
ARHMVA >A        . .
/\ Florin Mugur

Dragă Livius*,

1

„Tata nu spune minciuni,
deci așa trebuie să fi fost.“

îmi dau lacrimile

lacrimi cît găinile
o curte plină de găini

cine n-a observat cît sînt găinile de plîngăcioase?

tata, iubitul meu prieten care mă detești
spunea tot timpul minciuni
ca să se amuze

minciuni cît găinile

(dar nu spunea minciuni decît ca să se distreze
altfel nu
observ eu ridicînd un deget moralizator
și degetul se cocoșează brusc
cu lunga sa unghie cocoșată de găină)

mi-e dor de tata Liviule
de cînd a murit sînt pierdut


2

„Absența lui din casă e enormă.“
dar nu mai pot continua
prins în această absență
simțind doar cum mi se lărgesc ochii
mai mult, și mai mult
cît casa

(să mai adaug?
în ochii mei
cît casa - o casă cenușie-albastră-spălăcită -
absența lui
enormă)

imaginea dintr-un film
a unui manechin cu ochi uriași
sparți
după bombardament

și ochii mei lărgindu-se necontenit: mă uit cu tot cerul
în tot cerul mă uit:
absența enormă a tatălui

(o truisme!
o flori de tei care-mi acoperă
mirositoare
mormîntul)


3

și mereu aceeași imagine
piatra austeră cu cîteva cuvinte de neînțeles
și sub ea tata
(ce-a mai rămas din tata? a rămas tata!)
piatra austeră cele cîteva flori o pereche de ochelari sparți
și sub piatră mama
cele două pietre care la cutremur s-au aplecat una spre
                                                     cealaltă
și sub ele bunicii dinspre mamă
și piatra Fedorei
și piatra lui Puiu
și piatra lui Zalo
și piatra lui Sergiu
toți locuiesc în aceeași curte
își vorbesc? se ceartă? se mai și împacă?
cineva în loc de piatră a cioplit penibil un pian
pentru o fată (o văd frumoasă în poză)
dar, pentru numele lui Dumnezeu, penibilul, iată
                                                   răspunsul
aici e regatul meu, principatul meu, nimicul meu
deci să le instalez alor mei telefoane la mormînt
să-și poată vorbi
regatele mele: penibilul și gingășia: telefoane de garoafe,
                                                     de crini
de ochiul-boului, de aia țigăncii - și mereu receptoarele
                                                      subțiri
alunecîndu-le din mîinile descărnate - bieții oameni cum
                                                    au murit
și mai puteau să trăiască
măcar o zi, măcar o garoafă, măcar un coup de telephone
                                            dat cioplitorului
de pietre egale, austere, nici măcar triste
pietre de pus pe oameni cînd mor
și nu mai învie


4

să mori
să fii ars
cenușă, cîțiva pumni de cenușă

inteligența mea săracă spune da
inteligența mea un fel de țap care mănîncă mărăcini
și dă afirmativ din cap

dar să aduni cenușa într-un borcan
dar să te închini borcanului?
țapul privește cu ochiul neîncrezător și scoate un zgomot
                                                intraductibil

cenușa mea adunată
într-o țeastă golită de țap
scîrțîitul ei mai fin decît rîsetele furnicilor


* Poem-scrisoare către Livius Ciocârlie, căruia îi mulțumim
  că ne-a permis publicarea acestor pagini. A.

2 • APOSTROF

„existența mea ar fi ca dealul împădurit de la Mehadia“
dealul de la Văleni de Munte (deal-vale, un oximoron și o
filosofie
de adolescenți) existența mea la Văleni și țapul Tache
care mai trăiește dacă mai trăiește
mișcarea zvîcnită a capului său mare și nătîng
în care-mi va sta cenușa

(citesc în manuscris cartea ta, urcușuri, coborîșuri, fraze
superbe care aleargă ele dar nu merg. Altele merg dar nu
aleargă. Altele stau. Scriitor mare, da, și? De la 14 sep-
tembrie și pînă la 10 octombrie mă voi odihni citind.
Apoi, alte zece zile, să încerc să selectez niște poeme din
cele vreo trei sute de pagini de dactilogramă ce s-au adu-
nat? La ce bun? Nu mai am nici un cititor. Și totuși.)

și mama
rochiile ei de seară și parfumul chanel cinq
dopul de cristal atingînd fin lobul urechii

eu adormind mic ghemuindu-mă
eu un cercel pierdut
pe care-1 regăsea indiferentă


7

„am citit Lordul cel mititel
de nenumărate ori.“

lordul joacă ping pong cu moartea
livius, lordul cel plictisit, joacă ping pong cu moartea
lovește puternic
lovește precis
moartea e bătrînă
are din cînd în cînd retururi prea slabe

livius lovește cu toată forța
mingea se sparge
moartea e bătrînă și plinge

de unde altă minge?
mingile sînt scumpe -
ușor le vine lorzilor!

ea e numai moartea
o biată femeie în rochie de leșie
săracă moartea noastră, săracă, tinere lord!




[scris de mînă:]
10 septembrie 1987 - Viața ți cpera în secolul douăzeci,
pagini cutremurătoare, coincidențe, senzație de final și de
izbîndă. Eh, dac-aș avea eu talentul tău!


                                     Să scriu
                                     „te iubesc“?
                                     „Fii bărbată, Zoe!“

6

„și mama
mătase palidă în curtea morii“

Cu drag,
   FL Mugur

Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 3

PUNCTE DE REPER

Suplimentul României literare, nr. 18/4
mai 2012, cuprinde răspunsurile la între-
barea Cum citim pe Caragiale astăzi? Răs-
punsurile au fost de toate felurile și de toate
calibrele. Pornind de la respectivele răspun-
suri, îmi permit cîteva glose. Toate citatele și
trimiterile trimit la răspunsurile inserate în
acest supliment.
*
Parcurgînd răspunsurile, am constatat că pre-
domină interpretarea sociologică (chiar ideo-
logică), sub umbrela ideii, destul de labilă, la
îndemîna oricui (!): „Caragiale contempo-
ranul nostru“. Citirea doar „realistă“ covîrșește
și deviază substanța și sensul operei lui Ion
Luca Caragiale. Altfel spus, predomină lec-
tura extraestetică. Predomină lectura politică,
dependentă de o teză sau o prejudecată (Irina
Petraș). Asta din partea profesioniștilor, ce
să mai vorbim de cititorul de rînd, cît mai
există el.
   Vechiile clișee proletcultiste: „realism cri-
tic“, „satiră împotriva burghezo-moșierimii“
au fost înlocuite de clișeul „contemporanul
nostru“, care a ajuns un simplu înlocuitor.
*
„Lecturile diverse pe care textul caragialian le
suscită și astăzi nu sunt decît feșe ale lumii
noastre de ieri și de azi, definiții ale ființei
noastre lăuntrice. [Caragiale] ne definește cu
acuratețe starea morală, relieful ontologic și
caracterul“ (Iulian Boldea). „Exagerarea“ și
în interpretarea doar sociologică vine din
aceea că scriitorul clasic, recte Caragiale, își ia
materialul dintr-o lume puternic individua-
lizată istoric, social, etic, etnic, chiar, și se
trece cu vederea puterea (dar și scopul) lui de
generalizare. Eu sunt „imparțial ca tot româ-
nul“ și spun că toate acestea sunt „icoana“
omului universal și etern, dar care, parcă, nu
e făcut după chipul și asemănarea Domnului!

„Valabilitatea seculară a lui Caragiale se expli-
că nu neapărat și exclusiv prin încremenirea
românească într-un tipar anacronic, ci prin
capacitatea sa, rară, de a vedea categorial.
Ochiul său descoperă și reține umanul tipic și
repetabil. Decorul de epocă e simplu decor,
la care punerile în scenă pot renunța. [...]
carnavalul lumii - teatrul cu măști nenumă-
rate - reproduce nu o epocă, ci gesturi, ticuri,
relații omenești, neschimbate de secole [de
fapt de cînd e omul - I. P.]“ (Irina Petraș).
*
Dilemă: E bine și corect sau nu ca fiecare să
aibă un Caragiale al său? J)ați-mi voie! [...]
Din această dilemă^ putem ieși. Da! Dar, în
măsura în care se respectă fundamentul și spi-
ritul clasic ale operei și nu cădem în ,/xage-
rațiunD și în ,fandacsie“ din orgoliul origi-
nalității.
*
Nu întîmplător clasicul cultivă cu prioritate
tragedia și comedia (este inspirat de cele două

în anul 2012

Ionel Popa

muze surori, Melpomene și Talia). Catharsisul
și rîsul dăunează grav bolilor de tot felul.
*
Critica, mai de ieri, mai de azi, și-a propus
(inconștient?) să-l contrazică pe E. Lovinescu
în părerea lui despre opera lui Caragiale.
    E de mirare cum Lovinescu, cu pregăti-
rea lui clasică temeinică, a putut formula
ideea „inactualități“ operei lui Nenea lancu,
negîndu-i în felul aceste universalitatea.
*
Ion Luca Caragiale este clasicul în toate sen-
surile tari și slabe ale lexemului.
*
Caracterologia clasică înseamnă universali-
tate și perenitate; cea realistă o ilustrează pe
aceasta în circumstanțe istorice, sociale, etni-
ce. Clasicul creează tipuri umane universale;
realistul tipuri concrete, bine individualizate
istoric, social, temperamental. în limbaj mo-
dern (?!), clasicul creează arhetipuri, realis-
tul doar tipuri. Clasicul este atemporal, realis-
tul este temporal.
*
Universalul și eternitatea se exprimă, „se
întrupează¹¹ numai prin particular și tempo-
ral. De aici decurge „sentimentul actualității¹¹.
Numai prin particular și temporal putem
determina specificul fiecărui clasic dintr-o cro-
nologie.
*
Clasicul este un observator moral. Moralistul
este grefierul etic al vremurilor sale. El nu
gîndește și nu operează ca economistul, socio-
logul etc. Dar aceștia îl pot folosi. (Cf. Gelu
Negrea)
*
Clasicul nu are organul nici al utopiei, nici al
distopiei. Cel venit din realism, condimen-
tat ideologic, îl are. Meritul „realistului (!)“
Caragiale stă în abținerea de a concepe uto-
pii ca „remediu“ la realitate (cf. Marta Petreu).
Clasicul refuză (e incompatibil cu) visul, fan-
tezia (fantazarea), vizionarismul. El este un
cinic și sceptic. „Raționalist sceptic și cinic
[clasicul] nu vizează doar malformațiile mora-
le și de limbaj ale unei «societăți» în tranziție,
ci pe cele ale umanului însuși“ (Paul Cernat).
*
Ceea ce avem și trăim sau vedem pe sticlă
sunt caragialisme care concretizează istoric-
temporal pînă la grotesc defectele umane uni-
versale și perene, care merg pînă în ontologic.
*
Ca autentic histrion (în sensul etimologic al
cuvîntului), Caragiale poartă mai multe măști
atitudinale și creatoare.
*
Pînă și marile nuvele „naturaliste¹¹ și „fantas-
tice“ ilustrează, în ultimă instanță, tot trăsă-
turi umane universale și dintotdeauna: slăbi-
ciunea în fața celor două dimensiuni ontice
(și misterioase), Erosul și Thanatosul, șiplă-
cerea de a fantaza și explica realități care
depășesc imediatul rațional.
*
„Tabla de materii“ a clasicului poate fi ur-
mătoarea: prostia, îngîmfarea, lichelismul,
minciuna, bîrfa, zavistia, demagogia, corup-

ția, parvenitismul, lăcomia, vanitatea, po-
liticianismul, tranzacționalismul, moftul, cu
tipurile: mama, copilul, familia, amicul, func-
ționarul, bonjuristul, jurnalistul, familistul,
amorezul, adulterina, fanfaronul.
*
Avînd drept material didactic (de lucru) doar
opera lui I. L. Caragiale, se poate elabora (ar
fi trebuit scris pînă acum!) un tratat despre
fețele și tehnicile comicului. Mai așteptăm
teoreticianul!
*
Mergînd doar pe abordarea sociologică a ope-
rei lui Caragiale și aclamînd-o pentru „realis-
mul“ (veridicitatea, verosimilitatea) ei, putem
ajunge la aprobarea celor care l-au acuzat pe
Caragiale că a denigrat poporul român, cei
care l-au considerat ultimul ocupant fanariot,
care a rîs de tot ce este românesc. Aceeași ar
mai avea un argument: explicit sau implicit,
în oarecari împrejurări, omul și scriitorul
Caragiale s-a considerat superior tuturor scrii-
torilor români trecuți sau contemporani lui.
Vorba lui Mihai Zamfir, Caragiale a suferit de
„complexul superiorității“. Dacă ar fi să-i re-
cunoaștem o astfel de superioritate, aceea ar
fi de logică și limbă. Dar, numai alături de
Mihai Eminescu, contemporanul său.

In dorința lor de a argumenta „Ion Luca Ca-
ragiale contemporanul nostru“, unii au găsit
în opera lui elemente care anticipează exis-
tențialismul, absurdul, chiar postmodernis-
mul, toți uitînd că mai există clasicismul,
temelia trainică a oricărei literaturi (culturi),
uitînd că din clasicism, printr-o succesiune de
pro și contra, s-au născut toate teoriile, curen-
tele, ideologiile literare (artistice).

îndrăznesc să formulez o întrebare: cum se
face că ardelenii, față de care I. L. Caragiale a
avut cîteva ieșiri mai mult decît polemice, îl
percep mult mai aproape de esența lui literar-
estetică decît „sudiștii“? Evident că teza tre-
buie documentată printr-o cercetare de isto-
rie literară care să ducă mai departe, în
profunzime, unele încercări anterioare cu pri-
vire la circulația și receptarea operei lui
Caragiale de-a lungul timpului în spațiul tran-
silvan.
*
Nu din orgoliu național, ci bazat pe realita-
tea operei, repet și eu: I. L. Caragiale este un
clasic universal.
    întrebare, retorică acum, către ministrul
culturii (?!), către ICR, către edituri și tra-
ducători: cîte traduceri s-au făcut și tipărit în
limbi de circulație cu ocazia aniversării (160
de ani) și a comemorării (100 de ani) lui
I. L. Caragiale? Spectacolele, seminariile, sim-
pozioanele, conferințele, chiar înregistrate pe
suport ultramodern și arhivate, nu pot ține
locul contactului direct cu textul tipărit.

4 • APOSTROF

destructio


Poeme de Ștefan Bolea

cazi în groapa pe care mi-ai săpat-o
dacă nebunul strigă că nu există Dumnezeu, acesta se simte obligat să admită că nu există decât nebunie
al treilea ochi se activează când te lasă primii doi
nimic nou sub soare? asta s-o intoneze doar cei care sunt prea lași să-și exploreze america proprie
cine se scoală de dimineață ajunge mai repede în infern
cum îți așterne nessus cearșaful, așa vei dormi
vai de cei care înving, dacă învinșii sunt peoni
felcere, te va ajunge otrava propriei afecțiuni
rău cu rău dar mai bine fără bine
morții cu viii și viii cu morții
viața nu se compară cu moartea, nici moartea cu învierea
leagănul e prototipul dricului
nu vă fie teamă, morții nu mor, ci ne supraveghează dezaprobator
săbiei i-e silă de capul plecat, de aceea nu-1 taie
vorba dulce aduce efectul revigorant al unui analingus
dacă ai carte, ai parte de o viață plină de frustrări și privațiuni
fără dragoste, ura ar fi o greșeală
de ce ți-e frică scapi printr-un atac de panică
mai bine un porc fericit decât un sfânt căruia i se administrează cucută
atunci când scrii, pleznește în tine instinctul morții
la mariajul tău va cădea o bombă atomică
cei posedați cunosc coroana de spini a lui isus
dacă Dumnezeu te atinge cu vârful degetelor, diavolul te scobește cu fier înroșit
balaurul i-a cedat sfântului gheorghe pentru că recunoștea în el aceeași natură
dacă omori demonul, trebuie să-i împrumuți destinul
vrei să te arunci în prăpastie, vreau să mă cațăr înapoi pentru că am căzut demult
Dumnezeu a creat omul după chipul inamicului său
în grădina eden, șarpele a fost cel ispitit
după al doilea război mondial așteptăm apocalipsa în reluare
este absurd să crezi ce este absurd
sunt demonici cei care vor să fie Dumnezeu sau divini cei care vor să fie diabolici?
vrei să fii avocatul diavolului sau vrei să-l pui sub acuzare pe Dumnezeu?
hai să dăm mână cu mână cei cu inima mea păgână
mortul de la groapă se întoarce nuntaș


death is on the tv

chipul meu e o cameră de filmat care înregistrează în timp real și transmite semnalul la televizor
pe un canal barenboim dirijează a noua la berlin, îi tremură ochii când îmi întâlnește privirea
pe altul willem dafoe intră în călduri și pipăie violent o blondă când simte că intru pe fir
ridic din sprâncene și schimb exact când ronnie face al 13-lea break maxim
mai stau un frame, ebdon revine la masă, deși are nevoie de 22 de snookere
pe hbo se dă o versiune prelucrată a filmului titanic, în care leonardo dicaprio și kate winslet se salvează, vâslind curajos
până pe țărmul islandei
iar schimb, de data aceasta dinamo a ajuns în finala champions league și bate la scor realul, printre marcatori ronaldo
cu trei autogoluri
pe un canal unguresc se transmite în direct de la oslo ceremonia decernării premiului nobel pentru pace, a câștigat din
nou axl rose
pe otv s-a inaugurat un talk show filosofic - cu ajutorul unui spiritist peter sloterdijk îi ia interviu lui cioran
pe spice platinum se transmite un threesome cu ultimele mele gagici care încearcă să-l ațâțe pe rocco
distant, actorul italian și-o freacă zâmbind pe sub mustață
pe canalul 999 se transmite o piesă de teatru alegorică în care se joacă moartea mea
am râs atât de tare că televizorul s-a stricat


prejudecata adevărului

pământul este plat
maimuța - un produs secundar al evoluției umane
soarele - un neon de spital
stelele - păianjeni crucificați
adam și eva - doi demoni evacuați din infern
laptele este stricat
în inima mea un tanc trece peste incubatoarele din maternitate
o parte dintre colegii mei de generație sunt supraoameni cărora li s-au implantat în creier componente digitale
în parc șobolanii sparg alune în copaci și ți le scuipă în șapcă
pe mormântul tău cresc cu siguranță flori de plastic
fanfara militară face în continuare playback
nu există moarte
isus era culturist și avea acces la o tehnologie mai avansată ca a noastră
floarea-soarelui este o stație de emisie-recepție
studiul mișcărilor sale poate anticipa următorul atac al qaeda
trandafirii sunt microprocesoare branșate la resentimentele noastre
atunci când scrâșnești, floarea se îmbujorează
în laborator o echipă de la universitatea tehnică diseca leșul lui Dumnezeu


Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 5

    Vasile Gogea între
    iritare și expresivitate

Irina Petraș

CARTEA DE acum -
   Ofta iMOFTologia
sau ochelarii lui Nenea
lancu, ediția a n-a, re-
văzută și adăugită; cu
o prefață de Gheorghe
Grigurcu și o galerie
de portrete propusă de
Nicolae loniță, Cluj-

Napoca: Editura Grinta, 2012, 152 de
pagini - reia ediția din 2002 (eseu postfațat
atunci de Mircea Muthu), îi adaugă șapte
dintre moftemele publicate în serial în
Tribuna și o galerie de 22 de excelente por-
trete-caricaturi, obținute grație ploieștea-
nului Nicolae loniță, cel care a editat de
curând un album în trei volume, Caragiale
portretizat de graficieni de marcă din toată
lumea (cei care nu știu încă de el pot con-
sulta site-ul www.personality.com.ro).
   Mai întâi, să constat câteva coincidențe
de situare. Vorbind, în ultima vreme, des-
pre Eminescu și Caragiale, am identificat
în opera lor două repere ale începutului nos-
tru continuu. în prefața sa, Gh. Grigurcu
citește tabletele lui Vasile Gogea și, în
seama lor, vorbește despre „binomul con-
trastant Eminescu-Caragiale" al staturii
noastre identitate: „Primul termen ar cores-
punde laturii hard a sufletului național indi-
gen, grave, profunde, cu un ethos accen-
tuat, cel de-al doilea, laturii soft, neserioase,
superficiale, amorale. Să precizăm că nu e
vorba de-o criză, de un dezechilibru al
mentalității noastre intrinseci, ci de o com-
plementaritate, de un «echilibru între anti-
teze» ce acoperă o rezonabilă autocaracte-
rizare a fenomenologiei românești". Iar
Vasile Gogea scrie: „Vreau să spun că exis-
tă (folosind expresiile fostului meu profe-
sor de etică și estetică din studenție, Tudor
Cătineanu) două enunțuri esențiale pentru
definirea spiritualității românești: unul
de fundal și unul de relief Eminescu și
Caragiale le-au epuizat și gramatical, și ati-
tudinal". Nu sunt sigură că repartizarea
aceasta e fără rest și că nu are momente de
inversare a axului. Oricum, cu Eminescu ne
putem bate în piept apropo de înalta noas-
tră genialitate (scutiți de orice continuare),
iar cu Caragiale, ne putem scuza de orice
tare, el fiind de vină, cu patternurile sale
perfect mulate pe caracterul nostru, că nu
înaintăm (scutiți, din nou, de efortul orică-
rei ieșiri din tiparul păgubos). începuturile
pot fi pentru noi și temporar constructi-
ve, cu proiecte îndrăznețe și arhitecturi ine-
dite, dar, la fel de bine, pot să se pre-
schimbe în demolări și lamentări pe ruine.
Vasile Gogea instrumentează în iuțile și
deloc superficialele sale secțiuni această

stare intre. Mai spune Vasile Gogea și că
I. L. Caragiale nu e nici actual, nici actua-
lizabil, ci etern. Se referă, astfel, la arta sa
durabilă - „Nenea lancu a știut (și a simțit)
să scrie pe «portative» adecvate și despre
«lampionul» de la «lunion», și despre
«făclia de paște»". La miezul tare al valo-
rii estetice care acceptă interpretări variate
și se lasă adaptat la vremi și năravuri: „înțe-
legem mai exact aceste spuse ale lui
Ibrăileanu: «Caragiale nu va fi niciodată
inactual, sau cu totul inactual». [...] Nu e
nevoie să-l actualizam, deoarece există ceva
indestructibil în structura operei sale care
o determină să nu fie niciodată inactuală.
Acest ceva care ține de arhitectura interioară
(specifică și universală în același timp) a
sufletului omenesc îl califică pe Caragiale
(cu o formulă acreditată de Jan Kott, cu
referire la Shakespeare) drept «contempo-
ran», nu numai al nostru și nu numai în
prezent". Cam în același sens afirmam și eu
că nu există caragialism autentic decât în
lecturile inteligente ale operei sale.
   Lucrurile sunt atent explicate de la bun
început, dar e limpede că apartcurile lui
Vasile Gogea sunt, cum bine zicea Claudiu
Groza la lansarea cărții, „pentru oameni
deștepți". Vasile Gogea îl recitește pe Cara-
giale învârtejit, cu lansare mitraliată de co-
nexiuni surprinzătoare, în lanț de slăbi-
ciuni prinse necruțător în insectarul lecturii
sale critice, dar și de linkuri subtile spre
toate timpurile și modurile identitare:
„Simț enorm și văz monstruos - obișnuia să
spună Ion Luca Caragiale, cel pe care îl
vom numi în continuare, cu tandră vene-
rație, Nenea lancu [...] Așa cum, mai târ-
ziu, Mircea Eliade «a văzut» sacrul ascuns,
mascat, deghizat în profan, Nenea lancu
a cercetat, când cu umor, când cu sarcasm,
eternul uman în oceanul derizoriului ome-
nesc (prea omenesc, ar spune Nietzsche).
Dacă Mircea Eliade va găsi în ritualul ma-
gic procedura de trecere între sacru și pro-
fan, Nenea lancu a identificat moftul ca ele-
ment ultim constitutiv al unei metaforice
structuri atomice a derizoriului¹¹.
   Volumul extrage câteva secvențe din
cronicile la prima ediție. Am descoperit,
astfel, la Constantin Cubleșan o sintagmă
pe care sunt gata s-o împrumut, fiind ea
și premonitorie - cozerie pamfletară-, „Acest
tip de cozerie pamfletară se citește cu amu-
zament, cu interes și chiar cu iritare". In
2002, Vasile Gogea nu știa încă cât de re-
dutabil blogger va ajunge în 2012. Nici
că această formulă destinsă și responsabilă,
larg accesibilă și accesabilă pe întreg mapa-
mondul, îi va veni mănușă. Că pofta sa de
taclale subțiri va avea un extraordinar spa-
țiu de enunțare, iar generozitatea sa „de
breaslă" se va putea desfășura în largul ei.
Am găsit în dezinvoltura secțiunilor sale în
literatură și societate - rapide și cu schepsis,
punând punctul pe i, dar lăsând loc de în-
tors prin puncte de suspensie cu tâlc - pre-
misele comentariilor de pe blog. Așa pot

accepta chiar și adresarea cu „Nenea lan-
cu", la care mă crispasem în prima clipă.
Caragiale este partener de conversație și de
disecție, dar nu prin locurile comune ale
încremenitelor în proiect lecturi didactice,
ci prin secvențe din presă, din corespon-
dență, din operă, mai puțin cunoscute și
rareori frecventate de comentatori, ancora-
te deopotrivă în contemporaneitatea lui Ca-
ragiale și în timpul nostru. Aiuritoare pu-
nere în oglindă, cu acces atât la iritabilitate,
cât și la expresivitate. Ochelarii lui Nenea
lancu sunt instrument perfect de cercetat
la microscop, prin detalii infime, ori teles-
copic, de la distanța încheierilor etico-filo-
sofico-sociologice, societatea românească
de ieri și de azi. Multe dintre tablete intră
în dialog ori în polemică amicală cu exe-
geții lui Caragiale, de la Ștefan Cazimir
(„Pentru a răspunde la această întrebare îl
luăm drept «călăuză» pe profesorul Ștefan
Cazimir - cel din I. L. Caragiale față cu ki-
tschula [...], căci acesta are dreptate: „Ma-
halaua pe care a satirizat-o Caragiale e o
categorie sufleteascăf ba, mai mult, adaugă
Vasile Gogea, „moftangiul vine dintr-opw-
vincie a sufletului românesc. O «provincie»
și istorică și eternă, pe care nici o putere
din lume n-o va putea «ocupa» vreodată. O
«provincie» care «fierbe» mai ales în epo-
cile de tranziție, de «europenizare» așa cum
a fost și epoca lui Nenea lancu" -, și nu pe
„cel din Camera Deputaților, de astăzi,
unde face el însuși figură de personaj cara-
gialian") și Mircea lorgulescu (cu Marea
trăncăneală și vorbitul ca singură ocupație
„statornică și acaparantă") la Ion Vartic și
Nicolae Manolescu.
    Am reținut și relația cu moartea a lui
Mitică. Din perspectiva morții intravitale,
îl descriam altădată ca nemuritor trăind im-
ponderabil în „afacerea" cotidiană. Moartea
sa e tic verbal: „țațo, morf „parol! să mă-w-
gropiC „Ei, fugi că mor'T înfulecând la-
com, Mitică, întrebat ce face, răspunde:
„Mă apăr de moarte, monșer!". Vasile Go-
gea vede aici „secretul" „eternei contem-
poraneități a lui Nenea lancu: «apărându-
se de moarte», lumea lui (lumea noastră)
rămâne neschimbată. Pentru societatea ro-
mânească, nu mai e nevoie de un alt «ofițer
al stării civile» după Caragiale. Nunți, bote-
zuri, înmormântări, moșteniri, «rivulu-
ții»... toate se petrec, de o sută cincizeci de
ani, la fel pe aceste meleaguri. Nimic nu
clintește - din semnificațiile ei - replica lui
Mitică: «- Ce-ști copil?». Până la urmă, ăsta
pare a fi blestemul nostru: a nu vrea să
fii copil, a te apăra (cu orice mijloace) de
moarte, deci a nu te schimba. Numai deri-
zoriul este etern (trăncănitul, «trasul palme-
lor», înfulecatul)".
    Opera lui Caragiale e o „casă a oglin-
zilor" deformante preschimbate în „feres-
tre" prin care „poți vedea «afară», dar poți
- cu puțin curaj - să zărești și în abisul din
tine însuți. Și, de acolo, de undeva, Nenea
Anghelache, «cuminte», ne face cu ochiulC
încheierea cărții pune pe gânduri: „Sub
orice mască s-ar ascunde, frica pare să fie,
în universul literar al lui Caragiale, singu-
rul sentiment uman rezistent la coroziunea
moftului. Așadar, aș spune parafrazând, că
nu de Caragiale mi-e frică, ci de monumen-
talele lui frici mă cutremur N

6 • APOSTROF

    „Geometrii incendiate"

Ștefan Borbely

SENIOR INGENUU, neve-
rosimil de curat și de
vertical al vieții noastre
literare, octogenarul Geo
Șerban - care e departe de
a-și arăta vârsta, drapând-o
adolescentin în scenariul
multor excursii peste ho-
tare făcute în anii din ur-

mă - e, cu siguranță, cel mai bun și gene-
ros om pe care l-am întâlnit vreodată, fiind
incapabil de a ucide vreo muscă într-o breas-
lă unde vitriolul aruncat în ograda celuilalt
și imprecația sarcastică sunt regula jocului,
ca să nu mai vorbim de meteahna pur bal-
canică a invidiei și bârfei fără perdea, care
dobândesc la noi proporții pantagruelice.
O plimbare cu Geo Șerban prin Bucureștiul
caselor construite de Marcel lancu e o sursă
infinită de liniște și desfătare intelectuală,
tot așa cum sunt miile de informații pe care
le ține clasate în arhivă sau în memorie, din
rândul cărora câteva au o încărcătură afec-
tivă specială. Intre acestea, relațiile cu avan-
gardiștii constituie o prioritate, consolidată
și cu prilejul unor călătorii de documenta-
re în diferite locuri din Europa sau în Țara
Sfântă. Geo Șerban a rămas, sobru și pre-
venitor, alături de G. Călinescu atunci când
alții s-au lepădat de el sau l-au sufocat cu o
„dragoste“ oportunistă, a păstrat, în con-
diții de clandestinitate foarte periculoase
pentru vremea respectivă, manuscrisul Cro-
nicii de familie atunci când Petru Dumitriu
a plecat din țară și a lucrat în cele din urmă,
timp de o viață de om, în redacția Secolului
20 în anii de apogeu ai revistei, singurul
regret pe care-1 putem încerca în ceea ce-1
privește fiind acela de a fi scris și publicat
relativ puțin. Le-am tot spus, tuturor celor
care erau dispuși să asculte - mi-am spus-
o și mie însumi, luat mereu cu alte treburi,
socotite abuziv mai urgente -, că un volum
masiv, de „convorbiri^ ar trebui făcut cu
Geo Șerban, fiindcă izvorul pe care el îl
poartă în sine este absolut fabulos: aristo-
cratul foarte modern de pe Mântuleasa lui
Mircea Eliade știe o sumedenie de detalii
pe care nimeni nu le mai deține astăzi, dis-
cerne perfect între echilibru și exagerare și
- mai presus de toate - cunoaște ca nimeni
altul tactica și tacticile din viața noastră li-
terară, fiind martor de interior, participa-
tiv, la multe momente și scene esențiale.
   Geo Șerban i-a cunoscut pe toți prota-
goniștii literaturii române de după 1945 și
i-a judecat prin prisma unei raționalități
senine, ironice cu tandrețe și oarecum ludi-
ce, care nu s-a estompat odată cu trecerea
timpului, ci doar și-a asociat o înțelepciu-
ne modestă, decomplexată. Tot modestia
l-a făcut să nu iasă în față și să evolueze în
umbra prestanței pe care calibrul său cu
totul deosebit îl merită. A declinat, de pe
poziția aceleiași modestii, câteva tentative
de a-1 fixa printr-un dialog, o smerenie si-
milară marcând și coperta somptuosului
album evocator pe care l-a scos în 2011 la
Editura Hasefer, intitulat întâlniri cu Mar-
cel lancu, unde, dacă nu te uiți atent, nu-
mele autorului abia de se zărește, exilat
fiind pe verticala de sus a colțului din stân-
ga. Volumul, superb ilustrat și pus în pagi-
nă - în ciuda unor mici erori de corectură,
care-1 mai întristează pe ici-colo -, conți-
ne patru texte de prezentare semnate de

Geo Șerban, scrise nu monografic, ci alter-
nativ, cu diferite prilejuri, motiv pentru care
unele pasaje în mod inevitabil se repetă,
apoi textele estetice ale lui Marcel lancu
(arte plastice, desen, arhitectură, colegi de
generație și prieteni), publicate cu prepon-
derență în paginile Contimporanului, un
foarte succint set de scrisori trimise pe
adresa din Mântuleasa și, în cele din urmă,
patru texte cu caracter memorialistic (evo-
cări, interviuri) semnate de Ștefan I. Neni-
țescu, Ștefan Iureș, Vasile Grunea și Yvon-
ne Hassan, aceasta din urmă evocând cu
precădere colonia de artiști de la Ein Hod,
lângă Haifa, înființată de Marcel lancu în
1953, unde ajunge și Geo Șerban, după un
prim contact vizual din septembrie 1978 și
p vizită la locuința din Tel Aviv a artistului,
în total, așadar, volumul conturează pre-
misele unei monografii, care-și așteaptă în-
că autorul, momentele esențiale inventa-
riate fiind acela al înființării Simbolului în
1912 (oct.-dec.), al aventurii dada din
Ziirich-ul anului 1916, urmată de ruptura
dintre lancu și Tristan Tzara, apoi con-
structivismul „raționalismului viril“, de la
Contimporanul, prestat și pe fondul cam-
paniei de a scoate Bucureștiul arhitectural
din levantinismul decorativ al „neoromâ-
nismului“ înzorzonat și de a-1 propulsa în
funcționalism (lui Marcel lancu „i se dato-
rează Bucureștiul modern“, scrie în 1934
Dida Solomon, pentru ca, doar peste patru
ani, E. Relgis să-l elogieze pe lancu pentru
efortul de a fi scos capitala din gustul unui
„mare sat oriental“), și nu în ultimul rând
circumstanțele tragice ale obligației de a
părăsi țara în 1941, după ce legionarii
i-au ucis un cumnat.
   E semnificativ că Marcel lancu iese foar-
te așezat și stabil din radiografia admirativă
a lui Geo Șerban, ca efect, desigur, al rațio-
nalismului cumpătat al autorului, combinat
cu prestanța internațională reală, incontes-
tabilă de care lancu se bucură până la sfâr-
șitul vieții. E un uriaș care a făcut istorie,
Iară de care istoria artelor secolului XX nu se
poate scrie; pe de altă parte, e mărturisitorul
unei detașări de sine sobre, specifice oame-
nilor care se știu realizați și apreciați ca
atare, pe care Marcel lancu îl remarcă, de
altfel, și la Brâncuși, retras ca un înțelept
antic în ruralismul paradoxal al atelierului
său parizian. De regulă, amintirile unor
desțărați români sunt resentimentare, orgo-
lios-revendicative, saturate de sinusoidale
sibilinice și lovituri sub centură, chiar și
atunci când respectivul se bucură de un pres-
tigiu internațional pe care nimic vitriolant
de acasă nu îl poate coroda. Nimic de acest
fel la Marcel lancu, și e formidabil că e așa,
dacă ținem cont de faptul că faza sa de crea-
ție amplitudinară - cea din momentul naș-
terii mișcării dada și a operei interbelice
bucureștene - e, în mod inevitabil, marcată
de insurgență, campanii justițiare sau de
rupturi, două fiind, sc pare, esențiale la
Marcel lancu sub aspect existențial: ruptu-
ra de Tzara, devenită adversitate, și despărți-
rea tragică de Urmuz (necunoscut perso-
nal), la o vârstă încă neîmplinită. Omul și
arta sa erau intense, tumultuoase, fără în-
doială, pe lângă aportul, de asemenea preg-
nant, de noutate antidecadentă, antilevan-
tină, într-un București unde nostalgia ținea
loc de stil, iar bățoșenia de virilizare isto-
rică. Schimbările sociale de după 1918, atât
în capitală, cât și în Transilvania, de pildă
(tui text de-al lui Marcel lancu incriminează
„incultura^ arhitecturală a noilor comandi-
tari brașoveni, porniți să atenueze prin

neoromânism înzorzonat atmosfera de Mit-
teleuropa), favorizează „ipsosăria“ exce-
dentară a fațadelor, decorativismul suprali-
citării „zorzoanelor“ și a detaliilor, în timp
de lancu scrie, negru pe alb, că „estetica
este plaga arhitecturii^ pledând vehement
pentru „cerebralizarea senzației vizuale“,
pentru „construcții intelectuale^ sobre,
raționale, în detrimentul „simțirilor^ psiho-
logizante, rostul arhitecturii fiind acela de
a remodela un oraș prin intermediul unui
„raționalism virii simplificator, unde locul
„arabescurilor" este luat de geometrie. De
altfel, aceasta e și esențializarea pentru care
este apreciat de cei din jur. De pildă, Ion
Barbu scrie despre „geometriile incendia-
te" ale lui lancu, Lucian Blaga despre „zig-
zagurile de fulger" din opera sa - mai ales
plastică -, în timp ce, mai avântat, Victor
Eftimiu găsește la el „focuri de aur ce zac
în sufletul fiecăruia", alții mergând până la
„castitatea sublimă" a clădirilor proiectate
de el (ar fi fost bine dacă toate imaginile
reprduse în album ar fi avut legende expli-
cative...) sau la „straniile dogorâri de in-
fern" ale unei arte în care se întrevede „su-
râsul amar și feroce al lui Nietzsche".
   Geo Șerban e salutar în a sesiza distinc-
ții esențiale (ca de pildă aceea dintre „ex-
travaganță" și „inventivitate" în percepția
despre dada a lui Marcel lancu) sau în a re-
constitui contexte, cea a Institutului Cul-
tural de pe lângă Templul Coral din 1936
încolo așteptându-și încă monograful. A
fost ceva esențial pentru viața artistică și
literară bucureșteană interbelică, studierea
lui impunându-se extensiv. Tot Geo Șerban
vorbește despre o reîntoarcere a figurati-
vului în plastica lui Marcel lancu sub influ-
ența Orientului (după exil), ceea ce-i de
asemenea de reținut. Și mai sunt în carte o
sumedenie de detalii și intuiții remarcabile,
esențiale, unele fiind în stare să răstoarne
percepții comune și prejudecăți. De pildă,
antilevantinismul bucureștean avangardist
al perioadei interbelice, care făcea furori,
împreună cu ofensiva virulentă împotriva
decorativismului și a „zorzoanelor" într-o
epocă „de tranziție" de la „satul mioritic"
la modernitate; mă întrebam, citindu-le,
ce-ar spune Marcel lancu despre țigodele
care ne încântă astăzi într-o civilizație
manelizată? Apoi, informația pe care o fur-
nizează lancu (p. 217, în interviul luat de
Vasile Grunea) despre nașterea cuvântului
„dada", în răspăr cu mitul despicării la
întâmplare a dicționarului sau al faptului că
totul s-ar fi petrecut la Cabaret Voltaire.
Celebra onomastică a avut loc, de fapt, la
cafeneaua „Bellevue", în plină zi (la „Vol-
taire" se mergea seara...), Tzara oprindu-se
la cuvântul dada după epuizarea altor op-
țiuni posibile, din cauza rezonanțelor sale
de infantilizare. „Ceea ce ne-a frapat pe toți
- spune lancu - și pentru care cu toții am
aplaudat, este că acest cuvânt are ceva din
naivitatea și ceva din primordialitatea, din
începuturile culturii omenești. E un cuvânt
care se leagă cu viața de copil, cu naivita-
tea, dar și cu adevărul." Câteva pagini mai
încolo (222), tot Marcel lancu spune că
dada a fost conceput ca un program anti-
violent, de implicare umanitară, opus în-
demnului futurist de a demola muzee, miza
fiind transnaționalul, adică universalismul:
„De aceea am făcut noi, în timpul Dada,
artă abstractă, pentru ca ea să creeze o
limbă pe care s-o înțeleagă întreaga ome-
nire, o limbă artistică comună.“.

Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 7

        Sub lupa memoriei


    Georges Sorel,
    profet al violenței
    Marxist jansenist ori sociolog protofascist?


Vladimir Tismăneanu

Tema violenței politi-
ce este din nou, se pa-
re, la ordinea zilei, ido-
latrizat sau demonizat,
aclamat sau denigrat, pro-
fetul violenței care a fost
Georges Sorel continuă
să fascineze. Ideile sale,
deliberat incandescente și
heterodoxe, trebuie exa-

minate cu grijă și cu prudență sau, spre a
relua o imagine a lui Vladimir Streinii
scriind despre un alt gânditor iconoclast, cu
circumspecția cu care te apropii de posibile
otrăvuri. A denunțat ceea ce el numea ilu-
ziile progresului și a anunțat o izbăvire apo-
caliptică prin repudierea compromisurilor
liberale și năruirea democrațiilor occiden-
tale. Marxist jansenist cum l-a numit Leszek
Kotakowski ori sociolog protofascist, a fost
un etern rebel, un adept al distrugerii unei
lumi pe care o privea drept materializarea
Păcatului, a injustiției și a mediocrității.
Editura Humanitas publică acum, în co-
lecția „Zeitgeist“, cea mai faimoasă carte a
lui Sorel, Reflecții asupra violenței.
   Intr-adevăr, dintre toți gânditorii care
s-au ocupat de problemele politice, legați
de tradiția marxistă, niciunul nu și-a păstrat
mai mult timp actualitatea - cel puțin la
această răspântie a anarhiei cognitive -
decât filosoful politic francez Georges Sorel
(1847-1922). Scriind la începutul secolu-
lui, el a înțeles mai bine decât mulți din-
tre socialiștii oficiali ai perioadei, ostatici ai
unei paradigme evoluționiste, că indivizii
nu se angajează în politică de dragul unor
demonstrații carteziene, ci datorită imagi-
nilor vii, atractive, magnetice, care le pot
structura universul mental. E limpede că el

s-a înșelat în privința valorii universale a
mitului grevei generale. Nu mai puțin ero-
nată este părerea lui cu privire la virtutea
sanctificatoare, catartică, a violenței prole-
tare. însă un lucru l-a intuit corect, iar in-
tuiția lui era, evident, nemarxistă: puterea
mitului ca discurs sau poveste a originii,
mișcării, direcției, ca sursă a mândriei celor
fără de privilegii, balsam pentru șinele umi-
lit. Miturile nu sunt descrieri banale ale so-
cietății visate, ci îndemnuri la acțiune. Sau,
cum spune Sorel: „Mitul nu poate fi res-
pins, pentru că, în esență, este identic cu
convingerile unui grup, fiind expresia aces-
tor convingeri în limbajul mișcării; în con-
secință, el nu poate fi analizat pe părți care
ar putea fi aduse în planul descrierilor is-
torice“.
    Ideile lui Georges Sorel au exercitat o
influență majoră asupra fascistului Benito
Mussolini și leninistului Antonio Gramsci,
doi revoluționari ai secolului XX, cu con-
vingeri radical diferite în numeroase pri-
vințe, dar uniți la capitolul aversiunii în
raport cu valorile și instituțiile burgheze.
Ambii au insistat asupra rolului crucial al
mitului în politica modernă. Lenin, se știe,
și-a bătut joc în public de ideile lui Sorel;
el împărtășea totuși cu scriitorul francez ura
față de valorile burgheze și cultul violenței.
Sorel, la rândul lui, a aplaudat revolta bol-
șevică, a atacat violent încercările Occiden-
tului de a izola Rusia Sovietică și chiar a
sfârșit un articol intitulat In apărarea lui
Lenin cu următoarele cuvinte dramatice:
„Blestemate să fie democrațiile plutocrate
care înfometează Rusia! Sunt doar un
bătrân a cărui viață se află la cheremul acci-
dentelor minore, dar dați-mi voie, înainte
de a coborî în mormânt, să asist la umili-

rea arogantelor democrații burgheze, astăzi
rușinos de triumfătoare^.
    Isaiah Berlin a caracterizat filosofia mi-
tului politic concepută de Sorel drept para-
digma majoră pentru înțelegerea epocii
noastre: „Pentru Sorel, funcția miturilor nu
e aceea de a domoli energiile, ci de a le di-
recționa și a îndemna la acțiune. Ele fac
acest lucru prin faptul că întrupează o viziu-
ne dinamică asupra vieții, cu atât mai con-
vingătoare cu cât e irațională și, de aceea,
nesupusă criticilor și refuzului universitari-
lor înfumurați“. Mitul are funcția de a crea
„narațiunea unei stări de spirit“. Roman-
tismul politic este de negândit în absența
mitului.
    în viziunea lui Sorel, miturile politice
„nu sunt descrieri ale lucrurilor, ci expresii
ale unei hotărâri de a acționa“. Nu impor-
ta veracitatea, ci credibilitatea lor, capaci-
tatea de a inspira entuziasme, pasiuni și ilu-
minări colective. Așa a conceput Lenin
partidul bolșevic ca avangardă revoluțio-
nară, așa a conceput Hitler „revoluția ra-
sială“, ca respingeri ale lumii existente în
numele unei promisiuni de a întemeia co-
munitatea purificată și de a aboli distanța
dintre imanență și transcendență. Experi-
ențele catastrofice ale veacului al XX-lea au
arătat unde duc asemenea himere. Ceea ce
impune necesitatea de a cunoaște origini-
le, dinamica și efectele lor dacă dorim să
înțelegem cum sunt posibile asemenea apo-
caliptice naufragii. Un homme averti en vaut
deux.

PS: Marx spunea că istoria se repetă. Mai
întâi tragedie, apoi farsă.


        Cărți primite la redacție


• Frontieriștii: Istoria recentă in mass-media, de
Brîndușa Armanca (ediția a doua, revăzută și
adăugită, București: Editura Curtea Veche,
2011), este o carte de învățătură pentru stu-
denții de la jurnalistică, la prima vedere. O
carte despre trecutul nostru recent, socialist, și
despre costurile lui în vieți umane, despre
oamenii care au încercat să treacă granița și, fie
au reușit, caz fericit, fie nu, și în ce fel și-au
plătit nereușita: înecați în Dunăre, împușcați
cînd încercau să treacă granița, returnați după

ce au trecut-o etc. Reconstituirile au fost făcute prin mijloacele de
investigație jurnalistică, prin interviu, mărturii, coroborare de
informații etc. Autoarea reconstituie cîteva cazuri celebre, cum ar
fi acela, destul de misterios, al Nadiei Comăneci, care a trecut gra-

nița în 1989, sau cazul formației Phoenix, care a ieșit din țară cu
camionul. Emoționante sînt nu numai fragmentele de interviuri
cu celebrități, de exemplu cu Banu Rădulescu și cu loan Holender,
ci și documentarele pe cazurile unor anonimi, oameni de la talpa
țării care nu au mai putut îndura situația din patria devenită comu-
nistă și au plecat, cu riscurile de rigoare; de exemplu, pentru aceia
care treceau Dunărea înotînd, că se vor îneca în Dunăre, ceea ce
s-a și întîmplat, nu de puține ori, după cum rezultă din documen-
tele reproduse în carte. Cartea se citește ușor și poate fi folosită ca
un manual din care scoatem regulile investigației jurnalistice de
teren. Prin substanța ei însă, este intr-adevăr o carte de istorie a
nu de mult decedatului sistem comunist. Am citit-o cu o strîn-
gere de inimă și pentru că am avut frontieriști în familie, și pen-
tru că e vorba despre întîmplări dureroase în sine. (M. P.)

8 • APOSTROF

opera scriitorului Beke Gydrgy (1927-
2007) în capitolul „Literatura reportaju-
lui". Cei care cunosc activitatea scriitoru-

lui-reporter îi dau dreptate istoricului literar
care afirma în 1996 că Beke este „cel mai
productiv dintre toți scriitorii maghiari din
România, care adună imagini, chipuri de
oameni și fapte de pe o arie geografică
foarte largă, cuprinsă între podișurile Tran-
silvaniei, câmpia Bărăganului, Moldova și
apele Dunării". Din cei optzeci de ani de
viață, a petrecut douăzeci și patru în ținu-
tul natal numit Trei Scaune, care păstrează
memoria Revoluției de la 1848, iar apoi
douăzeci și doi de ani a servit la București,
a lucrat șaisprezece ani în capitala Ardealului,
iar la șaizeci și doi s-a mutat la Budapesta.
    în prima parte a carierei sale, activita-
tea literară a lui Beke se caracterizează prin
căutări instinctive. Cutreiera țara, căuta
„oameni și locuri". Punctele sale de refe-
rință au fost valorile umane și morale pe
care le-a dobândit în Secuime, în pământul
său natal. în anii căutărilor a încercat mai
multe genuri literare (schiță, nuvelă, ro-
man, teatru etc.). Traducerile sale din auto-
rii clasici și contemporani români pot con-
stitui și în sine o operă de mare anvergură.
Pe lângă traducerea unor opere de Dinicu
Golescu, Jean Bart, Zaharia Stancu, Petre
Sălcudeanu, Ion Brad etc., în anul 1972 a
publicat un volum de interviuri, apărut în
îimbile maghiară și română (Tolmâcs nelkul/
Fără interpret), care conține 56 de convor-
biri despre legăturile literare româno-ma-
ghiare. De altfel, el este primul care a adu-
nat și a selectat aforisme românești (A kd
bolcsessege a kemenyseg, 1976; Kagylok ten-
gerzugăssal, 2001).
    Analizând traiectoria ascendentă a ca-
rierei sale, pe care aș numi-o perioada pere-
grinărilor conștiente, criticii lui Beke su-
bliniază că acesta reușește să ajungă cu
o ușurință și naturalețe debordantă pe
aceeași lungime de undă sentimentală și
spirituală cu oamenii pe care îi prezintă în
reportajele sale. îi descoperă aparent din
întâmplare, însă în realitate toate faptele
reflectate de Beke au un scop precis, o
finalitate determinată. „Am rătăcit destul
fără a avea un plan anume“ - mărturisește
ulterior, descoperind că timpul și posibi-
litățile trebuie folosite cu chibzuință. în
cele ce urmează, putem fi martorii „acce-
lerării" activității sale de scriitor și repor-
ter, rezultând într-o productivitate care îl
ridică peste colegii săi de breaslă. Pe lângă
capacitatea sa de muncă extraordinară,
opera sa este datorată și persoanelor de
diferite naționalități pe care le intervie-
vează și care se deschid cu ușurință în fața
lui. Nu este vorba numai de abordarea
jovială a oamenilor, care insuflă încrede-
re, ci mai ales de capacitatea empatică de
a se identifica cu soarta altora.

Peregrinările! lui
Beke Gyorgy
în timp și spațiu
Cseke Peter

    Toate genurile pe care le abordeză, toate
scrierile pe care le publică poartă trăsătu-
rile acestei viziuni literare. în structura re-
portajelor sale apar elemente diferite, pre-
cum descrierea, publicarea de documente,
viul grai și reflecțiile scriitoricești. Alegerea
reportajelor care apar în același volum re-
flectă de asemenea un mod conștient de
creație. Prin urmare, volumele despre pere-
grinări s-au constituit într-o serie care su-
gerează un plan bine gândit. De fapt, între
cărțile despre peregrinări și ansamblul ope-
rei sale există aceeași strânsă interdepen-
dență.
    în timp ce unii dintre criticii săi i-au re-
proșat lipsa modului de abordare reporte-
ricesc din romanele sale, alții au descoperit
cu bucurie virtuozitatea scriitorului în re-
portajele sale. într-adevăr, volumele sale de
peregrinări poartă pecetea experienței acu-
mulate în cursul scrierii schițelor, nuvelelor
și romanelor, al activității de traducător
pe care a depus-o. Din această cauză, aces-
te volume transmit un mesaj care are valen-
țe estetice. Operele sale sunt unice prin des-
crierea prezentului și trecutului locurilor pe
unde a trecut, prin bogăția de informații
adunate, prin reflectarea fidelă a realității și
a spiritului locului, astfel încât îndeamnă,
prin caracterul lor de „totalitate subiectivă",
la umplerea golurilor din cercetările lega-
te de istoria națiunii maghiare.
    După cum formula bunul său prieten,
regretatul Fodor Sândor, peregrinările lui
Beke au avut în acea perioadă valoarea unui
adevărat recensământ neoficial. Cele opt
volume ale peregrinărilor lui Beke apărute
la Editura Mundus din Budapesta {Baran-
golăsok Erdclybcn) sunt originate în perioa-
da petrecută în România. Toți cei care l-am
întâlnit pe Beke în 1988-’89 am putut ob-
serva o schimbare esențială de viziune în
modul său de lucru. Un element important
al acestei viziuni - dincolo de nedreptățile
suferite - a fost lepădarea de iluziile tre-
cutului.
    Așa cum aflăm din jurnalul publicat sub
titlul A lândzsa hegye (Vârful suliței) (Bu-
dapest - Ungvâr: Apâczai Kdnyvmuhely -
Intermix Kiado, 1993), nu a renunțat la
scris nici după infarctul suferit în urma șica-
nelor la care a fost supus de Securitate după
apariția volumului Boltivek tehcrbirâsa (în-
semnări din Maramureș și Satu Mare).
    După infarct a lucrat la bibliografia ad-
notată a ziarului Nepi Egyseg (Unitatea po-
porului), apărut în Brașov și apoi la Sfântu-
Gheorghe, în redacția căruia și-a făcut
„ucenicia". în acest timp de reflecții a re-
descoperit istoria maghiarimii transilvăne-

ne din perioada 1944-1947, fapt care l-a
îndemnat la realizarea unui bilanț reflectat
în romane autobiografice.
   Reportajele care au urmat poartă pece-
tea sentimentului că soarta i-a dat încă o
șansă după ce s-a refăcut în urma infarc-
tului. Nu se gândește să părăsească țara de-
cât în ultima perioadă a dictaturii, atunci
când în România a devenit din nou impo-
sibilă tipărirea numelor maghiare ale loca-
lităților. Ceea ce a făcut totodată imposi-
bilă continuarea seriei volumelor despre
peregrinări.
   Istoricul maghiar Borsi-Kâlmân Bela,
originar din Seini, a trecut în revistă locu-
rile copilăriei sale, așa^ cum apar în ediția
din 1998 a volumului însemnări din Mara-
mureș și Satu Mare. în volum nu există
nicio informație greșită și nicio argumen-
tație falsă. Elaborarea detaliilor și structu-
ra generală a operei creează impresia unui
ton unitar, astfel încât construcția are o ba-
ză solidă. Frazele se succed în mod firesc,
iar textul este atât de coerent, încât iscă în-
trebarea: este oare textul din 1998 diferit
de cel din 1983? Concluziile lui Borsi-Kâl-
mân sunt cu siguranță valabile pentru în-
treaga ediție nouă a operei:

   Este de înțeles dacă un autor profită de oca-
   zia reeditării operelor sale pentru a-și cize-
   la stilul, a-și întări argumentele, a clarifica
   unele detalii. Este de înțeles dacă include
   teme, analize și interpretări noi, pe care nu
   le poseda în momentul primei publicări,
   care au fost interzise de cenzor sau la care
   - așa cum s-a întâmplat în ultimul deceniu
   al „epocii de aur“ ceaușiste - a renunțat de
   bunăvoie din motive evidente. [...] Este de
   asemenea de înțeles dacă omite secvențe (de
   exemplu cele care amintesc de mentalitatea
   anacronică a construcției societății socialis-
   te) despre care presupune că nu interesează
   cititorul de astăzi. însă prin aceasta comite
   involuntar o nouă culpă: mutilarea textului
   erodează caracterul de document de epocă
   al operei, în ciuda faptului că fiecare ciclu
   consemnează două date de apariție (anul
   primei publicări și anul revizuirii). (Egy cr-
   delyi iro-riporter nyomdokain, Kortârs, 1999,
   p. 6, 100-105)

în concepția lui Borsi, valoarea și autenti-
citatea operei ar fi crescut dacă autorul ar
fi găsit metode de a semnala - cu ajutorul
microfilologiei - locul și proporțiile modi-
ficărilor din text. Acest lucru ar fi fost util
și pentru că majoritatea volumelor de pere-
grinări au avut și „variante de sertar".


Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 9

            O poetică a romanului


            românesc modern



Carmen-Elena Andrei

PROLIFICA PERIOADĂ a începuturilor ac-
tivității publicistice a lui Nicolae Balotă
demonstrează, pe lângă impresionanta eru-
diție, anvergura culturală și elevația spiri-
tuală, și o altă calitate a criticului, la fel de
importantă, credem noi: acribia în aborda-
rea tuturor domeniilor literaturii. Critica,
poezia și proza, dar și teatrul, cu implica-
țiile fiecăruia dintre aceste sectoare, intră în
preocupările tânărului redactor al revistei
orădene Familia, articolele sale publicate
aici, dar și în alte reviste de cultură ale vre-
mii, oferind o bază teoretică solidă și coe-
rentă, chiar dacă preocuparea criticului nu
era, în mod declarat, aceea de a fundamen-
ta o estetică proprie.¹ Ne propunem, în cele
ce urmează, să readucem în atenție ideile
exprimate de Nicolae Balotă în legătură cu
factorii ce puteau să influențeze, în perioa-
da șaizecistă, starea romanului românesc,
într-o epocă în care căutarea unor formule
ce doreau să faciliteze metamorfoza nece-
sară a romanului era atât de evidentă, Ni-
colae Balotă construiește un demers teo-
retic inedit și incitant, având ca punct de
plecare relația romanului cu miturile.²
   Nu credem că există critic preocupat de
evoluția romanului care să nu-și fi pus pro-
blema cauzelor proteismului acestei specii,
calitate pe deplin demonstrată de-a lungul
istoriei sale. Nicolae Balotă ne oferă o ine-
dită analiză a caracterului contradictoriu ce
generează tensiunea interioară a scrierii ro-
manești, chiar dacă specia în sine este con-
siderată cea mai lentă în adaptarea la noile
tipare. Elementul de noutate ni-1 relevă ur-
mătoarea frază: „Fapt e că putem consi-
dera romanul din zilele noastre specia lite-
rară prin excelență antinomică⁴⁴.³ într-un
studiu pe care Nicolae Manolescu l-ar fi
considerat un exemplu de „critică inten-
sivă⁴⁴⁴, Nicolae Balotă ne oferă una dintre
cele mai concentrate, dar și cele mai inci-
tante perspective asupra romanului con-
temporan. In concepția sa, caducitatea
romanului rezidă tocmai în esența sa anti-
nomică. Optsprezece perechi antinomice

1. Nicolae Balotă a publicat, în perioada 1965-
1979, peste șase sute de articole de critică
și eseuri dedicate fenomenului literar româ-
nesc în toate revistele de cultură ale vremii
(cele mai multe în România literată, lucea-
fărul, Familia, Tribuna și Steaua).

2. Cf. Nicolae Balotă, Romanul în lumina mi-
  turilor (i), Familia, nr. 8, aug. 1967, p. 14;
  Mitologie și romanesc, Familia, nr. 11, nov.
  1967, p. 16; Timpul mitic și romanul mo-
  dern, Familia, nr. 12, dec. 1967, p. 16.

3. Nicolae Balotă, Antinomiile romanului con-
  temporan, Familia, nr. 10, oct. 1967, p. 11.
  Toate citatele referitoare la problema anti-
  nomiilor au fost preluate din acest articol.

4. Cu referire la articolul „Arghezi vechi și
  nou“, semnat de Nicolae Manolescu în Ro-
  mânia literată, nr. 22, 29 mai 1980, p. 9.

definește criticul, unele elocvente prin în-
săși numirea lor, asemenea unor axiome,
altele însă neașteptate și necesitând un ghid
de comprehensiune din partea autorului.
   1.     Real și nonreal. Prima surpriză a citi-
torului este mutarea centrului de greutate
al realismului dinspre romanul secolului
al XlX-lea spre cel al secolului al XX-lea, ex-
plicată prin „obsesia documentarului⁴⁴, apa-
naj al celui din urmă. Criticul oferă și un
exemplu surprinzător prin romanul decla-
rat antirealist al lui Robbe-Grillet, căruia îi
reproșează chiar obediența față de realul
senzorial. însă cea mai interesantă consi-
derație ni se pare cea referitoare la aparte-
nența romanului contemporan la un alt soi
de realitate romanescă, cea a cuvântului
(eternul laitmotiv al ideației lui Nicolae
Balotă), diferită de cea epică, a lumii feno-
menologice. întrebarea retorică din final:
„Lumea cuvântului nu este și ea o realita-
te?⁴⁴ trebuie citită, desigur, ca o invitație la
meditație, la o redefinire chiar a concep-
tului de realism.
   2.     Prezentare-nprezentare. Cel de-al doi-
lea termen al perechii antinomice pare des-
lușit, „reprezentarea⁴⁴ realității fiind un con-
cept destul de transparent. în legătură cu
primul însă, Nicolae Balotă crede că roma-
nul conemporan încearcă accesul la moda-
litățile prezentării, vorbind despre lucruri
nu din afara lor, ci din interiorul lor. Cri-
ticul va reitera aici una dintre convingeri-
le sale nu numai privind esența noului ro-
man, dar și cea a criticii contemporane.
Lăsând deschisă oportunitatea altor posi-
bile interpretări, el încheie din nou cu o
interogație cu caracter retoric: „Este cu
adevărat creator cel care joacă rolul crea-
torului atotvăzător [...] sau cel care renun-
țând la acest rol caută să determine creația
să se prezinte de la sine?⁴⁴
   3.     Perechea antinomică Conștiință și rea-
litate se bazează pe o altă subtilă dihoto-
mie: „roman vorbitor⁴⁴ - „roman mut⁴⁴. în
noul roman, vocea auctorială se estompea-
ză (aplicând o strategie a tăcerii), iar con-
știința este substituită cu ajutorul unor noi
maniere de a sonda psihicul uman: com-
portamentismul, configuraționismul, psiha-
naliza ș.a.
   4.     Epic și nonepic. Deși consideră că ro-
manul nonepic a fost încercat încă de ro-
mantici, Nicolae Balotă acordă totuși credi-
tul instaurării acestei formule romancierilor
secolului al XX-lea. Beneficiul renunțării la
prerogativele epicului (anecdoticul, intriga
etc.) este acela că „O arhitectură non-epică
poate utiliza tehnici diverse: a juxtapune-
rii, a contiguitătilor, a asociațiilor, tehnica
serială și altele⁴⁴, ceea ce, în opinia criticu-
lui, nu atrage după sine pieirea romanului,
ci, dimpotrivă, revigorarea sa.

   5.    Sens și nonsens. „A face văzute sem-
nele prin obscurizarea semnificațiilor este,
poate, tendința esențială a artei moderne⁴⁴;
iată propoziția-cheie a acestei demonstrații.
Răsturnării raportului semn-semnificație,
Nicolae Balotă îi asociază o substituire de
ordin ontologic, marcată de dominația unei
lumi a accidentelor, a nesemnificativului,
pe care romanul contemporan o promo-
vează.
   6.    Identitatea și nonidentitatea realului și
a raționalului. Din acest punct de vedere,
cel care intuiește posibila iraționalitate a
realului este, în opinia lui Nicolae Balotă,
Dostoievski, însă abia în romanul contem-
poran această nouă perspectivă devine pro-
gramatică și operațională pentru scriitori.
Perechea antinomică nu mai funcționează
însă în cazul „realității romanești⁴⁴, cea din
interiorul operei, care își este sieși suficien-
tă, consideră criticul.
   7.    Identitatea și nonidentitatea lumii și
limbajului. Această antinomie este evident
generată de convingerea criticului că lim-
bajul romanului reprezintă o realitate în
sine - considerată trăsătură dominantă a
romanului contemporan. „Romanul e un
univers discursiv⁴⁴, afirmă Nicolae Balotă;
iar această lume nominală este cea care în-
dreptățește însăși existența operei: „Reali-
tatea pentru romancier e, ca și pentru orice
artist, un cosmos metaforic⁴⁴. Observația
cea mai pertinentă a acestui paragraf o re-
prezintă însă cea referitoare la adevărata
revoluție în limbajul romanului, care nu se
produsese încă (spre deosebire de alte arte
sau chiar de poezie) și care, în viziunea cri-
ticului, avea să apară doar prin perseverența
în păstrarea antinomiei lume-limbaj, și nu
prin încercarea de a o reduce la unul dintre
termenii săi.
   8.    Agonia și triumful imaginarului. Dez-
voltarea unor curente ideologice și literare,
precum fenomenologia și suprarealismul, a
atras după sine crearea unei polarități exce-
sive în privința rolului ficțiunii în roman,
în opinia lui Nicolae Balotă, deși partiza-
nii imaginarului erau mai aproape de con-
diția însăși a romanului ca operă de ficțiu-
ne, în mod paradoxal, salvarea imaginarului
vine de la marii săi opozanți, precum sen-
zualiștii, neorealiștii sau obiectiviștii, a că-
ror ancorare excesivă în real a condus la de-
monetizarea acestuia, și deci a deschis noi
căi de afirmare imaginației creatoare. „Vă-
zul dus la granițele sale poate fi născător de
viziune⁴⁴, conchide criticul metaforic.
   9.    Moartea personajului - nașterea roma-
nului-personaj. Estomparea granițelor indi-
vidualului, tendința spre exprimarea unui
eu difuz, având drept consecință „consti-
tuirea unui nou organism uman indivizi-
bil⁴⁴, este acceptată de către Nicolae Balotă
ca una dintre tendințele majore ale noului

10 • APOSTROF

roman, care va duce la mutația exprimată
prin această antinomie.
   10.    Patos și apatie. Scurta demonstrație
a criticului se centrează pe ideea că, în pofi-
da tuturor încercărilor de de-sentimentali-
zare, de negare a afectivului ale unor ro-
mancieri contemporani, singura înnoire cu
adevărat posibilă, din acest punct de vede-
re, este revalorificarea, pe noi coordonate,
a pateticului.
   11.     Evocare și invocare. Criticul susține
că „opoziția evocare-invocare nu este nici
ea ireductibilă", oferind exemplul elocvent
al scriitorilor suprarealiști, ale căror opere,
deși centrate pe tehnica invocării, nu eli-
mină definitiv evocarea specifică romanu-
lui de tip clasic.
   12.     Formal- rformal. Ceea ce aduce nou
Nicolae Balotă aici este redefinirea terme-
nilor antinomiei. Formalul nu se reduce, în
accepția sa, la convențional, chiar dacă prin
convenții se asigură coerența formală a
materiei romanești; iar încercarea de înlă-
turare a sa în romanul contemporan nu are
drept consecință pierderea „substanțialului
uman", care prin însăși prezența sa readu-
ce ordinea formală pe făgașul său, chiar și
în contextul unei dezordini informale.
   13.     Expresie și construcție. Ca și în cazul
celorlalte antinomii, și aici autorul pune în
oglindă romanul clasic și cel modern, insis-
tând de această dată asupra unui aspect for-
mal, acela al organizării materialului epic.
Tendința spre reflexivitate a autorului nou-
lui roman este considerată responsabilă
oarecum pentru mutarea accentului de pe
expresie pe construcție. Și aici însă se între-
vede o punte de legătură între „vechi și
nou“, căci „arta reflexivă, indirectă, nu e
mai puțin un stil nou al expresiei artistice".
    \A. Anemie și pletorism. Surprinzătoare
prin ineditul denominației termenilor săi,
această antinomie semnalează devitalizarea
romanului contemporan din pricina tendinței
spre conceptualizare și abstractizare și, con-
comitent, o tendință de exacerbare a umo-
ralului, a instinctualului. Criticul lasă însă
nefinalizată demonstrația sa, încheind cu afir-
marea faptului că această formă de pletorism
nu este singura modalitate prin care se poate
evita anemia în substanța romanescă.
   15.     Spiritual-ai piritual. „O lume pur fe-
nomenală, în care nici măcar umbra nume-
nului (sub forma aluziei sau a interogării)
nu mai apare, aceasta este lumea romanu-
lui actual." Frază sentențioasă, urmată de o
dezavuare a tendinței romanului contem-
poran de a accepta orice formă a transcen-
denței, pusă pe seama incapacității roman-
cierului de a transcende. „Păcatul" de a
elimina numinosul, atât de prezent în di-
verse forme ale sale în toate epocile roma-
nului, este asimilat cu procesul desacraliză-
rii epopeii, ce a dus la dispariția acesteia.
Tehnica maieutică a criticii lui Nicolae Ba-
lotă se vădește și în finalul interogativ al
acestui paragraf: „Există operă mare în spa-
țiul purei fenomenalități?"
   16.     Autonomie și heteronomie. Romanul
este considerat nucleul artistic în jurul că-
ru;ia gravitează toate artele contemporane,
de vreme ce se vorbește despre o arhitec-
tură, o poezie sau chiar o muzică romanes-
că. Sincretismul artelor este pus nu numai
pe seama tehnicilor comune, ci, mai ales,
explicat printr-o nouă poziție în privin-
ța expresiei artistice. Prin exemplul lui S.

• Nicolae Balotă. Foto: M. P.

Beckett, criticul probează succesul unei
estetici a nonexpresiei, care își dovedise de-
ja validitatea în alte arte.
   17.     Invazie și evaziune. Situația relației
instanțelor narative în noul roman, proce-
sul însuși de receptare a operei naște, în
opinia lui Nicolae Balotă, această dihoto-
mie, care se manifestă însă sincretic, căci,
prin invazia ficționalului, cititorul este aju-
tat să evadeze din sine. Cele două experien-
țe-limită „își dispută ființa oricărui roman
major".
   18.     Roman și antiroman. Directă și tran-
șantă ni se pare aici luarea de poziție a cri-
ticului nostru cu referire la tendința mani-
festă de negare a tuturor prerogativelor
romanului clasic, în încercarea de înnoire
cu orice preț a romanului contemporan.
Subtilă și elegantă, ca în toate prilejurile în
care se manifestă, este ironia exprimată în
fraze laconice de tipul: „A căuta noul e, de
altfel, modul infailibil de a nu-1 găsi". Cer-
titudinea lui Nicolae Balotă vine din expe-
riența verificată deja a câtorva „mari" ai
romanului contemporan, care „și-au clă-
dit edificiul romanesc scriind un roman al
romanului".
    Această inedită poetică a romanului in
nuce, a cărei validitate nu credem că poate
fi contestată, are un singur neajuns: rămâ-
ne în stadiul de proiect, chiar dacă în volu-
mul Euphorion¹ Nicolae Balotă va relua pro-
blema antinomiilor, pe care le consideră
mereu consubstanțiale. Oricare dintre pere-
chile antinomice propuse funcționează du-
pă principiul „coincidentia oppositorum",
și nu prin reducții unilaterale, ne asigură
criticul. Găsim aici o mai veche și, în același
timp, mereu nouă propensiune a criticu-
lui pentru paradox, înțeles ca formă de ma-
nifestare sincronă a celor mai neașteptate
formule estetice.
    Privirea lui Nicolae Balotă asupra „feno-
menului romanesc" este una panoramică,
dar scrutătoare în aceeași măsură. Com-
paratistul este atent la toate evenimentele
culturale ce influențau, într-o oarecare mă-
sură, conturarea unei direcții clare în dru-

5. Cf. Nicolae Balotă, Euphorion: Eseuri, Bu-
   curești: Editura pentru Literatură, 1969, p.
   118-135.


mul romanului spre propria esență. Astfel,
vorbind despre colocviul organizat la Cen-
trul de Filologie și Literaturi Romanice din
Strasbourg, în 1970, afirmă că acesta avea
rolul de a răspunde la întrebările referitoa-
re la rostul romanului în societatea con-
temporană și șansele sale de supraviețuire
în viitor. O problemă sociologică și de fi-
losofic a culturii în același timp, deoarece
romanul este o formă a imaginarului cu
funcție antropologică. Desigur, întreaga
disertație a criticului pornește de la mani-
festările din deceniile al șaselea și al șapte-
lea ale secolului trecut ale unor tendințe pe
care le consideră „antiromanești", în sensul
opoziției lor față de romanul tradițional,
dintre care cea mai reprezentativă era cea a
„noului roman" francez.⁶ Dintre mutațiile
pe care le preconizau noii prozatori, cea
mai relevată i se pare criticului cea din sfera
limbajului romanesc, care pare să prevaleze:

   Niciuna din propensiunile antibalzaciene ale
   romanului nou - dizolvarea caracterelor, eli-
   minarea intrigii liniare, renunțarea la analiza
   psihologică tradițională etc. - nu au impor-
   tanța acțiunii (am putea spune agresiunii)
   „noilor romancieri" asupra limbajului roma-
   nesc. Căci pentru acești scriitori nu faptul,
   ci cuvântul este elementul esențial într-o fic-
   țiune.'

Din aceeași sferă de mutații majore face
parte, crede Nicolae Balotă, și tendința de
de-ficționalizare a romanului, „o încărcare
a țesăturii romanești cu un material con-
ceptual, ori cu «obiecte», de fapt cu o epură
a realului".⁸ Noul roman vădea o clară ten-
dință spre poematizare, prin preluarea a
numeroase „tehnici" din sfera lirismului
(sistemul repetițiilor, al laitmotivelor, folo-
sirea temei cu variațiuni etc.). Despre felul
cum se reflectă toate aceste mutații în opera
unor importanți scriitori români, va vorbi
Nicolae Balotă în impresionantele sale vo-
lume dedicate prozei. Iar unul dintre cele
mai mari merite ale sale îl reprezintă rapor-
tarea permanentă a scriitorilor români la
marile valori ale literaturii universale.



















6. Nicolae Balotă se referă mai ales la prozato-
   rii legați, direct sau indirect, de curentul din
   jurul revistei Tel Quel.
7. Nicolae Balotă, Viitorul romanului, in Uma-
   nități, București: Editura Eminescu, 1973,
   p. 121.
8. Aluzia lui Nicolae Balotă se referă la timidi-
   tatea romancierilor contemporani de a-și
   asuma „funcția imaginatoare", despre care
   vorbea Nathalie Sarraute, în eseul său din
   1956. Cf. Nathalie Sarraute, L Ere du soup-
   am: essais sur le roman, Paris: Gallimard,
   1956.

Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 11

cu Ochiul
LIBER


    Rădăcinile ploilor
    sunt amare


Ovidiu Pecican


CARIERA DE roman-
cier a lui Alexandru
Vlad, inițiată după ce
prozatorul înregistrase
o recunoaștere literară
ca autor de proză scur-
tă, continuă. Frigul verii
(1985) - narațiune de
război, evocând momen-
tul întoarcerii armelor

împotriva Germaniei hitleriste - a rămas,
vreme de două decenii, o apariție singulară
în ansamblul textelor autorului care, în
perioada de după apariția romanului, a
explorat formula reportajului artistic (Ate-
na, Atena, 1994 și Fals tratat de convie-
țuire, 2002), eseul (Sticla de lampă, 2002),
chiar publicistica (Vara mai nepăsători ca
iama, 2005), revenind cu întârziere la ge-
nul care îl consacrase (Viața mea in slujba
statului, 2004). Apariția în 2008 a Curcu-
beului dublu a marcat însă revenirea la pro-
za artistică de amplă alonjă - chiar dacă al-
cătuită mozaicat, din texte ce puteau da
impresia compozitului -, într-o formulă
romanescă totuși, unde se regăseau câteva
trăsături ale scrisului literar al autorului:
atenția pentru stil, perspectiva intelectuală
proiectată asupra universului rural, pariul
pe realism, sensibilitatea pentru detaliul cu
încărcătură poetică, dar cu alură intens rea-
listă. Propunerea scriitorului i-a putut deru-
ta pe unii comentatori, tulburându-le obiș-
nuințele prin situarea în afara modelor
ficționale dominante ale momentului, dar
convergența cu scrisul de până atunci al lui
Alexandru Vlad nu lasă îndoieli asupra
continuării unui drum cu amprentă per-
sonală distinctă, coerent cu sine însuși.
    Cel care l-a readus însă pe Alexandru
Vlad înapoi în prim-planul receptării, pără-
sit pe nesimțite, din discreție și autoexi-
gență, cândva pe la sfârșitul anilor '80, în
împrejurările dificile ale schimbării de para-
digmă socială și politică, pentru a fi regăsit
abia după două decade, a fost/este roma-
nul Ploile amare (Bistrița: Ed. Charmides,
2011, 446 p.). Aici, romancierul care, nu
o dată, s-a mărturisit admirator robust al
lui Joseph Conrad, povestește despre co-
munitatea rurală din împrejurimile Clujului
confruntată cândva, într-un trecut al domi-
nației ideologice totalitare postbelice, cu
stihiile acvatice dezlănțuite. Un sat sub
amenințarea inundațiilor, o lume izolată de
împrejurări - ploi „amare“, dar și ape um-

flate -, un orizont al diluviului iminent, pe
care un citat din profetul Iuda îl circum-
scrie cel mai bine: „Nori fără apă, duși de
vânturi! Pomi de toamnă târzie, fără rod,
morți de-a binelea, smulși din rădăcină!“
(p. 255)... Protagoniștii sunt câțiva dintre
săteni, bărbați și femei, mai degrabă tehni-
cieni, intelectuali rurali sau oameni cu tră-
iri și gânduri ce depășesc orizontul de pre-
ocupări al țăranului propriu-zis, fără a
deveni, prin aceasta, niște destine excepțio-
nale. Pe parcursul cărții, fiecare dintre ei își
dezvăluie complexitățile, în cadre narative
marcate de această previzibilitate a pedep-
sei pentru vini de natură morală numai
întrucâtva dezvăluite, dar cuprinzând și
componente specifice regimului și proce-
durilor politice abuzive, și fantasmărilor
erotice, și unui mod de a fi al relei așezări
în viață. „... Când o să treacă apele vom fi
în regulă din toate punctele de vedere“ (p.
240), spune un personaj care tocmai ordo-
nase arderea vechilor registre contabile,
sperând într-un nou început și manifestân-
du-și autoritar punctul de vedere. Cum
inundațiile acoperiseră un sfert din întrea-
ga țară, teza lui apare plauzibilă.
    Situația conturează un cadru în care
personajele - un reprezentant al autorității,
un predicator neoprotestant, un sacerdot
de vocație fost arestat și târât prin bolgiile
reeducării, un fermier specializat în creș-
terea de găini carnivore, un felcer și un
doctor etc. - evoluează sub constrângeri
stihiale (naturale, deci transcendente, pre-
cum inundațiile, dar și sociale, precum
amenințarea autorităților și a sistemului de
relații pe care acestea îl patronează) într-o
formulă de austeritate și de izolare care
evocă tripla constrângere din teatru (loc,
timp, acțiune). Un Macondo dezvrăjit și
realist, mai aproape de N.[ădrag], satul din
Animale bolnave de Nicolae Breban - de
universul romanelor autorului îl apropie și
unele dintre tipurile umane evocate, predi-
catorul penticostal ori preotul ispășitor -,
nu fără a se constitui și într-o replică la
adresa satului lui D. R. Popescu, unde
„mortul se umflă mereu“. De altfel, con-
struit în conformitate cu un faimos pariu
care pretinde romancierului să se desprindă
de autobiografic pentru a se dovedi apt de
„invențiunecc, spre a fi acceptat în lumea
ficționarilor autentici, întregul roman Ploile
amare evocă huni scriitoricești, de la moti-
vul principal, al lichefierii universale (adus
de Gbigameț și de Biblie, prin Lacustra lui
Bacovia și lona lui Marin Sorescu), mus-
tește de sugestii livrești, comunică, dinco-
lo de stratul tegumentar realist și particu-
larizant făcut cu măiestrie să sune autentic
și instituindu-și propria verosimilitate, cu
o întreagă tradiție literară. Se disting și bine
ținute în frâu replici la congeneri precum
Groșan - cum se întâmplă în secvența găi-
nilor carnivore, care evocă, prin savoarea
umorului reținut cu severitate, notoria dis-
cuție a țiganului Elizeu cu reprezentatul
autorității marțiale din Caravana cinema-
tcgrafică - ori la scenele erotice brebanie-
ne, la Vlad mai degrabă sugerate, precum
între cea care arde dosarele compromiță-
toare și șeful ei direct.
    Una dintre virtuțile modului de a com-
pune și recompune realitatea în interiorul
lumii lui ficționale vine, la Alexandru Vlad,
din faptul că autorul veghează cu un ochi
attic asupra acurateței, nu doar gramati-
cale, a frazelor, ci și asupra lucrurilor despre

care ele vorbesc. Umorul nu devine nicio-
dată umor, deși e limpede că ar fi foarte
simplu ca autorul să exploateze acel filon,
dacă ar dori-o, senzualitatea și erotismul
rămân difuze și bine strunite, nu invadează
pagina altfel decât duhul Zburătorului în-
crețea pielea copilelor virginale de odi-
nioară. în modul cum se așază Vlad în fața
paginii redescoperi una dintre distanțele -
bine marcate de măsură - pe care marii ar-
deleni (Rebreanu, Agârbiceanu, Pavel Dan)
le așezau între ei și foaia pe care scriau, dar
mai e și o inefabilă, foarte subțire dâră poe-
tică, pe care aș vedea-o mai curând prove-
nind dinspre o sensibilitate de tip nipon,
dinspre un Kawabata sau un Kurosawa.
Aceasta rezultă cu claritate și din ansamblul
acestei construcții de cuvinte care este ro-
manul Ploile amare: parabolă etică, dar, în
același timp, și întâmplare contextualizabilă
deplin în împrejurări istorice date, într-un
sat ardelenesc de podiș. Ezitarea cititorului
și câștigul lui maxim vin și din această dina-
mică a du-te-vinoului între planul simbolic
și cel realist, ca și înspre al treilea pol posi-
bil, lectura livrescă, răsfirarea printre cărți-
le scoase din rafturi cărora Vlad le răspun-
de sau le continuă, într-un fel sau altul,
ideația ori/și modalitățile. Astfel, în cercuri
concentrice și la diverse niveluri, romanul
lui Alexandru Vlad poate ajunge să te poar-
te departe: în amnioticul misterios pe care
subconștientul nu lasă ca luciditatea matu-
rității să nu-1 resoarbă nicicum, în insulele
sudice ale lui Conrad, alte spații ale claus-
trării și dezbaterilor etice, în Yoknapataw-
pha faulkneriană și, poate neașteptat, în
haikuurile lui Basho.
    Ploile amare e încă un vehicul de hârtie
care, în mod misterios, te poartă departe și
în felurite chipuri, lăsându-te, totodată,
acasă; poate că așa ar trebui să fie toate
cărțile, să te facă să călătorești pe fluxuri
și refluxuri doar în parte explicabile, antre-
nând noi și vechi dimensiuni în periplurile
cititorului, atrăgând aceste maree în zona
peisajelor străbătute mereu, dar niciodată
din același punct de plecare și în același fel.
Când găsim astfel de cărți, fie că le citim
ușor sau dificil, că ne plac sau nu ne plac,
folosul rămâne unul major, iar autorul -
memorabil.





    Ludicul și livrescul

Iulian Boldea


1^ N POEZIA românească
de azi, Șerban Foarță
ocupă un loc singular.
Nu există vreun alt poet
care să-i poată concura
spiritul calofil, prețiozi-
tățile, tentația livrescului,
înclinația spre joc sau tea-
tralitatea împinsă spre
bufonerie a versurilor.

Poezia lui Foarță se naște dintr-o totală
libertate a imaginarului: sunetele, cuvin-
tele, imaginile se înlănțuie într-un miraj al
voluptății semantice, în care avatarurile și
nuanțele verbului sunt etalate cu dexterita-
te manieristă. Poemele lui Foarță reunesc,
în substanța lor fluidă, adevărate labirinturi
de oglinzi în care realul și imaginarul,

12 • APOSTROF

fenomenalitatea și reveria se întrepătrund
fără încetare. Incantațiile delicate, fragile și
tandre, nu sunt lipsite de o înfiorare tra-
gică, reculeasă, transcrisă în tonalitatea
grav-ironică atât de proprie poetului timi-
șorean: „Când amor nu mai e/ ne rămâne
sub cer/ o Promenade des Anglais,/ un
Hotel Angleterre.// Unii mor când vor ei,/
ceilalți nu-și cunosc ora;/ pentru blondul
Serghei/ moare nu Isadora.// (Să juri, azi,
nu-ți mai cer,/ pe-o eșarfă, un șal/ de un
bleu deleter,-/ de un roșu prea pal!)// în
decembrie-n trei,/ zi înscrisă cu dalta,/ pen-
tru blondul Serghei/ sinucide-se alta.//
După ce a fumat/ un pachet de țigări/ sub
un cer afumat/ ca al negrelor gări,/ mai niz-
naie la tir/ decât ai lui Denikin,/ într-un
vechi cimitir/ moscovit, Vaganikin,/ ea
și-a tras prin rever/ (era mult alb pe câm-
puri)/ șase mici sâmburi/ de revolver.../ ...
Dreapta, nesigură/ (mult alb/ pe case):/
pentru o singură/ inimă, șase;/ pentru o
inimă singură, șase.// Eu, să juri, n-am
să-ți cer,/ pe-un pachet de țigări/ Mozaic,
sub un cer/ ca al negrelor gări!// Unii mor
când vor ei,/ alții, când bate ora;/ unii mor
ca Serghei,/ ceilalți, ca Isadora.// Nu mi-i
gândi’ la ei./ Ci la Ea. (Mă asculți?)/ Unii
mor când vor ei./ Ceilalți, nu. - Cei mai
mulți“.
   Un „homo ludens cu o ținută aris-
tocratică“, Șerban Foarță e autorul unei
poezii ce se impune „printr-o calofilie fa-
natică, dusă până la o delirantă pedante-
rie“ (Gheorghe Grigurcu). Unele poeme se
impun prin structura și tonalitatea lor bar-
biană, prin concizia expresiei și prin seman-
tica sedusă de circumvoluțiile ermetice ale
frazării: „Cu luare-aminte (pe când, seara,/
iatacele-n eșarfe-ncep;/ ea tace leneș; arfe-n-
cep;/ culoarea minte) (pe când seara// alb
astru-n cearcăn vânăt, ori/ mărgea-n privi-
rea mea aprinde),/ mărgean, privirea mea,
a prinde,/ albastru-ncearcă-n vânători!“.
Desigur, jocurile de cuvinte, luxurianța le-
xicală, aromele arhaizante, subtilitățile
ermetice sunt cele care dau farmec liricii lui
Foarță, mai în fiecare poem: „cu umbre,
lande, doamne în crinolină albă. (în crin,
o lină, albă, zadarnică ardoare.) Cu ore, lan
de doamne. (în crinolină albă: za darnică,
ard oare?) Cu doamne-n voal (ten palid,
ovaluri împietrite). Cu doamne-nvoaîte (’n
palid, - o, valuri împietrite!) Cu doamne
nulipare. Cu-n umede rumori eoliene (din
insule Hebride, nu Lipare), un evantai de
doamne nulipare. într-un târziu fief; rega-
te - norii. (într-un târziu, fie fregate - no-
rii!) Cu nume de rumori eoliene: Aura,
Favonia, Zephyrine. Cu Umbre, lande,
doamne în mână (e o carte). Cu un brelan
de doamne în mână (e o carte), să pierzi la
Qui-perd-gagne (și viceversa)“. în ciuda
unei obiectivități autoimpuse, a unei echi-
distanțe controlate mereu, în abisul textu-
lui, ca și în faldurile strălucitoare ale poe-
mului se poate bănui figura unui eu liric
neliniștit, marcat în profunzime de ampren-
ta solitudinii și a tristeții ontologice. Ilus-
trativ e chiar celebrul poem Balada baio-
netei din Bayonne, în care verva lexicală,
jocurile de cuvinte, ornamentele lexicale nu
pot amputa cu totul un sentiment, impreg-
nat de livresc, al nostalgiei și efemerului:
„ Olanda vine din Olanda,/ cașmirul vine
din Cașmir,/ că ni s-a ofilit ghirlanda,/ cu
toate astea, nu mă mir.../ ... Am mai dan-
sat o arleziană,/ a mai căzut un batalion:/
sclipea-n Artois o arteziană/ și-o baionetă,

Poeme de Igor Ursenco

Capoeira

pînă la urmă - orice naștere sfîrșește
ca o agresiune
mascată - pe un teritoriu
străin. Triburile de gînduri
ascuțite - continuă să asalteze himenul
                                    - uriaș
al lumii. Atîta timp cît eu - vibrez

în capriciile timpanului - toată lumina
acumulată în pupile de-o viață
dispare. Cineva o cară - în pungi
termoizolante

cu minere rezistente - ca pe o marfă
de contrabandă. Ignoranța sa îl ține
                                   departe
să știe că ea - e singura

dintre toate spaimele alterabile
care - nu se teme
de asurzire

la Bayonne.// De la Berlin venea berlina/ și
indigoul de la Ind;/ iubea Marcel pe
Albertina/ și era foarte suferind.../ ...Și ne-a
cuprins indiferența/ și-a mai pocnit câte-un
balon:/ sclipesc faianțele-n Faenza/ și baio-
netele-n Bayonne.// Voltaire dormea într-o
volteră / și, între timp, filozofa,/ a mai tre-
cut de-atunci o eră,/ a mai căzut câte-o
sofa.../ ... De ce se clatină iatacul/ și cad
ghiulele pe balcon?/ Opriți, opriți, opriți
atacul/la baionetă, la Bayonne!// ÎNCHINA-
RE:/ A mai trecut o belepocă;/ adio, dom-
nule baron!.../ ... Sclipește-n soare, echi-
vocă,/ o baionetă, la Bayonne“.
   Iubitor de ceremonialuri cu ușor aer
desuet, amator de prețiozități nostalgice,
recurgând la jocurile, rafinamentele gratui-
te și ornamentele limbajului poetic, Șerban
Foarță e, nu mai puțin, un poet al încifră-
rii mesajului, al camuflării esențelor dede-
subtul arhitecturii labirintice a textului, în
alcătuiri lexicale ce unesc puritatea și gra-
tuitatea, grațiozitatea imagistică și calofilia:
„E scharfes S-ul buclei sale/ într-un album:
eden ascuns/ într-un alb. (Umede-n as-
cuns,/ eșarfe-s.) - S-ul buclei sale// cu, prin-
se-n șnur lila, scrisori/ vechi - nu făr’ de
velinuri scumpe;/ vechi nufăr de velinuri
scumpe/ cuprinse-n șnur lila: scrisori.// Ce
înger mîntuie-n ev, roza/ din coloritul nul,
mai știu./ Dincolo, ritul nu-1 mai știu:/ ce
înger mântui nevroza// când lacrimele-n
harpe, trec/ nu sânge ca de nalbe perne?/
Un sânge cade-n alb, - eterne,/ când lacri-
mile-n har, petrec?“ Decantate în retortele
livrescului și ale lueticului, versurile lui
Șerban Foarță fascinează prin ecourile cul-
tural-rafinate pe care le declanșează, prin
suavitatea de tonalitate și precizia de ritm,
dar, deopotrivă, și prin cultivarea abun-
dentă a paradoxului, a deturului logic, a
incantațiilor și volutelor imagistice din care
nu e absent un vag aer ritualic, o atmosferă
de ezoterism: „în unduire ca de șarpe/ de
pene, umerii ei cad;/ de pe neumerii ei
cad,/ în unduire cad, eșarpe.// De vreme ce-
am dezvăluit,/ la spuma nopților, - în vălu-i/
las spuma nopților: învălui,/ devreme, ce-am
dezvăluit^ sau “Aeve-i șarpele-neșarpe./
mult prea învoaltul? (Pinii verzi,/ mult prea


implozie

puține au mai rămas mamele
cu destinul de tată
ce-și refuză maturizarea, acolo unde viața
se împrăștie-n cercuri concentrice
de alcool ridicat la suprafața impermeabilă
a sîngelui. Sirenele orașului s-au deprins

tot mai des să treacă
pe roșul semaforului. întotdeauna cu un
                                      pas
înaintea morții și cu celălalt
în urma mea: Centaurul

apocaliptic. Gîndul său
mai greu ca toată iarba necosită
de pe pajiștea pe care o paște
netulburat
de eme* aurul topit în plumb
■

*. în limba rusă: „încă“, „mai mult“, „suplimentar“.


în voal.) Tulpinii verzi/ a Evei, șarpele,-n
eșarpe// schimbîndu-se, îi dă ocol/ în lente
panglici mobusiene;/ în lente, panglici
mobusiene,/ schimbîndu-se, îi dă ocol“.
întoarcerea la propriul text, privirea în abis,
autoreflectarea, toate acestea sunt elemen-
te constitutive ale lirismului lui Șerban
Foarță, poet și eseist de amplă forță con-
ceptuală, predispus, deopotrivă, la structu-
rarea și destructurarea poemului, la facerea
și analitica versului. Textualismul lui Foarță
este, desigur, unul hiperlucid, unul care
celebrează alcătuirea perisabilă, agonală a
textului, dar și situațiile-limită în care e
pusă, uneori, chiar poezia, prin confrunta-
rea permanentă cu propriile ei iluzii și cu
propriile ei limite. Iată de ce atitudinea pe
care o are în fața poeziei Șerban Foarță nu
este atât una exclusiv jubilatorie, extatică
sau marcată de voluptăți ale formelor și
sensurilor cuvintelor. Există, camuflată în-
dărătul reprezentărilor Indicului sau livres-
cului, o anume nostalgie a originarității,
o postură elegiacă a eului care își percepe
cu acuitate propria condiție crepusculară,
pândită de efemer și fragmentarism, de
tentația avântului spre înalt și atracția abi-
salului. Recursul la meandrele amăgitoare
ale textului este, pentru Șerban Foarță, o
asumare a mirajului cuvintelor ce se caută
înfrigurate unele pe celelalte, printr-o ha-
lucinantă și proteică tentativă de a restaura
legitimitatea ființei și rostirii poetice, în-
tr-o lume postmodernă relativizantă și
ironică, în care iluzia are o postură clan-
destină și gratuitatea ficționalului pare per-
petuu sabotată de radicalitatea lucidității.


Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 13

•  Eminescu, Poezii - Poesies, prezentare și tra-
ducere de Jean-Louis Courriol, ediție bilingvă,
română/franceză, Editura Paralela 45, Edi-
tions Jacqueline Chambon, 2000. Ce mai
poate astăzi să-i spună Eminescu unui cititor
franceză, ne-am putea întreba, cu autoderi-
ziunea care ne caracterizează, văzînd volumul
de poezii ale lui Eminescu în franceză. Răs-
punsul stă în traducere. Eminescu este un ma-
re poet, răspunde francezul J.-L. Courriol, și
trebuie tradus nu la litera textului, ci în spiri-
tual acestuia. Intr-o incitantă prefață - alta la
fel de polemică n-am mai văzut: atît la adresa
traducerilor minuțios-criptice, cît și la adresa








mediului francez de receptare, care, spune profesorul Courriol,
refuză poezia, refuză autorii români care nu au fost „disidenți“ și,
pe deasupra, îi socotește drept „depășiți“ pe autorii din alt secol
decît cel strict în derulare -, traducătorul își
argumentează felul cum l-a transplantat pe
autorul Luceafărului în limba franceză. Și
anume, observând că traducerile anterioare din
Eminescu au ermetizat poemele și le-au făcut,
adesea, să pară producțiunile unui cgramat,
profesorul J.-L. Courriol propune o traduce-
re, cu ritm și rimă, traducere ce are drept
unică ambiție de-a fi lizibilă și coerentă. Ca
omagiu adus lui Eminescu și ca momeală pen-
tru publicul francez, traducătorul include,
drept o a doua prefață, poemul sorescian








„Trebuiau să poarte un nume“. Menționăm că Sorcscu a fost un alt
mare poet pe care profesorul din Lvon l-a tradus - în momentul de
față, în librăriile din Paris poate fi cumpărat, în traducerea de data
asta în proză, volumul Sorescu, Paysan du Danube, apărut în 2006
la aceeași foarte bună editură Jacqueline Chambon. Și poemele emi-
nesciene, și acelea soresciene și-au păstrat, în versiunea lui J.-L.
Courriol, frumusețea și misterul. (R)








Unica responsabilitate a revistei Apostnf
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse,
ale colaboratorilor noștri.
Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui text
aparține, în exclusivitate, autorului.

Apostrof


    Poezia e la Bistrița... și în 2012


Cea de a iv-a ediție a festivalului de Poezie și Muzică de Cameră
de la Bistrița, cunoscut mai ales sub genericul Poezia e la Bistri-
ța, s-a desfășurat între 12 și 15 iulie 2012. Organizatorul, Societatea
de Concerte Bistrița, împreună cu partenerii oficiali - Primăria Mu-
nicipiului Bistrița, Muzeul Național al Literaturii Române, Institutul
Blecher și Plan B Club Cafe a reușit și la această ediție să pri-
lejuiască publicului un adevărat festin de cultură română. Centrul
Multicultural Sinagoga Bistrița era împodobit de o colecție de 2500
de zadii de pe toată suprafața Transilvaniei. Festivalul a fost deschis
cu lansarea romanului lui Alexandru Vlad, Ploile amare (Bistrița: Ed.
Charmides, 2011), prozatorul invitat în acest an. Lansările de carte
au continuat și zilele următoare cu volumele de poezie lăzitoarea de
Ana Dragu (Bistrița: Ed. Charmides, 2012), Frânghia înflorită de
Radu Vancu (București: Casa de Editură Mas Blecher, 2012), Grirgo
de RaduNițescu (București: Casa de Pariuri Literare, 2012). Un alt
moment l-a constituit recitalul liric al Martei Petreu, prefațat de lan-
sarea integralei poetice Apocalipsa după Marta (Iași: Ed. Polirom,
2011) și a eseurilor din O zi din viața mea fără durere (Iași: Ed.
Polirom, 2012), ambele din seria de autor dedicată scriitoarei.
    S-au aflat împreună, la Bistrița, Irina Bruma, Ruxandra Cesereanu
(via DVD1), Nichita Danilov, Andrei Dosa, Ana Dragu, Domnica
Drumea, Andrei Gamarț, Sorin Gherguț, Doina loanid, Claudiu
Komartin, loan Moldovan, Ion Mureșan, Radu Nițescu, Aurel
Pantea, Ovidiu Pecican, Marta Petreu, Olga Ștefan, Radu Vancu, Alex
Văsieș, Elena Vlădăreanu, Robert Șerban, Olga Ștefan și, cu voia
dumneavoastră, subsemnata. Scriitorii bistrițeni participanți au fost
David Dorian, Alexandru Cristian Miloș, Gavril Moldovan, Olimpiu
Nușfelean, loan Pintea, Victor Știr, George Țâra ș.a.
    Fiindcă ziua nașterii lui Radu Vancu a coincis cu una dintre cele
destinate festivalului, tânărul critic și poet sibian a fost celebrat prin-
tr-un cor de poeți și cântăreți, în tonalitățile solemn-vesele ale unui
sonor „La mulți ani!“
    Partea muzicală a festivalului, asigurată de interpreți de cea mai
bună calitate - lista invitaților a fost stabilită de președintele Fundației
Culturale Societatea de Concerte Bistrița, Gavril Țărmure -, a ofe-
rit momente de înaltă ținută muzicală publicului participant. Astfel,
în prima seară i-am putut asculta pe pianiștii Corina Răducanu și
Eugen Dumitrescu din Ansamblul Remember Enescu, interpretând
piese la patru mâini din Debussy, Ravel și Enescu; urmați, în cea
de-a doua zi a festivalului, de pianistul Răzvan Dragnea care a inter-
pretat Bach/Bussoni, Liszt, Prokofiev și Enescu.
    Ultima seară a festivalului s-a deschis cu un recital cameral susți-
nut de Âved Eva (pian) și Kozma Peter (violoncel), urmat apoi de
concertul extraordinar „3 Tenori“, susținut pe pietonalul Liviu
Rebreanu, de tenorii Ștefan Pop, Ovidiu Daniel și Cristian Mogoșan,
acompaniați de Filarmonica Transilvania din Cluj, dirijată de Cristian
Sandu, interpretând lucrări cunoscute din creația compozitorilor
Verdi, Donizetti, Bizet, Lehar, Leoncavallo, Sorozabal, de Curtis,
Bredicieanu, Rodgers, Lara, Denza, di Capua și Puccini; ultimul în
sunetul focurilor de artificii care au acompaniat finalul de la Nessun
Dorma.
    Organizatorii devotați și inspirați ai zilelor de poezie bistrițeană
au fost, ca la fiecare ediție, aceiași corifei: Gavril Țărmure, Marin
Mălaicu-Hodrari, Dan Coman, Ana Toma și Camelia Toma.
■
Amalia Lumei


14 • APOSTROF

DOSAR



            Cum se întîmpină o antologie
            de poezie (germană)


Ion Bogdan Lefter

Vînt potrivit pină la tare: Tineri poeți
germani din România. Antologie de
Peter Motzan. Traducerea poemelor: loan
Mușlea. Ediția a n-a, îngrijită și cu o pre-
față de Ion Bogdan Lefter. București: Edi-
tura Tracus Arte, 2012.

O noutate absolută n-avea cum să fie pen-
tru publicul „majoritar", la apariție, în
1982, Vîntpotrivitpînă la tare, culegerea de
10 poeți germani din România, de vreme
ce poeme ale autorilor din sumar fuseseră
traduse și publicate în presa culturală din
țară. Totuși, ca imagine de ansamblu, ma-
sivă, antologia se va dovedi o revelație, cel
puțin pentru o anumită parte a publicului
intelectual și pentru zone semnificative ale
lumii noastre literare. Nu e cazul să exa-
gerăm nici în plus, nici în minus: cartea, cu
un tiraj probabil limitat, deși aș presupune
că puțin peste cel al genului (ca volum
colectiv, i se vor fi aprobat poate 2-3.000
de exemplare; cele mai multe plachete indi-
viduale de versuri se tipăreau în epocă în
circa 1.000 de exemplare sau doar 7-8-
900), și-a avut impactul ei, fără să stîrnea-
scă mari furori. Pe termen lung, mai
importantă decît eventualul succes de
vînzări și de lectură a fost - cu siguranță -
primirea omologilor de limbă română.
Primii trei autori din antologie aveau
aproximativ vîrsta așa-numitei „promoții
’70“ din literatura „majoritară", însă urmă-
torii șapte erau efectiv congeneri cu „noul
val" postmodern care tocmai se lansase,
după fondarea în 1977 și afirmarea în anii
următori a Cenaclului de Luni bucureștean
și a grupurilor afine din Cluj, Iași, Timișoa-
ra, de prin alte locuri din țară. Cîțiva ani în
plus și precocitatea manifestării încă din
anii liceului sau de la începutul studenției
le permiseseră membrilor Aktionsgruppe
un mic avans. Născuți în 1951-1952, Lip-
pet, Totok, Wagner și Bossert erau practic
de vîrsta prozatorilor „noului val" româ-
nesc, a lui Mircea Nedelciu, Gheorghe Cră-
ciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Sorin
Preda, Constantin Stan & comp, (născuți
în 1950-1951). Pînă în 1982, data publică-
rii Vîntuluipotrivit..., ei dăduseră deja cîte-
va prime cărți (Nedelciu, Stan, Crăciun)
sau așteptau cu manuscrise depuse în edi-
turi (Iova și alții) și pregăteau culegerea
Desant ’83. La rîndul lor, viitorii proza-
tori își afirmaseră și ei de timpuriu voința
radicală de schimbare de atitudine scriito-
ricească, încă din 1970-1973, cînd, în stu-
denție, redactaseră gazeta literară de pere-
te, foarte experimentalistă, intitulată Noii
(cu adjectivul „nou" substantivat, la plu-
ral și articulat hotărît). Insă cele două nu-

• Vînt potrivit pînă la tare, ediția a ll-a, Editura Tracus Arte, 2012: copertă de Vlad A. Arghir, colaj cu elemente
din supracoperta lui Csehi Peter pentru ediția i, Editura Kriterion, 1982

clee nu comunicaseră între ele și - în gene-
re - „noul val" românesc, care căpătase o
amploare de generație literară masivă către
finele anilor ’70, ignora existența unui grup

paralel de limbă germană, deci și persecu-
țiile politice la care fuseseră supuși mem-
brii săi. Fără să fi intrat în confruntări des-

DOSAR

Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 15

chise cu sistemul (cîteva episoade de acest
fel vor urma de-a lungul anilor ’80 și la fi-
nalul deceniului și al regimului), „noul val“
românesc își constituise pe alte căi și în alte
forme o similară conștiință politică și con-
testatară, refuzînd alinierea ideologică și
asumîndu-și condiția marginalității sociale,
într-o - în schimb - permanentă ofensivă a
subversiunii literare: neorealism, experi-
mentalism, cosmopolitism „occidentali-
zant“ etc., etc., etc.
    Apariția Vîntului potrivit pînă la tare
furnizează transpunerea în românește a
„nemților tineri“ și favorizează joncțiunea.
Membrii Cenaclului de Luni (care avea să
fie interzis un an mai tîrziu, în toamna lui
1983) întîmpină antologia cu mare simpa-
tie. Dintre ei, două grupuri, și anume Mir-
cea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin
laru, Ion Stratan, respectiv Romulus Bu-
cur, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, Alexan-
dru Mușina și autorul reconstituirii de față,
semnaseră tot în 1982 două volume colec-
tive programatice, Aer cu diamante și Cinci,
primite la fel, ca mesaje de nonconfor-
mism ale unei noi generații literare. Pro-

• Peter Motzan

zatorii vin la rînd anul următor, cu Desant
R3. Similitudinile de atitudine sînt vizibi-
le pe toată gama. Incit, dacă pînă la Vintul
potrivit... lecturile merseseră mai ales într-
un sens, tinerii germani fiind la curent cu
noutățile literare românești, rareori invers,
acum autorii de ambe părți se citesc reci-
proc, fac cunoștință directă, își identifică o
bază comună de opțiuni literare, morale,
politice.
   Un episod-cheie al acestui capitol de
poveste e cel al anchetei pe care redacția
Neue Literatur o organizează după apariția
antologiei, sub titlul D.ferențe ți asemănări
(Unterschiede undAhnlichkeiten), invitînd
un grup numeros de autori români con-
generi să se pronunțe. Setul de răspunsuri,
de fapt de articole substanțiale, e tradus și
publicat în două numere consecutive ale
revistei de limbă germană. Semnează: Ma-
riana Marin, Matei Vișniec, Mircea Cărtă-
rescu, Dan Petrescu, loan Buduca (în nr. 5,
mai 1983, p. 23-31), Traian T. Coșovei,
Elena Ștefoi, Liviu Antonesei, Ion Bogdan
Lefter și, la final, de-o vîrstă cu Anemone
Latzina, Nicolae Prelipceanu (în nr. 6, iu-
nie 1983, p. 27-34). O lună mai tîrziu,
grupajul e reunit, în versiune românească,
așa cum textele fuseseră scrise, în lunarul
sibian Transilvania, sub titlul Tinăra poe-
zie germană din România (nr. 7, iulie 1983,

•  Peter Motzan și Richard Wagner
p. 37-43). Colegii de generație „majoritari“
sînt la unison, întîmpinînd antologia sărbă-
torește. Cea mai entuziastă e Mariana
Marin, al cărei eticism poetic își descoperi-
se de mai demult consonanțe speciale cu cel
al Anemonei Latzina, al lui Bossert, al ce-
lorlalți: autoarea Războiului de o sută de ani
numește Vintulpotrivit... „evenimentul anu-
lui editorial care s-a încheiat“ (textul, publi-
cat în Neue Literatur în mai, trebuie să fi
fost scris în primele luni ale lui 1983, de
unde judecata bilanțieră). Nivelul general
al intervențiilor e admirabil, cei cinci colegi
ai mei „hmediști“, Mariana Marin, Elena
Ștefoi, Vișniec, Cărtărescu și Coșovei, plus
ieșenii Petrescu și Antonesei și fostul echi-
noxist, aclimatizat în București, Buduca
contextualizînd lucrurile, comparînd expe-
riențele literare ale „părților^, cu - da! -
similitudini și diferențe, într-un limbaj cri-
tic de foarte bună calitate. Doar Antonesei
pomenește Grupul de acțiune Banat, restul
se referă la fenomenul „tinerei poezii ger-
mane din România“ în ansamblu. în ce mă
privește, am dezvoltat acolo tema omoge-
nității tematice și de atitudine și a asime-
trici retorice: accentul pe mesaj la „nemți“,
echilibrul dintre mesaj și limbaj la româ-
nofoni, mai „retoricizați“, mai atenți la
construcția „tehnică“ a versurilor. încheie-
tor de pluton, Nicolae Prelipceanu, recent
stabilit în capitală, după ce trăise la Cluj


• loan Mușlea, traducătorul Vîntuluipotrivitpînă la tare

în perioada fondării Echinoxului și după
aceea, cunoscîndu-i bine pe Motzan, Hod-
jak, fenomenul, pune și un accent de soli-
daritate mai largă, vorbind despre asemănă-
rile nu doar cu „Vișniec, Marin, Coșovei,
Ștefoi, Romoșan“, ci și cu „poate o gene-
rație-două mai dinaintea lor“.

    Publicarea anchetei în românește e în-
soțită de un mic incident trecut sub tăcere,
discret semnalat - sau „mascat“ - în for-
mularea din șapoul în care se spune că au
participat zece scriitori români, dar și că
revista Transilvania procedează la „repro-
ducerea selectivă a textelor critice care alcă-
tuiesc amintita masă rotundă“. După in-
troducerea redacțională, ... doar nouă
răspunsuri! Eliminat e al lui Dan Petrescu.
(Și, din motive greu de înțeles, au fost in-
versați Vișniec, inițial al doilea repondent,
în Neue Literatur, și Cărtărescu, acolo al
treilea, aici adus imediat după Mariana Ma-
rin.) Nu-mi amintesc ca în epocă să se fi
remarcat actul de cenzură, care se cuvine
- însă - menționat măcar acum, retrospec-
tiv, cu tot cu semnificația lui politică: fiind-
că exact atunci, la mijlocul lunii mai 1983,
autorul, soția sa, Tereza Culianu-Petrescu,
sora lui loan Petru Culianu, contestatar din
Occident al regimului Ceaușescu, și alți co-
legi și prieteni, între care o serie de critici
și eseiști din așa-numitul „grup de la Iași“,
în speță Dan Alexe, Liviu Antonesei, Al.
Călinescu, Mihai Dinu Gheorghiu și Luca
Pițu, fuseseră percheziționați și anchetați de
Securitate, într-o operațiune care ar fi pu-
tut-o evoca pe cea desfășurată cu aproape
un deceniu înainte împotriva altui grup,
„de acțiune“, în colțul opus al hărții, pri-
vind din Nord-Estul leșilor către Sud-Ves-
tul bănățean. Numărul 5 al revistei Neue
Literatur era deja sub tipar, dar pînă în

• Franz Hodjak

iulie, cînd iese Transilvania, e timp pentru
o lectură atentă a cenzurii, care sesizează
mesajul subversiv al textului lui Dan Pet-
rescu și-i împiedică apariția și în românește.
Al lui Antonesei, aflat în aceeași situație,
e lăsat în pagină, căci e mai puțin politic și
mai focalizat literar. în plus, cumnatul lui
loan Petru Culianu era văzut drept un „cap
al răutăților^ în „grupul de la Iași“. Textul
lui Dan Petrescu avea să apară în forma în
care fusese scris, în românește, abia după
căderea vechiului regim, în volumul său
Tentațiile anonimatului ți alte eseuri (Bu-
curești: Editura Cartea Românească, 1990,
p. 216-217). Emisese - intr-adevăr - diag-
nostice de o exactitate sarcastică imposibil
de suportat de către autoritatea comunistă:
menționase „cotidianul searbăd și mizer“ și
„asaltul unui derizoriu degradant“, arătase
că „Massele prezentului nu sînt sensibile
decît la claritatea indubitabilă a discursului
dictatorial, părînd a nu înțelege dintre

16 • APOSTROF

DOSAR

• Grupul de acțiune se menține deasupra liniei de plutire (fotografie din 1974): de la stînga la dreapta, William Totok, Werner Kremm, Richard Wagner, Johann Lippet,
Rolf Bossert și Anton Sterbling

modurile verbale decît imperativul, de pre-
ferință la plural: Marchons, marchons...“
ș.a.m.d. Comentînd poezia din Vintpotri-
vit..., constatase că „Lucrurile se petrec
uneori de parcă abia acum s-ar respecta
intr-adevăr principiile «realismului so-
cialist», cu următorul corectiv: «nimic nu e
de fapt așa cum este în realitate» (Franz
Hodjak)“ și adăugase că „Modificată astfel,
devenită adică domeniul prin excelență al
exprimării revoltei, poezia este indiferentă
la talent; nu vreau să spun prin aceasta că
poeții tineri, germani sau români, ar fi ne-
talentați, ci pur și simplu că în condițiile
actuale ale libertății de expresie talentul este
inoperant: cei care mai versifică bine înde-
plinesc deja un act de dresaj, domesticesc
puțin năluca rebelă a limbajului, pregătind
astfel terenul discursului dictatorial; aceștia
prin urmare se găsesc de cealaltă parte a
baricadei...“. Lectura în paralel a autorilor
celor două etnii dă și peste o diferență: „In
comparație cu congenerii lor români, poeții
germani sînt mai puțin dispuși la a face haz
de necaz și dubla lor marginalizare (ca po-
eți și ca germani) îi apropie de frontierele

• Rolf Bossert

tragicului^. Concluzia, puțintel criptică,
vrea să spună că „Epoca“ (scrisă așa, cu
majusculă, aluzie la glorificanta retorică ofi-
cială) poate fi contracarată de o literatură
ofensivă: „Singura replică a poetului față de
Epocă este aceea de a scrie o poezie pe mă-
sura Epocii“; cu un final care exprimă soli-
daritatea cu angajamentul etic și politic al
„nemților noștri“: „la fel cum Richard
Wagner își investește speranțele în cei din
Nicaragua, îmi voi permite să închei cu cu-
vintele sale: «... Poate că voi,/ însă, prieteni
- lăsați-mă să termin acest gînd/ smintit -
poate că voi veți reuși»“.
   Extraordinar mesaj, chiar dacă blocat
atunci de către cenzură; dar... se publicase
deja în traducere germană!

1^ NTIMPINAREA ANTOLOGIEI nu se rezumă
la ancheta din Neue Literat™/Transilva-
nia. Către sfîrșitul lui 1982 și de-a lungul
lui 1983 apar în presa culturală româneas-
că numeroase cronici. Iată o listă: Grete
Tartler, „Noua subiectivitate^ în România
literată, nr. 47, 18 noiembrie 1982, p. 12;
Paul Dugneanu, „Vint potrivit pină la tare“:
Zece tineri poeți germani din România, în
Luceafărul, nr. 49, 4 decembrie 1982, p. 2;
Petru Poantă, Vint potrivit pină la tare, în
Tribuna, nr. 1, 6 ianuarie 1983, p. 4; Dinu
Flămând, Zece poeți germani, în Amfiteatru,
nr. 2, februarie 1983, p. 10; Liviu Antone-
sei, Identitate ți diferență, în Convorbiri lite-
rare, nr. 2, februarie 1983, p. 7; Virgil Mi-
haiu, Zece poeți germani din România, în
Steaua, nr. 3, martie 1983, p. 14; Mircea
Mihăieș, Massiger bis starker Wind, în Neue
Banater Zeiturg, 8 martie 1983, p. 3 (cro-
nică tradusă în germană, scrisă la invitația
NBZ); Ion Bogdan Lefter, Tineri poeți ger-
mani din România, în România literată, nr.
13, 31 martie 1983, p. 11; Carmen Blaga,
O antoligie in actualitate, în Orizont, nr. 14,
8 aprilie 1983, p. 3; Petru Ilieșu, Vintpotri-
vit pină la tare, în Forum studențesc, nr. 2,
1983 (revistă trimestrială, deci apărută pro-
babil în primăvară), p. 5; Constantin Cu-
bleșan, Zece tineri poeți germani din Româ-
nia, în Contemporanul, nr. 19, 6 mai 1983,
p. 10; Cornel Moraru, Tineri poeți ger-

mani din România, în Vatra, nr. 11, noiem-
brie 1983, p. 5. Două portrete de autor
alcătuiește Traian T. Coșovei în urma lec-
turii antologiei: William Totok, în Scinteia
tineretului: Supliment Uter ar-artistic, nr. 16,
17 aprilie 1983, p. 2 și Richard Wc.gner, în
aceeași revistă, nr. 23, 5 iunie 1983, p. 2
(la rubrica Pro amiciția).
    Analize atente, comprehensive, contri-
buind la o primire de-a dreptul fastuoasă,
s-ar zice! Vor mai fi fost și alte articole, cro-
nici, comentarii. Dar - mai ales - se deschi-
sese astfel calea unei bune receptări pe ter-

• Richard Wagner

men lung. Referințele la „nemții noștri“ se
vor multiplica treptat, iar cele cîteva tra-
duceri ulterioare beneficiază de același ori-
zont de atenție activă, începînd - bunăoară
- cu versiunea românească a extraordina-
rului poem al lui Johann Lippet: Bitgrafie.
Un model (București: Editura Cartea Ro-
mânească, 1983). în presa de după 1990
se va vorbi pe larg despre proiectul literar,
etic, politic al „scriitorilor germani din Ro-
mânia“, se vor publica interviuri, se vor
restitui documente. Firește, apar și cărți de
și despre cei în cauză; cu un impuls ener-
gic începînd din toamna lui 2009, cînd
Hertei Miiller îi este oferit Nobelul...

DOSAR

Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 17

Povestitorul NU ascunde faptul că
după apariția Vintului potrivit pină la
tare narațiunea sa devine și subiectivă. Ii
cunoșteam dinainte pe cîțiva dintre cole-
gii noștri de limbă germană, de pildă pe
Helmut Britz, care făcea dinspre Tîrgu-Jiu,
unde se mutase în urma căsătoriei, esca-
pade către lumea literară bucureșteană, sau
pe medieșeanul Klaus F. Schneider (compa-
nion de festivaluri literare, în anii noștri de
facultate, el fiind pe-atunci echinoxist clu-
jean; avea să revină, ca profesor, la Mediaș;
s-a stabilit în Germania de Vest în 1987);
în facultate i-am întîlnit pe Klaus Hensel și
pe Hans Herbert Gruenwald (doi studenți
la germană și unul la engleză, în aceeași
secție de „limbi germanice"); pe la Cena-
clul de Luni trebuie să fi trecut și Rolf Bos-
sert, stabilit în București; mobil era și clu-
jeanul Werner Sollner, care circula spre
capitală asemeni colegilor etnici români, la
„evenimente literare" sau la ședințele de la
Uniunea Scriitorilor. însă Vintul potrivit...
a produs un declic și o fraternizare mai

• William Totok

largă a „noului val" al literaturii „majorita-
re" cu „minoritarii" germani. în iunie
1983, deci la o jumătate de an după apa-
riția antologiei, cînd s-a ținut o nouă ediție
a Festivalului de la Sighișoara, care deve-
nise din 1981 un loc de întîlnire națio-
nală a generației noastre, au participat și
Helmuth Frauendorfer, Hellmut Seiler,
William Totok, alături de Britz, care veni-
se acolo și în 1981 și 1982 (tot atunci par-
ticipase și Klaus F. Schneider; în 1981 -
și Anton Seitz, și el echinoxist). Iar în iunie
1984, la ultima ediție tolerată de auto-
ritățile locale și poate și de cele centrale,
care se vor fi „sesizat", printre numeroșii
participanți s-au aflat și Bossert, Britz,
Frauendorfer, Gruenwald (viitor redactor
la Neue Literatur, rămas bucureștean pînă
astăzi, implicat în tot felul de proiecte jur-
nalistice și de promovare a „culturii ger-
mane din România"), Horst Samson,
Schneider, Seiler, Totok. Alte detalii - în
textele mele din Puzzle cu „noul val". Ad-
denda la falsul tratat de poezie Flashback
1985 (Pitești: Editura Paralela 45, 2005, p.
96-101, 103-104, 110-118 și în secțiunea
„Tineri poeți germani din România^, p. 149-
171, unde am inclus cronicile mele la Vint
potrivit..., la Bkgrafie: Un model și la Die
Einzahl der Wolken/Singularul norilor, cule-
gere retrospectivă de versuri a lui Ernest
Wichner, București: Editura Fundației Cul-

• Imagine de la Colocviul „40 de ani Grupul de acțiune Banat", Timișoara, 26-28 aprilie 2012: de la stînga
la dreapta, Eduard Schneider (fost redactor al ziarului timișorean Neue Banater Zeitung, gazdă a mesei rotunde
care a lansat Grupul de acțiune Banat, în aprilie 1972; actualmente cercetător la Institutul pentru Cultura și
Istoria Europei de Sud-Est din Munchen/lnstitut fur Kultur und Geschichte Sudosteuropas - ikgs), Anton
Sterbling, Johann Lippet și William Totok

turale Române, 2003; de asemenea, con-
tribuția mea la ancheta din Neue Litera-
tul/Transilvania și alte articole din grupajele
despre „nemții noștri" pe care le-am alcătuit
în revista Contrapunct, în 1990 și 1992.
    Și cărțile lor, pe care am început să le
adun după apariția Vintului potrivit...,
deși nu reușesc să citesc curent în germană
(ca-n copilărie și adolescență): cîteva -
primite de la autori sau de la colegii lor
„nemți"; restul - cumpărate din marile li-
brării centrale bucureștene sau, în vacanțe
și călătorii prin țară, din micile magazine
ale tîrgurilor ardelenești, uitate acolo pe
rafturi, chiar și după emigrarea autorilor.
Bună parte dintre volumele publicate în
România, în germană, de Ortinau, Wagner,
Totok, Seiler, Samson, Herta Miiller, Britz,
într-o colecție de vreo douăzeci de titluri:
nu multe, dar atît de prețioase pentru po-
vestitorul de acum...
    Și întîlnirea mea cu Herta Miiller, Wag-
ner, Totok, Rolf și Gudrun Bossert, în
toamna lui 1985, în București, unde timi-
șorenii veniseră pentru a-și depune cererile
pentru acordarea de pașapoarte pentru ple-
carea definitivă către „patria lingvistică".

• Werner Sollner

Am mai evocat scena undeva - și n-o pot
uita, cum nu pot uita cuvintele pe care
Willi Totok mi le-a spus atunci: „poezia
germană din România se desființează" (v.
Puzzle..., p. 159 sq.)...

   Apoi au venit aprobările și emigrarea
efectivă: soții Bossert au ajuns în Germania
de Vest la sfîrșitul lui 1985, Gerhardt Csej-
ka în 1986, Herta Miiller, Wagner, Totok,
Lippet, Samson, Frauendorfer în 1987,
Seiler în 1988, cu atît de puțini „mohicani"
rămași în România. Parte dintre cei plecați
au făcut jurnalism în presa germană, cri-
ticînd vehement regimul comunist de la
București, pînă la sfîrșitul său din decem-
brie 1989. Am putut relua contactele în
1990, cu multe episoade care nu mai pot fi
evocate aici fără a lungi mult prea mult po-
vestea. Aș comprima-o în cîteva cuvinte: o
de-acum veche solidaritate, o mare prețui-
re pentru o experiență umană, intelectuală
și literară de excepțională densitate morală
și estetică, un spectaculos, impresionant
model poetic - și și prozastic și eseistic,
dacă ne gîndim la povestirile, romanele,
mărturiile publicate ulterior, după emigra-
re, de către Herta Miiller, Wagner, Hodjak,
Lippet, de mai vîrstnicii Paul Schuster sau
Dieter Schlesak, cu toții recunoscuți ca im-
portanți scriitori germani, europeni; și
„germani din România", cum altfel?! Plus
marele poet experimentalist care a fost Os-
kar Pastior, plus romancierul cu tîrziu start
și atît de elogiat astăzi Eginald Schlattner
(rămas în România, pastor în Roșia de Si-
biu - Rothberg, pre nemțește!)...

Dincolo de toate, în ceea ce privește
întregul fenomen al „literaturii ger-
mane din România", continuă să fie nece-
sară traducerea și publicarea extensivă a
autorilor în cauză. Avem - de fapt - la dis-
poziție prea puțin din operele lor și de di-
nainte, și de după stabilirea în „patria lin-
gvistică". Doar Hertei Miiller i-au apărut
în „patria natală" mai multe romane după
1990 și, de cînd a devenit „nobelistă", e în
curs editarea integrală a operei. Cîteva cărți
- Schlesak sau Wagner. Romanele lui
Schlattner. Alții - puțin sau deloc. Tradu-
cerea tuturor e un proiect pe care cultura
română ar trebui să și-l asume.
■
Fragmente din prefața la
Vînt potrivit pînă la tare:
Tineri poeți germani din România,
ediția a n-a, 2012


18 • APOSTROF

DOSAR

            Poeme de


          Liviu Georgescu

Atingerea

Gândul stârnește visarea într-o carafă cu stele.
Tu mă mângâi dusă pe gânduri.
Lacrimile sapă nenăscutul
și sângele depune mărturie pentru ce a văzut.
Inima începe chiar ea să vadă
în orizontul albind, pe scări neinventate încă,
sub firul de apă,
asemeni unei lentile-n dezgolire.
Comete de gânduri trec pe cerul albastru
primenit pentru nuntă.
Lumea pălește ca o umbră a sufletului
dilatat și strălucitor.


Scări de mătase

brațele rămase pe stânci, ca florile-de-colț,
fluturând steagurile rupte de vântul venit din pustie -
mari bălți de carne rămân pe piatră
înfigându-și rădăcinile în cer, pe vârful cel mai înalt
unde fierbințeala fiarei îți amintește de amețeala
de demult - de vertijul păcatului.

petele adormite pe fruntea îngerului dau rodul viclean,
freamătă zeii prin umbrele joase
de unde poamele își scot cornul de viperă verde.

cristalul se întunecă cu gânduri ascunse și rele,
scade până la o picătură de fiere.
vorbele încep să fluture ca o bală lăsată
pe pământ de scări de mătase
urcate de târâtoare prin frunzișul ruginind.

timpul se dezlănțuie deodată prin sfere.
întunericul răscolește miezul gata de rod.
iar tu lângă mine te-ai făcut mică și tandră,
te cațeri pe trunchiul noduros, pe brațele rămase pe stânci
ca florile-de-colț, atingând nemurirea.



Drum înapoi

timpul mă împinge înapoi, către ce, către cine?
înapoi către mine, printre ziduri uscate,
florile se scutură la auzul pașilor, inimile seacă
la trecerea vrerii,
pădurile ard și raza se închide în sine.

prin ierburile arse, cu greu mă urnesc înspre apa vie
să pot să ajung pe lumină.
și cine mă așteaptă pe mine?
farmecul stelei licărește duios peste lună,
bătută cu unghia, răsunând în pustie.

singure mările stau împietrite, nu clatină vântul un val.
eu trec pe deasupra ca un vultur senin,
privesc totul din cer și mă prăvălesc în goluri adânc,
doar un suflu s-a oprit de niciunde și roade în mal.
fluturii s-au întors în piatră, piatra s-a întors în pântec,
primele gânduri strălucesc fără ape. e cineva acolo?
prin crăpăturile vremii se răsfiră singur și veșnic un cântec.


Asediu

Prin ziduri de cărămizi pătrund uscăciunile și iederile
otrăvitoare. Marile fabrici de iluzii sunt udate cu urina
câinilor vagabonzi.
Prin bălțile întinse până departe ca tranșeele
misterios corbii se pierd
spre centrul pământului.
E ziua de dinainte
și tu te rujezi și te lustruiești în oglinzi.
Mărăcinișul crește printre vorbe de ocazie.
Prin fumul dens rudele nu se mai recunosc.
Soarele se adâncește într-o gaură săpată cu lopeți ruginite
în mijlocul cerului de mâini înfometate.
Prin ziduri de cărămizi pătrund uscăciuni și blesteme,
fiarele și păsările mici de pradă.
De la tine de pe balcon se vede tot orașul,
până departe, la gropile de gunoi, periferiile arse,
armatele înaintând.
Și toate femeile au fugit din calea invadatorului.
Răsufletul lor greu se întinde ca meduzele
pe apusuri dărăpănate
unde efemeridele își fac culcuș.
Și toate utilajele au ruginit în curtea marilor uzine de iluzii.
E ziua de dinainte.
Soarele se adâncește într-o gaură săpată cu lopeți ruginite
în mijlocul cerului de mâini înfometate.



Viață străină

întoarcere-n timp, în straiele nopții, fugar,
sărutând neantul,
am călcat vestmintele vocii,
și din adânc s-a auzit o coardă vibrând
la atingerea unui freamăt nespus -
doruri de noapte în tencuielile florii, suave, brodate cu fum.

întoarcere-n trup, în viața ce-și deschide viață propriei sfere
impure.
Propriei degradări nenumite. Prin simpla volută.
Prin gestul mărunt. Prin nemăsurata măsură.

Timpane de gheață și sâmburi orbind, dorm în întunericul
galerelor
acolo unde lemnul începe să prindă dorul de moarte,
până când ne absoarbe în el
și cădem în trecut, cu spinări de reptilă, cu coame de fluturi,
cu vise de melc.

O sfidare a nopții prin mișcări fără rost, prin frecare și fum.
In păduri dogorind, nimicul se freacă de astre,
miros de pucioasă emană.
Tandrele feluri de-a fi se ridică din ou.
își depun fericirea de-o clipă.
Acolo unde lent fermentează în lemn dulceața morții
și-a vieții străine.


Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 19

cu Ochiul
LIBER


    Propaganda în industria
    cinematografică
    din România


Doru Pop

TEZA DE doctorat a
lui Cristian Tudor
Popescu, devenită volum
de sine stătător Ulmul
surd in România mută:
Politică și pnpcpândă poli-
tică in filmul românesc de
ficțiune (1912-1989), Iași:
Polirom, 2011 - demon-
strează că și jurnaliștii

pot să fie cercetători. încă de la început,
Cristian Tudor Popescu își propune un
scop foarte ambițios și pornește de la o pre-
misă curajoasă. El vrea să studieze nici mai
mult, nici mai puțin decât „raportul dintre
filmul românesc de ficțiune și propaganda
politică", într-o perioadă care include atât
epoca stalinistă, cât și perioada de dinainte
de război. Trebuie spus aici că, dincolo de
calitățile evidente ale acestui studiu, argu-
mentul științific are un defect de bază, chiar
prin această comparație, deoarece între cele
două perioade nu se pot face legături con-
ceptuale. Mult mai mult, analizele aplica-
te asupra perioadei 1912-1944 sunt prea
superficiale și rapide, fără adâncimea nece-
sară unui studiu academic de această anver-
gură. Ar fi fost suficient dacă autorul s-ar
fi concentrat pe propaganda comunistă (în-
tre 1948 și 1989), ceea ce i-ar fi permis să
renunțe la deficiențe conceptuale, cum sunt
paralelismele dintre propaganda sovietică
(reprezentată de cineaști cum ar fi Dziga
Vertov), propaganda nazistă (cu exemple
din Leni Riefenstahl) și filmele făcute de
D. W Griffith. Este pur și simplu o eroa-
re de cercetare, care îl împinge pe Popescu
să facă unele declarații total periculoase,
cum ar fi de exemplu aceea că Griffith este
un „precursor al propagandei bolșevice" și,
mai mult, un „nazist avant la lettre".
   Punctul forte al cărții îl reprezintă par-
curgerea unor mecanisme ale propagandei
din perspectiva istoriei cinematografiei au-
tohtone. Cartea reprezintă o dezmembrare
sistematică a mecanismelor prin interme-
diul cărora a fost posibilă impunerea unui
terorism ideologic și ideatic de către regi-
mul comunist în România. Evident, de tea-
mă că nu se va putea referi la „clasicii fil-
mului sovietic", care sunt și autorii „dragi"
ai analistului, ca Eisenstein sau Pudovkin,
el extinde studiul său și la alte filme „de
propagandă" românești. De aceea studiul

ar fi putut începe foarte bine de la capito-
lul 4, locul unde criticul de film și istoricul
de film se întâlnesc în chip fericit și unde
avem o prezentare bine documentată a fil-
melor de propagandă sovietică din Româ-
nia. De aici încolo autorul dobândește o
voce clară și reușește să demonstreze modul
în care schemele de propagandă politică au
fost extinse în cinematografia românească,
pornind de la modelul sovietic, care, la rân-
dul său, a avut la bază ideile formulate de
Lenin: „Dintre toate artele, cinematogra-
fia este cea mai importantă pentru noi".
Autorul arată, printr-un discurs fluent și
coerent, cum s-a folosit comunismul încă
de la început de a șaptea artă ca de un in-
strument de propagandă și agitație. El
pune în context realizările grupului numit
informai KEPVD (Kuleșov, Eisenstein, Pu-
dovkin, Vertov, Dovjenko), pentru a de-
monstra modul în care tehnicile descoperite
de filmul sovietic, de la montajul intelectual
și până la cel constructivist, de la kinoglaz
și până la eseul documentar, au fost puse în
slujba ideologiei Partidului Comunist. Cele
mai bune secțiuni ale cărții sunt cele în care
C. T. P. analizează secvențe din filmele epo-
cii comuniste. Atunci când comentează
producții de epocă deja clasicizate, cum ar
fi Greva de S. Eisenstein (1924), Pământ,
de A. Dovjenko (1930) sau Omul cu apa-
ratul de filmat al lui D. Vertov (1929),
Popescu este remarcabil.
    Cu toate că discursul său este puternic
subiectiv și are tente „editorialistice", auto-
rul arată că deține instrumentele necesare
pentru a fi un adevărat om de știință.
Atunci când merge la documente origina-
le, când prezintă informații din arhive și
extrage date „la prima mână", criticul de
film devine istoric al filmului. Aici studiul
se transformă într-un manual de istorie a
filmului românesc, discutat în diverse con-
texte sociale. Excelente sunt, de exemplu,
comentariile pe materialul editat de cenzo-
rii comuniști, în care prezintă „datoria no-
bilă a filmului" în noua societate. Partidul
Muncitoresc Român, care preia controlul
asupra industriei cinematografice, descrie
rutele principale ale propagandei. E iden-
tificată în filmul românesc pur ideologic al
acestei perioade regula de aur a realismului
socialist, este explicată funcția de critică so-
cială a capitalismului, precum și refuzul for-
malismului estetic sau lupta constantă îm-
potriva idealismului și individualismului.
    Aici C. T. P. oferă cititorilor exemple
pentru ceea ce înseamnă „film surd" (con-
cept foarte bine ales!), respectiv acel tip de
cinema specific anilor ’50, unde filmele
„vorbesc singure", creând doar iluzia
schimbului de informații cu publicul, ca-
zuri în care mecanica „propagandei" este
mult mai importantă decât orice altceva
în producția de film. Așa cum sugerează
autorul, controlul politic și ideologic în
aceste filme era total. în această secțiune
C. T. P. produce iarăși câteva interpretări
excelente asupra unor filme de epocă, pre-
cum Răsună valea, de Paul Călinescu
(1950), In satul nostru, de Victor Iliu și
Jean Georgescu (1951) smMitrea Cocor,
de Victor Iliu și Marieta Sadova (1952).
Folosind tehnica studiului de caz ca pe un
instrument de cercetare aplicată, inter-
pretările sale devin foarte productive, iar
acest lucru îi permite autorului să identifi-
ce concepte care explică de ce a fost posi-
bilă utilizarea filmului pentru propagan-

da comunistă: filmul-anestezie, filmul-
supapă sau filmul-modeL
    C. T. P. excelează și atunci când vine
vorba de clasificări istorice. Potrivit auto-
rului, a doua perioadă a filmului românesc
începe în 1960, pe fondul așa-numitei „in-
dependențe" a comunismului din România
în relația sa cu Moscova. Aici Popescu folo-
sește o serie de nuanțe subtile, specifice
istoriei politice, și sugerează, în mod co-
rect, că acest proces a început încă înainte
de venirea la putere a lui Nicolae Ceaușes-
cu în 1964, respectiv în timpul regimului
lui Gh. Gheorghiu Dej. în mod similar, C.
T P. dovedește că „înghețul" cultural înce-
pe cu cel puțin trei ani înainte de așa-numi-
tele „Teze din iulie", folosind ca dovadă
interzicerea unui film ca Reconstituirea, de
Lucian Pintilie. Autorul arată foarte bine
modul în care schimbările politice au gene-
rat schimbări majore în conținutul pro-
ducției cinematografice de la noi. Popescu
identifică mai multe aspecte din filmele de
ficțiune românești ale epocii și discută
modul cum propaganda comunistă a fost
utilizată în filme pentru a lansa noua doc-
trină a lui Ceaușescu, respectiv național-
comunismul - cu filme precum Neamul
Șoimăreștilor, Dacii sau Columna. Și aici,
din păcate, vedem din nou cum deprinde-
rile jurnalistice preiau controlul asupra cer-
cetătorului, pentru că ne putem întreba
dacă „amplasarea" unui film precum Pă-
durea ipânzuraților (care este analizat pe
larg, cu multe subtilități) în cadrul acestei
categorii nu este o eroare de analiză sau
poate doar o expresie a unei doze prea mari
de subiectivitate a jurnalistului. Din păca-
te, există prea multe manifestări ale jurna-
lismului „de scandal" - de exemplu, atunci
când autorul ridică o întrebare de factură
academică, despre o producție ca Un film
cu o fată fermecătoare, iar jurnalistul se ex-
primă în felul următor: „Ce se întâmplă
în final cu această fetiță, cu această pisi-
cuță?". Ieșirea „în peisajul" presei cotidie-
ne nu face decât să dăuneze imaginii de
ansamblu a studiului.
    Cu toate aceste scăpări, și în această
parte a cărții, studiile de caz sunt bine apli-
cate. Revizuirea unor producții ca Setea de
Titus Popovici și Mircea Drăgan (1961)
sau Un surâs in plină vată, de Geo Saizescu
(1963), îi permite lui C. T. P. să discute
despre concepte importante, specifice ma-
nipulărilor practicate în acea perioadă. Lu-
ând act de „comercializarea" din filmul ro-
mânesc și discutând transformările din
procesele decizionale din industria comu-
nistă a filmului, autorul folosește aceste dis-
cuții ca pe niște oportunități de a identifi-
ca un concept de o importanță majoră,
cum este kitsch-ul comunist. Aceasta este
una dintre cele mai importante calități ale
abordării lui C. T. Popescu, capacitatea de
a descoperi sau de a redescoperi contexte
conceptuale, de a propune terminologii uti-
le pentru înțelegerea unor fenomene com-
plexe. Așa este discuția despre renașterea
formalismului estetic sau cea despre modi-
ficările produse în filmul românesc de în-
toarcerea antieroului, concepte care, la rân-
dul lor, îi permit să dezvolte unele dintre
cele mai bune părți ale cărții. Așa e studi-
ul de caz despre Reconstituirea lui Lucian
Pintilie (1970), unde C. T. P. demonstrează
că este calificat să utilizeze tot arsenalul
de instrumente de cercetare disponibile în
zona studiilor cinematografice (pe care, din

20 • APOSTROF

păcate, nu le folosește peste tot în text).
Analiza filmului lui Pintilie este exemplară
pentru ce înseamnă o analiză de film bine
făcută. Corect contextualizat politic (fina-
lizarea acestuia în timpul ocupației Ceho-
slovaciei și al revoltelor din Paris fiind mai
mult decât sugestivă), excelent comparat cu
producții similare din alte industrii ale fil-
mului comunist (cum ar fi cele realizate de
autori maghiari precum Bacso sau cehi,
precum Jasny) și disecat pe toate părțile
prin interpretări formale (discutarea rolu-
lui major jucat de acest film în evoluțiile
viitoare ale cinematografiei românești, până
la apariția filmelor antisistem), filmul lui
Pintilie este impecabil analizat.
   Conform lui C. T. Popescu, a treia
perioadă majoră din filmul de propagandă
autohton începe în 1971, după „Tezele de
iulie", când comenzile estetice ale lui Nico-
lae Ceaușescu au impus, pentru toate pro-
dusele culturale realizate în România co-
munistă, idei standardizate, cum ar fi
accentul pe industrializare, pe dezvoltarea
unor realități fals pozitive, pe manipula-
rea realității astfel încât să poată satisface
interesele Partidului și, nu în ultimul rând,
glorificarea Comandantului Suprem, a
Conducătorul absolut. A patra perioadă
este aceea când o parte dintre cineaștii ro-
mâni devin inoculați de „boala metaforei",
în timp ce alții devin instrumentele cultu-
lui personalității, perioadă plasată între
1980 și 1989. Cineaștii din această perioa-
dă suferă de „simbolită" și încep să se refu-
gieze în tarkovskianism, evitând orice refe-
rire la realitatea socială. C. T. P. rediscută
critic o serie de filme ale perioadei, cum ar
fi Faleze de nisip, de Dan Pița (1983), con-
siderându-le inferioare Reconstituirii lui
Pintilie.
   O secțiune importantă, bine structurată
din cartea lui C. T. Popescu rămâne discuția
cu privire la mecanismele de cenzură apli-
cate asupra filmelor importate din Occi-
dent sau chiar din alte țări socialiste, teh-
nici care devin sugestive pentru ansamblul
practicilor de cenzură puse în aplicare de
regimul de la București. Pentru a controla
modul în care filmele sunt receptate, cen-
zura elimină dialoguri, „corectează" filme-
le lui Fellini, elimină secvențe din filmele
lui Polanski sau alterează producții cum ar
fi Black Ltgend Charlie. Toate sunt referiri
indirecte la tehnicile de control impuse de
cenzorii „absenți" ai comunismului româ-
nesc asupra producției cinematografice.
   Calitatea principală a cărții lui C. T. Po-
pescu constă în analizele subtile aplicate pe
filmele vremii. împreună cu o bună cu-
noaștere a informațiilor disponibile și ci-
tirea unor documente din epocă și, de
asemenea, cu ajutorul flerului jurnalistic,
autorul elaborează concepte inovatoare,
cum ar fi cinematografia românească sur-
domută, care fac ca această lectură să fie nu
numai interesantă, dar să rămână în același
timp un studiu relevant științific.
   Relevante sunt, în acest sens, concluzii-
le autorului, care afirmă, oarecum șocant -
de data aceasta o utilizare a tehnicii jurna-
listice la modul cel mai bun -, că, din 550
de filme realizate în perioada comunistă,
peste 40% au fost pură propagandă, restul
fiind filme pentru copii, simple comedii sau
filme de divertisment. însă, după cum ob-
servă tranșant C.T Popescu, niciunul din-
tre responsabilii epocii, oameni care au
făcut parte din mașina de propagandă co-





munistă, nu a recunoscut „contribuția sa
la ură" și nici nu s-a dezis de rolul jucat în
impunerea terorismului cultural și ideolo-
gic din timpul (și de după) regimul co-
munist.





3supni eniicel
tL azi

nlcntclk cdkriLkunL


    Priviri (meta)critice

Constantina Raveca Buleu

Asupra criticei de as-
tăzi, cartea Nicoletei
Sălcudeanu, apărută în
2011 la Editura Limes
din Cluj-Napoca, adună
articole și eseuri publica-
te inițial în paginile revis-
telor Vatra, Viața româ-
nească și Cultura, alături
de prefețe ale unor volu-
me editate de Polirom, toate alcătuind „o
selecție neîntâmplătoare de reflecții asu-
pra criticii și asupra moravurilor critice de
azi", în care exercițiul hermeneutic este
dominat de o exigentă disecție axiologică,
sofisticat orchestrată sub imperiul unei vigi-
lențe ridicate la rangul de principiu me-
todologic.
   Deși nu ignoră conținutul discursului
critic, Nicoleta Sălcudeanu se concentrează
asupra pârghiilor ideologice sau de menta-
litate din spatele actului critic, amendând
erorile și coregrafiile prudente, locurile co-
mune și reverențele interesate, convinsă de
imperativitatea etică a actului critic, dar
conștientă de inerentele compromisuri la
care ajunge orice critic. „Nu există indivi-
dualitate critică să nu fi cedat, măcar o dată
în viață, capriciului de moment sau parti-
pm-urilor" - afirmă autoarea, relativizând
ceea ce părea a fi o recomandare intransi-
gentă, destinată unui exercițiu critic infai-
libil, printr-o sancțiune demnă de Terențiu.
Alarmantă nu este atât „eroarea umană“ a
criticii de întâmpinare, mai cu seamă dacă
este recunoscută sub impulsul „Exercițiului
de Constantă Vigilență" (formulă pe care
autoarea o preia din Triumful prostiei al Be-
lindei Cannone), cât stăruința cu care unii
„critici volintiri" prelungesc „momentul de
grație" al prostiei. în 1895, Constantin
Dobrogeanu-Gherea îi gratula pe unii din-
tre discipolii lui Titu Maiorescu cu sintag-
ma de „critici volintiri", în prezența cărora
el vede simptomul unei adevărate maladii:

   Toate gazetele și revistele sunt pline de cri-
   tici și mai ales odinioară excelenta revistă
   literară „Convorbiri literare" a devenit o
   reședință de toate sezoanclc pentru mai
   mulți tineri goi de prezent, dar plini de vii-
   tor, cari și-au fixat acolo domiciliul lor cri-
   tic. Ajunși la gradul de critici, acești tineri
   vorbesc... adică să mă întrebați despre ce nu
   vorbesc, vorbesc despre toate, despre litera-
   tură, filozofie, începând cu Aristotel și He-
   raclites și sfârșind cu Spencer inclusiv, despre
   istorie, morală, sociologie ș.a.m.d., și ceea
   ce e mai interesant, ca să nu spunem mai
   îngrijitor, e că vorbesc despre toate acestea
   cu aceeași gravitate pretențioasă, ridicolă și
   cu aceeași competință îndoioasă.

Aceeași discutabilă conduită monomană,
aflată la modă, definește „criticii volintiri"
din acida portretizare a Nicoletei Sălcudea-
nu, diferit fiind față de epoca lui Dobro-

geanu-Gherea doar criteriul care le ordo-
nează uniformitatea opțiunilor, în secolul
XXI acesta fiind trasat de marketing. „Deloc
puțini - scrie ea în Nighiobia culturală, sa-
vurosul preambul al volumului - gregari în
expertiza critică, acești «volintiri» își rân-
duiesc judecata în funcție de notorietatea,
meritată au ba, a autorilor de «opere» mai
mult sau mai puțin izbutite, notorietate pre-
existentă pe care, adesea, ei înșiși o făuresc.“
„Neghiobia inteligenței - notează tranșant
Nicoleta Sălcudeanu - nu e tăcută, e vioaie,
belicoasă chiar, și face prozeliți", iar media-
tizarea contemporană îi asigură adeseori
condițiile unei ipostazieri autoritare, în
măsură să impună valori acolo unde nu
există decât impostură, fenomen recurent
atât în artele plastice, cât și în literatură.
    La celălalt pol, „valoarea singură are
conținut. E discretă și liniștită". în sfera ei
intră Rescriptorul ideal Gabriel Dimisianu,
criticul străin de modă și neatent la con-
struirea gloriei personale, adept al unei pro-
movări literare transgeneraționiste, neparti-
zane și axate pe valoare, dar și Gelu lonescu
(evocat in Eșecul ca petplexiunef ale cărui
anxietăți privind validitatea studiului său
despre Eugen lonescu sunt contrazise de
minuțiozitatea documentării și de exempla-
ritatea discursului hermeneutic, lecție impli-
cită și „usturătoare pentru climatul de sufi-
ciență și superficialitate, generalizat astăzi",
când „se publică într-un ritm mai rapid
decât se citește". La extrem, reversul este ca-
zul lui George Bălăiță. Deloc discret, spiritul
„reactiv" al lui Marin Mincu se dovedește
întotdeauna „germinativ", orientat construc-
tiv chiar și în cele mai aprige campanii.
    Analizând cu un umor tandru Istoria li-
teraturii române contemporane a lui Alex.
Ștefănescu, Nicoleta Sălcudeanu teoreti-
zează ficționalizarea judecății de valoare
în critica literară, amendează partizanatul
politizat din acest Roman de scandal al lite-
raturii, dar recunoaște și candoarea cu care
criticul abordează compromisul. O formă
blândă de compromis reprezintă, în viziu-
nea autoarei, devoțiunea neselectivă și exce-
siva indulgență din discursul lui Mircea A.
Diaconu, fără însă ca Epopeea amicală să
oblitereze calitățile sale de istoric literar sau
calitatea scriiturii critice. Operând în cadre-
le dihotomiei vocație-datorie, autoarea
identifică în Tudorel Urian „criticul la dato-
rie" („în sensul bun al cuvântului"), dedi-
cat consolidării, nu promovării, fidel bunu-
lui-simț critic, conservator și excesiv de
tolerant, dar nu lipsit de umor și cât se
poate de credibil, altfel spus paradoxalul
„critic fără însușiri", pentru care tocmai as-
pectul privativ musilian „reprezintă o în-
sușire în sine".
    Dacă I. L. Caragiale armează retroactiv
critica efervescentă din preambulul volu-
mului, exegeza caragialiană devine, în Ca-
ragiale n-a existat, o replică ironică la car-
tea Ioanei Pârvulescu, In țara Miticilor: De
țapte ori Caragiale, iar în Rezon! subiectul
unei polemici cu două culegeri de editoriale
ale lui Nicolae Manolescu, mărul discordiei
fiind tentativa unei lecturi soft a viziunii
dramaturgului. Mai îngăduitoare este au-
toarea cu receptarea Istoriei critice a literatu-
rii române. Conștientă de carențele scolas-
tice ale lucrării manolesciene, Nicoleta
Sălcudeanu apreciază „potențialul ei hedo-
nist, subsumat prompt plăcerii textului".
De altfel, discursul critic disociat, echilibrat

Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 21

și străin unidimensionalizărilor stigmati-
zante sau, dimpotrivă, apologetice, traver-
sează întregul volum al Nicoletei Sălcudea-
nu. îngăduitoare cu o carte de debut cum
este cea a Alexandrei Tomiță, O istorie ₓglo-
rioasă“: Dosarul protocronismului românesc,
fără a-i trece cu vederea derapajele, autoa-
rea se lasă captivată de discursul lui Al. Cis-
telecan despre literatura memoriei, fără să
ignore problemele de adecvare ale unui cri-
tic pornit într-o questă pentru literaritate
într-un perimetru sărac în așa ceva. Aceeași
atitudine guvernează și portretul dinamic
al lui Dan C. Mihăilescu, critic cu o asu-
mată identitate de interregn, sau hedonis-
mul critic al lui Cornel Ungureanu.
   în Generația dintre dictaturi, Nicoleta
Sălcudeanu etalează veritabile calități de
istoric literar, dovadă fiind inventarul mi-
nuțios și exigent al istoriilor literare care
tratează literatură românească postbelică
din avanscena analizei volumului Anei Sele-
jan, Poezia românească in tranziție (1944-
1948). Sensibilă la stereotipiile cu care ope-
rează critica literară autohtonă, autoarea
face în O epcpee provizorie a literaturii româ-
ne un adevărat rechizitoriu al mecanisme-
lor ce guvernează discursul criticii de în-
tâmpinare, tot mai accentuat „tabloidizată“,
manipulând idei de-a gata furnizate de un
marketing inteligent și tot mai străină de
minima lectură a cărților recenzate.
   Detașată de un alt fenomen la modă în
lumea literelor românești, Dosariada, autoa-
rea demască în Miles Gloriosus excesul eticu-
lui în detrimentul esteticului și justițiarismul
ca mască pentru frustrare, studiul de caz fiind
dialogurile din 2010 ale lui Bujor Nedelco-
vici cu Sergiu Grigore. O cu totul altă ati-
tudine dezvoltă Octavian Paler, protagonistul
din Dincoace de Rubicon, un om „care și-a
asumat lucid vulnerabilitatea^ într-o lume în
care „libertatea [este] trăită urât“, o manifes-
tare a ei fiind tocmai Dosariada.
   în diagnosticul Nicoletei Sălcudeanu,
nu numai Eugen Negriei este arondabil
„unei tipologii literare a nemulțumirii și
marginalității“, ci și intransigentul Alexan-
dru Mușina, a cărui marcă pare a fi o „opt-
zecitate după optzecism“. La celălalt capăt
al spectrului, lecția lui Eugen Simion pare
a fi una a obiectivități! critice eliberate de
resentiment și idiosincrazii, ancorate autar-
hic în literatură.
   Departe de a fi atentă doar la negati-
vul lumii literare, Nicoleta Sălcudeanu
aplaudă și excepțiile. Astfel, cu toate că
semnalează edulcorarea actuală a interviu-
lui, consacră o cronică elogioasă volumului
de interviuri semnat de Mircea lorgulescu,
Convorbiri la fiârțit de secol. Același registru
caracterizează articolul despre volumul lui
Gheorghe Perian, Dezltgarea la căiți (Eseuri
de critică literală), cronica despre Pimpuri
noi: Secvențe de literatură română, cartea din
2009 a lui Daniel Cristea-Enache, cea con-
sacrată cărții despre Milan Kundera a lui
Horia Ursu sau textul final despre „siste-
mul antiprost“, construit de Mircea lorgu-
lescu în Poștalionul cu boi, excelentă cădere
de cortină la capătul unei polemici nuanța-
te cu păcatele criticii de astăzi, dezvoltate
într-un dozaj fin de implicare pasională și
discurs inteligent, de obiectivitate și curaj,
de seriozitate critică și umor.


    Pentru o istorie
    instituțională
    a istoriografiei

Cristian Vasile


CADRUL INSTITUȚIO-
NAL al cercetării is-
torice a reprezentat un
aspect mai puțin studiat
în istoriografia română.
Un grup de autori - co-
ordonat de Raluca Torni
- a încercat să acopere
această lacună printr-un
bine-venit volum, pu-

blicat în urmă cu câțiva ani, disponibil
acum și în variantă e-book - Ana Maria
Ciobanu, Elcna-Loredana Mirea, Petre Ș.
Năsturel, Andrei Pippidi, Bogdan Popa,
Nicoleta Roman, Raluca Torni, Radu Tu-
dorancea, Institutul de Istorie „\Icolae lor-
ga^, 1937-1948 (București: Editura Oscar
Prinț, 2009).
    Cartea este o încercare meritorie de în-
scriere a cazului autohton într-un context
european și de fixare a reperelor unui pei-
saj instituțional (p. 24), care uneori este
greu de reconstituit din cauza unui deficit
de surse istorice, de resurse umane, dar și
a unei agende de priorități care a ocolit o
astfel de istorie instituțională. Prin utiliza-
rea mai multor surse, istoria Institutului
„N. Iorga“ - de fapt, Institutul de Istorie
Universală - este bine integrată și conectată
în mod adecvat la istoria politică și cultu-
rală a României din anii 1930 și 1940. Este
valorificată în primul rând arhiva internă
a institutului, dar sunt scoase la iveală și
alte fonduri arhivistice de multe ori inedi-
te sau foarte puțin cercetate (de la Arhivele
Naționale, CNSAS, la arhive personale, pre-
cum aceea a profesorului Andrei Pippidi,
nepotul lui Nicolae lorga etc.). Povestea
începuturilor institutului - de la 1936 la
1939 (anul când e inaugurat în clădirea în
care se găsește și astăzi, din bd. Aviatorilor,
fosta șosea Jianu) - este una fascinantă; în
fapt, sunt anii de tranziție de la o demo-
crație (imperfectă) la dictatura regală, chiar
dacă o dictatură mai blândă. Este semnifi-
cativă starea de spirit apăsătoare de la des-
chidere (16 decembrie 1939) - surprinsă și
în volum -, evocând parcă o atmosferă de
război civil, provocată mai ales de conflic-
tul dintre regele Carol al n-lea și Mișcarea
Legionară. Inevitabil această istorie se foca-
lizează în nenumărate rânduri asupra per-
sonalității lui Nicolae lorga, implicat în
mod decisiv în întemeierea mai multor
institute de cercetare. însă Institutul pen-
tru Studiul Istoriei Universale (denumi-
rea inițială, care rezistă și astăzi deasupra
intrării principale) este poate creația insti-
tuțională cea mai însemnată și durabilă.
    Atât Andrei Pippidi, cât și Loredana
Mirea insistă în studiile lor asupra biblio-
tecii lui N. lorga, devenită biblioteca insti-
tutului. Cartea confirmă o dată în plus că
nu se poate vorbi despre institut fără să se
evoce truda care a precedat constituirea
acestei fabuloase biblioteci (deja la momen-
tul 1940 erau strânse în depozite cca
100.000 de volume - p. 12). Intr-un fel,
de la bibliotecă s-a ajuns la institut. Totuși,
foarte curând bombardamentele de după 4
aprilie 1944 au pus în pericol fondul de

carte, la fel ca și vicisitudinile politice, cu
tentativele de epurare (sau secretizare) a
diverselor lucrări indezirabile pentru auto-
ritățile comuniste. După decembrie 1989
lipsa spațiului, dar și prejudecăți cultural-
ideologice au condus Ia casarea controver-
sată a unor cărți de propagandă comunistă,
chiar dacă în orice context acestea rămâ-
neau surse istorice, poate indispensabile. Pe
lângă bibliotecă, institutul deține obiecte
cu valoare muzeală deosebită, dar nu întot-
deauna le poate pune în valoare, mai ales
din cauza lipsei de fonduri. Datorită stu-
diului Nicoletei Roman - Sub semnul pres-
tigiului: Membrii, colaboratorii ți activita-
tea științifică a Institutului pentru Studiul
Istoriei Universale in timpul directoratului lui
Nicolae loiga (1937-194G) - putem comen-
sura rolul social major, dar mai ales politic,
al institutului, care - prin intermediul con-
ferințelor despre frontiere din anii 1939-
1940 (p. 56) - intra în atenția oficialități-
lor, inclusiv a Siguranței, într-o perioadă în
care războiul începuse în Europa; sub pre-
siunea autorităților, în 1940 se alege o altă
tematică pentru comunicările care urmau
să fie susținute („trebuie evitat tonul ten-
dențios și iritant“). Astăzi, institutul, în
mod obiectiv, nu mai poate avea un ase-
menea rol.
    Partea ce mai consistentă a volumului
este reprezentată de studiul Ralucăi Torni,
intitulat Institutul de Istorie Universală „Ni-
colae Ioiga“ in anii directoratelor Gheoighe
Brătianu (martie 1941 - septembrie 1947) ți
Andrei Oțetea (octombrie 1947 - iulie 1948).
Gheorghe Brătianu a fost poate - după N.
lorga - istoricul român cu cea mai mare
anvergură internațională, apreciat și citat în
medii academice externe prestigioase. Deși
a avut ca om politic atât o agendă contro-
versată de politică externă, cât și atitudini
discutabile în politica internă, atacurile co-
muniste de după 23 august 1944 au repre-
zentat acte oneroase, de vendetă sângeroa-
să, îndreptate contra unui savant autentic.
Moartea sa martirică în penitenciarul de
la Sighet în 1953 reprezintă una dintre
crimele zguduitoare comise de regimul co-
munist în cuprinsul universului său con-
centraționar. Scrierea istoriei institutului
trebuie să continue și pentru a acoperi
intervalul de după 1948, chiar dacă cer-
cetătorii vor descoperi aspecte care pot
contraria. Există un cult pentru Andrei
Oțetea, cel care a revenit în fruntea institu-
tului între 1956 și 1970, cât se poate de
justificat, pentru că profesorul și directorul
Oțetea a salvat cercetători, studenți, direcții
de cercetare. Dar a putut salva aceste desti-
ne pentru că, dincolo de perioadele de diz-
grație pe care le-a traversat, a fost relativ
bine integrat în noul sistem politic postbe-
lic, remarcându-se și prin scrieri și atitudini
publice conformiste. Probabil ar fi o eroa-
re să se cadă în cele două extreme: o eroi-
zare romantică sau o demolare moralist-
pernicioasă a unei asemenea personalități.
    Florin Constantiniu (De la Răutu ți
Roller la Muțat ți Ardeleana, 2007),
Apostol Stan (Istorie ți politică in România
comunistă, 2010; De veghe la scrierea istori-
ei: Securitatea, 2012), Șerban Rădulescu-
Zoner (Securitatea in Institutul de Istorie
„N. Ioiga“: Studiu de caz, 2008) au schițat
deja în cărțile lor - chiar dacă dintr-o per-
spectivă uneori profund subiectivă și accen-
tuat polemică - câteva fragmente din is-
toria Institutului „N. Iorga“ în timpul
comunismului; sunt autori și lucrări care





22 • APOSTROF

de-acum sunt de neocolit. La CNSAS se află
deja documente esențiale cu date despre
mulți cercetători din cadrul institutului,
care au funcționat înainte de 1989, istorici
profesioniști, dar și politruci; este o istorie
în care se împletesc actele de curaj (iulie
1988), conformismul și delațiunea. Unii
cercetători și-au văzut dosarele de urmări-
re informativă de la Securitate, păstrate
acum la CNSAS; este de fapt o istorie care
coboară până spre 1948. Sunt surse isto-
rice care recompun - chiar dacă de o ma-
nieră deformată - istorii personale, reflec-
tate în dosarele de cadre, atașate uneori
rapoartelor de la Securitate. Și datorită
acestor izvoare putem schița profilul aca-
demic, moral al mai multor angajați ai
institutului. Aparent, este mai simplu de
scris o istorie instituțională post-1948
(datorită bogăției surselor), dar este nevoie
și de un discernământ mult mai accentuat.





    Armonia corzilor
    ascunse


Mirel Anghel

SĂ UITĂM pentru o clipă
toate explicațiile clasi-
ce despre structura intimă
a naturii. Ea nu are la bază
unități punctiforme, așa
cum s-a spus până acum,
ci corzi, elemente vibran-
te, a căror țesătură alcătu-
iește tot ceea ce există. Le
putem cunoaște chiar și
fără a le vedea, tehnologia

actuală încă insuficientă și energia necesară
unor experimente depășind cu mult posi-
bilitățile omenirii de a sonda dincolo de
imaginație. Natura are dimensiuni de nebă-
nuit, care acum nu pot fi demonstrate prin
experimente, ci doar bănuite, și o armonie
intrinsecă a cărei origine ar li corzile care
stau la baza universului. Teoria corzilor a

apărut ca un mijloc de împăcare a puterni-
celor contradicții care au marcat științele.
    Matematicieni sau nu, teoreticieni ai
fizicii, căutători ai „teoriei ultime“ (Theoiy
tf Evetything) sau doar simpli spectatori
fascinați de acest spectacol al hunii ascun-
se, cartea lui Brian Greene, Universul ele-
gant: Supercorzi, dimensiuni ascunse și cău-
tarea teoriei ultime (București: Humanitas,
2008, traducere în limba română de Dra-
goș Anghel și Ana Mirela-Paula Anghel)
fascinează și provoacă cititorii prin cerce-
tarea imaginativă a celor mai mici compo-
nente ale materiei, bucle infinit de subțiri,
teoria corzilor postulând „o nouă trăsătură
a naturii care este de o sută de milioane de
miliarde de ori mai mică decât orice poate
fi actualmente sondat experimentai (p.
233). Dovezile existenței corzilor nu pot fi
decât indirecte. Fizicienii își asumă riscul
acestei teorii, atrași de felul în care ea îm-
pacă gravitația și mecanica cuantică (ire-
conciliabile, în principiu), dar și de dorința
de a găsi mecanismul coerenței subtile și
profunde în funcționarea naturii.
    în incursiunea în momentele de refe-

rință ale cosmologiei, autorul insistă asu-
pra pilonilor fizicii moderne, descoperiri
care au făcut posibilă cunoașterea unor tai-

ne bine ferecate de natură. Rezolvând două
dintre conflictele științifice majore din ulti-
mul secol prin teoria specială și teoria gene-
rală a relativității, Einstein a lăsat nerezol-
vat un al treilea conflict al ultimului secol.
Pe scurt, teoria corzilor este o teorie uni-
ficată despre univers, prin care se afirmă că
natura nu este alcătuită din particule zero-
dimensionale, ci din filamente unidimen-
sionale numite corzi. lână la această teorie,
mecanica cuantică (ce oferă cadrul teore-
tic de înțelegere a universului la scara cea
mai mică) și teoria generală a relativității
(care privește universul la cea mai mare sca-
ră: stele, galaxii, roiuri de galaxii etc.) du-
ceau către o concluzie dezamăgitoare: cel
puțin una este incorectă (p. 17). Cu toate
că aceste teorii au făcut posibile descope-
riri de referință în istoria omenirii, ele au
rămas incompatibile, limitându-și reciproc
capacitatea de a explica universul înt-o teo-
rie cuprinzătoare și coerentă.
   Teoria corzilor încearcă să împace in-
compatibilitatea dintre mecanica cuantică
și teoria generală a relativității. Ea este pri-
vită și ca o Tbemy tf Everytlmg la care as-
piră fizica modernă, aducând, în același
timp, contestări și reconsiderări ale unor
vechi concepții. Teoria corzilor contrazice
punctul de vedere al lui Einstein, el susți-
nând că textura temporală nu se poate ru-
pe. Din contră, aflăm că timpul poate fi
rupt sau sfâșiat, iar prin el se poate crea o
„gaură de vierme“ ce ne poate permite să
ajungem în cu totul alt timp sau chiar în-
tr-un alt univers. în plus, teoria corzilor
implică mai mult de trei dimensiuni ale
universului, nu mai puțin de unsprezece,
adică zece dimensiuni temporale și una
spațială: „Unele sunt încolăcite în forme
minuscule și complicate care pot suferi
transformări în cadrul cărora textura lor
poate fi străpunsă și ruptă, pentru ca în
final să se repare singură“ (p. 394).
   Așa cum era și firesc, la mijlocul anilor
1980, atunci când teoria corzilor era la pri-
ma revoluție, entuziasmul fizicienilor era
mare. La fel și graba lor de a găsi o teorie
ultimă. Se organizau întâlniri anuale în care
se dezbăteau euforic rezultatele obținute.
Au urmat ani de dezamăgire, apoi o reîn-
viere a speranțelor, concretizată prin recon-
struirea teoriei, la începutul anilor 1990.
Ajungem și în anul 1995, mai exact la
Conferința Strings, ținută la Universitatea
Carolina de Sud. Acest moment avea să
aducă o a doua revoluție a teoriei corzi-
lor, punct de cotitură marcat de Edward
Witten, unul dintre fizicienii de vârf ai zi-
lelor noastre.
   în privința modelului standard inflațio-
nar al universului, căile teoriei corzilor se
despart de curentul principal. Din perspec-
tiva ei, starea inițială de energie, densitate
și temperatură infinite ar fi un indiciu al
eșecului teoriei cosmologice pe care cei mai
mulți teoreticieni au adoptat-o. Brian
Greene preferă mai degrabă viziunea fizi-
cianului rus Andrei Linde, cel care susține
că explozia colosală primordială nu ar fi
fost chiar un eveniment unic, el repetându-
se de nenumărate ori în regiuni împrăștiate
prin întreg cosmosul, zone care devin, la
rândul lor, noi universuri separate. Așadar,
universul colosal (mai degrabă un multi-
vers) care există în prezent s-ar putea expli-
ca prin existența unei rețele nesfârșite de
„bule cosmice în expansiune“ (p. 383).
Teoria corzilor nu ar avea nevoie de spațiu

și timp pentru a opera, elemente definito-
rii în vechea concepție cosmologică. Ea
poate porni, asemenea unui pictor care are
în față o pânză albă, de la un moment ante-
rior Big Bangului.
   Având în vedere dificultatea și comple-
xitatea acestei teorii, în expunerea ei este
nevoie de elemente ajutătoare care să îl țină
pe cititor pe coarda demonstrației. Pentru
a fi sigur că nu ne rătăcim prin explicații,
câțiva însoțitori de bord ne călăuzesc traseul
și chiar dramatizează teoriile expuse, redu-
cându-le la simple situații de zi cu zi. Geor-
ge și Gracie, Slim și fim călătoresc prin lu-
mea greu de imaginat a mecanicii cuantice
și a experimentelor imaginate de autor. Fi-
rul expunerii este întrerupt de aceste an-
tracte care oferă cititorului scurte momen-
te de reflecție. în astfel de clipe apar din
culise personajele care au rolul de a tradu-
ce lumea complicată a fizicii în limbajul
comun.
   Până la urmă, fața ascunsă a universu-
lui nu e indiscernabilă. Curajul de a înfrun-
ta noi idei și a le expune celorlalți este pri-
mul pas care trebuie depășit. „Fizicienii
sunt asemeni unor compozitori de avan-
gardă, gata să încalce regulile tradiționale
și să înfrunte neacceptarea doar pentru a
găsi soluții. [...] La fel ca muzica modernă
și clasică, nu există o abordare corectă și
una greșită - alegerea metodelor ține în
mare măsură de gust“ (p. 290), scrie Brian
Greene. Teoria corzilor poate fi privită și
ca o abandonare a omului de știință la au-
zul cântecului naturii, asemenea unui mari-
nar vrăjit de sirenele ce-i dau târcoale băr-
cii și îl ademenesc în adâncurile nebănuite
ale lumii lor. Pe urmele acestui cântec ar-
monios omenirea este doar cu un pas mai
aproape de înțelegerea resurselor ascunse
ale naturii, aventurându-se în teorii din ce
în ce mai complicate, fără a ajunge când-
va la una definitivă.





    Voluptatea curcubeului

Cezar Boghici

Când, ÎN 1915, Albert
Einstein a formulat
teoria relativității, nimic nu
sugera faptul că universul
este în expansiune, se trans-
formă, deci nu rămâne veș-
nic același, cum postula fi-
zica newtoniană. Această
nouă teorie avea să modifi-
ce radical concepția cosmo-

logică tradițională, deși Einstein însuși a
respins soluția naturală a relativității, în-
trucât ideea universului static era chiar și
pentru sine inalienabilă. De aceea, enunța-
rea de către Edwin Hubble, în 1929, a legii
sale îi va uimi pe astrofizicieni, ce n-au ști-
ut inițial cum să-i interpreteze rezultatele.
Odată cu descoperirea lucrărilor lui Georges
Lemaître abia - care a analizat înaintea lui
Hubble consecințele relativității generale -,
oamenii de știință au recunoscut adevărul
conform căruia universul se află în expan-
siune, iar legea lui Hubble explică acest pro-
ces, stabilind că viteza de îndepărtare a
fiecărei galaxii este proporțională cu distanța
A

Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 23

până la ea. Experimental s-a demonstrat
cum într-un astfel de univers, distanțele din-
tre galaxii cresc cu timpul fără ca galaxiile
să fie în mișcare, iar spectrul lor prezintă o
deplasare spre lungimile de undă mari,
fenomen numit „deplasare spre roșu". Sce-
nariul de față implică însă și o diminuare de
conținut: entropia crește, universul devine
din ce în ce mai rarefiat și din ce în ce mai
rece, în ciuda atracției gravitaționale care
acționează în sens contrar expansiunii, înce-
tinind-o (v. Dicționar de istoria șifiloscfia
științelor, voi. coord. de D. Lecourt, trad.
coord. de L. Zoicaș, Iași: Polirom, 2009, p.
362-363, 587-588, 977, 1140). întrebarea
ce se pune este dacă acest principiu are un
statut paradigmatic - exprimă el o lege
generală a naturii sau a existenței? Recentul
roman al lui Radu Mareș, Deplasarea spre
roșu (Iași: Polirom, 2012, 304 p.), ne dove-
dește că da.
    Cartea e admirabil compusă, cu scene
semnificative, atent elaborate, cu tui ansam-
blu de revelații succesiv înaintate și siste-
matic abandonate, de stări normale de
conștiență și de manifestări perceptiv-halu-
cinatorii, de reflecții lucide și de rătăciri
prin pădurea de semne delirante ale con-
științei, totul fără a eluda canonul accep-
tat al genului. Narațiunea la persoana întâi,
atribuită unui personaj (profesorul la un
liceu din Cluj și ziaristul Romulus/Romi),
prectun și aparența de roman epistolar con-
feră scriiturii autenticitate. Textul e adresat
unui tu fictiv, mai exact fiului eroului care
este și autorul-surogat al cărții. Chiar dacă
cele douăzeci și opt de capitole sunt expu-
se prin înlănțuire liniară, există o structură
implicită a romanului, dată de derularea
temporală și de modificările discursive.
Prima parte surprinde întâlnirea, în sep-
tembrie ’90, cu placida englezoaică Diana,
sosită în Transilvania într-o misiune uma-
nitară a Bisericii Catolice, la un orfelinat de
la marginea Clujului, unde Romi realizează
o anchetă jurnalistică. Urmează povestea
Dianei, developată în prezența protagonis-
tului, care-o transcrie, și, în sfârșit, reme-
morarea dragostei matrimoniale dintre
Romi și Grete, violonista de la Operă, de
data aceasta Diana preluând rolul de mar-
tor al narațiunii. Acțiunea din partea ini-
țială este ulterioară întâmplărilor relatate în
restul cărții, ceea ce evidențiază distincția
temporală dintre momentul confesiunii,
care e un timp de intersecție a destinelor
personajelor, și trecutul biografiei femini-
ne, respectiv trecutul poveștii de iubire.
    Concluzia la care personajul central
ajunge, după consumarea episodului conju-
gal, se referă la nesubstanțialitatea și la echi-
vocul iubirii ce „nu poate fi pusă în ecuație,
ca și moartea", cum recunoaște el, înfrânt,
reflectând asupra relației sale cu Grete:

    [...] mă întrebam adesea derutat în ce
    ierarhie mă situează ea, chiar și în afara
    familiei ei, din care nu cunoscusem pe ni-
    meni, și câtă afecțiune e în stare să acorde
    cuiva. îmi amintesc însă și graba febrilă cu
    care, după ce ne scoteam hainele, venea să
    mi se adăpostească în brațe în camera ei de
    pe colț, unde era mereu frig. O adunam
    strâns lângă mine, cu membrele ei lungi, cu
    picioarele ei interminabile, reci ca gheața, și,
    desigur, uitam. [...] Era, mi-am spus ulte-
    rior, reflexul celui care e absolut singur, fără
    alternativă la această singurătate ce-1 va ține
    mereu prizonier.

Vidul ce sălășluiește de la început în jurul
femeii tinde să o absoarbă și pe ea. Născută
într-o familie de nemți care se presupune
că au pierit în deportare, la ruși, Grete fuse-
se înfiată, ca și Hans, fratele ei geamăn, de
doi soți români, la mormântul cărora ea se
ducea regulat, ca la „o întâlnire solemnă cu
moartea". Nu prin moarte însă e făcut să
dispară din realitate acest personaj feminin,
ci printr-o anumită strategie narativă. In-
stanța auctorială din text îi anulează, la
final, existența, întrucât nu mai crede în
esențialitatea personajului său. Grete pare
a fi și predestinată pentru aceasta. O dove-
dește constituția ei fizică, ce are tendința să
se dematerializeze. Copilă fiind, elevă la
școala de muzică, era „slabă ca un creion",
după cum o arată o fotografie, și nici la
maturitate, când a cunoscut-o Romi, nu
arăta altfel decât ca „o slăbănoagă [...]
căreia doar hainele de iarnă îi dădeau con-
sistență". Mai mult, sunetele muzicii se
manifestau asupra corpului ei „ca un abra-
ziv foarte fin", credea soțul său, astfel încât
„în timp, orice denivelare dispăruse de
mult, suprafața fiind șlefuită până la mi-
cron". însă într-o scenă-cheie de la sfârșitul
cărții, Grete este descrisă doar ca o zbatere
„alb pe alb", în camera semiluminată a fra-
telui ei. Femeia e deci concediată, ca uni-
vers limitat și futil, din concretul ficțional
al romanului, pentru a se „reîntrupa" într-
o altă realitate, în ficțiunea mass-mediei, așa
cum reiese din ultima filă, ocupată de reda-
rea imaginilor unui telereportaj filmat la
București, în timpul mineriadei din iunie
VO, în care obiectivul surprinde silueta unei
femei ducându-și, în cadența muzicală a
pașilor, cutia neagră a viorii.
   Dar Grete nu este singurul personaj
revocat al cărții, cu toate că dispariția ei e,
de departe, cea mai spectaculoasă. Existența
Dianei se literalizează în sensul propriu
al termenului; ea nu subzistă decât ca o
funcție a povestirii, iar odată realizată
aceasta, personajul va fi retras din scenă
(„Drumurile noastre s-au încrucișat doar ca
să ne spunem unul celuilalt povestea...",
precizează naratorul textului). Livius Bu-
cerzan, colegul de navetă al lui Romi, apare
și dispare din narațiune, după cum lumea
discursivă a protagonistului reclamă sau nu
puterea sa de conceptualizare. El textuali-
zează o formulă ce conține chiar nucleul
configurativ al imaginarului epic:

   - întâi o să ne cadă dinții, unul câte unul,
   spuse el sentențios [...]. Apoi va veni frigul
   anilor care s-au adunat și dificultatea și
   atracția gravitațională tot mai mare la fiece
   pas. Nici mintea nu va mai ști să invente-
   ze amintiri. Amintiri-medicament. Așa se
   descoperă, pe cont propriu, ecuația morții
   în lungile și inevitabilele nopți de insomnie.

Prin aserțiunea anterioară se explică și titlul
romanului, acesta acționând ca metaforă a
entropizării existenței. Roșul trebuie accep-
tat aici cu ambivalența lui simbolică uni-
versală: pe de o parte, culoare a voluptății,
a energiei impulsive și a vitalismului, iar pe
de altă parte, culoare a pasiunii, a libidou-
lui, a abisului tenebros și mortal. Perso-
najul-narator se vede stăpânit de o stare de
fericire irațională („Erau [...] senzații firești
de animal tânăr și sănătos care percepe
lumea din jurul său ca pe un bombarda-
ment de mici voluptăți inocente"), ce per-
sistă în pofida avertismentelor oarbe ale
rațiunii. Cu cât suntem mai fericiți însă, cu

atât ne situăm mai în proximitatea dezas-
trului, ni se sugerează subtextual, aidoma
galaxiilor în „fuga" lor „spre roșu", tot mai
îndepărtate unele de altele și tot mai reci.
   Și, totuși, cum se poate amâna căderea
în entropie? Prin spovedanie. în fața unui
ascultător sau în fața foii albe. Ca la
duhovnic.
■


    Jurnalul unui drum
    lăuntric

Letiția Ilea

DUPĂ VOLUMUL de po-
ezie Zicudul, publicat
în 2010 la Editura Grinta
din Cluj, Andrei Zanca re-
vine în 2011, la aceeași
editură, cu o carte de frag-
mente: Cartea surâsului.
Ce conțin aceste fragmen-
te? Ne-o spune autorul în-
tr-un cuvânt-înainte: „Aceas-

tă carte este prima dintr-o serie care mă
va însoți de pe acum, cât îmi va fi îngăduit.
Urmând o anume Cale. Tot ce s-a adunat
în această carte a sumsului, purtând subti-
tlul: intermitențele aflării, se referă tocmai
la acest demers individual al aflării, însoțit
de paradigme și experimente adiacente
întru prefigurarea fragilă a conștiinței, în
fond doar Una“ (p. 7). De-a lungul celor
aproape trei sute de pagini în care ne
împărtășește experiențele sale spirituale,
Andrei Zanca se întreabă cu sete asupra
ființei sale, dovedind că este deja pe Cale,
acea Cale care începe cu un singur pas.
   Beneficiind de vasta cultură a autorului,
de un sistem solid de valori, fragmentele,
pe alocuri apodictice, sunt atinse de aripa
poetului: „Adevărul a devenit de prisos.
Piesa nu mai are cortină. Nici sfârșit. Doar
succesul ori eșecul mai contează. Epuizând,
sleind. Ninge. Unduie mireasma fulgilor
topindu-se pe-o geană de copil“(p. 8).
   Care sunt temele lui Andrei Zanca în
Cartea sumsuluil Majore: iubirea, conștiin-
ța, auzul/ascultarea, trecerea, divinitatea,
căutarea... și am numit doar câteva, lăsând
cititorului plăcerea descoperirii. Cu o do-
rință de atotcuprindere imensă, scriitorul
reflectează asupra marilor noastre proble-
me cu detașare și implicare deopotrivă.
Avem în fața ochilor meditația unui eru-
dit din stirpea marilor învățați umaniști.
Opțiunea sa pentru fragment se datorează,
credem, antipatiei pentru dogme și siste-
me. De la un alt maestru al fragmentului,
l-am numit pe Cioran, Andrei Zanca a de-
prins curiozitatea fără margini, preocupa-
rea pentru contingența ființei umane, pen-
tru suferința acesteia. îl separă de Cioran
absența scepticismului și încrederea în posi-
bilitatea unei salvări/mântuiri pentru om.
   Multe dintre „spunerile" lui Andrei
Zanca sunt niște veritabile îndemnuri pen-
tru omul de azi:

   Pe cei ce intră în viața noastră, făcând-o
   insuportabilă prin pretenții aberante, auto-
   ritate, severitate inutilă, sufocantă, trebuie
   să-i privim cu ochi lăuntric, ca pe un corectiv,
   care ne face viața grea spre... binele nostru.
   Să privim obstacolele pe care ni le pun în cale
   drept sarcini spirituale ce ne ajută în evoluția


24 • APOSTROF

    ființei noastre lăuntrice, a ființei noastre spi-
    rituale. Să-i privim cu alți ochi. Nimic nu e
    întâmplător, (p. 118)

Frecvente sunt și teoretizările diferențelor
dintre cultura vestică și cea estică:

    Tot ceea ce este viu se află într-o polarita-
   te, o tensiune polară: omul între cer și pă-
   mânt, între lăuntricitate și lume, individual
   și universal, Est și Vest, în acest caz înțele-
   se ca principii ale vieții. Suferind de pierde-
   rea ființei din conștiință, omul vestic resim-
   te nevoia recuperării ei. Tendința eronată de
   natură mai ales intelectuală este însă aceea
   de-a prelua gândirea estică ca produs al unei
   lumi lui străine și nu ca expresie a unei laturi
   aparținând întregului, care îl caracterizează
   funciar. Estul și Vestul constituie două prin-
   cipii care fiind polare periclitează întregul,
   însă care prin „racordarea“ lor duc la sinte-
   za întregului, (p. 106)

întâlnim deseori reflecții asupra poeziei:
„Toată marea poezie conține un element
transcendent, spre a aminti doar marea poe-
zie anonimă tibetană, chineză, japoneză,
din care se desprinde un fin fluid metafi-
zic“ (p. 67).
    Frecventarea asiduă a textelor capitale
ale culturii și a marilor maeștri ai spiritua-
lității îi prilejuiește scriitorului concluzii
pertinente:

    Dumnezeul lui Platon, atât Aici cât și
   Dincolo, și cel al lui Aristotel, d(>ar Dincolo,
   vor întemeia secole de-a rândul două ten-
   dințe diametral opuse: afirmarea lumii și
   fuga de lume. Și asta în ciuda faptului că
   Augustin a așezat cu mult înainte lăuntrici-
   tatea în centru: Drumul spre ultima reali-
   tate nu este extern, ci lăuntric. Lăsându-te
   în tine, te eliberezi de tine. (p. 33)

în multe dintre fragmente, Andrei Zanca
trage semnale de alarmă cu privire la tare-
le lumii contemporane:

    Bogăția^ succesul, puterea au tendința eter-
   nizării. însă tocmai această înclinație de a le
   eterniza, de a le conferi o nejărțirc, le deno-
   tă a fi doar sungate. Ca și eul-separat în
   fond. Ca și timpul, un surogat pentru eter-
   nitate. Se pare că toată această așa-zisă civili-
   zație este un construct-surogat: a ține bună-
   starea drept civilizație. încă din școală și
   familie se vântură cu zel ideea unei vieți mai
   bune, nu a cultivării de oameni mai buni. Un
   construct extern în vreme ce lăuntrul se chir-
   cește tot mai mult. (p. 15-16)

Emoționantă este și evocarea, în ultimele
pagini ale cărții, a lui Rolf Bossert și a Ma-
rianei Marin; merită citată, tot aici, isto-
ria nașterii Festivalului de Poezie de la
Sighișoara:

    Un festival care s-a înfiripat grație unei
   „îndrăznețe falsificări¹¹ în actul corespon-
   denței: eram în anul II de studii file >logice la
   Cluj și tot de pe atunci, și redactor la
   Echinox. Mă aflam împreună cu Cristina E
   acasă la Marta E, cu puțin înainte de întâl-
   nirea de la Sighișoara a celor două cenacluri,
   Agora și cea a grupului de la Echinox.
   Dintr-odată mi-a trecut așa, prin minte: ce
   ar fi să facem, din această întâlnire, un
   adevărat festival de poezie, invitând oameni
   de talent de pretutindeni? Marta m-a privit,
   și apoi, cu simțul ei logic, practic, ca o com-
   pensare a laturii ei poetice, a exclamat: Bi-
   ne... însă cine crezi tu că o să vină, dacă
   semnezi Zanca?... Am tăcut, potoliți deo-
   dată cu toții. Apoi, mi-a fulgerat prin minte:
   Dar dacă semnăm invitațiile cu Ion Pop? Au


   izbucnit în râs amândouă, însă Marta s-a și
   așezat la mașină și a bătut invitațiile pe
   numele celor pe care ea îi cunoștea mai bine
   decât noi. Iar eu... am semnat. Și astfel, au
   venit Șora, Paleologu, Mugur, Cenaclul de
   Luni, ieșenii etc. [...] Când l-am avertizat,
   puțin mai târziu, pe domnul Pop (cum îi zi-
   ceam cu toții pe atunci), a rămas o clipă
   descumpănit, apoi a spus doar, cu acea, deja
   clasică dojană în glas: Vai, domnule... Atât,
   (p. 270)

Cartea surâsului se poate constitui într-un
viaticum pentru omul zilelor noastre, mă-
cinat de neliniști și contradicții, fiindcă
Andrei Zanca nu se mulțumește să pună
problemele, el oferă și soluții, prilejuind
cititorului revelații majore. O carte-eveni-
ment, ce vine să continue demersul scrii-
torului din volumul de eseuri Lumea, un
limbaj al invizibilului (Grinta, 2008).
   Iată, în final, cum se conturează ima-
ginea autorului acestor fragmente remar-
cabile : „Tot ce am trăit, purtat de o anume
Sete, înscrie desenul unei vieți, din care
transpare treptat, chipul inimii. Totul pare
fi însă cuprins pentru mine în câteva cuvin-
te: sclipătul depărtat-al apelor..C (p. 105)
   Mărturisesc că la sfârșitul lecturii, care
m-a purtat succesiv între uimire și ilumi-
nare, mi l-am imaginat pe Andrei Zanca,
pe insula sa germană, surâzând desigur,
senin și fericit.
■



    Portrete de scriitori
    maghiari din România
    Gyorffy Gâbor


Traiectoria științifi-
că a istoricului literar
și profesorului universitar
clujean Cseke Peter a fost
determinată în mare măsu-
ră de impresiile din viața
cotidiană acumulate în pri-
ma parte a carierei sale.
Fiind ziarist timp de peste
două decenii la săptămâ-

nalul Falvak Dolgozo Nepe (Lumea satelor)
- gazetă din București având subredacții
la Brașov, Cluj, Oradea și Satu Mare -, a
cunoscut îndeaproape viața satului tran-
silvănean, reflectată în reportaje sociografi-
ce de mare valoare. Această acumulare în
timp a contactului cu realitățile zilnice l-a
condus spre o concluzie care îi va determi-
na preocupările din deceniile următoare,
anume faptul că prezentul poate fi înțeles
numai prin investigarea paralelă și analiza
critică a trecutului. După căderea regimu-
lui comunist a devenit redactor al presti-
gioasei reviste clujene Korunk și profesor în
învățământul superior, abordând cu obiec-
tivitatea omului de știință problematica pa-
radigmelor vieții minoritate, prin prezen-
tarea atât a continuității tradiției istorice,
cât și a noilor perspective legate de statu-
tul minorităților în Europa unită.
   După ce a practicat aproape toate genu-
rile jurnalistice și beletristice - predând stu-
denților de la Jurnalism aceste genuri -,
după ce a realizat timp de patru decenii in-
vestigații științifice (sociografice, istorice,
de istoria culturii și literaturii, cronici lite-
rare, eseuri, studii monografice), profeso-

rul Cseke a simțit nevoia să elaboreze un
panteon literar propriu, în noul volum - al
27-lea!: Veajtgyek: Ircportrek - ellerjenyben
(Personalități marcante: Portrete scriitori-
cești - în lumină difuză), Cluj: Kriterion,
2011. Autorul nu intenționează să scrie nu-
mai pentru breasla istoricilor literari, ci în-
cearcă să apeleze la un auditoriu de mai
largă rezonanță. Are convingerea că prin
portretele sale scriitoricești - „luminate“ în
anumite cazuri și prin „prisma“ dosarelor
Securității - poate să își atingă scopul,
anume că cercetările privind analiza cri-
tică a trecutului nu trebuie uitate în serta-
re, ci din contră, trebuie folosite în proiec-
tele viitoare ale Europei.
    Panteonul literar personal este de fapt o
istorie literară aparte, ale cărei figuri se în-
șiră de-a lungul unei idei care și-a pus am-
prenta asupra întregii activități a autorului:
ideea cercetării rădăcinilor istorice ale trăi-
rilor și simțămintelor legate de viața mino-
ritară, a modurilor de abordare teoretică și
a posibilităților de organizare a comunității,
în același timp, prin multitudinea de abor-
dări personale, din care se desprinde însă
caracterul general al epocilor, volumul se
dezvoltă constituind un cadru în care se
poate studia istoria ideilor și mentalităților
legate de conceptele de interpretare a vieții
minoritare.
    Trăsătura comună a personalităților pre-
zentate în volum a fost tocmai preocupa-
rea față de soarta comunității maghiare din
România, pe care au servit-o cu mijloace-
le specifice - literare, instituționale sau
chiar politice - pe care le-au avut la dispo-
ziție, respectiv în măsura în care autoritățile
le-au permis acest lucru în diferitele perioa-
de istorice. în acest sens, lucrarea reprezintă
un arc de timp care cuprinde - dintr-o per-
spectivă deseori legată de prezent - o pe-
rioadă istorică care începe cu Primul Răz-
boi Mondial și se termină după căderea
comunismului, de la Kds Kâroly până la
Siito Andrâs.
    Prin portretele de scriitor selectate, car-
tea este o sinteză biografică bazată pe stu-
diile anterioare, care aveau ca temă schim-
bările de paradigmă ale gândirii legate de
viața minoritară. însă, spre deosebire de
acestea, volumul de față se focalizează asu-
pra fenomenului dintr-o altă perspectivă,
aceea a istoriilor personale ale oamenilor
de litere, care într-un fel sau altul au deve-
nit - așa cum sugerează și titlul volumului
- adevărate modele ale unei perioade isto-
rice sau generații. Aceștia au marcat, atât
prin opera lor, cât și prin implicarea în viața
comunității, câte un moment al afirmării
identității maghiarimii. în acest fel, fiecare
portret ascunde o fărâmă de istorie, nu nu-
mai personală, ci și colectivă, căci istoriile
individuale au în acest caz o valoare sim-
bolică.
    Portretele se succed în ordinea crono-
logică a generațiilor din care scriitorii au
făcut parte. Autorul a avut legături perso-
nale cu aproape toți cei pe care îi prezintă
în volum. Unii dintre ei, precum Jancso
Elemer, Balogh Edgâr sau Szabo T. Attila,
i-au fost profesori la facultate, alții l-au în-
drumat în cursul muncii sale de ziarist, pre-
cum Beke Gydrgy, de care l-a legat o prie-
tenie strânsă.
    în prefața volumului, autorul prezintă
succint, fără a intra în detalii, acele cir-
cumstanțe care, pe de o parte, l-au împiedi-
A





Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 25

cat, pe de altă parte l-au ambiționat în
cursul muncii de cercetare. A realizat pri-
mele studii legate de modelele vieții mino-
ritare din perioada interbelică în cea mai
dură eră a regimului comunist, atunci când
orice tematică ce contrazicea directivele
politicii de asimilare dictate de partid s-a
lovit de opoziția cenzurii. După schimba-
rea de regim din 1989, sistemul democra-
tic a creat posibilitatea unei regândiri a re-
lației dintre putere și societate^ minoritate
și majoritate, stat și națiune. însă perioa-
da de tranziție care a urmat a găsit nepregă-
tită intelectualitatea maghiară din România,
care nu dispunea de fundamentul teoretic
pentru a găsi soluții viabile privind strate-
giile de autoapărare. Lucrările din anii
1990 ale profesorului Cseke s-au născut din
conștientizarea acestei nevoi, care nu și-a
pierdut actualitatea nici în zilele noastre.
Așa cum subliniază autorul, spre deosebire
de restricțiile epocii trecute, în condițiile
libertății (aparent) absolute de astăzi ne
confruntăm cu un fenomen care poate
deveni la fel de periculos: capcanele abun-
denței informaționale a secolului al 21-lea
ar putea să degradeze cercetările legate de
moștenirile trecutului într-un domeniu
științific restrâns. Pentru a evita acest lucru
- afirmă el -, moștenirea culturală, înain-
te de a fi inclusă în patrimoniul literar, tre-
buie să devină o forță spirituală activă, fără
de care nu există progres bazat pe valori.





    Cantemiriada

Alexandra Columban


Fantezii orientale, plăs-
muiri mitice, intrigi și
creaturi imaginare popu-
lează alegoria politică a lui
Dimitrie Cantemir, Istoria
ienglijică, primul roman al
limbii române. ,Jigănii“ și
„pasiri“ de toate felurile -
lupi, vulpi, inorogi, cami-
loparzi, hameleoni, corbi,

struțocămile etc. - sunt personajele prin
intermediul cărora umanistul moldovean
realizează o satiră la adresa coruptei socie-
tăți feudale din Moldova și Țara Româ-
nească la începutul veacului al XVIII-lea.
Cantemir introduce animale existente pen-
tru trăsăturilor care le-au fost atribuite în
cultura tradițională (avariție, viclenie etc.),
iar atunci când ideea sau conceptul nu își
găsește corespondent în fauna reală, auto-
rul fie apelează la creaturi mitologice (cum
este Inorogul), fie imaginează hibrizi mon-
struoși și grotești, care frizează comicul
(precum Struțocămila). Universul Istoriei

ienglijice este, așadar, pe de o parte anco-
rat în realitatea contemporaneității lui Can-
temir, iar pe de alta, oferă deschideri uni-
versale: scriitorul creează un cronotop mitic
și arhetipuri umane (sub chip animalier)
care transcend limitările temporale, apro-
piind, astfel, textul cantemirian de cititorul
modern. în Hienglfe și animale: Descifrări
cantemiriene, carte apărută la Editura Grin-
ta în luna iunie a anului curent, rolul de ci-
titor avizat a fost adoptat de studenții pro-
gramului masteral al Catedrei de literatură
comparată din cadrul Facultății de Litere a
Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-
Napoca, sub coordonarea scriitorului și
istoricului Ovidiu Pecican. Aceștia au fost
protagoniștii unui exercițiu hermeneutic
care s-a concretizat în 24 de studii despre
romanul baroc al umanistului moldovean.
Provocarea principală a autorilor acestor
studii critice nu a fost atât caracterul echi-
voc al Istoriei ienglifice, generat de încifră-
rile simbolico-alegorice, cât mai ales stilul
lui Cantemir, cu frază (prea) amplă, cu to-
pică latină și invenții lingvistice, dificulta-
te care a dus la crearea unei ultime secțiuni
a cărții, intitulată Atelier, care oferă o va-
riantă de traducere a unui fragment din ro-
man în limba franceză, dar și în româna
contemporană.
   Hienglfe și animale: Descifiări cantemi-
riene este structurată în patru părți, în func-
ție de tematica articolelor. Prima parte,
Porți și ferestre in „Istoria ienglifaăf reuneș-
te studii despre teme și procedee specifice
în romanul-pamflet. Această parte se des-
chide cu un studiu lui Alexandru Ciorogar
care jonglează abil cu noțiuni de istorie și
istoriografie, văzute atât din perspectiva lui
Cantemir, cât și din cea a unui lector post-
modern. Consemnării istorice a faptelor în
roman i se adaugă componenta retorică,
demonstrând intenția lui Cantemir de a fic-
ționaliza și coda aproape palimpsestic o
lume reală, prelungind și îmbogățind, ast-
fel, istoria. Adrian Gabor se concentrează
asupra funcțiilor și specificului poveștii în
romanul cantemirian: această formă nara-
tivă constituie varianta optimă pentru rea-
lizarea unei satire politice ca alegorie. Istoria
ienglfică e analizat, de asemenea, ca ma-
nual de filozofie, logică și morală (Nicoleta
Popa), care își exprimă didactic pildele, în
tradiția fabulelor lui Esop. Un alt studiu,
cel al Nicoletei Poenar, se concentrează asu-
pra operei cantemiriene ca rezultat al unor
mari sinteze culturale: Orientul, Occi-
dentul, tradiția greco-romană, Evul Mediu
și Iluminismul se întâlnesc cu viziunile
umaniste și renascentiste ale scriitorului,
într-o operă eclectică și barocă, scrisă în
momentul unei răspântii istorice și cultu-
rale. Istoria ienglifcă este, mai apoi, abor-
dată de Niculae Gheran ca manifest politic
și critică a statului despotic: prin îndepăr-
tarea romanului de precizia istorică și apro-

pierea lui de ficțiune, Cantemir oferă lecții
de morală și politică, strecurând principii
revoluționare pentru timpul său, idei care
susțin democrația și condamnă asuprirea
celor slabi. Andreea Sînziana Pop e autoa-
rea unui alt studiu interesant ce operează o
analiză comparativă între romanul cante-
mirian și Urzeala tronurilor de George R.
R. Martin, contrastând viziunea scriitoru-
lui român asupra unui Ev Mediu perceput
ca decăzut și corupt și cea postmodernă,
mitizantă, asupra epocii medievale, popu-
lată retrospectiv de eroi și întâmplări fabu-
loase, așa cum apare aceasta la autorul ame-
rican de medieval fantasy. Această primă
parte mai cuprinde studii despre asemănă-
rile formale dintre romanul cantemirian și
Cântarea cântărilor (Ana lonesei), despre
reprezentările răului (Călina Bora), dar și
despre spectacolul măștilor la Cantemir,
creatoare ale unui carnaval grotesc (Elisa-
beta Barbur).
   Cea de a doua parte, Animale hienglfi-
ce, se ocupă de creaturile reale și imagina-
re care populează romanul: Maria Cristian,
Rebeca Toană și alții ne introduc în lumea
fascinantă a Hameleonului, Guziului orb,
Filului și Nevăstuicii, dar și a altor creaturi
spectaculoase. ludita Fazakas se concen-
trează asupra prezenței sporadice a instan-
țelor feminine în roman, subliniind rolul
secundar pe care acestea îl ocupă și ipos-
tazierea în special ca neveste sau iubite, dar
și imaginarul preponderent negativ asociat
feminității. Nu în ultimul rând, această par-
te a doua conține un studiu ce aplică o per-
spectivă teologică asupra Vulturului și
Leului (Onița Burdeț), întregind diversita-
tea abordărilor.
   Survolări, cea de a treia parte a cărții, se
distanțează de operă și se apropie de omul
Cantemir, oprindu-se asupra laturii sociale
a scriitorului, plasându-1 în context sau dis-
cutând receptarea acestuia de posteritate.
Un studiu interesant din această parte este
cel al Alexandrei Șchiopu, care prezintă
modul în care Cantemir a fost utilizat în
discursurile socialiste despre patrie și po-
por, caz emblematic de recuperare a istoriei
în manieră distorsionată.
   Hienglfe și animale: Descifrări cantemi-
riene nu se dorește a fi o carte cu pretenții
majore în ceea ce privește aspectele ei teo-
retice sau stilistice, ci este, mai degrabă,
rezultatul unui elan de cunoaștere și recu-
noaștere a operei cantemiriene într-o epocă
ce pare a-1 fi dat uitării pe acest uomo uni-
versale al culturii române. Se consideră scu-
zate, așadar, scăpările de limbă, frazările pe
alocuri stângace sau ipotezele nedezvoltate
îndeajuns, deoarece contribuția principală
a cărții constă în pluriperspectivismul abor-
dărilor: 24 de priviri l-au citit și descifrat
pe Cantemir, readucându-1 în discuție.


        Cărți primite la redacție


• Gelu Negrea,
Caragiale: Marele
paradox, București:
Cartea
Românească,
2012.

• Ruxandra
Cesereanu (coord.),
Poveștile
Duniazadei,
ale sclavei sale
Rașazada și ale
regelui Șahzaman,
București: Tracus
Arte, 2012.

                      • Letiția llea,  
                      Blue pour chevaux
                      verts, traduit du
Fk?'[W ck r i a >■ ta roumain par Fanny
                      Chartres, Amiens:
                      le corridor bleu,
                      2012.            

• Ovidiu Pecican,
999 de minciuni,
Cluj-Napoca:
Tribuna, 2012.



26 • APOSTROF

arhIva .A
j\ Ioan Miclea

(Urmare din nr. trecut)


NU EXISTĂ deci numai o preistorie, ci
și o postistorie, o istorie care este o
codiță a istoriei. Istoria ca știință sau cu-
noaștere a evenimentelor trecute este o
nimica între aceste două istorii. Una știe
tot ce nu știe istoria; cealaltă știe cum ar
fi trebuit să se petreacă lucrurile, ca să folo-
sească celor ce stăpânesc.

                   ***

   Unii spun că istoria făurește pe om, alții
că omul făurește istoria. Dar ce rămâne din
istorie dacă elimini pe om? Istoria este o
știință umană, fiindcă evenimentele istori-
ce nu sunt decât în parte consecințe ale le-
gilor fizice. Ele sunt umane. Nu e mai pu-
țin adevărat că și istoria îl făurește pe om,
dar ca să-l poată făuri, mai întâi trebuie să
existe, apoi va exista istoria făurită de om.

                   ***

   Pentru cei ce susțin că materia este to-
tul, istoria nu poate fi altceva decât fazele
succesive prin care a trecut materia. Aici
istoria umană este identificată cu geologia,
fizica și chimia, care sunt științe ale lumii
materiale.

                   ***

   în zilele noastre i se cere științei să știe
ceea ce nu știe, să confirme cu autoritatea
celor știute lucrurile pe care nu le știe; să
dovedească lucruri care ies din sfera preo-
cupărilor sale, să pledeze cauze care nu sunt
de competența sa. Călăii științei atribuie
științei o cunoștință a neștiinței cu care ei
dovedesc orice.

                   ***

   Știința, spre pildă, nu știe nimic despre
originea materiei, că ea este creată sau ne-
creată; nu știe nimic sigur despre originea
vieții; despre apariția senzației, despre ză-
mislirea gândirii, despre procesele con-
științei, despre legile universului etc. însă
„știința neștiinței^ știe foarte bine despre
toate aceste lucruri și le demonstrează prin
ignoranță. Ea spune că materia este eternă,
adică necreată ca și cum n-ar putea să fie
creată, chiar dacă este eternă, ea știe că via-
ța vie s-a născut printr-un „hocus-pocus“,
din materie moartă; că senzațiile și con-
știința sunt reflexe ale materiei superior
organizate; că omul este o maimuță evo-
luată etc. De unde le știe? Cică așa spune
știința. Dar nu vrea să ne spună care este
această știință care știe ceea ce nu știe,
fiindcă nici n-o preocupă aceste întrebări.
Ignoranța este știința care știe tot. Adevă-

rata știință este mult mai modestă: ea nu
știe ceea ce nu știe.
   La spectacolul ignoranței „științifice^ nu
există taxă de intrare, numai taxă de ieșire;
intrarea e liberă, ieșirea este mai grea. La in-
trare ești tu însuți, dar la ieșire nu te mai cu-
noști. Știința farmecă, ignoranța extaziază.

                     ***

   Multe păcate va fi având Evul Mediu,
însă el n-a fost niciodată vulgar; multe
calități va fi având epoca actuală, dar cel
mai mare păcat al ei este vulgaritatea, lipsa
de respect față de marile valori.
   Evul Mediu a consacrat ceea ce era pro-
fan, epoca a profanat ceea ce era divin.


   Caracteristica veacului nostru este oroa-
rea sacră față de ce este sacru și în aceeași
vreme adorația și suprema slavă față de vul-
garitate. Ștergerea divinului și divinizarea
așa-numitului „uman“, iată trăsătura, fața
lumii noastre.

                     * **

   O singură realitate impune respect și
venerație, forța, teroarea, foamea. în fața
acestora se pleacă talentul, geniul, toate
energiile creatoare.


   Calea cea mai scurtă spre scop a fost
odată linia dreaptă, astăzi ea este calea cea
mai lungă și mai grea. Cei ce vor să rămână
pe ea nu vor ajunge nicăieri sau vor ajun-
ge acolo unde nu doresc.
   Când nu mai ai nimic de pierdut, nu
poți să pierzi ceva: sufletul... și încă ceva:
pe Dumnezeu. Dar atunci te-ai pierdut și
pe tine definitiv.


   Toate sunt de vânzare de când a fost
vândut Hristos; în fiecare zi și în fiecare
clipă ceea ce se vinde și se cumpără este, în
ultima analiză, tot Dumnezeu. Cât de
mulți, cât de ieftin și de câte ori se vinde
Dumnezeu pentru celebrul „blid de linte“.
Dar cei ce-1 cumpără și cei ce vând adese-
ori se spânzură.

                     ***

   Dar deși cei treizeci de arginți ai lui
Iuda, în curs de două mii de ani de tran-
zacții, au devenit miliarde de miliarde,
totuși Dumnezeu nu se vinde mai scump.


   Omul de azi e atât de sărac, încât, în
afară de conștiință, credință, onoare, suflet,
Dumnezeu, el nu mai are ce vinde. Dar și
pe aceste valori absolute le dă foarte ieftin,
căci - spune el - vrea să trăiască. Așa, de
dragul vieții, el pierde sensul, rostul vieții.
„Causa vivendi perdere, propter vitam“.

                     ***

   Totul merge spre abisuri, cu rostogoli-
re vertiginoasă. Nu există la ora actuală o
singură certitudine, un singur motiv de
speranță, încurajare. Vechile temelii ale
vieții au fost răsturnate, discreditate, iar cele
pe care le încearcă noii arhitecți ai vieții noi
sunt viermănoase și putrede. încercarea de
a se rezidi turnul Babei, adică nu fără
Dumnezeu, ci împotriva lui Dumnezeu, se
repetă și credem cu aceiași sorți de izbândă.

                     *4*

   Fericiți vor fi ce ce vor asista la specta-
colul prăbușirii, căci vor vedea cu ochii
izbânda dreptății dumnezeiești, limita infi-
nitei lui răbdări.

                     ***

   Cei fără Dumnezeu cred că răbdarea lui
Dumnezeu fiind infinită, pot să abuzeze de
ea la infinit. însă scapă din vedere faptul că
dacă răbdarea sa este infinită, tot așa este
și dreptatea sa. Răbdarea infinită a lui
Dumnezeu este finită din partea omului.


   Cei fără Dumnezeu încearcă să se con-
vingă că, dacă există, doarme, lăsându-i
să-și facă de cap. Dar uită că El se lasă
batjocorit și chinuit numai o zi și o noap-
te, iar din mormântul în care este pus de
către noii săi gropari, a treia zi înviază tot-
deauna.

                     ***

   De Dumnezeu poți să te lipsești foarte
bine până mai ești tânăr, sănătos, bogat și
ai în mână puterea. Când însă vine ora
încercării, oricine ai fi, orice ai fi, oricât ai
fi, oricât ai avea, atunci când nimeni nu te
mai poate ajuta, ai nevoie de Dumnezeu,
fiind chiar ateist. Toți campionii ateismu-
lui în ora aceea au recurs la Dumnezeu pe
care l-au negat.

                     ***

   Dacă viața n-ar fi decât comedie, anec-
dotă, humor și poezie, poate că ar putea

A


Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 27

fi trăită fără Dumnezeu: însă ea este și
dramă și tragedie, trăire pe tăiș de brici.

                    ***

   De aceea se și spune că Dumnezeu nu
este Dumnezeul celor tari, al celor bogați,
al celor ce râd, al celor ce comandă și asu-
presc, al tiranilor, ci al celor săraci, smeriți,
prigoniți și al celor ce plâng. Ei sunt cei ce
au nevoie de El.

                    ***

   Multe mi-a fost dat să văd în cursul
vieții mele. Am experimentat multe. Fos-
t-am la masa și în mijlocul celor mari și
tari, după cum am fost și cu cei mici, săra-
ci și simpli. Am văzut deșertăciunea de
amândouă părțile, în chipuri deosebite,
după cum am văzut-o și în mine. M-a întri-
stat și m-a scârbit uneori condiția umană.

                    ***

   în viață am întâlnit puțini oameni pe
care să-i port în inimă, să merite să mă gân-
desc la ei. Numărul lor nu întrece degete-
le de la mână. Numai sfinții mi-au produs
admirație, încântare și curaj.

                    ***

   Curios este faptul că toți cei care au
părăsit ideea unei creații și asemănări di-
vine sunt entuziasmați de originea lor
animalică, străduindu-se totodată ca prin
comportarea și manifestările lor să nu-și
trădeze, să nu-și facă de rușine descendența
din maimuță.
   Animalele descind din animale, spinul
nu va produce struguri decât într-o dia-
lectică care face din imposibil posibil și din
posibil imposibil, deși legea a rv-a a lui von
Bauer, oamenii nu pot descinde decât din
oameni, iar sfinții întrucât sunt sfinți se
nasc din sfințenia lui Dumnezeu. Sfinții
se nasc și din păcătoși, dar păcătoșii nu se
nasc din sfinți. Omul nu reprezintă o evo-
luție, ci o revoluție, omul nu este o conti-
nuare, ci un salt; sfântul nu este o conti-
nuare a umanului, după cum nici umanul
nu este o continuare a animalului. Sfințenia
este un salt în divin.



Știința și virtutea

PE PĂMÂNT nimic nu-i mai frumos decât
virtutea și nimic mai folositor decât
știința. Știința te face luminat, însă virtutea
te face bun, uman, de treabă. Lumea are
nevoie de știință, dar fără virtute, fără ome-
nie, fără dreptate și fără libertate, viața nu
merită să fie trăită. Blestemul epocii noas-
tre nu este progresul științific, ci regresul
colosal al virtuții. Atunci când va dispare
din lume orice urmă de virtute, progresul
științific va aduce, inexorabil, catastrofa.

                    ***

   O lume creată din nimic tinde cu forța
gravitației spre nimic. Noroc că această
forță este contrabalansată mereu din partea
puterii creatoare divine și astfel lumea se
menține în ființă.


• loan Miclea

   Ca orice lucru bun, și știința este folo-
sită spre scopuri nu numai străine, ci chiar
potrivnice. Imensul prestigiu de care se
bucură știința este folosit pentru acredita-
rea tuturor minciunilor filosofice, dar mai
cu seamă politice.

***

   Astăzi minciunile „științifice" întrec cu
mult adevărurile științifice. Dacă există un
mare progres științific, din nenorocire exis-
tă un progres tot atât de mare presudo-
științific care compromite știința.

***


    Parcă ar fi o fatalitate, progresul într-o
direcție aduce concomitent regres în altă
direcție. Veacul nostru a fost preocupat de
o singură problemă: să reveleze misterele
din măruntaiele materiei; în timp ce a fost
lăsată în umbră viața spiritului. De aceea
nu-i de mirare că până la urmă au început
să se nască îndoieli cu privire la însăși exis-
tența spiritului.

***

    Ascultați: „Nu există în lume nimic în
afară de materie în mișcare..." (V I. Lenin,
Materialism și empiriocriticism^ Edit. prm,
1948, p. 153). „Senzația, gândirea, con-
știința nu este /corect: nu sunt/ decât un
produs superior al materiei, organizate într-
un mod deosebiV (Ibid., p. 51).
    Dacă gândirea și conștiința este /corect:
sunt/ un produs al materiei, ce poate fi mai
logic decât că este materială? Dovada?
„Conștiința și gândirea noastră, oricât de
imateriale apar, sunt produsele unui organ
material, produsul creierului. Materia nu
este un produs al spiritului, ci spiritul însuși
nu e decât produsul cel mai înalt al mate-
riei (Ibid., p. 89).


    Ceva mai frumos: Lenin și Dietzgen.
Dietzgen: „Gândirea este un produs al
creierului. Masa mea de scris, conținut al
gândirii mele, coincide pe deplin cu aceas-
tă gândire, nu se deosebește de ea. Masa de
scris însă din afara capului meu este obiec-
tul ei cu desăvârșire diferit de ea" (Das
Wesen der menschlichen Kcșfarbeit, p. 53).
    Ați observat șerpuirea? Lenin: „Aces-
te teze materialiste sunt completate de
Dietzgen în felul următor: «Totodată însă
și reprezentarea nesenzorială este senzo-
rială, materială, adică reală..., spiritul nu se
deoebește mai mult de masă, lumină...
decât se deosebesc aceste lucruri între ele"
(p. 54).
    Lenin: „Eroarea e aici evidentă. E drept
că și gândirea și materia sunt «reale», adi-
că există. A-i da însă gândirii atributul de
materialitate înseamnă să faci un pas ero-
nat pe calea confundării materialismului cu
idealismul" (op. cit., p. 273).
    Prin urmare, gândirea, produs superior
al materiei - în afară de care nu există nimic
- care mai înainte era materie superior
organizată, nu poate să primească atributul
de materialitate. Pentru ce? Ca nu cumva
să se confunde materialismul, care susține
materialitatea gândirii. Deci, de ce natură
este gândirea și conștiința? Este de natură
materială - în actul I, dar fără „atributul de
materialitate" în actul n.
    Tot Dietzgen: „Materia este limita spi-
ritului; el nu poate depăși această limită.
Spiritul este un produs al materiei, materia
însă este mai mult decât un produs al spi-
ritului" (p. 64). Mai departe Dietzgen in-
clude și gândirea în noțiunea materiei.
Lenin se revoltă împotriva includerii, „în-
trucât pierde orice sens contrastul gnoseo-
logic dintre materie și spirit, dintre mate-
rialitate și idealism" (p. 275).
    Care este deci natura gândirii? După
autorii citați, deși gândirea este produsul
unui organ material, ei nu i se poate atri-
bui materialitate din cauză că s-ar confun-
da materialismul cu idealismul. Deci, ea nu
este materială. între materie și spirit exis-
tă un „contrast".
    însă acest „contrast" nu este „absolut"
contrast, ci numai relativ, un fel de nimic
contrast. Materie - nematerie și totuși ma-
terie - materie. Dialectica face orice mi-
nuni: materie-spirit și spirit-materie.




    Lumea a văzut multe de când există și
pe toate le-am văzut odată în nori apoi în
pulbere. A văzut imperii puternice, tiranii
și satrapii care păreau terne concepții filo-
sofice și economice dominante, care se
părea că vor înfrunta veșnicia și... toate au
dispărut fără urmă. Pe toate le-a măcinat pe
dinlăuntru absurditatea, pe dinafară, din-
tele de oțel al timpului.

***

    Lumea a văzut sclavia, feudalismul,
capitalismul; astăzi vede la lucru socialismul
și comunismul. Iar mâine? Nicio formulă
nu este pe măsura dorințelor omenești, în
care absolutul și veșnicia își are parte care
nu poate fi înlocuită: „Cerul și pământul
vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece".


28 • APOSTROF

                    ***

   De când a pierdut omul Paradisul, îl
caută fără astâmpăr, aleargă după el cu
limba scoasă, înfruntă timpul și spațiul,
de o mie de ori crede că l-a găsit în știință,
în artă, în orânduiri politice și economice
și tot de atâtea ori se trezește plângând.
Acum i se pare că comunismul îi va crea
paradisul pierdut, fiindcă este o formulă
nouă, iar mâine va vedea că s-a înșelat mai
tare decât oricând. El nu-și dă seama că
paradisul fără Dumnezeu este iad.

                    ***

   Atâta vreme cât prigoniții de ieri, împi-
lații, exploatații și nedreptățiți! devin pri-
gonitorii, împilatorii, exploatatorii și schin-
giuitorii de azi, nu poate fi vorba de
paradis, dar nici măcar de o rată de mulțu-
mire. Cine va dezlega problema? A fost
deja dezlegată de către Hristos: „Nu vă
împotriviți celui rău: nu plătiți răul cu rău;
iubiți pe dușmanii voștri; faceți bine celor
ce vă fac rău...“ Utopie? Nu! Este singura
soluție, dar până acum încă neîncercată.
Răul nu se stinge prin înmulțirea lui, ci prin
ceea ce i se opune, prin bine și iertare.

                    ***

   Omul se regăsește pe sine numai în sin-
gurătate și se pierde proporțional cu numă-
rul care formează mulțimea în care se
găsește.

                    ***

   O mulțime este mai tare decât unul sin-
gur, însă numai rareori este mai cu minte.
In mulțime, omul își pierde și acele calități
pe care le avea în singurătate. Lucrurile
mari, geniale, acelea care înfruntă timpul,
n-au fost nici concepute și nici înfăptuite
de mulțime, ci de omul singuratic.

                    ***

   Omul amestecat în mulțime nu este
om, ci masă. Or, se știe că psihologia mase-
lor este alta decât psihologia omului. în
apele tulburi ale maselor plănuiesc mai ușor
agitatorii și demagogii, succes n-are gura
cea mai cu minte, ci cea mai mare.

                    ***

   Omul care vrea să conducă pe oameni
ar trebui să fie mai deștept și mai cinstit
decât aceia pe care îi conduce. Dar turma
a fost și este de obicei călăuzită de către
măgar.

                    ***

   Există două tipuri de indivizi: spirite
cărora le repugnă gloata, masa, mulțimea,
și spirite care, nefiind nimic în sine, cred că
vor deveni totul când se află în turmă.
Omul mare devine mic în turmă; dimpo-
trivă, omul mic și de nimic, cu cât este mai
mic, în turmă devine mai tare, mai mare,
mai gălăgios și mai bătăios.


    Despre moarte


Despre viață și moarte nimeni nu știe
nimic. S-ar putea ca vreodată să se
ajungă la sinteza vieții, însă cei ce vor rea-
liza această sinteză nu vor ști mai mult
despre viață decât ce se știe astăzi. Ce-i
moartea? Ce-i viața? Cei ce trăiesc nu știu
ce-i viața; cei ce sunt morți nu știu ce-i
moartea, iar dacă știu, nu o pot spune.
Numai cel ce ESTE viața știe ce este moar-
tea și numai Cel ce a înviat știe ce este
viața.

                     ***

   Dacă cu moartea se sfârșesc toate, atunci
cu viața nu începe nimic. Atunci începu-
tul este sfârșit, fără ca sfârșitul să fie în-
ceput.

                     ***

   Dacă materia este eternă, atunci pentru
ce ar fi vremelnic „produsul cel mai înalt“,
adică conștiința, gândirea și spiritul?

                     ***

   Dar chiar dacă materia nu este veșnică
- după cum nici nu este -, spiritul, con-
știința, sufletul pot fi veșnice, fiindcă nu
sunt supuse destrămării, rămân aceleași în
tot cursul vieții omenești; în vreme ce
materia nu este niciodată identică cu sine.

                     ***

   Singura dovadă a celor ce nu cred în
supraviețuire este descompunerea timpu-
lui. Și la caz că omul nu este altceva decât
trup, ei au dreptate. însă, întrucât și mate-
rialiștii gândesc, reflectează, au și con-
știință; ea nu este legată nici de timp, nici
de spațiu, nici de contingența materiei,
toate arată că omul nu este numai trup, că
destrămarea trupului nu atrage după sine
destrămarea sufletului.

                     ***

   „Nu există gândire și conștiință desprin-
să de creier. Nu putem gândi fără creier...“
   Nu dovedește nimic. Uneori nu putem
gândi nici chiar având creier. Creierul nu
este cauza gândirii sau a conștiinței, ci
numai condiția „sine qua non“, instru-
mentul, mijlocul prin care gândim. Fără
vioară nu poate să cânte nici Enescu, însă
vioara nu este cauza „Rapsodiei române“,
ci spiritul, geniul muzical al lui Enescu.
Vioara fără Enescu, penelul fără Grigorescu
sunt mute și sterpe; însă aceste spirite,
chiar fără instrumente, există, vibrează, ne
încântă, concep; melodiile și simfoniile nu
le nasc instrumentele - ele le exteriorizează
numai - ele germinează, se dezvoltă și
ajung la maturitate în spiritul artistului.

                     ***

   Dacă n-ar exista moarte, ea ar trebui
inventată: ea este o exigență a dreptății păl-
muite, a împilării batjocorite, a suferinței
disprețuite și a prigoanei răzbunate.


   Moartea este suprema slujitoare a
dreptății celui mic împotriva celui mare și
tare, a săracului împotriva bogatului, a
celui smerit împotriva celui îngâmfat, a
celor ce plâng împotriva celor ce râd, a
celor ce flămânzesc împotriva celor ghif-
tuiți. Ce nenorocire! Dacă n-ar exista drep-
tatea morții, ar fi veșnic stăpână moartea
dreptății.

***

   Dacă ar exista în lume un tribunal care
să aducă sentințe de achitare de la moarte,
toți împărații, toți președinții, toți tiranii și
toți miliardarii ar fi nemuritori. Ar muri
numai cei mici, cei săraci, care n-ar avea cu
ce să corupă pe judecători. Dar fiindcă
acest tribunal nu există, cei mici pot avea
speranța într-o dreptate, dacă nu în viață,
cel puțin dincolo de moarte.

***

   Una din dovezile existenței lui
Dumnezeu este și moartea, după cum altă
dovadă este viața; moartea este executarea
dreptății dumnezeești, infailibile și inexo-
rabile. Viața, chiar trecătoare, nu poate
exista fără viață, fără început și fără sfârșit.

***

   Toate originile și sfârșiturile sunt miste-
rioase. Originea materiei, apariția gândirei,
originea lumii rămân încă multă vreme
printre marile mistere naturale. Oamenii se
vor zbate, se vor iubi, își vor închipui în fel
și chip originile, fără să se apropie de dez-
legarea lor.




    Ca să cunoști cu adevărat începutul tre-
buie să fii fără început sau cel puțin să fii
contemporan începutului. Or, înainte de
început n-a existat niciunul dintre cei ce vor
să cunoască începutul. Numai Cel fără de
început cunoaște începutul, fiindcă El este
începutul și tot El este Sfârșitul a tot ce
începe. Ca să pot spune că lumea n-a înce-
put și că ea nu va avea nici sfârșit, s-ar rece-
re să poți parcurge toată traiectoria lumii
înapoi și înainte de infinit. Lucrul este
imposibil, fiindcă infinitul n-are punct de
plecare, după cum n-are nici sosire. In-
finitul care crește cu fiecare zi, cu fiecare
veac este finit, fiindcă infinitul nu crește și
scade, ci este simultan cu tot ce poate să fie.
O lume infinită, veșnică, nu poate avea ziua
de ieri, după cum nu poate avea nici ziua
de miine’, ea nu are decât ziua de azi, care
n-ar trece și ar fi toată deodată; ea este
momentul actual, care începe și nu se
sfârșește. Celelelalte sunt simple sau com-
plexe speculații...


Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 29

    Revista Apostrof se poate cumpăra
    în următoarele puncte de difuzare:


Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  pubEcii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mund Mercv, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. RepubEcii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs Iosif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •      12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •      24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •      48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu


    Cuprins

• Arhiva 'A'                                                       
                                            Florin Mugur         2
• Puncte de reper                           loan Miclea (ii)    28
Caragiale în anul 2012                      Ionel Popa           4
• Poeme                                                           
destructio; death is on the tv;                                    
prejudecata adevărului                      Ștefan Bolea         5
Capoeira; implozie                          Igor Ursenco        13
Atingerea; Scări de mătase; Drum înapoi;                          
Asediu; Viață străină                       Liviu Georgescu     19
• Cronica literară                                                
Vasile Gogea între iritare și expresivitate Irina Petraș         6
„Geometrii incendiate"                      Ștefan Borbely       7
• Sub lupa memoriei                                               
Georges Sorel, profet al violenței          Vladimir Tismăneanu  8
• Eseu                                                            
Peregrinările lui Beke Gyorgy                                      
în timp și spațiu                           Cseke Peter          9
O poetică a romaului românesc modern             Carmen-Elena Andrei      10
• CU OCHIUL LIBER                                                           
Rădăcinile ploilor sunt amare                    Ovidiu Pecican           12
Propaganda în industria cinematografică                                     
din România                                      Doru Pop                 20
Priviri (meta)critice                            Constantina Raveca Buleu 21
Pentru o istorie instituțională a istoriografiei Cristian Vasile          22
Armonia corzilor ascunse                         Mirel Anghel             23
Voluptatea curcubeului                           Cezar Boghici            23
Jurnalul unui drum lăuntric                      Letiția llea             24
Portrete de scriitori maghiari din România       Gyorffy Gâbor            25
Cantemiriada                                     Alexandra Columban       26
• CAFE APOSTROF                                                             
Poezia e la Bistrița... și în 2012               Amalia Lumei             14
• Dosar                                                                     
Cum se întîmpină o antologie de poezie           Ion Bogdan Lefter        15
(germană)                                                                   

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

•  Mihail Sebastian. Dilemele identității
  ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei

Colecția „Filosofic modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.       10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
•  Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marga,
  prefață de Andrei Marga, 2008, 92 p.      15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
•  Sf. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"

•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei


Colecția „Filosofic românească"
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                               10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.  8 lei
•  D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                             5 lei
•  Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                           8,75 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   15 lei
•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                             1 5 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                               20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                       4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                        4 lei

•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                            7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat

  cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                    20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
  de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                  20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                                 20 lei

•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.             20 lei
•  Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                20 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
•  Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                  20 lei
•  Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
•  Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
•  Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                  7 lei


Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.              10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
•  I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
  I. Negoi țescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei
•  Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Maria Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații
Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                               10 lei
Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.         1 7,95 lei
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.        19,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                               19,95 lei
•  Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                               19,50 lei
•  Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                     19,90 lei

                                            
                                   5        
REDACȚIA:                   apostroi        
Marta Petreu                                
(redactor-șef)                              
Lukâcs Jozsef                               
Virgil Leon                                 
Amalia Lumei                                
Irina Petraș                                
Tehnoredactare:                             
Fogarasi Edith                              
Vignetele revistei reprezintă                
variațiuni grafice de Mihai Barbu            
după desene de Franz Kafka.                  
Ana Pop                                     
(contabilitate)                             
EDITORI:                                    
□ Uniunea Scriitorilor                      
din România                                 
□ Fundația Culturală Apostrof               
Revista apare cu sprijinul:                  
□    Fondului Cultural Național              
□    Consiliului Local și al Primăriei       
Cluj-Napoca                                  
ADRESA REDACȚIEI:                            
Cluj-Napoca                                  
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                  
cod 400079                                   
Tel., fax: 0264/432.444                      
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro         
Pentru corespondență:                       
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,            
Cluj-Napoca, 400750                         
• Revista apostrof figurează                
în Lista-catalog a publicațiilor            
interne, editată de rodipet sa,             
la poziția 4251.                            
Manuscrisele primite Ia redacție            
nu se înapoiază.                            
issn 1220-3122                              
Revista este înregistrată la osim           
cu nr. 45630/22.05.1996.                    
Revista apostrof este membră a       -      
Asociației Revistelor, Imprimeri            
lor și Editurilor Literare (ariel),         
asociație cu statut juridic, recu-          
noscută de Ministerul Culturii              
și Patrimoniului Național.                  
Tiparul:                                    
Centrul de Presă Reformat                   

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXIII, nr. 8 (267), 2012 • 31