
APOSTROF

             pista
             "istclor


România
literară

UN BOGAT grupaj despre Cara-
giale, prefațat de Nicolae Ma-
nolescu, în România literară nu-
mărul 18 (4 mai a.c.). Revista a
făcut o anchetă despre „Cum îl



citim pe Caragiale, astăzi?“, la care au răspuns Radu Aldulescu,
Adrian Alui Gheorghe, Iulian Boldea, Emil Brumaru, Paul Cernat,
Gabriel Chifu, Luminița Corneanu, Gabriel Coșoveanu, Nichita
Danilov, Mircea A. Diaconu, Gabriel Dimisianu, Horia Gârbea,
Gabriela Gheorghișor, Marius Miheț, Angelo Mitchievici, Viorel
Mureșan, Nicolae Oprea, Ioana Pârvulescu, Irina Petraș, Marta
Petreu, Nicolae Prelipceanu, Adrian G. Romila, Gheorghe Schwartz,
Vasile Spiridon, Liviu loan Stoiciu, Eugen Uricariu, Simona
Vasilache, Varujan Vosganian, Răzvan Voncu. Pe lîngă anchetă, texte
ample de Mihai Zamfir, Livius Ciocârlie, Cosmin Ciotloș, Gelu
Negrea, Ion Buzași. Manolescu, în editorialul întregului grupaj dedi-
cat lui Caragiale, observă că nu avem încă o bună biografie a lui
Caragiale, aceea canonică, a lui Cioculescu, fiind, în momentul de
față, depășită de cantitatea de informații ieșite între timp la iveală.
Mi-a plăcut observația lui Livius Ciocârlie, cum că, în ceea ce privește
compoziția textelor, avem în Caragiale „cel mai muzical scriitor
român“. Altfel, părerile se ciocnesc, deoarece fiecare are un Caragiale
al lui, citit sau recitit mai demultișor sau mai de curînd. (E. F.)



în anul Caragiale, scriitorul a devenit,
slavă Domnului, și timbru!


A RUMÂN ISCHES KULTURINSTITUT BERLIN


    Comunicat al usr

CONSILIUL UNIUNII Scriitorilor din România s-a întrunit în ziua
de 7 mai, la convocarea președintelui Uniunii. Ședința a avut
rolul de a hotărî cîteva măsuri necesare pentru funcționarea ope-
rativă a organizației. Consiliul a aprobat în unanimitate măsuri-
le propuse.




    Colocviul de proză
    al Uniunii Scriitorilor


DUPĂ turnirul de poezie de anul trecut, Gabriel Chifu a avut
ideea de a organiza, la Călimănești și Alba lulia, între 4 și
6 mai a.c., un colocviu despre romanul românesc contempo-
ran. întrebarea, anunțată cu luni de zile înainte, a fost: Cum se
scrie un roman. La acest colocviu care are deja o anumită tradiție
au participat președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Mano-
lescu, Radu Aldulescu, George Bălăiță, Nicolae Breban, Gabriel
Chifu, Petru Cimpoeșu, un cristian, Nichita Danilov, Horia
Gârbea, Radu Pavel Gheo, Radu Mareș, Marta Petreu, Dumitru
Radu Popescu, Dan Stanca, Cristian Teodorescu, Alexandru
Vlad, Varujan Vosganian. Erau prezenți scriitori importanți ai
culturii românești, și anume Irina Horea, Gabriel Dimisianu,
Irina Petraș, Gabriela Gheorghișor, Aurel Pantea (ca gazdă), Alex
Goldiș, Cosmin Ciotloș, Virgil Podoabă, Petre Tănăsoaică,
Dumitru Hurubă, Radu Igna, Cornel Nistea. Unii scriitori au
fost prezenți numai la Călimănești, alții, numai la Alba lulia, iar
cei mai mulți participanți, în frunte cu Nicolae Manolescu și con-
ducerea Uniunii, au făcut întreg circuitul.
    Au fost prezentate comunicări pe tema dată, iar după dez-
baterea asupra lor, a urmat o lectură de poezie. Așa că Gabriel
Chifu a citit, bine și ritmat, cum se cuvine poeziei contempo-
rane, poeme din volumul său întâmplări din ținutul misterios
(recent premiat de ARIEL), iar Nicolae Manolescu, „datorcc,
conform protocolului, să prezinte poezia lui Chifu, a făcut un
strălucit curs despre poezia extrem-contemporană românească și
despre metamorfozele ci. La sfîrșit, un juriu format din Nicolae
Manolescu, Irina Petraș, Gabriel Dimisianu, Alex Goldiș și Aurel
Pantea a acordat premii.
    Au fost acordate următoarele premii: Premiul pentru întrea-
ga operă, lui D. R. Popescu; Premiul pentru debut în roman, lui
un cristian, pentru Morții mă-tii\ Premiul pentru exegeza roma-
nului, Gabrielei Gheorghișor, pentru volumul Mircea Horia Si-
mionescu, dezvrăjirea și fetișizarea literaturii-, premiul pentru cea
mai bună intervenție în colocviu, Martei Petreu.
    Să observăm că la eveniment au fost de față oficialitățile
județului. La fel, că nu demult, Alba lulia a găzduit colocviul
tinerilor scriitori. Practic, Alba încearcă să își creeze statutul de
oraș cultural, și asta facînd importante investiții financiare. Cred
că oficialitățile din Alba funcționează inteligent, căci, orice s-ar
zice, cultura dă dimensiunea valorică a unei comunități. Iar scrii-
torii sînt partea cea mai vizibilă și cu miza pe termenul cel mai
lung dintr-o cultură națională. (M. R)




marta
petreu

O zi dm viaja mea
iară durere

  Marta Petreu,
  O zi din viața mea fără durere,
  ed. a 2-a, revăzută
  și adăugită,
  lași: Editura Polirom, 2012.

  O colecție de eseuri, unele inedite,
  în care Marta Petreu reia teme ce
  au preocupat-o dintotdeauna, dar
  abordează și subiecte mai puțin
  prezente în alte scrieri ale sale.
  Pe un ton detașat și adesea amuzat,
  Marta Petreu ne vorbește despre natura
  timpului și despre utopia recunoașterii la
  Hegel, interpretează operele lui Eliade,
  Preda și Budai-Deleanu, dar și destinul
  lui Elias Canetti sau face paralele sur-
  prinzătoare, ca aceea între concepțiile
  marxismului și ideile Martei din Noul
  Testament. Amintiri din copilărie sau
  experiențe de adult ale autoarei com-
  pletează acest volum, conferindu-i pe
  alocuri accente de confesiune.

2 • APOSTROF

        Editorial



            cncs contra culturii
            românești



Marta Petreu

Am citit una după alta două cărți,
amîndouă apărute la Cartea
Românească, editură de care sînt
legată afectiv, deoarece aici am debu-
tat și eu: cartea Sandei Cordoș, Lumi
din cuvin te: Reprezentări fi identități în
literatura română postbelică, și cartea
Mihaelei Ursa, Erotikon: Tratat de:pre
ficțiunea amoroasă. Mi-au plăcut
amîndouă, în mod diferit. Impăr-
tășindu-mi bucuria de-a avea în cultu-
ra română - și în Cluj - încă două
cărți bune, scrise de două autoare din
Cluj, am auzit următorul comentariu:
„Din păcate, Cartea Românească nu
este recunoscută CNCS“. Din păcate
deci, această splendidă editură, căreia
cultura română îi datorează atît de
mult, nu este recunoscută de către
sistemul universitar românesc. Cele
două excelente autoare nu vor putea
deci să raporteze la Universitatea
„Babeș-Bolyai“ că ar fi făcut o muncă
științifică în ultimii ani și este ca și
cum nu ar fi făcut nimic.
   Situația asta nu e nouă, dimpotri-
vă. Dar faptul că e veche nu înseamnă
că este și normală. Nu mi se pare nor-
mal ca CNCS-ul să nu țină cont de
realitatea culturii românești. Nu mi se
pare normal ca structurile de condu-
cere ale învățămîntului superior din
România să nu țină cont de realitatea
culturii naționale. între timp am aflat
că Editura Cartea Românească ar fi
prezentat la CNCS un dosar incom-
plet. Am făcut și noi \ a Apostnfi pînă
în urmă cu cîțiva ani, dosare de acre-
ditare, și pentru editură, și pentru re-
vistă. Așa că știu despre ce este vorba.
Și, știind ce ușor poate fi respins un
asemenea dosar, nu sînt deloc impre-
sionată de faptul că acela al Cărții Ro-
mânești nu ar fi fost bine făcut. Dim-
potrivă, socotesc că nu sînt bine
concepute criteriile de la CNCS. Rea-
litatea de teren, ca să zic așa, a culturii
românești de astăzi cuprinde autori,
reviste și edituri de prestigiu. Pres-
tigiu în interiorul culturii noastre.
Acest ansamblu de autori, edituri și
reviste construiește și reconstruiește
an de an o bună parte a culturii na-
ționale umaniste.

   Un autor (și mulți dintre autorii
români sînt universitari) scrie o carte,
în multe cazuri, și-o publică pe banii
lui, la o editură acreditată de CNCS,
editură care scoate un tiraj minuscul și
difuzează cartea strict punctual. în
cazurile fericite, găsește o editură care
nu-i cere bani pentru publicare: să
zicem, Cartea Românească, cu un pre-
stigiu vechi și consolidat, cu bună
difuzare și bună vizibilitate. Ar trebui
oare să renunțe la acest avantaj numai
pentru a se încadra în criteriile CNCS?
Eu cred că nu, ci că, dimpotrivă,
CNCS ar trebui să recunoască toate
editurile care au publicat chiar și numai
o singură carte serioasă pe an. Actualele
criterii ale CNCSIS-ului obligă univer-
sitățile la o flagrantă inadecvare față de
realitatea culturii românești de astăzi.
   Cred că această instituție, CNCS -
și, pe urmele lui, universitățile -, a
greșit serios cînd a introdus un criteriu
insuficient de flexibil de evaluare pen-
tru domeniile umaniste - litere, isto-
rie, filosofie, antropologie etc. -, și
asta mai ales cînd aceste domenii pri-
vesc studiile asupra culturii românești
sau studiile menite să sincronizeze
mediul cultural românesc cu ceea ce se
întîmplă „afară“. Nu mi se pare deloc
normal că specialiștii în discipline
umaniste, și anume în acele discipline
umaniste care studiază cultura națio-
nală, sînt supuși acelorași criterii pre-
cum chimiștii, fizicienii sau matemati-
cienii și că se așteaptă de la ei prezența
în reviste (o, da, altă găselniță: cotate
ISI) din străinătate și în editurile din
străinătate. Lucrăm numai pentru
afară? mă întreb, uluită. Lucrăm
numai pentru competiția dintre uni-
versitățile lumii, încercînd să prindem
un loc cît mai bun? Lucrăm numai
pentru un circuit universitar închis? -
căci revistele de tip universitar nu
ajung niciodată la publicul larg,
rămînînd, cu tirajele lor și cu incapaci-
tatea lor de a fi difuzate către publicul
mai larg, strict în interiorul Castaliei
universitare. Sau lucrăm, măcar noi,
aceștia care scriem/traducem în limba
română, studiem istoria acestor locuri
și cultura română, în primul și în pri-

mul rînd pentru noi, adică pentru țara
asta și pentru populația ei? Eu cre-
deam că lucrăm pentru noi, adică pen-
tru țara asta și pentru populația ei,
creînd inclusiv conștiința de sine cri-
tică a culturii românești. Și că, indife-
rent unde este publicat un text bun, el
rămîne bun și trebuie recunoscut,
împreună cu editura sau revista care
l-a publicat, și de către CNCS, și de
către universitățile care, prin lege, se
supun criteriilor - inadecvate - impu-
se de această instanță.
   Ce spun eu știe toată lumea. Nu
scriu nimic nou. Nu am scris tot ce
gîndesc și nu am prins într-o explicație
coerentă tot ce ar trebui prins cu privi-
re la actuala situație, de conflict de
interese, dintre sistemul universitar din
România și cultura națională. Contrar
modei de astăzi, care depreciază sis-
temul universitar românesc (și pe acela
medical) și care i-a transformat pe uni-
versitarii români (și pe medici) în cal
de bătaie inclusiv la buletinele de știri
de seară, eu cred că există multe uni-
versități (și multe instituții medicale,
completez, dacă tot le-am amestecat în
discuție) puternice și bune. Și mai cred
că, așa cum medicii din România tra-
tează zilnic pacienți români, ținîndu-i
în viață și în activitate, și universitățile
din România formează absolvenți pen-
tru populația țării, în primul rînd.
Veriga neadecvată din sistem mi se
pare a fi CNCS-ul, cu criteriile lui
greoaie și nepotrivite, prin care împin-
ge universitățile în situația stranie de a
acționa contra culturii naționale, prin
care-i împinge pe universitari - mai
ales pe aceia care se ocupă de cultura
românească sau pe aceia care scriu în
română, deci pentru mediul românesc,
despre teme universale - într-un pat
procustian, într-un coșmar format din
punctaje ISI, edituri acreditate, reviste
acreditate și așa mai departe. Cred că
această instituție trebuie să își regîn-
dească urgent criteriile, să țină cont de
realitatea culturii naționale și de faptul
că sistemul de învățămînt, în întregul
lui și cu toate etajele lui, are niște dato-
rii în primul rînd față de România.

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 3

        PUNCTE DE REPER


PE LA mijlocul anilor ’70, după ce deve-
nise de-acum o personalitate literară
unanim recunoscută (în ianuarie 1970 fuse-
se ales membru al Academiei Franceze),
Eugene lonesco traversează o perioadă,
relativ îndelungată, mai puțin productivă
(„mi-e din ce în ce mai greu să scriu“, măr-
turisește el într-un articol din 1978, în
NRF), caracterizată printr-o profundă depre-
sie („eu trec, probabil, prin ceea ce se nu-
mește o criză de deprimare“, nota într-un
alt articol, din același an, în aceeași NRF),
când este mistuit de mari îndoieli asupra
propriei creații („Am impresia că în viața
mea n-am făcut nimic util, valoros, am
impresia că n-am reușit să spun nimic“ -
Câteva motive de disperare, aprilie 1978,
NRF, sau: „Tot ce am făcut, o operă sau o
tentativă de operă inutilă. N-a folosit la ni-
mic“ - O lună mai târziu, august 1978,
NRF), asupra existenței înseși („Nu știu cine
sunt. Nu știu ce fac aici. Nu știu nici de
unde vin, nici încotro mă duc“ - Sub sem-
nul întrebării: omul, o convorbire cu Pierre-
Andre Boutang și Philippe Sollers, Tel
Quel, februarie 1978), acuzând, înainte de
toate, o teribilă spaimă de a-și presimți
apropiat sfârșitul („mă tem de moarte“;
„Totul este, în fond, frica de moarte“ -
Miriam șt alții). E, în fond, o criză mistică:


    Mi-e mai ușor să cred că Dumnezeu există
   decât să cred că nu există [...] Creatorul, care
   ne-a dat o înțelegere mai mult decât limitată,
   cere pentru moment, adică pentru toată
   durata lumii, să avem încredere și să aș-
   teptăm [...] poate nu ne aflăm aici fără mo-
   tiv, poate că suntem o experiență unică? [...]
   Poate că suntem o miză. In acest caz, dacă
   nu avem un destin mundan, istoric, avem un
   destin metafizic. Acesta ar fi mult mai glo-
   rios. In acest caz, să acceptăm cu demnita-
   te să existăm. Job et Pexces du mal de Philițpe
   Nemo, in Le Quotidien de Paris, iunie 1978)

în tot acest răstimp - de la premiera în
1972 a piesei Macbett, la Theâtre Rive-
Gauche, până în 1979, când îi apare volu-
mul de publicistică Un homme en question -
călătorește, participând în 1972 la Congre-
sul Internațional de Teatru de la Helsinki,
după care ține discursul de deschidere a
Festivalului de la Salzburg; în 1973, la Ie-
rusalim, i se acordă Premiul literar al Bie-
nalei Internaționale de Teatru, apoi este
prezent la Londra la premiera filmului La
Vase-, în 1974 i se decernează titlul de doc-
tor honoris causa al Universității din War-
wick (Marea Britanie) și un an mai târziu
este distins cu același titlu la Universitatea
din Tel Aviv; în 1976 se află din nou la


Sub serhnut întrebării

•Constantin Cubleșan

Salzburg, unde ține discursul de deschide-
re la cel de al xv-lea Congres Mondial de
Teatru; în 1977 devine doctor honoris cau-
sa al Universității din Louvain (Belgia), iar
în 1978 este prezent la Cerisy-la-Salle, în
Normandia, unde are loc Decada de dra-
maturgie Eugene lonesco. Sunt activități
care îl solicită, dar care îl țin departe de ma-
sa de scris... teatru. Se consacră însă publi-
cisticii, semnând, cu anume constanță, în
paginile diverselor reviste franceze, artico-
le politice (polemice), eseuri pe teme cul-
turale, reflecții pe marginea unor cărți citi-
te, fragmente ce par a fi desprinse dintr-un
jurnal personal, un fel de memorialistică
privind propria biografie etc., pe care le
reunește în volumele Antidotes (1977) și
Un homme en question (1979)’, după ce în
1974 tipărise la Editura Gallimard Jeux de
massacre, a cărei premieră avusese loc în
septembrie 1970, la Theâtre Montparnasse,
și Exercices de conversation et de diction fran-

• Eugen lonescu, autoportret (colecția Saul Steinberg)
caises pour etudiants americains, la aceeași
editură, iar în 1975 piesa L 'Homme aux
valises, care se prezintă în premieră în de-
cembrie 1975 pe scena de la Theâtre de
1’Atelier, în regia lui Jacques Mauclair. Fără
îndoială era un scriitor activ, iar angoasa de
care suferea („Angoasa mea nu are nicio
explicație posibilă, nicio logică, pentru că
este dincolo de cuvânt. De îndată ce vor-
besc despre ea, deja nu mă mai aflu întru
totul în angoasă, ci în literatura angoase?¹
-Job et l’exces du mal) se datora unei pro-
funde neliniști pe care o resimțea încercând
să înțeleagă și să judece starea de fapt a lu-
mii prinse în strategiile politice ale marilor
puteri militare:

I. Eugene lonesco, Sub semnul întrebării (repre-
    zentând versiunea românească a volumului
    Un homme en question, Paris: Gallimard,
    1979), traducere din franceză de Natalia Cer-
    năuțeanu, București: Humanitas, 2011.


    Vedeți în jurul vostru ce fac oamenii înne-
   buniți de politică în întreaga lume: se masa-
   crează individual și colectiv, cu cuțitul, cu
   ciocanul, cu cizma, cu pistolul, cu mitralie-
   ra, cu bombe de forță explozivă mică, mare
   sau enormă [...] Trei sferturi din omenire e
   condusă de nebuni. Jos politicienii, in L Ex-
   press, ianuarie 1978)

E aceasta tonalitatea în care abordează, în
perspectiva influenței sovietice aca-
paratoare în Occident, la ora aceea, denun-
țând neîncetat atrocitățile produse de sis-
tem și mai ales oprimarea la care sunt
supuși creatorii, scriitorii cărora li se refuză
dreptul la exprimare liberă:

    A existat un scurt moment de dezgheț cu
   Hrușciov. Dar spiritul lui Jdanov și neosta-
   linismul recâștigă teren: La Nouvelle Afection
   (1965) de Alexandr Bek nu poate fi publi-
   cată decât în străinătate. Grossman este prost
   văzut, moare în 1964. Apartamentul său este
   imediat percheziționat de poliție. Din feri-
   cire, cel mai bun manuscris al său scapă per-
   cheziției. Scriitorii contestatari ca Andrei
   Voznesenski și Evtușenko sunt obligați să se
   ralieze, să se supună.
        Mișcarea literară modernă Smog, al cărei
   teoretician, Bacev, și principali reprezentanți,
   Gubanov, Veliceanski, Aleinikov, Lion, sunt
   susținuți de prozatorul Tarsis, este interzisă
   în 1966, și principalii ei conducători sunt
   arestați de poliție.
        Literaturnaia Gazeta îi reproșează lui
   Zoșcenko, care a scris Aventurile unei mai-
   muțe, că nu zugrăvește Rusia în culori idili-
   ce; Prarda îi reproșează că deformează „rea-
   litatea“, tocmai pentru că refuză să idealizeze
   idealul. La scurt timp, Ahmatova și Zoșcen-
   ko sunt excluși din Uniunea Scriitorilor.
   Platonov, exclus și el din Uniunea Scriito-
   rilor, moare ca măturător.


E indignat să observe că, în acest timp, gu-
vernele occidentale se ploconesc în fața gu-
vernului sovietic: „Occidentalii nu mai au
onoare, nici independență^ (Acuz). Ideea
susținută cu vehemență în numeroase arti-
cole este aceea că „nu poate exista viață cul-
turală fără libertate". Relația dintre politică
și cultură este abordată mereu în spirit po-
lemic, acuzator:

   Cultura noastră, pe care o numim umanistă,
   pare a nu fi decât un castel din cărți de joc
   [...] Punându-ne mizeria, suferințele în cărți,
   am sperat să le îndepărtăm de noi înșine, am
   crezut că le-am îndepărtat. Arta contempo-
   rană este în mare parte depozitul, muzeul
   disperărilor noastre [...] Zidurile edificiului
   culturii se năruie, paravanul pe care l-am pus
   între noi și noi înșine este luat de vânt. De-
   monii pe care-i credeam exorcizați se ridică
   dinlăuntru! nostru și ne sfâșie. Rănile noas-
   tre sunt deschise, suntem oameni jupuiri de
   vii [...] în cea mai mare parte a sa, cultura
   ne-a făcut doar conștienți de răul pe care
   l-am denunțat, pe care l-am conștientizat cu
   mai mare acuitate, dar ea ne-a aruncat în față
A


4 • APOSTROF

    In memoriam


Maya Belciu


Uniunea Scriitorilor din România și
Asociația Scriitorilor București anun-
ță cu mare tristețe încetarea din viață a pro-
zatoarei Maya Belciu. S-a născut în anul
1926 la Lugoj. A studiat dreptul la Cluj
și Institutul de Teatru din același oraș. A
jucat teatru la Cluj, Brăila și la Teatrul Na-
țional din Timișoara. A fost actriță și la
Teatrul Regional (dramă și estradă) din
București. După ce a renunțat la cariera
teatrală, a fost redactor al Editurii Meri-
diane. A scris poezie din copilărie, debu-
tînd la 14 ani, în 1940, la Timișoara. Re-
debutul are loc în 1964, în Luceafărul, cu
un fragment de roman. Debutează edito-
rial cu romanul Blana de focă (1966). Al-
te romane apărute sînt: A Xl-a poruncă
(1969), Dyonis sărmanul (1984), La cules
de vipere (1978). După 1989 a publicat
proză cu accente autobiografie: Vin ameri-

canii... destin amânat (1998), întâmplare cu
Zâna Mirării (2002).
    Prin dispariția dintre noi a Mayei Bel-
ciu, proza românească suferă o dureroasă
pierdere.



Gabriel Țepelea

Oniunea Scriitorilor din România și
Asociația Scriitorilor București anunță
cu profundă durere încetarea din viață, în
12 aprilie a.c., a academicianului Gabriel
Țepelea, membru al Uniunii Scriitorilor
și membru de onoare al Academiei Româ-
ne. Gabriel Țepelea s-a născut în Borod,
Bihor, la 6 februarie 1916. A absolvit Fa-
cultatea de Litere și Filosofic (Secția filo-
logie romanică) a Universității din Cluj
în 1937. A devenit doctor în litere și filoso-
fic al Universității București în 1948. A ur-
mat de asemenea studii juridice la Faculta-

tea de Drept a Universității „Regele Ferdi-
nand“ din Cluj. A fost membru al Parti-
dului Național Țărănesc din 1933 și un
apropiat al lui luliu Maniu. Candidat pe
lista de deputați la alegerile din 1946, a
fost arestat și condamnat la șase ani de
închisoare. După ieșirea din închisoare, a
fost lector al Universității din Timișoara,
apoi conferențiar și profesor al Institutului
Pedagogic din Pitești, fiind și decan al aces-
tuia. După 1989 a fost membru al condu-
cerii PNȚCD și parlamentar între 1990 și
2000. A publicat lucrări de lingvistică, pre-
cum Ai^eșul, în lumina tcponimiei (1969,
în colaborare), Corelația limbă - literatură
(1971), LTrfluence du latin medieval sur
le roumain litteraire de Tramylvanie (1971,
în colaborare), Momente din evoluția lim-
bii române literare (1973).
    Prin dispariția lui Gabriel Țepelea, filo-
logia românească și cultura națională suferă
o grea pierdere.

    propria noastră nefericire, nefericirea noas-
    tră incurabilă, de vreme ce soluțiile și meto-
    dele terapeutice nu sunt date [...] Politizarea
    extremă la care asistăm decurge probabil din
    disperarea noastră. (Discurs de deschidere a
    Festivalului de la Salzbwg, 1972)

Recunoaștem aici adevărata angoasă a scrii-
torului, a dramaturgului care simte nevoia
de a ieși în arenă ca eseist pe teme politice.
E o calitate pe care vrea să i-o recunoască
lumea, și aceasta i-o și recunoaște (sovie-
ticii au protestat adesea la atacurile lui din
presa franceză, de asemenea oficialii români
au reacționat în repetate rânduri), de-
ranjându-1 faptul că prietenul său Mircea
Eliade, într-o carte recentă, scriind despre
dramaturg, omite să se refere și la publicis-
tul lonesco: „Mi-ar fi plăcut, totuși, să
vorbești, măcar o dată, despre articolele
mele politice, care sunt numeroase și con-
stituie o parte importantă a activității mele
[...] țin foarte mult la ele...“ (Scrisoare către
Af.). Eugene lonesco simte că e de datoria
lui să iasă în agora pentru a se implica în
dezbaterea unor chestiuni esențial-vitale
privind soarta artistului în lumea contem-
porană, a omului ca... umanitate, la drept
vorbind. Angoasa de care suferă își află cau-
zele tocmai în acest proces de conștienti-
zare a crizei morale/existențiale în care se
află omul ca ființă biologică, dar încă și mai
mult ca o conștiință a speciei, căutând nu
neapărat soluții de salvare, cât lămuriri (de
aici numeroasele sale întrebări) în privința
rațiunii... metafizice a universului. De aici
întrebarea: „De ce există mai degrabă ceva
decât nimic?“ și, mai ales, de ce răul se face
atât de evident în toate, ca forță dinamică
a acțiunilor dictatoriale în lume: „Dacă cre-
dem în diavol, credem în Rău cu R mare
și ne apărăm“. Iar în acest sens, „cultura îi
unește pe oameni, politica îi separă“. E una
dintre temele pe care insistă în dialogurile
cu Boutang-Sollers, în Tel Quel, 1978. Și
adaugă:

    Ce înseamnă această viață culturală? înseam-
    nă a da oamenilor posibilitatea să gândească
    fiecare de unul singur și să ofere colectivității
    rodul gândirii lor, pentru a permite indivi-


    dului să se dezvolte, să gândească. Or, noi
    suntem acum dominați de rațiuni de stat
    care permit totul: genocide, masacre, pune-
    rea la respect a intelectualilor. Adică moar-
    tea spirituală.

în acest sens, el refuză a fi un om politic,
dar se simte cu totul chemat a comenta po-
litica pe care o fac alții: „vreau să spun că
eu nu discut despre marxism, nu discut
despre socialism [...] Eu mă gândesc la ceea
ce se întâmplă în realitate. Eu povestesc
evenimente, fapte și trag o concluziei
Concluzia e pesimistă și îl aruncă, firește,
în abisul unei angoase existențiale profun-
de, în care, ca atitudine, se întâlnește cu
gândirea lui Cioran, numai că perspectiva
de abordare este oarecum inversă. în vreme
ce filosoful vorbește cu anume seninătate
despre zădărnicia vieții pe această planetă,
omul fiind o ființă escatokgică, dramatur-
gul se cutremură înspăimântat „în fața
calmului morții“, suferă și, în ciuda apa-
rențelor comice implicate în opera sa, dra-
matizează totul, admițând doar că trăim cu
toții o „enormă farsă“ existențială:

    în această lume, care e departe de a fi un
    refugiu, îmi caut eu refugiul. Această lume
    mi se pare copleșitoare, prea reală, grea și
    apăsătoare; mă încovoi sub această povară.
        Sau, dintr-odată, ea îmi apare ireală,
    „neadevărată“. Atunci mă găsesc în vid, nu
    știu unde sunt, mă cuprinde panica. Vreau
    să reintegrez această lume, știind bine că este
    pândită de moartea inevitabilă. (Job et l’exces
    du mal)

Suita eseurilor ce alcătuiesc volumul Un
homme en question - Sub semnul întrebării,
așezată sub imperiul depresiei, de care vor-
bește mereu și de care se lasă copleșit
Eugene lonesco, se dovedește a fi extrem
de importantă ca mărturisire de sine a scrii-
torului - asupra propriei vieți (revine ade-
sea asupra relației sale cu familia: cu tatăl,
cu mama, cu soția și fiica), ca și asupra pro-
priei creații. Explicațiile pe care le dă, refe-
ritoare la ceea ce a dorit să facă, să spună,
să proiecteze ca lumină în lume prin piese-
le sale, sunt de tot interesul și atestă cu pri-
sosință un sistem de gândire extrem de bi-
ne structurat în ceea ce privește susținerea

ideatică a edificiului său literar. Intră în po-
lemică directă cu acei regizori care falsi-
fică textul prin eliminări de pasaje ori ada-
osuri de imagini spectaculare. Vorbește
despre eficiența literaturii în actualitate și
despre șansa ei în societatea unui viitor al
omenirii pe care îl întrevede sumbru. Sunt
incitante comentariile privind visul (visele)
ca trăire într-o altă lume, paralelă („visez
mereu“), premonițională. E un subiect la
care îi place să revină (,,întrebându-mă nu
mai dorm noaptea“).
    Autentice documente de creație sunt re-
memorările privind elaborarea unora din-
tre operele sale controversate:

    Mi-ar fi plăcut din toată inima un teatru li-
   turgic, ceremonial, dar nu vedeam în el
   decât convenția, mai ales convenția bule-
   vardieră. De aceea, prima mea piesă, cea care
   se joacă acum la teatrul Huchette împreună
   cu Lecția, Cântăreața cheală, era o parodie
   a teatrului de bulevard [...] îmi propuneam
   să golesc cuvintele de conținut, să demisti-
   fic limbajul, adică să-l suprim.

Angajamentul confratern față de scriitorii
români protestatari față de regimul din țară
(Paul Goma, Ion Vianu) este agresiv și re-
vendicativ în aceeași măsură.
    îndeobște, eseurile și articolele lui
lonesco („pagini de note“) din această
carte - Sub semnul întrebării - sunt în totul
mărturisitoare. „Poate sună prea ambițios:
Aduc mărturii“, dar, decepționat, adaugă:
„nimeni nu ia în considerare mărturiile
mele. Scriu numai pentru a mă exprima“
(Câteva motive noi de disperare). O șansă de
a-și depăși starea depresivă e totuși scri-
sul: „Literatura e un joc. Și dacă continui
să joc - fiindcă, ce să vezi, joaca de-a lite-
ratura e o profesie -, particip la joc fără să
cred în el, este o iluzie în Iluzie“ (31 ai.gust
1978). Iar altădată: „E singurul lucru care
mă ține în viață [...] totul e pe marginea
abisului [...] Asta e depresia meau (Miriam
și alții).


Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 5

    Nicolae Prelipceanu
    și moartea la purtător

Irina Petraș

Moartea la purtător -
acesta e titlul cărții
la care tocmai lucrez. Mi
se pare potrivit și pentru
tristețea verticală a lui
Nicolae Prelipceanu din
toată poezia sa: „Moartea
și-a făcut cuibul în mine
/ puii ei învață să zboare /

în creierul meu⁴⁴. Și, poate, mai ales pentru
cea mai nouă dintre cărțile sale, La pierde-
rea speranței: Poezii (București: Casa de
Pariuri Literare, 2011, 62 de pagini): ^tris-
tețea e meseria mea - meseria mea-i tris-
tețea / nici majuscule nu mai am / din cau-
za asta / profesiunea mea-i tristețea⁴⁴; „iată
calea - nu vă faceți iluzii / nimeni nu supra-
viețuiește nimănui / corpuri delicte sunt
toate în jur / numai crima întârzie-n noi /
ca o rudă ca un prieten / ca adevărul / ca
viața“. Un exacerbat simț etic, plus o
cruntă disciplină a trecerii sunt de găsit în
scrisul său încă de la debut. Ștachetele
morale pe care le propune sieși și lumii
rămân mereu de neatins, de neatins, umoa-
rea de fundal fiind, desigur, sumbră. Insă,
„înclinat spre partea neagră a existenței⁴⁴,
nu-și pune în primejdie voluptatea restriș-
tei, apetența sa pentru neliniști și confrun-
tări menținându-i o stranie bună dispoziție,
care, paradoxal, accentuează gravitatea, nu
o diluează. înclinarea de vultur pleșuv a sta-
turii sale e secondată de înclinația împru-
mutată de la lumea ce pe nesimțite cade, re-
acția fiind una a alerteței permanente, dar
și a asumării lucidității de serviciu, ca în
la „epitafgeneral? - „și această enciclopedie
a nimicului se extinde enorm / ia forme
aberante fără sfârșit / încât îți vine să zici
că e însuși universul cel himeric / din dege-
tul lui mic / iată toate aceste contururi de
animale mici mijlocii și mari / blânde și
crude toate din aceeași matrice în fond /
vâslind prin aerul care nu are nimic altce-
va de făcut / decât să se dea la o parte / și să
se închidă la loc în urma lor și a mea / lumea
întreagă dispare îmi vine să le strig celor
care trec și nici nu știu / că sunt trecători⁴⁴,
în poeme, situarea e deopotrivă sfătoa-
să și nărăvașă, privirea înțeleaptă, severă și
inconfortabilă a dej a-bătrânului se însoțește
cu volubilitatea și cheful de joc, măcar cu
vorbele și împerecherile lor buclucașe, așa
încât senectutea decrepită nu încape în vers,
dar nici tinerețea iresponsabilă nu are cău-
tare. Ironic și ludic, poetul își probează sieși
cantitatea de viu pe care o (mai) poartă,
metaforal (deplasarea cu tâlc e aproape un
laitmotiv al operei sale; vezi, acum, mer-
sul poemelor - „plecarea poemului nu e
prevăzută nicăieri / nu există un mers al

poemelor / cum există un mers al trenuri-
lor / aici trebuie să te orientezi de unul sin-
gur sau să aștepți / până când ora-i propi-
ce / până când curenții pornesc și cuvintele
încep să se umfle / să tragă din toate pute-
rile lor invizibile / și abia când ești depar-
te îți dai seama că pământul nu se mai vede
/ poate doar la orizont o linie subțire / dar
aceasta poate fi de fapt un alt poem / doar
e marea lor cea pe care-o pornești / cel de
la catarg ar trebui să anunțe linia de la ori-
zont / dar cum să strige poem! poem! / sau
poem la apă! lăsați-1 să plece / el nu are ne-
voie de colac de salvare și nici măcar să-l
privești / când se duce / și cum și pămân-
tul poemelor e rotund / cine știe când ne vom
mai întâlni / cine știe⁴⁴), reușind să păstreze
un echilibru pe cât de tensionat, pe atât de
plin de sens între tristețile eului și cele ale
lumii, între comic și tragic, între viață și
moarte, în fond. Tristețea e un dat și o op-
țiune, ea e iremediabilă, ca la Topîrceanu, și
fără stare, nu are nimic de-a face cu „me-
lancolia / sau nostalgia / sau chiar moderațiu-
nea“, toate acestea, supuneri și renunțări.
   Resemnarea nu apare în cărțile lui
Nicolae Prelipceanu. Ea înseamnă o re-
semnare - punere de etichetă - a lucrurilor
confuze și obscure pentru clasarea lor defi-
nitivă, o descărcare de răspundere, așadar.
Niciunul dintre simptomele contrariante
ale existenței nu e lăsat în apatia unei dog-
me ori a unei amăgiri, întrebările se ră-
sucesc asupră-le de la început, cu o exas-
perare tonică pe care o transmit întreagă
cititorului. Credința însăși e un soi de re-
semnare, ea nu e opțiune, ci abandon. Ca
în Jocurile sunt făcute, scenariul lui Jean-
Paul Sartre, amintirea e forma iluzorie a
durării fgu-i ața? - dar înaintare e asta sau
înapoiere mă trezesc întrebându-mă în
zadar / căci tot eu ar trebui să-mi răspund
/ și atunci răspunsul nu are nicio valoare
[... ] și exact în acea clipă îmi apar înainte
figurile cunoscute din veacul / de mult
încheiat / sunt vii fac pași gesticulează nu
au murit nu au murit strig eu bucuros / dar
ei nu mă aud nu mă aud își continuă înde-
letnicirile de mai sus / de parcă eu nici n-aș
fi [... ] numai ei se mai exprimă numai ei
între ei / noi aici eu și cu mine țațo tăcem
/ o tăcere binemeritată după ce n-am spus
nimic / în ultimele două sute de ani / nu-i
așa?⁴⁴), iar eternitatea de după, o simplă altă
amăgitoare speranță: „judecata de acum'.
sufletul meu mărunțit pe un tocător perse-
verent [...] totul e numai aici acum și cio-
burile și bucățelele / chiar și sufletul tău
mărunțit nedureros / rămân aici perfect
ancorate unul una de altul de alta / fără po-
sibilitatea de a mai fi văzute vreodată / de-
cât dacă această clipă o să vină din nou / cu
noi toți cu sufletele noastre dar nu cred /
ziua de apoi e numai o judecată pripită /
o speranță a fiecărei bucățele mărunte / din
sufletele noastre uitate⁴⁴.
   Moartea (niciodată uitată nici în volu-
mele precedente: „aștepți / ca vântul / să

întoarcă singur / ultima foaie⁴⁴; „jos de tot
a și început întunericul / care e în ascen-
siune / ca orice tânăr de viitor!“) se insi-
nuează în cutele gândurilor, în interstițiile
spațiului scriptural. Fisurile sunt inventa-
riate cu o seninătate, aș zice, atroce: „zilnic
pe drumul spre moarte în fragmente“. Ia-
răși, nu de firești fiori crepusculari e vorba,
ci de moartea la purtător care îl apropie de
directețca cinică a tinerilor poeți.
    Cărțile succesive probează consecvența
cu sine a verticalității înclinate: „Sângerând
puțin... de tristețe, de ger și de altele⁴⁴, fidel
„jocului de cuvinte⁴⁴ ca seismograf sensibil
la semnalele indefinit ondulatorii ale exis-
tenței, Nicolae Prelipceanu încarcă formu-
lele ludice cu gravitatea legii morale. „în-
gropat în lume până la gât, trecător și
amar“, descoperă repetat că „vorbele / toate
/ nu sunt decât / semințe ale zădărniciei /
iar poezia / mașină de uitat / ceea ce oricum
nimeni / nu-și mai aduce aminte“. Ceea
ce definește atitudinea omului și poetului,
deopotrivă, e obstinata provocare aruncată
destinului cu speranța că va avea loc, dintr-o
clipă într-alta, o răsturnare miraculoasă.
Dincolo de negarea repetată, scrâșnit-melo-
dică, dorința de a afirma răzbate la supra-
fața paginii, sentința inflexibilă speră să fie
infirmată, nesiguranța așteaptă înfiorată
certitudini, gustul de cenușă tânjește după
îndulciri. Fața este numită prin reversul ei
cu spaima că acesta s-ar putea dovedi a fi
chiar adevărul. Râderile și derâderile, posi-
bile și cultivate cu vervă, risipitor, se lasă
traversate de strangulate psalmodieri, cu
hohotul strâns cenzurat și angoasa ținută în
frâu. Verticalitatea are înclinări interioare,
abrupte căderi de ape, învolburări, toate
controlate de un pariu mocnit pe idealuri
și justiție, pe firesc și responsabilitate.
    Zâmbetul lui Nicolae Prelipceanu se
ițește de după vorbe de duh, calambururi,
dar deschiderea sa e reticentă, are cotloa-
ne și ascunzișuri, voioșia e irizată cu acu-
tele tristeții. Ferit de disperări insolubile,
căci visătorul știe prea bine în ce lume vi-
sează, deși cârtește adesea, iar „certurile⁴⁴ în
care sc implică sunt destule, nu alunecă în
scandaluri fără frunte. Distanța ironică, vag
amuzată, în cele din urmă, față în față cu
spectacolul lumii îl recomandă ca om al ne-
gocierilor subțiri. „Risipele⁴⁴ de tot felul
sunt mereu cumva parțiale, simple și asu-
mate compromisuri ale lui „a fi în lume“.
Ele se petrec cu un rest tare, alcătuit dintr-o
foarte elaborată „privacy“, ocrotind sin-
gurătatea/însingurarea, umorile, spaimele,
depărtările, și o generozitate a deschide-
rii, a aprop(r)ierii condescendent-sentimen-
tale, fraterne spre/de ceilalți. Ironia și jocul
sunt, la Nicolae Prelipceanu, într-un mod
foarte personal metaforale, în sensul trans-
portului - metafora, „marele vehicul⁴⁴ -
înspre mărunte și mari adevăruri, dar și îna-
poi, spre vers și cuvânt, cu o curajoasă pro-
fesiune de credință cărturărească: „țirena
din bibliotecă - totul s-a închis / închis aici
voi citi până la ziua de apoi / când nimeni
nu mă va întreba în cel mai firesc mod din
lume / ce mai citești tu acolo / ci o mulți-
me de alte lucruri pe care nu le știu / și nici
până atunci n-o să am timp să le-nvăț⁴⁴.

6 • APOSTROF

    în roșu, la Athos

Ștefan Borbely
1^ NDRĂcrr-SENZUAL ÎN sti-
listica sa de fiecare zi -
probabil cea mai specta-
culoasă din întreaga noas-
tră literatură actuală de-
monic în multe idei, spec-
tacular nevoie-mare și ah-
tiat după arome lexicale
zemoase, pe care numai
gastronomia culturală le-
vantin-caragialiană le poa-

te satisface pe deplin, Dan C. Mihăilescu
nu prea pare dus cotidian la cele sfinte, și
atunci când un emisar al grupului de artiști
plastici din grupul Prolog îi propune să li
se alăture pentru un periplu de zece zile la
mănăstirile inaccesibile femeilor de pe
muntele Athos, invitația, deși surâzătoare,
i se pare scriitorului „o nepotrivire strigă-
toare la cer“, pe motiv de umilit-orgolioa-
să inadecvare: ce să caute el, nepractician al
celor creștine și foarte liberal în voința de
a-și afirma prin toate mijloacele indepen-
dența, inclusiv prin refuzul de a pogorî ca-
pul în fața oricărei autorități, în economia
personală și sufletească a unui grup nu bi-
got, dar relativ ascetic și spiritualizat, pen-
tru care isihasmul înseamnă mai mult decât
o disciplină interioară și Athosul un fel de
centru al lumii, respectat pentru asprime și
admirat pentru insularizare, cu toate ana-
cronismele pe care aceasta le impune? Răs-
punsul, înainte de a fi coregrafic și exis-
tențial, e vestimentar: își ia din garderobă
un fâș rc^u - nu de o altă culoare, mai sme-
rită - și traversează Athosul îmbrăcat lejer
într-un simbol al inadecvării, pentru a scrie
cronica unei excursii memorabile (Oare
chiar m-am întors de la Athos?, București:
Ed. Humanitas, 2011), care înseamnă mai
mult pentru autorul ei decât o ieșire per-
sonală într-un spațiu inedit, la care se gân-
dea până atunci cu frisoane, fiindcă îl sur-
prinde cu o transsubstanțiere. Ereticul
mustos, iubitor de Caragiale, care citește
corespondența lui Cioran în refectoriul
athonit și admiră porumbeii în loc să se lase
pătruns de iradierea spiritualizată a icoane-
lor în jurul cărora se îngrămădesc toți vizi-
tatorii, simte o liniște transumană la schi-
tul Lacu și un extaz domolit la Vatopedi,
semn - pentru el - că anistoricitatea locu-
lui poate fi savurată chiar și fără participa-
re mistică și că ești altul atunci când te în-
torci de la Athos, decât cel care ai fost la
plecare, drumul însemnând inițiere, trans-
formare lăuntrică, redefinire.
   Să nu creadă cumva bunul cititor, vă-
zând toate acestea, că Dan C. Mihăilescu se
convertește întru totul la cele trăite sau
că-și schimbă brusc și decisiv setul de valori,
trecând abrupt și pe nepusă-masă din exu-
beranță în asceză. Nimic din toate acestea:
decide, în cele din urmă, că nu mai vrea
să revină acolo, se ține deoparte de-a lun-
gul întregului periplu, refuzând împărtășa-
nia, ezitând să îngenuncheze și fiind foarte
aspru admonestat de către un preot fiindcă
ține mâinile la spate, în loc să le aibă îm-
preunate smerit în față, se repede la un
automat cu biscuiți și ar „plăti cu aur“ pen-
tru o ceașcă de cafea, care-n „pustia" de
acolo e luată, probabil, ca băutură a Ghia-
volului și-n consecință nu se servește, însă,
dincolo de aceste foarte consecvente puse-

uri de autenticitate și de rectitudine perso-
nală - câți călători ai Adaosului ar avea cu-
rajul să declare public că preferă porumbeii
în „duglișa lor forfotire" icoanelor, sau că
e excedat de interioare bisericești redun-
dante, regalându-se în compensație cu spec-
tacolul opulent, paradiziac al naturii din
jur? -, cartea impresionează prin autoscopia
ingenuă a protagonistului, fiindcă Atho-
sul e un test cultural și existențial radical și
identitar, decizia de a merge acolo fiind cu
totul altceva decât aceea de a vizita Veneția
iarna, de a vedea Istanbulul mâncând sar-
dele pe Galata sau de a da o raită prin îm-
prejurimile burgheze, năpădite de vii, ale
Vienei. E un test al valorilor și al adecvă-
rii relative, care impun introspecție, autoa-
naliză și reverențe livrești necesare, în fața
unor surse pe care altminteri nu le-ai fi
frecventat niciodată sistematic, fiindcă tema
ți se părea îndepărtată de preocupările tale
curente, străină structurii tale, exotică. Ceea
ce m-a frapat înainte de toate, parcurgând
mai ales partea introductivă a volumului, a
fost disponibilitatea lui Dan C. Mihăilescu
de a se autodefini - cu valori pro și cu valo-
ri contra transformând sejurul într-o
experiență fundamentală. Una - să repetăm
ce am spus chiar la începutul acestui text -
mai degrabă a inadecvării decât a mimeti-
smului conformist sau a politeții de a te
supune unui rit cu care nu prea ai multe în
comun, însă, e de precizat acest detaliu
pentru cei care nu-1 cunosc, asemănător
multor experiențe prin care Dan C. Mihăi-
lescu a trecut în ultima vreme, operația pe
cord deschis, din 2005, fiind cea mai cum-
plită dintre ele.
   Prin urmare, n-aș insista pe anecdotica
opozitivă din jurnal, ci pe altceva, definit
destul de vag de autor ca „necredință dori-
toare de har": adică, pe identificarea, chiar
la Athos și prin intermediul acestuia, a unei
valori pe care autorul și-o recunoaște ca
fiind absentă: credința. întrebarea e peri-
culoasă, fiindcă simpla ei formulare e „stri-
gătoare la cer" în ochii majorității: e ea
obligatorie la un intelectual, măcar la ni-
velul unui mimetism topologic prudent,
conformist, sau se poate trăi și fără ea,
conștientizând lucid și nedramatic această
carență de structură interioară, dar netrans-
formând-o într-un orgoliu? Sunt întru totul
de partea lui Dan C. Mihăilescu și îl admir
că și-a pus-o, lăsându-1 pe cititor să-și for-
muleze atitudinea după citirea cărții. Volu-
mul e, astfel, de o sinceritate umană solidă,
puternică, rară, motiv pentru care, într-o
lume intolerabilă ca aceea pe care el o vizi-
tează, el ar putea fi închis într-o bolniță.
„Năbădăios atlet al neliniștii, hedonismu-
lui și insubordonării", Dan C. Mihăilescu
are o „percepție poetică" a religiosului,
scrie „o poveste acut subiectivă", dă Ceza-
rului ce este al Cezarului - adică recunoaște
faptul că zilele petrecute la Athos i-ar putea
declanșa introspecții inedite sau sondaje pe
care altminteri nu le-ar fi făcut -, dar nu
ezită să observe ceva ce un suflet mai con-
cesiv și mai oportunist n-ar fi avut curajul
s-o facă: și anume, „ospeția rece, formală"
de care grupul a avut câteodată parte, para-
doxurile asprimii monahale („odată termi-
nată rugăciunea finală, ești dat năprasnic
afară", fără să poți savura pe îndelete arhi-
tectura interioară a lăcașului de cult în care
ai fost introdus), sau că nu printre toate
comunitățile monahale de acolo „găsești
cale de dialog și căldură sufletească", auto-
suficiența monahală fiind, de multe ori, in-

transigentă cu „străinii", intolerantă față de
mireni și impenetrabilă la intruziune: „Știți
cum se spune la noi: orice vizită ne bucură
de trei ori: o dată că ați venit, de două ori
că plecați".
   Sunt și alte sugestii în carte - păcat că-s
destul de puține... -, care deschid foarte
mult tema, înspre o internaționalizare sau
regionalizare la care nu te gândești într-o
primă instanță, fiindcă aglutinezi, fără să ții
cont de diferențieri. Astfel, constată auto-
rul, Athosul reunește o masivă afluire de
ortodoxism rus, abisal și acut orientat într-o
direcție pravoslavnică, recuperativă, are,
apoi, un foarte pregnant fond de ortodo-
xism grecesc, de orgoliu sârbesc și unul mai
umil, „melismatic", românesc, atât istoria
locului, cât și liturghiile trădând diferențe
stilistice perceptibile: „Notez deosebirile
dintre slujbe. Asprimea cazonă de la Sf.
Andrei [...], față de coregrafia elastică, rit-
mul nervos, stilul fastuos și adorarea cere-
monialului la greci. La români: firescul cu-
vântat, accentul decisiv pus pe rostire, nu
pe mișcare. Pe reculegere, nu pe ritualita-
tea kinetică. Grecii adoră stilistica corpo-
rală. Noi preferăm șoptirea melifluentă,
cum îi spunea Dan Botta". Cu totul însă,
locul e anacronic și trăiește fervoarea de a
rămâne așa, prin refuzul plat al dialogului
cu creștinismul occidental, vizibil inclusiv
în retorica autosuficientă a arhimandritului
Efrem, egumenul mănăstirii Vatopedi, una
dintre figurile luminoase întâlnite de „pro-
logiști" pe drum. Acesta scrie, într-un pasaj
reprodus la pag. 84: „Europeanul care nu
are dogma ortodoxă nu poate să înțeleagă
viața duhovnicească". Fie-mi îngăduit să nu
cred, cu condiția ajustării sintactice a ulti-
mului termen; nu suntem în 1054...
   Așadar, ceea ce mi-a plăcut mai presus
de toate la cartea lui Dan C. Mihăilescu a
fost sinceritatea lui, atitudinală și expresivă,
adică faptul că te lasă complet liber după ce
o citești, îți lasă integral libertatea de opi-
nie, ba mai mult, ți-o și încurajează. Nu e
puțin lucru într-o țară împărțită între o de-
mocrație debilă și un ortodoxism impetuos,
în care bisericile-s mai multe decât firmele
capabile să te ducă la liman în mileniul m.
însă mi-a plăcut și altceva: lumina pe care
Dan C. Mihăilescu o aruncă peste fața uno-
ra dintre tovarășii de drum sau cei întâlniți
în cale (Costion Niculescu, Constantin
Flondor, deja amintitul arhimandrit Efrem
sau părintele Daniil Cotescu, fiul Valeriei
Seciu și al lui Octavian Cotescu), apropie-
rea autorului de pictorul Horia Paștina -
echivalentă cu o inițiere - fiind cea mai in-
tensă dintre ele. Dan C. Mihăilescu a avut
dintotdeauna un cult al prieteniei, pe care
l-a îngrijit cu delicatețe; calitatea lui de om
deosebit străbate puternic printre rânduri,
dorindu-ți-1 alături în toate călătoriile vieții.
   îngăduit să-i fie unui fiu de fotograf să
arunce o privire și prin albumul care înso-
țește volumul, majoritatea instantaneelor
fiind luate de către Andrei Rosetti (fiindcă,
se pare, autorul nu se are bine cu instru-
mentul de eternizare). Cel din 4 mai, de la
schitul Prodromu, care prezintă „instalarea
unei turbine eoliene", poate figura în orice
expoziție de ținută din lume, cu condiția să
sufere o mică ajustare topografică în titlu...

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 7

Volumul Apropieri al lui Ion Vianu
(Iași: Polirom, 2011, 316 pagini) con-
ține doze mici de înțelepciune. Structura
tripartită a volumului de față presupune
diverse atitudini: pe de o parte, „Eseuri în
libertate^ scot la iveală mici cozerii, libertăți
și capricii ale unui observator atent, călător
învederat printr-o lume prea ocupată să-și
observe calitățile sau prea obsedată să-și în-
groape panicile și excesele, iar în „Psihana-
litice“, nevoia de autoanaliză ne înfățișează
un individ laborios, cumpătat, ultralucid,
care învață să-și stăpânească idiosincraziile
odată ce se confruntă cu altele noi. Pe de
altă parte, în „Portrete interioare“, putem
descoperi o atitudine similară cu discursul
memorialistic Amor intellectualis, subin-
titulat „roman al unei educații^, publicat
tot la Editura Polirom. Memoria culturală
funcționează ca ecran pentru încercările
eseistului de a sistematiza nenumărate idei,
microanalize răzlețe. Deși aparent nesiste-
matic, demersul eseistului configurează
portrete morale și intelectuale ale unor inși
pe care cu greu îi putem recupera altfel de-
cât din amintirile celor din preajmă. Curio-
zitatea eseistului devine pandantul tatonă-
rilor sale.
   Periplul livresc vizează teme majore ale
umanității - frumusețea, contrastul dintre
tinerețe și bătrânețe, moartea, supraviețui-
rea prin cultură - puse în relație cu nece-
sitatea de a înregistra fiecare moment, de
a-i da o însemnătate: „a concepe neantul
nu semnalează îmbătrânirea, dimpotrivă...
plin de vitalitate, strigi, de groază sau de
regret. Frica de moarte a tânărului, desco-
perirea repetată a morții e o temă recuren-
tă, chiar obsesională a vieții, la Beckett, la
lonescu, la mii de anonimi, un protest
energic, expresia unei existențe în expan-
siune“ (p. 7). Dacă literatura ne face mai
frumoși, mai îndrăzneți sau doar mai cu-
rioși, nu e decât un efect al faptului că sun-
tem ființe culturale, că trăim sub amenin-
țarea propriei evanescențe. Cum altfel
ne-am demonstra utilitatea dacă nu am în-
cerca să învingem timpul și, astfel, moar-
tea: „utopia tinereții veșnice, dacă se va rea-
liza, va fi monotonăcc (p. 10), în lipsa unei

Sub lupa
biografiei

Irina Georgescu

lumi „în relief, cu nuanțe, umbre și lumini.
O lume patetică, cu atașamente, disprețuri,
cu înnodări și rupturi. O lume în care fie-
care învață de la fiecare. O lume a granițe-
lor vagi, a tranzițiilor și instabilităților^ {ibi-
dem) . Reciprocitatea nu este răsplătită altfel
decât prin diversitatea senzațiilor, a atitu-
dinilor în fața morții. Nu e lipsit de impor-
tanță faptul că volumul debutează cu un
larg excurs despre bătrânețe și despre uto-
pia tinereții veșnice. Concluziile parțiale ale
eseistului converg spre ideea că bătrânețea
„este momentul când trebuie să lași locul
altora; dar pactul cu existența, care nu este
altul decât acela cu propria ta dorință de-a
trăi, rămâne valabil. In timp ce pentru
omul tânăr, ca și pentru navigator, orizon-
tul se îndepărtează pe măsură ce înaintăm,
pentru cel în vârstă se apropie“ (p. 15).
Omul bătrân este martor al unei epoci,
înțelepțit de trecerea timpului, care privește
cu detașare scena pe care evoluează ceilalți,
așezat confortabil într-un fotoliu, „ca la tea-
tru“. Bătrânețea ar trebui să fie generoasă,
îndrituită de cumpătare și de protejarea va-
lorilor descoperite de-a lungul vieții, nu
revanșardă, nu panicată. Exaltarea tinereții
se transformă în împăcarea cu lumea și cu
propriile nevoi.
    O altă parte importantă a volumului es-
te reprezentată de definirea celor trei mode-
le politice fundamentale pentru lumea con-
temporană, din perspectiva reabilitării lor
într-un timp destul de scurt și a modului
de organizare - Spania, Franța, Germania
-, prezentate cu acuratețe de un observator
atent. Pornind de la disocierea făcută de
Donald Rumsfeld, fostul secretar american
al apărării, între „vechea Europă“, a state-

lor occidentale, și „noua Europă“, alcătuită
din statele intrate recent în Uniune, în prin-
cipal fostele state comuniste care au aderat
după evenimentele din 1989, Ion Vianu
propune o altă viziune asupra binomului
„vechi-nou“: „mi se pare că lucrurile pot fi
văzute și altfel. Adevărata «veche Europă»
nu este Europa Occidentală, ci Europa Ră-
săriteană. Așa cum am arătat, după 1945,
Spania, Franța, Germania au încercat să-și
definească noi strategii de dezvoltare socială
și culturală. [...] Intre timp, între partea
apuseană și cea răsăriteană a Europei cădea
«cortina de fier» evocată de W Churchill în
discursul de la Fulton din 1946. Fără voia
ei, Europa cădea sub dominația sovietică și
adopta un regim comunist^ (p. 55). Obiec-
tivitatea cu care notează evenimentele și
abilitatea de a pune în oglindă fapte con-
tradictorii fac din aceste notații o analiză
veridică a preocupărilor actuale.
   însemnările din „Memorialistica văzută
de un memorialist^ au în vedere o posibilă
definire a genului memorialistic, confrun-
tat cu caracterul efemer al consemnărilor
dintr-un articol de ziar sau chiar cu frag-
mentarismul dintr-un jurnal intim: „dacă
denunțul, jurnalul intim sau corespondența
transcriu vocea din miezul acțiunii, arti-
colul de ziar prezintă, în mod tipic, vecină-
tatea cu fapta. Deja el nu mai este în mie-
zul faptei, dar este lipit de faptă sau, pentru
a folosi un cuvânt mai savant, se găsește cu
aceasta într-o relație de contiguitate^ (p.
62). Aspirația mai „lumească“ a memorii-
lor derivă din perpetuarea unei stări ostile
față de propria persoană și conectarea de-
plină la un timp și spațiu foarte precise,
mai cu seamă pentru că memoriile „se vor
capitole de istorie. Autorul se concepe ca
un martor privilegiat^ (p. 64). Ion Vianu
pledează pentru o regândire a literaturii,
unde „adevărata literatură pura ar trebui
să fie memorialistica^ (p. 67). Necesitatea
de a descrie faptele așa cum s-au petrecut e
generată de impulsul penelopic de a depă-
na firul poveștii, de a scrie despre propria
voință pusă față în față cu rememorarea:
„născut în conflict, în Polemos, faptul trăit
se răsfrânge mai întâi în amintire cu vio-
lența de care a fost generat. Timpul face ca
trăirile noastre să sufere un proces de de-
cantare“ (p. 72). Cristalizarea unui anumit
tip de gândire și de situare în lume face din
memorialist o conștiință lucidă, dar lipsită
de atitudini prospective. Poate să descrie,
să compare, să clarifice, fiind un actor în-
zestrat cu acuitate și curaj de a derula în
sens invers filmul propriei existențe.
   în cea de-a treia parte, prind relief chi-
puri diverse, laturi decelabile prin prisma
amintirilor, a confesiunii, dar și a analize-
lor livrești. Primul eseu, intitulat chiar
„Apropieri^, dă măsura unei forțe inte-

8 • APOSTROF

        Avangarda rusă


Serghei Neldihen

                (1891-1942)
Sărbătoarea

(Fragment)

Cel ce adoarme trebuie să se gândească la
                                   sine, -
In caz contrar nu va putea să adoarmă;
Cel ce se trezește trebuie să se gândească
la sine, -
In caz contrar nu se va putea ridica din
                                așternut...
Și pantofii brodați, și foșnitorul prosop,
și ulciorul, ligheanul, săpunul și laptele, -
Aromitoare și serviabilă femeie!
Curând va veni Anna, - îmi voi lipi obrazul
de trupul ei matinal,
Și ea, leneș-alintat, va găsi iar pe tâmpla
mea vreun fir încărunțit,
Și eu, vesel, o voi ruga să-l scoată cu
rădăcină cu tot.
Astăzi ce să-i dăruiesc? -
încetează de a mai fi galant cu femeile, -
Și ele vor înceta să mai fie femei, -
Iată, îi voi dărui această broșă, - piatră
oarecum radioasă...
Gloata spărsese un magazin de bijuterii, -
              mi-amintesc, mi-amintesc, -
Din beci aburcau butii cu vin,
Sfărâmau, strigau, turnau, împușcau, lângă
umărul meu cineva cânta:
Slavă Domnului: Domnul nu există,
Pune fetișcanele pe listă,
lă și tu exact ca mine,
Eh, mai dă-i, zdruncin-o bine!...
Și eu, trecător ocazional, mă pomenii
                                printre ei,
Și luai ce-mi căzu sub mână, -
Cu ce-s mai rău ca alții?...
Și cine ar putea să-mi spună, ipocrit, că

plăcută-i munca pentru a-ți
câștiga pâinea, -
In el voi arunca cu o-nverzită coajă de
                                     pâine...
Astăzi pe Annia o voi ruga să-mi cânte mai
mult ca altădată,
Cele mai bune femei sunt - cele mai
obișnuite femei!
Dar de unde are ea aceste aptitudini pentru
                                     muzică?
Ferice de dânsa, - din copilărie încă prinse
                                   a învăța...
Numai că până acum niciun compozitor nu
simți amplificarea sunetului. -
Sunetul crește, crește, în trei, patru reluări,
Se pare: iată-iată te vei contopi cu spațiile
universale,
Și dintr-odată se curmă, cade, se stinge,
în vreme ce tu ai vrea să se umple, să se
reverse, infinit, tot mai sus, mai sus!...
Religie sau știință?!
Nu, nu pot crede nimic pe cuvânt de onoare!
Iată aceste schițe de proiect și retorte, țevi,
cifre,
Ele îmi vor deschide tainele universului;
Și doar atunci există sens de-a fi învățătorul
                                  umanității.
Da, da, știința, dragostea, muzica și hrana
gustoasă,
Nici chiar înțeleptul înțelepților nu va
renunța la bucuriile dragostei, nici
la gustoasele bucate...
Clopotul prinse a plânge sonor și tânguitor,
In fereastra deschisă e pusă o necopiată
hârtie de copiat cu următoarea
imagine:
De parcă o mână roz de femeie stă pe
perinele munților, acoperind ceva,
Dintr-o clipă în alta ea se va ridica, și va
arăta comoara,
La ce bun cochetăria? - Pentru că
Știm cu toții ce-i acolo, în palmă -
Curând va răsări soarele.
Prin defileu se întinde lațul de faianță al

              ceții, vrând să înfășoare mâna
cântătoare.
Iată, de asemenea roze, construcții cu
         acoperișurile etajate întrepătrunse,
Curate, noi, neobișnuite, -
însă patria e acolo unde se trăiește bine...
Unicul moment din natură! -
Deplina, deplina tihnă!...
Se clătină și încet totul se mișcă din loc.
Vad, văd, văd - nu mi se năzărește!...
Mai iute decât clipita! -
Se rotiră, duduiră jos mecanismele cu
                       curele de transmisie.
(Natura nimănui nu-i tolerează liniștea!...)
E cald, sufocant, mă aprinsei, mi-a fript
miezul inimii.
Trage, - eu - tot mai îngust, tot mai
                                     subțire!
Deja sunt mai subțire ca firul de păr, m-am
îndoit, mă frânsei.
Aproape la fel eram, strecurându-mă
                  printre gratiile închisorii.
Picioarele - fire extrem de subțiri, fire de
                  praf, aur, aramă, lumină!
O rază de lumină!
300 de mii de kilometri pe secundă!
Așteptați, așteptați, oameni buni, o atare
                                    viteză!...
Nu există pace!!
Nimic nu există!!
■
Traducere și antologie de

-/

rioare domesticite prin cultură, îmblânzi-
toare, la rândul său, de demoni oțioși: „câtă
iluzie este, și câtă terapie, în viziunea oni-
rică a incredibilului fapt de-a fi român? O
putem concepe ca pe o formă de așteptare
a morții, o consolare filosofică fără finali-
zare în viața concretă“ (p. 172). Uneori,
identitatea se camuflează în peisaje inte-
rioare, împrumutând măști efemere. Eseis-
tul găsește la tot pasul resurse pentru a-și
dovedi că umanitatea poate fi recuperată
din lecturile pe care le facem, din lumea pe
care o cunoaștem și din atitudinea în fața
morții. De aceea, numele invocate de Ion
Vianu în paginile Apropierilor scot în evi-
dență o lume ce forfotește, al cărei glas hia-
lin se aude secundă de secundă de la un
capăt la celălalt al lumii; recuperăm epoci
diverse privite în oglindă, mentalități țesu-
te cu migală de scriitori, regizori sau chiar
de personaje, fără cronologie, fără alt cri-
teriu în afara selecției personale a eseistu-
lui: Sanda Stolojan, Samuel Beckett, Con-
stantin Noica, Cella Delavrancea, E. M.
Cioran, Marcel Proust, J. M. Coetzee, Mi-
hai Măniuțiu, Dominique Fernandez, Dos-
toievski, (Memoriile unui antisemit de Gre-
gor von Rezzori, Grigore Gafencu, Orhan

Pamuk, Cehov, Mateiu Caragiale, Mineko
Iwasaki, cea mai cunoscută gheișă, Martin
Heidegger, Hannah Arendt, Lena Constan-
te, Antichristul lui Lars von Trier, Vladimir
Nabokov, arhiepiscopul catolic al Bucureș-
tilor, între 1905 și 1925, Raymund Netz-
hammer, Friedrich Nietzsche și Rainer
Maria Rilke, Henry Miller, Cornelia Pi Hat,
Elias Canetti, Șerban Foarță, Soljenițân.
Ion Vianu scrie cu seninătate despre oa-
meni pe care i-a cunoscut sau pe care îi
recuperează din cărți. Cu fiecare „portret“
se conturează o suită de imagini care între-
gesc realitatea unei epoci sau o modalitate
de a percepe lumea la un anumit moment,
în nicio clipă însă nu încearcă să-și schițe-
ze portretul. își înfrânează avântul narativ
în detrimentul unei discipline aproape spar-
tane, pentru că majoritatea portretelor nu
sunt mai mari de două-trei pagini.
   într-un eseu, discutând despre cartea
Sandei Stolojan, Maison pour un mir ape
(2003), Ion Vianu consideră că „visul e
întotdeauna «egoist», visătorul face parte
din țesătura lui. Personajul e, la început,
neidentificat, numai în desfășurarea narației
visătorul descoperă adevărata lui identita-
te: el însuși“ (p. 174). întrezărim potenția-
le câmpuri de luptă prezentate în raport cu

timpul interior al eseistului, care privește
melancolic și împăciuitor în urmă: „memo-
ria doare. Este una din cele mai puternice
evidențe, de îndată ce ieșim din vârsta co-
pilăriei. Ne dor amintirile triste, pierderile,
doliurile, eșecurile, rănile, bolile. [...] Me-
moria este marca timpului care curge și, în
egală măsură, a celui ce se împotmolește“
(p. 205). în egală măsură, stăruie în minte
reminiscența întâmplărilor plăcute, îndră-
gostirile și dragostea, succesele, în contrast
permanent cu caracterul precar al momen-
telor de fericire, a căror amintire „semna-
lează trecerea și ireversibilitatea timpului“
(ibidem).
    Prin aceste eseuri, microanalize și studii
in nuce. Ion Vianu ilustrează diverse mani-
festări ale eseului - filosofic, politic, istoric,
literar -, completând cu mare abilitate spa-
țiile lipsă din harta propriei subiectivități.
Din lectura acestor pagini, aflăm angoase-
le eseistului, temele predilecte, scriitorii
preferați, lecturile recente, impetuozitatea
și temperanța unui spirit care își sondează,
la fiecare pas, propriile repere.

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 9

        Sub lupa memoriei



            Avocatul Lenin,
            sistemul totalitar

            și distrugerea legalității



Vladimir Tismăneanu

ACUM DOUĂ decenii nu a pierit doar
   URSS, ci un întreg mod de a privi
lumea, prin lentilele totalitare, un expan-
sionism menit să cucerească întreaga pla-
netă în numele unei religii seculare, al unei
weltanschauung pseudoizbăvitoare. Era
finalul, deloc grandios, al nesăbuinței isto-
rice a bolșevismului. „Nu există fortăreață
pe care noi, bolșevicii, să nu o putem lua
cu asalt“, proclama Stalin, pe urmele lui
Marx, care anunțase că revoluționarii pot și
trebuie „să ia cu asalt cerul“. Cecil Rhodes,
citat de Hannah Arendt, promitea „colo-
nizarea stelelor“. Totalitarismul, concept pe
care unii l-ar dori eliminat, ca un „vesti-
giu intelectual al Războiului Rece“, a sim-
bolizat o cumplită realitate, a reprezentat
ceva absolut nou în istorie, îngemănarea
perversă dintre utopie, ideologie și teroare.
De fapt, cum au observat unii politologi,
este mai adecvat să vorbim despre totalita-
risme.
   Dincolo de atâtea diferențe, comunis-
mul și fascismul au fost eforturi sistemati-
ce de distrugere a modernității burgheze, a
valorilor liberale, între care pluralismul,
moderația, civilitatea, cultivarea onestă și
calmă a tradiției, toleranța, respectul pen-
tru celălalt, pentru alteritate. Au fost miș-
cări revoluționare chiliastice care urmăreau
să întemeieze comunități „perfecte^, după
modelul sectelor religioase, prin stigmati-
zarea, demonizarea, excluderea și extermi-
narea celor considerați „nedemni de a trăi“.
în anii ’30, părea că nimic nu le putea sta
în cale, că uraganul totalitar era de nestă-
vilit, că Stalin, Mussolini și Hitler aveau
vântul în pupă, că omenirea intră în ceea ce
Elie Halevy a numit „era tiraniilor^. Nu
putem, așadar, ignora invarianții, temele,
obsesiile, motivele comune existente în sta-
linism și nazism. Tocmai de aceea mi se
pare important volumul Btyond Totalitaria-
nism: Stalinism and Nazism Compared, apă-
rut în 2009 la Cambridge University Press,
editat de Michael Geyer și Sheila Fitzpa-
trick. Bogată în sugestii, informativă și den-
să, introducerea semnată de profesorul
Michael Geyer de la Universitatea din Chi-
cago reprezintă o excelentă sinteză a câtor-
va decenii de dezbateri pe tema totalita-
rismului.
   Cartea este organizată în patru părți:
„Governance“; „Violence“; „Socialization“;
„Entanglements“. Fiecare capitol este scris
de doi specialiști, un expert în stalinism
și altul/alta în nazism. De pildă, primul


capitol, intitulat The Politicul (Dis) Orders
cf Stalinism and Nazism, este scris de
Yoram Gorlitzky și Hans Mommsen.
Capitolul despre Omul Nou în Rusia sta-
linistă și în Germania nazistă este scris de
Peter Fritzsche și Jocheu Hellbeck (acesta
din urmă este autorul lucrării Revolution on
My Mind: Writing a Diaiy Under Stalin,
Harvard University Press, 2006, o carte
care a influențat decisiv orientarea actuală
a studiilor despre problema conștiinței
individuale a „omului sovietic“, a con-
strucției și reconstrucției sinelui, a senti-
mentelor și emoțiilor, deci a subiectivită-
ții în regimul totalitar stalinist). Peter
Fritzsche este autorul volumului Stranded
in the Present: Modem Time and the Melan-
choly cfHistoiy. Concluzia acestui capitol
merită citată, mai cu seamă că sunt unii
care preferă să ignore faptul că totalitari-
smul a simbolizat mai presus de orice un
transformism revoluționar (spre a relua
ideea lui Robert C. Tucker), un atac con-
tinuu, sistematic și violent împotriva valo-
rilor, normelor și principiilor modernității
liberale. Inamicul principal a fost statul de
drept, care trebuia înlocuit cu cel de ne-
drept (Unrechtsstaatf Nu este însă vorba
de un refuz al modernității, ci de propune-
rea unei „modernități alternative, nelibe-
rale“. Ar merita (re)citită în acest sens car-
tea lui Stephen Holmes despre anatomia
antiliberalismului.


• Foto: Martin Greslou

    Bolșevismul și nazismul au fost doc-
trine prin excelență moderne, dar ele au
respins libertățile și drepturile individului,
așa cum s-au constituit acestea în întrea-
ga experiență antiabsolutistă a Occiden-
tului. Pe urmele lui Rahmetov, eroul lui
Cernâșevski din Ce-i de făcut?, Lenin
s-a conceput pe sine ca Om Nou și a im-
pus unei întregi societăți această revoluție
antropologică. în repetate rânduri, vor-
bind în fața cadrelor SS, Heinrich Himm-
ler a insistat asupra necesității unei mu-
tații a condiției umane prin revoluția
rasială. Ambele sisteme au urmărit dispa-
riția celor considerați „elemente sociale
dăunătoare^ (în Rusia Sovietică) ori „aso-
ciali“, „vermină“, „paraziți rasiali“ în Ger-
mania nazistă:

    Omul Nou stalinist și Omul Nou nazist
   împărtășesc un angajament comun față de
   disciplină, fie ea intelectuală sau fizică, având
   astfel capacitatea de a lăsa în urmă lumea
   liberală. Ambii se împăunează cu colecti-
   vități organizate, ordinele lor defilează
   exprimând, alternativ, marșul puternic al
   istoriei sau puterea și frumusețea rasei supe-
   rioare. Numai prin eforturi colective, sincro-
   nice, istoria ar putea fi propulsată înainte,
   credeau sovieticii, sau, în cazul germanilor,
   ar putea fi anulată prăbușirea degenerativă a
   istoriei. Ambele disprețuiesc liberalismul
   pentru slăbiciunea și incapacitatea de a face
   față cerințelor lumii moderne. Pretenția lor
   de a transforma lumea într-o manieră siste-
   matică și în moduri grandioase legitima pre-
   tenția lor de a fi avangarda a două variante
   distincte ale unei modernități neliberale. In
   cazul sovietic, lumea liberală a devenit înve-
   chită pentru un viitor măreț care trebuia atins;
   în cazul nazist, lumea liberală ascundea mai
   multe identități rasiale fundamentale. Era un
   curaj amețitor în asumpția că, în secolul al
   XX-lea, pot fi revendicate noi identități co-
   lective. Cu toate acestea, acest curaj s-a ma-
   nifestat, de asemenea, în energiile distruc-
   tive ocazionate de crearea Omului Nou. în
   Uniunea Sovietică, Omul Nou presupunea
   abandonarea Omului Vechi de către istorie;
   în Germania nazistă, Omul Nou se desco-
   perea pe sine în voința de-a elimina orice
   și toate pericolele rasiale. Asumpția unor noi
   identități a fost în cele din urmă un atac fe-
   roce și o înfricoșătoare alternativă la moder-
   nitatea liberală, o stare de lucruri care face
   posibilă și impune examinarea, (p. 340-341)

Pregătind acest articol, am regăsit următo-
rul pasaj din prefața scrisă acum câteva


10 • APOSTROF

        Să rîdem cu...


•  Ovidiu Pecican. Bokia
se intitulează romanul lui
Ovidiu Pecican apărut la
sfîrșitul anului trecut la
Editura Tracus Arte. Iar
titlul, un ambiguu cuvînt-
valiză, ne duce în multe
direcții, de la Nokia la al-
tele, pe care prefer să le


trec sub tăcere. Cartea beneficiază de pre-
fața, amplă și la obiect, a lui Ion Bogdan
Lefter. Este un roman-foileton, cu episoa-
de fără legătură neapărată unul cu celălalt,
de esență satirică. Pecican s-a inspirat din
realitatea cotidiană, care i-a oferit multe
surse de inspirație. Așa că aspectele grotești
ale lungii noastre tranziții de la comunism
la democrație au fost punctul de plecare
al romanicerului, care le-a hiperbolizat și
le-a ridicat la absurd. Cartea lui Ovidiu
Pecican m-a făcut să mă gîndesc nu la un
drum pînă în satul meu, Jucu, care a găz-
duit cam degeaba Nokia (nu chiar degea-
ba, căci s-a ales: 1. cu un părculeț de joa-
că pentru copii, colorat strident, pe gustul
epocii, la fel de oribil precum toate părcu-
lețele similare din Cluj, inclusiv cu locul de
joacă din curtea interioară a blocului socia-
list în care locuiesc; 2. cu un fel de fîntînă-
bazin, din metal, de o oroare indescriptibilă
și de o inutilitate perfectă), ci la Călătoriile
lui Gulliver - oriunde, la uriași sau la pi-
tici. Limbajul este savuros. Capacitatea lui
Ovidiu Pecican de a crea jocuri de cuvinte,
verva lui asociativă și verbală sînt uimitoa-
re. Cu minime retușuri - scenele cu trimi-


tere la organic nu-i ies romancierului, din
punct de vedere estetic, chiar ctun trebuie
-, cred că romanul poate intra, pe termen
lung, în literatura neagră despre neagra
noastră realitate. Observația pe care o fac -
a mai făcut-o și prefațatorul - privește
aspecte punctuale. împreună cu promisiu-
nea, adresată autorului, de a-1 lua cu mine
să vadă Bokia din fosta Nokia, adică din
satul meu, spun că avem o carte pe care,
citind-o, izbucnim în rîs. Și asta, datorită
ingeniozității ludice a autorului. O carte
deci pe care recomand călduros ca lectură
de noapte.


•  Ciprian Vâlcan și Da-
na Percec. Teoltgia albi-
noșilor se numește cartea,
din 2010, a celor doi au-
tori, și a apărut la Editu-
ra Napoca Star. Despre
Ciprian Vălcan am mai
scris, impresionată de ver-
va lui nervoasă și de aso-
ciațiile de factură mani-

eristă (în sensul tipologic al cuvîntului, deci
într-un sens care nu are nimic depreciativ,
ci numai trimite la o tipologie culturală).
Pe Dana Percec o citesc în premieră și
remarc faptul că are un ton sarcastic-ludic
cu o treaptă mai jos, muzical vorbind, decît
Vălcan. Cartea este savuroasă, căci elogiul
plin de vervă al unor valori astăzi prohibi-
te și ducerea pînă la absurd a neregulilor
din realitatea imediată, în texte prozastic-
eseistice, bine scrise, înțesate de aluzii cul-

turale și de anamorfoze ludice, nu pot decît
să delecteze. In timp ce citeam Te oh^ia albi-
noșilor, mi-au venit în minte nedespărțiții
Țeposu-Groșan-Țîra de pe vremea stu-
denției mele, care aveau o asemenea vervă
și capacitate satirică, incit în prezența lor
nu aveai cum să nu rîzi continuu. Prefața
cărții - un elogiu al oblomovismului și al
utopicului principat de cinci mii de aleși
care trăiesc acolo, fără nicio obligație și cu
toate drepturile - este scrisă de amîndoi au-
torii. în cuprinsul cărții, avem cupluri de
texte, unul al lui Vălcan, unul al Danei
Percec - pe o temă dată. Iar temele, inspi-
rate din realitatea și irealitatea imediată,
sînt de tot hazul: Despre Hitler și frișca, Pri-
marii latră întotdeauna de două ori, Lătrind
cu Leibniz, Odă fundamentului (despre un
monument dedicat... clismei), Clinele poli-
glot, Maica Rusia și tata tractor. Să spălăm
Putin(a) și altele pe aceeași măsură. Verva
asociativă a autorilor este enormă - iar
hazul cititorului, luat și dus pe sus de vîr-
tejul unor asociații cultivate care sînt pla-
cate pe derizoriu, inevitabil.
■
Marta Petreu

decenii de marele politolog și istoric bri-
tanic Leonard Schapiro (autor, între altele,
al unei biografii a lui Turgheniev) la car-
tea sa The Orfins cf the Communist Auto-
craiy: Politicul Cpposition in the Soviet State.
PirstPhase - 1917-1922, apărută la Harvard
University Press. Este bine că suntem la
curent cu noile contribuții datorate unor
istorici și politologi interesați în studiul
vieții cotidiene, al variilor forme de com-
plicitate, colaborare, consens și al subiec-
tivității în statele totalitare, dar nu trebuie
să uităm că există genealogii în lumea idei-
lor, că noțiunile au propria lor ereditate, că
spațiul conceptual este unul cu filiații și
ramificații multiple, adeseori surprinzătoa-
re. Iată, așadar, ce scria Leonard Schapiro
în 1976: ’

    Mi-am petrecut ultimii douăzeci de ani, și
   mai mult, cu studiul sistemelor totalitare.
   Nimic nu m-a făcut să-mi modific opinia pe
   care mi-am format-o ca rezultat al muncii la
   această carte: cheia spre o societate este ati-
   tudinea sa față de lege. [...] Ideea despre o
   societate modernă, totalitară este că aceasta
   nu este doar un fel de tiranie mai elaborată,
   cu legi mai aspre, ci mai mult. Acesta este,
   dimpotrivă, un sistem al unei reguli arbitra-
   re, care a descoperit o formulă convenabilă,
   în scopul de a se asigura că legea și judecă-
   torii pot fi utilizați ca instrumente ale aces-
   tei reguli arbitrare. [...] Astfel, socialiștii
   naționaliști germani au inventat „legea supe-
   rioară a partidului", în timp ce Lenin a ope-
   rat cu marxista sau cvasimarxista „conștiință
   revoluționară", care trebuia să aibă autorita-
   te mai mare decât „tertipurile avocățești"
   [...] De îndată ce legea, prin unul sau altul


   dintre aceste tertipuri, sau altele asemenea,
   este transformată într-un instrument al regu-
   lii arbitrare (și, prin urmare, distrusă),
   poziția individului este dincolo de orice spe-
   ranță. In acest sens, la toate evenimentele,
   nu a existat nicio diferență reală între Lenin
   și Stalin.

Lenin a studiat dreptul, era de profesie avo-
cat (meserie pe care nu a practicat-o și pe
care a tratat-o instrumental, asemenea ati-
tudinii sale față de justiție în genere). Pen-
tru avocatul Ulianov, educat în tradiția nihi-
lismului rus și a radicalismului marxist,
dreptul era o suprastructură, putea fi,
așadar, abolit ori reconstruit în funcție de
interesele „avangardei revoluționare". Fidel
Castro a studiat și el dreptul. Hans Frank,
guvernatorul Poloniei convertite în colonie
germană, unul dintre principalii arhitecți ai
holocaustului, era un doctrinar oficial al
sistemului „juridic" al celui de-al Treilea
Reich. Calea către teroarea absolută, către
exterminism devenit politică de stat, a fost
deschisă de distrugerea legalității tradițio-
nale. Avocatul ex-menșevic Andrei Vasinski
avea să-l servească pe Stalin ca procuror în
înscenările sinistre numite „procesele de la
Moscova". Lenin disprețuia „sentimen-
talismul mic-burghez", procesele de con-
știință ale „intelectualilor șovăielnici", mo-
ralismul preoților și mai ales „tertipurile
avocățești". Nu suporta să asculte Apassio-
nata. Revoluția nu avea nevoie de justificări
externe: „legea" ei imanentă era teroarea,
distrugerea adversarilor, lichidarea legalității
reale.
   Romancierul Maxim Gorki a fost cel
care a construit arhetipul Omului Nou,

pregătind modele gen Pavlik Morozov,
pionierul care și-a denunțat tatăl, și Sta-
hanov, eroul industrializării forțate. în
1918, Gorki a criticat violența dezlănțuită
a bolșevismului. Ulterior, a devenit el în-
suși propagatorul miturilor redemptive ale
acestui radicalism utopic, a justificat, prin
scrierile sale, gulagul. O carte care a domi-
nat discursul și practicile nefaste ale realis-
mului socialist în România stalinizată a
fost scrisă de Ion Vitner și purta titlul
Pasiunea lui Pavel Korce aghin. Substratul
psihologic al totalitarismelor a fost resen-
timentul. Lenin, Stalin și Hitler au fost
oamenii resentimentului. Eric Hoffer avea
dreptate: mișcările de masă inspirate de
profetismul radical de tip totalitar au fost
mișcări resentimentare. Ceea ce naziștii
desemnau drept Weltanschauungstaat, ceea
ce comuniștii celebrau drept „dictatura
proletariatului", falsa împărăție a libertății,
era de fapt opusul absolut a ceea ce tradiția
liberal-conservatoare numește Rechtsstaat,
statul de drept.

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 11

I B. Dumitrescu (din romanul lui N. Bre-
ban, Singura cale, Ed. Contemporanul,
2011), aparent arivist, dar avar, lacom, de
putere ideală, și nu reală, o curtează, în
felul său histrionic și rece, la început pe
Adela Sempronia, fiica urâtă a directorului,
fost ilegalist, Szighyarto. Nu este o alegere
individuală, ci numai o acceptare a unei

situații. Contrastul fizic nu-1 deranjează,
poate din contra. El nu caută femeia, caută
femei, specia, și nu individualitatea. Prin
femei caută nu să înțeleagă istoria, sensul
acesteia, ci înscenarea istoriei. Femeile dețin
știința, inaccesibilă lui, a intrigilor. îl ajută,
îl previn sau îl scot din situații dificile. Fă-
ră femei s-ar pierde într-un „hățiș de frici și
pânde". Seducătoare, dar periculoase. Ca-
listrat și Adela se despart ca și cum n-ar fi
fost niciodată împreună, tânăra se mărită
normal, deși este și lesbiană.
   El se logodește, nepotrivit, dar cu atât
mai interesant, mai seduizant, în viața ca
joc absolut, cu Grete, numită mai ales
Ligia, Vidrașcu, studentă la Chimie, o fostă
colegă de liceu, conformistă, tocilară, care
avusese o idilă cu un alt coleg, și el confor-
mist și tocilar, Pipi Bona. Ambii demni de
disprețul său. Ca și el, fata, cu reale însușiri
(calități!) feminine, senzuale, are un tată
arestat, proscris, de profesie profesor. Din
logodnică, ironica Grete Vidrașcu îi devi-
ne în cap. ii prietenă, parteneră de discuții,
cu riscul de a-1 denunța ca dușman ideo-
logic. Ca un personaj feminin din romanul
lui Mușii, Grete îi propune înființarea unei
organizații, în care el nu vede mai mult
decât o societate masculină la cheremul ei.

Organizația eșuează. Pe Caii, cum îl alintă,
Grete îl crede provocator, nu turnător mă-
runt (un nou din d’oeil autobiografic?). Cu
mult spirit critic, ca trimis sau mesager, îi
spune ea, în definitiv gândind în consens
cu el, „provocatorul vrea el însuși să facă
istorie". Opuși, crede el, în gândire și spi-
rit, cei doi se atrag sexual, fără iubire (e
adoptată ideea variației duble a iubirii: ca
posesiune și ca vanitate). Disprețuitoarea,
femeiușcă, nonconformista, snoaba, dar
misterioasa (asemănată cu seducătorul
Trempfli) Grete-Ligia se mărită cu logod-
nicul ei, studentul eminent „rămas la cate-
dră ca șef de lucrări, apoi ca asistent" (in-
vers funcționează titlurile universitare, dacă
n-o fi și aici aceeași libertate deformatoare
ca aceea cu Aron bâlbâitul).
   Urmează, în cap. II, „aventura cu vădu-
va Șimon". Noua femeie, Elvira-Luiza, fu-
sese numită de procurorul alcoolic Davi-
descu o „femeie născută pentru legendă".
Nici ea nu-1 atrage, nici măcar erotic, deși
are calități fizice recunoscute. E însă depar-
te de genul său: molateca, femeia-pisică. Cu

Femeile, „maeștrii"
și episodicii
Marian Victor Buciu

ea practică un soi de eros pedagogic și lite-
rar, citindu-i de-a valma din poeții N. Da-
videscu, Ion Pillat, Ion Minulescu, Lamar-
tine, Baudelaire și proză erotică de Damian
Stănoiu și T. Arghezi. Aplecarea literară a
personajului, repetată, e aici și mai în-
groșată. El o transformă, îmbolnăvește suav,
cum spune, de propria realitate. O scenă de
amor parodiază, ca-n romanul Bunavestire,
un episod evanghelic. Amanții sunt goi.
Diformul bărbat își dezvelește picioarele
lungi, unica parte organică de care e mân-
dru. Ea îl unge ca Maria Magdalena pe
Isus. Amorul este, verbal și gestual, coborât
în obscen. Femeia îi face silă, „silă și de
propria mea idee". Dar, „fanatizată de o
idee prostească", ea îl omoară, ritualic, mis-
tic, pe un tânăr violonist, Andrei, plângân-
du-și iubirea pentru maestrul care îi deve-
nise ei, un, iată, profesionist al dreptului.
El e acuzat că a manipulat-o, ademenind-o
cu cărți nepotrivite. Dar nu prea se simte
vinovat, justificându-se că asemenea „vini",
„vagi", ajung chiar profitabile, dacă ideea
învinge. Este un punct-cheie al romanului.
Explică „morala" în istoria mare ori mică.
Istoria produce „cataclisme pe care nu le
mai înțelegem". Faptele nu pot fi înțelese,
istoria da, ea este subiectul, agentul aces-
tora. Rolul de provocator este instrumen-
tat istoric: „realitatea pe care eu am pro-
vocat-o", constată micul agent, femeia a
împlinit-o. El descoperă puterea sufletului,
superioară celei a banilor și a ideologiei,
crezută de unii puterea însăși. Continuă să-și
facă rolul de misionar fără misiune cunos-
cută. „Mă simțeam un ales pentru motive
pe care le ignoram..."
   Previzibil, ciclic, protagonistul se întoar-
ce la femei, la plural, nu la o femeie. E un
cuplu antagonic acesta, din cap. in, nu
număr aici al câtelea pe date identice în
romanele lui Breban, un „cuplu" primit de
el ca apropiat. Cel puțin „fizic opuse" sunt
aceste două tinere femei, citim în clar, dar
nici în spirit nu se apropie. Medeea (Pușa)
Lăzărescu este o „lunona de cartier", o
„uriașă", „unegeante^, „capodopera natu-
rii", „perfect amorală", „nu putea avea sen-
timente umane“, asexuată, dar „se oferea
gratuit", „Pentru un plus de estetică..."
(aici se ratează un posibil „concept": sex-
tetică, și e păcat, o spun pe jumătate în
glumă), e, în fine, nălucă, o fantomă. Ivo-
na Silbermann este umană, cu asimetrii
fizice, are un trup fusiform, picioare gră-
suțe, gât gros, talie fantastică, un cap de
păpușă, „evreică plină de sex-appeal". Nu
era i- sau a-morală, ea „voia să se mărite",
„nu era ipocrită". Singuratică și realistă (el
e singuratic și nerealist), ea nu minte pen-
tru că nu are imaginație. Echilibrată, fiică
de ministru adjunct, „extrem de cultă", stu-
denta la Politehnică, urmând și cursuri de
artă, sportivă, alergătoare de demifond,
ascunde o pasională, devine ușor amanta

junelui activist pătruns în partid și sistem
pe post, am zice, de cal troian.
   Tinerele femei sunt configurări aparent
romantice, dar prin ironie modernă. „Una,
Medeea, venea cumva de sus, cealaltă, dacă
nu de jos, oricum, dintr-o parte, cumva.“
Sunt, în fond, configurări tipologice de tip
ludic, produse ale imaginației și iluziei, fan-
tasmării declarate de personajul care deține
toate frâiele și frânele romanului: „bine-
înțeles, lângă mine nu se afla absolut ni-
meni". Și totuși: „ambele mă îngăduiau".
De fapt, ambele îl conțineau. Sau el le con-
ținea. Personajul factotum, ca un deus in (și
nu ex) machina, trage ițele actanțiale, în
cazul celor două, într-un fel explicit. Me-
deea și Ivona sunt, specifică el, „două ghe-
muri"! Terestra Ivona scrie și ea, și anume
jurnal intim, dar nu i-1 cunoaștem. Sunt
amândouă seducătoare, două frumuseți.
Medeea e, chiar de la nume, mitică, fru-
musețea veche, divină, statuară. Ivona, fru-
musețea nouă, e cordială și sănătoasă. Me-
deea tinde spre Ivona (dar și invers) într-un
fel mai decis. Capătă un „cinism spectacu-
lar" și un „sadism involuntar". Cu Medeea,
Calistrat se duce la un „chefc, la invitația
seducătorului Const Buzilă, care nu-i tră-
dează originea burgheză. Aici, Medeea
devine regina balului și mai coboară o
treaptă, din mit și psihologic, ajungând în
forme incipient orgiastice și lesbiene. Ni-
mic deplasat, nimic defazat, în raport cu
destule și „variate" scenarii mitice.
   Femeile tinere de aici, între care le includ
pe încă două, amanta Mihaela Dolgu și so-
ția Valentina Borduț, n-au propriu-zis rost
și rol istoric și nici intrigante nu prea sunt.
Ele sunt însă mai mobile și mai ambigue
decât bărbații, niște naturi, fizice, spirituale,
mitice, religioase, seducătoare pentru farsa
tragică sau goală a istoriei, a vieții. Calistrat
B. Dumitrescu le este însă aproape.



„Maeștrii"

Dr. Trempfli (numele este maghiar),
fostul canonic catolic, ajuns contabil-
șef la Indaliment, îl atrage îndeosebi pe
protagonistul Singurei căi. Pe acesta îl ad-
miră cel mai mult, pentru misterul său.
Poate pentru că se află în - ori între - două
lumi și între două puteri, terestră și celes-
tă. Un altfel de dedublat, un om de largă,
extremă, relație, un „doi într-unul". De el
vrea să se apropie, lui vrea să i se supună,
pe lângă el încearcă să ucenicească. II com-
pară cu „un prinț decăzut", dar nu cu ceea
ce numesc Scripturile Prințul Văzduhului,
nu cu Satana. Se zbate, e furios să ajungă
la el, ca și cum ar ajunge la el însuși, despre
asta fiind vorba în definitiv. Fostul canonic
catolic Trempfli este acum noua propune-
re, a sa, de șef cu ideologia. El e conștient

12 • APOSTROF

de „anomalia¹¹ atracției față de dr. Trempfli,
de faptul că acesta este un magistru pericu-
los, și e mai oportun(ist) să devină singur.
Singur ca bărbat. Doar cu Grete (Ligia)
Vidrașcu, singura care îl înțelege. Trempfli
fuge de el timp de doi ani și reapare cerân-
du-i să-l salveze pe Vasilescu, acuzat că a
acoperit un grup de tineri needucați ideolo-
gic, care smulseseră portrete și lozinci pro-
pagandistice. în discuția lor de acum, între
altele despre frică, eficiența fricii, cum
spune Trempfli, acesta desparte credința de
adevăr, pe cel din urmă identificându-1 cu
Calea (una din însușirile lui Isus Hristos,
deci), singura cale.
   în cap. U, apropierea de Trempfli, care
îi citește piesa Ondine, eșuează în două noi
rânduri. N-au cale de întâlnire. O află în
capitolul următor. Trempfli, similimaestrul,
dacă nu alter igo-ul său, îl îndeamnă pe Ca-
listrat la prudență și disimulare: „nu-ți arăta
pofta de putere“. Mai era nevoie, mai era
(ne)cazul? Trempfli nu gândește diferit de
el. Curiozitatea și frica sunt motoarele vieții
umane: „omul rămâne același: un animal
curios de cele ce și i se întâmplă, înfricat de
ziua de mâine, uneori și de cea de azi¹¹.
Omului (laic, din perspectivă religioasă,
să zicem creștină) îi e frică de moarte și
de privarea posesiei, pierderea posesiei de
sine fiind de fapt tot expresia fricii de
moarte. Tot Trempfli e de acord cu amorți-
rea, nedeșteptarea, împăcarea cu tot ce se
întâmplă (și cam pe aici se arată a fi și
protagonistul Singurei căi) poporului: „po-
porul nu se revoltă aproape niciodată¹¹. Și
cum intră în acord supunerea sau servitu-
tea cu dorința unanimă de putere? Pentru
că fostul canonic catolic admite și el că
„voința de putere nu e decât o astfel de po-
sesiune¹¹. Se împacă pur și simplu. Dincolo
de înțelegere. Și înțelegerea este, să spun
așa, înțeleasă la fel de cei doi, în acest con-
text cu totul afini, dacă nu prezentându-se
ca doi într-unul, o identitate în dublă per-
soană. Trempfli recunoaște că „noi nu înțe-
legem decât ce ne interesează¹*. în cazul lui
Calistrat, dar și al lui Trempfli, nu-i intere-
sează, pentru că o ignoră, istoria. Atitudi-
nea aceasta va fi întărită în ultimul, al cin-
celea capitol din roman. La atât se reduce
deocamdată întâlnirea cu Trempfli, virtua-
lul, nu și realul, magistru. O întâlnire, de
fapt, a protagonistului cu el însuși, în pla-
nul, unicul care îl (și îi) interesează, al con-
științei.
   Prin studenta la Medicină, Mihaela Dol-
gu, dintr-o familie victimizată de regim,
amantă neatrăgătoare a lui și logodnică a
unui asistent de la facultate, Calistrat ajun-
ge la un alt personaj memorabil, unchiul ei
Michael Steiner-Sehastian (în cap. IV). Re-
lația dintre cei doi este de apropiere și retra-
gere, ca într-un joc de-a șoarecele și pisica.
Inițial, gazda este profund disprețuitoare,
privindu-și oaspetele „ca pe un gândac
uman“. Steiner e un om foarte bătrân, are
90 de ani, a studiat în tinerețe la Paris, apoi
a publicat broșuri, a fost probabil închis sub
regimul mareșalului Antonescu. Deține „o
biografie pitorească¹¹. Avusese în tinerețe un
succes iluzoriu și primejdios, dar a ajuns un
intelectual ratat, steril, iar prin asta el crede
că tipic. Așa cum ajunsese, la Cluj, el inte-
resa puterea stalinistă, iar micului activist
nearivist i se reproșează că nu-1 transformă
în tovarăș de drum, aliat, apropiat.
   Captivantul personaj este construit în
contrast cu Ștefan, sctpticul-devastator. E un
om încrezător și trăitor, într-un fel exclusiv

personal, individual, al vieții, al prezentului,
al clipei eterne. Opus sufletului „schilav¹¹ al
„logicianului¹¹ Securității, Ștefan, Steiner
înțelege sufletul ca „o formă de victorie a
omului și a memoriei¹¹, aparte față de „sufle-
tul sclav al lui Dostoievski¹¹. 1-1 aduce oare-
cum aproape singurătatea care maturizează,
curajul lui paranoic sau paranoid, din tine-
rețe, încă păstrat. Steiner este chiar mai para-
noic, îi lipsește total frica și nu are nicio legă-
tură cu lumea comunizată și revoluția, orice
revoluție. „Revoluție înseamnă frică, înain-
te de toate...¹¹, susține el. Ca răsfrânt în el
însuși vorbește și despre Lenin, Mussolini,
Hitler, democrația americană. Dacă Ștefan
formulează „istoria sau dracul¹¹, Steiner o
identifică prin „timpul sau Zeii¹¹. El consta-
tă că „există și zei minori, zei înfrânți, ca
Prometeu¹¹. E un olimpian, absolut neim-
plicat și neconvingător pentru junele obscur
activist stalinist, un sceptic și în pledoaria
pentru clipa proprie. E de o frivolitate rece,
distanțat de orice credință. Vorbește și des-
pre Socrate, dar nu e deloc socratic, ironic,
îl citează pe Horațiu, cu nil admirări, cu
sensul de a nu te lăsa transformat de nimic,
a rămâne în cochilia individuală. Deși admi-
te sau îi e cunoscută o nevoie omenească
permanentă de un stăpân al conștiințelor și
citește Mario și vmjitorul, de Th. Mann, ca o
ficțiune anticipatoare a istoriei, ca presimți-
re a fascinației mulțimii pentru Hitler. Dar
nu este cazul său, de subom sau supraom,
ratat, steril. De aceea Calistrat decide că
bătrânul îi rămâne îndepărtat și străin, la
distanță chiar față de seducția exercitată de
Trempfli, ca urmare „dl Steiner nu-mi putea
fi un maestru¹¹.
    Cu acești ireali maeștri, tânărul Calistrat
B. Dumitrescu se intersectează, fizic și me-
tafizic, adesea cu dificultate, după perioa-
de de ascundere. Dar nu se identifică. Și
mai ales ei nu-1 umilesc, nu-1 reduc într-atât
încât să fie transformat.



Episodicii

PREA PUȚIN știm despre familia protago-
nistului, anti- sau noneroului Singurei
căi, Calistrat B. Dumitrescu. Uneori el adu-
ce vorba de tatăl său, un funcționar la Ad-
ministrația Financiară, dar și un dușman al
dictaturii sovietice sau rusești, aflat de la un
timp în închisoarea regimului. Straniu e
faptul că fiul nu întreprinde nimic pentru
a-1 salva. Parcă-1 pedepsește el însuși alături
de autoritățile pe lângă care se află, într-o
poziție schimbătoare, marginală, dar per-
sistentă, totuși. Tatăl îl detestă și-l numește
trădător. Fiul nu-1 judecă, nu-1 absolvă, tatăl
apare pentru el ca inexistent. Contează doar
atitudinea tatălui față de el. Ireconciliabilă.
Mai ales în expresie - eludată în roman. în
cap. m, tatăl, excesiv de imaginativ, corupt
de lecturi amestecate, privit când ca un
erou, când ca o victimă, este încă la închi-
soare și fiul nu uită că i-a acuzat „firea bles-
temată¹¹. Despre mamă aflăm și mai puțin.
Reținută în a-i vorbi fiului, ea își urmează
soțul. Sunt părinții său diferiți de el, adică
niște lipsiți de ambiție? în raport cu dicta-
tura, da, fiul vrea să îi supraviețuiască sur-
montând-o, invadând-o, simulând a i se asi-
mila. Părinții aleg adversitatea, suferința și
salvarea, altfel decât fiul lor.
   în primul capitol, el își mai amintește
de doi unchi. Unul e Tony-băcsi, pe care-1
pomenește disprețuitor, pentru că era stu-

pid, dar și admirativ, pentru că era... uman.
Aceeași atitudine ambivalență, ambiguă, pe
care tânărul o are față de oricine și orice,
în cap. II își amintește iar de Tony-băcsi și
îndemnul lui de a se lăsa dus de val și ne-
încărcat cu ceea ce e de prisos (el crede că:
dragostea, iubirea patriei, onoarea, munca).
Celălalt unchi, Dragomir, rămâne la opțiu-
nile lui politice de dreapta, la lecturile chiar
de extremă dreaptă. E și autorul unei oare-
care cărți.
    în primul capitol apar câteva personaje
puțin, unele deloc urmărite, uitate acolo.
Șeful, primul său șef, unul mic, de la Inda-
liment, Fredy Șandor, are unele date comu-
ne cu tânărul funcționar, descins din orășe-
lul bănățean (notat cu litera L.), venetic și,
vom vedea ulterior, itinerant. E „zăpăcit¹¹
și „inteligent¹¹. Funcționar tipic, el e „omul-
șopârlă¹¹. Nu are destin, nu e protejat de
invizibil, ca tânărul Calistrat. Dosarul îl
scufundă, e eliminat repede, ca fost legi-
onar sau rudă apropiată de un fost legionar.
    Frederic Lipcsei, un șef mai mare, secre-
tar de partid, e admirat treptat pentru „firea
sa liniștită, inteligența sa fină, prudentă¹¹. E
un personaj de curs epic mai lung. Tot de
la primul loc de muncă, doamna Roșu,
dactilografa, și Traian Vescan sunt mai cu-
rând nume și atât, deși prin ceva fac și ei
figurație în lanțul tipologic realizat pe prin-
cipiul păpușilor rusești.
    Directorul, fost ilegalist, Szyghiarto este
numit „șacalul¹¹. De umplutură, mai degra-
bă invizibil, e Filimon Bandele Ion, nașul
Adelei Sempronia Szighyarto. Tatăl Gretei
Vidrașcu, amintit în treacăt în roman, încă
arestat, e reîncadrat de la politic la drept
penal, pare-se și cu sprijinul micului acti-
vist revoltat în conștiință.
    în cap. II, el deprinde de la românul
Fagi Laszlo prudența de a vorbi puțin și de
a asculta. Un tovarăș, Vartolomeu Ispas,
promite să devină noul său protector, după
crima pe care probabil că el i-a sugerat-o,
cu o de neînțeles (ne)vinovăție, frtunoasei
și fanaticei văduve Șimon.
    Tot aici ajunge, ca studios al dreptului,
în apropierea procurorului dipsoman și
idealist Raoul Semproniu Davidescu, dar
acesta nu-i încredințează niciun dosar. în
toiul unei libații, el îi spune franc procuro-
rului că ar fi pregătit să-l ucidă, imprudență
primită ușor de acela. Mai mult, e sfătuit
să se încredințeze întâmplării, o convinge-
re în fond a sa. Procurorul, stăpânul dosa-
relor care ucid, numit și el șacal, mai ne-
cruțător decât bestiile „civile¹¹, „zevzec
inteligent¹¹, mereu sarcastic, are în comun
cu tânărul reabilitat detracarea și singură-
tatea. Lui i se arată, dincolo de suferința pe
care i-o produce, protector: „bufon simpa-
tic și detracat fără convingere, mă apăra,
mă ajuta chiar¹¹. Prin el coboară în bolgia
istoriei și a justiției staliniste.
    Până la finalizarea studiilor de drept,
micul activist „pasiv¹¹ ia bătaie de la o ban-
dă de țigani (romanul împacă aici burlescul
și pitorescul: unul constată că s-au înmulțit
boierii!) și e înjunghiat de o femeie, supă-
rată pe cu totul altcineva că nu reușea să
dea mită și să-și elibereze soțul închis. Tot
în justiție, capătă un nou șef, în persoana
unui fost metalurgist, numit Luca Vasile,
un nume cu mare rezonanță istorică în sta-
linismul românesc, acum întors cu ironie
de romancier. Iată ce fel de roman „istoric¹¹
scrie Breban: al ironiei, al farsei.

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 13

        Secretele Orașului-Comoară



            Noaptea în sinagogă


Gyalui Farkas

Gyalui (Mendel) Farkas (1866-1952) a
fost o personalitate interesantă și fecundă
a vieții literare clujene de la sfârșitul secolului
al XlX-lea și din prima jumătate a sec(jiului al
xx-lea. A fost scriitor de beletristică, drama-
turg, istoric literar, jurnalist, redact( >r de ziare
și reviste, profesor universitar și director al
Bibliotecii Universității din Cluj.
    Publicăm, la șase decenii de la moartea
autorului său, traducerea unei povestiri apă-
rute în anul 1899 și care a fost republicată ulti-
ma oară în volumul lui Daniel Lowy intitulat
AKdlvdriâtol a trcpedicip: Kolozsvcir zsidd lakos-
sdpdnak tortenete [De la Calvaria la tragedie:
Istoria populației evreiești din Cluj |, apărut
la Cluj, la Editura Koinonia, în anul 2005.
Traducerea a fost făcută după această ediție.
    Dincolo de valoarea sa literară, Noaptea
în sintgegă atrage atenția și datorită amănun-
telor despre viața evreilor clujeni. întâmplarea
fantastică evocată în această scurtă povestire
este legată de cea mai veche sinag(>gă din Cluj
și poate să fie considerată o adevărată legendă
a orașului.



PE UȘAtemplului evreiesc din Cluj - înțeleg
prin asta vechea sinagogă - se văd urme de
lovituri. Nu sunt semne de asediere pe ușile
grele, de lemn de stejar - căci în liberul oraș
regal Cluj încă din timpuri străvechi oricine își
putea practica în voie propria credință -, ci ur-
me de bocănire cu o cheie mare. în fiecare dimi-
neață, pe la ora șase, când evreul pi< >s de dreaptă
credință - nu ăsta de soi nou, care fumează țiga-
rete sâmbăta și înfulecă la întâmplare orice, ci
credinciosul adevărat, de soi vechi - pornea spre
sinagogă la rugăciunea de dimineață, atunci pa-
racliserul, înainte să deschidă ușa sinagogii, bo-
cănea pe ușă cu cheia de șapte ori. Izbitura cheii
suna tare și grav, iar când se stingea și ecoul ulti-
mei lovituri, uneori paracliserul avea sentimen-
tul că aude din interior un freamăt, un murmur
silențios. Când se întâmpla asta, trecea pragul
cu o anumită ezitare, care până la urmă se dove-
dea a fi neîntemeiată, căci înăuntru era întâm-
pinat doar de băncile goale și numai perdeaua
de mătase, care acoperă cărțile sfinte, se mișca
ușor, ca și cum mai înainte ar fi fost atinsă de
cineva.

• Vechea sinagogă a Clujului. Foto: Veress Ferenc (1865).

    Noaptea, când stelele încep să strălucească
pe cer, iar enoriașii evlavioși își termină rugăciu-
nile și pleacă din sinagogă, iar ușile sunt încuia-
te, băncile se umplu cu siluete albe, tăcute. Spi-
ritele celor stinși se adună acolo și se roagă în
liniște, cu evlavie. Uneori, îndeosebi în nopțile
marilor sărbători, dacă cineva trece prin apro-
pierea sinagogii, va vedea cu admirație că feres-
trele strălucesc într-o blândă lumină albă, iar
dacă se oprește în fața gardului, urechile lui vor
distinge un murmur înăbușit. Nu e bine a zăbo-
vi mult timp acolo. O spaimă tainică cuprinde
omul care va dori să scape din acel loc tăcut, de
parcă ar fi păcătuit prin ascultare.
    Locuitorii reci ai cimitirului stau tihniți doar
ziua, în timpul nopților celebrează serviciul di-
vin obișnuit (nu știu cum este la cei de altă con-
fesiune, dar asta este o obligație pentru locui-
torii cimitirului evreilor ortodocși), citesc câte
un capitol dintr-una din cărțile sfinte ale lui
Moise și doar prima rază a zorilor care răzbate
prin fereastră le vestește că a răsărit soarele și că
e timpul să se întoarcă la odihnă în imperiul
întunericului.
    Alții, muritorii de rând, nu au voie să îi sur-
prindă în timpul serviciului lor divin. Vai de cel
care o va face!
    Sunt vreo douăzeci de ani, poate chiar mai
mult de când s-a întâmplat. în zorile unei zile,
Herș, paracliserul - după ce și-a terminat ron-
dul în oraș și a ciocănit fereastra fiecărui mem-
bru al comunității să-l trezească și să-l cheme în
sinagogă la rugăciunea din zorile acelei sărbă-
tori -, somnoros cum era, a deschis ușa.
    A simțit cum un vânt rece îi suflă în față și
îi stinge felinarul din mână. Dar nu a rămas în
întuneric. încă din pridvor a fost cuprins de o
lumină străină. Clătinat, aproape inconștient,
a pășit spre templu, iar ce a văzut acolo l-a tre-
zit la o cumplită realitate. Sinagoga era plină,
până la ultimul loc, cu enoriași îmbrăcați în
veșminte strălucitoare potrivite pentru marile
ceremonii, care sunt purtate de evreii ortodocși
doar de marile sărbători: în lungile cămăși mor-
tuare. Așa se face că acest veșmânt nu e atât de
înfiorător. Omul se obișnuiește cu el.
    Toți aveau pe ei nu doar cămașa, ci purtau
și eșarfa de rugăciune, acea eșarfă cu dungi ne-
gre cu care bărbații se roagă în templele evre-
iești. In afară de asta, pe cap și pe brațe aveau

curelele de rugăciune. Se închinau în liniște,
cu mâinile împreunate, fără să șoptească un
cuvânt.
    în inima lui Herș a străfulgerat spaima de
moarte. Și-a uitat îndatorirea strictă, a uitat să
bocăne în ușă! Ce se va întâmpla acum cu el?
    S-a uitat îngrijorat în stânga și în dreapta. A
văzut mai ales fețe străine cu bărbi albe.
    Pe locul preotului era un cunoscut. S-a cu-
tremurat de groază, pentru că l-a văzut pe tatăl
actualului preot, acel bărbat blând, pios și înțe-
lept la a cărui înmormântare a fost și el prezent,
ajutând, cu ochii înlăcrimați, ca trupul să fie dus
la mormântul deschis, în jurul căruia întreaga
comunitate plângea amar în hohote.
    Când cantorul a pășit spre chivotul în care
sunt ținute cărțile sfinte, s-a auzit un cântec abia
perceptibil. Serviabil, Herș a vrut să-i ducă chei-
le. Cum va deschide cantorul acel dulap? Cheile
se află în buzunarul lui. Insă picioarele i-au prins
rădăcini, nu a putut să se miște. Dintr-odată,
ambele uși ale chivotului s-au deschis singure,
iar cantorul a luat de acolo cea mai mică Tora,
acea simplă, folosită și uzată carte care de mult
nu mai fusese scoasă din dulap. Apoi, plin de
gravitate, a dus-o pe altarul din mijlocul sina-
gogii, unde erau citite textele. Acolo, pentru
citirea fiecărui fragment de text a fost chemat
un alt enoriaș, prima dată cel mai în vârstă, mai
apoi tot mai tinerii. Paracliserul stătea amețit în
loc, teama lui s-a schimbat într-un fel de amor-
țeală. S-a auzit al treilea nume chemat la altar să
citească. Când a auzit acest nume, emoția a cu-
tremurat sângele paracliserului: era numele tată-
lui său, decedat demult. Și iată, chiar din pri-
mele locuri, unde stau persoanele distinse, a
venit în față bătrânul Herș, care în timpul vieții,
ca om sărac ce fusese, ocupase locul din ultima
bancă. S-a apropiat pios, cum făcea și în timpul
vieții când venea în față la altar.
    Cu un sfâșietor strigăt de bucurie, paracli-
serul s-a repezit spre părintele său multiubit.
Nu-i mai era teamă de nimeni și nu voia altce-
va decât să sărute mâna acelei siluete demne
de respect, la vederea căreia în inima lui se tre-
zise din nou sentimentul de iubire de copil; a
căzut în genunchi în fața lui și și-a întins mâi-
nile după mâna lui. A simțit o mângâiere blândă
dar rece pe frunte, de parcă două mâini i-ar fi
atins capul pentru o secundă. Era așa cum obiș-
nuiesc bătrânii evrei să-și binecuvânteze copiii
la marile sărbători, punând mâinile pe creștete-
le lor. Atunci Herș a căzut în față și a rămas pe
lespezile din fața altarului. Acolo a fost găsit
dimineața, fără cunoștință. L-au culcat în pat,
unde și-a revenit pentru câteva momente, a po-
vestit totul rabinului, tânărului rabin, apoi și-a
luat rămas-bun, spunând că el nu rămâne aici,
se duce să fie paracliser într-o altă comunitate.
Și a plecat.
    Bătrânii au știut că a uitat să bocăne și a tre-
buit să moară din cauză că a tulburat pioasa
adunare a celor din lumea de dincolo.
    De atunci paracliserii au avut mare grijă de
această datorie a lor.
    Loviturile cheii bocăne tare și grav în ușă,
iar când se stinge și ecoul ultimei lovituri, câteo-
dată se pare că din interior se aude un freamăt,
un murmur silențios.
■
Traducere și prezentare de
Lukâcs Jozsef

14 • APOSTROF

DOSAR



            Structuri antropologice
            ale imaginarului în opera
            lui



Mircea Tomuș

Reluăm o observație pe care am mai
făcut-o în legătură cu eseul lui Mircea
lorgulescu și care este valabilă, în mare
parte, și pentru ceilalți companioni ai lui:
în construcția a ceea ce au numit acești cri-
tici „lumea lui Caragiale“ și care, repetăm,
este o lume imaginată, și nu una imaginam,
ei au uzat de un material caracteristic lumii
reale, adică de forme, instituționale sau de
altă natură, ideologice sau comportamenta-
le, care pot fi sociale, politice, istorice, mo-
rale, psihologice, și foarte puțin, sau chiar
deloc, de formele și figurile caracteristice
imaginarului, care sunt semnul, figura, sim-
bolul. Fața actuală a teoriei mimesisului este
însă criza reprezentării:, în mimesis, ca relație
extrem de complexă între arta poetică și rea-
litate, se deplasează centrul de greutate de
la ideea de imitație la aceea de reprezenta-
re, iar, prin aceasta, se instituie noi catego-
rii de gândire, precum actele de ficționalita-
te, și se face deschiderea spre o disciplină de
cea mai nouă orientare, precum ontolcgia
jicțiunii. Dar poate nu este cazul să intrăm
prea adânc, deocamdată, în aceste subtilități
și nici în stufoasa fenomenologie a imagi-
narului, așa cum ne-o propune Bachelard;
cel puțin pentru intrarea în subiect este sufi-
cientă perspectiva pe care ne-o deschide
Gilbert Durând, în studiile sale și mai ales
în Structurile antrcpolipice ale imaginarului.
Socotim că este potrivită, chiar necesară, în
cazul nostru, o întoarcere sau o ridicare pâ-
nă la orizontul antropologic din cel puțin
două rațiuni: una constă în aceea că dimen-
siunea antropologică, în generalitatea sa in-
tegratoare, include totul, toate segmentele
individuale, deci și pe acela al individului
uman care s-a numit Ion Luca Caragiale, și
pe acela al scriitorului, creator de ficțiuni,
cu același nume, cum îi cuprinde pe toți in-
divizii umani, de pe toate meridianele și
paralelele geografice și din toți evii isto-
rici, ca și pe toți creatorii de domenii sau
forme ale imaginarului. Cari Gustav Jung,
cu teoria lui asupra imaginarului colectiv, ne
instruiește desebit de convingător care sunt
procesele care stau la baza imaginarului co-
lectiv, care sunt formațiunile sale, arhetipu-
rile, și cum fiecare individualitate umană nu
este decât un atom al unei structuri com-
plexe; cealaltă rațiune a ridicării în plan
antropologic general privește această încli-

antropologic și justifică abordarea lui, cel

nație, această apetență particulară a per-

soanei și scriitorului respectiv, care, numin-
du-se I. L. Caragiale, are, în opera sa de o
unicitate distinctă, o deosebită chemare

pentru perspectivele, dimensiunile și sem-
nificațiile vaste, general umane. însumate,
aceste două împrejurări, asupra cărora vom
avea ocazia și chiar datoria să revenim în
detaliu, apropie semnificativ de mult ima-
ginarul caragialian de imaginarul general

puțin inițial, din perspectiva acestuia.
   Iată, spre exemplu, din unghiul de vede-
re al uneia dintre componentele de bază ale

imaginarului general uman, regimul diurn/
nocturn, cât de semnificativ se organizează
structurile interne ale imaginarului caragia-
lian: chiar de la prima vedere și de la prima
ei înfățișare mai convingătoare, creativita-

DOSAR

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 15

tea lui Caragiale pare a se înscrie sub sem-
nul nopții; evident, nu este noaptea roman-
tică, fertilă în visuri, trăiri și afectivitate,
bântuită de figurile și simbolurile marilor
corespondențe cosmice, care tutelează ceva
mai mult decât o emisferă din universul
eminescian. Este, de data aceasta, noaptea
plină de evenimente (umane), de trădări și
confruntări dramatice din prima sa co-
medie, noaptea retrăirii sensibile până la
nevroză a unui eveniment istoric capital
(revuluția), când, sub porunca puterii de
iluzionare, delirul imaginativ deformează
simpla percepție, dându-i dimensiuni apo-
caliptice, în Conul Leonida față cu reacțiu-
nea', noaptea de veghe și pândă a lui Pris-
tanda, din care pornesc toate ițele intrigii în
O scrisoare pierdută', noaptea continuă, un
carnaval perpetuu cu toate trăsăturile unui
coșmar, din D-ale carnavalului, comunicând
subteran cu noaptea de bal din High-lfe și
cu noaptea cu focuri de levorver și spartglob
lampa centrulgtădini electrică din Teiigrame,
cu noaptea incendiului din Dealul Spirii,
din Temă și variațiuni, cu noaptea finală din
Tren de plăcere, noaptea nu mai puțin coș-
marescă din Impecțiune, cu episoadele ei,
noaptea crucială din Situațiunea, dar și
aceea din O lacună, noaptea lui Lefter
Popescu, în coșmerlia mizeră a țigăncilor,
noaptea din Grund Hotel „Victoria Româ-
nă“. O monografie a nopții, în imaginarul

Natura, ca o mireasă răpită,
care a dormit vrăjită în lanțu-
rile de gheață ale unui crud

caragialian, ar putea alege cel puțin trei tra-
see principale ale regimului nocturn, în
acest imaginar: nopțile de coșmar, începu-
te în gamă comico-dramatică, odată cu O
noapte furtunoasă, și culminând cu cele din
Păcat, In vreme de tăzboi, O făclie de Paște,
Năpasta, cele de descătușare dionisiacă,
inaugurate, bineînțeles, de noaptea lui Nae
Ipingescu, desfășurată în afara scenei, din
Conul Leonida față cu reacțiunea, care este,
evident, o cu totul altă noapte decât aceea
a titularului comediei, noaptea de băutură
danAmici, C.F.R., dar mai ales din Repausul
dominical, ca și nopțile magice din La banul
lui Marfoală și Calul dracului. Fenomeno-
logia nopții caragialiene ar rămâne un sim-
plu exercițiu statistic dacă nu s-ar sonda
perspectiva și sensurile în care fluviul de în-
tuneric al nopții se varsă în cel de lumină al
zilei. Un prim semnal explicit îl primim în
finalul comediei Conul Leonida față cu reac-
țiunea, în care „luminarea“, trezirea din
hipnoza iluziei le aduc zorile; este un pas
înainte față de comedia anterioară, O noap-
te furtunoasă, în care „clarificarea“ quipro-
quoului de bază al construcției dramatice
s-a făcut la ceasul târziu al nopții, când mai
era încă invocat și așteptat somnul recupe-
rator. Nici mD-ale carnavalului, descâlci-
rea nodului încurcat al intrigilor nu este pu-
să încă sub fereastra răsăritului de zi, ci doar
împinsă spre perspectiva unei mese, cu gus-
tări și băuturi aduse, în ceas târziu, de la
băcănie, convivialitatea fiind un garant al
perpetuării misterului. In schimb, după ce,
atât în Păcat, cât și în O făclie de Paște, Cara-
giale a exersat experimentul șocului lumi-
nii diurne proaspete asupra întunericului
de patimi și fapte extreme, în Năpasta
avem cadența clasică a coincidenței de
pas și ritm dintre progresia luminii exte-
rioare și a celei interioare, ca și corespun-

zătorul ei efect dramatic.
    Cât de complicată și subtil dramatic or-
ganizată este dramaturgia întunericului și
luminii în imaginarul caragialian ne poate
semnala, mai mult indirect, principiul de
construcție al celei mai importante din co-
mediile sale: O scrisoare pierdută. Aici, noap-
tea fertilă în întâmplări, noaptea suverană
este prezentă doar o dată în realitatea
scenei, în actul al treilea, cu scena
adunării electorale, în care tirul

încrucișat al discursurilor, pe cerul acestei
nopți, o brăzdează cu lumina și scăpărarea
falsă a unor formulări pe cât de memorabi-
le, pe atât de găunoase; de trei ori însă, este
evocată sau recreată noaptea în modalități
specifice: este, în ordinea intrării în scenă,
mai întâi, aceea pe care am numit-o noap-
tea lui Pristanda, din care se urzesc toate
traseele și care este povestită, mai mult:
aproape jucată scenic, ca un fragment de
teatru în teatru care mai cuprinde, în el, un
alt fragment, mai mic, tot de teatru în tea-
tru, jucată astfel de eroul ei în plina lumină
a unui început de zi și de lume; urmează,
apoi, o posibil teribilă metaforă a nopții,
evocată de același actant: hârdăul lui
Petrache, bolgia imundă și, desigur, întu-
necoasă, în care polițaiul „îl turnase“ pe
Cațavencu, principala figură de oponență a
piesei; urmează, ca într-o paranteză, noap-
tea, în plină scenă, dar transformată în
simulacru de zi, a întrunirii preelectorale, în
care acest joc dramatic dintre lumină (dină-
untru) și întuneric (de afară) dublează me-
taforic dramaturgia de vorbe și formule
goale de pe scenă, pentru ca, în fine, pro-
cedeul reconstrucției post-factum a nopții
să fie reluat prin noaptea lui Dandanache,
noaptea jocului de cărți cu „persoana însem-
nată“, în care miza pare a fi ceva mult mai
mult și mai vag decât o simplă grămăjoară
de monede. Abia după toate acestea vine
scena de încheiere, în apogeul luminii de zi,
în care muzica, discursurile și urările șchioa-
pe, tămbălăul colectiv formează un strat de
umbră metaforică în contrast, poate chiar
conflict fundamental cu scena deschisă lu-
minii de zi.
    Acest procedeu, pe care l-am putea nu-
mi de manipulare a regimurilor nocturn/
diurn, în care simplul raport oximoronic
este convertit în substituire totală, se trans-
mite, dinspre capodopera comediografică a
lui Caragiale spre textele sale în proză; în
Petițiune..., ziua timpului textual urmează
după o noapte de chef continuu, deci după
o noapte transformată în zi, după zicerea
comună, ca să ne fie și mai clar că ceea ce
„se joacă“ în prim-planul textului nu este
altceva decât o zi transformată in noapte,
noapte a înțelegerii și, mai cu seamă, a
comunicării. Pentru ca procedarea să treacă,
în formă radicală, în Călduță mare, unde
căldura este, bineînțeles, și un substitut al
luminii, deci al înțelegerii, într-un orizont
închis în care se caută strada, care este un
traseu, o pârtie, și anume tocmai Strada
Pacienții, deci pârtia, traseul înțelepciunii,
al înțelegerii; dar căldura mare, care
este un fel de-a zice lumina mare,
pare să încurce toate cărările spre
înțelegere (Strada Sapienții), do-
vedindu-se a fi tocmai contrarul
său metaforic, deci întuneric
total, noapte deplină. Și tot aici,
în acest procedeu de răsturna-
re totală, negare a negației, cu
atât de multe fețe, putem face
referire la una dintre temele
exercițiului parodic al lui Ca-
ragiale: descripția în regim
parodic a începutului de zi, a
zorilor. O întâlnim în Noap-
tea învierii. Novelă:

16 • APOSTROF

DOSAR

• Caragiale cu Alexandru Davila (1910)

    uriaș răpitor, se deșteaptă fericită, grațioasă,
    mândră, la mângâierile dulci, duioase, mol-
    come ale tânărului și fierbintelui său mire,
    care o căuta de mult, care a regăsit-o în sfâr-
    șit, și care vine să dezlege vraja de gheață
    cu farmecul unei sărutări de foc. Este tână-
    rul și zburdalnicul copil favorit al lui Paște-
    Impărat, este minunatul fat-frumos April cu
    părul auriu, care o ia în brațe pe adormita fe-
    cioară, o alintă, o leagănă, o mângâie și, cu
    mii și mii de sărutări, una mai înflăcărată
    decât alta, o recheamă la o nouă și străluci-
    toare viață!

Revine, ca un insert, în O cronică de Clădim
și rezistă ca un clișeu preferat în jocurile
cu formule și false citate sub forma unei
constante: Aurora cu degetele ei de roză. Gil-
bert Durând îl înscrie între procedările pre-
ferate ale retoricii, numindu-1 dublă negație:

    Procedeul constă în esență din faptul că prin
    negare se constituie afirmarea, că printr-o
    negare sau printr-un act negativ se distruge
    efectul unei prime negativități. Se poate afir-
    ma că izvorul schimbării de sens dialectic
    se află în acest procedeu al dublei negații trăi-
    te pe planul imaginii înainte de-a fi codificat
    de formalismul gramatical.¹

In cazurile citate de noi, acest imn al lumi-
nii, cuprins într-o schemă parodică mai lar-
gă, poate fi interpretat ca o modalitate de a
ne arăta că pretinsa relevanță a unui astfel

1. Gilbert Durând, Structurile antnpolegice ale
   imeginandui: Introducere în arhetipokgiagene-
   rală, traducere de Marcel Aderca, prefață de
   Cornel Mihai lonescu, București: Editura
   Univers Enciclopedic, 1999, p. 205.

de stil, cum este cel parodiat, funcționează
exact pe dos, ca un sistem de obturare, de
ocultare a sensurilor: stilul emfatic parodiat
aici nu este decât unealta confuziei, a non-
sensului.
   In fine, nu este de omis interpretarea
care se poate da dominantei negative, fațetă
sau extindere a regimului nocturn, care pare
a fi autoritatea și unică, și supremă a acestei
opere, descifrată ca expresie cumulată și
potențată nu numai a colecției integrale ele
vicii a unui întreg popor, dar și a „răului“
din destinul său. Un comentator mai recent
(Mircea Braga) pune această dominantă în
relație directă cu tema „umbrei“ a lui C. G.
Jung, ceea ce ar da altă față și semnificație
regimului nocturn din ontologia imagina-
rului caragialesc:


    Caragiale ‘trăia’, cel puțin în regimul textu-
    lui, doar semnalele venite, obsesiv, dinspre
    acel câmp constituit autoritar din concre-
    tizările, din materializările, din metastazele
    ‘umbrei’, articulate inițial pe suprafețe îngus-
    te, pentru a acoperi în final, prin însumare,
    întreaga realitate a epocii. Este un câmp care
    cunoaște violența unei agresiuni de substrat,
    așadar nu a uneia ce pervertește forme, dar
    care alimentează constant o erupție a sub-
    stanței negative.²

In această perspectivă întoarsă spre întune-
ric și spre adâncuri se pot așeza, mai întâi,
toate îndrumările explicite și directe ale
acestei opere spre întunericul patimilor, al
violenței; este, în acest sens, o destul de


2.  Mircea Braga, Replieri interpretative, Sibiu:
   Editura Imago, 2003, p. 61.

   vizibilă datare a lui Caragiale, o sincroniza-
   re a lui cu un gust al epocii pentru morbid
   și demonic; descifrând aici numai o simplă
   acomodare cu procedeele mai mult superfi-
   ciale ale naturalismului european, de inves-
   tigare și inventariere a lanțului cauzal mă-
   runt factologic, G. Călinescu a lăsat să-i
   scape straturile de adâncime ale fenomenu-
   lui. Dar la Caragiale, cel din Păcat, O făclie
   de Fapte, In vreme de război și Năpasta,
   putem identifica gustul pentru morbid, vio-
   lent și satanic al unei întregi epoci, care nu
   este decât reversul necesar și real de umbră
   al acelei belle tpoque în care lumina și fru-
   musețea formelor ambiționau să țină prim-
   planul. Și tot aici, aproape de acest proce-
   deu de inversare totală, putem face referire
   la frecventa prezență, în exercițiile parodice
   ale lui Caragiale, a motivului zorilor, cu prea
   cunoscutele lui clișee; parodia este un act de
   răsturnare a valorilor: ceea ce este superfluu
   și derizoriu devine important, ceea ce este
   important devine simplă bagatelă, albul este
   negru și negrul alb; prin urmare, zorile pot
   fi, prin parodie, un substitut al nopții, al în-
   tunericului. Prin „panourile“ sale inundate
   de aparentă baie de lumină, autorul pune
   pecetea întunericului, a negației, asupra
   unei procedări de stil pe care mimează pre-
   tenția că o promovează.
   Dar tot din schema generală a structu-
rilor antropologice, așa cum a fost schițată
de Gilbert Durând, poate fi desprinsă și ră-
muroasa dar unitara, credem noi, prezență
a feminității în opera scriitorului nostru.
Observația care poate să deschidă intrarea

DOSAR

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 1 7

în acest fragment de lume nu poate fi alta
decât că, în componența structurilor ima-
ginarului caragialian, femeia nu este inclu-
să ca o prezență de individualitate umană,
ci ca un rol, o funcție într-un mecanism;
care este acela al celulei sociale, familia. Să
nu ne ia ochii și nici luciditatea înțelegerii
aparenta opoziție dintre familia legală și cea
nelegală, mai bine zis, între cea legalizată și
cealaltă; cazuistica amorului, în această ope-
ră, fuge oricum de lumina zilei și de ga-
ranția atestatelor: Cupidon caută zonele de
umbră măcar, ca în D -ale carnavalului, dacă
nu noaptea deplină și sigură din O noapte
furtunoasă, protecția tainei, din O scrisoare
pierdută, ori măcar a unui compartiment de
tren, într-o călătorie în noapte [Accelerat no.
17), se exprimă plenar într-o cameră cu lu-
mină albastră, în Păcat, ori supraviețuiește
morții în noaptea de coșmar a unei silnice
căsnicii, în Năpasta. De altfel, în afara cazu-
lui singular din Teltgrame, asupra căruia mai
rămâne de reflectat, niciuna dintre formu-
lele amorului nelegal nu luptă, nici măcar
nu aspiră sau nu visează, împotriva acestui
regim oricum degradant și impropriu, pen-
tru eliberare și „legalizare^. Să se spună că,
în această lume, adulterul este ridicat la rang
de instituție ar fi prea mult, deși termenii
aparenți ai situației aceștia par a fi; mai
aproape de adevăr ar fi observația că adul-
terul este practicat, aici, de fapt, ca o „căsă-
torie secretă¹⁴, care dublează matrimoniul le-
gal nu numai cu o componentă oarecum
minoră și oricum ascunsă, dar cu o stabili-
tate și funcționalitate sigură. Față de Jupân
Dumitrache, care apără mai mult onoarea
instituției, prin persoana consoartei sale
legale, aceasta, Veta, se comportă ca un fel
de parteneră la o frățietate lungă, în care ter-
menii se cheamă reciproc cu „frățico!“ și
„soro!“, precum în ConulLeonida-, față ele
Zoe, soția sa cu acte, dobândită după dece-
sul celei dintâi, Zaharia Trahanache se
poartă prevenitor și protector, dar niciun alt
ingredient, din rețeta amorului propriu-zis,
nu intră în formula menajului lor. In
schimb, relația Veta-Chiriac, pe lângă date-
le unui raport casnic (femeia coase galoa-
nele la mondirul de sergent al bărbatului,
parafându-i condiția de erou), are toată
sarea geloziei și piperul disputei convertite
în amoroasă împăcare, care definesc mani-
festarea erosului plenar. Am fost foarte gră-

biți, până mai ieri, să sancționăm presupu-
sele infidelități din Diplomație și Om cu
noroc, dar am observat mai puțin finalitatea
a ceea ce am putea numi, în lipsa probelor
peremptorii, mai degrabă manevre feminine,
care nu este alta decât binele cuplului, chiar
sub forma vulgară de bunăstare; oricât ni
s-ar părea de bizară aprecierea, în ceea ce am
putea numi, cu o ușoară forțare a termeni-
lor, etosul caragialian, există un cult al fami-
liei, care poate veni de demult și de depar-
te, adică din Orient; un fond îndepărtat,
poate pierdut în formele lui manifeste, de
sacralitate a erosului pâlpâie încă în aceas-
tă operă și se răsfrânge asupra tuturor cu-
plurilor, indiferent de forma lor de legali-
zare. El se manifestă pe o scală largă, de la
formele caricaturale în care ajunge, pe buze-
le lui Crăcănel, la religia severă a unicei iu-
biri, cu capitolul ei subsidiar: răzbunarea
iubitului mort, din Năpasta, și la demoni-
smul magic al amorului în La banul lui
Mârfoală și Calul dracului. Fiind, cum lui
însuși îi plăcea să o spună, un vechi, Ca-

• Caragiale și Vlahuță
ragiale se nutrește, pe aceste fire, dintr-un
fond foarte îndepărtat, în timp, dar nu prea
îndepărtat, în spațiu, de pe atunci de când
morala familială în formare începuse să
sancționeze drastic incestul, ca în Păcat, și
de pe acolo de unde poate mai stăruia, cu
semne de supraviețuire, modelul vechi al
poligamiei sau cel puțin al dublelor căsă-
torii, în Orientul care cuprindea și Balcanii
noștri.
    Oricum ar fi, prezențele feminine, în
opera lui Caragiale, nu enumeră ipostaze
felurite de individualități, ci doar fațete ale
aceleiași funcții esențiale: s-a observat de
multă vreme că, cu toate accentele sale de
cochetărie pitorească, Zița nu este decât o
Vetă în devenire; ea co-respunde la amoa-
rea junelui Rică nu pentru deliciile unui
simplu și trecător romanț de mahala, ci nu-
mai și numai ca să-și pună pirostriile. Nici
chiar Mița Baston, din D-ale carnavalului,
nu e lipsită de gândul unei stabilități, după
cum juna Porția înscenează sinuciderea ca
să-și asigure viitorul, în forme legale, alături
de doftorașul său [Groaznica sinucidere din
strada Pidelității). S-a văzut că, în O noapte
furtunoasă, Veta tratează amorul său cu
Chiriac ca pe un matrimoniu, nu atât secret,
cât constant și cât mai lung. Coana Zoe
însăși, despre care, în repetate rânduri, s-a
spus că leagă și dezleagă ițele vicleimului
politic din O scrisoare pierdută, manipulân-
du-i pe actanții acestuia după cum i-e vre-
rea, îndeplinește o funcție, joacă un rol,
ocupă un anume loc pe podiumul puterii;
încât își face loc întrebarea dacă autorita-
tea de care dispune și pe care o exercită nu
cumva este doar efectul secund al cultului
idolatrie, mai mult sau mai puțin secret, mai
mult sau mai puțin conștient sau puternic,
al celorlalți. Dictatura, chiar dictatura femi-
nității, este un fenomen complex, în etio-
logia căruia nu este sigur că aportul de be-
nevolentă și, eventual, slugarnică supunere
a celor supuși nu este determinant; ori poa-
te că împarte frățește potul vinovăției cu
celelalte cauze. Statuia și statura dictatoru-
lui sunt ridicate și consolidate mai mult prin
osârdia supușilor necondiționat și a lingăi-
lor. în această viziune, nu se poate să nu
se presupună, în culisele de subtext ale aces-
tei comedii, un cult secret al zeiței sale
întreit veghetoare: asupra mariajului cu Tra-
hanache, asupra menajului secret cu Tipă-
tescu și asupra poporului de alegători mai
mult sau mai puțin conștienți de votul lor.

Dar o astfel de interpretare ne poate tri-
mite către unul dintre arhetipurile funda-
mentale ale inconștientului colectiv, așa cum
a fost definit el de Jung, cel al mamei. Dacă,
pentru femeie, după Jung, „mama este tipul
vieții ei conștiente", pentru bărbat, „mama
este tipul unui opus de trăit, străin, plin de
lumea de imagini a inconștientului latent“,
„de un extraordinar caracter simbolic".'
Firește că nu vrem să pretindem că figura
femeii, din imaginarul caragialian, cu ipo-
stazele ei felurite, ce diversifică o funcțio-
nalitate dominantă și unitară, ar reprezen-
ta o ilustrare directă, nemediată a acestui
arhetip; dar nici să refuzăm sugestia unei
întemeieri, pe o astfel de rădăcină adâncă și
depărtată, a polimorfismului redus și a coe-
renței funcționale atât de strânse a moti-
vului feminității. De altfel, ultima filă din
destinul acestui motiv pare să ne îndreptă-
țească acceptarea acestei sugestii: în nuvela
scrisă spre sfârșitul vieții sale și care era una
dintre preferatele autorului, Kir lanulea,
feminitatea are o prezență și o manifestare
care se disting prin cel puțin două particu-
larități semnificative, în acest sens: pe de o
parte, feminitatea este opusă, în ansamblul
ei, masculinității, ca principii de bază, iar nu
cinematografiată pur și simplu într-una din-
tre întruchipările ei particulare, cu istoria ei
individual circumscrisă, de vreme ce femeia,
ca variantă a speciei umane, este învinuită
de toate relele de pe pământ; pe de ală par-
te, întruchipată într-o figură individuală,
neuitata Acriviță, cu numele său din sono-
rități strepezite, are a-și măsura puterile cu
înseși puterile răului ontic, ale iadului.
Rezistă, în această figură, ceva din para-
doxalul construcției orientale a prototipu-
rilor divine, din acea Mamă Cumplită, mo-
del al tuturor vrăjitoarelor și zânelor nefaste,
pe care le semnalează Gilbert Durând⁴; în
acestea, negativul și pozitivul se amestecă,
spre deosebire de figura simbolului matern
din mentalul creștin occidental, cu fața lui
imaculată prin purgarea de orice urmă a
răului.⁵
    Pare limpede că orice efort de sondare a
adâncimilor imaginarului caragialian, în
direcția celui colectiv, pe lângă identificarea
ori măcar bănuirea eventualelor filoane
ascunse de legătură, este obligat să se con-
frunte cu și să explice dezvoltările lui par-
ticulare, proprii, felul în care se constituie
ceea ce am putea să numim icomgrația ori-
ginală a imaginarului caragialian. încât, de
la etapa dibuirilor și a presupunerilor, ana-
liza este îndemnată să urce și să se instaleze
în aceea a prospecțiunilor avizate și a dese-
nului sigur.
■
Fragment dintr-un studiu monografic













3. Cari Gustav Jung, Cpere, voi. I, Arhetipurile
   și inconștientul colectiv, traducere de Dana
   Verescu și Vasile Dem. Zamfirescu, București,
   Editura Trei, 2003, p. 113.
4. Durând, p. 98.
5. Jung, p. 11.

18 • APOSTROF

DOSAR

mic^o

lectorii


    Vîntul potrivit
    bate tot mai tare...

Despre „poezia
germană din România"

Ion Bogdan Lefter

Vînt potrivit pînă la tare: Tineri poeți ger-
mani din România. Antologie de Peter
Motzan. Traducerea poemelor: Ioan
Mușlea. Ediția a n-a, îngrijită și cu o prefață
de Ion Bogdan Lefter, București: Editura
Tracus Arte, 2012.


1 982: ANUL apariției Vin-
tului potrivit pînă la
tare, o antologie alcătuită
de criticul Peter Motzan și
subintitulată Zece tineri
poeți germani din Româ-
nia. In sumar: Anemone
Latzina, Franz Hodjak,
Rolf Frieder Marmont,
Johann Lippet, William
Totok, Richard Wagner,

Rolf Bossert, Hellmut Seiler, Horst Sam-
son, Helmut Britz.
    2012: anul ediției a Il-a, apărute cu un
subtitlu mai scurt, doar Tineri poeți ger-
mani din România, fără „zece". Mica modi-
ficare se datorează faptului că i-am rein-
trodus, într-o addenda, pe Klaus Hensel
și Werner Sollner, inițial incluși, apoi eli-
minați din sumar întrucît, asemeni altor
colegi ai lor emigrați mai demult, se exi-
laseră în Germania de Vest în perioada de
pregătire a antologiei pentru publicare. Or,
se știe că în țările aflate sub regimuri comu-
niste scriitorii „fugiți în Occident" nu mai
erau publicați și „dispăreau" cu totul: nu-
mele nu le mai erau pomenite public, refe-
rințele la ei erau eliminate din articolele sau
din cărțile noi, propriile lor cărți apărute
înainte de exil erau scoase din librării și din
biblioteci (e-adevărat, cu din ce în ce mai
multe „scăpări" pe măsură ce istoria comu-
nistă se apropia de sfîrșit, din ce în ce mai
departe de aplicarea riguroasă și ultraseveră,
feroce-represivă, a regulilor sale de funcțio-
nare din anii 1950...).
    Vasăzică, o reeditare după 30 de ani.
Reintră astfel în circuitul lecturii o carte
foarte specială, cu o poveste specială și cu
un impact special asupra mediului literar
românesc.


INTENȚIA DE a alcătui o antologie a „noii
poezii germane din România" e con-
semnată într-un poem-jurnal al Anemonei
Latzina din 1974. In epocă, la finele de-
ceniului 7 și la începutul celui de-al 8-lea,
se înregistraseră evoluții spectaculoase. Mij-
locul anilor ’60 adusese liberalizarea post-
stalinistă a regimului comunist. într-o at-

mosferă dintr-odată schimbată, cu con-
siderabile libertăți acordate populației și deci
și elitelor intelectuale, cultura autohtonă se
reface, reluînd firul modernității întrerupte
de proletcultism. Poezia de limbă română
redevine intens metaforică și simbolică,
„neomodernistă", mai întîi în forme inge-
nue și excesiv de patetice, avansînd apoi gră-
bit către hipersofisticarea manieristă a fina-
lului de mare ciclu creativ. Intre timp, la
periferia experimentală a sistemului se con-
sumă primele tatonări pre-postmoderne
(dacă le putem spune așa): literatura gru-
pului „oniric", cea a „Școlii de la Tîrgo-
viște", alte experiențe. Domină - însă -
metaforismele „generației Nicolae Labiș".
   Cu o conștiință politică aparte, intelec-
tual-civică înainte de a avea consecințe lite-
rare, încep să apară și autori noi de limbă
germană, în special în principalele centre
academice, în București (unde studiază -
firește, la germanistică - Anemone Latzina
și Rolf Frieder Marmont, ambii brașoveni
de loc), ca și la Timișoara și Cluj, poli cul-
turali ai zonelor de concentrare șvăbească
(Banatul) și săsească (Transilvania; la Bra-
șov nu există în epocă o universitate, iar cea
din Sibiu avea pe-atunci mică anvergură).
   Un rol special l-a jucat Clujul, cu tra-
diția sa multiculturală, resuscitată în diver-
se forme și cu diverse motivații, inclusiv pe
linia ideologiei oficiale a regimului comu-
nist, care punea un accent apăsat pe eman-
ciparea „naționalităților conlocuitoare"
(cum li se spunea minorităților etnice).
Principala universitate ardelenească, din
„capitala" provinciei, avea oricum, pe lingă
direcția solidă de studii de „românistică",
departamente puternice de limbi străine,
inclusiv de germanistică. Iar la finele lui
1968 apare, ca revistă studențească, Echi-
noxul, cu ulterioare contribuții meritorii la
evoluția literaturii naționale și - în ordinea
de idei a poveștii de față, a Vîntului potri-
vit pînă la tare - cu pagini speciale de limbă
maghiară și germană, recunoaștere a amin-
titului multiculturalism regional. Primele
nume care se impun aici: poeții Franz
Hodjak și Bernd Kolf și criticul Peter Mo-
tzan, apoi poetul Werner Sollner și alții. Și
se înfiripă relații între studenții și tinerii
scriitori români și cei germani, acum colegi
de redacție și în spațiul revistei, unde încep
să se și traducă reciproc.

LA Cluj, în atmosfera de seriozitate aca-
demică și de echilibru multicultural pe
care am descris-o, cu Echinoxul trilingv ca
mirabil creuzet, relațiile „interetnice" din
redacție și din jurul revistei vor conduce
către interesante interferențe româno-ma-
ghiare și româno-germane, care-și vor găsi
fără întîrziere misionarii.
   L-am numit deja pe cel dinspre partea
nemțească: remarcabilul Peter Motzan, ju-
nele student cu înclinații exegetice devenit
repede un mare profesor universitar, critic
și istoric al „literaturii germane din Româ-
nia", cu o cuprinzătoare perspectivă socio-
culturală, unul dintre cei doi „papi" exege-
tici pe care domeniul i-a avut pînă în 1989
(celălalt, mai direct implicat în cercurile
boemei creative și mai jurnalistic în abor-
dări, fără carieră la catedră, redactor la Neue
Literatur, în București, a fost Gerhardt
Csejka, stabilit în Germania de Vest în
1986, în continuare promotor și exeget al
colegilor săi, ca și al unor autori români,
redactor timp de cîțiva ani al unei noi serii

NL; Motzan a emigrat abia în 1990, după
căderea regimului comunist, și și-a conti-
nuat la Miinchen cariera academică și de
cercetare).
    Dinspre partea românească a redacției
Echinoxului, germanofon și „germanofil"
era Virgil Mihai (pe-atunci încă nu-și adău-
gase „u“-ul mut la finele patronimului),
mediator eficace între unii și alții, traducă-
tor și - mai ales - el însuși poet român de
notație directă, „cotidienist“, foarte diferit
de sofisticații manieriști ai „primului val"
echinoxist, față de care era doar cu cîțiva
ani mai tînăr, în schimb anticipator al „rea-
liștilor" postmoderni din anii ’80. Cu o
sensibilitate bine reglată pentru a percepe
ce se întîmpla în poezia „nemților noștri",
Virgil Mihai îl pune în contact pe Franz
Hodjak cu loan Mușlea, pasionat cititor de
literatură germană, care, conform mărturi-
sirilor din Cuvîntul-înainte la ediția a n-a a
Vîntuluipotrivit..., îl descoperise entuzias-
mat pe Hodjak într-o antologie, „pe la mij-
locul anilor ’70“. Urmează întîlnirea cu
Motzan și cu proiectul acestuia, despre care
știm din poemul-jurnal al Anemonei Latzi-
na: „ieri a fost Peter cel blond pe la tine și
ți-a spus că vrea să facă o antologie". Ti-
tlul/data: 13 iulie 1974.
    Mușlea povestește la rîndul său cum a
început să traducă poeme ale „nemților^
pentru diverse reviste literare românești,
apoi despre oferta venită din partea lui
Motzan: „să punem de-o antologie în care
să intre toți nemții care mai rămăseseră în
țară". Selecția, echivalările, scrierea micilor
prezentări ale autorilor și a textelor de es-
cortă au durat ani buni, cu pierderi pe par-
curs - de pildă Gerhard Ortinau, emigrat
în 1980. Despre Hensel și Sollner am spus
la început că au „fugit" chiar în perioada de
dinaintea publicării Vîntuluipotrivit..., după
ce Mușlea îi tradusese, iar Motzan le al-
cătuise notele biobibliografice. în sfîrșit,
cartea, citită și pusă la punct în redacția
Kriterion (editura pentru „literatura națio-
nalităților conlocuitoare") de către Gabriel
Gafița, prozator, anglist și germanist, pri-
mește „Bun de tipar" pe 14 IX 1982 și e
probabil imprimată foarte curînd după
aceea...

    Decupaje:
   •     Bossert: „cum să se lase/ tradus în
nemțește/ mirosul de gigoață“\
   •     Sollner: „aproape bilingv, cu conștiin-
ța/ crăpată, nedumerit"...
   •     Intr-un poem al lui Wagner: „Che.
Angela. Mai./ August. Jan. Deceniul/ obse-
dant, mistificat". Che e „Che" Guevara;
„Angela" e Angela Davis, celebra activistă
americană de culoare, militantă pentru
drepturi și libertăți ale omului; „mai" și
„august" sînt aluzii la calendarul ’68-ului
studențesc; iar „Jan" - spusese un vers,
ceva mai înainte - e „Jan cel care și-a dat
foc", deci tînărul ceh Jan Palach, care s-a
autoincendiat în centrul Pragăi, în semn de
protest față de regimul comunist, în ianua-
rie 1969...
   •     Mușlea despre Motzan, în Cuvîntul-
înainte al ediției a ll-a: „directorul de
conștiință al tinerilor scriitori nemți de pe
la noi".
■
Fragmente din prefața la
Vînt potrivit pînă la tare:
Tineri poeți germani din România,
ediția a n-a, 2012


Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 19

cu (Ochiul
LIBER


    Monografie

Norman Manea


Ion Pop


Tînărul critic Clau-
diu Turcuș debutează
cu un substanțial studiu
monografic, publicat la
Editura Cartea Româ-
nească, sub titlul Estetica
lui Norman Manea, pri-
mul consacrat prozatoru-
lui care și-a câștigat, mai
ales în ultimele două de-

cenii, o solidă reputație internațională, fiind
distins cu mai multe premii și tradus în nu-
meroase limbi, cu ecouri elogioase în presa
internațională. în grafia copertei se suge-
rează chiar o „est-etică", după formula deja
consacrată, și ea s-ar potrivi perfect și aces-
tei abordări foarte atente la determinările
socioculturale românești ce au marcat scri-
sul lui Norman Manea. Mediul literar de la
noi n-a fost la fel de atent și de generos cu
scriitorul care alesese după 1984 exilul, dar
a rămas fidel limbii române în care a înce-
puse să scrie cu vreo douăzeci de ani înain-
te de a lua această decizie. Publicarea, în
1991, a eseului Felix culpa, care punea în
discuție adeziunile politice de tinerețe ale
lui Mircea Eliade, ca simpatizant al mișcării
legionare, niciodată recunoscute autocri-
tic de marele savant și prozator, a declanșat,
cum se știe, o adevărată furtună de presă,
fiind interpretată sumar și abuziv ca o
reacție antiromânească inacceptabilă, cu
insinuări grave și în privința scopurilor
urmărite de acest „scandal", în sensul unei
rapide promovări a operei contestatarului
și, pe deasupra, cu trimiteri antisemite abia
mascate.
   Monografia lui Claudiu Turcuș a fost
realizată, așadar, într-un moment dificil și
delicat al întâmpinării publice a operei, în
care susținători și adversari și-au încrucișat
argumentele adesea la modul pătimaș po-
lemic, instalând, în orice caz, o atmosferă
de suspiciune și de scepticism în privința
valorii ei, cu atât mai mult cu cât discuția
se purta și în perspectiva accesului la un
premiu Nobel mult râvnit de români, dar
agitând cam steril spiritele de la noi de o
bună bucată de vreme. Tânărul cercetător
s-a încumetat să înfrunte aceste stări de
lucruri, procedând la o cercetare foarte exi-
gentă a ansamblului operei lui Norman
Manea, i-a citit cu ochi proaspeți toate
cărțile, a parcurs întreaga bibliografie cri-
tică ce i-a înregistrat în timp ecourile, ba
a petrecut chiar un stagiu de documentare
în Statele Unite, unde, la invitația proza-

torului, a putut dispune de arhiva sa per-
sonală. Am putea spune deci că a beneficiat
de o documentare cvasiexhaustivă și că, în
consecință, și-a asigurat o foarte solidă bază
pentru lectura critică. E de spus neapărat și
că el are deja o semnificativă activitate de
cititor specializat, fiind prezent de câțiva
ani ca autor de cronici literare, eseuri și
comentarii critice în reviste culturale româ-
nești de referință, precum Vatra (la care a
alcătuit recent și un substanțial „dosar"
Norman Manea), Steaua, Tribuna, Cul-
tura..., toate justificând situarea lui printre
cei mai înzestrați critici din ultima gene-
rație, remarcat nu o dată pentru acuitatea
privirii analitice, exigența și siguranța opi-
niei, echilibrul evaluărilor.
   Rezultatele se văd mai ales acum, în
această sinteză, despre care e de spus de la
început că propune foarte incitante per-
spective de lectură, într-un stil ce nu tră-
dează, cum se întâmplă adesea, stângăcii de
începător intr-ale lecturii critice. Se expri-
mă, aici, desigur, o atitudine empatică,
comprehensivă, controlată însă cu o remar-
cabilă luciditate, polemică în substanța ei,
căci interpretul se luptă în chip mărturisit
cu prejudecățile întâmpinării, mai ales la
noi, a scriitorului comentat - caută argu-
mente și replici la judecăți pe care le crede
contestabile, însă o face cu un calm anali-
tic și cu o seninătate de om convins că are
dreptatea de partea sa și că dispune de toate
argumentele pentru a o susține. Cum și
observă în Aigumentul cărții, Claudiu Tur-
cuș este nevoit să procedeze în sensul unor
„revizuiri", de data asta, nu ale propriilor
lecturi, ci ale opiniilor altora, pe fundalul
agitat pe care l-am evocat mai înainte. Ca
atare, procedeul cel mai corect și productiv
îi pare a fi, pe drept cuvânt, lectura atentă
a textelor și - cum spune într-un loc - „in-
terpretarea unitară a literaturii lui Norman
Manea". Miza aceasta pe cuprinderea sin-
tetică a operei se și realizează, căci lectura
are în vedere mereu punctele de articulare
rezistente ale imaginarului, ocurențele mo-
tivice, conturarea particulară a unor tipo-
logii sau, mai exact, a unei problematici cu
amprentă proprie, numită sugestiv „sub-
versiune retractilă", o anume unitate stilis-
tică, detectabilă pe parcursul evoluției scri-
sului său, cu individualizări firești de etapă,
cu atât mai mult cu cât a avut loc în bio-
grafia și scrisul prozatorului fractura sem-
nificativă, datorată exilului, dar și schimbă-
rii de regim politic românesc și de regim al
libertăților de exprimare.
   Structura studiului indică, de la prima
privire asupra sumarului, o organizare lo-
gică atentă a ansamblului. Descriind, în
Introducere, „odiseea lui August Scepticul",
criticul oferă primele repere necesare situă-
rii contextuale a scriitorului, prin recursul
la un număr de opinii autorizate despre
prima etapă a scrisului său (Liviu Petrescu,
Lucian Raicu, Paul Georgescu, M. lorgu-
lescu), reținând caracteristici de atitudine
(perspectiva celui slab, a celui nesigur și
incapabil de adecvare, cu consecințe asupra
epicului („dimensiunea nonnarativă",
despre care vorbește primul critic), accen-
tul etic și interesul pentru alteritate (L.
Raicu), „problematizarea sceptică" (M.
lorgulescu): sunt referințe care motivează
angajarea argumentării ce va urma în favoa-
rea acestui autor „eretic față de canonul
estetic și comportamental din anii comu-
nismului românesc". Raportul osmotic din-
tre etică și estetică, considerații privitoare

la „realitatea non-epică", motivată de încer-
carea de „înregistrare a pulsațiilor cotidia-
nului", reflecții asupra „morfologiei sub-
versiunii" - cu nimerite departajări între o
„subversiune combatantă", alta „pasivă" și,
în fine, cea care ar defini atitudinea speci-
fică lui Norman Manea, „subversiunea re-
tractilă", de inadaptat și marginal vulnera-
bil, sunt elemente care se vor dovedi foarte
utile la aprofundarea, pe parcurs, a anali-
zelor. Câteva trimiteri la etapa exilului ame-
rican anticipează glosele mai ample din
cuprinsul cărții, ridicând probleme ca aceea
a afirmării scriitorului înainte și după publi-
carea controversatului eseu despre Eliade,
precum și chestiunea, pusă deja în termeni
nuanțați, a „evreității" scriitorului care măr-
turisește „a nu avea o clară identitate sau
a avea o identitate plurivalentă".
    Această reflecție aprofundată se și reali-
zează în a doua și în a treia mare secvență
a monografiei. Cea dintâi, pusă sub titlul
generic Estetica, acoperă incursiuni în spa-
țiul prozei de ficțiune a lui Norman Manea,
în vreme ce următoarea, Etica, supune unei
analize penetrante eseistica sa, luările de
poziție de mare semnificație și cu ecou larg
în spațiul național și extern. Despre proză,
de la primele povestiri din Noaptea pe latu-
ra lungă (1969), pînă la cele din Octombrie
ora cpt (1984), apoi la romanele care și în-
cheie etapa românească cu prima variantă,
cenzurată, a Plicului mgru (1986), Claudiu
Turcuș lasă să vorbească, firesc, mai întâi
bibliografia critică, pentru a-și exprima
apoi, într-o proprie „lectură lentă", opi-
niile și judecățile de valoare. Sunt relevate
aspectele cele mai definitorii ale universu-
lui uman-imaginar construit de prozator
încă de la debut, evidențiind „simptoma-
tologii ale disfuncției sociale, scurtcircuite
psihologice" într-o atmosferă de suspiciu-
ne generalizată, generatoare de anxietate,
cu atitudini de repliere ale personajelor, în-
tr-o proză de reliefuri estetice inegale. Glo-
sele la cele dintâi romane - Captivi (1970),
Atrium (1974) - insistă asupra datelor unui
univers al recluziunii și alienării ființei uma-
ne, particularizînd cazuri ale deja numitei
„subversiuni retractile" și „ale aventurii
eșecului" ca „formă de rezistență". Secven-
țele analitice se încheie în popasuri conclu-
zive și concludente pentru capacitatea cer-
cetătorului de a concentra în fraze sintetice
expresive trăsăturile identificate pe aceste
parcursuri, precum în următoarul pasaj ce
opune categoriei „proștilor burlești" care se
adaptează societății alienându-se fără a-și
problematzia înstrăinarea: „o adaptare sub-
versivă care exclude convenționalismul, în
fapt, o subminare existențială a realității
prescriptiv-opresive printr-o fidelitate față
de sine, o împotrivire discretă, mocnită, dar
extrem de neconvenabilă pentru claustra-
torii captivității. Subiectul nu se opune
controlului, însă nici nu i se supune". în
alte variante este excelent caracterizată ace-
eași atitudine definitorie: „ratarea asuma-
tă", „eșecul, în raport cu succesul canonic
al perioadei", observându-se pertinent că
„proiectul eșecului (subversiunea) nu con-
duce la eșecul proiectului (duplicitatea)".
Disocieri importante se fac în acest mo-
ment al exegezei, prin distanțare de alte
opinii critice, angajând și opțiunea proza-
torului pentru formule mai dificile, datoa-
re în parte „noului roman" francez ori lui
Faulkner, dar înscriindu-i demersul într-o
direcție a definirii de sine față de tradiția
literară: „Prozatorul se dezice, în schimb,

20 • APOSTROF

de mecanismele tradiționale ale literaturii,
preferând o formă de explorare autentică,
imersivă, contorsionată a interiorității/rea-
lității imediate, în căutarea unui canal de
comunicare cu cititorul. Manea e un scrii-
tor dialogic, reflexiv, abisal, și tocmai de
aceea uneori hipercodificat. Nu autorefe-
rențial, nu ludic, nu textualist, nu evaziv".
    Unei asemenea „adaptări fără integrare"
i se asociază, pe parcurs, cum observă cri-
ticul, „subversiunea burlescului", anunțată
în Cartea jiului, romanul din 1976 și între-
ruptă în „exercițiul epic, din nefericire, defi-
citar în faza asamblării narative", care este
romanul Zilele și jocul (1977); ea va cu-
noaște în Anii de ucenicie ai lui August
Prostul (1979), scriere compozită, eseistic-
confesivă, de fapt indirect confesivă, o rea-
lizare de referință. Până să atingă acest
punct din itinerarul prozatorului, lectura se
oprește, cronologic, la nuvelele din Octom-
brie ora cpt, apreciat drept „cel mai valo-
ros volum de proză al perioadei bucurește-
ne“ a scriitorului. Este, de altfel, și cartea
care a deschis calea traducerilor din opera
sa. Analiza universului problematic al aces-
tor texte în strânsă relație cu cel al roma-
nelor publicate până la acea dată, înclinația,
prezentă și aici, spre „înscenarea carnavales-
că“ fac legătura cu ceea ce va fi tratat pe
larg în capitolul n al acestei secvențe, sub
titlul Realitatea socialistă fată realismul socia-
list. înfățișat ca „roman suigeneris [în care]
se mixează câteva tipuri discursive comple-
mentare" ce-1 situează „în contrast cu repre-
zentările canonice (de pildă, romanul obse-
dantului deceniu’)", volumul din 1979 își
asociază în chip original eseul, într-o reflec-
ție angajată pe tema „excentricului discret",
specifică scriitorului, dar și variantă actua-
lizată a unui tip uman vehiculat în cultura
europeană carnavalescă, prelungită și în
poezia modernistă - s-ar fi putut adăuga
- la simboliștii „fin de siecle" din sfera de
reverberație a unui Jules Laforgue, dar
semnificativă chiar și în manifestele dada-
iste ale lui Tristan Tzara. O relație intere-
santă e stabilită și cu romanul-eseu al lui
Matei Călinescu Viața și cpiniile lui Za-
charias Lichter, apărut în 1969. Tipul de
„adaptat subversiv" este analizat cu finețe
în aceste pagini.
    Interesant, chiar incitant este, pentru
comentariu, cazul foarte cenzuratului ro-
man Plicul negru (1986), căruia i se cu-
noaște acum dosarul cu obiecții ideologi-
ce, rescris în 1996 în condiții de libertate
totală a expresiei. Elocventă e și reflecția pe
marginea „dimensiunii subversiv-eufemis-
tice" a receptării acestei cărți. De acord cu
autorul tezei că avem în Plicul negru o carte
de referință pentru proza românească post-
belică, putem exprima dubii în privința
justificării acestei rescrieri: „N. M. deve-
nise criptic pentru că nu i se permitea să fie
tranzitiv", astfel încât „rescrierea s-a dove-
dit o adevărată restaurare". Personal, aș fi
înclinat să-i dau dreptate mai curând lui
Matei Călinescu, care-i reproșa scriitoru-
lui modul în care rescrie cartea, fiindcă mi
se pare că autentica „restaurare" ar fi fost
aceea a refacerii manuscrisului originar, în
forma redactată înainte de cenzurare, și nu
eliminarea unor elemente ce se înscriu în
suita multiplelor medieri ale mesajului la
care recurge, în general, prozatorul (per-
sonajul, Mvnher, de sursă thomasmanni-
ană, între altele). Fiindcă, dacă nu ținem
seama neapărat de procentul de cenzură in-
terioară, ceea ce voia să spună scriitorul era

prezent, fie și în chip mai codificat, în
manuscrisul predat editurii și supus, ca ata-
re, vizei cenzorilor. Analiza romanului,
foarte pătrunzătoare și cu o atentă situare
în contextul socio-literar, se face cu precă-
dere pe baza noii versiuni; or, ar fi fost,
cred, foarte profitabil exercițiul compara-
tiv, care ar fi evidențiat și diferențele de
compoziție, de structură și schimbările la
nivel stilistic ale volumului „restauraA.
    Foarte pătrunzătoare și fine sunt consi-
derațiile din capitolul in, unde procedează
la lectura critică a romanului întoarcerea
huliganului (2003), apoi a Vizuinei (2010).
Comentariul textului nu e lăsat singur, se
recurge cu profit la datele biografiei, la con-
fesiunile scriitorului ce trece printr-o nouă,
mare experiență de vi ață, la reacții semni-
ficative ale criticii. Statutul de huligan sui-
generis, de outsider, modul specific de înțe-
legere a „identității ca devenire", aflate la
„școala dedublării și școala sciziunii", este
foarte bine analizat, într-un ansamblu de
referințe contextuale semnificative, care-i
individualizează „ficțiunea biografică". O
extindere a reflecțiilor legate de compoziția
cărții ar fi fost totuși bine-venită, tocmai
pentru a marca mai apăsat metamorfozele
scriiturii romancierului în această a doua
parte a vieții sale ca „exilat" și, pe de altă
parte, prozator liber, în sfârșit, să se expri-
me plenar. Poate că o asemenea aprofun-
dare a analizei și-ar găsi punctul de porni-
re în ceea ce critica a numit „convenția
discursivă hibridă" ori „structură transpro-
zastică și metaromanescă", amintind, de
fapt, procentul de (auto)comentariu eseis-
tic identificabil în unele cărți precedente,
scrise încă în țară.
    Că un asemenea demers analitic e foar-
te important o dovedește și abordarea ro-
manului Vizuina, unde raportul dintre bio-
grafic și fictiv se pune cu o nouă acuitate,
ca și cel dintre eseistic și epic. Formula „bio-
grafizarea ficțiunii", introdusă de critic cu
această ocazie, antrenând și cealaltă relație,
dintre epic și eseistic, e chemată să conci-
lieze cumva aceste complexe relații într-un
roman pe care îl acceptă ca „roman total"
(cum îl numise Paul Cernat), însă parcă
ceva rămâne oarecum în suspensie, cerând
tur plus de analiză tocmai a acestor ecuații.
Spre finalul secvenței, criticul își și recu-
noaște singur graba cu care a trecut, până
la omisiune, peste prezențe cu o anume
pondere în economia narațiunii, care „între-
gesc acest substanțial tablou al exilului"...
    Trecem și noi ceva mai rapid peste alt-
minteri substanțialul capitol dedicat lectu-
rilor critice pe care Norman Manea le-a
făcut unui număr de scriitori și opere în
cărți precum Pe contur (1984), apoi în sec-
țiunea Racord din Anii de ucenicie ai lui
Atgust Prostul (1979), în Plicuri și portrete
din 2005, în fine, în Laptele negru (2009).
Importantă e aici, dincolo de reactualizarea
reflecțiilor despre tipologia specifică a eroi-
lor prozatorului, căutați printre „rezistenții
retractili", ori de regăsirea reflecțiilor pri-
vitoare la comunicarea dintre etic și estetic,
evidențierea unor afinități elective, rapor-
tarea, prin lecturi adesea incitante, la un
număr de scriitori români și străini.
    Insă o mențiune specială cere excelenta
parte a doua a cărții, care supune, sub titlul
Etica, unei analize aprofundate ceea ce auto-
rul numește potrivit Arhiva incportună,
punând în dezbatere foarte disputatul mo-
ment al publicării eseului despre trecutul
pătat al lui Mircea Eliade, Felix culpa, publi-

cat în 1991, apoi considerațiile pe marginea
Jurnalului lui Mihail Sebastian. Pentru
întregirea tabloului, este evocat și episodul
ilustrat de interviul nonconformist acordat
în 1981 revistei Familia, cu suita de replici
care oferă prilejul unui larg popas analitic
privind contextul social-politic-cultural al
acelor ani. Un mic dar elocvent tablou de
epocă este conturat aici, și el va fi mult lăr-
git la trecerea analitică în revistă a abun-
dentelor reacții la eseul despre Mircea
Eliade. Contextul politic e radical schimbat,
nu însă și destule prejudecăți, idiosincra-
zii, caracteristice tradițiilor intelectuale loca-
le. Pe scurt, e de apreciat aici efortul lui
Claudiu Turcuș de a înregistra toate datele
semnificative ale aprinselor dispute ale
momentului, cu o remarcabilă luciditate și
ascuțime de spirit și de pe poziții larg com-
prehensive, neezitând să amendeze opinii
emise de personalități de prim-plan al vieții
culturale românești. Sunt, astfel, foarte
nuanțat puse în relief atitudinea echilibrată
manifestată de prozatorul atacat din toate
părțile, acuzat de intenții obscure și de
urmărirea unor interese amendabile, de
ordinul afirmării proprii și al popularității,
dată fiind importanța personalității lui Elia-
de și a rezonanței așteptate a acestui text.
Asupra acestor chestiuni a adus, de altfel,
ultime lămuriri culegerea de interviuri pu-
blicate în 2010 sub titlul Curierul de Est, în
care scriitorului trebuie să i se dea dreptate,
căci are argumente valabile, exprimate încă
o dată cu mare grijă pentru nuanțe. Nu e de
trecut însă cu vederea că înverșunarea amin-
titelor atacuri contra sa și insinuările lega-
te de originea sa etnică, expresii ale unor
inerții și clișee de gândire reziduale, au și
ele explicația lor (nu și scuze, desigur), în
atmosfera tensionată generată de însăși
complexitatea momentului istoric, cu dez-
lănțuiri partizane, polemici excesive, cu
nevoia de a propune niște repere de ținută
intelectuală, scriitoricească și morală a căror
punere sub semne de întrebare, fie și parția-
le, era dificil de acceptat, după ce regimul
comunist făcuse totul - ca să preluăm for-
mula cunoscută - pentru compromiterea
lor. întru totul remarcabil e și capitolul n al
acestei secțiuni, Deipre clovni - separarea de
totalitarism, unde perspectiva burlesc-car-
navalescă deschisă spre lumea dictaturii este
rediscutată și așezată într-un context care-o
face să comunice organic cu întregul operei.
    La capătul remarcabilei sale cercetări,
criticul poate trage concluzii pe deplin cre-
ditabile privind valoarea și semnificația
operei lui Norman Manea în literatura
română contemporană și nu numai în ca-
drele ei, oferind chiar un fel de figură în
chiasm a succesiunii de titluri desfășurată
în timp, precum și o expresivă sinteză con-
cluzivă a analizelor și judecăților de valoa-
re emise pe parcurs.
    Cartea se îmbogățește, în final, și cu o
detaliată cronologie a activității și scrisului
lui Norman Manea, urmată de menționarea
„volumelor traduse", în cele două^lwxf. Bi-
bliografia operei, ca și cea teoretică și critică,
dă seama despre foarte bogata documentare
care a alimentat cercetarea. O cercetare de
excelentă calitate, cu meritul pionieratului, dar
impunându-se mai ales prin nivelul demer-
sului analitic și reușita cuprinderii sintetice a
acestei opere citite cu un particular spirit de
pătrundere și comentate într-un limbaj critic
de cea mai bună ținută.

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 21

    Focul mărunt
    al confesiunii
    Iulian Boldea


Notațiile autobi-
ografice ale lui
Livius Ciocârlie nu au
trecut deloc neobservate,
fiind receptate mai mult
decât favorabil. Gelu
lonescu remarca, de exem-
plu, într-un comentariu
din revista Apostnf cali-
tățile unei astfel de scri-
ituri:


    Și alții și-au scris cărțile folosind armele jur-
    nalului și ale memorialisticii de toate feluri-
    le, ale dialogului eului lor cel mai intim cu
    lumea. Nimeni însă n-a întins coarda vieții
    intime (foarte discretă totuși - paradoxal!)
    și a autoanalizei atât de departe (cel puțin în
    literele de limbă română); de fapt, „supra-
    fața¹¹ vieții intime, „coaja¹¹ ei, din care se pre-
    simte miezul - deloc calm și împăcat; ar fi
    foarte „deștept¹¹ să spun că, prin memoria-
    listica atât de împlântată în viața sa, Ciocâr-
    lie a creat un fel de „ficțiune¹¹, că el este „ro-
    mancierul¹¹ vieții sale, al „personajului¹¹ pe
    care l-a construit din materialul existenței de
    zi cu zi. Se poate spune asta - cred că e o
    evidență și, ca tot ce este evident, poate fi și
    fals (iarăși o „idee¹¹ de mult pierdută în câm-
    pia banalității).

Paradisul derizoriu: Jurnal de:pre indferență,
Cap și pajură, Viața în paranteză, Trei intr-o
galeră, De la Sancho Panza la Cavalerul
Tristei Figuri, Cu dinții de lână sunt cărți
construite în funcție de principiul frag-
mentarității, în care pactul autobiografic e
asumat într-o proiecție a eului în module
dispersate ale ficționalității, în care suspen-
darea referențialității amorsează incursiu-
nea lentă, dar temeinică, în universul vola-
til al eului.
    însemnările lui Livius Ciocârlie din re-
centul volum La foc mărunt (București:
Editura Cartea Românească, 2012) au,
dincolo de timbrul ludic, o amprentă re-
flexivă de necontestat. Ironia și autoironia,
stupoarea - calculată - în fața spectacolu-
lui mundan, luciditatea cu care sunt obser-
vate avatarurile propriului eu, sinceritatea
netrucată și decriptarea atentă a semnelor
și sensurilor lumii, înregistrarea fără pate-
tism a imaginii propriei senectuți, înscenă-
rile rafinate ale impresiilor de lectură -
acestea ar fi dominantele acestei cărți în
care protocolul autobiografic se vede con-
vertit într-o scriitură ce reunește senzația
trăitului și fulguranța livrescului („Aș mai
putea fi întrebat: dumneata nu trăiești,
doar citești? Răspunsul ar fi: nici măcar nu
citesc; doar culeg. Culeg fraze din cărți, așa

cum culeg afine în grădina de la Brașov¹¹).
Cititorul presimte că toate gesturile și
cuvintele de autocompasiune ale diaristu-
lui au un substrat ironic și parodic, deten-
ta confesivă și febrilitatea reflexivității fiind
convocate la alcătuirea unui discurs descen-
trat, a unui scenariu dezarticulat precum
însăși existența, scenariu din care, în ciuda
aparențelor, orice intenție de regizare, de
premeditare pare să fie absentă. Multiplici-
tatea, fragmentarismul, detenta centrifugă
a scriiturii sunt, am spune, regula de asam-
blare a discursului, un discurs cu conținut
eterogen, dispersat, în interiorul căruia dia-
ristul își arogă o mare libertate a reacțiilor
scripturale. De altfel, nu de puține ori, jur-
nalul își asumă o clară ținută autoreflexivă,
ce relativizează, oarecum, „riscurile¹¹ pul-
verizării discursive, conferind, totodată,
textului, profunzimea și raționalitatea spe-
cularității de sine: „Fraza încheiată cu
punct, spune Mușii, împiedică pătrunderea
în text a potențialității inepuizabile, nede-
terminate, a realului. Ale mele, fragmente-
le cel puțin, se mai și termină pe accent.
Mă tem că la potențialitatea inepuizabilă
a realului trebuie să renunț¹¹; „«... pălăvră-
geală dezorganizată și febrilă, care neagă
orice ierarhie a discursului.» Ia mai taci!¹¹;
„Observ, «scrutându-mă», contrastul dintre
întregul dispersat, lipsit de finalitate și cla-
sicitatea fragmentului, cu vorbele lui Bec-
caria (citate de Magris): «strâns, laconic,
închis». Aflu că acest fel de a scrie «nu
mimează, într-un fel expresionist, dezordi-
nea, ci exprimă [...] tensiunea spre o ordi-
ne pe care trebuie s-o captezi». încerc une-
ori s-o captez în cameră, ba și pe birou. Nu
mă ține mult. Nu până la scris¹¹.
    Jurnalul lui Livius Ciocârlie se detașează
și print-o atenție minuțioasă acordată lu-
crurilor în aparență neînsemnate, elemen-
telor cotidianității, gesturilor anodine, ace-
lea din care se alcătuiește, în fond, orice
existență, conglomerat de goluri și plinuri,
de avânturi și resemnări. Din această ten-
tație a anonimității provine, poate, atracția
spre indiferență („Surzenia mea devine
mentală. Mă înfund în indiferență ca în
vată. în afară de cine și ce mă interesează,
nu mă mai interesează nimeni și nimic¹¹).
Evitând cu premeditare cuvintele mari, te-
mele cu majusculă, diaristul pune în pagi-
nă, alături de consemnarea trăirilor coti-
diene, și propriile sale lecturi, comentariile,
atente, concentrate, subtile asupra cărților
citite. Citatele din diverși autori, urmate de
analize succinte, de inserturi critice esenția-
lizate, puse în scenă cu abilitate și tact,
mărturisesc preferințe de lectură, libertate
de alegere, disponibilitate a gândirii și scrii-
turii, dar și o atenție fermă acordată temei
condiției scriitorului. Demnă de interes e
prezentarea „parcursului”, a scenariului lec-
turii, care dezvăluie stări de spirit contra-
dictorii, revelații, mutații ale interesului,

exigențe și capricii ale percepției semanti-
ce. Ilustrativ este itinerarul de lectură ce
privește o carte de Susan Sontag; scepticis-
mul inițial este urmat de interesul crescând
al lectorului și apoi de entuziasm: „Apuc,
ca să mă uit peste ea, nu neapărat să citesc,
o carte - de Susan Sontag - cu titlu inci-
tant: împotriva interpretării. Aflu din pre-
față că, după ce a apărut, în anul următor
a fost reeditată în paperback. Mi se pare
suspect. Cam prea rapid succes¹¹; „Cartea
lui Susan Sontag chiar merită citită. Ba,
mai rău! Sunt tot timpul de acord cu ea. Și
atunci ce să scriu? Cum să mai cârtesc? îmi
plac numai cărțile de idei cu care pot să mă
războiesc, sau care mă fac să aflu ceva ce nu
mi-ar fi dat prin gând. Nu, ca la Susan
Sontag, să tot dau, că așa e, din cap¹¹ și,
în fine, adeziunea admirativă: „Obstinația
de a atribui semnificații e un «refuz de a
lăsa lumea în pace». O iubesc pe femeia
asta! Culmea e că Sartre, care-i inspiră
ideea, o și confirmă: «... răul este substi-
tuirea sistematică a concretului de către ab-
stract». Sau Mircea Ivănescu, mai blând:
«... ar trebui poate alese/ tocmai cuvintele
care să nu spună prea mult»¹¹.
    Tema explorării adevărului propriului
destin, a negocierii ipostazelor eului prin
recursul la anamneza ce recuperează un tre-
cut revolut nu e fără legătură cu cea a ilu-
ziilor și instanțelor identitare consemnate
cu umor la un moment dat („La cincispre-
zece, șaisprezece ani, fiindcă reușeam să
scriu versuri cu rimă și măsură, ca Emines-
cu și Coșbuc, m-am crezut poet. Ca atare,
am scris versuri cât timp a durat această ilu-
zie naivă... După aceea, înțelegând ce-i cu
poezia, am renunțat. Au început să-mi vină
idei. Am construit un sistem. M-am crezut
filosof... Acum, dacă mai scriu, este ca să-mi
umplu timpul, să zic că fac și eu ceva¹¹).
    Disprețuind armonia cu orice preț sau
echilibrul iluzoriu, mizând mai degrabă pe
luciditate și sinceritate, pe implicare, dar și
pe resursele unei disponibilități a scriiturii ce
reușește să adune laolaltă observații carac-
terologice, portrete succinte, crochiuri des-
criptive, citate, reflecții despre scriitori pre-
ferați (Pascal, Nietzsche, Proust, Cioran, Paul
Ricoeur, Susan Sontag etc.), Livius Ciocârlie
reușește, cum mărturisește pe coperta a patra
a cărții, să pună „unul lângă altul¹¹ pe toți
inșii care îl compun: „cel care se îngrijorează,
cel căruia puțin îi pasă, cel care se târâie prin
viață, cel care se amuză, cel nătâng, cel cât de
cât isteț. Alții, vreo doi, trei...¹¹ Etalarea vul-
nerabilităților organice, a avatarurilor senec-
tuții e realizată în absența oricărei retorici a
deplorării, într-un stil direct, lipsit de emfază,
în care scepticismul, luciditatea și retranșarea
în sine ilustrează un scenariu al căutării/găsi-
rii propriei identități, într-o partitură auto-
biografică dialogică, dotată cu un registru te-
matic amplu și divers.


        Cărți primite la redacție


• Alexandru
Ștefănescu,
Leibniz și para-
digma individua-
lității: de la onto-
logie la politică și
înapoi, București:
Paideia, 2011.

• Hedi Simon,
La răscruce de vre-
muri, București:
Hasefer, 2012.

• Michael Skakun,
Cu tălpile pe jar,
București: Hasefer,
2012.

• Horia Gârbea,
Trecutul e o sărbă-
toare, București:
Tracus Arte, 2012.

22 • APOSTROF

    Despre scris, scriitori,
    viața cărților și istoria
    lor secretă, câteodată...

  Constantina Raveca Buleu


          E ÎNCHIPUIM
că umblăm
prin orașe cu
o 'carte în mână, dar
poate că orașele nu mai
sunt decât referințe în
sprijin. Călătorim prin
text." Cu aceste cuvinte
ale lui Ernst Junger înce-
pe și călătoria hermene-

utică, metatextuală și memorialistică a lui
Adrian Grănescu prin propriul său univers
livresc, compus din cărți exemplare și inspi-
ratoare, din destine marcate inexorabil de
scris, din întâlniri cu figuri accentuate ale
culturii române și din experiențe revela-
toare petrecute timp de decenii în labora-
toarele po(i) etice ale Clujului intelectual,
adunate într-un volum apărut în 2011 la
Editura Limes - Deasupra și dedesubtul
cărților - fețe nevăzute (publicistică - amin-
tiri - eseuri).
   Profund reflexiv și onest, Adrian Gră-
nescu disecă în eseul prim al volumului,
Cartea: O poveste de:pre scriitori, avatarurile
scrisului, rememorează și investighează spe-
cificitatea infinit subiectivizată a procesului
creator, întregul său discurs de exoterizare
mediind subtil între scriitori și restul lumii.
„Scrisul, de orice fel, este o muncă foarte
grea", repetă ritualic și conștient de impli-
cațiile ludice ale afirmației autorul, trecut
prin istoria tragicomică a ierarhiilor profe-
sionale de tot felul. însă, concentrându-se
asupra „greutății" scrisului, Adrian Grănes-
cu recuperează fascinat secvențe dintr-un
cult intelectual dinamic și acut personali-
zat, marcat simultan de istoricitate și de vir-
tuala eternitate a cărții. Din el fac parte
instrumentele de scris, de la peniță la cal-
culator, superstițiile născute și exacerbate
în perioade „sterpe", refugiul în lectura
soteriologică a altor cărți, dar și anxietățile
generate de primul contact cu pagina albă
sau de refuzul muzelor.


    Când nu poți „scrie" - mărturisește cu o since-
   ritate dezarmantă autorul - , încerci o stare de
   disconfort apăsătoare... O sarcină redacțională
   - un articol „efemer" - se pasează astfel cu
   scârbă și senzația dominantă se ameliorează,
   dar când vrei să scrii ceva „serios", neputința
   aceasta este, cu adevărat, stânjenitoare, obse-
   dantă. Ajungi să fii exasperat de toți cei din
   jur, de cei apropiați de tine... Am încercat-o
   nu o dată pe propria piele, ea se împletește
   adesea cu invidia în fața realizărilor altora...

Comentând ironic pozele scriitoricești ale
unor veleitari și aneantizarea lor destinală,
Adrian Grănescu tulbură critic domeniul
aparențelor. în el intră fotografiile care
fixează iconic momentul scrierii și în care
scriitorii autentici sunt atent puși în scenă.
Abținându-se de la comentarii (auto)ironi-
ce, autorul cedează obsesiei și imaginației,
elaborând pe marginea fotografiilor lui
Alexandr Soljenițân și Robert Mușii adevă-
rate legende concentrate.
    în rafinata anatomie po(i)etică a lui
Adrian Grănescu, dincolo însă de orgolii și

aparențe, de ratări și revanșe mai mult sau
puțin imaginare, de presiunea termenelor-
limită și a rațiunilor economice, contează
seriozitatea aproape fanatică a scriitorilor
autentici, fie ei nume mari, precum Liviu
Rebreanu și Ernest Hemingway, sau spiri-
te frumoase precum loan Radin Peianov,
„colegul de facultate și de Echinox?, dar și
existența unor condiții minimale de creație,
subliniate fără idealizări inutile în paginile
cărții. [Echinoxului îi sunt dedicate câteva
pagini extrem de interesante în O parte
(însemnată) a literaturii române.] Cu
aceeași franchețe este tratată doza de real a
inspirației, tentativele multor scriitori de
a oculta prezența masivă a realității în
ficțiune sau, dimpotrivă, cazurile în care
sursa de inspirație este recunoscută din
start. Oferit de realitatea personală sau de
cea prinsă în istorisirile altora, subiectul nu
echivalează cu o operă, materializarea sa
dovedindu-se selectivă și dificilă, experiența
autorului ilustrând perfect acest lucru.
Grănescu povestește cum, pe vremea când
era redactor de carte la Editura Dacia (a
cărei atmosferă este cu aplomb și cu fler
dramatic reconstituită în Telefoanele Editurii
Dacia), a văzut în aventurile unui coleg
maghiar posibile surse de inspirație, răma-
se însă la faza de intenție. Discutabile la
nivelul veridicității lor, de altfel ironic
comentate în paginile cărții („Cum se
spune, printre istorici, când cercetezi docu-
mente, trebuie să știi și să le citești... Să
citești printre rânduri, sau să le interpre-
tezi... Altfel, nu ești istoric..."), aceste
povești sunt recuperate în Deasupra ți dede-
subtul cărților, sfidând memorialistic anean-
tizarea. Urmărit ludic de teoriile naratolo-
gice din facultate, Adrian Grănescu oferă o
savuroasă lecție aplicată despre cum se scrie
istoria, grație unei istorii din 1966, relata-
tă de Gheorghe I. Bodea, unde eroizarea
ideologică a participării unui țăran din
Maramureș la Revoluția Rusă intră în coli-
ziune cu versiunea frustă și sinceră a aces-
tuia, în care întreaga sa acțiune apare moti-
vată de supraviețuire și de dorul de casă.
Tonalitatea devine infinit mai gravă atunci
când aceleași rațiuni ideologice comuniste
cenzurează texte și amenință vieți, manu-
scrisele supraviețuind numai grație inven-
tivității unor scriitori precum Steinhardt,
Blaga și Soljenițân.
    Umorul marchează și incursiunea în
culisele editurilor, iar partenerul literar al
lui Adrian Grănescu este, pentru început,
scriitorul și fostul coleg de redacție de la
Editura Dacia, Mircea Opriță. Din bucătă-
ria aceleiași edituri se desprind de altfel
pagini ale unei adevărate istorii secrete a
literaturii române, una dintre ele având în
centru o carte care n-a apărut niciodată și
care ar fi trebuit „să strângă între coperți
prefețele la traducerile în străinătate ale
operelor tov. N. C.“ (în Viața și piața
cărții). Pe măsură ce procesul editorial își
dezvăluie secretele, acesta din urmă este
înlocuit de Mihail Sebastian, G. Călinescu,
Mihail Bulgakov, Camil Petrescu, Paul
Celan. Volumul face un gest de reverență
față de librari și anticari, reconstruind frag-
mentar o istorie culturală locală în care
aceștia au jucat un rol important. Destinul
cărților este urmărit în construirea obsesi-
vă a bibliotecilor personale, în drumurile
poștale, în procesele și rapoartele privind
furtul de carte, în monomania bibliofililor
sau în persecuția cenzorilor.

    Autigrafe, dedicații, lansări de carte, ani-
versări... începe prin a reconstitui o sensi-
bilă istorie personală, ce debutează cu o
anecdotă despre o spirituală dedicație a lui
Arghezi pentru Al. Căprariu (povestită de
Dinu Flămând în adolescență) și continuă
cu prima dedicație primită de Adrian
Grănescu, în 1966, de la poetul Eugeniu
Sperantia, într-un timp în care adolescen-
tul de atunci nu întrezărea faptul că desti-
nul său se va scrie sub zodia cărților. Dar
propensiunea teoretică și amplitudinea cul-
turală a autorului scurtcircuitează reveriile
memoriei și plonjează într-o incitantă isto-
rie literară a dedicațiilor, autografelor și
notelor marginale care au însoțit cărțile
unor mari scriitori, pentru a reveni mai
apoi anecdotic la atmosfera lansărilor de
carte și minuțios la propria sa colecție de
„autografe (cu dedicații)", revelator perfect
al relațiilor culturale care l-au marcat de-a
lungul vremii.
    O imagine de ansamblu asupra valorii
operei literare se impune și la Moartea scrii-
torilor, „poate cel mai important moment"
al acestora, pretext suficient pentru o isto-
rie literară alternativă, în care moartea unor
mari scriitori ai lumii și ecourile ei lasă
treptat locul unei lentile mai subiective,
paginile inventariind scrupulos și afectiv
trecerea în neființă a scriitorilor pe care
autorul i-a cunoscut, a prietenilor și a cole-
gilor de generație. In aria aceluiași spec-
tru thanatic, autorul rezervă un capitol
aparte lui Lucian Blaga (Blaga a murit o
singură dată), deschis de amintirea mai
puțin relevantei morți a poetului pentru
copilul Adrian Grănescu și dezvoltat ulte-
rior în regimul unei fascinații exponențiale
a intelectualului Adrian Grănescu pentru
creația și personalitatea scriitorului din
Lancrăm.
    Ponderea traducerilor în viața culturală
a unei țări constituie fundamentul unor
analize în oglindă - Traduceri și traducători
- muncă și meserie de sine stătătoare și
Traduceri și traducători - note de lectură -
însemnări de cititor -, fine întrepătrunderi
de istorie literară, reflecție socioculturală și
introspecție condiționată profesional.
    „«Scrisul» a fost alegerea pe care am
făcut-o încă din timpul studenției [...], con-
vins fiind că «trăiesc/trăim» o epocă isto-
rică [...], că-mi port un destin" - mărturi-
sește autorul în răspunsul său la o anchetă
din 2008 a revistei Discobolul, Adrian
Grănescu: „făcusem o altgere, visam totuși că
ne vom putea <fcfila» cumva și vom meige
«mai departe»?.. Captiv fericit al acestei
convingeri, Adrian Grănescu scrie cărți cu
instinctul cultivat al omului de spirit menit
să vegheze biblioteci, amintiri legate de
scriitori, anecdote relevante din lumea lite-
rară. Cu alte cuvinte, chiar savoarea lumii
care ne înconjoară...

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 23

    O istorie personalizată
    a sociologiei postbelice


Cristian Vasile


I^N PEISAJUL editorial
autohton s-au înmul-
țit în ultimii ani auto-
biografiile intelectuale cu
o valoare documentară
semnificativă, care devin
indispensabile pentru cer-
cetătorul dornic de re-
constituiri istoriografice
și având la dispoziție do-

cumente de arhivă greu de descifrat. Dacă
la acest capitol editorial istoricii sunt repre-
zentări de Florin Constantiniu și Apostol
Stan, mediul filosofilor se remarcă prin
Mircea Flonta (Apropieri: Convorbiri cu
Romulus Bmncoveanu, Paralela 45, 2005) și
Gheorghe Vlăduțescu (filozofie fi politică,
1957-1962, Paideia, 2003). Un coleg de
generație al celui din urmă, Cătălin Zamfir,
și-a ales cu timpul altă disciplină, iar la final
de carieră a decis să recurgă la un captivant
exercițiu de retrăire a propriei vieți. Re-
zultatul se vădește în volumul O istorie su-
biectivă in socialogia românească din 1944
până in prezent (Iași: Polirom, 2009) - ten-
tativă de reabilitare a sociologilor profesi-
oniști.
    Cătălin Zamfir a resimțit cu insatisfacție
modul în care este tratată sociologia în pe-
rioada comunistă (care ar fi fost prezentată
într-o manieră simplificată, distorsionată,
dominată de încrâncenări și import de
scheme ideologice - p. 9). Memorialistul
consideră că sociologii supraviețuitori din
generația lui Dimitrie Guști aveau o liber-
tate interioară pe care o practicau, deși nu
o puteau exprima; în același timp, „nici
majoritatea tinerilor [sociologi] nu erau
«îndoctrinați» de ideologia oficială“ (p. 9).
Conținutul cărții întregește această per-
spectivă, sugerând că nechemații din renăs-
cuta sociologie (cca 1965-1966) se pot
număra pe degete, între ei fiind și Miron
Constantinescu. Se ignoră totuși nenumă-
rate compromisuri, precum și bogata lite-
ratură a ateismului științific, în serviciul
căreia s-au pus inclusiv filosofi și sociologi
(între ei chiar unii colegi de generație ai
autorului).
    în schimb, Cătălin Zamfir se remarcă
printr-o salutară lipsă de ipocrizie atunci
când evocă anii adolescenței care au mar-
cat despărțirea de Dumnezeu (într-un con-
text dominat de false adeziuni religioase):
„îi atribuiam [lui Dumnezeu] responsabi-
litatea pentru neregulile din jurul meu.
Dacă există, El trebuie să fie responsabil.
Și, mai mult emoțional, am decis că Dum-
nezeu nu există. Poate că «ateismul» meu
era și un mod de explicare a lumii, lume
care nu este așa cum ar trebui să fic“ (p.
16). Iar, în prelungirea acestei atitudini,
tânărul aflat în căutare de certitudini desco-
peră o nouă religie (una politică): „La 15
ani am adoptat ca acceptabilă viziunea co-
munistă despre istorie. Ce însemna pen-
tru mine comunismul este mai greu de
spus. Ceva foarte vag. Punct: îmi plăcea
moral ideea de comunism" (p. 22). A con-
tribuit poate la această opțiune și lectura
- sugerată de tatăl său, fostul ministru al

cultelor Stanciu Stoian - a broșurii Mate-
rialismul dialectic fi materialismul istoric,
semnată de LV Stalin. Din doctrina comu-
nistă - crede Cătălin Zamfir - i-au rămas
pentru toată viața două principii (etice):
activismul social și morala muncii (p. 23).
Este greu de spus câtă acoperire reală aveau
cele două principii în ideologia comunistă.
   Tânărul urmează Facultatea de Filosofic
și se apropie mai întâi de etică (datorită
profesorului Nicolae Bellu), pe care o va
părăsi la puțin timp în favoarea cercetărilor
sociologice. Dincolo de liberalizarea indis-
cutabilă de la mijlocul anilor 1960, oricând
pot apărea evenimente violente generate de
autoritățile ideologice: dacă profesorul său
Niculae Bellu poate îmbrățișa paradigma
hegeliano-marxistă, un student precum
Mihai Turcu sfârșește prin a fi demascat și
exmatriculat inclusiv pentru (presupuse)
afirmații de genul „Hegel a fost foarte in-
teligent". Cătălin Zamfir, devenit cadru
didactic la Facultatea de Filosofic, este și el
martorul acestei demascări în octombrie
1965:

   Primul șoc l-am avut prin 1965. Câțiva stu-
   denți discutau la cămin despre „cine va veni“
   [după moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej]. Se
   zvonea că a fost o luptă internă între
   Securitate și Partid și că pe fondul acestei
   lupte politice interne s-a creat un adevărat
   proces politic de o mizerie de neînchipuit.
   Au fost dați afară din facultate câțiva stu-
   denți. Unii au fost chiar băgați la închisoa-
   re. Studenți eminenți. Pentru mine a fost un
   semn foarte rău. Ședința de condamnare,
   care a durat de dimineață până noaptea,
   m-a indignat. Eram tânăr și eram pe punc-
   tul de a protesta. Profesorul Bellu a făcut,
   cu mult tact, un efort deosebit să mă poto-
   lească. [...] în 1965 Tudor Bugnariu s-a
   opus din răsputeri procesului inițiat împo-
   triva studenților. Nu a reușit, (p. 47-48)

Alături de profesorul și viitorul său îndru-
mător doctoral Tudor Bugnariu, care pierde
în acel an funcția de decan, împărtășește
aceeași reticență față de noul lider comunist.
Cătălin Zamfir susține că nicio clipă nu s-a
lăsat înșelat la momentul august 1968,
sesizând apariția cultului personalității lui
Nicolae Ceaușescu odată cu condamnarea
invaziei sovietice în Cehoslovacia (p. 47).
   Dincolo de meritele incontestabile ale
cărții, care devine aproape obligatorie pen-
tru cel ce studiază istoria științelor sociale
sub comunism, volumul își arată și limite-
le. în primul rând, lucrarea nu clarifică ro-
lul unor actori din spațiul intelectual sau
politic (Ștefan Costea, Ion Rebedeu, Olivia
Clătici, Ilie Bădescu). Ultimul este doar un
cercetător onorabil, fără niciun fel de pozi-
ții și asocieri discutabile (p. 52). Dacă față
de consecventul protocronist Ilie Bădescu
nu are niciun cuvânt de reproș, în schimb
Cătălin Zamfir îl judecă aspru pe fostul
marxist/comunist Alexandru Valentin, co-
leg de facultate (pentru adeziunea postde-
cembristă la doctrina național-țărănistă), ca
și cum oamenii nu au dreptul la revizuiri
ale propriilor opinii (deși chiar memorialis-
tul își mărturisește reconvertirile culturale
și ideologice și se declară empatic cu schim-
bările din comportamentul uman).
   Chiar dacă istoria personală nu înseam-
nă întotdeauna o limpezire a imaginii





de ansamblu, cartea profesorului Cătălin
Zamfir îl ajută pe istoric să reconstituie atât
structurile instituționale din sistemul edu-
cațional, cât și parcursul unei discipline. Cu
toate acestea, parafrazând o vorbă celebră,
istoria sociologiei este mult prea impor-
tantă pentru a fi scrisă doar de sociologi.





    Piscuri dialogale

Ovidiu Pecican


Genul interviului, cu
strămoși iluștri - în
dialogurile platoniciene,
ale lui Lucian din Samosa-
ta etc. -, se bucură de ma-
re prețuire datorită direc-
teții și alegreței sale. El a
dobândit un plus de relief
odată cu trecerea de la Ga-

laxia Gutenberg la Galaxia Marconi și de la
aceasta din urmă la Noile Media. Dacă stră-
lucirea lui mai veche au asigurat-o repor-
terii de excelență, fascinația deceniilor din
urmă o aduce multiplicarea mediilor de
comunicare și accesibilitatea lor. Cu toată
voga crescândă a interviurilor, de prea puți-
ne ori ceea ce rezultă odată cu publicarea
unei discuții este literatură. De aceea, nu
este de mirare că o editură publică aseme-
nea culegeri de interviuri sub genericul
unei colecții specializate, „Paraliteraria", asi-
gurându-se, prudentă, că, și dacă cel inter-
vievat este un autor sau un comentator de
literatură (când nu ambele deodată), textul
pus la dispoziția publicului nu va fi socotit
mai mult - și altceva - decât este.
    Chiar în această colecție ce alătură texte
paraliterare și-a adunat și Ion Pop, poet,
istoric și critic literar (mai ales al poeziei și
al avangardei din prima parte a sec. al XX-
lea), un număr consistent de dialoguri de
presă al căror protagonist a fost, de-a lun-
gul anilor. Interviuri: între biografie fi biblio-
grafie (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2011, 456
p.) este o înmănunchere de anvergură, cu-
prinzând peste cincizeci de specimene care
debutează în 1970 și se încheie în 2010, nu
pentru că de atunci încoace literatul și uni-
versitarul și-ar fi epuizat disponibilitatea
pentru conversație, ci, probabil, pentru a
da un sens cronologic „rotund" tentativei,
în conformitate cu această ipoteză, volu-
mul s-ar fi putut numi și Patru decenii de
interviuri/dialoguri, dincolo de orice posi-
bilă prezumție de exhaustivitate pe care o
asemenea titulatură ar putea-o isca, el ră-
mânând o antologie, semnificativă, dar nu
și cu ambiții totalizante.
    Un talent genuin, ca și îndelungatul
exercițiu la catedră au făcut din profesorul
Ion Pop un causeur de clasă și de forță, ca
și un conferențiar cu un stil inconfundabil
de abordare a subiectelor care i se oferă.
Culegerea de față evidențiază însă trăsături
ale personalității lui care, în prestațiile la
scenă deschisă, orale, nu sunt întotdeauna
suficient de vizibile. Marea descoperire pe
care socotesc că am făcut-o parcurgându-i

A


24 • APOSTROF

        Cărți primite la redacție


• Andrei Oișteanu,
Grădina de dincolo. Zooso-
pbia: Comentarii mitolcgi-
ce, ed. a 2-a, Iași: Poli-
rom, 2012. Comentariile
mitologice din primul vo-
lum de autor al lui Andrei
Oișteanu își exprimă na-
tura duală încă din titlu,
fiind, practic, două cărți

într-una. Autorul explică de ce, după ani de
refuzuri și așteptarea debutului, a trebuit să
adauge textului inițial - o interpretare, din
perspectiva sacrului, a basmului Harap-Alb
de Ion Creangă - o altă secțiune, total auto-
nomă (eseurile despre bestiarul fantastic,
medieval, din versurile lui Șerban Foarță
și Andrei Ujică, furnizate formației Phoenix

pentru dublul album Cantafabule). Rezultă
de aici că unitatea volumului, precară la
nivelul structurii, se articulează pe baza
unității privirii și a perspectivei. Altminteri,
cele două studii-eseuri își păstrează peste ani
interesul și meritau să fie readuse în atenția
publicului. Astăzi, spre deosebire de 1974
și 1976, anii conceperii celor două texte,
beneficiem de o altă perspectivă asupra pro-
blemelor discutate atunci de Andrei Oiștea-
nu. Au fost tipărite între timp lecturile ezo-
terice ale lui Vasile Lovinescu asupra lui
Creangă și interpretarea lui Mircea Muthu
la Tinerețe făta bătrânețe...-, și a apărut și
zoologia mitologică a lui Mihai Coman.
Cartea de față întregește deci, în chip salu-
tar, istoria reîntoarcerii românești la folclor,
din perspective înnoitoare, îndatorate celor

două revoluții din domeniile istoriei religii-
lor și antropologiei culturale. între timp,
pionieratul autorului a dat roade, vocația
s-a precizat, iar astăzi Oișteanu are nu doar
o suită de scrieri reprezentative, ci și uce-
nici. în plus, a apărut și instituția menită să
ducă la coagulări reprezentative din acest
punct de vedere. Datorită acestor împre-
jurări se poate spune că prezentul volum nu
doar că investighează istoria dindărătul anis-
torici, ci și, el însuși, se dovedește la izvoa-
rele unei alt fel de istorii. (Amalia Lumei)

prezentul volum este aceea că, în pofida
expunerilor cu aspect, uneori, didactic, re-
marcabile prin strădania de a lumina direc-
ția către care îl conduce întrebarea, stilul
este unul marcat de prezența metaforei și
de calități literare neîndoielnice.
    Dar portretul desfășurat în timp care
rezultă din însumarea paginilor aduce niște
evidențe importante pentru mai buna înțe-
legere a factorului energetic și catalizator
care a fost - și mai este - Ion Pop în viața
literară și culturală a provinciei transilvane,
întâi de toate frapează disponibilitatea plu-
rală a Domniei Sale în a supune analizei un
obiect oarecare, cunoscut, desigur, de Dom-
nia Sa, dar adus sub jetul momentan de lu-
mină al unei întrebări de către reporterul cu
care se discută. Ion Pop arată cum lucru-
rile pot să se înfățișeze privirii iscoditoare
sub mai multe laturi, din mai multe un-
ghiuri exploratorii, îndreptățind nu numai
abordări plurale, ci și importante relativi-
zări care mențin opera sau personalitatea
artistică, ideea sau curentul cultural aflate
în atenție, după caz, iarăși și iarăși, în peri-
metrul curiozității și al cercetării. Acest lu-
cru a fost și rămâne de o importanță capi-
tală într-un mediu saturat, nu o dată, de o
singură influență, de o unică metodologie,
de verdicte ce s-ar dori definitive. Jocul in-
teligenței și al culturii pe orizontala unei
disponibilități hermeneutice intens alimen-
tate de lecturi și de reflecții în siajul acestora
reprezintă, cred, una dintre regulile nescri-
se - dar intens exemplificate - a Echinox-
ului, practicate de autorul avut aici în vede-
re, precum și de ceilalți doi corifei „clasici“
ai revistei: Marian Papahagi și Ion Vartic.
Intersecția programatică și ideatică la care
cei trei se întâlneau presupunea avansul din-
spre direcții și opțiuni ferme de natură per-
sonală (Pop: poezie și critică de extracție
francofilă; Papahagi: critică și traducere ali-
mentată de italienistică; Vartic: critică și
eseu de filosofia culturii îmbogățit de o cu-
noaștere teatrală de excepție). Odată înțe-
les acest lucru, ancadramentul propus evo-
luției echinoxiștilor beneficiază de o mai
adecvată descifrare.
    O altă trăsătură - observată și cu alte
prilejuri, de alți comentatori -, nu mai puțin
importantă în înțelegerea echinoxismului,

prin aportul celor trei corifei deja mențio-
nați, este efortul de senin echilibru și de
sinteză. Atribuibil, după unii, moștenirii
Cercului Literar de la Sibiu-Cluj (și, prin
acesta, modului de situare poetico-filoso-
fică în lume a lui Lucian Blaga), acest tip
de raportare, calmă, informată până la eru-
diție, și metabolizant de cultură în termeni
luminoși, constructivi, a găsit în Ion Pop
un exponent de real impact și de decisă dis-
tincție și suplețe intelectuală. Ilustrativ pen-
tru el este modul metodic, raționalizant,
analitic-critic și valorizator în care a tratat,
la nivel de sinteze, ediții critice și instru-
mente de lucru lexicografice, avangardele
istorice dezvoltate în ambianța culturală
românească, poezia contemporană postbe-
lică sau lirica echinoxiștilor. îmblânzirea și
metamorfoza în sensul maleabilității a abor-
dării savant-universitare de tradiție tran-
silvană, până la a face din ea un instrumen-
tar capabil să dezghioace extrem de libera,
versatila, exploziva disponibilitate avangar-
distă, a devenit și, probabil, va rămâne un
model procedural și o reușită de excepție în
tradiția exegeticii literare românești.
    O altă opțiune importantă pe care, mai
mult decât alte specii cultivate de Ion Pop,
o reflectă răspunsurile sale din interviuri și
anchete jurnalistice este capacitatea de a
aborda, într-un spirit de înaltă intelectuali-
tate, dar și puternic amprentat artistic - prin
harul expresivității și al plasticității -, cele
mai abstracte și aride noțiuni, dar și cele mai
perisabile actualități efemere. Fie că vorbește
despre structuralism și telquelism, fie că vine
vorba despre poezia patriotică obsesiv spe-
culată ideologic de atotputernicul regim
comunist, Ion Pop vorbește fără să coboa-
re cota, fără să facă jenante compromisuri,
ba chiar apucând să spună destule lucruri pe
care, să le fi formulat altfel, nu le-ar fi văzut,
probabil, trecute nici măcar de prima cen-
zură, cea redacțională. Pentru cititorul atent,
vorbirea lui Ion Pop despre literații clujeni
ai tristului an 1986 ca despre „scriitorii din
această vale“ care trăiesc în „atmosfera [...]
pe care ne-o facem, ni se face, o putem face“
(p. 73), îndemnul la neresemnare, chiar în
condițiile constatării opresiunii, nu poate
scăpa neobservat.
    Despre toate acestea vine vorba, razant
sau mai apăsat, într-un fel sau în altul, în





volumul de Interviuri: între biegrafie și
bibliigrafie, spunând, dar într-un context în
care acest „spunând“ devine și... făcând.
Modul de a pune în ecuație argumentativă
un subiect, indiferent care, maniera de arti-
culare a discursului, eleganța de menuet a
anumitor dezvoltări și, nu o dată, repetiții-
le (care marchează nu lipsă de inventivita-
te, ci puncte nodale în articularea unei gân-
diri care nu își etalează, prin strategiile unei
simplități brutale, subversiunea și anvergu-
ra, ci preferă să și le pună în scenă cu me-
todă, pe îndelete, profitând de orice prilej).
Urmărind cu disponibilitatea cuvenită cele
ce se petrec în spunerile universitarului poet
și a criticului - de ce nu? - de direcție de la
Cluj se va înțelege mult mai bine și saltul
pe care generația afirmată la sfârșitul anilor
’60 și la începuturile următorului deceniu
lăsa în urmă, decis, dar și cu grație, nu
numai oroarea anilor jdanovismului cultu-
ral, ci și periferizarea culturală dezlănțuită
de politizarea opresivă a spațiului public și,
desigur, literar. Alături de toți protagoniștii
momentului, pe care, nu o dată, îi enume-
ră, Ion Pop a dereticat, trebăluit și, de fapt,
edificat estuare, ecluze, arhitecturi și ambi-
anțe prin intermediul cărora cuvântul, ca
expresie a frumuseții libertății spiritului, să
triumfe asupra dogmatismelor de orice fel.





    Dumnezeu joacă zaruri


Mirel Anghel


Fizician strălucit, au-
tor de bestselleruri în
domeniu, care a reușit, în
ciuda handicapului său
major, să se impună, lup-
tând cu necruțătoarea boa-
lă. Este o introducere co-
mună atunci când trebuie
să scrii despre opera lui
Stephen Hawking. Simțim

mai întâi nevoia de a-1 descrie pe omul din
spatele autorului și de a-i arăta defectele. Eu
sunt mai degrabă intrigat de contrastul din-

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 25

-»
tre neputința sa fizică si notorietatea științi-
fică pe care a câștigat-o. Nu îmi pot smul-
ge din minte imaginea acestui om cu vocea
robotizată, condamnat de boala lui într-un
scaun cu rotile, dar totuși fericit, „mai feri-
cit ca niciodată“, așa cum singur declara.
L-am văzut pentru prima dată în serialul
Star Trek, în anii ’90, și, trebuie să recu-
nosc, nu am crezut că există cu adevărat.
    Căutând o scriere autobiografică, nu am
găsit-o, însă am dat peste Visul lui Einstein
și alte eseuri (Humanitas, 2010), scriere
parțial autobiografică, în care sunt aduna-
te amintiri ale propriei vieți, istoria familiei
și a devenirii lui, precum și crâmpeie din
reflecțiile științifice ale autorului. Varianta
în limba engleză, apărută în 1993, are un
titlu diferit (Black Holes and Bahy Universes
and Other Essays). Eseurile din această carte
au fost scrise ocazional, între anii 1976 și
1992, multe dintre ele având aerul unor
speech-uri motivaționale.
    Autorul nu și-a așternut niciodată viața
pe hârtie, însă recunoaște că este tentat să
o facă într-o bună zi, după ce va afla răs-
punsuri la întrebările care-1 frământă. Pri-
mele trei capitole ale cărții (Ccpilăria, Ox-
ford și Cambridge, Bolnav de scleroză laterală
amiotnjica) satisfac indiscreția biografică a
cititorului, dornic de amănunte din viața
autorului. Istoria propriei familii este un
amestec de inteligență și excentricitate în
contextul conservatorismului britanic în
care a trăit cu părinții și frații săi. A moște-
nit interesul pentru cercetare și știință de la
tatăl lui, el însuși cercetător în medicină,
fiind preocupat de domeniul maladiilor tro-
picale și de găsirea unor leacuri. Poreclit
Einstein în școală, manifestându-și încă din
studenție preferința pentru originea uni-
versului și macrocosmos și neputându-și
reține întrebarea perpetuă dacă Dumnezeu
a pus întregul „mecanism“ în mișcare,
Hawking pare a-și fi tras energia și chiar
a-și fi lungit viața tocmai din dorința de a
duce la bun sfârșit proiectele care-i erau
amenințate înainte de a le începe. A infir-
mat, din fericire, toate estimările medicilor,
făcute pe când era în timpul primului an de
studenție la Oxford, atunci când a consta-
tat că avea o stângăcie ciudată în mișcări.
Acela avea să fie începutul sclerozei latera-
le amiotrofice (maladia neuronilor motori
sau boala Lou Gehrig), afecțiune care l-a
pus, în cele din urmă, în imposibilitatea de
a-și mișca mușchii și l-a condamnat la o
viață în căruciorul cu rotile. Paradoxal, deși
este mult spus, handicapul fizic l-a înnobi-
lat cumva, creându-i o aură de autoritate în
domeniu și declanșând în el o mai mare
dorință de a lucra. La cei 21 de ani pe care
îi împlinise atunci, nici teza de doctorat nu

părea ușor de realizat, cu atât mai puțin
ceea ce avea să scrie și să descopere.
    Intre 1970 și 1974, a lucrat cu precă-
dere în domeniul găurilor negre, lansând,
în 1974, teoria denumită radiația Hawkirg,
confirmată ulterior de numeroase experi-
mente științifice. Conform teoriei sale,
orice ar cădea într-o gaură neagră s-ar reci-
cla sub formă de radiație, inclusiv un astro-
naut, care, mai întâi, ar fi transformat în
spaghete. Ceea ce nu afirmă el cu siguranță
este dacă aceste structuri bizare și încă prea
exotice pentru știință, găurile negre, ar oferi
o poartă spre călătoria în timp. Așa cum nu
tăgăduiește nici existența lui Dumnezeu și
intervenția lui în explozia creatoare a înce-
putului. Tema găurilor negre revine con-
stant în atenție pe parcursul întregii cărți,
aceasta fiind preocuparea care l-a obsedat
pe teoretician de-a lungul întregii cariere.
Și care au puterea de a-i face plecarea de pe
această planetă și mai plăcută, căci speră să
nu părăsească lumea fără să afle ce se întâm-
plă cu găurile negre atunci când se evaporă
(p. 170).
    Capitolele sunt discursuri ținute de Ste-
phen Hawking cu diverse ocazii, ceea ce
știrbește din coeziunea tematică a scrierii,
îi diluează conținutul științific și aduce o
inevitabilă repetabilitate a ideilor. Este și
cazul unei erori pe care autorul o face. In
capitolul Visul lui Einstein (care redă dis-
cursul ținut la Tokio, în 1991), el scrie că
Galileo a formulat legile mișcării planete-
lor. După cum remarcă traducătorul ediției,
Gheorghe Stratan (p. 77), cel care a formu-
lat respectivele legi a fost de fapt Johannes
Kepler. în Scurtă istorie a timpului, Haw-
king oferă această informație în mod
corect, dar nu o păstrează și în Visul lui
Einstein.
    El nu mai este o persoană, ci a devenit
mai mult un personaj desprins parcă din
teoriile științifico-fantastice care-i aparțin.
Una privește chiar soarta omenirii într-un
viitor îndepărtat, atunci când resursele pla-
netei noastre nu ar mai face posibilă supra-
viețuirea. Dacă nu colonizăm spațiul și nu
ajungem pe una dintre numeroasele pla-
nete locuibile, susține Stephen Hawking,
nu avem nicio șansă să perpetuăm rasa
umană. Din păcate, nu vom ajunge prea
curând pe o astfel de extplanetă, limitați de
propria noastră neputință. Reproșul pe care
el îl face lumii moderne, printre rânduri,
este că nu poate ține pasul, prin experi-
mente, cu avansul teoretic înregistrat pâ-
nă acum. „Dumnezeu joacă zaruri“, crede
Hawking, contrazicându-1 pe Einstein, care
credea ca universul nu este lăsat la întâm-
plare, ci guvernat de anumite legi.
    Cu adevărat savuros este interviul acor-
dat de astrofizician în 1992 postului de

radio BBC pentru emisiunea Discuri pe o
insulă pustie. Aici mărturisește cum, într-o
noapte londoneză fără iluminat public, a
văzut cerul nopții in toată splendoarea lui,
cu Calea-Lactee trecând de-a curmezișul.
Aflăm că pe la sfârșitul anilor ’50 îi plăcea
berea, iubea canotajul și era dezordonat,
fără a se osteni prea mult să învețe. In
medie, mărturisește el în interviu, și-a rupt
doar o oră din viață zilnic pentru a studia.
A compensat prin înzestrare, la Oxford
reușind să rezolve în câteva ore probleme
pe care alți colegi le rezolvau în câteva
săptămâni. Cât privește insula pustie pe
care s-ar trezi izolat într-o bună zi, Haw-
king ar vrea să ia cu el Requiem-ul lui
Mozart și Middlemarch de George Eliot.
   Știința și arta se combină pentru el în-
tr-o suită de neegalat. Mărturisește că a trăit
momente de grație când, aflat la Aspen
(Colorado), asculta repetițiile muzicienilor
care îi delectau în fiecare seară pe fizicienii
aflați la conferință: „în timp ce calculezi ce
se întâmplă atunci când o gaură neagră se
evaporă, poți auzi repetițiile. Este ideal;
se combină cele două plăceri, fizica și muzi-
ca. Dacă le-aș putea avea pe amândouă pe
insula pustie, n-aș mai dori să fiu salvat" (p.
156).
   Stephen Hawking este omul de știință
căruia îi place să se zvârcolească in supa
cosmică a propriilor nedumeriri și teorii.
Cea mai mare delectare care îi rămâne este
capacitatea de a se mira. El este încă o
dovadă că mintea unui om nu poate fi în-
frântă, chiar dacă fizicul cedează sub apă-
sarea unei maladii teribile. Avem în față
scrieri în care evoluționismul se împletește
fericit cu fizica teoretică și umorul brita-
nic al autorului. Numai astfel am putut afla
că prezența Madonnei pe coperta revistei
Cosmcpolitan se datorează în primul rând
conjuncției unor factori cosmici bine defi-
niți printre care expansiunea universului in
stadiile inițiale, dar și principiului incerti-
tudinii si posibilității unor istorii multiple
ale lumii noastre. In concluzie, Dumnezeu
nu numai că joacă zaruri, dar le arunca in
locuri unde nu pot fi văzute.


        Cărți primite la redacție


• Andrei Oișteanu,
Imaginea evreului
tn cultura română,
lași: Polirom,
2012.

• Andrea Dobeș,
Reprimarea elitelor
interbelice:
Colonia „Dunărea"
Sighet (1950-
1955), Sighetu
Marmației: Valea
Verde, 2010.

• Vaier Chiorean,
Eroarea, Cluj-
Napoca: Casa
Cărții de Știință,
2012.

• Nicolae
Coande,
Vorbalago, Târgu-
Jiu, Măiastră,
2012.

26 • APOSTROF

Părinții mei [...] sunt mereu ocupați
și n-au timp să se gândească la nimicnicia lor,
care nu le trezește deloc
dezgustul [...] pe când [£] eu nu simt decât
plictiseală și furie.

Când voi da peste un om care să mă înfrunte
cu destoinicie [...] atunci o să-mi schimb părerea
despre mine. Deocamdată deviza mea este:
„Urăște!“
(Bazarov, în Turgheniev, Părinți și copii)


ROMANUL lui Ivan Turgheniev, Părinți și
copii (1862), popularizează în literatură
termenul de nihilism, termen ce a fost intro-
dus în vocabularul filosofic de Friedrich
Heinrich Jacobi, într-o scrisoare deschisă
către Johann G. Fichte (1799). Personajul
principal al romanului, Bazarov, este primul
nihilist declarat din literatura universală, pre-
figurări ale lui fiind Obermann al lui Senan-
cour (1804) și Manfred, personajul lui Byron
(1817).
    Găsim, chiar la începutul romanului, o
definiție elocventă a nihilistului, care, în mare
parte, este valabilă și azi: „Nihilistul e un om
pentru care nicio autoritate nu constituie
obiect de închinăciune, un om ce nu ia ca
postulat niciun principiu, indiferent de trece-
rea pe care o are acesta în rândul celorlalți".¹
Nihilismul ar avea, astfel, trei caracteristici:
1) antiautoritarismul, componenta spirituală
anarhistă de sfidare și de negare a autorității
(un nihilist ar putea spune: „nu ascult de ni-
meni și nu mă închin în fața niciunui stă-
pân"); 2) antifundaționismul, componenta
efectivă, funcțională an-arhistă (arche în
greacă înseamnă origine, principiu, sursă, fun-
dament)-, 3) indiferența (adiaphoria) față de
opiniile, credințele și legitățile celorlalți se-
meni. Componenta cea mai importantă, sursă
radicală a neliniștii societății față de nihiliști,
este prima: „Nu văd de ce ar trebui să recu-
nosc autoritățile și să mă închin în fața lor"²,
spune Bazarov.
    Odată ce am definit nihilismul, putem
desprinde dintr-un dialog dintre cele două
„tabere", Bazarov și Arkadi (tinerii, care toc-
mai și-au definitivat studiile), pe de o parte,
și Nikolai Petro viei și Pavel Petro viei (tatăl,
respectiv unchiul lui Arkadi, gazdele celor doi
prieteni), pe de alta, principiul de funcționare
a nihilismului'.


    - Ți-am spus doar, unchiule, interveni Arkadi,
    ți-am spus că noi nu recunoaștem nicio auto-
    ritate.
       - Iar în acțiunile noastre ne bazăm pe ceea
    ce considerăm folositor, adăugă Bazarov. Și,
    deoarece negația este astăzi lucrul cel mai util,
    iată că negăm.
       -          Totul?
       -          Da, totul.
       -      Cum? Nu numai arta, poezia... dar și...
    mă-ngrozesc, zău...
       -      Totul! repetă Bazarov cu un calm abso-
    lut imperturbabil...


1. I. S. Turgheniev, Părinți și copii, traducere de
   Mircea Lutic, București: Editura Litera Inter-
   național, 2010, p. 29-30.

2. Ibid., p. 33.

Bazarov

Momentul zero al nihilismului rus


Ștefan Bolea

       -     Totuși, fie-mi îngăduit, se amestecă și
    Nikolai Petro viei. Dumneata afirmi că negați
    totul ori, mai bine zis, distrugeți totul... Dar
    cred că e nevoie și să clădim...
       -     Asta nu mai e treaba noastră... Mai întâi
    trebuie să curățim locul.³

Vedem cum nihilismul trimite în primul rând
la negare, în al doilea, la distrugere și putem
redefini nihilismul ca un proiect de distrugere
a societății. „Curățirea locului", desființarea
fundamentului (ne dăm imediat seama că
nihilismul înfăptuit este o formă preliminară
a terorismului), furia și plăcerea distrugerii ne
duc cu gândul la două momente din istoria
nihilismului:
   1)      Mihail Bakunin, Reacțiunea în Germa-
nia, 1842: „Să ne încredem [...] în Spiritul
etern, care distruge și anihilează, doar pentru
că este izvorul incomprehensibil și etern al
vieții. Pasiunea pentru distrugere este o pasiu-
ne creativă!"⁴ Bazarov spune că nu trebuie
să distrugem pentru a crea, ci suntem nevoiți
să distrugem pur și simplu, pentru că o meza-
lianță cu creația sau „creatul" viciat este tot
un fel de plagă, tot un fel de cancer: „nu, mai
bine să radem totul!“ Tonul orgiastic al lui
Bakunin, care, în acest text de tinerețe, aduce
nihilismul și anarhismul la un numitor co-
mun, ne amintește că atunci când distrugem
pasional, distrugem creativ. Nu putem ști
dacă filosoful anarhist Bakunin merge dinco-
lo de personajul literar Bazarov: poate însăși
„curățirea locului" este o distrugere „creativă"
și nu trebuie să distrugem pentru a crea (ci
distrugând, deja creăm).
   2)      Friedrich Nietzsche, Știința voioasă,
1887: „Nur als Schaffende, kdnnen wir ver-
nichten”⁵ („Putem distruge numai în calitate
de creatori"). Deja, momentul zero al lui
Bazarov este mult depășit, nihilismul se matu-
rizează, se coace, presimțim Marea Amiază.
Pentru Nietzsche, nihilismul estepre-anti-nihi-
lism, o propedeutică pentru distrugerea nihi-
lismului. Reformulând, putem spune că „vom
demola doar ca arhitecți". Nihilismul este o
metodă de a distruge universul, de a rein-
staura haosul în locul cosmosului. După ce
unealta și-a îndeplinit scopul, trebuie să o
distrugem și pe ea.
    Constantele nihilismului rus evidențiate de
poziția negatoare a lui Bazarov sunt materia-
lismul și scientismul său (precum și antiexis-
tențialismul și antiindividualismul său patent):

    Trebuie să știți că studierea fiecărui individ în
    parte nici nu merită osteneală. Toți oamenii se
    aseamănă între ei atât la trup, cât și la suflet.
    Fiecare dintre noi are creier, splină, inimă,
    plămâni, adică suntem concepuți la fel. Și așa-
    numitele calități morale sunt absolut aceleași
    la toți oamenii. Micile deosebiri n-au nici o
    importanță. Un singur exemplar din specia
    umană e suficient ca să-i putem judeca pe toți
    ceilalți oameni. Ei nu se deosebesc cu nimic de

  3. Ibid., p. 62.
  4. Sam Dolgoff (ed.), Bakunin on Anarchy, New
   York: Vintage Books, 1971, p. 57.
  5. Friedrich Nietzsche, KSA 3, ed. Colli/Montinari,
   Berlin-New York: Walter De Gruyter, 1999,
   p. 422.


     arborii din pădure; niciun botanist nu se va
    apuca să studieze fiecare copac în parte...⁶

Pentru Bazarov, omul nu este Dasein sau
„conștiință", ci un animal, mai puțin un
„arbore", un obiect sau „un lucru". Probabil
nihilismul rus desființează până la extrem,
constituindu-se într-o „curățire a locului"
absolută - nu mai există spirit și suflet, există
doar pura noapte a materialului: suntem doar
carne sau material de tun. Psihologia și filo-
sofia trebuie abandonate, din lecția de ana-
tomie a unui simplu exemplar din specia
umană aflăm tot ce este necesar pentru a înțe-
lege „omul", această „vermină" lautreamon-
tiană pe cale de dispariție. Nihilismul rus
anunță nihilismul postexistențialist al lui
Chuck Palahniuk: „Nu sunteți un fulg de
zăpadă perfect și unic. Sunteți făcuți din
aceeași materie organică intrată în descom-
punere ca toți ceilalți și cu toții suntem parte
a aceleiași grămezi de compost".⁷
     într-un dialog între Arkadi și Katerina
Sergheevna, viitoarea sa logodnică, Bazarov
este comparat cu o „pasăre de pradă". Desi-
gur, un personaj care neagă totul, care vrea să
desființeze cosmosul și să pună în locul lui
„luminile negre" ale haosului, trebuie să fie
puternic, trebuie să înoate împotriva curen-
tului și să lupte, asemenea lui Maldoror, sin-
gur împotriva universului. Ne amintim de o
imagine superbă din Ditirambii lui Dionysos,
creată de Nietzsche: „Einsaml/ Wer wagte
es auch,/ hier Gast zu zein,/ dir Gast zu
sein?.../ Ein Raubvogel vielleicht.. ."⁸ („Sin-
guri/ Cine-ar cuteza/ să fie oaspete aici,/ să-ți
fie ție oaspete?.../ Poate-o pasăre de pradă..
(traducere de Simion Dănilă).
     Voi încheia cu două slogane nihiliste, pro-
puse de Bazarov:
    1.     „Un chimist bun [...] e de douăzeci de
ori mai folositor decât orice poet".⁹
    2.     „Părerea mea e că Rafael nu face nici
două parale".¹⁰
     Ura împotriva artei și a lirismului (per-
sonajul Bazarov pronunță cu dispreț cuvântul
„romantism") sunt consecințe ale extremis-
mului nihilismului rus, care preferă să se expri-
me prin reducționism, materialism, scientism
și an-arhism spiritual și efectiv. Dezvoltările
ulterioare ale nihilismului, cel al lui Nietzsche,
de formație filolog, și al lui Cioran, un poet
refugiat în filosofie, sunt o adevărată transfi-
gurare a nihilismului rus, care datorită extre-
mismului său aproape necitabil se strecoară în
afara culturii.







  6.    Turgheniev, p. 103.
  7.  Chuck Palahniuk, Fight Club, traducere și note
   de Dan Croitoru, Iași: Editura Polirom, 2004,
   p. 167.
  8.  Friedrich Nietzsche, KSA 6, ed. Colli/Mon-
   tinari, Berlin-New York: Walter De Gruyter,
   1999, p. 389-390.
  9.    Turgheniev, p. 34.
  10.  Ibid., p. 67.

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 27

AHiy|vA.A

Mihai Beniuc


            inedit



Iîn arhiva Domnului prof. univ. dr. V Fanache, de la Universitatea
„Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, autorul exegezei Poezia, lui Mihai
Beniuc (1972), se află și câteva caiete cu însemnările (relativ) zilnice ale
poetului, pe care Domnia Sa le-a obținut de la poet, în anul 1974 (anul
morții primei soții a poetului, Emma Beniuc). Probabil în semn de recu-
noștință pentru teza elaborată, Mihai Beniuc i-a încredințat profesoru-
lui clujean, într-un moment dramatic al vieții sale (cauzat de moartea
soției), aceste manuscrise. Caietele cu însemnări zilnice (format A5) sunt
intitulate însemnările unui om de mnd.
    La finalul a două caiete, care cuprind însemnări din anul 1969,
respectiv 1974, există câteva poeme de Mihai Beniuc, care au rămas până
în prezent inedite. Primul caiet, cu însemnarea „Mamaia. 8.7769“,
cuprinde poemele 'lânii scitic. Aici venită toate de la nord. Cu sufletul meu
anti-teutonic, înalt elan, horațiand lită (cu excepția primei poezii, cu titlul
dat de poet, celelalte trei poeme preiau ca titlu primul vers al respectivei
poezii).
    Al doilea caiet, la începutul căruia Beniuc a scris „1974. București“,
include două poeme finalizate (Păsări, bmndușă de-nctput de toamnă!, Ne
ducem toți la naintașii noștri, Prin durerea-n inimi sapă vad - și ele inti-
tulate de editor după primul vers), un poem doar început și un catren
licențios (care nu se publică).
    Având în vedere că respectivele caiete cu însemnări au rămas până în
prezent inedite, e logic ca și poemele să aibă același destin. Am verificat
totuși sumarul primelor volume succesive anului 1969: Lumini cre-
pusculare (1970), Etape (1971), Arderi (1972), precum și cele patru vo-
lume de versuri, din seria de Scrieri (volumele 2, 3, 4 și 8, 1972-1979,
București: Editura Minerva), dar nu am găsit nicio urmă din versurile
celor două caiete. Probabilitatea ca poetul să fi publicat în presă aceste

poezii de maturitate, fără a le fi preluat în ediția de Scrieri, este puțin
probabilă, încât le considerăm inedite.
   Am aplicat textelor normele ortografice actuale, dar am păstrat câteva
particularități lexicale și morfologice specifice poetului, întâlnite și în alte
volume de versuri ale sale: alcohol, peatm, scăieți, subt, suferinții, impuse
(unele) și din necesități prozodice.
   Primele patru poeme, fiind scrise la mare (1969), sunt dominate de
peisajul marin, care face casă bună cu registrul melancolico-elegiac, de
care era cuprinsă noua vârstă a poeziei lui Mihai Beniuc. Poemele din
toamna anului 1974, compuse la Sinaia, sunt și mai melancolice, iar
această melancolie ne amintește de cuvintele lui Tudor Arghezi, scrise în-
tr-un ceas când perdelele de fum ale morții începeau să-i acopere și lui
ochii:

Vi pizmuiesc, omeniri rămase după mine, că o să ascultați vântul, pe care
eu nu-1 voi mai auzi, că veți călca pământul, pe care eu nu-1 voi mai călca
și că veți sorbi lumina, care pe mine nu mă va atinge, că veți auzi
fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, șoapta și mireasma
porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al vostru...

într-un volum ulterior, Țara amintirilor (1976), Beniuc are această strofă
premonitorie: „Mă-nșel ori nu mă-nșel. Ce rost mai are?/ Adânc sub
bălării sânt însumi domn./ Dar poate că-ntr-o zi mai ies la soare/ Ca un
războinic răsculat din somn!“.
   Paginile de față ar putea constitui o asemenea „ieșire la soare“, din
somnul și tăcerea în care se află poetul, de la a cărui naștere se vor împlini,
la 20 noiembrie a.c., 95 de ani. (Ilie Rad).


Țărm scitic

O mare ca un măr în floare
Cu jucăușe flori pe el
Subt rece vânt și subt un soare
Ce-și caută printre nouri țel.

Ovidiană, tristă plajă
Cu lungi nisipuri și scăieți
Aici nu doarme nicio vrajă
S-aștepte glasuri de poeți.

Despică zarea pescărușii
Cu zbor și țipăt chiuit -
Tu legi cu sârmă clanța ușii,

Să n-o pornească buzna-n gol
Și ca un bun urmaș de scit
Mai guști din asprul alcohol!

14.  7. ’69



Aici veniră toate de la nord

Aici veniră toate de la nord
Vântoasele cu bocete sinistre
Și au făcut din frunza verde sistre
Și-au rupt bucăți al cerurilor cort.

învinui pe cine poți în astă
De-a valmă fremătare cu ecou?
E parcă din pustia vremii vastă
Fantoma-ntoarsă-n evul tehnic nou.

Scit, get, sarmat, întunecoase ginți
Pe-a secolelor lor de os patine,
Vin și-și înhoalbă ochii lor cuminți -

Port, vase cu motoare și negoț,
Turiști străini, coțcari ici-colo, hoți -
Și nicio cinciremă nu mai vine.

Cu sufletul meu anti-teutonic

Cu sufletul meu anti-teutonic,
Chiar și aici, pe-această aspră coastă
Mă simt în vis, ca-n leagăn ausonic
Și-n zidul negru caut o fereastră.

Leandri, chiparoși, smochini, măslini,
Trireme, cincireme pe talaz,
Și zânele de marmor în lumini
îmi tulbură dorințele și azi.

Străbunul meu venea din miază-noapte
Străbuna mea venea din miază-zi -
Mă-ndeamnă sumbrul nord mereu la fapte
în vise sudul cald mă-nzăpezi
Și-nfipt într-un de plumb și peatră prag
Nu pot să prind pe-această lume cheag.

14. 7769



înalt elan, horațiană liră

înalt elan, horațiană liră,
Glas bărbătesc terestre bucurii
în tine viața pururea respiră
Ca marea-n mișcătoarele câmpii.

Cântare peste timp și peste mode
Să fecundeze inimi se răsfiră
în verb latin din ode și epode
Din imnul secular ori din satiră.

Noi, ce căutăm un vis de aur straniu
în epoca descinderii pe lună,
Privim fricoși atomii de uraniu
Și universul fără zeități
Din zidurile recilor cetăți
Nainte de-a ne spune noapte bună!

19. 7769

Răsări, brândușă de-nceput
de toamnă!

Răsări, brândușă de-nceput de toamnă,
Curând mi-i poate dat să-ți spun adio!
Și luncii care nu voi mai privi-o
Și stâncilor ce să m-opresc mă-ndeamnă.

Nu cum am vrut, dar totuși fu destul,
Un strop de miere-n marea suferinții
Cum apucară moșii și părinții
Renumele? Tu, val al vremii, du-1!

Mă doare că-s verigă doar în lanț
Și nu cârligul ce din lanț se rupe
Cu mine găuri vrut-au doar s-astupe,
Fier vechi azi, ruginesc lângă un șanț!

Nu-nvinuiesc pe nimeni, ci pe mine,
Și spun că să fii om în lume rost e!
Dar voi muri oftând un: Bogdaproste!
Chiar ochii-mi de-a-i închide nu e cine!

13.8774, Sinaia



Prin durerea-n inimi sapă vad

Prin durerea-n inimi sapă vad
Ce sângelui îi domolește cursul
Și anii grei, ca bolovanii cad,
Și miști încet, ca-n spini și jnepeni, ursul.

Visezi de-acum repaosul din peșteri
[poem neterminat, nota editorului]

14. 7. ’69

28 • APOSTROF

            Corespondență


Perpessicius - Pervain

Corespondența DINTRE acad. Perpes-
sicius (1891-1971), poet, critic și istoric
literar erudit, virtuoz al stilului „artist¹¹, și
prof. univ. dr. losif Pervain (1915-1982), is-
toric literar pozitivist, specializat în epoca Lu-
minilor, asistent al lui D. Popovici, a fost
generată de necesitatea elucidării unui „liti-
giu“ de istorie literară: existența unor nume-
re necunoscute din revista lui Camil Petrescu,
Săptămâna muncii intelectuale și artistice
(1924), „care a însemnat unul din cele mai
frumoase momente din biografia lui Camil
Petrescu¹¹, cum aprecia Perpessicius însuși.
Cum am fost implicat în aceste avataruri pu-
blicistice (am avut bucuria de a înregistra dia-
grama revistelor conduse de Camil Petrescu
în lucrarea de licență coordonată de prof.
univ. dr. Mircea Zaciu), voi relua aici doar
esențialul. Când evoca iluzia unui colocviu cu
prietenul său Camil, mereu amânat în viață,
acad. Perpessicius oferea un tur de orizont
din care nu lipsea „tăpșanul acela frământat
al Săptămânii muncii intelectuale și artistice,
efemera publicație care a durat mai puțin de-
cât o crizantemă de iarnă, exact: doar prima
lună a anului 1924...“ (Alte mențiuni de isto-
rkgrafie literată și folclor, 1957-1960, voi. I,
București, 1961). Aserțiunea se întemeia pe
consultarea fondurilor din Biblioteca Acade-
miei. Mai mult, revenea asupra faptului în-
tr-o Reamintire (Gazeta literată, nr. 17, 1962;
vezi și idem, Lecturi intermitente, Cluj: Ed.
Dacia, 1971). Fost colaborator al revistei lui
Camil, Perpessicius indică cu rară compre-
hensiune „toată risipa de energie, toată nevoia
intensă de comuniune, toată îndârjirea, toată
credința și tot devotamentul pe care Camil
Petrescu le-a pus în slujba unui ideal dintre
cele mai nobile și de-a dreptul utopice pen-
tru timpul acela“. Risipirea publicistică a lui
Camil se înscria în istoricul dezrobirii mun-
cii intelectuale din România, pionieratul scrii-
torului, adept al doctrinei noocratice, fiind
incontestabil. în revista Tribuna (Valentin
Chifor, Săptămâna muncii intelectuale și artis-
tice, în Tribuna, nr. 33, 18 august 1966;
idem, Alte (inevitabile) completări, în Tribuna,
nr. 29, 17 iul. 1969; vezi și idem, Caleidosccp
critic, Oradea: Ed. Cogito, 1996, p. 157-
164), noi am semnalat existența a șapte nu-
mere necunoscute din revista Săptămâna...
Demersul investigativ pornea de la „două
aserțiuni contrarii“ (Perpessicius), doar apa-
rent. Alte reviste ale vremii (Cetatea literată,
cealaltă revistă girată de scriitor, Mișcarea lite-
rată a lui Rebreanu, Țara noastră a lui O.
Goga) semnalau de fapt existența a 11 nume-
re ale revistei scoase de Camil în București,
după revenirea sa din Banat. Prof. Pervain,
unul dintre magiștrii Literelor clujene ai stu-
denției noastre (alături de Li viu Rusu, Mircea
Zaciu, D. D. Drașoveanu), spirit oral, con-
vivial, de rară truculență verbală, rector al in-
stituției de învățământ superior de la Oradea
în anii ’60, mi-a înlesnit deschiderea unei
corespondențe cu reputatul eminescolog și
critic Perpessicius. Cei doi se întâlneau desi-
gur la Biblioteca Academiei, la Institutul de
Istoric Literară și Folclor, au conlucrat, angre-
nați, alături de G. Călinescu, Al. Rosetti, T.
Vianu, Al. Dima, Al. Piru etc., în coordona-
rea tratatului de Istoria literaturii române
(ediția a ll-a apare în 1970), tipărit sub egida

Academiei (I. Pervain ca specialist în secolul
al xvni-lea). Preocupat să afle cauzele posibi-
lei erori de informare, acad. Perpessicius răs-
punde colegului său cu această epistolă, deși,
sceptic precum Toma necredinciosul, pune la
îndoială veracitatea faptelor: „( în treacăt: se
pare că și Constant lonescu a cunoscut, ca și
noi, numai cele patru numere ale Săptămânii...,
din biblioteca Academiei în timp ce profeso-
rul cluj an I. Pervain ne vestea existența unei
colecții mult mai numeroase)¹¹ (Perpessicius,
Lecturi intermitente, 1971, p. 288).
    Scrisoarea lui Perpessicius are netăgăduită
căldură, închide aburul prieteniei dintre cei
doi, venind din pana celui care a practicat o
viață un voluptuos cărturărism, „cavaler al
ideii pure“, generos, luptând în „marea cru-
ciadă a bunului-gust și a poeziei“, posesor
al „secretului de a mânui biciul criticii cu dez-
mierdare“ (calificări ale lui F. Aderca, cel care
i-a oferit în 1923, în revista sa Spre ziuă,
„tinda unei registraturi¹¹ critice). Condus de
un geniu de comprehensiune larg, detectabil
în activitatea sa foiletonistică, Perpessicius
semnala prof. Pervain, în registru colegial,
odată cu diagrama stării sale de sănătate
(aștepta miracole ale opticienilor), imposi-
bilitatea de a efectua personal o anchetă, dar
scrisoarea certifică exemplar și trezirea spiri-
tului său preocupat de aflarea adevărului isto-
rico-literar („adevărul se cuvine instaurat, spre
folosul tuturor¹¹). Luând urma cercetărilor (la
Biblioteca Universitară din Cluj, la Bibliote-
ca Academiei din București), ele n-au întâr-
ziat să dea roade, deși alături de Perpessicius
și alții, istorici literari, exegeți, memorialiști,
bibliografi - Marin Bucur, Camil Baltazar,
Constant lonescu, Aurel Petrescu, Ion Han-
giu - pariau doar pe existența a patru nume-
re ale revistei lui Camil. Cauza erorii provenea
din consultarea exclusiv a fondului incomplet
al periodicelor, inclusiv într-o mare bibliotecă
precum aceea a Academiei. Confirmarea exis-
tenței numerelor necunoscute ale revistei lui
Camil ne-a venit prin exegeza lui Ion Sârbu
(Camil Petrescu, Iași: Ed. Junimea, 1973, p.
29), fie și într-o notă de subsol a istoriei lite-
rare. Revista lui Camil n-a durat „mai puțin
decît o crizantemă de iarnă¹¹ (Perpessicius),
adică patru numere (ianuarie 1924), ci a apă-
rut în 11 numere săptămânale, între ianua-
rie și martie același an. Faptul nu a coincis cu
o „bombă¹¹ publicistică, cum spera prof.
Mircea Zaciu, dar am avut satisfacția de a-1
scoate pe acad. Perpessicius de sub tutelajul
biblicului Toma, deși n-am avut certitudinea,
confirmarea că reputatul critic și istoric lite-
rar a luat act de existența celor șapte numere
necunoscute din revista confratelui, prietenului
său Camil Petrescu (Biblioteca Academiei și-a
completat colecția în cursul anului 1965; eu
însumi posed setul celor șapte numere necunos-
cute, obținute la un anticariat din Timișoara).
    Am păstrat, fără nicio intervenție, orto-
grafia epistolierului. Scrisoarea lui Perpes-
sicius adresată colegului clujean e perfect lizi-
bilă (conține un singur cuvânt indescifrabil),
duetul celui care scria doar cu mâna stângă
(urmare a pierderii unui braț pe front) oferă
o caligrafie elegantă, solemnă, aproape orna-
mentală, gotică.
■
Valentin Chifor

București, 23 Decembrie 1964

Scumpe domnule Pervain,

SÎNT VREO două zile de cînd am primit în-
tr-un plic al Academiei (pe unde n-am mai
fost trei luni, nici la bibliotecă, nici la ședințe,
din pricina sănătății, și, îndeosebi, a ochilor)
scrisoarea d.tale, căreia mă grăbesc a-i răspun-
de. Dar mai întîi permite-mi să exprim plăcerea
de a mai fi stat, după atîția ani, un pic de vorbă,
împreună. Gestiunea pe care o ridică tînărul
d.tale discipol merită să fie elucidată, în lumina
celor două aserțiuni contrarii, una a lui Camil
(Cetatea literară), și alta din Mișcarea literară.
Colecția de la Academie e numai de 4 numere
și dela ea am pornit și eu.¹
    întrebarea dintîi e dacă nu cumva în numă-
rul 4 al Săptămînii nu se află vreu indiciu despre
inerentul ei amurg. Apoi dacă „Blocul opoziției¹¹
nu figurează cumva în cele 4 numere. Ce spui
d.ta despre greșelile de tipar ale Săptămînii e
mai mult decît adevărat. îmi amintesc de un
reportaj al meu, despre periodicele franceze,
unde toate titlurile erau pocite. (Cezar Petrescu²
făcuse un haz enorm la timpul acela). Apoi: se
cuvin consultate și celelalte periodice de epocă.
Și mai cu seamă, catalogul periodicelor de la
Academie.
    Precît știu, George Baiculescu³, deși pensio-
nat de an-vară, mai lucrează la o continuare a
Bibliografiei periodicelor, începută de I. Bianu
și Al. Sădi lonescu. El poate să dea o referință
valabilă. Din nefericire pînă la noi miracole ale
opticienilor și oftalmologilor sunt în imposibi-
litate să fac o anchetă personală. Dar tînărul
d.tale discipol le poate lua urma. Personal aș fi
îneîntat să aflu că m-am înșelat. Atunci voiu
încerca să cercetez cauzele acestei erori. In orice
caz, scrisoarea d.tale e mai mult ca binevenită și
adevărul se cuvine instaurat, spre folosul tutu-
ror. Nu mi-ar displăcea să pot să citesc încă 7
numere din „Săptămîna¹¹, deși, pînă nu le voi
pipăi, ca un alt Toma, refuz să cred.
    Precum vezi n-am adus nici o clarificare liti-
giului, chiar dimpotrivă - ceea ce nu mă oprește
însă să-ți mulțumesc din nou, și d.tale și disci-
polului d.tale, pentru investigațiile întreprinse,
ca și pentru bucuria de a ne fi întâlnit, ca pe vre-
muri, în sala... [cuvînt indescifrabil, n.n.,V C].
     Cu urări de sănătate și cu cele mai priete-
nești salutări,
al d.tale
Perpessicius

1.  Indic aici sumar punctul de plecare al investigației
  noastre: într-un editorial al lui Camil Petrescu pu-
  blicat în revista sa Cetatea literară (nr. 7-8, 1926)
  este pomenit un articol, Blocul ipoziției, al aceluiași,
  care a apărut în nr. 7 al revistei Săptămâna mun-
  cii..., din martie 1924. Revista lui L. Rebreanu,
  Mișcarea literată (nr. 8, 1925), consemna existența
  a 11 numere ale revistei Săptămâna muncii... La
  rândul ei, revista Țara noastră a lui O. Goga (nr.
  11 și 12, martie 1924) recenza numerele 10 și 11
  ale revistei lui Camil.
2.  Cezar Petrescu (1892-1961), prozator prolific,
  citadin, preocupat de radiografia societății româ-
  nești din secolul al xx-lea, oferind o tipologie diver-
  să, dar reductibilă la figura „dezrădăcinatului",
  „inadaptabilului¹¹, „învinsului¹¹.
3.  George Baiculescu (1900-1972), bibliograf, istoric
  literar, editor care a continuat, în buna tradiție a lui
  Ion Bianu, marile repertorii bibliografice: Publicațiile
  periodice românești {Ziare,gazete, reviste), tomul n,
  Catakg aȚabetic: 1907-1918. Supliment: 1790-1906
  (în colaborare), București: 1969.


Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 29

    Revista Apostrof se poate cumpăra
    în următoarele puncte de difuzare:


Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mundMercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •      12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •      24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •      48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu


    Cuprins

• CAFE APOSTROF                                                                  • SĂ RÎDEM CU...                                                                
                                                                               2                                                 Marta Petreu                  11
• Editorial                                                                      • Secretele Orașului-Comoarâ                                                    
cncs contra culturii românești               Marta Petreu                  3     Noaptea în sinagogă                        Gyalui Farkas                14      
• Puncte de reper                                                                (traducere și prezentare de Lukâcs Jozsef)                                      
Eugen lonesco: Sub semnul întrebării        Constantin Cubleșan          4       • Dosar: Caragiale                                                              
• In memoriam                                                                    Structuri antropologice ale imaginarului                                        
                                                                                 în opera lui I. L. Caragiale                   Mircea Tomuș               15    
                                                                                 • Microlecturi                                                                  
Maya Belciu; Gabriel Țepelea                                              5                                                                                      
• Cronica literară                                                               Vîntul potrivit bate tot mai tare...                                            
Nicolae Prelipceanu și moartea la purtător Irina Petraș                     6    Despre „poezia germană din România"      Ion Bogdan Lefter           19         
In roșu, la Athos                              Ștefan Borbely                  7 • CU OCHIUL LIBER                                                               
• Eseu                                                                           Monografie Norman Manea               Ion Pop                   20              
                                                                                 Focul mărunt al confesiunii                   Iulian Boldea                  22 
Sub lupa biografiei                            Irina Georgescu                8  Despre scris, scriitori, viața cărților                                         
Femeile, „maeștrii" și episodicii               Marian Victor Buciu           12 și istoria lor secretă, câteodată...              Constantina Raveca Buleu 23   
Bazarov: Momentul zero al nihilismului rus  Ștefan Bolea                 27      O istorie personalizată a sociologiei                                           
• Avangarda rusă                                                                 postbelice                                    Cristian Vasile                24 
Sărbătoarea                                Serghei Neldihen              9       Piscuri dialogale                              Ovidiu Pecican                24 
(traducere și antologie de Leo Butnaru)                                          Dumnezeu joacă zaruri                    Mirel Anghel                25         
• Sub lupa memoriei                                                              • Arhiva 'A'                                                                    
Avocatul Lenin, sistemul totalitar                                               Mihai Beniuc inedit                           Ilie Rad                        28
și distrugerea legalității                       Vladimir Tismăneanu          10 Corespondență Perpessicius - Pervain       Valentin Chifor               29     

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mihail Sebastian. Dilemele identității
  ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei

Colecția „Filosofic modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
 traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.     10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.      15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
• Sf. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"

• Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.              20 lei
• Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                 20 lei
• Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
• Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                 20 lei
• Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
• Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
• Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                   7 lei

• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei

Colecția „Filosofic românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                               10 lei
• N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.   8 lei
• D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                              5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                             8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                             1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                               20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                        4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                         4 lei

• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                            7,50 lei
• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat

  cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                  20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
  de Marta Petreu, 2005, 188 p.                20 lei
• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                  20 lei
• Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                                 20 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.              10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

• I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
• Ludovica Rlbreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Mau i a, 1998, 288 p.             5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei
• Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                  1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.       1 7,95 lei
• Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                               19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                              19,50 lei
• Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                      19,90 lei

                                            
                                   5        
REDACȚIA:                   aposTROf        
Marta Petreu                                
(redactor-șef)                              
Lukâcs Jozsef                               
Virgil Leon                                 
Amalia Lumei                                
Irina Petraș                                
Tehnoredactare:                             
Fogarasi Edith                              
Vignetele revistei reprezintă                
variațiuni grafice de Mihai Barbu            
după desene de Franz Kafka.                  
Ana Pop                                     
(contabilitate)                             
EDITORI:                                    
□ Uniunea Scriitorilor                      
din România                                 
□ Fundația Culturală Apostrof               
Revista apare cu sprijinul:                  
□    Fondului Cultural Național              
□    Consiliului Local și al Primăriei       
Cluj-Napoca                                  
ADRESA REDACȚIEI:                            
Cluj-Napoca                                  
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                  
cod 400079                                   
Tel., fax: 0264/432.444                      
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro         
Pentru corespondență:                       
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,            
Cluj-Napoca, 400750                         
• Revista apostrof figurează                
în Lista-catalog a publicațiilor            
interne, editată de rodipet sa,             
la poziția 4251.                            
Manuscrisele primite la redacție            
nu se înapoiază.                            
issn 1220-3122                              
Revista este înregistrată la osim           
cu nr. 45630/22.05.1996.                    
Revista apostrof este membră a       -      
Asociației Revistelor, Imprimeri            
lor și Editurilor Literare (ariel),         
asociație cu statut juridic, recu-          
noscută de Ministerul Culturii              
și Cultelor.                                
Tiparul:                                    
Centrul de Presă Reformat                   

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXIII, nr. 5 (264), 2012 • 31