
APOSTROF




pista
isielor


•  Numărul 3/2012 al revisteiNagyvilâg [Lumea largă], o publicație
de literatură universală din Ungaria, găzduiește traduceri din ope-
rele unor scriitori importanți ai literaturii universale contempora-
ne. Dintre aceștia, îi amintim pe suedezul Tomas Transtromer, lau-
reatul Premiului Nobel pentru literatură în anul 2011; tânăra poetă
germană Nora Bossong; Torgny Lindgren, unul dintre importanții
scriitori scandinavi, membru al Academiei Suedeze; sudanezul
Tayeb Salih, autorul celui mai important roman scris în limba ara-
bă în secolul XX; profesorul norve-
gian Helge Roning. In paginile pu-
blicației apar îndeosebi autori care în
scurt timp se vor bucura de traduceri
ale volumelor proprii în limba ma-
ghiară. Astfel, este anunțată apariția
unei ediții adăugite a unui volum de
poeme al lui Tomas Transtromer, a
unui roman de Torgny Lindgren și a
unui volum de studii despre Henrik
Ibsen al lui Helge Roning. Publi-
carea unui fragment din romanul lui
Tayeb Salih și a unei părți din studiul
introductiv al acestuia, semnat de
Lăszlo Tiiske, precedă ediția în limba
maghiară a operei marelui scriitor
sudanez.

   De asemenea, în numărul curent al revistei putem găsi interviul
acordat de Marta Petreu profesorului de romanistică al Universității
ELTE, Jeno Farkas, interviu care gravitează în jurul romanului Acasă,
pe Campia Armaghedonului, oferind unele indicii pentru înțelegerea
simbolurilor cifrate în acest roman al Câmpiei Transilvaniei.
(LJ.)
■

CONTA

• Masiv - căci de 288 de pagini - și in-
teresant, deși inegal, numărul 10 pe 2012
al revistei conta. Adrian Alui Gheorghe
scrie despre generația ’80, la al cărei
colocviu din mai, de la Muzeul Literaturii Române, a participat


și el. Autorul celebrat în acest număr este Nicolae Coande,
prezent cu un interviu interesant - realizat de Adrian Alui Gheor-
ghe - și cu un grupaj de poeme. Am mai citit cu plăcere „Dimitrie
Cantemir, povestitorul⁴⁴, „prezentare și recitire de Elvira Sorohan⁴⁴.
Comentarii atente și empatice de carte - de exemplu, Răzvan
Voncu despre Aurel Dumitrașcu -, poeme de Gellu Dorian, două
poeme de Ion Zubașcu, publicate drept parastas de un an, teatru
de Flavius Lucăcel, cu alte cuvinte, multe texte bune, interesante,
dar și multe bizarerii, cum se întîmplă de altfel în toate revistele
noastre literare sau de cultură.


• Am văzut și citit numărul 9 al revistei
Pocsis internațional, pe coperta căruia
Alexandru Mușina se joacă de-a pistolul
la tîmplă. învață să dansezi sau du-tc la
culcare!, îndeamnă duios poetul, într-un eseu în care depune


mărturie că poezia „e o femeie sensibilă, sufletistă chiar, dar atît
de pretențioasă⁴⁴; apoi ne aduce dovada, citînd cîteva nume, toate
de... domni, ce încarnează pentru el „Marea Doamnă, Poezia⁴⁴
și la care se întoarce mereu, spre a le recitit „nu doar teoriile, ci
și, în primul rînd, minunatele poeme⁴⁴: „Baudelaire, Rimbaud,
Mallarme, Ezra Pound, T. S. Eliot, Apollinaire, Fernando Pessoa⁴⁴,
cu toții „magiștrii mei⁴⁴. Lăsînd orice glumă (adică teorie) la o
parte, microantologia selectată de Claudiu Komartin dovedește
că Mușina a dansat bine. Două comentarii critice interesante,
Dan-Liviu Boeriu despre Vișniec și Cătălina Matei despre Maria
Banuș. O Lecție de poezie cu Andrei Codrescu, multă poezie
străină în traducere, imagini, pictopoeme, fotografii, totul în
excelente condiții grafice. De! aproape că îți vine să spui, sărind
cuvîntul din mijloc: Luxe... etvoluptc.


STEAUA

• Numărul 6 a.c. al revistei
Steaua marchează „Anul
Caragiale⁴⁴ prin textul lui
loan Pop-Curșeu. Acesta în-
cearcă să își convingă cititorii că prestigiul de care se bucură

Caragiale este nelegitim. Afirmațiile sînt făcute de pe poziția ju-
decății de gust - la care, recunoaștem, este nelegitim să dai un
răspuns, o judecată de gust putînd fi consemnată, nu contrazisă.
Amuzantă, dacă nu ar fi și foarte tristă, cu atît mai mult cu cît
șchioapătă gramatical, este concluzia junelui autor: „E timpul
acum să-l reevaluăm la rece [pe Caragiale], alături de Eminescu,
și să înțelegem că - dacă literatura e ceva mai mult decît un joc
al autorului și o delectare solitară a cititorului - secolul xix le [sic!]
trebuie redat lui Alecsandri și Hasdeu, ca figuri de prim plan!⁴⁴.
Sărind peste problema gramaticală pe care fraza aceasta ne-o ridică
imperativ, ne întrebăm de ce reevaluarea lui Hasdeu și a lui
Alecsandri ar trebui să-i dea la o parte „ca figuri de prim plan⁴⁴
pe Caragiale și Eminescu simultan. O fi oare literatura română o
sală de ședințe cu număr limitat de locuri, îneît, dacă vine unul,
altul trebuie să se ridice și să plece? Aplaudînd în dungă proiectul
dlui loan Pop-Curșeu, așteptăm cu răbdare să facă dorita, de el,
reevaluare: și anume, pe baza studierii operelor integrale ale
tuturor împricinaților. Altfel, credem că în „delectările⁴⁴ sale
literare „solitare⁴⁴ are dreptul să elimine de pe lista proprie orice
autor poftește. (S. B.)

Unica responsabilitate a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse,
ale colaboratorilor noștri.
Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui text
aparține, în exclusivitate, autorului.

Apostrof

VECINII

Vecinii se numește placheta alb-negru
concepută de Flavius Lucăcel,
ilustrații Ioana Olăhuț, publicată
la Editura edu. O plachetă cu o
particularitate: în prima ei jumătate
sînt enumerate familiile evreiești din
Benesat și Aluniș care au fost depor-
tate în 1944 la Auschwitz; în partea
a doua este textul lui Flavius
Lucăcel, Cinci monoloage despre om,
pe tema Holocaustului. în memoria
celor pierduți, cartea a fost lansată
chiar îa locul faptei, în Benesat și
Aluniș. (E. F.)

2 • APOSTROF

Xavier Montoliu: Cum u fost lu Târgul de
Curte de lu Torino? Cure este purereu dum-
neuvoustră în legătură eu uctivitutcu pe cure o
reulizeuză icr-uI în vedereu difuzării și inter-
nuționulizării culturii, în mod speciul u pro-
movării și truducerii literuturii române?

Ileana Mălăncioiu: La Tîrgul de Carte de
la Torino, România, ca și Spania, a avut
statut de invitat special. Din țara noastră
am participat vreo 30 de scriitori, dar fie-
care dintre noi a rămas acolo doar atîta
timp cît a avut efectiv ceva de făcut. Eu am
ajuns în după-amiaza zilei de 9 mai și am
mers la festivitatea de deschidere, care a
început la ora 20. Seara mea de poezie a
fost programată la 10 mai, ca să pot onora
și invitația dvs. la Festivalul de la Barcelona,
unde îmi doream foarte mult să ajung.
Fiind întrebată din vreme de cine aș vrea să
fiu prezentată la Tîrg, am ezitat să mă opresc
la vreunul dintre traducătorii consaerați.
Aveam presimțirea că oricum le va fi greu
să se împartă între foștii și viitorii candidați
la Premiul Nobel. Așa că am optat pentru
Danilo De Salazar. Un tînăr universitar din
Calabria, pe care l-a debutat Marta Petreu
în Apostrof cu traduceri din poezia mea. Ul-
terior, a debutat și editorial, semnînd ver-
siunea italiană și studiul introductiv la edi-
ția bilingvă a antologiei lui Nichita Danilov,
intitulată Lufinestru del tramonto, iar acum
îl traduce pe Ion Mureșan. Ceea ce dove-
dește că are consecvență și gust literar și
Institutul de la Veneția nu a mizat întîm-
plător pe el.

X. M.: Generuțiu dumneuvoustm u fost per-
cepută cu generuțiu literură u disidenței. Ce
înseumnă să fii disident (o definiție făcută
ucum, din perspectivă) și în ce măsură toți ucei
scriitori cure s-uu considerut disidenți pot încă
trunsmite învățături noilor generuții Uter urc?

I. M.: Poeții alături de care mi-am făcut
ucenicia (dintre care i-aș menționa pe Virgil
Mazilescu și pe Marius Robescu) au mers
fiecare pe drumul său. Nu am avut un pro-
gram comun, nici revistele și criticii noștri,
ca generația lui Nichita Stănescu (care a
beneficiat de deschiderea făcută pentru
scurtă vreme după Congresul ix) ori ca opt-
zeciștii, ai căror lideri s-au format în Cena-
clul de Luni al lui Nicolae Manolescu și
s-au bucurat de susținerea eficientă a pro-
fesorului lor. Ceea ce ne-a legat pe șai-
zeciștii din al doilea val au fost Poezia, pri-
etenia, hotărîrea fermă de a nu ne lăsa
înregimentați și apropierea treptată de
Lucian Raicu, care avea deschiderea nece-
sară pentru a putea comunica de la egal și


Ileana Mălăncioiu

cu ultimul debutant, dacă îi spunea lui ceva.
Cred deci că, în ce ne privește, nu se poate
vorbi nici măcar de o generație, necum de
una disidentă. Eu m-am străduit să spun cît
mai bine cum se vedea lumea din perspec-
tiva unui poet ale cărui antene pentru sufe-
rință și pentru moarte îl făceau să suporte
din ce în ce mai greu atmosfera apăsătoa-
re din țara sa. Faptul că mi-a fost retras din
librării volumul Urcureu muntelui și că Se-
curitatea a continuat să mă urmărească și
după ce, chipurile, se desființase a fost, mai
curînd, treaba acestui organ de represiu-
ne, decît a mea. De aceea nu-mi doresc să
fiu tratată ca poetă a rezistenței, ci să rezis-
te poezia mea. Dar atunci cînd afirm că eu
nu am fost disidentă, disident a fost Paul
Goma, o fac cu un respect deosebit pen-
tru el, avînd în vedere că nu s-a mărginit să-și
scrie cărțile, ci și-a pus viața în joc, luptînd
cu un regim care transformase toată Ro-
mânia într-o închisoare ori într-un domi-
ciliu forțat. Oricît ne-a contrariat uneori
prin reproșurile dure pe care ni le-a făcut,
după 20 de ani de la noua noastră elibera-
re trebuie să admitem că timpul i-a dat încă
o dată dreptate lui Paul Goma. Fiindcă este
inadmisibil ca un așa-zis om de stat, pe care
a mizat atîta lume bună, să ne spună că sta-
tul nu poate să facă nimic pentru cetățenii
lui și că, dacă nu mai avem ce face în Ro-


• Ileana Mălăncioiu. Foto: M. P.

mânia, n-avem decît să plecăm în altă parte.
Ce e drept, acum nu mai riști să fii îm-
pușcat cînd treci granița, ca pe vremea lui
Ceaușescu. Numai că tinerii care în 1989
au stat în fața tancurilor și au strigat: Vom
muri și vom fi liberi nu și-au imaginat că vor
cădea comuniștii, dar în locul lor vor veni
securiștii, iar libertatea se va reduce la liber-
tatea de a pleca oriunde, fiindcă în țara ta
nu mai e de trăit.

X. M.: Ce funcție politică ure ucum poeziu?
Inuinte eru un text-spuțiu, un refugiu în con-
tru dictuturii. Și ucum?

I. M.: Acum poezia nu mai are o funcție
politică directă, însă poate avea una indi-
rectă. La asta a contribuit în bună măsură
faptul că sub regimul comunist omagiile în
versuri au fost definitiv compromise. Dar,
din „noroci re“, cum ar fi zis Caragiale, lo-
cul poeților și al intelectualilor de curte de
altădată a fost luat de unii mai talentați și
mai eficienți decît ei, care și-au plătit tri-
butul prin spoturi electorale, ieșind pe mi-
cul ecran la ore fixe, cum ies păpușile din-
tr-un ceas de epocă, pentru a ne spune că
trebuie să-l votăm încă o dată pe mult sti-
matul și iubitul nostru președinte. Faptul
că după ce s-a săturat toată lumea de ce a


Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 3

ieșit dau uneori semne că s-ar fi săturat și
ei îi onorează și nu-i onorează. Dar cred că
tot ar fi bine dacă ar învăța ceva din asta.

X. M.: Considerați că poeții tineri beau din
seva generației anterioare sau scriu închizând
ochii pentru a uita un trecut încă aprcpiat -
comunismul?

I. M.: Poeții tineri sunt de mai multe fe-
luri, ca și noi, cei care, din păcate, nu mai
suntem tineri. Ei au, fără îndoială, avantajul
vîrstei, dar au și un foarte mare dezavantaj.
Acela că, în contextul crizei actuale, care e
în primul rînd una de ordin moral, riști să
fii genial și să nu-și dea nimeni seama de
asta. Poate așa se explică faptul că atît scrii-
torii, cit și cititorii din țările occidentale
sunt mai interesați decît tinerii din Româ-
nia de ceea ce s-a întîmplat în lagărul din
care am ieșit. La manifestările desfășurate
în cadrul Tîrgului de Carte de la Torino,
am auzit de sute de ori numele lui Ceau-
șescu și fără să vreau mi-am zis că am scă-
pat cum am scăpat (adică nu prea onora-
bil) de el, dar va trebui să scăpăm odată și
de obsesia lui, ca să ne mai putem afirma
peste hotare și prin altceva.
   în încercarea de a se desprinde de tot ce
a fost înainte, cei mai mulți poeți apăruți
după desființarea cenzurii s-au axat pe pro-
blematica sexului, care pînă în 1989 era ta-
bu. Poate că e un semn al bătrîneții, dar eu
nu mizez pe această poezie, care în țările
libere a fost consumată deja, ci mai curînd
pe faptul că tinerii talentați afirmați prin ea
se vor maturiza și vor ajunge la altceva. Pe
de altă parte, cred că generalizările sunt ne-
drepte și păguboase. De aceea țin să vă
spun că, la Festivalul de la Barcelona, am
ascultat-o pe Svetlana Cârstean citindu-și
versurile nu doar cu cel mai viu interes, ci
și cu un sentiment de vinovăție că aș fi pu-
tut s-o asimilez categoriei la care m-am re-
ferit, fără s-o fi citit. Pentru că ea merge pe
un drum al ei, mai greu de străbătut, dar
cu șanse reale de a duce undeva. Unde,
vom vedea... Să lăsăm asta în seama ei, a
criticii literare și a timpului care crește în
urma noastră. Fiindcă, în cele din urmă,
el e Stăpînul Canonului.

X. M.: Cultura și literatura română, văzute
din exterior, au fost asociate cu creatori ca E.
M. Cioran, Ehgen lonescu, Eliade sau Biân-
cuși. Este de prisos să ■punem că există mulți
alți autori români de valoare, clasici sau con-
temporani. Considerați că ar fi important ca
aceștia să continue, deschizând drumuri pen-
tru a completa panorama literată eurcpeană
sau internațională prin traduceri?

I. M.: împărțirea sferelor de influență între
marile puteri după al Doilea Război Mon-
dial a făcut ca unii dintre artiștii și inte-
lectualii de seamă din România să ajun-
gă în închisori, iar alții în exil. Neșansa
României de a intra în lagărul socialist a
dus la șansa culturii ei de a se face cunos-
cută măcar în mod indirect, prin persona-
litățile care au reușit să se afirme în țările
lor de adopție. Citind volumul Documente:
Scriitori în Arhivele cnsas, publicat recent
de Ioana Diaconescu la Fundația „Acade-
mia Civică“, se poate constata că Securi-
tatea l-a urmărit pe Mircea Eliade pînă la
moarte. La început ca să-l terorizeze, făcîn-
du-1 să înțeleagă că se află sub paza ei. Apoi
ca să-l șantajeze, în iluzia că l-ar putea

4 • APOSTROF

determina să folosească influența pe care o
avea în Occident, pentru a sprijini politica
falimentară a regimului comunist din țară,
închiderea dosarului de influență „Mareș“
cuprinde și cîteva file înregistrate după data
de 23 aprilie 1986, la care a murit Mircea
Eliade. Din păcate, nici dispariția fizică a
„obiectivului nu anulează posibilitatea
deschiderii unui nou dosar. Faptul că după
căderea comunismului un opozant consa-
crat al acestuia nu s-a sfiit să-i deschidă un
nou dosar marelui dispărut și să reia urmă-
rirea lui cu aceeași motivație și aceleași mij-
loace de care uzase și abuzase pînă nu
demult Securitatea ar trebui să ne dea fiecă-
ruia de gîndit. Pe cont propriu ori cu capul
său personal, cum ar zice Paul Goma.
    Dacă în cazul lui Mircea Eliade repre-
zentanții de seamă ai exilului românesc din
Paris au reacționat corect, încercînd să-i
apere memoria, intransigența lor de fier
manifestată față de Noica mi s-a părut de
neînțeles. Pentru că au făcut abstracție de
faptul că în anii dictaturii nu trebuia să ai
îndrăznelile lui Cioran, ci doar să citești
cărțile lui și ale lui Mircea Eliade, pentru
a fi declarat dușman al poporului și arestat.
Nu fac afirmații gratuite, ci îi am în vede-
re pe cei 23 de intelectuali din lotul Noica-
Pillat, acuzați de crimă împotriva orînduirii
sociale și condamnați la ani grei de în-
chisoare și de muncă forțată, sub pretext că
ar fi încercat să dărîme regimul, „popula-
rizînd cărțile celor doi transfugi" și „comen-
tînd dușmănos la adresa regimului" texte
redactate de Noica și trimise acestora.
    în opinia mea, cartea de sertar cea mai
importantă apărută după 1989 este Jurna-
lul fericirii, a lui N. Steinhardt, cel care a
făcut parte din lotul menționat. Acest inte-
lectual, cu o constituție fizică fragilă, dar
cu o cultură, o putere spirituală și o mora-
litate rar întîlnite, a avut revelația prezenței
lui Dumnezeu printre cei arestați în mod
nejustificat și a primit taina botezului întru
Christos în celula din închisoarea Jilava,
unde aștepta procesul în care a fost con-
damnat la 12 ani de muncă forțată. Credin-
ța l-a ajutat să-și mențină dreapta judecată,
seninătatea, umorul, darul comunicării și
antenele pe care le avea pentru cele șapte
arte. Cu alte cuvinte, tot ce-1 putea face să
rămînă el însuși și să se simtă liber și în
închisoare. înțelegerea superioară a Creației
și simțul concretului au făcut ca eroii din
Jurnalul fericirii să fie vii, iar scenele în care
sunt surprinși să devină revelatoare pentru
drumul parcurs de autor împreună cu ei în
căutarea sensului pierdut. Prin această carte
unică am fi avut șansa de a intra în dialo-
gul de idei purtat la nivel european. Dar,
așa cum ar fi spus Noica, n-a fost să fie. La
Tîrgul de Carte de la Torino, am auzit de
nenumărate ori numele distinsului nostru
coleg Norman Manea și nici măcar o dată
pe al lui N. Steinhardt. Lucru care m-a sur-
prins cu atît mai mult cu cît știam că Jur-
nalul fericirii a fost tradus în limba italiană
de Gabriella Bertini Carageani și a apărut,
în 1995, la îl Mulino, în Bologna, într-o
ediție foarte bună, îngrijită și prefațată de
profesorul Gheorghe Carageani. Exprimîn-
du-mi public nedumerirea, mi s-a spus că,
din păcate, ediția italiană a Jurnalului feri-
cirii nu poate fi găsită nicăieri. M-aș fi ofe-
rit să donez eu unei biblioteci exemplarul
meu, dar de teamă că ar putea să dispară și
el fără urmă, m-am răzgîndit. Și bine am
făcut. Pentru că ulterior am aflat - pe surse
- că și alte ediții în limbi străine ale aces-


tei cărți sunt de negăsit, iar explicația ar sta
în faptul că autorului i se reproșează post-
mortem convertirea. Nu în Israel, ci în țări
de religie creștină, unde cei ce fac jocurile
în culise par să fi uitat că primul evreu con-
vertit a fost Isus Christos.

X. M.: Cu experiența traducerii unei părți
din cpera dumneavoastră în engleză și cea a
excelentei primiri de care v-ați bucurat în
Marea Britanic, mai exact in Irlanda, con-
siderați că orice spațiu eurcpean v-ar putea
primi in același fel? Există locuri care răspund
mai bine la poezie? în momentul selectării poe-
ziilor pentru un festival, care sunt criteriile
care primează? Care au fost cele care au pri-
mat pentru Festivalul de la Barcelona?

I. M.: Nu am o experiență prea mare în
această privință. Pentru că înainte de 1989
trimiterea unui text inedit în străinătate,
fără voie de la împărăție, era considerată
un delict. în anul 1985, am avut totuși
marea bucurie de a constata că La Revue
de Belles Lettres din Elveția, care are o tra-
diție culturală de un secol și jumătate, și-a
deschis un număr cu 14 poeme ale mele,
în versiunea franceză a doamnei Annie
Bentoiu, reluate din ediția bilingvă apărută
în 1984, la Editura Eminescu. După căde-
rea dictaturii și desființarea cenzurii am
apărut cu grupaje de versuri atît în revis-
te din Europa Occidentală și din SUA, cît
și în majoritatea antologiilor poeziei româ-
nești, dar asta nu mi-a mai dat marea bucu-
rie de atunci. Prima carte tradusă într-o
țară occidentală mi-a apărut în 1995, la
Stockholm, sub titlul Muntele-pmgatoriu,
în versiunea suedeză semnată de Gabriela
Melinescu, Agneta Pleijel și Dan Shafran.
în Irlanda am fost publicată mai întîi în
1996, în cadrul unui schimb cultural care
a dus la realizarea unei antologii cu zece
poeți români traduși în engleză de zece
poeți irlandezi și a uneia cu cei zece poeți
irlandezi traduși în română de poeții ro-
mâni cu care au făcut pereche în cealaltă
antologie. Cum eu nu știu limba engleză,
am vrut să refuz colaborarea, dar mi s-a
comunicat că Michael Longley, care este
perechea mea, m-a tradus deja și nu vrea să
mă schimbe cu altcineva. Lansarea celor
două cărți urma să aibă loc în Irlanda, cu
participarea lui Marin Sorescu, a Anei
Blandiana și a lui Mircea Cărtărescu. Dat
fiind că Sorescu era grav bolnav, mi s-a
propus să merg eu în locul lui. La întîlni-
rile cu cititorii, organizate la Belfast și la
Dublin, traducerile din Ana Blandiana și
din Mircea Cărtărescu au fost citite de ac-
tori. Pe mine m-a însoțit traducătorul
meu, care e unul dintre cei mai iubiți poeți
irlandezi. Simpatia de care se bucura el
s-a răsfrînt și asupra mea și am fost primită
infinit mai bine decît mi-aș fi putut ima-
gina. Atunci am fost fericită, dar, după ce
am aflat că s-a prăpădit Marin Sorescu, pe
care-1 cunoșteam ele cînd am debutat, m-a
obsedat multă vreme gîndul că eu făcusem
acea călătorie în Irlanda pe locul mortului.
    în anul 2005, cînd orașul Cork a fost
declarat capitală culturală, întîmplarea sau
destinul a făcut să apar într-o colecție de
poezie europeană cu un volum intitulat
ter the Raisir,g tfLazarus (După învierea lui
Lazăr), în versiunea engleză a poetei Eilean
Ni Chuilleanăin, care este laureată a Pre-
miului național irlandez și a premiului
internațional Griffin. Comentariile apăru-
te în revistele literare din Irlanda și din An-

glia au menționat această carte ca pe una
dintre cele mai importante reușite ale co-
lecției, considerînd-o rezultatul fericit al în-
tîlnirii a două spirite gemene. Dar cel mai
important pentru mine a fost faptul că
Eilean - care la început a lucrat după o tra-
ducere brută, făcută de Raluca Rădulescu
- a învățat limba română ca să poată citi
poezia mea în original. Anul trecut mi-a
apărut un nou volum tradus de ea la Dub-
lin, iar în noiembrie urmează să-mi apară
altul, în Canada.
   Uneori mă gîndesc că nu am niciun me-
rit pentru receptarea de care m-am bucurat
în Irlanda, ci totul se datoreză faptului că
țara asta, numită cîndva insula fericiților
sau a sfinților, îmi poartă noroc. Apoi îmi
spun că prea multă modestie strică și brusc
îmi revine în minte roata norocului din bîl-
ciul copilăriei mele, deasupra căreia scria cu
litere de-o șchioapă: NOROCUL și-L FACE
omul!
   După acest ocol încerc să vă spun, în
sfîrșit, cum mi-am selectat poemele pentru
Festivalul de la Barcelona. Punctul de ple-
care l-au constituit traducerile publicate de
dvs. din poezia mea și a prietenului meu
Virgil Mazilescu în Reduccions. Am mizat
pe faptul că, dacă aveți o revistă de ținută
ca asta și un festival de poezie cu tradiție,
nivelul publicului trebuie să fie destul de
ridicat.

X. M.: O primă impresie după lectura poe-
ziilor dumneavoastră. Cm siguranță, ați simțit
vibrația celor mai mult de o sută de suflete
catalane care vă ascultau. Ați putea încerca
să faceți o calfe are a publicului din Barcelona
in comparație cu cel din alte orașe europenei

I. M.: Cei care au ales să fie într-o dumi-
nică frumoasă de mai la o seară de poezie,
în loc să stea cu familia ori cu prietenii lor
la una din cafenelele pline de lume de pe
arterele acelui oraș superb, nu se aflau acolo
întîmplător. Or, eu cred că atunci cînd ai
acces la artă și totodată ai posibilitatea de
a trece pe lingă casele Batllo și La Pedrera,
de a te reculege într-o catedrală ca Sagrada
Familia ori de a sta neclintit în fața unui
tablou din ultima etapă de creație a lui Joan
Miro, educația estetică e de Ia sine înțe-
leasă. Ceea ce mă neliniștea nu era publi-
cul, ci faptul că trebuia să citesc în spațiul
închis și totodată deschis al unei curți inte-
rioare, unde o parte din ceea ce spui ajun-
ge la cei care te ascultă, iar alta se pierde
undeva, între pămînt și cer. Mai trecusem
printr-o stare asemănătoare doar în Grecia,
cînd am participat la un recital organizat pe
ruinele unui teatru din Antichitate. Ca s-o
depășesc, mi-am propus să nu vorbesc doar
pentru oamenii veniți să ne asculte, ci și
pentru zidurile vechi dimprejur, care de-a
lungul vremii și al vremurilor trebuie să fi
auzit multe, dar asta nu le-a împiedicat să
rămînă neclintite pe locurile lor.

X. M.: Vizita la Barcelona v-a permis de ase-
menea să cunoașteți ceva mai mult cultura
catalană l

I. M.: Cînd stai doar două, trei zile într-un
oraș atît de frumos nu știi ce să faci mai
întîi. Așa că v-am fost recunoscătoare atît
dvs., cit și doamnei profesoare Corina
Oproaie, pentru că, deși nu mă cunoșteați,
m-ați întîmpinat ca niște vechi prieteni și
m-ați condus ore în șir pe străzile orașului
vechi, prin piețele și catedralele celebre pen-


• Ileana Mălăncioiu. Foto: M. P.

tru frumusețea lor și pe țărmul mării, unde
ne aștepta statuia lui Cristofor Columb,
așezată pe un soclu înalt de 50 de metri, ca
s-o putem vedea de la distanță. Din păca-
te, timpul nu mi-a permis să intru la Fun-
dația Joan Miro și la Muzeul Național de
Artă Catalană, dar nu regret că am optat
pentru vizitarea orașului vechi, avînd în ve-
dere că prin arhitectura sa este el însuși un
muzeu, iar clădirile care poartă marca unică
a lui Gaudî nu pot să fie văzute decît acolo.

X. M.: Poezia dumneavoastră incorporează,
intre altele, pe de o parte, ingrediente atât
de natură spirituală sau mistică, cât și aspec-
te din cultura populară sau rurală. Are de
asemenea un sens foarte critic, care se nutrește
din adevăr și onestitate. Cum v-ați defini
dumneavoastră creațial S-a spus că cpera
dumneavoastră poetică se conf igurează ca un
mare proiect spiritual, aș adănga atem por al,
care transcende comunismul. Este un proiect
conștienti Acum, având perspectiva experien-
țelor trăite și a spiritualității deja definite, ce
scrie Ileana Malăncioiul

I. M.: Cei șapte ani de acasă nu stau doar
la baza educației propriu-zise, ci și la a celei
estetice. Pentru felul meu de a vedea lucru-
rile a contat faptul că am petrecut acești ani
între oameni simpli, dar cu o credință pu-
ternică, pentru care lumea cealaltă exista cu
adevărat. în imaginația mea de copil ea lua
o formă concretă, foarte favorabilă poeziei.
Eugen Negriei, pe care constat că l-ați citit
cu atenție, a afirmat că descoperirea cea
mai importantă a mea ca poetă stă în intui-
rea consubstanțialității vieții și morții. Așa
cum am mai spus, aș fi mîndră să fi desco-
perit eu acest lucru extraordinar, dar nu am
făcut altceva decît să-l preiau de la cei între
care am crescut și să-l duc, în felul meu,

mai departe. La asta a contribuit și faptul
că m-am născut într-o casă fără cărți și nu
parcursesem încă tot abecedarul cînd am
început să citesc zilnic din Biblie. în alte
condiții putea fi un handicap, dar pentru
mine a fost un avantaj. Pentru că n-am citit
textele propagandistice din cărțile pentru
copii de la vremea aceea, care lăsau seche-
le în creierul celor ce începeau educația prin
ele. Mediul în care mi-am petrecut cei șapte
ani de acasă a mai lăsat asupra mea o am-
prentă foarte puternică. Fiindcă partizanii
retrași în munți care se opuneau regimului
erau ajutați de țărani, iar aceștia erau urmă-
riți de Securitate și arestați. Dimineața, toa-
tă lumea din sat se întreba înfricoșată dacă
a mai fost ridicat cineva peste noapte. Spai-
ma și disprețul inspirat de cei ce lucrau
pentru odioasa instituție de represiune pe
care se baza dictatura mi-au intrat în sînge
de la vremea aceea. Dar cred că ar fi absurd
să-mi fac un merit din asta, și nu din ceea
am reușit să realizez, în pofida a tot și a
toate. Nu am urmărit deci, cu premedita-
re, un anume proiect și poate a fost bine că
lucrurile pe care le-am făcut au venit de la
sine. Cu mintea de acum, cred că ideal e să
pui semn de echivalență între existența și
poezia ta, iar proiectul tău spiritual să evo-
lueze odată cu tine. Chiar și spre sfîrșitul
vieții, cînd, vrînd-nevrînd, începi să înlo-
cuiești exercițiile de supraviețuire prin poe-
zie cu cele de tăcere, ca să nu treci dinco-
lo nepregătit pentru ce va urma.
■

Xavier Montoliu este cercetător
la Institutul de Studiere a Culturii
Catalane din Barcelona și traducător
din literatura română.

Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 5

    Mihaela Ursa
    și capriciile ei erudite

Irina Petraș
Savuroasa carte a
Mihaelei Ursa (Eroti-
con: Tratat despre ficțiunea
amoroasă, București: Car-
tea Românească, 2012,
216 p.) vine pe fondul
unei prea lungi „încrun-
tări" (cum bine o numește
Alex Goldiș) a criticii ro-

mânești, fixată de o bună bucată de vreme
pe subiecte negre și datate. Oricât de nece-
sar ar fi studiul unei epoci revolute, acesta
se face prea adesea cu o încrâncenare care
nu lasă loc nuanțelor, conexiunilor subte-
rane, creșterilor firești. Cu privirea ațin-
tită pe ideologia oficială, genul acesta de
cărți se condamnă (fie și pe nedrept) la o
frecventare superficială, îngustă și ea, ne-
apărat „încruntată". Insensibile la temele cu
adevărat mari ale omenescului, se erijează
în judecători infailibili, inflexibili, caută vini
și păcate și inventează, cu plăceri sinuci-
gașe, pedepse. Și uită că literatura scapă
constrângerii calendarului politic.
   Nici în cărțile precedente, Mihaela Ursa
nu făcea rabat de la farmecul comentariu-
lui avizat și descruntat. Intervențiile sale
sunt de fiecare dată pe cât de coerente con-
ceptual, de o proprietate uluitoare a ter-
menilor chiar și când sunt inventați, pe atât
de libere, personalizate, calde. Optzecismul
și promisiunile postmodernismului (1999),
Gheorghe Cmciun, monografie (2000), Scrii-
topia sau Ficționalizarea subiectului auctorial
in discursul teoretic (2005) au reținut atenția
prin solida armătură a demonstrațiilor teo-
retice, punând în joc, cu dezinvoltură, dar
și cu o acuratețe a enunțului remarcabilă,
bibliografii impresionante, dar și prin mlă-
dieri ale tonului critic pe care teoreticia-
nul nu le acceptă îndeobște cu ușurință.
Foarte mobilă și cuceritor dezinhibată, cu
o înțelegere largă față în față cu textul,
enunța deja în Echinox (2001) un „ideal"
spre care scrisul ei tinde din ce în ce mai
evident: „Cred că discuția despre «puterea
criticului» trebuie dusă pe cel puțin două
planuri: trebuie să diferențiem între criti-
cul teoretician literar și criticul aplicativ,
cronicar literar. Și unul, și celălalt pot juca
la un moment dat rolul criticului de direc-
ție, însă demersurile și mizele lor sunt dife-
rite. Ideală până la utopie ar fi situația în
care cele două roluri ar putea fi jucate im-
pecabil de aceeași persoană". In Scriitopia,
noutatea, nu atât de idee, cât de atitudine
și expresie, o identificam în descrierea actu-
lui critic ca ficționalizare a subiectului auc-
torial. Mihaela Ursa mizează pe luciditatea
„carteziană", matematică, a lecturii aviza-
te, însă știe și că obiectivitatea criticului are

suflet, pune în mișcare senzualități și înfio-
rări, așezându-se la distanță egală de știință
și plăcere. Criticul se instalează în vecină-
tatea fierbinte a cărții comentate, instru-
mentele îi sunt exacte, dar și fin persona-
lizate, nu se uită pe sine în spectacolul
miraculos al interpretării. Din întâlnirea
scrutătoare cu textul celuilalt se naște ine-
vitabil un text ficțional de rang secund, dar
și, în parte, autoficțional. Nici criticul nu
poate alege să lipsească din textul său, ase-
meni oricărui autor.
    Intr-un fel, Eroticonul a fost pregătit de
Divanul scriitoarei (2010), volum alcătuit
în urma unei „investigații asupra felului
în care scriitoarele din România își gestio-
nează identitățile". Titlul sugerează din
start o formulă suspendată și cu toate fina-
lurile deschise: „în egală măsură divan psi-
hanalitic, introspectiv, lejer prietenesc, dar
și contemplare, problematizare, giudeț". Au
intrat în joc 14 scriitoare. Spuneam atunci
că prea scurta și generala Edmurire mă lă-
sa sur ma soif. Cea de-a 15-a doamnă a
cărții, inventatoarea jocului, iată, își plătește
datoria.
    Arhitectura cărții împacă excelent ținte-
le profesoral-academice ale temei cu plăce-
rea taifasului subțire. Conceptele științei
literare și cele două „copile" ale autoarei
sunt instrumente existențial-interpretative
complementare. Viața și biblioteca nu se
incomodează nicio clipă. Răsfoindu-i când
și când blogul, Aberoscopul, i-am invidiat de
fiecare dată prezența extrem de umană, pu-
să pe șotii în cele mai sobre chestiuni, iro-
nic-doctă în împrejurări hazoase. Amestec
de inteligență, bună situare față în față cu
sine și cu ceilalți, deschidere fără fasoane,
dar și deloc îngăduitoare cu alunecările de
spirit. Intervențiile sale în câmpul scriptu-
ral și în cel existențial se petrec în seama
unui livresc jucăuș, fără a fi ușuratic, cu o
ancorare în cel mai concret real niciodată
atinsă de banalitate.
    „Roșcovana", cum își alintă ea singură
micul tratat despre ficțiunea amoroasă („Fic-
țiunea amoroasă prezintă întotdeauna, im-
plicit sau explicit, o erotologie, respectiv o
pseudoexplicație, o pseudoteorie sau chiar
o ideologie a erosului, un cod de identifica-
re a «adevăratei» iubiri sau a «naturii» iubi-
rii. Erotologia, filosofic alternativă a iubi-
rii, se alătură puterii vizuale a eroticonului
[„definesc eroticonul drept o imagine vizua-
lă concentrată, la care avem acces prin inter-
mediul discursului literar aflat la dispoziție,
dar în înțelegerea căreia discursul verbal dis-
pare, se face nevăzut pentru a permite mai
degrabă lectura proprie poeticilor vizuale
în analiza imaginii, a figurii"; și „nu este
întâmplător că foarte frecvent eroticonul
este - la limită - o scenă a ferestrei, un ta-
blou în sine, în care inferioritatea și exte-
rioritatea comunică prin intermediul unei
rame, al unui ancadrament care presupu-
ne așezarea în calea unui privitor, a unui
lector"] pentru a construi o lume ficțională

ghidată de un anumit adevăr despre iubire:
ideea că iubirea este o chestiune de andro-
ginie sau că este o atracție fatală sau că este
o putere creatoare sau că este o boală ori
o metafizică sexuală devine legea absolută
a unei ficțiuni date"), are un punct de ple-
care cu tentă ludic-savantă: „Mă preocupă
mai ales funcționarea unui capriciu eru-
dit, respectiv cum se ordonează expozitiv
propria mea bibliotecă interioară, o biblio-
tecă interioară oarecare, cu și despre femei,
cu și despre dragoste", dar și rostul unei
recuperări compensatorii: „Mi-am refuzat
uneori - știind cât de austeră poate fi co-
munitatea științifică - voluptatea de a scrie
exact așa cum mi-aș fi dorit. Nu mă refer
tocmai la un dicteu automat, ci mai degra-
bă la starea de grație - rarissimă, din câte
știu - în care ți se dă șansa de a deveni actor
al bibliotecii tale interioare și de a scrie in ace-
lași timp o carte și jurnalul eiK (s.m., I. P.).
    Capitolele tratatului vorbesc despre in-
teracțiunea dintre carte și cititor („fără sal-
tul meu în ficțiune, cartea pe care o citesc
nu se trezește la viață; fără ridicarea per-
sonajului dintre pagini până îi simt răsu-
flarea, lectura nu reușește să mă răpească
pentru a trece dincolo. Or, interacțiunea
aceasta vitală nu poate rămâne fără conse-
cințe: eu modelez cartea, care mă mode-
lează la rându-i"); despre „literatura «de
dragoste» ca favorită a «lecturii de plăce-
re»"; despre ferestrele mincinoase prin care
sunt privite, în literatură, femeia sau iubi-
rea; despre componenta livrescă a discur-
sului îndrăgostit; despre „asocierea femeii
cu răul" („asociere noțională țesută chiar în
fibra narațiunilor de legitimare antropoge-
netică"), unul dintre locurile comune ale
literaturii despre seducătoare și potențialul
destructiv al senzualității feminine; despre
femeie ca inițiatoare a dialogului (lucru de
neacceptat pentru un Paul Zumthor!): „es-
te cert că înaintea căderii, pentru prima oa-
ră în scena Facerii, femeia apare singură,
bărbatul fiind în mod inexplicabil absent.
Dialogul ca situație de comunicare apare
într-un context în care atât Creatorul logo-
crat, cât și partenerul Adam lipsesc"; despre
falsul paradox al scriitorului care disprețu-
iește femeia și, în același timp, scrie litera-
tură de dragoste: „încleștarea erotică nu
este, uneori, decât celălalt capăt al dezgus-
tului sau de-a dreptul al urii față de sexul
opus" (lucru verificabil și în poezia ero-
tică mizerabilistă); despre Madame Bovary
și Anna Karenina ș.a.m.d.
    Să recunosc că plăcerea cu care o citesc
are și o motivație subiectivă, câteva dintre
preocupările noastre se ating. Bibliografia
Feminității limbii române se întâlnește în
multe puncte cu bibliografia Eroticon -ului.
Când mi-a trimis un fragment din Eroticon
pentru Promenada scriitorilor (proaspătul
almanah al Filialei clujene a USR), i-am
sugerat să asculte Erotokritul în versiunea
lui Nikos Xilouris. II găsesc postat deja în
intervalul de dinaintea apariției cărții. Dar
astea nu sunt decât detalii. Scrisul Mihaelei
Ursa are un farmec contagios. Uneori îmi
pare rău că nu i-am fost studentă.

6 • APOSTROF

    Patru filme filosofice
    de la tiff 2012

Ștefan Bolea

Polițistul (regia Nadav Lapid, Israel,
2011). Un fel de elegie a revoluțio-
narului incompetent. Filmul este structurat
în două episoade, care intră în coliziune la
punctul culminant. Primul descrie în deta-
liu viața unui luptător din trupele antitero.
La fel ca-n 300, elogiul trupului, disprețul
față de cei maladivi (care sunt folosiți, dar
nu integrați), cultul autoritar al paternității
(și altele) au, toate, ceva nazist. Cu ironia
aferentă că acțiunea se petrece în Israel.
Mai ales în primul episod, producția lui
Lapid (care a fost prezent în sala de la
Arta) cade la montaj: informații redun-
dante sunt strecurate, ce nu au legătură cu
intriga sau mesajul filmului. Polițistul ar fi
câștigat la capitolul mister prin disconti-
nuitate. Al doilea episod începe cu niște
punkeri aflați în exercițiul distrugerii unei
mașini. Faza amuzantă e că mașina distru-
să aparține Shirei (Yaara Pelzig), textiera
unui grup de anarhiști, care se pregătesc de
primul lor atentat. Shira n-ar putea fi supă-
rată pe punkeri: dacă ei îi distrug mașina,
ea vrea să distrugă întreg sistemul pro-
ducător de bunuri. Scena care taie acțiunea
oarecum previzibilă și banală din primul
episod este, retrospectiv, una dintre cele
mai reușite ale filmului. Cum să-i înțelegem
pe anarhiștii moderni? Avem acces imediat
la „lumea“ lor în scena în care liderul gru-
pului, creierul revoluționar, îl invită pe
colegul lui, care se plânge că violonistul
ambulant cântă prost, să ia vioara și să dea
el o performanță superioară, dacă este capa-
bil s-o facă. Ceea ce se și întâmplă. Avem
aici un principiu acționai, cel al influență-
rii directe a realității, ce vrea să înlocuiască
acceptarea pasivă, înțeleaptă și resemnată.
Cele două grupuri se ciocnesc în final.
Dacă stânga ar fi jucat atât de prost în cel
de-al Doilea Război Mondial, dreapta ar fi
făcut joncțiune cu trupele din Japonia.
Miza filmului este totuși alta decât conflic-
tul dintre două viziuni distincte asupra
lumii: scena în care Yaron (Yiftach Klein)
se uită la cadavrul blond al revoluției este
îmbibată de o enormă nostalgie și compa-
siune, „an unfinished simpathy“.
  Alpii (regia Giorgos Lanthimos, 2011,
Grecia) După briliantul Caninul, Lanthi-
mos mai vine cu un alt hit. Faptul că oame-
nii plecau din sală cu priviri ultragiate spu-
ne mult despre obscuritatea și aparentul
ezoterism din Alpii. Este în fapt un film
despre psihologia și ingineria actorului,
despre narațiunile pe care le proiectăm și
rolurile pe care le jucăm pentru a supra-
viețui. Personajele principale preiau roluri-
le unor persoane decedate, pentru a alina
niște traume sau pentru a realiza în esență
niște psihodrame. Violența și cultul per-
fecțiunii caracterizează această „sectă“ de
actori existențiali, care își consideră rolul o
chestiune de viață și de moarte (vezi sec-
vența tentativei de sinucidere). Uneori sce-
nele sunt monstruoase și emană un sarcasm
grotesc, ce pară să provină din Beckett și
lonesco. Cred că filmul se poate înscrie în
proiectul teatrului absurdului din anii ’50,

mizând pe incomunicabilitate, fractura dis-
cursului și pe mister. O magie efectivă ia
naștere atunci când joci rolul unei persoa-
ne, când devii afectiv acea persoană. Amu-
zant și sinistru în același timp profesiona-
lismul actorilor: faptul că-și repetă rolul, că
sunt pedepsiți pentru devieri etc. Misterul
este captat și de violența excesivă, atitudi-
nea macho a protagoniștilor, capacitatea oa-
recum kafkiană de a pedepsi și de a „omorî
ca un câine“.
   Iron Sky (regia Timo Vuorensola, 2012,
Finlanda, Germania, Australia). O parabolă
a nazificării Americii și o parodie la cel
de-al Doilea Război Mondial și la cel din
Irak. Naziștii sunt caricaturizați (puțin mai
multă cercetare nu strica) și un model ne-
gru este adus în scenă (Christopher Kirby)
pentru a accentua desuetudinea diferenței
dintre spiritul arian și cel afro-american.
Naziștii au ajuns pe Lună și au prosperat,
în ciuda faptului că revoluția digitală a tre-
cut pe lângă ei. Sunt capabili totuși de crea-
rea unor arme de distrugere universală, ca
Giitterdmnmermg, ce ar putea găuri la pro-
priu Terra. Dar naziștii, prin cultul lor ri-
tualic pentru onoare, sunt „singurii pe care
americanii îi pot bate în luptă dreaptă“,
cum spune președinta Americii (Stephanie
Paul). Filmul este interesant din perspec-
tiva criticii nazificării Americii, țara li-

bertății va deveni (a devenit) o oligarhie,
în care marketingul și consumismul fac
legea și în care gustul pentru securitate pri-
mează în fața libertăților personale. „Dacă
ai bani, ce mânca și infractorul este ținut în
cușcă să nu ai emoții când traversezi strada
(dacă suspectul de terorism e ținut în lesă
în Guantanamo), poți renunța la dreptul la
viața privată și contrasemna Patriot Act.“
Majoritatea autorilor de SF vorbesc despre
dictatură atunci când se referă la forma de
guvernământ din viitor. Probabil că suntem
ultimii oameni liberi. Probabil că am fost.

„Istoria se repetă întâi ca tragedie, apoi ca
farsă“ (Karl Marx). A recicla nazismul din
coșul de gunoi al istoriei ca să fabrici trama
unui film înseamnă a reactualiza niște în-
semnări din Evreii, un popor de singuratici
de Cioran. „Might is right“ - „statul e to-

ClNEPHILIA

tul, eu sunt nimic“. Istoria viitoare a ome-
nirii pare înscrisă în întuneric la amiază și
1984. Era să uit, m-a amuzat promoul la
produsele Apple, în special la iPhone și
iPad. Cu un iPad se armează Gbtterdămme-
rung, arma destinată să distrugă planete. Să
fie aici un mesaj subliminal?
   Oslo, 31 august (regia Joachim Trier,
2011, Norvegia). Povestea unui tânăr care
își vindecă dependența de droguri într-un
centru de reabilitare, dar care nu poate să
fie vindecat și de boala sufletească de care
suferă. Am putea spune că există o lege a
firii, una contradarwinistă (the weak will
survive), iar această lege constată că tocmai
cele mai strălucite exemplare au un imbold
inerent spre autodistrugere. Ce le oferă so-
cietatea celor care trăiesc în polii ființei lor
sau la ecuator? Pușcăria, ospiciul sau supra-
doza de heroină. Există o relație de mutu-
ală excluziune între excelență și mediocri-
tate, a cărei singură excepție pare să fie
Goethe. Cel mai bine se vede discrepanța
dintre cei străluciți și mase în tabloul lui
Friedrich, Călător deasupra mării de ceață.
Cel ales este înclinat să depășească buza
prăpastiei și să se arunce în vid. Uneori
adaptarea nu este o opțiune. De ce orașul
Oslo este personajul principal din filmul lui
Trier? Pentru că Oslo, cu toate parcurile,
pădurile, autostrăzile și cu toată poleiala
benignă a burgheziei care a dat de petrol,
este, cum „spunea“ Ulver, Perdition City. Să
trecem dincolo de fațadă, Oslo este vam-
pirul, Moloch care țipă după sacrificiu.
Dincolo de determinarea spațială, 31 au-
gust e ultima zi de vară (și nu există o vară
mai plăcută ca aceea norvegiană) - ne
îndreptăm spre iarna polară, când, la ora 3,
luna va răsări odată cu depresia!
   La a doua vizionare:
   a)    Scena cea mai reușită îmi pare cea în
care Anders stă singur în cafenea și aude
poveștile celor din jur și în care vedem prin
ochii lui alte destine care pendulează între
obișnuință și depresie.
   b)     Zâmbetul lui Anders aparține unuia
care își recunoaște absența în miezul pre-
zenței: de fapt el își ia rămas-bun de la lu-
mea sa, instalându-se în neantul pe care îl
anticipează mereu. De aici, imensa nostal-
gie a existenței lui Anders, care a pierdut
bătălia și doar privește din exterior propria
sa înhumare. Un fel de „goodbve cruel
world“.
   c)    Penultima scenă, cea anterioară ima-
ginilor cu (personajul) Oslo, este cadrată
de la ușă. Noi, cei care ne îndreptăm spre
viață (oare?), suntem ținuți „afară, în fața
ușii“. Un mesaj foarte clar din partea lui
Trier că instinctul nostru vital ne ține de-
parte, separați, înapoi în uterul normei, în
timp ce Anders este excepția, peste care
cade cortina ca un giulgiu.

Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 7

PUNCTE DE REPER



            Mircea Petean:
            Palimpsest
            aniversar


Ovidiu Pecican

VÂRSTA ROTUNDĂ în cazul poeților asi-
gură un lung parcurs și, pentru cei a
căror muză nu este leneșă, aceasta înseam-
nă dospirea operei. La șase decenii de viață,
Mircea Petean este autorul unui prodigios
număr de volume de poezie, dovedind -
cum scria odată Ion Mureșan -, că „nimic
din ceea ce ține de poezie nu-i este străin“.
Observația arată că, în cazul lui, poeticita-
tea este rezultatul unui filtru, al unui reflex
intelectual pus continuu la treabă, nedes-
curajat de nicio realitate, discursul liric fiind
ceea ce se încheagă ca răspuns la provocă-
rile cele mai felurite.
   Ceea ce a atras însă atenția din prima
clipă asupra prezenței auctoriale a lui Pe-
tean a fost o creativitate proteică. încă Ni-
colae Manolescu menționa, chiar la debutul
în volum al poetului, „o fază de disponibi-
lități multiple, un virtuoz al «imprecației»,
ca și al «cântecului» [...], cu înclinație spre
grotesc, dar și spre suav. Nota lui esențială
mi se pare o anume îndrăzneală în invenție,
insolitul metaforelor care se țin tocmai de
aceea minte“. Ideea a prins și s-a regăsit, la
răstimpuri, și printre observațiile făcute de
alți comentatori: „poet pentru care a scrie/
a rescrie a devenit un fel de religie prin care
ceea ce e nesemnificativ devine sens, ceea
ce e derizoriu devine grav, ceea ce e macu-
lație devine jubilație“, nota loan Moldovan.
Iar Tudorel Urian era de părere că „Petean
are o mare capacitate de a se reinventa ca
poet, de a produce surprize chiar și acolo
unde totul pare clar și predictibil“, scrisul
lui apărându-i drept „creația unui autor
lucid, cerebral, cultivat, cu umor și spirit
ironic. Aproape o chintesență a spiritului
echinoxist“.
   Descifrarea secretului acestei poezii o
propune Irina Petraș, văzând în Petean „un
exemplar poet al locuirii [... ] E o literatură
larg recuperatoare, una care caută date eter-
ne în frânturile clipei trecute și în recom-
punerile celei prezente, care nu se recunoaș-
te pe sine fără acest trecut comunitar. [... ]
o mitologie personalizată, dar și cu rădăcini
puternice într-un loc al memoriei în care se
poate regăsi“. în aceeași direcție mergea și
Cristian Livescu, pentru care textul petenian
vine din „asumarea a două reguli de aur ale
poeziei [...]: prima, că poetul are de cer-
cetat, de explorat, de transpus în vizionar
un domeniu, lumea pe care o duce cu sine;
a doua, că această lume se relevă secvențial,
din fărâme pe care poezia le recuperează,
dându-le coerență și făcând din ele «urcuș»
către sine, către «întunecatul munte» al onti-
cității. [...] Poezia luiMircea Petean a știut

să împace spiritul textualist cu chemarea
străbunilor și ritualul intimist“.
    Datorită acestei așezări în emporiile li-
ricii, Mircea Petean poate fi, în principiu,
oricât de prolific, fără a se dilua. Nu îi revi-
ne, la drept vorbind, decât să fie consecvent
cu sine, dezvoltând pe rând disponibilitățile
plurale pe care le-a manifestat dintru început,
cu atenția ca izvoarele lirice să nu îi sece.

    Capacitatea de a formula memorabil
i-a fost observată devreme, la prima pla-
chetă de versuri: „fiecare poem conține ver-
suri tulburătoare cu valoare de aforism, de
o concentrare emoțională și o limpezime
a ideii care te cheamă să revii asupra lor“
(Constanța Buzea). Nu a scăpat nevăzută
nici infuzia participativă, căci „poezia sa
reflexivă este însoțită de un profund filon
emoțional“ (Traian T. Coșovei).
    în fond, Petean se vădește a fi din nea-
mul centaurilor, succesiunea poeziilor pe
care le semnează dezvăluind, în timp, „vi-
ziunea unui poet aparent tradiționalist, dar
postmodernist prin mijloace“ (Nicolae
Oprea). într-o poziționare similară îl des-
coperă și Andrei Zlătescu, ca pe un „poet
duplicitar, prea înțelept pentru un citadin,
dar exilat, pripit, în traiul de la țară“.
    S-a jalonat judicios și configurația aces-
tei poezii, Virgil Mihaiu amintind „câteva
dintre trăsăturile definitorii ale acestei poe-
zii: relativismul, sentimentul implicării în
pur hazard, asumarea «banalității», a con-
diției umane oneste, dar și ludicul suprem
al jocului metaforic. Poemele lui Mircea
Petean sunt receptacole deschise spre tot
ceea ce îl (ne) înconjoară, spre tot ceea ce
îi (ne) fu dat de soartă, marcate de o atitu-
dine lirică pe care aș defini-o hedonism bi-

ne temperut^. Dar Simona Sora distinge ju-
dicios că „nu din întâmplările cotidianului
de «zi după zi» își extrage M. P. poemele,
ci dintr-un cotidian al limbajului poetic la-
tent“. Ce rezultă din această alonjă? Măre-
ție și derizoriu. Ambiguitate. Epic și biogra-
fic. Polimorfism. Intertextualitate. Modul
în care poetul pendulează între tentația de
a lua în serios existența, sancționând-o
până în aspectele sale sociale și cealaltă ten-
tație, a ironiei, a replicii concrete și a per-
sonajelor pitorești. [...] în final, lirica lui
Mircea Petean se dovedește a fi una a căută-
rii, a unei lupte perpetue cu realul“ (Maria-
na Ilie).
    Ar rezulta de aici că disponibilitatea au-
torului este polimorfă, cu deschideri în mai
multe direcții, ceea ce nu este întotdeauna
receptat ca un avantaj, dar calitate care,
prin acumulare, devine un continent tot
mai conturat peste peisajele căruia suflă,
neîndoielnic, suflul entelehial al celui care
l-a conceput. Toate acestea nu se petrec fără
riscuri, după cum sesiza Mircea Zaciu:
„Bucolic și citadin, ingenuu și livresc, spe-
culativ și direct, ironic și grav, sentimental
și tăios, schimbând registre și stiluri cu des-
tulă detașare, Mircea Petean își riscă de fie-
care dată, carte după carte, miza intimă,
gata totdeauna să și piardă la o adică“.
Dezvoltările lirice nu se fac, astfel, fără pri-
mejdie, iar metamorfozele acestui talent,
prin diversele contexte favorabile comu-
nicării, aduc câștiguri într-o zonă, pentru a
amâna decantări într-alta. Fiindcă, intr-
adevăr, dacă este să spui care ar fi tonul
inconfundabil, menit să facă prozeliți și
școală, al acestei puneri în pagină, răspun-
sul nu ar fi neapărat la îndemână. După
unii, ar fi vorba despre „teatralismul gro-
tesc și sarcastic“ (Radu G. Țeposu), după
alții despre „o vivacitate ușor histerică și
ușor histrionică^ (loan Moldovan), „discre-
ție și măsură“ (Octavian Soviany), „tendin-
ță de epicizare a discursului liric“ (Constan-
tin Cubleșan), „o lirică a sedimentărilor, a
acumulărilor treptate, a aluviunilor și avul-
siunilor de tot felul“ (Al. Pintescu), o „alu-
necare lină dinspre real spre imaginar, acea-
stă transformare subtilă a priveliștilor
exterioare în realități interioare este atot-
prezentă“ (loanMilea). în aceste condiții,
se poate socoti că scrisul lui Mircea Petean
urmează, în felul lui, tectonica fină, capri-
cioasă, dar, în fond, consecventă cu sine ca
demers iscoditor, ca perpetuă căutare și
reconfigurare, a poeziei înseși, asumată ca
modalitate de raportare la viață și conver-
tire a existenței în prilej mereu împrospă-
tat de experiență estetică.                 ■

8 • APOSTROF

Luce d'Agosto
                 A Dariei

tronchi carbonizzati
qua e la tra le pietre -
luce d’Agosto
*
pietre su pietre
dietro una roccia
annerita - il canneto

tra le pietre vicino la riva
un uccello marino - nessuna onda
lo ha abbattuto ancora
*
Un sentiero tagliato tra rocce
Alia sua fine - casa con giardino
E le dipendenze del contadinello

sopra la corte lastricata
l’uva imputridisce in grappoli -
rari colpi di bastone
*
uova di pietra nel viale
per Villa Pallavicini - seguiamo
le tracce dell’uomo delle caverne

          Mircea Petean


            Haiku


sulla collina di pietra
fermata nella pietra -
                    case di pietra
                   *
                    il suono della campana
                   riverberato per i vecchi muri
                   di pietra - un’altra ora e passata

                    al mulino si macina
                    con pietre - mi perdo di fronte
                   al giovane oliveto
                   *
                    la luce sulla collina
                    all’alba - l’ombra sparisce
                    sotto le pietre

                    luce ed ombra si disputano
                   ogni fbglia - tremolio
                   e scuotimento
                   *
                    le fbglie luccicano
                    nella luce tutta nuova - i rumori di lavoro
                    e vita adomestica

                    Daria sogna tra le mie braccia -
                   le ombre del mattino
                    awolgono il suo corpicino

lastra di marmo pali di metallo
tetto di legno - nel chiosco turco
penso in romeno
*
II nuotatore fa il morto -
alia testa della croce
la pietra del sale

strappato dall’acqua del mare
il crocifisso e gettato
tra i pini sulla riva
*
un muro di pietra
all’entrata della maternită
e una profusione di fiori di bougainville

riposo totale -
solamente rosicchiano pietre
le cicale nel fogliame

           *
           le foglie si sono pietrificate
           nella luce di mezzogiorno -
           un urlo trasformato in pianto

           l’albero abbraccia il metallo
           e la pietra suda
           sotto l’arbusto di rosmarino

           *
           la pietra della collina
           prima e ultima certezza -
           luce di vento

           Genova-Pe^li
           26 A^osto 2009

Traduzioni
di Luca Oliva

*
nella tana e cresciuta una pietra
e dalia pietra e spuntato
un piccolo pino

Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 9

            Ancheta APOSTROF



Elementele



PĂMÎNT, APĂ, AER, FOC,
acestea sînt elementele primordiale din care este făcută lumea, spuneau anticii.
  Va invităm să ne trimiteți o reverie, ca să folosim un termen al lui Gaston Bachelard, despre
    elemente - sau numai despre unul singur, care înseamnă ceva pentru dumneavoastră.
Apostrof

Răutul, huma
și lăstunii
(extrase din narațiunea
„Copil la ruși")

Leo Butnaru


     Motto: Râul Răut este cel mai mare
afluent al Nistrului. în istoriografie,
numele său este atestat în Letcpisețul țârii
Moldovei de Grigore Ureche, în care se
spune că, în 1467, pe când Ștefan cel
Mare se afla la Vaslui după biruința
asupra turcilor la Podul înalt, i-au venit
olăcari de la Soroca, înștiințându-1 că
nesățioșii cazaci au intrat în țară și pradă.
JDecii Ștefan Vodă neputând suferi pre
neprieteni a-i lăsarea să-i strice țara, ce
îndată cu ai săi, cu câți era, i-au căutat a
meige, unde s-au și tâmpinat cu acea oaste
căzăcească pe Răutu la Grumădzești [astăzi
satul Șerb ești, raionul Florești].
  Fiindu cazacii în pradă rășchirați și lovin-
du-i noaptea fără veste, fum biruiți cazacii. “

     Ata RĂUTULUI, cu „interstiții de
• • • smârcuri, mlaștini; alte „interstițiu -
între moșiile satelor învecinate, cu crân-
guri, fâșii forestiere de protecție, ponoare,
cariere de piatră etc. Iar în firea mea și a
tovarășilor mei de prime aventuri con-
viețuiau, în bună înțelegere, geograful și
călătorul, proprietarul de drumuri, cum
ziceam, căruia curiozitatea și neastâmpărul
îi erau de propulsie și bucurie. Dar și pri-
mejdii. Cum ar fi cea de înec. Și eu trecut
și prin încercări grele când, la Răut, câte
vreun vlăjgan nesimțit ne ataca pe noi, cei
mai mărunței, afiindându-ne, forțat, în apă.
N-ar fi fost o problemă - noi înșine eram
buni cufundaci, însă tipul ăla porcos își tre-
cea mâinile pe la spatele piciului neajuto-
rat, pe sub subsuorile acestuia, ca să și le
împreuneze la ceafa celui slab, pe care îl
ținea îndelung sub apă sau îl afunda mult
prea des decât reușea acesta să ia o gură de
aer. Sigur, înghițeam apă, ni se holbau
ochii, țipam, răcneam, amenințam cu „Las’
că-ți...“, dar fără a putea duce la sfârșit fraza
- „... arată el tataU, pentru că banditul ăla
te afunda iar! Dar știu că, prin clasa a V-a,
pe când eram la tabără, din iazul de la
Chersac l-am salvat de la înec pe Oleg
Zmuncilă. El era mai înalt ca toți noi cei-
lalți, însă pur și simplu nu știa să înoate.


Astfel că bazându-se pe înălțimea-i înșelă-
toare, când pășise pe fundul de iaz deni-
velat, nămolos, făcu un pas-doi mai mult
spre largul apei. Da, în fața detașamentului
de pionieri am fost lăudat și dat drept
exemplu de salvamar, nu altceva. Iar oglin-
da acelei ape de la Chersac, astăzi evapo-
rată, urcată la cer și, poate, de un milion de
ori coborâtă din nou pe pământ și tot de
atâtea ori reîntoarsă firmamentului, mi-a
rămas în memorie dimpreună cu gâzele
subțiratice iute alunecătoare, în genere, pe
somnolența iazurilor de țară, de ți se poate
părea că anume astfel, cinetic, se duc par-
ticulele timpului...

*

SPRE PRIMĂVARĂ - închipuirea de cântec
a pițigoiului... Frânturi de triluri, mici
partituri bizare, zise, parcă, dintr-un nai de
zăpadă - melodia ține doar până harnica
suflare a păsării topește fluierele dalbe ale
ultimei ninsori din martie, când Răutul-râu
devenea ruletă diavolească, în umflare re-
vărsătoare de puhoaie descătușate întru în-
mulțirea tainicelor bulboane ce se sfrede-
leau pe ele însele; urieșești lozuri rotitoare
- cele ale amenințătorului frământ de slo-
iuri. Rău(tul)... rău vroia să facă răutăți,
revărsându-se furios și nemilos. Viiturile lui
cantonau ghețurile - plutitoare, o vreme,
dar deja stopate, bulucite înfruntător la
podul ce leagă satul nostru Negureni de un
altul, zis Chițcani. Geniștii mai puneau ici-
colo calupuri de dinamită sub straturi de
sloiuri cabrate, ce aduc a ziduri de palate
ruinate. Bubuituri strașnice, de zăngănesc
strident sticlele sutelor, miilor de ferestre
ale celor două comune. Umflându-se până
peste poate, apa dă peste maluri, luând-o
razna. Pe defileul ghiolului, străbate vreun
kilometru, poate că și jumătate, și iat-o deja
pe buza grădinii noastre, pe care, încetul cu
încetul, o potopește, încât, dimineața, să ne
pomenim cu sloi-bob-sositor mai că abur-
cat pe prima treaptă a pragului casei. Tata
face stavilă din bușteni și pământ la gura
beciului, sub îngrăditura ocolului cu oi, cu
poiată, cu gojineață. De e zi cu soare, brâie-
le albastre ale pereților casei și ale acarete-
lor se oglindesc... marinărește în tremurul
undelor reci și tulburi, dar, scânteios-azu-
riu, și în cristalele sloiurilor colțuros-sti-
cloase.
   Astfel, câteva zile la rând, Răutul se re-
vărsa agresiv, dușmănește, făcând rău sate-
lor înșirate pe malurile sale, ducând la vale

cotețe cu tot cu păsări, câini speriați, coco-
țați pe propriile cuști smulse din curțile
oamenilor, animale înecate, cu burta um-
flată, rotunjită ca un val nemișcat peste cursul
apei. Și - dincolo de astea sau împreună cu
ele - demența, nebunia curată a unor co-
pleși de 10-12 ani de a face slalom pe sloiu-
rile plutitoare, sărind de pe unele pe altele,
uneori chiar lăsându-și câte o cizmă în
Răut, când nimerea cu piciorul între enor-
mele bucăți de gheață și aceste mai să i-1
înșface fatalmente!!!
    Unele tragedii se întâmplau pe (sau -
la) podul dintre Negureni și Chițcani.
Această cale de trecere fusese de mai multe
ori dusă de ape, nerezistând milioanelor de
tone de gheață, de sloiuri ce apăsau din
susul albiei, chiar dacă se întâmplau să fie
detonate de geniști. Astfel că marii meșteri
de poduri ai comunismului se gândiră că,
bre Grigore, care nu vrei să bei agheasmă,
hai să facem podul nu prea înalt, să-l tur-
năm din beton și, de cum crește apa, ea
va trece peste el, umflând pe deasupra și
masa incalculabilă a sloiurilor de gheață.
Două-trei zile, hai, lasă, o săptămână, să
zicem, oamenii mai îngăduie, până scade
Răutul și reapare la suprafață podul etc. Ei
bine - spre mare rău: unii nu aveau răb-
dare, veneau cu căruțele, cu carele, aproxi-
mau cam unde e podul, cutezând să în-
drepte într-acolo caii, boii. Apa le venea
animalelor până la burtă sau chiar mai sus.
De obicei, cei mai mulți treceau, dar, une-
ori, nopțile, se întâmpla marea nenorocire:
caii călcau pe alături de pod, cădeau în bul-
boanele învârtejite ale apei, trăgând după ei
căruța încărcată cu saci cu grâu, porumb
- căci la moară mergea gospodarul care se
pomenea și el în necruțătoarea urgie a
puhoaielor. Unii bărbați mai vânjoși, mai
abili, reușeau să taie cu satârul hamurile
vreunui cal sau chiar ale celor doi trăpași,
încât se salvau și animalele, și el, ținându-
se de coama sau chiar de coada lor, înain-
tând extrem de greu printre sloiurile de
gheață, presante, aproape nimicitoare. Ie-
șeau la mal. Alții însă, din nenorocire, sau
scăpau numai ei, bieții cai fiind trași la fund
de trăsura încărcată, sau se înecau dim-
preună cu animalele. Până spre dimineață,
vestea neagră se răspândea prin Negureni
și Chițcani: „S-a înecat cineva de la Căză-
nești (Vadul lui Leca, Negureni, Chiț-
cani...)U Noi, copiii, o tuleam de la școa-
lă. Coborând Delușorul spre Răut, ca să
vedem pe malul apei o manta, un țol (sau
veretcă - un țol mai de colea) ce acoperea

10 • APOSTROF

un trup de om și cum, ceva mai la vale,
două perechi de cai sau o pereche de boi se
opintesc să scoată din apa tulbure pe cei
doi cai cu tot cu căruța la care au murit în-
hămați. Bietele animale - mândre, frumoa-
se, pe când sunt în viață - scoase însă pe
mal arătau sinistru, cu enormele burți um-
flate de răutatea Răutului. Ne înfioram, ne
cutremuram, dar, copii fiind, nu ne puteam
reprima curiozitatea și ne tot învârteam
printre picioarele maturilor, prinși cu tre-
buri atât de groaznice.
  Alteori, în anotimpurile mai calde, pe
podul de peste Răut se încingeau aprige
bătălii între nuntașii din Chițcani și flăcăii
din Negureni, aceștia din urmă cerând
„vadra" - un fel de plată pentru răscumpă-
rarea miresei. Pe vremuri, încăierările erau
sălbatice, strașnice - nu se ajungea la cuți-
te, însă, uneori, la oiști era inevitabil să nu
se ajungă: pur și simplu, cineva dintre nun-
tași smulgea oiștea de la căruța în care erau
mirii, nașii, de la celelalte căruțe și - dă-i, și
dă-i în flăcăi! Dar unii din flăcăi reușeau
să smulgă vreo atare armă groaznică din
mâinile nuntașilor chercheliți și - buh, buh!
- în bărbații legați cu prosoape și în vorni-
cei - apărătorii mirilor - cu buchete în piept
și „decorați" cu panglici legate peste umeri,
ca niște banduliere. Și - știobâlc, știobâlc!
- se prăbușeau în apa Răutului nuntașii și
pricinașii cu „vadra", cu răscumpărarea
miresei! Spectacol de Ev Mediu, nu alta!

*

RĂUTUL... Apa lui punea satelor la dis-
poziție adâncimi pentru toate vârstele.
La pod, unde se aducea la murat cânepa
Negurenilor și a Chițcanilor, se scăldau
nătăfleții de până la șapte ani și mai fricoșii
de opt-nouă ani. Aici apa era în față, caldă
și nu-i păștea nicio primejdie de înec, ei
fiind mereu în fața ochilor celor maturi,
care trebăluiau la pus sau la scos cânepa, la
ghilitul pânzei, la pescuit porcușor și zvâr-
lugă și, din când în când, câte o ocheană,
fel de fel de baboi de diferite specii. Săteni
care trebăluiau în apă și pe marginea ei sau


Vasile Dan
Reverie

hi apă am murit prima dată. îmi amintesc
și acum, vă-ncurajez: nu-i deloc dureros. Dimpotrivă mătasea
ei te învelește cu o piele nouă și transparentă
ca pe un vierme de preț.
Și nu te mai lasă din scutecul ei alb
bine încheiat. Și acum stau în apă ușor legănat
cu bronhiile tremurînde, avide.
Din cînd în cînd doar sar pe uscat.
Atunci mă sufoc. Vorbesc gîfîit, precipitat,
cu limba uscată, împleticită.
Jos pe nisip sub picioarele goale
las și acum cîte o urmă ușor tulburată, repede ștearsă.
Părul vîlvoi răscolit ca o pădure în flăcări
îmi stă la fel și acum.
Cum intră soarele adînc pînă aici
eu însumi par că plutesc captiv
răpit într-un nor albicios.
Ori sub un nor, cel mai adesea,
ce m-acoperă trăgîndu-mă-n sus,
tot mai sus spre tavanul adînc în care cad încet,
deodată cu mine picurii noi dintr-o ploaie ce nu ostenește
de-atunci invizibilă.

pur și simplu treceau pe podul dintre cele
două comune. De aici se încărcau tăbul-
tocii cu scoici - cât frunză și iarbă scoicile!
- pentru hrana bobocilor, rațelor, gâștelor
ce nu erau lăsate la apă - se mai rătăceau,
se pierdeau sau chiar erau furate, răufăcă-
torii sucindu-le capul și trecând dintr-o
parte în cealaltă a râului. Alte locuri de scăl-
dat - cu adâncime diferită, vă spuneam, și
pentru mahalale diferite, e de menționat,
pentru că acestea nu totdeauna se arătau
prietenoase unele cu celelalte - La Stuh
(Găinărie), La Soroceanu (vârtej de ape;
cică, în timpul războiului acolo căzuse o
bombă, care și formase adâncitura în albia
râului), La Motor, La Cot. Prin aceste
puncte strategice nu de puține ori se isca
harță în toată legea între copiii, mai rar -
flăcăuanii din satele noastre. Aruncatul/îm-
proșcatul cu nisip, nămol în cel care vroia
să iasă și se îmbrace deja. Uneori, necăjitul
trebuia să revină de multe ori să se tot clă-
tească de petele de pământ, când „agreso-
rul" îi strigă: „Nu te îmbrăca, șarpe, până
nu mă îmbrac eu. Nu te încinge, șarpe, pâ-
nă nu mă încing eu!" însă alteori încinsul
era deja o operațiune inutilă - cineva de pe
celălalt mal se strecurase și sustrase cureaua.
   Toamna, mai pe frig - legatul cu noduri
strânse-strânse al crăcilor pantalonilor,
mânecilor cămășilor, în timp ce posesorul
lor se scălda. Frig, toamna. Deja a căzut
bruma, dar apa Răutului încă mai e căl-
duță. Mai caldă ca aerul. Astfel că ieșind
din scaldă și găsindu-ți totul și toatele înno-
date, dârdâi de frig, până dezlegi un crac,
o mânecă... Te ia naiba, nu alta... (Dar poa-
te că în atare mod se și călea mânzul ăla de
negurenian, pentru că nu prea țin eu minte
ca, în copilărie, să ne fi luat pe noi răcea-
la, din te miri ce...) Acum un timp, discu-
tam cu șefa bibliotecii din Telenești, dânsa
fiind din Țânțăreni, sat cu moșiile înveci-
nate, spre sud-est, cu cele ale Negurenilor.
Din vorbă în vorbă, prinsesem a ne amin-
ti și de râul copilăriei noastre - spunea că
gospodăria lor era chiar pe malul Răutului.
„Acolo ne-am născut, acolo am crescut, ne
scăldam, pescuiam, creșteam păsările, ghi-

leam pânza, strângeam scoici, topeam câne-
pa, spălam rufele... Acolo văzurăm și prime-
le reprezentații de striptease", mai spuse -
destul de plastic - doamna. Striptease-ul în
copilăria noastră... Ar fi o temă și aceasta:
„striptease-ul“ de țară, în casele cu mulți
copii, prin păpurișuri de lângă ape etc.
    Spre sfârșitul lunii august, până să în-
ceapă noul an școlar, eram pus la dat câne-
pa la darac, îndeletnicire care n-aș fi putut
spune că-mi displăcea cu totul, cu condiția
să nu fi durat prea mult, în caz contrar lu-
ându-mi timpul pe care mi-1 programasem
pentru joacă. Mult mai plăcut mi se părea
operația de a pune cânepa la murat în apele
Răutului și de a o scoate, lăsând-o să se
scurgă, să se usuce cât de cât pe mal. La
podul ce lega Negurenii de Chițcani, albia
Răutului era parcelată - ca într-un șah al
acestei îndeletniciri gospodărești - cu sno-
pii acestei plante textile aranjați într-un fel
anume unii peste alții, stăpâniți între patru
pari înfipți în nisip, în pământ, deasupra
cânepii sătenii punând pietre sau aruncând
nămol, de asemenea din considerent de sta-
bilitate, de siguranță - să n-o ducă apa la
vale. După ce se mura două-trei săptă-
mâni, cânepa era scoasă, fiind lăsată vreo
după-amiază să se scurgă pe mal, apoi spre
seară dusă prin curțile gospodarilor. Noi,
copiii, mai aveam și misiunea de a păzi acea
avere. Uneori se întâmpla ca vreun răufăcă-
tor să mai și șterpelească din cânepa altora,
pe când aceasta era încă în claia pusă la mu-
rat. Sau, pur și simplu, cineva uitase care
ar fi fost parcela sa, trebăluind la o alta,
străină. Bineînțeles, urmau explicații, une-
ori destul de aprinse. Dar, în mare, la Răut
domneau dreptatea și inviolabilitatea bunu-
lui privat.

*

PRIVIT DINSPRE Răut, din defileul pe
care, în timpuri imemoriale, îl săpase -
lat, generos, cuprinzător - această apă, fal-
nică în depărtările mileniilor, satul „meu“
Negureni are, parcă, o centură galbenă cu
nuanțe pal-oxidate duse spre brun. Aceasta
- în partea-i dinspre sud-est. Pe alocuri,
„brâul", „chimirul" atinge impresionanta
(amețitoarea!) înălțime de 8-10 metri. în
realitate, vorba e de o continuă lutărie de
câteva sute de metri, de un mal brusc-
abrupt de argilă, pe care îl priveam, îl ad-
miram, îl veneram, îl escaladam - pe unde
se mai putea totuși - ca pe o adevărată
legendă! Copilul din noi îl privea și îl per-
cepea cu o obligatorie (inevitabilă, intrin-
secă!) aură de mister, de fabulos, sinu-
ozitățile (înspăimântătoare, dacă priveai în
jos, de pe buza înaltă a Măreței Lutării)
permițându-i imaginației noastre să trans-
greseze epoci, basme, aventuri etc., pentru
a se pomeni, liberă, plimbăreață și avidă de
impresii noi și cât mai tari, în spații de indi-
cibilă, înfrigurată rezonanță de enigmatic
dus spre ocult, vrajă, sibilinic. Mai ales că,
uneori, pe crestele alea gălbui-oxidate,
palid-posomorâte sau aproape portocalii-
radioase, în dependență de poziția soarelui
și de anotimp, de vreme bună sau vreme
rea, la diverse săpături ocazionale, sus, pe
văluririle crestei, se descopereau înmormân-
tări, din care apăreau schelete secondate, în
lungul lor, de rugina vreunei foste săbii, de
ulcele cu mărgele și boabe de cereale în ele
ș.a.


Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 11

   Mal fantastic, Lutăria... Lutăria în preaj-
ma căreia ne prindea uluirea ca sentiment
ajuns în stare de... uliu... Da, sentimentul
care uneori e mai mult, alteori mai puțin
decât o idee... Intr-adevăr, priveliștea verti-
calității multiplicate, parcă, și a prăvălișuri-
lor roaibe era fascinantă. Asta, și din cauza
miilor și miilor de scorburi-cuiburi săpate
de lăstuni în jilăveala lor - stoluri, stoluri
de lăstuni cu zboruri repezi, zigzagate, în-
trețesute - din trei bătăi zvâcnite de aripi
erau la Răut! Paradisul acestor riparia ripa-
ria (cum le zicea latinul, de la râpă, vede-
se, derivându-le numele) era ocrotit și de
superstiția - ce avea efect tabuistic, catego-
ric în mintea noastră! - că cel ce devastează,
strică un cuib de lăstun, ca și în cazul celui
de rândunică, se spurcă iremediabil, um-
plându-se de puzderia pistruilor ruginii,
atât de nepopulari printre negurenieni.
   Ați auzit cumva și domniile voastre
cum 10 mii, ba nu - 100 de mii de puișori
de lăstuni, apăruți în interminabila rețea a
scorburilor dintr-un mal uriaș și intermi-
nabil de argilă, piuie în așteptarea mămici-
lor care să le aducă hrană? Ce acustică!
Acut-acustică! Sub bolta auriilor amiezi!
Piuitul a o sută de mii, ba nu - a o mie de
mii de puișori, pe care eu, piciul, cu capul
ridicat spre supranaturala frunte galbenă a
fabulosului mal non-stop (nu șagă!) de Lu-
tărie - eu, piciul, cu gura căscată, priveam-
ascultam în-fermecat infinitul număr de
pliscușoare căscate (ca două unghiuri de
aur din cine știe ce teoremă pitagoreică!),
țiuitoare, chemătoare, zumzăitoare în necu-
prinderea dintre primăvară și vară! (Aha!
acele două unghiuri aurii, de caș la gura
puișorilor, formau ca și ctun un rombuleț.)
Piscuit pe piscurile Lutăriei roaibe, fasci-
nante! Dacă nu ați văzut-o, abateți-vă cum-
va pe defileul Răutului, privind spre Negu-
renii mei - mai există, există acea minune
de relief (supra)natural - Lutăria abruptă,
pe alocuri atingând 10 metri înălțime. Mai
e și astăzi falnică. Răutul însă s-a piperni-
cit rău de tot, hrana lăstunilor s-a împuți-
nat până la sărăcie și jale ecologică, astfel
că și numărul de puișori piuitori a scăzut
iremediabil... în junețile mele (... postco-
pilăroase!), pe lunca numită a Lebedinei,
scrisesem o elegie de prohod pentru acea
apă - leagăn și holdă pescărească a copilă-
riei noastre, pentru acel Răut de cândva
care, iată... Iată elegia-prohod:
   = Malurile care cândva odrăsleau tot
ceea ce poate prinde rădăcini - golașe-s în
această primăvară târzie ce nu-ți va cunoaș-
te pompoasele revărsări, Răutule supt de
pompe și uitat de nori, dar mai ales - de
noi, Răutule rău-pățit, de neiubire nămo-
lit. Doar ca o nădăjduire, pe malurile lută-
riilor roaibe tremură peste văluririle-ți mă-
runte minuscula înmugurire a cătinișului
prin spinii căruia adierea vântului trece pre-
cum niște simțăminte în destrămare; mai
este oare, - te întrebi, mă întreb, - până
puzderia floricelelor roz-viorii va transfor-
ma nădăjduirea în plăpânda bucurie-a înce-
putului de în-vărare, când, prin vreun pâlc
de păpuriș salvat ca prin miracol, va răsări
cântecul lebedei tinere, cântec care acum
nu-i decât găoace-ocarină încălzită sub albe
aripi de mumă-pasăre înfrigurată de teamă.
Cântecul lebedei tinere - incredibila ta glo-
rie de odinioară fluturând, parcă, prin ușor
înmiresmata înflorire a cătinișului, atât de
suavă, încât abia-abia de colora văzduhul,

și care nu era decât starea de incertitudine
a frumuseții, una din fugarele ei reveniri
peste scorburile grădinii cioturoase dinspre
Țânțăreni, adăpostitoare de ciocănitori ce
bat cu nemaiauzită râvnă în tulpini, ca și
ctun, după trecerea fiecărui minut, ar anun-
ța greșit nevenitele ore exacte; în copilărie
(o-di-ni-oa-ră!!!) toate orele sunt... inexac-
te și de foarte scurtă durată. =
   (Nu am vrut să folosesc ghilimele, pen-
tru a autonomiza elegia; găsind mai potri-
vită o pereche de semne de egalitate, la în-
ceput și final...)
   ... Odinioară... Să mai rămânem, să mai
îngăduim acolo, in odinioară, ascultând de
înțeleaptă vorbă a celui care a scris povești
pentru copii de la șapte la șaptezeci de ani,
bunicul Ion Creangă, adică, cel cu împără-
tescu-i îndemn: Hai mai bine despre ccpilă-
rie să povestim, căci ea singură este veselă și
nevinovată. Și, drept vorbind, acesta-i adevă-
rul. (Iar amintindu-ne de Huma Falnicei
Lutării de la Negureni iată că, implicit și
absolut firesc, ajungem/revenim la Humu-
lești! Nimic întâmplător, Doamne, în desti-
nul Neamului românesc!...)
   Vasăzică, revenind în spațiile și locuri-
le care, pe vremea de care vă povesteam,
încă nu dădeau motive de adumbrite ele-
gii, trebuie să vă mai spun că din fabulosul
povârniș al Lutăriei noastre a fost extras,
plămădit, adus pe temelii întregul nostru
sat Negureni. Anume că în preajma nesfâr-
șitului mal s-au tot frământat luturi, muia-
te cu apă cărată cu butoaiele din Răut, în
amestec cu paie - „călcate cu pleavă“, pre-
cum se spune la noi -, în mânat rotit de
cai, o pereche-două, copitele cărora creau
acel aliaj de deal și câmpie, adică de argilă
și paie care, chiar de nu e unul tare ca gra-
nitul, ca betonul, nici slab de să pui umă-
rul și să-l prăvălești nu e, pentru că, trebuie
să vă spun, la câte cutremure de pământ
s-au tot perindat-scuturat de când mă țin
eu minte, la Negureni nu s-a prăbușit vreun
perete ctitorit din chirpici i călcăturii de lut
cu paie acolo, în preajma fantasticei falii de
deal abrupt, de care v-am spus deja atâta,
atâtea (dar nici pe departe totul, din câte
știe despre el copilăria mea!).




PE MALUL aburcat al Răutului (doi-trei
metri înălțime), chițcănenii, precum
egiptenii antici pe Nil, își irigau și ei
legumăriile. Săpau, pur și simplu, direct în
mal un semiturn, o sem.jântână (partea din-
spre râu e deschisă), din care, cu cumpănă,
săgeată, nuia, cârlig și ciutură scoteau de
zori apa (diminețile și serile, când e priel-
nică irigația), răsturnând-o în ulucul din
care alunecă spre micile canale dintre stra-
turile cu roșii, vinete, ardei, țelină etc. Iar
badea Grișa Gârlea, în inima Negurenilor,
vizavi de noi, dincolo de sălcii și stadion,
pe panta Delușomlui, are roată de irigat, la
care trage statornic și neobosit, parcă. Acea
roată enormă, pe circumferința căreia sunt
prinse/instalate vreo zece căldări nu prea
mari care, jos, afundându-se în vlaga fântâ-
nii largi (apă în față), se umplu și, pe ro-
tunjimea mișcării, sunt aduse sus, unde-și
plonjează șuvoiul în uluc etc. Da, bineîn-
țeles, este ceva comun în sistemele de iri-
gație și răsfirarea amintirilor...


    Despre pietre și alte
    ape curgătoare

Irina Petraș

Am DIVAGAT pe marginea reveriilor ba-
chelardiene încă de la primele traduceri
în română ale cărților sale, încântată să
descopăr un instrument elegant-teoretic
pentru amănunțit vechea mea iubire de
lucruri simple - alt nume al lor fiind elemen-
te primordiale. Românii și sașii din târgul
copilăriei mele învățaseră unii de la alții
că fericirea poate fi atinsă, de pildă, în
preajma unui ram țâșnit din piatră golașă
arsă de soare nu departe de un fir de apă,
de unde ritualicele drumeții de sfârșit de
săptămână începute de cum dădea firul ier-
bii. Dacă mă gândesc bine, la toate cele
patru elemente, în toate ipostazele și suc-
cedaneele lor, îmi plac mai ales semnele tre-
cerii - curgerea, căderea, valul și învălui-
rea. Sunt toate acestea și înaintări, dar
ținta lor nu e creșterea, ci acumularea în
timp trecător. Sau trecerea în timp. Deși
am copilărit într-un târg cu tabieturi
„domnești-burgheze“, iar vacanțele la țară
au fost mereu prea scurte și rare, gusturi-
le prime mi-au rămas elementare. Și ele-
mentale.
   Așadar, nu pământurile întinse ca o tip-
sie îmi plac, ci vălurirea dealurilor (le văd
de jur împrejur: din balconul meu dinspre
nord, din balconul dinspre sud; când cobor
spre oraș, din piața Cipariu. Și din cimi-
tir). Șerpuirea cărărilor, nu marile șosele.
Acestea îmi stârnesc admirația pentru iz-
bânzile omului, dar tresar misterios-înfio-
rată mai degrabă la vederea unei poteci
care păstrează încă la vedere pașii trecerii
omenești. Micile străduțe medievale stre-
curându-se acvatic printre ziduri de piatră,
nu marile bulevarde; acestea din urmă îmi
sunt străine, vastitatea lor rupe nodurile
petrecerii, adică ale trecerii oamenilor unii
pe lângă alții într-o singurătate ocrotită de
prezența discretă a vecinilor. Grădinițe
dezordonate, zburlite, liber-sălbăticite, nu
parcuri cu alei și ronduri respectând cu-
minte-apatic geometrii impecabil desena-


• Atelierul lui Brâncuși. Centrul Pompidou, Paris.
Foto: M. P.

12 • APOSTROF

te. Mi-e casa plină de pietre de toate for-
mele și mărimile, cu ape misterioase în
aspra lor consistență. Li se alătură ramuri
contorsionate, butuci noduroși. Mirosul de
lemn proaspăt tăiat nu e întrecut decât de
cel mai extraordinar miros de moarte, cel
de iarbă cosită, de fân ars de soare.
   Tot astfel, aerul liber (excelentă deter-
minarea; ca și ochiul liber, nepervertit de
artificii și în stare să-și ia vederea și înțele-
gerea în sarcină i-mediat și ne-mediat), nu
odăile îmbâcsite; ferestrele larg deschise, cu
perdele fluturând ca să-i elogieze nevăzuta
prezență, nu hrube ferecate în miasme stă-
tute. Fustele cu volane și învolburarea lor
în mers sunt și ele adieri mângâietoare, pa-
le, jocuri mișcătoare, răsuciri ca de val tre-
cător, tot atâtea vizualizări/corporalizări ale
despicării vii a aerului, valorări ale existenței
sale bogate. Mișcarea lui secretă, când lene-
șă, când năvalnică, sculptează norii într-un
spectacol uimitor de neobosită imaginație
plăsmuitoare. Pe aripile lui sunt aduse izuri,
mirosuri și miresme, efluvii purtate de vânt,
zvonuri de viață și de moarte pe care le
adulmec prelung, interpretând pe cont pro-
priu simfonia olfactivă.
   Focul mă prinde cu dansul flăcărilor lui
unduite (undoite, în iamb fundamental).
Tot el înseamnă căldură, lumină, pacea zile-
lor însorite. Amintirile copilăriei sunt toate
legate de pietre, ape curgătoare, vârtejuri de
vânt, dar mai ales însorire. „Interiorul visat
este cald, niciodată fierbinte - crede Gaston
Bachelard. Căldura visată este întotdeauna
molcuță, constantă, regulată. Prin căldură,
totul estepnfund. Căldura este semnul unei
profunzimi, sensul unei profunzimi.“ Vara
copilăriei e prelungă, învăluitoare. Te ține
sub aripă și miroase a așternuturi proaspe-
te, uscate la soare. A ierburi încinse. A nisi-
puri jilav-fierbinți, cu miros sărat, de la-
crimi de împăcare. Dinspre copilărie, lumea
se vede precum marea privită cu ochii mi-
jiți, orbiți de soarele verii albe - departe și
fără sens imediat. îmi vine în minte casa de
la Chirpăr, cea în care m-am născut, stră-
juită de zidul bisericii-cetate și cotropită de
lumină; apoi, curtea picotind la soare a gră-
diniței din Marpod - ceilalți copii dorm
în pătucuri, eu mă strecor pe pietrele-dale
din curte, la soare, privesc minute în șir gâ-
ze minuscule și simt că-mi iese inima din
piept de încântare; cum ceilalți dorm, toată
curtea/toată lumea e a mea. Lungită sub
soare - doar așa mă puteam/mă pot lăsa în
voia lenei, ațipită și vast împăcată. Imgirea
cu pricina îmi dă sentimentul câștigării unei
lungimi de timp în plus. Am mai spus-o:
lungirea-la-soare îmi pare cea mai adâncă,
mai tulburătoare posedare reciprocă. Eu și
soarele nu cerem nimic unul de la altul, nu
promitem nimic. De aceea, dăruirea e per-
fectă, fără rest. O îmbrățișare mereu adâncă,
poate mai răscolitoare, trăiesc ascultând
muzica preferată. Sau când citesc o carte pe
gustul meu. Ori când, sub soare, întind
culori pe pânză, cu degetele, cu cuțitul de
paletă. In aceste îmbrățișări, totul e cald și
bun. Și clar ca seninurile din octombrie.
Adică amenințat deja. E acea închidere-
deschisă pe care o pot adopta ca descriere
succintă a relației mele cu lumea.
   Apele, și ele, îmi plac în variantele
sprințare, tresăltând peste pietre, făcân-
du-și loc în lume în susur și sclipăt. Tot
astfel, ploile de vară, iuți, vesele, copilă-
roase, nu ploile posomorâte, morocănoase
de toamnă. Ploile cu soare - „mâine-i

Destin

Mi-ar plăcea să trăiesc în ape, să fiu apa
(Zodia peștelui, șarpe chinezesc)
Aș învăța limba vietăților din ele
M-ai pierde în imperiul de spumă
din rîul fără poduri, punți
Fluviul apăsat în albie
ar da viață corăbiei
Ducînd rădăcina cu arbore cu tot
fără să mă împotrivesc
aș fi chiar apa străvezie din munți
Aurora va fi întîmpinată
de rugăciuni spuse șoptit
în catedrale de valuri
(cele care nu s-au mai întors la țărm)
La zenit - rătăciri în minaretele undelor,
iar lingă pietre, la cotituri
aș dezlega destine ca eșarfe, voaluri,
marame, șaluri
în asfințit coborîre printre turme de iezi,
de miei
să aprind lumini în castelele adîncului
la banchetul lui Thales
La banchet - și zei

*

Aș dori să exist într-o flacără
din focul lui Heraclit
Să însămînțez bolți cu scîntei
Să transform ierburi necosite în mări
                               blestemate
Să înalț tulpini pentru palme - petale


sărbătoare“, zicea cântecul de copii, și chiar
mi se părea nesmintit sărbătorească ziua de
după ivirea curcubeului pe cer. Apele care
(par că) stau, lacurile, mările sunt prilejuri
de meditație, de lăsare în voia înșelătoarei
eternități. Surprinzător, omul visează la
veșnicia trecătoare a lumii față în față cu
formele cel mai greu de cuprins ale sale:
codrul și marea. întinse, fără margini, de-
ghizându-și trecerea în statornicie, căci
moartea lor, ca și în cazul omenirii, nu se
vede. Copacul și izvorul sunt mai vulnera-
bile. Luați ca indivizi, trec. Au început și
sfârșit previzibil și fățiș, oricât de adânci
le-ai presupune rădăcinile și de puternic
rămurișul. Urăsc noroaiele, încleioșarea lor
băloasă, perversă; înțeleg cu oroare ce vrea
să spună versul bacovian: „ce zi primitivă
de tină“. Clocotul apei pe foc, sfârâitul tă-
ciunilor sub apă, focul întețit de vânt,
pământul rodind sub apa cu măsură sau
chiar pârjolit de foc sunt toate întâmplări
curate între elemente. Singur „noroiul
(scrie G. Călinescu) e o confuzie între două
elemente care aruncă spiritul în incertitu-
dine, o alterare și a apei și a pământului,
nepromițând nimic“.
   Mersul pe jos îmi e tot atât de necesar
ca aerul. Ca apa. Am nevoie să simt pămân-
tul sub picioare, periodic, ca pentru o
reîncărcare cu simplitate și firesc. Visele
care revin periodic, în variante ușor modi-
ficate, sunt, mai întâi, cele ale rătăcirii:
noapte pustie, încercări repetate și repetat
eșuate de a ajunge acasă - totul are ce-
va cald/amenințător, un miros de animal
hăituit. Conștiința de „ființă adăpostită“
funcționează doar în casa ta, în locul tău.


Să netezesc drumul să poată ieși funia
din casa spînzuratului
Să răsfăț tufișul în nuduri pictat
Plutirea în derivă
așa cum pîntecul te-a învățat

*

Am visat să fiu locuitor al înaltului
Chiar la curtea lui Anaximene
Să sorb din mina plină de albină
Să salvez pe cele alungate din oglinzi
Să pierd pe continente părăsite
boabe din lanul care-a ascuns
și regele, și calul
Să trec prin nori fără noroc
cu picătura de apă vie
și ramura verde
în cioc

*

Dar eu sînt a pămîntului
Printre moaștele sfinților
migrez în clopote de flori
vestind și pentru învingători
ca și pentru învinși
revărsări de zori...






Casele din amurg, cele văzute pe hotarul
dintre așezări, în goana trenului care mă
duce spre casă, așadar, case în care eu nu
locuiesc, mi s-au părut întotdeauna de o tris-
tețe sfâșietoare - le presupun goale fiindcă
nu le umple amintirea mea... Apoi, visele
teribile cu căderi de pe verande înalte,
secundele nesfârșite ale căderii, cu inima cât
un purice, gâtuită, sufocată, înnebunită de
groaza atingerii pământului și dorind sfâ-
șietor să se întâmple odată. Să ies din lumea
care cade.
   Elementele sunt de găsit, firește, și în
trupul omului trecător. Apa, mineralele
pământului^ aerul agățat de celule și focul
creierului. îmi place să-mi amintesc cum
cele patru elemente au pus o vreme în
încurcătură descrierea stărilor materiei de
către om. Apa, aerul, pământul se regăseau
perfect în starea lichidă, gazoasă, solidă,
focul rămânând suspendat în neastâmpăr.
Când mintea omului a fost în stare să cu-
prindă mai mult - să se vadă mai bine pe
sine, aș zice - plasma s-a oferit ca stare
geamănă focului, închizând cercul și pu-
nând rânduială în corespunderi.


Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 13

            Poeme de



Sonia Elvireanu

Sălcii

Prelungesc umbre
peste ape adânci.
Intre sus și jos
oglinda,
chipul tău
întors către cer
sau în ape răsfânt.
Crengile curg
ființa de ape cuprind
în adânc.



Curcubeele serii

Ploile
cad
asemenea gândului
limpezit.
De pe zidul cetății
lumea tăcută de jos
se-nalță în curcubeu.
Brâul Domnului,
legătura de foc
între cer și pământ,
se multiplică
sfințind seara
în culorile timpului
nelocuit.



Cântec de vară

Se revarsă ploi calde de vară
peste frunzișuri și galbene flori.
Iar sufletul se înalță
odată cu ploaia catharsis
căzând plin peste noi.
Trupul e cântec alunecând
magic în ploi.
Se ridică prin picuri albaștri
în muzica sferelor,
să locuiască în infinit
suflet și trup.



Aranca

In câmpia largă,
pârguită de soare,
răsar gânduri
ce-adună în snopi
culorile timpului
oprit în legende.
In vechiul castel,
pe marginea lacului,
umbrele serii refac
portrete
de străvechi voievozi,
adăstând la taifas.
Pe țărmul întunecat
o albă nălucă
pândind trecerea spre castel.
In ceasuri știute de ursitoare
undele lacului deschid
poarta spre negura timpului
din care pășesc fantomatic
spre țărm siluete
de tinere fete

înghițite de ape
pentru iubiri neîmplinite.
Străvechi duhuri fără odihnă
revin în nopți nepătrunse
să-și plângă ursitul.
Aranca trece albă în noapte,
cu ochii de foc pătrunzând
negura timpului înspre lac,
dezleagă luntrea ușoară,
coboară domol spre castel
așteptând în hățișul de ierburi
chemarea tânărului
prins între mrejele
straniei frumuseți
ivite pe țărmuri seară de seară.
Tânărul voievod simte chemarea
și-alunecă blând între brațele reci,
cu care Aranca-1 poartă
în lumea de veci.
Uneori undele lacului
încă mai poartă spre țărmuri
murmurul lor în nopțile reci.



Pași stelari

Nopțile tac,
Și gândurile toate.
Respiră doar cerul
încremenit deasupra.
Și pașii tac,
Ascultă noaptea,
Iau urma stelelor,
Drumul lor
Luminat de tăcere.



Miraj

înfloresc lanuri de floarea-soarelui
în vara incendiară,
miraj galben pe tremurul verde-al pădurii.
O ploaie de sori incendiază pământul,
ochi plutitori în vârtejul amiezii.
Deasupra,
soarele răsturnat în surâs,
ademenit de mireasma pământului.
Jos,
azurul ondulat în galben solar,
Pământul-freamăt galben albastru.



Din adânc

Prin galbenul solar
al boabelor răsfrânte în vară
răsună chemarea pământului
aspirând în adânc
mireasma uitată a luminii,
în încleștarea nopții eterne
ca un clopot răzbate
glasul străbunilor
pentru a interzice căderea.


14 • APOSTROF

DOSAR

Apa



            Apa Clujului



Lukâcs Jozsef

EFECTUÂND o cercetare asupra gastrono-
miei transilvănene din secolele al XVI-lea
și al xvn-lea, am ajuns la primul ingredient
necesar pentru o bucătărie: apa. Fără apă
curată, de bună calitate nu se pot imagina
nici prepararea mâncărurilor, nici curățenia
din bucătării.
    în anul 1564, mercenarul italian Giovan
Andrea Gromo relata că la Cluj se ajunge
trecând „peste dealuri și [...] pe lângă multe
iazuri mici și atrăgătoare"; „este un oraș
comercial mare și bine clădit, cu ziduri pu-
ternice, după felul obișnuit mai demult, și
cu numeroase turnuri, situat pe loc șes în-
tr-o vale fermecătoare între două dealuri,
printre care curge un râu cristalin".¹ Des-
crierea lui Gromo sugerează o ambianță
aproape idilică, unde apa de bună calitate
se găsește fără probleme. în realitate, locui-
torii Clujului nu puteau să o obțină chiar
atât de ușor.
    Clujenii, care de câteva decenii au pri-
vilegiul să aibă la dispoziție apă de robi-
net de bună calitate, adusă în locuințe prin
conducte, apă curată ce provine din izvoa-
re și pâraie din munți, cu greu își pot ima-
gina că în orașul lor timp de secole a fost
consumată apă de calitate îndoielnică, pro-
venită din fântâni sau direct din Someșul
Mic. în ultima parte a secolului al XlX-lea
încă erau dezbătute diverse propuneri de
soluționare a problemei calității apei în
Cluj.² Cei care scriau despre asta porneau
de la starea de fapt, cunoscută de toți cluje-
nii: cele mai multe izvoare și pâraie din ju-
rul orașului secau după perioade relativ
scurte de secetă, iar apa fântânilor era rea
și improprie consumului. Cum se poate ex-
plica faptul că în fântâni apa era atât de rea?
    Literatura de specialitate³ menționează
că valea Someșului Mic s-a format prin-
tr-un proces eroziv-acumulativ; străvechiul
Someș și-a format albia erodând în adân-
cime straturile geologice existente în zonă.

1. Textul lui Giovan Andrea Gromo a fost pu-
  blicat de Andrei Veres, Documente privitoare
  la istoria Ardealului, Moldovei și Țarii Ro-
  mânești, voi. I, Acte și scrisori (1527-1572),
  București, 1929, p. 250-258; traducerea în
  limba română, în Călători stmini dapre Țările
  Române, red. Maria Holban, voi. II, Bucu-
  rești: Editura Științifică, 1970, p. 346.

2. Herbich Ferencz, A Kolozsvarra javasolt Ar-
  tezi-kutrol [Despre fântâna arteziană propusă
  pentru Cluj], ErdelyiMuzeum-Fpyesulet Ev-
  konyve, tomul 6, voi. 1 (1871-1873), p. 68-
  72; Pavai Vajna Elek, Kolozsvâr s kornye-
  kenek geologiaja [Geologia Clujului și a
  împrejurimilor sale], M. Kir. FoldtaniIntezet
  Evkonyve, 1871, p. 327-462; Koch Antal,
  Kolozsvâr es videke talaj- es forrâsviszonyai-
  rol [Despre condițiile geologice și proble-
  ma apei în Cluj și în împrejurimile sale],
  Orvos-Termeszettudomânyi Ertestto, tomul v,
  4/1883, p. 87-109.

3. Geiprafia României, voi. I, Geografia fizică,
red. Lucian Badea et al., București: Editura

• Someșul Mic înainte de intrarea în oraș. Foto: Ferenc Veress (cca 1860)

în împrejurimile Clujului, acest proces a
creat șapte trepte de terasă care marchează,
și în prezent, altitudinile succesive la care
s-a situat străvechiul râu. Pe fiecare treaptă
de altitudine s-au păstrat urmele luncilor
largi ale râului, iar pe suprafețele plane ale
acestora au fost construite, în timp, multe
dintre cartierele orașului (Observator, Mă-
năștur, Gheorgheni etc.). Dintre aceste
vechi suprafețe de nivelare, la cea mai mare
altitudine se află culmile Feleacului (vârfu-
rile Măgura, Peana și Cioltul Mare) și ale
dealului Lombului, iar la altitudinea cea mai
mică se află zona centrală a văii Someșului
Mic, care se ridică la numai 2-6 metri dea-
supra luncii de astăzi a râului. Pe măsură ce
rețeaua hidrografică a văii s-a adâncit, s-a
intensificat procesul de sfărâmare a rocilor
existente în zonă, iar materialul rezultat a
fost transportat spre punctele cele mai adânci
ale văii, unde s-au format depozite sedimen-
tare sarmațiene de zeci, pe alocuri de peste
o sută de metri grosime. în aria depozite-
lor sarmațiene calitatea apelor este mai sla-
bă, deoarece mineralizarea este mai accen-
tuată, tipul hidrochimic sulfatat, iar duritatea
apei este ridicată. Centrul orașului Cluj a
fost construit pe aceste sedimente permea-
bile, formate din nisipuri, microconglome-
rate, argile nisipoase, marne și gresii, boga-

  Academiei Republicii Socialiste România,
  1983, p. 296-299; Pe poteci cu bănuței depia-
  Uâ: Ghidgeokgic al zmei Clujului, coord. Ni-
  colae Meszâros și Octavian Clichici, Bucu-
  rești: Editura Sport-Turism, 1976, p. 38-40;
  T. Morariu și I. Mac, Regionarea geomorfo-
  logică a teritoriului orașului Cluj și împreju-
  rimilor, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria
  Geologie-Geografie, 1967, p. 75-88; Virgil
  Surdeanu, Dana Goțiu, loan Rus și Andreea
  Crețu, Geomorfologie aplicată în zona ur-
  bană a municipiului Cluj-Napoca, Revista de
  geomoifokgie, voi. 8, 2006, p. 25-34.

  te în ape, alimentate prin infiltrația precipi-
  tațiilor atmosferice și prin izvoare de versant.
  La baza văii, stratul acvifer se alimentează
  prin infiltrații din Someșul Mic.
   Până la sfârșitul secolului al XlX-lea, pen-
tru activitățile zilnice clujenii au folosit în
primul rând apa Someșului Mic, râu care
izvorăște în Munții Bihorului (Someșul
Cald) și Munții Gilăului (Someșul Rece).
Până la limita de vest a orașului - adică pâ-
nă la intrarea râului pe teritoriul orașului -
apa este de calitate bună, potabilă. în drep-
tul orașului, stratul acvifer al luncii este po-
luat atât prin mineralizarea sulfatică, pro-
venită din dizolvarea ghipsurilor aflate în
fundamentul luncii, cât și de apele reziduale
provenite din pâraiele văii, care, încă din
Evul Mediu, erau murdărite de apele rezi-
duale menajere, cu germeni patogeni, iar
mai târziu, după secolul al XVI-lea, și de
unele activități meșteșugărești (tăbăcării,
moară de hârtie, prelucrarea unor plante,
cum ar fi inul sau cânepa). La est de oraș,
lunca Someșului Mic a fost și este poluată
și în zilele noastre de pâraiele care dizolvă
sarea din zona diapirelor aflate la Someșeni,
Apahida și Cojocna, astfel că, în aval de
oraș, apa Someșului Mic nu mai putea fi
folosită ca apă potabilă.

Canalul Morii. începând cu al cincelea de-
ceniu al secolului al XVI-lea, prezența oca-
zională în Cluj a curții, a principelui, a dre-
gătorilor, precum și a soliilor străine a
reprezentat un imbold foarte puternic pen-
tru ca orașul să-și transforme aspectele sale
provinciale. înfățișarea urbei trebuia să devină
corespunzătoare noului rol jucat de acest
oraș: cea de gazdă a elitei politice, birocra-
tice, militare și diplomatice a principatului.
   Dintre numeroasele exemple care s-ar
putea cita pentru a ilustra schimbările pe-

DOSAR

Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 15

trecute în Cluj pe kt mijlocul secolului al
XVI-lea, unele rezultate din inițiativele ce-
tățenilor și ale conducerii orașului, altele
solicitate de curtea princiară, este potrivit
să fie amintită hotărârea consiliului oră-
șenesc din 16 aprilie 1558, când, din rați-
uni de curățenie și igienă, a fost decisă
aducerea apei Someșului Mic în imediata
vecinătate a orașului, printr-o albie săpată
în pământ. în prezent, acest curs de apă
este cunoscut drept Canalul Morii. Pentru
realizarea proiectului, oficialitățile au soli-
citat de la regina Izabella scutirea orașului
de la plata impozitului timp de un an. In
25 iunie, consiliul, dorind să realizeze cât
mai repede canalul de aducție, a hotărât
ca fiecare zecime, adică fiecare subdiviziu-
ne a orașului formată din zece case, să tri-
mită oameni care să ajute la săpat.⁴
     Se poate presupune că acest Canal al
Morii este de fapt un vechi braț al Some-
șului Mic, în care în timpul orașului roman
Napoca încă curgea apa. Drept argument
se poate aduce faptul că zidul nordic al ora-
șului antic era paralel cu acest braț al râu-
lui. Peste acest zid antic a fost construit
zidul nordic al Clujului medieval. Odată cu
trecerea secolelor, Someșul Mic și-a adân-
cit albia principală și astfel, până în epoca
modernă, în brațul vechiului Someș curgea
doar surplusul de precipitații. In anul 1558,
vechea albie a fost săpată și adâncită și i-a
fost deschisă în amonte de oraș o nouă
legătură cu principalul curs de apă prin care
apa Someșului Mic a putut să fie deviată în
canal și spre oraș.


târâie din apropierea Clujului. Pe teritoriul
orașului medieval și al domeniului care i-a
aparținut, au existat și există și azi într-o
formă oarecare, la suprafață sau canalizate,
câteva pâraie. Dintre acestea amintesc două
ape curgătoare mai mici, care în secolele XVI
și XVH aveau albiile în imediata vecinătate
a orașului. Amândouă au izvoarele pe
versantul nordic al dealului Feleacului și
curgeau spre Canalul Morii ocolind, unul
dinspre vest și celălalt dinspre est, centrul
istoric al orașului. Amândouă sunt amintite
pe hărțile vechi sub numele de „pârâul Ți-
gan“ (Ggâny patakj³ Referitor la etimolo-

dintre ele susține că aceste pâraie au străbă-
tut vechile colonii ale romilor clujeni - una
în zona pieței Cipariu de astăzi, cealaltă în
zona Spitalului de Psihiatrie.⁶ O altă ipoteză
este că denumirile provin din caracterul
nestatornic al acestor ape curgătoare, ele
deversându-se adesea în timpul ploilor abun-
dente, în perioade secetoase secând de tot.


lântâni din oraș. Pe lângă Someșul Mic,
celelalte surse de apă a orașului erau fântâ-
nile săpate în startul gros de aluviuni sedi-
mentate la baza văii. Apropierea albiei So-

  4.  Jakab Elek, Kolozsvâr tortenete [Istoria Cluju-
   lui], voi. II, 1540-1690, Budapest, 1888, p.
   113.
  5.  Hărțile orașului Cluj, in Jakab Elek, Kolozsvâr
   tortenete rildgosito rajzai [Ilustrație clarifica-
   toare ii Istoria Clujului], voi. I, Buda, 1870.
  6.  Szabo T. Attila, Kolozsvâr telepiilese a xix. szâ-
   zad vigeg [Așezarea Cluj până la sfârșitul se-
   colului al XlX-lea], Kolozsvâr: Erdelyi Tudo-
   mânyos Intezet, 1946, p. 38-39.
  7.  Jakab Elek, Kolozsvâr tortenete, I, p. 45, 558;
   Szabo T. Attila, Kolozsvâr tekpiilese, p. 38-39;
   Grandpierre Emil, O, kedves Kolozsvâr [O,
   Clujule drag], Budapest: Noran, 2005, p.
   194-196.


• Canalul Morii și demolarea morii de pe strada Barițiu (lângă Palatul Poștei) (1933)

meșului Mic face ca sub centrul orașului
pânza freatică să fie cantonată la adâncimi
relativ mici, de doar câțiva metri. Drept
urmare, fântânile de pe teritoriul orașului
au fost direct influențate de precipitații și
de infiltrațiile din Someș. încă de la înce-
puturile orașului, stratul de sedimente de
sub așezare a fost contaminat continuu.
Trebuie avut în vedere faptul că oamenii
locuiau în case aglomerate în interiorul
incintei de apărare, iar lângă case erau graj-
duri pentru animale, cu orătănii, porci și
vite. Chiar dacă în secolele XVI și XVII nu
putem vorbi despre o poluare la scară largă,
fântânile erau contaminate cu fecale infil-
trate în sedimentele de sub oraș din gu-
noiul de grajd și latrine. Nu este de mirare
că în istoria orașului Cluj - cum se întâm-
pla și în cazul altor așezări - pot fi evoca-
te atâtea epidemii.
    Din ultimul deceniu al secolului al XlX-
lea s-au păstrat relatări despre viața coti-
diană din Cluj care subliniază faptul că pe
atunci nu existau canalizare și rețea de apă
curentă, iar condițiile de trai erau asemănă-
toare cu cele din secolele mai vechi. Majo-
ritatea fântânilor din oraș aveau apă atât de
rea, încât nu putea fi folosită decât pentru
spălat. Existau câteva fântâni bune în oraș,
una în piața Muzeului, alta în târgul de vite
(piața Mihai Viteazul de astăzi ) și alte câte-
va în suburbii. O altă modalitate de apro-
vizionare cu apă a clujenilor erau căruțele
cu butoaie, din care apa luată din Someș
era vândută cetățenilor. Contemporanii
apreciau că apa din Someș era mai bună
decât apa din fântâni.⁸
    Medicul Daniel Lengyel, născut la Cluj
în 1815, dezvăluie în memoriile sale situa-
ția deplorabilă în care s-au aflat, în prima
jumătate a secolului al XlX-lea, canalizarea
și sursele de apă potabile din oraș:

    In tot orașul caldarâmul era cât se poate de
   stricat, așa cum este și în prezent; trotuare
   nu au existat, numai străzile mai importan-
   te erau pavate în unele locuri cu pietre plate.
   Apa curgea în canale deschise, în mijlocul
   străzilor, spre canalul mai marc aflat în afara
   zidurilor de cetate, de unde mai apoi era de-
   versată spre brațul mic al Someșului [Cana-
   lul Morii], In puține gospodării existau fân-
   tâni, apa era cărată ori din Someș, ori din
   fântânile cu apă bună aflate în suburbii. Pe
   străzile mai mari, la anumite distanțe unele
   de altele, erau câteva fântâni cu pompă,
   făcute pentru folosință publică, dar apa lor
   era proastă. Apa din brațul mai mic al So-
  8. Herepei Janos, Kolozsvâr torteneti helyrajza
   [Topografia istorică a orașului Cluj], Ko-
   lozsvâr: Muvelodes, 2004, p. 341-342.


    meșului era spurcată de scursura tăbăcării-
    lor aflate pe maluri.’

Pentru a arăta că situația de la începutul
secolului al XlX-lea nu era cu mult diferită
față de condițiile existente în secolul al XVH-
lea, pot fi citate memoriile baronului Peter
Apor, intitulate Metamorpbosis Transilva-
niae. El a fost elev în Cluj între anii 1686
și 1693, deci cunoștea din proprie expe-
riență condițiile de trai din oraș și din
școala în care studia. Povestind despre viața
cotidiană din Colegiul Iezuit, amintea că
apa de băut era adusă din Someș și era
cărată de elevi în bote prinse pe spinare.
Asta era băutura elevilor săraci. Copiii
oamenilor înstăriți beau vin în loc de apă,
cam 0,7 litri la fiecare masă.¹⁰
    Există mărturii care ilustrează legătura
directă ce exista între debitul Someșului
Mic și nivelul apei freatice de sub oraș și
faptul că nivelul râului determina aprovi-
zionarea urbei cu apă potabilă. în Istoria
Colegiului Unitarian din Cluj, istoricul
Kelemen Gal, citând izvoare păstrate în
arhivele bisericii unitariene, scria următoa-
rele despre soarta Clujului în anul 1704,
când asupra lui s-a abătut urgia războiului
dintre curuți și lobonți:

    In timpul acesmi lung asediu au fost epuizate
    toate alimentele și a urmat o scumpire groaz-
    nică. Carne nu s-a mai găsit și când apărea
    tomși, era la un preț de neplătit. Apa de bă-
    ut era cumpărată pe bani, deoarece apa So-
    meșului din interior [adică a Canalului Morii]
    a fost deviată de curuți spre Someșul de dina-
    fară [adică spre albia Someșului Mic], și ast-
    fel fântânile au secat. Măcinarea s-a făcut
    în mori puse în funcțiune de animale sau în
    mori uscate, învârtite manual. Un font de
    carne costa 20 de denari, carnea de porc 48
    de denari, o cupă de vin 48 de denari, un vin
    mai bun 56 de denari, cel mai bun vin costa
    80 de denari, un ou costa 4 denari, o ceapă
    4 denari [...] Ocupația a ținut cinci luni și
    două săptămâni, timp în care orașul a sufe-
    rit pierderi incomensurabile și în vii, deoa-
    rece nu puteau fi pregătite pentru iarnă.¹¹

Vechi fântâni din Cluj. în sursele istorio-
grafice privitoare la istoria Clujului, în spe-

  9. Lengyel Daniel, Kepek a multszâzadeleji
   Kolozsvârrol [Imagini ale Clujului de la în-
   ceputul secolului al XlX-lea], Pâsztortuz, 3,
   1943, p. 126-128.
  10. Apor Peter, Metamoiphosis Transilvaniae,
   Budapest: Helikon, 1972, p. 88.
  11. Gal Kelemen, A kolozsvâri unitârius kolle-
   gium tortenete. 1568-1900 [Istoria Colegiu-
   lui Unitarian din Cluj. 1568-1900], voi I,
   Cluj: Minerva, 1935, p. 170.

16 • APOSTROF

DOSAR

cial în cărțile de socoteli ale orașului, pot fi
găsite informații cu privire la unele fântâni
ale urbei. în mod cert existau fântâni și în
curțile locuitorilor, atât în partea de oraș
împrejmuită de zidurile de apărare, cât și
în suburbii, dar sursele se referă la fântânile
aflate în locurile publice. întrucât nu avem
motive să credem că în timp vechile puțuri
au fost astupate pentru a fi săpate alături
unele noi, putem presupune că unele din-
tre vechile fântâni ale orașului au fost folo-
site încă din Evul Mediu. Acestea furni-
zau apa de băut pentru oameni și pentru
animale. Totodată, fântânile erau rezervoa-
rele de apă ale orașului pentru cazurile de
incendii. De exemplu, avem informația că,
în 29 martie 1673, consiliul a hotărât am-
plasarea lângă fiecare fântână a câte două
căzi mari, pentru ca în caz de incendiu să
fie disponibile rezerve de apă. Umplerea
acestora cădea în sarcina căpeteniilor sub-
diviziunilor orașului.¹²
    Din informațiile adunate se poate înțe-
lege că în oraș au existat mai multe tipuri
de fântâni, dar nu se poate stabili care era
modelul dominant în secolele al XVI-lea și
al XVH-lea. Cărțile de socoteli ale orașului
vorbesc în mai multe locuri despre fântâni
cu budăie (în maghiară bodonkut, bodonkut,
bodonoskut). Acestea se găseau în afara ora-
șului și au fost folosite îndeosebi în subur-
bii, în viile și ogoarele acestuia. Au fost
fântâni simple, la care puțul era căptușit cu
un trunchi de copac scobit sau cu o scor-
bură. Amintirea unei asemenea fântâni cu
budăie este păstrat în numele coloniei Bu-
dunuș, aflată în hotarul Someșeniului.
    în 1550 este amintită repararea fântânii
cu budăie aflate în Fânațele orașului (Har-
mad vop^E în 10 decembrie 1586 a fost
cumpărat cu 25 de denari „un lemn potri-
vit pentru o fântână cu budăie".¹⁴ In primă-
vara anului 1587 putem vorbi despre o
adevărată campanie de reparare a fântâni-
lor: în 3 mai, economul orașului nota că a
dispus să fie duse „de patru flăcăi cele nece-
sare pentru o fântână cu budăie" și că le-a
dat și mâncare, și băutură, pe lângă plata
cu ziua. Câteva zile mai târziu, în 26 iunie,
același econom nota că a trebuit să repare
cu patru flăcăi „fântâna cu budăie aflată
lângă calea Turzii", punând să sape mai
adânc puțul, drept pentru care le-a plătit
acestora 48 de denari. în ziua următoare, a
dispus să fie făcută „o nouă fântână cu
budăie și la izvorul aflat spre râul Nadăș,
între ogoare".¹⁵
    în actele breslei tâmplarilor, în 2 martie
1708, se spune că breasla a avut un pământ
„dincolo de Kismezo, deasupra fântânii cu
budăie, aproape de pârâul Nadăș, în vecină-
tatea pământului orfanilor lui Sebestyen
Kovâcs și Sâmuel Jărai".¹⁶ Kismezo (în tra-
ducere, Câmpul Mic) era versantul nordic
al dealului Cetățuia. Numele s-a păstrat în
limba maghiară în numele cimitirului din
strada Crișan, care și în zilele noastre este
numit cimitirul de la „Kismezo". în con-
secință, fântâna amintită în aceste surse a
existat cândva în zona gării de astăzi.

lântâna din piața Muzeului. Modelul arhaic
de fântână folosit și în zona Clujului pare
să fi fost cea cu cumpănă. Relativ simplu

12. Jakab Elek, Kolozsvdr tortenete, II, p. 768.

13. Cărțile de socoteli ale orașului, 1/n. 6b.

14. Cărțile de socoteli ale orașului, 3/XXIV. 42.

15. Cărțile de socoteli ale orașului, 3/XXX. 15, 18.

16. Jakab Elek, Kolozsvdr tortenete, voi. iu,

    1690-1848, Budapest, 1888, p. 95.

• Casa natală a lui Matia Corvin. In fața casei se vede o fântână cu pompă. Desen realizat de istoricul Lâszlo
Kovâri (1866)

de construit și de întreținut, la mijlocul
secolului al XlX-lea acest tip de fântână încă
era prezent în centrul orașului, în piața
Muzeului.
    în 14 septembrie 1624, în cărțile de
socoteli ale orașului, apare informația potri-
vit căreia căpetenia unei zecimi (tizedes) a
orașului a reparat fântâna din piața Cetății
Vechi, pentru care a fost plătită cu suma de
5 denari.¹⁷ Problema reparării fântânii apare
peste trei ani, în 10 februarie 1627, când
au fost comandate două recipiente pentru
apă, ca să țină copiii departe de fântână.¹⁸
După aproape trei decenii, în data de 4
aprilie 1654, au fost dați 12 florini pentru
repararea găleții fântânii aliate în „Cetatea
Veclie, în fața bisericii".
    într-o descriere a orașului apărută în
1926 a prozatorului Peter Nagy (numele
lui real: Emil Grandpierre), aflăm că „pe
latura nordică a pieței Carolina" (azi piața
Muzeului), „având apă foarte bună", s-a
aflat fântâna numită Taipas-kut, o denu-
mire pe care am putea-o traduce ca „fântâ-
na cu picior".²⁰ Este un fapt fericit că dispu-
nem și de o imagine a acestei fântâni, într-o
fotografie realizată în jurul anului 1870 de
celebrul fotograf clujean Ferenc Veress. Se
vede că a fost vorba despre o fântână cu
cumpănă, cu un stâlp gros, fapt ce susține
numele de „fântână cu picior", și cu ghiz-
dul lat, construit din scânduri, situată în
colțul nord-estic al pieței, în fața vechiului
spital Carolina.²¹
    în jurnalul unui cetățean clujean, pe
nume Janos Demeter, care locuia pe strada
I. C. Brătianu (fosta stradă Kirăly), a fost
notat faptul că, în anul 1864, „biletul pen-
tru apă la fântâna cu picior" costa 1 florin
și 20 de creițari. După un deceniu, din
același jurnal aflăm că „biletul pentru apă
de la fântâna cu picior costa, pentru o ju-

17. Herepei Janos, Kolozsvdr torteneti belyrajza,
   p. 344.
18. Gal Kelemen, A kolozsvdri unitdrius kolle-
   gium tortenete, I, p. 141; I Ierepei Janos, Ko-
   lozsvdr torteneti helyrajza, p. 345.
19. Herepei Janos, Kolozsvdr torteneti helynjza,
   p. 344.
20.  Grandpierre Emil, O, kedvesKolozsvdr, p. 12.
   21. Fotografie reprodusă în albumul istoric
    ClujKblozsvdr-Klausenbwg, coord. Tudor
    Sălăgean, I. Maxim Danciu și Ștefan So-
    caciu, Cluj-Napoca: Ed. Tribuna, 2007, p.
    87.

mătate de an, 60 de creițari".²² Aceste in-
formații arată că, în secolul al XlX-lea, chiar
și locuitorii centrului orașului se deplasau
la câteva străzi distanță pentru a lua apă de
băut și că plăteau orașului taxe pentru
întreținerea fântânii.
    Din relatările scrise și din fotografiile
făcute la sfârșitul secolului al XlX-lea și în
prima parte a secolului al XX-lea, aflăm că
fântânile din locurile publice erau fântâni
cu pompă manuală.
    Din secolul al XlX-lea, ghizdurile fântâ-
nilor au fost reconstruite în funcție de noile
cerințe de igienă: locurile publice erau frec-
ventate de tot mai mulți oameni, animale
și mijloace de transport, căruțe și călești, și
din această cauză fântânile deschise, cum
erau cele cu budăie și cele cu cumpănă, se
umpleau cu praf sau cu alte murdării. Era
necesar ca puțurile fântânilor să fie închise.
A apărut modelul de fântână publică al
cărei puț era căptușit cu zid de cărămidă
sau piatră; ghizdul construit din piatră sau
cărămizi era acoperit și închis. Deseori în
jurul acestor construcții erau bănci. în mij-
locul fântânii era amplasată o țeava din
fontă, care ajungea sub nivelul apei. în in-
teriorul acestui cilindru era montată pom-
pa, acționată manual cu ajutorul unui braț,
la capătul căruia era legat un lanț sau o
frânghie. Trăgând în jos brațul, era pusă în
funcțiune pompa.

lântâna din strada Emile Zola. Clădirea,
mai exact ce a rămas din clădirea monetă-
riei Principatului Transilvaniei se află în
strada Emile Zola, în imediata vecinătate
a bisericii franciscane. Inscripția Domus
cementaria et auricusoria 1608, sculptată
în piatră, arată ce destinație a avut clădi-
rea în secolul al XVH-lea. Un inventar din
anul 1700 arată că monetăria „înspre stradă
are un gard de scândură. în fața bucătări-
ei se află o fântână de piatră, cu găleată
[legată] cu lanț".²³

lântâna din cetatea de pe Cetățuie. într-un
inventar din 1783 al fortăreței pe care
armata imperială a construit-o pe Cetățuie
(1716-1735) este amintită în apropierea
A
22.  Herepei Janos, Kolozsvdr torteneti helyrajza,
    p. 346.
23.  Jakab Elek, Kolozsvdr tortenete, n, p. 124.

DOSAR

Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 17

cazărmii soldaților „o fântână cu ghizd de
piatră, acoperit cu șindrilă, care este atât de
adâncă încât în cinci minute se poate trage
apă din ea, și datorită faptului că este sin-
gura sursă de apă din cetate, toți trăiesc
74
cu apa ei .

lântâna din strada Universității. In Meta-
mmphosis Transilvaniae, baronul Peter Apor
amintea faptul că atunci când el a fost elev
la Colegiul Iezuit din Cluj - adică prin anii
1686-1693 - catolicii nu aveau voie să
meargă în procesiuni religioase prin oraș,
ci numai în timpul liturghiei de înviere se
duceau în procesiune „până la casa Wagner,
unde se afla o fântână, și până la acea fân-
tână“. Dat fiind faptul că se știe că liturghia
catolică era ținută într-o casă care s-a aflat
pe colțul străzilor Universității și Kogălni-
ceanu, casa Wagner și fântâna din fața ei
trebuie să fi fost undeva în strada Univer-
sității de astăzi, eventual la capătul acestei
străzi dinspre piața Unirii.²⁵

lântâna orașului. In socotelile orașului Cluj
din anul 1594 apare un înscris care face tri-
mitere la faptul că au fost descărcate niște
scânduri „în poarta Mănășturului, sub hai-
zaș, acel haizaș sub care se află fântâna
orașului“.²⁶
    Poarta Mănășturului, sub care este po-
menită fântâna, era principala poartă de pe
latura vestică a orașului. Din reprezentări
din secolul al XVlll-lea se poate afla că în
fața turnului-poartă al Mănășturului se afla
un pod de piatră care trecea peste șanțul de
apărare umplut cu apă de pâtâul țigan, iar
celălalt cap de pod era fortificat cu un alt
turn-poartă, de asemenea acoperit.² Pârâul
țigan izvorăște în coasta dealului Hajon-
gardului și se varsă în Canalul Morii, după
ce curge, în canalizare subterană, încă din
a doua parte a secolului al XIX-lea²⁸, sub
zona cuprinsă între străzile Republicii și
Victor Babeș și dedesubtul străzilor Gheor-
ghe Șincai și Emil Isac. Din acest pârâu
doar pe teritoriul Grădinii Botanice se mai
vede astăzi o porțiune.
    Din informația citată mai înainte se poate
înțelege că „fântâna orașului¹¹ s-a aflat sub
poarta Mănășturului, astfel că acoperișul tur-
nului-poartă o cuprindea și pe ea. Datorită
faptului că se afla în imediata vecinătate a
șanțului de apărare cu apă, se poate presu-
pune că această fântână a orașului aduna apa
pârâului infiltrată printr-un strat de prundiș
de doar câțiva metri grosime.

lântânile din Piața Unirii. Piața mare a
Clujului era centrul vieții sociale și comer-
ciale, aici era târgul unde se adunau atât
orășenii, cât și negustorii și țăranii din sate-
le din regiune, pentru a vinde sau cumpăra
produse. Oamenii veniți la târgul din piața
mare deseori locuiau cu familiile lor chiar în


24. Ibid., iii, p. 107.

25. Apor Peter, Metammphosis Transilvaniae, p.
    88; Herepei Janos, Kolozsvâr tbrteneti
    helyrajza, p. 346-347.

26. Cărțile de socoteli ale orașului, 6/VIII. 123.

27. Hărțile orașului și veduta Clujului, pe
    gravura lui Janos Szakâll din anul 1759, pe
    care se vede orașul dinspre vest. In Jakab
    Elek, Kolozsvâr tiirtenete vilâgosito rajzai, I.

28. Jakab Elek, Kolozsvâr tiirtenete, I, 45. Au-

    torul amintește faptul că pârâul curge într-

    un canal acoperit aflat la 40-50 de pași în

    fața porții Cărbunelui (azi zona pieței

    Lucian Blaga).

• Fântână din vechea stradă a Ungurilor (azi 21 Decembrie 1989). Fotog: Ferenc Veress (cca1860).

piață, în corturi.²⁹ Un astfel de loc, unde se
aduna frecvent un număr mare de oameni,
trebuia să aibă mai multe surse de apă.
    In 1756 a fost amintit „șirul de case din
Piața Mare aflate în spatele fântânii marelui
post de strajă¹¹.³⁰ Clădirea apare pe harta
Clujului desenată în 1691 de inginerul mi-
litar imperial Giovanni Morando Visconti,
cu legenda Gran cotpo diguardia. La înce-
putul secolului al XIX-lea, postul militar,
situat în partea sud-vestică a pieței, a deve-
nit un loc insalubru și rău mirositor, drept
pentru care administrația orașului a făcut
demersuri încă din 1801 să-l lichideze. Pe
un desen al lui Miklos Siko, realizat în jurul
anului 1853, se vede imaginea pieței mari
a Clujului într-un moment idilic, fără mul-
țime și fără gheretele negustorilor. Pe desen,
în fața caselor Josika și Wass (aflate în par-
tea stângă a vedutei), acolo unde conform
indicațiilor se afla cândva postul de strajă,
apare o fântână cu ghizd închis, cu un aco-
periș în formă de con și alături un stâlp.
    Alte fântâni din piața mare a Clujului se
pot observa în fotografiile lui Ferenc Veress
realizate în a doua parte a secolului al XIX-
lea. O fântână s-a aflat pe latura sudică a
pieței, aproape de clădirea primăriei, alta în
partea nord-estică a pieței.

lântâna din strada Ktgălniceanu. In jurul
anului 1760, Istvân Păldi Szekely³¹ a creat
o xilogravură pe care apar, printre altele,
biserica reformată din strada Kogălniceanu
și clădirile existente la acea dată în jurul
bisericii: clădirea Colegiului Reformat, o
casă și, vizavi de acestea, clopotnița bise-
ricii și casa preotului. Pe xilogravură, între
aceste clădiri, apare o fântână. Se pot
distinge ghizdul și un stâlp, dar nu se poate
aprecia că este vorba despre o fântână cu
w w                          m ap
cumpănă sau una cu pompa.

29.  Kovâcs Kiss Gyongy, Pletyka, becsiilet-
   sertes, râgalmazâs a fejedelemseg kori Ko-
   lozsvăron [Bârfă, calomnie și defăimare în
   Clujul din epoca principatului], in Mtg-
   idezett mult [Evocare a trecutului], Cluj:
   Komp-Press, 2008, p. 36. Se poate vedea
   și pe fotografia realizată de Ferenc Veress în
   1887, publicată în albumul Cluj-Kolozsvâr-
   Klausenbutg, p. 29.
30. Szabo T. Attila, Kolozsvâr tehpiilese, p. 87.
   31. Istvân Păldi Szekely (1717-1769) a fost
   directorul tipografiei reformate din Cluj; el
   a creat literele chirilice și latine pentru ti-
   pografia greco-catolică de la Blaj.
32. Kelemen Lajos, Kolozsvâr, red. Bâlint Istvân
   Janos, Budapest: Polygon, 1989, p. 5, 135;

    lântâna din bulevardul 21 Decembrie 1989.
    In legătură cu un incendiu devastator și
    sinuciderea unei persoane aflăm despre fân-
    tâna care a existat cândva în „strada dină-
    untru a ungurilor¹¹ (Belmagyar utca).^ In
    relatarea despre incendiul din 17 mai 1689,
    martorii au susținut că incendiul a izbucnit
    într-o casă aflată în suburbie, unde „o ru-
    teancă romano-catolică“ a aprins o casă
    nesupravegheată. „Așa s-a iscat focul care
    a ars trei case. Mai târziu vântul a dus focul
    și în suburbia din fața podului (Hidelve),
    unde au ars 31 de case cu gospodării și șure
    cu tot. Fapta incendiatoarei fiind dovedită,
    a fost dusă la locul unde urma să fie tor-
    turată, dar pe drum a sărit în fântâna din
    strada dinăuntru a ungurilor, de unde a fost
    scoasă moartă¹¹.³⁴
    Locul acestei fântâni nu se poate sta-
bili cu exactitate și nici faptul că au existat
sau nu mai multe fântâni pe această stradă
relativ lungă a orașului. S-au păstrat două
fotografii, ambele realizate de Ferenc Veress
în anul 1859, în care se vede că a existat o
fântână în fața clădirilor pe locul cărora azi
se află magazinul Sora.³⁵
■

în timpul elaborării prezentului studiu, autorul
a fost doctorand bursier al Universității
„Babeș-Bolyai", Facultatea de Istorie și
Filosofie, în cadrul Proiectului „Investește în
oameni", cofinanțat din Fondul Social
European prin Programul Operațional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
2007-2013. Contract posdru/88/1 .5/S/60185:
„Studii doctorale inovative într-o societate
bazată pe cunoaștere" - id 60185.

    Herepei Jânos, Kolozsvâr tbrteneti helywțza, p.
347; Torok Istvân, Adalelok a kolozsvâri ev.
ref. kollegium nyomdavezetoinek elet-
rajzâhoz. 1. Păldi Szekely Isvân. 2. Kapron-
czai Adâm [Date referitoare la biografiile
unor conducători ai tipografiei reformate din
Cluj. 1. Păldi Szekely Istvân. 2. Kapronczai
Adâm], Erdelyi Miizeum-Egylet Bblcselet-,
Nyelv- es Tbrtenettudomânyi Szakosztâlyânak
Kiadrânyai, tomul 5, nr. 3, 1888, p. 194-214.
33. Azi bulevardul 21 Decembrie 1989, porți-
unea dintre piața Unirii și piața Avram
lancu. Adjectivele „dinăuntru¹¹ și „din afară¹¹
se referă la poziționarea străzilor față de
zidurile orașului. Dacă o stradă se întin-
dea înăuntrul incintei se numea „dinăun-
tru¹¹, iar dacă strada continua și în afara
zidurilor orașului acea porțiune de stradă
era numită „din afară¹¹.
34. Jakab Elek, Kolozsvâr tbrtenete, II, p. 792.
35. Clhj-Kolozsrâr-Klausenbmg, p. 48, 87.


18 • APOSTROF

DOSAR

Ancheta. APOSTROF
            • >■ ■ I I Ivi revista a uniunii scriitorilor



Elementele


    Viață/moarte
    vs. pământ/aer
    Gheorghe Schwartz


IOmul a fost zămislit din țărână, ni se
• spune, izgonit din rai, trăiește pe pă-
mânt, de unde își ia hrana și materialele
pentru a-și ușura viața. Preocupat de secu-
ritatea sa și de sex, omul se deosebește de
animal prin dialogul său cu eternitatea, de
unde își trage singura speranță escatolo-
gică. Or, eternitatea, din punct de vedere
fizic, nu și-o imaginează pe pământ, nădej-
dea sa este de a fi iertat și reprimit în rai,
acolo unde „nu va mai fi moarte, nici tris-
tețe, nici durere, nici plâns“.

   2. Pare de la sine înțeles că, datorită cu-
tumelor, nici Demiurgul și nici transmuta-
rea sufletelor nu-și au locul pe pământul
unde trăim noi, ci altundeva. Unde? Păi,
undeva sus, de unde se poate vedea tot ce
se petrece pe Terra, de unde muritorii pot
fi supravegheați și unde există vămile tre-
cerilor sufletelor spre o nouă încarnare.
Undeva sus, adică în cer. Iar cerul este aerul
pur.

   Și, astfel, orizonturile se lărgesc, uni-
versul însuși se dilată, iar bolta de deasupra
noastră devine infinită. „Ceea ce este sus
este și jos“ și pătrundem, prin inițiere, spre
armonia universală. „Tărâmul celălalt“ se
cere să fie „altfel“: mai bun, să devină re-
ceptaculul speranțelor. Adică unde nu vor
mai exista intrigile ce dau chip dureros de
concret scenariilor curente de pe Terra. Cu
alte cuvinte, un mod diferit de existență.
Atât de diferit încât, cu toate asigurările
primite din învățăturile sacre, ne sperie pro-
fund, asemenea a tot ce se află dincolo de
puterea noastră de investigație. Or, față de
ceea ce nu izbutești a controla nu poți ima-
gina o strategie de apărare. încetul cu înce-
tul, ajungem să credem că destinația aceas-
ta, a cerului, a lumii celeilalte, pare să nu
poată fi cunoscută decât prin moarte, prin
părăsirea corpului fizic. O moarte devenită
obsesie. Pentru că, spune Fernando Savater,

   Muritor nu este cel ce moare, ci acela care
   vede moartea venind... în mod permanent.
   Am putea chiar defini moartea umană ca
   fiind momentul în care, în sfârșit, nu ne mai
   vedem murind. Considerațiile de ordin mo-
   ral, fie cele pozitive, care ne îndeamnă la so-
   lidaritate, fie cele negative, care ne interzic
   să le facem rău celorlalți, provin din aceeași
   sursă: fraternitatea prudentă și plină de com-
   pasiune dintre muritori (pe care unii mai
   exigenți o extrapolează la celelalte ființe vii,
   dar lipsite de conștiința faptului că sunt mu-
   ritoare, acelea care nu cunosc caracterul im-
   placabil al destinului lor, dar suferă de ace-
   leași dureri, asemenea anumitor animale).¹



1. Fernando Savater, Viața eternă. Iași: Polirom,
  2008, p. 125.

Și iar ajungem, astfel, la una dintre cele mai
evidente deosebiri dintre individul om și
individul animal: primul are în comun cu
cel de al doilea nevoia de securitate și sexul,
însă posedă în plus dialcgul cu eternitatea,
conștiința cerului și a pământului. Și rătă-
cim în căutarea unor răspunsuri.
   3.     Fericiți cei ce nu merg pe dibuite:


    Să știe toți cei ce intră: li se pregătește un
    tur al raiului și iadului. De fapt, aici încep o
    mulțime de scurte [? - nota mea, Gh. Sch.²],
    nemaipomenite tururi ale cerurilor, iaduri-
    lor, paradisurilor, purgatorilor, limburilor,
    labirinturilor, stațiilor de tranzit, tărâmuri-
    lor interioare și lumilor dinafară. loan Petru
    Culianu nu merge pe dibuite; el de depla-
    sează cu iuțeala cuiva familiarizat cu încă-
    perile și decorurile prin care își croiește
    calea.³


• Atelierul lui Brâncuși. Centrul Pompidou, Paris.
Foto: M. P.

    Cum poți fi familiarizat cu acele „încă-
peri și decoruri aflate pe tărâmul celălalt“,
adică undeva în aer, în cer? Doar singură
moartea îi va dezlega fiecăruia dintre noi
în parte misterul? Sau există și alte posibi-
lități de „înălțare spre cer“? Ele au fost ima-
ginate în mai toate culturile cunoscute, băr-
cile, arcele, carele trase de animale înaripate,
precum și multe alte vehicule rituale au avut
menirea de a-i duce pe cei decedați spre niște
destinații diferite. Credința fermă că viața nu
se termină odată cu ultimul expir pare certă
și, de aceea, celui ce pornește pe drumul
izbăvirii de chingile trupului i se pune la
dispoziție, în funcție de rangul său social, tot
ce ar putea să-i fie de trebuință în lunga călă-

   2. Scurte? Unde nu mai e timp, noțiuni ca
  „scurt“ sau „lung“ își pierd orice relevanță.
   3. Lawrence E. SuUivan, Prefața la Out ifThis
  World, Boston-London: Shambhala, 1991,
  p. VII-XIV.


torie. In mormintele unde este așezat cor-
pul, sunt introduse vase cu merinde, arme,
obiecte de podoabă, cai și chiar sclavi, de era
obișnuit defunctul cu tui anumit trai în vre-
melnica-i viață de pe pământ. Dacă acolo
sunt puse toate acestea, înseamnă că de
acolo va pleca sufletul spre judecată și rein-
carnare. Ne sunt descrise itinerare diferite,
ne sunt descrise ceruri diferite.

    Procesele de interiorizare a modurilor de
   gândire mitice prin apelul la noi forme de
   spiritualitate formează parte integrantă a
   multor evoluții religioase. Este și cazul
   numeroaselor descrieri de ascensiuni la cer
   și de viziuni ale domeniilor celeste. Adop-
   tarea și adaptarea unor forme de gândire
   greacă sunt evidente la elitele celor trei reli-
   gii monoteiste.⁴

Și, mai adaugă Moshe Idei: „și mai dra-
matice sunt încercările de a interpreta
descrierile biblice ale înălțării la și coborâ-
rii din cer ca referiri la scări interioare de
conștiință sau ca expresii metaforicei Atât
în gândirea rabinică, precum și în cele
creștine și islamice, aceste preocupări au
dus la o extrem de bogată descriere nara-
tivă, alături de o butaforie pe măsură. De
unde, pe bună dreptate, se pune atât pro-
blema drumului, cât și a țintei.
   4.     Da, „procesele de interiorizare a mo-
  durilor de gândire mitice prin apelul la noi
  forme de spiritualitate formează parte inte-
  grantă a multor evoluții religioase^. Asta
  pentru că individul om liber și sănătos are
  nevoie, în dialogul său cu eternitatea, de
  o coerență în răspunsurile-i căutate perma-
  nent. El stă culcat și scrutează cerul de dea-
  supra sa și începe să filosofeze, simțindu-se
  un fir de nisip neînsemnat al unei plaje infi-
  nite. întrebarea care îl roade în mod logic
  este: „Ce rost au toate, dacă și așa totul se
  termină odată cu funeraliile?“ Dar se ter-
  mină cu adevărat totul odată cu funeralii-
  le de pe pământ? Religiile îi dau un răspuns
  (mai ales cu tente morale), introducân-
  du-1 într-o narațiune acceptată de comuni-
  tatea din care face parte. Uneori până
  acolo, încât îndoiala este considerată blas-
  femie. Bine, am fost zămisliți din nisip, am
  fost plasați în rai, unde ne-am purtat nesa-
  tisfăcător și, drept urmare, am fost exilați
  pe Terra. Deci, Terra nu este decât un loc pen-
  tru deportați. Când ne vine sorocul, după
  ce am ispășit greșeala, suntem rechemați
  din locul exilului și verificați cum ne-am
  comportat în acea ipostază. Adică părăsim
  Terra și ne întoarcem pentru Judecată.
   5.     Uitându-se că aerul pur este cer, se
  uită și că pământul nu este decât nucleul
  închis al universului, un fel de celulă limi-
  tată de imaginea zidurilor cerurilor reflec-
  tate concentric pe el, nelăsându-i niciun loc
  de scăpare.

A
   4. Moshe Idei, Ascensiuni la cer în mistica
  evreiască: Stâlpi, linii, scări, Iași: Polirom,
  2008, p. 70.


Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 19

    Și iarăși, nepetrecându-se pe Terra Ju-
decata, ea nu poate avea loc decât tot unde-
va în cer. Ori în ceruri. în câte ceruri?
Pentru greci, cerul era pe Olimp. în vorbi-
rea curentă, spunem că ne simțim în „al
nouălea cer“, atunci când avem mari satis-
facții. (I. Berg amintește că Vasile Alecsan-
dri urcă până la... al nouăsprezecelea cer.
Tot el ne reamintește de „cerurile de cristal“
ale lui Aristotel, în număr de opt. Regele
Alfons al X-lea al Castiliei „demonstra că
sunt o sută douăzeci și șapte ceruri£C, cum,
tot în veacul al xm-lea, Toma d’Aquino sus-
ținea că sunt șapte ceruri. Dante a descris
nouă.⁵) Pentru că a considerat că nu exis-
tă dovezi indubitabile suficiente, Origene
a recomandat tuturor gânditorilor să nu
precizeze un număr fix al cerurilor. Avertis-
ment neluat în seamă. Ba mai mult, ceru-
rile au primit și nume. (Ca, de pildă, la
Beda Venerabilul.)
   6.     După ce a acceptat formula „Precum
în cer, așa și pe pământ“ și faptul că „Dum-
nezeu a creat omul după chipul și asemă-
narea lui“, individul muritor a tras și con-
cluzia după care nici în cer lucrurile nu se
pot petrece altfel decât suntem obișnuiți cu
întâmplările de pe Terra. Concluzie logică,
însă în niciun caz suficientă: dovadă că,
după toate astea, individului muritor nu
i-au dispărut nici pe departe spaimele în
fața morții, în fața presupușilor strigoi de
lângă noi, în fața marelui necunoscut. Cum
va mai fi în cer? Nimeni nu știe cu certi-
tudine în afară de Dumnezeu. Dar, cu sigu-
ranță, se va trăi într-un mod cu totul dife-
rit, speră din nou omul, amintindu-și că
Biblia i-a spus că acolo „nu va mai fi moar-
te, nici tristețe, nici durere, nici plâns“. Pe
de altă parte, expresia „a fi departe ca și
cerul de pământ“ parcă ar contrazice acel
„precum în cer, așa și pe pământ“. Nu-i de
ajuns că ateii, scepticii se îndoiesc până și
de faptul că, după moarte, ar mai urma
ceva. Ar mai urma ceva? Noul Testament
vorbește despre trei învieri săvârșite de Isus:
cea a lui Lazar, cea a fiicei lui Zair și cea a
fiului văduvei din Nain. Dar niciunul din-
tre cei trei nu povestește despre cele prin
care a trecut în călătoria parcursă, niciu-
nul nu descrie cerul de unde a fost întors,
întrebarea persistă și, rostite ori nu, spai-
mele rămân.
   7.     Iar răspunsul nu vine. Nu vine de la
un martor ocular, ci doar din partea unor
personaje născute din pana unor autori
care, oricât de prestigioși, nu ne oferă mai
mult decât clipe de satisfacție artistică.
Nimeni nu crede că eroul lui Dante a fost
atât de real încât mărturia sa să fie decisivă,
în mituri, ca și în literatura cultă, descrie-
rea tărâmului morții este extrem de diferită:

    în Hadesul homeric nu existau nici grădină,
    nici flori, Hadesul (cel puțin așa cum apare
    în Cântul xi al Odiseei} era lipsit de chinuri-
    le care vor anunța mai târziu, m Eneida, In-
    fernul creștinilor. Distanța este mai mare
    între lumile subterane ale lui Homer și Vir-
    giliu, decât aceea dintre Infernul lui Virgiliu
    și cele mai vechi reprezentări ale lumii de
    dincolo creștine. Dante și Evul Mediu nu le-
    au confundat.⁶

5. I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii, citate ce-
  lebre, ediția a ll-a, revizuită și adăugită, Bu-
  curești: Editura Științifică, 1969, p. 33-34.

6. Philippe Aries, Omul in fața morții, Bucu-

   rești: Meridiane, 1996, p. 40.

un aer timid

locuiește între tărâmul de foc și de ape între cer și pământ între zbor și cădere între
lumini și umbre între forme ce rodesc înțeleaptă umila tăcere. îți șterge fața cu zorii
mângâie copilăria cu picioare de zmei îi culege zâmbetul ce-i fuge din ochi. învie
nisipul cu aripile sale fermecate și-l irizează cu nuanțe de curcubeu, călărește nevăzu-
te gazele desface evantaie pe fețe de oameni de păsări și ape de vulcani și idei, știe
cum prin trupul său se lustruiește săgeata și glonțul plecate în goană înspre căprioară
și om. mângâie fețe închide lumini când rugăciunea țese o lume prin universul
ascuns nevăzut invocând zeități nepăsătoare să ofere sufletelor minusculul scut, târâie
jivine de nări înspre ospățul așteptat îndelung precum timpul ce-ți pândește clipa cu
ochii pe ceas, vine pâș-pâș ca un fum cu o mână ușoară îți șterge din geam zile nopți
ce-ți gâtuie somnul și grijulii îți învelesc focul sub mantii groase de scrum, răstoarnă
brazde de cer și pământ pentru flori frunze fluturi împrumută gânduri și le strecoară
cu dibăcie în vis. apropie mâinile din cer de cele de pe pământ împreunându-le pios
și stârnește dorințe avânturi zbucium în lacrimi în cărarea ce se desface cu-ntinderi
nebănuite cu capcane de granit de nisip sau de os. deschide iluzii guri de pești pe
uscat strânge inima-n menghini face ochii să sară-ntre pietre cu zgomot de fulger,
este aici acolo undeva dă câte-un brânci când o respirație se lovește cu putere de
stânci, știe multe multe dar stă cu degetul pe buze și cu luminițe jucăușe în ochi, un
aer timid îți face semne discret să deschizi ușa vântului căzut în sine pe bătrânul tău
prag tocit de cuvinte.

Imaginile atât de diferite despre cer sunt
nenumărate și doar spațiul limitat ne
oprește să continuăm chiar și o succintă
enumerare.
   Și cum răspunsul menit să șteargă du-
biile întârzie, cerul, în diferitele sale ipos-
taze, a fost scrutat până și în analizele vi-
selor, oferind „traduceri“ născătoare de
superstiții. Și, din nou, și acestea au un
ecou personal mai mare decât avatarurile
eroilor populari ori ale celor din cărți.
   8.     în afara eroilor profani, nici narațiu-
nile din cărțile sacre n-au rămas în afara
disputelor. Iată, de exemplu, una dintre
multele înfățișări ale unor autori ai biseri-
cii, în legătură cu periplul lui Isus:

   Conform primei cărți din Pistis Sophie,
   Isus, după înviere, mai stă încă unsprezece
   ani în preajma discipolilor săi (mathetai). La
   sfârșitul șederii Sale terestre, pe 15 ale lunii
   Tybi, într-o noapte cu lună plină, Isus este
   răpit la ceruri de o mare forță (dynamis)
   luminoasă, izvorâtă din cel din urmă mister
   al pleromei⁷, Comoara de Lumină. El se în-
   toarce pe Muntele Măslinilor abia a doua zi
   dimineața, la orele 9 și le explică discipoli-
   lor numeroasele fapte săvârșite în spațiul
   ceresc. Mai întâi, se află că acea dynamis care
   l-a transportat este veșmântul lui pleroma-
   tic de lumină, enduma lui, cuprinzând în-
   tr-însa toate numerele secrete ale etajelor
   hiperceleste. înveșmântat cu veșmântul ple-
   romatic, Isus trece fără nicio piedică prin
   porțile firmamentului (stereoma), stârnind
   spaima arhonților, a puterilor și a îngerilor
   orbiți de lumina Lui.⁸



   7. Și multe persoane trecute prin moarte apa-
  rentă pretind că au fost ridicate de o lumină
  puternică deasupra corpului lor. Raymond
  A. Moody, în celebra sa carte Life A fler Life,
  analizând peste o sută de cazuri de subiecți
  reveniți din moarte aparentă, recunoaște că
  nu are decât două argumente în legătură cu
  veridicitatea celor ce i-au fost relatate de
  aceștia: similitudinea frapantă a trăirilor
  declarate și relatările înseși.
   8. loan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale
  Occidentului, București: Nemira, 1995, p.
  133.


Ne oprim aici. Disputele au fost atât de
aprige, încât, pentru a păstra doctrina ofi-
cială intactă, numeroase asemenea texte au
fost socotite eretice și distruse, asemenea
evangheliilor apocrife, iar, de cele mai
multe ori, autorii lor n-au fost doar exco-
municați, ci chiar au plătit cu viața.
   9.      După ce și-a pus întrebările exis-
  tențiale, după ce a căutat răspunsuri în cre-
  dințe și cutume, după ce a apelat la ramu-
  rile parapsihologici, omul a încercat, și cu
  ajutorul răspunsurilor științei, să deslușeas-
  că în mod cât mai concret tainele cerului:
  cerul (cerurile) oferă, la propriu, coerență
  vieții muritorilor: în funcție de ce se poate
  citi pe cerul relevat nouă, se calculează
  spațiul (punctele cardinale), timpul (succe-
  siunea zilelor, a anotimpurilor, a anilor) și
  zodiile (una dintre științele pierdute ale
  celor vechi).
   Credințele populare se subordonează
religiilor, unde divergențele se coagulează
într-o singură doctrină a locului și a tim-
pului. Este necesară o convingere de nestră-
mutat pentru ca ele să apere individul de
spaime și de îndoieli. Știința, la rândul ei,
examinează cerul cu mijloace materiale tot
mai perfecționate, venind să confirme cal-
culele matematice. Născute din dezvoltarea
teoretică și practică ori din consecințele
unui „aha-efect“, cuceririle științei rămân
mereu deschise, în vreme ce adevărurile
religiei sunt menite a fi veșnice. Dar amân-
două, atât știința, cât și religia, sunt fructul
revelației.
   10.      Pe tărâmul speranței, pământul
  (Gea) doar ne hrănește, ne oferă materia-
  lele pentru o viață mai facilă, ne suportă
  și se prevalează în scena pe care evoluăm în
  viața aceasta. Să-i fim recunoscători și să-l
  protejăm, la rândul nostru. Dar, pe tărâmul
  speranței, pământul nu este decât recepta-
  culul corpului material și locul unde am
  fost deportați după ce am fost exilați din
  aerul pur, din rai.

20 • APOSTROF

• Atelierul lui Brâncuși. Centrul Pompidou, Paris.
Foto: M. P.


    Deșertul Sonora

Ruxandra Cesereanu

Există în pământul (pe alocuri) roșcat al
deșertului Sonora o energie enigmatică
(dar care, antrenată, are o miză șamanică):
un soi de putere de transmutare a obiecte-
lor, inclusiv a obiectelor omenești (princi-
palul obiect, în acest sens, fiind trupul făp-
turii umane). Prin transmutare înțeleg o
molipsite sau contaminare (benefică, pozi-
tivă) cu energia pământului. Nimic nou în-
tr-o astfel de molipsire dacă nu ar fi vorba
de strategii și tehnici de desprindere de pă-
mânt, de fapt. Prin această putere de trans-
mutare, corpul se de-solidizează, se flui-
dizează, izbutind, în cazurile fericite (și
norocoase), să nu mai depindă de pământ
ori apă (picioare, mers, oase etc.), ci de aer
(și, uneori, de foc).

NU AM ajuns până acum în Siberia, dar
am ajuns în Arizona, în deșertul So-
nora. Ceea ce te lovește aici (dar cu o tan-
drețe călăuzitoare) este aerul: căldura are
ceva mătăsos, ca și acum aerul (și nisipul
stârnit) ar fi duhuri. Pădurile de cactuși
(așa le spun eu) sunt bătrânicioase și înțe-
lepte, iar dorita înțelepciune vine de la ver-
dele țepos. Un verde solid, războinic.

NU DOAR cactușii alcătuiesc laolaltă un
peisaj nepământesc în Arizona, ci și
nesfârșitele platforme cu iarbă albă. Aici
peisajul devine nepământesc în sens oniric.
Cactușii nu sunt onirici, ci belici și impe-
cabili. Iarba albă este iarbă de vis și din vis.
Șamanii însă refuză visul ca vis: pentru ei,
realitatea, nu e doar realitate, ci poate fi
oricând percepută ca altă realitate (indife-
rent ce nume i s-ar da).

   AMANII SPUN că peisajul este esențial în
3 viața unui vrăjitor. Deșertul, de pildă.
Pădurile de saguaro - acei câtuși care sea-
mănă cu un trident. în deșertul Sonora pe
care l-am străbătut în februarie 2012, chiar
dacă parțial (am străbătut doar deșertul
american, nu și pe cel mexicani), am zărit
cactuși-saguaro găuriți de păsări și cicatri-
zați, întrucât păsările cu pricina își făcuseră
cuiburi acolo. Cum ar fi, oare, să locuiesc
într-un cactus uriaș (o casă-cactus), într-un
saguaro' Bănuiesc că un astfel de cuib
mi-am făcut și eu în vis (sau din vis).


    Subversiunile
    acvaticului

Iulian Boldea

MĂ SIMT atras de tristețea ondulată a
apei, de voluptatea ei atavică, de pre-
sentimentul neantului pe care îl sugerează,
de structura ei informală, de foamea ei ne-
disciplinată de spațiu, de expresivitatea ei
blândă și severă în același timp. Mă simt
fascinat de amenințările ei potențiale și de
forța sa dizolvantă. De agresiunile ei nedi-
ferențiate și de retranșările ei subite. Fără să
posede un tipar propriu, apa împrumută
alte și alte forme și individualități, dispu-
nând în voie de predispozițiile fantasma-
tice ale propriei făpturi fluide și infidele. Ea
se situează mereu între stază și ex-stază,
între fermitatea propriei substanțe și nesta-
tornicia propriului contur. în dimensiunea
acvatică îți regăsești, adesea, originile arhe-
tipale, dar și predispozițiile informale ale
imaginarului abisal. Voluptatea de a te cu-
funda în apă, de a pătrunde într-o altă stare
de agregare și de a-ți regăsi apoi condiția,
de a-ți regăsi obârșiile, căci acvaticul e și
modalitate de regresie, de resorbție într-o
dimensiune a originarului simbolic. Melan-
colia apei provine, aș zice, din neputința de
a se fixa, din neastâmpărul condiției, din
silnicia cu care percepe orice obstacol. Se
știe că elementul acvatic a primit, de-a lun-
gul timpului, însemne simbolice multiple
și diverse. Matrice universală, principiu
vital, spațiu al nedeterminării și al reveriei,
apa s-a constituit, prin reprezentările sale
literare și culturale, într-o paradigmă esen-
țială a elementarului, cu remarcabil poten-
țial literar. Referindu-se la viziunile acva-
tice din proza lui Poe, Bachelard constată
că

   în cursul acestei contemplări în profunzi-
   me, subiectul capătă și conștiința intimității
   sale. Această contemplare nu este deci o
   Einfiihlur.g nemijlocită, o fuziune fără nicio
   reținere. Ea este mai curând o perspectivă de
   aprofundare, pentru lume și pentru noi
   înșine. Ea ne permite să rămânem la distanță
   în fața lumii. In fața apei adânci, îți alegi
   viziunea; poți să vezi după voie fundul
   nemișcat sau apa care curge, malul sau infi-
   nitul; ai dreptul ambiguu să vezi și să nu
   vezi.

Apa reprezintă un stimul al imaginarului,
un prag al fantasmelor onirice, o provo-
care pentru interogația filosofică, dar și o
expresie elocventă a abisalității spațiului
lăuntric. Reveria acvatică poate îmbrăca,
așa cum s-a mai spus, formele exaltării vita-
le, ale freneziei senzoriale, expunând în fața
eului alternativa mirajului inexprimabil al
unei depărtări care apropie, extazul unei
intimități învăluitoare și al unei armonii ce
induce o stare de euritmie și de senzuală
despovărare de corporalitate. Reveriile ac-
vaticului presupun însă nu doar accente
euforice. Apa favorizează și un sentiment
de neliniște, de spaimă, de retranșare a fiin-
ței în fața potențialităților destructive pe
care le adăpostește acest element insidios și
instabil. Călătoria pe mare, crede Bache-
lard, „este în realitate o aventură a incon-
știentului, o aventură ce se mișcă în noap-


tea unui sufletA Apa e, așadar, un vehicul
al subconștientului, nu doar reflectare a
lumii. Chevalier și Gheerbrant ne spun că
„visul este cel mai bun agent de informa-
re privind starea psihică a celui care visează
[...] el este pentru cel care visează o ima-
gine asupra lui însuși adesea nebănuită, este
un revelator al eului și al sinelui“. Și apa e
un revelator al sinelui; imersiunea în adân-
curile lichide ale mării atrage după sine o
nouă confruntare a eului cu propriile sale
profunzimi. Pentru aceiași autori ai Dicțio-
narului de simboluri, semnificațiile simbo-
lice ale apei pot fi reduse la trei teme domi-
nante: origine a vieții, mijloc de purificare
și centru de regenerescență. Apa sugerează
și ideea de virtualitate, de promisiune a
increatului, de potențialitate a clarității și
de expresivitate a nespusului. Pe de altă
parte, imaginarului acvatic îi sunt de îndată
atașate conotații ale erosului. Apa are toate
trăsăturile unei ființe îndrăgostite de pei-
sajul pe care îl îmbrățișează, de lucrurile și
făpturile pe care le reflectă în oglinzile flui-
de ale corpului său lipsit de memorie și de
resentimente. Octavio Paz spune, în cartea
sa Dubla flacmă:

   Conform tradiției, dragostea este un indefi-
   nibil compus din suflet și trup. Născându-
   ne, am fost smulși totalității; în dragoste am
   simțit cu toții că ne întoarcem la totalita-
   tea originară. De aceea imaginile poetice
   transformă persoana iubită în natură -
   munte, apă, nor, stea, pădure, mare, val -,
   iar la rândul ei, natura vorbește ca și cum ar
   fi femeie. Reconciliere cu totalitatea care
   este lumea.

Apa reprezintă, în sine, o reconciliere a
celorlalte elemente, o reunire armonioasă a
contrariilor, o împăcare a unor laturi de
neîmpăcat. Din aceste motive, dar și dato-
rită unor rațiuni imponderabile, care țin de
echilibrul nostru nestatornic în clipa aceas-
ta prea repede „ce ni s-a dat“, am resimțit
dintotdeauna fascinația apei, a acestui ele-
ment situat la limita realului cu imaginarul,
la confluența apolinicului cu dionisiacul,
a dinamismului cu repausul. Apele limpezi
și apele tulburate, apele curgătoare și apele
adânci, apele agresive și apele molcome,
apele surâzătoare și apele încruntate, apele
ceremonioase și apele purificatoare, apele
repezi și apele melancolice, toate aceste
forme și înfățișări ale acvaticului mi-au
vegheat, de-a lungul timpului, reveriile și
tristețile, mi-au însoțit bucuriile și aminti-
rile, devenind ele însele o amintire a pro-
priei mele făpturi dintr-o altă viață, uitată
acum. Seducător și reductiv, acvaticul e și
un factor de subversiune. El se situează
mereu la limita realului empiric, hrănindu-
se din iluziile și fantasmele curgerii necon-
tenite și subminând excesul de claritate al
conștiinței noastre.


Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 21

    Focul care mistuie...


Elisabeta Pop

DACĂ Îți propui să scrii despre cele pa-
tru elemente sau doar despre unul din-
tre ele..., sau ți se propune, ca în cazul meu,
de către o prietenă bună ca Marta Petreu -
și încă pentru o revistă ca Apostrcfi la care
eu țin foarte mult, primul lucru care-ți vi-
ne în minte este să-l recitești pe Gaston
Bachelard. Asta, dacă nu ai prin apropiere,
cum mi se întâmplă mie, un alchimist
(l-am numit pe soțul meu, Alexandru Pop),
adică o enormă bibliografie. Atât de mare,
că te sperii și te lași păgubaș.
   Din primul moment, focul mi s-a părut
cel mai atractiv element. N-aș putea să
spun de ce... dar, sigur, un psihanalist
mi-ar spune el cum stau lucrurile. Nu știu
cum, așa, tam-nisam, mi-am adus aminte
că nu în puține piese am dat de... foc, prin
urmare, ia hai să vedem ce și cum...
   Am început totuși să văd și să revăd ce
au scris alchimiștii despre foc și ce spune
Bachelard, nu-i așa?
   El are dreptate când spune că, la între-
barea atât de simplă „ce este un foc?“, chiar
oameni inteligenți dau din umeri și te în-
treabă ei pe tine, da, chiar așa, ce este un
foc? După care încearcă tot felul de defi-
niții, unele de tot naive...
   Mă atrage o definiție care spune că Al-
chimia însăși este o Artă a Focului, iar Al-
chimistul un Artist, un Filosof al focului.
Magia și mistica focului - fiindcă trebuie să
recunoaștem că ele există - au fost preluate
de alchimiști din religiile orientale și din
credințele vechi, focului fiindu-i asociate
atât calități antropomorfice (blândețe, o
anume tandrețe provenită din căldură sau,
dimpotrivă, viclenie, ură, răzvrătire, violen-
ță, ce vin din arsura propriu-zisă, din dure-
rea provocată de ea), dar și procese legate
de cotidian, de partea materială, cum ar fi
coacerea, fierberea, digestia, maturarea, dar
și de latura ei spirituală - iubirea, pasiunea,
plăcerea, extazul chiar, sau durerea sufle-
tească, dorul, ura etc.
   Focul furat de Prometeu și dăruit oame-
nilor cu o generozitate ce n-a rămas nepe-
depsită are, dincolo de concretețea lui fier-
binte, o putere mistică, o energie pozitivă,
bună, strălucitoare în paradis și alta rea,
distrugătoare în iad („să arzi în flăcările
iadului“ e un blestem ce ne sună cunoscut,
nu-i așa?). Și mai are și o certă, fascinantă
conotație sexuală, reprezentând, cum susțin
psihanaliștii, forța, masculinitatea, virili-
tatea, curajul. Focul generator al vieții fe-
cundează, se spune, apa, aceasta fiind per-
cepută ca principiu feminin.
   Am citit undeva că focul, ca de altfel și
celelalte trei elemente, poate fi luat în con-
siderare atât dintr-un punct de vedere înalt
filosofic, metafizic, cât și dintr-unul, poate
nu vulgar, dar, oricum, mai banal-cotidian.
Așa este.
   Dar un artist, mi-am zis, un scriitor nu
are oare dreptul sau chiar datoria ca, vor-
bind despre banalul foc, de pildă, să caute
frumusețea acestui element, ridicându-1 la
un rang înalt? Fiindcă, la drept vorbind,
indiferent dacă focul distruge case sau
inimi, el poate să purifice, să curețe locuri
murdare sau, dimpotrivă, să ascundă, să
facă să dispară urmele unor crime abomi-
nabile !


    Altminteri, ce rost ar mai avea apa, lină
sau vijelioasă, sau focul, fie el al inimii sau
incendiu pur și simplu, iscat din senin sau
„pus“ cu rea intenție, dacă în operele artis-
tice sensurile lor, ale apei sau ale focului,
ne-ar rămâne ascunse, dacă nu ne-ar oferi
un prilej de meditație, răscolindu-ne amin-
tirile și trezind în noi, cititorii sau privitorii
sau ascultătorii muzicii, reflecții de tot
felul? (îmi vin în minte Focurile de artificii
sau Muzica, apelor de Hăndel, Dansul fo-
cului de Manuel de Falia etc.)
    Dar mă întorc la teatru și, iată, deschid
volumul lui Anton Pavlovici Cehov și caut
focul-incendiu din actul trei al piesei Trei
surori (trad. Elisabeta Pop). Intr-o noapte
ce părea liniștită, dar de fapt nu era, fiindcă
Irina se plânge că e obosită și nu mai crede
că vor pleca vreodată la Moscova, Olga e
siderată de argumentele primitive, răută-
cioase și vulgare ale Natașei cu privire la ca-
merele de locuit și, mai ales, la Anfisa, bă-
trâna de 80 de ani pe care noua stăpână a
casei vrea s-o alunge, după ce le-a slujit pe
surori 30 de ani... Mașa îl consolează cum
poate pe Verșinin, cel mai afectat de incen-
diu ș.a.m.d. Incendiul a nimicit un cartier
întreg. Acolo locuia și Fedotik, sublocote-
nentul care a rămas fără nimic (i-au ars ghi-
tara, aparatul de fotografiat și scrisorile,
cam tot ce avea el, visătorul, mai de preț).
Verșinin însă, venind plin de funingine și
mirosind a fum, nu pierde iar și iar ocazia
să-și plângă de milă. Soția lui a fugit, spe-
riată, cică, lăsând fetițele singure și înspăi-
mântate, în fața porții... Acum, că sunt la
adăpost, e mai liniștit, dar asta nu-1 îm-
piedică să se lamenteze în continuare... Dar
și să remarce că „militarii au stins focul“...
cu alte cuvinte tot ei sunt cei mai de nădej-
de. Apoi, ca și când totul e rezolvat, se
apucă să filosofeze pe tema incendiului,
evocând vremurile vechi, când barbarii
năvăleau în Rusia, pârjoleau și prădau tot
ce le ieșea în cale... După care, suspinând,
visează cu glas tare, la o viața nouă, la
schimbări atât de necesare și atât de aș-
teptate...
    în timp ce Olga scoate din dulapuri
rochii, bluze, jachete, lenjerie și le dă toate
sinistraților, Natașa, cu glas prefăcut, ca al
celor mai rafinați demagogi, întreabă, re-
toric, dacă n-ar fi cazul să înființeze un co-
mitet de ajutorare a sinistraților... „Să-i
ajutăm pe cei săraci“, zice ea... iar Andrei,
soțul ei și fratele celor trei surori, nu se
duce să ajute la stingerea focului, stă închis
în camera lui, poate e beat, cine știe, ori-
cum, zdrăngănește la vioară, ca și cum nu
s-ar fi întâmplat nimic. Incendiul, focul
exterior, scoate la iveală mizeria interioară.
Cuplul cel tânăr, Natașa și Andrei, el con-
taminându-se de la proasta ei creștere și
totala lipsă de educație, ea, arătându-și
adevărata fire... Bătrânul doctor Cebutikin,
alcoolicul, cel care a uitat tot, e din nou
beat turtă, nu prea știe pe ce lume se află...
Fedotik se dovedește un poet visător,
Anfisa, o bătrână sărmană miloasă, surorile
se arată așa cum sunt dintotdeauna, săritoa-
re și bine educate, Kulâghin, soțul Mașei,
un ins gol pe dinăuntru, iar Verșinin, ei
bine, Verșinin nu se dezminte...
    Aici focul se pare că arde, dar și ascun-
de ceva și, sigur, dezvăluie caractere... lu-
minează prin replici puține, admirabil gân-
dite, tainice pliuri ale caracterelor...
    Iau în mână Teatrul lui Tennessee
Williams (trad. Mihnea Gheorghiu) și mă

opresc la admirabila piesă Oi fiu in infern.
Piesa evocă la început un incendiu devas-
tator și tot astfel se termină. Pericolul ră-
mâne... Un foc, un incendiu, o mână cri-
minală stau la baza căsniciei frumoasei
italience, numită simplu Lady cu Jabe
Torrance, mult mai bătrân ca ea. în numele
unui Grup Mistic, el și amicii lui dau foc
viei Macaronarului, având grijă să ardă și
acesta de viu, pentru ca mai apoi s-o ceară
de nevastă pe fata lui, care, nemaiavând
nimic, e nevoită să accepte. Nu se știe, ni-
meni nu știe, dacă Lady a aflat vreodată
adevărul. Acestea toate le aflăm și noi,
cititorii și spectatorii, din gura femeilor
clevetitoare. Au trecut destul de mulți ani,
Lady nu mai e foarte tânără, e undeva între
30 și 40 de ani, iar Jabe e pe moarte... în
aceste momente apare la ușa prăvăliei fami-
liei Torrance Val, flăcăul bine făcut, cu
scurta lui din piele de șarpe, cu mersul
leneș, provocator, cum avea să observe
Lady, și cu ghitara în mână. Liber ca pa-
sărea cerului... în femeia încă tânără se
aprinde pe loc o flacără, văpaia pasiunii,
dorința, un semn că acest tânăr ar putea
contribui esențial la renașterea ei ca femeie,
devenită, alături de Jabe, „un smochin
uscat“, o femeie stearpă. Asta după ce pă-
cătuise demult, când era o fetișcană, cu
iubitul ei David și, părăsită de el, avortase
copilul. Momentul întâlnirii lor e evocat cu
emoție, tot cu elemente legate de foc:
„Când s-au întâlnit... a fost ca și cum ai fi
lovit amnarul de cremene. Au luat foc, nu
alta. Da, da, foc“. Așa își amintesc femei-
le... clevetitoare, așa o fi fost, observând că
„perechile care nu se iubesc au patima
banilor“. Val se lasă dus de... val și între cei
doi începe o frumoasă poveste de dragoste.
E drept că el schimbă scurta din piele de
șarpe, simbol cert al libertății totale, cu o
haină albastră, un fel de uniformă de sluj-
baș, dar se vede că acest lucru îi convine,
fiindcă are, față de această femeie încă
frumoasă și puternică, un fel de admirație
pentru curajul ei și pentru lipsa ei de pre-
judecăți. Lady a rămas însărcinată și e
fericită, a revenit la viață. Iată însă că focul
acela devastator a distrus încă de atunci
destinele personajelor. Ros de gelozie și de
ură, muribundul Jabe trage, cu ultimele lui
puteri, în cei doi. „Am să vă ard de vii, urlă
el, l-am ars și pe tatăl tău și am să vă ard
și pe voi.“ Lady va muri, iar Val, cine știe,
poate va fi și el jertfit... oricum, visul celor
doi se destramă, iar amenințarea rămâne...
Din nou focul vine, de data asta să măture
din cale totul. Undeva, pe podea, Vrăjito-
rul găsește scurta din piele de șarpe pentru
care Carol, vagaboanda liberă și ea, mereu
îndrăgostită de Val, îi oferă un inel de aur...
Un preț bun pentru amintirile cu care se va
hrăni ea de acum înainte. Ceea ce a fost
frumos, iubirea, libertatea și scurta fericire
a celor doi îndrăgostiți, Lady și Val, s-au
dus, mistuite, toate, de focul urii unui om
rău.
   Pentru piesele lui Strindberg îți trebuie
o dispoziție specială, nu poți citi la coman-
dă, așa că am așteptat ziua aceea... înainte
însă am recitit Jurnalul lui ocult (trad.
Gabriela Melinescu), ca să intru, cum se
spune, în atmosferă. Deschid volumul ma-
siv (trad. Valeriu Munteanu) și cmt Pelica-
nul. îmi răsar în minte cu o precizie uimi-
toare chipul și silueta fragilă a Valeriei
Seciu, care o întruchipa magistral pe Ma-
ma, Elise, într-un spectacol, în anii ’90, pe

22 • APOSTROF

scena de la Dallas, unde își înființase
propriul ei teatru...
   Această mamă ticăloasă și-a clădit suma-
ra, precara ei fericire pe cadavre - pe cel
al soțului ei, pe care l-a chinuit cu egoismul
și nenumăratele șicane gândite de această
femeie mincinoasă, rea, lipsită de scrupule
și de cea mai elementară moralitate, pentru
ca apoi să-și mărite fata cu Axei, amantul
ei, numai ca să-l poată ține aproape. Fiul ei
Fredrik și fiica Gerda își plîng, la ceas
târziu, trista lor soartă. Fredrik e slab și
bolnăvicios, și nu e de mirare, fiindcă toată
copilăria mama i-a hrănit cu terci, Gerda
e o ființă fără pic de voință, o somnambulă
care nu poate, nu vrea să creadă că bărbatul
ei e amantul Mamei... Frații realizează în-
cet-încet că adevăratul pelican a fost
sărmanul lor Tată, care s-a jertfit pentru ei.
Pe mamă o vor pedepsi, dar nici vieții lor
nu-i mai găsesc vreun sens, așa că Fredrik
dă foc casei, să ardă tot și, mai ales, păca-
tele cu care și-a încărcat conștiința netreb-
nica femeie ce-și zice Mamă. Neavând cu-
rajul să ardă, Mama se va arunca de la
fereastră, alegând o moarte urâtă, cum i-a
fost și viața, pe când cei doi frați evocă
puterea purificatoare a focului și blîndețea
cu care flăcările îi vor ține îmbrățișați și,
poate, îi vor trimite în paradis, dacă oricum
viața lor pe pământ a fost un iad... „Ardem
de vii, strigă Fredrik. Totul trebuie să ardă,
altă soluție nu avem. Arde tot ce-a fost
vechi, rău și urât.“
   E multă ură și disperare în acest text de
o densitate și o imensă frumusețe în, pa-
radoxal, urâțenia relației dintre personaje.
O mocirlă în care pier laolaltă și cei buni,
și cei răi, doar că, așa cum spune cineva, e
important și cum trăiești, dar și cum
mori...
   în Casa arsă, o casă plină de secrete
urâte, de murdării ascunse, focul e pus de
chiar stăpânul ei, Rudolf Alstrom, cu sco-
pul încasării poliței de asigurare. Revenit
după 30 de ani acasă, Arvid, numit și Străi-
nul, fratele lui Rudolf, descoperă mizeria
ascunsă bine atîția ani. Cum? Scotocind în
cenușa de după incendiu... Familia lui a
trăit în minciună și murdărie morală,
pozând în oameni cinstiți și cu frica lui
Dumnezeu. Lucid, detașat, fratele venit de
departe ucide rând pe rând iluziile, falsele
iluzii. Rudolf a făcut contrabandă și spe-
culă, afaceri necinstite de tot felul, așa s-a
îmbogățit. Iată, pe rînd, refăcând vieți,
destine, recuperând memoria unei familii
din resturile obiectelor distruse de foc. O
ramă cu fotografia bunicului contrabandist
îi amintește că și el era disprețuit de comu-
nitate pentru lăcomia lui. Un volumaș
semnat Titus Livius îi prilejuiește o medi-
tație asupra istoriei care de multe ori as-
cunde neadevăruri crase. Piciorul unei mese
arse îi evocă o altă minciună întreținută ani
buni, cum că masa e o piesă scumpă, din
abanos, iar acum focul o arată cum e de
fapt, din lemn ordinar de plop vopsit... O
altă carte îi aduce aminte de scandalul în
urma căruia o biată slujnică învinuită de
flirt a fost scoasă în stradă. Un ceasornic
dezmembrat se dovedește doar o mașină
stricată, incapabilă să mai măsoare timpul
scurs atât de inutil pentru membrii înfri-
coșați ai familiei. Toată această lume pu-
tregăită, descompusă, montată pe minciună
și înșelătorie, s-a dus de râpă. Stând acolo,
lângă rămășițele unei familii hrănite cu
minciuni și false iluzii, Străinul aruncă un

• Atelierul lui Brâncuși. Centrul Pompidou, Paris. Foto: M. P.

strop de speranță spre omenirea debusola-
tă, dezamăgită, disperată. „Necazul duce la
răbdare, răbdarea la înțelepciune, înțelep-
ciunea la speranță, iar ea, speranța, nu
înșală.“ Oare așa să fie? Sau, cum spune
Macbeth, „Viața e o poveste urlată de un
idiot“? Comentariile regretatului Alexandru
Sever, scrise înainte de ’89, deci intens cen-
zurate, vorbesc, volens nolens, depre obli-
gatoria speranță, dar din textul acestei piese
negre răzbate greu o undă de optimism..
    Iată însă că Strindberg, sobrul Strind-
berg, încearcă să glumească pe tema fo-
cului, atunci când focul iubirii e întreținut
cu simțul umorului. Un umor cinic, ce-i
drept... Nu vă jucați cu focul e o mică bi-
juterie artistică, o comedie într-un act me-
nită, dacă nu să distreze, cel puțin să amuze
și cei interesați, tinerii mai ales, să tragă
cuvenitele învățăminte. Un Soț, tânăr și
ușor cinic, pune la încercare fidelitatea
Soției, tachinând-o continuu cu o presu-
pusă dragoste a ei cu prietenul lui. Se-n-
țelege că Ea neagă vehement, fiind și o
ființă bolnăvicioasă și afișând o cuvenită
indiferență, ba chiar părându-i-se că sim-
paticul, seducătorul amic al soțului ei nici
n-o prea bagă în seamă. Dar iată că tot
tachinând-o, tânăra femeie chiar se îndră-
gostește de Axei, care, la rândul lui, pare și
el tot mai îndrăgostit. în fine, când apucă
cei doi să-și mărturisească... focul care-i
arde, simțind amândoi că ar fi cazul să-i

spună totul Soțului, Prietenul dă înapoi.
Excesiva politețe, sinceritatea și bunăvoința
cu care Soțul tratează iubirea lor îi devin
suspecte, ba atitudinea lui i se pare de-a
dreptul obrăznicie. De altminteri, părăsit
de fosta soție și destul de speriat de o nouă
căsnicie, Prietenul o ia la goană, fuge, spu-
ne Strindberg, „mâncând pământul, de ai
fi zis că are foc în buzunare“. Kerstin îi
reproșează flușturaticului seducător că a
aprins văpaia iubirii, dar nu e capabil să
ducă sentimentele mai departe, iar el îi
răspunde cam așa: „Dumneata reușești să
stingi un incendiu după ce izbucnește, eu
însă voi trăi stingherit¹*.
   După nenumărate decepții în dragoste
și eșecuri în căsnicii, ratate pe rând din varii
pricini, nu e de mirare că Strindberg era
încredințat că o căsnicie este un adevărat
infern. Iată însă că de data asta, poate într-o
perioadă mai relaxată sau, cine știe, poate
a resemnării, a împăcării cu soarta, scriito-
rul și-a îngăduit să ia peste picior o insti-
tuție și o relație matrimonială pe care, de
altfel, a dorit dintotdeauna să le stimeze...
   Despre rolul nefast al focului-incendiu
a scris foarte convingător Max Frisch în-
tr-o piesă ce a făcut și la noi obiectul unui
spectacol de succes: Incendiatorii (trad. Paul
B. Marian și Suzi Hirsch). Aici ne găsim în
fața unor indivizi certați cu legea, frustrați,

A

Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 23

oameni care au stat un timp la închisoare,
urăsc ordinea și tot ce ține de cumpătarea
mic-burgheză, propovăduind haosul ca
semn al libertății. Mediocri, proveniți din
familii modeste (Schmitz e fiu de cărbunar,
crescut la orfelinat, Eisenring a fost chel-
ner), urându-i din toată inima pe cei bogați,
ei îi urăsc deopotrivă și pe cei inteligenți, pe
intelectuali, pe filosofi, socotindu-i niște
pierde-vară, incapabili de fapte cu adevărat
remarcabile, înspăimântați ori de câte ori
„fitilul ia foc“. „Ce cauți tu printre noi -
îi reproșează Eisenring Filosofului -, dacă
nu te bucuri când izbucnesc incendii, scân-
tei și flăcări care trosnesc, când sirenele sunt
mereu în întârziere, dacă nu-ți face plăcere
lătratul câinilor, fumul și strigătele oame-
nilor... cenușa“. Sau, iată o altă mărturie-
reproș a insatisfacției pe care o produc
„gânditorii“, inutilii gânditori: „Nu-mi plac
intelectualii... pentru voi nu există plăcere
adevărată, voi ăștia sunteți întotdeauna atât
de firoscoși, întotdeauna... serioși, că
ajungeți să trădați - pentru voi nu există
plăcere adevărată“.
    După ce au urcat în podul casei Dom-
nului Biedermann bidoanele cu benzină,
incendiatorii acceptă să cineze cu el și cu
Babette, soția cardiacă și timorată a aces-
tuia, nevoită să prepare o cină savuroasă,
gâscă cu castane, în speranța secretă că o
cină bună și un vin select îi vor îmblânzi pe
incendiatori. Dar ei își au socotelile lor: fac
donații importante, cui? Chiar pompierilor,
al căror zel în „acțiunea“ de stingere a in-
cendiilor e apreciat... sincer de incendiatori.
Acest cor al pompierilor se remarcă mai
ales prin cântările pline de îngrijorare
pentru soarta orașului:

    Renăscut din ruini și cenușă,
    A fost curățat
    Uitat e molozul,
    Cu torul uitați
    Sunt și acei
    Care au ars,


Poeme de Cristina Onofre

apă


Când era secetă
timpul se scurgea prin crăpături,
îl urmăream și-i închideam vizuina
așa cum făceam
cu șerpii, în joacă.
Nimic nu se mișca
până când începea să plouă,
când sufletul meu călătorea
prin aerul nevăzut, diafan,
al sufletului tău.
Alcătuiam atunci o singură fântână
în preajma căreia
se-nălța până la cer
lanul de fluturi.



aer

Ce mult e
de când zburam amândoi,
aripă lângă aripă,
purtând în noi
pâinea și sarea pământului
spre o lume nevăzută a păsărilor
în care cântecul, ca și rouă,


    Strigătul lor
    Din flăcări...

Pe când flăcările cuprind chiar și cerul, în
epilog toți, victime și călăi, regăsindu-se
într-un rai ciudat, corul intonează resem-
nat:

    din toate poveștile absurde,
    Cea mai absurdă e asta:
    Focul odată iscat
    A omorât pe mulți, vai! Dar nu pe toți,
    Și n-a schimbat nimic.

Numai „prostia, spune ironic-îngrijorat
autorul, nu poate fi stinsă acum / Și-i nu-
mită destin“.
    E și teamă pentru destinul omenirii în
această farsă tragică în care metafora se
dezvăluie treptat, e și o anume detașare
tandru-ironică. Nu întâmplător găsim în
Jurnalul lui Frisch (trad. Corina Jiva)
aceste meditații remarcabile pe marginea
mersului hunii și al timpului:

    Poate ar trebui să facem o deosebire între
    timp și caducitate: timpul - îl măsoară cea-
    surile; caducitatea - timpul așa cum îl trăim,
    faptul că existenței noastre i se opune mereu
    un altceva, o nonexistență pe care noi o de-
    numim moarte...
        Nu există viață fără teama de acel alt-
    ceva; și tocmai pentru că fără această teamă,
    care este profunzimea noastră, nu există
    viață, de abia din nonexistență pe care o in-
    tuim, înțelegem, preț de câteva clipe, că
    trăim.

Să încheiem aceste rânduri cu subtila
observație a lui Bachelard cum că „orice
cititor pasionat de lectură hrănește dorința
de a fi scriitor“, adăugând că, probabil,
orice spectator pasionat de teatru hrănește
în secret în el dorința de a fi... actor.
    A bon entendeur salut!!!





ridica pleoapele transparente
ale dimineții.

pământ

Tăcută și singură
o rază a lunii
se așază uneori pe ramuri,
în grădinile tale,
abia putând fi văzută,
luminând o pârtie
între cer și pământ,
acolo unde zăpada
se luptă cu armatele
aprigului vânt de amiazănoapte,
deasupra pământurilor lumii,
unde ciocănitorile
se auzeau
bătând un ritm aproape uitat,
un ritm
pe care numai copacii însingurați
și călugării bătrâni, la vecernie,
sfetnicii tăi,
îl mai știau.


    Focul de dimineață

Olimpiu Nușfelean

OARE CUM ar fi dacă aș crede, desigur
visând cu ochii larg deschiși, că sunt
plămădit doar din pământ, din care cresc și
în care mă întorc, definitiv, captivul unei
finitudini precise?... Un boț de pământ
pentru care aerul, apa și soarele sunt - cum
să zic? - doar niște atribute, ce asigură și
validează o esență... telurică... Ele, aceste
atribute, îl fac să fie viu doar pentru a-i con-
feri identitatea. Cresc din pământ, îmi iau
puterea doar din el, ca să mă întorc apoi în
el, cu toate cărțile citite sau scrise..., fără
nicio pretenție metafizică. Un Anteu... de
pământ, fără jocuri mitologice, pre-isto-
ric, pre-socratic, pre-creștin... Nu sclavul
plăcerilor lumești, ci insul - așteptat de
Eden? - care ignoră că este pândit de vină.
Poate așa, fără să fiu un militant ecologist
- când prezentul ne învață noi sintagme -
sau un poet visător, aș ști cum să procedez,
aș fi în stare, aș avea un organ sigur ca să
percept exact, netransfigurat, toate darurile
pământului, ale acestui colț de existență, în
care izvorul nu-și varsă (încă) apa într-un
lac otrăvit, iar floarea de salcâm își desface
splendoarea de simplul drag al primăverii...
   In vreme aceasta aerul îmi învelește lu-
mea proprie - cea... concretă - ca un plă-
mân exterior și transparent, inevitabil, apa
și soarele îmi aduc câteva privilegii mijlo-
cite de zodia mea - a racului. Pe lângă citi-
tul cărților, nu există mai mare plăcere decât
zăbava pe o plajă însorită, în proximitatea
mării, cu lungi evadări în valul neodihnit,
printre meduze imprevizibile și pești veșnic
hoinari, sau tentația ajungerii cu barca în
larg, acolo unde delfinii se copilăresc în im-
periul unei zile senine. Sau, în plină vară,
trăind primul semn al regresului cosmic prin
căutarea unei terase ocolite de clienți, o tera-
să tăcută și aproape pustie, unde, cu halba
de bere alături, ferit de o conversație inutilă,
savurez ultimele publicații literare tipărite
(pe hârtie)... Poate pe o terasă a mării?!...
   Iată însă că în această risipire inocentă
(deși nu cred că termenul „risipire" este cel
mai potrivit, precum nepotrivită mi s-ar
părea și sintagma „pierdere de sine“), pă-
mântul din care sunt alcătuit, apa ce îmi
astâmpără setea, aerul ce îmi susține bene-
fic chimia interioară, focul care pur și
simplu mă încălzește, făcând din Terra o
planetă locuibilă, toate acestea se transfi-
gurează. Apa devine plutire sau lunecare
(prin viață?), aerul devine zbor, focul -
lumină călăuzitoare, pământul dobândește
suflet!... Un suflet al său! Aș putea spune că
toată această transfigurare este rezultatul
minții mele inventive, iubitoare de fante-
zii, dar asta ar însemna să cred sau să accept
că pământul, trecut prin toate devenirile sa-
le, a fost făcut ca să mă „prilejuiască" pe mi-
ne, exact în acest... contingent, iar eu să fiu
învestit cu privilegiul de a-1 gândi chiar
acum, din nou, în totul... De unde un ase-
menea orgoliu?
   Mă pot întreba dacă am într-adevăr, eu,
privilegiul, forța transfigurării? De unde
venită, de cine conferită această forță, pe
care mulți cârcotași se vor strădui să o infir-
me? In acest relief rotund, plat, deschis,
unde nu se mai văd de atâta vreme margi-
nile lumii? De unde și până unde să fiu eu


24 • APOSTROF

•  Atelierul lui Brâncuși. Centrul Pompidou, Paris. Foto:
  înzestrat cu harul transfigurării, al lecturii...
  duale? Ce legătură are spiritul meu imagi-
  nar cu aceste elemente cum sunt pământul,
  apa, aerul sau focul? Sunt întrebări! Și umi-
  lințe!... Și nici nu știu dacă aceste două linii
  de lectură (vorba lui Gaston Bachelard) a
  realității (cum zic) sunt un privilegiu sau un
  blestem... Sunt obișnuit deja să fac această
  lectură duală, „pereche“ a lumii, să urmez
  aceste două lecturi, atât de diferite, una a
  faptelor, alta a reveriei. Ele împart mereu
  lumea în două, iar eu mă chinui să le așez
  în paginile unei cărți, împăcându-le, îm-
  blânzindu-le, poate, mai bine, conciliindu-
  le. De o parte tina, aerul, apa, focul... pen-
  tru grătar, de cealaltă - făptura (însuflețită),
  zborul, lunecarea peste potopul devastator,
  lumina călăuzitoare... Bucuria ființării sau
  frica des-ființării.
    Nici nu știu, de fapt, care este rostul lite-
raturii (citite sau scrise): elogiul existenței
sau fuga de finitudine, de moarte? Și ce mai
înseamnă moarte când am cunoscut trans-
figurarea? Dar care transfigurare?
    îmi place literatura orfică, acea odă a
bucuriei, transcrisă în atâtea limbaje seducă-
toare, inovative, dar nu știu cât este tentație
sau cât este salvare în apropierea de litera-
tura care se luptă cu răul, care intenționează
să cuprindă - riscant - răul în litera ei, ca
să-l exorcizeze. Nu doar să-l „reprezinte^,
căci la ce e bună simpla reprezentare a rău-
lui? Mă fascinează capacitatea metaforei -
generice - de a învălui răul - în poem, ca și
în roman - și de a-1 aduce în văzul lumii, ca
pe o pradă scoasă din adâncuri ca să fie
anihilată. Acest rău atât de inventiv, la rân-
du-i, încât nici nu știi dacă el (ca reprezen-
tare) este alegerea ta sau tu ești alegerea...
lui. Bineînțeles că, după coborârea lui lisus
în iad, excursia lui Dante prin infern este,
pentru scriitor, o consolare. Dar poate fi
literatura mai mult decât o consolare, așa
cum o considera și Thomas Mann? Și-apoi
mai vin și acei scriitori care prind răul în
hamul cuvintelor și îl obligă să tragă lumea
mai departe. în ce direcție?
    îmi pun aceste întrebări și deodată îmi
vine în minte acel fragment din eseul despre
Psih analiza focului în care Gaston Bachelard
își amintește:

M. P.

   Cînd eram bolnav, tata îmi făcea focul în ca-
   meră. El ridica buștenii cu multă grijă peste
   lemnul cel mărunt, strecurând grămăjoare de
   surcele printre ochiurile grătarului. A rata un
   foc ar fi fost semnul unei nemaipomenite pros-
   tii. Nu-mi puteam imagina ca tatăl meu să fi
   avut un egal în această treabă pe care n-o încre-
   dința niciodată nimănui. De fapt, eu nu știu
   să fi aprins un foc înaintea vârstei de optspre-
   zece ani. Numai atunci când am trăit în sin-
   gurătate, am putut să fiu stăpânul sobei mele.
   Dar arta de-a zgândări tăciunii mi-a rămas de
   la tatăl meu ca o mândrie. Cred că aș prefera,
   mai degrabă, să ratez o lecție de filosofic decât
   să ratez focul meu de dimineață.

E nevoie de atât de puțin pentru a trans-
forma realitatea în reverie. Pentru a transfi-
gura lumea, pentru a o conecta pe aceasta
la un plămân, transparent și învăluitor, care
o tonifică mereu, performându-i chimia.
E nevoie de atât de puțin pentru a menține
treaz focul viu al literaturii. Ea dă seama
despre maturitatea mea. îmi validează sin-
gurătatea, adică identitatea. Dar e vorba de
încercarea mea de a fi stăpânul „sobei
mele“, al propriului foc, al focului (meu)
interior. Ce fac cu el? Ce folos îi dau?
   Sunt un biet boț de pământ. Mă bucură
prospețimea aerului, învăluirea limpede a
apei, lumina nocturnă a stelei. Mi-e atât de
bine în condiția mea simplă, terestră, mă
bucură aceste plăceri cotidiene, cupa de ar-
gint din care îmi beau miedul zilnic. E bine,
e frumos, e plăcut. Dar peste toate vine
deodată suflarea Lui!... Le dă un Suflet! Le
înzestrează cu o însuflețire neașteptată. De
care, cu sfială, se apropie literatura.
   Când, cum și de ce ratăm focul literatu-
rii? Focul lecturii literaturii, al lecturii lumii
prin literatură? Menținerea focului literatu-
rii aprins înseamnă păstrarea maturității
lumii, această lume care atât de repede
poate cădea într-o vârstă barbară. E cazul
oare să mai repet că exercițiul transfigurării
literare este tuiul de recunoaștere a prezenței
în lume a flăcării divine?

Cvartetul elementelor

Despina Drăgulinescu

  NCERC UN soi de sfială când e să vorbesc
despre lucrurile care mă înconjoară atât
de firesc, încât nici nu le mai observ exis-
tența. Despre dragoste, prietenie, dispe-
rare, fericire, iar acum despre pământ, apă,
aer, foc. Nici nu poți vorbi despre fiecare
în parte fără a le aminti și pe celelalte.
   Pământul, în marea lui bunătate, răsplă-
tește pe fiecare cu câte un dar: pentru Apă
el este punctul terminus, locul unde ea se
așază în râuri, lacuri, mări și oceane.
Aerului îi dăruiește pădurea, iar pentru Foc
își sacrifică uneori copacii.
   Despre Apă s-au spus și s-au scris atât
de multe, încât te întrebi ce ai mai putea
adăuga fără să cazi în banal; dar mă rezum
doar la relația ei cu celelalte elemente:
Pământului îi mulțumește pentru stabilita-
tea pe care i-o oferă, întreținând prin pre-
zența ei tot ce e viu la suprafața acestuia.
Aerului, pentru că o primenește, îi întoar-
ce prospețimea în stropi fini și răcoritori.
Relația cu Focul este însă mai complicată,
încearcă să-și fure unul altuia teritoriul,
înfruntările sunt dramatice, iar rezultatele
rareori previzibile. Puterea Apei stă în per-
severența cu care, în timp îndelungat, mo-
delează chiar și piatra. Focul însă îi dă un
alt fel de putere, pe termen scurt; o trans-
formă în aburii capabili să mute munții pe
loc, nu în secole, și se îmbată de această
putere până la epuizare.
   Aerul, în libertatea lui de mișcare, pare
că n-ar avea nevoie de niciunul dintre cele-
lalte trei elemente. Doar așa, ca un răsfăț,
se joacă risipind țărâna de pe fața Pămân-
tului, dansează unduitor când se lasă încăl-
zit de Foc și se înfioară împrospătat și răco-
rit de Apă. De aceea, acceptă cu o anume
noblețe să coexiste în armonie cu ceilalți,
în cvartetul elementelor primordiale.
   Focul găsește un aliat de nădejde în
Aer, care îi menține „înflăcărarea¹*. Apa îl
stinge, pământul îl înăbușă.
   Dumnezeu a creat omul plămădindu-i
trupul din pământ și apă. A suflat apoi asu-
pră-i aer divin, însuflețindu-1, i-a dăruit
arderile trupului și pe cele ale spiritului,
astfel ca natura să-l recunoască prin cele
patru elemente, pe care el să le recunoas-
că la rându-i și să le ocrotească.
   Iar omul...
   Dar aici începe altă poveste.



• Sărutul lui Brâncuși, cimitirul din Montparnasse,
Paris. Foto: M. P.

Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 25

Orice activitate practică înseamnă,
*                în cele din urmă,

ce trece dincolo de ea.
Adamer, Elogiul teoriei


Onoarea de a vorbi în fața dumnea-
voastră, închizând un ciclu de studii

în filosofic pe care unii îl împliniți, alții
doar îi serbați pe cei dintâi, este un rar pri-
lej de a medita, în fața întregii comunități
academice reunite, asupra a ceea ce este
mai important, mai semnificativ, mai uni-
ficator în întreaga experiență intelectuală a
absolvenților noștri. Simultan cu această
propunere de urcuș intelectual spre ceea ce
un gânditor recent intitula „lucrurile cu
adevărat importante^, voi asuma o presu-
poziție cunoscută de când lumea, dar me-
reu în contradicție cu însăși cunoașterea ei:
faptul că întotdeauna, ceea ce este impor-

• Tîrg în Piața Mare a Clujului - mijlocul sec. XIX. Foto: Ferenc Veress

Despre viață

Alexander Baumgarten

tant, ceea ce merită făcut, ceea ce este mai
originar, întemeietor și mai ales dătător de
sens este prin natura lui omis, lăsat deo-
parte, trecut cu vederea. Aceasta, dintr-un
motiv simplu: principiile unei acțiuni sunt
întotdeauna față de acțiune precum ochiul
față de lucrurile vizibile. Ca să le vadă, el
trebuie să se uite pe sine.
   In acest sens voi face exercițiul de mai
jos: voi propune ochiului din metafora mea
să revină asupra lui însuși, atât cât acest
lucru este posibil, reflectând asupra con-
diției dumneavoastră de tineri absolvenți de
Filosofic. Această absolvire nu are loc aiu-
rea și aievea, ci într-un loc și un timp deter-
minat. Veți primi în curând o licență la
Universitatea din Cluj, într-un moment în
care iraționalitatea, vehemența, neastâm-
părul mercantil și în general indisponibili-
tatea pentru principii și pentru viața teore-
tică domină spațiul nostru public. într-un
asemenea moment lipsit de noblețe, dum-
neavoastră primiți o licență în filosofic în-
tr-un loc demn: Filosofia de la Cluj, spațiu

al exercițiului teoriei, cu un renume și o cla-
sificare de prim ordin.
   Acesta este contextul în care ne desfă-
șurăm meditația. Ea pornește de la fapte
simple și de la clișeele limbajului comun,
pentru a le critica și a extrage din ele sen-
sul pe care îl urmărim aici. Din acest motiv
mi-am ales ca subiect de meditație „viața“
însăși: întrucât ambiguitatea acestui cuvânt
face să alunece în vocabularul nostru coti-
dian sensuri confuze ale acestui termen,
care ne prefigurează idealuri inconsistente
și menite să ne abată de la principiile pe
care le invocam în debutul acestor rânduri.
Iar de la iluziile cotidianului însuși, cred că
acest termen face să alunece sensurile con-
fuze și spre preocupările filosofici înseși,
conducând la moduri de practicare a ei care
își blochează accesul la principii.
   Prima dovadă că așa stau lucrurile este
faptul că noi numim adesea viața ca scop
al studiilor. Niciun context nu este mai
nimerit decât acesta de față pentru a criti-
ca prezenta definiție. Ea funcționează în

limbajul nostru cotidian drept o sursă de
iluzii: spunem adesea, și părinții noștri
spun: Du-tc la școală, fiule, ca să te pregă-
tești pentru viață. Vom putea accepta cu
inima ușoară în două sensuri adevărul defi-
niției prezentate: ea „merge“ în cazurile
științelor exacte, acolo unde însușirea unor
cunoștințe definitive face posibilă practica
lor; căci o bună rețetă de aplicare a asfal-
tului se execută, nu se discută. Iar această
„execuție^ lasă un loc generos vieții, par-
curse fără prea multe întrebări, în confor-
tul casnic asigurat de o viață publică așeza-
tă. Dimpotrivă, în cazul filosofici, faptul că
învățarea și cercetarea nu se pot disocia
decât cu riscul blocării gândirii în clișee face
ca definiția vieții ca scop al studiilor să
devină inoperantă. Absolvind Filosofia, nu
ne pregătim pentru viață ca pentru altceva,
ci trebuie să înțelegem altfel viața. Or, asu-
pra acestui altfel se referă întreaga expu-
nere prezentă.
   Ni-1 putem aminti pe Platon, cel tânăr,
întrebându-se dacă filosofia merită practi-
cată doar în tinerețe sau dacă ea devine
natural un mod permanent al vieții, odată ce
i-am gustat mierea. însă el nu poate fi pen-
tru noi un punct de plecare nemediat, deoa-
rece ne desparte de el o experiență istorică
în care viața însăși a pătruns în filosofic, ca
un concept propriu al acesteia, făcând con-
curență elogiului (doar inițial platonician)
patetic al teoriei. Interogația acestei expe-
riențe istorice, în care atât teoria, cât și via-
ța au primit semnificații noi, este mai inte-
resantă decât o reîntâlnire cu Platon, dacă
admitem că înțelegerea acestei experiențe
ne poate conduce, dacă nu la Platon însuși,
la ceea ce a rezultat ulterior din vorbele lui
și ne afectează nouă în profunzime întregul
intelect.
   De aceea, sunt de părere că suma clișee-
lor de limbaj ale vieții nu trimite spre vor-
bitorii simpli și cotidieni care vehiculează
aceste clișee. Nu ei au coborât viața din
buna fraternitate cu teoreticul, ci acest

lucru s-a petrecut în interiorul filosofici re-

26 • APOSTROF

cente. Acolo trebuie căutată, cred, sursa
confuziei și sursa neînțelegerii vieții chiar
în lumea noastră cotidiană. Această con-
fuzie s-a produs recent, dintr-o greșită înțe-
legere a mesajului gânditorilor finalului
secolului al XlX-lea și ai primei jumătăți a
secolului XX, atunci când aceștia au înțeles
să formuleze critici la adresa modernității
și să-i declame eșecul. Prin urmare, nu mă
disociez de aceste critici, ci voi încerca să
denunț înțelegerea eronată a sensului lor.
Voi lua trei exemple scurte. Primul: când
Friedrich Nietzsche face elogiul vieții împo-
triva „invenției^ socratice a conceptului, el
face implicit o critică a falsei vieți născute
din ignorarea instinctului nestăvilit al aces-
teia, dar niciodată nu privește viața ca un
scop în sine, dincolo de care nu ar exista
un scop inerent al ei, fie și în autodepășirea
acesteia. Al doilea: când Martin Heidegger
enunță principiile constituirii impersonalului
în cotidian, el indică drept sursă sistemul
relațiilor unei comunități care funcționează
tacit și necritic, dar niciodată nu neagă fap-
tul că întreaga cultură occidentală înseamnă
o organizare a vieții în funcție de kgos, orga-
nizare provenită din strălucitul pariu eleat al
identității dintre ființă și gândire. Al trei-
lea: când Hannah Arendt arată că mitul
modern al muncii înseamnă plasarea vieții
noastre într-un orizont fals, din cauza fap-
tului că vieții îi sunt fixate mereu scopuri
din afara ei, pentru care ea este mereu sacri-
ficată, este adevărat că ea indică revenirea
la modul grec al înțelegerii vieții repliate
asupra ei înseși, dar nu este adevărat că ea
vede în viață un simplu scop, de vreme ce
apelează tocmai la celebra distincție aristo-
telică dintre viață și viața cea bună.
   Ruptura s-a produs, cred, în momentul
în care o greșită înțelegere a imperativului
categoric kantian a fost aplicată acestor trei
filosofii de mai sus. Căci este, într-adevăr,
un temei al civilizației noastre, universal
acceptabil, faptul că ceilalți, din afara mea,
nu pot fi doar mijloace, ci sunt în esența
lor scopuri în sine. Dar când acest impera-
tiv categoric a fost aplicat și asupra mea,
din el a rezultat o micșorare a ființei uma-
ne, o reducere a idealurilor noastre la sim-
plul fapt relativist de a consuma și dezvolta
noi nevoi, un hedonism capabil să anuleze
prestigiul intelectului în fața unei pretinse
„vieți“ coborâte din această conceptuali-
zare în spațiul accepțiilor cotidiene. De aici
provine falsa impresie că, odată încheiat
ciclul licenței în filosofie, ne pregătim pen-
tru „viață“, ca și cum am putea-o defini în
afara teoreticului, ca un element de alt gen
decât acesta din urmă.
   în fața acestei înțelegeri mult prea su-
mare a vieții, aș îndrăzni să fac, pentru dum-
neavoastră, un elogiu al teoriei, preluând
cunoscuta sintagmă gadameriană. îmi vin
în minte două ipostaze opuse: vă amintiți,
nu-i așa, splendidul pasaj din Iliada în care
sunt enumerate corăbiile aheilor, înaintea
faptelor lor de vitejie. Pasajul poartă nume-
le de „catalog al corăbiilor“, iar aici enume-
rarea este făcută în virtutea unui destin,
care depășește simpla viață a corăbierilor și
care o înnobilează. La fel, după încheierea
raționamentului meu, se va citi și aici un
catalog, al numelor dumneavoastră. Să com-
parăm acum această trimitere spre destin
făcută de Homer cu o piesă muzicală a lumii
contemporane, emblematică pentru cultu-
ra noastră prezentă: când 4 Non Blondes
cântă Bițger, Better, Faster, More, frumosul

Avangarda rusă

Valentin Parnah
(1891-1951)
în fine, după război
se deschid barurile

1


Formula
Inexistentelor științe
Exploziile mișcării lumii. Orchestra
Struni tremuriciul supliciilor!
Ciudate dansuri! Răsucește
Vrafurile de note răpăitoare și înot
îndrăgostindu-te de această răgușeală
Șlefuiește-te conduce ajustează
Alura negroidului!
După 8 terține orchestra-i întreruptă
                                  amuțește
însă măsura e prelungită. Se zbate exact
Seaca și dulceaga pocnitură
Ultima lovitură fatală dând-o
Huruitoarea-trosnitoarea.



2

Aruncă
Tropot
Se repezi lumea rănind
Rag-Time
Snop
De crocante fărâmicioase orbitoare
Explozive sincope
Dirijorul!
Strigăt de ogari entuziasmați!
Dă-Ie drumul!
Scuturăturile haitelor
încheia-vom dănțuitor
Cu pagube, cu boleșnițe!


cântec exprimă potențarea infinită a trăirii
repliate peste sine, fără un obiect care să
depășească prin natura lui această trăire. Ne
aflăm la antipodul logic al catalogului coră-
biilor. Dacă în primul caz ne aflam într-o
deplină posesie a sensului, atunci cântecul
evocat ascunde în mesajul lui exact ceea ce
vroia mai puțin să spună: că viața repliată
peste sine duce la suprimarea sensului.
    Dar, ca întotdeauna, soluția se regăsește
săpând tocmai în istoria care a produs eroa-
rea. Săpând aici, descoperim că suntem o
cultură care s-a născut dintr-o frază sim-
plă a unui grec, care spune că faptul nostru
de a fi și gândirea sunt același lucru. Aceas-
ta înseamnă pentru noi faptul că omul
european a asumat decisiv că întâlnirea cu
adevărul nu înseamnă consumarea unor po-
țiuni, nu înseamnă mestecarea unor frunze
amețitoare, nu înseamnă visele revelatorii
și nu înseamnă cititul în stele, ci înseamnă
practicarea teoriei ca scop al vieții, încreză-
toare în faptul că ea este un produs derivat
al teoriei înseși. Modelul filosofic pe care îl
asum pentru aceste rânduri revine la Plotin.
Pentru el, intelectul și viața, ca principii,
sunt derivatele a ceva de nenumit, spre care
ele tind la infinit. Dacă viața coboară din
intelect, este firesc ca ea să tindă nostalgic
spre originea sa.
    Concret, aceasta înseamnă că merită să
ne dedicăm studiului întreaga viață, defi-


Jazz-band ii

Lui Lado Gudiațvili

Noi de jazz furăm lipsiți.
O, coșciuge! Dintr-odată - după
îndelung coșmar de lungi tăceri
Cu frenezie respirară
Cratițele zdruncinate.


Ciudățeniile acusticelor sisteme!
Pe vergele gonguri tresăltau,
Se răsuceau răgușite huruitoare,
Alergări și goane imposibil de
îmblânzit... Maestru în răspărul cu
Știutele armonii!
ha acord cu vânzoleala și tremuriciul.
Dos încordat ca arcul de ceas
Și jocul de umeri în toi
De negroide orgii.
Și capul între umeri înșurubându-și,
Din când în când îl lasă iar să iasă.
La zbaterea viperelor
Se-mpiedică, șezând. Țipăt acut,
Cârligul brațului îndoit,
Pneumatică tragere la țintă...

(1922)

■
Traducere și antologie de













nind studiul drept scop al vieții și definind
fericirea drept viața în interiorul schimbu-
lui inteligent și binevoitor al argumentelor.
De aceea cred că merită să asumați licența
în filosofie cu sentimentul că merită să frec-
ventezi mai ales textele mari ale filosofiei,
că merită să faci sacrificii pentru a-ți cum-
păra cărți și să meditezi la ele întreaga viață,
că merită să participi activ la o cultură în
care viața se depășește pe sine, că merită să
îți desăvârșești competențele pentru a tra-
duce în limba română textele formatoare
ale filosofiei înainte să te pronunți asupra
lor. Pentru a preciza orientarea unui gest:
faptul că lucrez, împreună cu o admirabilă
echipă, la prima versiune românească a
Summei theolcgice nu este un gest de simplă
erudiție, ci este un gest fundamental public,
de persuasiune a comunității mele asupra a
ceea ce cred că merită frecventat.
    Din aceste motive, felicitările mele pen-
tru tinerii noștri absolvenți au coloratura
caldă și fraternă a unui elogiu al teoriei, pe
care trebuie, astăzi mai mult decât altădată,
să o ocrotim ca pe sursa fundamentală de
sens a culturii noastre.
■
     lecție festivă de închidere
     a anului universitar 2011 -2012,
     la Filosofie, la Universitatea din Cluj.


Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 27

arhiva A
j\ lOAN MlCLEA

S-A TOT vorbit în ultimul timp de „lite-
ratura de sertar“, constând din acel tip
de creație care n-a putut fi dat la lumină
în anii comunismului. Au ieșit astfel la
iveală numeroase memorii, corespondență,
proză, poezie (carcerală sau religioasă), o
mulțime de texte care n-aveau nicio șansă
de apariție în timpul regimului totalitar
din România. Sporadic, au apărut și unele
scrieri filosofice și uneori s-a vorbit chiar
de filosofi total ignorați, precum Alexan-
dru Dragomir, de exemplu, repus în cir-
culație de Gabriel Liiceanu. O mare ne-
dreptate i s-a făcut cu acest prilej lui loan
Miclea (1902-1982), profesor de filosofic
la Blaj până în 1948, când, interzicându-
se la noi cultul greco-catolic, el a fost total
uitat, deși a lăsat în urmă o operă bogată
și variată, care îl recomandă nu numai ca
filosof, ci și ca eseist, romancier, comen-
tator literar, diarist, gânditor creștin. Câ-
teva scrieri răzlețe, din mulțimea de manu-
scrise care au rămas de pe urma lui și care
nu i-au fost confiscate (o listă de scrieri
confiscate păstrate în arhiva familiei vor-
bește de circa opt, iar cele arse totalizează
peste trei mii de pagini), după cum numă-
rul de percheziții din partea organelor de
Securitate se ridică la peste douăzeci (a
douăzeci și șasea vizită este relatată de el
într-una dintre paginile de manuscris ajun-
se la noi până azi). înainte de a fi fost tri-
mis la închisoare de către regimul comu-
nist pentru unica vină de a fi fost greco-
catolic, loan Miclea a publicat un număr
impresionant de articole cu caracter cul-
tural, filosofic și religios, în reviste precum
Cultura creștină. Unirea (Blaj), Pagini lite-
rare (Turda), Convorbiri literare (Bucu-

rești), totalizând 152 de studii și articole
cu caracter filosofic, teologic, pedagogic,
cultural sau de critică și istorie literară.
    Și sub raport editorial, activitatea sa
merită a fi luată în seamă, căci a publicat
până în 1948 zece titluri, și anume:
Jacqucs Maritain - omul, filosoful și creștinul
(1939), Principii de pedagogic creștină
(1941), Tangențe românești la filozofia
creștină (1942), Oare așa s-agândit Hristos
(1943), Filosofiileșifilosofia creștină (1943),
Realismul în filosofia românească (1944),
Ecouri din veșnicie: Reflecții (1944), Ecouri
din veșnicie: Meditații (1945), Apologetica
religiei creștine (1946), Elemente de politică
creștină (1947).
    în ultimii ani i s-au mai publicat câte-
va lucrări, între care se cer neapărat men-
ționate următoarele: Teoria originalității in
filozofie (1996), Existența istorică a lui Isus
Hristos (1999), Geniul cocoțatului (2005).
Totodată trebuie restabilite locul și impor-
tanța lui în filosofia românească interbe-
lică, unde, alături, de Nichifor Crainic și
Dumitru Stăniloae, care reprezintă ver-
santul ortodox al filosofici noastre, loan
Miclea reprezintă punctul cel mai înalt
atins de gândirea filosofică românească
aflată sub influența religiei catolice. Punc-
tul central al gândirii sale filosofice îl mar-
chează legăturile sale speciale cu filosofia
religioasă a lui Jacques Maritain și Etienne
Gilson, ale căror teze le-a dezvoltat și în-
cetățenit pe teren românesc, în pagini de
aleasă subtilitate speculativă, întreaga lui
gândire fiind pusă în legătură directă cu
gândirea religioasă creștină a catolicismu-
lui. De pe aceste poziții, el a criticat aspru
emergența doctrinelor materialiste în viața

românească de după 1944, reacționând
prompt la derapajele exercitate de presiu-
nea comunismului sovietic. Multe dintre
paginile scrise de el în perioada anilor
1948-1952 se referă direct la abuzurile
noii „democrații populare“ din țară, la fal-
sitatea tezelor marxist-leniniste, la falsifi-
carea noțiunilor de adevăr și dreptate,
înfruntând prigoana și amenințarea cu
temnițele comuniste, el și-a ridicat glasul
în apărarea drepturilor istorice legitime ale
religiei sale, adresând numeroase memorii
autorităților din țară și din afară (Vatica-
nului) pentru repunerea în drepturi a
Bisericii Greco-Catolice martire și reveni-
rea la normalitate.
    Din multele sale lucrări rămase în ma-
nuscris și care își așteaptă încă un editor
devotat, atragem atenția asupra celei inti-
tulate Gânduri in comprimate (Reflecții, afo-
risme, paradoxuri), Blaj, 1967, din care am
selectat pentru numărul de față mai multe
pagini, din care reiese atitudinea sa com-
bativă la adresa unor sloganuri ale gândi-
rii marxiste și, în general, ale tezelor ofi-
ciale promovate de conducătorii comuniști
ai țării, care se abăteau în mod flagrant de
la normele unei gândiri raționale, falsi-
ficând în mod grosolan realitatea. Repro-
ducem mai jos câteva dintre aceste gânduri
ale filosofului blăjean, spre a se vedea că
nu toată intelectualitatea românească trăi-
toare în acel timp a și capitulat în fața
ofensivei fără precedent a campaniilor
politice ale regimului comunist.
■
Mircea Popa

între exploatatorii
vechi și cei noi

Exploatarea capitalistă era înapoiată,
timidă, parțială, neorganizată; în schimb
noua exploatare este avansată, curajoasă,
radicală și „științifică“. Capitaliștii au exploa-
tat munca, energiile fizice ale muncitorului
și nici nu le-a trecut prin minte că ar mai pu-
tea să exploateze ceva. Abia cu comunismul
s-a ajuns la o exploatare sistematică și inte-
grală, totală. Comunismul nu s-a mărginit
doar la exploatarea muncii și a energiilor
fizice, ci s-a extins la tot ce există în om:
rațiune, gândire, voință, sentimente, acțiu-
ne, aspirații, credință, suflet... și Dumnezeu;
aceasta este adevărata exploatare în care
omul este despuiat nu numai de ce are, ci și
de ceea ce este. Exploatarea totalitară, inte-
grală, iată un progres real și incontestabil.

* * *

   Nu va mai exista exploatare atunci când
va înceta atât capitalismul particular, cât și


cel comunist de stat, când bunurile vor ajun-
ge în mod real în mâinile mulțimii și nu în
ale așa-numiților „aleși“ ai poporului. Omul
nu trebuie să fie subjugat la niciun car, fie
capitalist, fie comunist. El a fost creat doar
liber, însuși Dumnezeu îi respectă libertatea.

***

   Ca să poți crede că vreunul din regimu-
rile care s-au perindat până acum în istorie
ar putea să fericească pe om, ți-ar trebui o
credință mai mare decât aceea pe care o pre-
tinde creștinismul pentru împărăția cerului.
Cu toate acestea, oamenii n-au încetat să
creadă în buna-credință a regimurilor.

***

   Omul este o ființă care nu poate trăi
fără iluzii, fără amăgiri, fie acelea oricât
de deșarte. Pe făuritorii acestor iluzii, pe
arhitecții paradisului pământesc îi adoră, li
se închină, deși bănuiesc că amăgirea veche
este îmbrăcată în forme noi.


***

   Omul se hrănește mai mult cu iluzii de-
cât cu pâine. Pâinea neagră, haina subțire,
locuința strâmtă și întunecoasă, cămara
goală sunt suportabile numai pentru că are
iluzia pâinii albe și a locuinței frumoase.
   Interziceți-i visul, iluzia, speranța, închi-
deți imposibilul și veți face din el o brută.

***

   Băgați de seamă însă să nu-i hrăniți din
cale afară nici iluziile, grijiți să nu-i apro-
piați prea tare împlinirea lor, altfel praf se
va alege din șandramaua voastră.


   Toate stăpânirile și-au întemeiat pute-
rea pe lingușirea patimilor și instinctelor
omenești. Bunăstarea, libertatea, dreptatea,
plăcerea, egalitatea, fericirea, toate au fost
folosite ca momeală în cârligul undiței poli-
tice. Toți câți au mușcat din momeală s-au
trezit săraci, robiți, asupriți și nedreptățiți.


28 • APOSTROF

***

   Aceasta, pentru că predicarea virtuții nu
te duce la tronul de piele de aur, ci la stâl-
pul infamiei și la Cruce.


încă ceva despre minciună

MINCIUNA este o plantă care crește și
se dezvoltă în orice mediu, însă tere-
nul ei de preferință este regimul de dicta-
tură, infailibil, atotputernic și atotștiutor,
singurul care poate acredita minciuna.
   Prestigiul de care se bucură astăzi poli-
tica este imens, total. Politica este totul: în-
ceputul, mijlocul și sfârșitul lumii. Politi-
ca este religie și religia politică; știința, arta,
filosofia, tehnica, toate sunt subordonate
acestei tiranii.
   Dacă minciuna aduce unele servicii
politicii, la rândul său și politica nu se lasă
mai prejos, știind că forța uneia este în
folosul celeilalte.
   Să vedeți: biata minciună veche, care
abia se țâra pe picioarele sale reumatice, cât
este de departe de fiica sa de azi! Minciuna
modernă este tipărită, eternizată, expusă în
ședințe solemne, în cluburi, în academii, în
școli, este științificată, filmată, dramatizată,
cântată, colorată, vizualizată, telefonată,
teleghidată, televizată, propagată cu vite-
za luminii, pe undele electromagnetice, în
toate colțurile lumii. Triumful ei este deja
asigurat. După cum asigurată este și moar-
tea adevărului.
***

   Intr-o lume în care minciuna este totală
și totalitară, adevărul, adică Dumnezeu, n-are
ce căuta. De aceea și este invitat să părăseas-
că terenul. însă fiindcă Dumnezeu nu poate
ieși în lume, nici lumea nu poate ieși de sub
cauzalitatea sa. Lupta rămâne deci deschisă.





Cărți primite la redacție

•  Emil Botta ... de la Dante
  la Eminescu, CD, Radio Ro-
  mânia, 2011.
    Prof. univ dr. Titus Vîjeu
prefațează antologia radio-
fonică a liricii mc.jjna înscrisă
pe CD prin eseul „Vocea

astrală¹¹, esențial pentru înțelegerea și mai corec-
ta situare a lui Emil Botta (15 septembrie 1911
- 24 iulie 1977) în galeria marilor artiști ai sce-
nei românești. Totodată, intimitatea protagonis-
tului care schimbă atâtea măști, rămânând însă,
mereu, el însuși, cu marea poezie, jucată pe scenă
ori recitată pentru plăcerea anturajului privat, este
pusă în lumina lunară a delicatelor alegeri ale
poetului pe seama actorului. Scrisă atât pentru
cunoscători, cât și pentru publicul mai tânăr, care
nu a avut șansa de a-1 prinde în viață pe marele
actor, prezentarea lui Titus Vîjeu se citește empa-
tic, cu emoție.
    Discul a fost pregătit în cadrul programu-
lui sistematic de „Valorificare a Patrimoniului
Radio România¹¹, de către redactorii Lavinia
Ivașcu și Maria-Elena Negoescu, realizator-coor-
donatorul Horia Pop, analistul media Gilda
Rădulescu și documentarista Laura Vezeteu,
Marilena Barabaș asigurând, în 2011, maste-
ringul.


• loan Miclea

Istoria


ISTORIA ESTE studiul succesiunii în timp
și spațiu a marilor evenimente, a căror
cauză este omul cu libertatea sa de voință
și aspirațiile sale spre mai bine.

***


    Istoria începe cu primele urme, eveni-
mente cunoscute sau cunoscibile. Preistoria
ar vrea să fie o istorie care premerge isto-
riei, o istorie înainte de istorie. Or, înain-
te de orice cunoștință, nu știm ce cunoș-
tință ar putea să fie. Din două una: ori
istoria este istorie și în acest caz preistoria
este un basm pe care-1 făuresc măsluitorii


    In cuprinsul discului, celebrul actor și poet
recită cântul al V-lea din „Infernul¹¹ lui Dante
Alighieri, în traducerea lui George Murnu (înre-
gistrat în 1971), un fragment din „Hamlet¹¹ de
William Shakespeare, tradus de Vladimir Strei-
nu, „Craiul ielelor¹¹ de J. W von Goethe (recitat
în 1967), „La belle dame sans merci¹¹ de John
Keats, tălmăcită de G. Murnu (1968), „Decla-
rație¹¹ de Heinrich Heine (1967), „Cugetările
sărmanului Dionis¹¹ de Mihai Eminescu (1969),
„Ciobănașul¹¹ din antologia Flori alese de Ovid
Densusianu și un fragment din ,Miorița¹¹ (ambe-
le înregistrate în 1971). Selecția îl surprinde pe
Emil Botta la apogeul carierei sale interpretati-
ve, între 1967 și 1971, perioadă care, în istoria
României, a coincis și cu așa-numita relaxare
ideologică de după dictatura lui Gh. Gheorghiu-
Dej și dinainte de dictatura lui Nicolae Ceau-
șescu. Pe ultima, Botta nu avea să o mai trăiască,
săvârșindu-se din viață în 1977.
    Rostită romantic, cu tremur în glas și vi-
brant, marea poezie traversată de vocea actoru-
lui și selectată cu sensibilitatea empatică a poe-
tului devine o aventură a cunoașterii și o
vibrantă experiență pentru orice ascultător care
îndrăgește performanța în artă. (Amalia Lumei)




istoriei, pentru anumite scopuri tainice, ori
istoria nu este istorie, adică nu începe cu
cele mai vechi lucruri cunoscute, iar dacă
începe ea nu spune tot ce știe, ci lasă loc
liber și fanteziei preistorice. O preistorie ar
fi o istorie a lucrurilor pe care nu le cunoaș-
te istoria, adică istoria ignoranței istorice.



    Omul preistoric este oare omul istoriei,
adică omul care apare în zarea istoriei, cel
mai vechi tip de om? Omul de dinaintea
istoriei, ce ar vrea să fie un om pe care nu-1
cunoaște istoria, fiindcă este de dinaintea
omului pe care-1 cunoaște istoria: un om
care a existat înainte de a fi existat. Cam așa
se prezintă preistoria în fața unei logici
aproximative.
    Are cineva nevoie de această întruchi-
pare fantezistă, anti-istorică? Dar profund
„științifică¹¹.



    Dacă omul preistoric ar putea fi cunos-
cut, istoria l-ar cunoaște, dar fiindcă nu este
nici măcar cunoscibil, deși nu-1 cunoaște
istoria, îl cunoaște foarte bine preistoria,
care cunoaște tot ce nu cunoaște decât
închipuirea unor „savanți¹¹ ai închipuirii.
Acești savanți știu despre omul preistoric
mai multe decât se știe astăzi despre omul
istoric.



    Dacă omul preistoric descinde din omul
istoric sau invers, atunci el nu poate fi creat
de Dumnezeu, ci de către fantezia preisto-
ricului istoric sau de către istoricul preis-
toriei.
    Totuși, preistoria este o știință foarte
înaltă și foarte respectabilă, fiindcă este
știința acelor lucruri pe care nu le știe isto-
ria. Știința lucrurilor neștiute și cu nepu-
tință de știut.

***

    N-ați văzut niciodată pe omul preisto-
ric? O anumită „știință¹¹ poate să arate por-
tretele lui în mărime naturală, portrete și
chiar fotografii. Faceți o vizită, dacă vreți
să vedeți pe omul care a existat înaintea
omului, la orice muzeu de științe natura-
le, și-l veți vedea în carne și oase.



    Istoriei i se cere să spună lucruri care nu
s-au întâmplat și să tacă chitic despre lucru-
rile care s-au întâmplat și pe care le cu-
noaște. Ea n-are voie să spună nimic despre
lucrurile contrare concepției preconcepute
a istoricului. Ea trebuie să fie cu „minte¹¹,
să arate nu după cum s-au întâmplat lucru-
rile, ci după cum ar trebui să se întâmple.

***

    Istoria nu se scrie de la cap spre coadă,
ci din contră, de la coadă spre cap. E destul
ca fabricanții istoriei să aibe în puterea lor
coada, adică prezentul, trunchiul și capul
nu-i greu să fie făurit.

(Continuare în nr. viitor)

Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 29

    Revista Apostrof se poate cumpăra
    în următoarele puncte de difuzare:


Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• GALAȚI, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• ORADEA, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mund Mercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •      12 euro sau 1 5 USD pentru 3 luni,
    •      24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •      48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
   RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu


    Cuprins

• CAFE APOSTROF & REVISTA REVISTELOR                        Deșertul Sonora                           Ruxandra Cesereanu   21
                                                         2  Subversiunile acvaticului                 Iulian Boldea        21
                                                            Focul care mistuie...                     Elisabeta Pop        22
• Conversații cu...                                                                                   Cristina Onnfrp      24
Ileana Mălăncioiu                      Xavier Montoliu   3  Focul de dimineață                        Olimpiu Nușfelean    24
• Cronica literară                                          Cvartetul elementelor                     Despina Drăgulinescu 25
Mihaela Ursa șiu capriciile ei erudite Irina Petraș      6  • Poeme                                                          
• ClBNEPHILIA                                                                                         Sonia Elvireanu      14
Patru filme filosofice de la tiff 2012 Ștefan Bolea      7  • Dosar: Apa                                                     
• Puncte de reper                                           Apa Clujului                              Lukâcs Jozsef        15
Mircea Petean: Palimpsest aniversar    Ovidiu Pecican    8  • Eseu                                                           
• Biblioteci În aer liber                                   Despre viață                              Alexander Baumgarten 26
Haiku                                  Mircea Petean     9  • Avangarda rusă                                                 
• Ancheta Apostrof: Elementele                              In fine, după război se deschid barurile;                        
                                                            Jazz-band ii                              Valentin Parnah      27
Răutul, huma și lăstunii               Leo Butnaru       10 (traducere și antologie de Leo Butnaru)                          
Reverie                                Vasile Dan        11 • Arhiva 'A'                                                     
Despre pietre și alte ape curgătoare   Irina Petraș      12 loan Miclea                               Mircea Popa          28
Destin                                 Minerva Chira     13                                                                  
Viață/moarte vs. pământ/aer            Gheorghe Schwartz 19                                                                  
un aer timid                           Maria Pal         20                                                                  

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mihail Sebastian. Dilemele identității
  ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei

Colecția „Filosofic modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.       10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.      15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
• Sf. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"

• Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.              20 lei
• Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                 20 lei
• Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
• Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                 20 lei
• Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
• Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
• Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                   7 lei

• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei

Colecția „Filosofic românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                               10 lei
• N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.   8 lei
• D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                              5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                             8,75 lei
Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   15 lei
• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                             1 5 lei
• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                               20 lei
• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei
• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                        4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                         4 lei

• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                            7,50 lei
• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat

  cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                   20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
  de Marta Petreu, 2005, 188 p.                20 lei
• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                  20 lei
• Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                                 20 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.               10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
• I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
  I. Negoi țescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei
• Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații
Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                10 lei
Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.       1 7,95 lei
• Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                               19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                               19,50 lei
• Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                      19,90 lei

                                            
                                   5        
REDACȚIA:                   aposTROf        
Marta Petreu                                
(redactor-șef)                              
Lukâcs Jozsef                               
Virgil Leon                                 
Amalia Lumei                                
Irina Petraș                                
Tehnoredactare:                             
Fogarasi Edith                              
Vignetele revistei reprezintă                
variațiuni grafice de Mihai Barbu            
după desene de Franz Kafka.                  
Ana Pop                                     
(contabilitate)                             
EDITORI:                                    
□ Uniunea Scriitorilor                      
din România                                 
□ Fundația Culturală Apostrof               
Revista apare cu sprijinul:                  
□    Fondului Cultural Național              
□    Consiliului Local și al Primăriei       
Cluj-Napoca                                  
ADRESA REDACȚIEI:                            
Cluj-Napoca                                  
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                  
cod 400079                                   
Tel., fax: 0264/432.444                      
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro         
Pentru corespondență:                       
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,            
Cluj-Napoca, 400750                         
• Revista apostrof figurează                
în Lista-catalog a publicațiilor            
interne, editată de rodipet sa,             
la poziția 4251.                            
Manuscrisele primite la redacție            
nu se înapoiază.                            
issn 1220-3122                              
Revista este înregistrată la osim           
cu nr. 45630/22.05.1996.                    
Revista apostrof este membră a       -      
Asociației Revistelor, Imprimeri            
lor și Editurilor Literare (ariel),         
asociație cu statut juridic, recu-          
noscută de Ministerul Culturii              
și Patrimoniului Național.                  
Tiparul:                                    
Centrul de Presă Reformat                   

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXIII, nr. 7 (266), 2012 • 31