APOSTROF Premiul național de poezie „Mihai Eminescu" pe anul 2011 PE 15 ianuarie 2012 a avut loc la Botoșani, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu“, gala de decernare a Premiului național de poezie „Mihai Eminescu“ - Opera Omnia, ediția a XXI-a. Juriul de acordare a premiului, format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu și Mircea A. Diaconu, avînd în vede- re următoarele nominalizări: Nicolae Prelipceanu, Vasile Vlad, Ovidiu Genam, Ion Mircea și Doina Uricariu, a decis ca pentru anul 2011 laureatul să fie poetul Ion Mircea, căruia i s-a decernat și titlul de cetățean de onoare al municipiului Botoșani. Totodată, s-a decer- nat și Premiul național de poezie „Mihai Eminescu“ - Opera Prima, ajuns la ediția a XlV-a. Juriul, format din Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea Enache, Andrei Terian și Vasile Spiridon, nominalizînd pe Andrei Dosa, Crista Bilciu, Matei Hutopila, Vlad Tăușance și Georghe Nechita, a decis acordarea premiului ex aequo poeților Andrei Dosa, pentru cartea Când va veni ceea ce este desăvârșit (Ed. Tracus Arte), și Cristei Bilciu, pentru cartea Poema desnuda (Ed. Cartea Românească). Gala s-a încheiat cu un concert extraordinar susținut de pianistul Mircea Tiberian și de interpreta Nadia Trohin. Evenimente în pregătire la Filiala Cluj a usr JOI, 23 februarie, ora 12, la sediul Filialei Cluj a USR- masă rotundă Sextil Pușcariu și miracolul interbelic clujean. La evenimentul orga- nizat în colaborare cu Institutul de Istorie Literară și Lingvistică „Sextil Pușcariu“ participă: Eugen Beltechi, Mircea Borcilă, Elena Comșulea, Nicolae Mocanu, Petru Poantă, Mircea Popa. .V'W.1 lAI*.' ■ «I <1 M M IM Gslenile de artă Sîiryjfoow'n ' '5 ■vuit li ViriirJu/j. jui. ! 4UlTd 1012. «0 lS !■ «VOIVI । 4IHI*" Olul “* JOI, 1 martie, ora 13, la sediul Fi- lialei - Reuniunea de primăvară a doamnelor'. Impresii de călătoare cu Hanna Bota, Doina Cetea, Mariana Gorczyca, Gabriela Lungu și Rodica Marian. întâlnirea debutează cu ver- nisajul expoziției Flavia Teoc, ^n,fo- re“, la Galeriile Scriptorium ale Fi- lialei. Reuniunea este deschisă scriitorilor de ambe sexe. Imaginile proiectate, grafica, dar și gustările - rafinate! Nu ratați! In memoriam Eugen B. Marian Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță cu profundă tristețe decesul prozatorului și traducătorului Eugen B. Marian, unul dintre decanii de vîr- stă ai Uniunii. Eugen B. Marian s-a născut la 21 iunie 1921, la București. A urmat cursuri la Liceul „Matei Basarab“ și la Facultatea de Drept, absolvită în 1947. A lucrat ca ziarist la Timpul și Rampa, apoi ca redactor la secția de scenarii a Studioului Cinematografic „Al. Sahia“ și la secția de limbă spaniolă a Redacției emisiunilor pen- tru străinătate a Radiodifuziunii Române (1954-1989). Debutează în Tribuna poporului (1944). După câteva tradu- ceri realizate în colaborare cu Paul B. Marian, publică singur tra- ducerea romanului Serenada de James Cain (1945). Colaborează cu povestiri, schițe umoristice, recenzii, interviuri, traduceri etc. la Contemporanul, Flacăra, La Roumanie d’atfourd'hui, Tribuna României, Cinema, Luceafărul, România literară, Licurici și Urzica. A scris scenarii radiofonice, cărți pentru copii, piese de tea- tru. A avut o intensă activitate de traducător. A tradus, adaptînd uneori și pentru teatrul radiofonic, opere de Garcia Lorca, Buero Vallejo, Ben Jonson, Marivaux, Bernard Shaw, Dickens, Conan Doyle, Lewis Caroll, Albert Camus, John Steinbeck, Mark Twain etc. Prin dispariția lui Eugen B. Marian, literatura română suferă o considerabilă și dureroasă pierdere. SiMION DlMA Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță cu tristețe încetarea din viață, în urma unei grele suferințe, a prozatorului, editorului, istoricului literar SlMION DlMA (n. 14 noiembrie 1930, Sântana). Absolvent al Facultății de Filologie din cadrul Universității București, a fost redactor al revistei Contemporanul (1953-1955), după care s-a transferat la Timișoara, unde a activat ca publicist și editor. Ca director al Editurii Facla (1972-1979), a editat numeroase volu- me de literatură, lingvistică, medicină etc. A publicat volume de proză: Urmele duc la Nera, nuvele și povestiri; Mielul ntgru, roman; Amintiri de astă-vară (povestiri pentru copii); Puntea înso- rită sau Steaua polară (eseuri); Ecoul munților, povestiri și nuve- le; a scris piesa de teatru pentru copii Ucă și Mică in excursie (în colaborare cu Valentina Dima), jucată pe scena Teatrului de Păpuși din Timișoara. A îngrijit ediții din operele unor scriitori bănățeni clasici: Victor Vlad Delamarina,Ăl mai tare om din lume, versuri, proză memorialistică, scrisori, ediție îngrijită și prefațată de Simion Dima; Camil Petrescu, Trei primăveri (creații camil- petresciene din perioada bănățeană a scriitorului); Victor Vlad Delamarina, Ăl mai tare om din lume, poem ilustrat de Done Stan. Prin dispariția lui Simion Dima, literatura și lumea literară românească suferă o dureroasă pierdere. Comunicat Uniunea Scriitorilor din România și Editura Cartea Ro- mânească lansează o nouă ediție a concursului de volume în manuscris (proză, poezie, teatru, critică literară și eseu) pentru ti- neri scriitori sub 35 de ani. Manuscrisele, purtînd în loc de semnătură un motto și, în- tr-un plic închis, avînd înscris pe el același motto, cu datele de identificare ale autorilor, vor fi trimise pe adresa Uniunii Scriitorilor din România: Calea Victoriei, nr. 115, București, cu mențiunea „Pentru concursul de volume în manuscris“. Autorii care vor aduce personal manuscrisele le vor preda la Secretariatul USR. Data-limită de expediere a volumelor este 1 aprilie, data poștei. Data anunțării rezultatelor este 1 mai, anul curent. Manuscrisele selecționate de un juriu al USR vor apărea la Editura Cartea Românească în cursul anului 2012. 2 • APOSTROF Eveniment Hedda Gabler, între nebunie și moarte Elisabeta Pop SCURTA SCRISOARE pe care i-o adresează Andrei Șerban lui Ibsen, publicată în ca- ietul-program, este de fapt o succintă, dar foarte frumos gândită confesiune, o pagină poate din caietul-program - inexistent? - al regizorului, în care, în mod firesc, artistul creator își pune tot felul de întrebări, lui și imaginarului autor, își exprimă îndoielile, nedumeririle, temerile, surprizele, neliniștile, satisfacțiile unor descoperiri care au scăpat poate altor cititori, critici, creatori... Nu e câtuși de puțin intimidat de cele- britatea autorului. în fond, ca regizor, An- drei Șerban e nu mai puțin celebru... așa că eu una, privitoare din sală, voi adăuga, cine știe, prin aceste însemnări, propriile mele nedumeriri și neliniști, întrebări și observații. în finalul scrisorii, Andrei Șerban trimi- te un mesaj către noi, pornind de la titlul uneia dintre piesele lui Ibsen, Când noi, marți, vom învia..., dar cum în traducerea lui apare verbul „ne vom trezi“, îndemnul e să ne trezim... Să ne trezim fiecare, cum putem, indivizi și țară, nație și lume, dintr-un somn, o indiferență și-o lene ce ne pot duce la pier- zanie... Nu mai cred de mult că un spectacol de teatru mai poate trezi omenirea, dar cred cu tărie că el ne poate mobiliza, ne poate arăta o cale măcar, să nu ne rătăcim de tot într-o lume tot mai sălbăticită și mai plină de hățișuri... îbsen nu e un răsfățat al scenelor româ- nești de azi. La sfârșitul sec. xix și începu- tul secolului XX, la scurtă vreme după apa- riția pieselor, în Norvegia și apoi în țările în care teatrul era la mare cinste, ca Franța, Germania, Rusia etc., românii le-au tradus, le-au comentat și le-au pus, spre onoarea lor, în scenă. Nume mari pentru noi - C. I. Not- tara, lancu Brezeanu, Maria Filotti, Agatha Bârsescu, Aglae Pruteanu, Grigore Mano- lescu, Paul Gusty, Petre Sturdza, Camil Pe- trescu, loan Massof, Liviu Rebreanu, Aura Buzescu, E. Lovinescu, Pamfil Șeicaru, Alice Voinescu, Mihail Sorbul, G. Ciprian, Titu Maiorescu, Mircea Ștefănescu, G. M. Zamfirescu, Petru Comarnescu, V I. Popa, Ion Marin Sadoveanu, Marietta Sadova, Lucia Sturdza Bulandra, B. Fundoianu, Romald Bulfinsky, Paul Zarifopol, Ion Manolescu, Marioara Voiculescu, Agepsina Macri, Ștefan Braborescu, Sică Alexandres- cu și, mai încoace, Petre Sava Băleanu, Valentin Silvestru, Victor Rebengiuc, Leo- poldina Bălănuță, Ion Vartic, Valeria Seciu, Gina Patrichi, Ion Marinescu, Aureliu Ma- nea, Ion Cojar, Anca Ovanez ș.a. - au tra- dus, au montat, au jucat și au comentat pie- sele și spectacolele Ibsen. în anii din urmă însă, Ibsen n-a prea fost jucat, așa încât mari ne-au fost și mirarea, și bucuria să aflăm că, venind de peste... • Andrei Șerban și Kezdi Imola la repetiții. Foto: Daniela Dima oceane și țări, Andrei Șerban pune în scenă la Cluj, la Teatrul lui Tompa - așa i se spu- ne, numele devenind renume... -, Hedda Gabler. O provocare excepțională, mi-am zis, atât pentru el, ca regizor, cât și pentru ac- tori și pentru public. Dar oare, m-am între- bat, oare publicul mai are ceva de văzut și de înțeles din piesele lui Ibsen? N-or fi ele cam depășite, cam neinteresante pentru ti- nerii de azi, dedați la internet, la iPoduri, cu căștile radioului și telefonului mobil la ure- che, cu televizoarele lor cu tot? Aveam și eu, nu-i așa, dreptul la propriile mele întrebări și îndoieli... Și a venit seara premierei... O premieră rămâne o premieră... Intrăm în sala Studio, ni se dau iarăși cipicii albaștri bine cunoscuți, călcăm sfioși peste morma- nul de frunze galbene-ruginii și ne trezim într-un salon, de data asta predominant ver- de. Grijuliu, cum n-am văzut încă regizor Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 3 pe la noi, Andrei Șerban ne ia de mână, pe Roxana Croitorii și pe mine, și ne condu- ce către două locuri, bănuiesc bunicele, du- pă ce făcuse același lucru cu Cornel Țăranu, cu Marta Petreu și Ion Vartic. între noi fie vorba, în persoana lui Ion Vartic onora un doctor în Ibsen, așa că... dar noi?! în fine, flatate oarecum că ne-a băgat în seamă, aș- teptăm emoționate începerea spectacolului. Un spectacol care mi-a plăcut enorm, „plăcut" fiind cel mai impropriu cuvânt pen- tru a exprima exact sentimentul cu care am părăsit, după două ore și jumătate, sala Stu- dioului. Dar asta nu știam când bătea gon- gul care anunța începutul reprezentației... De fapt nici nu știu dacă a bătut vreun gong. Am văzut doar că, ușor încurcați, vorba vine, văzând că oaspeții sunt deja în salonul lor, Berte, slujnica, și Jorgen Tesman se stră- duiau să pună la punct ultimele detalii... Privesc atent decorul și recunosc, în cele mai ascunse detalii, rafinamentul Carmen- citei Brojboiu - soba veche, pianina demo- dată, canapeaua, covorul, fotoliile, toate pur- tând parcă amprenta strădaniei cuiva, ca aceste mobile să fie pe placul Heddei... bu- chetele de flori, pereții transparenți prin care avea să privească, pândind, speriată și curioa- să, slujnica, cortina grea de catifea bordo, oglinda imensă din care ne privește, mândru, cu o privire severă, un chip aspru, milită- ros, însuși generalul Gabler. Ca un zeu, el va urmări, va conduce, va dirija, sfredelindu-le cu privirea, hipnotizându-le, toate perso- najele dramei. Un portret dinspre care, la un moment dat, va veni și un glas tunător... de parcă continua să vorbească de dincolo de mormânt... asemenea Comandorului... îmi trece prin cap gândul că, uite, acest elegant, chiar dacă ușor desuet, salon a fost conceput de Ibsen și transpus în imagine credibilă de regizor, poate în ideea unei ca- mere de tortură dostoievskiene, un loc în care nimeni nu poate, nu va fi fericit, în care va intra curând moartea... După o noapte obositoare, după o lungă și cam... lungită călătorie de nuntă, Tesman intră valvârtej în salon, o sărută frățește pe Berte (Csutak Reka), slujnica, fata cu care probabil crescuse în casa mătușilor lui, el, copilul orfan, crescut, iubit peste măsură, cocoloșit de cele două fete bătrâne, surori- le tatălui său. Mătușa Juliane sosește să le ureze bun venit, emoționată să-i revadă pe tinerii în- surăței. Și ea, și noi, dar cred că și Tesman, cam agitat, așteptăm intrarea în salon - în sce- nă! !! — a Heddei. Bogdan Zsolt joacă bine, cum ne și așteptăm, de altfel, nerăbdarea de a vedea reacția Heddei... la micul univers, creat cu multe sacrificii, ca ea să se simtă bine. Aproape până la sfârșit, el are aerul unui om vinovat, al unui om care a avut norocul nesperat să-l ia de bărbat o fată ca Hedda, dar pe care o poate pierde oricând. Kezdi Imola intră, maiestuoasă, impor- tantă, autoritară, nu tocmai în apele ei. Cu aerul ei disprețuitor, autoritar, care n-o va părăsi nicio clipă, observă o pălărie pe fotoliu și se supără îndată pe slujnica neglijentă, care și-a lăsat „vechitura" la vedere. Mătușa e pro- fund jignită, pălăria e a ei și e nou-nouță, spe- cial cumpărată pentru această primă vizită. Tesman e încurcat, Hedda pare și ea la fel de încurcată, dar de fapt savurează gafa, fiindcă începem să înțelegem că între cele două femei nu va fi niciodată pace. Posesivă, ca o cloșcă care-și apără puiul, mătușa - un personaj de-o autenticitate remarcabilă, creat de Varga Csilla, o mătușă grăsuță, veselă, care pare blândețea și timiditatea în- truchipate, dar vom vedea curând că nu este așa - își vâră nasul în toate, vrea să știe cât mai multe din viața intimă a cuplului, ba se și așază autoritară între cei doi, moment comic în sine, foarte fin subliniat de regi- zor. în cea de-a doua apariție - o idee trăs- nită, dar bine-venită -, a Dianei, femeia de moravuri îndoielnice pe care o vizita din când în când Lovborg, actrița e o apariție cât se poate de pitorească - o ținută lejeră și o purtare pe măsură, un gen de vulgari- tate agresivă, un punct de sprijin cert pen- tru cele ce vom afla în scenele următoare... Un gest mărunt încărcat de semnificații. Aveam să mai descopăr încă, pe parcursul spectacolului, multe, multe detalii cu mare încărcătură simbolică. Așa începe spectacolul... Nu voi conti- nua să îl povestesc, dar voi nota, în conti- nuare, scenele care m-au impresionat și care au evidențiat, cred, talentul remarcabil al tu- turor celor care au făcut ca acest spectacol să fie unul de zile mari... O lectură, paradoxal, cât se poate de fidelă lui Ibsen, dar, în același timp, de o modernitate și o originalitate pe gustul spectatorilor de sec. XXI. Iară pic de ostentație, de făcătură. Andrei Șerban n-a simțit nevoia să aducă pe scenă, cum spu- neam, niciunul dintre aceste aparate și in- strumente de ultimă modă, nu l-a adus pe Tesman cu geanta-diplomat, nici nu l-a pus să scrie la calculator, nici să vorbească la trei telefoane, plus unul mobil, nici să asculte știrile la televizor sau să citească stresat sms- urile primite, nici să asculte muzică cu căștile la urechi... Nu. Tesman își iubește soția cu teama continuă că nu o merită și că o poate pierde; își cară cărțile studențește, legate cu o curelușă, lipește timbrul pe scrisoare sco- țându-1 de pe limbă, ascultă muzică așa cum se asculta atunci... Andrei Șerban nu s-a temut că ar fi demodat, înțelegând că impor- tante cu adevărat nu sunt aceste mijloace exterioare, ci problemele dintotdeauna și de pretutindeni ale oamenilor - iubire, gelozie, invidie, egoism, indiferență, vicii de tot felul care macină și distrug, frică, dorință de emancipare, sete de putere, spaimă de rata- re și eșec, luptă pentru un loc mai bun în socie- tate, profitori de toate felurile, suspiciuni, nedreptăți, ticăloșii, recunoștință, infidelita- te, adulter, răzbunări, bani, boli, moarte, vio- lență, războaie etc. Asemenea probleme au fost și vor fi mereu „de actualitate", ele au preocupat și continuă să preocupe omenirea probabil până la sfârșitul ei, care nădăjduim să nu fie, cum se zvonește, prea curând. Tesman a rămas parcă la vârsta copilă- riei, infantil, cam necopt, de unde și gestu- rile lui caraghioase, mersul săltat ca de co- costârc sau de cangur. își umflă caraghios obrazul, înfulecă bomboane, ba îl îmbie și pe... general în glumă, bea din ceșcuța de cafea a mătușii... se bucură de papucii de lână împletiți de mătușa, îi strînge la piept ca pe-o comoară... Bogdan Zsolt și-a construit - îndrumat atent de regizor - per- sonajul din infinite gesturi mărunte. El pozează încă, nu este viitorul savant. Me- diocritatea lui e evidentă. Va avea, ca și pro- fesorul Serebreakov - din Unchiul Vania tot ce ține de formă, nimic de conținutul unei personalități autentice. Prin contrast cu el, Ejlert Lovborg este Geniul, savantul autentic, scriitorul sau ar- tistul de valoare, dar care, ca și doctorul Astrov, va fi împiedicat de propriile vicii să se realizeze pe deplin. Din asemenea oameni inteligenți și valoroși, care promit mult, dar nu înfăptuiesc mai nimic, se nasc ratații... Ratații de geniu... Hedda, care pu- ne atâta preț pe faptă, știe foarte bine acest lucru și va face ce socotește de cuviință... dar despre asta mai încolo. Tesman nu vrea să ascundă manuscri- sul lui Lovborg, vrea să-l înapoieze, dar e primul care se bucură când află că Hedda l-a pus pe foc, intuind, cu viclenie, că prin gestul ei împușcă doi iepuri - rămâne fără rival la post și, vai, are dovada limpede că Hedda îl iubește cu adevărat, altfel de ce-ar fi făcut acest gest? Poate și ca să-și ispășească păcatul, poate și pentru că e fericit să scotocească în fișele, în ideile, în mintea unui om cu adevărat ta- lentat, Tesman se bucură că se va apuca să rescrie cartea amicului mort. O ia, sau mai bine zis ea, Thea, îl ia pe el, de care odată a fost îndrăgostită, într-un tandem ce vrea să-l reediteze, mai bine zis să-l maimuță- rească pe celălalt, adică ea cu Lovborg. Se vor muta poate în casa mătușii, ea le va servi, plină de importanță, ceaiul de la ora cinci, ei vor purta papucei de lână și vor încerca zile și nopți să descifreze ideile geniale ale lui Lovborg. Thea nu va afla niciodată numele femeii pe care a iubit-o cu pasiune Lovborg, crezând că ea a fost muza lui, iar „târfa" Diana doar „femeia cu pistolul". Se vor îmbăta cu iluzii. Tesman va crede că scrie o operă importantă și cine știe dacă nu va încerca, până la urmă, s-o convingă pe Thea să semneze cartea cu numele lor... Jalnic cuplu, mediocru, hilar, iar cartea care va ieși din mâinile lor, din mintea lor săracă va fi, probabil, un eșec. Unul mult mai mare ca moartea celuilalt cuplu, Hed- da-Ldvborg, uniți printr-o moarte frumoa- să, după gustul superrafinatei Hedda. Bogdan Zsolt se schimbă, iată, chipul lui devine altul, serios, sobru, de parcă se silește să împrumute ceva din ființa lui Lovborg. Hedda însăși îi devine indiferentă, o „pasea- ză" fără jenă lui Brack... Szucs Ervin, cu silueta lui elegantă, înalt și slab, cu chipul marcat de alcoolul și nop- țile pierdute, este un Lovborg foarte aproa- pe de ceea ce îți imaginezi citind drama lui Ibsen. El vine oarecum victorios, a luptat cu viciul și a învins, doar că joacă cu ochii triști întâlnirea cu femeia adorată, Hedda, unica lui iubire. Ascunde cam fără pricepere sen- timentele răvășitoare, se preface că îi este devotat Theei Elvsted, care l-a ajutat să rede- vină un om stimabil și să scrie două cărți importante - una tocmai ieșită de sub tipar, a doua în manuscris. Primește, așadar, cu prefăcută amiciție dovezile de dragoste ale acesteia, dar se dă curând de gol, în scena când se apucă de băut și o bruschează... Actorul trece incredibil de la o stare la alta... Când Hedda îi dă pistolul, sugerân- du-i sinuciderea, chipul lui devine livid, nu pentru că știe ce-1 așteaptă, ci pentru că, odată cu el și cu pierderea manuscrisului, știe că va muri și ea, și acest gând îl tulbură. El nu se va sinucide la el acasă, ci în budoa- rul cocotei Diana, numai și numai să nu ca- dă nicio bănuială asupra Heddei. Iar când Lovborg strigă, într-un moment de maximă tensiune, că singurul lucru pe care a vrut să-l demonstreze e că e mai bun ca Tesman, sala amuțește. Asta mi-a amintit de fraza lui Fundoianu, care, în cronica la Strigoii, scria: „Manolescu suferă și moare extraordinar. Agonia lui singură e un spectacol". 4 • APOSTROF Distribuirea în rolul Thea - Doamna Elvsted - a două actrițe mi se pare un lucru foarte bun, mai ales că amândouă, Gyorgy- jakab Eniko și Petho Aniko, sunt talenta- te. Eu am văzut-o pe prima. A prins cu ma- re exactitate caracterul acestei tinere femei: o ființă cam ștearsă, nefiind în stare să-și pună în valoare calitățile fizice (doar de pă- rul ei bogat își amintește Hedda), încearcă și reușește să devină un fel de dădacă, de damă de companie, de suporter al lui Lov- borg, iluzionându-se că e și muza lui. Ce-i drept, îl salvează într-un fel, el nu mai bea și scrie, ajutat de ea, ca secretară. Lovborg spune însă despre ea că e prostuță, dar ea e numai mediocră și devotată... Actrița a construit un personaj complex, căruia i-a împrumutat datele ei fizice, generoase, reu- șind să deruteze spectatorul, arătând când o față^ când alta, cu totul alta, a acesteia. în rolul judecătorului Brack, Hathâzi Andrâs se află din nou pe culmile gloriei. Incredibil ce reușește el să facă din acest per- sonaj ! Oricine recitește piesa își va da seama că cei doi, regizorul și actorul, au lucrat, au bibilit îndelung, cum se zice, plastic, dar nu tocmai academic, acest rol, l-au șlefuit până l-au aurit... Nu poate niciun actor, dacă nu are talent cu carul - și el are, l-am văzut recent și în filmul Moi gen, admirabil! -, să inventeze atâtea și atâtea gesturi și atitudini câte a găsit el. Spilcuit, jovial, elegant, bine situat material, holteiul vesel, cavalerul curtenitor, petrecăreț, mereu în căutare de aventuri (dansul lui de păun ce se umflă în pene, privirile cu multe subînțelesuri, insi- nuarea concretă între Tesman și Hedda, apoi, moment de mare haz, între Tesman și Thea, o, da, e bine și așa... triunghiul clasic se reface...). Brack vine în casa Tesman aproape sigur că Hedda va fi următoarea lui pradă. O pradă pe care a pregătit-o cu mare grijă, recunoaște singur că i-a dus dorul, așa că, de bună seamă, acesta a fost și motivul pentru care s-a zbătut să pună la punct, în detaliu, în absența lui Tesman, vila mult visată. Cine știe, ea ar putea deveni cuibu- șorul lor de nebunii... Discuția lui cu Hedda e ambiguă, dar pentru ea e limpede că din povestea cu trenul și cu cei doi care urcă în el, lăsând un loc și pentru al treilea, ea trebuie să tragă o singură concluzie - că o dorește cu patimă și speră să devină aman- ta lui. Semn că el îl disprețuia pe Tesman atât ca intelect, cât și ca mascul, ca bărbat, socotind că-i va fi foarte ușor s-o cucereas- că pe Hedda, să i-o „sufle⁴⁴ de sub nasul lui, veșnic vârât în cărți. Avansurile lui sunt din ce în ce mai insis- tente, Hedda cochetează, dar refuză să ac- cepte că viața ei se va desfășura după planu- rile lui libidinoase. Iar atunci când el încearcă s-o șantajeze, spunându-i că știe cum a ajuns pistolul ei la Lovborg, Hedda înțelege că totul s-a terminat. Orice, dar libertatea ei nu i-o poate lua nimeni, cu niciun preț. Hedda, frumoasă, senzuală, feminină, rece doar în aparență, în fond clocotind de pasiune neconsumată într-o căsnicie nepo- trivită, cu un partener ridicol, un copil ma- re, plin de prejudecăți hrănite și întreținu- te de două fete bătrâne, mătușile lui, își vede destinul cu ochi răi, sau poate nu răi, dar oricum, cu o luciditate care o sperie. Ea știe că a greșit enorm căsătorindu-se cu Tesman, părăsindu-1 pe Lovborg, lăsân- du-1 pradă alcoolului și femeilor ușoare, e geloasă pe Thea, care, așa ștearsă și pros- tuță, a reușit să-l aducă pe calea cea bună pe Lovborg, salvându-1, ba chiar reușind și să facă din el un important scriitor. • Hathâzi Andrâs, Bogdân Zsolt, Gyorgyjakab Eniko, Kezdi Imola. Foto: Daniela Dima Ce înjositoare, ce umilitoare înfrângere! Și câte idealuri, câte vise frânte... Kezdi Imola are și eleganța, și rafina- mentul personajului. Din orgoliu - ce idee bună! -, Hedda nu-și arată niciodată părul, mereu are un turban pe cap. Comparația cu podoaba capilară bogată a rivalei Thea ar umili-o... Imola însă nu e o ființă rece, dim- potrivă, dar a lucrat în așa fel la personaj, încât i-a imprimat o răceală pe care, ghicim, i-a impus-o educația cazonă a părintelui ei... dar și puțină perversitate, de ce să nu recu- noaștem... Nu-și exteriorizează sentimente- le, doar zâmbetul acela ironic din colțul bu- zelor divulgă ceva din personalitatea atât de aparte a Heddei. Ea a înțeles foarte bine de ce i s-au im- pus vorbe mai puține și priviri de tot felul mai multe. La ea lucrează gândul, subcon- știentul... acel subconștient despre care We- dekind spunea că e închis cu șapte lacăte... „în subconștient încercăm să aflăm ceva despre viața noastră, să găsim niște răspun- suri... Nu le aflăm, rămânem în schimb cu bucuria de a trăi în acel mister.⁴⁴ Sunt cuvin- tele lui Robert Brustein, un om atât de apropiat de Andrei Șerban... Exigentă, pretențioasă, ea nu poate ac- cepta un destin greșit, un eșec de care, în parte, se simte vinovată. Dacă viața ei n-a putut fi frumoasă, bogată, plină de iubire și generozitate, dacă nu poate fi soția unui om respectabil, pe care nu doar să-l iubească, ci și să-l stăpânească cu totul, alege moartea. Cel puțin în moarte va face pereche cu Lov- borg, iubitul ei Lovborg... E limpede că nu este ea femeia care acceptă să trăiască în plicticosul orășel de provincie, cu bârfele, cu vizitele mătușii, cu un amant ca Brack, cu restricții și renunțări de tot felul, cu mono- tone după-amieze în companii nedorite, cu așa-ziși prieteni, în fond niște ipocriți stând la pândă să prindă în undița lor noi moti- ve de bârfă... cu minciuni ce vor acoperi adulterul și infidelitatea. Poate e și o ușoară exaltare în aceste meditații sumbre ale am- bițioasei Hedda, dar sunt ele de condam- nat? Nu este ea produsul, poate straniu, al educației într-un anume mediu, educație cu care, să recunoaștem, s-a războit destul și scriitorul și cetățeanul Ibsen? O moarte fru- moasă e oricând de preferat - e concluzia firească pentru felul cum gândește ea. Moar- tea este, la urma urmelor, cu adevărat o fap- tă, nu-i așa? („Fapta, spune Alice Voinescu, nu imaginația, e locul unde se dovedesc adevărate și minciuna și binele și răul. Ea e superioară gândului, e adeziune...⁴⁴) Ce bine i se potrivește Heddei bine-cunoscutul slo- gan al românilor de la revoluție: „Vom muri și vom fi liberi⁴⁴... Hedda nu iese brusc din joc, se pare că a „copt⁴⁴ acest gând încă din lungile luni petrecute în Austria alături de suficientul, plicticosul ei soț... Dar nu vi se pare interesant că moartea ei nu trezește mila, compătimirea (senti- mente odioase Heddei), ci un fel de salva- re, de ușurare, de binefăcătoare ușurare? Te simți cumva solidar cu cineva care refuză să se înregimenteze în ceata celor mediocri, etern mulțumiți de ei, sănătoși, fericiți, îm- păcați cu lumea și cu ei înșiși. In jocul actorilor clujeni simți de fieca- re dată - și acum chiar mai mult - o con- centrare imensă, o tensiune care nu slăbește nicio clipă, și asta pentru că regizorul îi soli- cită la maximum. Ei știu, asemenea lui Cherry Jones, actrița cu care a lucrat mulți ani Andrei Șerban, că dacă te lași condus de el, te va purta într-o călătorie fantastică. In cartea pe care i-a dedicat-o, Ed Menta spune undeva că Șerban are abilitatea de a vizualiza textele pe înțelesul publicului de pretutindeni, chiar dacă acesta nu înțelege limba în care e rostit textul. De aceea - și, sigur, nu numai de aceea - este el un regi- zor universal. Spectacolul lui Andrei Șerban are culoa- re, are sigur o muzică interioară, pentru cine are urechi s-o audă, e viu, dinamic, conține o imensă cantitate de energie pozitivă care te încarcă și pe tine, spectator, așa că pleci acasă plin de optimism, chiar dacă în final dispar cei doi, perechea frumoasă, care în toate basmele iese învingătoare și totul se termină cu happy... Aici e un alt fel de tragedie, o dramă ca un fel de eseu despre... Ți se explică inteligent, cu imagini pline de poezie (ima- ginea, acest nou viciu, cum îl numea Andre Breton), de o plasticitate fină, conținută, cum e când..., cum e dacă... Voia bună din final vine și din jocul admirabil al trupei - comparate, pe drept, cu FC Barcelona! -, din felul cum a construit el, Magicianul, rela- țiile dintre personaje, din știința cu care a punctat o muzică strălucit complementară, din luminile pline de poezie, din întreaga ambianță creată cu rafinament de una dintre cele mai talentate scenografe, Carmencita Brojboiu, din bucuria sinceră cu care joacă toți, arătându-ne doar latura frumoasă a lucrului, nu și pe cea care înseamnă oboseală, trudă, nopți nedormite, griji, renunțări... Până și ieșirea la aplauze se face într-un mod original: prima dată vin personajele, așa, moarte, însângerate, cum sunt ele la final, apoi vin actorii, dansând, veseli, feri- ciți. Ce lecție admirabilă de teatru!!! Câtă bucurie!!! Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 5 „Chipuri de adâncime" Ștefan Borbely Simona-Grazia Dima {Blândețea, scorpionului: Cronici literare, București: Ed. Ideea Europeană, 2011) practică o critică pe care cel mai potrivit am putea-o numi „inițiatică“, dacă ți- nem cont de faptul că au- toarea este și o foarte bună poetă, ceea ce face ca mo- mentele sale critice să devină teste de auto- reflexivitate esențializantă. Se spune, înde- obște, că intarsiile discrete ale unui text sau recurențele sale evanescente trădează obsesia. In cazul Simonei-Grazia Dima, aceasta este o proză, Desenul din covor, a lui Henry James, „în care - așa cum ni se spune la pagina 223 - misterul unui pattern a putut fi descifrat de mai mulți (un număr limi- tat, totuși), dar numai dacă erau căsătoriți: mister ce poate sugera implicarea ființei, un alt nume pentru inițiere. Numai cei căsăto- riți cu poezia pot vibra la afirmațiile aparent neștiințifice ale poeților, despre ceea ce fac ei. Ca să fii în centru, trebuie să fii căsătorit. Ceilalți nu au dreptul de a judeca“. „Căsătorită“ cu poezia autoarea noastră se dovedește a fi până și-n categoriile sale cele mai subtile, ceea ce o determină să sesizeze mutațiile din interior ale textelor pe care le citește, sensuri pe care alții le pierd sau chiar cuvinte care altora li se par a fi demonetizate. Cine mai scrie, azi, la noi - într-o epocă a criticii de tranzacționare - despre „nimb“, despre „incantație^ sau despre sensuri ale inefabilului, în interiorul cărora poezia continuă să fie un sacerdoțiu, apropiat de mit sau de religie? Marele dar al Simonei-Grazia Dima acesta este: de a coborî spre ingenuitate când scrie despre poeți (cu predilecție) și despre critici sau prozatori (mai rar), pentru a-i credita cu ceea ce au ei cel mai bun, și anume: „auten- ticitatea“ experienței proprii, filigranul fin al vocației. Am putea chiar spune, fără tea- ma de a greși, că autoarea crescută la Timi- șoara este criticul ideal pe care și-l dorește cineva: un om de dialog esențializat, gene- ros, pentru care fiecare carte este o expe- riență existențială unică, ale cărei sensuri se cer aduse la suprafață, relevate. Critica Simonei-Grazia Dima nu are sarcasme, lovituri piezișe, glisaje sibilinice; dimpo- trivă, instruită cu precădere la școala solidă a modernismului hermeneutic - ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin o inapetență pen- tru histrionismele voluntar destrămate ale postmodernismului -, ea caută mereu un „CentrtC, fie că acesta există în cartea pe care tocmai o analizează sau în trezirea spi- rituală pe care i-o generează întâlnirea cu un text. Poți urmări, așadar, două dimensiuni spirituale complementare în Blândețea scor- pionului-. aceea a cărții care „se trezește“ prin alteritatea pe care i-o propune criti- cul și aceea a criticului care intră în efer- vescență sub influența textului „străin“ care îl provoacă. Să nu rămâneți cu convingerea că distincțiile îndeajuns de sibilinice pe care le-am operat ar sugera o critică de identifi- care. Dimpotrivă, dacă termenul ne-ar fi îngăduit, ea ar fi una de „alterizare“, fiindcă ceea ce o interesează ca finalitate intelec- tuală pe Simona-Grazia Dima este înțele- gerea actului de lectură ca proiecție într-un „altuD, în necunoscutul pe care-1 propun autorul studiat și textul său. Literatura - spune ea într-un Argument care ține loc de o profesiune de credință - este o „descăr- care energetică^ înspre „exterior“, nu înspre lăuntricitate, la marginea extremă a exte- riorului aflându-se transcendența, motiv pentru care căutarea articulațiilor metafi- zice ale unui text, a planurilor sale de con- tact cu sacralitatea revine ca o constantă în scrisul critic al Simonei-Grazia Dima, esen- țializându-1 la fel de mult ca și obsesia - discretă și ea, nu ostentativă - pentru spi- ritualitatea indiană, pomenită oportun în câteva dintre textele volumului. „Până și atunci când literatura neagă sacrul - scrie autoarea în Argumentul deja amintit -, ea vorbește din interiorul aces- teia“, ca epifanie profanii a unei „Tradiții“ (termen ezoteric, folosit cu parcimonie, dar ca bun indiciu al unor căutări). „Ține de provincialismul (nu putem să-l numim alt- fel!) unei bune părți a criticii noastre lite- rare - scrie ea la p. 15 - obstinatul refuz de a studia tradițiile spirituale, precum și elu- darea intuițiilor metafizice ale creatorilor, care sunt, astfel, plasate [...] în zone vagi, de graniță, marginale [...] Ignorarea per- spectivei spirituale nu poate avea ca rezultat decât stagnarea într-o viziune condamnată a rămâne una seculară, limitată, localistă.“ Din nou, să nu persistăm în impresia că marile scheme mentale universalizante - de genul: sacru vs. profan -, sau „calitatea contactului cu ontologicul, pentru care de asemenea autoarea militează, vor fi apoi căutate la tot pasul în cărțile cercetate, hi- perbolizându-le la infinit, supralicitându-le sensurile. Dimpotrivă, autoarea insistă lucid și foarte bine circumstanțiat terminologic pe specific, pe resorturi mitice personale, ireductibile, așa cum ea însăși, în poezia sa, construiește „mitologia interioară a «ființe- lor mici»“, cu precădere între limitele flexi- bile ale relativului, și nu între cele, inflexi- bile, ale Absolutului. Asistăm în acest fel, atât în poezia, cât și în critica Simonei- Grazia Dima, la o „îmblânzire“ tandră a te- melor mari și a spaimelor acute, ceea ce ex- plică, în ultimă instanță, și paradoxul „scor- pionilor blânzi“ din titlu, ca un reflex al convingerii - expuse tot în Argument - potrivit căreia transcendentul poate fi abor- dat cel mai bine prin ludic, nu prin crispa- re abisală sau seriozitate. Triada enunțată acolo este „scriptic - estetic - ludic“, cu esteticul funcționând pe post de filtru ludic al „sensurilor“. Cu alte cuvinte: scriitorii cu adevărat „liberi“ (termen-obsesie, derivat din convingerea că menirea principală a li- teraturii este aceea de a te ,,elibera“) sunt nu cei blocați în propria lor seriozitate, ci aceia care se pot juca cu ei înșiși, concepân- du-și chiar și textele ca „joc metafizic^. Dacă generozitatea comprehensivă este, pentru Simona-Grazia Dima, criteriu cul- tural de selecție, ea scriind atât despre au- tori consacrați (Henriette Yvonne Stahl, Angela Marinescu, Adrian Popescu, Ni- colae Balotă, Liviu loan Stoiciu, Dumitru Chioaru, Mircea Petean, Grete Tartler, lolanda Malamen, Horia Gârbea, George Vulturescu, Ion Cristofor etc., etc.), cât și despre unii mai puțin frecventați de către critici (Mariana Filimon, Ion Chichere, Constantin Severin, Mariana Criș etc.), esențialismul lor decomplexat este ceea ce îi unește. Astfel, la Constanța Buzea, autoa- rea sesizează o „căutare spirituală“ intarsiată printre gesturi și personaje; la Angela Ma- rinescu („luptător arhaic, solitar“), existența unor „spasme de o precizie metafizică^; la Adrian Popescu, poet al religiozității tan- dre, o „comunicare euharistică prin priete- nie“. La Dorin Tudoran, „sursa spiritual ă“ drapată e aventura profană a concretului; la loan Es. Pop, tonalitatea de „rugăciune^ a multor poezii, ca și „eboșele anxiogene“ la Liviu loan Stoiciu, cu o sintagmă pe care critica o poate, în mod fericit, reține. Mai departe - nu întotdeauna în „nota speci- fică“ a etichetelor pe care le pun, uneori prea pripit, exegeții -, Simona-Grazia Di- ma contestă absolutizarea livrescului de extracție echinoxistă în care a fost fixat Dumitru Chioaru, remarcă, satisfăcută, his- trionismele spectaculare ale lui Nicolae Tzone, specializat în „scenarii inițiatice mimate“, detectează candoarea avortată a multor poeme scrise de Mircea Petean, re- dobândită însă în Poemele Anei, citește „chi- purile de adâncime“ din poemele lui Lucian Alexiu și identifică, foarte subtil, o atracție a neantului la Horia Gârbea, înrudită indi- rect cu propensiunea către „vid“ a lui Paul Valery, în lectura foarte avizată a lui Marius Ghica. Peste toate aceste subtilități de om avi- zat se așterne candoarea proprie a Simonei- Grazia Dima, derivată dintr-un anacronism sublim: acela de a crede că literatura - sora mai cenușie a Spiritului - va mântui lumea. „Oare rolul artei - se întreabă ea la pag. 184 - nu este tocmai acela de a lărgi, con- stant, fruntariile percepției, de a se impune ca o realitate mai adevărată decât viața? [...] Nu cumva revitalizarea periodică a societă- ții omenești se petrece tocmai fiindcă unii îndrăzneți fac public indicibilul ?“ Frumos spus, deși necredibil. Insă, Simona-Grazia Dima are și aici dreptate, în felul ei pro- priu, de om pentru care colegul „de breas- lă“ e în primul rând un prieten: pentru un critic generos, cea mai frumoasă dintre ilu- zii este tocmai scriitorul despre care se în- tâmplă să scrie. 6 • APOSTROF Cronica plastică Angela Roman Popescu sau despre firea firelor Irina Petraș NU VOI spune de câte decenii lucrează și nici câte expoziții a avut în țară și străinătate. Nu voi enumera premiile care i-au recompensat arta. Toate acestea pot fi aflate ușor printr-un simplu click pe Google. Aleg să transcriu impresii de la per- sonala găzduită de Muzeul de Artă Cluj toamna trecută și să încerc să le rotunjesc într-o schiță de portret al artistei la matu- ritate. Expoziția poate fi citită și ca demon- strație în mic a drumului pe care l-a parcurs tapiseria de la începuturile ei somptuoase până azi. Câteva lucrări țesute la război (în „haute-lisse“j amintesc, în registru de ca- meră, rostul tapiseriei tradiționale de mari dimensiuni (menită să acopere, să încăl- zească și să înfrumusețeze imenși pereți reci și mobile domnești, reproducea în textura ei migăloasă scene mitologice cu doamne și licorni ori grădini paradiziace), dar și ma- niera de lucru, căci se poate descifra cu ușu- rință desenul/pictura care le-a precedat, de- pășind rolul de simplă schiță de lucru, iar materialele sunt de o varietate, aș zice, suculentă: fir de lână, mătase, bumbac, ață, sfoară de in ori de cânepă, ici-colo un strop de argint(iu) ori aur(iu). Li se adaugă frag- mente de stofă și satin decupate pedant, broderie delicată și cusătură de contur, în- fășurări. Arta fibrelor își îngăduie, acum, toate libertățile începutului de mileniu. Ce- le mai multe lucrări, înrămate și protejate sub sticlă, își restrâng suprafața până la di- mensiunea unui tablou numai bun pentru locuințele omului mediu, dar și pe măsu- ra omul micșorat al timpurilor noastre, însoțindu-i strâns angoasele și nevoia de frumos. Tapiseria modernă, chiar și când respectă ideea de covor atârnat pe perete, își asumă gesticulații și perspective care o apropie de pictură. O pictură a improvi- zației și a jocului, consunând vremii de azi • Angela Roman Popescu, Buchetul de mireasă al bunicii cu ieșiri din tipar și tipic și pliată pe cere- rea de piață mai ușor decât pictura. Colajul - tehnica cea mai răspândită - ține pasul cu larga democrație a instrumentarelor con- temporane și tentează originalitatea pe su- prafețe care par să fi cunoscut toate lim- bajele imaginabile. îndrăzneț, el nu se dă bătut, improvizează, imaginează, uimește. Maestru al relaționărilor surprinzătoare, arta sa e una a sugestiei și a visului dez- lănțuit. El cere, totodată, disciplină și mi- gală. Diversitatea de forme, culori și teh- nici e provocatoare, vie, incitantă. Are alura unui larg, neobosit experiment căruia voci- le firelor colorate îi răspund în canon. Angela Roman Popescu se așază în mij- locul lucrărilor sale ca o îmblânzitoare de forme, volute, cu o generozitate cuceritoa- re. Ea țese, brodează, colează cu dezinvol- tură, dar și cu o imediat identificabilă disci- plină a formelor. în personala de la Muzeul de Artă am identificat câteva atribute peste tot reperabile. Mai întâi, bucuria. E o trecere grav-ju- căușă de la o lucrare la alta, o alăturare îndrăzneață, tinerească de compoziții în pe- te de culori puternice, cu impact fovist asu- pra privitorului (fine aluzii la Braque, Kan- dinski), și delicate broderii sidefii, alcătuiri suave, cu aer retro și atmosferă patinată. Viriațiunile pe aceeași temă debordează de pofta de a încerca schimbări de lumină, jo- curi de nuanțe, veritabile improvizații me- lodice curgând una din cealaltă, în serii deschise. Colinele își schimbă umbrele și strălucirea de la ipostază la alta într-o suc- cesiune nu doar de ore și anotimpuri, ci și de stări și emoții. Sunt desfășurări epice, spun o poveste despre trecere și durare. In- diferent din ce materiale sunt alcătuite, ele nu se sfiesc să repete, să trimită la prece- denta ca la o tradiție deja conturată și să le prevadă pe următoarele cu speranța unui posibil viitor prelung. Le poți imagina ju- mătatea ascunsă în pământ, închipuind stranii elipsoide, ca-ntr-un poem al Anei Blandiana. Coline, stoguri, acoperișuri de casă veche ori ferchezuite căciuli de sărbă- toare impun privitorului o cadență de dans și îi stârnesc mirări vecine cu poezia. Sprin- țârele figuri dănțuitoare, amintind oarecum de Dansul esențializat al lui Matisse ori de iile lui stilizate, închipuie un soi de hore copilăroase, dar conțin, în mișcarea brațe- lor înălțate spre cer, o umbră de amenința- re, o prevestire, un avertisment. Apoi, înălțarea. Toate lucrările sale, fie ele coline, peisaje imaginare, clopote, orgi ori grădini, au o mișcare ascendentă, sunt aspirații, visări, zboruri, elanuri. Și cele mai grave dintre ele sugerează o privire ațintită spre tării. E mai mult decât religiozitate aici și un sentiment mai puternic decât pioșe- nia. E, aș zice, o încredere încăpățânată în fața bună a omului și amintirea stăruitoare a vremii când omul știa să zboare. Adrian Popescu îi este martor. Să mai adaug/w/a hipnotică. Țesătoarea își construiește întreaga expoziție ca pe o rețea cu subînțelesuri magice și cu ceva din misterul anticei Arachne. Spre deosebire de străbuna ei mitică, Angela Roman Popescu sfidează norme și constrângeri, dar știe să le și împace, așa încât povestea are un final fericit. Privitorul prins în mreje își va spori umanitatea, n-o va pierde. în fine, ceva ce se poate numi vrajă (titlul expoziției era Firul vrăjit), dar și manualitate îndrăgostită, de prestidigitator. Am putut citi „printre fire“ fascinația unui pictor care descoperă autonomia liniei și a petei de culoare. Artista profită de tot ceea ce materialele sale știu să facă aproape sin- gure. Le respectă forma și mișcarea pre- existentă, dar le și manipulează, supu- nându-le proiectului său. E o gesticulație apropiată, oarecum, de variantele cu distor- siuni, ajustări, lichefieri și alte efecte pe care le oferă un bun program de calculator. Firul de lână ori mătase, fragmentele de țesătură decupate după un pedant motiv geometric, tuburile înfășate strâns în fire colorate ori sidefii, închipuind orgi ori tulnice, toate acestea au deja o bitgrafie. Artista mode- lează cu încântare vizibilă încăpătoarea con- cretețe a liniei deja existente, volutele libe- re și rebele ale firelor, volumele cu umbre conținute. Ea nu mai are de desenat linii, umbre, perspective, ci le propune o nouă formă și un nou destin. E un hazard con- trolat al întrețeserilor, un fel de supunere elaborată la ceea ce firul imaginează singur. Manualitatea e ageră și îndrăgostită. Apro- pierea de o astfel de lucrare se face în trei timpi: privitorul receptează structura cea nouă, îngemănarea de lumi colorate pe care a izbutit-o măiestria artistei. Se apropie apoi și distinge viața independentă a fire- lor, dantelelor, țesăturilor și face iarăși un pas înapoi cu o înțelegere nouă a întregu- lui. E un amestec expresiv de autentic și simulacru, de creație și improvizație, de singurătate și asociere. Și să mai spun ceva - expoziția Angelei m-a trimis cu gândul la grădinile suspenda- te ale lui Ion Alin Gheorghiu, prin îmbi- narea de pricepere analitică și forță sinte- tică din colajele sale. Dar și prin puritatea copilăroasă a jocului cu fire colorate: „Oare te poți întoarce la început, / în acele zile minunate ale copilăriei, / unde totul era mirare și invenție? “ se întreba pictorul. Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 7 Sub lupa memoriei Virtuți și vicii Stalin, Machiavelli și relativismul moral Vladimir Tismăneanu ^UU CĂ sună șocant, dar nu se poate ne- Oga că Stalin a avut o weltanschauung și a rost, în felul său, un intelectual. Unul au- todidact, homicid, liberticid și fanatic, dar un intelectual. Nu fusese și Engels în fond un autodidact? Tot astfel, nu putem igno- ra afinitățile dintre bolșevism și tradiția ra- dicalismului politic și filosofic, occidental și rus. Marxismul a fost apoteoza relativis- mului etic, a suspendat distincțiile tradițio- nale dintre bine și rău, a definit binele în chip instrumental, utilitar și pragmatic, drept tot ceea ce servește cauza mesiani- cului proletariat, clasa presupus mântui- toare. In câteva notații mult timp secrete, Stalin și-a definit tabla de valori, a identi- ficat ceea ce el privea drept viciu (ori, dacă vreți, păcat) și ceea ce-i apărea drept virtute. în romanul lui Arthur Koestler, întu- neric la amiază (Darkness atNoon), perso- najul principal, vechiul bolșevic Nikolai Rubașov, afirma că „Numărul 1“ (adică Stalin) ținea drept carte de căpătâi Prin- cipele lui Machiavelli. Este vorba de un ma- chiavelism sui-generis, nu de recunoașterea și cultivarea dimensiunii umaniste a operei florentinului. Biograful lui Lenin, Stalin și Troțki, Robert Service (Fellow al Acade- miei Britanice și al Colegiului St Antony s de la Oxford), a avut acces la biblioteca personală a lui Stalin și a putut consulta volumul lui Lenin, Materialism și empirio- criticism, ediția din 1939, cu adnotările „ge- nialului colaborator și continuator“. La acel ceas istoric (il faisait minuit dans le siecle, scria Victor Serge), secretarul general nu mai avea niciun rival notabil, Marea Teroa- re își atinsese scopurile genocidare, peste un an dispărea, ucis la Coyoacân, în Mexic, de agentul NKVD Ramon Mercader, ultimul său concurent rămas în viață, Nemesisul impardonabil, Lev Troțki. în 1939, apărea Cursul scurt de istorie al pc (l) al urss, codi- ficarea definitivă a cosmologiei, ecleziolo- giei și demonologie! staliniste. Pe pagina albă finală a cărții lui Lenin (celebrare a unui materialism filosofic pe cât de naiv, pe atât de agresiv), fără vreo legătură cu polemica dintre fondatorul bol- șevismului și Mach ori Avenarius, Stalin scria: „NB! Dacă o persoană este: 1. puter- nică (spiritual), 2) activă, 3) inteligentă (ori capabilă), atunci este o persoană bună indi- ferent de orice alte «vicii»“. După care ur- mează enumerarea a ceea ce „corifeul știin- ței“ considera drept vicii: „1) slăbiciunea, 2) lenevia, 3) stupiditatea^. Acestea sunt singurele lucruri, scria Stalin, care pot fi considerate vicii. Deci nu trufia, nu orgo- liul, nu avariția, nu fățărnicia, nu ipocrizia, nu cruzimea, nu mișelia, nu cupiditatea, nu rapacitatea, nu egoismul, nu invidia, nu gelozia turbată, nu păcatele carnale. Să ne mirăm că puțin îi păsa lui Stalin de orgiile sexuale ale lui Nikolai Ejov ori de violuri- le comise de Beria, acel serial rapistl Este frapant că în aceste rânduri câtuși de puțin menite să ajungă vreodată publice, Stalin recurge la limbajul etic tradițional, vorbește de virtuți și de vicii. Dar nu este nicidecum vorba de o recuperare, fie și ca mărturisi- re intimă, a tradiției creștine pe care o stu- diase cândva la Seminarul Teologic din Tbilisi, ci dimpotrivă. Robert Service are dreptate: The content of the commentary is deeply unChristian; it is reminscent moțe of Nic- cold Machiavelli and Friedrich Nietzsche than of the Bible. For Stalin the criterion of goodness was not morality but effectiveness. [...] Furthermore, the fact that the charac- teristics despised by Stalin were weakness, idleness and stupidity is revealing. Stalin the killer slept easily at night. (Robert Service, Stalin: A Bhgraphy, Harvard Univcrsity Press, 2004, p. 342) Așa și-l imagina pe Stalin și deținutul Ru- bașov, fost comisar al poporului, fost erou al Revoluției, „demascat“ drept trădător, în romanul lui Koestler. Este simptomatic că aceste reflecții des- pre ceea ce s-ar putea numi antietica perso- nală a lui losif Djugașvili au fost așternute pe ultima pagină a unei cărți de Lenin. lătă Lenin, Ljtgașvili n-ar fi devenit Stalin. Nu știm dacă Stalin l-a citit pe Nietzsche, dar știm că Lenin ținea în propria bibliotecă Also iprach Zarathustra cu însemnările sale (Bernice Glatzer Rosenthal a scris o carte superbă pe tema relației intelectuale din- tre bolșevici și Nietzsche). Gorki, Bogda- nov și Lunacearski au încercat să-l împace pe Marx cu Nietzsche. Service observa, și nu este primul, că Stalin a avut propria co- pie din Principele, cu note personale pe margini, dar volumul a dispărut din arhi- ve. Cine l-o fi sustras? Unde o fi acum? Poate că în biblioteca secretă a vreunui oli- garh. Sunt autori care susțin că și Hitler avea copia sa din Principele, o carte la care ținea în chip special. Antonio Gramsci, re- ferindu-se la partidul de avangardă de tip leninist, îl numea, admirativ, „Principele modern“. Marxismul devenea astfel o so- ciologie a voinței și virtuții revoluționare încarnate în figura izbăvitoare a Partidului, depozitar predestinat al adevărului absolut. Cum scrie Tereza-Brîndușa Palade: Ideologia relativismului moral nu s-ar fi putut însă impune în cultura modernă în absența unor momente inaugurale și „pro- fetice“: ambiguitățile eticii lui Machiavelli, drama hegeliană a istoriei în care valorile nu sunt decât niște expresii ale diferitelor epoci și distrugerea marxistă a conștiinței indivi- duale. Curajul era, așadar, valoarea care înnobi- lează acțiunea umană, indiferent de finali- tatea ei. Scrie Service: His insistence on the importance of coura- ge could have derived from Machiavelli’s supreme demand on the ruler: namely that he should have vertu. This is a word barely transla table into either Russian or English; but it is identified with manliness, endea- vour, courage, and excellence. Stalin, if this is correct, saw himself as the embodiment of Machiavelian vertu. (p. 343) Un despot paranoic și sociopat care se pro- iectează în eroii care au schimbat soarta lumii se confunda pe sine cu creatorii de imperii și de religii până chiar ajunge unul. Absolutizarea scopului final și sanctificarea mijloacelor nu au început însă cu Stalin. Machiavelismul revoluționar, spre a relua conceptul lui E. A. Rees, se înrudește cu viziunile deopotrivă cinice și exaltate despre „metapolitică“, despre romantizarea, reviă- jirea lumii prin mit, comuniune, abnegație și sacrificiu. In ce mă privește, nu cred că întâlnim în cazul lui Stalin vertu în sensul real pe care îl avea în vedere Machiavelli. Nu cred că Bertrand Russell avea dreptate când numea Principele a bandbook for gat,g- sters. Dar nu este mai puțin adevărat că gangsterii ideologici știu cum să răsucească și să desfigureze un text filosofic astfel încât ceea ce a fost conceput drept glorificare a vir- tuții civice să devină justificarea nonvirtuții cinice. ■ Fragmente din prelegerea de încheiere, honors seminar despre „Revoluțiile din 1989", curs pe care l-am ținut la Universitatea Maryland în semestrul de toamnă în 2011. 8 • APOSTROF Poeme de Poem tibetan Ca două lacăte ne plimbăm în zori prin Grădina Botanică inventată de ger pe fereastra de unde am privit un mort Freamătul umbrei înainte de-a porni îi răscolește parfumul Mi-s de ajuns o adiere, o mireasmă... * Sîngele proaspăt cu ochii ce m-au privit dormind cu sabia sînt lotușii crescuți pe cele șapte trepte coborîte de Buddha imediat după nașterea din subsuoara mamei * Acelea care fac semne de nedescifrat ca mine cînd m-ai închis în vasul de sticlă sînt ierburi rînduite în trupuri Dalai Lama și Panchen Lama după fuga organelor din ei punîndu-se în stupe și troițe de cuarț calm ca și cum întoarsă dintr-o altă încercare aș însămînța întunericul cu lună salvată din vîrtej Iată muștarul, griul și cereala bali din care țîșnea alcoolul în satul acela tibetan amintind de arborii dezrădăcinați prăbușiți peste mine de insulele scufundate de roata olarului și: niciunul nu e tu Aici - tulpini în desperecheri pardosind împreună cu lucruri ce-și uită numele podul din sîrmă răsucită peste rîul defăimat de musoni fără diamantele risipite de tine „Niciun pas să nu ieși din curte “ - mă avertiza mama văzînd părul înflorit de zefir Doar unul și pe podul-fantomă pentru a mă întoarce din vis cu procesiuni Treceau pe lingă zidul, ștreangul, butucul, glonțul însuflețite tibetanul cu un cufăr în spate și copiii ducînd greul din salonul de reanimare în turle pentru clopotele florilor Vezi iarba aspră ca un plîns secetos a tărîmului regăsit de valul ce nu a lovit nicio rădăcină de cetate din care iakul alege untul dus ofrandă în Carul-Mare la temple, statui? „Dansul îakuluî“ e pierderea ființei ori tînguirea nesosirii tale cu balonul de oxigen? Recunosc parcul Norbulinka supranumit Grădina Pietrei Prețioase unde rănile-s săruturi din îmbrățișări de vestală, unde țărmul cu reflux mă pierduse cu tot albușul țesut în jurul meu în frivolitatea norilor, în constelații neindiferente Pe ruinele Centrului de Medicină Tibetană plante vizitate de viespea care-a zădărnicit planul furtunii foșnind ca în sfîșieri cămășile crisalidei cînd ești iubitul, cînd ești dușmanul Privim neputincioși - soarele năruie totul parcă nici n-a fost Scutur palma de ceva nevăzut stelei din cerul gurii îi spun să nu plece Lacrimi, fiori și vina că noi sîntem invadatori Petra (Iordania) Paradisul din ochii vițelușului renunțînd atît de greu la placenta ce-1 strîngea îl descopeream plimbîndu-mi palma pe botul umed (de culoarea pietrei orașului uitat 1000 de ani) întins timid spre gura mea * Ai apărut, îi murmuram puiului pe cele 750 de trepte anihilînd nasturi minusculi din jurul capului ferecat în membrană nu cu zestrea lăsată de pisică ci cu gingășia furișării în așternuturi rîvnind formele din Defileul Siq în care îmi visez iubiții pentru a fi scrisă în cuneiformă, în sanscrită * Destin de albină - întîia brîndușă, primul ghiocel Freamăt ca și cînd aș șterge în stîncă găuri norocoase, falus, elefanți, caravane, beduini Lingă Fîntîna leului - despicări cu aripi nelumite în Triclinium - dezlipiri cu tn)mpa Pe Locul Sacrificiului - desprinderi cu degete aiurite * Intre Mormintele nabateene ascunde-te, vițelușule La Teatru retrage-te, puiule In Mănăstirea Ăl Deir închide-te, floare Din voaluri, marame, eșarfe încinse - splendori create de rupturi mugete, triluri, miresme și-o sfîntă risipă de soma, ambrozie, licoare Scrisori Doar atîta lumină mai rămăsese, numind zarea aceluiași apus, Cită să descifrez „Scrisoarea^ Ini Turner (Tate Gallery). Au promis, au și adus Dicționar sărac, risipeam - ca-ntr-un sfîrșit din plăcere - mărgăritare Recitire - răstigniri din întîia oară, cu fiecare Uneori, rîvnind chinul, ancoram pe țărm de liane - Deschideri amînate, copleșirea presupunerilor, dorințe de-a nimeri în capcane Parfum și licoare voiam poetul în „Gama dragostei“ de Watteau (National Gallery), el să iasă învingător Celălalt spărgea oglinzi în ape apoi cerșea la fiecare nor Valul se juca de-a ascunselea - le-nchideam desfăcîndu-le din nou Cu sfiala cînd ai desprinde membrana care ține captiv fătul, puiul în ou Noapte, soare-n odaie, vulcani visau sentințe ce se amină Cu cîte guri și cîți ochi se-apleca strigătul peste mine: neștiută fîntînă? Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 9 estuar Trauma ca formă FIGURA centrală a unor romane despre exil este copilul, martorul autentic al unor traume individuale și colective gene- rate de ideologii nefaste, fascismul, comu- nismul, care au denaturat cursul istoric al Europei în timpul războiului și în epoca postbelică. Istoria pătrunde în ficțiune, du- pă cum autorul însuși se constituie în per- sonaj central al narațiunii, reconstruindu-și ficțional propriul destin. Copilul reprezintă unitatea identitară nedislocată de experiența exilului, la care adultul se întoarce refăcând în sens invers drumul spre origini. Copilul aparține trecutului spre care se întoarce adultul, dintr-o nevoie de regăsire a rădă- cinilor, a eului primar nealterat de rațiune sau conștiință, a unității sale identitare di- nainte de exil: Eroul în căutarea rădăcinilor pierdute între- prinde în sens invers drumul care l-a condus departe de ai săi. Pentru a întări o identita- te care se fărâmițează, el caută să se situeze într-o descendență, într-o istorie familială, bt această lucrare a memoriei ficționale, co- pilul ocupă un loc central. El reprezintă cui de dinainte de exil, acela a cărui integritate nu a fost încă compromisă. Specificul poves- tirii este de a reda vocea acestui copil dispă- rut pentru a accede din nou la sentimentul inițial de certitudine și de unitate.¹ Copilul martor-actor al istoriei apare în ro- manul lui Gabriel Pleșea Dosarul cu bârfe și • Angela Roman Popescu, Monahală: Cohj de broderie de inițiere Sonia Elvireanu la Normau Manea în întoarcerea huliganu- lui. Ca personaj de ficțiune, îl reprezintă pe autorul însuși la vârsta copilăriei, experiența sa prin care pătrunde brusc, prea timpu- riu în lumea dramatică a adultului. Percep- ția copilului, care trăiește șocul evenimen- telor fără a înțelege, e dublată de percepția retrospectivă a adultului care reflectează asupra evenimentului de atunci. Astfel se explică distanța temporală între două lumi diferite, între trecut și prezent, vocile nara- tive multiple în romanele despre exil. Vocea narativă a copilului e justificată la Norman Manea de traumele succesive trăi- te la vârsta copilăriei, holocaustul și comu- nismul, ca forme de inițiere. La Gabriel Pleșea, jocul, nu trauma, e formă inițiatică. Holocaustul, primul exil la Norman Ma- nea, îi revelează copilului de cinci ani apar- tenența iudaică ca pe o culpă neînțeleasă. La Gabriel Pleșea, copilul e martor invo- luntar al unor episoade stranii din comu- nism, crime, cauzate de deviații ideologice, pe care nu le înțelege, realizând ulterior, ca adult, pericolul prin care a trecut. La ambii scriitori, rememorările se asociază cu per- manente meditații asupra evenimentelor din trecut, din totalitarismul pe care l-au trăit, în etape diferite, ceea ce explică plu- ralitatea vocilor narative. La Norman Manea, copilul trăiește suc- cesiv două traume, două forme de inițiere: holocaustul, prin deportarea în lagăr a evre- ilor din Basarabia în 1941, și instaurarea dictaturii proletariatului în România post- belică, a comunismului impus de sovietici în estul Europei. Prima traumă, colectivă, ororile din lagăr, foamea și violența, va marca definitiv destinul copilului reîntors în România în 1945, la finele războiului. La 9 ani, copilul a trăit violent maturizarea nefirească, forțată de tragedia holocaustu- lui. Conștientizează timpuriu stigmatul de- finitiv al unei apartenențe necunoscute, cu origini biblice, apartenența iudaică, pe care e obligat să și-o asume. Rana provocată de tragedia holocaustului nu se va vindeca niciodată. Psihanaliza freudiană și cea jun- giană, ca tentative de posibilă terapie psi- hică, eșuează, pentru că nu există nicio ra- țiune care să motiveze comportamentul barbar aplicat unui copil inocent în virtu- tea unei idei abstracte, superioritatea aria- nă. Trauma suferită de copil nu va putea fi vindecată, pentru că ulterior alte trau- me se succed, adâncind înstrăinarea copi- lului, apoi a adolescentului, a adultului, care trăiește neîncetat marginalizarea, în- străinarea în propria sa țară. E tipul de alte- ritate remarcat de Denise Jodelet, în „Formes et figures de l’alterite“, în interiorul aceleiași comunități, datorită diferenței etnice și reli- gioase.² Identitatea iudaică e alteritatea ra- dicală, care determină marginalizarea, per- cepția negativă a evreului, indiferent de locul nașterii, fatalitatea istorică a exter- minării din lagărele naziste. Nu poți uita, nu te poți vindeca, când rana e mereu re- deschisă de exiluri succesive, ghetoul fas- cist, apoi ghetoul comunist în care e aruncat tatăl naratorului-personaj, victimă inocentă a abuzurilor regimului și ale turnătorilor mincinoși, conduși de instinctul de par- venire. Copilul ficțional al lui Norman Manea, autorul însuși, e marcat de infamia lagă- rului, perceput ca o pedeapsă pentru o cul- pă pe care nu o înțelege, originea iudaică, transmisă genealogic de familie. O desco- peră prin deportare ca pe un blestem căruia nu i se poate sustrage, deși nimic nu-1 leagă de iudaism, nici limbă, nici religie, nici în copilărie, nici în adolescență, nici ca adult: „înaintea Inițierii, nu știam nimic despre toate acestea, fericit într-o lume fericită, solară. Abia la cinci ani devenisem eu în- sumi un pericol public, produs impur al unei placente impure. Atunci, în octombrie 1941, începuse inițierea^.³ E obligat însă să-și asume iudaismul și să suporte conse- cințele întreaga viață, în ciuda încercării de distanțare de o moștenire copleșitoare, de care niciun evreu nu poate face abstracție. Primul exil, deportarea în Transnistria în 1941, e rememorat de adult printr-o suc- cesiune de imagini stocate în mintea copi- lului, ce se succed vertiginos, așa cum s- au întipărit pe retina celui arucat brusc în infern, în plin război mondial. Adultul care rememorează, reîntors la începuturile isto- riei sale tragice, evocă oroarea prin prisma copilului împins, în convoiul deportaților, spre necunoscut. Sobrietate extremă, oroa- re de victimizare în secvența aruncării în ghetoul fascist: „Tunetul din octombrie 1941. Tunetul și fulgerul despicaseră, din- tr-odată, podeaua scenei. Expulzarea, con- voiul exilaților, trenul, pustiul beznei. De- barcarea nocturnă, împușcăturile, ispitele, jaful, baionetele morții, râul, podul, frigul, foamea, frica, cadavrele: noaptea lungă a Inițierii! Fiecare cuvânt e o imagine con- densată a șocului inițierii timpurii în infer- nul ghetoului, esența experienței traumati- zante pe care naratorul-personaj o reia ulterior prin prisma mamei, apoi a tată- lui, cu aceeași sobrietate reținută în dezvă- luirea umilinței și degradării din lagăr. La fel de sobră și densă e evocarea expa- trierii în 1945, prin aceeași privire dilatată a copilului revenit ca supraviețuitor. Doar scenariile unor experiențe inițiatice perver- se se înscriseseră pentru totdeauna în ima- ginarul copilului, care pierduse edenul co- pilăriei, maturizat de traumă până la a nu mai resimți fericirea adultului repatriat, re- întors în lume. Lumea, chiar propriii pă- rinți coborând din camionul ce îi debarca pe pământul patriei erau priviți cu ochi străini, cu sufletul împietrit, în care bucu- ria murise odată cu inițierea din iadul ghe- toului. Niciun scâncet, niciun sunet nu în- 10 • APOSTROF soțea revenirea, doar privirea înstrăinată a spectatorului neutru uitat în bucuria comu- nă a regăsirii printre rudele ce nu au cunos- cut oroarea, înregistrând cu aceeași gravi- tate evenimentul halucinant al repatrierii: Capacul din scânduri din spatele camionu- lui s-a dat în lături. Dinspre strada Beldicea- nu venea, alergând spre noi, figurația piesei care celebra întoarcerea. O melodramă dulce și delicată, ca placenta nou-născuților, des- chidea burduful curcubeu al acordeonului în cinstea victorioșilor care eram. I-am văzut plângând, sărutându-se, regăsindu-se. Ră- măsesem pe podiumul camionului, mușcân- du-mi unghiile. Scena devenise strada, și eram un spectator năuc. Intr-un târziu și-au adus aminte de întârziatul, rămas în trecut, înainte să cobor, din nou, în lume, am apucat să-mi mai mușc o dată unghiile. Căpătasem acest obicei urât, îmi mușcam unghiile.⁵ La nouă ani, în 1945, după întoarcerea din lagăr, copilul redescoperă treptat lumea normală a copilăriei, universul fascinant al cărților de povești. Cartea devine refugiul în fața anomaliilor viitoare, salvarea de spaimele identitare ale familiei obsedate de diferență, pasiunea, calea spre interioritate, refugiul permanent al adultului în fața vi- cleanului joc al puterii. Limba cărților e sal- varea de o identitate culpabilă vinovată, ieșirea din ghetou printr-o identitate căreia îi aparținea, singura identitate în care locuia confortabil, insula lingvistică-refugiu în care se va retrage copil și adult în exilurile nebănuite care vor urma, dictatura comu- nistă, ca exil interior, și exilul exterior ame- rican, în 1986: • Normări Manea. Foto: M. P. In iulie 1945, mă întorsesem în Paradis, re- descoperind miracolele unei banalități feri- cite. [...] Edenul se numea Fălticeni, locul de unde plecase autobuzul cu 13 ani în urmă. [...] Singur în univers, ascultam o voce care era și nu era a mea. Parteneră mi-era cartea de povești populare românești cu coperțile groase, verzi, primită, câteva zile în urmă, ca dar aniversar, de 19 iulie. Atunci înce- puse, probabil, pentru mine, boala și tera- pia cuvintelor. Nevoia de altceva o simțisem deja, urgentă, sălbatică, acaparatoare, la pa- tru ani, când evadasem spre nicăieri. Deschi- zând brusc dialogul cu prieteni invizibili, literatura avea să mă salveze de sluțirea pe care o impunea Autoritatea.⁶ După experiența primului exil în lagăr, umilit profund de descoperirea motivației deportării, originea iudaică moștenită, co- pilul se distanțează treptat de familie din- tr-o nevoie firească de a trăi ca și ceilalți, de a aparține lumii din care a fost exclus fără nicio vină: „Mă născusem cetățean român, din părinți și bunici cetățeni români“. At- mosfera, evenimentele ce se succed depor- tării, schimbările social-politice, conștiința unui alt fel de apartenență colectivă, reali- zabilă prin integrarea în organizații ce pro- movau valorile încă din clasele primare, febra unei lumi noi încă confuze ce se crea după război îl atașează temporar pe copil de ceilalți, cu care dorește să fraternizeze în marea construcție socialistă difuzată pe toa- te treptele vieții sociale. Aderă la orga- nizația de pionieri, fascinat de exercițiul puterii: Trecuseră patru ani de când fuseserăm goniți în pustiu, nici o lună nu mai avea să treacă până la încheierea oficială a războiului. Coș- marul trăgea cortina. In acea amiază de pri- măvară reapăruse Viitorul ca o gogoașă sub- țire, colorată, la care eram chemat să suflu din răsputeri, să umflu golul cu lacrimi și salivă și gemete, să mă salvez din trecut.⁸ în întoarcerea huliganului, Normau Manea evocă entuziasmul copilului de 13 ani de a aparține unei elite comuniste, fascina- ția exercitată de sloganuri ideologice și de puterea care impunea supunere absolută membrilor organizațiilor de pionieri. Adul- tul, care dublează percepția copilului, reme- morează și reflectează ironic la timpul inițierii în utopia comunistă, persiflând lucid crezul naiv, manevrele abile de mani- pulare ale regimului, scenariul spectacolu- lui roșu, ritualul exorcizam al puterii ce înlocuise ritualul religios interzis de comu- niști, într-o narațiune de tip homodiegetic, în care personajul-narator se identifică ficțional cu autorul: „Afișele mari și roșii ale spectacolului roșu rămâneau, însă, ire- zistibile. [...] «Cadrele - fondul de aur al Partidului», avertiza lozinca roșie din sedi- ile roșii, cu portrete înrămate în roșu și mesele acoperite cu pânză roșie. Misionari din uzine, de pe ogoare, din instituții și școli deveniseră «revoluționari de profesie», legați prin secretul operațiilor^.⁹ Puterea însăși se substituia religiei, inoculată în mentalitatea oamenilor ca religie unică. însă inițierea copilului traumatizat de experiența holocaustului în ideologia co- munistă nu durează mult, fiindcă vălul care ascunde injustițiile și ororile se destramă și lasă să se întrevadă pericolul fanatismului amenințător, care conduce la excluderi in- juste, la acte criminale. Adolescentul desco- peră, în timpul unei ședințe de excludere a unui coleg din organizație, culpabilitatea și mascarada din spatele spectacolului și se detașează definitiv de ideologic. La 16 ani, descoperă deopotrivă fascinația și oroa- rea față de putere. Experiența personală e evocată cu autoironie și asumată la matu- ritate, la fel ca deziluzia și dezicerea de apa- renta utopie revoluționară comunistă. Li- teratura și scrisul rămân singurul refugiu, enclava permanentă, în societatea socialistă în care demagogia, minciuna instituționa- lizată prin discursuri ideologice înlocuiseră imperceptibil crezul în utopie: „Sistemul făcea totul pentru a ne elibera de lanțurile speranței, dar rămăseserăm imperfecți, vul- nerabili la speranță. [...] în societatea Min- ciunii Instituționalizate eul rezista doar în enclavele care protejau, fie și imperfect, in- timitatea“.¹⁰ Note 1. Silvie Bernier, Les heritiers d’Ulysse: Essais, Quebec: Lanctot Editions, 2002, p. 15-16. 2. Denise Jodelet, Formes et figures de l’alte- rite, in LAutre: Rigards psychosociaux, San- chez- Mazas, Mărgărită, Licata, Laurent, Grenoble: Les Presses de l’Universite de Grenoble, 2005, p. 26. 3. Norman Manea, întoarcerea huliganului, ediția a doua, postfață de Matei Călinescu, București: Polirom, 2006, p. 131. 4. Ibidem, p. 68. 5. Ibidem, p. 69. 6. Ibidem, p. 131. 7. Ibidem. 8. Ibidem, p. 88. 9. Ibidem, p. 142-143. 10. Ibidem, p. 131. Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 11 Goticul - ca și ba- rocul, care-1 actuali- zează în forme diferite - reprezintă un fenomen artistic recurent, o con- stantă psihostilistică, ce se exprimă peste tot și în toate timpurile, nu doar între fruntariile Nordului germanic, un- de un teoretician precum Wilhelm Worrin- ger îi stabilește spațiul de origine¹, și nu doar în secolele al xm-lea și al xiv-lea, când manifestările sale sunt deplin mature. Exis- tă un „gotic tainic“, susține Worringer², ca- re este viu în diferite contexte de gândire și creație și care apare ca un ₚgotic travestit^ chiar în curentele mai noi. II simțim atât în gustul pentru exotic și fabulos al romantis- mului ori în predilecția acestuia de a crea „peisaje“ arhitecturale, cât și în transcen- dența sentimentală sau în isteria sacră a expresionismului. Tendința firească a artei gotice a fost aceea de a-și lărgi câmpul de expresie, trecând dinspre arhitectură și pic- tură înspre opera literară. în imaginarul poetic românesc, elemente specifice stilu- lui gotic se relevă începând cu poezia heral- dică medievală (la Varlaam, Dosoftei, Radu Greceanu ș.a.), apoi, mai pregnant, la Emi- nescu și la Lucian Blaga. O modalitate ori- ginală de afirmare a goticului în vremea noastră - un gotic trecut prin suflul fier- binte al expresionismului - ne este oferită de Nichita Danilov, în recentul său volum de versuri, Imagini de pe strada Kanta (București: Tracus Arte, 2011, 112 p.). Ceea ce se remarcă de la început în ex- plorarea universului poetic al cărții de față e faptul că acesta nu are un centru privile- giat, ci, asemenea artei gotice, prezintă o pluralitate de puncte sau imagini în conti- nuă mișcare: „Chipurile tăcute ale trecă- torilor / (un’, doi, trei ș.a.m.d.) / urcate și coborâte / unul câte unul și apoi / două câ- te două / și, în fine, toate laolaltă / cu aju- torul unor scripeți / pe terasa blocului și înapoi pe trotuar“ (Chipuri). Fiecare punct este redat iterativ înlăuntrul acestei mișcări Imaginarul gotic din poezia lui Nichita Danilov Cezar Boghici inepuizabile. Nu contează imaginea izolată, nici măcar ansamblul imaginilor, ci mișca- rea reprodusă prin ele: „unicul scop al aces- tei mișcări perpetue / fiind mișcarea însăși, / mișcarea în sine / care dă naștere la nemiș- care“ (ibidem). Poetul surprinde, astfel, di- namica formelor mobile de existență, mai exact, procesul prin care fiecare obiect, fie- care ființă vie, fiecare gând rostit se multi- plică la nesfârșit, într-o sintaxă anamorfo- tic-halucinatorie: „Vedeam fețele cum se lărgesc / sau se subțiază, luând forma unor ciocuri și râturi, / apoi alte forme, din ce în ce mai mici, / mai abstracte, mai greu de perceput: / vedeam cercuri, triunghiuri, he- xagoane, silabe și sfere / conținând alte cer- curi, triunghiuri, / hexagoane, silabe și sfere înscrise în ele, / iar în interiorul acestora, / mereu alte figuri și alte sfere și tot așa mai departe^ (Stâlpi de înalta tensiune). Poezia e o reflectare a lumii care, printr-o meca- nică a formelor mărginite și imperfecte, se ridică spre infinit, precum uriașele coloa- ne ale unei catedrale și, ridicându-se, antre- nează în mișcarea-i verticalizantă întreg spațiul: „îmi aprind o țigară / și mă sprijin cu coatele de parapet, / contemplând mul- țimea / cățărată pe verticală... // ... E ca și cum aș contempla / un turn sau scară mo- bilă / terminată cu niște catalige / pe care un singur om / aflat la înălțimea norilor / le-ar mânui cu ușurință... // Dar pe scară se cațără / nu un singur om, / ci o mulțime întreagă... / O mulțime adunată / într-un singur om, / înghesuită pe o singură stradă, / ridicată pe verticală“ (Mulțimea vida). Ti- tlul ultimului poem citat descoperă cea mai adecvată reprezentare ce ar putea fi atri- buită infinitului în acest caz: vidul, zeroul, cercul - care este deopotrivă un simbol con- sacrat al finitului, al creației repetabile. Sensul repetabilului și al infinitului, redat în arhitectura gotică prin accentuarea ascensională, e produs în ornamentica aces- tui stil prin dominanta sinusoidală și prin rătăcirea liniei în sine însăși. Fantezia lui Nichita Danilov peregrinează și ea de-a lungul unui traseu sinuos: „cotisem din Podul de Fier / pe strada Eternității, apoi pe Kanta, / o stradă mobilă, / străjuită de coroane și sicrie, / ce părea să mă urmăreas- că-ndeaproape“ (Nunta de câini), „Strada era atât de înclinată și atât de întortocheată / și se legăna într-o parte și alta, încât doar beat / q puteai străbate de la un capăt la altul. / înaintam călăuzindu-mă după câte un felinar aprins, / ce se ondula în fața mea, într-un ciudat tangaj“ (Drumul spre casă). întocmai ornamentației cu chenare împle- tite a goticului, acest spațiu poetic este mai mult decât enigmatic, este labirintic. Par- curgerea lui provoacă o stare de delir exta- tic, derivând din acea „căutare pătimașă de amețire“, tipică omului gotic, din acea „râv- nă spasmodică de a se topi într-un extaz suprasensibil, într-un patetic a cărui esență propriu-zisă este lipsa de măsură“, de care vorbea W. Worringer³: „în mahmureala aceasta a mea, / casele, strada, copacii și cerul / se balansau învârtindu-se odată cu mine... / Mă simțeam nu știu cum / mai aproape de mine și de Dumnezeu. //Am continuat să mă agit, / să mă învârt în cerc, / să scheaun, să urlu, /[...]/ (strada Kanta potopită de flori și coroane / se învârtea odată cu mine!)“ (Nunta de câini). Conștiința poetică se activizează, prin urmare, într-o dublă direcție: una indicată de vectorul liniar, reprezentând proiecția ascendentă a intelectului, alta dată de vec- torul sinusoidal, semnificând periplul șer- puitor, dar tenace, al imaginației. Din însu- marea acestor două axe ale spiritului rezultă teritoriul propriu poetului. Acțiunea îndoită a intelectului rațional și a imaginației iraționale, a „scolasticii^ supraconștiente și a „misticii^ subconștien- te, a reflecției abstracte și a percepției sen- zoriale intră în sfera de manifestare a orică- rei arte spirituale, afirmă W Worringer⁴: Exemplul veșnic al acestei coexistențe este goticul: scolastica constructoare [sic!] a cate- dralelor lui, minuni de calcul, fantastice și metafizice ca orice matematică supremă și alături mistica avântată, arzătoare a picturii pe sticlă, care se topește în focul culorilor sau o picta de lemn strălucind tragic ca o stafie din amurgul catedralelor. Acolo trans- cendența logică, supralogică, aici transcen- dența sentimentelor dezlegate de orice logi- că, unite în același plan al spiritualității arzătoare a expresiei. Poezia lui Nichita Danilov își are, la rândul ei, scolastica și mistica sa, își are transcen- dența sa rațională („Gândește-te: ai fost gândit / și plămădit în gând de cineva / mult mai presus de tine“ - Gânduri), pre- cum și exaltarea ei senzorială („în închi- puirea mea, am cunoscut / toate bucurii- le, toate patimile cărnii“ - Deșert). Ea trimite la scolastica Evului Mediu, prin mo- mentele sale de reflexie asupra posibilită- ților cunoașterii intelectuale, Kant, gândi- torul interesat direct de tradiția scolastică în elaborarea propriului sistem filosofic, fiind, de altfel, o prezență recursivă în pagi- nile cărții (Imagini de pe strada Kanta, Stâlpi de înaltă tensiune, Piatra de rubin). Vizată aici este, în mod particular, cunoaș- 12 • APOSTROF lOAN BARB teascul de dincolo de țara făgăduită m-au pus pe un cântar și m-au tăiat cu paloșul în două bucăți jumătate alb jumătate negru din sângele curs printre felii își adăpa Iordanul apele pietrele îmi strigau treci în Canaan țara din spatele negurii când am sosit noaptea nu mai purta veșminte de doliu își arunca podoabele în fața porților cetății se desfătau ochii pietrelor mă îndemnau să aștept al treilea strigăt de luptă se vor prăbuși zidurile Ierihonului rătăceau umbrele după stârvuri săgețile otrăvite nu mă vor atinge la ceasul ispitei pe scările fierbinți umbra își va opri curgerea se va retrage trei pași așteptând ca ziua să își deschidă porțile mă vor părăsi mai întâi gândurile întunecate urmând prin nisipuri calea jidovului rătăcitor apoi voi zdrobi în teasc gândurile de pace limpezind cuvinte și trecând mai departe cum am trecut Marea Roșie și apele mari ne-au deschis drum cu mâinile suflecate terea de sine a sufletului, problemă larg dezbătută în mediul teologic apusean de la sfârșitul secolului al xm-lea. Liniile principale ale poeticii cunoașterii autoreflexive, propuse de Nichita Danilov în textul intitulat Stâlpi de înaltă tensiune, pot fi lesne decelate după consultarea con- cepției gnoseologice a unui filosof francis- can cu mare autoritate în epocă, Mathaeus de Aquasparta (c. 1240-1302). Iată care sunt acestea, în lumina teoriei lui Mathaeus despre cunoaștere: fiind unit cu trupul, su- fletul nu se poate percepe pe sine, de aceea trebuie să părăsească senzațiile corporale, orientându-și facultățile raționale spre sine⁵ („Voi încerca să dezleg singur / nodurile cu care sufletul mi-a fost / legat de acest trup, / prin intermediul rațiunii...“); cunoașterea efectivă de sine se obține prin intermediul unor „specii“ sau „similitudini ale sufletu- lui („efigiile găsite în întuneric“), acestea fiind forme pe care intelectul însuși le pro- duce și care reprezintă sufletul în sens abso- lut⁶; pentru a ajunge la cunoașterea desă- vârșită, intelectul are nevoie de iradierea unei lumini superioare, care să inunde spi- ritul și să-i facă vizibile formele⁷ („Stăpâne, scoate / vidul din mine și umple-mi su- fletul din nou de lumină...“). în textul lui Nichita Danilov, sacra iluminare e înlocuită însă cu un joc burlesc, parodic, prin care se revelează nu formele perfecte și inofensive ale intelectului, ci formele denaturate și provocatoare ale imaginației („«Cui pe cui se scoate», au repetat, / apoi au făcut o co- roană de sârmă și mi-au pus-o pe frunte, / au prins-o de cabluri și m-au conectat la baterii... / Și am văzut atunci din nou vidul adunându-se în jurul meu / și luând forma unei haite de câini luminoase...“). Or, ima- ginația se dovedește a fi și mai legată de trup decât rațiunea, după cum o dovedește psihologia ascetică.⁸ „Imaginarul nu este altceva decât o ma- nieră de a construi corpuri“, notează Rene Heyer⁹, iar poetul, ca și misticul, n-are, în acest sens, decât o singură dorință - să in- stituie ca realități autonome aceste corpuri: „Eu mi-am înfășurat trupul / în bucăți de carne culese din tomberon, / și m-am dus la vărsătoarea orașului, / dar nici câinii, nici corbii / nu s-au atins de ea, nu fiindcă era putredă, / ci pentru că, răscolind prin gu- noaie, își potoleau foamea...“ (Imagini de pe strada Kanta). Sugestia pe care poezia lui Nichita Danilov o primește, de data aceas- ta, din partea misticii este aceea că Ab- solutul nu trebuie căutat numaidecât în abstracțiile nesenzoriale, ci în oglinda vie a trupului omenesc, ca receptacul al sacra- lității¹⁰: „Câinii au amușinat aerul / căutând locul sfinților din icoane / [...] / sfinții însă nu se zăreau nicăieri / [...] / și atunci câinii au început să scheaune / [...] / după care s-au repezit urlând pe străzi / năvăleau în haită / în fiecare casă / [...] / pe toți i-au sfâșiat / le-au mâncat carnea / și le-au târât pe maidan viscerele / în care era ascuns su- fletul / au răscolit cu labele / și-au înmuiat botul / dar n-au găsit nicio urmă de sfânt“ (Căutare'). Astfel că viziunile poetului devin niște viziuni ale trupului. Așa se explică și înflăcărată lor senzorialitate (Manechine, Umbră, Trup, Dureri"). Câinii de pe strada Kanta, un melc alături de un păianjen de apă, fețe umane căpătând conturul unor ciocuri și râturi, urechi de om transformân- du-se în urechi de câine, păsări și lighioane năpădind trupul unui tânăr monah, cochi- lii de scoici și căluți de mare în scorbura unui copac scufundat, trupuri și frunze în- grămădite în tomberoane, păianjeni de aur, copaci cu unghiile vopsite, toate aceste ele- mente - ce desemnează, pe de altă parte, corpul evanescent al lumii - alcătuiesc, în cartea lui Nichita Danilov, o realitate fan- tasmatică, creată parcă după modelul ima- gisticii gotice medievale, unde, spune Jurgis Baltrusaitis¹¹, „toate domeniile naturii se supun artificiilor“, unde „toate artificiile sunt integrate în natură“ și unde se resim- te influența vechiului Ev Mediu teratomorf, „cu abstracțiile și conformitățile sale defor- matoare, cu arta metamorfozei și a ames- tecurilor de ființe și de forme, cu poetica ficțiunii“. Asemenea universului gotic, lirica lui Nichita Danilov reconstituie, așadar, ima- ginea vieții și a artei, într-un intim acord al unei naturi de-naturate și al unui spirit pe cale a se gândi pe sine în formele lui abso- lute. Mărturie stau și următoarele versuri extrase dintr-o artă poetică a volumului: „Dacă mi-aș descleșta degetele / s-ar auzi un fâlfâit de aripi / și lumea s-ar umple de lucruri / văzute și nevăzute...“ (Daniel: Pleoape închise'). Note 1. Vezi Wilhelm Worringer, Geneza și natura goticului, in Abstracție și intro- patie și alte studii de teoria artei, trad. de B. Stănescu, București: Ed. Univers, 1970, p. 133-248. Paternitatea goticu- lui a fost mereu disputată. S-a vorbit, astfel, despre un gotic german, ca și despre un gotic englez sau un gotic francez. Pentru aceasta, vezi Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Romantismul în arhitectură, București: Ed. Meridiane, 1990, p. 95-127 - cap. „Secvențe ale noului gotic (Renașterea gotică)“. 2. Wilhelm Worringer, cp. cit., p. 248. 3. Ibidem, p. 177. 4. Wilhelm Worringer, „Gânduri critice despre arta nouă“, in voi. cit., p. 276. 5. Vezi Mathaeus de Aquasparta, Quaes- tiones decern de ccgnitione, Q. Y in între- bări despre cunoaștere, trad. de A. Irimescu, Iași: Polirom, 2010, p. 135. 6. Vezi ibidem, p. 173-175 (vezi și Q. I, P- ⁴³)-. 7. Noa ibidem, p. 139 și 151. 8. Vezi Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pen- tru cei ce se liniștesc cu evlavie, m, 59, in Pilocalia, voi. 7, trad. de D. Stăniloae, București: Humanitas, 1999, p. 343. 9. Rene Hever, LaMemoire de Dieu: Essai sur Pimaginaire religieux, Paris: Cari- script, 1994, p. 201. 10. Vezi Sf. Macarie Egipteanul, apud Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie, n, 25, in voi. cit., p. 261. 11. Jurgis Baltrusaitis, Metamorfozele goti- cului, trad. de P Teodorescu, București: Ed. Meridiane, 1978, p. 191. Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 13 cu Ochiul LIBER Gust, stil, capriciu Ovidiu Pecican Milh'ii ZAMFIR Sinflâ llAâtk' IN PRINCIPIU, istoriile li- terare sunt chemate să facă bilanțurile evoluțiilor din spațiul literaturilor. Modernitatea și contem- poraneitatea au acreditat istoriile literaturilor națio- nale, dar nimic nu împie- dică pe nimeni să aplice și alte încadrări decât aceas- ta. Apar astfel istorii lite- rare ale romanicilor (sau literaturilor roma- nice), cum a scris la noi Nicolae lorga, istorii ale literaturii „vechi“ (termen neclar ce separă vremea cărții manuscrise și a incunabulelor de tipăriturile moderne), istorii literare ela- borate pe criterii generaționiste (precum cea a lui Radu G. Țeposu despre propria lui ge- nerație, cea optzecistă) etc. Interesant este și felul cum, pornind de la un dicționar de per- sonaje literare românești, o echipă de două- zeci și opt de autori, condusă de profesorul Florin Șindrilam, a amplificat și redirecționat proiectul către ceea ce astăzi se numește O istorie a prozei și dramaturgiei românești: Per- spectiva personajului literar (2011). încremenită, parcă, pentru o clipă, istoria literară pare că și-a dat, în ultimul deceniu, măsura printr-o diversitate de demersuri îm- bogățitoare de perspective și abordări înnoi- toare. De-ar fi să pomenesc, în acest sens, nu- mai sintezele de dimensiuni epice ale lui Alex. Ștefanescu și Nicolae Manolescu ori versiunea lui Cornel Ungureanu, toate trei realizări meritorii, denotând o reflecție reînnoită asu- pra subiectului, și tot s-ar înțelege că în acești ani se produce un reviriment și o asanare a domeniului istorico-literar. Lucrul este firesc, trecerea în revistă a ansamblului de contri- buții istorico-literare din ultimii douăzeci de ani evidențiază dezvoltarea unei istoriografii hipnotizate pentru destui ani de modelul căli- nescian, eliberarea - parțială - de sub această hipnoză și reluarea în calcul a modelelor alter- native; o ebuliție caracteristică oricărei ieșiri din letargia produsă de factori conjugați pre- cum fascinația față de o performanță ieșită din comun, cenzura ideologică și inhibiția produsă de alți factori (precum confuzia între calitatea scăzută a unor produse culturale dintr-un gen anume și înseși cadrele generice care definesc genul respectiv). De altfel, la noi, istoria literară a variat și a pendulat mereu între abordarea anticăreas- că și cea hedonică, propunând, la extreme, ori inventării de opere și de autori - mai puțin de idei, curente și ideologii literare -, ori antologii demne de loisir, unde literatura era înțeleasă, simplificator, ca întruchipare a unor estetici particulare (de obicei, cele implicate doar de opțiunile personale - neexpuse onest și răspicat, de la început în virtutea unui impresionism critic discutabil, și el, în măsu- ra în care este vorba despre unul dezmărgi- nit, nerestricționat de vreo altă regulă decât activarea empatiei proprii de un text sau de altul). In oricare dintre cele două cazuri, inte- resul principial față de asemenea retrospecti- ve se păstrează, fie și la cote moderate, dar este clar pentru oricine că regula criteriului unic, în variantă simplificatoare (matemati- cienii vorbesc despre „reducerea la un numi- tor comun“ a unei diversități oarecare), este inferioară unui set de reguli care exprimă o înțelegere mai complexă a creativității și crea- ției literare. Romancier, expert în stilistică și ambasa- dor, Mihai Zamfir este unul dintre universi- tarii bucureșteni ajuns la maturitate biologică și scriitoricească. De aceea, Scurtă istorie: Pa- norama alternativă a literaturii române (voi. I, Iași: Ed. Polirom, 2011, 444 p.) trebuie so- cotită ca rezultat al unei meditații legate de misiunea dascălului în universitate, prilej de reluare a reflecției la temă, an după an; ca re- zultat al unei pasiuni consumate hedonic în interiorul literaturii, în tripla ipostază de citi- tor, scriitor de beletristică și critic; ca urma- re a unei specializări în domeniul stilisticii literare. Cu toate acestea, decizia autorului de a scrie o istoric stilistic decupată a literaturii române îmi apare ca surprinzătoare. întâi de toate pentru că stilul este prezent aici într-o accepție reducționistă - la Blaga, de pildă, se știe: stilul era marca unei civilizații, a unor culturi definibilc dincolo și dincoace de cri- teriul naționalului, al curentelor artistico-lite- rare sau al frazării - și rămâne definit destul de vag, în raport cu romantismul (prima ex- presie a celui dintâi secol de dezvoltare litera- ră organică românească, după M. Zamfiri). Buimăcitor se înfățișează și criteriul exportu- lui cultural: „Cultura română nu a influențat semnificativ alte culturi cu care a intrat în contact“ (p. 13). Observația nu se verifică, de altfel, pe teren, dc-ar fi să se ia în considera- re și numai exportul tematic (Bram Stoker nu l-a inventat pe Dracula, eroul literar știut vine dinspre redacția germană a povestirilor despre Țepeș inspirate - prin intermediere maghia- ră - dintr-un prototip românesc din Țara Bâr- sei; Ivan Peresvetov își scrie cartea despre Petru Rareș ca principe pilduitor, la Moscova, inspirat de ceea ce a cunoscut în Moldova, și nu în alte părți de pe alte meridiane; cro- nica Moldovei a fost inclusă în Letopisețul Voskresenski, și nu invers; figura lui Mihai Viteazul a făcut vogă în Occident, și nu alt- cineva; etc.). Problema este însă alta: trebuia, era o condiție sine qua non a importanței și respectabilității literaturii române exportul de valori, idei și autori? Multor adepți ai glo- balizării și economiei de piață li se va fi pă- rând că da. Ei bine, valoarea unei literaturi se verifică în capacitatea de a răspunde nevoilor de acasă. Când a dorit să producă valori de export, literatura română le-a produs, după cum arată cazul lui Cioran și al lui E. lonescu, deveniți, de la o vreme, autori de limbă fran- ceză; nu integral și iremediabil, însă, doar atât, ci rămânând, prin multe fire deslușite sau deslușibilc, și români. De vreme ce Mihai Zamfir dorea să scrie o istorie literară a romantismului, a acestuia și a junimismului ori - cum se dovedește - a întregului secol al XlX-lea literar românesc, nimic nu l-ar fi împiedicat să o facă, prezen- tându-și cartea sub un nume adecvat. Dorința de a continua incursiunea printr-un nou vo- lum (unul sau mai multe) dedicat(e) veacu- lui următor nu îl obliga însă la promisiunea acoperirii întregului areal literar românesc. La drept vorbind, procedând așa cum o face, Mihai Zamfir absolutizează unul dintre înțe- lesurile particulare ale cuvântului stil, îl echi- valează cu noțiunea de estetică validă și, pro- cedând reducționist, preia din sec. al XlX-lea doar ceea ce propriul gust (dar și canonul deja stabilit, în majoritatea cazurilor) îi impu- ne. Structura cuprinsului cărții sugerează, în plus, că Junimea și junimiștii fac parte din curentul romantic (unde, de altfel, simt pitiți, în contradicție cu logica cea mai elementară, și postromanticii!). Ca urmare, după întâia parte - Romanticii - urmează cea secundă a cărții, intitulată, mult mai evaziv, fără referi- re la vreo dominantă stilistică sau la un curent literar, „Sfârșitul secolului“. In aceste condiții, poate că volumul s-ar fi putut intitula mai cu temei Stiluri, cpere și autori care-mi plac din literatura sec. al XlX-lea. Observațiile mele s-ar putea opri aici, dar pentru că nici Alex. Ștefănescu - prin natu- ra efortului său direcțional spre contempora- neitate -, nici Eugen Negriei (care totuși a risipit multe ore și energii în compania vechii literaturi), nici Cornel Ungureanu, nici Ni- colae Manolescu (deși Domnia Sa a găsit mai multe resurse de atenție decât ceilalți față de „anticamerele“ literare românești) nu au soco- tit literatura dinainte de pașoptiști mai mult decât un depozit de proiecte eșuate, rateuri sonore sau anonime și banale, de zdrențe și haine ieșite din mode și populate de molii, tendința aceasta ar merita să fie „psihanali- zată“. Ea vădește, cred, o gravă neînțelegere, căci circuitul cultural-literar al cărții manu- scrise și al incunabulelor - destinat puținilor cititori care puteau exersa și lectura cu voce tare, pentru o majoritate iliterată a publicu- lui acelor vremuri -, unde produsul beletris- tic era anonim și unde, în consecință, toate urmările autorlâcului asumat nu se manifes- tau încă (decât, cel mult, în forma măștilor baroce codate, precum la Cantemir, pseudo- nimiei lui Lionachi Dianeu), asculta de alte legi decât ceea ce a urmat. Nu doar călines- cianismul ce îmbină judecata de gust și pe cea impresionistă este inadecvat, ci și lovinescia- nismul care, pornind de la relevanța socio- logic-culturală și istorică a faptului literar, sta- bilește condițiile de validitate ale experienței literare în funcție de adecvarea unor modele occidentale, străine, din afară. Literatura ro- mână „veche“ - adică premodernă, pentru cei ce iau în seamă produsele românești numai dacă ele au fost scrise, fie și cu caractere chi- rilice, numai în limba vorbită a acestor locuri (dar și medievală, în cazul când exprimarea în lirgua sacra ar fi, cum se cuvine, validată pe seama aceluiași patrimoniu literar românesc) - a răspuns unor nevoi proprii societății care le comanda, accepta și consuma, fie că gustul începutului de secol al XXI-lea le respinge, fie că le validează ca „stilistic“ valabile ori „expresiv“ acceptabile. Nu este de înțeles, de aici, că acea literatură, astăzi ignorată de o majoritate consistentă de cititori - nu doar pentru că dificultatea accesului la ea o face impopulară, ci și fiindcă modelele Călinescu - Lovinescu o condamnă la inadecvate pre- zumtivă -, trebuie să rămână „ieroglifică“, refulată, secretă, „uitată“. îndemnul tacit, dar consistent, al criticilor actuali de a o socoti inconsistentă, neinteresantă estetic și stilistic, nefrecventabilă își are, la rândul său, o pon- dere majoră în configurarea noilor promoții literare, de cercetători istorico-literari și de critici, ca parțial ignorante, suficiente și com- plexate în același timp (de revizitat cartea des- pre complexele literaturii noastre a lui Mircea Martin), ba chiar cu o conștiință de gene- rație... spontanee. Altminteri, volumul lui Mihai Zamfir es- te fermecător, ba chiar șarmant sub raport stilistic, pe alocuri. Problema este dacă asta îl face important, indispensabil sau bun; probabil că în scara de valori a autorului său, da. 14 • APOSTROF Nufărul din mocirlă Nicolae Balotă Universitatea NU mai era în universi- tate. Urcam treptele scării de onoare a clădirii sale centrale într-o liniște de cavou. Picior de studenți ori de dascăli. Universitas magistrorum et scholariorum din Clujul meu natal își dăduse duhul. Nu de tot, cum aveam să-mi dau seama de îndată ce am intrat în decanatul Facultății de Litere și Filosofic. Dar un alt duh pusese stăpânire pe înalta școală. Se agita în acel bocal o mi- crofaună de energumeni ce parazitaseră organismul universitar, zoriți de marii tar- tori ai „regimului^ și din umbră de comi- sarii ziși „consilieri sovietici^, dar mai mult încă incitați de propria lor febrilitate demo- nică. Nu știam dacă mai era acolo în acel decanat un decanat, dacă facultatea mea mai exista, conform noilor orânduiri. Ceea ce găseam în biroul acela era harababura comunismului „revoluționar^. O fojgăială excitată de oportuniști, asemenea acelor germeni patogeni ce-și manifestă virulența într-un organism cu imunitate scăzută, dacă nu chiar total eliminată. Universitatea era un asemenea corp, pe care alde Petrovici, Daicovici și alți cinovnici înroșiți de curând cu bidineaua îl scopiseră și-l lipsiseră de apărare. Voiam să știu dacă mai am un rost în cetatea aceasta cu meterezele la pământ, cotropită de barbari, dacă mai arc rost să frecventez această matev, pe care noaptea valpurgică a comunismului o pre- schimbase într-o respingătoare mașteră. Nu mi-au trebuit multe minute ca să-mi dau seama că locul meu nu mai era acolo. Aflam că, pe lângă forțele proaspete pro- puse să înlocuiască vechile cadre putrede eliminate din Universitate, mai fuseseră aduși acolo „activi ști“ ai partidului solici- tați să dea o mână de ajutor „ideologică“ tovarășilor lor intelectuali. Vocile unora și altora erau ale unor primitivi cu ifose. Ae- rele pe care și le dădeau erau ale unor alfa- betizați în pripă. Până și aerul respirat în acea încăpere îmi repugna. El era altul decât acela dinainte, atmosferă de civilizație administrativă, discret prăfuită, neutră până la dispariția oricărui miros preauman. Acum duhnea a trupuri înfierbântate de „lupta cea marecc a parvenirii, a umori încinse de zorul parvenirii. Printre mutrele patibulare, necunoscute mie, străine nu numai de universitate, ci de orice școală, ie- șite nu din vreun oficiu cultural, ci de prin obscure orificii ale scursorilor societății, cum erau cei mai mulți dintre cei ce se îmbulzeau acum să apuce posturi sau pre- bende academice, se aflau și vreo două-trei cunoștințe ale mele. îl recunoșteam, astfel, pe Ion Lungu, un coleg al lui Negoițescu, care frecventase într-o vreme Cercul de la Sibiu. Tocmai se întorsese de la Leningrad, unde avusese o bursă timp de doi ani. Acum venea să-și ia postul la care râvnea, pe care credea că-1 merită pe temeiul „stu- • Nicolae Balotă. Foto: M. P. diilor sale filosofice“ din Uniunea Sovie- tică. De altminteri, era cel mai puțin nociv dintre ariviștii^ și agitatorii ce se agitau în acea încăpere. își datora promovarea, înain- te de toate, originii sale „sănătoase^. Uza, desigur, de atuul biografic al recentelor stu- dii în „Uniunecc, dar fără să abuzeze de acesta ori de alte atuuri partinice. Ceea ce nu se putea ști atunci și acolo, dar ceea ce aș fi putut să prevăd dacă mi-aș fi dat silința să iscodesc viitorul acestui ex-cerchist era că, timpul trecând, lipsa sa de elan politic, poate chiar și o cumsecădenie funciară îl vor scoate din circuitul universitar. în schimb, deși lipsit de spor, va recolta totuși unele roade în ogorul literelor. Dar, de ceea ce eram încă atunci convins era că, prudent până la lașitate, nu se va mai apropia nicio- dată de vreun cerchist pestiferat. Mai colorat decât ternul Lungu, dar in- comparabil mai dăunător era cel pe care-1 căutam, proaspăt numitul profesor Pavel Apostol. îndepărtat de la Institutul de Psi- hologie, mi se spusese să iau legătura cu această nouă somitate a Facultății, însărci- nat să reorganizeze studiul filosofici, pe te- meiul noilor dispoziții ale legii reformei învățământului superior. Prins într-o dis- cuție „foarte importantă“ cu doi „tovarășicc de la fabrica de încălțăminte Herbâk Jânos, Pavel Apostol mă rugă, politicos de altfel, să-l aștept. Profit de răgaz ca să privesc în jur. N-am mai fost în acest birou de la cere- monia depunerii jurământului, cu ocazia numirii mele ca preparator. Câți ani sunt de atunci? Doar trei, dar parcă au trecut trei secole. Eram numai eu cu Daicovici, -A DOSAR Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 15 decanul de-atunci, promovat acum, pentru meritele sale politice, subsecretar de stat în Ministerul Asigurărilor Sociale și Muncii. In ziua aceea, se învârtea ca un leu furios prin cușcă, în căutarea formularului de ju- rământ. In sfârșit, secretara i-a adus hârtia căutată, de pe care mi-a citit frază de frază, chiar cuvânt cu cuvânt, formula, punându- mă pe mine să o repet școlărește după el. La sfârșit, o felicitare, o strângere rapidă de mână și, drept comentariu - întrucât jură- mântul se depunea încă în conformitate cu legile monarhiei -, o declarație odioasă de ins amoral și de istoric parazit al istoriei: „Dar, să știi, domnule Balotă, că eu am ju- rat credință la cinci regi și pe toți i-am tră- dată însăși această mărturisire a lui era făcută cu o arogantă semeție, de parcă tră- darea celor în fața cărora depusese un jură- mânt ar fi fost acte de bravură ale sale. E adevărat că insul, care schimbase acum că- mașa verde pe una roșie, ar mai fi lepădat-o la repezeală și pe aceasta, continuând să schimbe vioi la culori în viață, dacă le-ar mai fi apucat. Moartea îl va surprinde însă purtând pecetea roșie. Pe acest arheolog amoral, Dante l-ar fi trecut pe lista celor din bolgia cea mai infernală a infernului, trimițându-1 în versuri cu rime pietroase cui ir,feros, printre trădători, alături de Iuda. în ziua aceea, tânărul intransigent care pără- sea cabinetul decanului corupt s-a mulțu- mit să-l trimită pe acesta scurt și concis, pre limba sa strămoșească, acolo de unde acela s-ar mai fi putut renaște, dar din fericire așa ceva nu era cu putință, căci tânărul nu cre- dea în reîncarnare. încheind partinicul conciliabul cu „to- varășii de la Herbâk“, Apostolul se întoar- se alert spre mine. Era jovial, își freca mâi- nile ca după o convorbire fructuoasă și-mi spunea admirativ: „Delegații muncitorilor de la fabrica de încălțăminte vin să ne atra- gă atenția noastră, a universitarilor, asu- pra unui mare adevăr pe care Marx l-a su- bliniat în manuscrisul tezelor AdFeuerbach, și anume că adevărul obiectiv nu este doar o chestiune teoretică, ci e una practică. Omul trebuie să probeze adevărul în prac- tică, adică în realitate. Nu e voie să ne izo- lăm de practică. - Au un serios nivel inte- lectual, dacă au amintit teza lui Marx. - Ei, n-au pomenit Tezele despre Feuerbach, asta e o remarcă a mea, avertismentul lor conți- nea însă în fond această idee. Dar ce vânt vă aduce, domnule Balotă? - Nu știu dacă vorbele rectorului Petrovici sunt vorbe în vânt, dar el mi-a spus să vă caut pentru a lămuri situația mea în cadrul facultății. - După câte știu, dumneavoastră sunteți în- cadrat la Institutul de Psihologie. Ce spune tovarășul Roșea? - Același lucru: să vă caut. - Hm, nu știu ce să vă spun. Trebuie să vorbesc cu dânșii. Dar spune-mi, te rog, domnule Balotă, de ce ai fost închis? - Pen- tru deținerea unor cărți găsite la mine. - Ce fel de cărți?“. îi enumăr titlurile, iar el: „Ei, nu mai spune! Pentru asta? Păi și eu am cărțile astea în biblioteca mea!“ Am dat din umeri. Nu avea niciun rost să mai continui. „Am să vă țin la curent“ - mai catadicsea să-mi spună noul gropar marxist al filoso- fici. în clipa în care mă despărțeam de el, apărea în biroul acesta al imposturii uni- versitare Alexandru Roșea. Surâzător, jo- vial, Apostolul își întâmpina acolitul cu amândouă brațele larg deschise, ca pe un oaspe drag. Celălalt nu răspundea exube- ranței, ci printre buzele sale inexistente lăsa să-i scape un soi de sec salut tovărășesc. Obișnuit, probabil, cu constipația partinică a psihologului, proaspătul magistru și apos- tol al marxismului militant îl provoca: „Ce facem cu domnul Balotă? Mai rămâne la Psihologie?“ întorcându-mă din ușă îl ve- deam pe Roșea făcând o mutră atât de acru desgustată, încât Apostolul Pavel schimbă iute vorba. N-aveam decât să-mi văd de treabă. Ieșeam nespus de ușurat din încă- perea aceea. înțelegeam că rostul meu în universitatea tinereții mele se încheiase - cel puțin pentru o vreme - și eram bucuros să scap din mediul acela fetid. E adevărat că socoteam pe atunci - și, fără îndoială, greșeam - că alungarea mea din universi- tate e un accident trecător, o îndepărtare de rosturile mele firești ce va dura puțin, că toate vor reintra în făgașul lor firesc și în curând aveam să mă întorc în acea casă a magisteriului doct și a libertăților spiritu- lui, cum consideram eu, pe vremea aceea, înalta școală. în proiecțiile mele asupra vii- torului (de altfel nu numai ale mele, ci ale multor contemporani de o seamă cu mine din țările intrate în orbita comunismului), regimul instalat cu otuzbirul de sovietici nu era decât un scurt și sinistru interludiu isto- ric. S-ar putea spune azi, șaizeci și mai bine de ani mai târziu, privind în urmă cu un amar surâs ironic, că nu ne înșelam decât în măsura în care consideram acea „scurti- me“ raportând-o la viața noastră. Dacă pa- truzeci de ani sunt într-adevăr o scurtă perioadă în istoria omenirii, ei acaparează în schimb cel puțin jumătate dacă nu mult mai mult din viața unui om. Nu făceam și nici nu aveam cum să fac asemenea speculații ascultând ecoul pașilor mei singuratici pe coridoarele pustii ale universității, în care încetam să mă simt acasă. Nici bibliotecile seminariilor pe unde mă opream nu abundau în vizitatori. Ușa seminarului de franceză era de-a dreptul zăvorâtă. Nici urmă de Jacquier. îmi pro- puneam să-l caut acasă la el, căci oricum era o relicvă a unor timpuri luminoase. La engleză, fidelă postului ei de asistentă, pe care nu-1 pierduse încă, Mary Bogdan ve- ghea asupra rafturilor ce începuseră să se golească. Teancuri de cărți erau adunate și clădite pe dușumea, așteptând să fie trans- portate, nu se știa încă spre ce destinație. Unii vorbeau de trimiterea lor în Uniunea Sovietică, ca urmare a unui ucaz al „con- silierului sovietic“ de pe lângă rectoratul Universității. După alții, cărțile de la toate seminarele limbilor din țările „imperialiste“ urmau să fie depozitate într-un fel de ma- gazie de materiale subversive, deci interzi- se, și scoase astfel din circulație. Pentru a nu-i otrăvi, desigur, pe studenții noii uni- versități. Sarcastică dar resemnată, Mary mărturisea că se supune ucazului, însă fără să pună zel în aplicarea sa. Nu se grăbea cu îndeplinirea ordinului, destul de vag, de evacuare pentru că nu voia, cum îmi spu- nea ea, să se prea „spetească^ și se mulțu- mea să scoată doar vreo douăzeci-treizeci de volume din câte un raft pe zi. Se gândea și ea, probabil, că lungind cât se putea de mult operația, nu va apuca să golească toa- te rafturile până la intervenția salvatoare a americanilor, ce nu vor putea să întârzie prea mult. Fata aceasta, lipsită de orice ro- tunjime feminină, smeadă, de o misteroa- să paloare maladivă, ce îmi evoca, ori de câte ori o întâlneam, versul lui Macedonski: „Palidă umbră, reflex bizar“, nu se străduia câtuși de puțin să fie amabilă. Civilizată, dar colțuroasă, se purta cred cu toți bărbații (și cu mine, unul dintre ei) ca una ce se so- cotește condamnată la un inevitabil destin de fată bătrână. Iar condamnarea aceasta ne-o imputa, firește, nouă, bărbaților. Se șoptea împrejurul ei despre un fel de logod- nic zburător ce s-ar fi pierdut undeva de- parte prin Americi. Când, după numeroși ani și nenumărate peripeții ale existenței mele, aveam să o reîntâlnesc, regăseam ace- eași față palidă, mai ridată, dar de astă dată vag și cu indulgență zâmbitoare, chipul unei ființe împăcate cu soarta ei. Ne ierta- se pe noi bărbații. După ce mi-am luat de la seminarul pă- zit de Palida câteva cărți ale lui Faulkner, D. H. Lawrence și Saint Francis ifAssisi al lui Chesterton, ce se mai aflau din feri- cire prin rafturi, am trecut în seminarul de italiană, unde, spre încântarea mea, mă în- tâmpina Eta. Dacă s-ar putea imagina o scară gradată a feminității, undeva la limi- ta sa inferioară aș fi putut așeza palida Mary, iar departe de ea, la limita superioară, sumbru frumoasa Eta. îmi scapă fără să vreau acest epitet și-l las așa cum mi-a scă- pat deoarece femeia aceasta care iradia lu- mina îmi apare învăluită în tenebre. în anii aceia chiar, în care o giovinezza,, primavera di belezza, zburda în jurul ei, de parcă se afla în crângul Primăverii lui Botticelli cu Zefir suflând spre ea, deșteptându-i femi- nitatea și tulburând-o erotic, ochii unuia ce vede dincolo de suprafețele luminoase ar fi putut zări fondul întunecat din care se des- prindea farmecul acestei făpturi. Contem- plam la Uffizi, săptămânile trecute, în pri- măvara florentină, tabloul lui Botticelli, și pentru întâia oară (după câte întâlniri cu mirifica scenă!) mă frapa întunecimea neli- niștitoare a crângului de portocali în fața căruia Primavera își desfășură grațiile atât de feminine. Cred azi că o sumbră aură o înconjura și pe macedoneancă noastră gra- țioasă încă din anii aceia în care nu o cu- noșteam. Am perceput însă această aură de îndată ce am întâlnit-o. E adevărat că, la în- ceput și o vreme încă, printr-o eroare a in- terpretării propriilor mele percepții, cre- deam că tenebrosul care o înconjura, precum chenarul negru al unui ferpar de moarte, ar emana din părul ei ca pana cor- bului, din luciul ochilor de agată neagră, din cearcănele ce apăreau uneori în pielea delicată, prea străvezie, de sub ochi. Abia cu timpul, cunoscând-o mai bine, mi-am dat seama că tenebrosul izvora de undeva mai din adâncuri. Sau, poate, era o marcă ce-i pecetluise destinul? Aflam că își pier- duse foarte timpuriu mama, că maladia aceleia de cord, ca o moștenire fatală, le amenința pe ea ca și pe sora ei. Chiar dacă suntem chemați cu toții să murim, moar- tea pune de la început o pecete pe unii aleși ai ei. Eta era una dintre aceștia. Deasupra tulpinilor drepte, dese, ale po- milor din crângul Primăverii lui Botticelli, prin frunzișul lor sumbru și stufos, auriul stins al portocalelor luminează consolator. De asemenea, în covorul de iarbă întune- cat, pe care dănțuie Grațiile, licăresc mul- ticolor cele vreo cinci sute de specii de flori câte au fost numărate de cunoscători. Tot astfel, aura tenebroasă din jurul Etei se lu- mina prin ceea ce înflorea dintr-însa. Ca în fiecare întâlnire a noastră, și în ziua aceea când, destul de morocănos, scârbit de între- 16 • APOSTROF DOSAR vederea cu noii stăpâni ai universității, des- chideam ușa seminarului de italiană, mă însenina de îndată surâsul ei magic. O pri- veam și-i ascultam glasul sub vraja mângâ- ietoare a frumuseții. în urâtul ce pusese stă- pânire pe cele din jurul nostru, emana pentru mine o subtilă consolare din aceas- tă schone Seele întrupată într-o femeie plină de farmec. Eram sensibil la una ca și la alta, la vraja trupului ca și la încântările sufletu- lui ei, cu toate că am avut de când mă știu reticențe în fața culorii negre a părului sau a ochilor unei femei. Se susține uneori - greșit, cred - că noi bărbații am li atrași cu precădere de un model feminin apropiat de acela întruchipat de mamele noastre. Părul și ochii negri ai Mamei mele (pe care i-am moștenit, de altfel) nu m-au atras niciodată la vreo femeie. De aceea, seducția pe care grația Etei o exercita asupra mea era prea puțin alimentată erotic. Cu atât mai limpede era bucuria mea de a o întâlni, sporită de exuberanța ei la apa- riția mea. Exulta cu voioșie, deși era în- duioșată la lacrimi; nu aflase că ieșisem din pușcărie și nu se aștepta să mă vadă. în timp ce ne împărtășeam bucuria și amără- ciunile, mă străbătea gândul că ceea ce ne atrăgea, ne lega unul de altul, mai mult de- cât în trecut, erau rănile noastre. Amândoi eram deopotrivă răniți. Iar rănile noastre nu se închiseseră încă. Și unul, și altul aflasem despre pierderea suferită de celălalt, dar nu știam și nici nu puteam ști cât de adânc îl afectase aceasta. Ea a fost prima care, tato- nând, a adus vorba despre Claude, pe care nu o cunoștea, deși ne văzuse nu o dată îm- preună. îmi spunea că aflase despre pleca- rea familiei Chappuis de la unchiul ei, Pe- ricle Capidan, bătrânul pictor cu părul alb instalat într-un jilț, în frumoasele amur- guri de vară, pe terasa casei sale peste drum de pavilionul elvețienilor și prieten cu ei. Ne văzuse de atâtea ori sărutându-ne la umbra unui platan. Frumoșii ochi (deși negri) ai Etei, cu căutătura lor de migdală nițel oblică, ce reflectau în același timp dul- ceața blândă a unei inimi simțitoare, dar și vioiciunea trează, la pândă, a inteligenței feminine, mă iscodeau, în timp ce eu evi- tam să dau un răspuns clar. Pudoare, orgo- liu, zăvorâre a intimității mele, toate aces- tea mă făceau să-mi ascund suferințele. îmi displace să-mi dezvălui o rană, mai ales atunci când continuă - oricât de ascuns - să sângereze. Eta era cu atât mai deschisă, mai dornică să împărtășească disperarea dar și speranțele ei cu cineva în care avea încre- dere și de la care aștepta o compătimire, o alinare. Ceea ce știa despre legătura mea cu Claude și mai ales despre ruptura dintre noi o îndemna să-mi vorbească deschis despre Umberto. Poate că tocmai paralelismul trăi- rilor noastre nefericite, faptul că italianul ca și elvețianca se pierdeau pentru noi într-o lume ce ne era interzisă, să ne fi legat atunci printr-un fel de complicitatate în mâhni- re. Se uita la mine și vedea ca în oglindă (în ciuda măștii indiferente pe care o arboram) propria ei suferință. Femeile sunt mai per- spicace decât noi bărbații în depistarea minciunilor afective ale altuia. Nu era ne- voie să-i spun ceva. Cum avea să-mi măr- turisească, mult mai târziu, când vechile noastre răni se închiseseră de mult și amin- tirea fostelor cicatrice ne va face să zâmbim cu o dulce-acrișoară melancolie, văzându- mă atunci, în iarna mâhnirilor noastre, s-a înspăimântat la gândul că va veni, poate, • Angela Roman Popescu, Peisaj imaginar ziua în care va putea vorbi despre Umberto cu acea detașare - falsă desigur - cu care o aminteam eu pe Claude. „înțelegeam prea bine că te ascunzi de mine. Și, poate, și de tine. Or, asta sporea și mai mult teama din mine. Eu nu-mi puteam înăbuși suspi- nele; cred că observaseși și tu.“ Binențeles. îmi dădeam seama că Eta, incomparabil mai greu decât mine, trecea prin marea în- cercare a vieții ei. Făcusem cunoștință cu ea în momen- tul de zenit al iubirii ei cu Umberto Cian- ciolo. Când, cu vreo șase ani în urmă, la Sibiu, intrasem la facultate, am aflat că fostul nostru profesor de muzică de la „Gheorghe Lazăr“, animatorul neobosit al unor ansambluri corale, culegătorul de folclor muzical macedonean, are o fiică stu- dentă la italiană, cu vreo doi ani mai mare decât mine. încă înainte de a o întâlni și de a face cunoștință cu ea, auzeam o seamă de bârfe pe socoteala acestei tinere. Dacă fru- musețea ei se bucura de o prețuire unani- mă, nu tot astfel moralitatea ei. Spiritele acrimonioase ale unor universitari mai vârs- tnici o condamnau pe studenta aceasta de- oarece „sucise capul“ profesorului ei de ita- liană, îl făcuse pe acesta să-și repudieze nevasta, să se lepede de copiii săi, pentru a o lua pe ea. Studenții, în schimb, îl huleau pe dascălul italian care a sedus-o pe cole- ga lor. Unii dintre acești scandalizați, ce se învârtiseră în jurul preafrumoasei, erau jigniți că „macaronarul le-a suflat-o“. Ur- mele vizible, încă proaspete, ale acestor in- dignări studențești erau afișate în graffiti- uri obscene și vindicative pe pereții secției pentru bărbați a imundei latrine universi- tare. Ochii iscoditori ai unor pizmași sur- prinseseră perechea adulterină, profesorul și studenta, înlănțuiți în patul moale al frunzelor de toamnă sub arinii din Dum- bravă. Guri spurcate umpluseră târgul cu povești născocite de închipuiri lubrice. De- parte de a-i condamna pe cei doi amanți, încă înainte de a-i fi văzut la față, spurcă- ciunile acestea mi-i înfățișau, dimpotrivă, într-o lumină favorabilă. Simțirea cavale- rească a tânărului care eram mă îndemna să-i apăr chiar fără să-i cunosc. Mi-i închi- puiam înlănțuiți printr-o dragoste fatală, precum Paolo și Francesca din Cântul al cincelea al Infernului. Și-apoi, i-am cunos- cut. Nu mă înșelasem. Erau intr-adevăr legați printr-o pasiune ce se vădea în toate privirile, gesturile, cuvintele lor. Eta ira- dia fericirea iubirii împărtășite. Deși mai mic de stat decât ea, cu o figură ce aducea DOSAR Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 17 nițel cu o batraciană, departe de a fi un Adonis, Umberto Cianciolo avea intr-insul ceva seducător. îndeosebi verbul lui, al unui om de duh, chiar și atunci când stâl- cea, amuzându-se de sine, româneasca pe care o deprinsese la repezeală, verbul unui italian hrănit prin Lectura Dantis era savu- ros. îl ascultam uneori perorând la Institu- tul Italian, pe care-1 frecventam în acel prim an al universităților mele. Și unde l-am cu- noscut, împreună cu cea care îi devenise soție, sau, poate, mai bine zis, unde m-au recunoscut ei, ca pe unul de-ai lor. Neți- nând seama de deosebirea dintre profesor și student, mă făceau, în serile de prelun- gite și voioase conciliabule din mica lor lo- cuință, să mă simt în largul meu, să înot în voie în luminosul, fragilul acvariu al cultu- rii noastre atât de europene, în timp ce se înmulțeau alarmele aeriene, în bătrânul, sleitul nostru continent, cădeau covoare de bombe incendiare peste orașele germane și în Valea Prahovei, Aliații debarcau în Nor- mandia și ocupau Roma, iar Armata Roșie ajungea la Nistru. Instalat în sediu dantesca, pe care remarcaseră și ei că o îndrăgisem, unica mobilă pe care italianul o adusese cu sine de la el de acasă, uitam toate mizerii- le, isteriile și amenințările obsedante ale istoriei și mă dedam cu voluptate convor- birilor cu cei doi, din care lipseau lamen- tațiile epocii, în schimb abundau râsetele. O voioșie paradiziacă a spiritului îmi colo- rează în amintire acele seri de altădată. Râdeam, dar râsul acela, tot mai ades, nu era râsul nostru. El acoperea o tristețe de fond pe care încercam să o ținem ascun- să, să o uităm. Și reușeam, deși tristețea, ea, nu ne uita. Nu era încă acel râsu-plânsu, specia dominantă a ilarității ce aveam să o practicăm sub comunism, spre care ne în- dreptam pe nesimțite, în acele ultime zile ale Pompeiului nostru peste care ploua deja cenușa erupțiilor. Uneori, în plină voioșie, ni se strângeau brusc inimile. Așa s-a în- tâmplat într-o seară când pomenindu-1 pe Caranica, tatăl Etei, bunul meu profesor de muzică, mi-am amintit o celebră canzonet- tu din secolul al xvin-lea, Tregiorni son che Nina... Spunea că e de Pergolesi, cum se susținea pe atunci. Ne-o cântase, la ora de muzică, și-mi plăcuse atât de mult încât o reținusem. începusem să le-o fredonez, cu toate fioriturile barocului, facându-i să râdă și, în curând, stârniți, să mi se alăture amândoi, căci Umberto și-o amintea pe mama lui cântând-o, iar Eta pe tatăl ei. Râ- deam tustrei cântând, și totuși parcă ne gâ- tuia un plâns înăbușit. Să fi fost evocarea acelor umbre dragi asociate cu o melodie de mult uitată, care ne făcea să râdem cu lacrimi, ori poate subiectul pateticei can- zonette, lamentație pasională a unui tânăr ce se plânge că Ninetta lui, întinsă de trei zile în pat, nu se mai trezește, iar el invocă în van instrumentele muzicale cele mai stri- dente pentru a o trezi: J\feri, timbali, cem- bali, svigliate miu NinettaL'. Amintirea celor ce ne cântaseră melodia și melodia însăși nu erau, oare, doar revelatoarele unei cu totul alte dureri ce mijea, abia întrezărită, aceea a despărțirilor ce ne pândeau, ca niște morți întrezărite într-un viitor tot mai apropiat, învăluit în nori amenințători? Nu râdeam cu sinceră poftă decât atunci când Cianciolo, făcând pe bufonul, ne rela- ta pățaniile începuturilor vieții sale în țara românească. Naivitățile unui occidental rătăcit în bazarul bucureștean erau hazlii, chiar dacă nițel aranjate de el spre amuza- mentul nostru. Micile aventuri galante pe fond de ignorare a limbii române erau toa- te comice. Așa era o întâmplare ce pornea de la un colț de stradă. Proaspăt picat în capitala de pe Dâmbovița, italianul se lăsa- se convins de italieniștii din jurul său că între limba sa și a băștinașilor nu era o prea mare deosebire, că aceștia îl înțelegeau ca pe vărul lor ce supsese împreună cu ei la țâța aceleiași lupoaice. Destins și hilar, stră- bătea într-o zi de vară toridă, cvasiromană, o stradă centrală a acelei capitale prea puțin romane, în tovărășia profesorului Alexan- dru Marcu, unul dintre confrații săi italie- niști. Coborâseră de pe trotoar la un colț și se angajau pe carosabilul gol, când, „vaj!“ - exclama el povestind, apăru o mașină de- capotabilă făcând în goană curba la colț, condusă de o tânără cu hilar de mătase în vânt și cu alta alături purtând un beret de marinar cu pompon roșu. Surprins de „au- toul“ gata să-i calce, dar prompt și curte- nitor, Cianciolo le strigă: ᵣ/\ttenzione alte curve!^. La care, stopând brusc, cea de la volan cu fularul ei de mătase pepit se întor- cea spre el și-i azvârlea iritată la culme: „Me confundați, domnule!“ Râdeam tustrei de quiproquoul lingvistic. Mă amuza chiar și acel „Meu iremediabil chiar și mai târziu, când italianul va deprinde multe din arca- nele limbii verilor săi de la Dunăre. E ade- vărat că istoria automobilistelor de la curba ce ar fi putut să le fie fatală celor doi ita- lienizanți avea și un epilog pe care Ciancio- lo îl tăcuse cât timp eram în trei, din res- pectuoasă dragoste pentru iubita lui Eta, dar și din nițică teamă de macedoneancă lui aprigă în iubire. Epilogul, nu lipsit nici el de un haz oarecum boccaccian, mi l-a des- tăinuit cu discreție, altă dată, între patru ochi bărbătești. O nostimă eroare de limbă a profeso- rului de italiană ne înveselise mai demult, încă în anul acela de bună amintire al cena- clurilor Cercului Literar, ultimul an petre- cut în refugiul sibian. Intr-o reuniune de seară din cabinetul lui Jacquier, cu delecta- bilul și inconfundabilul său miros de carte franțuzească, ghemuindu-ne puțin, făceam cu toții cerc în jurul lui Blaga. Poziția sa centrală era mai marcată în seara aceea, pentru că urmau să se prezinte chiar pro- ducții ale sale. Nu el o făcea, ci cei doi soți, Eta și Umberto. Căsătoriți nu prea demult, se bucurau în ochii noștri de privilegiile turui fabulos amor împărtășit. In afara aces- tei fericiri, nu le acordam demnități altele decât ale noastre. îi socoteam mai apropiați de noi decât de Blaga. Nu era, oare, Eta colega noastră? întruchipase de curând pe scena teatrului din Sibiu grațioasa coană Zoițică din O Scrisoare pierdută, spectaco- lul pe care regretam nespus că-1 pierdusem, căci se jucase chiar în zilele în care eu, mai tânăr decât ei, îmi dădeam bacalaureatul. Iar pe Umberto îl socoteam tot drept unul dintre ai noștri, chiar dacă era profesor și mai apropiat ca vârstă de magistrul Blaga decât de noi. Cei doi traduseseră mai multe poezii ale acestuia și urmau să citească ver- siunea lor italiană. Cred azi că Eta fusese tălmăcitoarea acelor versuri, secundată de bărbatul ei, dar pe atunci ignoram cu totul talentul ei. Și cred că nu eram singurul. Oricum, în seara aceea, Eta era cea care, întrucâtva intimidată, citea poeziile. Deși cred că eram singurul dintre cei prezenți în măsură să apreciez valoarea versurilor în italiana pe care o deprinsesem destul de bi- ne și în care citisem o seamă de opere, eram încă prea novice în Cerc, un tânăr prea timid pentru a lua de îndată cuvântul, înaintea lui Nego, a lui Radu, care, obiș- nuiți cu ritualul cenaclurilor, elogiau de zor traducerile. Blaga tăcea. Deși nu-1 cunoș- team decât de câteva luni, mă obișnuisem deja să-l aud tăcând, dar în împrejurarea aceasta tăcerea lui îmi era întrucâtva peni- bilă. Găseam în ea, dacă nu altceva, un fel de gol al inimii și minții, o lipsă de uma- nitate sau măcar de civilitate, față de efor- tul celor doi, ce se străduiseră să lumineze și să transpună într-un alt registru lingvis- tic versurile sale și așteptau acum măcar o vorbă de apreciere a efortului lor. îmboldit tocmai de tăcerea aceasta ce se prelungea, mi-am înfrânt reticențele și mi-am exprimat părerea, evident favorabilă, despre calitatea tălmăcirii, dând câteva exemple de fericită transpunere a unor versuri. Blaga mă ascul- ta și când am terminat mărturisea placid că lipsindu-i o mai bună cunoaștere a limbii italiene nu sesizase valoarea poetică a tăl- măcirii, „pusă în lumină de tânărul nostru coleg“. Dar, adăuga el, „cred că nu mă înșel remarcând totuși într-un vers o eroare de tălmăcire¹¹. Iar tăcere, lungă pauză de sus- pans, Blaga nu se decidea decât cu greu să pronunțe unele fraze, de parcă le-ar fi ru- megat îndelung înainte de a le eructa. Apoi, adresându-se cuplului de italieniști, îi surprinse pe aceștia cu o întrebare: „Ce credeți că înseamnă cuvântul lemurii, pe care-1 folosesc de două ori în poezia Viziune pfeoUgică^ Soții traducători răspunseră în- tr-un glas că, într-adevăr, și-au bătut capul cu tălmăcirea acestui cuvânt și că, după multe îndoieli, l-au tradus prin timone. „Nu înseamnă asta, pe românește, lămâie?“ - în- treba Blaga cu un mic surâs viclean în colțul ochilor și al gurii. „Ba da“ - răspun- seră cei doi, încurcați ca niște școlari prinși de profesor cu lecția neînvățată. Blaga, pe un ton magistral: „Lemuriile nu sunt lă- mâi, ci un soi de maimuțe“. Nemiloși, cer- chiștii izbucniră în râs în jurul Etei, care roșise și surâdea cu frumosul ei surâs, stân- jenit, în timp ce Umberto al ei (care deci- sese alegerea nefericită a acelui linwne) ținea isonul tuturor râzând în hohote. Doar Tao zâmbea enigmatic. întors acasă și recitind versurile cu pri- cina: „Și stăm, printre liane, sub ecvatorul căldurii, / pândit de șerpi, de flori și de le- murii“, îmi aminteam că lemuriile nu sunt doar maimuțele lemuriene, ci și unele spec- tre ale mitologiei romane asimilate suflete- lor damnate ale oamenilor morți de moar- te violentă. Blaga nu se gândise la aceste fantome atunci când scrisese: „iubit de șerpi, de flori și de lemurii“, dar avea să le întâlnească peste ani, traducându-1 pe Goethe. Sunt acoliți ai lui Mefistofel care îi sapă groapa lui Faust, în timp ce el se ilu- zionează pentru ultima oară și exultă cre- zând că acei proletari fantomatici trebă- luiesc de zor la „spornicul canal“ ce va ferici omenirea. Doar Mefistofel observă sarcas- tic, pentru sine, sotto voce-. „E vorba, dacă sensul nu îmi scapă, / nu de-un canal, ci despre-o groapă“. Lemurii întind trupul neînsuflețit pe pământ și îl lasă apoi în groapa ultimelor iluzii faustice. Pe înce- tul, intrând tot mai adânc în tunelul comu- nismului, aveam să găsesc premonitorie scena aceasta finală din Faust. Canalele sta- 18 • APOSTROF DOSAR liniene, fericitoare ale omenirii, imitate ser- vil de slugile bucureștene ale tiranului de la Kremlin, în „drumul fără pulbere" al Ca- nalului Dunărea-Marea Neagră, toate acele iluzii ideologice plătite cu sângele atâtor nevinovați erau în cruda lor realitate gro- pile comune ale unei omeniri abuzate. Nu știu dacă cei doi înamorați, Eta și Umberto, își dădeau seama că zilele ferici- rii lor comune le erau numărate. Din unele cuvinte ale amândorura, dar mai ales din confesiunile mai târzii ale Etei făcute mie în anii înnegurării ei, după despărțirea de Umberto, aflam că avuseseră unele semne de rău augur încă înainte de deznodămân- tul fatal. Aceste premoniții le veneau însă din istoria tulbure a timpului lor și li se pă- rea că ele nu pot afecta nici iubirea, nici proaspăta lor fericire conjugală. Le alun- gaseră din conștiință, ca pe niște vise proas- te zadarnic premonitorii. Obnubilați de preocupările, de aspirațiile, de pasiunile noastre, nu luăm seama la vântoasele isto- riei. Nici noi, Claude și cu mine, în lunile paradiziace, deci inconștiente, ale amoru- lui nostru, nu ne temusem de acestea, chiar dacă bântuiau deja pe meleagurile noastre și, mai ales, anunțau furtuni terifiante în- tr-un viitor tot mai apropiat. Ceea ce, în anii aceia ai tinereții mele, aveam să înțe- leg, mai bine zis să trăiesc pe propria mea piele, era că nu suntem imuni în fața isto- riei; oricât ni s-ar părea că nu ne implică, aceasta intervine brutal și rareori benefic în cea mai tainic ascunsă intimitate a noastră, în aceea pe care ne-o închipuim bine zăvorâtă, păzită de orice intruziune. Cianciolo ar fi putut să prevadă primej- diile viitoare ce pândeau după o cotitură a istoriei dragostea sa atât de grațios răsplă- tită de Eta. în bune relații cu Renato Bova Scoppa, ministrul plenipotențiar al Italiei la București, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aflase de la acesta unele dedesubturi ale politicii puterilor belige- rante, referitoare la România. Știa, cu pro- be ce nu erau la îndemâna tuturor, că situ- ația țării noastre într-o zonă de grave turbulențe, pe linia de confruntare mortală între două imperii agresive, nu promitea nimic bun cetățenilor ei ca și rezidenților străini. Umberto vorbea întotdeauna des- pre acel Bova Scoppa ca despre un prie- ten și nu mă îndoiesc că diplomatul îl apre- cia pe universitarul acesta isteț, de vreme ce îi destăinuia unele secrete politice, îm- părtășindu-i chiar, ca unui intim al său, vederile sale deloc compatibile cu funcția sa ca reprezentant diplomatic al Italiei fas- ciste. Concepuse un proiect ambițios pen- tru alcătuirea unei „axe latine", alcătuită din țările de origine romanică, ce urma să se opună supremației germane în Europa. Antinazismul său avea să se dea pe față atunci când - în ciuda faptului că era mi- nistrul plenipotențiar al Italiei mussolinie- ne, că se afla într-o țară aliată a Marelui Reich, că se știa urmărit îndeaproape de Killinger, colegul său, ministrul plenipo- tențiar al Germaniei hitleriene - a trecut pe față de partea mareșalului Badoglio, după căderea lui Mussolini (în iulie 1943). Ba, mai mult decât atât, atunci când „Ducele" este eliberat de un comando S.S. și repus în fruntea unei mort-născute „Republici socia- le italiene", Renato Bova Scoppa se declară ministru al Regelui Italiei și refuză să ascul- te apelurile „Ducelui". Că o asemenea ati- tudine francă putea să-l coste viața, a afla- t-o și Cianciolo (care împărtășea părerea și atitudinea prietenului său ministru). Când ne-a vorbit despre amenințările baronului von Killinger, împotriva acestuia și a cola- boratorilor săi, nu exagera câtuși de puțin. Am aflat acum, șaizeci și mai bine de ani mai târziu, dintr-o notă a lui Mihai Anto- nescu - consemnând o convorbire a sa cu Karl Clodius, diplomatul german însărci- nat cu negocierile economice germano-ro- mâne - că vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul de externe român îi atrăgea atenția, în termeni diplomatici, mi- nistrului german asupra amenințărilor co- legului său, sinistrul ministru plenipotențiar Manfred von Killinger, proferate la adresa lui Bova Scoppa: „... plecând de la afirma- rea dlui Killinger cu omorârea dlui Bova Scoppa, pe care am considerat-o ca glumă, am atras atenția că Europa se va prăbuși dacă vor continua violențe peste violențe, în loc să se facă totul pentru a ajunge la soluțiuni de înțelegere¹*. Adevărul e - îmi spunea pe vremuri Cianciolo și documen- tele de arhivă ne-o dovedesc azi - că înal- tele autorități române, tot mai convinse că Germania e pe cale să piardă războiul, se arătau reticente în ruptura bunelor relații cu diplomatul italian. Departe de a-1 expul- za, îl ocroteau în mod discret. Când Mus- solini a trimis un nou însărcinat de afaceri la București, membrii Legației italiene, în frunte cu Bova Scoppa, nu i-au îngăduit să intre în localul legației. S-a ajuns chiar la o situație grotescă, de operă bufă italiană, atunci când noul reprezentant diplomatic, un oarecare domn Trandafilo, fost cores- pondent al unei agenții de presă, un „fan- faron, adus de Killinger" - cum notează ministrul Elveției, Rene de Weck, în Jur- nalul său, la 25 noiembrie 1943, a sărit zi- dul ce separa grădina Legației germane de aceea a Legației italiene, încercând să pună mâna pe localul acesteia. Bova Scoppa și-a apărat însă cu îndârjire sediul, ajungân- du-se între cei doi la o încăierare ce s-a sol- dat cu spargerea oglinzilor de Murano ale legației, dar și cu alungarea intrusului. Dacă un fluture ce zboară în zig-zag la New York poate să declanșeze un taifun la Peking, inversul e, oare, tot atât de valabil? Da, crimele și bufoneriile istoriei, oricât de colosale, oricât de îndepărtate de noi, pot pătrunde, prin lanțul determinărilor, în cea mai strict zăvorâtă intimitate a noastră. Și să o perturbe durabil, dacă nu chiar defi- nitiv. Prăpastia căscată între Estul și Vestul Europei în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial și, mai îngust, tribulații- le unui diplomat italian din acea perioadă au destrămat brutal destinul comun al cu- plului Eta-Umberto. Prietenia cu Bova Scoppa îi înlesnise lui Cianciolo despărți- rea de prima lui soție și recăsătorirea cu Eta. Dar aceeași prietenie nu-i va fi de ni- ciun folos, odată ce, sovieticii ocupând Ro- mânia, Bova Scoppa a fost nevoit să plece, Italia fiind reprezentată un timp la Bucu- rești prin însărcinați cu afaceri (Pietro Ger- bore, apoi Manlio Castronuovo), iar, după 1947, prin ministrul plenipotențiar Michele Scammacca del Murgo e di Agnone. în no- ua situație creată după război, acești diplo- mați, ce nu mai erau legați prin legături de prietenie cu profesorul nostru italian, vor da curs liber invalidării de către justiția ita- liană a divorțului pronunțat de justiția ro- mână. Iar magistrații români n-aveau decât să anuleze sentința mai veche de divorț pronunțată - în alte împrejurări - de ei înșiși. Anularea divorțului dintre Cianciolo și prima lui soție atrăgea automat după sine anularea căsătoriei dintre Umberto și Eta, altfel italianul ar fi fost bigam. Asemenea unui cuplu mitic, fulgerați de această deci- zie căzută asupra lor dintr-un cer nu toc- mai senin, cei doi ar fi continuat totuși să trăiască împreună, chiar în afara legăturilor legiuite ale matrimoniului, dar fulgerele nu cad singulare într-o furtună a istoriei ca aceea pe care o traversam. în curând, ca un alt trăznet, se abătea asupra lor hotărârea politrucilor din București de a desface con- tractele tuturor profesorilor occidentali din universitățile țării și expulzarea acestor „dușmani ai regimului". Trecuseră doar câțiva ani de când cei doi sfidau confor- mismele și gurile rele îmbrățișându-se febril lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci, și, iată-i acum despărțiți, pe Umberto silit să pără- sească România și pe Eta veghind în biblio- teca italiană tot mai goală și apoi urcând cernită calea Feleacului. Cred că, îndeosebi ea, invidia pedeapsa ce-i înlănțuia pe cei doi, Paolo și Francesca, purtați într-un vâr- tej etern acolo in Infernul lui Dante. Nu știa că despărțirea ei de Umberto avea to- tuși o asemănare, una singură, cu destinul infernal al celor doi: era pentru totdeauna. Desigur, în acea primă întâlnire a noas- tră, după ieșirea mea din temniță, ea mai spera, și încă cu ce ardoare, că se vor reve- dea curând. Speranța este, cu adevărat, o mare putere, un fel de eșec al eșecului. Dar numai ca virtute teologală, orientată spre mântuire, puterea ei este benefică, altfel, rătăcind printre imanențe, puterea ei e am- biguă. Cu cât nădăjduia mai fierbinte să-l revadă în curând pe Umberto al ei, cu atât mai mult avea nevoie de droguri pentru ali- narea deznădejdii. încrezătoare într-un feri- cit deznodământ apropiat, aștepta totuși confirmări, încurajări, proptele pentru șu- bredele alcătuieli ale speranțelor sale. Eram cum nu se poate mai potrivit pentru con- solidarea acestor încropeli. Retorica mea era dintre cele mai convingătoare, dispu- neam de ultime știri de la B.B.C., toate cât se poate de promițătoare, căci le tăceam pe cele dezastruoase. Văzând-o înseninân- du-se, încurajat de roșeața ce îi năpădea obrajii ca lumina zorilor, îi pictam și eu în cuvinte cât mai frumoase viitorul în roz. Eram prea lucid pentru ca să nu-mi dau seama de șubrezenia minciunilor mele pioase, dar nu mă puteam opri să nu-i dau acestei făpturi delicioase, care mă consola cu frumusețea ei, singurul dar pe care în despuierea mea i-1 puteam oferi: acela al învăluirii ei într-un halo de lumină. Se poate că, femeie inteligentă, să-și fi păstrat și ea suficientă luciditate, pentru ca să nu se lase cu totul amețită de cuvintele mele oricât de frumoase. Dar cred că atunci, în ziua aceea neagră de amărăciune pentru amândoi, ca și în atâtea zile tot mai întu- necate mai apoi, dacă și unul, și altul cău- tam prezența celuilalt și ne bucuram când ne întâlneam, era pentru că aveam și unul, și altul nevoie de acel dar fragil, dar cât de consolator, al frumuseții. Fragment din Abisul luminat - Cartea a doua DOSAR Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 19 Proză Scene din lumea contesei Erdodyoloruse Daniel Vighi Fascinația „șoroafelor", a rotițelor dințate IN CARTIERUL Josefin exista la anul 1857 o casă cu un restaurant care se numeau „La Leul de Aur“. Informația din fișa 3917 (Fondul Deleanu) mai are o mențiune refe- ritoare la prăvălia „La Cocoșul Roșu", des- pre care nu știu cu siguranță dacă se afla în aceeași clădire. Aici, poate în prăvălie, poate că la vreo masă din restaurant sau, pur și simplu, în sufrageria casei, negustorul Lit- veny „dă informații despre vânzarea unui ceas cu muzică în stare bună, cu 8 cilindri". Merge elevul de liceu care eram în amiază la cafe-barul din centrul orașului. Acolo îl așteaptă colegii de clasă în jurul ile- gal al unor păhărele de votcă cu suc Cilcola. Trece elevul de liceu dintr-a unșpea pe lân- gă atelierul de ceasornicărie al fraților Wen- czel, doi grăsani simpatici, plini de umor, vânători înscriși cu acte la Asociația Jude- țeană de Vânătoare și Pescuit Sportiv, res- pectuoși cu legea și cu obligațiile care le re- veneau ca vânători AJVPS, spre deosebire de alți concetățeni care practicau cu fervoare braconajul pe Valea Șoimoșului, în păduri- le munților Zarandului, mai apoi aceiași bântuiau și dincolo, pe Banat, pe malul ce- lălalt al râului pe dealurile Podișului Lipo- vei, acoperite, prin grija partidului și auto- rităților locale din comunele Neudorf și Zăbrani, de hectare de livezi cu piersici și meri. Suntem în orașul Lipova, viața ne-a adus aici încă din copilărie. Din naștere, pe când tocmai izbucnea revoluția maghiară. A crescut elevul de liceu care am fost în fas- cinația „șoroafelor", a rotițelor dințate, a pendulei din vecini cu strălucirea alamei, a cifrelor, a calului din nichel cabrat voini- cește în două picioare pe farfuria pendulei, mașinării din fier la care se holba cu plăce- rea cu care făcea același lucru băiețelul din feeria lui Ingmar Bergman, filmul haluci- nației lucrurilor strălucitoare din sticlă, ala- mă, din străluciri de nichel pe nume Fanny och Alexander. Este o tradiție a lucrurilor meșteșugite din mâna pricepută a tradiției nemțești, cu vagi înfiorări de lume nordică asemenea filmului aceluia feeric. Fie ierta- tul Valeriu Leu, marele istoric al Banatului, îmi spunea pe undeva printr-un restaurant din Herculane că privirea îngrijorată arun- cată ceasului este semnul intrării în cadrele nemiloase ale civilizației capitaliste. Soacra mea din satul Parța, aflat la nici cincispre- zece kilometri de Timișoara, îmi spune ace- lași lucru. „în toate satele pe unde mergi", îmi zice, „fie la Jebel, la Peciu Nou sau Gottlob, toate bisericile nemțești au ceas pe turn." Asta îmi spune și se întâlnește în ob- servația ei rurală cu neuitatul meu amic Vali Leu. Nu e de mirare, așadar, că „în privința ceasornicarilor din Timișoara, într-un act al magistraturii germane din anul 1735, este amintit numele maistrului Klein, care pentru supravegherea și îngrijirea ceasului nou al orașului era onorat cu o sumă anu- ală de 30 de florini. Lista amintită, a is- toricului Petri, conține referiri la ceasor- nicarii: Paul Bocher 1739-1780; Josef Helmond ?-1732; Johann Peterle >-1749; Johann Rendler >-1773; Johann Silber- mann >-1760; dintre care unii purtau titlul de ceasornicari ai orașului («Stadturhma- cher»). Orologiul domului a fost executat în anul 1764 de meșterul Joseph Martin Kidl din Timișoara. Ceasornicarii amintiți, ca și aurarii, locuiau fără excepție în Cetate. Pe lângă aurari, ceasornicari și fierari, docu- mentele vremii vorbesc și despre confecțio- nerii de instrumente (Instrumentorum Mathematicarum, confectorum), dintre care în listele de deces găsim pe Heinrich Hoff, născut în anul 1791 la Frankfurt pe Main și decedat în timpul epidemici de ciu- mă din anul 1831, precum și pe Karl Schindler, decedat în anul 1726. După numele lui Schindler era menționat faptul că el, pe lângă fabricarea instrumentelor, se ocupa și cu confecționarea mașinilor hidra- ulice" (Lajos Kakucs, Bresle..., p. 153). Drumurile din preajmă IN FIȘA 3650 din cutiile de pantofi ale is- toriei mele, la anul 1856, „Consiliul mu- nicipal informează că este gata să sprijine constr. de mori cu aburi de către întreprin- zători calificați. întreprinzătorul este obli- gat să ridice această moară pe un teren propr. orășenească". Același Consiliu ține să lumineze investitorii în legătură cu avan- tajele pe care le au ridicând moara cu pri- cina. O să vedeți că printre sus-pomenite- le avantaje, drumurile - sau „căile de comunicație", cum li se spunea corect la vremea respectivă - au un rol de mare im- portanță (a se vedea nesocotirea acelorași „căi de comunicație" pentru mai-marii din vremurile de azi, n.n.l). Iată textul cu pri- cina: „Ts. este centrul unei regiuni deose- bit de bogate în cereale; este centrul aces- tui comerț nu numai pentru BD (Belgrad?), ci și ptr. Ardeal și Principate; căi de comu- nicație: Canalul Bega, șosele bine îngrijite, iar până într-un an - calea ferată care va fi prelungită spre Dunăre și spre Ardeal. Co- merțul cu făină cu Ardealul și Voevodatul Serbiei se dezvoltă continuu. hi Tmsw. Hg. 1856; 236". Drumurile le găsim și în poveștile me- dievale ale locului: „Septembrie 11 [...] «... un ienicer, prinzând o cătană, pe nume Topal, care de ani de zile ținea drumurile din preajma Timișoarei și teroriza satele din acele părți, l-ar fi ascuns și apoi s-ar fi înțe- les cu acela să-l elibereze în schimbul unei sume de bani destul de mari. Kilavuz Piri aga, beșliaga din cetatea Timișoarei, fiind înștiințat despre aceasta, a prezentat situația padișahului și a cerut omorârea acestui hai- duc. Topal, fiind găsit la locul unde era as- cuns, a fost adus în fața padișahului și capul lui a fost tăiat chiar de ienicerul care-1 as- cunsese»" (loan Hațegan, Cronoltgia Ba- natului, n/2, p. 283). Tot în lumea veche, pe la anul 1695, sultanul și cronicarul care consemnează fap- tele fac vorbire „despre o luptă cu Veterani lângă satul Boldur [pe lângă Lugoj, n.n.] povestită de Mahmud Pașa". Generalul Ve- terani este afurisit și crai al Ardealului, con- form ziselor lui Mahmud-Pașa, transcrise în letopiseț. Sfârșitul ghiaurului se dato- rează acelorași drumuri, de data asta im- practicabile. Faptele sunt memorabile: „Septembrie 24 [1695] Moartea generalu- lui Veterani este cunoscută datorită unei iscoade a lui Constantin Brâncoveanu, re- povestită de cronicarul otoman astfel «Du- pă lupta de la Lugoj, craiul Veterani, pe când fugea, din pricina drumurilor foarte mlăștinoase, trăsura în care urcase s-a îm- potmolit; atunci de teamă că va cădea pri- zonier și fiind rănit, și-a schimbat hainele în haraba și apoi a încălecat pe calul său și a lăsat trăsura pe drum. Dar după ce a mers un timp, din pricina rănilor pe care le căpă- tase, a căzut pe marginea drumului, iar cei care erau pe lângă dânsul au fugit, pără- sindu-L în acest timp, un viteaz de la hota- re, găsindu-1, s-a repezit asupra lui, deși Veterani de la locul unde zăcea culcat încer- ca să se apere cu pumnalul său; grănicerul după ce îi reteză, la iuțeală, cu o lovitură de sabie degetele mâinii stângi cu care ținea pumnalul, neștiind cine este, i-a tăiat capul. Unul dintre slujitorii lui Veterani, care ur- mărise toate acestea, fugi la Sebeș, unde povesti cu de-amănuntul păzitorilor care se aflau în cetatea aceasta toate cele ce veni- seră pe capul lui. (Idem, p. 451452)»“ (ibi- dem, p. 288). * Prin aceleași locuri, la aproape două seco- le, totul arată altfel: o lume a meseriașilor cojocari lugojeni care seamănă cu aceea a măcelarilor de la Lipova cărora le-a dat via- ță loan Slavici. Așadar, pe drumurile Lugo- jului, în același veac, personajul lui loan Popovici-Bănățeanul, cu numele obștesc 20 • APOSTROF • Angela Roman Popescu, Grădina merelor de aur Sandu, se pierde, vorba nuvelei, în lume: „Pășind încet pe drumul larg și plin de praf, omul se apropia de oraș. In spate își ducea calabalâcul; niște haine vechi, câteva schim- buri și o pereche de ghete, iar în sân, învă- lite într-o năframă, «cartea de botez, cartea de lucru și cartea de cătănie», întreaga lui avere. Trei ani de zile slujise pe împăratul și, negăsind loc în orașul unde fusese, c-un băț în mână și cu câțiva creițari în buzunar, porni în lume și călca, așezat ca omul în- vățat cu drumurile“ (loan Popovici-Bănă- țeanul, In lume, p. 27). Drumul, parte a vieții noastre I^NTOTDEAUNA VECINĂTĂȚILE înfrastUCtU- rilor rutiere sunt valoroase. Astăzi cu așa ceva se fac averi. Pe șoseaua Moravița-Ti- mișoara, dinspre localitatea Șag, la nici zece kilometri de oraș, s-au ridicat depozite, fabrici, magazine de tip supermarket. Ime- diat după revoluție, cei care au primit pă- mânt la marginea șoselei au fost ori vechii proprietari - babe și moși care nu prea știau pe ce lume trăiesc, cărora li s-a păstrat încă viu reflexul proprietății -, ori liota de învârtiți proveniți majoritatea din fostele primării, de pe la partid și de la băieții cu ochi albaștri. Toți aceștia s-au priceput să pună mâna, să se învârtească pe la prietenii avocați, pe la prietenii notari, pe la foștii și actualii primari. S-au împroprietărit cu sârg și hărnicie, pe urmă au vândut terenul „de la șosea“ întreprinzătorilor veniți în număr tot mai mare - și în Timișoara aceștia s-au ivit devreme. Oferte de acest fel se petreceau tot pe aci, pe drumul dintre Șag și Timișoara, în urmă cu 155 de ani pe când „Fabrica de mașini agricole Theophil Weisse“ căuta „spre arendare un teren de 1500-2000 iu- găre situat pe lângă una din căile ferate sau lângă Canalul Bega“ (fișa 3721). Vecină- tățile au uneori iz de tablou idilic, din acela pe care îl puteam vedea atârnat deasupra cuptorului babei nemțoaice a colegului de liceu Hanți Breier cu un tirolez cu pușca cu țeava lungă aflat nu departe de un drum pe care treceau, printre arborii unei păduri fal- nice, o cale ferată și o locomotivă cu aburi printre nămeți și gerul ilustrat de albastrul oțelos al unui amurg de poveste. Așa și în cutare anunț publicitar din același an, acum un veac și jumătate, când, adică, lângă „Ca- nalul de plutărit se vinde casa cu nr. 1157 liber loc minunat cu grădină de legume și vie. In Tmsw. Hg. 1856; 207“ (fișa 3584). Ehe, drumurile, dragi cititori, cu pati- mile și speculațiile lor financiare! Drumu- rile cu poveștile lor nespuse. Cu tragedii precum aceea a lui Karl din romanul Că- tre, fuse al lui Richard Wagner. E vară, apoi toamnă, apoi iarnă, acolo, în scena aceea: „Karl a lucrat toată vara la transport. în toamna lui 1946 a fost organizat un nou transport de bolnavi. Dar, după examina- re, Karl s-a aflat din nou printre cei apți de muncă. Despre transportul acesta se spu- nea că urma să se-ndrepte spre Germania de Est, că românii le-ar fi retras deportați- lor cetățenia. O altă iarnă stătea să vină. Drumuri trebuiau curățate, căi ferate de ză- padă. Barăcile nu mai erau ocupate cu atîția Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 21 -> oameni, pentru că mulți au trebuit decla- rați inapți, deoarece nu mai puteau să mun- cească. Rândurile au fost împrospătate cu nou-veniți, care în majoritatea cazurilor vorbeau între ei în polonă“. Drumurile au uneori - de multe ori, de fapt - un aer de lucru știut dintotdeauna și-ți pot stârni un amestec de amintire blea- gă. De plictiseală stătută. La fel, în Rusia gulagului - drumul surprins într-o clipită de ochiul lipsit de interes al deportatului: „Ca să ne pregătească pentru munca ce ne aștepta și să ne facă protecția muncii, rușii ne-au dus în incinta fabricii. Explicațiile au fost facute-n rusă și însoțite cu diapozitive. Noi n-am înțeles nimic. într-o duminică, am fost duși la cine- matograf. în drum, am văzut un om beat cum umbla clătinîndu-se dintr-o parte în cealaltă a străzii, i-am dat un cot celui de lingă mine, zicîndu-i: aici lucrurile nu stau nici ele altfel decît la noi, în România“ (Wagner, Catrafuse, 131). Drumul, parte a vieții noastre: ulița, uli- cioara, fundătura, șoseaua! Cu lume, fără lume, la vreme de iarnă. La vreme de vară. Drumuri printre holde în amiază. Drumuri cu oamenii răsăriți de nu se știe unde, mer- gând anapoda, pășind în dorul lelii. în minunata nuvela Seatlez-ul din prea- frumoasa carte uitată a lui Viorel Marineasa intitulată Unelte, arme, instrumente e „zu- grăvii drumul cel de la margine de oraș, în cartierul lăturalnic care îmi pare a fi Frate- lia, pe strada Islaz, colț cu Victor Hugo: „Mijlocul drumului seamănă cu o pârloagă năpădită de găini, gâște, curci, capre, oi, fotbaliști. De-abia zărești casele de vizavi din pricina distanței, a vegetației și a vier- muielii. Aici trebuie să fie niște depozite ale armatei și dacă te lași furat de drum santi- nela din foișor îți strigă să treci pe partea cealaltă“ (p. 100). Sape, cuțite și cuie necesare Fierul și tot ceea ce îl însoțește este mi- raculos: de la nicovală, la ciocanele de fierărie speciale sau forja cu burduf și cu talpa din lemn care o pune în mișcare, mai apoi butoiașul cu apă în care se sting, cu sfârâitul bine știut, bucățile roșii de fier. Prelucrarea acestuia e aproape astăzi de imaginea țiganului care lucrează la burlane, precum Mihai din Șag, care se pricepe și la cazane de fiert țuică din cupru. în anul 1734, guvernatorul Hamilton scrie într-un raport către Viena că „fierarii țigani obiș- nuiesc să umble din sat în sat ca să confec- ționeze sape, cuțite și cuie necesare gos- podăriilor țărănești“ (Kakucs, Breslele, p. 20). Fierarii apar în scriptele bănățene în anii stăpânirii otomane: „între anii 1660- 1666, călugării mitropoliei ortodoxe din Ipek (Peci), în vederea strângerii miloste- niilor, au vizitat de două ori satele din jurul Timișoarei. în lista milosteniilor strânse, după numele unor locuitori din Timișoara ca Marinko, Zivko și Ștefan, de la Variaș; Negovan și Radu din Satchinez; Oștea și Achim, din Folea; Vasil și Jovan era men- ționat faptul că respectivii erau «covaci», adică - fierari. Pe aceleași liste, la Parța a fost menționat numele dulgherului Valea, la Denta a căldărarului Doba, iar la Timi- șoara, fără precizarea ocupației, a meșteri- lor Iva, Stoica, Isak și Solomon“ (I. D. Su- ciu și Radu Constantinescu, Documente pri- vitoare la istoria Mitripoliei Banatului, voi. 1, Timișoara, 1980, p. 116-124). în aceleași vremuri, pe la sfârșitul seco- lului, pe când se umplea lumea de miros de praf de pușcă, de sânge, de tropotit de tru- pe, de cai, într-un cuvânt la vreme de răz- boi, cutare general comandant al rascieni- lor din imperiu „probăluiește“, cum zice localnicul, priceperile meșteșugărește cu cele militare și pare mulțumit: „Inspectă astfel, pipăi și examină câteva sute de oa- meni, îi trecură prin mâini mii de curele, catarame și pistoale, trimițând la nevoie ostașii la fierari, armurieri, pe alții la șelari, reținându-i lângă el pe cei pe care voia să-i răsplătească. Era mulțumit, deoarece găsi- se mai mult de o sută care știau să pronunțe corect «Maria Tereza» și să adauge «Vivat», în afară de asta, remarcase mulți care știau să execute corect salutul militar din mers“ (Milos Crnjanski, MigrațiUe, p. 27). Aceiași fierari îi regăsim peste un veac și jumătate printre meseriile tiparului sigi- lar „al breslei comune cu participarea lăcă- tușilor, ceasornicarilor, fierarilor de pinteni și a armurierilor din Timișoara“ (Kakucs, p. 151). Denumirea, ciudată astăzi, a fie- rarilor de pinteni o regăsim în multe docu- mente de breaslă. într-una dintre ele avem un contract prin care starețul minorit Syl- vanus Berger asigură asistența medicală membrilor breslei comune în anul 1830. Contractul breslei timișorene cu mino- ritul Berger poartă însemnele sigiliului pe care „se află un ornament din puncte urmat de inscripția în limba germană dispusă pe două rânduri: «SIGIL: DER IN DER KO: F: TEMESVAR VEREINIGTEN SCHLOSSER UHR** SHTOR UND BUCHSENMACHER*. 1815». In câmpul central din interiorul textului se văd o pereche de lei care țin în labele anterioa- re un scut heraldic împărțit în patru câm- puri. în cele patru câmpuri sunt așezate însemnele lăcătușilor, ceasornicarilor, fiera- rilor de pinteni și armurierilor. Scutul este acoperit de o coroană heraldică“ (ibidem'). Caut în fișierele din cutie și găsesc fieră- ria prezentă într-o licitație căreia doamna Deleanu îi zice „minuendo“. Mărturisesc că, nepricepând ce vrea să spună, intru în DEX Online, care mă retrimite la varianta „minuend“: descăzut. îl verific și pe acesta. Găsesc următoarea explicație limpezitoare: „DESCĂZUT, descăzuturi, s. n. Primul ter- men al unei scăderi, numărul din care se scade alt număr. - De + scăzut“. Revin cu primul termen din fișa 3632 și îl caut pe Google. Rezultatul pentru cu- vântul minuendo mi se arată în spaniolă: „Termino al que se resta otro en una ope- racion de resta. Por ejemplo, en 10 - 4 = 6, 10 es el minuendo, 4 es el sustraendo y 6 es la diferencia“ (www.mathematicsdic- tionary.com). Reproduc textul fișei din cutie în între- gime. Iată-1: „3632 (Licitație minuendo ptr. lucrări meșteșugărești: zidărie, dulghe- rie, fierărie, tâmplărie, lăcătușerie, sticlărie, zugrăvit, tinichigerie, olănărie, dogărie, pa- vat, caretărie și legătorie de cărți de execu- tat în cadrul Timiș, ptr. adm. acestui oraș, timp de 3 ani) In Tmsw. Hg. 1856; 224“. Primporionul Iosif Roos CAUT FIERARUL și fierăria prin scrierile lui Livius Ciocârlie, pe la Viorel Mari- neasa: nimic! Scormonesc pe la Meliusz Jozsef: la fel. Ceva rezultate am în romanul istoric al lui Crnjanski. Nici în romanul Mara nu apar fierarul și fierăria. Nu este, sau eu cel puțin nu l-am găsit. O să caut și la Sorin Titel, deocamdată nu am facut-o. Scormonesc și prin textele pe care le-am publicat pe website-ul propriu (între timp decedat, urmarea unui atac informatic nă- prasnic) și dau de un fragment interesant, chiar dacă istoric aparține altei lumi: „pro- letcultismul pândea în gang, între mătura femeii de serviciu, steagurile de 1 Mai, cutare lozincă cu trăiască și înflorească pe o pânză roșie îngălbenită de aceleași valuri ale vremii care, o știm cu toții, peste tot și fără istov, curg. Așadar pumni noduroși și niște obraze asemenea, cu barba nerasă, niște ciocane, două la număr, o roată dințată, o nicovală de la covăcie (fierărie, adică), niște snopi de paie de grâu aplecate specific cu bobul plin, în background o batoză: baso- reliefuri pe care le puteți vedea, dragi citi- tori interesați de problematica analizată, prin gara de la Arad, sus, pe cupolă, pline de praf și acoperite de găinațul turturele- lor“ (www. danielvighi. ro). înainte de a fi folosit prin fierării, înain- te de a ajunge pe nicovală și de acolo prin împrejurimile de zi cu zi, fierul trebuie extras din pământ. Lucrul acesta se întâm- plă demult. Despre cum stau lucrurile în Banat, ne spune câte ceva Virgil Birou. Povestea sa se referă la mina părăsită Simon și Iuda de la sfârșitul secolului al XlX-lea: mina aparținea „celebrei societăți privile- giate austriece de căi ferate, pe scurt STEG- ul“ (Birou, p. 27). Desigur, autorul simte imboldul ideologic al vremii anilor cinci- zeci, când pe la birourile sfaturilor popula- re atârna portretul lui Stalin, să adauge și faptul că sus-pomenita societate STEG a lăsat în urmă amintiri atât de spăimoase încât spectrul ei „mai dăinuie, ca o fantomă înfricoșătoare, în amintirea localnicilor mai bătrîni“ (ibidem). Trecem peste spectru și spaime. Mai- marele minelor „de la Ocna-de-Fier și de la Dognecea“ era, pe atunci, „Mauriciu Pri- borszky [...] care și-a luat diploma de in- giner la vestita Academie de mine de la Leoben“ (ibidem). Ceea ce urmează în po- veste pare credibil: faptul că Mauriciu era om bolnăvicios; faptul că, datorită acestui lucru, nu prea putea să controleze „în fie- care zi toate fronturile de lucru, răspândi- te pe o suprafață atât de mare“ (ibidem). își numește un adjunct (în Vechiul Regat ceva asemănător ar putea fi vechilul de pe moșia boierească). Omul de încredere era „un oa- recare Iosif Roos, primporion venit de la exploatările de minete din Lorena. Iar șeful central, adică directorul tuturor minelor aparținînd STEG-ului, era Alexandru Willi- gens, originar, ca și Roos, din Lorena“ (ibi- dem) . Mărturisesc aici o dificultate pe care nu reușesc să o depășesc: este vorba de cuvân- tul folosit de Virgil Birou în legătură cu Iosif Roos, care fusese, ni se spune, „prim- porion“. Nici prin dicționare nu dau de el, nu e în DEX, nu l-am dibuit nici în oxfor- ditionaries.com, nu am dat de urmele lui nici într-o căutare largă pe Google. Pur și 22 • APOSTROF simplu cuvântul nu există. îmi pare a fi o șotie a autorului. O invenție, așa ca pata- fizica. Stau și mă întreb ce putuse fi în Lorena losif Roos la exploatările de „mine- te“ (alt cuvânt straniu), ce funcție avuse- se, ce fișa postului putuse avea ca „prim- porion“. Pe de altă parte, dincolo de semnifica- țiile absente ale funcției lui Roos, alte carac- terizări sunt la îndemână, bunăoară faptul că era „un om neisprăvit și încăpățânat, lip- sit de orice cunoștințe miniere, dar ahtiat mereu după câștig cât mai mare“ (Birou, p. 27): toate acestea se regăsesc în lumea de ieri la fel de bine ca și în cea de astăzi. în tot cazul, odată ce losif lorenul era „lipsit de orice cunoștințe miniere^, substantivul necunoscut ar putea fi mai degrabă un adjectiv calificativ, așa că din funcție, mese- rie, rang, sintagma alien „primporion“ poa- te fi citită altfel: adică escroc, șmecher, ne- trebnic. De ce nu? Contesa Erdodyoloruse NU ȘTIU, și e greu de spus, dacă escrocul și activitatea sa ar putea fi asemenea oricărei alte meserii. Iată, între anii 1791 și 1858, exista breasla tartarilor din Buda care produc turtă dulce, din aceea pe care o gă- sim și astăzi pe la iarmarocuri. în secolul al XlX-lea, pe lângă tartarii din Buda erau și meșteri la Timișoara, Panciova, Sânnicolau Mare, Aradul Nou sau Lipova (Kakucs, p. 37). Printre ei se agită discret escrocii: au- tori de contrafaceri ai minciunilor colora- te cu gust îndoielnic ale tartelor dulci sub formă de inimioare roz. In cutiile de pantofi care adăpostesc fi- șele Deleanu caut urme ale activității lor. Găsesc una care îmi pare concludentă: „David Hochwald, comerciant din Viena, urmărește în justiție pe contesa Erdodyo- loruse, născ. bar. LoPrest, ptr. o datorie de 3250 fl. Se afirmă că domiciliul ei este ne- cunoscut. în Tmsw. Hg. 1856; 244 - Er- dodyoloruse, născ. LoPresH. De ce suspi- ciunile? Păi, doamna este contesă într-un oraș mai ales burghez, înțesat de negustori și meseriași. Mai apoi numele! Este limpe- de că aparține unei femei cel puțin ciuda- te. Numele contesei este aiuritor, pare că este desprins din scenele de film ale lui Fellini, acelea cu clovni, cu boșorogi aris- tocrați și epave smochinite ale înaltului cler pontifical. Așa cum era de așteptat, nu apare nimeni în oceanul Google cu această denumire. Conform fișei 3670, contesa „Erdodyoloruse, născ. LoPrest“ are o dato- rie la un comerciant, la domnul David Hochwald. E de înțeles de ce are datorie la acesta: Erdodyoloruse i-a luat ochii cu titu- latura nobiliară și cu numele, o fi știut de bună seamă să-și prezinte cu pricepere de breaslă onorabilitatea și ascendența ei, și cum anume îi va înapoia datoria de 3250 de florini. Care nu era deloc mică. în anul anunțului (conform fișei: 1856), un flo- rin valora șaizeci de creițari, peste un an se va reașeza aceeași monedă la valoare de o sută de Kreuzer, cum le spunea crăițarilor herr David. Dacă împărțim valoarea îm- prumutului la patru - valoarea de paritate florin - monedă aur, vedem că doamna contesă Erdodyoloruse (născ. LoPrest) îi datora comerciantului nostru 812,5 mone- de-aur. Precizăm, pentru o corectă situare financiar-istorică, faptul că monedele de aur • Angela Roman Popescu, Buchetul de mireasă al bunicii (detaliu) apar pe piață după ce Austria va ieși din Zollverein, adică din uniunea vamală ger- mană. Divorțul se întâmplă în urma vic- toriei prusace din 1866, în bătălia de la Koniggrătz din Bruderkrieg, adică „răz- boiul frățânilor“, cum l-au numit românii bănățeni din regimentele de graniță. încă din Evul Mediu, cei bănuiți de es- crocherie erau cămătarii și negustorii. Iată, în cutare pagini din Crnjanski, ne este po- vestit cum se desparte de lumea comuni- tății sârbești ostașul cel viteaz din preajma cetății Zemun împreună cu fratele său, ne- gustorul Arhanghel Isakovic. în plecarea simultană a celor doi, despărțirea de negus- tor stârnește mai multă emoție. Explicația e de înțeles - bogăția acestuia: „în jurul staulelor și al oborului se adunase lumea să vadă și plecarea lui, dar, mai ales, caleașca, caii și servitorii fratelui său, Arhanghel Isakovic, negustor cunoscut pentru bogă- ția lui în toată lunca Dunării și a Tisei“ (Crnjanski, Migrațiile, p. 8). In peregrinărilor lor războinice, Arhan- ghel Isakovic se îndrăgostește fatal de o fru- Avangarda rusă Vladimir Șileiko (1891-1930) Haiku 1 O, golf de râu! în nemișcatul stufăriș Albește spuma... 2 Mi-a zburat somnul! Doar irisul, albastru, Mai e încă aprins... 3 Cade o frunză! Și pe o alta O va duce vântul toamnei... 4 Toamnă... noapte... lună Cum joacă pe podea Umbrele pinik>r!... musețe - mamă a unui prunc orfan de tată. Pe negustor îl podidesc planurile de vii- tor, dar și remușcări alungate cu promisi- uni de îndreptare - comportament tipic escrocilor de anvergură cărora li se spune astăzi jucători pe bursă, brokeri, investitori strategici pe piața de capital. îndrăgostitul spoliator, escroc și broker Arhanghel Isa- kovic se spovedește iubitei: „îi explică cum ar păzi-o, cum ar duce-o cu el peste tot, cum ar îmbrăca-o. I se părea că viața de pe pământ era minunată și că, împreună cu ea și cu copilul ei, s-ar scurge frumos, oriun- de s-ar duce. Sărutând copilul ei, îi veniră deodată în minte sute de micuți valahi, nemți sau unguri, pe ai căror tați îi escro- case în afaceri. își spuse că probabil acești oameni ședeau și ei, ca și el de altfel, ală- turi de soțiile și de copiii lor și luă brusc hotărîrea să-i lase în pace, să nu-i mai stoarcă de bani, așa cum o făcuse, desfătân- du-se, până atanci“ (ibidem, p. 42). ■ Povești din volumul în lucru Fireturile, casca, uniforma, toporișca Tanka In adâncul văii plânsetal privighetorii trezește iar tristețe... Ah! Din nou e primăvară - Cine nu știe de asta? Mai mult nu mai există luna!... Și primăvara care a-nflorit - nu-i primăvara pe care-o știam... Numai eu - însă! - rămas-am același. Din primăvară-n primăvară se scutură și-apoi din nou florile-nfloresc... Trist sunt că viața noastră nu se va mai repeta. Traducere și antologie de Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 23 CU (©CHIUL LIBER „Dulce Bucovină..." Gelu lonescu Defarte de actualitate (inclusiv de cea lite- rară), precum și de decenii- le capturate de comunism, Radu Mareș se adîncește în relatarea romanescă a unei lumi, cea a satului bucovinean al anilor ’35- ’40, cu o concentrare ne- abătută de nicio tentație a ieșirii din „materia" istoriei sale. Un roman puternic, ținînd de realism - în sensul cel mai tradițional -, o „istorie" dezvoltată fără grabă, dar și fără pripeli, cu mină sigură și mijloace verificate pentru eficacitatea lor. Cînd ne vom întoarce - acesta e titlul inci- tant, oarecum neliniștitor, presupunînd un viitor pe care rămîne să-l descoperim, noi cititorii; e o amenințare sau o promisiune - și la sfîrșitul lecturii nu prea te poți deci- de pentru una dintre ele. Cine se va întoar- ce? „noi, știutorii" spune pagina: sîntem noi, românii, cei care ne vom întoarce în Bucovina pe care am primit-o între cele do- uă războaie, apoi recucerit-o pentru doar cîțiva ani, pentru a o găsi astăzi acolo un- de... e - și nu cred că mai trebuie să sperăm în întoarcere decît dacă ne prăbușim într-o utopie revendicativă care nu prea are ce că- uta într-o Europă unită? Și ce vor găsi „ști- utorii" la întoarcere, pe aceeași pagină? vor găsi „doar vidul". Puținele (destul de crip- ticele) precizări ale autorului, în această pri- vință, se găsesc la pagina 439, fiind rosti- te de naratorul-personaj al romanului: aflăm abia la pagina 417 că șeful de gară Octavian Vorobchievici este acest personaj - narator - e o surpriză, dar și o stîngăcie a autorului această prea tîrzie învestitură. De altfel, cel mai mare reproș ce se poate face acestui roman care se citește cu interesul cert pe care îl trezește consumatorilor de epică dezvoltată (mă număr printre ei) și cu multe momente de virtuozitate - acțiu- ne și stil - este haosul lui narativ. Prezenta- rea tardivă a acestui narator-personaj e con- trazisă de întreg, unde hipertradiționalul narator omniscient, care domină autoritar, își schimbă rolul cu cel al cîte unui perso- naj, pe rînd - multe „voci" care se pierd, apar și dispar chiar în cursul unui punctual discurs. Și aceste „voci" nu se prea deose- besc, atribuirea e artificială, de cele mai multe ori. Există pagini în care nonpersoa- na el e ocupată de vreo cîteva... personaje, creînd nu o derută pentru un cititor obiș- nuit, ce se adaptează, ci pentru o exigență pe care desfășurarea strînsă, coerentă, atrac- tivă a epicii o cere. Un narator itinerant lăsat cam de capul lui... uneori neatent și la consecuția timpurilor verbale, și la crono- logia acțiunii. Așadar, satul bucovinean de la sfîrșitul deceniului al 4-lea: omenire pestriță, venită din etnii și tradiții diferite - români, ucrai- neni, nemți, un fel de țigani - un fundal-ten- siune foarte bine croit, lume țărănească mai avută, „albăstrimea satului", cum spunea Rebreanu (care nu are cum fi uitat la lectură: e glasul tradiției și o aceeași modalitate - rea- lismul). Dar e un alt țăran, mult mai puțin revendicativ, sîngeros, brutal decît în roma- nele celui mai sus amintit, nici cinic, resen- timentar și egoist ca morometele, nici rău, ridicol și agresiv ca în Pavel Dan. (Lăsăm la o parte țăranul lui Sadoveanu, pentru sim- plul motiv că nu e țăran: e vornic, vînător sau pescar, pădurar, haiduc sau... visător - nici într-un caz „pălmaș", agricultor. Și la Slavici sînt rari țăranii autentici, plus că ten- dința e de a ieși din țărănie. Și dacă ai curio- zitatea să pui proza noastră cu țărani față în față cu elogiile academice ale lui Rebreanu și Blaga, vei constata prăpastia dintre „laudă" și ființele „de hîrtie" rurală.) Un țăran poate mai bisericos, în orice caz mai adaptat la coabitare cu alte etnii. Să revenim: în romanul lui Radu Mareș există tot ceea ce viața la țară are mai im- portant: pămînt și trudă, nuntă și înmor- mîntare, slujbă, hram și iarmaroc, legile stricte ale ierarhiei de familie, mama sau tatăl dominant, mitul ploii și ravagiile sece- tei - superstiție, ba chiar un anume obscu- rantism bine împletit cu fatalitatea desti- nului - aproape de la început prevestit ca fiind tragic pentru cele două personaje de prim-plan. O reală calitate este și aceea că acest destin e mereu anunțat, dar aproape deloc previzibil. Drept este că o mulțime din aceste anunțuri - prolepse, cum se nu- mesc ele în naratologie - cad în gol, sînt mai mult semnale de atenție mărită decît completări la istoria eroilor. Sîntem de foarte multe ori avertizați că abia mai tîr- ziu vom fi lămuriți asupra unor împreju- rări, situații sau discuții: e un fel de a dega- ja acțiunea de povara precizărilor (care nu vor veni aproape niciodată. De altfel, nici nu era nevoie de ele, așa că le luăm ca un gest retoric de care se face abuz). Cînd ne vom întoarce e un roman cu eroi - vreau să spun cu personaje care au dese- ori șansa de a se face memorabile fără a fi doar pitorești. (Sunt destule și din acestea, dar fără abuz și fără semne de trecere a am- bianței în proprietatea exoticului capti- vant.) Fatalistă, povestirea trece și prin ideea damnării, dar se înarmează cu destu- le detalii realiste, fie în desenul unor silue- te bine articulate - majoritatea personaje- lor secundare fie în descrierea atmosferei unei țărânii care și seamănă, și nu seamănă cu ceea ce știam de la alții. Teme aș zice inevitabile (opoziția de mentalitate sat-oraș, trecutul glorios și prezentul ticălos etc.) acestui univers rural încă de la sămănăto- riști. Tradiționalismul, dozat cu inteligență artistică, nu e supărător: Cind ne vom în- toarce e, în fond, și un roman istoric... In acelaș timp, ai de multe ori impresia că au- torul a trăit în această lume rurală, îi cu- noaște senzațiile bine păstrate de o memo- rie intens afectivă, că descrie lucruri văzute și - unele - chiar trăite. Naratorul poate inventa orice, numai autorul trăiește... de aici și mica mea mirare. Sfîrșitul tragic este al perechii Grigore M. (singurul nume desemnat cu inițială - ceea te ce face să deduci că M = Mareș și că amintirile de familie sînt motorul acestui bun roman) - Katria Suhoverschi, băiatul venind din țărănia românească ce se eman- cipează prin învățătură din apartenența ru- rală pauperă, fata din amestecul de etnii, ucraineană și germană; el devine adminis- tratorul unei moșii a statului lăsată de vre- muri în paragină - și se devotează misiunii cu un fel de tenacitate fantastă (povestea cu piersicii) - ea, încă adolescentină și ferme- cătoare, atipică apariție, devenind învăță- toare și înfruntînd atît prejudecățile, cit și vitregiile climei. Tragedia cade în seama istoriei care sacrifică nevinovați: suspectați de simpatii legionare active (erau, de fapt, pasive), ei cad victime ale represiunii (de fapt crimă) - scene de tensiune și elocință remarcabile. Contextul politic e dominat de părerile proaste ale localnicilor multietnici despre administrația românească (istoric deplin verificate, cum se știe) și mai ales de apariția legionarismului, comentată de mai multe ori și reprezentată de sulfurosul „că- lugăraș" Iliuță, duh itinerant al curățeniei morale și al păstrării „adevărului nestricat" de la sate. Amic cu Grigore, el atrage după sine - fanatic al sacrificiului misticoid - pierderea atașantei perechi. Cei doi tineri au un fel de distincție care este - oarecum - de pe altă lume. Ultima sută de pagini - în care tronează descrierea vieții de fami- lie a fetei, plus scena „pețitului" - e scrisă cu o dinamică a inspirație de cea mai bună calitate. Apropierea tinerilor se face prin confesivitate reciprocă, fiecare - pe drumul de țară ce se pierde prin cîmpii - își poves- tește viața, și-o justifică, oarecum: nicio sărutare măcar, un erotism consumat prin discurs. (Ce istorie plină de cea mai bună literatură are această temă, „cucerirea" vor- bită, ca să zic așa!) Dar calitatea cea mai importantă a acestui roman constă în arta de a construi relații interesante, puternice, „naturale" între personajele lui. Am vrut să citesc acest roman pentru că premierea lui la București și Cluj a fost ne- obișnuită. Distincțiile sînt deplin meritate. Ceea ce îmi e de neînțeles este alegerea fo- tografiei de pe coperta cărții: o damicelă în „neglijeu" cu spatele gol privindu-se în oglindă între două sfeșnice! Față cu puri- tatea eroilor e chiar o impietate. Sextant Constantina Raveca Buleu CĂLĂTOR FRUSTRAT une- ori de lumea trăită, dar întotdeauna fascinat de ea, refugiat mereu în vo- iajele speculațiilor culturale infinite și obsedat de cu- vintele care îi surprind am- bele ipostaze, Constantin M. Popa dezvoltă în Sex- tant: Jurnal de călătorie, apărut în 2011 la Editura Aius din Craiova, un discurs polimorf, în care jurnalul pro- priu-zis se prelungește în fragmente bele- tristice, lirice și teoretice, perfect coerente în efortul hermeneutic de ansamblu al unui volum construit sub semnul sextantului ca „metaforă epistemologică". Punct terminus într-o înlănțuire speculativă provocată de 24 • APOSTROF călătoria în lume și în cultură, rafinat des- fășurată în preambulul volumului (Stilul Călătoriei), sextantul se configurează ca metaforă revelatoare în lumina convingerii că lumea privită prin acest instrument sim- bolic „dobândește un înțeles fecund în în- cercarea de a armoniza, într-o sintaxă inte- ligibilă, exactitatea optică și arbitrariul subiectivității". Rezultatul acestei propensiuni entropi- ce este un dublu jurnal, corespondent me- taforic al celor două oglinzi ale sextantului, scindat în Colinda orizontală. Provence. Tri- ur,ghiul mcgic al Alpillilor și Oglinda index. Quebec. Le Phare du Nord. In cel dintâi seg- ment diaristic, autorul notează experiențe- le unei călătorii din 1992, când, grație unor prieteni francezi, cutreieră prin Provence pe urmele lui Vincent van Gogh și ale altor idoli emergenți dintr-o memorie culturală care dublează aproape fiecare pas făcut în lumea trăită, fără a distruge însă prospeți- mea impresiilor prime și bucuria descope- ririi unei alte lumi. Atras de „expresivitatea involuntară" a jurnalelor inocente și conști- ent de forța condiționării culturale, Con- stantin M. Popa constată încă de la început că textul i se impune „aproape tiranic“, în ciuda efortului de a nu cădea în livresc și de a nu face „teoria jurnalului, a literaturii subiective, a «trădării» trăirii din momen- tul fixării impresiilor în pagină“. Inevitabil însă, teoretizarea jurnalului și a valențelor sale revine nuanțat pe tot parcursul volu- mului, acompaniată de o profundă reflecție asupra universului interior al autorului și de referințe comparatiste la alte realizări ale speciei. Detașarea de universul teoretic se pro- duce secvențial, grație prospețimii impre- siilor produse de lumea trăită, de incursiu- nile prin magazine și piețe publice, dar spectrul cultural acompaniază fiecare pas făcut prin librării, galerii de artă, săli de concert sau orașe cu o istorie bogată. Ast- fel, Constantin M. Popa pornește spre Les Baux cu imaginea cioraniană a unuia din- tre „locurile mărețe și sumbre [... ] care te silesc să fii tu însuți în mod absolut“, caută prin librării cărțile autorilor români și cele mai incitante apariții editoriale din spațiul francez, vizitează Tarascon cu Daudet în minte și întregul Provence obsedat de isto- ria lui Van Gogh. Lucid și ironic, autorul scapă de sindromul „colonizatului cultural“ - aspect aplaudat de Adrian Marino în Post- față: Aerul tare al libertății - și etalează o atitudine concentrată teoretic în microeseul Despre maiginalitate, unde, în trena Nu- ului lui Eugen lonescu, care, citindu-1 pe Huxley, constata că acesta „îi pune pe ro- mâni între letoni și laponi“, exclamă: „Să fii cel mai mare critic român! - aceasta în- semnează încă să fii o rudă săracă a inte- lectualității europene^. în același text al lui Eugen lonescu ancorează aprecierea jurna- lului ca „gen literar originar însumând atri- butele completitudinii și adevărului", salvat de banalul diurn și de uitare prin compo- nenta intelectuală accentuată și activă. Proiecție a autorului despre lume și despre sine - scrie Constantin M. Popa -, jurnalul, ca act speculat, divulgă aroganța eului, ine- vitabila doză de narcisism care tulbură ima- ginile, uneori până la incredibile anamorfo- ze. Fatalmente subiectiv, jurnalul e totuși credibil, cu condiția ca oglinda să nu fie strâmbă, aburită ori mincinoasă prin iluzia întreținută a autoflatării. Experiența canadiană dintre 2005 și 2010 este redată în partea secundă a jurnalului, Oglinda index. Quebec. Le Phare du Nord. Fascinat de coregrafia identitară a provin- ciei francofone a Canadei, autorul își înce- pe jurnalul cu o călătorie în istoria și legen- dele ei. El trece în revistă inșii excepționali și performanțele fixate în mitologiile și lite- ratura acestui spațiu, analizând constant mecanismele identitare ale mentalității co- lective și corespondențele cu alte spații cul- turale. Dincolo de avanscena teoretică, jur- nalul se profilează ca o aleatorie succesiune de notații cotidiene, eseuri, poeme și frag- mente de proză, ancorate autobiografic și filtrate livresc. Experimentator avid al uni- versului canadian, autorul nu se eliberează plenar de perimetrul românesc, de cultura românească și mai ales de viața Mozaicului, revistă care „trăiește prin actualitatea și coe- rența temelor abordate", prin „asumarea lucidă a condiției intelectuale într-o lume policentrică" (Limita admisă). în același eseu dedicat evoluției revistei Mozaic și in- telectualilor care au scris în paginile ei (Adrian Marino, Al. Paleologu, Paul Cor- nea, Mircea Muthu ș.a.), Constantin M. Popa oferă o mostră de acuitate critică dez- voltată în spiritul comparației promovate de Adrian Marino. Atent la modulațiile ci- vilizațional-culturale, la funcționarea duble- tului libertate-cultură în era multicultura- lismului, el observă decalajul dintre valorile promovate în cultura română și realitatea culturală occidentală, precum și complexe- le unei culturi în faza tocquevilliană de uce- nicie a libertății. Tabloul românesc al jur- nalului se completează prin componenta familială, sensibil redată, concentrată pe nașterea Emmei, precum și prin notarea disciplinată a manifestărilor culturale româ- nești în perimetrul canadian, începând cu presa de limba română și terminând cu bustul lui Eminescu din Place de la Rou- manie, creat de Vasile Gorduz. Curios și fascinat de tot ceea ce oferă Quebecul, Constantin M. Popa îl străbate în compania cărților, muzicii și filmului, jucându-se mereu cu metafore culturale și reverii alimentate livresc. Așa ajunge Mont- realul să fie numit „Insula Pinguinilor", într-o ecuație independentă de opera lui Anatole France, iar festivalul „Juste pour Rire" să-și găsească un ecou într-o ilustra- re cotidiană a coincidențelor și mecanisme- lor râsului. In același regim hermeneutic tratează autorul publicultura și „literatura codurilor", festivalomania și fenomenele cinematografice, expozițiile, aparițiile edi- toriale de succes și știrile zilei. Dacă Vincent van Gogh guvernează ob- sesiv jurnalul francez din 1992, lacul Ma- gog și monstrul Memphre ocupă locul cen- tral al imaginarului jurnalului canadian, fie că este vorba de notarea călătoriei la Nia- gara, fie că avem în vedere poezia Mc.gtg Blues sau proza scurtă Castrații din Siena. Universul acesteia din urmă mixează cro- notopurî și personaje ce țin de un alt do- meniu obsesiv pentru autor: muzica. De pildă, parada muzicilor militare din Quebec City generează o reflecție asupra belige- ranței și îl proiectează pe autor într-o reve- rie culturală al cărei protagonist secund este Lully, iar spectacolul Scandal la Operă de- clanșează o incursiune în istoria relației din- tre imaginea divei și implicațiile noțiunii de scandal. Simetric, o expoziție itinerantă de- dicată corpului uman deschide apetitul pentru o analiză flexibilă a imaginarului erotic în creația lui Picasso, cu incitante ex- tensii exegetice și speculative. Ivite în interstițiile trăirii și culturii, ver- surile rafinate care scurtcircuitează din loc în loc jurnalul scot la iveală o nouă treaptă de sensibilitate a personalității lui Constan- tin M. Popa. Erotismul subtil al unor poe- zii sau calitatea de dublet liric al jurnalu- lui propriu-zis al altora se armonizează cu atmosfera globală a Sextantului, scris în spi- ritul aventurii, percepute de către un „Cap- tiv în labirintul supraviețuirii, / atras de ne- bănuite himere" - așa cum se caracterizează pe sine Constantin M. Popa în Stătu quo: descindere în lumi culturale, cărți și perso- naje obsedante, reverie lucidă și bucurie. ■ Discernământ și rigoare critică Iulian Boldea Critica pe care o prac- tică Ștefan Borbely în cărțile sale e una caracte- rizată atât de fascinația deschiderilor filosofice, cât și de o incontestabilă preg- nanță hermeneutică. Eseis- tul este atras, în mai toate comentariile sale, de aspec- tele literare mai puțin frec- ventate de exegeză, circumscriind un scrii- tor sau o operă dintr-un unghi insolit, dintr-o perspectivă nouă, nebănuită. Fas- cinat de zonele de nedeterminare ale tex- tului, Ștefan Borbely refuză orice idee pri- mită de-a gata, orice poncif al receptării, nuanțându-și mereu poziția critică și recur- gând cu măsură la cel mai adecvat instru- mentar metodologic, prin care îmbină „fer- voarea unui stil critic inspirat" (Gheorghe Perian) cu beneficiile rigorii analitice. Sub- tile și nuanțate în formă, substanțiale și den- se în conținut, incursiunile în operele unor scriitori străini (Kafka, Thomas Mann, Hermann Hesse ș.a.) din eseurile lui Ștefan Borbely surprind prin precizie și fascinație afectivă, într-un demers interpretativ de acut suflu ideatic. în cărțile eseistului (Gră- dina mc,gistrului Thomas, Xentgrame, Visul lupului de stepă, Opoziții constructive, De la Herakles la Eulenspitgel: Eroicul in literatură, Proza fantastică a lui Mircea Eliade: Com- plexul gnostic, Cercul de grație, Matei Căli- nescu — monografie, Thomas Mann ți alte eseuri, O carte pe săptămână, Pornind de la Nietzsche) există, în ciuda diversității tema- tice a excursurilor comparatiste, un set de afinități, de relații și de analogii care au da- rul de a exprima individualitatea compara- tistului. Fie că analizează relația dintre Freud și Jung, toposul insularizării la Tho- mas Mann, Lupul de stepă al lui H. Hesse, perceput din unghiul unor scenarii inițiati- ce, forțele germinatoare din Elegiile lui Rilke, fie că abordează unele concepte de amplă deschidere intelectuală (ideea de Mitteleuropa, ecumenismul, New Age etc.) sau tema eroicului, autorul reușește să deli- miteze și să radiografieze semnificațiile ma- jore ale toposurilor și formelor literare, prin Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 25 valorificarea unei bibliografii impresionan- te. Culegerile de cronici literare ale lui Ștefan Borbely sunt, deopotrivă, suple ca dicțiune critică, subtile ca demers herme- neutic, explicative și interpretative, ca me- todă de lucru. Elanul constructiv și resortul empatic sunt cele două resurse ale scrisului lui Ștefan Borbelv pe care cărțile sale le pun în lumină. Spirit aplicat și metodic, auto- rul își trădează, în paginile sale foiletonis- tice, și erudiția, o erudiție decomplexată, lipsită de ostentație. Existența diafană (Editura Ideea Euro- peană, 2011) poate fi privită ca o radio- grafie a unui întreg deceniu literar (2000- 2010), prin comentarea unora dintre cele mai importante apariții editoriale din acest interval. Regăsim aici texte critice consa- crate unor nume de referință ale literaturii române contemporane (Marin Sorescu, Mircea Zaciu, Nicolae Breban, Marin Min- cu, Livius Ciocârlie, Adrian Marino, Horia- Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Paul Cornea, Dan C. Mihăilescu), dar și comen- tarii ale cărților unor autori în curs de afir- mare (Adrian Dohotaru, Cătălin și Roxana Ghiță, Adriana Teodorescu, Florina Co- dreanu, Ioana Macrea-Toma, Constantina Raveca Buleu). Să mai precizăm că autorul are o vizibilă predilecție pentru acele cărți care se înscriu în sfera istoriei și sintaxei mentalităților sau în perimetrul studiilor culturale. Interpretările lui Ștefan Borbely din acest volum sunt caracterizate prin fer- mitate analitică, prin deschidere concep- tuală și precizie a nuanței, calități ce îi per- mit autorului să circumscrie idei și forme literare, să reveleze structuri artistice sau să fixeze simptomatologii culturale. Revela- toare pentru disponibilitățile analitice ale cri- ticului sunt, de pildă, textele dedicate jurna- lului lui Adrian Marino (Viața unui om singur), cele consacrate atitudinii experimen- taliste a lui Marin Mincu sau modernității lite- rare românești în viziunea lui Paul Cornea. în preambulul cărții sale, Ștefan Bor- bely oferă unele precizări lămuritoare cu privire la titlu: „existența diafană repre- zintă, deopotrivă, un program personal și o finalitate, ca de altfel și un exorcism: de a ajunge, prin intermediul scrisului foile - tonistic, continuu, deasupra mizeriei pe ca- re o trăim, dincolo de prezentul promiscuu pe care trebuie să-l înfrângă majoritatea căr- ților pe care le citim“. Observator atent al actualității literare, cu simț estetic sigur, dar și cu un spirit ludic ce transpare dincolo de gravitatea procedurală, Ștefan Borbely înre- gistrează, în perimetrul editorial românesc, existența a două tendințe: una de ideolo- gizare, explicită sau implicită, „decantată din imperativul confruntării cu o realitate - cea a României postrevoluționare - care ne macină chiar și atunci când vrem să-i întoarcem, profilactic, spatele“, și o alta concretizată în existența unui „sentiment al «târziului» existențial, al sfârșitului, ca și cum oboseala celor 20 de ani de după de- cembrie 1989 s-ar strânge mănunchi în- tr-un fior suicidar colectiv, înrudit tematic cu apocalipsa dominantă din alte spații de cultură“. Nu e întâmplător faptul că auto- rul consideră că etapa actuală a literaturii române se caracterizează printr-o stare de „oboseală resemnată, antivitalistă, conso- nantă cu letargia socială și politică din jur“. Faptul că propria carte se înscrie în această sferă conceptuală a „oboselii" (ea fiind con- siderată chiar de autor ca „o formă indi- rectă de melancolie participativă") nu este deloc întâmplător. Pregnant argumentate, articulate printr-o asumată rigoare a inter- disciplinarității și a unui amplu orizont conceptual, discursul critic este pe cât de lipsit de ostentație, pe atât de ferm în op- țiuni și judecăți. Cărțile comentate în acest volum (Ori- ginile romantismului românesc, cartea lui Paul Cornea reeditată în 2008, Balcanismul literar românesc, de Mircea Muthu, Istoria secretă a literaturii române, de Cornel Un- gureanu, Literatura română în posteeaușism, de Dan C. Mihăilescu, Despre idei & blocaje, de H.-R. Patapievici, Iluziile literaturii ro- mâne, de Eugen Negriei, Trădarea criticii, de Nicolae Breban, Investigații mateinc, de Ion Vianu) sunt puse în valoare atât prin reliefarea articulațiilor lor teoretice, cât și prin extragerea unor semnificații din sub- teranele textului sau prin excursul în con- textualitatea istorică. La fel de incitante sunt și cronicile cărților unor autori apar- ținând spațiului cultural clujean, precum îon Pop, Ion Vartic, Irina Petraș, Aurel Sasu, Mircea Petean, Radu Mareș, Mihai Dragolea, Cornel Robu ș.a. într-un regis- tru al afinității admirative sunt scrise tex- tele critice consacrate lui Paul Cornea, Ma- rin Mincu, Adrian Marino sau Mircea Horia Simionescu. Trebuie precizat însă că e vorba de o admirație din care nu lipsește ținuta exigentă, atenția la detaliu sau la unele fisuri ale frazei sau tonalității texte- lor analizate. Caracterizat printr-o „liberta- te critică dezinvoltă, competentă și sub- stanțială", și printr-un „stil energic, limpede și cursiv, de o eleganță de spadasin experi- mentai (Adrian Marino), Ștefan Borbely este, cum constata același hermeneut al ideilor literare, un adept al criticii de idei, modalitate care se regăsește nu doar în stu- diile sale comparatiste sau în studiile cul- turale, ci și în cronicile literare, de o distin- să ținută conceptuală, în care, pornind de la anumite cazuri sau forme literare con- crete, autorul accede la substratul ideatic al cărții ca întreg, dovedind extremă atenție la nuanțele textului și realizând, totodată, racorduri necesare, între opere, epoci lite- rare sau stiluri de creație, într-o manieră ce refuză orice constrângere, orice abuz inter- pretativ, orice relaxare axiologică, fără a evi- ta însă un vag aer ludic, o anumită postură premeditat histrionică, un anume simț, ne- ostentativ, al paradoxului. Critica literară față cu nimicul Mihaela Ursa DE ANI buni, Alex Gol- diș se află printre cei mai prezenți și mai bine creditați critici de întâm- pinare ai generației tine- re. Mai mult decât atât, cronicile sale au construit deja un brand critic sino- nim cu profesionalismul lecturii extrem de aplica- te pe text, cu argumentul detaliat și strati- ficat pe niveluri de interpretare, întotdeau- na însoțit de judecata de valoare precisă, lipsită de concesii, dar și epurată de orice colocvialism ieftin, cu investigarea aproape exhaustivă și la zi a fenomenului actual al literaturii noastre. Totuși, am mai văzut exemple de critici „de brand? din genera- țiile cele mai recente, care nu au reușit să treacă onorabil testul volumului de istorie sau teorie literară, dovedind că o bună practică a cronicii nu reprezintă neapărat o garanție a criticului total (prin care înțe- leg dublarea fericită a criticului de întâm- pinare cu istoricul și teoreticianul literar). Or, cartea de debut a lui Alex Goldiș, Cri- tica in tranșee: De la realismul socialist la au- tonomia esteticului (Cartea Românească, 2011) reușește să fie cel mai bun volum de critică al anului trecut, deși secondat la mi- că distanță de excelentul debut al Biancăi Burța-Cernat, de la aceeași editură. Istoric, studiul de critică a criticii aco- peră perioada dintre 1948 și 1971, de la impunerea realismului socialist până la libe- ralizarea expresiei critice din anii șaizeci. Schematic, periodizarea parcurge trei mari etape: anii 1948-1953, când, notează me- morabil Alex Goldiș, „critica literară e o damă de companie concediabilă odată ce nevoile propagandistice ale partidului au fost satisfăcute", anii 1953 și 1960, când anumite criterii și teme („estetic", „subiec- tivitate", „timbru specific", „inferiorita- te", „diversitate a stilurilor") se instalează asemenea unor „cai troieni" în chiar discur- sul critic permis de ideologii zilei până în 1960, când Ov. S. Crohmălniceanu publică sinistrul rechizitoriu din Pentru realismul Cărți primite la redacție Eugeneliyiesco • Ion M. Tomuș, Pitoresc și absurd în dramaturgia lui Eugene lonesco, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2011. • Adrian Grănescu, Deasupra și dede- subtul cărților - fețe nevăzute, Cluj- Napoca: Limes, 2011. Gabriel Chifu, însemnări din ținu- tul misterios, București: Cartea Românească, 2011. • Pierre Lemaire, Espace pictu- ral - Espace psychique, Paris: Galerie AkkA, s.a. 26 • APOSTROF socialist, întârziind cu mai bine de cinci ani „dezghețul* literaturii, și - în fine - dece- niul șapte, a cărui analiză ocupă mai bine de jumătate din carte, marcat de dispariția treptată a sintagmei de „realism socialist*, dar mai ales de „războiul de tranșee* care va face posibilă liberalizarea literaturii și a criticii de dinainte de 1971. Primul câștig al Criticii in tranșee este documentar. înainte să citească marile volu- me de autor pe care le analizează în ulti- ma parte (semnate de Manolescu, Marino, Petroveanu, Balotă, Negoițescu, Raicu, Sorin Alexandrescu, Liviu Petrescu și Ion Pop), autorul parcurge nenumărate colecții de periodice, unde citește cronici, luări de poziție, polemici ascunse, texte dogmatice cărora le sparge codul ideologic. Această documentare minuțioasă îi permite să des- copere surse ale unor fenomene, dar și afi- nități sau contradicții, coagulări de tabere sau dezertări mai mult sau mai puțin spec- taculoase. Dau un exemplu minor: din câte știu, Goldiș este singurul care a semnalat la noi că importantul volum dedicat de tânărul Manolescu lui Titu Maiorescu, Contradic- ția lui Maiorescu, este inspirat de interpre- tarea pe care Sartre o face asupra sistemului poetic baudelairian. Al doilea câștig, infinit de important, constă în tipul analizei', indiferent de perioa- da de care se ocupă, autorul are marele merit de a pune nuanțe și griuri acolo unde, de obicei, lucrurile se văd în alb și negru, de a nu acuza direct, acolo unde, de obicei, eti- cismele se inflamează. în schimb, el prezintă indiciile în urma cărora concluzia va apărea implicită. Totuși, o anumită empatie de citi- tor profund implicat îl împiedică să rămână mereu rezervat și îi provoacă uneori reacții afective: într-un loc, spune despre N. Mora- m, Crohmălniceanu și Vitner că au „vocația falsificării*, excluzând din calcul tocmai cir- cumstanțialitatea prestației lor, în altă parte, cataloghează atipic gestul aceluiași Croh- mălniceanu drept „scandalos*. Exemplul cel mai bun de analiză lipsită de vehemența reconsiderărilor dualist-acuzatoare se află într-o referire la acuzele formulate de Ma- nolescu în anii ’60 la adresa lipsei „de iniția- tivă inovatoare chiar acolo unde sistemul oficial însuși indică mici breșe liberaliza- toare*. Alex Goldiș comentează: „e posibil ca peisajul criticii românești postbelice să fi arătat altfel dacă actorii ei principali și-ar fi asumat mai multe riscuri*, însă nuanțează totodată: „greu de spus dacă într-un con- text de cenzură atât de severă se puteau ob- ține prin inițiativă personală mai multe câștiguri în contul esteticului*. Analizând o perioadă pe care - observă chiar autorul - critica a considerat-o „nein- terpretabilă*, într-atât de lemnificat îi deve- nise limbajul, într-atât de dogmatică legă- tura cu ideologia și într-atât de absent obiectul de studiu - literatura, Alex Goldiș reușește să facă sens tocmai din absența sensului: până la începutul deceniului al șaptelea, toți comentatorii literaturii tratează aceleași subiecte în exact același limbaj, astfel încât nu e exagerat să afirmi că un singur critic literar este autorul de drept al acestei lite- raturi. [...] Niciodată nu s-a vorbit, în cri- tica literară, mai aplicat și mai nuanțat, despre nimic. în acest context, chiar și atunci când trece la analiza liberalizării din deceniul al șapte- lea, criticul nu relaxează nimic din exigența hermeneutică pe care și-a impus-o până aici. Mai precis, după ce apreciază rezisten- ța subterană a criticii literare, războiul ei de gherilă, bătăliile din tranșeele cronicilor de prin periodice, cu însumarea tuturor mă- runtelor câștiguri, cumulate în favoarea rea- firmării unei specificități a literaturii și a criticii literare, autorul diagnostichează psi- hanalizant o „traumă ideologică*. Din cau- za acesteia, nici măcar generația '60, care reface drumul pierdut al criticii către lite- ratură, nu va recunoaște serioasele limitări ale prejudecății călinesciene privitoare la autonomia esteticului - o teorie atât de prețioasă unor critici abia deprinși să respi- re din nou aerul literaturii și al argumen- tului nonideologic. Rezistența la teorie, manifestată în reticența față de structura- lism, dar și față de filozofie, sociologie sau față de metode productive în Noua Critică franceză (reper fix al criticii noastre din de- ceniul al șaptelea), este văzută drept rezul- tat nefast al aceleiași traume și este anali- zată în la fel de multe detalii. Critica in tranșee se citește cu palpitul lecturii de roman: istoric, de capă și spadă, de război sau polițist. Pentru a da un sin- gur exemplu, îl vom urmări, de pildă, pe Crohmălniceanu formulând în 1948 o obiecție la adresa unor producții realist-so- cialiste, vehement amendată de vocea ideo- logică oficială, apoi cochetând periculos cu puterea, până la teribilul denouement din 1960, când devine agent reprimant al rea- lismului socialist - ca pe un personaj com- plex, negociat aproape epic între polul po- zitiv și cel negativ. Prin prisma acestei exigențe epic-narative pot înțelege acum obiecțiile pe care Alex Goldiș le formulase în cronici la volume de critica criticii pe care eu le găsisem perfect onorabile: se pare că, din punctul său de vedere, cartea de cri- tică este nulă cât timp nu își asumă un stil și o compoziție, un anumit ritm al argu- mentului și al frazei care o transformă în- tr-un fel de roman hermeneutic. Realizată maximal pe toate dimensiuni- le, cartea de debut a lui Alex Goldiș are o crucială valoare documentaristică. în plus, ea reprezintă o interpretare cu totul excep- țională a unei perioade „pierdute* din isto- ria noastră și constituie cu siguranță - din- colo de relevanța ei generaționistă - un moment-reper al istoriei noastre critice din toate timpurile. Ce este și cât a durat realismul socialist? Cristian Vasile Acum CÂȚIVA ani, ocu- pat cu definitivarea Istoriei critice a literaturii române, Nicolae Mano- lescu și-a luat o pauză, renunțând chiar și la ru- brica sa obișnuită de la România literată. Acest răgaz autoimpus cu sco- pul de a termina sinteza a fost întrerupt, între altele, și pentru a scrie prefața lucrării semnate de Alice Popescu - O socic psih analiză a realismului socialist (București: Editura Trei, 2009, p. 7-10). Dacă Nicolae Manolescu se sprijină pentru a defini realismul socialist pe scrierile unor autori consacrați ai anilor 1980 și 1990 (Regine Robin, Vittorio Strada), Alice Popescu încearcă să înțeleagă societățile de tip sovietic și mai ales funcționarea realis- mului socialist pornind de la Herbert Mar- cuse, Erich Fromm și chiar de la Freud. Deși în volumul Eros și civilizație Herbert Marcuse aplică criterii psihanalitice societă- ții capitaliste avansate, Alice Popescu con- sideră că se justifică transferarea lor în ca- drul analizei unui sistem totalitar cum este comunismul (p. 73). Principiul randamen- tului și reprimarea suplimentată - concep- tele preluate și dezvoltate de H. Marcuse - iau forme specifice în societățile de tip so- vietic, iar Alice Popescu își propune să le surprindă luând drept punct de reper lite- ratura realismului socialist din spațiul rus și românesc (între exemplele autohtone: Ana Roșculeț, de Marin Preda; Lența, de Francisc Munteanu; Cetatea de foc, de Mi- hail Davidoglu; Cumpăna, de Lucia De- metrius și Cântecul uzinei de Cella Serghi). Autoarea consideră că romanul Ce-i de făcut?, scris de Nikolai G. Cernîșevski între zidurile fortăreței Petropavlovskaia și publi- cat la 1863, „poate fi considerat primul ro- man realist socialist avant la lettre și prin- tre puținele (dacă nu singurul) valoroase, în ciuda utopismului său și, pe undeva, toc- mai datorită ideologiei pe care o promo- vează cu bună-credință* (p. 63). Virulența literaturii realist-socialiste, precum și indu- cerea nesiguranței, a sentimentului culpa- bilității o determină pe Alice Popescu să afirme: Teza mea este că permanenta atmosferă de suspiciune care domnește în societatea co- munistă și absența funciară a respectului față de om fac ca ritualurile de pacificare prin politețe să fie înlocuite cu altele, de deviere a agresivității celorlalți de la propria persoa- nă sau de inhibare a acesteia prin autocriti- ca publică, pornindu-se de la premisa tutei vinovății organice care trebuie administrată fără încetare între membrii grupului, fie prin atac (denunțul), fie prin anticiparea și detur- narea acestuia (eschiva autocritică), (p. 98) Dacă se poate vorbi despre o agresivitate a maselor - sau măcar un potențial de agre- sivitate - la momentul 1965-1968, N. Ceaușescu a recurs la un fel de gestionare ingenioasă a acesteia, deturnând elita inte- lectuală și poporul spre antisovietism și antidejism. In termeni „tari*, a existat în deceniul șapte o desovietizare fără destali- nizare (reală). Ceaușescu - „criticul literar* (cum îl descrie Liviu Malița) - este de fapt ultimul realist socialist, cum a observat deja Sanda Cordoș. Noul lider comunist și regi- mul său și-au pus în mod decisiv ampren- ta inclusiv asupra definirii realismului socia- list, iar fenomenul este vizibil chiar și în lucrări care se pretind onorabile, revendi- când autonomia artistică și științifică. (Re)- citit astăzi, dicționarul de estetică gene- rală al anilor 1970 dezamăgește în cel mai înalt grad, mai ales în ceea ce privește unele articole-cheie. Definiția realismului socia- list - formulată în 1972 de un altminteri reputat profesor de estetică - falsifică în bună măsură datele istoriei politice și cul- turale: „Realismul socialist este un concept estetic pentru desemnarea acelui tip de artă contemporană care își propune reflectarea A Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 27 veridică, concret istorică, a realității în dez- voltarea ei revoluționară și, respectiv, pen- tru desemnarea teoriei corespunzătoare aces- tei arte" (Gheorghe Achiței, Marcel Breazu et al., Dicționar de estetică generală, Bucu- rești: Editura Politică, 1972, p. 294). Dar poate fi pusă această deformare flagrantă doar pe seama (auto)cenzurii, a influenței nefaste a Tezelor din iulie 1971? Oricum ar fi, definiția rămâne dogmatic-mistificatoare și aduce puține inovații față de conținutul demersurilor lexicografice ale anilor 1950 tributare stalinismului dezlănțuit. Alice Popescu demonstrează foarte clar că realismul socialist s-a construit după un model în legătură nu cu realitatea, ci cu ac- tivitatea fantasmatică a Partidului (p. 115). Literatura realismului socialist se constituie într-un „bildungsroman al paranoizării ma- selor, având ca personaj colectiv o entitate maladivă de tip nou, care suferă când de mania persecuției, când de isteria agresi- vității" (p. 119). In plus, „de vreme ce viața trebuie să se circumscrie falselor obiective de satisfacție dictate de Partid, iar literatu- ra nu poate decât să le proslăvească, prefă- cându-se că descrie fidel o realitate existen- tă, înseamnă că arta nu reprezintă decât mimesisul unei ficțiuni" (p. 126). De fapt, ideologia a fost adevăratul narator al realis- mului socialist (p. 58), iar firavele încer- cări de sfidare a statu-quoului din deceniul șase au fost reprimate fără cruțare. Implicit, luările de poziție din intervalul 1953-1956 din spațiul cultural ideologic românesc contestând îndrumarea de către partid a literaturii sunt și delimitări (timide) de rea- lismul socialist oficial. La celebra adunare cu activul Comitetului raional de partid „LV Stalin" din București de la 21 mai 1956 au ieșit la iveală intervenția extrem de critică, considerată „antipartinică", a lui Alexandru Jar și solidarizarea cu discursul său a lui Ion Vitner și Mihail Davidoglu. Dar tentativele de disciplinare prin demas- cări au dat roade și au avut se pare efecte durabile. M. Davidoglu - cum arată și Alice Popescu - reușește contraperformanța de a scrie în chip realist socialist și în anii 1970 (v. Plai forma magică, Cartea Româ- nească, 1973), vădindu-se astfel eșuarea lui în conformism atât în plan „estetic", cât și politic. Alice Popescu observă faptul că în ca- drul realismului socialist se manifestă o recurență obsesivă a discursului tehnic, care nu este doar propagandistică, ci este și un simptom specific al reprimării suplimenta- re în sistemele comuniste. De aceea - crede autoarea - doar abordările descriptive ale realismului socialist nu sunt suficiente (p. 185); în acest context trebuie înțeleasă și elaborarea unei cărți transdisciplinare, cu abordări și comparații care pot intriga - de exemplu, recursul la analogii la care isto- rici pozitiviști nu s-ar fi gândit: între lite- ratura victoriană și cea a realismului soci- alist (p. 86-87 și p. 166), ambele având drept numitor comun pudoarea de a vorbi despre moarte și sexualitate. In pofida unor tentative occidentale de stranie reconsiderare, realismul socialist - creat doar pentru a propaga o ideologie - rămâne în esență „aservirea politică față de un sistem represiv pe care, legitimându-1 în plan ficțional, dorește să îl perpetueze și în cel al realității, cu concursul cititorilor" (p. 188). O întâlnire amânată Mirel Anghel DUPĂ interzisă (2002), Gabriel Lii- ceanu scrie un jurnal (în- tâlnire cu un necunoscut, Humanitas, 2010) în care încearcă să afle calea spre cel ascuns în propria per- soană. Găsim în paginile sale o scriere viscerală, du- pă cum el însuși recunoaș- te, un autor care-și contemplă fiecare un- gher al sufletului, într-un lung excurs prin sertarele memoriei, vrând parcă să se regă- sească în faptele trecutului. Jurnalul pluteș- te în atemporalitate, consemnarea zilelor și anilor fiind foarte rară. Trecutul alternează cu prezentul, acronia amestecând eveni- mentele care se așază în carte ghidate de memoria afectivă a autorului. Din acest punct de vedere, nu timpul este unitatea de măsură a fiecărei zile, ci sentimentele, umo- rile celui care le adună din zările în care ele sunt risipite. în mod voit, autorul îi per- mite cititorului său mici indiscreții biogra- fice, cufundându-1 succesiv în adâncimile propriului eu și în superficialitatea exis- tenței sale fizice. Jurnalul ascunde gestul scriitorului care împărtășește mici insule din existența sa cotidiană cititorului curios să vadă ce se află dincolo de „ușa interzisă". El nu uită, în același timp, să arunce o scurtă privire și către posteritate. Privirea sa este dominată de sentimentul sfârșitului, al senectuții ca- re-i permite să se așeze la masa de scris și să se devoreze contemplând trecutul. Acum, autorul se definește prin bolile care-1 pân- desc și care amenință să-i ia în stăpânire corporalitatea, să îl ia „în proiect". Avem și inserții de realitate crudă, din lumea în care eul creator este cufundat zil- nic. Din viața de zi cu zi a filozofului sun- tem martori la o „beție" involuntară, indu- să de confuzia pe care o face, într-o bună zi, între medicamente: „Când să ies pe ușă, am vrut să iau o aspirină, dar am greșit și am înghițit un somnifer puternic". Urmează vizita la Consulatul Elveției din București: Zâmbeam tâmp și, vorbind încet, șoptind aproape, aveam, bănuiesc, și un aer compli- ce destul de vexant, care contrasta total cu rutina discuției și cu hârtiile schimbate pe sub geamul blindat. îmi dădeam seama că atât vocea, cât și mimica îmi scăpaseră de sub control și acum făceam eforturi uriașe să nu spun vreo prostie. [...] Mașina era par- cată vizavi. Am traversat precaut pe zăpada bătătorită. In dreptul ușii de la mașină, în timp ce încercam să descui, am alunecat și am căzut în fund. (p. 167-168) Jurnalul însumează un întreg arsenal de gesturi parcă ritualice ale omului care îl deconstruiește voit pe filozof. Ecoul cărți- lor sale este simțit continuu, la fel și recep- tarea acestora. Uneori se aventurează și în analiza propriei creații: Intr-adevăr, ce-ar fi să lăsăm o clipă fando- seala deoparte? Poate altul să știe mai bine decât tine ce ai făcut? [...] Ei bine da, am redeschis într-o bună zi „Ușa interzisă" și, pentru că trecuse mult timp de când n-o mai făcusem, am citit primele pagini ca și cum ar fi fost din cartea unui străin. Și, brusc, am simțit că-1 invidiam pe autor, (p. 124) Câțiva vectori care i-au marcat existența revin obsesiv: Constantin Noica (cel care a pus pe el „biciul culturii"), Andrei Pleșu (prietenul pe care nu îl poate judeca obiec- tiv, o contragreutate necesară prin inter- mediul căreia își găsește echilibrul), Emil Cioran, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca (insule de refugiu sufletesc) sunt figuri care îl asediază emoțional și pun stăpânire pe multe rânduri ale acestei confesiuni. Din puținii prieteni în a căror lume protectoa- re se refugiază, el își face o platoșă care îl ajută să treacă prin timpul tot mai neiertă- tor cu destinele lor. Portretul lui din aceas- tă carte apare ca suma celor pe care i-a în- tâlnit în viață, după cum spunea Pleșu, sau rezultatul ratărilor vieții sale, așa cum își caracteriza Noica propria viață. Inevitabil, majoritatea considerațiilor făcute se rapor- tează la Noica, transformat în „părintele" (și nu tatăl, foarte interesantă fiind o even- tuală psihanaliză a acestui jurnal) la care tânărul a aspirat întotdeauna. Cartea reunește și frânturi din lecturile autorului, proiecte uitate, idei risipite, amintiri scoase din lada bine zăvorâtă a istoriei personale și fragmente de însemnări independente. O astfel de însemnare este cea făcută de un văr de la Paris. Rândurile scrise de el îi dau sentimentul desăvârșit al prieteniei: Gândul la starea aceea de bine care mi se deschide înainte, către care plutesc de-a lun- gul străduțelor fără trotuare, cu ghirlandele de flori escaladând gardurile și coborând pâ- nă spre tălpile mele, starea aceea care se va desfășura și va crește după un ritm doar al ei, pentru a se rotunji în final în propria ei reușită, aceeași de fiecare dată, fără urmă de greș, fără nicio stridență, niciodată ratată și care mă face, amnei când, după miezul nop- ții, ajung acasă, să cred, moleșit de atâta bi- ne, că fericirea e cu putință. Ca un îndrăgos- tit, într-adevăr, merg la fiecare întâlnire cu ei [Monica Lovinescu și Virgil Ierunca] și îmi petrec prin gând, lacom de ceea ce voi trăi, ceea ce urmează să trăiesc, (p. 67) Astfel de fragmente sunt cu adevărat auten- tice, într-un jurnal artificializat, devorat de postura pe care autorul și-o asumă. Auten- tică este și experiența comunismului (față de care are o ură viscerală), o perioadă care aproape l-a strangulat cultural, urmată de mineriada din 13 iunie 1990, experiență din care a scăpat întreg fizic cu ajutorul se- cretarei care La evacuat din clădirea Casei Scânteii pe o ușă dosnică (p. 261). Cufundat în veacul său, autorul cedează instinctului de a se răfui cu tânăra generație de intelectuali. Cei care vin din urmă ame- nință soclul pe care bătrânii s-au ridicat, refuzând să se sprijine pe umerii „uriașilor". Simțind că piedestalul îi este pus în pericol, filozoful dominat de afecte îi numește pe intelectualii din noua generație „orfani cul- turali ai perioadei de tranziție" (p. 231). Ochiul moralistului scrutează o Românie desfigurată și incapabilă să-și trăiască așa cum se cuvine libertatea cucerită după de- cembrie ’89. Prim-planul (chiar „vedetismul cultural") pe care filozoful-editor îl câștigă în această lume liberă îl expune și la jude- căți nefondate din partea celorlalți („Tero- ristule! Terorizezi toată țara! ’Tu-ți televi- ziunile mă-tii!", îl apostrofează un vecin), 28 • APOSTROF lumea lecturilor sale devenind astfel un panaceu necesar. Prin cărțile în care se cu- fundă zi de zi, reușește să neutralizeze tot veninul adunat în existența cotidiană. Aș spune că întâlnirea cu un necunos- cut este una ratată. încercând să-l dezvăluie pe necunoscutul din el, autorul se adân- cește și mai mult în căutarea lui. înfrigu- rat de așteptarea celuilalt, cel cunoscut pleacă grăbit, mistuit de gândul posibilei întâlniri. Jurnalism și cultură Mircea Popa Recenta carte a lui Ilie Rad, intitulată Un ardelean la București (Cluj- Napoca: Editura Tribuna, 20Î1), vine să se adauge celorlalte titluri ale sale, cu un conținut asemănător, cum ar fi Perigrin prin Eu- rtpa. Iile de jurnal: Viena, Pn^a, Varșovia, Budapesta (1998) și De la Moscova la New York (2005), deși, de data aceasta, avem de-a face cu un fals memorial de călătorie. Dacă în cele două cărți amintite mai sus intere- sul pentru aspectul exterior al orașelor, pen- tru observația cu caracter turistic era mai accentuat, acum sensul general al însemnă- rilor se retrage spre interior, lăsând loc me- ditației și observației psihologice, portre- tului și relaționărilor omului cu epoca. Așa cum eroul lui Marin Preda spunea undeva că un țăran la București tot țărani caută, așa și intelectualul Ilie Rad, aflat în capitală, tot intelectuali caută, întregind ast- fel paleta oferită de istoria literară sau de mediul gazetăresc cu noi aspecte de viață, care să-i facă tot mai viabili pe eroii săi, scriitori și jurnaliști. Pentru a fi cât mai convingător, el se adresează urmașilor unor scriitori precum Tudor Arghezi, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Ștefan Baciu, care dez- văluie nu de puține ori lucruri de culise sau amănunte biografice uitate. Modalitatea de tratare este de fiecare dată obținerea unui „dosar de depoziții" cât mai complet, prin apelul la interviu sau dialog, ca apoi să-și întregească sursele orale cu investigații de arhivă (arhiva CNSAS, în cazul lui Lucian Boz) sau cu documente de tot felul, care ajung să fie integrate într-un flux biblio- grafic mai general, așa după cum și stra- turile de informații s-au acumulat și se- dimentat de-a lungul timpului. Sursele autorului pot fi repede depistate și detașate cu ușurință, căci avem de-a face cu mai multe tipuri de texte și de interogații jurna- listice. Mai întâi putem decela un mă- nunchi de interviuri pe care autorul le-a pu- blicat în revista sa, Excelsior (1992-2006), de la Cluj, interviuri luate unor descendenți sau apropiați ai unor scriitori despre care posedam puține date până la acea oră, scrii- tori care au suferit, în diferite momente ale vieții lor, oprobriul autorităților comuniste, detenția sau gulagul uniformizator. Aceste încercări de întregire a vieții și operei unor scriitori au fost inițiate imediat după evenimentele din decembrie 1989 și se referă atât la personalități ale exilului ro- mânesc (Ștefan Baciu), cât și la scriitori care au suferit fie prigoana și lagărul (Tudor Arghezi), fie închisorile comuniste (Radu Gyr, Mircea Vulcănescu) sau marginaliza- rea cea mai brutală (Olga Caba). Despre Ștefan Baciu, stabilit în Hawaii, la Hono- lulu, și raporturile lui cu familia ne rela- tează sora sa, Ioana Mărgineanu, iar despre Radu Gyr fiica scriitorului, Simona Popa- Gyr, punându-ne la curent cu procesele în care a fost târât și neajunsurile suferite din partea regimului comunist, la fel ca în cazul filosofului și sociologului Mircea Vulcănes- cu, ins de o verticalitate recunoscută, victi- mă a închisorilor comuniste, pe care „ia- dul" Aiudului îl transformă într-o biată umbră a ceea ce a fost. Important este însă faptul că autorul demersului jurnalistic de față își însoțește de fiecare dată investigația cu o necesară informație biobibliografică, de tip „fișă de dicționar", în măsură să-l ajute pe cititor la cunoașterea cât mai aprofundată a operei celui în cauză și a destinului său în pos- teritate, respectiv a unor utile referințe cri- tice. în acest fel, interviul pe care îl con- cepe capătă o reverberație sporită, iar istoricul literar, care îl dublează în perma- nență pe jurnalist, poate spori de fiecare dată semnificația operei și poate atrage atenția asupra aspectelor ei relevante, pu- nându-le în mod inspirat în raza de acțiu- ne a unor fascicule de lumină favorizante. Nu e lipsit astfel de interes să aflăm că Olga Caba și-a destinat focului memoriile despre epoca 1944-1952, de teama Securității, iar lui Tudor Arghezi i s-a cenzurat până și vo- lumul Cartea cu jucării, poeziile Omul de aur și Ușii fiind eliminate din ediția din 1958, pe motiv că se refereau la lisus și la creația dumnezeiască. Mitzura Arghezi ne relatează faptul absolut ignobil pe care l-a trăit la un seminar de la școala de actorie, când, în împrejurările dificile în care se afla părintele său, după atacul lui Sorin Toma, sardonicul Nicolae Moraru, care condu- cea acea discuție publică, a pus-o să discu- te la seminar tocmai insanitatea producției lui Sorin Toma, după cum fiica lui Mircea Vulcănescu a fost persecutată și arestată ca element „dușmănos" și împiedicată siste- matic să-și desăvârșească studiile universi- tare, în epocă fiind vânați, arată ea, nu nu- mai cei ce „încercaseră să țină piept cotropirii țării de comuniști", ci și copiii acestora, așa cum s-a întâmplat și cu fiica lui Radu Gyr, exmatriculată în anul al n-lea de studii, „pe motiv că eram fiică de deți- nut politic, iar alții pentru că erau fii de burghezo-moșieri sau de preoți". Astfel de amănunte vin să întregească cunoștințele noastre despre epoca dejistă, asupra goanei regimului după intelectualii de frunte ai țării, cu scopul de a-i determina să se ală- ture propagandei comuniste, etapă în care „lupta de clasă" devenise o realitate la ordi- Cărți primite la redacție • Rodica Grigore, In oglinda literaturii, Cluj-Napoca: Limes, 2011. nea zilei, iar „valorile noastre naționale - Sadoveanu, Arghezi, Călinescu și mulți alții - au fost terfelite de o grupare străină de neamul românesc, care venise în România odată cu tancurile sovietice", cum explică Mitzura Arghezi. Una dintre problemele importante ur- mărite de autor pe parcursul „însemnări- lor" sale se referă la situația ingrată a patri- moniului național, aflat tot mai mult în suferință, din cauza nepăsării autorităților și a lipsei unei legislații adecvate. Multe dintre operele de seamă ale scriitorilor noș- tri au făcut obiectul unor „arestări" de către Securitate, zăcând, dacă n-au fost cumva distruse, prin cotloanele arhivelor CNSAS, altele au rămas la discreția unor moșteni- tori delăsători, care le-au tratat cu superfi- cialitate, lăsându-le să fie distruse. Relevant ni se pare cazul Cellei Serghi, ale cărei ma- nuscrise au fost arse în balconul casei unde a locuit, de către niște chiriași anticultu- rali, sau al corespondenței lui Pericle Marti- nescu, aruncată pe undeva, într-un garaj din Constanța. Pledoaria în favoarea documentului de arhivă face parte din structura de cercetător serios și prob a autorului, care, nu de puți- ne ori, face dovada că știe să apeleze la funcția sa reparatorie și recuperatoare, că numai folosind arhiva de patrimoniu sau bibliotecile cu fonduri de corespondență se poate face adevărata istorie și cultură a nea- mului. îl găsim astfel în postura de a recu- pera din arhivele CNSAS un articol pierdut al lui Lucian Boz (despre care aflăm și un fapt cu totul neștiut, acela că scriitorul român de origine israelită era cunoscut „ca vechi agent al serviciului secret englez"), despre seceta din Moldova din 1947, după cum semnalează și atrage atenția asupra demersului profesorului clujean de litera- tură română Gh. Bogdan-Duică de a acor- da numele de „Regele Ferdinand l" Universității clujene, demers întreprins în 1927. Impresionează, și de această dată, ilus- trația bogată a cărții, în mare parte inedită, după cum aflăm dintr-un text de prezentare a vohunului: 97 de ilustrații, din care 22 de portrete gra- fice, datorate unor artiști cunoscuți, precum Dan Hatmanu, Perahim, Margareta Sterian, Magdalena Rădulescu, Ion Vlasiu, Ion Jalea, Corneliu Brudașcu, Marcel lancu, Ștefan J. Fay, Virgil Tomuleț, Silvan, Voinescu, Ion Mitran, 5 documente din arhive - de reținut recomandarea lui Silviu Brucan, pentru intra- rea în partid a lui Geo Bogza 13 texte fac- similate, 57 de fotografii (din care 27 color), indicele de nume, totul făcut dintr-o grijă supremă pentru potențialul cititor, care i-a acordat câteva momente din „clipa cea repe- de/ Ce ni s-a dat". • Dorin Ploscaru, aurora dreams, Timișoara: Brumar, 2011. Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 29 Revista Apostrof se poate cumpăra în următoarele puncte de difuzare: Librăriile Humanitas • Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918, bl. M8-M10. • București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic- toriei, nr. 45. • Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității, nr. 4. • Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45. • Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6. • ORADEA, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re- publicii, nr. 5. • Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare, nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“. • RÎMNICU-Vîlcea, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr. 147, bloc D2, parter. • Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16. • Tlmișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran", str. Flori- mund Mercy, nr. 1. • Tlmișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund", str. Lucian Blaga, nr. 2. Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj • str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central). • Calea Moților (vizavi de Primărie). • Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel). • Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental). • str. Napoca, nr. 19. • Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi). • Piața Mărăști (stația de autobuz). • str. Fabricii, nr. 1. • str. Memorandumului, nr. 12. • str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“). • str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center). Librăria de Artă Gaudeamus Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3. Librăria Muzeului Literaturii Române SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12. Către cititorii revistei Apostrof Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statu- tului, Uniunea Scriitorilor din Ro- mânia nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea abonamentului, prin: 1. mandat poștal, pe adresa: Toroczkay-Lukâcs losif Fundația Culturală Apostrof Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750. 2. virament bancar, pe adresa: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj. Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio- teci din România, este de: • 15 lei pentru 3 luni, • 30 lei pentru 6 luni, • 60 lei pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere. Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de: • 12 euro sau 1 5 USD pentru 3 luni, • 24 euro sau 30 USD pentru 6 luni, • 48 euro sau 60 USD pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere par avion. Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Conturi bancare: RO68BRDE130SV07853701 300 (lei) RO73BRDE130SV06534401300 (euro) RO58BRDE130SV06674381300 (USD), deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, swift: brderobu Cuprins • In memoriam Eugen B. Marian, Simion Dima 2 • Cafe Apostrof • Eveniment 2 Hedda Gabler, între nebunie și moarte Elisabeta Pop 3 • Cronica literară „Chipuri de adâncime" Ștefan Borbely 6 • Cronica plastică Angela Roman Popescu sau despre firea firelor Irina Petraș 7 • Sub LUPA MEMORIEI Virtuți și vicii: Stalin, Machiavelli și relativismul moral Vladimir Tismăneanu 8 • Poeme Poem tibetan, Petra (Iordania), Scrisori Minerva Chira 9 teascul dincolo de țara făgăduită loan Barb 13 • Estuar Trauma ca formă de inițiere Sonia Elvireanu 10 • Eseu Imaginarul gotic din poezia lui Nichita Danilov Cezar Boghici 12 • CU OCHIUL LIBER Gust, stil, capriciu Ovidiu Pecican 14 „Dulce Bucovină..." Gelu lonescu 24 Sextant Constantina Raveca Buleu 24 Discernământ și rigoare critică Iulian Boldea 25 Critica literară față cu nimicul Mihaela Ursa 26 Ce este și cât a durat realismul socialist? Cristian Vasile 27 O întâlnire amânată Mirel Anghel 28 Jurnalism și cultură Mircea Popa 29 • Dosar: Nicolae Balotă Nufărul din mocirlă Nicolae Balotă 15 • Proză Scene din lumea contesei Erdodyoloruse Daniel Vighi 20 • Avangarda rusă Haiku, Tanka Vladimir Șileiko 23 (traducere și antologie de Leo Butnaru) 30 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: • Mihail Sebastian. Dilemele identității ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei Colecția „Filosofic modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Filosofic extrem-contemporană" • Joseph Ratzinger, Europa în criza Culturilor, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p. 15 lei Colecția „Filosofic medievală" • Se. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei Colecția „Filosofia religiei" • Henry Corbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 4 lei Colecția „Filosofic românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p. 8 lei • D. D. Roșca, Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 138 p. 3,50 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu, 2000, 132 p. 5 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 8,75 lei Colecția „lanus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 15 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2006, 202 p. 1 5 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 10 lei • Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 4 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 4 lei • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei • Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. 7,50 lei • Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară": Scurtă istorie a Clujului și a monumentelor sale, volum ilustrat cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 188 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei • Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li, 2006, 132 p. 20 lei • Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei • Eugen Pavel, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei • Irina Petraș, Teoria literaturii: Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei • Scriitorul și trupul său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei • Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei • Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 7 lei Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 160 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei • I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei • Ludovica Rebreanu, Adio pînă la a doua Venire: Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Mau i a, 1998, 288 p. 5 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru): Aforisme, prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 6,30 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 7,50 lei • Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899), traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt- înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu (în colaborare cu Editura Polirom) 2009, 83 p. + ilustrații Colecția „Istoria filosofiei" • Constantin Rădulescu-Motru, F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 1 5 lei Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (le puteți comanda la www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul și Margareta, ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2008,128 p. 19,90 lei 5 REDACȚIA: APOSTROf Marta Petreu (redactor-șef) Lukâcs Jozsef Virgil Leon Ana Salomia Cornea Irina Petraș Tehnoredactare: Fogarasi Edith Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Ana Pop (contabilitate) EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof Revista apare cu sprijinul: □ Fondului Cultural Național □ Consiliului Local și al Primăriei Cluj-Napoca ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22 cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 • Revista apostrof figurează în Lista-catalog a publicațiilor interne, editată de rodipet sa, la poziția 4251. Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. issn 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a - Asociației Revistelor, Imprimeri lor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recu- noscută de Ministerul Culturii și Cultelor. Tiparul: Centrul de Presă Reformat Unica responsabilitate a revis- tei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Respon- sabilitatea pentru conținutul fi- ecărui text aparține, în exclu- sivitate, autorului. Apostrof Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XXIII, nr. 2 (261), 2012 • 31