Premiile „Poesis" pentru anul 2011 Marele premiu: Nora Iuga Premiul pentru proză - cartea anului: MARI A PETREU Premiul pentru poezie - cartea anului: Marin MalaICU Hondrari Premiul pentru critică - cartea anului: CORNEL UNGUREANU Premiul pentru traduceri: JAN MlSJKIN Premii speciale: George Achim și Lucian Perța Premii de excelență: HANANE Aad și Azonaban Mezey KATALIN. Amfitrioni au fost Dumitru Păcuram (directorul festivalului), George Vulturescu și Claudiu Komartin, redactori i-șefi ai celor două reviste, Poesis și Poesis International. • Ion Pop, Lucian Nastasă, Marta Petreu și Carol lancu. Foto: Lukâcs Jozsef In memoriam Paul Everac Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță cu deosebită tristețe încetarea din viață a dramaturgului Paul Everac. Paul Everac, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu, s-a născut în București la 23 august 1924. A absolvit Facultatea de Drept din București. A fost succesiv șef de secție la Agenția CEC din Hălmagiu, muzeograf la Buzău și Sighișoara, cantara- giu la Satu Mare, jurisconsult la întreprinderea Forestieră din Mălini, șef de protocol la Marea Adunare Națională, director general al Televiziunii Române, director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistă „Nicolae Iorga“ de la Veneția, președinte și fondator al Fundației „Steaua Carpatină^. Paul Everac a fost un dramaturg extrem de prolific, fiind auto- rul a peste 120 de piese; a scris, de asemenea, poezie și eseuri. A colaborat la numeroase reviste: Viața românească. Contemporanul, Luceafărul, Tribuna, Ramuri, Scinteia, Adevărul literar și artistic, Curierul național. în 1948 a scris prima sa opera literară, poe- mul dramatic Robinson, o căutare patetică a lui Dumnezeu. Cea dinții piesă tipărită, logodnă, a apărut în 1962. A debutat pe scenă cu piesa Poarta, în 1959, jucată la Iași, apoi la Ploiești, Pitești și Sibiu. Printre cele mai cunoscute și mai reprezentate scenic piese ale sale, unele cunoscînd sute de reprezentații, sînt: Ștafeta nevă- zută (1964), Cititorul de contor (1973), Viața c ca un vagon? (f973),Acincea lebădă (1978), Un pahar cu s fon (1979), Cartea lui laviță (1983). Pentru activitatea sa literară, Paul Everac a primit numeroa- se premii, decernate de Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Asociația Scriitorilor București, Academia Română. în 1986 i s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activi- tate. A fost un neobosit militant pentru reprezentarea drama- turgiei române contemporane și a inițiat mai multe spectacole- lectură cu piese noi. A fost, în anii 1980, secretarul Secției de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București. Prin dispariția lui Paul Everac, dramaturgia românească suferă o dureroasă pierdere. ■ Horia Gârbea Evenimente la Filiala Cluj a usr • În 27 octombrie, la sediul Filialei Cluj a USR, a fost lansată cartea lui Ramon de Basterra, Cpera lui Traian (Iași: Institutul European), traducere de Oana Presecan, prefață de Mariano Martin Rodriguez. Cartea a fost prezentată de Ovidiu Pecican, Oana Presecan (traducătoare) și Mariano Martin Rodriguez (prefațator). • în 3 noiembrie a.c., la sediul Filialei Cluj a Uniunii Scrii- torilor din România, a avut loc dezbaterea De ce s-a sinucis Voronca?. Dezbaterea s-a bazat pe documentele publicate în „Dosarul Voronca“ din nr. 6 al revistei noastre. Au participat profesorul Carol lancu, Ion Pop, Irina Petraș, Marta Petreu. Profesorul Carol lancu a venit de la Montpellier cu documente suplimentare față de „Dosarul Voronca“ pe care l-am publicat deja în revista noastră. Au fost proiectate fotografii, acte, manuscrise și scrisori. Tot lui Carol lancu îi datorăm un moment poetic emoționant, adică lectura unor poeme de Voronca dedicate fie Colombei, fie „divinei, vai diabolicei Rovena“; lectura poemelor și interpretarea lor au alternat în mod inspirat. Au fost de față distinși invitați, precum Delia Marga, Rodica Marian, Andrei Marga, Ion Vartic, Doina Cetea, Mihai Dragolea, Adrian Popescu, Lucian Nastasă, Minerva Chira, Horia Ursu, Ladislau Gyemânt și un public avizat. Evenimentul a fost organizat de Universitatea „Babeș-Bolyai“, Departamentul de filosofic premodernă și românească, de revista Apostrcf și de Filiala Cluj a USR. 2 • APOSTROF Eveniment Un bilanț regal Ovidiu Pecican • Regele Mihai I Discursul regelui Mihai i în Parla- mentul României republicane mar- chează, în felul lui, o piatră de hotar. Tot așa a fost, bunăoară, și prima vizită a unui președinte american în Bucureștiul de după căderea comunismului sau sosirea la Bucu- rești a primului papă ajuns aici în decur- sul istoriei. Toate aceste evenimente ar fi fost imposibile în vremea domniei comu- nismului ateu sprijinit de Kremlinul roșu și au părut improbabile destul timp chiar și după căderea dictaturii lui Ceaușescu. Și în viața suveranului ele au părut ast- fel, de vreme ce Maiestatea Sa și-a început discursul menționând că „Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parla- mentului“. Din alt unghi, agenția Reuters observa același lucru, notând că regele Mihai I este „cel mai bătrân fost monarh din Europa și unul dintre ultimii supravie- țuitori dintre șefii de state din cel de-al Doilea Război MondiaD. Faptul amintește că, împlinind nouă de- cenii de viață, regele tezaurizează, prin în- suși acest fapt, ca și prin locul său în ierar- hia socială românească a ultimului secol, o experiență de durată, cu destule schim- bări importante pentru destinul națiunii din care facem toți parte. Regele poate vorbi, din proprie experiență, despre prima lui gu- vernare - pe când era copil - și de cea de a doua, când devenise un tânăr în toată regula; despre experiența formării lui în democrație și, apoi, în dictatura propriului tată; despre rolul de fundal jucat în vremea dictaturilor legionară și antonesciană, cu excesele lor criminale; despre patronarea - fie și formală - a campaniei din Răsărit, ca și despre inițierea celei către Vest; despre instalarea lui la cârma țării, prin arestarea militarului dictator; despre coabitarea cu tancurile sovietice și cu primele guverne dominate de comuniști; despre episodul abdicării sub șantaj și despre lunga și amara experiență a exilului; despre tentativele de revenire în România și alungarea lui în tim- pul lui Ion Iliescu și Petre Roman; despre reconcilierea cu Iliescu și redobândirea anu- mitor bunuri în România... Toate acestea însumează o experiență politică și de viață de o bogăție și o complexitate inestimabi- le prin durata, natura provocărilor și tipu- rile de răspuns pe care le implică; un adevă- rat tezaur istoric, a cărui împărtășire - deocamdată parțială și preferențială - con- tează pentru fiecare dintre noi. Sunt doar câteva dintre motivele care fac interesantă prezența lui Mihai I astăzi pe cea mai importantă scenă a țării, la tribuna legislativului. Și toate spun, de fapt, că uni- citatea acestui prilej implică saltul dincolo de prejudecăți și acceptarea tacită a exi- genței că înainte de a judeca și a da ver- dicte se cuvine ascultată depoziția oricărui martor la o desfășurare de evenimente atât de răsfirată. „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru“, spune chiar regele, fără a angaja însă în discurs recapitulări ale expe- riențelor enumerate mai sus. In parte și se- lectiv a făcut-o deja în diverse împrejurări anterioare. Ceea ce împărtășește el de astă dată este o reflecție mai generală și mai su- blimată; un desen de mare simplitate, sever, în același timp însă, proiecția monarhului asupra țării nu lasă îndoială în privința ra- portului dintre moștenirea trecutului și tim- purile ce vor veni: „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noș- tri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu îm- prumut de la copiii noștri“. Scrutând astfel viitorul, făcând din el ținta bilanțului prezentat în fața țării, rege- le și-a formulat, probabil, verdictele cu toa- tă răspunderea. în tinerețe autor al planu- lui utopic de a răsturna alianța nefericită cu fascismul și de a restaura, fie și cu compli- citatea comuniștilor, democrația, ultimul rege al României s-a oprit acum în mod firesc, în reflecțiile prezentate în fața aleșilor noștri, cu prudență și scepticism, la politică și democrație. „Politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și liber- tățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor statului.“ La fel, „instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în demo- crație, în rostul instituțiilor și în regulile lor!“ Ori: „Democrația trebuie să îmbo- gățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pri- cepuți“. Reflecții de felul acestora pot apărea nu- mai prin îmbinarea experienței nemijlocite, presărate cu victorii și înfrângeri, cu medi- • Regele Mihai I tația stăruitoare asupra subiectului. Compa- rate cu unele dintre eseurile lui Montaigne sau cu câteva dintre maximele lui La Rochefoucauld, ele s-ar plasa într-un ori- zont mai potrivit de înțelegere decât în par- lamentul democrat al finalului de an 2011. ha lumina acestor estimări, critica regală a prezentului românesc este neconcesivă și exactă. întâi, nu avem o axiologie viabilă: „vremurile de astăzi nu au respectul cuve- nit față de ierarhia valorilor din societatea românească“. Apoi: „Demagogia, disimu- larea, egoismul primitiv, agățarea de pute- re și bunul-plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989“. în fine, „Lumea de mâine nu poate exista fă- ră morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu tre- buie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos“. Cu două decenii în urmă, fără a fi rega- listă, dar pregătită să participe la restaura- rea adevărului și la adâncirea democrației participative, revista proaspăt înființată Apostnf publica în exclusivitate o mărturie a regelui Mihai I al României despre 23 August 1944. Redacția socotea că prilejul unei revoluții este bine-venit pentru a eli- mina petele albe din trecut printr-o mai bu- nă cunoaștere. A publica textul Maiestății Sale era cu atât mai recompensant, cu cât, în cazul dat, era vorba tocmai despre auto- rul schimbării spectaculare de orientare po- litico-militară și diplomatică a României. Astăzi, Apostnful întâmpină cu același nedezmințit interes discursul suveranului, salutând înțelepciunea și luminile aduse prin cuvintele sale și văzând în meditația lui un izvor de mai bună pricepere a timpu- lui în care trăim. Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 *3 PUNCTE DE REPER THE IAST is never dead, it is not even ᵣf past“, aceste cuvinte ale lui Faulkner, citate de Hannah Arendt în cartea ei Be- tween Fast and Future, captează natura com- plicată, tensionată, adeseori spinoasă a ra- portului dintre istorie și memorie. Acum 55 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revoluția Maghiară. în iunie 1958, în ur- ma unei înscenări judiciare, liderul revolu- ționar Imre Nagy a fost condamnat la moar- te și spânzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase și mai sfâșie- toare texte ale sale. în 1956, blocul sovie- tic se cutremura din temelii, întregul sistem își dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se dezagrega văzând cu ochii. Mișcarea re- voluționară maghiară, catalizată de aceea din Polonia, a fost condusă de intelectu- ali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au născut experimente de democrație directă sub forma consiliilor muncitorești, prefigurarea a ceea ce avea să fie mișcarea sindicală independentă și autoguvernată „Solidaritatea“ din Polonia. Liderul Comitetului Național al celui de-al doilea district, o organizație născută spontan și care formula revendicări tot mai radicale, apoi al unui Comitet Revoluționar Național, a fost Jozsef Dudăs, un perso- naj în a cărui psihologie se contopeau ele- mente de condotier, de aventurier, de ilu- minat, de martir, de tribun, de desperado. Dacă Georges Sorel, autorul Reflecțiilor des- pre violență, ar fi apucat să trăiască momen- tul Revoluției Maghiare, probabil că l-ar fi elogiat pe Jozsef Dudăs. Originar din Transilvania, membru al PcdR în ilegalita- te, arestat, închis, ajuns în Ungaria, trimis în România după război, întemnițat sub acuzația că fusese informator al Siguranței, Dudăs a adus în revoluție ceea ce un autor francez numea „minuscula sămânță a nebu- niei“ ori, mai exact spus, a unei imaginații sociale nelimitate, neînlănțuite. După în- frângerea revoluției, Dudăs a acționat în clandestinitate, a fost capturat, judecat su- mar și executat. Consiliile născute în acele zile de euforie revoluționară, inclusiv Con- siliul Muncitoresc al Budapestei, condus de Săndor Răcz, erau înrudite cu cele de la Kronstadt, lichidate de bolșevici în martie 1921, ori cu cele din Catalonia Războiului Civil spaniol (Lendvai, 2008, p. 109-117). Așa le-a privit Hannah Arendt și nu greșea. Revoluția s-a identificat, cel puțin în prima ei fază, cu personalitatea fostului pre- mier Imre Nagy, un comunist care îndrăz- nise, după moartea lui Stalin, să propună o liberalizare internă. Nagy și susținătorii săi au propus un eurocomunism avant la let- tre, o debolșevizare a comunismului. în cele Revoluția Maghiară, Imre Nagy și deloc „renegatul" Ion Iliescu Vladimir Tismăneanu zece zile cât a condus cele două guverne ale Revoluției Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politică, a rupt radical cu stalinismul și a permis Ungariei să devină o autentică republică a cetățenilor. A sfidat colosul sovietic și pe servitorii acestuia din așa-zisele democrații populare, inclusiv Ro- mânia. în final, socialismul lui Nagy era mai aproape de acela al lui Leon Blum de- cât de oricare dintre versiunile leniniste, in- clusiv cea a lui Tito. A acceptat pluralismul și a renunțat la monopolul puterii. Cum observa fostul aghiotant al lui Tito, mare- le apostat Milovan Djilas, într-un text apă- rut îa mijlocul lunii noiembrie 1956 la New York, în revista Fhe New Leader, tot așa cum divorțul lui Tito de Moscova a însem- nat o lovitură mortală dată imperialismului sovietic, Revoluția Maghiară a declanșat începutul sfârșitului comunismului. Fenomenologia ereziei Nimic similar nu s-a întâmplat în Ro- mânia, nici în 1956, nici în 1968, anul „Primăverii de la Praga“, nici în 1989. Pro- blema comunismului românesc, între alte- le, este că nu a fost nicicum apt să genere- ze un curent revizionist marxist. Privind înapoi, cu beneficiul a ceea ce știm astăzi, asemenea direcții reformatoare aveau prea puține șanse de succes. Comunismul de sorginte leninistă (iar altul nu a existat vreodată ca practică politică statală) era in- trinsec ostil pluralismului. Ceea ce nu a însemnat că dorința de a liberaliza sistemul era neapărat una absurdă. Pentru a afla na- tura incurabilă a maladiei, trebuiau încerca- te unele presupuse remedii. Iar ironizarea fals sagace a acestor tentative nu face decât să dovedească lipsa de comprehensiune și chiar o stranie cecitate istorică. Nimic nu au detestat comuniștii mai mult decât efor- turile de a depăși vechea matrice bolșevică și de a împăca socialismul cu democrația. Imre Nagy (1896-1958) a fost inițial un comunist convins. Trebuie spus acest lucru în raport cu absolutiștii morali de ieri și de azi care afirmă că un comunist este prin definiție sortit să rămână înțepenit în for- mula sa mentală originară. O știm din atâ- tea cazuri, de la Koestler până la Koîa- kowskî, că lucrurile nu au stat astfel. Mai întâi la Moscova, unde s-a aflat într-un lung exil după eșecul dictaturii lui Bela Kun, apoi la Budapesta, după 1945, Nagy a înțe- les că sistemul stalinist era în esența sa cri- minal și barbar. Era cu atât mai periculos cu cât pretindea să fie expresia umanismu- lui desăvârșit. Nagy a făcut în perioada emi- grației în URSS compromisuri penibile. A acceptat chiar să devină, pentru câțiva ani, informator al NKVD-ului. Și totuși, în pofi- da acestor abdicări, a îndrăznit, atunci când s-a ivit prilejul, să propună o altă logică decât aceea a monolitului inchizitorial. Du- pă moartea lui Stalin, între 1953 și 1955, ca prim-ministru al Ungariei, Nagy a susți- nut „noul curs“. S-au deschis porțile închi- sorilor și lagărelor. Lumea a putut în fine să respire mai ușor. Unii torționari, inclu- siv Găbor Peter, fostul șef al Securității, au fost arestați, judecați și condamnați. Asemenea lucruri erau de negândit la Bu- curești, unde puterea continua să jure pe cel mai dur stalinism. Liderul stalinist Mătyas Răkosi a apelat la patronii săi de la Kremlin pentru a se debarasa de incomodul său ri- val. Luptele la vârf din Biroul Politic sovie- tic s-au soldat temporar cu înfrângerea lui Nagy și a grupului său de revizioniști mar- xiști (între care Miklos Gimes, Ferenc Do- năth, Geza Losonczy și Miklos Văsărhelvi). între timp, acest curent eretic se dezvolta în mișcarea comunistă mondială, cu spriji- nul direct al lui Tito. La rândul lor, Mao, Dej, Hoxha, Ulbricht, Thorez și alți stali- niști înverșunați au privit revelațiile lui Hrușciov de la Congresul al XX-lea al PCUS drept o impardonabilă trădare. Șocul însă a fost enorm. Intelectualitatea critică, inclu- siv atâția foști staliniști care vedeau acum lumina, s-a revoltat împotriva minciunii totalitare. Scriitori ca Tibor Dery Tamâs Aczel și Gyula Hay, cunoscuți pentru op- țiunile lor marxiste, au aderat la programul lui Nagy. Celebrul filosof marxist Georg Lukâcs, exilat în URSS ani îndelungați, reve- nit în Ungaria în 1945, a devenit ministrul culturii în guvernul revoluționar. Ceea ce nu i-a împiedicat pe staliniști să vorbească despre „contrarevoluție^. Iată ce scria N. Steinhardt în Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiză lumi- noasă și caldă a rupturii cu minciuna tota- litară și a curajului de a reabilita etica re- voltei: Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut prin- tr-un proces de transfigurare și ajuns la sfin- țenie și martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul și ce neașteptat își alege sălașu- 4 • APOSTROF In memoriam Liviu Ciulei Roxana Croitoru S-A STINS în noaptea de 25 octombrie, la Miinchen, personalitatea cea mai com- plexă a teatrului românesc, regizorul, sce- nograful și actorul LlVIU CIULEI. Destinat inițial carierei de arhitect, Liviu Ciulei a absolvit în paralel Conserva- torul Regal de Muzică și Teatru din Bu- curești. A debutat pe scena Odeonului din capitală, în rolul Puck, din Visul unei ncpți de vată. La scurt timp s-a alăturat trupei Teatrului Municipal din București, devenit ulterior Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“. Ca actor, scenograf și director al acestui teatru, între anii 1963 și 1972, Liviu Ciulei a creat această instituție teatrală în care a edificat o trupă, cea mai bună din țară, a cărei faimă a devenit de rezonanță inter- națională. Memorabilul spectacol Cum vă place din 1961 a marcat momentul nașterii școlii moderne de regie românească, „teatraliza- rea spectacolului teatral“, reteatralizarea teatrului. Spectacolele puse în scenă de Liviu Ciulei, Moartea lui Danton, Leonce și Lena, O scrisoare pierdută, Lungul drum al zilei către noapte, Azilul de noapte, Furtuna, rămân peste timp spectacole de referință. In anii ’80, după înlăturarea sa de către autoritățile comuniste de la conducerea Teatrului „Bulandra“, s-a stabilit în Statele Unite. A fost director al Teatrului „Vivian Beaumont“ de la Lincoln Center New York (1979-1980) și director artistic al Teatrului „Tyrone Guthrie“ din Minneapolis (1980- 1986). A predat cursuri de arta actorului și regie la Columbia University și la New York University. A pus în scenă în Ger- mania, Franța, Italia, Marea Britanie, Aus- tralia și Israel. Pe lângă teatru, opera sa include peste douăzeci de filme, la care a lucrat în calita- te de regizor, scenograf sau actor. Dintre numeroasele premii cu care a fost distins pentru creația cinematografică, amintim: Globul de cristal, la Karlovy Vary (1969), pentru filmul Valurile Dunării, și premiul de regie la Cannes (1965), pentru filmul, neegalat încă în cinematografia româneas- că, lădurea spânzuraților. Liviu Ciulei a fost un iscoditor, un des- coperitor de noi forme ale expresivității tea- trale și poate că această mobilitate i-a între- ținut tinerețea creatoare până la sfârșit. întors în țară în anii ’90, a fost director onorific al Teatrului „Bulandra“, unde a pus în scenă ultimele sale spectacole: Visul unei ncpți de vată, Deșteptarea primăverii, Hamlet, Henric al iv-lea, Șase personaje in căutarea unui autor. Amintim câteva dintre premiile cu care a fost distins în țară și în străinătate: Pre- miul UNITER (1996), Premiul de excelență UNITER (2001), Premiul de excelență în cinematografia română (2002), Premiul Tony (echivalentul teatral al premiilor Oscar), pentru remarcabila activitate depu- să la Teatrul „Tyrone Guthrie“ din Minnea- polis. Liviu Ciulei a fost membru de onoa- re al Ordinului Arhitecților. Prin dispariția sa, teatrul românesc pier- de o lume. O lume a nobleței artistice. rile: în sufletul unui activist mai întâi (și ani mulți) plin de zel stalinist [...] Inlăuntrul omului ăstuia [...] se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârșitul celor zece zile altul. Nu și-a schim- bat politica, și-a schimbat sufletul. Această transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, deșteptare, cum vreți să-i spuneți, este cheia revizionismului marxist și a re- beliunii sale împotriva Marelui Inchizitor, în iunie 1958, cum scria Albert Camus, „Nagy nu a fost judecat, a fost asasinat“. Adevăr și libertate Despre Revoluția Maghiară din oc- tombrie-noiembrie 1956 putem spu- ne, precum Hegel despre Revoluția Fran- ceză, că a fost un superb răsărit de soare. Imre Nagy a ajuns la conducerea Ungariei ca urmare a unei revoluții populare și demo- cratice. Scopurile acestei mișcări sociale de masă au fost, înainte de orice, emanciparea de sub jugul colonial sovietic și redobân- direa autonomiei de către societatea ma- ghiară, recucerirea suveranității poporului (o teză dezvoltată în scrierile lor de Agnes Heller și Ferenc Feher, exponenți, în anii ’70, ai Școlii de la Budapesta de marxism critic). A fost o revoltă a intelectualilor și studenților. Și, cum spunea Raymond Aron, ceea ce a făcut Nagy a fost să reabi- liteze adevărul ca esență a libertății umane. Putea să meargă în altă direcție, pactizând cu forțele staliniste. Se bucura de un imens prestigiu, era premierul legal al țării (după 25 octombrie). în schimb, cu eroic curaj, a mers înainte, pe drumul democrației și independenței. Nu ca Nicolae Ceaușescu, pentru care îndepărtarea de Moscova era șansa construirii unui neofeudalism triba- list și șovin. A crezut în promisiunile unor camarazi de partid precum Jânos Kâdâr, el însuși fostă victimă a terorii staliniste, și a plătit scump pentru această naivitate. Și-a apărat ideile cu noblețe și generozita- te. Când s-a pus problema, după ce a fost forțat să trăiască cu domiciliu forțat la Sna- gov, în România, să-și recunoască „erori- le“, Nagy a refuzat să cedeze. In pofida presiunilor făcute asupra lui de KGB și de oamenii sovieticilor din Ro- mânia (Dej, Bodnăraș, Borilă, Valter Ro- man, Aurel Mălnășan, losif Ardeleanu), Nagy s-a menținut pe poziția că Revoluția Maghiară a fost justificată politic, social și moral. A respins cu indignare acuzațiile proferate de neostaliniști și a înțeles că în- suși Hrușciov, oricât a încercat să pozeze în reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia îi datora totul. Meritul lui Nagy este că a permis resurecția societății civile, după atâtea înjosiri și umiliri. A fost un politician dintr-o speță aparte: a celor care resping machiavelismul și bizantinis- mul. A avut principii și a fost ucis pentru că nu a vrut să le terfelească. Conform ana- lizei lui Paul Lendvai, asasinatul cu pojghiță judiciară din 1958 a fost de fapt ordonat de Jânos Kâdâr, quislingul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy în viață, chiar dacă după gratii. Când rostim jude- căți categorice pe tema trecutului, când spunem că toți marxiștii au fost responsa- bili pentru ororile comuniste, ar merita să ne gândim și la acest om. Nagy a fost spân- zurat la Budapesta pe 16 iunie 1958 pen- tru că a crezut în ideea că libertatea tuturor este o farsă în absența libertății fiecărui om în parte. Marea sa lecție este că niciun scop, chiar și unul sacralizat în religiile seculare, nu justifică utilizarea mijloacelor abjecte, violente, barbare, criminale. O lecție pe ca- re Gheorghiu-Dej nu avea cum să o pri- ceapă. Prim-secretarul CC al pmr citea cu atenție notele informative privitoare la dis- cuțiile purtate cu Nagy la Snagov de către emisarii PMR, adică ai KGB. într-o ședință de Birou Politic, Dej spunea că mai întâi trebuie interogat Nagy, după care va fi spânzurat de limbă. Când Nagy afirma disperat „Arestați-mă și spânzurați-mă“, Dej nota cinic și vindicativ: „Știi ce te aș- teaptă“. Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 *5 Un leninist impenitent: Ion Iliescu nu este un „renegat" ACUM câteva cuvinte despre Ion Iliescu. Sunt convins că în anii formării sale bolșevice, Iliescu a citit cu admirație pam- fletul lui Lenin „Revoluția proletară și rene- gatul Kautsky". Pe Imre Nagy l-a conside- rat, în spiritul liniei PMR, un „renegat", iar Revoluția Maghiară a socotit-o o „contra- revoluție". Pentru Iliescu, Nagy a fost de fapt un trădător. Am meditat de-a lungul anilor asupra rolului personalităților politi- ce în marile rupturi care au determinat prăbușirea sovietismului. Deși în dialogul purtat cu el în 2003 am adus în discuție numele lui Imre Nagy, Iliescu a preferat să se abțină de la o judecată de valoare. Pen- tru Dubcek a avut cuvinte* de prețuire, acesta rămăsese comunist. In mintea lui Iliescu, Nagy comisese suprema transgre- siune, anulase tabuul rolului conducător al unui partid predestinat, în virtutea „legi- lor istoriei", să oblige milioane de oameni să-i urmeze programul utopic. Având de ales între logica aparatului și chemarea stră- zii, Nagy a mers cu strada. A plătit cu viața pentru această opțiune, un pariu existențial care a răscumpărat, cred, păcatele tinereții. Nu întâmplător, în Jurnalul fericirii, cum spuneam, Nagy este singurul comunist (ori, mai precis, ex-comunist) pentru care N. Steinhardt își mărturisea admirația. Ion Iliescu a procedat exact invers. După 22 decembrie 1989 și în ianuarie 1990, în ace- le săptămâni cruciale pentru destinul demo- crației românești in stătu nascendi, Iliescu a patronat regruparea revanșardă a nomen- claturii, reconstituirea poliției secrete, ata- curile împotriva formațiunilor democratice și a societății civile. Omul ucis, alături de trei dintre camarazii săi cei mai apropiați, în iunie 1958, la Budapesta, a avut curajul să se despartă de trecutul plin de minciuni, crime, intrigi și comploturi. In timpul detenției de la Snagov, Nagy a formulat nu numai o nouă viziune despre relațiile dintre statele socialiste, complet opusă hegemonismului sovietic, dar și o filosofie politică opusă autoritarismului ia- cobin de sorginte leninistă. Era vorba de o viziune nonmaniheistă, eliberată de con- strângerile procustiene ale „spiritului de partid" {partiinosf. Nagy a acceptat com- promisul politic în chip onest, nu ca un subterfugiu menit să asigure recuperarea ulterioară a pozițiilor pierdute. A renunțat la pretenția omniscienței și la ambiția infai- libilității cognitive, proprii totalitarismului, în limbajul adversarilor săi, a devenit un „renegat". Spectrul lui Nagy îi va fi urmă- rit nu doar pe Hrușciov, Kâdâr, Iuri Andro- pov (ambasadorul sovietic la Budapesta în timpul revoluției), Perene Munnich, Dej, Ceaușescu, Valter Roman, dar și pe Iliescu, cel care, între 1956 și 1960, a făcut carieră în organizația comunistă de tineret, ală- turi de Virgil Trofin, organizând pogro- muri politice împotriva studenților rebeli. Dej, Apostol, Bodnăraș, Chișinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Pârvulescu, Răutu, Ceaușescu, Drăghici, Moghioroș, Chivu Stoica, Janos Fazekas, Coliu, Sălăjan, toți acești pigmei propulsați și ținuți în funcții de sovietici, se temeau de „virusul liberalismului stihinic". Se detestau între ei, dar făceau corp comun când era vorba de „apărarea cuceririlor socialiste ale poporu- lui", adică de apărarea scaunelor lor. Nu puteau suporta vântul de libertate care sufla dinspre Ungaria. In acest climat s-a „călit" politic Ion Iliescu. Printre foarte puținii care s-au opus arestărilor de studenți au fost, se pare, academicienii Ilie Murgulescu, Coriolan Drăgulescu și Tudor Bugnariu, membru corespondent al Academiei RPR, motiv pentru scoaterea lor de la Ministerul învățământului (informație oferită de dl Pavel Țugui, fostul șef al Secției știință și cultură a CC al PMR, în memoriile sale). în anii cât a fost președinte, Iliescu a învățat retorica democratică, dar angaja- mentul său antitotalitar a rămas unul strict formal. Mentalul său este impregnat de sumbre viziuni legate de forțe „dușmănoa- se"; continua să-și stigmatizeze inamicii, să desfigureze adevărul istoric și să se opună decomunizării veritabile. Utopiile politice sunt exacerbarea consecvenței, paroxismul și patologia acesteia. Cel care este un truc believer nu admite decât propriile „adevă- ruri". Ca și în tinerețe, Iliescu rămâne con- vins de preceptul leninist: „care pe care". De-o parte îngerii (socialismului), de cea- laltă demonii (capitalismului). Psiholtgic, politic și moral, Ion Iliescu este cpusul mode- lului simbolizat de Imre Nagy. Sugestii bibliografice Aron, Raymond. The Meaning of Destiny. In Ta- mas Aczel, ed., Ten YemsAfter: The Hurgarian Revolution in the Perspective cfHistoiy, 19-31. New York: Hoit, Rinehard and Winston, 1966. Cătănuș, Dan și Vasile Buga, coord. Lagărul co- munist sub impactul destalinizării. București: Academia Română, Institutul Național pen- tru Studiul Totalitarismului, 2006. Congress for Cultural Freedom. The Truth about theNcgy Afair: Facts, Documents, Comments. Cu o prefață de Albert Camus. London: Seeker & Warburg/Praeger, 1959. Feher, Ferenc și Agnes Heller. Hungary 1956 Revisited: The Message fa Revolution. A Quarter if a Centmy After. London: George Allen & Unwin, 1983. Fejto, Francois. Behind the Râpe fHutgaty. Pre- față dc Jean-Paul Sartre. New York: David McKay Company, 1957. Găti, Charles. Failed Illusions: Moscow, Washing- ton, Budapest, and the 1956 Hur.garian Revolt. Washington, D.C.: Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2006. Hay, Gyula. Born 1900: The Autobugraphy cfju- lius Hay. Prefață de Arthur Koesder. Sparks: A Library Press Book, 1975. Ion Iliescu in dialcg cu Vladimir Tismăneanu: Marele șoc din finalul unui secol scurt. Bucu- rești: Editura Enciclopedică, 2004. Jela, Doina și Vladimir Tismăneanu, coord. Un- garia 1956: Revolta minților și sfârșitul mitu- lui comunist. București: Curtea Veche, 2006. Lendvai, Paul. One Day that Shook the World: The 1956 Huigarian Uprisir.g and Its Ligacy. Princeton: Princeton University Press, 2008. Meray, Ti bor. Thirteen Days That Shook the Kremlin: Imre Nc.gy and the Huigarian Re- volution. New York: Praeger, 1957. Nagy, Imre. însemnări de la Sncgov: Coresponden- ță, rapoarte, convorbiri. Studiu introductiv de Ileana loanid. Iași: Polirom, 2004. Paetzke, Hans Henning, ed. Budapest. Trente ans plus tard: Entretiens avec les animateurs de l’cpposition democratique horgroise. Precedat de Ecoutez-les! de Yves Montând și Tibor Tardos. Paris: Editeur Joseph Clims, 1986. Rainer, JÂnos. ImreNagy: A Bitgraphy. London: I. B. Tauris, 2009. Tismăneanu, Vladimir. Stalinism pentru eterni- tate: O istorie politică a comunismului româ- nesc. Traducere din engleză de Cristina Pe- trescu și Dragoș Petrescu, postfață de Mircea Mihăieș. Iași: Polirom, 2005. Tismăneanu, Vladimir. Reinventarea politicu- lui: Eurcpa Răsăriteană de la Stalin la Havel. Traducere din engleză de Alexandru Vlad, studiu introductiv de Dan Pavel. Ediția a 2-a. Iași: Polirom, 2007. Tismăneanu, Vladimir. By the Tongue. Recenzie a cărții lui Paul Lendvai One Day that Shook the World. Times Literaly Supplement, 8 sep- tembrie 2008. Țugui, Pavel. Istoria și limba română in vremea lui Gheoighiu-Dtj. București: Editura Ion Cristoiu, 1999. 6 • APOSTROF Poeme de Blazonul de arhonte Nici mergător pe sîrmă la circul de stat nici chelner la Viena după o spiță străbună nici salvamar la Miami nici universitar la Heidelberg nici comis-voiajor nonșalant prin orașele din Orient nici călugăr budist prin peșterile Tibetului nici rege al Etiopiei în fireasca descendență familială. Ce-am ajuns noi, Daniel Corbu? Biet călător prin barăcile visului sclav al metaforei oferind adăpost pentru nunțile necesare oferind lecții mentale de frică și extaz purtând ca pe-o invizibilă torță blazonul de arhonte al cuvintelor ce nu ne-au hrănit niciodată de-ajuns. Mașina de inventat idealuri Aproape că spusesem toate cuvintele împuținîndu-mă și priveam printre gene cum îmi mor secundele unui alt timp unei alte lumi. Mi se părea că aud gongul din cer semn că se-apropie corăbiile cu prieteni din Ordinul Metaforei și mi se părea că Dumnezeu mă privește prin lucarne fierbinți. Dar seara a venit un fel de înger stătea chircit pe singurul fotoliu din camera mea un înger zgribulit și tăcut. Și pe cînd cineva îmi făcea semne din sicriul prea strimt îngerul palid repeta refrenul acela aulic al concordiei omenești ce umblă tuturora prin creier la cea mai nepotrivită oră. I-am spus îngerului: Tu n-auzi că noapte de noapte cineva sapă în mine-un mormînt și nu auzi neodihna cum își desfășoară corpuștii pe amorțitele căi ale așteptării? Atunci el a scos din sin un ghemotoc de fire-ncîlcite de toate culorile „Pentru că nu excelezi în gîndirea abstractă privește, aceasta e Spaima!“ I-am spus îngerului cel zgribulit și abulic: Nu vezi cum atîrn de crucea cuvintelor de parcă-aș atîrna de păcatul primordial? Toți iubiți păsările doar păsările care mor cîntînd dar nu vezi cum zi de zi mă surp și deodată de greutatea unui cuvînt voi muri? Aproape că spusesem toate cuvintele împuținîndu-mă și priveam printre gene cum îmi mor secundele unui alt timp unei alte lumi. Daniel Corbu Nu-i nimeni s-alunge poeții din cetate Deși poate nu-i nimeni s-alunge poeții din cetate totuși vă rog, prieteni ai mei: De mă vor căuta arătînd fotografia sau portretul-robot sau poate o pagină cu versuri din Poema bușitului sau din Documentele haosului spuneți-le că nu m-ați văzut deși cutreierați orașul în lung și-n lat și victorioși ieșiți din parcuri din cîrciumi sau din muzee ale vechilor timpuri sau din odăile unde iubiți femei aprinse ca niște iepe de Pomerania - vorba bunului loanid - spuneți-le că nu mi-ați văzut chipul. Și de vă vor întreba dacă-am vorbit vreodată a lepădare de lume voi să negați cu tărie iar de vă vor întreba de instaurarea plictiselii în unele unghere ale ființei mele de oboseală, întristare sau lehamite voi să le răspundeți: Poetul este al cerurilor și al surîsului și bătăliile sale sunt ca ale bunului templier iar profilul eroic de care vorbiți e doar platoșa de cuvinte înfățișată-n cîntecele sale - glorie a harului și singura avere. Iar de vor întreba dacă-ați auzit un plîns o hohotire sau dacă ați întrezărit vreo mîhnire ivită din binecuvîntate pricini asemenea să negați spunîndu-le că în lupta cu Neantul cel rău victoriile mele vor triumfa și chiar dacă zilele mi-s adunături de ne-mpliniri și vise retezate nevăzutele-mi aripi de ceață cu iubire acoperă sanctuarele orașului și întotdeauna Poezia ia locul absenței. Miercuri. Che porta dalia notte? Doar gîndul repaosului mă poartă prin burgul cu ulcerații de toamnă unde melancolia se-ntîlnește cu straniul cîntec al ciorilor iar Copoul se umple puțin cîte puțin cu întuneric precum paharele cu negrul vin de Burgundia. Nu mai cauți zeii deasupra nu le mai rîvnești întîmplările îi calci odată cu frunzele odată cu propria spaimă pe scările vechi și pe-alei. Cheporta dalia notte? Ce-mi vine dinspre noapte, Mario Luzi? poco/puțin, acel puțin ce taie mai tare decît spada, iubirea și candoarea posomorite răscruci de preschimbat visele de dărîmat pereții de ceață ai renunțării unde poți încerca singurătatea cu dinții ca pe monezile zimțate ca pe imperiale săbii de Toledo. Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 ‘7 Hanna Bota sau Acasă, la capătul lumii Irina Petraș O CURIOZITATE INTELEC- TUALĂ peste medie, o deschidere spre orizonturi exotice și un anume ne- astâmpăr o caracterizează pe Hanna Bota. Interesată de literatură, etnologie, an- tropologie culturală, teo- logie, își alimentează ne- voia aproape frenetică de cunoaștere parcurgând nu doar mii de kilo- metri, ci și mii de pagini dintr-o bibliogra- fie la fel de diversă ca lumile pe care le vizi- tează. Scrisul său ezită între poezie, proză și eseu, cu rezultate remarcabile de fiecare dată și cu aceeași privire împărțită între scrutarea metodică, pedantă a celorlalți și sondarea propriilor necunoscute. Mai mult chiar, fiecare nouă carte a sa, indiferent de precizarea de pe copertă, depășește dezin- volt limitele unui gen anume și convoacă în pagină savuroase întrețeseri de ton, scrii- tură, atitudine auctorială. Ultimul canibal, cu subtitlul Jurnal de antropolog (București: Cartea Românească, 2011, 438 de pagini; cu un text-escortă al lui Cornel Ungu- reanu), este un extrem de interesant și bine scris jurnal-eseistic-de-călătorie, cu inserții poematice și desfășurări epice. Așa suna textul prin care recomandam editurii car- tea. Aici, voi încerca nu atât o amănunțite - cartea aceasta e de citit, nu de povestit -, cât o descriere a metodei. Hanna Bota pune la lucru în cartea sa despre șederea în insulele Vanuatu din Pa- cific o privire laterală, în mai multele sen- suri ale acesteia. Mai întâi, vede larg, roată în jurul ei, punând la bătaie, în neobosite conexiuni, diversele instrumente de cunoaș- tere și interpretare pe care le-a acumulat. Specialistul nu se mulțumește cu privirea fixă, focalizată, strict ghidată de regulile științei sale, ci tentează pași lăturalnici, sen- suri derivate, improvizează interdisciplinar. Nu lipsește din această privire nici sensul antropologic al efortului de a se pune pe sine în locul celuilalt, pentru a-i descifra perspectiva, neliniștile, modelul de lume. Nu e o situare pe un plan superior pentru a înregistra primitivismul, sălbăticia, ci una umană, fundamentată pe apartenența la aceeași specie: voiam să mă apropii de ei, să devin empa- tică până la o cât mai bună identificare a mea, ca om, cu ei și cu nevoile lor, cu trăiri- le și scopurile lor de viață... Un aparat teh- nic poate înregistra ridicarea de sprânceană a individului din fața mea, însă eu pot face mult mai mult, eu pot citi dacă ridicarea aceea de sprânceană înseamnă mirare, sau înseamnă teamă, ori bucurie, ori scepticism, așa încât empatia cu care sunt înzestrată să-mi fie de folos în a-i cunoaște pe oameni. Ascultă povești și legende, dar caută mai ales gesticulația umanității de dincolo de ele: „îmi propun să nu mai analizez viața celor de aici în categoriile occidentale de gândire, valorile noastre nu au aici nicio trecere, trebuie să descopăr valorile lor“. Se desparte cu umor de obtuzitatea unor ac- țiuni umanitare - organizații europene care au trimis în insule zeci de mii de... sutie- ne! -, dar și de ideea că lecțiile de igienă, asistența socială, educația trebuie plătite prin convertirea la creștinism. Dezbrăcată de prejudecăți de rasă și sociale, chiar isto- rice, aș zice, duce comparația dintre lumi spre zone incomode, acolo unde primitivis- mul nu mai e primitiv („aici murdăria era țărână, era cenușă sau resturi alimentare, era ceva bun în esență, de care nu trebuia să te ferești“), iar civilizația își revelează defectele: acolo am înțeles multe despre sufletul alb al celor negri, despre profunzimea vieții lor simple, despre emoțiile și nevoile trăirilor lor sufletești, la fel de complexe ca ale oricărui om alb, ale oricărui savant cu mintea dol- dora de informații [...] am văzut cu ochii mei că ceea ce numim civilizație e o pojghiță care nu acoperă esența, o pojghiță crăpată, deoarece diferențele nu creează prăpăstii, ci ele doar marchează aceeași esență, o esență care se manifestă pe drumuri diferite [... ] nevoile sufletești își caută și acolo exprima- re, uneori găsind o voce mai nobilă decât vocea culturilor noastre. Prozatoare fiind, Hanna Bota suferă, me- taforic vorbind, de „boala ochiului leneș“, foarte frecventă, se pare, printre pictori: ei văd petele de culoare alcătuitoare de vo- lume și le reproduc pe pânză ignorând a treia dimensiune; chiar această „deficiență“ (un fel de privire mijită, eliberată de balast) face posibil accesul la desenul din covor, cel pe care îl vor putea citi și recunoaște mai apoi și cei cu ochi „harnic“. Starea „obiș- nuită“ a omului presupune ignorarea pre- lungirilor latente ale oricărui obiect de vorbe și lăsarea grăbită în voia patternuri- lor moștenite ale propriei limbi. Discursul scriitorului cere depășirea sensului imediat al cuvântului și scufundarea în zvonul de potențialități primare. Un ochi leneș și un auz fin însoțesc călătoria Hannei Bota. Eti- mologiile ritmează pașii săi spre ceilalți, ea caută mereu sensul cel mai apropiat de por- tretul interior și unic. Știe să asculte spo- rovăială oamenilor din Vanuatu și să citeas- că emoții și neliniști în intonații și modulări ale vocii în limba lor necunoscută. Corrado Bologna leagă vocea, înainte de toate, de prezență (vezi Flatus vocis: Metafizica e an- tropologia della voce, 1992). Ea nu e doar instrumentul comunicării, ci și proba că Celălalt se află aproape. Singurătatea e, ast- fel, atâta vreme cât vocea se aude, pusă între paranteze: „discuții, gătit, sporovăială, ațâ- țatul focului, iar povești, mâncare, iar vor- bit, cam astea erau activitățile lor, fie pe lumină, fie pe întuneric££, dar zumzetul lor e destul de ocrotitor încât panica să dispară și „străina“ să poată adormi. Prinsă în vi- brația lor - „Vocile se auzeau răzbind din întuneric - metalice, fierbinți, strident-sfâ- șietoare, fără să reușești să vezi o singură față neagră, era ca și cum întunericul prin- sese voce££ -, rezonează adânc și recunoaște o apartenență profundă la ritmuri ancestra- le: „adulmec aerul, ascult cântecul pesca- rilor. O pace cât universul se lasă în juru-mi și cânt și eu în surdină, cânt cântecul pesca- rilor sau fredonez propriile mele cântece, cântecele mamei, cânt ce-mi trece prin cap, respir și cânt, uit și să fiu eu însămi, parcă devin o parte din ei££. Antropologii vorbesc despre diferen- ța dintre ochiul optic, dinamic, care nu se oprește asupra obiectului observat, ci îl vede rapid, panoramic, și ochiul haptic (ter- men derivând din grecescul haptomai, a atinge, a se lipi de), privire care apropie, atinge, mângâie, la figurat, contururile celuilalt, într-un act insistent-delicat de recunoaștere. Expresiile românești „a privi cu coada ochiului££ sau chiar „a fura cu ochiul££ înseamnă și ele atingere virtuală a celuilalt, fără a-1 incomoda prin indiscreție. Hanna Bota își exersează atent ochiul hap- tic, cercetarea ei e minuțioasă, iscoditoa- re, dar niciodată agresivă. Toate detaliile, oricât de dizgrațioase, sunt luate în firescul lor, fără urmă de dezgust. Deprinde de la oamenii insulelor iubirea gratuită pentru cei care o merită doar fiindcă sunt tot oameni: „Mi-am dat seama încă o dată că nu lucrurile pe care le deținem compun existența, ci atitudinea față de ceea ce deți- nem, iar oamenii aceștia știu să fie mai bogați decât noi; noi - veșnicii nemulțu- miți care alergăm până cădem în depresii și alte boli, socotind că tot nu avem destul!“ Gata să dea din știința ei, știe să și primeas- că, așa încât semnalele curg în ambele sen- suri, urmele sunt lăsate reciproc. Călătoarea înregistrează priveliști exotice, picturale („verdele crud al pădurii tropicale ai cărei copaci își coboară crengile bătrâne până în apa Pacificului; sub umbrele lor, șerpu- iește nisipul plajei, pe alocuri plaja se lățește, odihnind pirogile minuscule ale pescarilor din zonă, rudimentare și foarte simpatice [...] o avalanșă de flori, orhidee, anemone sau crini de pădure de toate culo- rile [...] se aude doar cântul păsărilor, stri- gătul zglobiu al băștinașilor în veșnicul lor povestit, câte un cântec într-o limbă gâl- gâită, unduitoare££), dar, deschisă spre cei- lalți, înțelege încă o dată cât de relative sunt situările omenești: „Vanuatu e la capătul lumii, doar câțiva metri și îți atârnă picioa- rele în gol, așa ar spune mitologia antică, dar iată că, pământul fiind rotund, pot să văd doar faptul că cei de aici ne consideră pe noi trăitori la capătul lumii, iar pentru ei, aici e însuși centrul pământului !££ „Ce e bine și ce e rău în devenirea noastră? Un- de am făcut pași greșiți în istoria civilizației noastre?££ - sunt întrebări care însoțesc fie- care pagină a cărții, acumulând suporturi pentru eventualele răspunsuri ale citito- rului. 8 • APOSTROF Mici tandreți corozive Ștefan Borbely Dacă doriți să râdeți în hohote și să scăpați puțin de tensiunea grotes- că a tranziției care ne înco- voaie, cumpărați Epiderma de bazalt (Colecția de mirări 2) a lui Mihai Dragolea de la Editura Limes (2011) și savurați-i paginile pe înde- lete, cel puțin la fel de hâ- tru și de mucalit precum o face autorul, care este, în mod incontesta- bil, unul dintre puținii umoriști puri și deli- cați de care dispune în prezent literatura română, copleșită de mizerabilism și de se- xualități heterodoxe, galopante. Structural, Dragolea este undeva la mijloc între „simțul enorm" și „văzul monstruos" ale lui I. L. Caragiale, cu o perspectivă ironic-corozivă împinsă mai degrabă înspre „drăgălășenii- le" fostului client de la Gambrinus decât înspre râsul cavernos al colegilor săi de breaslă. Ceva din tandrețea epică a lui Creangă intră și ea în această mixtură, medalioanele lui Dragolea (două-trei pa- gini, arareori patru) fiind eseuri concentra- te de micropatologic cotidiană, surprinsă de regulă „într-o hune zăpăcită rău de tot de atâta tranziție", în rândul căreia zăpă- ceala de sistem generează zăpăceli de com- portament și de reacție concatenare, auto- rul sesizând distrat și cu simțurile acutizate la maximum paranoia blândă a vieții noas- tre de fiecare zi, exhibată în gări și în gar- nituri de tren insalubre, în piețe unde se vând viguroase „salate bărbătești" sau - la limita extremă - în alcovuri conjugale apa- rent cuminți, împărțite cel mai adesea între bovarism și duplicitate, cu accese de senzu- alitate bine drămuite, divizate între respec- tabilitatea socială și dorul de ducă, noul „drog" al românului de rând fiind acela de a-și îndrăgi iubita lăsând-o pentru o alta, de a-și iubi țara părăsind-o și de a-și „exporta" cât mai repejor copiii, ca marcă a standar- dului social și a succesului. Regretatul loan Radin (Peianov) prac- tica, înainte de Revoluția din decembrie 1989, acest tip de proză hipertrofiantă, în care omul era surprins în clipa în care dădea iraționalul peste el și-l destabiliza isteric, indiciu al unei societăți „cu capsa pusă", care explodează în mici petarde jucăușe, repede stinse înainte de a fi pârjolit esența. Protagoniștii lui Mihai Dragolea sunt „in- cendiați" de evenimentele politice ale na- ției și le dezbat „violent", fiind „puși pe jar" - câteodată - de enormitățile debitate de Băsescu și de Boc cel mic, dar cu ghioaga mare. Dacă însă cineva crede că vâlvătaia lor ar putea aduce și oarecare purificare, se înșală profund: românului îi este dat să se perpelească la foc mic, să pună de incen- dii, dar minuscule. Deranjat sau călcat pe coadă, el explodează, ca în Chelia, capra ți câinii timorați (toate titlurile date de Dragolea sunt conjunctive, epice!), unde „damele din apropiere țipă alert", viața tihnită a unui compartiment de tren devine „un adevărat vacarm" și „atmosfera rămâne încărcată", deși incidentul care declanșase nebunia era unul cu adevărat minor, pe care o microcomunitate normală l-ar fi ignorat cu înțelepciune. Nu e cazul „spațiului mioritic", arată Mihai Dragolea: „românii e nervoși", devin patologici de la o clipă la alta, ca atunci când - de pildă - dezvoltă scenarii matri- moniale homerice, în favoarea câte unei Juliete nurlii și bine promovate de expec- tanța socială, pornită să arunce plasa peste un Romeo șovăielnic și cam prea civilizat. A propos, nu numai amorezii retractili se numesc Romeo, ci și câinii. Alte nume (tot de patrupede, firește): Rafael, Tony, chiar Hitler - dar aici e vorba, se pare, de o eroare de memorie. Stabilimente?: carman- geriile Cătina și Transcrenguța, sau, în alt loc, patiseria cu un nume mai blând, unde se servește „plăcinta «Frâna»", spre stupe- facția înfometată a autorului, care primește imediat explicațiile tehnice de rigoare: „stopează brusc foamea, ca o frână bună". Nu mă pot abține, în acest punct gastro- nomic esențial al cronicii, să vă povestesc unul dintre motivele pentru care am fost obligat să amân savoarea intelectuală și senzorială a volumului scos de Mihai Dra- golea: aflându-mă într-un oraș din nordul etnografic al patriei noastre în zilele apa- riției sale, atenția mi-a fost atrasă de câteva afișe postate la intrarea unor supermar- keturi, pe care scria că în interior se vinde „carne de pui rasa ușoară". Am tot stat să investighez fenomenul și mi s-a explicat că găina - ca și calul românesc patentat - este de trei feluri: ușoară, semigrea și grea. Găina grea se cultivă numai în curțile generoase ale gospodăriilor sătești; cea semigrea a fost un experiment pasager nereușit, rămânând cea „ușoară", diferența fiind făcută, de fapt, de calitatea furajelor cu care zburătoarea filiformă este hrănită. (In Occident i se spune înfometare sau stres avicol.) Prin peregrinările sale de navetist bo- nom și foarte atent la „enormitățile" blân- de care i se perindă prin față, Dragolea nu a avut parte și de găini ușoare, dar a evitat, cu ușoare delicii sibilinice, „pâinea cu ame- liorări" cu care a fost ispitit, simplitatea lăuntrică fiind o calitate nostalgică pe care și-o recunoaște: retras la țară după călătorii obositoare pe drumurile în general prăfuite ale patriei, el ar crește capre și bibilici, ar culege nuci și s-ar uita printre sprâncene la Afrodite, corporalitatea feminină (nu de- vastatoare!) constituind unul dintre delicii- le majore ale volumului. Partizanal, auto- rul preferă femeile „făcute din globulețe": „mignone" în general (sau „femei-coli- bri"), cu „nuri glorioși", „sprijinite de o carnație jucăușă și promițătoare". „Toate numai gropițe și zâmbet", femeile din pro- zele sale n-au dileme intelectuale adânci, dar citesc Hermann Hesse (cu doi n, to- tuși...), pornesc vârtos, dis-de-dimineață, la „pescuit masculin estival", cultivă pisici și câini (fiecare pe potriva caracterului și a elongației bovarice...) și sunt „frământate de problemele Europei", pe care le ascultă după ce se uită, religios și interiorizat, la telenovele. Sunt și excepții, de un excepționalism hermeneutic prodigios, crescut pe tulpina plăpândă a „corectitudinii politice": ca în Vișinul ți Harap-Alb, epoca aviată ți Spânul, nufărul ți baba, de pildă, unde o educatoare „primește sarcina" de a elabora o lucrare în care să se demonstreze că Spânul din Harap- Alb este un „personaj pozitiv", fiindcă aceasta este concluzia mobilizatoare la care au ajuns superiorii ei pe linie ierarhică în binecuvântata eră a lui politicul correctness, „întrucât contribuie la modelarea carac- terului fiului de împărat". Alte femei se re- poziționează - la o vârstă încă aparent in- genuă... - după „un șuvoi de căsătorii nu dintre cele mai reușite": patologia conju- gală e la mare căutare în Epiderma de bazalt (titlul redă senzația de catifelate pe care i-o prilejuiește autorului o piatră găsită în drum, folosită ulterior ca talisman), numai că, și aici, dacă românul trăiește o dramă, o face blând, molcom, ca dealul care se face vale, edulcorarea tragicului fiind, în per- cepția epică a lui Dragolea, la ordinea zilei. Acesta e, de fapt, și aspectul care-1 separă de alți „cotidianiști" din spațiul epic româ- nesc, cum a fost deja amintitul loan Radin, la care isteria socială e expandată paranoic, incontrolabil, în tușe uneori suicidare. Nu se întâmplă așa la autorul Epidermei de bazalt'. Dragolea este un contemplativ esențializat, dar înțelegător cu oamenii și cu micile lor racile. Poziția lui predilectă este aceea a unui ironist de terasă, pregătit să sesizeze disfuncționalități mărunte, dar nu abisuri, crevase adânci sau prăpăstii sufletești fără fund. Umanitatea lui e mol- com zbuciumată: dacă femeile lui amenință retoric cu sinuciderea, o fac fiindcă nu le-a ieșit zacusca, nu fiindcă lumea n-ar merita să fie „consumată" (cu „trăitul" unele o duc la greu). La fel e și cu bărbații, tandru răs- pândiți între alcovul părăsit și infracționa- litate: actori duplicitari ai relațiilor com- plicate cu femeia sau cu coruptocrația numită România, ei joacă rolul ipocrit al etalonului moral, dar se sting repede, epo- peea „mădularelor obosite" fiind absolut savuroasă în volum! Există un dezechilibru valoric în carte, prozele din partea secundă, în care apare și un alter tgo, numit Sebastian, fiind mai ex- peditive, deși mâna fină a lui Mihai Drago- lea se simte peste tot, ca atunci, de pildă, când glisează onomastic și lexical de la o temă la alta, construind unele eseuri - ca muzician ce este! - prin tehnica de bază a „artei fugii". Un exemplu, în afară de două medalioane cu „capre" și unul cu „ciori"?: repartizat după absolvirea facultății aproape de exorcista mănăstire Tanacu, la Mușata (în apropiere de Huși), el se bucură în tih- nă de mușcatele de la fereastră și scrie, de unul singur, revista literară Mușețelul, pe care o expediază amicilor. Nu era un samiz- dat, dar pe aproape: oricum, „organele" devin vigilente și amușină... Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 *9 PUNCTE DE REPER O ESEISTICĂ APROAPE neatinsă de timp este aceea a Elenei Vianu, autoare de la a cărei naștere se împlinesc în această lună (în 5/17 noiembrie) o sută de ani. Elena Vianu a scris mai ales - dar nu nu- mai - despre cultura franceză, cercetările și eseurile ei întinzîndu-se de la scriitorii și filosofii francezi din secolul al XVH-lea, cărora le-a dedicat și un volum de uz uni- versitar (Cours de litterature franțaise, le dix-septieme siecle, 1962), și pînă la autori din secolul al XX-lea, precum Beckett, Nathalie Sarraute, Robbe-Grillet, Eugen lonescu și alții. Opera ei, nu foarte mare cantitativ, a fost scrisă în aproximativ zece ani, se pare în intervalul 1955-1965: autoarea a debutat în 1955, ca tradu- cătoare a poveștilor și povestirilor lui Creangă, apoi în 1956, ca eseistă, cu o monografie despre Racine. Iar în 4 noiem- brie 1965, cu o zi înainte de ziua nașterii ei, a murit, răpusă de cancer la vîrsta de numai cincizeci și patru de ani. De fapt, scrisul este a doua operă și a doua îndeletnicire a Elenei Vianu. Căci aceasta, cu studii de bele-arte și de franceză, a fost întîi pictoriță și doar apoi scriitoa- re. La începutul anilor cincizeci, pictura o pasiona încă: așa cum rezultă din scrisori- le ei, în vara anului 1952, în vacanță, „cu capul plin de planuri picturale", făcea „mici schițe" de peisaj, cu gîndul la tablou- rile pe care le va picta în București. Cam tot în acei ani, din cauza realismului socia- list care domina în artele plastice, și la ca- re ea nu s-a putut adapta, Elena Vianu a abandonat pictura și a început să scrie, să traducă - și, totodată, să-și facă o carieră didactică, fiind conferențiar la Catedra de franceză a Facultății de Filologie a Univer- sității din București. A scris în total cinci cărți: Racine, 1956; Delacroix, 1960; Cours de litterature fran- țaise ...,1962; Moraliști francezi, 1963 și Oa- meni și idei, carte apărută postum, în 1968. Acestora li se adaugă mai multe prefețe (și anume, la volumele: Sainte-Beuve, Pagini de critică, 1958; La Fontaine, Fabule, 1961; Balzac, Pescuitorii in apă tulbure, 1962; Me- rimee, Cronica domniei lui Carol al ix-lea, 1963; Teatru francez contemporan: Anouilh, Cocteau, Giraudoux, lonescu, Salacrou, Sartre, 1964; Georges Courteline, Scrieri alese, 1965; Doamna de la Fayette, Pricipesa de Cleves, 1966) și traducerile, nu numai din română în franceză (Creangă), ci și din franceză în română, de exemplu excepțio- nala traducere la Scaunele lui lonescu sau la Lecția acestuia și un volum-antologie din textele moraliștilor. Centenar Elena Vianu Marta Petreu Elena Vianu a scris în anii socialismu- lui dogmatic. în ciuda epocii, eseurile și monografiile sale critice și istorice sînt vii, interesante și au un aer personal. La baza textelor sale se simte invariabil documen- tarea solidă și faptul că autoarea a regîn- dit subiectul, prezentîndu-1 dintr-un unghi de vedere propriu și care totodată îl avan- tajează pe autorul discutat. întotdeauna, creatorul despre care scrie este plasat în epoca lui și în biografia lui, ceea ce dă tex- telor un aer nu o dată romanesc. Elenei Vianu îi place nespus să povestească, recon- stituind din documente calea întortocheată din care se ițește talentul și se naște opera, felul cum spiritul epocii se combină cu bio- grafiile evenimențială și spirituală ale crea- torului, dînd naștere operei - uneori capo- doperei. Cînd vorbește, de exemplu, despre fabulele lui La Fontaine, pentru a-i pune în evidență, deloc inocent, „tehnica subîn- țelesului", atît de practicată chiar în peri- oada cînd scria Elena Vianu și chiar de ea însăși, ori cînd scrie despre nașterea capo- doperelor picturale ale lui Delacroix, subli- nierea unor detalii biografice și recon- stituirea stării afective a autorilor țin nu numai de tehnica eseului supradocumentat, cînd eseistul a intrat în pielea personajului și îi identifică resorturile interne ale reacții- lor, ci și de tehnica biografiilor romanești, de felul acelora scrise de Ștefan Zweig, iar eseista adoptă poziția romancierului om- niscient. De aici ia naștere un palpit de viață care însuflețește chiar și cele mai aride subiecte. Trăsătura cea mai izbitoare a acestei opere este însă limpezimea ideilor. Elena Vianu este una dintre puținele eseiste ro- mâne din primele două treimi ale secolului al XX-lea care mînuiește cu uimitoare ușu- rință, chiar cu voluptate, ideile. O mai știam, cu studii serioase de filosofic în Oc- cident, pe Alice Voinescu, care a produs o eseistică pe cit de informată, pe atîta de scăldată într-un gingaș halou feminin. Cu Elena Vianu lucrurile stau însă altfel. Sub acoperirea largă a studiilor despre litera- tura franceză din secolul al XVH-lea pînă în extrem-contemporaneitate, Elena Vianu este una dintre puținele doamne din Ro- mânia care au cutezat să se atingă de dome- niul ideilor. Astfel, ea se ocupă nu numai de „vechii mei prieteni din veacul al XVII- lea" și nu numai de scriitori precum Ra- cine, Corneille, Moliere, Baîzac, Proust etc., ci și de gînditori și filosofi: Diderot, Pascal, Rousseau ș.a. Iar în Moraliști fran- cezi, face monografia „moralismului", lu- crînd cu metode filosofice și la nivel strict conceptual. în felul acesta, rezultă o eseis- tică de idei, scrisă precis, cu o tăietură con- ceptuală exactă; și, totodată, o eseistică plastică, grațioasă de-a dreptul. Dar nu este deloc grația (feminină) a dantelăriei verba- le, ci aceea a gîndului bogat și clar, simul- tan inteligent, sensibil și precis, care are cul- tura drept mediu natural de viață și care are față de acest mediu o bogăție de reacții per- fect exprimabile în cuvinte. Pe baza capacității de a defini esența unui fenomen și de a arăta diferența lui spe- cifică față de fenomene învecinate sau con- temporane, Elena Vianu pune în lumină în mod ideal originalitatea și valoarea auto- rilor de care se ocupă. Unul dintre eseuri- le sale cele mai frumoase este cel despre Rousseau ca filosof al umbrei, din volumul, postum, Oameni și idei', descrierea pe care i-o face lui Rousseau, ca ins sătul de civi- lizația urbană și tînjind după peisajul nea- tins de om, acoperit de iarbă și umbrit de pădure, i s-ar potrivi și colegului ei de ge- nerație, cu care s-a născut în același an: lui Emil Cioran. Rousseau însuși, pentru care „lumină" și „rațiune" nu sînt, precum pen- tru filosofii luminiști sau pentru predece- sorul lor, Descartes, „sinonime ale rațiunii", este definit drept „filosoful bunului-simț", bun-simț însemnînd „vocea naturii în om, sănătatea minții", drept care cu o „subiec- tivitate supusă salturilor instinctului și sen- timentului". Nu putem ști ce și cum ar fi scris Elena Vianu în condiții de totală libertate ideo- logică, dar e sigur că, suverană pe mate- ria despre care scria, și-a luat destule li- bertăți în ceea ce a scris. Una dintre ele este ironia șăgalnică: Literatura clasică are o tristă reputație. Oamenii și-o închipuie ca pe o profesoară la pensie, cu perucă și ochelari și care - tic profesional - continuă să dea lecții. Ea îi 10 • APOSTROF Poeme de Rodica Marian La Maaloula Eu, omul, Omul cel mai măreț și cel mai umil, Mereu la adăpostul platoșei ce opacizează Ca un zid de granit Cele două naturi din mine, Dorm întruna, ca melcii, în carapacea lor caldă și bună, Și uit mereu că sunt dator vieților viitoare, Mai mult chiar decât celor trecute, Rămân mereu, ca măslinii milenari, La umbra roșie a Secretului Ascensiunii, Dar știu că voi ajunge să învăț mișcarea De la pietrele din Valea Morții, Voi putea să simt mireasma ambroziei în vârful gracil al picioarelor de flutur, Voi ajunge poate să-mi pot minți și apa din creier Și să șoptesc drăgăstos cu balenele-albastre... Dar nu voi vedea ochii deschiși ai Domnului Cum își plimbă de sus privirea Din primăvară în primăvară Și numai uneori pleoapele i se apleacă ușor Peste somnul zăpezilor, Peste aburii încinși ai pădurilor, Sorbindu-și dinainte ușurarea treziei Din nisipul uscat și mântuitor... Nu voi vedea ochii cei fără de lacrimi Din vecie fără de lacrimi, Nu voi mai ști cum vibrează rugăciunile Prin bisericile săpate în tuf ale Capadochiei, Totuși pot mărturisi, cu tot tremurul Din clipa înfiorării, la Maaloula, Cum sună prin piele și-n sânge Limba aramaică vorbită acolo. Norocul mărunt De când mă știu, în clipele-acelea Când uit ce-am fost ori ce-aș vrea să fiu, întorcând ochii în jos, mă aplec să culeg Orice lucru pierdut, bănuți strălucitori mai ales, Dar și frumoase pene rătăcite de păsări Pe străzi, prin biserici și curți, O grămădite nefirească din norocul mărunt Cu zborul pașnic ce-a căzut din înalt, Ca o celebrare a clipelor mele, Care nu se supun destinului uman, Nici cruntei, nocivei lui imobilități... De-aceea, poate, nu mi-a părut prea ciudată Amintirea spontană a ființei mele reale Alergând ca-ntr-o accelerată derulare-napoi Spre locurile unde mă văzusem în oglindă... Toate aceste comori le așez, undeva, în minte Lângă grația, binevestită în copilărie, Care mă face să nu uit aproape nimic Din ce se petrece ciclic în regnul vegetal... - Ce tare te-ai putut înșela!, mă căinează copacul chircit Care se-ncăpățânează să-mi sufoce gleznele Suferind asemenea cu arborele uriaș și bonom Pe care l-am găsit ferecat între niște gratii solide, La intrarea cimitirului de la Recoleta. (Acum sunt în Buenos Aires Să văd locul de veci al Evitei Peron.) Numele uriașului sugerează umbra cea adâncă și bună, Rădăcinile-i se-ntind, periculos ieșite-nafară, Și ramuri cât niște stejari seculari Se sprijină în boite de jur împrejur... Guralivul geamăn ce-mi însoțea pașii Se simte dator să-mi explice liniștea țintuitului: - E împăcat așa, i-a fost milă de vecinii lui încarcerați în monumente prea somptuoase, Pe străzile-acelea arse de soare și-i așteaptă... Stai o clipă aici, mai spuse el mângâindu-mi Genunchii cu palmele frunzelor, fiindcă Acum trebuie să știi că nu vei păstra Nicio sclipire ori puf umbri tor Din ce-ai strâns până acum, Nimic nu va sta pavăză In parura ce-ți va înălța fruntea Deodată îmbogățită în zalele De foc ale luminii, în arderea de tot, neorbitoare. învață să imite pe cei vechi, să asculte de reguli formulate cîndva și bine formulate [...]. Ea a putut fi numită „clasică¹¹, într-un sens mai general, în sensul că s-a învățat în clase, scrie ea într-un eseu despre teatrul clasic francez. Sau remarcă despre tragedia în versuri a lui Corneille că nu s-a mulțumit „să declanșeze - fie și cu virtuozitate - mecanismul alexandrinilor pînă la ador- mirea inevitabilă a spectatorilor¹¹, ci a cău- tat drama umană vie, sentimentul viu. Despre Proust afirmă în treacăt că are „viziunea [...] unui prezbit, acomodat la mare distanță, neajutorat față de obiec- tele din preajma lui¹¹. în textele ei, inteligența combinată cu o vastă cultură funcționează și ca principiu de ordine și de libertate, și ca sursă de ex- presivitate. Despre La Fontaine spune fi- resc cum că „în jurul lui oamenii se umfla- seră ca laptele și se prăpădiseră ca spuma¹¹, anumite personaje de-ale lui Proust au o „prostia vegetală¹¹, poemele lui Sainte- Beuve arată un „suflet singur, lingav și morbid¹¹, iar idealul „omului onest¹¹ este „împodobit cu pene și panglici¹¹. Etc., etc. Unele afirmații lapidare sună a definiții categorice: de exemplu, scrie, despre Prin- cipesa de Cleves a Doamnei de la Fayette, că „este de la prima pînă la ultima ei filă un poem al orgoliului nobiliar și al neîndu- plecatei iubiri de sine¹¹; iar cînd, de pildă, afirmă „orice operă de mare importanță este - cu știrea sau fără știrea autorului ei - o operă realistă¹¹, ori cînd atrage atenția că „este prerogativa oricărui adevărat poet¹¹ să aibă o „veridicitate superioară¹¹, sau cînd anunță: „Critica este o muză austeră¹¹, vocea auctorială sună a avertisment. Cea mai bună carte a Elenei Vianu este Moraliști francezi, la care a început să lucre- ze în noiembrie 1958 („M-am apucat de Moraliști^, îi scria ea lui Tudor Vianu în 2 noiembrie 1958, iar peste cîteva zile, în 11 noiembrie 1958, revenea: „încolo, fac mereu ce știi: cursuri, seminarii, «mora- liști» și alte fleacuri¹¹). A lucrat la ea vreme de cîțiva ani, făcînd monografia „moralis- mului¹¹ francez din secolele XVII și XVIII, de la Montaigne și Pascal la Rivarol și Joubert. Moraliștii... este o carte de filoso- fie, în care autoarea reface motivațiile cul- turale, sociale și psihologice ale „moralis- mului¹¹, acest gen franțuzesc aparte, pro- fund subiectiv și, vorba autoarei, „păti- maș¹¹. Este și cartea la care a plătit cel mai greu tribut ideologic, deoarece a fost obli- gată să includă între factorii explicativi ai reacției morale ideea marxistă a luptei de clasă. Cu toate acestea, cartea (apărută în octombrie 1963) stă în picioare, căci ca- litățile ei - și anume: informația bogată, acuitatea psihologică și faptul că autoarea reușește să învie în mod miraculos autorii despre care vorbește - sînt cu mult mai mari decît intruziunea acestui clișeu de epocă și o salvează fără dificultate. Iar din ce a scris Elena Vianu, eloc- vente pentru stilul direct, încărcat de căl- dură și inteligență al personalității sale sînt scrisorile către Tudor Vianu: scrisori nepretențioase, înțesate de informații coti- diene, directe. împreună cu celelalte scri- sori pe care membrii familiei Vianu le schimbau între ei, acestea mi-au dat ima- ginea unei doamne încîntătoare, dintr-o lume intelectual-burgheză de un farmec nespus. Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 * 11 Să ne cunoaștem scriitorii LECTURILE PUBLICE inițiate de Uniunea Scriitorilor în urmă cu câțiva ani nuanțează și redefinesc relația scriitor-cititor, oarecum vlă- guită în era inieginii atotputernice. Ele readuc în atenția comunității literatura ca „vistiernic al ființei“ și pun accentele cuvenite pe rostul său în consolidarea unei societăți cu sens și cu șanse în durata lungă a istoriei. Joi, 22 septembrie 2011, Ovidiu Pecican, Marta Petreu, Petru Poantă, Adrian Popescu, Doina Cetea și Ion Cristofor s-au întâlnit cu tinerii cititori ca invitați ai Bibliotecii Județene „Octavian Goga“ Cluj - instituție care știe să fie nu doar încă un loc de trecere, ci și spațiu privilegiat de recuperare și ocrotire a însemnătății umane prin lectură. Evenimentul, bine primit de cei aproape o sută de adolescenți prezenți, a fost inclus în manifestarea Zilele Bibliotecii și s-a încheiat cu un moment Carte în dar, pe cale să devină și el tradițional. Revista Apostnf găzduiește în acest număr fragmente din textele citite cu acest prilej. Universitatea Daciei Superioare Petru Poantă După Unire, timp de doi ani Transilvania este administrată de Consiliul Dirigent, inițial cu sediul la Sibiu, apoi la Cluj. In acest scurt interval, se realizează ceea ce contempo- ranilor, indigeni ori străini, li s-au părut mai degrabă miracole. Astfel, stupefiant și aproa- pe de neînțeles, ia ființă la Cluj, în 1919, Uni- versitatea românească, supranumită a Daciei Superioare. Există studii monografice temei- nice asupra subiectului, însă istoria „secretă“ a nașterii o cunosc cel mai bine cei doi părinți fondatori ai instituției, Onisifor Ghibu și Sex- til Pușcariu. Ghibu era numit secretar general al Resortului de instrucțiune și culte al Con- siliului Dirigent, iar Pușcariu vine din Cer- năuți, unde fusese profesor universitar. în me- morii și în alte scrieri ale lor, ei evocă ori analizează minuțios și documentat atît con- textul, cît și întregul registru al formalităților care au făcut posibilă uimitoarea creație. In relatările lor există un acord asupra faptului că ne aflăm într-un moment revoluționar, cînd birocrația conservatoare poate fi ignorată prin decizii cu aparență de ilegalitate. Urmînd pro- cedurile consacrate, universitatea n-ar fi fost înființată mai repede de doi, trei ani. Prin Re- sortul de instrucțiuni și culte, Consiliul Diri- gent simplifică lucrurile și hotărăște formarea unei comisii independente cu 20 de persona- lități: 12 profesori universitari de la universi- tățile existente în țară și 8 ardeleni (inte- lectuali). Președintele comisiei este Sextil Pușcariu, iar membri: Nicolae lorga, Vasile Pârvan, D. Guști, Petre Poni, G. Țițeica, Em. Teodorescu, M. Cantacuzino, Șt. Longinescu, I. Teodorescu, M. Manicatide, Gh. Marinescu și E. Juvara; ardelenii: Vasile Goldiș, Ioan Lupaș, Onisifor Ghibu, Al. Borza, Emil Hațieganu, Petru Poruțiu, luliu Moldovan și luliu Hație- ganu. în numai cîteva luni, aceștia trebuiau să construiască structura universității, cu cele patru facultăți (Litere și Filosofie, Medicină, Știință și Drept), și, mai ales, să asigure nece- sarul de cadre didactice. Presiunea și respon- sabilitatea sînt enorme, dar în asemenea con- diții de situație-limită Sextil Pușcariu se dovedește a fi omul providențial. El se trage dintr-o familie ilustră de cărturari ardeleni, din Brașov, unchiul său Ioan Pușcariu fiind un cunoscut animator al vieții culturale tran- silvănene, dar și membru al Curții Supreme judecătorești din Budapesta. Studiază filolo- gia și lingvistica în mari centre universitare: Leipzig, Paris, Viena, unde, pe rînd, devine studentul unor celebrități precum Gustav Weigand, Gaston Paris, W Meyer-Liibke. La Universitatea din Viena conduce, din 1905, Seminarul român, de unde, în 1906, trece profesor la Universitatea din Cernăuți. Din 1905, este membru corespondent al Acade- miei Române, care îi încredințează continua- rea Dicționarului limbii române, de care se va ocupa foarte serios îndeosebi după stabilirea la Cluj. în 1919, are 42 de ani și e conside- rat în mediile academice o somitate în lin- gvistică, deși se remarcase și ca istoric și cri- tic literar. Cum se știe, intuiția lui istorică rămâne descoperirea și lansarea Poemelor lumi- nii, volumul de debut al lui Lucian Blaga. Onisifor Ghibu îl convinge, așadar, să se înha- me la un proiect care părea mai tuturor uto- pic. Chiar Ghibu iși amintește că Nicolae îorga își exprimase public scepticismul în Neamul românesc. Pe lingă prestigiul profe- sional și experiența universitară, mai deține cîteva atuuri: e ardelean și familiarizat cu lu- mea din fostul imperiu și, mai ales, e cunos- cut în mediile universitare europene. In Regat a întreținut, de asemenea, relații solide cu multe personalități, cu Nicolae îorga în pri- mul rînd. Coordonată de el, comisia reușește imposibilul. Onestul Onisifor Ghibu va recu- noaște mai tîrziu, in Amintiri degere oameni pe care i-am cunoscut: Și așa, grație în bună măsură înțelepciunii lui Pușcariu, care s-a dovedit foarte la locul ei, s-a putut face, în timpul scurt de numai cîte- va luni, o universitate care putea sta cu onoa- re alături de universități cu oarecare trecut și care, după cum se știe, a răspuns tuturor așteptărilor noastre, ba uneori a depășit chiar și cele mai optimiste așteptări. Ghibu e mereu idealizant în evocările sale, in- sistînd asupra aspectului eroic și exemplar al măreței înfăptuiri. In schimb, Sextil Pușcariu vede și micile slăbiciuni ale ardelenilor, în speță unele vanități ale celor din Partidul Național Român. El impusese din capul locului depoli- tizarea universității, exigență acceptată în Con- siliul Dirigent, însă ulterior n-au lipsit inter- vențiile nepotiste. Se face o singură excepție, cu fratele lui luliu Maniu, Cassiu, devenit pro- fesor la Drept. In evocări ale contemporanilor apare ca un personaj ușor ridicol, dar simpa- tic și discret. Mai aflăm de la Sextil Pușcariu că printre cei peste o sută de candidați la pos- turi universitare se găsește și E. Lovinescu și că acestuia i se preferă Bogdan-Duică. Op- țiunea ni se poate părea astăzi injustă, dar în 1919 Duică avea avantajul originii ardelene și faima locală a unui bun istoric literar; iar, pe deasupra, era cumnat cu Nicolae îorga. Am putea specula, pe de altă parte, că stabi- lirea lui Lovinescu la Cluj ar fi putut schim- ba destinul criticului. Revenind la Sextil Pușcariu: el are ideea invitării la Cluj a unor universitari occidentali, respectiv francezi. Așa se face că va ține cursuri aici celebrul geograf Emmanuel de Martonne, cel care va juca un rol esențial în trasarea granițelor României Mari la Conferința de Pace de la Paris. Tot la inițiativa lui, se înființează Catedra de isto- rie a medicinei, al cărei prim titular este o altă somitate, Jules Guyart, de la Universitatea din Lyon. El va fonda Muzeul de Istorie a Medicinei și îl va forma pe urmașul său la catedră, Valeriu Bologa, care făcuse studii medicale la Jena și Innsbruck. Universitatea se deschide în 3 noiembrie 1919 și primul ei rector este Sextil Pușcariu. Cursurile încep într-o atmosferă obișnuită de lucru. Ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic, cu excepția faptului că profesorii maghiari au părăsit în bloc instituția. în realitate, se în- tîmplase un fapt extraordinar: formarea unui corp profesoral de elită care, brusc, a trans- format Clujul într-un centru universitar cu vizibilitate europeană. Cei mai mulți dintre profesorii celor patru facultăți sînt absolvenți ai unor universități străine și s-au afirmat în specialitățile lor. Cîțiva sînt academicieni. O asemenea creație trebuia totuși consacrată printr-un ceremonial public. Onisifor Ghibu și Sextil Pușcariu organizează, în consecință, o deschidere festivă, care va avea loc la 1 fe- bruarie 1920. Scenariul e fastuos și de un simbolism cu un impact devastator. Miza evenimentului depășește semnificația unei simple inaugurări, cum corect înțelege lucru- rile O. Ghibu: Am vrut să fac din inaugurarea Universității din Cluj nu numai un moment de impor- tanță științifică, ci și unul de importanță politică. Voiam să se știe pentru vecii vecilor că noua universitate nu era o școală oare- care, ci era pilonul principal al drepturilor noastre românești în Ardeal, după o mie de ani de lupte și suferințe. Momentul e delicat politic, întrucît Tratatul de Pace de la Paris nu fusese încă semnat. Tocmai de aceea, „spectacolul“ clujenilor e conceput ca o imagine a unității^ dar și ca una a recunoașterii internaționale. In acest sens, profesorii depun jurămîntul dc fidelitate față de statul român, în fața regelui și a celor doi mitropoliți ai țării, cel ortodox și cel greco- catolic. La ceremonial erau invitați reprezen- tanți ai misiunilor diplomatice acreditate la București și delegați ai universităților de pres- tigiu din Europa. Sînt prezenți nu doar mulți universitari europeni, ci și aproape toți am- basadorii străini, care, în cuvîntările deloc convenționale, omagiază tînăra universitate. Sărbătoarea e grandioasă, cu discursuri entu- ziasmante și cu diverse gesturi simbolice, dintre care donația regelui Ferdinand, de 400.000 de lei, pentru înființarea unui insti- tut al istoriei naționale, are un ostentativ nimb de patriotism. Universitatea și, odată cu ea, orașul devin imaginea esențializată a ideii naționale. Mai mult, poate, decît Alba lulia, Clujul corporalizează actul Unirii. Este primul mare proiect cristalizat al acesteia. Festivitățile durează două zile și antrenează o mare mulțime de oameni. Ritualizate, ele reactualizează actul fondator și exemplar de la 1 Decembrie. Sentimentul românesc al existenței este, la această oră a istoriei, com- plet „naționalizat¹¹ și receptiv la miturile de întemeiere a națiunii. ■ Fragment din volumul, în curs de apariție, Clujul interbelic 12 • APOSTROF Să ne cunoaștem scriitorii Poeme de Vis Traversam strada și am auzit Că mă strigă cu glas răgușit învăluit în alte cuvinte Bărbatul iubit. Mi-am întors capul Ochi nepăsători mă ocoleau Pași apăsați și pași ce abia se auzeau La fel și ei în cercuri mici Și mai mari mă prindeau. ■Vârtejuri de frunze și pene de păsări Se iscau din gura uscată A zidului negru. Din piatra crăpată Furnici mici, mici de tot Mișunau și se trăgeau una pe alta De parcă dansau. Traversam strada, o stradă lată Lată ca un câmp fără margini Așa o vedeam Și auzeam cum mă cheamă Bărbatul cu strigătul lui răgușit învăluit în alte cuvinte în cealaltă parte a străzii Pe suportul fragil al nisipului galben. Inima-mi bătea ca un clopot Când vine furtuna Bătea nebunește ca un ciocan pe fier înroșit. Unde să fug? Unde să zbor? Tălpile reci ale nopții din vis m-au trezit. Și mă dor. Vrăjitoarele In scrumieră am tot felul De podoabe Cercei, mărgele, brățări Ce se revarsă pe masă Ca florile proaspăt tăiate Aruncate în balta de apă A ploii căzute-ntr-o noapte In care cristale ascunse Păzesc vrăjitoare. Alege o carte, alege o carte îmi strigă ele din încuietoare Ușa să o ții ferecată-mi șoptesc. Alege și o altă, o altă bucată De pânză albă încrustată cu Pietre de râu Și să nu o arăți iubitului Să nu-i spui că din Mărgelele tale răsar stelele Și cerceii păsări de pradă Se prefac dacă slovele Scrise în carte l-ar atinge Și praful așternut între file L-ar ninge. Și-mi strigă vrăjitoarele: Alege o carte, alege un vers Și veți fi parte din acest univers. Scheletul de aer Tăcere forând în oasele în măruntaiele noastre ca-n galeriile subpământene ale unei mine de aur părăsite în timp ce afară plouă cu vorbe ca într-un paradis părăginit lăsat în voia Domnului Plouă cu vorbe goale ca un but( >i de pe care cad cercuri ruginite plouă ca-n țipătul copilului înspăimântat de lupii ce încolțesc mioarele toamna târziu pe miriștile brumate Și ploaia ce bate disperată cu degetele ei translucide în terestrele unei case în care vai Doamne nimeni nu a locuit nimeni nu mai locuiește Poate doar scheletul de aer pe care ai clădit copilul desculț șoricelul și vrabia înspăimântați cu toții de biciul fulgerului Doamne, tu nu ai nevoie de slavă Doamne, tu nu ai nevoie de slavă dar eu în fața cerului stau și piatra de rugăciuni o tocesc cu genunchii cucernici ca Rahila, Avraam și Essau. Sub cerul tău de sticlă bat mătănii la picioarele tale neîncetat mă prostern viața e doar pulbere, umbră și fum ca grăunțele-n sită gânduri negre mă cern. Vieți goale Un cer vânăt de toamnă Cu stele ce se agață în crengile arborilor. Sub ultimele asalturi ale anotimpului Greierii bat netulburați la mașinile lor de scris. Nimeni nu știe ce mesaje secrete, ce depeșe urgente Transmit în limbajul lor cifrat ca un morse. Ca licuriciul se aprind și se sting Speranțele și viețile noastre. Vieți goale ca haina ce se zbate în vântul serii Pe sfoara de rufe din curte. Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 * 13 cu Ochiul LIBER Realități românești, confluențe europene Iulian Boldea SPECIA ISTORICULUI lite- rar, atras de savoarea documentului și fascinat de exigențele exactității, maniac, în sens pozitiv, al bibliografiilor și al facto- logici, pare să fi intrat în- tr-un vizibil declin. Sunt tot mai puțini cercetătorii care probează, prin studii și cărți publicate, calitățile unui istoric lite- rar autentic: rigoarea, voința exactității, tensiunea circumscrierii detaliului, obiecti- varea ca metodă de lucru și resursă inter- pretativă, deschiderea spre unele intenții metodologice moderne (istoria mentali- tăților, comparatismul). Mircea Popa este unul dintre acești puțini cercetători inte- resați de valorile trecutului, care, prin stu- dii sistematice, caută să recupereze infor- mații, detalii, aspecte ascunse în filele unor publicații mai mult sau mai puțin obscure. Nu de puține ori, istoricul literar luminează un aspect necunoscut al unei opere, reface un profil artistic din câteva trăsături bio- grafice inedite, sugerează analogii și cores- pondențe de incontestabilă pregnanță do- cumentară. Mircea Popa a consacrat cărți pregnant articulate unor nume sonore ale literaturii române (Ilarie Chendi, 1973; loanMolnar Piuariu, 1976; Octavian Giga intre colecti- vitate și solitudine, 1981; Introducere in ope- ra lui Ion Agârbiceanu, 1982; Timotei Ci- pariu - ipostazele enciclopedistului, 1994; Mihai Eminescu - contextul receptării, 1999; Lucian Blaga și contemporanii săi, 2007). De asemenea, a dedicat cărți riguros docu- mentate istoriei presei, iluminismului, crea- ției scriitorilor români din exil sau, pur și simplu, unei tematici diverse (Spații litera- re, 1974; Tectonica genurilor literare, 1980; Estuar, 1995; Convergențe europene, 1995; Aspecte și interferențe iluministe, 1997; Re- întoarcerea la Ithaca, 1999; Presa și ideea națională, 2000; Alba lulia - răscruce de veghe, 2000; Homo militans, 2000; Figuri universitare clujene, 2002; Inserții: Contri- buții și precizări documentare, 2003; Penum- bre, 2004; De la iluminism la pașoptism, 2004; Continuități, 2011), realizând și ediții din operele lui Grigore Cugler și Vintilă Horia. Nu mai puțin elocvente sunt cărțile referitoare la confluențele româno- maghiare (Apropieri literare și culturale ro- mâno-maghiare, 1999; Andrei Veress - un bibliograf maghiar, prieten al românilor, 2006) sau cartea despre cultura franceză și relațiile literare româno-franceze (Sub semnul Franței, 2006). Recenta carte a lui Mircea Popa, De la Est spre Vest: Priveliști literare europene (Cluj- Napoca: Ed. Eikon, 2010), se înscrie într-o astfel de perspectivă istorico-literară ce își propune să restituie memoriei cititorilor de azi aspecte și laturi importante ale feno- menului confluențelor, ale contagiunilor și corespondențelor între literatura română și literatura universală. Miza cărții este, cum precizează, de altfel, autorul, „comparatis- mul literar, punerea în evidență a unor re- lații, similitudini și reciprocități literare și cul- turale“. E limpede că atuul cărții lui Mircea Popa provine din apelul la sursa primă, la documentul de arhivă sau la articolul de gazetă, surse dintre cele mai credibile, capa- bile să scoată în relief „cazuri" ale literatu- rii române, să lumineze din unghiuri noi un anumit aspect al operei literare, să redea în mod optim amprenta particulară a unui context literar. Mircea Popa își definește, în fond, foar- te sugestiv propriul demers din această car- te în cele câteva rânduri de pe copertă: Decupând din mulțimea de raporturi reci- proce câteva „popasuri" semnificative și câ- teva „priveliști" privind realități naționale și europene, călătoria imagologică din Turcia și Grecia, până în Italia, Spania, Franța sau Belgia dă senzația călătorului literar care par- curge acest traseu că se află plasat într-o zo- nă de marcată vivacitate și perenitate a spi- ritului românesc în context european. Transgresarea, prin intermediul demersului comparatist și istorico-literar, a limitelor dintre literaturi conduce la elaborarea unei viziuni unitare asupra circulației unor mi- turi, motive și modalități estetice, în ciuda diversității temelor abordate, pe care chiar titlurile le sugerează (Pădurea spânzurați- lor in limba turcă, Avangarda românească și scriitorii maghiari, Contacte culturale româ- no-slovace, Nichfor Crainic - experimentul vienez, Italia văzută de călători români din Transilvania, Giustțpe Urgaretti in spațiul literar românesc, E T. Marinetti și avargar- da românească, Descoperirea Spaniei, Din re- lațiile noastre cu Anglia). In Etape in receptarea literaturii bulga- re in România: presa din Transilvania intre 1848-1918, cercetătorul inventariază eta- pele efe incidență ale raporturilor culturale și literare dintre români și bulgari, încer- când să identifice prezența și funcționarea afinităților între cele două literaturi, așa cum sunt ele reflectate în presa românească din Transilvania între 1848 și 1918. Con- cluzia studiului este că, „în ansamblu, rela- țiile multiple și variate atestă un interes cul- tural statornic și reciproc, mărturisind respect și atașament sincer pentru cauza păcii și bunei vecinătăți în Balcani, o tra- diție care se continuă neștirbită până astăzi". Aspecte ale receptării literaturii din spațiul fostei Iugoslavii până la Primul Război Mon- dial (cu privire specială asupra relațiilor de călătorie din România) debutează cu câteva precizări foarte pertinente referitoare la re- lația de călătorie: relația de călătorie a jucat în toate epocile și la toate popoarele un rol important în cu- noașterea de sine a unui popor, prin posibi- litatea de comparație cu „celălalt", cu cultu- ra și mentalitățile altor popoare. Integrarea unui segment de istorie națională în ori- zontul european de cultură, în fluxul de idei al unei anumite etape istorice, nu se poate face fără o cercetare globalizatoare a rapor- turilor dintre o țară și alta. Informații și detalii biografice și bibliogra- fice extrem de interesante aflăm în studiul despre Nich for Crainic - experimentul vie- nez. Pentru Crainic, Viena reprezintă, în viziunea istoricului literar, „o regăsire sufle- tească, un mod de a-și restructura disponi- bilitățile creatoare, de a-și concepe viitoa- rele atitudini", subliniindu-se, aici, și „rolul de catalizator, de ferment al lui Blaga în noua reorientare a scriitorului". Un studiu amplu, pregnant prin docu- mentare și resurse interpretative, e Italia văzută de călători români din Transilvania. Subliniind „încărcătura sentimentală apar- te" pe care a reprezentat-o Italia pentru ro- mâni, Mircea Popa evocă figurile unor inte- lectuali români care au călătorit prin Italia, lăsând impresii de călătorie de mai mică sau mai mare relevanță a reprezentării (Ion Co- dru-Drăgușanu, August Treboniu Laurian, Victor Păcală, I. T. Mera, loan Russu-Șiria- nu etc.). în Giusețpe Urgaretti in spațiul literar românesc, sunt reunite comentariile cele mai avizate ale receptării operei lui Un- garetti (Al. Bălăci, A. E. Baconskv, Gheor- ghe Lăzărescu, Marin Mincu, Marian Pa- pahagi), circumscriindu-se relațiile, vizibile sau inaparente, dintre poetul italian și cul- tura românească. Desigur, demne de inte- res sunt și însemnările despre Miorița in ladină, despre Petoți la români sau despre Emile Verhaeren - poetul „orașelor tentacula- re“, studii deloc aride sau terne, ce se re- marcă prin bogăția informațiilor, prin pre- cizia detaliilor și pregnanța asocierilor tematice sau culturale. Criticul V Fanache surprinde, cu acu- ratețe, calitățile stilului și ale demersului istoricului literar Mircea Popa, un nume care se impune prin calitatea scri- sului său, prin diversitatea temelor aborda- te, prin capacitatea lui de a cuprinde într-o desfășurare, aș zice fără rival, aproape tot ce este important în literatura română. Cele câteva zeci de cărți pe care le-a scris sunt tot atâtea pietre - câteodată pietre de hotar - pentru ceea ce însemnează spiritualitatea noastră. Mircea Popa știe să păstreze viu gândul vieții noastre românești. Reușind să acumuleze o zestre bibliogra- fică impresionantă, Mircea Popa lasă impre- sia unui alergător de cursă lungă, angajat într-o întrecere în care se regăsesc din ce în ce mai puțini competitori. 14 • APOSTROF DOSAR Anii de ucenicie Emil Simiu UN FRANCEZ ajuns în București se ᵣ ᵣ simte mai puțin departe de țara lui decât dacă s-ar afla la Viena sau Londra. Limba franceză e, în general, vorbită de toate personalitățile lumii bune, ca un fel de indiciu clar de apartenență la aristocrație după care se recunosc.“ Frumoase cuvinte- le lui Pierre Bourdieu. Generații întregi de aristocrați, oameni politici, militari, avocați, medici, oameni de știință, matematicieni, istorici, filologi, artiști și scriitori români și-au făcut studiile sau și-au continuat cariera la Paris: Ghica, Brătianu, Vacărescu, Bibescu, Brâncoveanu; Grigorescu, Brâncuși, Enescu, Yonnel, Mihăilescu, Popescu; Alecsandri, Densușia- nu, Șăineanu; Cădere, Filderman; lonesco, Cioran; Cantacuzino, Stoilov, Nicolescu, Barbalat, între mulți alții. Cu mult înaintea lui Napoleon al m-lea, grație îndeosebi fa- narioților, bazele viitorului „soft powcr“ francez existau în Moldova și Țara Româ- nească, unde faptul de a vorbi franțuzește conferea prestigiu nu numai în mediile evo- cate de Aurelia Ghica sau printre intelec- tuali, ci și printre semidocții care introdu- seseră în limba română cuvinte ca bonjur, monșer, angel radios, madam, musiu, chiul, adoptate cu entuziasm de cei portretizați de Caragiale - care a fost unul dintre mo- delele lui lonesco. Pe partea franceză, vor- bim despre Edgar Quinet, ginerele lui Gheorghe Asachi, și, bineînțeles, despre ge- neralul Berthelot, al cărui nume îl poartă strada pe care locuia prietenul meu Ray- mond Danziger (prin 1949 a fost rebote- zată Popov, în onoarea pretinsului inventa- tor rus al radioului). Influența intelectuală a Franței era des- tul de mare în anii ’30, pentru a da naștere ideii de a înființa la București un liceu care să facă parte din sistemul de învățământ de stat francez. Liceul și-a deschis porțile în anul 1940, grație îndeosebi eforturilor lui Georges Dementhon. Puțin după aceea, în momentul interzicerii accesului elevilor evrei în școlile românești, Francis Lebrun, Leon Thevenin (fostul profesor de franceză al regelui Mihai) și Andre Fleury au pus bazele unei școli private de limbă franceză, Academia Ronsard, frecventată în totali- tate de elevi evrei. îmi este greu să separ anii de școală de la Liceul Francez de cei de dinainte. In 1939 începeam deja să învăț limba franceză („Sur le pont/ D’Avignon“ sau „Voici venir le prince charmant“) la grădinița de pe lângă Institutul ce se chema Bossuet, pe strada Christian Teii, nr. 22. Unii dintre colegii mei s-au îndreptat mai apoi către școala primară de limbă franceză din piața Laho- vary. Diplomații francezi din București, majoritatea gaulliști (începând cu ministrul Jacques Truelle, rănit în Marele Război, prieten cu Marcel Proust, care a fugit în • Emil Simiu Turcia după debarcarea Aliaților în Africa de Nord, pentru a deveni reprezentantul generalului de Gaulle în Spania), nu au aprobat în totalitate măsurile antievreiești luate de regimul de la Vichy și de auto- ritățile române. Elevii evrei înscriși în 1940 la școli ce țineau de Legația Franței, chiar cei ale căror familii nu se convertiseră¹, și-au putut, așadar, continua studiile.² Cum locuiam departe de piața Lahovary, părinții m-au înscris la școala „Ronetti Roman“, ce funcționa pe lângă o sinagogă de pe strada Antim, al cărei rabin se chema Moses Rosen. Sinagoga a fost incendiată în timpul rebe- liunii legionare din ianuarie 1941, fapt ce m-a obligat să-mi întrerup cariera de școlar până în toamnă, când am reluat-o tot la „Ronetti Roman“. Școala era găzduită de o umilă sinagogă de pe strada Emigrantu- lui, nr. 3, în apropierea tribunalului. Cursu- rile se desfășurau într-o încăpere despărțită în două de o perdea. Două clase mergeau dimineața, două după-amiaza. Anul școlar 1941-1942 m-a marcat profund, deoarece, cum părinții nu erau practicanți, primele rudimente de educație evreiască, religioasă și laică, le-am dobândit la „Ronetti RomanA -A DOSAR Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 * 15 Aici am învățat venerația datorată Thorei și am trăit experiența sărbătorilor de Sukhot, Purina, Anul Nou. Cartea de ebraică poves- tea despre faptele eroice ale luptătorului sionist Yosef Trumpeldor, despre poetul evreu Chaim Nachman Bialik. Din cartea asta am învățat primele două cuvinte în limba sfântă: souss și sal - cal și coș. Drumul de la școală acasă era periculos, căci puștii de la Școala „Poenarescu", inci- tați de unii profesori, ne atacau, aruncau în noi cu pietre, ne scuipau. în decembrie 1942, casa noastră din apropierea Parcului Carol a fost „românizată", așa că ne-am mutat pe lângă Bariera Moșilor, la jumă- tate de oră de Academia Ronsard, unde so- ră-mea învăța deja în clasa a v-a. Tata l-a încredințat pe proprietar, domnul Nicolae Zaharescu, prosper negustor de faină, că va continua să plătească asigurarea pentru casa noastră românizată. Acesta i-a admirat op- timismul, l-a încurajat și l-a ajutat să-i tri- mită bani, prin intermediul unor ofițeri pe care-i cunoștea, mătușii Măicuță (în ebrai- că, maica înseamnă regină), care fusese de- portată în Transnistria împreună cu fiul ei, Mițu (al cărui tată și-a găsit aici sfârșitul). Am intrat la Academia Ronsard în clasa a noua, având-o dirigintă pe doamna Mi- thouard. îmi amintesc numele și adresele multora dintre colegi: Miriam Abramovici, str. Frumoasă 50, Miriam Aronovici, bd. Lascăr 48-50, Yolanda Salter, str. Sf. Con- stantin 22, Jacques Brull, str. Atelierului 22, Sergiu Segal, bd. Lascăr Catargiu 40, Raoul Neumann, bd. Ferdinand 72. Dar Ariana Teiler? Din păcate, i-am uitat adre- sa! îmi plăceau mult Micheline, Liliane, Ileana, Marlene, venită de la Cernăuți, Ja- nina, refugiată din Cracovia, fină, surâză- toare, drăguță. Doamna Mithouard ne-a pus să învățăm pe de rost „Nos ancetres Ies Gaulois..„Le corbeau et le renard", „La cigale et la fourmi", „Le loup et l’agneau", „La laitiere et le pot au lait", „Le coche et la mouche", „Le meunier, son fils et l’âne", „Le singe, la guenon et la noix" (o fabulă nu prea grozavă a lui Florian), poezii pa- triotice de Paul Deroulede și Jean Aicard („J’ai un gars/Soldat comme toi", zicea o bătrână căreia un soldat îi mulțumea pen- tru primirea călduroasă). Ne-a învățat con- jugările (aimer, finir, recevoir); faimoasele excepții (bal, carnaval...; grec, grecque...; soupirail); poveștile despre regii trândavi, cavalerul neînfricat și ireproșabil, castelele cu poduri mobile, Ludovic cel Sfânt și Alba de Castilia, Henric al iv-lea, găina din oală a lui Ravaillac. în cartea de gramatică a lui Claude Auge am citit povestea micului ca- poral, iar în cartea de franceză cu coperte albastru-deschis din colecția Lyonnet admi- ram un fel de benzi desenate, serioase, în care un băiat neinstruit de țăran se făcea că citește o carte pe care o ținea cu susul în jos, apoi o azvârlea cât colo și fugea după porci și găini: un foarte urât exemplu, ne explica doamna Mithouard. Din lipsă de spațiu și de profesori, clasele a noua și a opta își țineau orele simultan, în aceeași sală. I-am putut astfel auzi pe prietenii mei recitând din Victor Hugo „Mon pere, ce heros au sourire si doux/... Le coup tomba si preș que le chapeau tomba/... Caramba! ... /Donne-lui tout de meme ă boire, dit mon pere". Am învățat pentru serbarea de sfârșit de an două cântece: „L’Arlesienne" și „Mon pere avait cinq cents moutons/ Dont j’etais la bergere/Dont j’etais la ber- gere dondaine don don/Dont j’etais la ber- gere don!" In pauză, băieții se jucau de-a războiul, destul de violent: așa mi-am pierdut un dinte. Mergeam la școală cu tramvaiul. Drept în fața ochilor - aveam pe atunci opt ani - citeam pe catarama de la cureaua mili- tarilor din Wehrmacht deviza „Gott mit uns", traducerea germană a expresiei ebrai- ce „Im anu El", lucru pe care aceștia sigur nu-1 bănuiau. In fața amenințării bombardamentelor Aliaților, școlile au fost închise la întâi apri- lie 1944. Primul mare bombardament asu- pra Bucureștiului a avut loc în 4 aprilie. (Au mai existat bombardamentele sovieti- cilor, la începutul războiului, dar bombele, dintre care una a căzut chiar în apropierea casei noastre, nu explodau aproape nicio- dată. Un vecin a spus la poliție că tata urca pe acoperiș pentru a trimite semnale lumi- noase aviatorilor ruși. Agenții au descins la noi. Tata le-a arătat lucarnele închise din pod, iar aceștia, în fața evidenței, au redac- tat un proces-verbal pentru care aveau ne- voie de un stilou. Tata le-a dat stiloul său, dar nu l-a mai primit înapoi. A small price to pay!) In vreme ce mama și sora mea erau înspăimântate de bombardamente, eu eram doar curios și o sfătuiam pe soră-mea să nu-i fie frică, deoarece odată morți nu mai simțim nimic. Stalingrad, avertizările secretarului de stat american, Cordell Huli, și ale secreta- rului afacerilor străine, Anthonv Eden, ca și intervențiile unor personalități române ca dr. Lupu, Sabin Manuilă, Maniu, Brătia- nu, mitropolitul Bălan și regina-mamă, printre alții, au dus la diminuarea consi- derabilă a persecuțiilor antisemite în 1943. Evreii aveau totuși interdicție de a părăsi capitala, în pofida măsurilor de „dispersa- re", de evacuare a marilor orașe. Doctorul Rudolf Czell, proprietarul fa- bricii de bere Luther, nu era nazist. L-a an- gajat pe tata ca avocat sub acoperirea titu- laturii de contabil. Ne-a luat sub aripa sa și i-a oferit tatei, împreună cu alți șase anga- jați, toți nemți, un adăpost la ferma sa, aflată la 12 kilometri de centrul Bucureștiu- lui și la un kilometru de o tabără militară germană, Waldlager, din Otopeni. Am pe- trecut la Otopeni o vară minunată, prima mea vară la țară, printre vaci, oi, cai, porci; ne plimbam prin pădure și livezi, de-a lun- gul câmpurilor de grâu și porumb. Mama, pasionată de botanică, ne învăța denumirea plantelor, observa forma frunzelor, părea să știe tot. Am făcut cunoștință cu proprietarul fer- mei vecine, Petre Drăgănescu-Brateș, pro- fesor de geografie la Academia Comercială, și cu soția acestuia. Stătuseră o vreme la Londra, prin anii ’30, iar ea îl numea pe el Pita (Peter). Intr-o zi, în timp ce se plimba împreună cu noi și cu o femeie pe care o cunoșteam, doamna Drăgănescu a făcut observații nepoliticoase la adresa jidanilor. Am văzut că femeia i-a făcut semn cu cotul. Doamna Drăgănescu a priceput, s-a fâstâ- cit și, ca să-și repare greșeala, fiindcă ținea la noi, a organizat la fermă o mare petre- cere în cinstea noastră. Am constatat cu surprindere că invitase zeci de soldați și ofițeri germani. Hoch lebe die Familie Si- miu! strigă Pita cu voce puternică. Corul masiv al militarilor i-a ținut cu entuziasm isonul (nu toți dintre aceștia erau naziști; într-una din zile l-am auzit pe sergentul Zimmermann, muzician, spunând: „Wir haben den Krieg verloren", am pierdut răz- boiul) . Părinții mei tremurau de frică, dar militarii germani nu bănuiau că eram evrei, și cum nu se aflau, oricum, într-o țară ocu- pată, ne-au lăsat în pace. Vecinii ne-au făcut cunoștință cu Kristl, secretară austriacă la serviciul auxiliar de la Waldlager, pe care mama a angajat-o să ne învețe germana. Ea ne-a învățat „Lorelei" (ale cărei versuri erau atribuite de naziști unui autor necunoscut, și nu lui Heine, ca- re era proscris) și alte cântece, unul mai frumos ca altul. înainte de 1940, sora mea și cu mine vorbeam germana acasă, dar între timp am uitat-o, căci Steffi, guvernan- ta noastră, ne-a părăsit atunci când n-am mai avut nici posibilitatea, nici dreptul să o angajăm. Steffi ne-a făcut o vizită emo- ționantă la Washington, la scurt timp după moartea părinților noștri. L-am întâlnit la Otopeni pe judecătorul Șerbănescu, care-1 cunoscuse pe tata la tri- bunal înainte de război. Ne-a invitat la vila sa, construită în stil așa-zis florentin, la ki- lometrul 12 pe șoseaua București-Ploiești. într-o nișă din fiecare cameră avea portre- tul Fecioarei. Doamna Șerbănescu ne-a ară- tat fotografia bunicului său, generalul dom- nitorului Alexandru Ion Cuza, scos la pensie după căderea acestuia, lucru pen- tru care nu l-a putut niciodată ierta pe Ca- rol von Hohenzollern-Sigmaringen. Vila asta frumoasă, ascunsă printre arbuști, a devenit un „safe-house" al Securității. Se pare că aici a fost închis Imre Nagy cu pu- țin înainte de a fi executat. Un contingent de prizonieri ruși, îm- brăcați în uniforme germane feldgrau uzate, fu găzduit timp de câteva zile în lo- cuința doctorului Czell. Unul dintre prizo- nieri, mustăcios și trist, îmi zise: „moîoko". Am ghicit că era vorba de „Milch" și i-am adus o ceașcă. Ce s-a întâmplat cu prizo- nierul? Ce s-a întâmplat cu Zimmermann? Sosisem la Otopeni în 10 mai. în jur de 15 august, emu nu exista niciun frizer prin împrejurimi, soră-mea s-a hotărât să mă tundă. Dacă ținem cont de râsetele vecini- lor, se pare că nu a fost o reușită. L-am ru- gat pe tata să mă ducă la București ca să reparăm dezastrul. în Piața Victoriei, aproape de Președinția Consiliului de Mi- niștri, un domn grăbit s-a oprit să schimbe câteva vorbe cu tata. Odată întorși acasă, tata i-a spus mamei că ne-am întâlnit cu Coca. Era vorba de Lucrețiu Pătrășcanu, vecinul nostru, ce locuia împreună cu ma- ma lui, Lucreția - se asemănau ca două pi- cături de apă -, pe strada Albă, nr. 2; noi locuiam la 2A. Cum telefonul lui era supra- vegheat de Siguranță - Pătrășcanu era co- munist, singurul român care-1 văzuse în carne și oase pe Lenin -, îl folosea pe al nostru, pe care am avut dreptul să-l păs- trăm până la sfârșitul lui 1940. S-a dovedit că Pătrășcanu a participat la pregătirile pen- tru lovitura de stat a regelui Mihai. Zece ani mai târziu avea să fie torturat și împuș- cat la ordinul lui Gheorghiu-Dej. N-aveam decât zece ani, dar cunoșteam mai bine situația politică din România de- cât Gestapoul, Sicherheitsdienstul și baro- nul Manfred von Killinger, ministrul Ger- maniei, de care își bătea joc Tudor Arghezi într-unul din ale sale Bilete de papagal, apă- rut în luna iulie în ziarul Informația zilei. Tata îmi împărtășise, într-adevăr, un secret pe care i-1 încredințase doctorul Czell: în 26 august, în timpul audienței la rege, mareșalul Antonescu urma să fie arestat, iar 16 • APOSTROF DOSAR generalul Sănătescu trebuia să formeze un guvern proaliat. Așa s-a și întâmplat, mai mult sau mai puțin (înaintarea rapidă a so- vieticilor a făcut ca audiența să aibă loc în 23, în loc de 26). In 24 august am fost treziți de bună di- mineață de zgomotul exploziilor. în seara anterioară, regele anunțase la radio prelua- rea puterii de către noul guvern. Trupele Waldlagerului au început lupta împotriva Regimentului „Mihai Viteazul^, loial rege- lui. Un mic grup ss, cu capul de mort pe chipiu, s-a oprit la ferma noastră, cu arma în mână. Printre ei, fiul lui Herr Friedelt, angajat al doctorului Czell, care locuia cu noi la fermă. Soldații SS, recrutați dintre sașii din Sibiu, voioși și încrezători în vic- toria finală, s-au alăturat curând comba- tanților. Vecinii noștri au hotărât că trebuia să părăsim Otopeniul și să mergem la Pu- cheni, unde doctorul Czell avea o moșie, și ne-au permis să urcăm în camionul lor. Pucheni era un adevărat paradis. Ni s-au servit roșii gigantice, numite roșii Roosevelt, care, cum am constatat mai târ- ziu, nu existau în Statele Unite. Pucheniul avea și o baltă, la care am mers să prind cu mâna pești foarte mici. Am făcut-o fără a-mi scoate ceasul, socotit etanș, dar s-a dovedit că nu era așa. Când m-am întors pentru prânz, l-am văzut pe Herr Hartweg, și el angajat al doctorului Czell, încercând să scoată svastica de la lanțul ceasului său de buzunar. A făcut-o la timp, pentru că s-au ivit deodată doi soldați ruși călare și, politicos dar ferm, ne-au cerut ceasurile: „Davaite ciassi“. Al meu mergea încă, în ciuda apei pe care o absorbise, și l-am dat fără părere de rău. Ne-am întors în București în 1 septem- brie. Anul școlar trebuia să înceapă. Am fost puși să învățăm La Marseillaise, imnul sovietic (Saiuz nieruhimi respublik svo- bodnik: Uniunea indestructibilă a republi- cilor libere) și God save the King. Dar, lucru curios, nu și imnul național american, ale cărui cuvinte nu le știu nici în ziua de astăzi, cu excepția primului vers, „Oh say can you see“, pe care, în pofida marii mele admirații pentru țara care m-a adoptat, n-am putut niciodată să-l consider înălță- tor. Am trecut din clasa a opta direct într-a șasea, deoarece, din rațiuni economice, Academia Ronsard suprimase clasa a șap- tea. Doamna Rosenzweig, excelenta noas- tră profesoară de franceză, ne-a predat „Esther“, „Les Plaideurs“, „Les embarras de Paris“, și am învățat pe de rost scrisoa- rea doamnei de Sevigne despre madriga- lul lui Ludovic al XlV-lea. Doamna Rosen- zweig a fost urmată de domnul Raymond Vincent, căruia îi datorez învățarea pe de rost a unor poezii de Verlaine („II pleut sur la viile/ Comme il pleut dans mon coeur...“; „Les sanglots longs des violons de l’automne...“; „Je suis venu, pauvre or- phelin,/Riche de mes yeux tranquilles/Vers les hommes des grandes villes./Ils ne m’ont pas trouve mălin./A vingt ans un trouble nouveau/Sous le nom d’amoureuses flam- mes/Me fit trouver belles les femmes. Elles ne m’ont pas trouve beau/.../Suis-je ne trop tot ou trop tard?/ Qu’est-ce que je fais en ce monde?/O vous tous, ma peine est profonde,/Priez pour le pauvre Gaspard“); de Baudelaire: „L’Albatros“, „Correspon- dances“, „Elevation“ și, de ce nu, „Une Charogne“, piesă pusă la index („Au detour d’un sentier une charogne infâme/Sur un • Liceul Francez, azi lit seine de cailloux/Les jambes en Pair, comme une femme lubrique/Brulante et suant les poisons/Montrait d’une facon nonchalante et cynique/Son ventre plein d’exhalaisons“). „Monsieur s’il vous plaît, qu’est ce que c’est que lubrique?“ Aveam unsprezece ani. „Cherche dans le diction- naire“, răspunse domnul Vincent drept re- plică la explicațiile pe care i le cerusem. Am învățat multe urmându-i sfatul. Doar atunci când l-am întrebat „C’est quoi, au juste, la diplomație?“ mi-a răspuns „La di- plomație est Part de mentir officiellemenU Nivelul și rigoarea studiilor de la Liceul Francez erau considerate superioare. Liceul era deschis fiilor de diplomați (Basile Cou- zopoulos, Nermin Isbay, care venea la școa- lă fie într-o Skoda a Legației Turciei, fie pe o bicicletă italienească); de refugiați (Wan- da Romer, fiica contesei poloneze ale cărei bilete de învoire erau împodobite cu o co- roană; Pierre Davidovici, trecut în mod providențial, împreună cu familia, din Ungaria în România chiar în ziua lovitu- rii de stat din 23 august 1944, și pentru care o întârziere de o zi ar fi însemnat cu siguranță deportarea la Auschwitz; Serge Klarsfeld, al cărui tată a fost arestat la Nisa și omorât la Auschwitz, sosit din Franța împreună cu sora și cu mama sa, pentru a-și vizita bunicii; aceasta și-a dat repede seama - era perioada alegerilor falsificate din 19 noiembrie 1946 - de ceea ce îi aș- tepta în România, așa că s-a întors de înda- tă cu copiii în Franța); de oameni de afa- ceri (Jean-Pierre Roger, fiul directorului filialei bucureștene Hachette, despre care Mihail Sebastian, în jurnalul său, vorbește cum nu se poate mai rău; Roger Bouffe). Dar principalul rol al liceului era de a for- ma tineri români meniți să devină, la fel ca părinții lor, diplomați, politicieni, avocați, profesori universitari, administratori. După abrogarea legilor rasiale în august 1944, un număr destul de mare de elevi evrei au fost admiși la liceu. Eu am fost unul dintre ei. Mama ne-a plătit ore în par- ticular, surorii mele, bună la matematici și disertație, care se pregătea pentru primul bacalaureat, și mie, care mă pregăteam pen- tru examenul de admitere în clasa a patra. Am reușit amândoi. îmi datorez succesul norocului de a fi trebuit să traduc un pasaj din De viris illustribus urbis Romae de Lho- mond, pe care domnul Vincent ne pusese să-l învățăm pe de rost. Copiii evrei formau un grup destul de eterogen. Se spunea că familia Karmitz era extrem de bogată. Tatăl lui Pierre Hassner, Bruno, bucovinean, era directorul băncii Fabre & Hassner, de pe strada Lipscani, nr. 18, etajele I și n (potrivit anuarului telefo- nic bucureștean din 1930, adevărat tezaur istoric, sociologic și antropologic, pe care mi-1 dăruise prietenul meu Andrei Brezia- nu). Iar Henry Chapier spune undeva des- pre tatăl său că era avocat internațional. Majoritatea dintre noi aparțineam claselor de mijloc, medici, arhitecți, avocați, far- maciști, negustori. Aveam aceeași motiva- ție: accesul la o limbă și o cultură străine, care să ne poată fi utile în caz de nevoie, lucru de care părinții noștri erau mai mult sau mai puțin conștienți, o bună parte din- tre ei provenind din emigranți sau emi- grând ei înșiși din Bucovina, Rusia, Polo- nia, Ungaria, Turcia. Chiar dacă direcțiunea liceului nu era indiferentă la posibilitatea ca părinții elevilor români să reacționeze în fața acestei „invazii“ evreiești, manifestații- le antisemite erau, printre noi, dacă nu in- existente, în orice caz extrem de rare. (Am văzut în sertarul unei bănci o înjurătură la adresa jidoavcei Ileana Mărculescu. Și, ne- știind că sunt evreu, un coleg mi-a arătat o listă cu elevii din clasă, redactată în româ- nește, având o majusculă în fața fiecărui nume: T pentru Nermin, P pentru Wanda, R pentru români, J (jidan) pentru Gabrielle Klinger, Raymond Danziger, Vladimir Rit- tenberg, fizicianul strălucit de mai târziu, Raoul Neumann, Delia Manolescu). At- mosfera în liceu era cosmopolită, eram per- fect egali în fața profesorilor, iar ceea ce uram și ne scârbea aproape în unanimita- te era comunismul, minciunile și crimele sale. După abdicarea regelui Mihai, pe pe- reții liceului au apărut, scrise cu cretă, lite- rele TMI. Adică „Trăiască Mihai l“. N-a fost deloc ușor să fii „nou“. în za- dar m-a învățat prietenul meu Raymond să DOSAR Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 • 17 desenez hărți cu ajutorul acelor și al hârtiei de calc, consideram geografia fizică prea abstractă, așa că mi-am făcut debutul la Li- ceul Francez cu un 4/20 dat de doamna Charrier. Marianne Langberg - Mary -, fostă colegă la Ronsard, care intrase la Li- ceul Francez cu un an înainte și întâmpi- nase și ea destule dificultăți, m-a asigurat că lucrurile se vor ameliora, deoarece pro- gresele mele erau evidente. I-am fost recu- noscător. Era și părerea doamnei Demen- thon. Am terminat al treilea din clasă. Domnul Laine, profesorul de engleză, venise din Madagascar. Ne-a învățat că „ac- cording to“ se traduce prin „conformement ă“, e tot ce-mi amintesc. Ca să fac progre- se la engleză a trebuit să iau ore în parti- cular. Raymond Danziger mi l-a recoman- dat călduros pe domnul Arnold Dagani. împreună cu soția sa (cumnata lui Miron Grindea, editorul foarte respectat al revistei literare londoneze A dam}, fusese deportat din Bucovina în lagărul din Mihailovska, la est de Bug. Grație unui partizan rus, cuplul a reușit să evadeze. Dl Dagani ne-a dăruit cartea sa Lefosse' se trouve dans le vei ger aux cerisiers [Groapa este în livada cu vișini]. Opera sa literară și picturală, de incontes- tabil interes documentar, dacă nu și artis- tic, e păstrată astăzi la Universitatea din Sussex.³ Dl Dagani (care și-a adăugat mai târziu un h la nume) părea să improvizeze în en- gleză, prin inferență, pornind de la germa- nă. Cea care mi-a predat primele lecții utile de engleză a fost Dra Barney ce locuia pe strada Dionisie Lupu, aproape de strada Maria Rosetti. Cu ea am făcut progrese ra- pide, iar engleza devenea ceea ce trebuia să fie: o limbă vie. Dra Barney împrumuta buletinele de la BBC „This is London Cal- ling“ și mă punea să ascult emisiunile „En- glish by radio“, de unde am învățat cânte- cul „Irene, good night Irene, FII see you in my dreams“ și unde l-am auzit pe Laurence Olivier recitând scena V, actul V din Mac- beth\ „Tomorrow, and tomorrow, and to- morrow/Creeps in a petty pace from day to day/Till the last syllable of recorded time...“ (Prietenul nostru dintotdeauna, bucovineanul Hugo Bujar, a cărui mamă era prietenă cu a mea, ne dăruise Macbeth într-o ediție bilingvă, pe care am citit-o și recitit-o din scoarță în scoarță. Tatăl lui Hugo fiind creștin, avea dreptul să aibă radio. în vremea războiului, tata, care nu era o fire sociabilă, ne însoțea infailibil atunci când mergeam în vizită la familia Hugo, fiindcă putea astfel asculta BBC-ul. Mă uitam cu jind la bicicleta „Diamant“ a lui Hugo din holul apartamentului său de pe strada Muzelor, nr. 6. A mea, mică și galbenă, fusese depusă la comisariatul de poliție imediat după promulgarea legii ce interzicea evreilor dreptul de a poseda ve- hicule.) Profesorii noștri de matematică, doam- na Cantacuzino și domnul Aussenac, care era marseillez, n-au reușit deloc să mă facă să apreciez frumusețea acestei discipline. Ea mi-a fost revelată abia mai târziu, de către Rafael Faion, un domn cam țicnit și extrem de gras, dar cu suflet bun, care preda la școala tehnică de construcții civile și edili- tare, unde tata m-a înscris în 1948 pentru a-mi putea câștiga existența cât mai repe- de, deoarece el tocmai fusese exclus din ba- rou și abia reușea să-și întrețină familia. Matematica predată în școlile românești era mult peste nivelul celei de la Liceul Fran- cez. Cred, în schimb, că liceul cultiva cu competență „spiritul de finețe“ și rigoarea intelectuală, lucru ce avea să-mi fie de folos peste ani. Interpretările de texte, recitarea, studierea limbii latine, iată ce-am câștigat în cei doi ani petrecuți la liceu. Doamna Germaine Pavel (născută Martin, fostă pro- fesoară de franceză la școala normală de fete din Alencon) opunea imaturitatea na- ționalismului oenologic al lui Musset, ce-și bătea joc în „Le Rhin Allemand“ de vini- șorul de dincolo de Rin, grandilocvenței generoase a perorațiilor lui Lamartine din „La Marseillaise de la paix“: „Fleuve d’Ar- minius, du Gaulois, du Romain!“ Toc- queville detesta, e drept, discursurile inutile și iresponsabile ale politicianului Lamar- tine, dar nu se putea să nu-i placă ritmul și aliterațiile unor versuri ca: „On n’entendait au loin, sur l’onde et sous les cieux/Que le bruit des rameurs qui frappaient en cadence/Tes flots harmonieux“. Cea despre care poetul spunea, adresându-se peisajului din Mâcou, „Un seul etre vous manque et tout est depeuple“ (vers celebru, ce devi- ne în „La guerre de Troie n’aura pas lieu“: „Un seul etre vous manque et tout est repeuple“), iubita poetului era, trebuie s-o spunem, destul de prolixă: „O temps, sus- pends ton voi, et vous, heures propices/ Suspendez votre cours,/Laissez nous savou- rer les rapides delices/Des plus beaux de nos jours“. Margareth spunea mai simplu: „Verweile doch, du bist so schon“. Și cum să nu-ți placă versurile lui Musset: „Pâie etoile du soir, messagere lointaine/ Dont le front sort brilliant des voiles du cou- chant/De ton palais d’azur au sein du fir- mament/Que regardes-tu dans la plaine?“ (am regăsit aceste versuri în Les Thibault, pe care-1 voi citi câțiva ani mai târziu). Doamna Tina Stănescu, care în vara lui 1946 ne-a închiriat două camere la Zamo- ra, s-a străduit să mă facă să-mi placă Atala, pe care trebuia s-o citesc cu voce tare. A fost o vară mai caldă ca niciodată, din cau- za, după cum se vorbea, a exploziilor de la Hiroshima și Nagasaki. Poate și din pri- cina căldurii, Chateaubriand mi se părea absolut plictisitor. Doamna Stănescu nu mi-a iertat-o. Era fiica lui Aristide Blank, extrem de bogatul coproprietar al băncii Marmorosch-Blank înainte ca aceasta să dea faliment în 1929, și văduva primarului din Buzău, un aristocrat al cărui bust fuse- se sculptat de Brâncuși. Evreică rușinoasă, ea îi detesta pe colocatarii noștri, familia Kahan, care vorbeau o română împestrițată cu cuvinte idiș. Păstrase din vremea tine- reții sale princiare unele reflexe de atotpu- ternicie, vizibile în atitudinea față de servi- toarea sa lulica, biată retardată pe care o numea mereu idioată și o lovea fără milă. România abia ieșise din feudalism. Mai puteai vedea încă negustori ambulanți sezo- nieri, numiți „olteni“, mergând desculți pe stradă. Gradul de analfabetism era de 80%; mama a învățat-o să scrie și să citească pe bona noastră de dinainte de război, Ioana Petroșel. Țara făcea, e drept, progrese rapi- de sub regimul corupt, dar energic și capa- bil al lui Carol al n-lea, căruia i-a pus capăt războiul. Dacă doamna Stănescu nu m-a făcut să iubesc literatura, a reușit asta doamna Pavel. Clasa a patra avea o mică bibliotecă, din care enumăr câteva titluri: Cinq-Mars, Quatrevingt-treize, Napoleon le petit. Le grand Meaulnes, Maria. Chapdelaine, Les croix de bois, Le petit Pierre, Le livre de mon ami, Pierre Noziere, L Atlantide. îmi plăcea Alain-Fournier; imaginea poetică a unei picături de ploaie căzând pe un caiet des- chis m-a tulburat și mi-a rămas întipărită în minte. Douăzeci de ani mai târziu am avut ocazia să-l ascult pe Francis Ponge, aflat într-un turneu de conferințe prin Statele Unite, spunând o poezie ce mi-a amintit această imagine. îmi plăcea mai ales Ana- tole France. Suprarealiștii, despre care nu se vorbea la școală (căci îi scuipau în față pe preoți și urinau pe steagul francez!), îl acopereau de insulte pe cel căruia i-au fost făcute funeralii naționale și care se dovedi- se totuși a fi un personaj generos. Paul Va- lerv, care i-a urmat la Academia Franceză, n-a spus nici el, în discursul de recepție, nimic de bine despre predecesorul său. Iar, în zilele noastre, Anatole France e puțin citit. Dar ce mult m-au ajutat scepticismul, ironia sa, uneori facile, adevărate antido- turi în anii când eram obligat să asist, di- mineața, la serviciu, la lectura colectivă a editorialului din Scînteia, organul CC al partidului. Doamna Pavel ne făcea să trăim texte- le pe care le studiam în clasă. Ca un adevă- rat Curiace, strigam plin de pasiune în fața colegilor: „Je rends grâces aux Dieux de n’etre pas romain/Pour conserver encore quelque chose d’humain“. Cum putea oare prietenul meu Raymond să-l prefere pe săl- baticul Horace? Cum poți trăi fără să cu- noști Le bou’igeoisgentilhomme, L’avare, Tar- tafi și, mai ales, Le misanthrcpel Fără Liceul Francez, nu le-aș fi cunoscut. Dar m-am în- trebat mereu de ce domnii Chevailler și Au- diat, autorii culegerii de Texte franceze, acordă un loc atât de important parnasi- enilor. Să fie oare pentru că Sully Prud- homme a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru literatură? Și ce găsea doam- na Pavel atât de nostim în hiatul, desigur contrar regulilor prozodiei clasice, din inte- riorul numelui „Chevailler“? De aceea, ea considera mai degrabă comică scena finală, macabră, din „La tete du comte“ a lui Le- conte de Lisle. lat-o: Don Diegue și fiul său - care l-a răzbunat pe bătrânul insul- tat de conte tăindu-i acestuia capul - „Graves et satisfaits mangent la venai- son/En regardant saigner la tete lamenta- ble“. Dar, grație faptului că doamna Pavel avea un simț al umorului deosebit, nu numai Leconte de Lisle ne făcea să zâm- bim. Nermin, care știa românește, găsea teribil de nostime aceste versuri în france- za veche pe care ea le citea fonetic: „Buona pulcella fut Eulalia/Bel avret corps, belle- zour anima“. La clasa a treia, doamna Pavel preda nu numai franceza, ci și istoria și geografia. Din cartea de geografie economică și poli- tică a lui Albert Demangeon și Andre Mey- nier învățam despre probleme de asolament trienal și agricultură extensivă și intensivă, care mă interesau în mod deosebit. Autorii cărților noastre de istorie erau Victor L. Tapie și Jules Isaac (care, după moartea fa- miliei sale la Auschwitz, a ajuns o somita- te în istorie, datorită eforturilor sale de a-i reconcilia pe creștini și evrei, demers la care a participat cu curaj și papa loan al xxm-lea; în timpul războiului, de la An- kara, unde era delegat apostolic, acesta a vegheat asupra evreilor români). Istoria 18 • APOSTROF DOSAR • Teatrul din București bombardat contemporană mă pasiona. M-am decis să mă fac diplomat. Recent, am găsit pe internet La Tchiba- ragada, piesă de teatru scrisă chiar de doamna Pavel, din care am jucat o scenă sau două în clasă. Cartea era expusă pe tej- gheaua librăriei Hachette de pe strada Lip- scani. Era prima carte pe al cărei autor îl cunoșteam personal (cea a lui Dagani a fost următoarea). Doamna Pavel, care ne era tot mai apropiată, ne-a invitat la ea, pe strada Calomfirescu, nr. 16, nu departe de Calea Moșilor. Vechea sa reședință aristocratică era înconjurată de o grădină cu copaci se- culari. Colega noastră Mia Cozac a cântat la pian din compozițiile lui Chopin. Era cald, atmosfera estivală a după-amiezii era desfătătoare, desfătare distrusă de climati- zare. Era a doua experiență muzicală pe ca- re o datoram doamnei Pavel. Prima fusese un frumos cântec de Crăciun pe care l-am învățat în clasa a șasea. îmi amintesc foar- te bine melodia (mi fa sol | sol la sol | mi re do | mi re | mi fa sol | sol la sol | fa mi re | re do |), dar am uitat versurile. Era despre magii Melchior și Gaspar. Dragii mei co- legi, salvați-mă! A kingdom for a verse! Am trecut cu bine un examen introdus cu puțin înainte și mi-am luat diploma de absolvent al primului ciclu de gradul doi. Câteva zile mai târziu, în iunie 1948, s-a anunțat închiderea liceului. în septembrie, doamna Pavel a organizat, special pentru noi, ore de franceză pe strada Christian Teii, în fiecare seară. Autoritățile le-au inter- zis de îndată. Cortina de fier devenea tot mai etanșă. Sau aproape, deoarece am pur- tat cu Raymond Danziger, plecat în Franța în 1948, o corespondență regulată până în momentul în care am părăsit România, în 1962. Din cauza ei am fost de mai multe ori interogat de Securitate, căci Raymond, care mi-a scris din Alger pe perioada servi- ciului său militar, a fost suspectat de a fi membru al Gărzii de Fier și spion al CIA. Există, fără îndoială, o mare diferență între ceea ce a reprezentat Liceul Francez din București pentru cei care au părăsit Ro- mânia înainte de consolidarea regimului comunist și cei ca mine, care am fost, ani grei, prizonieri în spatele cortinei de fier. Pentru cei dintâi, liceul a fost mai mult o stație pe parcursul studiilor gimnaziale. Pentru noi, el a fost un paradis pierdut imposibil de uitat, o lumină, cam slabă, e drept, dar ce continuă să radieze. Liceul Francez ne-a oferit privilegiul de a pătrun- de în universul lecturii. Montaigne, L’edu- cation sentimentale, Proust, le Vcyage au bout de la nuit - ceea ce nu ne-a împiedicat să-i citim pe ruși, pe americani și pe mulți alții - au reprezentat pentru mulți dintre noi o replică alternativă la această lume, un refu- giu care ne dădea putere. Domnul Dementhon era de o severi- tate care inspira teamă. Am fost primit în biroul lui împreună cu tata, în mai 1946, când ne interesam despre modalitățile de admitere la liceu. Directorul i-a cerut tatei „hârtiile*. Tata, care știa destul de bine fran- ceză, deși nu la perfecție, i-a întins o coală de hârtie. „Dar e o hârtie goală!* a exclamat Dl Dementhon. N-am fost sigur dacă era mirat sau doar se prefăcea. Tata și-a dat sea- ma de greșeală și i-a înmânat hârtiile ceru- te. M-a deranjat faptul că tata a fost pus, în fața mea, într-o situație jenantă. Dar direc- torul, a cărui severitate era, după părerea mea, în parte cel puțin, o armă de apăra- re, s-a dovedit generos și amabil. Chiar da- că am avut dificultăți la începutul clasei a patra, el considera că puteam face progre- se, și în observațiile pe care le scria cu lite- re mici în josul carnetelor trimestriale ținea să mă încurajeze. L-am întâlnit, într-una din zile, pe strada Dionisie Lupu, lângă Grădina Icoanei, și l-am salutat așa cum se cuvine. Mi-a răspuns cordial, cu amabi- litate, zâmbind: „Bonjour, jeune homme!“ Am descoperit numele lui Georges De- menthon șaizeci de ani mai târziu, într-o culegere de documente ale Ministerului de Externe, publicată de profesorul Carol lan- cu. Există aici un memoriu pe care el l-a adresat, în 1941, după izbucnirea războiu- lui din Est, ministrului Jacques Truelle, în legătură cu situația din Bucovina după ocu- parea acesteia de trupele sovietice în 1940. Documentul este o mărturie despre depor- tarea românilor, a evreilor și a ucrainenilor de către autoritățile sovietice. Este mențio- nată incendierea sinagogii de la Cernăuți de către trupele germano-române. Sunt descrise cu o extraordinară acuitate și sensi- bilitate ravagiile provocate de ocupația so- vietică, ca și efectele distructive pe care le-a avut antisemitismul sub regimul anterior. Datorită acestei culegeri, descoperite grație internetului, am ajuns să-l întâlnesc pe cel despre care se striga în curte, în timpul recreațiilor: „Feriți-vă, e fiul Directorului!“ îmi aduc aminte că am schimbat cu Alain Dementhon câteva vorbe, într-o recreație, despre filmul Cezar și Clecpatra, pe care-1 văzusem la cinematograful Gioconda, de lângă Operă. Personajul preotesei m-a impresionat profund, iar filmul m-a entu- ziasmat. Alain susținea, în schimb, că era un film slab. Controversa a rămas nerezolvată. Colegul nostru, Dan Cădere, pe care-1 întâlneam din când în când prin anii cin- cizeci, mi-a reamintit ce ne spusese Georges Dementhon la o oră de istorie: „En France il n’y a pas de delit d’opinion“[In Franța nu există delict de opinie]. Intr-o epocă în ca- re, în România, opiniile puteau constitui adevărate crime, amintirile despre Georges Dementhon și Liceul Francez din București erau pentru noi întruchiparea libertății și a respectului pentru cultură. Liceul Francez a făcut din noi, pietre vii, ceea ce suntem. Ii sunt recunoscător. ■ Note 1. Pierre Hassner a scris undeva că după trece- rea familiei sale la catolicism, tatăl său prac- tica iudaismul pe ascuns, în vreme ce el se devotase cu tot sufletul noii religii. 2. Evreii convertiți la catolicism se bucurau de unele privilegii, grație intervenției nunțiului apostolic Andrea Cassulo, care a invocat în sprijinul lor Concordatul semnat de auto- ritățile române cu Vaticanul. Monseniorul Ghica oficiase la Paris convertirea scriitoarei Irene Nemirovski, care a fost cu toate astea deportată la Auschwitz, unde a și murit. Monseniorul Ghica a murit ca un martir în temnițele comuniste. Andrei Brezianu, Maria Popa Cherechean și Marily Chanier au pri- mit, în 1946, 1947 și respectiv 1948, premiul oferit elevului de la Liceul Francez clasat pri- mul la educație religioasă. 3. Arnold Daghani’sMemories if Mikhailowka: The lllustrated Dimy cf a Slave Labour Câmp Survivor, Deborah Schultz and Edward Timms, with a contribution by Petru Weber, London and Oregon: Vallentine Mitchell. DOSAR Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 * 19 Proză Moralități Ileana Urcan Capitolul al patrulea, in care va fi evident pentru oricine că trebuie să aibă un brand, iar dacă nu are, să-fi facă uipent unul... CÂND A primit e-mailul de la copii, prin care aceștia spuneau că vin acasă pentru două săptămâni, s-a bucurat. Bucurie ames- tecată, pentru că timpul trece ca vântul, și ci- ne știe când o să-i mai vadă... De aceea, a tă- iat vițelul; nu pe cel gras, fiindcă atunci avea numai unul. Cât i-au fost copiii acasă, s-au îmbrățișat, au povestit, și-au arătat și făcut fotografii... Apoi, a rămas iar numai cu nevasta. La bine și la greu. Mai ales la greu. Munții, brazii, ponoarele, câinii, lupii l-au așteptat estimp, ca totdeauna. Cu oi și cu ajutoare cu tot. Nimic nu s-a schimbat. Când a ajuns la munte, aproape de stână, și-a făcut o fotografie cu mobilul. După ce oile au fost date în strungă, au fost mulse, iar cașurile (dolofane și albe ca niște țâțe de femeie care alăptează) puse la scurs, după cină și pălincă, i-a trimis nevestei fotogra- fia prin calculatorul înghesuit între rafturi- le cu telemea, cașuri, bărbânțe și găleți, lângă micul tv... Apoi și-a luat țundra, a pus-o lângă peretele stânei, nu departe de țarcul oilor. O vreme, a stat cu brațele sub cap și a privit stelele, sub ploaia de glume a cioba- nilor. „Ia, te uită, unde stătea romantismul! Departe, în munți, pe țundra de oi, mirosind a pălincă de prune, a carne de berbec și a mămăligă vârtoasă cu ceapă! îți lipsește doar o drăguță care să știe ce vrea!“ Baciul își mușcă mustața bălană, să nu scape vreo sudalmă. Știe că nu-1 prea au la suflet, pen- tru că nu e ca ei. Neîncrederea lor a început când le-a luat calculator copiilor lui, în urmă cu câțiva ani buni. Pentru că a învățat în rând cu ei să-l folosească, de la o profesoară din sat; pentru că a cumpărat celulare pentru toată familia. Inclusiv pentru soacră. Pentru că el a acceptat un alt mod de a privi lucru- rile. Pentru că s-a legat la internet și poate pescui în mărețul fluviu virtual tot felul de informații și se poate conecta și el la lumea largă. Asta nu înseamnă că se leapădă de tra- diții, nici că se numără printre aceia care le ajută să sucombe. Dacă el e eretic, ei ar tre- bui să-și bată capul să-l convingă, cu argu- mente serioase, de faptul că drumul nou pe care a apucat el e greșit, și să găsească, împreună cu alți țărani, mijloace de a se opune transformărilor actuale din țară. Dacă nu, ar trebui să-l accepte ca baci, așa cum e. Dar ei, nu... O țin una și bună că ceea ce se întâmplă de câțiva ani în Carpathia e o revo- luție, ca pe vremea cu electrificarea, și, ca ori- ce revoluție, și aceasta va face ca un mod de viață să dispară. Că satul carpathin, cu puți- nele lui caracteristici autohtone, nu va mai exista decât în cărți, la televizor și ca muzeu în aer liber. Pe ulițele lui încremenite, cai bol- navi de melancolie vor târî căruțe goale spre nicăieri; la ochiurile oarbe ale ferestrelor vor sta icoanele străvezii ale bătrânilor... Ceea ce pare a le lipsi carpathinilor este propensiunea spre generalitate, extragerea din această viziune a unei direcții clare, temeinice, pozitive, care să ducă spre un țel de atins. Această expansiune pe orizontală, precum și pe verticala temporală ar com- pune o rezultantă progresistă. Dar nația asta carpathină acționează, în general, în impulsuri scurte, aritmice, cu intensități frânte, la nivel de individ, în parte. Mai tot timpul, carpathinul stă în iarbă, tolănit, cu oglinda în mână. Nici măcar nu se con- templă; nici măcar nu observă întâmplări- le zilei. Privește imaginea răsturnată a ceru- lui, încearcă să deducă mecanismele risipite ale Orologiului, ca să știe când să iasă la arat, când să repare osia Carului, când să împrospăteze culorile din Pomul Vieții, când să meargă cu o cană până la Calea- Lactee să le dea lapte pruncilor; se crucește de metamorfoza mioritică a norilor, însă rămâne fără cojoc iarna. Din când în când, i se sparge oglinda, iar el intră într-o mare depresie. Atunci se apucă de băut pălincă și, treancăn cum e, se pune pe iubit femeia lui sau a vecinului. După caz... Totuși, în Carpathia lucrurile se schim- bă; mai greu, mai rău, dar se schimbă. Nn se poate trăi de-a pururi în cioareci, cu mă- măligă. Dacă faci mai multă, mănâncă și turistul, pe euro. Dacă-i așterni un pat, banii se înmulțesc... Pe când oiștea Carului-Mare se răstoar- nă, îi vine în minte un cuvânt, pe care l-a auzit nu de mult la tv, despre care s-a făcut chiar un șir de emisiuni. Termenul a fost explicat, întors pe toate fețele, scuturat de toate impuritățile, ca sumanul puturos din cui. Cuvântul care ridica ademenitor coada era brandul. Apoi, discuția a ajuns la bran- dul de țară, iar invitații au ajuns la o con- cluzie unanimă și tristă și au dat din cap: da, da, Carpathia era deficitară și la acest capitol! Se putea altfel?! El, cât pe ce să se înece cu dumicatul din gură, de indigna- re. Cum adică?! Țara asta, cu voievozi le- gendari, cu tradiții milenare, cu atâția scriitori talentați, cu pictori, muzicieni, fi- losofi... mă rog, cu atâtea bogății ale solu- lui și ale subsolului, cu atâtea fabrici și uzine făcute în mare parte pe vremea Răposatului, cu o agricultură... Da, chiar, cum era agricultura?! Era un răspuns com- plicat, desigur, care necesita el însuși o... Precis că invitații erau din opoziție, alt- fel nu se explică faptul că nu vedeau nimic bun în felul în care erau și se făceau trebi- le Țării... Apoi, răcind din tot trupul, Ță- ranul s-a ridicat în capul oaselor. Țara, ca Țara, dar care era brandul lui?! Și a rămas paf. Gândurile au început să alerge ca niște câini de vânătoare; fiecare însă se întorcea spășit, căci nu luase nicio urmă. Când, ce să vezi?! Unul, mai jigărit, de la care nu se aștepta, i-a adus răspunsul în bot, l-a depus la picioarele lui, l-a privit în ochi și a dat vesel din coadă: „Copiii tăi sunt bran- dul tău... biologic“. A răsuflat ușurat. Ah, da, așa, da. Avea și el brand, cum de nu s-a gândit de la început?! E limpede ca lumina zilei. Asta era brandul lui reprezen- tativ: gemenii. Apoi, de undeva de depar- te, a apărut un norișor, fiindcă copiii, Meu și Mea, nu erau tocmai niște modele. Ter- minaseră și ei un liceu, ca toată lumea, se înscriseseră la facultate, dar o părăsiseră re- pede pentru câștigul din străinătate, în con- formitate cu dictonul care făcea furori: școală puțină, acces la slănină! Cu alte cuvinte, brandul lui biologic mai necesita îmbunătățiri... „Bine. Dar brandul tău social?!“ „Păi, sunt cioban. Am casă, nevastă, doi copii, mașină, bani, calculator, telefon mo- bil, g.p.s., mai citesc și eu din când în când... Mă respectă tot satul...“ „Mă rog, să zicem, deși n-aș băga mâna-n foc... Știi ce vreau să zic... Cum o dai, cum o învârți, ești doar un... biet cioban, orice ai face, oricum ai drege-o. Rezultatul muncii tale e... brân- za! Telemeaua sau cașul! Nu că acestea ar fi în principiu rele, dar... Degeaba te umfli în pene, c-o fi, c-o păți, că oile tale au microcipuri, că ai pe computer un întreg program de procesare a laptelui... Fruntaș, fruntaș, dar tot cioban se cheamă că te nu- mești! Pentru mulți, cuvântul ăsta a ajuns o insultă, deși e o ocupație străveche a acestui spațiu carpatho-danubiano... Ca tine sunt mulți sau, mă rog, nu ești singurul. Nu vă deosebește nimic. Nu știe nimeni de tine, afară de muntele, oile, câinii, brazii, săte- nii care-ți dau pe mână oile, să le fii baci... Ei, dacă ai șampona oile la izvor, dacă le-ai pune să mestece frunze de coca, dacă le-ai da din strungă direct la coafor, dacă le-ai pudra obrajii de miorițe și le-ai da cu ruj boturile, ar avea trecere... Laptele lor ar avea clasă, brânza lor ar mirosi sexy a tran- dafiri, lâna ar rezista la orice schimbări de vreme. Iar tu ai fi un cioban de succes. Capitolul al doisprezecelea, in care nu despre frustrare sau despre ratare este vorba Era noiembrie târziu și vișinul de la poartă înflorise pentru a doua oară. Lumea care trecea pe stradă se înălța pe vârfuri, lungea gâtul și se oprea locului, minunându-se. Trebăluind pe lângă oale în bucătărie, Iluzia se apropia din când în când de fereastră și se uita prin perdea cu încântare. Nici soțul ei, nici ea nu obser- vaseră apărând, umflându-se și plesnind pe crengi mugurii primăvăratici ai vișinului buclucaș. Era bucuroasă și chiar mândră că frumusețea aceea apăruse în grădina ei, și nu în a altuia. Domnul Nimeni, care nu se dădea în vânt după minuni, trebui să recu- noască, încurcat, evidența unui fapt ieșit din comun, care, culmea ironiei, se întâm- plase tocmai în ograda lui. Lumea imagina tot felul de explicații, dar mai ales căuta să dea un sens acelei în- tâmplări. Unii vedeau în florile de vișin un miracol și se bucurau de ele ca atare; alții își băteau capul să înțeleagă ce și cum, și, tot întorcând explicațiile pe toate fețele, nici nu A 20 • APOSTROF Liceu Bogdan C. Enache Liceu, - CIMITIR al tinereților mele!“ ᵣᵣ L-am vizitat, nostalgic, astă-vară, cu tot cu ai săi profesori, câți am mai găsit din- tre ei, cu examene grele, că tot se dădea bacalaureatul, și lungile sale coridoare. Să văd ce s-a mai schimbat. Ca și acum câțiva ani, intrarea în curtea fostului gimnaziu al orașului, ridicat ulterior la rangul de liceu, aflat sub patronajul însuși principelui moștenitor Ferdinand, se face din strada Cuza-Vodă, unde s-a construit un corp nou, din beton și plăci prefabricate, în stilul arhitecturii de duzină a „epocii de aur“; în vremea Poetului însă, intrarea se făcea din strada pe care încă se află casa sa natală, fosta stradă a Băncii, astăzi strada George Bacovia, și dădea înspre frumoasa fațadă neoclasică a edificiului. Lângă căsuța portarului, care nu exista pe vremea Poetului și care acum era dublat de un jandarm, s-a construit un chioșc la care se vând dulciuri și gustări pentru elevi. Terasa de lângă Tribunal, unde ne făceam liber de cap când chiuleam de la vreo oră, a fost închisă. S-au pus termopane (ce-i drept, iarna trăgeai curent dacă stăteai la fereastră!) și aparate de aer condiționat (iar vara, în Moldova, este sufocantă - la extrema opusă a iernii moldave), dar monumentul istoric rămâne monument istoric. Drapelul colegiului, repus în bernă odată cu revenirea la denumirea inițială după lupte intestine care au angrenat atât corpul profesoral, cât și elevii, chiar înainte ca eu să pășesc pe porțile sale, se afla tot la capătul coridorului principal, din care se intră, la stânga, în sala de ședințe a profeso- rilor, și la dreapta, în holul care duce spre cancelarie, biroul directorului și secretariat. Deasupra sa stau portretele regelui Ferdi- nand și reginei Maria. Clădirea veche, monument istoric, era încă în renovare. Am schimbat câteva vorbe cu doi-trei profesori care îmi erau cunoscuți (cei mai în vârstă se pensionaseră, iar cei mai tineri părăsiseră învățământul după un an sau doi în care, de voie sau de nevoie, s-au întors în orașul natal după terminarea facultății) și am ieșit în grădina din fața corpului vechi, locul meu favorit de plim- bare în pauza mare. Am privit magnolii, coniferele și, în sfârșit, stejarul vechi, plantat de profesorii și elevii liceului la 1 decembrie 1918, care străjuiește colțul stâng al grădinii din fața corpului vechi. în partea dreapta a grădinii se află un bust de metal al regelui Ferdinand I, pe un postament placat cu marmură albă, care a fost dezvelit odată cu revenirea la numele inițial al școlii, cândva pe la mijlocul tran- ziției. în partea stângă a grădinii, se afla un bust de piatră al lui George Bacovia, cu numele căruia fusese rebotezat, în anii de- stalinizării culturale și ai repunerii - șubrede și tot mai denaturate - în drepturi a culturii naționale (și, în mod nemărturisit, burghe- ze), Liceul Nr. 1 de băieți, cum ajunsese să fie denumit, ad-hoc, Liceul „Principele Ferdinand“ după declararea Republicii Po- pulare și sovietizarea României. M-am apropiat de locul unde se afla postamentul de piatră al bustului lui George Bacovia, ascuns de patru tufe de arbuști, și, spre surprinderea mea, bustul Poetului nu mai era acolo. „Ciudățeniile istoriei!“, îmi spusei. La ieșire i-am povestit portarului despre absența bustului lui George Bacovia de pe piedestalul care îi fusese rezervat în partea stângă a grădinii neîngrijite de la ve- chea intrare. A fost surprins să afle că exis- ta un postament cu un bust între tufele de arbuști de sub stejarul de la 1918, dar mi- a promis totuși că va informa direcțiunea. mai vedeau pomul înflorit și uitau, chiar, de el; alții băteau cu piciorul străzi lungi sau luau taxiul ca să vadă vișinul. Unii credeau că e un semn fast și îi invidiau pe dețină- tori: sigur că familia în curtea căreia înflori- se năstrușnicul pom va prospera sau va avea parte de vreun alt eveniment aducător de mare împlinire, bombăneau ei cu jumătate de gură; că lucrurile se vor așeza la locul lor în țară, afirmau alții, mai cu aplicație poli- tică. Chiar va fi un progres economic și fi- nanciar, spuneau alții, pe care valul proro- ciei îi purta plutind pe deasupra întâmplării. Conducerea politică se va schimba în cu- rând, conchideau plini de speranță cei care țineau cu opoziția. Toți văzuseră cu ochii lor funigeii cum țeseau mătase prin livezi și câmpii, semn de toamnă lungă și frumoa- să, cu puzderie de poame și cu porumb bine copt, își dădeau cu părerea cei lipsiți de aspi- rații mărețe. Cine știe ce nenorociri se vor mai abate, nu se lăsau mai prejos oamenii mai în vârstă, care voiau să atragă atenția că nu au trăit ei chiar degeaba... Curând, Iluzia, și Domnul Nimeni nu mai avură liniște. Soneria de la poartă zbârnâia întruna. Se pomeniră că le intră în casă o mulțime de curioși. Fură întrebați fără în- conjur de îngrășăminte, modificări geneti- ce la care ar fi recurs ca să facă vișinul să înflorească; dacă nu cumva îl altoiseră de curând, dacă nu cumva aruncaseră la rădăci- na pomului fierturi vrăjite... Oamenii stă- teau, ca la ei acasă, în bucătărie, în living, în curte, pe terasă, depănau tot felul de întâm- plări pe care le-au văzut, le-au trăit, le-au au- zit sau, pur și simplu, le-au inventat de dra- gul povestitului, fără să-i mai bage în seamă pe stăpânii casei. Când au epuizat amintiri- le, au început să-și dea cu părerea despre casa Domnului Nimeni', despre încăperile nu prea mari, despre mobila modestă, despre biblio- teca prea mare sau inutilă, spuneau cei tineri; prea mică, dădeau din cap nemulțumiți cei cu pretenții intelectuale, iar sfaturile pentru curtea cu flori au început să curgă gârlă. Gaz- dele se pomeniră nu doar că nu mai aveau răgaz să-și vadă de treburile lor, să mănânce, să se odihnească, dar mai erau și criticate. Domnul Nimeni era atât de iritat, încât nu mai putea nici să citească, nici să scrie. Ba mai mult, curtea se umplea zilnic de peturi goale de la sucuri, bere, pălincă, hârtii, ambalaje de plastic și staniol de la dulciuri, sârme, sfori, pungi de cumpărături, obligând soții să adune gunoiul ca de pe izlazul comunal. Scoasă din ritmul ei și sătulă de atâta muncă gratis, Iluzia. opri soneria de la poartă și nu mai ieși în prag când o strigară cetățenii întârziați la eve- niment. Apoi, apăru un reporter de la televiziu- nea locală, ca să dea întâmplarea pe post, la „Actualității Domnul Nimeni simți că se îneacă. Nu mai știa ce să creadă. Era, oare, în acea întâmplare, bătaia de joc a Destinu- lui, ca să-i mai aplece încă puțin capul spre țărâna umilinței? Trăia în orașul acela de o viață și nimeni nu s-a interesat vreodată de soarta lui; puțini știau cum îl cheamă, cine este, unde lucrează. Acum, dintr-odată, se trezea că opinia publică din oraș reacțio- na excesiv în fața acestei mici întâmplări neobișnuite. E drept, întâmplarea se cloci- se în ograda lui. Nu, nu era vorba de vreo invidie neghioabă; dar când privea spre vișin, se simțea oarecum rușinat, insultat chiar... Reporterul vru să-i ia un interviu Dom- nului Nimeni. Acesta urma să explice, în vreme ce se derula pe ecran mândrețea de imagine dublată de un fond muzical din Vivaldi, cum s-a petrecut minunea. Nimeni l-a privit încurcat; nu știa ce explicații să ofere, fiindcă vișinul înflorise pur și simplu, parcă peste noapte; era un fapt elementar, de o mare gingășie, era adevărat, dar el, stă- pânul, constatase ca fiecare, și atât. Repor- terul local îl privi oarecum dezamăgit și chiar iritat. Nu înțelegea cum putea omul acela din fața lui să fie atât de insensibil și de anost, să nu-și dea seama de faptul că i se oferea o șansă de a ieși din anonimat pe spinarea vișinului înflorit și că lui, reporte- rului, îi strica materialul. Ridică exasperat din umeri. îi spuse plin de importanță ca- meramanului să filmeze pomul, doar po- mul, fără casă ca fundal, fără stradă. Fără să ceară permisiunea Domnului Nimeni. Doar atât să filmeze. De rest, adică de comen- tariu, se va ocupa el. Pe când cameramanul se străduia să alea- gă unghiul cel mai potrivit, o răpăială ne- așteptată, o ploaie repede de toamnă, mâna- tă de rafale de vânt dușmănos, se năpusti fără milă în ogradă. Fu răsturnat trepiedul cu cameră cu tot și florile firave ale vișinului fură smulse, spulberate și aruncate în noroi... De după perdele, Domnul Nimeni cuprinse cu brațele umerii soției; era ușor confuz și se simțea vinovat pentru insolita, ciuda- ta și năstrușnica poveste a fratelui său, vișinul, dar și oarecum ușurat de povară. Se pomeni întrebându-se totuși, dus pe gân- duri, dacă din florile acelea târzii s-ar fi legat fructe și dacă ele s-ar fi copt... ■ Fragmente din Romanul cu ferestre albastre de pe colină (Summer dreams) Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 • 21 micio lectni Un memorialist bucovinean și neprețuita sa mărturie Ion Bogdan Lefter Volumul de Amintiri din Țara Fagilor al lui Ovid Țopa deschide un veritabil șantier „arheologic^, de recuperare a scri- erilor unui autor necunoscut. Unul impli- cat - totuși - în istoria noastră culturală, ca și în cea politică, ba chiar legat într-un anume fel și de literatura autohtonă, căci întîiul său fiu, Tudor Țopa, avea să devină, după publicarea romanelor-jurnal încerca- rea scriitorului (1975) și Punte (1985), un nume cu greutate în proza românească din perioada tranziției de la modernitate la postmodernitate. Născut la începutul ultimului deceniu al secolului al XlX-lea, în 1891, într-o veche familie bucovineană, atestată încă din seco- lul al xvn-lea, Ovid Țopa a fost nu doar un distins intelectual, licențiat în istorie și geo- grafie, cu un doctorat în filozofie, profesor la școli și licee din Cernăuți, Chișinău, Văs- căuți și București, ci și, către sfîrșitul Pri- mului Război Mondial, un militant activ pentru Unire, în Bucovina și în Basarabia, unde a trăit o vreme. Altfel spus, biografia i se împletește în acei ani cu politica fier- binte și - în fond - cu istoria mare, la al că- rei mers înainte contribuie: ostil imperiilor din epocă, cel austro-ungar și cel rus, pe cale de transformare în stat bolșevic, Ovid Țopa trăiește, la 26-27 de ani, în plină at- mosferă revoluționară și, împreună cu alți colegi unioniști, pledează pentru alipirea provinciilor de nord-est la regatul carpato- dunărean, în ale cărui granițe extinse să se regăsească tot neamul românesc. Joacă un rol activ și în anii următori, contribuind la procesul mai îndelungat de integrare efectivă a noilor teritorii intrate la 1 decem- brie 1918 sub jurisdicția Bucureștiului, la ridicarea nivelului de educație nu doar al elevilor săi din Bucovina, unde se întorse- se după anii de la Chișinău, ci și al altora, copii și adulți din zonă. Destinul său se in- tersectează cînd și cînd cu figuri proemi- nente din epocă, precum principele Carol, viitorul Carol al II-lea, împreună cu Zizi Lambrino, Alexandru Marghiloman, Nico- lae Titulescu, Simion Mehedinți sau Oni- sifor Ghibu. Refugiat la București atunci cînd, către sfîrșitul celui de-al Doilea Răz- boi, Uniunea Sovietică „înghite“ Basarabia și Bucovina de Nord, duce la capăt cu dem- nitate o carieră de profesor de liceu, con- damnat fiind - însă - la anonimat, fără alte posibilități de manifestare publică, civică, națională după ce și la noi se instaurează regimul comunist. Dar păstrează o acută conștiință a importanței istoriei pe care a trăit-o, drept care, și înainte de pensionarea din 1959, și - mai ales - după, pînă la stin- gerea sa din viață, în 1974, își scrie memo- riile și alte evocări, portrete, eseuri pe te- mele care l-au preocupat dintotdeauna: identitatea națională, istoria românilor și a întregii regiuni central- și est-europene ș.a.m.d. Au rezultat cîteva bune sute de pagini, pe care n-a mai apucat să le orga- nizeze și să le finiseze pentru o eventuală publicare. Le-a păstrat cu grijă cel de-al doilea fiu al său, mezinul Dimitrie. Le aprecia și fratele mai mare, Tudor. Cartea- interviu realizată cu el de lolanda Malamen se încheie cu aceste cuvinte: „O, tata are niște memorii extraordinare. Sînt formi- dabile, o să le revăd. El le are (T. Țopa arată către fratele său) și îi e teamă să nu se piar- dă“ (Literatura e un om fam milă: Tudor Țcpa in diahg cu lolanda Malamen, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Tracus Arte, 2008, p. 101). Din fericire - iată! - nu se pierd: grație lui Dimitrie Țopa, ele sînt restituite acum ca Amintiri din Țara Fagilor, într-un șir de - probabil - patru volume, sub îngrijirea aceleiași lolanda Malamen. Vor impune numele unui valoros me- morialist, cu prețioase mărturii despre lo- curile și epocile pe care le-a traversat și cu foarte expresiv condei. Pentru istoria poli- tică - o consistentă sursă documentară; iar pentru istoria literaturii - un impunător ciclu de amintiri, de reținut în bilanțul au- tohton al genului, pe rafturile din față; nu în ultimul rînd, exegeților lui Tudor Țopa, fiul scriitor, li se pune la dispoziție o fabu- loasă reconstituire a atmosferei în care acela s-a format, ulterior și cu date biografice utile, din momentul în care viitorul pro- zator își va face apariția pe lume și în na- rațiunea tatălui... Pînă la perioada studenției și a începutului de profesorat, cînd, pe fundalul Primului Război, va deveni june activist unionist, Ovid Țopa își deapănă amintirile din copilărie și adolescență - materia primului volum al memoriilor sale. Sîntem încă strict în spațiul bucovinean, fără extensiile basarabene ulterioare. Deco- rul - rural la început, la Rarancea, apoi la Vitelinca (Viteleni), după care, la trecerea micului Ovid din școala primară la liceu, familia se mută în Chișinău. Rarancea era satul mamei, care va rămîne o vreme, cu soțul și primii doi născuți, Ovid și Silvia, în casa părintească, deci la bunicii materni ai copiilor. Rememorarea începe acolo, în Rarancea, în iarna 1897-1898, cînd tatăl, preot, se mută cu ai săi la Vitelinca, unde fusese numit paroh. Atașat de bunicul său, Ovid rămîne pe loc pentru opt luni, ur- mînd apoi să se alăture părinților și surorii și să meargă la școală. Viața la sat nu e totuna cu universul ță- rănesc. Ambii părinți proveneau din aris- tocrația rurală a regiunii, cu ascendențe bo- ierești, cu preoți și cărturari în generațiile anterioare și, de-aici încolo, cu descendenți intelectuali și cu poziții notabile în Româ- nia modernă. Drept urmare, Ovid e un fel de mic prinț în casa bunicilor, cu servitori și angajați sezonieri („lucrători^), cu multe rubedenii care vin în vizită sau trebuie vi- zitate. „Eticheta“ nu e foarte restrictivă, elita socială din care familia face parte ne- fiind despărțită de o prăpastie de restul sa- tului: „personalul“ gospodăriei e țărănesc și băiatul se simte bine mergînd cu acei oa- meni simpli la cîmp sau stînd de vorbă cu femeile care ajută la bucătărie. După opt luni, în toamna lui 1898, la Vitelinca, se va Cărți primite la redacție • Ana Blandiana, Cele patru anotimpuri; Pro- iecte de trecut, tabel cronologic de Cătălin Sturza, postfață de Ana Blandiana, refe- rințe critice de Răzvan Năstase, prefață de Vitalie Ciobanu, București: Art, 2011. • Cele mai frumoase poeme din 2010, selecție de Claudiu Komartin și Radu Vancu, București: Tracus Arte, 2011. • llie Rad, Un ardelean la București, Cluj-Napoca: Tribuna, 2011. • Paul Aretzu, ștergerea completă a feței, lași: Tipo Moldova, 2011. • Gheorghe Crețu, Dragoste și revoltă, Satu Mare: Solstițiu, 201 I. • Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Ephemerides 2, Cluj-Napoca, 2010. • Gheorghe Săsărman, Nemaipomeni tele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său, roman, București: Nemira, 2011. • Lucian Nastasă, Intimitatea amfi- teatrelor: Ipostaze din viața privată a universarilor „ lite- rari" (1864-1948), Cluj-Napoca: Limes, 2011. 22 • APOSTROF integra în alt spațiu similar, în casa preo- țească a tatălui, unde va petrece un singur an, timp în care va parcurge în particular materia primelor două clase. Inventarul de toposuri ale copilăriei, din Capitolul I al Amintirilor, mai include localitățile și re- ședințele rubedeniilor sau apropiaților vi- zitați. Urmează, un an mai tîrziu, în toamna lui 1899, mutarea tatălui la o biserică din Cernăuți și a fiului la o școală de acolo, un- de va urma clasele a m-a și a IV-a, drept ca- re către finele capitolului decorul se schim- bă: locul spațiului rural îl ia orașul, capitala provinciei. Povestea se deapănă mai depar- te, tot la Cernăuți, de-a lungul Capitolelor 11, III și IV, cu primul an de liceu (de fapt, de gimnaziu, după clasele primare) în 1901-1902, cu următorii trei în 1902- 1905, respectiv cu ultimii („liceul supe- rior“, în terminologia de atunci) în 1905- 1909. La final - bacalaureatul. Pe parcurs - alte și alte povești și ocoluri, cu unele salturi înainte în timp, ca-n finalul primului volum al Amintirilor, unde autorul face bilanțul iernilor celor mai grozave pe care le-a trăit, pînă la viscolul din 1953, evocat pe scurt, apoi abandonat pentru con- semnarea unor trăsnete de ianuarie, din 1921 sau 1922, în imediată proximitate, după o vreme neobișnuit de caldă, urmată de o furtună cu viscol în cursul căreia se produce un fulger orbitor, apoi vine un trăsnet care „făcu să se cutremure pământul albit de zăpadă“, apoi altele trei - „fenome- nul meteorologic cel mai interesant pe care l-am trăit iarna, o singură dată în viața mea“... Ceea ce frapează peste tot e luxurianța relatării. Beneficiind de o memorie fabu- loasă, Ovid Țopa reparcurge pas cu pas tra- seul copilăriei și adolescenței sale, recupe- rînd o multitudine incredibilă de detalii, de parcă ar revedea totul în gînd, de parcă ar asista la proiecția în reluare a unui film în care obiectivul întîrzie îndelung asupra fie- cărui cadru: locuri, oameni, situații, întîm- plări. Narațiunea avansează mai rar prin desfășurări epice propriu-zise, mai peste tot acumulîndu-se descrieri, de unde predomi- nanța dimensiunii vizuale a amintirilor. Re- zultatul e o absolut uimitoare reconstitui- re a unei lumi, cu atît mai prețioasă cu cît, alocată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene și supusă rusificării după al Doilea Război Mondial, rămasă din 1991 în componența noii Ucraine postcomunis- te, Bucovina de Nord e astăzi un teritoriu aproape necunoscut populației din Româ- nia, care-i ignoră practic istoria și n-o mai consideră „pămînt strămoșesc“ (spre deo- sebire de Basarabia, percepută ca jumătate estică a vechii noastre Moldove). Minuția cu care Ovid Țopa restituie imaginea pro- vinciei transformă memoriile sale într-un fel de „bază de date“ care tezaurizează o istorie astăzi uitată, scufundată în negura trecutului. Firește, profesorul de istorie și bucovi- neanul de Nord refugiat la București nu face un asemenea efort de rememorare și de redactare fără să înțeleagă foarte bine importanța gestului său. Insistența asupra detaliilor așa se explică, nu doar prin plă- cerea povestirii și prin talentul literar. își asumă - într-un fel - la senectute o „misie“ simetrică celei din tinerețe: atunci se de- dicase ridicării conștiinței naționale a „fra- ților“ săi din provinciile de nord-est, acum le oferă compatrioților din țara-mamă o mărturie care să le deschidă ochii asupra unor teritorii pierdute și abandonate, de parcă n-ar fi fost vreodată parte a Moldovei istorice și a României Mari. Descriptivismul neobosit al Amintirilor lui Ovid Țopa mai suportă o interpretare interesantă, cel puțin în această etapă, a co- pilăriei și adolescenței, înainte de ieșirea pe scena politică a vremurilor: nefiind încă vorba despre evenimente importante, ci doar despre ce vede și trăiește copilul, ele- vul din clasele primare, apoi din liceu, ni se oferă - în fond - o imagine a „istoriei oa- menilor obișnuițiȚ o mostră de „nouă isto- rie“, în sensul Școlii de la Annales a lui Lucien Febvre și a discipolilor lui. Recu- perarea „structurilor cotidianului“, cum le-a spus Fernand Braudel, are aici în vede- re Bucovina de Nord, așa cum cercetătorii de \a Annales s-au ocupat de viața unor co- munități franceze de-a lungul secolelor. Lipsește la autorul nostru - totuși - mini- mul discurs teoretizam care să confirme asumarea formulei ca proiect științific, de investigare a evoluției „mentalitățilorȚ încît rămîne să apreciem mai degrabă refacerea pe cont propriu și la un nivel mai ingenuu a proiectului istoricilor în cauză, cu toate meritele despre care am vorbit, de arbores- centă reconstituire a vieții cotidiene din Rarancea, din Vitelinca, din Cernăuți, din- tr-o întreagă provincie uitată, parcă evapo- rată din conștiința noastră națională. Mai multe detalii despre detaliile din text. Cum e și firesc, protagonistul-copil și elev are mereu în fața ochilor mediul cas- nic, apoi cel școlar, adică o rază de percep- ție limitată la locuri cunoscute și la persoa- ne apropiate. Cu tot contextul rural inițial, reconstituirea dă la iveală o viața de familie și - în genere - de comunitate destul de intensă, cu multe și amestecate etnic figuri, într-un spațiu de graniță al Imperiului Aus- tro-Ungar în care conviețuiau populații descinse din toate direcțiile, intens „metisa- te“ în „creuzetul“ provinciei. Simpla men- țiune a proveniențelor și încrucișărilor transformă prezentarea tuturor personaje- lor, a rudelor și a cunoștințelor, într-o sui- generis encliclopedie etnoculturală. Se vor- besc - cum altfel?! - mai multe limbi și se practică religii varii. Dată fiind condiția mai ridicată a familiei, Ovid Țopa poate con- semna ambianțe domestice prospere și obi- ceiuri sofisticate, chiar dacă vremurile, la începuturile modernității, nu sînt ușoare. Totuși, muncind cu spor și păstrînd rîndu- ielile, respectînd vechile valori și obiectele cu ștaif, interesante, frumoase, elitele rurale bucovinene și poate că mare parte din po- pulație trăiau la 1900 complex și destul de îmbelșugat. Despre relațiile de familie, des- pre spațiile de locuit, despre sărbători și tradiții sau despre bucatele preparate în bucătăriile epocii aflăm neașteptat de multe și de rafinate amănunte. Imaginea de an- samblu e aceea a unei civilizații evoluate, impresionante. Memoria fabuloasă a autorului păstrase - spuneam - vii persoane, locuri, obiecte. Amintirile din copilărie și adolescență ale lui Ovid Țopa, ca și cele de mai tîrziu, abundă și la aceste capitole. Aproape pe fiecare pagină apar lungi liste de nume de rude, vecini, prieteni, colegi sau cunoscuți ai părinților, notabilități, alte persoane și personaje din localitățile prin care autorul a peregrinat: o umanitate a cărei tipologie policromă e prinsă într-o portretistică uneori mai detaliată, adesea rapidă, dintr-o linie-două-trei, cu un remarcabil simț de observație și cu vocația sintezei expresive, în linia vechilor formule din romanele rea- liste de secol XIX. Iar obiectele și ambianța sînt recuperate printr-o performanță des- criptivă dusă pînă la înregistrarea aproape maniacală a tuturor dispunerilor în spații explorate în pliurile lor cele mai ascunse. Vasăzică: memorie colosală, ochi pă- trunzător și expresivitate stilistică, combi- nație din care nu puteau să nu iasă pagini de gen de primă calitate. înainte să se declanșeze fierberile politice, războiul, criza Imperiului, bătăliile pentru emanciparea națională, tonul general al Amintirilor din Țara Fagilor e al copilăriei fericite, pitoresc-paradiziace, de „vîrstă de aur“. Stilistic vorbind, perfectul compus și imperfectul alternează cu perfectul simplu al vechilor retorici ale relatării, de unde un aer de poveste d’antan, de memo- rialistică cu parfum de epocă. Textul reia aici și sonorități din Creangă, fără ex- presivitatea hîtru-„localistă“ a aceluia, dar pregnante: „Văd și astăzi, după 55 de ani, săniile în ogradă, văd cum au fost încărcate cu puțina mobilă și cu celelalte de-ale casei, și văd cum fulgii deși albeau încărcătura^ etc. (scena despărțirii temporare de părinți și de sora sa, emoționantă); „nu numai că priveam muncile de primăvară ale bunicii și ale servitorilor, dar ajutam și eu, ba să- pând cu hârlețul, ba greblând, prășeam, cu multă seriozitate, într-un cuvânt făceam serios toate aceste munci, ferindu-mă nu- mai de cositul ierbii, pentru care puterile mele erau mult prea slabe“; „Mare ne era bucuria când dădeam drumul apei ca să se rostogolească nebunește înspre vale, în gră- dina lui Laiben, un lucru care a și pricinuit de vreo două ori intervenția disperată a ve- cinilor noștri“; sau: „Astfel m-am simțit și eu în fața casei unchiului Meliton...“. Și încă o formulare amplu-retorică, amintind modele clasice ale genului: „Fe- ricit este călătorul care, după un drum lung, ajuns la țintă, dă de o primire căl- duroasă, de strigătele vesele ale oamenilor ce-i ies înainte, de zgomotul și alergătura copiilor, de cuvinte calde, bune, întrerupte de îmbrățișări arzătoare, capabile să-i izgo- nească din minte toate neplăcerile călă- toriei. „Honi soit... A Amintirile din Țara Fagilor încep - așadar - cu dreptul, revelînd un autor delectabil și o mărturie neprețuită despre Bucovina de altădată. Cercetătorii științelor umane o vor putea exploata mai ales din perspective sociologice, psihosociologice, demografice, etnologice, de evoluție a mentalităților etc., etc., etc. Istoria politică va profita mai ales de volumele următoare. Iar cea a literaturii autohtone cîștigă un al doilea Țopa, me- morialist: Ovid (tatăl). ■ Fragmente din prefața la Amintiri din Țara Fagilor de Ovid Țopa, în curs de apariție la Editura Tracus Arte. Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 • 23 cu Ochiul LIBER Marginalități silențioase Constantina Raveca Buleu PRIVILEGIEREA SCRISU- LUI în ecuații existen- țial-intelectuale transpare din fiecare pagină a volu- mului Tăceri de la maigine al lui loan F. Pop, dedicat memoriei lui Radu Enescu și apărut în 2011 în tan- dem, la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu-Lă- puș, respectiv la Editura Dacia XXI din Cluj-Napoca. Publicate inițial în Familia, Idei in dialtg, Vatra, Echinox, Luceafărul, Discobolul, Aurora sau Vestitorul, eseurile adunate în această carte iau naștere - potri- vit mărturiei autorului - „din insuliciența organică de a putea duce unele tăceri până la capăt, din incapacitatea de a reuși să ges- tionez a la lorg interogativitatea lor coro- zivă", justificare ce imprimă întregului dis- curs valențe nu numai compensatorii, ci și purificatoare. Sedus și provocat de virtuțile scrisului, convins că acesta „este alcătuit din tăceri care vorbesc și din cuvinte care, implicit, știu să tacă, să aștepte", dar conștient și de zădărnicia înscrisă în actul scrierii, auto- rul își revarsă cu o paradoxală euforie ama- ră reflecțiile filosofico-lirice ivite în trena experiențelor sale culturale și existențiale. Zădărnicia scrisului reverberează cu o re- semnare aristocratic-spirituală în primul eseu al cărții, Scriu cu credința că Dumnezeu știe citi, titlu în care se răsfrânge de altfel atitudinea definitorie pentru un scriitc >r mai prezent în cuvinte decât în realitate, închis vocațional în singurătate, într-o tăcere cri- tică și deseori inflexibilă, extrem de sensi- bil la nuanțe și etalând o erudiție abil dise- minată într-un discurs care-i integrează firesc pe Sfântul Augustin, Toma d’Aquino, Aristotel, Platon, Sartre, Berdiaev, R. Otto, Nietzsche și mai ales pe Heidegger. Cap- tivat de paradoxurile care amenință să sfâșie mereu ființa, loan F. Pop plasează și tripla identitate creatoare - scriitorul/poetul/gân- ditorul - sub semnul unui mare blestem - condamnarea de a fi un soi de seismograf al contrariilor ființei - și al unei mari bine- cuvântări - capacitatea de a atinge imagi- nar trăiri inaccesibile celorlalți, indiciu al faptului că „în el lucrează în modul cel mai gratuit și mai fascinant revelația divină". Extrapolând în logică orfică, scrisul devine nu numai calea evadării din captivitatea contingentului, ci și instrumentul decor- ticării sinelui în multiplicitatea de euri. Act de elevație multiplă și stratificată, pentru „marginalul" loan F. Pop scrisul ține de „coordonatele verticale ale spiritului, în ten- tația abruptă a absolutului", într-o lume care tinde tot mai mult înspre confortul orizontalității. Legătura dintre scris și absolut este aprofundată în Celălalt eu, pornind gene- zic de la afirmarea faptului că Dumnezeu și Cuvântul „s-au aflat dintotdeauna într-un raport de reciprocitate absolută". Grație acestei perspective, „omul și lumea nu sunt decât materializarea rostirii", Cuvântul în- treținând în fond existența și imprimând o doză de sacralitate fiecărui gest uman. însă dintre toate faptele învestite cu sacralita- te, cel care-1 interesează în primul rând pe autor este Sacralitatea actului poetic, deoarece, privit sub speciae aetemitatis, omul poate fi înțeles și ca efect descensiv al unei poeticități sacrale, ca poezie faptică a divinității, prin alcătuirea sa duală, rezultantă directă a sin- gularității sale. Scopul său inițial fiind exclu- siv acela de încântare și sublimare a creației. Perspectivă din care poietica umană nu poa- te fi decât o încercare de răspuns, un vag ecou celest, o re-simbolizare a unei geneze sacre. Lumea însăși pare a fi doar un poem neterminat al lui Dumnezeu. Adept al altitudinii divine a poeziei, auto- rul amendează transformarea ei într-un „monolog steril", axat pe spunere, și aruncă anatema asupra postmodernismului, res- ponsabil de acest proces. într-o serie de provocări, de conexiuni onto-logice la capătul cărora de află Dum- nezeu, Literatura ca provocare ocupă un loc secund - apreciază loan F. Pop -, din cauză că exercițiul literar vine să înlocuiască o ne- putință, aceea de a nu fi nenăscut. Mai mult chiar, scrisul literar, ca de altfel orice provocare, are și o componentă demonică, răul fiind eternul provocator, nu binele, neutral prin definiție. Mergând regresiv până la păcatul originar, autorul speculează faptul că ființa căzută în temporalitate „în- cearcă, prin intermediul scrisului, o nouă provocare a timpului originar", ceea ce în- seamnă că literatura (cultura, în general) a început ca damnare și continuă ca mani- festare a libertății, înțeleasă augustinian ca voință orientată exclusiv spre binele su- prem. Obsedat de triada Dumnezeu-cuvânt- om, scriitorul leagă aproape silogistic ter- menii ei: „La Dumnezeu, Cuvântul este lumea, omul, tot ce există. La om, lumea este chemare, căutare prin cuvânt, litera- turizare", iar „dialogul omului cu divi- nitatea este unul preponderent literar", literatura, creația în general, mediind co- municarea cu divinitatea și reactivând divi- nul din om. De pe o poziție de marginalitate autoa- sumată, loan F. Pop își desfășoară intransi- gent campania împotriva tarelor realității culturale românești de ieri și de azi, prima incriminată fiind instrumentalizarea cul- turii de către totalitarismul de tip comu- nist în detrimentul civilizației. Radiografia contradicției ideologice Cultură versus civi- lizație în perimetrul românesc sfârșește în- tr-o sentință critic-resemnată, de coloratură cioraniană: Până la urmă, suntem o cultură de visători, nu una de futurologi, de logicieni și prag- matiști. Suntem mai mult o cultură de amanți, nu una de legături culturale stabile și morale sub orice vremuri. Preferăm pase- ismul culturii, nu prezentul și viitorul ei. Speculăm metafizic conjunctura, fragmen- tul, dar ratăm sistematic durata, întregul... Opțiunile identitare motivate politic mută dezbaterea pe un alt palier tarat în Național și confesional, contraponderea subtil peda- gogică venind dinspre Creștinismul ca bun- simț. Campania continuă în Cearta cul- turală cu istoria, unde sunt sancționate eroismele de manual, mitizările și falsurile menite să acopere „somnolența seculară" despre care vorbea Cioran. Atemporalitatea perpetuă, neancorarea în prezent, improvi- zația, șmecheria endemică, ancestrala lipsă de cuvânt, cacealmaua sau lipsa oricărei în- clinații morale completează inventarul „vir- tuților" unui popor formatat să-și urască elitele, „tot mai abulic la propriu-i destin" și „profesionalizat în faliment și în paseism trăit mistic". Punând în final o livrescă în- trebare -„Ce-i de făcut?" -, loan F. Pop nu propune o soluție utopică, ci răspunde cu o ironie amară: „mă tem că... nimic. Deo- camdată e suficient să ducem mai departe meseria de a exista pur și simplu. Să nu pe- riclităm prea tare profesia de român". Pe același ton, Prostia ca paradigmă duce la apogeu diagnosticul dur al autorului care constată că „măsura românească a ființei a ajuns una prostească". în trena aceluiași „controversat" speci- fic național, jocul filosofic-speculativ al autorului din Provincialism și centralitate reliefează încărcătura mai degrabă psiholo- gică decât concret-geografică a centralității, furnizând cadrul conceptual pentru oxi- moronica demonstrație din Șansa centra- lității mele rămâne provincia. în același regis- tru provocator se menține și La ce mai este bun Eminescu? (trei scrisori deschise), miza textului nefiind actul eretic de distrugere a unui „tabu absolut", ci demascarea pa- tologiei comportamentale a poporului român, a ipocriziei sale culturale, a impos- turii și urii din spatele promovării „gre- gărimii omnipotente" și a marginalizării excepționalității. O privire (poetică) in oglin- da criticii, dar și Generația '90 față cu eter- nitatea aduc dezbaterea valorii literare în prezent, atentând la tabuuri în curs de con- figurare. Regimul discursului revine la matca fi- losofico-literară în Despre lene, Despre înțe- lepciunea senectuții, Moartea ca trăire, Rea- lismul ficțiunii sau în Tăceri de la maigine, cel din urmă eseu reprezentând o elabora- re conceptuală a legăturii indisolubile din- tre tăcere și solitudinea pentru care optează loan F. Pop, convins că cea dintâi repre- zintă „ultima formă de comunicare a cuvin- telor", că „esența finală a oricărei forme de scriere nu e decât tăcerea comunicativă, îm- părtășită", punerea în act a acestei convin- geri fiind acest volum, în care critica inci- sivă, armătura filosofică și sensibilitatea literară se armonizează într-o „tăcere" pro- vocatoare. 24 • APOSTROF Monumente sub zodia distrugerii Cristian Vasile BUCUREȘTIUL S-A aflat o bună pe- rioadă sub zodia dis- trugerii, iar această realitate s-a vădit și în cazul monumen- telor de for public. Regimul comunist a excelat în ceea ce privește negarea tre- cutului și îndepărtarea urmelor arhitectu- rale moștenite. Pornind de la o preocupare firească privind starea de excepție sub care ființează monumentele publice, Anca Be- nera și Alina Șerban au editat un volum bi- lingv (în română și engleză) - București. Materie și istorie: Monumentul public și disto- piile lui (București: Institutul Cultural Ro- mân, 2011) - care își propune să urmăreas- că cum, in ce fel și de ce supraviețuiesc reprezentările în spațiul public (p. 9-10). Perspectivele criticii de artă, ale istorio- grafiei, arheologiei culturale și sociologiei memoriei se împletesc în acest volum re- marcabil, care conține studii de caz, mai multe texte critice ale unor autori români și străini, precum și un CD audio sugerând un tur fictiv prin fața a 13 monumente ale Bucureștiului, cele mai multe dispărute. Numeroase hărți cu amplasamentul statui- lor și fotografii înfățișând operele de artă (demolate între timp, mutate sau transfor- mate) întregesc poate cea mai ambițioasă carte-album despre capitala României, pri- vită din perspectiva condițiilor sociale și culturale ce declanșează edificarea/distru- gerea unui monument public. Ellen Blumenstein se concentrează asu- pra textelor cuprinse în CD-ul audio dato- rat Ancăi Benera {Aproape utopie: Cum poa- te povestirea să creeze o memorie alternativă a ipațiului public') și, în mod provocator, se întreabă dacă statuile lui Carol I și V I. Le- nin ar putea ființa în paralel: „suporterii ideii de a-1 reinstala pe Lenin [pe soclul ră- mas gol de la Casa Presei Libere, fostă Scânteii] sunt probabil mai puțini - rein- stalarea lui nu ar însemna neapărat o dorință de întoarcere la comunism, ci poate doar de a nu suprima o jumătate de secol de istorie" (p. 16). Poate fi pus pe același plan un rege (străin și autohton, în același timp) sub a cărei domnie țara a făcut pași decisivi în direcția modernizării, inclusiv la nivel politic și civic, cu un lider sovietic care de fapt a suprimat libertatea de expri- mare și a instituit un sistem concentrațio- nar? Nu este atât de important dacă afir- mația are sau nu sprijin documentar sau dacă surprinde sau nu mizele disputei în jurul unei anumite statui. De fapt, multe mentalități nu s-au schimbat după 1989, iar o parte a românilor s-au obișnuit în spațiul public cu simboluri ale regimului totalitar (nu neapărat monumente). Cert este că alte moșteniri arhitecturale din anii realismului socialist au beneficiat de o mai mare toleranță din partea bucureștenilor. Ca de pildă, Monumentul eroilor comu- niști - v. excelenta analiză a lui Duncan Light {Monumente abandonate și mmășițe ale peisajului socialist: „Mausoleul comuni- st“ din București, p. 271-278). De fapt, afirmațiile Ellenei Blumenstein exprimă cel mai bine pluralismul istorio- grafie ce se degajă din paginile cărții. Iar acest aspect poate fi benefic, deschizând calea unei polemici adevărate. Cum putem defini regimul sub care Bucureștiul a fost atât de sluțit după 1945, prin demontarea a numeroase opere de artă: comunism, socia- lism, socialism de stati Pare o întrebare sim- plă, dar nu este. Dacă în general autorii români îmbrățișează paradigma totalitară de interpretare a naturii sistemului politic postbelic din România (identificat drept comunism), cei occidentali par să aducă nuanțe sau să o conteste. Ruben Fowkes pune practicile autoritare, care au dus și la suprimarea unor monumente, pe seama utopiei socialiste, comunismul pare ceva ce nu a fost pus încă în practică (p. 213). Sub- zistă însă o anumită ambiguitate, căci auto- rul vorbește ulterior despre posteomunism (p. 214) și „sisteme comuniste" (p. 217). Dacă în primăvara lui 1990 demontarea statuii lui Lenin nu a stârnit controverse - fiind salutată în epocă chiar de Ion Ilies- cu, cel care poate a perpetuat practici de inspirație leninistă și în posteomunism -, în cazul demolării monumentului repre- zentându-1 pe Petru Groza, lucrurile sunt mult mai complicate. Pe de o parte, rolul său negativ, ca prim-ministru între 1945 și 1952, în facilitarea sovietizării este de ne- contestat. Pe de altă parte, anumite acte politice ale lui Groza (domolirea zelului vindicativ al comuniștilor, salvarea din în- chisoare a unor intelectuali la mijlocul dece- niului șase, faptul că nu s-a dezis de apar- tenența sa creștină etc.) au perpetuat o simpatie difuză în anumite medii, reflectată inclusiv în istoriografia postdecembristă și nu numai. Formal, Petru Groza nu a fost membru al Partidului Comunist, ci doar li- der al Frontului Plugarilor, formațiune po- litică subordonată comuniștilor, care a su- praviețuit până în 1953. Demolarea statuii sale din apropierea zonei Cotroceni-Eroilor, la începutul anului 1990, a fost comentată în fel și chip, mai ales că în fruntea celor care au militat pentru îndepărtarea ei s-a aflat un preot ortodox. Situându-se de par- tea celor care pledau pentru protejarea mo- numentului, un istoric format în anii națio- nal-stalinismului le vorbea studenților de la Facultatea de Istorie despre nedreptatea su- ferită de Groza, cel care nu a avut carnet de partid și în plus a rămas membru până la moarte în adunarea națională bisericească. Prin urmare, a fost strigător la cer că toc- mai un preot ortodox s-a ridicat împotriva statuii lui Petru Groza. De fapt, această perspectivă ar merita câteva nuanțări. în deceniile cinci și șase, Groza a influențat decisiv, prin politica sa guvernamentală, restrângerea autonomiei bisericilor. în al doilea rând, este absolut irelevant dacă Petru Groza a fost integrat, ca membru, în rândurile PCR/PMR; contează actele sale po- litice, legislația adoptată de guvernul său, care a introdus un cadru juridic antidemo- cratic, facilitând stalinizarea vieții politice și culturale. Astăzi, statuile lui Lenin și Groza sunt prăbușite în curtea Palatului brâncovenesc de la Mogoșoia, lângă Bucu- rești. Și-ar fi găsit locul cei doi coloși în- tr-un (necesar, dar greu de edificat) muzeu al dictaturii comuniste, plasat în București? Unii contestatari mai vechi sau neprieteni ai Muzeului de la Sighet s-au transformat brusc în frenetici susținători ai Memoria- lului întemeiat de Ana Blandiana și Romu- lus Rusan, sub deviza: există deja un Muzeu al Comunismului, Bucureștiul nu are nevoie de acest muzeu. în 2011, într-un context în care a apărut o stângă intelectuală puternică (tânără, dar uneori ignorantă), Sighetul devine opozabil Bucureștiului, reflectând personalizarea, politizarea și superficialita- tea dezbaterii despre un muzeu național al dictaturii comuniste. Aparent, monumentele reprezentându-i pe oamenii politici conservatori - cei situați mai la dreapta eșichierului politic decât liberalii - au fost menajate, scăpând mai ușor de furia demolatoare comunistă. Statuia lui Alexandru Lahovary supravie- țuiește comunismului, pierzându-și doar inscripția. Statuia lui Lascăr Catargiu a su- praviețuit aproape 15 ani (în curând va fi reamplasată, dar la câteva sute de metri de locul inițial). în pofida unui consistent efort de documentare, inclusiv în arhive, încă rămân pete albe și semne de întreba- re - asumate de editori - în ceea ce privește istoria monumentelor publice bucureștene. De pildă, contextul în care a fost demolată statuia lui Take lonescu, din zona Piața Ro- mană, nu este pe deplin lămurit. Statuia a supraviețuit în plin centru al orașului timp de un deceniu, după venirea la putere a co- muniștilor, deși baza soclului era străjuită de două statuete nud, reprezentând Nistrul și Tisa. Ar fi fost de ajuns ca să fie dată ca exemplu de artă decadentă și demolată încă din 1947-1948. In plus, Nistrul era deja un râu interior în Uniunea Sovietică, iar pre- zența monumentului în spațiul public putea fi ușor interpretată drept iredentism românesc. Supraviețuirea ei pare un extra- ordinar exemplu de inadecvate ideologică, iar o fotografie reprodusă de editori con- firmă această afirmație; imaginea înfăți- șează o demonstrație comunistă (din anii 1950?) celebrând momentul 1 Mai, cu muncitori revărsându-se prin fața statuii. în mod „obiectiv", statuia nu mai putea rezis- ta; a fost demontată, probabil în 1958. Cred că volumul se impune în primul rând prin încercarea de restituire a imagi- nii vechiului București. Neîndoielnic, mai ales prin textele critice stârnește și multe întrebări: Cât de importantă este natura regimului politic sub care se produce „epu- rarea" unei statui? Cât de mult contează ideile politice de care sunt însuflețiți cei care doboară un monument? Cât de pregă- tiți (intelectual, moral, chiar civic-politic) au fost funcționarii Ministerului Culturii și cei ai Direcției de cultură a Primăriei Bu- curești care au avut putere de decizie în ceea ce privește selectarea monumentelor publice și reamplasarea statuilor demolate în trecut? Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 • 25 * l|MFI I I | Firul nesfârșit al timpului Mirel Anghel UPĂ CE a dat lumii un bestseller surprinzător chiar și pentru el, Scurtă is- torie a timpului: de la Big Bang la găurile ntgre (în românește, București: Hu- manitas, 1995), carte vân- dută în lumea întreagă în peste zece milioane de co- pii, Stephen Hawking a de- cis că cititorii săi merită o ediție mai simplă a istoriei timpului, un remake în care să renunțe și mai mult la explicațiile științifice. Această O mai scurtă istorie a timpului, scrisă împreună cu Leonard Mlodinow și tradusă de Humanitas în 2007, este mai puțin o carte de știință și mai mult o poveste în care „păcatele“ primei cărți sunt exorcizate. Cartea a fost scrisă din nevoia de a-și achita o datorie mai veche față de cititorii care au păstrat ediția precedentă timp de 237 de săptămâni pe lista celor mai vândute cărți a publicației Sunday Times. Statistic, un exemplar al cărții a fost cumpărat la fiecare 750 de bărbați, femei și copii de pe glob. Cum să încerci să explici evoluția de aproximativ 14 miliarde de ani a universu- lui în doar aproximativ 200 de pagini? Sur- prins de interesul arătat de publicul larg pentru cosmologie, Stephen Hawking își propune mereu să simplifice și să aducă mai aproape de pământ știința stelelor, ga- laxiilor și planetelor. El ne poartă prin tre- cutul universului într-o carte asemănătoa- re cu punctul originar din care a izvorât totul, adică foarte densă, și totuși simplă. Timpul a început în momentul producerii evenimentului primordial cunoscut drept Big Bang. De 14 miliarde de ani, universul se află în continuă expansiune și nu știm când se va colapsa, dacă o va face vreodată. Cert este că totul se schimbă, galaxiile se îndepărtează una de alta, stelele mor, iar noi planete sunt descoperite. Prin această carte, Stephen Hawking vrea să ne ajute să găsim măcar indicii pen- tru întrebările majore ale vieții: ce căutăm pe această planetă mică a galaxiei noastre, în jurul unui astru de dimensiune medie, de unde venim și care este rostul nostru în ansamblul de necuprins cu imaginația? Și cum a fost posibil ca aici să se împlineas- că atât de multe condiții pentru ca viața inteligentă să se dezvolte? „Dumnezeu nu joacă zaruri“ este faimosul dicton al lui Einstein. Nimic nu e întâmplător. în uni- vers, se pare că totul conspiră pentru a crea condițiile prielnice vieții în anumite zone și a nu o face posibilă în alte locuri. Omul s-a pus mereu în centrul univer- sului, a pus planeta pe care locuiește în cen- trul sistemului solar, chiar dacă informații- le pe care le deținea arătau contrarul. Atât Newton, cât și Einstein au susținut (ero- nat) că universul nu se poate extinde. Ein- stein chiar și-a modificat teoria generală a relativității (1915), astfel încât ea să fie în acord cu această eroare. în trecut, se credea că universul a fost întotdeauna într-o anumită stare, cea a pre- zentului. S-a dovedit că el se schimbă cu o viteză care, în plus, este în continuă creș- tere. începând cu Big Bangul, temperatu- ra a scăzut, rămășițele acelui prim moment fiind prezente și actun, ca radiație de fond. Este posibil ca universul să se sfârșească în viitor, iar timpul nu va mai exista nici el. Datorită Big Bangului, timpul a avut un început, dar sfârșitul lui este încă departe de a fi prezis. Fizica aspiră la o teorie a totului, una care să combine armonios toate piesele răs- pândite în teoriile mărunte care există în prezent. Autorul vorbește adesea în pagi- nile cărții despre aspirația științei moderne la o teorie unificată, care să împace toate celelalte teorii și să le aducă într-un tot. Cu cât scrie mai mult despre ea, cu atât mai mult ne dăm seama că aceasta este greu de găsit. întoarcerea în trecut, afirmă Haw- king, nu este realizabilă. Nu putem călăto- ri în timp, însă viitorul ne poate rezerva multe surprize: „Nu puteți călători în tre- cut decât dacă istoria a menționat că v-ați întors și că, odată ajuns acolo, nu v-ați ucis stră-străbunicul sau că nu ați comis vreun alt act care ar intra în conflict cu istoria modului în care ați ajuns în situația în care vă aflați în prezent“ (p. 129). Totuși, dacă am reuși să ne întoarcem în trecut, am fa- ce-o într-o istorie alternativă, neputând schim- ba cursul evenimentelor deja petrecute. Cartea seamănă, păstrând proporțiile, cu o anecdotă științifică spusă pe tonul so- bru al unui învățat. Paradoxal, această O mai scurtă istorie a timpului are un capitol în plus față de prima variantă, in această variantă rămân totuși multe pagini aride și greu de savurat de cititorul nespecialist. Acest dezavantaj este contrabalansat de ilu- strațiile adăugate. Hawking își ajustează terminologia, elimină formule, rescrie pa- gini întregi și le comprimă, dar la Marilyn Monroe nu poate renunța. Forța gravita- țională exercitată de ea este prea mare. Cu cât descrie mai mult universul și vrea să îl explice, cu atât mai multe între- bări se nasc, iar ele cer noi răspunsuri. Abia când vom reuși să unificăm tot ceea ce omenirea a descoperit în existența ei, ra- țiunea umană va cunoaște cugetul lui Dumnezeu, încheie Stephen Hawking, cu promisiunea nespusă a unei reveniri. Dedal nu părăsește Creta Cezar Boghici CONȘTIINȚA TRAGICĂ a exis- tenței, clădită pe ideea oarbei necesități, reprezintă, cu siguranță, aportul cel mai însemnat al gândirii elene la zestrea spirituală a uma- nității, iar manifestarea ei devine extrem de consis- tentă în momentele de pre- cipitare a istoriei. După cum susține Arnold J. Toynbee (Studiu asu- pra istoriei: Sinteză a volumelor I-VI de D. C. Somervell, trad. de D. A. Lăzărescu, Bucu- rești: Humanitas, 1997, p. 573, 600-601), membrii unei societăți în marasm ajung rapid la conștiința dureroasă că se află la dispoziția unor forțe malefice, ceea ce le provoacă două linii distincte de sentimen- te personale: una mergând într-o direcție activă, dată de simțul păcatului, ce deschi- de calea ascezei, alta având un sens pasiv, oferit de simțul inexorabilității, ce implică acceptarea resemnată a răului. Reacția pa- sivă a sufletului în fața potrivniciilor mediu- lui înconjurător presupune credința într-o putere irațională și invincibilă, care se exer- cită asupra întregului univers, inclusiv asu- pra sufletului însuși, și care apare ca hazard sau ca necesitate, ambele forme fiind ates- tate în sfera estetică, în Iliada și în toată tra- gedia clasică greacă. Tema vulnerabilității omului târât în spectacolul alienant al unei istorii totalita- re, dictate de crunta și capricioasa necesi- tate politică, este perfect redată în recentul roman al lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul (Iași: Polirom, 2011, 400 p.). Personajul titular al cărții, Bruno Ma- tei, s-a născut în București, la puțin timp după încheierea Primului Război Mondial, dintr-o mamă italiancă și un tată român, în 1937, când avea șaisprezece ani, pleacă împreună cu părinții în îtalia, întrucât tatăl său, George Matei, trebuia să preia aface- rea bunicului dinspre mamă, Antonio Pi- gnatelli. în pofida dorinței tatălui de a-și vedea fiul avocat, Bruno urmează studiile teatrale la Academia „Silvio D’Amico“, iar apoi, descoperindu-și pasiunea pentru pă- puși, ucenicește pe lângă o veche familie siciliană de artiști-marionetiști. Nu ajunge însă să profeseze. Cutremurul produs de izbucnirea unei noi conflagrații, care a zgu- duit întreaga Europă, va ruina atât impe- riul artelor, cât și afacerea familiei Pigna- telli. După ce-i procură un diagnostic fals (o maladie ce urma să-l transforme, prin înțepenirea articulațiilor, într-un buratti- no uman), ferindu-1 astfel de înrolare, Cărți primite la redacție • Adrian Papahagi, Boethiana mediae- valia: A Collection of Studies on the Early Medieval Fortune of Boethius' Consolation of Philosophy, București: Zeta Books, 2010. • Teodor Borz, Colivii, Târgu- Mureș: Ardealul, 2011. • Nicolae Prelipceanu, Odioseea: Un jurnal pe sărite, lași: Institutul European, 2011. •Vasile Igna, Animale domestice, Cluj-Napoca: Limes, 2011. 26 • APOSTROF George Matei caută să-și pună fiul la adă- post și de consecințele războiului. Spre sfârșitul lui ’45 îl trimite în România, unde, prin intervenția indirectă a fostului său coleg de la Drept, ministrul Lucrețiu Pătrășcanu, tânărul este angajat ca specia- list la Teatrul de Păpuși și Marionete din București. Dar istoria nu-1 va mai cruța. La mai bine de un an petrecut în Penitenciarul Uranus, pe 17 martie 1950, Bruno e con- damnat la zece ani de muncă silnică, dato- rită asocierii cu ministrul Pătrășcanu, mazi- lit în februarie 1948, precum și presupusei lui colaborări cu Mișcarea Legionară. își va ispăși pedeapsa la Canal, în colonia Peninsula, apoi la Galați și, în sfârșit, la Iași; aici, în urma unui accident petrecut pe un șantier, deținutul Matei Bruno își pierde memoria ultimilor douăzeci de ani din viață. După spitalizare, revine în peni- tenciar pentru executarea restului de pe- deapsă, având doar amintiri răzlețe, de pâ- nă la vârsta plecării în Italia, și două lucruri personale, reținute la data arestării, care însă nu-i luminează nimic din negura sa de trecut: o păpușă - Pulcinella, dar botezată, impropriu, Vasilache - și o foaie dintr-un manuscris despre marionete. Or, un indi- vid ca acesta, fără trecut, numai cu viitor, oferă o oportunitate excepțională pentru regimul comunist de a construi din el „omul nou“. E ceea ce se și înfăptuiește cu Bruno Matei, eliberat prin grațiere, la 13 aprilie 1958, datorită acțiunii tovarășu- lui Bojin, un securist de elită, prietenul care-1 va modela în funcție de imperative- le actualității socialiste. Romanul se bazează pe alternarea a două planuri epice: experiența din trecut a personajului și viața sa de după detenție, amândouă fiind, de fapt, etapele aceluiași proces persecutoriu. Diferă doar aspectul sub care apar elementele persecuției: în prima fază, acestea sunt concrete, violența atingând în spațiul concentraționar cote maxime; în a doua, ele apar sub o formă înșelătoare, indirect revelatorie, existența în cotidianul comunist presupunând deopo- trivă intoxicarea victimei cu un adevăr tru- cat și inocularea vinovăției misterioase. Drama din prezent o egalează însă pe cea din trecut, iar acțiunea din cele două pla- nuri subliniază de fiecare dată mecanismul constant al damnării. Acesta acționează explicit în perimetrul închisorilor și al lagărelor de muncă prin care trece protagonistul. Solii damnațiunii („Baba Samca și moroii ei“ - p. 107) bân- tuie sistematic imaginarul deținutului. Ca să-i alunge și ca să-și găsească, astfel, acel centru de greutate, capabil a-i asigura o viață autentică, cum numai păpușile ajun- se în mâinile artistului au, Bruno apelează în primul rând la povestire. Asemenea Pe- nelopei - care, așteptându-1 pe Ulise și voind să scape de sub presiunea concretu- lui social (simbolizat de pețitori), s-a spus că înșira și deșira o poveste, Odiseea per- sonajul acesta deapănă câte o istorisire mitică, despre demonii roșii Vatapi și Ilvala sau despre semizeul Ghatotkacha, a cărui cămașă vrăjită poate stinge lava de foc. Numai că, află el, povestirea nu face decât să stârnească demonii politicii, așa încât exorcizații Ilvala și Vatapi se unesc cu Baba Samca și moroii ei. Și mai află ceva: reto- rica pune în mișcare mașinăria politică, antrenându-i instantaneu angrenajele repre- sive. Prin urmare, echilibrul râvnit se arată a fi extrem de precar, linia lui fiind hotărâtă permanent de altcineva. Totuși, eroul își mai îngăduie o iluzie. Este vorba, în esență, despre o nouă tenta- tivă de evadare în utopia artei. Repetând parcă gestul miticului Dedal - care con- struise păpuși mobile spre încântarea prin- țeselor din Camicos, ajutoarele sale împo- triva lui Minos -, el proiectează împreună cu nea Zacornea, temnicerul-figurist de la Penitenciarul Galați, o marionetă. Destinul acesteia aruncă însă umbre negre asupra destinului personajului. Odată realizată, ea dă o singură reprezentație, cu un singur spectator (bătrânul gardian), în baia insa- lubră a închisorii, rămânând apoi ascunsă pentru totdeauna între pereții celulei, drept mărturie că în acest spațiu nu există mân- tuire. Pe trupul ei din lemn sunt săpate cuvintele de deasupra porții Infernului văzut de Dante - „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate“. Utopia artei e învinsă de distopia isto- riei concrete. Marioneta, notează romancierul, avea să stea închisă probabil pentru vecie, ca o garanție că zidurile astea nu se vor dărâ- ma nicicând, schimbând deținuți după deți- nuți, generații de nefericiți deveniți din- tr-odată dușmani ai poporului. A priceput în cele din urmă că nimeni nu-i putea oferi cu adevărat o speranță, ci numai fracțiuni din ea. Fracțiuni ce aveau să fie nimicite invariabil într-un final, căci nicio altă forță din lume, pe orice ar fi ea întemeiată, n-avea cum să reziste în fața uriașului tăvălug ce se abătuse și asupra lui de câțiva ani. (p. 238) Tocmai austeritatea discursului și tăietura fermă a frazei sunt cele care susțin aici caracterul implacabil al sorții. Ruptura față de orice formă de iluzio- nare și, implicit, față de lumea penitenciară se înfăptuiește prin ascunderea lui Bruno sub carapacea convenționalului și a efectu- lui teatral. Câteva enunțuri rostite de capul familiei de păpușari din Sicilia, pe care con- damnatul și le amintește la un moment dat, venind înspre el din cu totul altă viață, îi vor influența în mod decisiv comporta- mentul, transformându-1 într-un deținut exemplar: într-un spectacol de marionete, trebuie să avem în vedere două condiții esențiale. Pri- ma: publicul nu are voie să vadă alte mișcări în afara celor impuse de joc, îndelung repe- tate de artistul care mânuiește păpușa. A doua: publicul nu are voie să audă alte voci în afara celor impuse de joc, îndelung repe- tate de artistul care îi dă glas păpușii, (n. 1, p. 240) Sunt cuvintele ce fixează, de fapt, toposul privilegiat al romanului - cvasispectacolul cu păpuși. Dar carapacea construită cu perseve- rență va fi străpunsă din interior, de gân- dul multă vreme reprimat al personajului la zilele eliberării sale, omul văzându-se din nou înfrânt în lupta cu istoria mare, ca- re-i va inunda toate intervalele sufletului. Acum, într-o ciocnire cu gardienii, Bruno are acel teribil accident, soldat cu o con- tuzie cerebrală, manifestată clinic printr-o amnezie persistentă de conservare a amin- tirilor din anii succesivi primei lui tinereți. Vârsta formării sale, petrecută-n alte locuri, reîntoarcerea în țară, soarta părinților, ares- tarea, anii grei de temniță, toate se șterg într-o clipă, lăsându-1, la cei treizeci și opt de ani ai săi, fără conștiința popriei iden- tități, un veritabil burattino uman, capa- bil a îndeplini orice rol îi rezervă destinul; iar acesta nu întârzie să-l așeze în distri- buția noii lumi românești, aflate în glo- rios avânt după 1947. Doar că destinul poartă un nume și necesitatea se înfă- țișează sub masca frivolă și stimulatoare a securistului. Tovarășul Bojin e cel ce dirijează sce- nariul „reintegrării lui Bruno în cadrul societății socialiste, pe care fostul deținut învață s-o iubească, simțindu-se legat de ea printr-o vie recunoștință, dublată de o difuză culpabilitate: „El, Brunul, Bruno Matei pe numele său din acte, avea de-abia de-acum încolo să fie cu adevărat folositor unei societăți pe care-o iubea, față de care rămăsese dator multă vreme, pe care, în- tr-un fel necunoscut, o trădase cândva“ (p. 127). Astfel de gânduri ale personaju- lui, transcrise cu ajutorul stilului indirect liber, determină ca în țesătura perifrastică a cărții să-și facă loc unele clișee recupera- te din producțiile realist-socialiste ale epo- cii, fapt ce amplifică impresia de veridici- tate a narațiunii. O marionetă se dovedește a fi Bruno și pentru Eliza, tânăra funcționară hotelieră de care se îndrăgostește și care, în realitate, este rezidenta Securității, în subordinea tovarășului Bojin. Ocupându-se la rândul său de cazul lui Bruno Matei și având acces la unele date ale respectivului dosar infor- mativ, ea știe că mama bărbatului trăiește încă în Italia, de aceea caută să-l atragă, ca „pașaport“, într-un plan de trecere a fron- tierei spre Occident. E ceea ce Eliza și reu- șește, căci, personaj tragic, Bruno își ur- mează mut destinul, un destin care s-a pronunțat când i s-a livrat motivul con- trafăcut al condamnării sale din trecut - încercarea de a fugi din țară. Ajuns pe punctul de a sări peste gardul de sârmă al graniței, eroul refuză să facă pasul decisiv. îl va face Eliza, care-1 ia cu sine pe Vasilache, păpușa de peste timp a lui Bruno, remarcabilă prezență simbolică în roman, desemnând imaginea sufletului inconștient al protagonistului. In timp ce se află reținut de patrula română, lui Bruno îi este tot mai sigură perspectiva de a reintra în labirintul închisorilor, dar și în alt labirint, cel al propriilor amintiri. El devine, astfel, un Dedal care nu dorește să fugă din calea urgiei lui Minos - regele Cretei, iar după moarte, al lumii inferna- le - și rămâne prizonierul teribilului labi- rint cretan. Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 • 27 Păpuși și marionete Roxana Croitoru INTRE 17 și 21 octombrie a avut loc, la Cluj, Festivalul Internațional al Teatrelor de Păpuși și Marionete „Puck", care anul acesta a marcat un jubileu, cea de-a zecea edi- ție. Gândit ca o întâlnire a spectacolelor repre- zentative ale acestei arte din țară și din străi- nătate, în acest an festivalul și-a îmbogățit și diversificat oferta. Au fost unsprezece teatre din țară, din străinătate nefiind reprezentată decât Ungaria (eterna criză financiară...). Au participat și două companii particulare și doi păpușari liber-profesioniști. Au avut loc work- shopuri extrem de interesante și o expoziție inedită de păpuși textile. Studenții de gen - de la UNATC „I. L. Caragiale" din București, de la secția maghiară a Universității de Artă din Târgu-Mureș și din anul m actorie, secția maghiară a Facultății de Teatru și Televiziu- ne din Cluj - au fost și ei prezenți. Ca de fiecare dată, festivalul s-a încheiat cu decernarea premiilor și a mențiunilor. Fiind vorba de o artă atât de diversă, s-a re- nunțat la obișnuitele titulaturi: „cel mai bun spectacol" sau „cea mai bună scenografie", premiul denumind esența reușitei din spec- tacolul respectiv. Aventurile lui Pinocchio, de la Teatrul de Păpuși „Ariei" din Târgu-Mureș, a deschis competiția. Povestea plină de peripeții a fost pusă sub semnul nopții într-un discurs esen- țializat, fără a eluda episoadele principale. Ca- racterele păpușilor simt splendid surprinse de scenografa Eugenia Tărășescu-Jianu. Mirabela Valea, studentă în anul m la actorie-mânuitor de păpuși, a obținut o mențiune pentru debut în rolul titular din acest spectacol. Totdgas, de la Teatrul Vojtina, Debrecen (Ungaria), în traducere liberă Lumea pe dos, este o poveste a prostiei omenești, într-un spectacol ingenios, bine ritmat. Spațiul sce- nic a fost rezolvat din cinci roți de lemn du- ble pictate, cu mijlocul traforat înfățișând di- verse spații, cu păpuși naiv-caricaturale și cu cei patru interpreți, care de multe ori, cu o planșă în chip de costum prinsă de trunchi, preluau chipul păpușii. Spectacolul a obținut mențiune pentru expresivitatea relației actor- păpuță. Cine va păzi clopoțeii?, de la Teatrul „Pri- chindel" din Alba lulia, este un spectacol construit secvențial într-un decor de mare plasticitate și în același timp foarte simplu, reprezentând un fundal de peisaj asemănător tapiseriilor. Spațiul se animă cu fiecare sec- vență, cu păpuși caracteristice locului. Lian- tul poveștii este un delicat fulg de păpădie (mânuit ca păpușile vaiang), care ne poartă în diverse lumi în confruntarea dintre bine și rău. In ciuda diferențelor culturale, toți luptă pentru ca binele să învingă, animați de aceleași idealuri și valori, reuniți în Cântecul prieteniei. Spectacolul a obținut mențiune pentru ritmul ți muzicalitatea spectacolului. Prințul fericit, de la Teatrul „Anton Pann" din Râmnicu-Vâlcea, a obținut mențiune pentru simbioza relației actor-text-imagine. Spectacolul, pus în scenă de regizorul Lâszlo Vadas, care este și autorul scenariului, după celebra poveste a lui Oscar Wilde, se adresea- ză atât copiilor, cât și adulților. Realizat cu economie de mijloace foarte inteligent ex- ploatate, spectacolul este o fericită îmbinare a mai multor stiluri și tehnici de interpretare. Actrița principală, Irina Melnic, joacă pe rând mai multe personaje: Povestitorul, Prințul, Rândunelul, trecând cu mare ușurință de la un caracter la altul, de la un registru vocal la altul. Păpușa-Prințul, care-i stă alături, e pro- iectată pe ecran împreună cu actrița-Povesti- tor. Ecranul elastic se mulează reliefând fața mai-marilor orașului sau umbre chinezești (mâinile actorilor), care devin pe rând păsările călătoare în țările calde, trestia, iubita Rân- dunelului. Morala poveștii se imprimă adânc în mintea și inimile spectatorilor: fericit și bogat este cel ce dăruiește necondiționat și cu dragoste. Ultima mențiune i-a revenit companiei particulare Mușchetarii" din București, pen- tru construcția armonioasă a spectacolului Spăr- gătorul de nuci. Un spectacol cu marionete cu fir, mânuite foarte bine, ritmat de o muzică bine aleasă și interpretată. Scena s-a aflat în- tr-un permanent dialog cu micii spectatori. Demonstrațiile studenților s-au bucurat de atenție, strădania lor fiind răsplătită cu aplauze. Studenții de la Târgu-Mureș ne-au oferit o lecție deschisă. Fiind în primul an de studii, ei abia descifrează abecedarul în tainele actoriei. Cei de la Cluj simt în anul HI actorie și ne-au invitat la o oră de improvizații, plină de umor și fantezie, cu suluri mobile. Studen- ții de la București au venit cu spectacolul Micul Prinț, după Saint-Exupery. Din păcate, scenariul dramatic a fost nefericit contempo- raneizat, întreaga filozofie și sensibilitate a poveștii fiind anulată de un supratext rău scris. Ne amintim de edițiile anterioare, când UNATC-ul s-a prezentat cu excelente spec- tacole, adevărate demonstrații de mânuire a marionetei mici cu fire. Un moment de vârf al festivalului a fost workshopul Emiliei Nechita, în spațiul ex- pozițional al Muzeului Etnografic, cu zece copii de grădiniță. Materialul „didactic" au fost chiar păpușile din expoziție. Păpușile Anei Ponta - artist plastic recunoscut - ex- primă stări, sentimente și sunt alcătuite ex- clusiv din textile. Jocul materialelor și acceso- riilor din care simt făcute păpușile - varietate de frumos și emoție - le caracterizează de la prima privire. Păpușa-vedetă a fost Păzitorul timpului, grănicer între vis și realitate. Numai copiii au fost în stare să treacă această graniță, pătrunzând în lumea poveștii. Atelierul susținut de Luminița Vălean a fost un joc cu mijloace teatrale pentru ca pri- chindeii să-și câștige încrederea în sine. Au fost acordate patru premii: Alice in țara minunilor, Teatrul de Animație „Țăndă- rică" din București, premiul pentru vioiciunea spectacolului ți pitorescul personajelor. Acesta a fost cel mai complex spectacol din festival, cu păpuși de diverse tipuri și dimensiuni, cu o scenografie spectaculoasă. Actorii din această poveste plină de fantezie realizează trecerile de la lumea reală la cea imaginară într-un •amestec de culoare și farmec, de candoare și umor, acompaniați de muzica lui Vivaldi. Două premii au răsplătit măiestria profesiei de păpușar. Este vorba de spectacolul Lâszlo Vitez, în interpretarea lui Jânos Pâlyi din Ungaria, pe care I-am mai admirat într-o ediție anterioară a festivalului și care a luat premiul pentru măiestria spectacolului ți virtuțile comunicării cu publicul. Jânos Pâlyi este un om-spectacol. Pe lângă charisma cu care este dăruit și care captează interesul publicului pe tot parcursul spectacolului, interpretul este un virtuoz al păpușii bibabo. Mânuiește conco- mitent mai multe păpuși în confruntări fizice și verbale pe mai multe registre. De altfel, Jânos Pâlyi a susținut și un workshop-demon- strație a spectacolului de bâlci cu păpușa bibabo. Premiul pentru virtuozitatea mânuirii ți umorul marionetelor i-a revenit lui Bence Sar- kadi, tot din Ungaria. Tânărul interpret a prezentat un spectacol nonverbal, Sigura ex machina. Fiecare păpușă își spunea pe rând povestea: acrobata, violoncelistul, dansatorul turc cel burtos. Marionetele cu sfori se mișcau în fața noastră, cu nespusă ușurință, după o complicată tehnică germană. „Figurile" pă- pușilor-marionete din ultimele două tablouri erau chiar tatăl actorului și actorul însuși. Povestea lor era spusă cu tâlc și autopersiflare. Teatrul-gazdă a onorat jubileul cu o pre- mieră, Secretul magic, în regia Monei Marian, directorul teatrului și al festivalului. Sceno- grafia: Eugenia Tărășescu-Jianu și Cătălina Chirilă. Ilustrația muzicală: Corina Sîrbu. Spectacolul a fost premiat pentru valoarea pro- fesională a omagiului la adresa teatrului cu mățti. Regizoarea Mona Marian este o spe- cialistă a commediei dell’arte. In rolul Păpu- șarii, Dana Bonțidean și Călin Mureșan inter- pretează personaje cu măști, cu o dezinvoltură și un ritm amețitor. Păpușile aveau trăsături accentuate, pentru a defini caracterul fix al personajului, imprimând nota de umor a dialogului de teatru in teatru. A fost un tur de forță în ritm nebun, cu fantezie, umor și tehnică de joc, venind ca o continuare la re- plica lui Arlechino: „în teatru, Pulcinella, se poate petrece orice". M-am oprit asupra spectacolelor premia- te, cu toate că toți participanții ar fi meritat atenția noastră. Unele spectacole însă nu-și aveau locul, poate, în festival. Avarul de la Teatrul de Păpuși din Baia Mare este un spectacol multipremiat, cu o vechime în re- pertoriu de peste zece ani. După cum un spectacol realizat identic, cu aceeași regie și scenografie în două teatre, la Bacău și Boto- șani, nu putea fi luat în discuție. Cele cinci zile de festival au fost pentru spectatori o desfășurare de fantezie în ani- marea inanimatului și o confruntare între performanțe artistice. Aș sugera pentru vii- toarele ediții ca interpreți de excepție, cum sunt Jânos Pâlyi și Bence Sarkadi, să fie invitați în afara competiției. Specificul acestui festival dă șansa, unică, cred, în peisajul festivalier din România, ca trupele invitate să poată urmări întreg festi- valul. O ocazie anuală de evaluare în raport cu colegii de breaslă și posibilitatea de a cunoaște noi expresii în arta păpușăriei. O surpriză plăcută a acestei ediții a fost revenirea păpușii în toate spectacolele pre- zentate. Ca de fiecare dată, micul spectator s-a aflat în centrul festivalului, într-un dialog viu cu mirajul scenei, dar și cu comunitatea diversă a colegilor spectatori, într-o coexis- tență acceptată și creatoare prin cultură și educație. 28 • APOSTROF Polemici Cine nu încape de scriitor Ovidiu Pecican 1^ N 22 noiembrie 1959, Mircea Eliade nota - în original - un citat din Gmgky N 'ght, de Dorothy L. Sayers, pe care socotea potrivit să îl și comenteze: „«Eu nu sunt decât albinuța, care adună mierea ca să o mănânce matca». Este tocmai ce ar trebui să-și aplice lor înșiși filologii, erudiții și bibliografii. Dar se întâmplă exact contra- riul. De obicei, cei mai infatuați, mai si- guri de importanța lucrărilor lor sunt spe- cialiștii în detalii“ (Jurnal, I, București: Ed. Humanitas, 1993, p. 344-345). Acest gând al scriitorului și savantului îi scapă lui Ale- xandru Ciolan. Presupunând că dl Ciolan ar avea o reflecție asupra propriului loc în cultura românească actuală, absența unui gând de felul acesta ar putea fi calificată drept gravă. Pe Domnia Sa îl interesează însă să fie tipărit cu orice preț în Apostrcf. De înțe- les, care dintre condeierii de azi sau de ieri nu s-ar dori publicat de o revistă bună? Ca să obțină ceea ce și-a propus, Domnia Sa se strecoară în pagina periodicului clujean pe ușa din dos, în chip viclean și nu tocmai cu bună-credință. El se agață ca o remorcă de un articol semnat de mine: un elogiu adus vigilenței unui filolog de calitate, dl Andrei Moldovan. Dl Ciolan dă un răspuns polemic textului respectiv, deși nu fusese prin nicio adresare țintită poftit (sau obli- gat) să răspundă. Se poate lua poziție de către oricine față de orice text lansat pe piața culturală; nu doar din România, ci de oriunde. A pre- tinde însă publicarea în virtutea unui drept inexistent la replică este o falsificare groso- lană a situației de fapt, într-un caz ca aces- ta. în termeni neechivoci, este un abuz la adresa codului etic și un adio definitiv spus prezumției de bună-credință. în aceste condiții, n-am de gând să îi acord dlui Ciolan vreun credit moral și să îl iau în serios. Câtă vreme el însuși își re- trage dreptul la demnitatea de publicist onest și vertical, de ce l-aș credita eu mai mult? Ca o consecință, mă voi rezuma la câteva considerații mai degrabă generale, adresate întregii categorii de inși pentru care dl Ciolan pare reprezentativ. Poate este potrivit să se observe că lim- ba română a existat și înainte să apară filo- logii; la fel și literatura scrisă în această lim- bă. Când aceștia au apărut, în sfârșit, li s-a îngăduit să încerce observarea atentă a mo- dului ei de funcționare, instituind reguli în spiritul acesteia, sesizând uzul și abuzul, dar numai menținându-se în spiritul ei și cu o suficient de adâncă înțelegere a flexibilității ei. Cei care au cutezat prea mult, erijându- se în instanțe pe care limba ar trebui să le asculte, au sărit peste cal, devenind - ime- diat sau în timp - ridicoli și rămânând de căruță. Căci rostul paznicului unei rezer- vații nu este să îngrădească libera dinamică a unei ființe vii. în schimb, aceeași limbă română le-a concedat scriitorilor dreptul integral de a explora noile căi de îmbogăți- re a vocabularului, de experimentare lin- gvistică și, de ce nu, de exploatare oricât de originală a posibilităților sale de expresie; cu condiția de a-i respecta, la rându-le, spi- ritul și tipul de dezvoltare, de creștere. Acest lucru nu pare destul de clar în mintea unora dintre cei care pretind că apără instrumentul predilect de articulare a ideilor și viziunilor scriitoricești în cul- tura noastră, drept care se ajunge la epi- soade ridicole în care un ticluitor de dicțio- nare care nu și-a cucerit un loc în literatura de pe urma căreia câștigă un renume are pretenția de a pune la colț un scriitor sau altul ale cărui poezii, proze, piese de tea- tru sau eseuri îmbogățesc patrimoniul național. Inșii de acest fel, aflați neostenit în treabă fără urme vizibile în palmaresul cultural al nației sau al Europei, nu pricep adevărul simplu că rostul grămăticilor nu este să reteze nici îndrăznelile scriitorilor, nici să le impună acestora propria lor vi- ziune (discutabilă) despre limbă. Unii au înțeles sau au simțit intuitiv acest lucru, rezumându-se, precum profesorul Higgins din My Fair Lady, să noteze și să înregis- treze vorbirea străzii pentru a surprinde întorsăturile și volutele unui organism plin de fantezie și disponibilități, în plină ebu- liție: limba pe care o slujesc. Alții au făcut ceea ce li s-a părut lor mai la îndemână: au luat drept martori definitivi dicționarele și gramaticile, ținându-se de ele ca orbul de bâtă, fără a lua aminte că s-ar putea ca limba să evolueze în direcții pe care ei nu le anticipaseră și fără a le cere lor permi- siunea. Mă număr printre admiratorii filologi- lor de suplețe și de adâncime care, obser- vând avatarii - reușiți sau nu - ai limbii vorbite, se întreabă asupra acesteia și în- cearcă reflecții critice asupra exceselor lin- gvistice momentane. Am însă, în același timp, o anume lipsă de răbdare față de ri- goriștii improvizați și superficiali care, în numele unui certificat universitar, se soco- tesc etern îndreptățiți să trăncănească savant despre limba care îi îngăduie și găzduiește, socotindu-se - în virtutea cărei legitimități? - singurii îndreptățiți să se pronunțe cu pri- vire la normele, corectitudinea și creativi- tatea limbii-mame. S-ar putea crede că e firesc să se întâm- ple astfel, dacă Moliere nu ar fi ridiculizat deja de câteva secole prețiozitatea savantă. Ca atare, uitând că marile contribuții din ultima jumătate de secol la cunoașterea de profunzime a românei vin, ce să-i facem, din partea filosofului Constantin Noica și dinspre poezia lui Nichita Stănescu, din- spre teatrul lui E. lonescu ori din poezia lui Gellu Naum, un astfel de ins se crede în- dreptățit să dea lecții de limbă și de expri- mare corectă... scriitorilor. Este o eroare gravă pretenția de a se re- pezi asupra artiștilor (printre care, cu mo- destie, mă număr), în loc să își îndrepte atenția către prăzi mai mănoase, de exem- plu înspre belșugul de licențe din vorbirea politicienilor. într-un articol mai lung decât textul pe care îl combate, dl Ciolan își etalează cu panaș calitățile de mânuitor al condeiului, amestecând la niveluri joase acuza trivială, dar „țintită“, cu pamfletul de aspect fesier și savanteria egolatră cu fermitatea convin- gerii că româna s-a înțelenit în dicționarul de sub patul Domniei Sale. în dreaptă con- secință, față de asemenea logoreică împrăș- tiere, jurnalistul fără metodă rezolvă totul și nimic, ba acuzând erori logice, ba amen- dând greșeli de utilizare a cuvintelor, ba respingând cu semeție calificarea unui autor contemporan din provincie pentru că nu publică în București, ba enervându-se că mă declarasem sceptic cu privire la răsturnarea unui vocabular grecizant redundant în lim- bajul curent al anului 2011. Dl Ciolan nu are deci nici sistem, nici metodă, necum coerență. ha această discuție, pe care aș evita-o ca pe o plictiseală pricinuită de o băltoacă din caldarâm dacă silueta Domniei Sale nu mi-ar bara inoportun calea, rolurile sunt clar distribuite. De o parte rămân eu, scrii- tor de romane, povestiri, teatru și poezie, chiar și atunci când mă improvizez ca publicist; de alta, compilatorul de dicțio- nare, „diortositorul“ de chichițe doctissime și importatorul de balcanisme arhaizante cu iz de tămâie în vorbirea zilei. îmbâcsit și cam acru, el bate demonstrativ cu degetul în litera dicționarului, uitând că acesta din urmă este o colecție de definiții pe care uzul le îmbogățește chiar în acest moment cu noi și interesante versiuni. Orice s-ar întâmpla, eu și colegii mei scriitorii suntem cei care dăm lumină limbii pe care Domnia Sa, așezat în genunchi, aplecându-se după lexicoane și gramatici, se ostenește să o des- cifreze. închei aici, invitând cititorii Apostrcfului pe blogul ovidiupecican.wordpress.com pentru a consuma frugal - dacă îi intere- sează - răspunsurile punctuale la întâm- pinările dlui Ciolan; nu înainte însă de a repara reputația unui distins coleg de silue- ta căruia autoerijata instanță critică de je- nantă prestație intelectuală nu pare să mai încapă. Dl Andrei Moldovan nu este „un nume care evoluează în liga județeană¹¹ de- cât pentru inepții care nu au luat seama că Domnia Sa editează, alături de Niculae Gheran, de mai mult timp, volumele din urmă (de la al 22-lea încoace) ale monu- mentalei ediții de Gpere ale lui Liviu Re- breanu. Cititul mai asiduu și scrisul mai prudent - cu pauze metabolice și de respi- rație - l-ar fi scutit de această greșeală pe dl Ciolan, intransigent și acid cu alții, dar rămas, în raport cu sine însuși, cu... lecții- le nefăcute. Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 • 29 Revista Apostrof se poate cumpăra în următoarele puncte de difuzare: Librăriile Humanitas • Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918, bl. M8-M10. • București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic- toriei, nr. 45. • Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității, nr. 4. • Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45. • Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6. • Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Lliade“, Bd. Re- publicii, nr. 5. • Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare, nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“. • RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr. 147, bloc D2, parter. • Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16. • Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori- mund Mercy, nr. 1. • Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian Blaga, nr. 2. Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj • str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central). • Calea Moților (vizavi de Primărie). • Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel). • Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental). • str. Napoca, nr. 19. • Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi). • Piața Mărăști (stația de autobuz). • str. Fabricii, nr. 1. • str. Memorandumului, nr. 12. • str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“). • str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center). Librăria de Artă Gaudeamus Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3. Librăria Muzeului Literaturii Române SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12. Către cititorii revistei Apostrof Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de: abonamentului, prin: • 12 euro sau 15 USD pentru 3 luni, • 24 euro sau 30 USD pentru 6 luni, Circulara Uniunii 1. mandat poștal, pe adresa: • 48 euro sau 60 USD pentru un an. Scriitorilor din România Toroczkay-Lukâcs losif Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere Conform prevederilor Statu- Fundația Culturală Apostrof par avion. tului, Uniunea Scriitorilor din Ro- Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750. mânia nu este responsabilă pentru Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: politica editorială a publicației și 2. virament bancar, pe adresa: nici pentru conținutul materialelor Fundația Culturală Apostrof Fundația Culturală Apostrof publicate. Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Comitetul Director Cod fiscal: 4868907 Cod fiscal: 4868907 al Uniunii Scriitorilor Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Conturi bancare: 5 iunie 2003 Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Cluj. RO73BRDE130SV06534401300 (euro) Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio- RO58BRDE130SV06674381300 (USD), teci din România, este de: deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala • 15 lei pentru 3 luni, Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, • 30 lei pentru 6 luni, swift: brderobu • 60 lei pentru un an. Cuprins • CAFE APOSTROF Scheletul de aer; Doamne, tu nu ai Premiile „Poesis" pentru anul 2011 2 nevoie de slavă; Vieți goale Ion Cristofor 13 Evenimente la Filiala Cluj a usr 2 • CU OCHIUL LIBER • In memoriam Realități românești, confluențe europene Iulian Boldea 14 Paul Everac Horia Gârbea 2 Marginalități silențioase Constantina Raveca Buleu 24 Liviu Ciulei Roxana Croitoru 5 Monumente sub zodia distrugerii Cristian Vasile 25 • Eveniment Firul nesfârșit al timpului Mirel Anghel 26 Dedal nu părăsește Creta Cezar Boghici 26 • Dosar: Emil Simiu Un bilanț regal Ovidiu Pecican 3 Anii de ucenicie Emil Simiu 15 • Puncte de reper • Proză Revoluția Maghiară, Imre Nagy Moralități Ileana Urcan 20 și deloc „renegatul" Ion Iliescu Vladimir Tismăneanu 4 Liceu Bogdan C. Enache 21 Centenar Elena Vianu Marta Petreu 10 • Microlecturi • Poeme Daniel Corbu 7 Un memorialist bucovinean și neprețuita Rodica Marian 11 sa mărturie Ion Bogdan Lefter 22 • Cronica literară • Cronica teatrală Hanna Bota sau Acasă, la capătul lumii Irina Petraș 8 Mici tandreți corozive Ștefan Borbely 9 Păpuși și marionete Roxana Croitoru 28 • SĂ NE CUNOAȘTEM SCRIITORII • Polemici Universitatea Daciei Superioare Petru Poantă 12 Cine nu încape de scriitor Ovidiu Pecican 29 Vis; Vrăjitoarele Doina Cetea 13 30 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: • Mihail Sebastian. Dilemele identității ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei Colecția „Filosofie modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Filosofie extrem-contemporană" • Joseph Ratzinger, Europa în criza Culturilor, traducere de Delia Marga, prefață de Andrei Marga, 2008, 92 p. 15 lei Colecția „Filosofie medievală" • Se. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei Colecția „Filosofia religiei" • Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei • Eugen Pavel, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei • Irina Petraș, Teoria literaturii: Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei • Scriitorul și trupul său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei • Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei • Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 7 lei • Henry Corbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 4 lei Colecția „Filosofie românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p. 8 lei • D. D. Roșca, Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 138 p. 3,50 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu, 2000, 132 p. 5 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 8,75 lei Colecția „lanus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 15 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2006, 202 p. 1 5 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 10 lei • Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 4 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 4 lei • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei • Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. 7,50 lei • Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară": Scurtă istorie a Clujului și a monumentelor sale, volum ilustrat cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 188 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei • Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li, 2006, 132 p. 20 lei Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 160 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei • I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei • Ludovica Rebreanu, Adio pînă la a doua Venire: Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Mau i a, 1998, 288 p. 5 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru): Aforisme, prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 6,30 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 7,50 lei • Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899), traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt- înainte de Maria Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu (în colaborare cu Editura Polirom) 2009, 83 p. + ilustrații Colecția „Istoria filosofici" • Constantin Rădulescu-Motru, F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 1 5 lei Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (le puteți comanda la www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul și Margareta, ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2008,128 p. 19,90 lei 5 REDACȚIA: APOSTROf Marta Petreu (redactor-șef) Lukâcs Jozsef Virgil Leon Ana Salomia Cornea Irina Petraș Tehnoredactare: Fogarasi Edith Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Ana Pop (contabilitate) EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof Revista apare cu sprijinul: □ Fondului Cultural Național □ Consiliului Local și al Primăriei Cluj-Napoca ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22 cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 • Revista apostrof figurează în Lista-catalog a publicațiilor interne, editată de rodipet sa, la poziția 4251. Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. issn 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a - Asociației Revistelor, Imprimeri lor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recu- noscută de Ministerul Culturii și Cultelor. Tiparul: Centrul de Presă Reformat Unica responsabilitate a revis- tei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Respon- sabilitatea pentru conținutul fi- ecărui text aparține, în exclu- sivitate, autorului. Apostrof Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XXII, nr. 11 (258), 2011 • 31