Trompete
după-amiaza; Memorii din când in când, voi. I, II, III; Memorii
întârziate; Memorii, voi. V: Vederi din Prepeleac.
   A fost distins cu premii literare importante, acordate de
Uniunea Scriitorilor din România și de Academia Română.





Unica responsabilitate a revistei Apostnf
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse,
ale colaboratorilor noștri.
Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui text
aparține, în exclusivitate, autorului.
Apostrof


2 • APOSTROF



Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012

Dosar:
Cercul Literar de la Sibiu -
I. Negoițescu

PUNCTE DE REPER

Ioanichie Olteanu,
în volum

Iulian Boldea

I vbrIipH ■

HIRMH
■zijlli.' pn nn

NĂSCUT la 13 sep-
tembrie 1923, la
Vaideiu (jud. Mureș),
decedat la 29 martie
1997, la București, loa-
nichie Olteanu e una
dintre figurile importan-
te ale Cercului Literar de
la Sibiu, dar și ale litera-
turii române postbelice.
Poet, traducător, gazetar, editor, loanichie
Olteanu a fost un animator cultural de suc-
ces, un intelectual echilibrat, cu simțul va-
lorii și cu un fond etic inalterabil. Faptul că
primul volum de versuri semnat de loani-
chie Olteanu apare postum (Turnul și alte
poeme. Cluj: Editura Eikon, 2012), sub în-
grijirea competentă a lui loan Milea, ține
de intemperiile istoriei și ale ființei aflate
„sub vremi“, cum spune cronicarul. Poezii-
le, caracterizate de „jocul între real și halu-
cinație“ (I. Negoițescu), sunt grupate în
patru tipuri (tradiționalist-romantice, bala-
dele propriu-zise, meditative, poemele cu
încărcătură ideologică și cele proletcultiste,
acestea din urmă așezate A Addenda). De
o intensă frumusețe lăuntrică sunt poeme
precum Pumn de pământ. Când vine toam-
na, Desen pe bancă, Nocturnă, Idilă, Balada
înecaților, Poveste de Crăciun, Sânt de primă-
vară, Descântec la o moară de apă ș.a. Ștefan
Aug. Doinaș caracterizează, în cuvinte so-
bre și plastice, prezența lui loanichie Oltea-
nu: „Serios, discret, modest, cu o rezervă
de țăran ardelean înțelept, el distona un pic
în cercul nostru foarte gălăgios. Era un
tânăr «închis», în jurul lui plutea un ușor
aer de mister“. Vărul lui loanichie Olteanu,
poetul Ion Horea, îl caracteriza, într-o poe-
zie, ca fiind „poet și cărturar/ Parcă schim-
bat la față, hieratic și umbros“. în prefața
volumului (Redescoperirea unui poet), loan
Milea observă că există, alături de cărțile
apărute la timpul și locul lor, și așa-numi-
tele „cărți posibile“, „neapărute la timpul
lor, rămase în manuscrise sau risipite în
publicații periodice și niciodată culese de
acolo pentru a fi așezate, protector, sub
pavăza unor coperte“. Aprecierile poeziei
lui loanichie Olteanu de către unii critici
precum I. Negoițescu, Cornel Regman sau
Nicolae Balotă sunt bine decupate de auto-
rul ediției, care constată, la rândul lui, că
sursa profundă a acestor versuri e tocmai
vitalismul, chiar dacă poate fi sesizat și un
dezacord „dintre eu și lume“, un fel de rup-
tură „infernală^ între „lirism și «lucidita-
tea mușcătoare»“. „Conștiința eșecului“ (I.
Negoițescu) își arogă linii de forță tensio-

nate în a doua etapă de creație a lui loani-
chie Olteanu, făcându-se simțite și ecouri-
le unui fel de „naufragiu metafizic^, „însoțit
de un întunecat sentiment al damnării, iar
cel care-1 trăiește face figura unui poete mau-
dit, melancolizat de contrastul abrupt din-
tre lume și propriile-i aspirații“ (loan
Milea). Volumul cuprinde, alături de pre-
față, și o Notă asupra ediției, un necesar
Tabel cronoligic, un grupaj de poeme repre-
zentative și un set ele repere critice, urma-
te de o Bibliigrafie cuprinzătoare. Cartea se
încheie cu câteva pagini evocatoare semna-
te de Ion Horea (o confesiune nostalgică,
Mentorul meu literar, și trei poeme).
    Fără îndoială că, în ansamblul poeziei
promovate de reprezentanții Cercului Li-
terar de la Sibiu, loanichie Olteanu ocupă
un loc aparte, distinct, chiar dacă poetul a
fost, în general, mai degrabă ignorat de cri-
tica literară. Baladele lui loanichie Olteanu
(cele mai cunoscute sunt Balada înecați-
lor, Balada soțului înșelat și lățania teoligu-
lui cu arborele) se disting de cele ale lui
Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca sau Do-
minic Stanca. Poetul valorifică resursele
umorului negru, ale unei fantezii controla-
te de rațiune, în care grotescul și carnava-
lescul se întretaie cu unele accente ale poe-
ziei cotidianului de mai târziu. în Balada
soțului înșelat se regăsesc accente arghezie-
ne din Flori de mucigai, în valorificarea re-
surselor cuvântului plastic, viu, concret.
Atmosfera poetică nu exclude înscenarea
ludică și insertul narativ cu iz carnavalesc,
încadrate în versuri eliptice, de o sugestivă
pregnanță a detaliului revelator. între viziu-
nea idilică a soțului și statura moral-psiho-
logică a soției se deschide o prăpastie. Sunt
două lumi ce își dispută întâietatea, două
mentalități și două viziuni opuse: una a cal-
mului, a căminului așezat, a reculegerii te-
restre în fața valorilor burgheze, cealaltă,
a soției, desprinsă de planul terestru, tân-
jind după mistere și reflexe ale necunoscu-
tului de dincolo de fenomenalitatea lumii.
Femeia are, în această baladă, o alură de
vrajă, de alienare și de miraj oniric. Ea e
străina care tulbură simțurile bărbatului,
trăind jumătate în lumea prozaică, jumăta-
te într-o realitate iluzorie, într-un perime-
tru al fanteziei mântuitoare. Pe de altă
parte, femeia are, în acest fel, o statură exis-
tențială marcată de un instinct bovaric, prin
care universul familiar e învestit cu reflexe
ale negativității, care se cer depășite, trans-
figurate, prin detentă vizionară spre altce-
va, spre un spațiu compensatoriu, mira-
culos și benefic, în cazul nostru iubirea:
„înțeleptelor mele cuvinte/ ea zâmbea ca
trezită din vis,/urmărind poate absentă în
minte/ nu știu ce taină, pierdut paradis./ în
ochii ei mari strălucea o lumină/ atât de
ciudată, atât de străină...“ O altă poezie
semnificativă a lui loanichie Olteanu e

Balada înecaților. Poem al morții și al resu-
recției, al extincției dizolvante în univer-
sul acvatic și al comuniunii cu eternitatea,
Balada înecaților figurează un decor în care
definitorii sunt, la început, imaginile dez-
membrării, ale risipirii și pierderii în imen-
sitatea fluidă. Atmosfera dominantă e una
de teatralitate macabră, de carnavalesc cu
inervații livrești, de recul sugestiv într-un
univers delirant, cu formele și culorile în
continuă metamorfoză, ca într-un vis în ca-
re obiectele seamănă și nu seamănă cu cele
reale, integrându-se într-o sintaxă a imagi-
narului cu totul insolită: „Așa până când
într-o zi de pe un vapor mare/ am fost arun-
cați șapte în mare, -/ trebuia să se recurgă
la acest mijloc/ fiindcă nu mai era de mân-
care./Disperați, valurile am despicat,/ dar
probabil că până la fund am sucombat./ Nu
știu cât a trecut de la acest accident -/ când
ne-am revenit ne descompuneam lent;/ câ-
teva celule le împrumutasem ca hrană/ la
vecini: niște pești luminoși și o actinie
bălană./ Acum cu membrele în risipire/
stăm aici în mare fericire/ și nu știu de ce
(cel puțin mie) nu-mi pare deloc straniu/
că mi-a pătruns apă în craniu/ și că mi se
zărește prin carnea străvezie un femur/
extrem de alb și pur./ Luna ne mai vizitează
și aci înaltă și goală,/ dar mai mult ca o pre-
simțire domoală,/ cu chipul ei tot așa de
ciudat și livid/ irizat prin imperiul lichid“.
Reculul în neant e însoțit de o stare de con-
fort, de beatitudine chiar, de camuflare în
adâncuri, în așteptarea judecății celei de pe
urmă, când corporalitatea va fi de tot pără-
sită, iar sufletele înecaților se vor contopi
cu înaltul: „Altfel o ducem bine. Aici putre-
zim în tăcere/ cu peștii morți, cu algele ce
nu mai au putere/ să se înalțe sus către cer/
să vâneze vreo corabie sau barem vreun co-
răbier [...]. Așteptăm însă toți/ șapte și câți
or mai fi pe departe, mateloți,/ aventuri
etc., o noapte mai supremă decât toate
nopțile supreme/ când trâmbițele cerești or
să ne cheme;/ atunci ne-om aduna atomii
împrăștiați în mare/ trăind clipe de grea fră-
mântare/ și ne vom ridica balansându-ne
lin/ să spargem suprafața tărâmului marin./
Vom ieși înalți și goi pe valuri/ și vom pluti
halucinați spre maluri [...]“
    Prin poemele sale, recuperate cu pro-
fesionalism de loan Milea, loanichie Oltea-
nu se dovedește un demn reprezentant al
orientării poetice generate de Cercul Lite-
rar de la Sibiu, prin recursul la specia lite-
rară a baladei, prin ținuta spectaculară a
viziunii lirice, prin imagistica de o tulbură-
toare concretețe și, nu în ultimul rând, prin
rafinamentul robust al versului, marcat
deopotrivă de suavitate și de materialitate
grea, de mimetism și de transfigurare. în-
delung așteptată, cartea Turmă și alte poeme
face dreptate unui poet de intensă vibrație
și nobilă discreție.                       ■

4 • APOSTROF

            Poeme de


         Alexandru Petria

rugăciunea bunului terorist

oare chiar știi
ce e dragostea ori sunt palavre ca tratamentul placebo,
ajută dacă crezi, de aia-ți zic că ești bun,
nu-ți vine să-ți dai
palme, capuri în zid în orice secundă,
tipule, șefiile?
mai că-mi stă pe limbă să-ți arunc
că ești un terorist tembel
ce-și urmează planul cu sânge rece,
sângele copilului împușcat
se scurge în rigolă,
fețița mâncată de foame o să fie mâncată și de muște,
iar la nasul tău se ajunge cu principii-lumânări aprinse,
scutește-mă,
aș vrea ca mâine să uităm,
să renaști măcar într-o minciună frumoasă,
oare rugăciunile te pot schimba
dumnezeule,
hai încearcă?!



rugăciunea cheiței

de ce mă arunci să mă
perpelesc până unde speranța filează ca un bec,
bătrâne?
mărturisesc și public că m-ai ajutat,
așa am simțit adesea, nădăjduiesc că nu o să mă abandonezi.
sunt recunoscător, foarte,
nu te înțeleg însă, scuze, și abținerea mi-e străină -
de ce sprijinul seamănă cu
invitația cuiva de a-i mânca bucatele „fiindcă oricum se strică“,
chiar te bucură să ne întorci umilința precum o cheiță în spate?
mulțumesc, oricum.
vorbim și mâine în rugi despletite,
doamne, amin.



rugăciunea grătarului

am coborât din pod grătarul, îl curăț
cu un șmirghel de rugină, ung
barele cu o bucată de slănină, carnea de
porc e alături,
cu mujdeiul de usturoi,
cu tacâmurile,
cu sarea și piperul,
hai bătrâne cu un
braț de lemne și un chibrit,
ziar pentru foc am, unde s-a pomenit
ziarist fără ziare?,
relax și privește dacă nu vrei să îmbuci din friptură, îți pun la pachet
- zău, nu ți-e foame?,
n-o să cer nimic azi, îți ofer, te-ai lehămisit de doleanțe?, nu?,
șezi,
doamne, jarul e potrivit, nu cred că reziști la miros, mănâncă,
nici isus n-a fost,
să nu-mi spui că ești vegetarian


rugăciunea nerușinată

o să mă cataloghezi de nerușinat, șefu, dă
un bip să-ți povestesc pe larg ce și cum,
da, sunt,
dar îți mulțumesc că m-ai schimbat, doamne,

ce am câștigat, timid fiind, când escrocii mi se hlizeau în față,
și parcă tot eu mă simțeam vinovat că am scris
despre potlogăriile lor,
că eram modest, nu mimam modestia,
când încălzeam fetele cu vorbe și alții
le fiiteau rodate?
mersi pentru minte,
ai lucrat la fix, șefii’, la mare artă, lasă duma despre cuviință,
atenție că te judeci pe tine



rugăciune cu deschidere la facebook

genuflexiuni,
nu mi-a scris, am verificat mailurile,
știi la cine mă refer, prietene,
nu te superi că ți-am zis astfel?,
dragostea începe să mă doară
ca buzele când cânți la trompetă după ani de pauză,
ce aschimodie de comparație și-a deschis glasul... zâmbesc,
aș fuma,
transpirația e o centură de siguranță,
120, de ajuns, îmi tremură genunchii,
sunt conștient că-s penibil și care-i treaba?,
gata o sticlă cu apă,
foc la țigară,
doamne, scoate patetismul din mine,
alt bou la altă poartă nouă cu deschidere la facebook



cât m-am săturat

capsează,
respiră și fugi,
eroii oficiali dospesc de e-uri!
viața e un cur cât o zi de post,
aștept să se spulbere odată
șandramaua,
să întreprindă ceva unul tăcut prea de demult,
precum doctorul care i-a extras din ochi
unui indian un vierme de 13 cm,
cât m-am săturat să aștept
fără îndoială și milă



ceasul

a fost pe tăcute,
s-a întins pe spate, capacul, și gata,
l-au afundat, popa avea de mers la pescuit,
a ținut-o ca la desenele animate, repede pe foarte repede,
cumva a reapărut lada goală,
s-a întins altul, mitică tebecistul,
și blonda de la operă,
popa era nervos,
și iar pe altul au pus același capac,
„lasă că peștimea poate să aștepte, padre,
o sloboade ăla de infiletează șuruburile,
dacă i-a apucat pe toți,
cum trage la pești, trage și la murit“
au refolosit sicriul până au obosit și au scris
„inventar“ pe gard,
și s-au cinstit cu o pălincă,
și parcă mi-a trecut febra când a sunat ceasul


Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 5




    Petreștii
    sau despre intimitate

Irina Petraș
Mai întâi, e de spus
că, grație Ioanei
Bot și colaboratorilor săi
apropiați, arhiva Ioana
Em. Petrescu-Liviu Pe-
trescu (dar și D. Popo-
vici), aflată în patrimo-
niul Bibliotecii Județene
„Octavian Goga" Cluj,
este gestionată cu acri-


bie și dăruire, din ea ivindu-se deocamdată
seria de autor Ioana Em. Petrescu (Moder-
nism/postmodemism-, O ipoteză, 2002; Studii
de literatură română și comparată, 2005; Ion
Barbu și poetica postmodernismului, 2007;
Studii eminesciene, 2008; Studii despre Ion
Budai-Deleanu, 2011). E reconfortant să știi
că astfel de bune atitudini față de moște-
nirea culturală există încă pe lume. Apa-
re acum Corespondența intimă Ioana Em.
Petrescu - Liviu Petrescu (1961-1978), ediție
îngrijită și studiu introductiv de Mirela
Tomoiagă, prefață de Ioana Bot (Cluj-Na-
poca: Casa Cărții de Știință, 2012, 396 p.;
carte însoțită de un CD-Rom cu textul inte-
gral) . „Acest volum - spune Ioana Bot în
prefață - vine să completeze în chip insolit
profilul unui intelectual prea puțin cunoscut
în timpul vieții și devenit, în deceniile scur-
se de la moartea sa, un nume de succes al
«vulgatei eminescologice», cu tot ce pre-
supune omagiant, dar și reductiv o aseme-
nea ipostază. Totodată, cartea deschide
drum unei alte serii de autor pe care o do-
rim realizată pe baza materialelor aceluiași
fond arhivistic: cea consacrată scrierilor lui
Liviu Petrescu, care își așteaptă, încă, edi-
torul-coordonator al unui proiect restitutiv."
înainte de a vorbi despre cartea cea no-
uă, să mai spun că nu mă număr printre cei
înfiorați, de pildă, de apariția corespon-
denței Eminescu-Veronica Micle. Cred într-o
măcar minimă privacy, chiar și în cazul celor
mai mari vedete ale culturii universale. Cu
atât mai mult în cazul corespondenței inti-
me (numele ei mărturisește deja intenția
ascunderii de ochii lumii!). Ea se scrie, cel
mai adesea, sub imperiul îndrăgostirii, efect
temporal și temporar, ținând de discursul
îndrăgostit și mincinos fără voie pe care îl
imprimă cristalizarea crengii de Salzburg
stendhaliene oricărei întâlniri sub semnul lui
Eros sau Cupidon. Ce se spune atunci între
cei doi are nevoie de singurătatea izolată a
alcovului. Nici la apariția Jurnalului nu am
exultat (Jurnal 1959-1990, 2004, ediție în-
grijită de Rozalia Borcilă și Elena Neagoe,
postfață de Carmen Mușat). Incomplet și
foarte intim, acesta e de citit neapărat cir-
cumstanțializat, altminteri cazi în vulgari-
tate opacă. Caietul al treilea începe în 1959.


Ioana arc 18 ani. în 1952, îi murise tatăl.
Ioana Popovici se află singură (singurătatea
e atât de des invocată, încât nu se poate să
nu vezi în paginile jurnalului o „descărca-
re", excesivă anume, menită să-i dea un rost)
sub povara unei responsabilități pe care
puțini și-ar fi luat-o: aceea de a fi fiica meri-
tată de tatăl ei, dar și de a nu profita leneș
de numele pe care el și-l clădise („Un privi-
legiu - un scurt privilegiu - au însemnat
anii copilăriei, când am pătruns, condusă de
tatăl meu, în spațiul marii culturi. Privilegiul
acesta mi-a fost retras foarte devreme. Mi-a
rămas sentimentul datoriei...", mărturisea
într-un interviu). Liviu Petrescu e „ales" nu
doar dintr-o iubire adolescentină și încăr-
cată, poate, de lecturi de romane franțu-
zești, ci și fiindcă, sobru și inteligent, ar
putea să țină locul tatălui pierdut. Cu el,
poate clădi un nume care să fie egal celui al
tatălui. Boala se instalează când ea are doar
20 de ani. Tot mai gravă, o va obliga la
sfâșietoare disimulări. Deocamdată, își des-
carcă sufletul în pagini de un patetism ado-
lescentin firesc: „Așadar, această viață care
e pentru mine totul, chiar dacă e pentru cei-
lalți nimic, trebuie să mi-o fac cât mai
comodă. Deci: atâta cât e, să fie! E treaba
mea s-o utilizez la maximum, să storc din
ea tot ce se poate stoarce. Și înainte ca ac-
tuala-mi formă să devină nimic, să-i smulg
vieții, trăirii, tot ce-mi poate da. A te face
util altora, a-ți da o întrebuințare e singurul
mod de a-ți uita inutilitatea pe planul uni-
versalului".
   Dacă Jurnalul - spuneam la apariția lui
- va fi citit după lectura cărților ei și știind
câte ceva despre destinul deloc trandafiriu
al Ioanei, cititorul va afla amănunte menite
să umple personalizat mici spații goale.
Altminteri, răsfoit grăbit și cu perspectivă
de paparazzo dâmbovițean, va părea încă o
privire picantă în dormitorul unor „obiec-
te" de cult ardelean.
   Volumul de corespondență, publicat
acum (prea curând, cred eu) din rațiuni de
istorie și, mai ales, arheologie literară, cere
aceeași circumspecție. Scrisorile schimbate
de cei doi conțin o mare cantitate de mate-
rial de interes al clipei strict personale. Abia
în al doilea rând afli câte ceva despre lec-
turi, proiecte literare, stări și atitudini de-
pășind cercul (totuși) strâmt al relației lor
intime, așa încât să rotunjești ceea ce știi
deja din cărțile lor.
   Intr-un fel, corespondența argumentea-
ză ceea ce se cunoștea deja. De curând,
Mihaela Ursa, interesată de mărcile interio-
rității, o spunea încă o dată: la Ioana Em.
Petrescu, „în ciuda științificității - suverane
în textul critic -, scrisul este mereu condi-
ționat de prezența (dezvăluită sau doar
ascunsă a) unei «fețe din adânc»". Obiecti-
vitatea sa critică depinde de anumite „rit-
muri ale sângelui", de o anumită „confi-
gurație interioară, profund subiectivă". La
Liviu Petrescu, „reproșul de dezimplicare
auctorială" adus cărții Poetica postmodernis-

mului confundă - crede M. Ursa - metoda
cu neutralitatea critică. Totuși, asumându-și
riscul de a descoperi „fața din adânc" în scri-
sul lui Liviu Petrescu, Mihaela Ursa înce-
pe prin a constata că „nu are metafore indi-
viduale". Ei bine, scrisorile dezvăluie, și ele,
o tânără Ioană vibrantă și caldă și un Liviu
calculat și pedant, cu o maturitate aproape
bătrânicioasă a atitudinii. Cu doar șase ani
mai mare ca noi, studenții balici ai anului
1965, asistentul de la Literatură universală
impunea printr-o ținută academică atent
lucrată. Ii urmăream fascinați nu doar de-
monstrațiile subtile pe romane de Dosto-
ievski ori Faulkner, ci și gestul concentrat
cu care împingea, cu arătătorul, ochelarii la
rădăcina nasului, haina impecabilă, cămașa
scrobită, cravata. Vorbea foarte strâns și
mereu sobru. In ciuda pedanteriei sale de
mult cunoscute, iată un amănunt care m-a
șocat: nu doar că toate scrisorile, bilețelele
și ilustratele au fost păstrate în arhiva fami-
liei, dar s-a întâmplat același lucru cu cior-
nele (două, trei, patru!) scrisorilor trimise
de Liviu Petrescu de la unitatea unde își
satisfăcea stagiul militar. Marea prețuitoa-
re de arhivă care sunt a fost pusă în încurcă-
tură și a refuzat să interpreteze întâmplarea.
   Mirela Tomoiagă semnează un studiu
introductiv consistent. Corpusul de cores-
pondență i se pare important „din punct de
vedere istoric, documentar, dar și psiho-
social, pentru că el reflectă mentalitatea a
doi români intelectuali din secolul al xx-lea,
care călătoresc în țară și în străinătate, care
se formează în această perioadă ca tineri cer-
cetători (asistenți universitari la Catedrele
de literatură română, respectiv de literatură
comparată, ale Facultății de Filologie din
Cluj)". Are dreptate să identifice apariția, în
textul scrisorilor, a unor eboșe ale scrierilor
lor de mai târziu, a unor detalii care deschid
spre atmosfera epocii: ce cărți se puteau
cumpăra și citi, ce reviste, care era atmosfera
de la Facultatea de Filologie etc. Iată un sin-
gur fragment dintr-o scrisoare a Ioanei,
proaspătă asistentă universitară, pe care îl
decupez în loc de ispitire la lectură, în ciuda
reticenței mele de fond: „... Curticeanu m-a
decepționat. Se va face la seminar critica
până la 1900. «Critica» începând cu Eus-
tatievici! Ce părere ai? Grozav de comozi
pot fi oamenii. «Mai ales pașoptiștii, tov[a-
rășa] Popovici (scârbosul ignoră că sînt
măritată), mai ales pașoptiștii». Și, expli-
cativ: «Heliade». Bun. Ar fi și asta ceva.
Adică formarea spiritului critic. Numai că,
în loc să-l intereseze concepțiile critice, se
rezumă comod la începuturile mult cunos-
cute deja ale preocupărilor de teorie literară.
Și, de dragul lui Eustatievici, îi sacrificăm
pe lorga, Trivale etc. etc. Mergem, cumin-
te, până la Ibrăileanu. Curs special de cri-
tică literară. Apoi, alt bucluc. Sînt trei
grupe. Ca să ne fie mai ușor, ca să avem mai
mult timp pentru pregătire și să nu ne exte-
nuăm, Jean și cu mine va trebui să împăr-
țim seminariile: unul ție, unul mie, adică
o săptămână el, una eu. Ce părere ai? Pe mi-
ne nu mă entuziasmează ideea. Deși, recu-
nosc că e mai comod așa. Dar aș fi vrut
grupa mea, cu care lucrez eu, pe care-i con-
duc așa cum vreau pe o linie de gândire".
   Lectura Corespondenței va fi una de fora-
re în balastul intim, pentru a identifica ast-
fel de filoane cu adevărat însemnate pen-
tru portretul lor de cărturari.

6 • APOSTROF

    O autobiografie
    mascată

Ștefan Borbely


A REMARCAT CINEVA că
odată cu trecerea anilor,
motivația existențială a scri-
sului lui Dan C. Mihăilescu
a sporit exponențial în pon-
dere, trimițând în penum-
bră alte implicații, eventual
strict exegetice sau erudite?
Criticul a trecut între timp

cel puțin o dată pe la marginea vieții și expe-
riența limitei a lăsat urmări durabile, dar para-
doxale în subconștientul său, fiindcă nu a dat
volute ale fricii sau prudențe toropitoare, de-
cantate din autoconservare, ci s-a materializat
într-un exces vital și o jubilație excepționale,
pline cu miez și cu o mustoasă „senescență"
de om dispus să fie altruist și să dea sfaturi
bogate comilitonilor din jur, exprimată nu nu-
mai de texte, ci și de neliniștea calculat-levan-
tină a aparițiilor sale publice. Ele fac din Dan
C. Mihăilescu un histrion de substanță și de
mare calibru, pentru care „îndrăcirea" zemoa-
să, senzorializarea savuroasă a scrisului con-
stituie în mod vizibil o exorcizare spectaculară
a anxietății care-1 macină, pâlpâind amenință-
tor în fundal. Cum poți lupta împotriva spai-
mei de a-ți pierde viața decât dându-i mereu
ghes, sporindu-i versatil virtuțile, energeti-
zând-o la nesfârșit, elogiindu-i miresmele con-
crete și savoarea, îngrămădind senzații una
peste alta, și imagini așijderea, pentru a amâna
extincția? N-am întâlnit la niciun critic român
recent - oameni de birou, de regulă - o atât de
apetisantă iubire de viață ca aceea pe care o
diseminează contaminant Omul care aduce car-
tea. E de meditat pe marginea ei, măcar pen-
tru faptul că e singulară. Dan C. nu vitu-
perează în presa politică, nu suferă pentru
cauze false și nu are partizanate păguboase,
convertite în vitriolări și frustrare. Dimpotrivă,
e plenar sub toate aspectele, împlinit, expan-
siv, realizat și lipsit de fisură. Exasperează fiind-
că e așa, dar nu lovește sub centură, nu scrie
insidii și nu se lansează în perfidii. Caz rar,
pe la noi, într-o cultură a sufletelor ulcerate...
   „Campania de neobiografism", la care s-a
angajat Dan C. Mihăilescu, prin cărți succesi-
ve despre Eminescu, Cioran și I. L. Caragiale,
are toate atributele exorcismului reconvertit în
orgoliu: criticul pândește peste tot excesul, se
bucură când cineva nesocotește limitele și jubi-
lează la orice nemăsură. Trăiește, programatic,
împotriva vremii sale, deși îi știe slăbiciunile și
e pregătit ca nimeni altul să le oblojească,
încercând să reconstituie epistema timpului în
care a scris autorul Scrisorii pierdute (în /. L.
Cartgiale și caligrafia plăcerii: Dapre eul din
scrisori. București: Ed. Humanitas, 2012), o
identifică la nivelul energiei debordante de
sfârșit de secol XIX, de care vorbește și dioni-
siacul lui Nietzsche: „Uităm, adeseori, că, la
cumpăna veacurilor XIX-XX, înainte și puțin
după «anii nebuni», totul se trăia incandes-
cent, infinit mai patetic și angajant decât în
dezabuzata noastră postmodernitate, fiind
calificat ca atare: excentric, delirant, exorbi-
tant, isteric...“ Scrisorile lui Caragiale îi apar
ca fiind „diabolice“, „urzicate", așa cum a fost
și autorul lor, împărțit, sub aspect psihologic,
între frustrarea de a nu fi admis la masa pres-
tigiilor și orgoliul de a se răzbuna pe soartă
ironizându-i vitriolant protagoniștii. „E lim-
pede - scrie Dan C. Mihăilescu într-un sub-
til eseu de «mateinizare» psihologică a lui I.
L. Caragiale - că a urmărit toată viața succe-
sul, că a jinduit mereu «un loc», fie și cel din
urmă, la masa «boierilor și ciocoilor», și că rit-

mica respingere concertată i-a alterat forța
creativă, i-a turbat reacțiile și i-a otrăvit relații-
le", ducând în cele din urmă la surprinzătorul
exil berlinez, pe care toată lumea încearcă să-l
explice de atunci, nereușind decât în mică
măsură. Artistic, era o incompatibilitate;
uman doar o incongruență, aceasta fiind di-
mensiunea pe care încearcă să o explice cartea,
prin sugestia implicită a unui model în esență
stoic, asumat de un om care caută în senectu-
te liniștea de care nu a dispus - nu numai
fiindcă n-o găsea în jur, ci fiindcă o zgândă-
rea, o bulversa el însuși la tot pasul - atunci
când se afla în puterea vârstei.
    Sub aspect metodologic, asumarea psiho-
logicului ca perspectivă analitică privilegiată
presupune din partea autorului atât un pari-
cid intelectual tandru, în urma căruia este sa-
crificat estetocentrismul lui Nicolae Manolescu
(argumentul se găsește la p. 43-44!), cât și o
despărțire de „textocentrismul" criticii noastre
de până la 1989, unde - știm cu toții - multe
se puteau gândi, dar puține se puteau așterne
pe hârtie, exemplul cel mai frapant fiind scan-
dalul cu iz politic declanșat de apariția Marii
trăncăneli a lui Mircea lorgulescu. Lucrare
foarte corect documentată, cartea lui Dan C.
Mihăilescu investighează scrupulos tot ce s-a
scris esențial în domeniu, de la enormitățile
ideologizate ale anilor ’50 la volumele esenția-
le ale exegezei mai noi (I. Vartic, Marta Pe-
treu, Bogdan Bădulescu, Gelu Negrea), salu-
tară fiind, în excursul diacronic al autorului,
reconsiderarea exponențială a cărții din 1983
a lui Florin Manolescu, Caragiale și Caragiale:
Jocuri cu mai multe stratigii, autorul bucureș-
tean fiind și autorul medalionului critic I. L.
Caragiale din D5R-ul redactat de Mircea Zaciu,
Marian Papahagi și Aurel Sasu.
    De altfel, evoluția exegezei caragialiene de
după 1989 marchează și recuperarea unor am-
prente profunde (psihanaliză, mitocritică, reli-
gie sau ideologie social-politică, filosofic),
pe care critica de până la Revoluție le-a igno-
rat sau le-a voalat, nu din neștiință, ci din pru-
dență. Se constată, pe ansamblu, un proces de
„abisalizare" a lui Caragiale (sugerat și de Dan
C. Mihăilescu la p. 118-119, în nota de sub-
sol), și nu numai pe relația cu Mateiu, ci în
economia întregii biografii, „încununată" cu
orgolioasa și paradoxala mutare la Berlin, in-
terpretarea ei cea mai subtilă - de înstrăinare
activă de sine și de operă, echivalentă cu o au-
tomortificare voluntară - fiind dată de Marta
Petreu. Bogdan Bădulescu (Caragiale in Ori-
ent-Express) e un excelent câștig al exegezei,
Dan C. Mihăilescu îi și acordă creditul super-
lativ care i se cuvine, deși unele dintre afir-
mațiile sale sunt suprainterpretări decantate
din entuziasm. Actualizările sunt însă necon-
cludente, fiindcă nu sunt susținute de argu-
mente suficiente; de pildă, tresari atunci când
Dan C. Mihăilescu scrie că I. L. Caragiale a
fost un scepticpostmodem avantla lettre“, dar
„postmodernizarea" e o vorbă nițel aruncată
în vânt aici, mai substanțială fiind, în acest
sens, Fatalitatea ironică a lui Mircea A. Dia-
conu (tot 2012), în care se vorbește de un I.
L. Caragiale voluntar fragmentar și descentrat
în textele pe care le scrie, conștient de con-
strucția unor fragilități de suprafață, lipsite de
sintaxă internă și de întemeiere profundă, on-
tologică. în privința „scepticismului", eu aș
merge mai degrabă pe stoicism, înțeles ca pro-
gram autoeducativ personal și construcție de
sine. Ca „înțelepțire", cum sugerează Dan C.
Mihăilescu, referindu-se la scrisorile lui Cara-
giale, înțelese, pe ansamblu, ca exorcism caligra-
fic, ca un „ceremonial de purificare a ființei".
    Poate greșeșc, dar văd în textura discretă,
de adâncime a cărții lui Dan C. Mihăilescu și
o întoarcere la fervorile intelectuale ale tine-
reții noastre, decantate în mare măsură din
tematism. Pentru Dan C., măsura unei vieți e

dată de plăcerea pe care ea o poate genera, în
care se „imersează". „Pentru mine - scrie el la
finalul eseului introductiv al volumului -, scri-
sorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca ber-
lineză, constituie cea mai strălucitoare și mai
captivantă caligrafie a plăcerii din literatura
română. Nicăieri în corespondența autorilor
noștri nu mai există atâta epicureism fervent
alintat, atâta sfântă vitalitate a senescenței, așa
o poftă de boierie senzorială, de tihnă, col-
portaj și taclale, de cumințenie și drăcărie, de
înțelepciune și ghidușie totodată. Pe scurt:
atâta spectacol de sine!" Putem întoarce tex-
tul și pentru a-1 descoperi pe Dan C. Mihăi-
lescu, într-un răsfăț de ingenuă oglindire? E
aproape obligatoriu...
    Doar în subsidiar, cartea își propune să
ajungă „în vârful muntelui, la peștera minu-
nilor, adică la corespondența caragialiană din
anii berlinezi" (p. 121), pentru a savura un
gest paradoxal, atipic și ilogic, și pentru a-1
înțelege. în realitate, exilul berlinez al lui
Caragiale reprezintă serenitatea finală, punc-
tul de ajungere al unui stoic, adică - sugerea-
ză foarte subtil Dan C. Mihăilescu -, nu un
hedonism civilizat spontan, acceptat ca atare,
savurat cu suspiciune - întrucât ea contrave-
nea imaginii de sine pe care o întreținea Cara-
giale -, ci o plăcere calculată, creată precis,
matematic, ca-ntr-un joc farmaceutic complet,
în care esențele sunt în așa fel combinate, încât
să cauzeze plăcerea cea mai adâncă. „Mon-
struozitatea" lui Caragiale, denunțată zgomo-
tos și de Eminescu („om de rând cu fizono-
mie de spion, îngălbenind de o scârboasă
invidie și de scârboase pofte" - e drept, la mij-
loc era nurlia Veronica...), e una rece, aritme-
tic dozată, cu detașare. „Fiecare carte poștală
a lui Caragiale - notează Șerban Cioculescu,
citat la p. 73 - e un mic giuvaer de scris ordo-
nat, egal, rotund, parcă trasat cu o infinit deli-
cată peniță rondă, dar mai probabil obținut cu
penița subțire și ascuțită, întoarsă spre stânga.
Grafia face bucuria profanilor prin armonia și
frumusețea ei; grafologii vor fi distingând
stăpânire de sine, calcul, artificiu."
    ... care, între noi să fie vorba, e foarte de-
parte de lumea miticilor, se distanțează prin
autonegare controlată de toată dezordinea
umană care forfotește în texte. Pentru a o înțe-
lege, Dan C. Mihăilescu recurge la analogia
cu un alt mare exilat, Voltaire: „nu mai am alt
spectacol - scria acesta tot din Prusia - decât
cel al prostiilor din scumpa mea patrie".
Luându-și „familia și tărăbuțele" pentru a le
transfera într-o capitală nițel mai ordonată
decât Bucureștiul, Caragiale dobândește sere-
nitatea mult râvnită („existența lirică", așa cum
el o numește) prin distanțare de lumea pe care
o lasă în urmă, prin negare de sine, adică in-
trare în autoutopie. Sarcasmul lui vine din
exactitate, este o formă a acesteia. Nenea lancu
are fobia rolurilor stereotipizante, e un alt para-
dox al vieții sale agitate aici: România e o țară
fără substanță, retardată, isterică și nervoasă,
în care toată lumea se grăbește să decadă în-
tr-un rol, numai că unii o fac mai repede, iar
alții mai târziu, alienarea fiind aceeași, chiar
dacă poartă numele de patriotism.
    Satirizând mecanizarea socială sau roboti-
zarea („am sau n-am treabă..." etc.: sindromul
Farfuridi), Caragiale fuge de ele ca dracul de
mașina de ștanțat capete. Cât timp stă la
București, o face prin operă, devenind sarcas-
tic demiurgul transcendent al „miticilor" pe
care îi pune în mișcare. Se liniștește la Berlin:
e adevărat, devine „mai calm și înțelegător,
dispus să accepte, cu un amuzament superior,
firea omenească și metehnele ei" - așa cum
scrie Florin Faifer, citat la p. 125 - , dar e pen-
tru prima oară autentic, mulțumit de efortul
de autentificare pe care și l-a asumat prin
ieșirea din teatrul derizoriu numit România...

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 7

        Sub lupa memoriei

KEN JOWITT,



            secolul lui Lenin și noua
            dezordine mondială



Vladimir Tismăneanu

Puține AU fost contribuțiile cu adevărat
esențiale la interpretarea direcțiilor ma-
jore ale transformărilor contemporane și în
special ale fenomenului totalitar de extremă
stângă. în acest sens, cred că nu exagerez
spunând că volumul Noua dezordine mon-
diala, datorat lui Kenneth Jowitt (vreme de
decenii profesor de științe politice la Univer-
sitatea California din Berkeley, în prezent
senior fellow la Hoover Institution din Palo
Alto), este o asemenea lucrare deschizătoare
de drumuri. în mod normal, pentru publi-
cul românesc, numele lui Jowitt nu ar mai
avea nevoie de prezentări speciale, întrucât
avem de-a face cu unul dintre cei mai rafi-
nați cunoscători și analiști ai fenomenului
comunist (și nu numai) românesc în con-
vulsionatul secol douăzeci. Din păcate, au
trebuit să treacă douăzeci de ani ca această
carte fundamentală pentru înțelegerea leni-
nismului și a moștenirii sale să fie tradusă în
limba română. Cu sprijinul Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc și datorită
entuziasmului Editurii Curtea Veche, am
bucuria de a include volumul lui Jowitt în
titlurile publicate în colecția „Constelații^.
Mulțumiri speciale doamnei Doina Jela,
redactoarea de carte, și lui Bogdan Cristian
lacob, coordonatorul științific al volumului.

    Pentru început, voi schița o sumară bi-
bliografie a contribuțiilor lui Ken Jowitt.
La începutul anilor ’70, după un stagiu de
cercetare și documentare în România, Jo-
witt publică un volum spectaculos din per-
spectiva darului conceptualizării și a capa-
cității de a surprinde nuanțele cele mai
ezoterice ale discursului comunist: Revolu-
tionaiy Breakthm.p/hs and National Develcp-
ment: The Case cf Romania, 1944-1965
(University of California Press, 1971).
Meritul cărții era că așeza discuția despre
schimbările din România în registrul teo-
riei dezvoltării, dependenței și moderniză-
rii, văzând în tendințele autonomiste ale
comuniștilor români un element de căuta-
re și chiar de consolidare a unei atât de pro-
blematice legitimități. Mai târziu, sub coor-
donarea lui Jowitt și incluzând notabile
contribuții ale profesorilor Keith Hitchins
și Virgil Nemoianu, avea să apară un vo-
lum colectiv consacrat marilor dezbateri
interbelice din România privind probleme-
le construcției instituționale și ale polemi-
cii dintre direcțiile tradiționaliste și cele libe-
raliste. în același timp, Jowitt a desfășurat o
febrilă activitate teoretică, publicând în prin-
cipalele reviste academice studii pe tema
mobilizării și participării, a culturii politice
a leninismului, interpretat drept impersona-

lism charismatic, a neotradiționalismului brej-
nevist, a societății parazitare și a corupției
ordinii comuniste în anii ’70 și ’80.
    Subtitlul Noii dezordini mondiale indică
în mod clar intenția demersului analitic al
lui Kenneth Jowitt: extincția leninistă.
Pentru el, marile seisme simbolizate de anul
revoluționar 1989 fac parte dintr-o mutație
genetică, dintr-un proces echivalent cu ceea
ce în paleogeneză s-ar numi extincția în
masă a unei specii (de pildă, aceea a dino-
zaurilor) . Dar acest fenomen care privește
sfărâmarea unei întregi civilizații, cu ordi-
nea sa valorică și instituțională, cu cutu-
mele și ritmurile sale, cu noțiunea ei speci-
fică despre timpul social, nu se derulează
fără a lăsa în urmă vestigii dintre cele mai
diverse. Meritul cărții lui Jowitt este că res-
pinge tentația atât de facilă a unui trium-
falism occidentalist. Spre deosebire de
Francis Fukuyama, de exemplu, sau întrea-
ga cohortă de tranzitologi, Jowitt de la în-
ceput nu a fost convins că umanitatea a
ajuns, de o manieră marxistă sau hegeliană,
la acel prag al reconcilierii cu sine în figu-
ra democrației liberale. El a diagnosticat
exemplar faptul că o lume făm leninism nu
era neapărat ți una a păcii eterne.
    Interpretarea propusă de Jowitt pen-
tru prăbușirea comunismului este deopo-


    Veneția în acuarelă

MIERCURI, 10 octombrie 2012, la ora 18, galeria clujeană Danei a găzduit verni-
sajul expoziției Culorile Mediteranei de Liviu Vlad. Evenimentul marchează ieșirea
în public, pentru prima oară, a coloristului și acuarelistului, expozițiile anterioare ale
artistului fiind dedicate desenului și neexploatând decât cu mare parcimonie posibilitățile
cromatice. Preocupat de luminozitate și de transparența aerului, Liviu Vlad găsește în
așezările citadine ale Sudului european - Italia și Franța sunt destinațiile alese - prilejul
de a contempla și studia diafanul. Având grija acurateței figurative, dar lăsându-se cu plă-
cere confiscat, deopotrivă, de jocurile grafice ale impresionismului și postimpresio-
nismului, Liviu Vlad înaintează netulburat pe o cale proprie, mai puțin atent la etiche-
te decât la un parcurs menit să developeze obsesii și continuități care îi conferă un profil
de neconfundat. El știe, de aceea, să evite cu dezinvoltură clișeistica venețiană, scoțând
toposul de sub marca decadentă pe care, din secolul al xvm-lea încoace, artiștii i-au con-
fecționat-o. Cetatea din lagună devine astfel, la Liviu Vlad, prilej de etalare exuberantă
în plin soare, paradă ludică a fațadelor puternic colorate din Burano, lumină pură, abia
întretăiată de câteva griuri, la amiază... O reușită și o generoasă invitație la regândirea
caldă și optimistă a lumii, expoziția Culorile Mediteranei își așteaptă, vreme de o lună,
vizitatorii.
■
Amalia Lumei

8 • APOSTROF

trivă originală și incitantă. Pentru el, regi-
murile leniniste erau definite de primatul
principiului luptei de clasă, deci de o orga-
nizare belicoasă și dictatorială, de pretenția
omniscienței din partea grupului hegemo-
nie și de monopolul puterii exercitat de
partidul comunist, ca unic depozitar al
autorității publice. Sfera vieții private era
astfel asfixiată de un imperialism ideologic
exercitat inflexibil de o elită autodesemnată
drept purtătoare de cuvânt a necesității isto-
rice. Această arhitectură a fost zguduită din
temelii de acțiunile liderilor reformiști, de
la Hrușciov la Gorbaciov. Pe acesta din ur-
mă, Jowitt îl consideră, într-un remarcabil
eseu, drept un continuator al menșevismu-
lui, în sensul că a îndrăznit să pună sub
semnul întrebării dogmele considerate in-
failibile în organizația de tip leninist. In ac-
cepția lui Jowitt, cauzele ultime și funda-
mentale ale dezagregării ordinii leniniste
au fost: dezavuarea de către Hrușciov a răz-
boiului de clasă și proclamarea doctrinei
nonleniniste a „statului întregului popor“;
neotradiționalizarea, sub Brejnev, a culturii
politice sovietice, prin dispariția elementu-
lui mesianic din ideologie și instaurarea
unei venalități fără precedent în rândurile
mei tot mai corupte clase politice; epopeea
Solidarității în Polonia și apariția unei clase
național-revoluționare, precum și relativi-
zarea de către Gorbaciov a partidului abso-
lutist lăsat moștenire de Lenin. Pe lângă
aceste patru cauze „totale^, Jowitt numește
și un număr de cauze „parțiale“, între care
încheierea conflictului cu China și reori-
entarea elitei sovietice spre insolubilele
probleme interne; efectul descurajam al
Inițiativei de Apărare Strategică a președin-
telui Reagan și, mai ales, conștientizarea
impasului economic și, în special, tehnolo-
gic al Uniunii Sovietice și al aliaților ei.
   Totodată, Jowitt tratează în chip con-
vingător această tensiune dintre orientările
civice și cele etnice, arătând că în fostele
state dominate de regimuri leniniste a exis-
tat, mai ales în primul deceniu posteomu-
nist, prea puțin sprijin religios și cultural
pentru comportamentul tolerant și bazat pe
autoîncrederea individuală. Problema este
că o astfel de orientare intră în competiție
cu grupuri antiseculare, anticivice, etno-
centrice, ostile valorilor liberale și princi-
piului autonomiei civice, manifestate ade-
seori în formele numite de Jowitt ale
„mișcărilor de furie“ (movements cf rage).
Răspunsul lui la aceste tulburătoare dileme
a fost cât se poate de direct și, cred eu, rea-
list. Șansa Europei de Est era să nu fie
abandonată de Vestul continentului, ci,
dimpotrivă, să fie adoptată. El a anticipat
faptul că nu separarea sau izolarea Europei
de Est era calea spre calmarea tensiunilor
sus-menționate. Europenizarea fostului
lagăr socialist a fost soluția pentru evitarea
continuei „balcanizări“ a lui, cu sângeroa-
se conflicte locale și regionale. Pe bună
dreptate, Jowitt a afirmat că accederea țări-
lor foste comuniste la Uniunea Europeană
și NATO a reprezentat cel mai bun lucru care
s-a întâmplat Europei Centrale și de Est în
ultimii 400 de ani.
   Kenneth Jowitt a fost printre puținii
politologi care au înțeles atracția spre leni-
nism ca fiind direct legată de apariția unui
„partid de avangardă¹¹, ca substitut pentru
termenii de referință tradițional charisma-
tici, de tip religios, mai cu seamă în tim-
puri de criză morală și culturală:

   Leninismul și nazismul au fost, fiecare în
   chip diferit, încercări perverse de a menți-
   ne și restaura o viață și un etos eroice în
   opoziție cu un sistem liberal burghez indi-
   vidualist [...] Principiul definitoriu al leni-
   nismului este de a face ceea ce este ilogic,
   deci de a face impersonalul charismatic. în
   mod tipic, charisma este asociată cu un sfânt
   ori un cavaler, cu un atribut personal, iar
   ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a
   făcut exact ceea ce a anunțat că va face: a
   creat un partid de tip nou. A făcut partidul
   charismatic. Oamenii au murit pentru par-
   tid. (The Individual, Charisma, and the
   Leninist Extinetion: A Conversation with Ken
   Jowitt, Berkeley, Institute of International
   Studies, 2000)

Secolul xx a fost in fapt secolul lui Lenin - mai
mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau
Hitler, deși în termeni de catastrofe umani-
tare, evident, acțiunile acestora au atins
dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar
fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bol-
șevismului, altminteri, el însuși, departe de
a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă.
Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie
conceput ca o continuă luptă pentru de-
pășirea a ceea ce s-ar putea numi „reziduu-
rile leninismului¹¹ - un termen pe care l-am
propus cândva, elaborând pe marginea con-
ceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy“
(moștenirea leninismului), deci o constelație
civilizațională care include profunde emoții,
sentimente, nostalgii, loialități, atașamente,
fobii, aspirații colectiviste, precum și atracție
spre paternalism oligarhic și chiar corpo-
ratism.
   Dispariția, din punct de vedere ideolo-
gic, a formațiunilor de tip leninist a lăsat în
urmă un vacuum care a fost ulterior aco-
perit de forme sincretice, avându-și rădă-
cinile în moștenirea epocii comuniste și a
celei precomuniste: naționalismul, liberalis-
mul, socialismul democratic, conservatoris-
mul, populismul, neoleninismul și chiar
mai mult sau mai puțin actualizatul fas-
cism. O manifestare a acestei moșteniri este
fluiditatea angajamentelor și afilierilor po-
litice care provoacă grava fragmentare a
societăților posteomuniste. Mai mult decât
atât, în noua (dez) ordine est-europeană de
după leninism, instituții independente, pre-
cum mass-media și structurile economiei
de piață, nu sunt îndeajuns de consolidate,
ele neavând capacitatea de a contracara
amenințarea noilor experimente de tip
autoritar sau patrimonialist, care alimen-
tează profunde sentimente egalitarist-popu-
liste. Vulnerabilitatea partidelor politice din
regiune este determinată, în primul rând,
de criza generală a valorilor și a autorității.
Nu există un „liant social“, iar formațiu-
nile politice actuale au eșuat în crearea unui
consens necesar pentru a genera patriotis-
mul constituțional sau identități posteon-
venționale, pentru a folosi termenul lui
Jiirgen Habermas. In schimb, în rândul
populației predomină sentimentul de a fi
fost trădați de către politicieni și persistă
dezorientarea în raport cu circumscrierea
clară a identităților individuale. Pentru a-1
parafraza pe regretatul gânditor politic Ralf
Dahrendorf, în Europa Centrală și de Est
cetățenii sunt în continuare în căutarea sen-
sului propriei existențe.
   Scris cu veritabil har al conceptualizării
- să nu uităm că Jowitt a fost cel care a lan-
sat cu ani în urmă formula „familializării
socialismului¹¹, referindu-se la regimul di-
nastic din România -, refuzând jargonul


abscons al unui academism steril, volumul
lui Ken Jowitt este o lectură indispensabilă
pentru toți cei care nu sunt nepăsători la
soarta milioanelor de oameni din zona
numită cândva blocul sovietic (a se vedea
lucrarea clasică pe subiect a lui Zbigniew
Brzezinski). Noua dezordine mondială repre-
zintă sinteza analizelor întreprinse vreme
de decenii ale unuia dintre cei mai impor-
tanți politologi contemporani, o remarca-
bilă colecție a reflecțiilor lui Jowitt, atât de
pertinente și profunde, pe tema ascensiunii
și a decăderii leninismului.

Textul de mai sus este prefața mea la
volumul lui Ken Jowitt apărut recent la
Editura Curtea Veche, în traducerea sem-
nată de Carmen Botoșaru. Prefața reia și
dezvoltă idei din recenzia-eseu la cartea lui
Jowitt publicată în 1993 în revista Society,
condusă de regretatul Irving Louis Horo-
witz. Volumul lui Jowitt a apărut la Uni-
versity of California Press în 1992. Pe co-
perta a patra se găsesc cuvintele lui Robert
C. Tucker, eminentul filosof politic, marxo-
log și sovietolog: „Această carte prezintă o
pătrunzătoare interpretare a partidului-stat
leninist drept o civilizație ideologică apă-
rută în secolul XX, care a asumat diverse
forme în spațiu și timp, iar acum trece în
istorieT
    împreună cu doi foști doctoranzi ai lui
Ken Jowitt, profesorii Marc Howard
(Georgetown University) și Rudra Sil
(University of Pennsylvania), am coordo-
nat în 2006, la University of Washington
Press, un volum în onoarea celui care ne-a
fost și ne rămâne mentor și sursă continuă
de inspirație. între autori, Gail Kligman,
Katherine Verdery Daniel Chirot, Barbara
Geddes, Stephen Hanson, Grigore Pop-Ele-
ches, Stephen Holmes, Tomek Grabowski,
Veljko Vujacic. Eseul meu, „Lenin’s Cen-
tury“, explorează, între altele, diferențele de
interpretare a leninismului dintre Jowitt și
Zizek, deci între o abordare neoweberiană
și una neolukăcsiană. Intitulată Wbrld Order
after Leninism, lucrarea a apărut în ro-
mânește tot în colecția „Constelații^ de la
Curtea Veche. în aceeași colecție a apărut
anul trecut cartea fundamentală a lui
Robert C. Tucker, Filoscjie pi mit la Karl
Marx.
    Să amintesc că Jowitt a scris introdu-
cerea la volumul Letters from Freedom de
Adam Michnik, apărut tot la University of
California Press. Recomand, de asemenea,
eseul său „Stalinist Revolutionary Break-
throughs in Eastern Europe“, in Vladimir
Tismăneanu, ed., Stalinism Revisited: The
Establishment cf Communist Rigimes in East-
Central Eurcpe, Central European Univer-
sity Press, 2009, p. 17-24.
    Mă leagă de Ken Jowitt o intensă și sta-
tornică prietenie. Primii care mi-au vorbit
despre el au fost Alexandru Ivasiuc și Tita
Chiper. Mi-au spus că este o personalitate
intelectuală fascinantă. Aveau perfectă drep-
tate. De o pătrunzătoare, aș spune scân-
teietoare, luciditate, scrierile lui Jowitt sunt
lecturi obligatorii pentru toți cei care vor
să înțeleagă natura și dinamica bolșevismu-
lui ca experiment politic, social, economic,
antropologic și ideologic, matricea sa insti-
tuțională și simbolică.

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 9

        O carte în dezbatere



            Arta memorialistului


    Despre curaj, amintire și bucuria de a povesti



Irina Georgescu

I* N LEGĂTURĂ cu volumul al doilea din
  Arta de a fi păgubaș: Oameni fi javre, Bu-
curești: Editura Biblioteca Bucureștilor,
2010, 560 de pagini, autorul însuși ne
mărturisește în „Cuvânt-înainte¹¹ despre
caracterul subiectiv al confesiunilor de viață
puse în relație cu capriciile memoriei. Ge-
neza acestei „arte a păgubașului¹¹ stă sub
semnul unui timp de dinainte de nașterea
ideologiei. Confesiunea devine atât o me-
todă de a transcrie fragmente de viață, frân-
turi de discuții, cât și oglindă a memoriei.
Simpla căutare în propriile amintiri echi-
valează cu imboldul de a umple „arhivele
memoriei¹¹, pentru a șterge sincopele sau
faptele decodate eronat după momentul
producerii lor, când memorialistul se așază
la masa de scris: „ca și în cazul primului
volum, fac precizarea că, având ca substrat
noianul amintirilor de demult, majoritatea
paginilor alăturate poartă girul realității, cel
puțin în privința cadrului istoriografie și
topografic¹¹ (p. 13). Unele capitole, în
schimb - „Din jurnalul fiului risipitor¹¹,
„Remember¹¹, „Destine¹¹ și „La porțile Ori-
entului¹¹ - sunt marcate de concurența din-
tre realitate și tendința de a ficționaliza.
Istoricitatea evenimentelor este coroborată
cu tensiunea generată de diverse întâmplări
narate, ce iradiază la tot pasul din dialo-
guri, din descrieri ample ori din monolo-
gul.
   Narațiunea savuroasă restituie imagini
din epoca lui Carol al n-lea, care întregesc
o frescă unitară despre viața regalității, dar
și despre dinamica relațiilor dintre oamenii
de rând și capriciile societății. în legătură
cu nevoia de instrucție a marelui-voievod
de Alba lulia, sfatul lui Nicolae lorga dat
regelui se referea la pregătirea unei clase
speciale, „cu elevi proveniți din toate stra-
turile societății românești¹¹ (p. 18) (discuție
relatată de Barbu Theodorescu, unul din-
tre secretarii lui lorga și șef de cabinet la
Consiliul de Miniștri pentru o vreme). Dar
imaginea lui Mihai, moștenitorul tronului,
este mai degrabă una zburdalnică și copilă-
roasă: „pentru mai toți, suveranul rămăsese
același copil frumos, cu al cărui chip bu-
călat ne obișnuiserăm de pe vremea mone-
zilor gălbui de cinci lei sau alb-cenușii de
mai târziu, cu valoare ridicată de 100, ori
de argint, de 200, cu inscripția «Mihai I,
Regele Românilor»¹¹ (p. 19). Bucuria de a
povesti dă seama de o jovialitate care elec-
trizează, dar care diferă totuși de micropo-
vestirile din laigul Mcșilor sub aspectul im-
plicării. Dacă în volumul întâi primau
copilăria și vâltoarea tinereții, în Oameni
fi javre, anii maturității fac deliciul acestor
pagini-jurnal-confesiune. Era cunoscută în
epocă pasiunea lui Mihai pentru mașini, pe
care le asambla chiar el, le demonta după
bunul-plac, vrând apoi să le încerce pe șose-
lele naționale: „pe suveran aveam să-l văd


        Niculae Gheran


   aria
   de a fi_____
   păgubaș
   • •

    oameni și javre







de aproape prin 1947, într-o vacanță petre-
cută la Predeal, fulgerând Șoseaua Națio-
nală cu o mașină deloc arătoasă, dar dotată
cu un motor strașnic, ce obliga escorta să-și
tragă sufletul, în încercarea de a nu pierde
urma stăpânului. Adevărată cursă de auto-
mobile¹¹ (p. 20-21). Ritmul istorisirii se
stabilește în funcție de dispoziția memo-
rialistului de a da curs unor întâmplări pe
care nu le putem regăsi în manuale de isto-
rie, ci doar în cronici ori în consemnări
răzlețe. Istoria poate fi falsificată ușor, dar
asemenea texte memorialistice reușesc să
schimbe perspectiva anchilozantă asupra
timpului.
   Anii ideologiei comuniste se scurg sub
semnul unei potențiale salvări. Numai că în
acest moment de așteptare se naște

   o lume lașă, timorată de ce se poate întâm-
   pla fiecăruia, o masă amorfă, fără o picătură
   de solidaritate, care să țină seama de cre-
   dințele tale, de ce-ai făcut și spre ce năzu-
   iești, nu de „păcatele¹¹ neamului din care te
   tragi. Oricât de păguboasă ar fi fost, sufla-
   rea de la marginea urbei - mă feresc să-i zic
   mahala, fiind în realitate o haltă dintre sat și
   oraș - rămânea infinit mai bună și mai
   dreaptă, (p. 108)

Se iscă un hiat între lumea tradițional-ha-
botnică a satului și lumea deșănțată a ora-
șului, marcat de posibilitatea suprapunerii
celor două realități în „mărgininea¹¹ unui
spațiu întrucâtva protector, care-și salvează
anonimatul prin renunțarea la identitate.
Bolboroseala este o reacție a încurcării lim-
bilor și a valorilor, ca într-un turn Babei
autohton. De aceea, se transformă în „duș-
man de clasă¹¹ oricine nu respectă practici-
le, ierahia și ideologia comunistă. Niculae
Gheran își păstrează condiția de observator


bonom, care vede de la distanță tabloul în-
treg, face predicții și comparații, pentru a
relata apoi cu vervă ceea ce a trăit. Timpul
trăirii întrece timpul mărturisirii, forțân-
du-1 să selecteze ceea ce e demn de povestit
sau de amendat: „nu voi pregeta să fiu ală-
turi de ultimul păgubaș, care, peste orice
politică și ideologie, n-a făcut și nu face
compromisuri cu sine¹¹ (p. 111). Dintr-un
anumit punct de vedere, „păgubașul¹¹ este
cel care pierde la tot pasul, indiferent cât ar
ieși la zarurile sorții, pentru că există un
echilibru universal, o suită de rituri de tre-
cere dintr-o lume în alta, care marchează,
totodată, inițierea:

   nu s-a schimbat nimic, băiete, și n-o să se
   schimbe vreodată. Timpurile sunt aceleași
   de când lumea: te naști plângând, trăiești
   condamnat la moarte, fără să știi ziua exe-
   cuției. E și singura lege dreaptă, de care nu
   scapă nimeni. în rest, omul călătorește: vine
   și pleacă, zboară sau se târăște, umblă înco-
   lo și-ncoace, ca apoi să se despartă de toți și
   de toate, fără să mai plângă precum la născa-
   re. (p. 298)

Doctrina și continua ei prefacere înseamnă
o schimbare de macaz. In acest sens, defi-
niția comunismului ne apare ca un „spec-
tacol de marionete cu păpușari rămași până
azi în umbră¹¹ (p. 117). La urma urmei,
torționarii rămân, indiferent de numele pe
care îl poartă. Condiția de fantoșă este cea
care murdărește conștiința vie a memoria-
listului, care nu poate accepta nicio clipă
dezertarea de la direcția propriei voci inte-
rioare.
   O parte semnificativă a volumului de
față o constituie agitația din spațiul edito-
rial, descrisă cu pasiune de un cunoscător
al domeniului, dar care se păstrează echi-
distant față de evenimente. Tonul mucalit
al memorialistului se desprinde din per-
spectiva unitară asupra întregului: se impli-
că atât cât să dea veridicitate relatării. în
1956, când a preluat conducerea Editurii
de Stat pentru Literatură și Artă, Petru Du-
mitriu avea 32 de ani. Va fi înlocuit în scur-
tă vreme cu Ion Bănuță, elogiat la instala-
re de Mihai Beniuc ca „poetul revoluționar
de la Grivița¹¹, chemat „să pună capăt ten-
dințelor cosmopolite și liberaliste din acti-
vitatea de până atunci¹¹ (p. 462), dar care
picase ca „Agamiță Dandanache, în plină
campanie electorală, când jocurile păreau
făcute¹¹ (p. 475). Numai că Bănuță se do-
vedește „omul potrivit la locul potrivit¹¹, se-
cundat de profesorul universitar Alexandru
Bălăci, „transferat de la Radio pe scara din
dos, în urma unei emisiuni ce deranjase
Ambasada URSS¹¹, de filosoful Mihai Șora,
„recuperat hoțește din Franța, după ce se
stabilise acolo cu întreaga familie și debu-
tase la Editura Gallimard cu o carte de
antropologie metafizică (deloc actuală în

10 • APOSTROF

peisajul ideologic democrat-popular)“, și
de farmacista Ilca Melinescu, „cândva fe-
meia numărul 2, după Ana Pauker, în ierar-
hia de partid" (p. 479). Pentru o vreme,
noua lume editorială va fi guvernată de „un
italienist, un filosof și-o farmacistă, în aș-
teptarea unui lăcătuș care să-i împace în
dirijarea literaturii române, după demiterea
lui Petru Dumitriu" (p. 479-480).
   Situarea oarecum periferică, la margi-
nea unor bătălii fățișe, îi asigură editorului
liniștea redactării, posibilitatea de a depă-
na povești din tinerețe, „pălăvrăgeală în în-
tâmpinarea Epocii de Aur" (p. 556), așa
cum afirmă cu modestie în „Epilog". Cu-
rajul de a spune uneori adevăruri dureroase
devine sinonim cu încercarea memorialis-
tului de a se detașa de evenimente, pentru
că în acel spațiu intim al reflecțiilor, al bu-
curiilor precare și al panicilor, amintirile
pot fi recuperate asemenea clișeelor foto-
grafice lăsate să se scuture în camera
obscură.

   1^ NDĂRĂTUL CORTINEI" surprinde me-
ᵣᵣ tafora observatorului atent, căruia îi
este dat să găsească în cochilia amintirilor
tâlcuri latente, care înregistrează cu minu-
țiozitate detalii din alte vremuri; observa-
torul se poate înșela, poate apela la exerciții
de admirație și de stil, se poate dedubla,
poate chiar mărturisi strâmb. Nu este vorba
nicidecum de o confuzie între biografie și
ficțiune, cât mai ales de curajul de a reînvia
frânturi de discuții, episoade ale unei vieți
ce se recreează pe măsură ce este scrisă. Na-
ratorul împrumută din fronda cronicarului
- „urban", rafinat, conștient de bogăția
„materialului descris, care este viața însăși
- și din luciditatea și antrenamentul con-
tinuu al acrobatului pentru care o singură
clipă de neatenție este sinonimă cu propriul
sfârșit.
   Arta de a fi păgubaș - compusă din exce-
lenta radiografie despre largul Aleșilor, na-
rațiunile spumoase, eclectice, aproape baro-
ce din Oameni și javre - este continuată de
încercarea de a restitui, cronologic, piese-
le unui puzzle - întâmplări, voci polifoni-
ce, atitudini surprinzătoare, mici răutăți și
trivialități - care surprind un spirit viu,
atent, senin și, mai mult decât orice, împă-
cat cu sine însuși. Cel de-al treilea volum al
trilogiei „păgubașului", îndărătul cortinei
(București: Biblioteca Bucureștilor, 2012,
604 pagini), surprinde limpezimea unor
micronarațiuni înseriate care oferă, de alt-
fel, coerență și unitate. Autorul însuși măr-
turisește: „părăsind Epoca de Aur și intrând
în Epoca de Arginți, actualei trilogii i s-ar
cuveni un adaus: Bordel nou cu dame vechi,
justificând titlul păgubașului care, după ce
s-a rătăcit o viață întreagă într-o pădure săl-
batică, se întoarce în lumea de unde a ple-
cat" (p. 9). Lumea „dindărătul cortinei"
este supusă unor restructurări la toate nive-
lele, realizate de inși care tatonează spațiul
propriilor libertăți, dar mai ales, al con-
strângerilor și al parti pris-urilor. Ne este
înfățișată o natură conflictuală, scindată de
racilele unei construcții ideologice care a
condus, de altfel, fără drept de apel, la fărâ-
mițarea treptată a blocului sovietic, prin
tulburarea climatului politic, cu toate încer-
cările de păstrare a unui statu-quo. Anii
1964-1965 constituie puntea între „lumea
de dinainte" (decesul lui Gheorghe Gheor-
ghiu-Dej și spargerea monolitului puterii

în facțiuni diverse) și „lumea de acum" (ilu-
zia dezghețului cultural, prin continuarea
inițiativelor luate de răposat), astfel încât
„venise sorocul schimbărilor, de sus până
jos, începând cu cele din vârful piramidei"
(P- 11).
    Restructurarea Ministerului Culturii,
după moartea lui Dej, a avut ca efecte nu
doar redistribuirea atribuțiilor, sub formă
piramidală, de sus în jos, ci și crearea unui
Comitet de Stat pentru Cultură și Artă,
„format din numeroase personalități lite-
rar-artistice, cu un birou coordonator din
care făceau parte conducătorii uniunilor de
creație și președinții consiliilor domeniale
- arte plastice, așezăminte culturale, edi-
turi, muzică, răspândirea științei și culturii,
precum și teatre -, organisme alcătuite la
rândul lor din scriitori, fruntași ai vieții
științifice, compozitori, dirijori, pictori,
sculptori, regizori, actori, cântăreți, instru-
mentiști ș.a." (p. 12). O ierarhie aproape
liberală, devenită în curând una de tip vasa-
lic, necesară pentru a menține controlul.
Peste o vreme, deranjat de extinderea unor
libertăți generate de o atare politică cultu-
rală, „Ceaușescu va schimba caracterul ob-
ștesc al instituției, desemnând-o ca orga-
nism de partid și de stat. înlocuire de rău
augur, care a limitat drepturile creatorilor
în coordonarea acțiunilor de până atunci"
(ibidem').
    La fiecare pagină, memorialistul pre-
zintă într-un limbaj savuros secvențe ine-
dite din Epoca de Aur, de la diverse butade
ale unor personaje-cheie până la proiecte
propagandistice, menite să concureze cu
inițiativele occidentale în materie de edita-
re, adesea absurde. Sunt descrise întâlniri
sau anecdote care au marcat o schimbare în
viața culturală sau în evoluția spirituală a
eroului, cum sunt Eugen Schileru, prefața-
tor la Scencgrafia românească, ce „a deschis
șirul unor fabuloase studii și incursiuni în
istoria artei universale" (p. 33), Simion
Mehedinți, căruia „nu i s-a iertat defel că
șapte luni a fost ministru al Cultelor și In-
strucțiunii Publice în guvernul Marghi-
loman" (p. 65), ori „tovarășa ministru"
Constanța Crăciun, care, „pe un atare teren
minat, era o ușă la care se putea bate" (p.
71). De altfel, susține Niculae Gheran, „es-
te de domeniul evidenței că reluarea creați-
ei originale a poetului [Tudor Arghezi] -
întrerupte în 1947 cu mult hulitele 101
poeme - s-a petrecut sub mandatul Constan-
ței Crăciun, atentă la propunerile lui Ale-
xandru Bălăci, când era redactor la Editura
de Stat pentru Literatură și Artă" (p. 72).
Tot ministresa a intervenit, constată memo-
rialistul, și în cazul liceanului Florin Piersic,
respins la Conservator din cauza dosaru-
lui „necorespunzător" (p. 73).
    Tensiunea scrierii contrastează cu „abe-
rația unui sistem certat cu ierarhia adevă-
ratelor valori" (p. 64). Controlul direcției
tipăriturilor, controlul exercitat de editori
asupra manuscriselor, autocenzura excesivă
a autorilor înșiși, care ajungea până la muti-
larea cărții, erau prerogativele unui demers
editorial avariat: „într-un sistem excesiv de
centralizat, cu responsabilități difuze, o de-
plină libertate a creației este de neconce-
put" (p. 70-71). Ocupația de editor, supu-
să vicisitudinilor și compromisurilor, este
concurată de noile meșteșuguri legate de
carte. Editorii devin instanțele a căror ocu-
pație este esențială pentru universul cărții.

Editorii de ieri și de azi și-au lăsat ampren-
ta asupra cărților tipărite, modificând nive-
lul de receptare, educând în timp gustul
publicului: „în perioadele de glorie ale cul-
turii românești, marii editori n-aveau școa-
lă; pe Eminescu și pe alți junimiști i-au
editat frații Șaraga, familie ieșeană cu pre-
decesori și urmași întinși pe trei generații
de legători de cărți, tipografi, librari și anti-
cari. Cine mai știe azi de Aizig și, mai ales,
de Elias Șaraga? [...] Dar de Leon Alcalay
cine-și mai amintește?" (p. 219). Figurile
unor editori importanți au marcat harta
publicațiilor românești: Emil Ocneanu de
la Editura Socec, Alexandru Rosetti, editor
memorabil la Fundațiile Regale, iar mai
înainte la Cultura Națională, Ion Simiones-
cu, președintele Consiliului de adminis-
trație de la Cartea Românească. In ceea
ce-1 privește pe Niculae Gheran, activitatea
de editor și de redactor de carte, exersată
de-a lungul timpului, se probează în publi-
carea operei lui Liviu Rebreanu, îngreu-
nată, de altfel, de precauțiile nevrotice ale
cenzurii, care „a fost de acord să renunțe la
multe ciupituri din vechile reeditări, nu și
la sintagma: Răpirea Basarabiei, titlul pie-
sei în care doamna Herdelea și-o amintește
în carte c-ar fi jucat în tinerețe. Le spun
că n-am mandat de la Rebreanu să-i tund
textele și opresc ediția de Opere. De unde
inițial publicasem trei volume cu Nicolae
Liu într-un an, de doi ani țin hora în loc.
Până când și Șora încercase să mă îndu-
plece, susținând întemeiat că o carte nu stă
în două cuvinte. E adevărat, numai că nu
vreau să creez un precedent. Azi admit
să-mi taie două cuvinte, iar mâine mi se va
cere să elimin un întreg alineat" (p. 500).
„învăluirea cenzurii, gripată la auzul unor
nume sau expresii tabu" (p. 531), a făcut
posibilă publicarea manuscriselor lui D.
Vatamaniuc și ale lui Alexandru Zub ori
citarea lui Nichifor Crainic (pseudonim în-
locuit cu numele adevărat, Ion Dobre), a
lui Radu Gyr (înlocuit cu Radu Deme-
trescu).
    „Păgubașul" memorialist câștigă în sim-
patie, derivată dintr-o efervescență a nară-
rii, a deliciilor verbale, a stilului personal
de reprezentare a situațiilor diverse, fără să
se teamă de potențiale repercusiuni sau de
polemici. De aceea, îndărătul cortinei se do-
vedește, asemenea celorlalte două volume
care compun trilogia Arta de a ji păgubaș -
largul Aleșilor și Oameni și javre -, o lec-
tură personală, extrem de necesară, a unei
epoci devenite deja istorie.

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 11

            îndărătul cortinei



Al. Săndulescu

Avem pe masă al treilea tom din seria
    Arta de a ji păgubaș de Niculae Gheran,
care îmbogățește galeria de portrete din
volumele Sertar (2004), Cm Liviu Rebreanu
și nu numai (2007) și mai ales din Oameni
și javre (2010). însemnările memorialisti-
ce, și de astă dată, sunt precumpănitor din
domeniul culturii și artei și, în același timp,
se constituie ca o autobiografie profesio-
nală: director la Editura Meridiane, secre-
tar la Consiliul de Stat pentru Cultură și
Artă, apoi la Consiliul Editurilor și Difu-
zarea Cărții, redactor și șef de redacție la
Editura Enciclopedică și, nu în cele din ur-
mă, autor al monumentalei ediții critice Li-
viu Rebreanu. Din această poziție, Niculae
Gheran a putut să observe din interiorul
sistemului evenimente și oameni, redactori
și activiști de partid, primii devenind cel
mai adesea nume cunoscute, ceilalți, „din-
dărătul cortinei“, dați, din păcate, prea re-
pede uitării, nemaiștiind aproape nimeni de
ei, azi, câți mai trăiesc, ajunși prosperi oa-
meni de afaceri care o fac pe nevinovății.
Totuși existau și excepții, își amintește Ni-
culae Gheran, ca ministrul Constantin Pris-
nea, un om de treabă, care intervenise la
Gheorghiu-Dej spre a-1 ajuta pe marele
geograf Simion Mehedinți, dat afară din
propria locuință, și, fapt cu deosebire im-
portant, Constanța Crăciun, ministrul cul-
turii, „o doamnă“ „de o remarcabilă dis-
tincție intelectuală^, care a fost receptivă la
solicitarea Profesorului Alexandru Bălăci,
redactor șef la ESPLA, pentru a-1 repune în
drepturi pe Tudor Arghezi. Profesorul de
italiană îi fusese coleg de facultate și o sal-
vase în timpul studenției din mâna unor
bătăuși legionari.
    Un alt eveniment a fost aprobarea ple-
cării lui Mihai Șora, pe atunci șef de redac-
ție la aceeași editură, fost bursier și rezident
în Franța din 1939 până în 1948, cu o ex-
poziție de carte la Paris. Bineînțeles că au
început obișnuitele suspiciuni și întrebările
dacă rămâne sau nu rămâne. Omul care a
garantat pentru el că se va întoarce a fost
Alexandru Bălăci. Și s-a întors. Plecat cu
bani puțini și chiar de Crăciun, Șora a avut
succes datorită lui Eugen lonescu, nașul
său, care l-a găzduit și i-a facilitat reluarea
legăturilor cu editorii parizieni, trasformân-
du-și biroul într-un stand al cărților româ-
nești, recomandate spre publicare. Autorul
Rinocerilor a organizat un cocteil în cinstea
editorului român, unde fostul patron de
la Gallimard i-ar fi adresat următoarele cu-
vinte, cu un subtil tâlc politic, reproduse de
Niculae Gheran, firește, după relatările lui
Șora: „Pe Michel Sora îl cunosc de mult și-l
prețuiesc cum se cuvine. Când lucram îm-
preună, mi-a cerut să-l învoiesc câteva zile
să-și vadă tatăl și, precum mușchetarii lui
Dumas, s-a întors după douăzeci de ani.
Rămân deschis și acum la propunerile sale,
cu o singură condiție: să-i aparțină lui, nici-
decum altora“.
    „Dindărătul cortinei^, Alexandru Bălăci
ne apare într-un binemeritat fotoliu de
orchestră:

     Niculae Gheran

     iir(4i
     di a fi

     • • ♦
     îndărătul cortine











foteca tkKufejtjkx

    Era ființa cea mai puțin convențională, rasat,
    excelând în politețe, extrem de atent cu toate
    persoanele din jur, n-ai fi bănuit o clipă din
    ce mediu provine (tatăl, plutonier, mama ne-
    știutoare de carte). Avea tui simț al dreptății
    și al încrederii în oamenii pe care îi ctuioștea,
    de care m-am bucurat și eu într-un moment
    când „tovarășa“ de la „cadre“ voia să mă con-
    cedieze din postul de redactor la ESPLA din
    cauza dosarului „dalmațian“. Datorită lui
    Alexandru Bălăci, care a garantat pentru
    mine, am rămas în serviciu încă doi ani, până
    când au venit marile epurări din 1958.


Ceea ce pune în relief înzestrarea de memo-
rialist a lui Niculae Gheran sunt mai ales
portretele, ca acela abia amintit și ale altor
personalități întâlnite în epocă. Parcă și mai
bine conturat este al Profesorului Alexan-
dru Piru. Avea renumele de „gură rea“, de
spirit malign (v. Capitolul Bai fă și nu prea),
dar nu o dată spunea adevărul, având harul
povestirii. Fusese dat afară în 1948 din pos-
tul de asistent al lui G. Călinescu și, după
ani buni, când se „recalificase“, printre alte-
le, ca topometru, revenise la facultate. Era
foarte acid față de noii colegi, Savin Bratu,
Mitu Grosu, Vicu Mândra, cel care îl ata-
case în mod ignobil pe G. Călinescu, ceea
ce a contribuit la îndepărtarea Profesorului
de la catedră. Din acest motiv, plutea în
jurul său acuza de xenofobie. Alexandru
Piru le reproșa acestor colegi profesiile
anterioare (I. Vitner, stomatolog), studii-
le neterminate, „într-un cuvânt, incompe-
tența, susținând că nu poate avea pentru ei
prețuirea intelectuală pe care o purta unui
Gaster, Byck sau Vianu“.
    Pagini savuroase consacră memorialistul
boemei literare și artistice, care frecventa
cârciumile Grădinița, Podgoria, Katanga,
Casa Scriitorilor. E aici multă anecdotică,
sunt evocate pățanii, uneori pline de haz,
ale celor care cochetau cu nemurirea. Pe
acest fond se profilează portretul psihologic
al lui Fănuș Neagu, în care distingem, cum
observă Niculae Gheran, pe de o parte,
finețea sufletească, pe de alta, rectitudinea,

lipsa de ezitare în a rosti într-un limbaj
frust, cu orice risc, adevărul, de a protesta
contra regimului, gest foarte rar, excepțio-
nal, pe atunci. Mai mereu sub aburii vinu-
lui, Fănuș Neagu avea curajul să-i înfrunte
public, chiar în ședințe, pe activiștii de par-
tid, când vorbeau, neosteniți și plicticoși,
despre „succesele^ socialismului „multilate-
ral dezvoltat^: „Ce se știe, dom’le? Spune-mi
d-ta o uzină, o fabrică, o prăvălie, unde lu-
crurile merg bine, un atelier de croitorie, o
cofetărie sau cârciumă și al dracului să fiu
dacă nu scriu despre ea. Ce mă iei pe mine
cu procente ?“
    Funcționariatul editorial nu l-a împie-
dicat pe Niculae Gheran să se consacre cer-
cetărilor de istorie literară, angajându-se, cu
o adevărată pasiune, la elaborarea ediției cri-
tice a operei lui Liviu Rebreanu, preocupa-
re permanentă, zeci de ani, ca să nu spun
pentru tot restul vieții. Datorită cunoașterii
din interior a funcționării sistemului și unei
voințe îndârjite, el a reușit să realizeze o
ediție cu un text inttgral, fără să fie desfi-
gurată de atât de frecventele și descuraj an-
tele „croșete“.
    Niculae Gheran a lucrat multă vreme la
Editura Enciclopedică, unde se publicau in-
strumentele de lucru (biografii, bibliografii,
dicționare). Așa i-a cunoscut pe cei mai im-
portanți colaboratori, precum istoricul ie-
șean Alexandru Zub, abia întors din închi-
soare, și care debuta spectaculos editorial cu
monografiile Kigălniceanu, Xencpol, Lârvan,
și pe Mircea Zaciu, criticul și istoricul lite-
rar eminent, pe atunci coordonatorul Dicțio-
narului scriitorilor români, dicționar care, ne-
fiind pe placul autorităților și al multor
confrați, a fost împiedicat să apară înainte de
1989 și să-i fie trimis zațul la topit. De aici,
dezabuzarca, dezgustul autorului față de spi-
ritul ignar și de o mentalitate anticulturală.
Mircea Zaciu, constată și memorialistul, era
un occidental: „Născut mai aproape de Vie-
na și mai departe de Istanbul, se simțea bine
în hainele sobrietății sale, alimentate de un
orgoliu nemăsurat, rareori îngăduindu-și
să glumească. De altfel, și când râdea, o fă-
cea cu bărbia în piept, rușinându-se parcă de
îndrăzneala lui“. Portretele lor, ca și ale ace-
lor amintiți mai înainte, și nu sunt singure-
le, se detașează ca figuri luminoase, memo-
rabile, situându-se la polul opus personajelor
cenușii, nu o dată malefice, aflate îndărătul
cortinei, despre care Niculae Gheran vorbește
în deplină cunoștință de cauză.

12 • APOSTROF

DOSAR

Cercul Literar de la Sibiu -
I. Negoițescu

Publicăm câteva scrisori inedite ale lui I. Negoițescu către Farkas Jeno, din volumul Farkas Jeno,
Cvadratura Cercului Literar: In diahg cu patru cerchiști: I. Negoițescu, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Balotă,
Cornel Rtgman, cu o prefață de Marta Petreu, volum în curs de apariție la Editura Palamart din Budapesta.
Scrisorile prezintă interes nu numai pentru biografia lui I. Negoițescu,
ci și pentru problemele de filiație ideologică ale Cercului Literar de la Sibiu.
Revista Apostnf îi mulțumește lui Farkas Jeno pentru aceste documente.



            Argument



Farkas Jeno

CU OCAZIA primei mele vizite la Paris, în
anul 1985, Monica Lovinescu a avut
generozitatea să-mi ofere cartea dumneaei
de cronici literare’ cu următoarea dedicație:
„Domnului Farkas Jeno, pentru a controla
dacă literatura română văzută de aici sea-
mănă cu cea privită de la... Budapesta“.²
    Există oare perspective diferite ale lite-
raturii române privite de la Paris, Budapes-
ta, Berlin, Padova, Praga sau Sofia? Răs-
punsul este categoric: da. Este suficient să
amintim, în cazul Budapestei, activitatea
Tipografiei de la Buda (cu sute de cărți ro-
mânești redactate, tipărite și difuzate în
teritoriile locuite de români, timp de mai
multe decenii la începutul sec. al XlX-lea),
prezența la Buda a „cenzorilor“ Samuil
Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, valoa-
rea de excepție a Școlii Ardelene, cel mai
important curent de idei din epoca respec-
tivă. Sau, mai tîrziu, rolul de întemeietor
de instituții românești la Budapesta și Bu-
curești al lui Alexandru Roman, senator în
Parlamentul Ungariei, membru fondator al
Academiei Române, șef al Catedrei de lim-
ba și literatura română de la Universitatea
„Pâzmâny Peter“ din Budapesta, catedră
care va împlini în curînd 150 de ani de la
întemeiere. De asemenea, alți profesori de
renume ai Catedrei de română de la Buda-
pesta (Gheorghe Alexici, Gâldi Lâszlo, Car-
îo Tagliavini, Domokos Sămuel, Pâlffy En-
dre) au fost autori ai unor importante
gramatici, studii de istoria literaturii și a
culturii românești. Ei au colaborat la toate
enciclopediile sau lexicoanele editate la Bu-
dapesta, au fost traducători însemnați (Ale-
xici, Gâldi, Domokos) din literatura româ-
nă, folcloriști (Alexici și Domokos), au
publicat monografii notabile (Alexici³,
Gâldi⁴, Domokos⁵ și Pâlffy⁶). Reviste româ-

1. Monica Lovinescu, Unde scurte: Jurnal indi-
   rect, Madrid: Limite, 1978.

2. Cu prietenie Monica Lovinescu, iunie
   1985.

3. Dr. G. Alexici, Geschichte der rumânischen
   Literatur, Leipzig: C. F. Amelangs Verlag,
   1909.

4. Ladislau Gâldi, Stilul poetic al lui Eminescu,
   București: Editura Academiei, 1964; idem,
   Introducere în istoria versului românesc,
   București: Minerva, 1971.

5. Domokos Sămuel, Octavian Giga, a kolto
es mufordito, Bukarest: Kriterion, 1971.

6. Pâlffy Endre, A român irodalom tortenete,
   Budapest: Gondolat, 1961.

• I. Negoițescu. Foto: Radu

nești precum Familia lui losif Vulcan, mai
apoi Concordia și Federațiunea ale lui Ale-
xandru Roman, editate la Budapesta, au
reflectat literatura și preocupările români-
lor din Ungaria și Transilvania. Luceafărul,
revista condusă de Octavian Goga, își pro-
punea să fie oglinda „tuturor frămîntări-
îor vieții româneștii O serie de alte ziare,

reviste mai mult sau mai puțin efemere, or-
ganizații cu caracter social sau politic, orga-
nizații studențești cu sediul la Pesta sau
Buda au întregit peisajul cultural românesc
din capitala ungară. A fost deci o perioadă
cînd Budapesta a devenit unul dintre cen-
trele însemnate ale culturii românești. En-
A

DOSAR

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 13

ciclopediile Pallas (în 18 volume, apărute
între 1893 și 1900) șiRevai (în 20 de volu-
me, apărute între 1910 și 1935) cuprind
apoi mii de articole despre cultura și civili-
zația românească. Iar enciclopedia literatu-
rii universale - Vilcgirodalmi Lexikon (1970-
1996, în 18 volume) - cuprinde 500 de
articole dedicate scriitorilor români; volu-
mul suplimentar (al 19-lea) prezintă în plus
80 de scriitori de limba română. Iată doar
cîteva argumente pentru a susține ideea
existenței unei „perspective budapestane"
asupra literaturii române.
    Titlul prezentului volum, Cvadratura
Cercului Literar (dat la sugestia doamnei
Marta Petreu), nu este un joc al hazardu-
lui, deoarece trimite la Cercul Literar și,
concomitent, la ciclul de poeme al lui Ște-
fan Aug. Doinaș (Cvadratura Cercului),
compoziție de riguroasă geometrie, cu for-
me într-o permanentă mișcare-revenire
(„niciunde-pretutindeni-altul vine"), suge-
rînd intransigență și severitate. Sibiu, acel
genius loci, a jucat, fără îndoială, un rol de-
terminant în formarea unei spiritualități,
asumată chiar de la început de „cerchiști"
atît în domeniul baladei, dramei, prozei, cît
și în cel al criticii literare. „Urbanitatea"
(Doinaș), „cosmpolitismul" (Negoițescu),
„transilvanismul", „spiritul gospodăresc¹¹
(Balotă), „Mitteleuropa", „ro- tunditatea"
(Regman), iată elementele componente ale
acestei spiritualități moștenite în parte de
la Școala Ardeleană, iar mai tîrziu preluată
de „echinoxiști" (scriitorii grupați în jurul
revistei Echinox).

1^ NCĂ DIN anii studenției mele de la Bucu-
rești am avut șansa să-i cunosc pe cei
patru „cerchiști" prin Cornel Regman, a
cărui soție îmi este verișoară dinspre mamă.
(A fost acesta efectul unui transilvanism
germano-maghiaro-român destul de frec-
vent întîlnit mai demult, ce implica, desi-
gur, cunoașterea celor trei culturi și limbi.)
Cu cei patru membri ai Cercului - I. Ne-
goițescu, Ștefan Aug. Doinaș, Cornel Reg-
man, Nicolae Balotă - m-am întîlnit în mai
multe rînduri și la Budapesta, ceea ce se
observă și din corespondența publicată în
volumul de față, în facsimil și în transcrie-
re (în capitolul Anexe). In Ungaria, poe-
mele lui Ștefan Aug. Doinaș au fost tradu-
se încă din 1969, iar Nicolae Balotă este
prezent în spațiul cultural maghiar din
1979, cu volumul său Lupta cu absurdul,
iar după 1990 i s-au tradus în maghiară în-
că două volume.⁷1. Negoițescu și Cornel
Regman, mai ales cel din urmă, au cola-
borat substanțial la Enciclcpedia literaturii
universale, amintită mai sus, al cărei cola-
borator principal am fost pentru ultimele
șapte tomuri. Iar interviurile de față au apă-
rut în reviste românești și, în traducere, în
reviste din Ungaria, apoi toate sub formă
de volum de interviuri în limba maghiară.⁸
    Chiar după două decenii, interviurile de
față prezintă un real interes pentru istoria
literară. Primul, realizat în 1990, cu I. Ne-
goițescu și Ștefan Aug. Doinaș, pare a fi

7. Nicolae Balotă, Abszurd irodalom, trad. Zir-
   kuli Peter, Budapest: Gondolat, 1979; idem,
   A lâthatatlan kepe, trad. Vallasek Julia, Cluj:
   Koinonia, 2000; idem, Româniai magyar
   irok (1920-1980), trad. Vallasek Julia, Tîrgu-
   Mureș: Mentor, 2007.

8. Farkas Jeno, xiii+i pdrbeszed a magyar-

   romdn kapcsolatokrol, Budapest: Palamart,

    2003.

oglinda unei „întîlniri istorice", pentru că
cei doi fondatori ai mișcării au dezbătut
aici chestiunea participării membrilor Cer-
cului Literar la viața politică și socială a
țării, după schimbările intervenite în 1990.
Se știe că singurul dintre membri care, pe
urmă, a intrat activ în politică a fost Doi-
naș. Diferențele dintre cei doi, mai ales în
privința problemelor extrem de acute ale
conviețuirii româno-maghiare de după
„schimbarea de regim", au ieșit la iveală de-a
lungul dialogului lor. Convorbirea din 4
martie 1990 a avut loc cu două săptămîni
înainte de evenimentele din Tîrgu-Mureș.
Cunoaștem cu toții consecințele acestora,
cu prelungire pînă în zilele noastre, și im-
plicațiile lor politice. Jurnalul literar din
București a publicat interviul la rubrica
„Dialoguri esențiale". Valoarea de istorie
literară a replicilor celor doi prieteni este
evidentă: I. Negoițescu stabilește clar locul
lui Doinaș în cadrul literelor românești,
modernitatea și caracterul romantic-baroc
fiind specifice poeziei lui Doinaș. Iar scri-
sorile, documentele inserate în text vizează
o mai bună înțelegere a relațiilor dintre
membrii Cercului, pe de o parte, iar pe de
alta, legăturile mele cu dînșii, ceea ce, sper,
a conferit acestor discuții un ton convivial,
prietenesc, dar în același timp profunzime
și un înalt profesionalism. Scrisoarea lui I.
Negoițescu (din 26 octombrie 1989) refe-
ritoare la relația tinerilor „cerchiști" cu Lu-
cian Blaga, din anii sibieni, este revelatoa-
re, în sensul că maestrul a fost „invitat" la
activitățile Cercului, iar „colaborarea celor
două influențe [E. Lovinescu - L. Blaga]
s-a dovedit fericită". încă în iulie 1989, pe
cînd Negoițescu era interzis în România,
în revista Hitel din Budapesta a apărut arti-
colul său Unirea de la 1918 -văzută azi (în
traducerea subsemnatului). In volumul de
față am publicat, de asemenea, în facsimil
cuvîntul-manuscris despre maghiari al lui
I. Negoițescu, rostit la Radio Europa Li-
beră, unul dintre textele cele mai deschise
și mai sincere scrise vreodată de un scriitor
român despre această problemă.

1^ N ACEEAȘI atmosferă continuă, după
cinci ani, convorbirea cu istoricul și te-
oreticianul literar Nicolae Balotă, mare


cunoscător al literaturii maghiare, prezent
cu trei volume în bibliotecile din Ungaria.
Volumul Scriitori nughiuri din Transilvania
(1981) - „o datorie sentimentală"’, după
cum spune însuși autorul - a fost apreciat
la justa sa valoare numai după trei dece-
nii, odată cu traducerea lui în limba ma-
ghiară în anul 2007. Citind cele două volu-
me ale Caietului albastru, îmi dau seama că
în anul 1996, la data interviului nostru de
la Epinay-sur-Seine, autorul lucra la monu-
mentalul său jurnal scris sub formă de ro-
man. De pildă, informațiile despre familie,
scena cu prezentarea în închisoare a piese-
lor lui lonescu de către Nicolae Steinhardt,
analizele despre Meister Eckhart și Cioran,
reflecțiile despre „transilvanism", „ardele-
nism", „spiritul german" se găsesc în con-
vorbirea de față sub o formă mai spontană,
cîteodată amplificată (Steinhardt „jucînd"
în închisoare piesele lui lonescu). Afirma-
țiile autorului despre „transilvanism" în ge-
neral și, în special, despre literatura română
transilvană anunțau cercetările profesoru-
lui Cornel Ungureanu pe tema „geogra-
fiilor literare". Trebuie să menționăm, de
asemenea, publicarea unui interviu cu
Nicolae Balotă, realizat direct în limba
maghiară, apărut în 1997 într-un cotidian.¹⁰

INTERVIUL CU Cornel Regman a fost rea-
lizat în 1999, în urma unei prietenii de
patru decenii. Relațiile mele mai strînse cu
familia Regman au început în anii de stu-
denție, la București (1968-1972), și au
continuat în timpul șederii mele la Bucu-

9. Iată un fragment din Preambulul volumului
   Scriitori maghiari din Transilvania: „Literatura
   maghiară din România, repet, nu ne poate fi
   străină. Predecesorii noștri, cărturari români,
   au înțeles-o mai demult. Abia împliniseră zece
   ani după unirea Transilvaniei cu Țara Româ-
   nească și, în 1930, apărea cartea unui tînăr
   cercetător român, închinată unor «Aspecte din
   literatura maghiară ardeleană». Această carte,
   a lui Ion Chinezu, nobilă figură de condeier,
   a constituit pentru mine, și ea, un îndemn [...]
   Esențială este în cunoașterea unei literaturi o
   astfel de deschidere^.
10. Nicolae Balotă erdelyisege: Egy român îro
   magyar nyelvu vallomâsa, Magyar Nemzet,
   4 ianuarie 1997.

14 • APOSTROF

DOSAR

   rești pînă în anii 1982, când m-am stabilit
   în Ungaria, și bineînțeles mai departe. Cor-
   nel și Zorina m-au luat deseori la Casa
   Scriitorilor să cunosc lumea literară din
   București. Fiind student, mai tîrziu redac-
   tor la o revistă, am avut ocazia să iau con-
   tact cu grupul „cerchiștilor“ și să am acces
   la volumele lor, la discuțiile în jurul apa-
   riției acestora. Numai pentru a ilustra „spi-
   ritul epocii“: prin 1974, Securitatea din
   București a încercat să mă racoleze pentru
   a face „scurte însemnări“ despre maghiarii
   din capitală, în schimbul unei „cariere rapi-
   de“, al „unui apartament și salariu ca lu-
   mea“, al unor „burse în străinătate^. Pro-
   babil, ar fi urmat să raportez și despre C.
   Regman și prietenii săi. Insă am reușit să
   refuz cu ajutorul gazdei mele, pentru că,
   din fericire, l-am meditat pe băiatul său.
   După cum au afirmat mai mulți comen-
tatori, interviul de față este unul „testamen-
tar“. Jurnalul literar din București l-a publi-
cat cu titlul Cornel Rigman dejre critică și
nu numai - ultimul interviu", pe urmă a
fost inclus în volumul Ultime explorări cri-
tice.'¹ Din corespondența noastră reies mi-
gala și profunzimea cu care autorul a lucrat
la acest interviu. Asemenea lui I. Negoițes-
cu, Aug. Doinaș, N. Balotă, și C. Regman
stabilește clar locul lui Blaga în istoria Cer-
cului, poziția față de spiritul „gospodăresc“
în activitatea scriitoricească a ardeleanului.
Cu un orgoliu sănătos, C. Regman afirmă
despre Cercul Literar de la Sibiu: „Sîntem
prima grupare pe poziții consecvent esteti-
ce apărută în Transilvania și - pentru epoca
respectivă, anii războiului și imediat după
- cea mai importantă, nu numai numeri-
cește“. Formularea este definitivă în acest
ultim interviu al autorului! Convorbirea,
după cum spune și Ștefăniță Regman,
aduce precizări definitorii în privința auto-
rității criticului, a apărării cronicii literare
ca misiune, cu formulări memorabile, cu
acel gust specific al jocului și al ironiei reg-
maniene. Din cele mai mărunte scrieri,
„cronichete“ nu lipsește niciodată „nota
joculară“, fiind „unul din stimulentele⁴⁴ care
îl împing pe autor spre actualitate. Unele
fraze din interviu, ca „în maliție trebuie
să fii onest și... scrupulos⁴⁴ sau „în calitate
de critic am descoperit mai degrabă non-ta-
lente sub masca meritului, par a fi aforis-
me din cele „vesele și triste“. Cu o since-
ritate dezarmantă, C. Regman vorbește
despre cenzură și autocenzură, ca „frînă a
graiului și gîndirii“, despre „rezistența prin
cultură⁴⁴, considerată de critic „refuzul ali-
nierii“, despre propriile scăderi în așa-nu-
mitul „obsedant deceniu⁴⁴, pentru că nu e
scriitor „angajat⁴⁴ care să nu fie „obsedat⁴⁴
de ceea ce a putut să scrie în acei ani... -
spune autorul.
   Cornel Regman a colaborat substanțial
la elaborarea articolelor din Enciclcpedia
literaturii universale în 19 volume, publi-
cată între anii 1970 și 1996, sub auspicii-
le Academiei de Științe din Ungaria. In ca-
litate de colaborator principal și responsabil
pentru literatura română (de la volumul
11, deci din 1989), am reușit să obțin cola-
borarea mai multor critici români (Cornel
Regman, I. Negoițescu, Al. Săndulescu,
Cornel Ungureanu. loan Moldovan și al-

11. Vezi Jurnalul literar, nr. 9-12, mai-iunie
   2000, p. 1 și 30.
12. Cornel Regman, Am apărat cronica lirerară,
   gen de tradiție la noi..., in Ultime explorări
   critice, București: Atlas, 2000.

• Farkas Jeno

ții). C. Regman a scris în jur de optzeci de
articole-dicționar. Incepînd cu volumul 14
(1993), el a prezentat scriitori ca Stelian
Tănase, Constantin Țoiu, Gheorghe Tomo-
zei, Daniel Turcea, Eugen Uricaru, Nicolae
Velea, Vasile Voiculescu, Tudor Vianu,
Dragoș Vrânceanu, Mircea Zaciu, Mihai
Zamfir, Duiliu Zamfirescu, George Mihail
Zamfirescu, iar în volumul-anexă a con-
tribuit esențial la înlăturarea lacunelor volu-
melor anterioare, din care au lipsit scriitori
și curente importante din literatura româ-
nă. A prezentat pe larg reviste, ca de pildă
Viața românească (voi. 16).
    Corespondența noastră reflectă profun-
zimea cu care autorul a elaborat aceste arti-
cole, mai ales în lipsa unor informații nece-
sare, pe care le-a cules cu trudă din diverse
biblioteci. Totodată, scurtele caracterizări
caustice ă la Regman sunt și azi savuroase
și pline de umor (vezi scrisoarea din 21 iu-
nie 1995). Să nu uităm că pe vreme aceea
nu exista un dicționar actualizat al litera-
turii române, iar prin 1995-1996, acest Le-
xicon al literaturii universale din Budapesta
a fost dicționarul cel mai complet, pentru
moment, al literaturii române.
    In 31 mai 1999, când C. Regman a luat
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Cpera
Omnia, a amintit, printre altele, că aceste
articole de dicționar fac parte din opera lui
de critic literar, afirmînd cu hazul lui cunos-

cut: „prin Lexiconul literaturii universale am
reușit să bag mai mult de o sută de scriitori
români în NATO⁴⁴, în sensul că pe atunci
Ungaria făcea parte din această organi-
zație.¹³
    In activitatea mea de profesor de litera-
tură română la Catedra de limba și litera-
tură română a Universității din Budapesta
m-am folosit cu randament maxim de volu-
mele membrilor Cercului Literar: de eseu-
rile lui I. Negoițescu și Ștefan Aug. Doinaș
pentru poezie, de cele ale lui Nicoale Balotă
pentru proză, pentru Tudor Arghezi, pen-
tru Urmuz, de cele ale lui C. Regman pen-
tru literatura română contemporană, în
ansamblu, pentru Ion Creangă sau Ion
Agârbiceanu.
    Această „Cvadratură a Cercului Lite-
rar⁴⁴, reconstituită acum, face parte nu nu-
mai din tinerețea mea, ci și din viața mea
de adult.









13.  Vezi articolul nostru despre Cornel Reg-
   man: Aki roman frokat vitt a NATO-ba, Afc-
   ^yar Nemzet, 22 decembrie 1999.

DOSAR

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 15

            Epistolar



Toate scrisorile lui I. Ntpoițescu se află in arhiva personală a lui Farkas Jeno.

[1]

[2]

[3]

Miinchen, 21.02. [19] 89
Dragă Jeno¹,
îți mulțumesc pentru fotocopia² care in-
tr-adevăr mi-a făcut plăcere. Eu întotdeau-
na i-am iubit pe unguri și, cînd eram în
țară, am regretat mereu că n-am observat
vreo simpatie a scriitorilor maghiari față de
mine, atunci cînd repetatele mele manife-
stări în apărarea libertății (ce mereu mi-au
adus persecuții din partea staliniștilor) ar
fi trebuit să ne apropie: prin viu grai, tot-
deauna am îndrăznit să afirm că ungurii din
România sunt mai asupriți decît românii
și eram sincer revoltat de măsurile de dez-
naționalizare luate de autorități. Aprecierea
care mi se arată în lexiconul de la Budapesta
mă onorează. Dacă în România nu cred să
mai merg vreodată în vizită (nici nu simt
vreun dor: poate doar la Cluj, la mormîn-
tul părinților mei), în schimb țara din est pe
care aș dori cel mai mult să o vizitez este
Ungaria, unde mă voi duce cu drag. Tot-
deauna am crezut că românii ar avea cel mai
mult de profitat dintr-o adevărată priete-
nie cu maghiarii, care sunt mai europeni
decît ei, mai pătrunși de mentalitatea occi-
dentală. Românii n-ar trebui niciodată să
uite că maghiarii au contribuit atît de mult
și decisiv la civilizația ardelenească. Deci nu
numai prietenie față de unguri, ci și respect,
îndată ce voi obține cetățenia germană, voi
călători în Ungaria, unde doresc să confe-
rențiez pe acest subiect.
    Bineînțeles că aș fi încîntat ca textul meu
despre 1 decembrie³ să fie cunoscut în Un-
garia (pentru români a fost transmis prin
radio).
    Iată și datele pe care mi le ceri:
    Trăiesc în Germania de Vest din anul
1980; din 1984, în Miinchen.
    între 1981-1983 am fost profesor
(Gastprofessor) de literatură română la
Universitatea din Munster.
    Începînd din 1983 pînă azi, fac de două
ori pe lună cronică literară la BBC (secția
română).
    între 1986-[19]87 am condus revista
CMrentul literar.
    Din 1988, conduc revista Diahp (caie-
tul de literatură).
    La editura Wissenschaftliche Buchgesell-
schaft din Darmstadt, urmează să-mi apară
o Istorie a literaturii române.
    Te îmbrățișez nego

1. Scrisoarea ni se pare importantă pentru pre-
   cizarea unor date din biografia autorului,
   menționate deseori eronat în diverse pu-
   blicații.

2. Este vorba de fotocopia articolului din En-
   ciclcpedia literaturii universale, menționat la
   nota 2 de la scrisoarea [2].

3. în iulie 1989, în revista budapestană Hitel a

   apărut, în traducerea lui Farkas Jeno, artico-

   lul lui I. Negoițescu Unirea de la 1918 -

   văzută astăzi.

Miinchen, 1 aprilie 1989

Dragă Jeno,
azi am primit poștala ta și mă grăbesc să-ți
răspund, căci mîine dimineață plec în Israel,
de unde mă întorc la Miinchen în ziua de
16 aprilie. îți mulțumesc pentru traducerea
articolului meu¹ și aștept cu nerăbdare să-l
văd publicat în Ungaria, unde - prin
Vildgirodalmi Lexikon - m-am bucurat de
o atît de bună primire.² hui închipui că prin
libertățile cele mari, europene, pe care voi le
câștigați cu o rapiditate și cu o forță de
neînfrînt, voi trăiți în Ungaria un adevărat
delir revoluționar, de astă dată fără sînge.
Nenorocita Românie e încă pierdută unde-
va prin Asia și Africa... Ceea ce se întîm-
plă în Ungaria se explică prin marea tradiție
europeană a ungurilor, tocmai ceea ce
românii nu au. Întrucît Ungaria a încetat să
fie o țară comunistă polițistă, cred că pot
face o vizită la Budapesta. în vara sau toam-
na asta, poate mă reped cu un prieten cu
mașina - el merge des acolo*. Mă îm-
piedecă numai lucrul la Istoria lit[eraturii]
române, căci la anul pe vremea asta vreau să
fie în tipografie cu versiunea originală
românească. Traducerea germană a Istoriei
a început de curînd. Ți-am trimis oare revis-
ta Agora, care apare în America (scoasă de
Dorin Tudoran) ? - au apărut pînă acum 3
numere. Numărul 3 din DiaUg apare în mai
și ți-1 trimit.
         Cu drag
nego

p.s. dar cînd vii tu la Miinchen?


*. legile nu mă opresc a călători în Ungaria, dar
   nu garantează siguranța mea acolo (adică în
   țările comuniste).
1. Este vorba de articolele despre Radu și
  Dominic Stanca semnate de I. Negoițescu
  care au apărut în Hldgirodalini Lexikon, voi.
  13, Budapest: Akademiai Kiado, 1992, p.
  512-513.
2. Vezi Negoițescu, Ion, in Hldgirodalmi Le-
  xikon, voi. 9, 1984, p. 140-141.



Miinchen, 19 iulie 1989

Dragă Jeno, am primit revista Hitel și îți
mulțumesc. Din păcate cărți în limba ro-
mână interesante nu prea sunt. îți voi tri-
mite însă ultimul roman al lui Paul Goma,
publicat ca supliment la „Dialog“. Cartea
Durandin-Tomescu² e superficială și chiar
inexactă, mai ales total insuficientă. Ur-
mează să apară aici, în limba franceză, în
cursul verii, o carte despre lonesco ca autor
român - o vei primi. Ștefăniță e plecat în
Brazilia.
    Numai bune!
      nego

1. Revista bilunară Hitel, a opoziției politice din
  Ungaria, fondată în 1988 la Budapesta, a
  publicat în 1989, nr. 14, traducerea articolu-
  lui lui I. Negoițescu Unirea de la 1918 -
  văzută astăzi (sub titlul Erdely es România ipye-
  sulese - mai szemmel'), publicată inițial în
  Diahp (nov.-dec. 1988).
2. Vezi lucrarea Catherine Durandin & Despina
  Tomescu, La Roumanie de Ceaușescu, Paris:
  Guy Epaud, 1988.


[4]

Miinchen, 26 oct. 1989
Dragă Jeno¹,
chestia cu Cercul literar stă așa: mulți din-
tre noi (R. Stanca. Doinaș, Balotă, eu și
alții) ne-am înscris la Filozofie nu pentru
că am fi avut vreo vocație filozofică deose-
bită, ci numai din cauza prestigiului ex-
traordinar (fascinație!) al lui Blaga.
    Am învățat cu toții de la el să ne deschi-
dem orizontul estetic prin cultură filozofică
vie. în acest sens, influența lui a fost mare
- dar prin cărțile lui, nu prin prezența lui
profesorală propriu-zisă. Nici unul din noi
nu i-a devenit discipol filozofic. îl admiram
și ca mare poet, dar nici unul n-a devenit
poet blagian. Curioasă treabă! Poate din
cauză că eram prea independenți. Deși
numai eu am avut o mai îndelungată legă-
tură cu Lovinescu, din punct de vedere lite-
rar el ne-a fost adevăratul maestru. Cenaclul
nostru literar a început să funcționeze după
ce am adresat lui Lovinescu preacunoscu-
tul manifest. La acest cenaclu, Blaga a par-
ticipat frecvent, dar în calitate de invitat.
    De fapt, colaborarea celor două in-
fluențe s-a dovedit fericită.
Cu drag
nego




1. Iată cîteva precizări importante referitoare la
   istoria Cercului Literar, mai ales la relația cer-
   chiștilor cu profesorul lor, Lucian Blaga, care
   a participat doar în calitate de invitat la acti-
   vitățile cerchiștilor, care nu au devenit „disci-
   poli¹¹ ai Maestrului. E. Lovinescu a fost
   adevăratul mentor al spiritualității Cercului,
   însă „colaborarea¹¹ celor două influențe, după
   I. Negoițescu, „s-a dovedit fericită¹¹!


16 • APOSTROF

DOSAR

[5]

Miinchen, 13 sept. 1990

Dragă Jeno,
te rog publică, fără să-ți faci probleme,
interviurile cu Doinaș și cu mine.
    în ce mă privește, eu am dat încă trei
interviuri importante, cu atitudini extrem
de decisiv prietenești față de maghiari, din
care ar putea chiar reieși că îi prețuiesc mai
mult decît pe români (ceea ce este și adevă-
rat) : cel de la revista Vatra din Tg. Mureș
cred că a și apărut (nu are nimic de a face
cu ordinara afacere „Vatra românească**), iar
celelalte două vor apare cît de curînd, la
București. îți voi trimite fotocopii îndată ce
voi primi revistele.
    Articolul tău despre Eminescu n-a supă-
rat pe nimeni (te rog să crezi că există totuși
mai mulți români inteligenți decît îți închi-

pui). Dacă pleci la București, poate îți voi
da și eu cîteva nume interesante.
        Te îmbrățișez
Nego



[6]

Miinchen, 20 mai 1991
Dragă Jeno, regret din suflet că nu mai pot
întreprinde călătorii la Budapesta: în trecut
mi-a asigurat și drumul și hotelul drăguțul
de Țuțu¹, care s-a mutat - după cum știi -
la București. Eu sunt mult prea sărac pen-
tru călătorii. Am o locuință confortabilă și
nu mor de foame: asta e tot. Am auzit că în
țară, publicațiile maghiare mă citează ca
argument pentru cauza lor. în curînd îți tri-
mit noul număr din Diakg-ul literar, în care
am două texte foarte importante în aceas-
tă privință (două interviuri ce le-am dat în

anul acesta și nu știu dacă au și apărut în
România). Primesc scrisori, tot din țară,
în care cetățeni revoltați încearcă să mă
„lămurească** cum stă chestia cu ungurii...
    Nu peste mult vei primi și Istoria lite-
raturii¹, deja tipărită dar încă nedifuzată,
la editura Minerva. Cea în limba germană,
abia la toamnă. Cu drag nego


1. Țuțu - medic stomatolog din Miinchen, văr
  cu Negoițescu.
2. I. Negoițescu, Istoria literaturii române. Bu-
  curești: Edimra Minerva, 1991.

DOSAR

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 17

            Maghiarii



A-Vt: /

1^ NTR-O SINGURĂ problemă atacată de
mine în vremea din urmă prin radio sau
prin interviuri publicată în țară, am avut de
întîmpinat de acolo reacții epistolare: în
problema raporturilor noastre cu conlocui-
torii noștri maghiari. Scrisorile primite din
partea unor ardeleni care păreau îndurerați
de neînțelegerea mea în această privință și
căutau să mă lămurească. Dar în ce consta
lămurirea? Pe de o parte în invocarea tre-
cutului istoric, adică a suferințelor îndurate
de românii ardeleni în secolele trecute, pînă
la unirea din 1918, din partea ungurilor stă-
pînitori; pe de altă parte în relatarea unor
conflicte etnice din realitatea imediată și în
refuzul de a accepta pretențiile maghiari-
lor ardeleni în chestiunea drepturilor lor
naționale, sociale și culturale, pretenții soco-
tite exagerate. Prin mamă sunt eu însumi
ardelean și am o conștiință ardeleană fiindcă
în Ardeal m-am născut și m-am format și
mă simt și azi profund atașat de civilizația

tini i>

Ardealului, prin secole realizată, o civilizație
care ține de Europa Centrală și la care și-au
adus contribuția ungurii și sașii. Noi, româ-
nii, am moștenit această civilizație, iar în
perioada dintre cele două războaie mondiale
ne-am străduit să o continuăm - cu real suc-
ces -, bazîndu-ne, cum e și firesc, de ase-
meni pe propriile noastre tradiții etnice și
culturale. Deși m-am născut într-o familie
ortodoxă, eu am prețuit, în domeniul tra-
diției spirituale transilvane, mai ales unirea
cu Roma, din 1700, care a produs, prin re-
zultatele ei intelectuale, o adevărată mutație
în cultura întregului popor român. Valoarea
morală a bisericii greco-catolice ne-a reve-
lat-o mai ales martirajul ei, soarta vitejilor
ei ierarhi chinuiți și omorîți în temnițele
comuniste. Trecutul de suferință istorică și
de luptă al românilor ardeleni îl cunoșteam
și din familie: bunicul meu, preot ortodox,
fusese memorandist și, în lupta lui, detes-
tase atît de mult pe unguri, incit refuzase

să le învețe limba, limba statului al cărui
cetățean era. Tatăl bunicii mele, care stu-
diase la Năsăud și la Blaj, a fost împiede-
cat să facă o carieră administrativă corespun-
zătoare aspirațiilor lui, deoarece refuzase
să-și maghiarizeze numele. Totuși n-am
crescut într-o atmosferă șovină. Nici părinții
mei, nici bunicii mei nu mi-au prezentat
trecutul decît ca documentare istorică, și nu
ca otrăvit îndreptar sufletesc. Ei nu priveau
înapoi, ci înainte, spre viitor; un viitor în
care, sub altă zodie, românească acum,
Transilvania rămînea aceeași patrie comună
a românilor, maghiarilor, sașilor și evreilor
ce o locuiau. Bineînțeles, cînd iredentismul
maghiar, întreținut de guvernanții de la Bu-
dapesta, s-a întețit, primejduind evident
granițele țării și marea unire sub semnul
căreia eu venisem pe lume, l-am respins și
l-am combătut, dar vedeam inamicul adevă-
rat în afara României, și nu înăuntrul ei. Nu
mi se părea monstruos faptul că ungurii din
Ardeal, foștii stăpînitori, purtau încă în su-
flet nostalgia trecutului de dominație și glo-
rie națională. încercam să-i înțeleg, să mă
situez în locul lor, în lumea visurilor lor
rupte de realitate. Nu i-am urît. Aveam co-
legi maghiari cu care eram bun prieten, fără
să fi discutat vreodată împreună dureroase-
le, spinoasele probleme ce puteau să ne știr-
bească sentimentele comune. Ne-am revă-
zut cu drag la Cluj, după întoarcerea noastră
acolo. Am întemeiat noi prietenii maghia-
re, de o deosebită importanță spirituală
pentru mine. Prin natura mea un cosmo-
polit (deci un autentic ardelean), mi-am
consolidat și lărgit astfel cosmopolitismul.
Plecarea sașilor din Ardeal, pe care am în-
vățat să-i cunosc mai bine în anii studenției,
în refugiul de la Sibiu, mi-a sfîșiat inima,
o resimt ca pe o mare tragedie națională.
Mă gîndesc cu inima strînsă la frumoasele
orașe și sate săsești părăsite de locuitorii lor
atît de vrednici, de europenește civilizați, și
îmi vine să plîng. Dacă și ungurii ar părăsi
aceste meleaguri, Ardealul n-ar mai fi, și
chiar în calitatea mea de român m-aș simți
frustrat, văduvit, diminuat. După cum, ca
istoric al literaturii române, eu știu prea
bine ce au însemnat evreii în literatura noas-
tră modernă, cîte și ce importante figuri
ne-au dat ei, ce impulsuri creatoare au im-
primat ei etniei noastre. Fără evreii români,
literatura noastră se îndreaptă spre viitor cu
mai puține scîntei în focul ei creator. Pu-
blicații ca România Mare, organizații de
masă ca Mhtra Românească, încurajate diver-
sionist de conducătorii actuali ai țării, tri-
butari mentalității ceaușiste, constituie, prin
antisemitismul și șovinismul lor, o rușine
națională și o primejdie groaznică pentru
sufletul românesc, îndemnat de condeie cri-
minale la ură și intoleranță. Aceste formații
retrograde și iresponsabile reprezintă încer-
cări disperate de a ne împiedeca să înaintăm
spre democrație și să ne integrăm în Euro-
pa, acea Europă din care comunismul și
ceaușismul ne-au rupt. Eu nu cred că ungu-
rii cer astăzi în principiu mai mult decît ceea
ce le-au oferit românii în 1918, la Alba

18 • APOSTROF

DOSAR

• I. Negoițescu

lulia. Oricum, noi, ca majoritari în Ardeal,
bazați chiar pe această majoritate absolută
care ne garantează stăpînirea asupra pro-
vinciei de la nord de Carpați, trebuie să ne
comportăm față de conlocuitorii noștri cu
acea generozitate ce se impune întotdeauna
majorității față de minoritate. Minoritățile
au totdeauna nevoie să fie protejate, susți-
nute în efortul lor de a-și păstra ființa națio-
nală. Atitudinea noastră față de ungurii
ardeleni trebuie să pornească de la senti-
mentul de respect pentru trecutul lor, atît în
cadru strict ardelenesc, cît și în cadrul mai
larg al apartenenței lor la poporal maghiar
în integralitatea lui, cu rolul său important
de-a lungul veacurilor, în istoria europeană.
Cu o voință istorică pe care se cuvine să o
prețuim, ei s-au integrat în Europa cu o mie
de ani în urmă, iar în istoria contemporană
și-au arătat capacitatea prin revoluția lor ex-




traordinară din 1956, în care toate popoa-
rele oprimate de comunism și-au pus atun-
ci atîta nădejde și care a început să deschidă
ochii intelectualității occidentale asupra na-
turii veritabile a comunismului. Prietenia cu
Ungaria vecină, bazată pe conviețuirea
noastră cu ungurii din Ardeal, ne-ar fi
numai și numai de folos: ce lucra minunat
că atîția maghiari din elita socială și cultu-
rală budapestană, originari din Transilvania,
vorbesc limba română și cunosc cultura
noastră! Iată o realitate tipic europeană, pe
care noi o datorăm Ardealului multinațio-
nal, realitate pe care trebuie să o cultivăm
cu toată atenția cuvenită. Dacă limba
română vorbită de sute de mii de germani
din Transilvania, stabiliți în ultimele dece-
nii pe meleagurile Republicii Federale, e
menită să devină nu peste mult o uitată
poveste a trecutului, ca și româna încă atît




de răspîndită în Israel, să nu facem greșeala
de a neglija ultima noastră largă punte de
vie comunicare universală. Să trecem peste
incidente cu caracter prea local, oricît de
descurajante ar fi ele pe moment, și să pri-
vim lucrurile mai de sus, de la nivelul con-
tinentului acestuia atît de promițător și atît
de plin de valori care constituie mîndria
umanității.




   1  . Textul este de o semnificație majoră pentru
  înțelegerea poziției lui I. Negoițescu față de
  unguri, de mult contestată de compatrioți
  (vezi scrisoarea din 20 mai 1991). Inițial tex-
  tul a făcut parte dintr-un interviu dat de I. Ne-
  goițescu, din care a fost omisă partea în chesti-
  une. Autorul a citit-o la Radio Europa Liberă în
  emisiunea din 24 august 1991. (E J.)

DOSAR

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 19

Cerchiștii
sau profesorii pe care i-am ratat


Marta Petreu

Născuți între 1919 și 1926, cerchiștii
sînt cu toții de vîrsta părinților mei,
deci generația alor mei, așa că în 1976,
cînd mi-am început eu studiile la Univer-
sitatea din Cluj, oricare dintre ei ar fi putut,
teoretic vorbind, să-mi fie profesor. Nici-
unul nu mi-a fost.
   Deși unii dintre ei își începuseră, în anii
1940, cariera ca preparatori sau asistenți la
universitatea clujeană - Radu Stanca, I. D.
Sîrbu și Ovidiu Drimba au fost asistenți
ai lui Blaga, Eugen Todoran a fost asisten-
tul lui D. Popovici, Nicolae Balotă a fost
preparator la Psihologie -, niciunul nu a
fost păstrat în universitate. Dimpotrivă,
socialismul real în curs de instalare i-a mă-
turat afară cu repeziciune, împreună cu unii
dintre profesorii lor, cu Blaga, de pildă. In
1976, cînd mi-am început eu studiile, func-
ționau în sistemul de învățămînt superior
numai Eta Boeriu, la Conservatorul din
Cluj, Eugen Todoran, la Universitatea din
Timișoara, și Ovidiu Drimba, la București.
Radu Stanca murise de 14 ani. Ceilalți cer-
chiști erau risipiți prin țară - nu neapărat
în posturi proaste, căci redactori la reviste
sau edituri, funcționari la Uniune etc. -,
dar niciunul la Universitatea din Cluj și, cu
excepția Etei Boeriu, niciunul în Cluj. Căci
între timp, după strălucitorul moment al
afirmării prin Manifestul Cercului literar
(mai 1943) și prin Revista Cercului literar
(1945), unii dintre ei trecuseră prin închi-
sorile politice ale României, Cercul Literar
fusese spulberat în patru vînturi, iar cer-
chiștii rămăseseră fără niciun cuvînt de spus
și în privința Almei Mater din care ieșiseră
- si care, aflată sub vremi, s-a dovedit a fi
nu o mater, ci o mașteră -, și în privința
culturii românești.
   Format din Radu Stanca, I. Negoițescu,
Victor lancu, Ion D. Sîrbu, Eta Boeriu,
Henri Jacquier, Ștefan Aug. Doinaș, Nico-
lae Balotă, Cornel Regman, Eugen Todo-
ran, Radu Enescu, Viorica Guy-Marica,
Deliu Petroiu, Ovidiu Cotruș, loanichie
Olteanu, Wolf von Aichelburg, Arthur
Dan, Ovidiu Drimba, Ion Oană, Al. Cucu,
Ilie Balea, Dominic Stanca, Cercul Literar
este cea dinții strălucită rodire de grup a
Universității din Cluj. El este produsul uni-
versității clujene, refugiate, după cedarea
Ardealului (1940), în „cetatea umbrelor“,
cum numea Radu Stanca Sibiul. Ideologic
vorbind, prin alegerea lui E. Lovinescu
drept model inspirator, cerchiștii sînt a
doua generație postlovinesciană, după cum
subliniază, chiar în interviul din acest vo-
lum, Cornel Regman; prin invocarea mo-
delului Maiorescu, ei sînt a patra generație
postmaioresciană, învestită ca atare de E.
Lovinescu atît prin scrisori private, cit și
prin „Răspunsul... “ public pe care mare-
le critic li l-a dat. Totodată, Cercul Liter a
reprezentat prima generație postblagiană,
ieșită din seminariile lui Blaga, pe de o par-

te, iar pe de altă parte din cenaclul Cercu-
lui, la care filosoful „mut ca o lebădă“ era
invitat anume pentru că tăcerea sa inducea,
printr-un „magnetism^ similar celui goe-
thean, inteligența creatoare a cenacliștilor.
    Cu ascendența maioresciană și lovines-
ciană conștient asumată, cu influența lui
Blaga inconștient dar adine asimilată - in-
clusiv în textul Manifestului cu un pro-
gram universalist, antisămănătorist și anti-
tradiționalist, Cercul Literar reprezintă, cred,
cea mai importantă mișcare cultural-ideo-
logică născută la noi după generația ’27.
    Ce-au vrut cerchiștii? Cu o rădăcină în
Lovinescu și Maiorescu și cu alta în Blaga,
ei au încercat să răspundă la aceeași între-
bare, Noi pe ce cale evoluăm?, care a torturat
intelectualitatea românească din secolul al
XVIU-lea și pînă astăzi. Iată cum sună, în
Manifestul Cercului literar, variațiunea cer-
chistă pe această temă dată: „Problema, in-
trată în discuții aprinse și purtate cu am-
ploarea ce dă măsura însăși a crizei, e aceea
a sensului în care trebuie îndreptată tînăra
noastră cultură, nevoită de împrejurările
istorice să treacă peste veacurile de evoluție
ale culturilor apusene și să-și cucerească
în cea mai mare grabă nivelul la care cali-
tățile rasei o îndreptățesc“. Iar prin soluție:
„Pentru noi, literatura română nu înseamnă
un fenomen închis, petrecut într-o țărmu-
rire autarhică, nu o contribuție pitorească
la etnografia europeană, ci o ramură tînără
a spiritualității continentale^ cerchiștii își
declară deschiderea sincronistă și aspirația
universalistă spre Europa.
    Practic, cerchiștii au visat același vis pe
care l-au avut și generațiile anterioare de
intelectuali români: crearea unei culturi ca-
re să ne plaseze pe cerul înstelat al univer-
salității. De la Școala Ardeleană pînă astăzi,
intelighenția românească intrată în contact
cu Europa a făcut și face eforturi sisifice să
transforme realitatea românească după chi-
pul și asemănarea Occidentului; totul cu
scopul, dublu, de a asigura civilizației ro-
mânești structura similară celei din Vest și,
totodată, de a spune lumii europene un
demn „Sîntem și noi aici!“ din punct de
vedere cultural. Dar în această zonă geo-
grafico-politică, ce face cîte o grupare cul-
turală românească sau o generație desface,
fără întîrziere, istoria. Ceea ce s-a făcut cu
începere de la Școala Ardeleană pînă la al
Doilea Război Mondial - smulgerea Prin-
cipatelor de sub influența răsăriteană și
orientarea tuturor provinciilor, apoi a Ro-
mâniei, înspre Vest - a fost distrus într-o
clipită după al Doilea Război, prin înțele-
gerile dintre marile puteri, care ne-au pla-
sat, printr-o trăsătură de creion, în zona de
influență răsăriteană, a Uniunii Sovietice.
Iar după 1990, intelighenția românească
a luat-o de la început.
    Privind lucrurile pe termen lung, cer-
chiștii sînt și ei o verigă de lanț în această

lungă strădanie, nu lipsită de dureri și de
umilințe, de a convinge Europa că noi sîn-
tem, cultural vorbind, de-ai ei și de-a trans-
forma realitatea românească după chipul
și asemănarea Occidentului - chiar dacă
uneori și cu păstrarea unor trăsături ale pro-
priului fond românesc, dacă o mai fi exis-
tînd vreunul. Programul Cercului (1943)
afirmă preocuparea pentru cultura națio-
nală, creată sub zodie critică și sincronizată
contemporaneității. Ca proclamație estetică
antisămănătoristă și antitradiționalistă, Ma-
nifestul Cercului se situează pe linia Maio-
rescu și Lovinescu, a autonomiei esteti-
cului.
    In Manifest, autoritatea lui Maiorescu și
Lovinescu este asumată direct și orgolios.
    Numele lui Blaga lipsește însă - iar prin
diatriba contra inspirării din literatura po-
pulară, Manifestul pare îndreptat de-a drep-
tul contra acestuia.
    Nu este, totuși; scris de I. Negoițescu,
dar cu știința și la îndemnul lui Radu Stan-
ca, Manifestul folosește argumente ce pot
fi ușor recunoscute drept blagiene. De pil-
dă, pledoaria de la început, cum că poezia
populară, „deși creație minoră“, reprezintă
„un izvor cert pentru marile posibilități vii-
toare, menite să depășească acele forme pri-
mordiale, pînă la completa detașare a tipa-
relor culte. Exemplele istorice ne arată că o
cultură majoră începe acolo unde formele
colective și nediferențiate sunt înlocuite cu
o creație eliberată din magma comună și
strict individuală a personalității^ este în-
temeiată pe o idee clar blagiană; căci tînă-
rul Negoițescu reproduce pur și simplu
învățătura lui Blaga (învățătură „predată“
inclusiv regelui, cu ocazia intrării în Acade-
mia Română) despre matricea stilistică po-
pulară fagăduitoare a unei matrici stilisti-
ce majore și de autor. Iar la scurtă vreme
după publicarea Manifestului - pentru că,
după cum spune Regman în prețiosul său
interviu cu Farkas Jeno, între tinerii cer-
chiști și „îndrumătorul nostru“, adică Bla-
ga, a apărut totuși „o oarecare distanțare“
în urma publicării Manifestului - Radu
Stanca, personalitatea cu cea mai mare
autoritate în rîndul cerchiștilor, a avut pre-
vederea de a-i omagia pe Blaga și Lovines-
cu simultan. Astfel, într-un eseu important
de-al său, intitulat De la stilul istoric la sti-
lul filosf ic, publicat în vara anului 1943, el
scrie că „dacă am vrea să fixăm cîteva nume
cu deosebită contribuție pentru accelerarea
acestei treceri [de la stilul istoric la cel filo-
sofic], am reține în primul rînd numele lui
Lucian Blaga și E. Lovinescu, care, pe pla-
nuri diferite, au vestit luminos noul zbor al
spiritului românesc“.
    Cerchiștii au pledat, în 1943, adică în
plin război mondial, pentru valoarea este-
tică, disociind-o: de valoarea general-cul-
turală, pe de o parte; de valoarea politică,
pe de altă parte; de valoarea etnică și de

20 • APOSTROF

DOSAR

• De la stînga la dreapta, în picioare: I. Negoițescu, Al. Cucu, Radu Stanca. Jos: Eugen Todoran.

cea etică, pe deasupra. Nu au avut totuși o
estetică puristă. Radu Stanca, un teoreti-
cian pe cit de precoce pe atîta de strălu-
cit, a formulat memorabil crezul său es-
tetic, ce va deveni al întregului Cerc:
„Exclusivitatea estetică nu duce la capodo-
peră“, scrie el în Resurecția baladei, pledînd
pentru o operă care poartă în ea o com-
plexitate axiologică cit mai bogată. în
perioada istorică următoare, aspirațiile es-
tetice ale cerchiștilor au fost, firește, con-
trazise brutal de ideologia și practica socia-
lismului real proaspăt instalat. „Factorul
uman“, adică invidia confraților mai puțin
talentați și mai puțin cultivați, a desăvîrșit
ceea ce nu săvîrșea ideologia oficială: cer-

chiștii au devenit niște marginali. Abia a
doua mare creație a Universității din Cluj,
și anume Echinox-xA și echinoxiștii, a mai
reparat cîte ceva, continuînd, în condiții nu
ușoare, ceva din spiritul cerchismului, al
lovinescianismului și al maiorescianismu-
lui. Mie, așa cum am mărturisit repetat,
mi-ar fi plăcut să-i am pe cerchiști drept
profesori.
   Prieten apropiat al cerchiștilor, Farkas
Jeno are meritul de a-i fi provocat pe I.
Negoițescu, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae
Balotă și Cornel Regman să se dezvăluie
încă o dată. Cele trei interviuri, două oca-
zionale, în sensul goethean al termenului,
unul, acela cu Regman, premeditat și mai

elaborat, poartă amprenta singularității fie-
cărui cerchist. Așa că farmecul interviurilor
este concurat de importanta lor valoare do-
cumentară. Este frumos că le avem și că
prin ele ne putem apropia de cei pe care îi
simțim asemenea și ni-i alegem, într-o în-
dreptățită recuperare, drept familia noastră
spirituală.
■
21 iulie 2012, Cluj

DOSAR

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 21

   Hristos a înviat!
   Sănătate, pace și iubire!


   11      aprilie
   2010
   București

   Draga mea Letiția [Ilea],
   Apăruse recenzia din Rom.[ânia] lit.[erară] și peste câteva zile am primit și cartea ta „Blues pentru cai verzi“. Mă bucur să o am
și s-o citesc, la rând și pe sărite, un volum extraordinar, exemplar, sobru, modern și dureros, cuvântul tău înainte, citatul din
Mariana Marin, citatul ales din Andrei Zanca,
   Am văzut creerul auriu la raftul de poezie, mulțumesc pentru dedicație, vin la locul ales să-mi primesc cafeaua promisă, după
citire și recitire.
   Știi că te iubesc, Letiția, chinurile tale și-ale mele, înțelese, exprimate, scrise și suferite, în izvor bogat depresiv geamăn, tristețea
ta, cumințenia ta, lacrimile tale în singurătate, tatăl tău lângă ceilalți care ți s-au dus, antrenamentele cu fiecare pe un peron de
noapte, fotografii și cărți sub steaua polară.
   Te îmbrățișez cu iubire și cu respect colegial, cu setea din suflet, și eu, de pe locul meu se vede înțelepciunea ta între capcane...
                 Cu drag, Constanța


22 • APOSTROF

    Hybris liric


Constantina Raveca Buleu


Evanghelia duiă loan
   (21, 11) istorisește ară-
tarea lui lisus la marea Ti-
beriadei, a treia în fața uce-
nicilor săi după ce înviase
din morți, când Simon
Petru „s-a suit în barcă și
a tras năvodul la mal, plin
cu pești mari, o sută cinci-
zeci și trei“. Cu o reve-

rență ludică față de acest verset ales drept
motto al versurilor sale, Cristian Bădiliță
adună 153 poeme vechi și noi în Jucați-vă mai
des cu focul, antologie alcătuită și prefațată
de Alex. Ștefănescu și cu un studiu intro-
ductiv semnat de Emanuela Ilie, apărută în
2012 la Editura Grinta din Cluj-Napoca,
fascinant periplu prin palimpsestul unui eu
deopotrivă senin și decomplexat, grav și
pios, ironic și acid, exuberant și rafinat.
   Decantându-și ludic propria interiorita-
te, poetul orchestrează spectacolul identi-
tar al relațiilor sale cu lumea prin gesturi și
habitudini transplantate în scenarii supra-
realiste și imprevizibile (cum este cel din
Ucis din dragoste), ce-i construiește pas cu
pas diferența și izolarea orgolioasă față de
această lume, esențiale atât savantului, cât
și poetului Cristian Bădiliță. în lentila aces-
tei regrupări intime, ni se propune o caus-
tică perspectivă asupra realităților, realizate
prin multiple autoipostazieri, ludic de-
senate în toate nuanțele posibile ale iubi-
rii - de la cea plebee, exprimată prin ro-
manțe, la cea spirituală, infuzată de cultura
savantului -, populate cu îngeri diafani sau
grotești și traversată de fantasme de călă-
torie, în care gările și trenurile potențează
deseori gratuitatea existenței, discret și cu
umor sugerată în Sonet chagallian. Reflexul
direct al acestei obsesii călătoare rămâne
însă calitatea de „navetist din naștere spre
moarte“ (Balada zilei de joi), de entitate ce-și
transformă compensatoriu experiențele și
trăirile în cuvânt scris (Un fel de mărtu-
risire).
   Oglindită în grila lumii pragmatice, gra-
tuitatea marchează asumat și travaliul ver-
sificatorului: „Tu ai vrea copii, iar eu sonete
[...] Vrei soluții trainice, concrete,/ Eu, din
contră, nu ofer nimic [...] Și din când în
când, la vremuri grele,/ Scot câte-un volum
de poezele.(Samizdat). în O bibliotecă
fragedă de nuc, extensia acută a acestei gra-
tuități devine apanajul savantului, captiv
într-o contrapunctică fantasmă a bibliote-
cii fără cărți. Deseori, lumea virtualului re-
fuz capătă contururi autohtone, concentrat

și cu umor izolate în țesătura poematică
din Sonet moldav, produs al unei acceptări
tandru-ironice: „Mă-ntorc în fiecare an în
Nordul bun/ Cu fete sănătoase și biserici [...]
Aici, în fine, pot găsi mărar/ Și telemea,
și mici, și Topârceanu,/ Chiar dacă peisajul
e bizar/ Chiar dacă e bizar și cetățeanu’“.
Acceptarea definește până ia un punct și
mitralianta istorie ideologică filtrată perso-
nal din Zeii („Clasa muncitoare./ Concept
mistic./ Mysterium tremendum...“), dar nu
și crudul tablou clinic al faunei (post) revo-
luționare din Adolescenții („Cu revoluții
tandre la televizor. [...] Avortonii acelui
decembrie fără identitate./ Exilați în vagi-
nul patriei subterane [...] Ei vor desăvârși
ruina începută în preistoria postistoriei“).
    La apogeu, retragerea din lume înseam-
nă fervoare creatoare, solitudine absolută și
renaștere cu inflexiuni mitologizante, per-
spectivă contemplată cu o pasională încrân-
cenare în Sonet laAtgeș-. „Vine o vreme
când ai vrea să scrii/ Doar pentru păsări,
pietre și copaci/ Poeme mâzgălite pe cutii/
De biscuiți, o vreme când te-mpaci/ Cu
tine însuți și te cerți cu lumea/ Pe care ai
iubit-o-n fel și chip./ Atunci, mon cher, se
va-ntâmpla minunea/ Și vei renaște, orb,
precum Oedip,/ Pre(a)văzător în cele din-
lăuntru/ Cu o secure fragedă la șold,/ Vei
râde-n barbă de ce-ai fost și, hâtru,/ Vei da
din pinteni calului imbold./ Vine o vreme
când ai vrea să fii/ Mai singur ca un awă în
pustii“.
    Retras strategic în sine atunci când iro-
nia mușcătoare nu anihilează malignitatea
exterioară a lumii, poetul exersează (pseu-
do) arhetipal Creația în Stare de grație pe
teritoriul național, unde lumea și alteritatea
generează impulsul regresiv și negator:
„atunci mi-e dor să fiu ca la-nceput:/ un
gol inert, un vid, o paranteză/ o infinită
pseudo-Geneză/ prin care toate nu s-au mai
facut“. Complementaritatea fragilă a crea-
ției și destrucției guvernează nu numai ges-
turile retractile și virtual asociale, ci și ima-
ginarul încorporat secundar în masa lirică,
prins de pildă în povestea visului din Sonet
sacrjicial.
    La extrem, negația echivalează cu moar-
tea, parteneră antropomorfizată în banche-
tul thanatic Am Balconul'. „Urcă, soră moar-
te, treci și pe la mine/ Te aștept cu fragă,
must și calvados...“ Congenitală metaforic
poeților în Fruntea cu solzi albaștri, moar-
tea intră autodestructiv în economia unui
Apocalips de buzunar, savuroasă fantezie un-
de sugestiile literare și mitologice conflu-
ează cu efervescența eului liric și cu virtuțile
eliberatoare ale jocului: „Cardinal într-un
sinod valpurgic [...] Sora moarte tot mă va
surprinde/ cu apocalipsul în flagrant,/ fără
vin curat, fără merinde, între cărți și moaște
emigrant [...] și-amândoi pe pârtie de lut/
vom aluneca spre pol, departe,/ unde tim-
pul n-are început/ și nici nu-i născută, sora
moarte“. Dubletul acestui scenariu poate fi
coregrafia contrariilor din Epitaf, concen-
trată ecuație identitară ce reflectă întreaga
concepție a poetului despre creație, moar-
te și existență: „Dintr-o viață fără viață/
într-o moarte fără moarte/ trec cu rânjet de
paiață/ voi muri când mă voi naște/ și-oi
turna din cranii sparte/ vin pe propriile-mi
moaște“. Dar, la fel de bine, ecoul liric
poate fi soteriologia logosului din Cuvintele
alungă moartea.
    Vizibilă încă din Duminica lui Arcimbol-
do, volumul din 2004, incursiunea rescrip-

tivă în literatură și pasiunea recompunerii
elementelor ei într-un registru propriu im-
plică un sofisticat joc intelectual și face par-
te din aceeași complexă construcție a sinelui
ca și singurătatea cultivată în confruntarea
cu manifestările dezagregante, grotești sau
indezirabile ale hunii, omise uneori în este-
tismul trăirilor eului, acid sancționate alte-
ori în percutante segmente versificate ce
amintesc de articolele autorului. Izul fami-
liar al prozodiei din S-a dus amorul și nu-mi
pare tău („S-a dus amorul - și nu-mi pare
rău - / ca trenul mut pe linia ferată...“),
Pe un peron degam slută („Pe un peron de
gară slută/ încă te-aștept chiar de nu vii,/
vor fi trecut trenuri o sută/ dar toate tris-
te și pustii“) sau Upanișadă („și deasupra -
candelabre/ clipocind în raza lunii,/ plâns
și rugăciuni macabre/ cu miroznă de petu-
nîî“) reclamă același impuls intertextual ca
și mai complexele jocuri postmoderne din
Scrisorile apocrife ale lui Archibald de la
Cruz.
    Anunțat de ubicua prezență a îngerilor
în imaginarul său liric, potențat de obse-
sia creației și a nimicului, un alt palier al
identității poetului Cristian Bădiliță își ex-
trage enegiile din cultura patristică și dintr-o
subtil mărturisită credință în Dumnezeu.
La fel de necesar ca și propria sa ființă în
Balada zilei de vine („Mi-e dor de Tine,
cum mi-e dor de mine“) sau referință ve-
terotestamentară descrisă arghezian și func-
țională ca suprainstanță pe o logică re-
gresivă (Epifania), El nuanțează infinit
mizantropia romantică afișată în multe din-
tre jocurile identitare ale poetului. Sugerată
jucăuș în E-mail, divinitatea încapsulea-
ză speranțele salvatoare, pe când, în Sonet
patristic, se convertește în grava instanță de
apel a unui eu creator provocat de valențe-
le nimicului, mai cu seamă de cele genezi-
ce: „Nimic sunt, Doamne, însă, mereu mă
consolez/ Spunându-mi că nimicu-i «mate-
ria» din care/ Tu poți să naști - cu artă, cu
cap, cu chichirez -/ Chiar viața reprodusă
în mii de exemplarei Logica creației ab
nihilo se extinde în perimetrul poetic, aces-
ta fiind învestit cu puterea de a-1 recrea pe
Creator, apoi relativizat prin generalizarea
exemplară a sacrificiului christic în fiecare
ființă creatoare. Confirmarea vine dintr-o
rafinată artă poetică (Vitraliu)'. „Poezia
crește din nimic/ trandafir crucificat pe-o
tâmplă/ șlefuită-n somn de zeu calic/ poe-
zia-i tot ce nu se-ntâmplă“.
    „Poezia e dușmanul de moarte al eco-
nomiei, s-ar putea pune chiar că e risipa,
excesul, nepăsarea prin excelență“ - scrie
poetul în Dedicații insolemne, ludică reflecție
asupra mecanismului poetic și a relației sale
contrariat-necesare cu autoritatea critică, ce
„dă buzna în hala de pește“, în captura
lirică. încercând să nu „dăm buzna“ în lu-
mea poeziei lui Cristian Bădiliță, recoman-
dabil ar fi să ne bucurăm de excesul, senină-
tatea și jocul decomplexat din acest volum,
de privirea inocentă, de suprafață, în spa-
tele căreia se întrezăresc profunzimile grave
ale unei ființe filosofice ce filtrează o inten-
sitate existențială transcrisă de fiecare poem
din Jucați-vă mai des cu focul. 153 poeme
vechi și noi, de fiecare realizare a kybrisului
din poemul omonim: „Jucați-vă mai des cu
focul/ și mai puțin romantic./ Ardeți tot ce-i
de ars/ fără cruțare, fără milă...“

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 23

    Tema singurătății

Ovidiu Pecican


Cu Femeile insomnia-
cului (București: Ed.
Cartea Românească, 2012,
190 p.), Radu Țuculescu
trece la un nou exercițiu
de virtuozitate. El scrie, în
fine, o carte paganiniană,
unde narațiunea este inter-
pretată pe o singură coar-
dă: cea a solitudinii, me-

lancoliei și bluesului. Aproape că nu mai
trebuia să adaug al treilea element, el rezul-
tând cu necesitate din primele două. Exer-
cițiul nu este la îndemâna oricui și nu este
de ajuns să fii un intim nărăvit al muzicii
pentru a-1 izbuti. Ca să îl poți face trebuie
să te poți îndepărta suficient de rețetarul
consacrat al prozei pentru a socoti cuvin-
tele, frazele și secvențele ca elementele unei
partituri, ca o compoziție muzicală. Același
lucru se poate spune și în legătură cu ele-
mentele de conținut din care se plămădește
un text în proză. Ca să îți iasă, trebuie ca
personajele, întâmplările, decorurile să de-
vină, la rândul lor, notele unei știme.
    S-a glosat în fel și chip pe această temă,
mai cu seamă după ce Thomas Mann a
scris - explicând ulterior în jurnalul de crea-
ție anexat romanului - Doctor Faustus. în
câmpul teoriei literare, chestiunea „muzi-
calității“ prozastice a pus-o și a tratat-o ma-
gistral (în legătură cu E M. Dostoievski)
Mihail Bahtin, vorbind despre „romanul
polifonic A
    Radu Țuculescu nu face însă polifonie
aici. El nu alternează vocile și nu le împle-
tește simfonic. Cu toate acestea, Femeile in-
somniacului se cuvine înțeles ca o creație ro-
manescă de o muzicalitate indiscutabilă.
Ceea ce contează mai mult decât secvențe-
le din care autorul alcătuiește fragmentele
biografice despre Septimius Ilarie (poate
un nume care vine ele la septimă și de la
ilar, semnificând împreună, cine știe, deri-
zoriul, rizibilul) sunt fluxul ritmic, tonul,
reluările de motive și permanența temei,
subliniată de anumite prezențe (poetul
„mut“, Giuseppe etc.), de fundalul muzical
de referință (interpreți, compozitori și tiduri
de referință din muzica americană a sec.
al XX-lea se succed în atmosfera restauran-
tului numit Acvariu). Un sarcasm și o du-
ioșie subliminale subîntind existența unui
jurnalist înzestrat dar neambițios, trăitor în
vremuri de suspiciune - sugestie prezentă
și în porecla atribuită restaurantului, Acva-
riul unde se adună „pești“ umani de tot so-
iul, care de care mai colorați, sub transpa-
rența simbolică unde ochiul ubicuu al

regimului poate vedea totul, supraveghea
totul... -, împăcat cu propria, prudentă,
nedezvăluită în cauzele ei, solitudine.
   Structura romanului e liniară, fără di-
gresiuni. Din acest punct de vedere, el pare
mai degrabă o povestire înșiruită pe ață
cu economie și maximă simplitate, deși cu
sincope. Episoadele din copilărie nu dezvă-
luie sursele unor eventuale complexe, căci
romanul nu este psihologic și nu vizează
sondări în inconștientul protagonistului.
Nimic balzacian în derulările vieții lui Sep-
timius Ilarie, realismul lui Țuculescu fiind
aici atât de decantat, încât nici măcar ten-
tația unei simbolizări îngroșate nu îi poate
fi reproșată. Există mereu un surâs în colțul
gurii de Cheshire Cat a naratorului, și el se
referă la abordarea polemică a poveștii în
raport cu așteptările cititorului la exempla-
ritate. Nimic înalt semnificativ, simbolic,
nimic eroic, tragic ori comic în chip hotărât
în mica odisee a ratării lui Septimius. Cel
care așteaptă ceva de felul acesta așteaptă
degeaba. Va fi întâmpinat mai curând de
câteva episoade amoroase, provizorii și efe-
mere, evocate fiu, și de repetitivele discuții
ale personajului central cu amicii lui din
Acvariu. Un soi de „poiană a lui Iocan“,
adică? Niște dezbateri intelectuale cu o
ideație abundentă? Chiar dacă încep prin a
părea așa, acestea sunt doar schițele simple,
deși sofisticate, ale unor schimburi de idei
în care, îndeobște, mai mulți tac și gesti-
culează decât vorbesc.
   Peste toate plutește și umbra unor pre-
zențe dispărute între timp, pe care lumea
culturală clujeană și le amintește cu mare
precizie, dar care lasă acum loc sosiilor lor
literare, ușor caricate - iarăși, cu tandrețe
-, conturând imaginea unei boeme civili-
zate, a unei intimități reale, dezvoltate deli-
cat într-o atmosferă densă de singurătate
interioară și de întristare. Senzația este că
autorul a decis să cedeze, în fine, legături-
lor secrete create prin lectură și, desigur,
prin experiențe de viață compatibile, cu Ja-
roslav Hasek și, mai ales, cu Bohumil Hra-
bal. Mica trăncăneală mai mult sau mai pu-
țin periferică, ce face din temele mari teme
mici și din cele mici tot teme mici, precum
în discuția despre Soljenițân ori în finalul
cu mimi amintindu-1 pe Hamlet („to be or
not to be“), când survine pe tapet proble-
matica morții - în fundal cântând, nu în-
tâmplător, Jim Morrison - are ceva din
amabila dezabuzare din toate discuțiile
bahice ale grupului, stingându-se în pro-
misiunea unor... clătite.
   De fapt, Țuculescu reia, într-un stil pro-
priu de mare virtuozitate tocmai pentru că
este... transparent, de mare simplitate,
tematica ratării pe care în cultura noastră a
lansat-o și a reprezentat-o la o mare cotă
Emil Cioran. Toți acești intelectuali pro-

vinciali - reporteri, poeți, oameni de o anu-
mită factură, cu bune lecturi - sunt conști-
enți că viața lor se scurge monoton și fără
speranță într-o hune de un derizoriu totuși
tandru și, cumva, adevărat. Ei nu se revoltă
nicio clipă, lucrurile sunt așa cum pot sau,
poate, cum trebuie să fie, nimic nu este
epic - în sens calitativ -, evadările, saltul
peste zăgazuri, răsturnarea par atât de im-
posibile încât nici nu se pune problema lor.
Sistemul a învins, iar arma acestor oameni
sensibili și speciali, pentru care Septimius
Ilarie rămâne prototipul, este blândețea,
cordialitatea, bonomia, precum în scena
unde securiștii veniți să percheziționeze
apartamentul devin prietenii flatați de pri-
mire ai proprietarului.
   Măiestria lui Radu Țuculescu este prea
mare pentru a ceda îndelung clișeizatei evo-
cări a anilor de dictatură ideologică și de
dominație a Securității și Partidului Unic
în nota frustrată și vindicativă a altor au-
tori. El schițează impresionist, din tușe
vaporoase, o lume a falsei candori, în care
spiritul suprapus ratării existențiale - nu
neapărat și sociale - ia forma amenității, a
unei lumini crepusculare, blajine, ce în-
conjoară ființele care exprimă același tip de
experiență sacrificială. E și o umbră de aer
eristic acolo, așa cum se întâmplă mereu
când cineva iese zâmbind în fața tăvălugu-
lui cotidian, a sistemului. Dar cel mai im-
portant pare să fie faptul că istoria din
Femeile insomniacului se spune muzical. Ai
sentimentul că, în spațiul camerei proprii,
asculți, noaptea târziu, un cvartet de jazz
unde, după tema comună, instrumentele au
luat-o razna, bolborosindu-și, perfect libe-
re - dar, tot atunci, și constrânse de legile
acestui fel de a trăi muzica -, propriul par-
curs, disparat, însă complementar...
   Nu cred că am citit un roman mai rafi-
nat în zveltețea și simplitatea lui decât aces-
ta din producția - deloc sporadică ori timi-
dă - a lui Radu Țuculescu. în fond, această
carte muzicală este un imn închinat Clu-
jului tinereții și maturității scriitorului,
câtorva dintre prietenii lui, vieții care curge,
iremediabil, într-un acompaniament impre-
vizibil de bas, cinele și saxofon...


        Cărți primite la redacție


George Coșbuc
Opere

•  Volumul i, Balade și idile. Notă asupra ediției de Olimpia
Pop. Ediție critică de Petru Poantă. Cluj-Napoca: Eikon,
2009.
•  Volumul n, Fire de tort. Notă asupra ediției de Olimpia
Pop. Ediție critică de Petru Poantă. Cluj-Napoca: Eikon,
2011.

•  Volumul iii, Ziarul unuipierde-vară; Cîntece de vitejie.
Ediție îngrijită de Petru Poantă. Notă asupra ediției de
Olimpia Pop. Cluj-Napoca: Eikon, 2010.
• Volumul iv, Scrieri în proză. Ediție critică și prefață de
Petru Poantă. Cuvânt însoțitor de Oliv Mircea. Cluj-Napoca:
Eikon, 2011.

24 • APOSTROF

    Evoluția
    pe repede înainte

Mirel Anghel

    AMENH AU încercat me-
Ureu să afle rostul lor
trecător în nesfârșitul uni-
vers și pe mica planetă pe
care există și să își explice
ceea ce li se întâmplă fă-
când adesea apel la mito-
logie, religie și superstiție.
Astfel, noi ne-am gândi,
probabil, la Adam și Eva

dacă am fi întrebați cu privire la originea
noastră îndepărtată. Sumerienii s-ar gândi
la Marduk și Ghilgameș, pe greci i-ar purta
gândul spre Zeus și olimpieni, iar pe nor-
dici - spre Walhalla. Totuși, pentru a căpă-
ta o explicație rațională a prezentului și a
evoluției noastre, trebuie să mergem spre
„fundația" genetică a lumii vii, căci ea este
cea care ne diferențiază de celelalte ființe și
dă caracterul distinctiv al omului.
    Metafora unui râu care compune ADN-
ul a tot ce mișcă pe Pământ străbate aproa-
pe întreaga carte. în acest râu uriaș, care
curge spre nesfârșit și se divide continuu,
sunt aproximativ 30 de milioane de „fire"
de apă corespunzând ADN-ului tuturor spe-
ciilor. Fiind doar 1% din viețuitoarele care
au trăit vreodată pe planeta noastră, ele
sunt sortite dispariției și se adaptează uimi-
tor mediului in care trăiesc, fiind angrena-
te într-o adevărată cursă a evoluției. Acest
râu de ADN curge prin timp, nu prin spa-
țiu, în viziunea lui Richard Dawkins, deta-
liat în cartea Un mu pornit din Eden: Codul
genetic, calculatorul și evoluția speciilor, Bu-
curești: Humanitas, 2007.
    Genele care ne dau trăsăturile specifice
nu sunt influențate de corpurile pe care le
„croiesc", ci trec prin ele și își continuă dru-
mul prin timp, neclintite în misiunea lor
asemenea unui curent puternic al apelor
care poartă unele vase spre destinație, dar
le răstoarnă pe cele care nu pot face față
forței lui. Natura este guvernată de legi ca-
re nu țin neapărat seama de moralitate. Ea
doar există și, printr-un cod imuabil înscris
în datele ei, știe cumva că trebuie să meargă
mai departe, chiar și dacă mâine am asista
la extincția civilizației inteligente care popu-
lează Terra. într-o etapă a evoluției lor, în
trecut, toate formele de viață ar fi fost mult
mai aproape una de alta. Acest „râu" este
unul al informației genetice ce trece de la o
generație la alta și își croiește drumul pe căi
neîncercate, abătându-se de la fluxul prin-
cipal. în acest adevărat ocean de informație
genetică nu supraviețuiesc toate genele, cele
reușite având cele mai mari șanse de a trece
la generația următoare, care acționează ca
un „filtru" pentru următoarele. Astfel, tot
ce este nesănătos este înlăturat de-a lungul
a mii de generații succesive, cele mai bune
gene asigurându-și continuitatea.
    Speciile au fost despărțite de numeroși
factori, printre care se găsește și cel geo-
grafic. Din acest „râu" primordial s-ar fi
ramificat ulterior milioane de alte „râuri",
fiecare cu trăsăturile lui particulare, dar pu-
tând fi identificate într-un trunchi comun
îndepărtat. Richard Dawkins merge pe ipo-
teza descendenței tuturor oamenilor de pe
tărâmul african, dar, foarte interesant, din-

tr-o mamă comună tuturor, o „Eva africană"
(sau „mitocondrială"), și nu una biblică,
așa cum am fi tentați să credem. Spre deo-
sebire de ADN-ul nostru obișnuit, cel mito-
condrial provine doar de la mamă și rămâ-
ne neschimbat, „filiația" putând fi urmărită
clar. Astfel, în anii 1980, mai mulți specia-
liști din Berkeley, California, au pus la cale
un studiu al ADN-ului mitocondrial prove-
nind de la 135 de femei în viață, provenind
din toată lumea. Mergând pe urma acestei
informații genetice materne neinfluențate
de-a lungul timpului, specialiștii au ajuns
la concluzia că toți suntem fiii și fiicele aces-
tei „mame" negroide de acum aproximativ
200.000 de ani. O altă informație intere-
santă oferită de astfel de studii este aceea
că ne înrudim unul cu celălalt mai mult
decât am putea să ne imaginăm vreodată.
Atunci când cineva spune că este descen-
dent al unei familii regale, acea persoană nu
este departe de adevăr, oricât de mare i-ar
fi orgoliul rangului nobiliar. De fapt, toți
oamenii pot spune că se înrudesc cu o
regină, căci toți au pornit din același „râu
primordial" de ADN din care s-au despărțit
alte milioane de ADN-uri. Două persoane
care călătoresc dimineața în autobuz și stau
pe scaune alăturate nu se cunosc și nici nu
bănuiesc probabilitatea de a se înrudi.
Mergând pe același raționament, este tot
atât de posibil ca eu să fiu văr cu soția mea
și că nu trebuie să merg prea departe în
ascendența mea până voi întâlni o joncțiu-
ne cu spița ei, ne asigură autorul.
   Cartea naște întrebări, dar risipește și
mistere. Richard Dawkins, unul dintre bio-
logii contemporani de frunte, provoacă ci-
titorul prin abordarea unor teme comune
de reflecție privitoare la lume și trăsăturile
ei pe care tindem să le trecem cu vederea,
dar care ascund mecanisme sofisticate de
evoluție. Un râu pornit din Eden poate fi
privită și ca o variantă mai accesibilă a unei
cărți mai vechi a lui Dawkins, The Se^ish
Gene [Gena egoistă], în care autorul pune
în centrul evoluției vieții ADN-ul.
   Biologul britanic, un om de știință cu o
viziune ateistă asupra lumii, nu crede în-
tr-un Creator care ar fi dăruit brusc fiecărei
specii calitățile necesare supraviețuirii
într-un anumit mediu. El refuză lumii mi-
nunea de a fi fost creată și încearcă să expli-
ce evoluția ADN-ului în termeni laici. Așa
cum crede că nu Dumnezeu stă neapărat în
spatele tragediilor inexplicabile la care este
supusă omenirea. Toate arată că trăim în-
tr-un univers al forțelor fizice oarbe, că
natura nu ține cont de reguli și de morali-
tate, ci doar de perpetuarea genetică și de
perfecționarea în vederea adaptării și supra-
viețuirii. Cu alte cuvinte, suntem în mij-
locul unui univers al indiferenței, fără a ști
cu certitudine nimic în legătură cu viitorul.

Adrian Grănescu, Porțile orașului meu. O carte tran-
spusă integral în imagini de Cristian Cheșuț. Prefață de
Mircea Petean. Cluj-Napoca: Tribuna, 2012.

Volumul este „un splendid ghid sentimental al Clujului
etern". Textele „pline de muzicalitate și sentimentalism"
ale lui Adrian Grănescu, completate de grafica lui
Cristian Cheșuț, oferă o incursiune originală în istoria
mai veche și mai nouă a urbei, prin situații, evenimente
și imaginea apropiaților. Sunt evocări care converg spre
un gând principal: „Doamne, fă ca orașul meu să fie-n
veci iubit de toți fiii săi..."

Putem doar analiza ceea ce ne oferă natura
și de a ne dezvolta mecanismele necesare de
apărare. ADN-ului nu îi pasă de nimic, el
doar există, iar noi „dansăm" după muzi-
ca lui.
    Toate luptele date de organisme, con-
știent sau nu, au menirea de a conserva cât
mai bine informația genetică și a asigura
supraviețuirea speciei lor. Un bun exemplu
este dezvoltarea ochiului, pentru a cărui
evoluție a fost nevoie de mai puțin de ju-
mătate de milion de ani până la dobândi-
rea acuității de percepție actuale, el dez-
voltându-se din regiuni fotosensibile ale
pielii. Omul este asemenea unui program
informatic programat încă de la început
să moară și să se perpetueze. în codul pro-
gramului pe care îl încorporăm nu inter-
vine un „Programator", acest „software"
uman având darul de a se autoregla, dar și
de a supraviețui unor „viruși" care încearcă
să îi afecteze funcționarea.
    Dincolo de ceea ce s-a întâmplat pe Pă-
mânt, viața în alte galaxii este puțin pro-
babilă, dar oamenii trimit mesaje spre ni-
căieri, reprezentări iconice pe care o altă
civilizație să le poată descifra. Aceasta este
ideea centrală a capitolului Bomba rcplica-
ției. După cum arată autorul, ipoteticele
forme de viață din univers nu ar fi putut
depăși anumite „praguri" ale evoluției. Da-
că o altă civilizație ar descoperi vreodată
plăcuța pe care noi am trimis-o în spațiu la
bordul misiunii Voyager, în 1977, aceasta
descriind geneza planetei noastre într-un
limbaj universal inteligibil care îi aparține
astronomului american Cari Sagan, ei ne
vor considera mai evoluați decât o civili-
zație primitivă, având, probabil, aceeași ati-
tudine pe care o avem noi astăzi față de mi-
nunile Antichității. Raportându-ne la o
civilizație extraterestră, rezultatul evoluției
umane nu ar mai părea atât de spectaculos.
Este puțin probabil ca o plăcuță cu două
personaje goale, dar cu mâinile ridicate în
semn de pace, trimisă de noi în cosmos, să
poată fi vreodată primită și citită de o altă
formă de viață de la care, în ciuda evoluției
noastre tehnologice, nu am primit nici cel
mai mic indiciu.
    Richard Dawkins, un om de știință care
nu are revelația credinței privind minunea
unei flori și nici nu o pierde, asemenea lui
Darwin, contemplând o viespe, derulează
întreaga evoluție și selecție a organisme-
lor folosind o terminologie accesibilă orică-
rui tip de cititor care vrea să lumineze uria-
șa taină a existenței noastre aici.

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 25

        Secretele Orașului-Comoară

Despre mâncăruri și ospețe
la curtea regelui Matia

Lukâcs Jozsef

O sursă interesantă de documentare
despre curtea regelui Matia se găsește
în cartea umanistului Marzio Galeotto
(1427-1490), o scriere despre vorbele și
faptele marelui rege al epocii renascentiste.¹
Cu rezerva că cele relatate de Galeotto sunt
valabile pentru obiceiurile din curtea regală
și cu sublinierea faptului că nu avem infor-
mații despre măsura în care obiceiurile de
la curtea regală erau imitate în gospodăriile
nobililor sau ale burgheziei, merită evoca-
te câteva dintre informațiile din această
lucrare.
   Putem afla, de exemplu, că era servită o
extraordinară varietate de carne: de la carne
de gâscă, rață, clapon, fazan, potârniche,
graur, la carne de vițel, de porc, de mistreț
și până la tot feluri de pești, fiecare fel de
mâncare fiind servit cu altfel de sos. So-
surile variau în funcție de carnea folosită și
erau diferit condimentate, în special cu
șofran, cuișoare, scorțișoară, piper și ghim-
bir. Existau sosuri aut meiguntur și aut con-

1. Martius Galeot kimyve Mâlyâs kiiâly jeles, bolcs es
  elmes mondâsai es tetteirol [Cartea lui Martius
  Galeotto despre faptele însemnate și vorbele înțe-
  lepte și spirituale ale regelui Matia], in Kazinczy
  Gabor, Mâlyâs kirdly: Kmtârsai tanusâ^a szerint
  [Regele Matia în mărturiile contemporanilor
  săi], Pest: RâthMor, 1863, p. 1-72.

• Banchet regal. Ilustrație: Jean Fouquet, Grandes Chroniques de France, 1460. Paris, Bibliotheque Naționale,
Departement des manuscrits, Franțais 2813, f. 473v.

  diuntur, adică sosuri mai subțiri și altele
  mai dense.
    Obiceiul era ca în timpul mesei oame-
nii să se așeze în jurul unor mese dreptun-
ghiulare - „obicei rămas încă de la romani",
nota umanistul Galeotto. Toți mâncau din
aceleași oale și nu foloseau furculițe, „cum
este obiceiul în Italia de peste râul Pad".
Fiecare persoană de la masa regelui avea o
bucată de pâine (Quisque enim mensam ante
se paniceam habens), scotea carnea din oala
comună cu degetele, o îmbucătățea și și-o
vâra în gură tot cu degetele. Bucata de
pâine, numită în relatarea lui Galeotto
mensa panicea, se poate traduce direct prin
masa de pâine, expresie ce se referă la acea
bucată sau felie de pâine pe care oamenii
din epocă o țineau în mână, în fața lor, ca
suport al bucății de carne, având rolul de
a opri scurgerea sosului.
    Potrivit lui Galeotto, aceste obiceiuri
făceau ca servirea mesei să se termine dese-
ori cu pătarea hainelor, participanții la ospe-
țe neputând evita murdărirea prin scurgerea
sosurilor. Din cauză că își băgau degetele în
sosuri, toți aveau degetele și unghiile îngăl-
benite din cauza șofranului. In timpul ospe-
țelor erau purtate discuții serioase, alteori
se glumea sau chiar se cânta. Din acest motiv,
la ospețe erau prezenți muzicanți și lăutari,

care cântau îndeosebi fapte de arme și foar-
te rar cântece de dragoste.
    In alt loc aflăm că postul era respectat
cu strictețe; vinerea nu se mânca deloc car-
ne și nici caș, brânză de oaie și ouă. Res-
pectând posturile, se consuma mult pește,
cu atât mai mult cu cât râurile din țară erau
foarte bogate în pești. „Râul Tibiscus, sau
altfel spus Tisa, nu este foarte lat, mai de-
grabă-i adânc, fiind atât de plin cu pești,
încât oamenii de acolo spun că albia râu-
lui este plină numai pe două treimi cu apă,
o treime fiind pești. Dar asta este doar o
vorbă a țăranilor", recunoștea în final
Marzio Galeotto. Mai încolo afirma că
peste tot existau râuri și lacuri ce posedau
din belșug pești, astfel încât năvodul,
oricând ar fi fost aruncat, nu rămânea
niciodată gol. Dintre pești, cei mai îndră-
giți au fost mihalțul și știuca (în limba ori-
ginală lupos, adică peștele-lup), care dese-
ori atingea și lungimea unui om. Regelui
Matia îi plăcea și țiparuL
    Antonio Bonfini, un alt cronicar al re-
gelui Matia, a notat faptul că, odată cu
sosirea în Ungaria a reginei Beatrice, a fost
schimbat „modul de viață și starea umilă
a bucătăriei de la curtea regală"², iar bucă-
tăria italiană a fost împământenită acolo
unde „înainte vreme regele Matia făcea os-
pețe strașnice cu prietenii".
    In textele unor autori din secolul al XV-
lea s-au păstrat detalii despre cultura mesei
regelui Matia. Intr-o relatare scrisă de am-
basadorii pricipelui elector de Rin, Peter
Eschenloer și Hans Seybold, găsim descri-
să nunta regelui Matia cu regina Beatrice³,
care a avut loc în decembrie 1476. In aceas-
tă relatare sunt amintite bogățiile curții
regelui și obiceiurile de la festinurile rega-
le. Preiau din relatările acestor ambasadori
detaliile evenimentelor. Masa de la înco-
ronarea reginei Beatrice a avut loc la Sze-
kesfehervar, reședința reginei, pe 12 decem-
brie 1476, într-o clădire cu o sală mare,
boltită, iar festinul de la nuntă a avut loc în
palatul regal de la Buda în 17 decembrie
1476.
    Ceremonia servirii mesei a fost asemă-
nătoare la cele două festinuri. La masa re-

2. Antonio Bonfini, Rerum w^oricartim deca-
  des, Francofurti, 1581, p. 631 (Postquam au-
  tem ngina venerat, mensas, et vivendi modum
  excoluit, fastidita domorum humilitate...').
3. Mâlyâs kirâly menytjjzcje, 1476: A pfalzi râ-
  lasztifijedelem koveteinek hivatalosjenentese sze-
  rint [Nunta regelui Matia din 1476 în relata-
  rea ambasadorului principelui elector de Rin],
  in Kazinczy Gabor, p. 115-137. Ripi utazâsok
  AIc,j)yamszdjj(m es a Balkân felszpeten. 1054-
  1717 [Vechi călătorii în Ungaria și în Pen-
  insula Balcanică], red. Szamota Istvân, Buda-
  pest, 1891, p. 105-108.


26 • APOSTROF

 Jakub Kornhauser


            Existențe neclare



Sub formă de gheață

Apa în sine nu m-a interesat niciodată. Părea prea vidă, cu toate că
putea să ascundă nenumărate secrete. Mult mai interesantă era în
timpul iernii, sub formă de gheață. Rezervoarele mari de apă, chiar
și lacurile, mai ales cele de munte, dispăreau iarna sub stratul gheții
și al zăpezii. în fața mea la fel dispărea și viața, stârnită de apă.
Deoarece mi s-a zis că în lac s-a înecat ursul, prea greu ca să se
poată ține chiar și pe acele ghețuri late, mă opream pe mal în
așteptare.



Măcar cea mai mică atenție

Un timp nu am vorbit deloc. Aveam temei să cred că de acum se
va auzi glasul inimii mele, dar domnea o tăcere surdă. Priveam
femei frumoase cum intrau și ieșeau, fără să-mi acorde măcar cea
mai mică atenție. Nu știu să estimez dacă am fost eu cel despărțit
de ele sau ele de mine. Inima mută doar exista, încăpătoare ca o
biserică, legată de mine cu neputința de a se desprinde.


în afară de picăturile de rouă

însă aurul nu exista cu adevărat. Am fost învățat să caut aurul în
zilele însorite, printre frunzele căzute toamna timpuriu. Eram
convins că frunzele ridicate de vânt își pierd polenul auriu care se
depune pe firele de iarbă. în afară de picăturile de rouă nu găseam
acolo nimic ce ar putea fi aur. Apoi stăteam în tufiș la pârâu, iar
pădurea îmi răspundea cu foșnetul său tăcut.

Paloarea nisipului

în timpul călătoriei mele prin deșert, singurul obiect care îmi
atrăgea atenția era un glob de sticlă cu diagonală de câțiva metri
aflându-se la o anumită distanță de mine.

Interiorul globului era o pată neagră, de departe nu reușeam să
întrezăresc ce înfățișa. Globul aluneca pe dune de nisip palid,
absolut fără foșnet, și atunci aveai impresia că plutește în aer. Sticla
scînteia orbitor, justificând paloarea nisipului. Nu, sticla trebuia să
fie sticlă, altfel ar trebui să susținem că viața nu este viață.



Suprafețe aspre

Clădirea era compusă numai și numai din scări. în ciuda tuturor
încercărilor, nu am reușit să găsesc înăuntru nimic altceva, peste
tot doar trepte, urmând una după cealaltă, cu suprafețe aspre. Deși
starea și aranjamentul lor permiteau drumeții destul de lungi,
niciodată nu garantau întoarcerea, nici măcar întoarcerea la locul
de unde s-a pornit. Era greu de constatat dacă te apropiau de țintă
sau dimpotrivă: impresia de a fi tot mai aproape de punctul de
ieșire cu fiecare metru parcurs te însoțea mereu.
■
             Din volumul Niejasne istnienia [Existențe neclare]
             (Sopot: Biblioteka „Toposu", 2009)

Traducere din limba poloneză de Matylda Soxot

gelui, acoperită de trei covoare de mătase
cu canaturi, pe care erau brodate blazoancle
regelui și ale reginei, s-au așezat, alături de
perechea regală, oaspeții de cel mai înalt
rang. Alături de masa regelui, în sală au
fost opt mese pentru alți oaspeți, printre
care mama regelui, palatinul, episcopii țării,
doamnele din suita reginei, marii dregători
ai curții regale, ambasadori.
    Servirea mesei a urmat un anumit ri-
tual, care a subliniat legăturile de vasalita-
te dintre aristocrați și suverani. Mâncărurile
ce urmau să fie puse pe masa regelui au
fost aduse de o procesiune de aristocrați
din Ungaria, conduși de fiul regelui Cehiei
și ducele de Silezia. Fiul regelui din Nea-
pole - fratele reginei - a fost servit de patru
aristocrați germani și de unul ceh; amba-
sadorul Veneției și ducele de Bavaria au fost
serviți de câte patru aristocrați maghiari.
Toți cei care asistau la servirea mesei „au
avut rangul de conte, baron sau cavaler de
prestigiu¹¹, precizează cronicarul.
    Sala mare a palatului regal de la Buda,
unde a avut loc ospățul, există în zilele noas-
tre datorită lucrărilor de restaurare efec-
tuate după al Doilea Război Mondial. Din

rămășițele parțial îngropate și parțial încor-
porate în alte ziduri, a putut fi refăcută, în-
tr-o formă foarte apropiată de cea originală,
sala din secolul al xv-lea. Bolta gotică a
acestei săli este rezemată pe un stâlp aflat în
mijloc. Această sală a fost imitată la o scară
mai mică la Cluj: construită în a doua parte
a secolului al xv-lea, sala de mese, altfel spus
refectoriul mănăstirii dominicane (azi fran-
ciscane), prezintă asemănări izbitoare cu
sala mare a palatului regal de la Buda.
   Potrivit relatării ambasadorului, în sală
s-au aflat nouă mese, cea a regelui și încă
opt mese, unde stăteau invitații acestuia.
Fiecare masă avea un bufet pe care erau
așezate mâncărurile și băuturile. în mijlo-
cul sălii, în jurul stâlpului de piatră, s-a aflat
un suport piramidal în opt trepte, pe care
au fost așezate 560 de vase: cupe, potire,
oale și alte vase de aur și de argint. Pe nive-
lul cel mai de jos al suportului au fost așe-
zate două vase, de fapt două lavoare de
argint, descrise ca fiind doi inorogi. Despre
folosirea acestora nu s-au păstrat detalii. A
fost amintit doar că, la terminarea mesei,
„regele și regina s-au spălat pe mâini și
s-au ridicat de la masă“.

   Pe bolta sălii era fixat un butoi de argint
„cu nenumărate țevi și robinete^, de unde
erau alimentate cu vin mesele din sală.
Printre mese, pe podea, a fost așezată o
fântână arteziană din argint, iar în jurul
fântânii cinci coșuri de pâine, tot din argint.
   Fiecare dintre cele opt mese ale invi-
taților a avut ca anexă câte un bufet cu pre-
parate servite în vase din metale prețioa-
se, astfel că ambasadorii au numărat în sală,
în total, 980 de vase.
   Descrierile preparatelor nu s-au păstrat.
Ambasadorul a amintit că la festinul de la
încoronare au fost pregătite 24 de feluri de
mâncare, dar - din cauza timpului scurt
rămas pentru servirea mesei - au fost ofe-
rite doar 12. La masa de la nunta regală au
fost servite „12 feluri de mâncare, dintre
cele mai alese“.
   Merită să fie nuanțat termenul de „fel
de mâncare“. Potrivit unui cercetător de
prestigiu al istoriei alimentației, Gundel
Kâroly, prin „un fel de mâncare“ se înțele-
geau mai multe preparate servite în același
timp pe masă.

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 27

    în drum spre Indii

Nora D. Colțea

OLTIMA PREMIERĂ de la Studioul Eupho-
rion al Teatrului Național din Cluj, a
treia dintr-un grupaj de cinci cuprinse în-
tr-un proiect teatral al dramaturgilor cluje-
ni contemporani, Cluj 05 Teatru, a fost
Drumul :pre Indii de Ovidiu Pecican și Ale-
xandru Pecican. Cei doi autori, născuți și
crescuți în Arad, au poposit la Cluj de foar-
te tineri. Ovidiu pentru a-și întregi ființa și
impulsul spre istorie, iar Alexandru pentru
a-și împlini abilitățile ludice, urmînd cursu-
rile de regie ale Facultății de Teatru de la
universitatea clujeană. Jucăuși, cameleonici,
cu o extraordinară mobilitate interioară,
ei sînt mereu în lume. O lume caragialiană,
din perspectiva trăirii în mijlocul oameni-
lor, în dorința nestăvilită de a stabili mereu
contacte, relații, schimburi ideatice. Ovidiu
și Alexandru, veri primari (și nu frați, cum
multă lume crede, ceea ce nici nu e prea
departe, de fapt, de adevăr, relația dintre ei
depășind cu mult „gradul doi“), neliniștiți
și implicați în viața urbei prin însuși par-
cursul existenței lor, au imaginat mai mul-
te piese de teatru, reunite în volumul Ar-
ta rugii (2007), precum și un roman SF,
Razzar, apărut în 1998.
   Drumul spre Indii, scris în 1984 și cu-
prins în volumul de teatru Arta rugii
(2007, premiat de filiala clujeană a Uniunii
Scriitorilor), iese la public abia acum. Prin-
tr-o „licență regizorală^, Vadas Lăszlo a
optat pentru plasarea acțiunii într-un ospi-
ciu, unde medicul psihiatru ne introduce în
bucătăria internă a vindecării bolnavilor.
Asistăm astfel la o ședință de psihodramă
în care boierii din ospiciu se vor mobiliza,
cel puțin la nivel ideatic, în pregătirea unei
călătorii spre India, unde îi așteaptă comori
nenumărate, mirodenii scumpe, mătăsuri
somptuoase. Drumul lor, presărat cu ima-
gini fastuoase proiectate pe un ecran - tot
atîtea imaginațiuni ale minții lor -, este
menit a-i readuce într-o stare de sănătate,
zdruncinată, poate, de prea multele și varia-
tele probleme din viața de dincolo de zidu-
rile ospiciului. Preumblîndu-se printre bo-
ieri, Vodă mustește de idei: pentru a pleca
în călătorie, va construi propria flotă; banii
vor fi adunați din biruri; poporul va trebui
să ducă în spinare aceste taxe în urma căro-
ra „flotila“ va fi încropită. Un alt gînd ge-
nial al aceluiași Vodă constă în a împînzi
„Evropa“ cu copiii româncelor plecate în
„pelerinaje“ vestice. Și-atunci „Evropa a
noastră fi-va“. Se va vorbi românește peste
tot, se va institui un adevărat imperiu. Tex-
tul abundă de trimiteri, de o satiră violentă,
la viața politică actuală. Flota pe care țara,
cu mari sacrificii, o pune pe picioare va fi
vândută însă de nimeni altul decât de Vo-
dă. Schimbînd finalul piesei pecicaniene -


• Imagine din spectacol. Foto: Nicu Cherciu

în care călătorii atingeau pământul Indiei,
găsind acolo, spre marca lor uimire, niște
„aschimodii^, „slăbănogi și schilozi“, „mai
flămânzi ca ai noștri“, și care, spre uluirea
boierilor, „glăsuiesc pre limba noastră“, fra-
ții veniți de peste mări și țări liniștindu-și
„compatrioții“: „Fraților, am venit cu gân-
duri bune! Noi suntem frații voștri din Ev-
ropa turcului. Vă aducem fericirea ca să
trăiți bine!“ -, opțiunea regizorului se în-
dreaptă spre rămînerea/reîntoarcerea în
captivitate.
   Psihodrama este pusă la cale de Doctor
- Andrei Brădean (Istoricul-grămătic în
același timp). Boierii, maleabili, se trans-
formă de la un moment la altul, din supușii
docili în figurile amenințătoare, ofensive la
adresa unui domnitor incapabil să mai con-
ducă destinele „țărișoarei noastre“. Actrițele
devenite comisul lacob - Elena Ivanca,
boierul Hîncul - Ileana Negru și boierul
lordache - Patricia Brad-Boaru reușesc să-și
individualizeze personajele printr-un comic
savuros presărat cu ticuri nervoase. în in-
terpretarea Elenei Ivanca, lacob comisul are
obsesia maniacală de a culege mereu scame
de peste tot, cu o figură de supus umil și
care, speriat de „ieșirea la rampă“, așteaptă
cu nerăbdare să-și termine replica pentru a
se ascunde în spatele unor ochelari imenși.
Ileana Negru face din boierul Hîncul un
prostănac hîtru, care mereu închide un
ochi, ca pentru a nu mai vedea atîtea ne-
dreptăți făcute de un Vodă despotic. Vis-
tiernicul lordache al Patriciei Brad-Boaru
are ochi imenși, ieșiți aproape din orbite de
spaimă din cauză dc vistierie, care e ca

„hornul cuptorului... Bate vîntul, doamne.
Bate vîntul“. Leonard Viziteu (Mitropo-
litul) conferă personajului doza de slugăr-
nicie, dublată de viclenie, pe care acesta o
cere. Vodă, în interpretarea lui Emanuel
Petran, trece cu nonșalanță nedisimulată
de la starea de euforie, provocată de ideile
genialoide, la melancolica aducere-aminte
a unei copilării fericite, ajungînd la zbate-
rea neputincioasă a omului neîmpăcat cu
trecutul, care nu mai poate fi schimbat în
niciun chip și care îi declanșează adevărata
criză existențială. Pilon al întregii povești,
Emanuel Petran-Vodă ține cîrma goeletei
în fabuloasa călătorie spre Indii.
   Cronica măreață pe care Vodă a porun-
cit să fie scrisă, întru preamărirea faptelor
lui de vitejie și propășire a poporului pen-
tru care, de fapt, nutrește un imens dispreț,
eșuează între zidurile ospiciului. „V-am luat
pământurile și n-ați zis nimic. V-am închis
școlile pentru pruncii voștri și n-ați zis
nimic. V-am luat pîinile și ați mulțămit.
V-am călcat în copitele calului ca pe niște
zdrențe și voi mi-ați pupat mîinile. V-am
scuipat în față și v-am izgonit în lume. Ați
luat calea bejeniei, prin străini, și acolo îmi
slăviți numele... Puah!“, trăiește voievodul
momentul deșteptării la cruda realitate a
spitalului. Ori, poate, a spațiului concen-
traționar în care până și cel ce asuprește
este nefericit? Fiecare spectator va răspun-
de după cum simte că ar fi mai adecvat.

28 • APOSTROF

    Repetabila Românie
    și trecutul niciodată
    încheiat

Diana Damian

Piesa Drumul tpre Indii a avut de curând
premiera în Studioul Euphorion al
Teatrului Național „Lucian Blaga“ din Cluj,
ca parte a programului Cluj 05 Teatru al
Asociației Jad, care aduce în fața publicului
mai mulți autori clujeni în viață. Autorii,
Ovidiu Pecican și Alexandru Pecican,
împreună cu regizorul Vadas Lăszld, aduc
în fața spectatorilor, într-o cheie tragi-
comică, unele dintre temele existențiale,
devenite laitmotive, ale României noastre
de ieri, de azi și dintotdeauna. Tocmai din
acest motiv piesa, scrisă în 1984, despre
evenimente care au avut loc cu sute de ani
în urmă, se dezvăluie spectatorilor drept
piesa în desfășurare chiar azi la jurnalele de
știri televizate ori radiofonice. Mereu Ro-
mânia a fost o țară frumoasă și încă bogată,
din care o mână de oameni furau cu nesaț
tot ce prindeau și ce puteau (caii, aurul,
grânele). Realismul simplist este, în Dru-
mul ipre Indii, înlocuit de o perspectivă fals
istorică, de fapt parabolică, asupra scena-
riilor politice arhetipale care surprind altă
realitate, mai adâncă, decât cea perceptibilă
imediat. Impactul emoțional este puternic,
atât în zona exploatării umoristice a subiec-
tului - un voievod recent înscăunat de turci
în Moldova caută calea cea mai la îndemâ-
nă de a rezolva problemele locului -, cât și
în cea dramatică, unde încadrarea subiec-
tului într-o ramă (punerea în scenă a unei
psihodrame de către un terapeut dintr-un
stabiliment de sănătate mentală) captează
și solicită reacții empatice imediate. Actorii
- Emanuel Petran (Vodă), Elena Ivanca
(comisul lacob), Ileana Negru (vornicul
Hâncul), Patricia Brad-Boaru (vistiernicul
lordache), Leonard Viziteu (Mitropolitul)
și Andrei Brădean (istoricul/doctorul) -
reușesc să treacă, într-un timp-record și
convingător, de la starea de pacienți tarați,
în gura cărora replicile se descompun ca în
teatrul absurdului, dezvăluind mecanica și
rutina limbajului, la statutul de suporți
umani ai protagonistului angajat în auto-
descoperirea originilor traumatice ale stă-
rii sale. Iluminarea personală, stârnită de
reactualizarea unei amintiri dureroase, rea-
duce personajul în planul realității zgudui-
toare, precipitând o decizie pe măsură:
respingerea și refugiul definitiv în tărâmul
fantasmatic al decompensării psihice. O
soluție „neagră“ și, în același timp, elibera-
toare, către care viziunea sumbră a regizo-
rului conduce aproape matematic. Prim-

• Imagine din spectacol. Foto: Nicu Cherciu

planului ocupat de actori îi corespunde
mereu un fundal plin când de clișeele cine-
matografice celebre ale istoriei imaginate
în termenii celei de a șaptea arte (Sergiu
Nicolaescu rămâne brandul pentru acest tip
de eroizare națională), când de cele ale unei
naturi minunate, încă virgine, despre care
însă știm cu certitudine astăzi că este devas-
tată metodic de o exploatare nesăbuită, dar
permanentă. între istorie, ecologie și psiho-
logie, piesa confiscă atenția și acaparează


• Emanuel Petran. Foto: Nicu Cherciu

sufletește vreme de circa o oră un public
redus, prin dimensiunile sălii, la intimita-
tea cu actorii, producând catharsisul aștep-
tat, dar și alimentând cu interogații acute
asistența. Plin de nerv, parodic shakespea-
rian, Emanuel Petran oferă prilejul unui
contrast puternic grupului de boieri, în care
fiecare voce, cea infantil-vicleană a Ilenei
Negru, cea grijuliu-maniacală a Elenei
Ivanca, cea pulsional-crispată a Patriciei
Brad-Boaru și, mai ales, cea umil-manipu-
lativă a lui Leonard Viziteu, se confundă
într-un cor de cvasimarionete politice,
aproape o parodie vizibilă a corului din tra-
gediile antice. Vizibil printr-un alt tip de
contrast, cel dintre absurd și firesc, este rai-
sonneur-\A Andrei Brădean, doctorul care
asigură contactul pacienților lui cu realita-
tea, dar care eșuează, în demersul lui, nu
dintr-o vină proprie, ci fiindcă realitatea...
nu îl confirmă în bunele lui intenții.
   Drumul ipre Indii este o reîntoarcere la
teatrul clasic (popular), în toată rotunjimea
lui, teatrul pentru marele public (nu doar
pentru specialiști), culmea, prin utilizarea
câtorva procedee consacrate de avangarde-
le secolului al XX-lea (de la Pirandello și
Brecht la Piscator și Beckett). Textul pri-
lejuiește un spectacol care, în același regis-
tru de accesibilitate ca și spectacolul Insula
al Adei Milea, este potrivit unui teatru care,
prin însuși statutul lui, este și se cuvine să
fie național, adresându-se atât esteților, cât
și unui public mai divers și mai mare.


        Cărți primite la redacție


• Flaviu George
Predescu, Chezășie
pentru libertate,
Cluj-Napoca: Dacia
xxi, 2012.

• Mirel Anghel,
Viața lui Tudor
Atghezi,
București: Pro
Universitaria, 2012.

• Alexandru
Mărchidan, Exil
in inimă, Pitești:
Alean, 2012.

• Petre Rău, Eden
în cădere, Galați:
InfoRapArt, 2012.

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 29

 FILOSOFILOR


  1.  Despre paranoia din punct
    de vedere existențial

Paranoia este o formă alterată a solipsis-
mului. Sunt posibile cel puțin două forme
de paranoia: fie descoperi că ești singurul
existent real într-o lume în care toți ceilalți
sunt simulări, fie realizezi că ești o simulare
într-o lume reală. Prima formă a fost înteme-
iată de Philip K. Dick în nenumărate roma-
ne, expresia ei clasică fiind explorată în "Time
Out cfjoint. A doua formă a fost expusă de
regizorii James Mangold și M. Night Shya-
malan în Identily și Sixth Sense. Ne vom referi
în continuare la prima ilustrare a conceptului
de paranoia, pentru că cele două variante își
corespund reciproc.
   Paranoia, „altă cunoaștere", mai exact „cu-
noaștere alternativă", este capabilă să altereze
viziunea asupra lumii prin modificarea per-
cepției. Dacă experiența consumului de sub-
stanțe halucinogene este orientată către cău-
tarea necondiționată a plăcerii în vederea
deschiderii lumii ca rai, paranoia nu poate fi
înțeleasă în absența intensificării absolute a
durerii (care izolează mai acut decât angoasa),
relevând lumea ca iad. Dacă angoasa te scoate
din circuitul lui das Man, la fel ca boala, care
te teleportează din „cercul strâmt" al rutinei
zilnice, paranoia, ca transformare a percepției,
ca excurs în subrealitate, este o călătorie în
infern. Pe lângă izolarea extremă, paranoia
mai aduce și despicarea Dasein-xAm de In-der-
Welt-Sein, mai simplu spus, separarea dintre
sine și lume. Nu numai că individul este trans-
portat din lumea aceasta, Dasein-xAxâ îi este
tăiată legătura dintre el și sine însuși. Pierzând
In-der-Welt-Sein-xx{ și Mit-Sein-xA, asemenea
asceților din deșert, care sunt totuși legați de
lumea abandonată prin firele resentimentu-
lui și nostalgiei, Dasein-u\ se pierde pe sine.
   „Lumea nu există, doar eu exist. Eu sunt
zeul în jurul căruia se rotește lumea. Nici eu
nu mai exist..Pentru a ilustra separarea din-
tre sine și sine putem face apel la autoritatea
lui Eminescu: „Pe inima-mi pustie zadarnic
mâna-mi țiu,/ Ea bate ca și cariul încet în-
tr-un sicriu./ Și când gândesc la viața-mi, îmi
pare că ea cură/ încet repovestită de o străină
gură,/ Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când
n-aș fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea
pe de rost/ De-mi țin la el urechea - și râd de
câte-ascult/ Ca de dureri străine? ... Parc-am
murit de mu IC.¹
   în paranoia lipsește legătura dintre indi-
vid și lume („sunt contrareprezentarea lumii")
și liantul dintre sine și sine („un ocean de
smoală mă divide"). Teritoriul descoperit în
inima lumii, în golul ființei, este iadul înțeles
ca stare mentală. După cum îi arată etimo-


1. Mihai Eminescu, Melancolie, in Cpere alese, voi.
  1, ediție îngrijită de Perpessicius, București:
  Editura pentru Literatură, 1964, p. 76.

Paranoia


Ștefan Bolea

logia, paranoia este o formă de cunoaștere.
De cunoaștere a lumii ascunse, a subrealității,
a fondului întunecat al existenței, a evidenței
că iadul este imanent, aici și actuu. Dacă an-
goasa morții ne ajută să transgresăm inauten-
ticitatea (condiția omenesc preaomenească a
Dasein-xAxu?, paranoia ne scoate din lume și
din noi înșine, spărgând unitatea inerentă a
existentului ( „I am not what I am"² [lago],
„myself am Hell"³ [Lucifer]), relevând demo-
nicul, mai precis caracteristica fundamentală
a damnațiunii (eterna reîntoarcere a plevei, a
mizeriei, a insuficienței).
    Suferința trece dincolo de sine, ajungând
la un vanishing point, în care nu mai există
nici lumea, nici Da^m-ul, care au implodat,
lăsând în urmă o umbră care schimonosește
semnalmentele existentului. Mai poți să te
numești om dacă pierzi In-der-Welt-Sein-xi{ și
Mit-Sein-xiP Imposibil! Atunci ce nume exis-
tă pentru cel care, după ce a renunțat la hune
și alteritate, s-a pierdut pe sine însuși? Para-
noicul face parte din specia extraterestră, care
și-a făcut sălașul în iad și cuibul în abis.



  2.      Paranoia și ambiguitate

DACĂ am concepe ambiguitatea ca iluzie⁴,
am avea un conflict între aparență și apa-
rența esenței. S-a pierdut reperul esenței, în-
cât discuția se rezumă la distincția dintre si-
mularea a și simularea Ș. Ambiguitatea se
reduce la un joc de reflexii: soarele nu mai
luminează decât în peșteră, fiind o imitație pe
calculator a soarelui prim. De la ambiguita-
tea ca iluzie, trecem la ambiguitatea ca para-
noia-. „totul este falsificat, totul - regizat".
Dacă interpretăm această idee auditiv, găsim
descriereasa în Cadavre în vid de A. E. Ba-
consky: „în biserica goală predică fără în-
cetare un glas înregistrat pe o bandă de mag-
netofon"? Caracteristica ambiguității este
privirea obturată, neclară. Vezi de fapt o trans-
misiune care simulează realitatea.
    Realitatea poate fi observată din cel puțin
trei unghiuri:
   a)     suprarealitatea (ezoterică, obscură, vă-
zută cu „ochiul inimii");
   b)     „realitatea" (exoterică, banală, obser-
vată cu ochiul fizic);
   c)     subrealitatea (pararealitatea distorsio-
nată a ambiguității, văzută cu ochii unui spi-
rit maladiv).
    Apelând la o psihanaliză drastică, putem
spune că ambiguitatea este o isterie provocată
de pierderea irevocabilă a esenței. Toate cele
trei componente ale inautenticității deplâng
pierderea esenței, a originii, a rădăcinii, a lui
arche, constituindu-se ca modalități de gestio-
nare a absenței principiului fondator. De alt-
fel, cum să ne descurcăm într-o lume în care
corespondentul esenței este aparența ei? Fle-
căreala „închide", „omite [...] să revină [...]

2. William Shakespearc, Othello, Wordsworth:
   Ware, 1992, p. 5.
3. John Milton, Paradise Lost, ed. James Prende-
   ville, Paris: Baudry’s European Library, 1850,
   p. 106.
4. Jean Greisch, Ontoligie et temporalite: Esquisse
   d’une intei pretation inttgrale de Sein und Zeit,
   Paris: puf, 1994, p. 224.
5. A. E. Baconsky, Aleluia, in Cadavre în vid. Bu-
   curești: Editura pentru Literatură, 1969.

   la temei", este „dezrădăcinată".⁶ Dasein-xA sub
   curiozitate „se dezrădăcinează".⁷ Ambiguita-
   tea, ca iluzie, ca paranoia și privire neclară,
   osândită la o subrealitate distorsionată, falsi-
   fică. Nu mai putem fi originari, când noul a
   trimite la noul Ș (care trimite la y, etc.) (cu-
   riozitatea⁸), nici atunci când plutim în lipsa
   de temei, orice deschidere devenind deschi-
   dere-închidere (flecăreala), nici atunci când
   nu suntem în stare să discernem între lumina
   originii și ceea ce este împrumutat, reciclat,
   derivat (ambiguitatea). Flecăreala este dez-
   rădăcinare prin îndepărtarea de temei și prin
   dezaproprierea „esenței". Curiozitatea este
   dez-rădăcinare prin explorarea compulsivă a
   noului. Din punct de vedere teologic, putem
   întemeia curiozitatea ca împrăștiere: absența
   unui centru de greutate, absența unei direcții,
   absența unor comandamente interioare. Cu-
   riozitatea amintește de comportamentul unui
   sclav eliberat, incapabil să asculte de sine
   însuși, al unui sclav menit să-și schimbe stăpâ-
   nul. Nu se observă că procesul înlocuirii nou-
   lui cu noul nu aduce nimic nou. Greisch pos-
   tulează o distincție între mirare și curiozitate?
   Putem înțelege această distincție nu numai
   prin diferența dintre o imobilitate contempla-
   tivă și o dispersie lipsită de sens. Mirarea face
   o breșă în ordinea prestabilită, aruncând o
   lumină nouă asupra obiectului contemplat.
   Prin mirare avem acces la sursă: vezi obiec-
   tul în originaritatea sa, așa cum nu l-ai mai
   văzut niciodată. Mirarea este de fapt un soi de
   privire fundamentală, în timp ce curiozitatea
   este o privire oarbă, care nu înregistrează
   nimic: vezi obiectul falsificat (pentru că nu te
   uiți cu adevărat la el), apoi te preocupi cu
   simulările sale succesive.Ambiguitatea este
   dez-rădăcinare prin falsificarea distincției din-
   tre sursă și derivație ori dez-rădăcinare prin-
   tr-o percepție falsificată asupra sursei. (Cine
   a fost primul? Creatorul sau creatura? Am-
   biguitatea vede doar umbra unei creaturi ca-
   pabile să-și doneze creatorul.) Ambiguitatea
   trebuie concepută ca distorsionate a privirii
   (mai general, a percepției). Nu mai există o
   primă privire, ci doar o privire târzie, progra-
   mată să nu vadă „ce este ascuns" (suprarealita-
   tea ezoterică), să nu vadă „ceea ce este" (reali-
   tatea ca atare), să vadă doar pararealitatea,
   falsul ca real („ce nu este" drept „ceea ce este")
   și realul ca fals („ce este" prin „ce nu este").
   Dacă ambiguitatea este modalitatea de a explo-
   ra inautenticitatea, prin ce mijloc avem acces
   la autenticitate? Clipele în care percepem ful-
   gerător esența existenței, în care ne sincronizăm
   conștiința la adevărul personal, în care facem
   saltul către o regiune de cele mai multe ori aco-
   perită, obnubilată sau de-a dreptul falsificată,
   momentele extatice de trezire țin de o ilumi-
   nare subită, probabil metafilozofică, greu de
   redat într-un discurs riguros. Este însă evident
   că acele momente vor fi schimonosite de-a lun-
   gul imersiunii în cotidianitate de jocul ambi-
   guității, care va face tot posibilul pentru a arun-
   ca cu noroi pe o pretinsă relevare a existenței.
   Atunci când trăiești toată viața căzut în inau-
   tenticitate, autenticitatea ți se va dezvălui ine-
   vitabil tot ca inautenticitate.
■
6. Martin Heidegger, Piință și timp, traducere de
   Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, București:
   Editura Humanitas, 2003, p. 231.
7. Ibidem, p. 235.
8. Curiozitatea răspunde la întrebarea: „noul s-a
   învechit?“ cu „Nu și noul «nou»“!
9. Greisch, p. 222.

30 • APOSTROF

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 De-
   cembrie 1918, bl. M8-M10.
• BUCUREȘTI, Librăria Humanitas Kretzulescu,
   Calea Victoriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Uni-
   versității, nr. 4.
• GALAȚI, Librăria Humanitas, str. Domnească,
   nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• ORADEA, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“,
   Bd. Republicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan
   cel Mare, nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea
   lui Traian, nr. 147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Băl-
   cescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cio-
   ran“, str. Florimund Mercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“,
   str. Lucian Blaga, nr. 2.

Rețeaua Standard Press Distribution
din Cluj
• str. Regele Ferdinand (lingă magazinul
   Central).
• Calea Moților (vizavi de Primărie).
• Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
• Piața Unirii, nr. 1 (lîngă Continental).
• str. Napoca, nr. 19.
• Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
• Piața Mărăști (stația de autobuz).
• str. Fabricii, nr. 1.
• str. Memorandumului, nr. 12.
• str. Plopilor (lîngă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
• str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping
   Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
     Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din
România

    Conform prevederilor
Statutului, Uniunea Scriito-
rilor din România nu este
responsabilă pentru politica
editorială a publicației și
nici pentru conținutul mate-
rialelor publicate.

      Comitetul Director
      al Uniunii Scriitorilor
      5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți
contravaloarea abonamentului, prin:

1. mandat poștal, pe adresa:
  Toroczkay-Lukâcs losif
  Fundația Culturală Apostrof
  Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod
  poștal 400750.

2. virament bancar, pe adresa:
  Fundația Culturală Apostrof
  Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C Brătianu, nr. 22
  Cod fiscal: 4868907
  Cont bancar:
  RO68BRDE1 30SV07853701300 (lei)
  Deschis la BRD-Groupe Societe
  Generale, Sucursala Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane
fizice și biblioteci din România, este de:
  •    15 lei pentru 3 luni,
  •    30 lei pentru 6 luni,
  •    60 lei pentru un an.

                                                 Cup      rins                                                
• Cafe apostrof                                           Maghiarii                      I. Negoițescu      18
Revista revistelor                               2        Cerchiștii sau profesorii      Marta Petreu       20
• 1N MEMORIAM                                             pe care i-am ratat                                  
Alexandru George                                 2        • Arhiva 'A'                                        
Constantin Țoiu                                  2        Constanța Buzea                                   22
• Puncte de reper                                         « Cu OCHIUL LIBER________                           
                                Iulian Boldea    4                                       Constantina          
loanichie Olteanu, în volum                               Hybris liric                   Raveca Buleu       23
• Poeme                                                   Țuculescu's Blues Bând         Ovidiu Pecican     24
                                Alexandru Petria 5        Evoluția pe repede înainte      Mirel Anghel      25
• Cronica literară                                        • Secretele Orașului-Comoară                        
Petreștii sau despre intimitate Irina Petraș     6        Despre mâncăruri și ospețe                          
O autobiografie mascată         Ștefan Borbely   7        la curtea regelui Matia        Lukăcs Jozsef      26
• Sub lupa memoriei                                       • Biblioteci în aer liber                           
Kenjowitt, secolul lui Lenin                              Existențe neclare               Jakub Kornhauser  27
și noua dezordine mondială      Vladimir Tismăneanu 8     (traducere de Matylda Sokol)                        
• O carte În dezbatere                                    • Cronica teatrală                                  
Arta memorialistului            Irina Georgescu       10  In drum spre Indii             Nora D. Colțea     28
îndărătul cortinei              Al. Săndulescu       12   Repetabila Românie și trecutul Diana Damian       29
• Dosar: Cercul literar de      la Sibiu -1. Negoițescu   niciodată încheiat                                  
Argument                        Farkas Jeno         13    • Ospățul filosofilor                               
Epistolar                       I. Negoițescu       16    Paranoia                       Ștefan Bolea       30

Prețul abonamentului include taxele poștale
de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din
străinătate este de:
  •    12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
  •    24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
  •    48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele
poștale de expediere par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui
abonament:
Fundația Culturală Apostrof
Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
Cod fiscal: 4868907
Conturi bancare:
RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
RO73BRDE1 30SV06534401 300 (euro)
RO58BRDE1 30SV06674381 300 (usd),
deschise la BRD-Groupe Societe
Generale, Sucursala Cluj, Bd. 21
Decembrie 1989, nr. 81 -83,
swift: brdkrobu

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukăcs Jozsef
Virgil Leon
Amalia Lumei
Irina Petraș
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□   Uniunea Scriitorilor
  din România
□   Fundația Culturală Apostrof

Revista apare cu sprijinul:
□   Fondului Cultural Național
□   Consiliului Local și al Primăriei
  Cluj-Napoca


ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750


• Revista apostrof figurează
în Lista-catalog a publicațiilor
interne, editată de rodipet sa,
la poziția 4251.


Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

issn 1220-3122
Revista este înregistrată la osim
cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor, Imprimerii-
lor și Editurilor Literare (ariel),
asociație cu statut juridic, recu-
noscută de Ministerul Culturii
și Patrimoniului Național.

Tiparul:
        Centrul de Presă Reformat

Anul XXIII, nr. 10 (269), 2012 • 31