
Comunicat al usr

Reunit în sesiune ordinară miercuri, 8 iunie 2011, Consiliul
USR face următoarele precizări:

  1. Ca urmare a unui vot din 2005 al Consiliului, USR a adre-
     sat CNSAS solicitarea de a verifica dosarele de Securitate ale
     membrilor Consiliului și ale redactorilor-șefi ai revistelor
     editate de USR.

  2. CNSAS a comunicat până în acest moment rezultatele veri-
     ficării pentru un număr de 66 din 85 de solicitări; trei din-
     tre răspunsuri au fost de colaborare cu Securitatea. în
     așteptarea deciziei judecătorești, Consiliul a luat act de ele
     și, conform legii, le-a făcut publice.

  3. Referitor la scriitorii, membri în Consiliu sau redactori-
     șefi, pe care CNSAS i-a declarat colaboratori, Consiliul s-a
     mărginit la a constata faptul ca atare, fără a cere sancți-
     uni sau măsuri împotriva acestora. A existat o singură pro-
     punere de suspendare, respinsă prin vot.

  4. Deși atitudinea Consiliului a fost cât se poate de decentă,
     s-a declanșat o întreagă campanie de presă. USR a fost acu-
     zată că nu-și apără scriitorii. Campania i-a avut uneori
     ca protagoniști pe scriitorii declarați colaboratori, alteori
     pe colegi ai lor sau chiar membri în Consiliu, în care nu
     și-au spus părerea, preferând să scrie ulterior în presă.
     Campania a fost virulentă în acuzații aduse Consiliului și
     președintelui USR. Au existat și amenințări cu demisia.
     Consiliul USR declară pe această cale că își asumă răspun-
     derea solicitării către CNSAS de a verifica dosarele mem-
     brilor săi și a modului în care a gestionat răspunsurile pri-
     mite.

  5. Consiliul USR constată cu părere de rău că o decizie a sa,
     menită a limpezi lucrurile, s-a transformat într-o campa-
     nie care urmărește compromiterea conducerii actuale a
     USR. Consiliul constată și că procentul membrilor săi care
     au colaborat cu Securitatea este redus. Excepțiile nu sunt,
     desigur, de natură să bucure pe nimeni; Consiliul a luat
     act de ele, cu amărăciune, fără a le judeca sau penaliza.


Premiile usr pentru anul 2010
IN ZIUA de 8 iunie 2011, juriul USR, ales în ședința de
Consiliu din ianuarie 2011 și compus din Al. Dobrescu,
Andrei Terian, Paul Cernat, Gellu Dorian și Mircea Bârsilă,
a acordat premiile pentru cărți apărute în 2010 și Premiul
Național de Literatură. Ceremonia a avut loc în Aula
Bibliotecii Centrale Universitare din București.


Debut
Sorin Despot, apasă, Ed. Cartea Românească

Literatură in limbile minorităților naționale
Liubinca Perinaț Stancov, Exerciții pentru un soare postum
(poezii, limba sîrbă)

Poezie
Ion Mureșan, cartea Alcool, Ed. Charmides


Proză
Radu Mareș, Cină ne vom întoarce, Ed. Limes

Critică ți istorie literară, eseu
Mihai Dinu, Un alt Bolintineanu -gînduri despre natura
poeziei, Ed. Spandugino

Traduceri din literatura universală
Rareș Moldovan : Thomas Pynchon, Curcubeul gravita-
ției, Ed. Polirom

Premiul Fundației „Andrei Bantaț“ (traduceri din limba
engleză)
Domnica Drumea și Petru Ilieșu: Allen Ginsberg,
Howl ți alte poeme, Ed. Polirom

Premii speciale (publicistică, memorii, jurnale etc.)
Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura romană: Istorie, religie
ți literatură, Ed. Polirom
Ion Vianu, Amor intellectualis, Ed. Polirom

Premiile pentru dramaturgie și literatură pentru copii și
tineret nu s-au acordat.


Premiul Național de Literatură pe anul 2010

Gabriel Dimisianu


2 • APOSTROF

• Dedicația lui Camil Petrescu
pentru bunicul lui Vlad Mugur,
Gheorghe Mugur, fost profesor
al lui Carol al ll-lea, director

al Fundațiilor Regale, director
al Radiodifuziunii Române,
în convorbirile lui cu Florica
Ichim, Vlad Mugur precizează
că bunicul său, „împreună cu
Regina Maria și cu doamna
Jipori (arhitecta), a creat acel
splendid colț al artiștilor -
Balcicul".

In paginile 15-18 ale revistei
comemorăm 10 ani de la
moartea, în 22 iulie 2001,
a marelui regizor Vlad Mugur,
la o lună după avanpremiera
triumfală din 22 iunie
a spectacolului său testamentar
cu HcimUt pe scena
Teatrului Național din Cluj.

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 *3

PUNCTE DE REPER

CELE 1ATRU povești pentru copii ale lui
Eugene lonesco¹ au fost scrise (conce-
pute, realizate) în anii când fiica sa, Marie-
France, se afla la vârsta descoperirii lumii
(„poveștile pe care i le spunea fiicei sale
când era mică“, ține să ne încredințeze
Etienne Delessert, autorul unor ilustrații ce
frizează perspective feerice) și reeditează,
într-un fel, procesul de elaborare și de difu-
zare pe care l-a încercat, cu câteva decenii
în urmă, Urmuz, punând în circulație ale
pagini bizare, printre prietenii apro-
piați, care le savurau, socotindu-se oarecum
părtași la actul creației. Apropierea de scriitc)-
rul român considerat a fi unul dintre promc)-
torii literaturii europene a absurdului, de
către Eugene lonesco însuși, nu este hazar-
dată, întrucât în ambele cazuri avem
de-a face cu aceeași modalitate (me-
todologie) de reprezentare suprarea-
listă a vieții, a realităților existenția-
le, într-o răsturnare calamburescă a
relațiilor dintre elementele ei com-
ponente, fetișizând astfel rutinizarea
și automatismele ei. Eroina poveș-
tilor ionesciene, micuța Josette, es-
te ea însăși coautoare, în egală mă-
sură factor stimulator al fantasticelor
aventuri pe care tatăl său i le propu-
ne provocator („- Ai s-o prostești de
tot cu tâmpenile tale“, îl admones-
tează mămică', O să-nnebuniți
fetița, domnule!“, îi reproșează, cu
anume indignare, menajera-, sau, tot
menajera: „astea-s poveștile tâmpite
pe care i le spune taică-său“), simțin-
du-se în elementul ei, cât se poate
de confortabil, în perceperea lumii
dintr-o perspectivă răsturnată, alam-
bicată și paranormală, acceptată în
totul ca fiind firească și viabilă. Ea
trăiește, asemenea eroilor lui Urmuz,
aventura unei deconstrucții a sensu-
rilor proprii ale întâmplărilor diurne,
ale limbajului comun, hazardân-

du-se pe tărâmul unor conflicte fanteziste,
de un pitoresc fermecător prin naivitate.
Căci, spre deosebire de predecesorul său,
pentru autorul acestor povești, grotescul uni-
versului recreat nu are nimic înspăimân-
tător, ci dimpotrivă. Fabulosul și nevero-
similul întâmplărilor au candoarea și ino-
cența unei fericite, uimitoare demistifi-
cări, proprie, de altfel, jocurilor copilărești,
psihologiei solare (încă) infantile, în anga-
jamentul reproducerii conștiente/incon-
știente a automatismelor din viața celor
maturi, pe care le parodiază cu grație, asu-
mându-și-le în propriile reprezentări, ce im-
pun însă, prin răsturnarea logicii, absur-

Patru povești de

dul ca normăcomportamentală. E ușor

recognoscibil aici, în dialogul dintre tată
și fiică, dintre autor și personajul poveștilor,
ceva din mecanismul convorbirii perso-
najelor piesei Cântăreața cheală: „Josette îl
întreabă pe tăticul ei:/ - Vorbești la tele-
fon?/ Tăticul pune receptorul în furcă și
zice:/ - Asta nu-i telefon./ Josette răspun-
de:/ - Ba da, e telefon. Mi-a zis mie mămi-
ca. Și mi-a zis și Jacqueline./ Tăticul răspun-
de:/ - Mămica și Jacqueline se înșală.
Mămică și Jacqueline habar n-au cum se
cheamă ăsta. Asta se cheamă brânză./ - Se
cheamă brânză? întreabă Josette. Atunci zi-
cem că e brânză./ - Nu, spune tăticul, fiind-
că brânza nu se cheamă brânză, se cheamă
cutiuță muzicala./ Cutiuța muzicală se
cheamă covor./ Covorul se cheamă lampă./


Tavanul se cheamă podea./ Podeaua se
cheamă tavan./ Peretele se cheamă ușă./ Și
tăticul o învață pe Josette sensul corect al
cuvintelor [...] Așa că Josette începe să vor-
bească așa cum a învățat-o tăticul ei. Și
spune:/«- Privesc prin scaun și mănânc per-
na. Deschid peretele, merg cu urechile. Am
zece ochi ca să merg, am două degete ca să
privesc. Mă așez cu capul pe podea. îmi
pun fundulețul pe tavan. După ce mănânc
cutiuța muzicală, pun dulceață pe covorul
de lângă pat și-mi fac un desert delicios...
Tăticule, ia fereastra și desenează-mi niște
imagini»“. Imaginile acestea par a descrie
un tablou de-al lui Picasso, și acesta un


interpret în cheie absurdă (suprarealistă) al


lumii.
   Cele patru povești ale lui Eugene lones-
co sunt niște descinderi hermeneutice în uni-
versul copilăresc al micuței sale Josette,
univers în care toate cele ce se petrec se pre-
zintă pe dos, nefiind însă câtuși de puțin un
impediment în a descoperi, cu bucurie,
posibilitatea de a trăi fantasticul ascuns,
cuibărit dintotdeauna, în banalul cel mai
concret al diurnului real. Așa, bunăoară,
poveștile nu se spun seara, înainte de cul-
care, pentru ca somnul să te poată purta pe
alte și alte tărâmuri ale închipuirii. Curioasă
din fire, Josette intră în dormitorul părinți-
lor, dimineața, pentru a-i deștepta („într-o
dimineață, așa cum a făcut cu o zi înainte
și așa cum face în fiecare dimineață, micuța
Josette bate la ușa părinților ei ca
să-i trezească. Mămica e deja trează;
s-a ridicat din pat; actun face baie.
S-a culcat devreme și a dormit bine.
Tăticul însă mai doarme încă, fi-
indcă aseară s-a dus singur la resta-
turant, pe urmă la cinema, pe urmă
la restaurant, pe urmă la teatrul de
păpuși și pe urmă din nou la restau-
rant. Acum vrea să doarmă fiindcă
spune că-i duminică, iar duminica
nu face nimic“), propunându-le, în
cumințenia și necumințenia ei, ex-
cursul cavaleresc în lumea înconjură-
toare („- Zi-mi o poveste, îi spune
Josette lui tăticu’./ Așa că tăticu’
începe o poveste.../ - O poveste cu
tine și cu mine, spune Josette./ Și
tăticu’ spune o poveste cu Josette
și cu tăticuD), care se transformă
astfel, dintr-odată, într-o misterioa-
să și pasionantă chemare la joacă. O
joacă ingenioasă prin tocmai esca-
ladarea esențelor de comportament
nonconformist, denunțând în aceas-
tă manieră uniformitatea și nivela-
rea impersonală a lumii în care se
mișcă: „Jacqueline era o fetiță. Și

avea o mămică pe care o chema doamna
Jacqueline. Pe tăticul micuței Jacqueline
îl cheama domnul Jacqueline. Micuța Ja-
cqueline avea două surori care se numeau
amândouă Jacqueline, doi verișori pe care-i
chema Jacqueline, două verișoare pe care le
chema Jacqueline și o mătușă și un unchi
pe care-i chema Jacqueline. Unchiul și mă-
tușa pe care-i chema Jacqueline aveau doi
prieteni, pe carc-i chema domnul și doam-
na Jacqueline, și ei aveau o fetiță pe care o
chema Jacqueline și un băiețel pe care-1
chema Jacqueline, iar fetița avea păpuși, trei
păpuși pe care le chema: Jacqueline, Ja-
cqueline și Jacqueline^ etc., repetiția conti-

4 • APOSTROF

nuă de-acum ca regulă ființială: „Josette
intră într-o prăvălie împreună cu menajera
și-ntâlnește acolo o fetiță care era împreună
cu părinții ei./ Josette o întreabă pe fetiță:/
- Vrei să te joci cu mine? Cum te cheamă?/
- Mă cheamă Jacqueline. Răspunde fetița./
- Știu, îi spune Josette fetiței. Pe tăticul tău
îl cheamă Jacqueline, pe frățiorul tău îl
cheamă Jacqueline, pe păpușa ta o cheamă
Jacqeline, pe bunicul tău îl cheamă Ja-
cqueline, pe căluțul tău de lemn îl chea-
mă Jacqueline, pe casa ta o cheamă Jacque-
line; pe olița ta o cheamă Jacqueline...“
   în fond, toți Feți-Frumoșii și toate Ile-
nele Cosânzenele, zmeii și balaurii etc., din
poveștile tradiționale, se desfășoară intr-un
rutinier comportament tipic realist pe coor-
donatele unei altfel de lumi, ireale, de unde
și dimensiunile aparent fantastice ale între-
prinderilor lor.
   în poveștile lui Eugene lonesco, totul se
prezintă pe dos. Eroina, în chip de Cosân-
zeană cotidiană, se dovedește a fi, înainte
de orice, o teribilă iscoditoare, curioasă în
a cunoaște universul înconjurător, cât se
poate de banal de altfel, în care pășește cu
uimirea marilor descoperitori dintotdeauna
și de pretutindeni, aventurieră dispusă a-și
trăi paradoxal traseele insolite, în atracția
cărora se abandonează cu voluptatea și plă-
cerea transpunerii mereu intr-un alt și alt
decor, altul decât al celorlalți oameni din jur,
de a face mereu altceva decât se face de obi-
cei într-o obișnuință banală. Or, acest lucru
de datorează tocmai fanteziei debordante pe
care tăticul, în chip, de altfel, de Făt-Fru-
mos, știe și e capabil s-o stârnească, con-
ducând-o pe eroină și eliberând-o tocmai de
firele convenționalului terifiant: „Tăticul -
Portăreasa o să zică: «Unde vă duceți? La
plimbare?...» / Josette - Cu avionul./ Tăticul
- Și portăreasa o să zică: «Să fiți foarte
atent, domnule, să nu se aplece fetița pe
fereastra avionului, că ar putea să cadă!»/
Josette - Și ar putea să se lovească la fun-
duleț, pe acoperișul vecinului, sau să-și facă
un cucui în frunte./ Tăticul - Sau la nas...
Și Portăreasa o să zică: «Distracție plăcută»
[...] Tăticul - Și ajungem la aerodrom.
Luăm avionul. Vezi, se înalță, ca mâna mea:
wrrr.../ Josette - Se înalță vrrr... Se înal-
ță vrrr... vrr... vr.../ Tăticul - Ne uităm pe
fereastra avionului./ Josette - Da’ nu ne
aplecăm!/ Tăticul - Nu-ți fie frică, te țin eu.
Uite, acolo, jos, se văd străzile, se vede casa
noastră. Se vede casa vecinului./ Josette -
Nu vreau să cad pe acoperișul lui!/ Tăticul
- Jos se văd bulevardul, mașinile, vezi, sunt
mici de tot. Se vede Porte de Saint-Cloud.
Se vede Bois de Vincennes. Se vede grădi-
na zoologică cu multe animale.../ Josette -
Salutare, «multe animale» .'/Tăticul - Vezi
leul? îl auzi?... Face hau! Hau!.../ (Și tăti-
cul arată cum face leul cu ghearele și-și ia
o mutră fioroasă:) Huau! Huau!.../ Josette
- Nu mai face așa!... Tu nu ești leu“.
   Inocența perspectivei ionesciene în re-
ceptarea... de poveste a lumii nu are nimic
din metaforica și lirismul poveștii lui Saint-
Exupery. Josette se implică și ea în mișcarea
universului, ca și Micul Prinț, numai că aici
ludicul are o altă dimensionalitate în de-
mersul cunoașterii. Pentru Eugene lonesco,
lumea este esențialmente cea a factologici
cotidiene, a banalului automatismelor exis-
tențiale, pe care le demontează cu plăce-
rea cu care Urmuz, la vremea sa, le codi-
fica, dezmembrându-le întregul, pentru
a-i descrie astfel... anatomia. Poveștile lui

• Eugen lonesc u, văzut de Margareta Sterian, 1934
lonesco plonjează, la rândul lor, într-o ast-
fel de aventură, în care însă absurdul face
parte din firea lucrurilor, a vorbirii, a com-
portamentelor - totul într-o parodie lipsită
de tragism, căci autorul vede peste tot latu-
ra comică a trăirilor umane, într-o relație
de interdependență automată a indivizilor
angajați într-o aventură ludică gratuită, pe
care și-o asumă cu conștiința trăirii auten-
tice a unei realități deformate, autoiluzio-
nându-se a urma un scop și o finalitate
logică acolo unde nimic nu mai e logic,
pentru că, firește, capacana rutinei reduce
viața însăși la aventura unei nesfârșite con-
venții: „Josette stă lângă ușa de la baie. Lo-
vește cu pumnișorii, plânge./ Josette spu-
ne:/ - Deschide-mi./ Tăticul răspunde:/ -
Nu pot. Sunt dezbrăcat. Mă spăl și pe ur-
mă mă bărbieresc./ Josette spune:/ - Și faci
pipi-caca?/ - Mă spăl, zice tăticul [...]
Vreau să intru, vreau să văd./ Tăticul spu-
ne:/ - Nu poți să mă vezi fiindcă nu mai
sunt în baie./ Josette spune (de după ușă):/
- Dar unde ești?/ Tăticul spune:/- Nu știu,
să vedem. Poate că sunt în sufragerie. Du-
te să mă cauți. / Josette dă fuga în sufra-
gerie, și tăticul începe să-și facă toaleta. Jo-
sette aleargă cu piciorușele ei în sufragerie.
Tăticul e liniștit, dar nu pentru multă vre-
me. Josette se întoarce la ușă./ Strigă prin
ușă:/ - Te-am căutat. Nu ești în sufragerie./
Tăticul zice:/ - N-ai căutat bine. Uită-te
sub masă./ Josette se duce iar în sufragerie.

Apoi se-ntoarce și spune:/ - Nu ești sub
masă./ Tăticul zice:/ - Atunci, du-te în sa-
lon. Uită-te bine și vezi dacă nu sunt cum-
va pe fotoliu, pe canapea, în spatele cărți-
lor, la fereastră./ Josette pleacă. Tăticul e
liniștit, dar nu pentru multă vreme. / Jo-
sette se-ntoarce și spune:/ - Nu, nu ești pe
fotoliu, nu ești la fereastră, nu ești pe cana-
pea, nu ești în spatele cărților, nu ești în
televizor, nu ești în salon./ Tăticul zice:/ -
Atunci, du-te și vezi dacă nu cumva sunt la
bucătărie^. Etc., etc.
   Aventura din aceste povești e una de an-
gajament în aventura automatismelor vieții,
a limbajului, a trăirilor. La acest nivel de
reprezentare, ele rezonează perfect cu tea-
trul ionescian. Ludicul are însă aici o per-
spectivă debordant afectivă, ceea ce-i lipseș-
te cu desăvârșire lui Urmuz. Ea e prezentă
în teatrul lui lonesco, și tocmai în această
decadență sentimentală rezidă, intr-un anu-
me fel, însăși originalitatea viziunii fabulo-
sului absurd al operei lui.
   Poveștile sale au farmecul inocenței și
spaima dezolării într-o lume în care ori-
zonturile de independență în mișcare ale
eroilor rămân mereu o... dulce iluzie.



Notă
1. Eugene lonesco și Etienne Delessert, Povești.
  1.2.3.4, traducere din limba franceză de Vlad
  Russo, București: Editura Arthur, 2010.

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 *5

Cătălin Ghiță,
deimograful


Irina Petraș

La cei 35 de ani ai săi,
Cătălin Ghiță este lec-
tor universitar la Faculta-
tea de Litere a Universi-
tății din Craiova, are un
doctorat în literatura ro-
mână (Universitatea din
Craiova, 2003) și unul în
literatura engleză (Toho-
ku University, 2007), sta-

gii de cercetare în Germania și Japonia, stu-
dii publicate în toată lumea, plus câteva
cărți remarcabile: Lumile lui Argus: O mor-
fotipologie a poeziei vizionare (cuvânt-înain-
te de Eugen Negriei, 2005), Ipostaze ale
actului critic: Eseuri și cronici literare (2005),
Revealer of the Fourfold Secret: William
Blake’s Theory and Practice of Vision (prefață
de David Worrall, 2008), Darurile zeiței
Amaterasu (coautor: Roxana Ghiță, cuvânt-
înainte de Alexandru Călinescu, 2008). La
cartea de debut i se apreciau superlativ agi-
litatea comparatistă, capacitatea inovatoa-
re, verva speculativă, construcția impecabilă
și ținuta elevată; cercetarea solidă, bine și
ingenios articulată, cu permanenta preocu-
pare de a acoperi, deopotrivă, pe ce și pe
cum, teoria devenind mai accesibilă, mai
plăcut digerabilă, Ar practica mai convin-
gătoare, fiindcă legitimată conceptual. Ar-
gumentația e, la rândul ei, împinsă până în
pragul exhaustivității și înscrisă, chiar cu
scrâșnetul efortului audibil, într-un sistem
ordonat. Toate aceste calități sunt de iden-
tificat și în cartea cea nouă, Deimografia:
Scenarii ale terorii în proza românească:
Studii literare (Iași: Institutul European,
2011, 222 p.), prefață de Ștefan Borbely:
„Mă întreb și acum de unde și cum de i-a
venit ideea: trebuie să ai instinct profund,
de critic autentic și original, ca s-o poți asi-
mila și s-o transformi în ofertă intelectuală,
ceea ce Cătălin Ghiță a și făcut superlativ,
cu un volum care devine, din chiar clipa
ieșirii sale în lume, unul de referință". Mai
puțin scrâșnetul pomenit mai sus. între
timp, Cătălin Ghiță a ajuns la o eleganță
destinsă a enunțurilor, o relaxare care nu
aduce cu sine băltiri inoportune ale demon-
strației, ci se însoțește cu o lapidaritate
suplă a încheierilor și o limpezime aproape
didactică a înaintării în subiect. De data
asta, scrie despre evoluția modelului tero-
rii în literatura universală (cu scurte și ro-
tunde opriri asupra unor Walpole, Rad-
cliffe, E. T. A. Hoffmann, Mary Shelley,
Gogol, Merimee, Stevenson, Poe, Ambrose
Bierce, Henry James, Maupassant etc.) și
intrarea sa, cu defazări și sincronizări, în
terifiantul autohton (de reținut ciudățenia
că tenebrosul pătrunde la noi sub o formă
ironizată, luată în derâdere; urmare a hazu-

lui-de-necaz care ne caracterizează?!). Enu-
meră trepte/forme ale terorii - naturală
(„în care intriga și personajele sunt inte-
grate sferei plauzibilului, anxietatea rezul-
tând doar din combinațiile actanțiale inso-
lite sau din stranietatea atmosferei" - la noi,
exemplificări de sadism istoric, naturalism
visceral, evadare eșuată), supranaturală („în
care intriga și personajele violează ab initio
legile verosimilului, anxietatea fiind conse-
cința directă a unor scenarii fantastice" - la
noi, exemple de malefic suicidar, gotic redi-
mensionat, eros vampiric) și, între ele, de
frontieră (în care „statutul ontologic al unor
personaje rămâne puternic ambiguizat sau
în care anumite fapte, relevante în ordinea
discursului, pot fi recuperate de către pro-
tagonist/protagoniști atât din unghiul rea-
lului, cât și din perspectiva fantasticului"
- cu exemple de deformare psihologică,
metamorfoze ale obsesivului, tanatic vin-
dicativ) . La acestea se adaugă postfigurări la
zi. Clasele și subclasele se aplică pe texte
celebre din literatura română, de la Leto-
pisețul Țării Moldovei al lui Miron Costin
(în cazul căruia intenția auctorială de a pro-
duce anxietate lipsește cu totul), A Alexan-
dru Lăpușneanul (Costache C. Negruzzi),
O făclie de paște și în vreme de război (I. L.
Caragiale), La Vulturi! și Moara lui Călifar
(Gala Galaction), Frigul (Gib I. Mihăescu),
îmbrățișarea mortului (Alexandru Philip-
pide), Ănwm:, știma lacurilor (Cezar Petres-
cu), Domnișoara Christina (Mircea Eliade)
și Orbitor (Mircea Cărtărescu), cu diverse
grade de intenționalitate și maniere speci-
fice de atingere a scopului. Recitirile din-
spre deimografie au darul de a împrospă-
ta respectivele texte și de a adăuga un luciu
actualizat clasicității lor oarecum prăfuite.
Oarecum, căci Cătălin Ghiță nu ignoră
niciuna dintre interpretările precedente, ci
le convoacă la dialoguri expresive cu tur-
nuri nu de puține ori surprinzătoare, do-
mesticind abil biblioteci întregi.
    înainte de a începe „spectacolul",
Cătălin Ghiță propune un preludiu seducă-
tor în doi timpi. Mai întâi, ne anunță că
afectele „care subîntind ideea generală de
frică și sunt imbricate cu finețe în substanța
estetică a unei opere seduc în complexul
proces de receptare". Prin urmare, cartea
nu va fi excesiv academică, ci „o vie imagi-
ne speculară a pasiunii exegetului". Invitați
în miezul unei patimi, suntem introduși în
proiectul ei prin recursul, deja obișnuit la
Cătălin Ghiță, la etimologie. Pentru a se
asigura că-1 însoțim avizat în excursul său,
detaliază sensuri și accepții și oferă pro-
priile definiții, chei necesare pentru o lec-
tură eliberată de ambiguizări istorice. Face,
așadar, o radiografie conceptuală, detaliind
distincția dintre „teroare" și „groază" și de-
pășind „neglijența semasiologică a majo-
rității":

    Ajung, în acest punct, la propriile mele de-
    finiții ale terorii, respectiv groazei scriptu-
    rale [...] Astfel, în beletristică, teroarea, ca


    rafinare a ideii de teamă, constituie o emoție
    estetică multfocală și variabilă ca intensitate,
    a cărei man festare principală este anxietatea
    generată și întreținută de un conglomerat echi-
    librat de clemente artistice: subiect, atmofetă,
    personaje. Tot în câmpul prozei literare,groa-
    za, ca exacerbare a ideii de teamă, reprezintă
    o emoție estetică un focală și paroxistică, pro-
    vocată de accelerarea indiscernabilă a tempo-
    ului narațiunii până la cote care nu mai per-
    mit rafinament sau varietate a trăirii, ci doar
    repulsiepatolcgică [...] în vreme ce groaza
    este denotativă, exprimând frust și violent și
    căutând doar să șocheze, teroarea este co-
    notativă, sugerând (acolo unde prima se
    mulțumește să redea fără menajamente) și
    urmărind să creeze o atmosferă rarefiată de
    straniu. Literatura canonică preferă, instinc-
    tiv, să cultive teroarea, care este selectivă și
    elitistă, în detrimentul groazei, ca expresie a
    senzaționalismului vulgar și a fiorilor de mu-
    cava. Teroarea macină cu rafinament; ea ex-
    ploatează falii din psihic cărora le permite,
    la anumite intervale, să se relaxeze, tempo-
    ul fiind fixat de circumstanțe. Uneori în ca-
    valcadă, alteori în ralanti, teroarea contribu-
    ie la estetizarea unui peisaj pe care simpla
    groază paroxistică îl proiectează în insupor-
    tabil...

Flerul criticului este chemat să separe „pro-
ducțiile literare care rămân subordonate
unui scop estetic de acelea care urmăresc
doar să șocheze sau să-i provoace dezgust
lectorului". Fundamentarea suspansului
epic se obține prin „edificarea stării de ten-
siune grație unui crescendo al intrigii" sau
prin „bulversarea completă a cititorului
prin plonjarea narativă în nefamiliar sau
chiar în alteritatea deplină încă din ex-
poziție". Tot astfel, îndepărtarea îndoielii
cititorului fie pornește de la „organizarea
naturală a lucrurilor și construcția prin acu-
mulare", fie „debutează in mediaș res, lec-
torul fiind basculat direct în centrul tramei,
în absența oricărui indiciu preliminar".
    Cartea e scrisă cu o plăcere molipsitoa-
re, aproape de text, dar și de cititor, cu in-
serții de colocvialitate jucăuș-ironică în am-
ple perioade de circumscrieri conceptuale,
cu o eleganță caldă și trufașă a frazei care,
constat încă o dată, îi este proprie auto-
rului. Să mai spun, în încheiere, că acesta a
alcătuit și o „listă alternativă a cultivatorilor
temei" (vezi Sisif.ro din 1 februarie 2011).
Scenariile terorii se îmbogățesc cu Ion
Agârbiceanu {Duhul băilor), C. Stere (în
preajma revoluției), Liviu Rebreanu (în
„romanul cu intrigă metempsihotic-erotică"
Adam și Eva), V Beneș, ,poseur romantic",
cu un „întreg univers calchiat după Hoff-
mann sau Poe, dar și imitații sordide după
nuvelele naturaliste ale lui Caragiale", Pavel
Dan și terifiantul narativ din Copil schim-
bat, M. Blecher, care instrumentează o
(i)realitate coșmarescă în romanul autobio-
grafic întâmplări în irealitatea imediată, și
Oscar Lemnaru, cu Omul și umbra. Altfel
spus, e primul care acceptă invitația, pre-
lungind el însuși o idee extrem de incitantă.

6 • APOSTROF

                Poeme de




    Simona-Grazia Dima

întâlnirea cu îngerul                                     a cărei nmbră-i împroașcă în față, îi aruncă-ntr-o casă             
                                                          doar cu numele, amuțită, înconjurată de spini;                      
Noaptea, când razele se adună în spatele oglinzilor,      afară, ființele mici, nevăzute în beznă,                            
apare drumul, scăldat de ploaia lui martie,               fac cerc în jur, înfloritoare                                       
pornești pe el cu pas lent, nu mai grăbit ca apa,         (grădini stropite dinăuntru, din inimă),                            
îmboldit de soliile zilei. De-o parte și de alta          deplâng această calpă umanizare fără sfârșit,                       
lucesc castele pe câmpuri fertile,                        transformată-n hârtie agonizând de atâta scris.                     
ți-e teamă că priveliștea se va destrăma,                 Alunecă-ncet, cu mișcări luminoase,                                 
căci pare durată din solzi jucăuși                        li se văd trupurile curgând din suflet,                             
ori din cioburi de caleidoscop.                           ciulesc urechile la orice zgomot,                                   
Clipocesc luminile ațipite în iazuri,                     mănâncă și visează în jurul focului,                                
Xfechimea-i însă trează:                                  cu ochii la odaia cu oamenii                                        
strămoșii cu priviri arzătoare,                           care se chinuie-acum, de pildă, să citească                         
în cămăși albe de in, cărturari și haiduci,               norii cenușii, apăsările cerului,                                   
țin nemișcați puști înflorite,                            care, iată, mai poate fi citit, dar numai de ființele mici,         
pe care se încolăcește vântul.                            care află, în mijlocul oricărui lucru din preajmă, arborele foșnind,
Neîndoielnic, a avut loc o victorie,                      seva păstrată pentru cel dintâi ajuns în miez, adus de iubire.      
parcă nici n-ai știut de vreo bătălie.                    Cerul acesta sumbru se mai poate citi,                              
Luptele vor fi fost domoale și tandre,                    dacă stai ca ele, gol pe o pajiște,                                 
biruința nu poate avea niciun alt înțeles.                ființă mică sub trăznetul încercând să te fărâmițeze,               
Te cuprinde o clipă, copilărește,                         pe când, netulburat, îl descifrezi cu ființa, cu sălbăticia,        
frica pentru bunul tău, ce caraghios,                     împotriva lui, pe loc,                                              
nu mai ai nimic, mergi apărat                             în vreme ce literele lui ți se nasc înaintea ochilor,               
de o necuprinsă esență, de veacuri pritocită,             într-o dejucată-ncercare de umilire, eternă.                        
gol în aburii calzi care te-nvăluie                       Ființele mici râd, înconjurate de fum acru, de flăcări,             
într-o știință arhaică.                                   și țin în frâu umanizarea ce se mumifică,                           
Prietenii au lucrat pentru tine                           trecând-o prin ape, marne și pășuni cu zimbri,                      
și ce se întâmplă a trecut prin cuvânt,                   prin resturile răbdătoare ale câmpiei batjocorite de toamna rece,   
să te poată însoți.                                       prin fructe pierdute, ce nu mai au orgoliul                         
Te copleșește cascada semințelor pierdute cândva          de a crede că se vor întoarce                                       
și nu departe, cei de care te-ai despărțit                și totuși pleacă vesele acolo unde sunt trimise,                    
te așteaptă rumeni, tropotind de nerăbdare.               încercuiesc lucrurile să le ajute să-și dea frâu liber,             
Te apropii, căști fericit,                                veghează doar să-și ia zborul bucuria,                              
ai găsit totul transformat în vin,                        apoi totul va ști să zboare,                                        
muncile s-au îndeplinit,                                  se dau un pas înapoi,                                               
fiindcă ai făcut odată un legământ în ființă              știind că ființele nu trebuie atinse,                               
și el s-a pornit singur să rodească.                      ci lăsate să înainteze singure,                                     
Elixirul jubilează în jerbe clare,                        să-și lege viața, cum pot, de firele tainice ale inimii,            
protectorii tăi n-au stat degeaba,                        iar ceea ce se petrece în vad, între un pas și altul,               
văzduhul e plin de făpturi ce-așteaptă                    e doar un cântec.                                                   
să fie recunoscute, fiecare în aventura                                                                                       
și legea ei. Se întâlnesc aici pentru prima oară,         Negură                                                              
tu ești cel ce le unește într-un cămin,                   Acela care și-nainte                                                
capetele lor plecate sub ochii tăi                        de Avram ne ocrotea                                                 
alcătuiesc un covor viu                                   profită de neatenția generală,                                      
întruna reînnoit în beznă.                                se face copil îmbujorat                                             
Oftezi, viața s-a descătușat din tine,                    și sare fără grijă-n râu.                                           
în sfârșit, zăngăne o poartă ruginită,                    Nici azi, nici mâine ei nu-nțeleg                                   
atât de calm, atât de uitat.                              legea calmă, tot ce preface                                         
Și-apare îngerul, obosit                                  piatra-n nisip și dă înconjur                                       
de truda de peste zi la câmp,                             caselor, aerul muzical,                                             
prăfuit, asudat, în saboți.                               încărcat de ghirlande și păsări.                                    
Te întâmpină pe drumul de țară,                           Noi auzim, dar pe fundalul ropotului de mortiere.                   
cu o lanternă pâlpâind                                    Căzuți pe gânduri lâng-un pahar                                     
în mâinile noduroase.                                     cu apă, simțim cum trec pe-aproape,                                 
Să înceapă bucuria                                        neobservate, viața, moartea, iar el veghează.                       
                                                          Alături, în bucătărie, mâncarea-n clocot e sfințită.                
O literă cu frunte de om se dilată la nesfârșit,          Știința neînarmată a înțeleptului                                   
amenințătoare, tot mai palidă-nspre miez,                 colindă peste hornuri, fantomă solitară.                            
proliferează bobocul ei, se desface,                      Indiferența nebuloasă, prin care bețivii                            
mii de petale albicioase de hârtie se imprimă             aleargă răcnind, cu brațe ridicate,                                 
pe fețele albe ale oamenilor,                             cerând atâtea lucruri,                                              
spre a fi măturate-apoi fără milă                         ne întristează brusc.                                               
de valurile nopții ridicate furtunos în trombe răcoroase.                                                                    ■
Oameni alburii, mâzgăliți pe obraz cu litere de necitit,                                                                      
încearcă necontenit să-ntrupeze-o vedenie,                                                                                    

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 • 7

  1.  Istoria (literaturii) întoarsă:
lectura în contra-timp


Lectura inversă era de de mult și bine
știută. încercarea de refacere sau de re-
vizuire a canonului estetic de după 1989
produce, la N. Manolescu, o tensiune pro-
fesională și autobiografică, între criticul lite-
rar din perioada (național-) comunistă și
istoricul literar din postcomunism. Tensiu-
nea aceasta generează așteptate inconsec-
vențe, nehotărâri, ambiguități, contradicții.
Istoricul critic precizează: „Refacerea con-
textului devine obligatorie mai ales într-o
istorie literară^ (1098). Dar cum trebuie
refăcut contextul? Pe ce fundamente? Cu
care criterii și concepte? Depinde de epocă
și, astfel, refacerea contextului nu va fi uni-
tară. Concepția prezentului alterează trecu-
tul precomunist. „Trebuie să ne ferim, încă
o dată, să proiectăm conceptele noastre asu-
pra celor de la sfârșitul secolului xix și înce-
putul secolului xx“ (374). Lectura inversă
este interzisă. Trecutul în acest fel se refa-
ce, el nu se concepe abia în prezent. Recon-
stituire, nu constituire - iată construcția
istorică a literaturii unui trecut. Trecutul
apropiat, cel comunist, necesită o con-
strucție ce se dovedește complexă. Istoricul
critic este și memorialist. Conceptele con-
textului comunist nu servesc reconstituirii.
Ele slujesc ca repere, mai cu seamă pentru
a fi întoarse ca o mănușă. Erau concepte
răsturnate în variate poziții, după exemplul
dialecticii marxiste, care o răsturnase pe cea
hegeliană. Evoluția apare percepută prin
revoluția care restaurează canonul în sensul
cel mai general: al gândirii și acțiunii pe cât
posibil libere.
    N. Manolescu promite refacerea contex-
tului și a textului numai de la vârf. Dar va-
loarea va fi impusă dacă detectarea ei va
convinge. E ceea ce se poate realiza cel
mult prin consens. Ori ceea ce se poate re-
fuza. N. Manolescu vrea întâi să antolo-
gheze valori, înseriate și explicate într-o
istorie estetică a literaturii. El păstrează,
propune, neagă sau diminuează valori. Pro-

întoarcerea
istoriei literaturii

Marian Victor Buciu

cedează analitic sau apodictic. Nu scrie
doar o istorie de valori absolute, estetice.
Scrie mai ales una de relație cu valoarea re-
lativă, extraestetică.
    Textele și contextele ajung canonice de-
opotrivă prin ele însele și în relație analo-
gică. Lectura inversă devine acum afirmată.
    Desprind câteva exemple. Cronicile în
versuri, în care află fragmente ludice și pa-
rodice, nu-1 duc cu gândul, cum precizează,
la Urmuz, ci la Dimov. Lectura apare actua-
lă deci, într-un fel propriu, postmodern.
Actualizarea depinde de cel care o reali-
zează. E aceeași, dar totuși alta decât cea a
lui M. Cărtărescu din Postmodernismul ro-
mânesc. „Doar Șerban Foarță îl va întrece
în răsfăț pe Mitropolit", notează despre
Dosoftei. O furtună înfricoșătoare, descrisă
de D. Cantemir, stârnește amintirea unui
tablou geologic de Geo Bogza. Memoria
lecturii are ceva proustian, analogic, meta-
foric. în mintea cititorului, operele, întregi
sau numai parțial, ajută reconstrucției par-
ticulare și generale, textuale și intertextuale.
    Asemănarea nu exclude, ea chiar include
diferențierea. Apar multiple legături, fami-
liare, trainice, ocrotitoare, deloc primej-
dioase. Iată linia moralistă Matei Mihi-
Țudor Arghezi, M. R. Paraschivescu (104).
în perspectiva aceasta organicist-evolutivă,
trecutul scrie prezentul și prezentul rescrie
trecutul.
    Necunoscutul ori cel mult uitatul (isto-
ricul literar uită să o spună, ceea ce nu i se
mai întâmplă pe măsură ce urcă spre pre-
zent) Gheorghe Peșcov ar fi „un poet destul
de interesant", în Dezmierdare poeticească,
presimțind pe Heliade, Coșbuc, Topârcea-
nu și, prin hazard, pe Eminescu.
    Dosoftei ajunge să fie pus în concepte
critice moderne, uneori preluate - decora-
tiv, liber, impresionist - din detestatul struc-
turalism: „extraordinar efort tehnic", „cali-
tatea deopotrivă extraordinară a scriiturii"
(33). Două explicații pentru ultimul cu-
vânt. Scriitura aceasta este doar nominal,
nu și conceptual, a lui R. Barthes. în al doi-
lea rând, o preluăm din contextul vechi al
istoriei, de la o vârstă critică mai tulburată,
de dinaintea seninătății impresioniste, pro-
babil în totul definite.
    Ion Neculce apare racordat la Tolstoi și,
de parcă nu ar fi prea mult, la FicțiuniAc lui
Borges. lordache Golescu, autorul piesei de
teatru Giudecata femeilor, scrie „comedii de
limbaj", ar fi „un Creangă muntean vor-
bind în dodii", în „manieră soresciană".
Echivoc până la licențios, nu ajunge înrudit
cu Pann și Negruzzi, cum credea G. Căli-
nescu. Conduce și el lectura spre ,ficciones
ale lui Borges". Analogiile acestea excesive,
exagerări ale retoricii impresioniste, servesc
nu atât textul literar, cât pe cel al istoricului,
care se mișcă fulgerător în biblioteca privită
ca existență.

    Dacă pe C. Negruzzi, E. Papu, cuprins
de patriotism protocronist, l-a făcut precur-
sor al lui Flaubert în proza realistă cu temă
istorică, N. Manolescu nu-1 scoate din pro-
ximitatea autohtonă. Descoperă la el an-
ticipări ale lui I. L. Caragiale și Odobescu.
    Ludic, grosolan, burlesc-absurd, începă-
tor a de toate, M. Kogălniceanu îl determi-
nă să observe - ca, altădată, Gh. Crăciun,
necitat - faptul impresionant că „Pasajul
pare scris în maniera ludică a prozatorilor
optzeciști".
    T. Cipariu conține ceva evident din
Creangă, iar bunicul său semănă cu Mo-
romete. Asociativitatea lecturii lui N. Ma-
nolescu este foarte liberă. Nicio asemănare
îndepărtată nu pare a-i scăpa. G. Sion, si-
tuat nu departe de Ion Ghica, un „Creangă
fără geniu", conține și Galaction, ba chiar
Preda.
    B. P. Hasdeu nu doar anunță ceva din
I. L. Caragiale, dar e de-a dreptul postmo-
dernizat, în maniera Cărtărescu. Ni se dă
cert faptul că Duduca Mamuca, de reținut
la nivelul cel mai de sus, ca Țiganiada și
O alergare de cai, i-ar fi plăcut lui Vladimir
Nabokov. Tehnica, ludicul, pastișa, parodia,
stilurile diferențiate și reunite fac din aceas-
tă nuvelă o „mică bijuterie indiscretă și in-
tertextuală".
    Metoda istoriei critice include compa-
ratismul, contextualizarea literară pe harta
universală. Putem vorbi despre geoliteratu-
ră. Iată două aspecte largi. Nu e real con-
trastul dintre grecism (fanariotism) și oc-
cidentalism, barbarie și civilizație, Orient și
Occident. Pe scurt, „nu e totdeauna sigur
de unde vine noul" (92). Trubadurismul și
arabismul au fost ignorate în poezia noastră
medievală. Manolescu descoperă la truba-
duri o desprindere de religiozitate, acolo
unde G. Călinescu nu deosebea misticul de
profan. Tot astfel, Manolescu constată un
clasicism decadent acolo unde Paul Cornea
observă manierism și prețiozitate.
    Iată și câteva particularizări. G. Căli-
nescu a exagerat în comparația lui Conachi,
trubadurul balcanic, cu Petrarca. Tot G.
Călinescu, ca și D. Popovici, a sporit rolul
de poet de tranziție al lui Mumuleanu.
    figaniada lui Ion Budai-Deleanu apare
ca literatură de gradul al doilea (în accepția
teoretică a lui G. Genette), asemenea lui
Don Quijote. Țiganiada devine „compara-
bilă cu performanțele moderne ale unor
Joyce, Borges și Nabokov, scriitori lângă
care Budai stă la fel de bine ca și lângă
Ariosto, Tasso, Voltaire sau Pope. Are în
comun cu ei, pe lângă simțul artificiului, al
artei ca joc, o anume intuiție a gratuității și
absurdității înseși îndeletnicirii poeticești".
Ajunge și „în burlesc și în absurd". Autorul
n-ar fi publicat-o pentru că îi depășea pe
toți cititorii epocii. N. Manolescu mută
cuvintele altor interpretări, dar o parte din-

8 • APOSTROF

• Nicolae Manolescu. Foto: M. P.

tre ele le pune la loc. Surpriza ar fi că așază
epopeea eroică și comică în termenii lui G.
Genette (arhi-, paratextualitate), nu s-ar
spune că prea frecventați de el, ba dimpo-
trivă. într-o lectură etnic-politică, apropiată
de modul în care l-a citit M. lorgulescu pe
I. L. Caragiale, dezvăluie „o epopee a fricii
cronice și a preocupării constante pentru
hrană“.
   Intre multe exemple de aceeași speță, să-l
vedem pe I. H. Rădulescu întinzându-și
umbra peste Coșbuc, Arghezi, Cărtărescu.
Dar astfel de relații comparatiste, cu și fă-
ră ghilimele, nu sunt deloc puține aici.
   Conștiința apare exclusă din contextul
lecturii. „Nu putem intra în pielea citito-
rilor de la 1900...“ (494). Ion Agârbicea-
nu, despre care se precizează că e un autor

pe trei sferturi uitat (dar cei din urmă cu
secole?), nu pentru eticism, cum credea G.
Călinescu, nu are, în egală măsură, nici șan-
sa textului, nici șansa contextului. Neșansa
lui este că se află strivit între Slavici și Re-
breanu, el fiind, ca și cel din urmă, de altfel,
contemporan cu Hortensia Papadat-Ben-
gescu și Camil Petrescu. Analogia pe relația
literară universală îl exaltă, românul fiind
autentic în nuvela de tipul Pipele aga., plasată
artistic între Cehov și Gogol.

  2.      Cronologie și priorități

ISTORIA LITERATURII apare și desfășurată
cronologic. Prioritățile nu sunt ignorate,
dimpotrivă. Poezia românească începe cu
Stihurile in stema domniei Moldovei (politi-
ce), care deschid Cazania lui Varlaam din
1643. Literatura română are deci puțin
peste trei secole și jumătate. Peste această
durată vorbim de paraliteratură, ceea ce is-
toricul critic nu precizează și nu definește.
Declară însă că rămâne vrăjit de începuturi.
„Nu e nimic mai fascinant decât să privești
în puțul timpului și să cauți originile“ (43).
   Literare sunt Letcpisețul lui Ureche și
Cazania lui Varlaam. Cel dintâi e „primul
nostru povestitor“, ba chiar autor, desigur
involuntar, de „nuvelă“ (47).
   De unde apar însă cinci secole de litera-
tură? Nicio operă veritabilă în primele două
secole. „Probabil că prima operă literară
românească în deplinul înțeles al cuvântului
este Istoria iertglpicări D. Cantemir scrie,
prin urmare, „primul nostru romanț cult“.
Dar istoria literaturii nu se ocupă de ma-
nuscrise. Romanțul cantemiresc a fost pu-
blicat abia în 1883 (acum un veac și ceva!),
într-o limbă atât de inospitalieră pentru noi,
încât N. Manolescu crede că el ar trebui
rescris în limba de azi.
   Căutând sursele imaginației medievale,
Manolescu descoperă o pauză de nu mai
puțin de 50 de ani folclorici și decide: „căr-
țile populare merită indiscutabil un capitol
într-o istorie literară“.
   O traducere, Psaltirea lui Dosofei, e „ca-
podoperă“, „întâiul monument poetic de
limbă românească“.
   Prima poezie lirică e din 1787. Scrisă de
lenăchiță Văcărescu, apare în... Gramati-
ca... sa. E original acest început al lirismu-
lui cult printr-o lucrare de lingvistică. N.
Manolescu îl citează pe Fr. Nietzsche, cu
teza, puțin verificabilă în context universal,
că începutul oricărei literaturi ar fi liric, dio-
nisiac (99). Tot prin lenăchiță Văcărescu,
avem „prima noastră veritabilă operă me-
morialistică“ (136). E partea a doua din
Istorie a prea puternicilor împărați otomani.
Lirism și memorialistică, forme literare în-
tr-un fel extreme, apar în literatura noastră
prin același autor. lordache Golescu ajunge
„cel dintâi dramaturg român“. El e un po-
livalent. „In folcloristul și filologul lordache
Golescu se ascunde un scriitor adevărat. “
„Un pionier în tot ce a făcut...“ ar fi M.
Kogălniceanu. Rămâne un începător și
atât. Kogălniceanu „are prea mult spirit
critic ca să fie cu adevărat un scriitor“. Spi-
ritul critic, când e prea mult, strică. Strică
chiar și domeniului criticii literare? Kogăl-
niceanu, cel cu prea mult spirit critic, nu
ajunge și un critic. Nici măcar unul in-
voluntar. Știm bine azi că Ion de Liviu
Rebreanu, „primul nostru roman modern,
este în fond unul tradițional“ (599). Intin-
zând-o pe cinci veacuri (de singurătate și
lungi, nu puține, pauze), N. Manolescu re-
cunoaște totuși „întârzierea literaturii ro-
mâne “ {Undi).
■
Din volumul Nicolae Manolescu:
(Pre)istoria criticului, în curs de apariție la
Ed. Contemporanul, București.

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 *9

micio

    lectvu


Poeme pentru proiecte
(II):
Cărți pentru lecturi
publice


Ion Bogdan Lefter


Magda Cârneci, Rita
Chirian, Ana Dragu,
Diana Geacăr, Ange-
la Marinescu, Simo-
na Popescu, [fără
titlu], [București]:
Institutul Blecher.
Club de lectură, s.a.
[2010], 26 p.

Adrian Alui Gheorghe, Mircea Bârsilă,
Gabriel Chifu, Mariana Codruț, Denisa
Comănescu, Ioana Crăciunescu, Nichita
Danilov, Caius Dobrescu, Gellu Dorian,
Marian Drăghici, Iolanda Malamen, Marin
Mălaicu-Hondrari, Ioana
Nicolaie, V. Leac, Ion Mu-
reșan, Alexandru Mușina,
Andrei Novac, Dumitru
PĂCURARU, COSMIN PERȚA,
Lucian Perța, Daniel Pișcu,
Ioan Es. Pop, Bogdan O.
Popescu, Nicolae Prelipcea-
nu, Andra Rotaru, Corne-


lia Maria Savu, Eugen Suciu, Matei Vișniec,
Miruna Vlada, Varujan Vosganian, George
Vulturescu, Florina Zaharia, Ion Zubașcu,
Maratonul de poezie și jazz, ediția a
n-a, București: Editura Tracus Arte, 2010,
170 p.


Alte două exemple de culegeri „oca-
zionale" de versuri, ambele din vara lui
2010, cînd au avut loc la București, prac-
tic în paralel, un prim Tîrg Național al
Cărții de Poezie (2-5 iunie) și un Maraton
de poezie și jazz (3-4 iunie), aflat la ediția
secundă. (Muzeul Național al Literaturii
Române, principal organizator al Tîrgului,
a fost și coorganizator al Maratonului;
Uniunea Scriitorilor din România a secon-
dat Muzeul în cazul Tîrgului, dar a susți-


nut și Maratonul, prin intermediul Secți-
ei de Poezie a Asociației Scriitorilor din
București, filială a USR; de unde și unele
suprapuneri ale echipelor de pregătire;
pe de altă parte, Tîrgul, mai amplu, întins
de-a lungul a patru zile, a fost anunțat ca
fiind recomandat de... Maratonul de doar
o noapte - ca mai vîrstnic cu un an, pro-
babil!...)

Tîrgul Cărții de Poezie - idee simpa-
tică în donquijotismul ei, căci tocmai
cu versurile nu prea ai cum să faci succes
de vînzări, „la tîrg"... - a inclus lansări, lec-
turi, dezbateri. Poate că va fi existat și un
catalog general, poate s-au tipărit și alte
„materiale de promovare" a evenimentului.
Neaflîndu-mă atunci în București (era în
plină desfășurare Festivalul Internațional de
Teatru de la Sibiu), n-am avut cum să vizi-
tez Tîrgul și să asist la manifestațiunile sale,
însă a ajuns și la mine volumașul-broșură al
uneia dintre secvențe, la care, pe 2 iunie,
fuseseră invitate să citească șase poete din
generații diferite (cea mai tînără - născută
în 1984; cea mai vârstnică - în 1941):
Magda Cârneci, Rita Chirian, Ana Dragu,
Diana Geacăr, Angela Marinescu și Simona
Popescu (în ordinea alfabetică de pe coper-
tă și din sumar). A fost o „ediție specială"
a Clubului de lectură Institutul Blecher, de
fapt un cenaclu - cu bizară titulară... - fon-
dat tot de un poet, Claudiu Komartin.
   Volumașul tipărit pentru a însoți eveni-
mentul a funcționat ca un soi de „program
de sală" (dacă tot vorbeam despre teatrul),
celor șase protagoniste fiindu-le consacrată
cîte o pagină de prezentare, cu fotografii și
sumare „cartușe" biobibliografice, plus cîte
două pagini de versuri. Format minion,
atrăgător (tip compact disk), copertă expre-
sivă, poeme din cărțile publicate de cinci
dintre autoare, plus unul inedit al Ritei
Chirian, pokerfacc, din care citez (p. 8-9 -
fără două versuri care scad tensiunea an-
samblului...): „abia ne tîrîm în halate// sîn-
tem două vagoane ruginite peste care ră-
sare o lună roșie// respiră// moartea nu
ajunge acolo unde nu e nici un fir de praf/
moartea nu vine unde miroase a detergenți/
moartea nu se atinge de pielea frecată pînă
la sînge// moartea nu-și varsă mațele pe ro-
chia de muselină albă a/ marylinei mon-
roe// nouă însă ne sapă adînc sub frunți/
picături de amoniac// ne lasă în urmă cu
degetele de la picioare degerate și cu/ un-
ghiile crescute în carne// [...]// nouă însă
moartea nu ne îngăduie să creștem/

IN LOC de broșură, Maratonul de poezie
și jazz a fost însoțit de un volum de 170
de pagini. Firesc, căci au participat nu șase,
ci treizeci și trei de autori, de la A (Alui
Gheorghe) la Z (Zubașcu). Organizatori:
fundațiile a doi „manageri culturali" dina-

mici, același poet Dan Mircea Cipariu (EU-
RO CULTURART) și loan Cristescu (OPEN
ART; editura celui din urmă, Tracus Arte, a
și scos cartea). Pe lîngă ASB și MNLR, a mai
contribuit și Teatrul Național de Operetă
„Ion Dacian", în al cărui foaier s-au produs
poeții.
   Formula s-a mai practicat în lumea lar-
gă. La noi, cunoscutul Maraton de la Sibiu,
pe care l-am mai amintit, fusese precedat
de cîteva ediții brașovene cu participare
preponderent locală, organizate tot de
Andrei Bodiu, sub egida Universității
„Transilvania" și tot în colaborare cu Aso-
ciația Scriitorilor Profesioniști din România
- ASPRO, modelul fiind apoi extins la pro-
porțiile evenimentului internațional sibian.
In București, lecturile au fost presărate cu
muzică gîndită și interpretată de Mircea
Tiberian și invitații săi (conform titulatu-
rii: ... de poezie și jazz). A fost inclus în
program și recitalul La viile d’un seul habi-
tant, după Orașul cu un sirgur locuitor al lui
Matei Vișniec (jucat mai întîi la Festivalul
de la Sibiu), în interpretarea actoricească
a lui Mustapha Aouar, secondat de doi
muzicieni, sub genericul Compagnie de la
Gare.
   Cartea ediției a n-a a Maratonului bucu-
reștean, cu suprafață a paginii dublă față de
volumul-broșură de dinainte, a putut inclu-
de prezentări ceva mai ample, tot cu mici
fotografii-portret însoțitoare, și texte mai
numeroase, întinse de la două la mai multe
pagini, de astă dată fără mențiuni de pro-
veniență. In multe cazuri - poeme apăru-
te anterior în volume, dar printre ele tre-
buie să fi fost și unele recente. Poeți de
vîrste și cu stilistici varii. Două mostre mai
scurte, semnate Daniel Pișcu și Ion Zubaș-
cu: „Cea mai bună reclamă/ în cafenele/
este mizeria!/ (mucuri de țigări,/ ghemo-
toace de hîrtie/ aruncate pe jos)/ zice ghi-
da// Parcă e/ un fel de corrida/ pe dos"
(Pișcu, La Madrid, p. 107); „lumea asta
poate să sfîrșească într-o bună zi dar poe-
zia ei niciodată/ cuvintele mele de care e
plin tot cerul acum pentru totdeauna/ pot
oricînd să reinventeze lumea/ din cuvinte-
le mele precum Afrodita din spumele mă-
rii/ o lume nouă poate oricînd să renască"
(Zubașcu, Mereu începutul lumii, p. 155)...
   Ultimul text de aici și din carte - sim-
bolic pentru întreaga întreprindere, don-
quîjotescă și ea, nu încape nicio îndoială!
■
Text publicat inițial on-line,
în revista virtuală
ArMctMagaz/ne/www.artactmagazi ne. ro,
nr. 96, 1 decembrie 2010.

Cărți primite la redacție

• Andrei Marga,
După cincispreze-
ce ani (1993-2004
și 2008-2012/
Fifteen Years after
(1993-2004 and
2008-2012), Cluj-
Napoca: Presa
Universitară
Clujeană, 2011.

• Liviu loan Stoiciu,
Pe prag (Vale-Deal),
București: Cartea
Românească, 2010.

• Liviu Georgescu,
Sau dincoace de
Stix, Pitești:
Paralela 45, 2011.

• Gellu Dorian,
zece poeme
exemplare din
Tîrgul în care,
cică, nu se întâm-
plă nimic, Bucu-
rești: Tracus Arte,
2011.

10 • APOSTROF

Elena Daniello

Elena Daniello (născută în 18.06.
    1910) a fost premiată cu ocazia cente-
narului nașterii în vara lui 2010, după cum
nota ziarul Ziua de Cluj. Medic, descen-
dentă din familiile Pușcariu și Damian, so-
ția doctorului Leon Daniello (1898-1970),
fost membru corespondent al Academiei
Române. Personalitate complexă, Elena
Daniello a găsit răgazul necesar pentru a-și
valorifica sensibilitatea artistică în pictură.
Icoanele pictate de ea au fost expuse în-
tr-o expoziție la Muzeul Spiritualității Ro-
mânești din comuna Brețcu, în 23 aprilie
1997.
    Despre influența Elenei Daniello asupra
lui Blaga, ca și despre protagonista inter-
viului de față în anii prieteniei cu artistul
vorbește Dorii Blaga, in Marta Petreu, Con-
versații cu... Dorii Blaga, in Apostrof, anul
xii bis, nr. 11 (150), 2002, p. 4-5: ,f). B.:
[...] Doamna Daniello era foarte posesivă
și îl controla [pe Blaga - n. O. P.].// M. P:
Mi se pare extraordinar că el suporta să fie
controlat de ea, în vreme ce nu era con-
trolat de Cornelia [Blaga], //D. B.: Nu știu
dacă suporta. Mama mi-a povestit că mai
era o tânără doamnă din București care era
prietenă cu verișoara mea Gigi și cu soțul
ei și au mai ieșit în grădina de lângă casa
noastră. Ea s-a mai dus și singură să-l caute
pe Tata acolo. Și-a făcut iluzii. [...] Mama
îmi zice [a] că undeva, așa, aproape, peste
vale, avea și doamna Daniello o mică livadă
de meri. Zicea Mama că se ducea acolo și
se uita cu binoclul peste vale. Dar nu știu
dacă era adevărat. [Bade.] Da, voia să știe
dacă mai vine cineva la grădina și coliba
unde lucra Tata. [...] M. P: Doamna Da-
niello are un portret al lui Blaga făcut de
ea.// D. B.: Desena?//Al. P: A pictat. Pic-
tează. Are flori pictate de ea. Are foarte
multe tablouri.//!). B.: Cum pictează? Scrie
undeva că face icoane pe sticlă...//M. P:
Acum nu mai pictează. A pictat atunci.
Flori, vaze cu flori, brândușe, un portret al
lui Blaga făcut de ea. Și-n rest, are multă
pictură, foarte bună.// D. B.: Da, i-a ales-o
tata. Adică el a educat-o așa. Și-n poezie,
și-n muzică, și-n pictură. Eu aveam vreo
16-20 ani... Eram pacienta ei. Și îmi plă-
cea. Și vărul meu Liciniu i-a fost pacient.
Era fantastic de îngrijită. Așa, respira cură-
țenia prin toți porii. Și tot ce punea pe ea
era foarte bine făcut, foarte bun calitativ,
nu era excentrică, de bun gust, dar nu avea
șic. Nu avea. Se întâmplă la unele femei. Și
știu că Tata îmi spunea - eram adolescentă
- că pentru o femeie e mai important să fie
foarte îngrijită decât frumoasă. Bine fardată.
Și niște mâini - dacă-mi lucra în gură, îmi
facea un tratament pentru gingii, mă uitam

• Dr. Elena Daniello. Foto: M. P.

la mâinile ei... Eram un copil care nu știa
prea multe despre sex. [...] Totuși, cum
mi-a trăznit mie în cap că are niște mâini
foarte «sexuale» și că poate face orice cu un
bărbat? Nu-și făcea unghiile. Erau foarte
îngrijite, dar nu erau date cu lac. Aveau
ceva mâinile ci. Mâini foarte îndemâna-
tice.// AL. P: E o personalitate. E cineva,
așa cum am întâlnit-o eu de câteva ori, e
într-adevăr cineva.// D. B.: Deci, frumoasă
la față nu era. Ochi frumoși, o gură fru-
moasă. Era expresivă, era... Probabil că-n
anumite momente devenea frumoasă din
interior, cum sunt anumite femei. Nu era
cum sunt unele «frumoase», care nu zâm-
besc, ca să nu facă riduri, [râde] Și era
îngrijită, foarte bună gospodină și răs-
pândea calm și un parfum bun, adică ea nu
incita, ci Domnița [Gherghinescu-Vanea -
n. O. P.]“.

Ovidiu Pecican: Stimată doamnă Elena
Daniello, v-aț ruga să aveți amabilitatea să
evocați momentul în care ați ajuns să vă îm-
părtășiți - dumneavoastră ți familia dumnea-
voastră - din prietenia lui Lucian Blaga.

Elena Daniello: Să încep cu prietenia înain-
te de a începe cu problemele literare? Sau...

O. P.: Să începeți cum credeți dumneavoastră.

E. D.: Prietenia s-a format în timpul trata-
mentului dentar. Eu aveam cabinetul aici în
locuință și pe dânsul îl lăsam să aștepte în
biroul soțului meu, având o ușă care comu-
nica cu acel birou. Și-atuncea îl pofteam -
între doi bolnavi, ca să nu provoc animozi-
tăți în sala de așteptare îl tratam și... în-
tre timp, până aștepta, se mai uita la cărți,
mai primea o cafea - bea o cafea, că-i plă-
cea foarte mult cafeaua - și... Asta a durat,


Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 • 11

cred, vreo două luni, până când am termi-
nat tratamentul.

O. P.: Eu am citit de curând romanul lui
Blaga apărut postum sub numele de Luntrea
lui Caron. Ceea ce spuneți dumneavoastră
îmi amintește un fragment din această cpetă:
acela care surprinde perindarea lui Axente
Creaugă prin cabinetul doctoriței Salva.

E. D.: Da. Ileana Salva și Elena Daniello
sunt aceeași persoană. Și sigur că descrie-
rea cabinetului meu este exactă. Așa era.
Aveam un cabinet, cel mai modern cabinet
din Cluj. Inclusiv un aparat de radiografii
dentare... Și bolnavii erau foarte mulțu-
miți. Se pare că lucram fin și aveam răb-
dare. Și când am terminat, între timp...

O. P.: O precizare, vă ng: in ce an se petrecea
asta?

E. D.: Asta? în ’50. Când am terminat tra-
tamentul...

O. P.: l-ați salvat dintele sau i l-ați scos?

E. D.: I l-am salvat. L-am salvat și pe urmă
eu am plecat la Gura Râului. însă i-am
spus între timp că acolo e frumos, că au
fost și Coșbuc, și Chendi (și diverși alții, pe
care nu-i cunoșteam eu în timpul acela)...

O. P.: Aveați rude la Gura Râului?

E. D.: Nu. Aveam prieteni. Pentru că în
timpul refugiului noi ne-am refugiat la
Gura Râului, cu copiii și cu soțul meu.
Soțul meu a rămas la Sibiu, dar copiii și cu
mine stăteam la Gura Râului... Și ce-i
amuzant este că mi-am făcut și acolo un
cabinet dentar. Aveam o mașină primitivă,
cu picior, pe care o mai am și-acuma și cu
care mai ajutam țăranii. Și chiar și intelec-
tualii refugiați, care aveau dureri dentare,
veneau la mine... Nu încasam bani, că în
general erau prieteni. Făceam din sport, nu-
mai ca să nu îi... Știu că odată îmi tundeam
fetița și vine un prieten: „Ce faci, doamna
doctor?“ Zic: „Completez meseria, că îna-
inte frizerii trăgeau măselele. Acuma eu
învăț să tund! ..A Ei, și când am plecat, mi-a
trimis prin Dorii - înainte de a pleca cu o
zi sau două - poeziile lui, volumul de la
Fundații, crezând că nu le am (fiindcă nu
erau în bibliotecă - le scosesem din bi-
bliotecă de frică să nu dispară). Și mi-a tri-
mis volumul acela cu dedicație. Dedicația
nu v-o pot citi, că ar trebui să caut volu-
mul. Și atuncea, eu spunându-i asta, zice:
„Păi, să știi că vin“. Dar eu știam precis că
el nu iese din Cluj.

O. P.: Era foarte legat de Cluj?

E. D.: Nu. Era un fel de protest al lui con-
tra Dictatului de la Viena.

O. P.: N-am mai auzit vorbindu-se despre
asta!

E. D.: Da. Și nu părăsea Clujul. A fost pri-
ma dată când a părăsit Clujul după Dictatul
de la Viena, după ce s-a întors la Cluj. Și...
Eu, când am făcut invitația, am facut-o si-
gură că el va spune că nu vine, că... Și
atuncea protesta împotriva Dictatului de
la Viena. Mie nu-mi spusese povestea as-


ta, dar mi-o spusese doamna Gavrilă. Că el
nu părăsește Clujul...

O. P.: Doamna Gavrilă era o cunoștință co-
mună?

E. D.: A fost cuscra lui. Băiatul doamnei
Gavrilă s-a căsătorit cu Dorii Blaga. Și ea
mi-a spus că Lucian Blaga nu părăsește
Clujul din protest împotriva Dictatului de
la Viena. Și, în fine, [Blaga] mi-a spus că
vine. Și atuncea eu i-am spus: „Da, dom-
nule profesor, să știți că o să mă îngrijesc să
caut o locuință bună, care să corespundă
și... Să vă scriu?“ „A, nu, nu!“, zice. „Eu
vin peste o săptămână. Să mă aștepți la
Sibiu.“ Și la Sibiu... M-am dus la Sibiu,
m-am dus la Gura Râului, foarte speriată că,
acuma, ce fac?! Pentru că era invitatul meu.
Sigur că numai eu știam asta, soțul meu nu
știa că l-am invitat. Și nici nu puteam [să-i
spun]. Marioara Manta, la care locuiam eu,
era o pensionară care n-ar fi fost în stare să
[se ocupe de gospodărie]... Putea pune la
dispoziție casa, cum i-a și pus-o, dar nu să
îl invite și la masă, și tot [restul aranjamen-
telor necesare]. Lucru pe care l-am făcut eu.
Și a stat acolo zece zile și pe urmă a plecat
acasă. între timp acolo am început să
discutăm probleme literare. Spuneam că eu
am o sfială pentru poezia lui, că n-o înțeleg.
Soțul meu mi-a spus că n-a înțeles poezia
lui Blaga, și-atunci am zis: dacă el n-a
înțeles-o, care e mult mai deștept ca mine,
ce, o să-nțeleg eu?! Și sigur că nici nu mi-am
dat osteneala. Și, pe urmă, m-a invitat -
la Cluj fiind - la doamna Gavrilă, să-mi
citească din poezia inedită, ca să mă
obișnuiesc cu poezia lui și să văd că nu-i așa
de grea cum o prezintă lumea, ci trebuie să
fie citită într-un anumit fel ca să înțelegi
miturile pe care le dezvoltă și felul cum le
spune; substanța poetică. Poezia lui este o
poezie care are o densitate, are o substanță.
Nicio poezie, cât de mică - din cele cărora
eu le ziceam poezea - nu era la fel. Și a ve-
nit înapoi la Gura Râului. Și părul de care
vorbește în roman nu e la Căpâlna, ci la
Gura Râului. Grădina dintre ziduri nu e
la Căpâlna, ci la Gura Râului, căci curtea
Marioarei Manta era - de fapt, acolo este
tot satul după modelele săsești, cu porți în-
chise, foarte așa, ca cetățile, fiecare casă.
Și era toată grădina împrejmuită de ziduri
și treceam printr-o șură ca să intrăm în gră-
dină, unde era un păr bătrân și unde erau
stupi și flori și un chioșc de șezătoare lite-
rară. El ne citea și venea acolo familia Man-
ta, Marioara Manta, o prietenă a mea, dr.
Armeanu, Felicia lonaș și cu mine. Și copiii
mei erau mici, se jucau în jurul taberei. Iar
băiatul, între timp, a făcut niște bilețele
mici, mai târziu, cu taxă de intrare.

O. P.: Deci, de-acuma, aproape se instituțio-
nalizase...

E. D.: Da, da, da. Că se plătea. Un leu, sau
cincizeci de bani, sau nu știu cât... Viorica
Manta avea un astfel de bilet. Eu n-aveam.
Pe mine se vede că mă lăsa gratis. Și eu am
stat de vorbă foarte prietenește cu el și așa,
sigur că mă și jenam, dar am ținut să-i spun
că eu am făcut o meserie și nu am veleități
literare și nici nu mă simt cu talent literar.
Deci nu vreau să fiu nici muză, nici... Nu
vreau să țin locul nimănui. Și că eu știu de
anumite muze ale lui din trecut și că nu
vreau să le iau locul.


O. P.: fă lăsase cumva să înțelegeți că ați
putea?

E. D.: Sigur, sigur. Și că eu am copii și un
soț la care țin foarte mult și... I-am spus
că... Mai ales că, între timp, înainte de a
pleca, a fost arestată doamna Mureșan, care
se întorsese de la București, și noaptea a
fost ridicată.

O. P.: Doamna Mureșan era...

E. D.: Octavia Olteanu din roman. Și deci
eu i-am spus foarte... Și-a plecat. El nu
m-a contrazis, n-a spus nimic, a plecat...
Mi-a scris o scrisoare în care mi-a pus poe-
zia Cântec sub stele.

    Cu alesături de aur
    timpul curge prin albastru.
    Jinduiesc la câte-un astru
    răsărit ca o ispită
    peste-amurgul meu de-o clipă,
    peste basmul în risipă.

N-are rost să vorbesc despre întreaga poe-
zie, că este citată și-n roman. Asta a fost
prima poezie. Mi-a trimis-o în dublu exem-
plar, pentru că, am uitat să spun, mi-a lăsat
volumul de poezii inedite și mi-a spus locul
unde să lipesc această poezie și să fac puțin
clei de lipit cu faină de la „moara lui Noe“
- căci îmi lăsase Arca lui Noe, cu dedicație,
la Gura Râului, și, în plus, îmi lăsase Elanul
insulei.

O. P.: Tot în manuscris?

E. D.: Nu. Era bătut la mașină. Și Arca lui
Noe tipărită (ultima lui tipăritură la Sibiu,
care nici n-a fost consemnată în revistele
literare, cred; nu știu asta precis).

O. P.: Din pricina conjuncturii?

E. D.: Din pricina schimbării care s-a în-
tâmplat. Și-a spus: un exemplar lipește-1
acolo, și celălalt exemplar păstrează-1 sau
rupe-1; fa cum crezi. Bineînțeles că nu l-am
rupt. Și, după asta, la a doua scrisoare, care
iar... Scrisorile le primeam în scrisorile Ma-
rioarei Manta. Cu un plic adresat „Pentru
Elen“ sau pentru...

O. P.: \ă spunea...

E. D.: Da, da, da. La Gura Râului a deve-
nit și cu mine „per tu“, și... cu Marioara
Manta, pe care nici n-o cunoștea, și cu Vio-
rica Manta, și cu toată lumea... S-a făcut,
așa, o prietenie foarte mare... Și ei îl admi-
rau, sigur, că-1 cunoșteau, toată lumea știa
valoarea lui. Și mi-a trimis... Zice: nu știu
ce fluture mi-a inspirat poezia asta. Și mi-a
trimis o poezie... Ar trebui să oprești puțin
[reportofonul] să mă uit cum îi zice poe-
ziei. A doua poezie a fost Lârgă unjluture.
A spus: „Nu știu ce fluture mi-a inspirat
această poezie“. Și poezia sună așa:

    Frumusețea ca și zborul și iubirea
    de cenușe-și leagă firea.
    De-i ștergi fluturelui praful, nici o boare -
    nici o vrajă nu-1 vor face să mai zboare.
    Etc.

Și pe urmă scrisorile urmau... Bineînțeles,
înainte mi-a scris și o scrisoare conven-
țională prin care-mi mulțumea pentru...


12 • APOSTROF

O. P.: ... Zilele de vacanță...

E. D. ... Zilele de vacanță petrecute acolo.
Pentru că acolo era o gospodărie țără-
nească, făceam pâine în cuptor (căreia el îi
zicea „pâine cu vitamine“; era pâinea aia
bătută de coajă, și rumenă, și caldă, și bună,
din grâu adevărat) și mâncare foarte bună
- eu m-am dus cu bucătăreasă de la Cluj -
și... Pe el l-am cazat într-o căsuță care-i că-
suța cu pridvorul de vie din roman; de la
Căpâlna (dar este la Gura Râului). E o că-
suță izolată în care a stat singur, acolo. Și
venea la Marioara Manta, unde lua masa cu
noi împreună. Venea dimineața și pe urmă
pleca seara. Ne plimbam pe lângă casă, pe
câmp, pe „câmpșor“, cum îi spunea, printre
altele, unui loc, și ne duceam la Viorica
Manta. La Viorica Manta se făcea multă
muzică. Ea era pianistă (adică nu profesio-
nistă, dar o mare-mare amatoare!), la ea
venea Demetriad, venea Mihai Constanti-
nescu, violonistul, și diverși amatori de...
Și aveam după-mese muzicale extraordinar
de agreabile. Și ea cânta foarte mult. Se
cânta foarte mult Bach. Demetriad ne cânta
foarte mult Chopin și Debussy. [Lui Blaga]
îi plăcea foarte mult. Și Demetriad era pa-
sionat. El, când se așeza la pian, uita de el.
Și, așa, curgea muzica, nu se mai oprea. Era
foarte agreabil și...

O. P.: Blaga ce prefera?

E. D.: îi plăcea Bach foarte mult și din
muzica simfonică îi mai plăcea Beethoven.
Și Stravinski, Pasărea de foc. El a adus dis-
curile alea care nu-s la mine, eu nu le am...
Dacă nu le are acuma Nana... Nu m-am
uitat peste discuri. Trebuie să văd dacă mai
funcționează pick-upul.
    Și, pe urmă, mă rog, a trecut concediul
meu, am venit acasă... Și acasă m-a așteptat
cu poezia Glas de seară:

    Din prag un gând se uită lung.
   Să-l las în casă? Să-l alung?
    Cuvânt încearc-a se rosti:
   Veni-va zi! Veni-va zi!

    Din veac în slujbă viermii sînt.
   Sub glie-i văd lucrând, lucrând.
   Intra-voi iar, sub veghea lor,
   în ciclul elementelor.

   Din prag un gând se uită lung.
    Să-l las în casă? Să-l alung?
   înmormântat în astă stea,
   In nopți voi lumina cu ea.

Dar cred că nu-i poezia întreagă, cred că
ceva am uitat. Că nu le mai știu toate,
fără...

O. P.: V-a trimis-o intr-un plic sau v-a adu-
s-o personal?

E. D.: Nu. A adus-o personal și mi-a citit-o.
Și vă spun drept că așa, puțin, de acest „Din
prag un gând se uită lung...“ parcă m-am
speriat fade).

O. P.: I-ați mărturisit-o?

E. D.: Da, i-am mărturisit-o. Mai târziu,
nu atunci imediat. Și... După aia, sigur că
ne-am întâlnit des. Venea foarte des la noi
acasă. S-a împrietenit cu soțul meu, discu-
tau filosofic, literatură, probleme de știin-
ță... Era foarte acasă, că, fiind la bibliotecă,
toate revistele care apăreau le răsfoia. Și ci-


          • Lucian Blaga

tea lucruri [noi și interesante]... îl interesa
foarte mult astronomia, era foarte [pasio-
nat]... și ne-a ținut multe lecții de astro-
nomie. Ne explica o mulțime de fenomene
care se petreceau și pe care el le cunoștea
din revistele pe care le citea la bibliotecă. Și
lucrurile au mers așa până mai târziu
când... El a fost pe parcurs scos de la
Academie, scos de la catedră, scos de la...

O. P.: Institutul de Istorie?

E. D.: Nu, nu. L-au lăsat la Institutul de
Istorie. Dar pe urmă a fost scos și de la In-
stitutul de Istorie și l-au făcut bibliotecar.
Și era foarte necăjit. Și i-am spus: „De ce
ești necăjit? Da’ n-a fost și Eminescu bi-
bliotecar? în fond, mergi pe urmele lui!“

O. P.: Asta il mai consola un pic, nu ?

E. D.: Asta îl mai consola oarecum. Sigur
că nu-1 consola, dar... reușeam să-l consolez.
Zic: „Asta te deranjează pe tine, că nu mai
ai titlurile pe care le aveai și pe care le me-
ritai din plin? Ăștia nu înțeleg și li se pare
mai [potrivit așa]...“ Că de intelectuali se
temeau cel mai tare. Și cu cât un intelectu-
al avea priză mai mare la popor, cu atâta
trebuia decapitat [mai rapid].


O. P.: Doamnă Daniello, înainte de a trece
mai departe, spuneți-mi: noi il știm pe Blaga
din scrisorile lui, dumneavoastră ați avutpri-
viltgiul să il cunoașteți personal, și încă bine.
Cum era Lucian Blaga? Era prietenos? Se
spune că era foarte tăcut.

E. D.: Era prietenos și vorbea în perma-
nență. Sigur că nu vorbea [futilități]... El
niciodată nu făcea glume. Sau foarte rar.


O. P.: Era eminamente serios?

E. D.: Era sobru, da. Era destul de serios,
făcea unele mici glume când... Mai la sfâr-
șit, când a făcut acel Itunbago, care pe urmă
l-a și fftează) răpus... Că ăla era un „lum-
bago“... Nu era un lumbago, era un fals
lumbago. Era din cauza metastazei pe co-
loana vertebrală. Și sigur că evoluția a fost
mai lentă și așa a părut, că este un lumba-
go. La București Ciplea i-a și făcut novo-
cainizări, dar fără rezultat. Rezultat mo-
mentan și pe urmă durerile au revenit. însă
boala a apărut brusc. Așa, ca gravitate. I
s-a făcut rău în baie, mi se pare. Și chiar
la București, când s-a dus pentru ceva pro-
bleme financiare. Nu cu editura, ci cu ban-
ca. Avea ceva valută în Elveția, pe care ban-
ca elvețiană a trimis-o în țară. Și a trebuit
să meargă să facă schimbul oficial și să adu-
că banii aicea. Nu știu cât, nu știu ce, dar
știu că pentru asta s-a dus la București. Și,
mă rog, lucrurile... El stătea pe (indică ca-
napeaua cu perne gri-petrol)...

O. P.: Chiar în această încăpere?

E. D.: Chiar în această încăpere. Și soțul
meu stătea la birou, unde stau eu acuma
fade).


O. P.: Aici se petreceau cele mai multe întâl-
niri?

E. D.: Da, aici se petreceau. Pentru că par-
tea asta de locuință, care și acuma este
blocată, era tot blocată de cabinetul soțului
meu (după ce eu l-am închis [pe al meu]).
După ce am fost arestată...
■
Citi], 17 septembrie 1991; inedit


Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 * 13

Ovidiu Pecican


SUNT, PROBABIL, destu-
le motive pentru care
apariția în română a celor
trei volume din sinteza
de istorie culturală și ideo-
logică a lui Leszek Kola-
kowski se înfățișează ca un
eveniment important al
vieții de după 1989. întâi,
pentru că aduce în scenă,

prin opera lui majoră, o figură importantă
a filosofici politice și a explorării ideației
secolului al XX-lea. Fără a fi la prima lui
carte tradusă în țara noastră, Kolakowski
ajunge, în fine, să poată fi consultat și fără
intermedieri lingvistice străine. Apoi, fiind-
că trilogia la care mă refer, Principalele cu-
rente ale marxismului (i: Fondatorii, 2009;
li: Târsta de aur, 2010 și Iii: Prăbușirea,
2010; voi. i și m - trad. S. C. Drăgan; voi.
n - Cătălin Cîndea, Emanuel-Nicolae Do-
brei, Bogdan Florian, Tereza-Brîndușa
Balade, coord.), publicată de Ed. Curtea
Veche cu sprijinul Institutului Polonez, a
fost socotită de anumiți comentatori drept
cea mai importantă carte de teorie politi-
că din veacul trecut. Al treilea motiv se re-
feră strict la circumstanțe românești: în
bibliografia noastră nu există nimic com-
parabil cu lucrarea lui Kolakowski, chiar
dacă sinteze importante referitoare la Par-
tidul Comunist din România și mișcarea de
extremă stângă aferentă au apărut (sem-
nate de Victor Frunză și de Vladimir Tis-
măneanu, ultimul fiind - neîntâmplător -
prefațatorul ediției românești din cartea la
care mă refer și cel care a promovat-o în
programul editorial). Din păcate, lipsesc
însă din preocupările cercetătorilor ideolo-
giilor pe care îi azvârlim pe piața creierelor
inșii care să întreprindă o astfel de cerce-
tare acordând, precum autorul polonez, o
atenție preferențială ideației asamblate de
marxism și puse, ulterior, mai bine sau mai
rău, în practică. Situația este de deplorat,
fiindcă sinteza kolakowskiană reprezintă un
început, nicidecum un bilanț. în funcție de
ambiția și de pregătirea teoretică, de crea-
tivitatea și gradul de originalitate propriu
cercetătorilor, marxismul s-ar putea lăsa
înțeles și din alte unghiuri, în alte lumini,
nu mai indulgente, dar relevante pentru
alte tipuri de situări.
   Spun acest lucru deoarece, conform lui
John Grav - citat pe coperta finală a pri-
mului volum -, „Marxismul a fost una din-
tre marile mișcări ale secularizării în perioa-
da modernă“ și „Pentru Kolakowski [... ]

religia nu a fost de fapt depășită, nici în
gândirea lui Marx, nici în mișcările inspira-
te de Marx“. Recunosc, nu mă dau în vânt
după această explicație care... nu explică
nimic. A comuta ideologia pe teritoriul re-
ligiei înseamnă să pasezi mingea, ca să
folosesc o imagine inspirată de sport, unui
alt jucător, fără a rezolva, neapărat, o situa-
ție tactică. „A“ este „B“ poate însemna sau
nu și „B“ este „A“, dar reprezintă o aseme-
nea comutativitate - univocă sau biunivocă
- o adevărată înțelegere? Comportamentele
ritualice, mantrele ideologice (lozincile, cli-
șeele propagandei) și ansamblul pe care ele
îl edifică (limba de lemn și conținuturile ei
„spălate“ de sens) pot avea numai o sub-
stanță religioasă, pot semnifica numai o
întoarcere la religie? De ce nu ar fi la fel de
bine asemănate cu marea invenție a lui
Morgan - ridiculizată magistral de Chaplin
în Timpuri grele: munca la banda rulantă?
Și dacă marxismul s-ar dovedi, în cele din
urmă, realmente o lectură desacralizatăpâ-
nă la capăt a lumii, mult mai aproape de
pragmatismul eliberat de un anume tip de
idealitate și interesat mai curând în acțiuni
repetitive, segmențiale, lipsite de transcen-
dență și reificând lumea, folosind trimiterile
mitologice (la egalitatea absolută și la vârsta
de aur proiectată în viitor) numai ca pe niș-
te „prefabricate^ utile. Dacă marxismul nu
a fost decât expresia radicală și sălbăticită a
unei raționalități ce refuză orice transcen-
dență și planifică metodic fericirea obliga-
torie (vorba lui Norman Manea), lucrând
doar cu evidențe statistice și cu fapte con-
trolabile, luând ca unitate de măsură an-
samblul, și nu elementul individual, pre-
ferând efemerului prezent, mereu, obstinat,
viitorul? Nu ar fi foarte de mirare, câtă vre-
me Marx condamna „opiul pentru popor“
al religiei, preferând anularea primului ter-
men și absolutizarea celui de-al doilea?
   Sigur, o ipoteză de lucru cum este cea a
lui Leszek Kolakowski seduce tocmai fiind-
că atrage atenția asupra imposturii demon-
strabile a marxismului, care pretinde una și
este, de fapt, tocmai ceea ce avea pretenția
că ar înlocui. Din păcate, tentația explicării
politicului prin religie - și încă printr-un
anume fel de a o înțelege pe aceasta (gno-
za, mai precis) - a fost pusă, în termeni mai
largi, de Erich Voegelin, în raport cu con-
tribuția căruia Kolakowski pare, în linii
mari, un scrupulos, excelent, exemplificator
al religiozității ce stă în spatele politicului.
Uluitoare lectură prin îndărătnicia, clari-
tatea și rigoarea puse în joc de savantul
polonez refugiat de la o vreme în Vest. Să
îmi fie totuși iertat dacă voi prefera, prin
noutatea lor, notațiile fugare, din epocă, ale
lui Lucian Blaga care, în romanul lui pos-
tum - născut și perpetuat în subterane, ferit
de ochi străini, până în anii ’80 ai veacului
trecut -, Robie pământească, robie cerească
(Mircea Zaciu i-a zis Luntrea lui Caron),
socotea marxismul „o psihanaliză a foa-
mei“. Poetul și filosoful transilvan era pre-
monitoriu în ceea ce privește punerea în
relație a marxismului cu psihanaliza, și este
de crezut că dacă s-ar fi putut exprima ne-
stingherit și fără spaima represiunii, Blaga
ar fi izbutit o altă joncțiune între cei doi
termeni decât Școala de la Frankfurt, prin
Erich Fromm și Herbert Marcuse.
   Nu de priorități istorice vorbesc aici,
pentru că ele nu s-au întruchipat altminteri
decât ca fulgurații. Nu protocronismul este
imboldul care mă determină să amintesc

îndrăzneață notație blagiană. Dar ideea „nu
fuge“ în alt plan, ca substitut al înțelegerii,
nu părăsește imanentul pentru transcen-
dent, ci caută în subsolurile conștientului
întemeierea intimă a unui mod de a gândi.
Ea are de a face mai curând cu profeția lui
Nietzsche despre chandala, casta frustraților
și a marginalilor gata să substituie ordinea
bazată pe aspirația către adevăr, justiție, fru-
mos și noblețe, înlocuind-o cu o logică a
estropiaților sociali revanșarzi.
    în aceste condiții, remarca lui Tony Judt
despre Kolakowski ca, poate, „ultim inte-
lectual central-european“ este prea pesimis-
tă. Cronologic, pentru că Europa Centrală
nu a murit odată cu comunismul și nici nu
a fost vreo clipă o emanație a marxismului
- chiar dacă Marx și doctrina lui sunt un
produs al acestei Europe de Mijloc; altmin-
teri, deoarece cheia lui Kolakowski de în-
țelegere a experienței marxist-comuniste nu
poate fi nici ultima, nici singura, și cu
siguranță nici cea mai radicală ori profundă
cu putință. Dimpotrivă, suntem încă foarte
aproape de înțelegerea Fericitului Augustin,
a Sf. îeronim sau a lui Eusebiu din Cesa-
reea cu privire la istorie ca emanație a sa-
crului; o teză veche de când lumea.
    Să fie deci imposibil să căutăm o înțe-
legere a comunismului prin sine însuși și
prin experiența acestei lumi, aici și acum?
Cele două exemple de mai sus - referirea la
pragmatismul american și practicile lui sau
cea la psihanaliza foamei - arată că nu re-
poziționările lipsesc. Absente sunt, cred,
doar motivațiile puternice care să poarte
către o examinare temeinică, pas cu pas, a
acestei experiențe ideologice și istorice de
care nu suntem încă suficient de departe
pentru a ne permite să o examinăm fără pa-
timă, cu răbdare, în loc de a ne grăbi să o
condamnăm. în această privință, Leszek
Kolakowski a făcut un pas important. Ana-
liza lui are ceva din distanța și din răceala
pe care cercetarea și le dorește în mod tra-
dițional (nu și cea cultural-antropologică,
desigur, care nu socotește că poate elimina
din discurs prezența ochiului iscoditor al
celui care cercetează și care, inevitabil, mo-
difică realitatea examinată).
    ... Mie așa îmi vine să citesc trilogia lui
Kolakowski: ca pe un îndemn de a explora
marxismul în planul ideației sale, care, ca
orice ansamblu de idei care a generat schim-
bări majore în societate și și-a vădit capa-
citatea de a le repeta în diverse locuri, prin
felurite aduceri în actualitate, încă mai poa-
te suscita și alt fel de interes decât cel de
factură istorică, retrospectivă. Cu atât mai
imperativă rămâne reluarea încercării de a
înțelege, efortul de a demonta și reasambla
lucrurile și, mai mult decât atât, chiar și
analiza kolakowskiană, deja istoricizată, cu
mare viteză, nu din pricini intrinsece, ci
datorită accelerării tehnologice a ritmurilor
schimbării economice, sociale și culturale.
Să mai spun și că toate acestea nu pot fi
măcar problematizate fără lectura tripti-
cului politologic al cărții despre care vor-
besc aici. De altfel, nu degeaba remarca au-
torul însuși că menirea filosofului nu este
să livreze adevărul, ci să „construiască spi-
ritul adevărului“, prin interogarea a ceea ce
pare evident și prin suspiciunea că mereu
mai există o latură în orice chestiune. în-
tâlnirea cu Kolakowski în limba română
este un eveniment.

14 • APOSTROF

            DOSAR



        Un deceniu de neuitare



Ion Parhon

CÂND AU trecut oare
acești zece ani de la
memorabila avanpremi-
eră când, chiar de ziua
Domniei Sale de naș-
tere, eminentul regizor
Vlad Mugur, Meșterul,
așa cum va fi intrat în
istoria artei spectacolului
și a culturii românești,

ne-a dăruit acel Hamlet pentru mileniul trei
și pentru neostenita nădejde a teatrului
nostru către performanță? Obsedat de jocul
imprevizibil și adeseori perfid al cifrelor, am
gândit atunci că 22.06.2001, prin simpla
adunare a cifrelor, ar conduce la 13! Era
cifra de care Meșterul s-a temut toată viața.
Cifra ghinionului de care nu a scăpat nici
când a venit în București cu Scaunele, de
Eugene lonesco, montat la Teatrul Maghiar
din Cluj, iar în final a avut parte de acea
hibă tehnică la televizorul din scenă, ce
l-a îndemnat să spună că acela nu era spec-
tacolul său, deși publicul, care aplauda în
delir, considera că epilogul neașteptat, cu
„monologul“ regizorului, făcea parte și el
din reprezentație. Dar avanpremiera lui
Hamlet pe scena Naționalului clujean nu
a însemnat un ghinion pentru spectacol, ci
poate doar pentru creatorul acestuia, pen-
tru creatorul de Teatru cu literă mare, căci
în acea seară uluitoare, ca „un vis în miezul
unei nopți de vară“, aveam să-l vedem pen-
tru ultima dată printre noi și să ne învred-
nicim a-i împărtăși satisfacția unui succes
antologic, repetat apoi la premiera îndum-
nezeită prin spiritul său, ce parcă ne însoțea
aievea, dar sărăcită de prezența fizică a ine-
galabilului artistocrat al acestei arte. A fost
o seară de neuitat, în care emoțiile incan-
descente ivite pe parcursul reprezentației
aveau să se topească cu delicatețe în creș-
tinească bucurie a comeseniei, inaugurată
printr-un tort de sărbătoare, așa cum se
cuvenea la ziua regretatului director de
scenă.
    Au trecut zece ani în care „șantierul de
pe scena acelui spectacol s-a regăsit mereu
și mereu în „prezentul continuu^ al aș-
teptărilor noastre neîmplinite, al nedume-
ririlor și al întrebărilor fără răspuns, al
lipsei de certitudine din viața cetății și a
omului de rând. Zece ani în care timpul a
lucrat parcă în favoarea acelui spectacol
testamentar și premonițial, rămas astăzi pe
un DVD împreună cu argumentele sale
incontestabile de a ne bucura privirile,
gândurile și trăirea. Pe scenă, ni se revela
nu doar o poveste despre nebunie, ci însăși
nebunia emblematică a hunii noastre, atot-
cuprinzătoare și devastatoare, ce își punea
pecetea pe perenitatea surprinzătoare și pe
universalitatea capodoperei shakespearie-
ne. Era o superbă lecție despre actualitatea
redescoperită înlăuntrul textului, în spiri-

• Vlad Mugur, în biroul directorial al Teatrului Național Cluj, 20 iunie 2001. Foto: M. P.

tul piesei, cu totul opusă acelor actuali-
zări banale sau vulgare, cu personaje ușor
de recunoscut în personalitățile vremii,
„metodă“ pe care Meșterul a repudiat-o
toată viața, considerând-o drept miză ief-
tină, proprie unui teatru „de cartier“.
Spectacolul său ni se dezvăluia ca o extra-
ordinară operație pe cord deschis sau poa-
te ca un reușit transplant de inimă, la dis-
tanță de secole, de la organismul aparent
somnolent al capodoperei clasice la demer-
sul scenic atât de viu și de provocator, în ca-
re prezentul respira prin toți porii pentru
noi și împreună cu noi, cu nerostitele în-
trebări și predicții circumscrise viitorului.

    Revăd pentru o clipă acea întâlnire „de
taină“ de la Naționalul clujean, când, aflați
în jurul Meșterului, domnul profesor Ion
Vartic, directorul instituției, Roxana Croi-
toru, secretarul literar învestit cu drama-
turgia spectacolului, doamna Marta Petreu,
redactorul-șef al revistei Apostnf, și sub-
semnatul - cel care cu o echipă a Teatrului
de televiziune înregistrasem spectacolele
Slt,gă la doi stăpâni pAșa este (dacă vi se pa-
re), realizate de Vlad Mugur pe scena cra-
ioveană - l-am încredințat sub jurământ pe
regizor că acel Hamlet atât de drag Dom-
niei Sale va rămâne pe micul ecran, nu va
A

DOSAR

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 «15

cădea pradă neantului sau uitării. împreju-
rări vitrege ne-au scos în cale însă tot felul
de obstacole, fapt ce mi-a întărit convin-
gerea că și după ce Meșterul pornise pe
„drumul neștiut de nimeni", către împărăția
Domnului, pe pământ soarta creației sale
avea să mai cunoască adeseori chipurile ce-
nușii ale răului și ale ostilității. Din fericire,
nu numai eforturile noastre, ale celor numiți
mai sus, dar însuși destinul, prin fapta lui
Emil Boroghină, unul dintre oamenii care
l-au prețuit și l-au iubit cel mai mult, a făcut
ca visul Meșterului să se împlinească tc)cmai
în Festivalul Internațional „Shakespeare",
organizat la Craiova. Pentru mine, aceasta
reprezenta o coincidență fericită, care îmi
amintea și ea de o întâlnire „providențială"
a mea și a regretatului meu frate, criticul
Victor Parhon, cu ilustrul regizor și profe-
sor, sosit în Bănie cu câțiva dintre minunății
reprezentanți ai „generației de aur", stu-
denții Domniei Sale, la sfârșitul anilor ’50,
întâlnire hotărâtoare pentru dragostea noas-
tră față de lumea teatrului.
    Cred că a fost cel de-al treilea eveniment
cu acest Hamlet, după istorica avanpremie-
ră și premiera desfășurate pe scena clujeană,
împreună cu echipa Teatrului de televiziu-
ne, am înregistrat la Craiova spectacolul în
priză directă, nu prin minuțioase filmări cu
public și fără public, așa cum și-ar îi dorit
și ar fi meritat marele regizor. A fost însă o
extraordinară șansă, o unică șansă și un pri-
vilegiu de a ne putea reîntâlni, când și când,
cu bucuria estetică fără vârstă, cu neliniștea
seismică sau cu nerăbdătorul galop al iniția-
tivei noastre interpretative printre semnele
și semnificațiile, prin misterul fascinant al
acelui spectacol.
    Cu exact trei decenii în urmă, la Niirn-
berg, unde mă aflam însoțind turneul Na-
ționalului clujean cu Wcyzeck în Germania,
am petrecut o seară de povești la „o halbă
de bere", împreună cu câțiva dintre actori
și dintre tehnicienii de scenă, invitați de
Meșter și de doamna Magda Stief, soția re-
gizorului, care sosiseră acolo special pentru
întâlnirea cu „dragii lui prieteni" din țară.
Din păcate, după spectacol, la vederea regi-
zorului, câteva persoane importante din
delegația clujeană destul de numeroasă, din
rândul „prietenilor dragi", s-au făcut repe-
de nevăzute, spre a nu trebui să dea soco-

• Vlad Mugur împreună cu Roxana Croitoru, dramaturgul spectacolului Hamlet. 22 iunie 2001, după avan-
premieră. Foto: Nicu Cherciu

• Vlad Mugur împreună cu Elena Ivanca, interpreta Reginei din spectacolul Hamlet. Foto: Nicu Cherciu

teală în țară despre întâlnirea cu colabora-
torul „Europei Libere". Mi-am amintit ade-
seori acest lucru după 1990, ori de câte ori
așa-ziși prieteni ai regizorului îl copleșeau
cu felicitări și complimente, urmate nu
peste mult timp de otrava unor judecăți
răutăcioase, atunci când marele artist nu era
de față. Așa se mai întâmplă și astăzi, când,
în locul cuvintelor de ocară, mai puțin gră-
bite acum sub povara unui respect datorat
săvârșirii sale din viața pământeană, mare-
le artist devine câteodată ținta uitării sau
a unei false bunăvoințe, afirmate aproape
ostentativ, când este vorba despre locul in-
confundabil al acelui specatcol cu Hamlet,
de la Teatrul Național din Cluj, în istoria
contemporană a teatrului românesc.
   Memoria peliculei însă nu înșală, iar
evidența valorii nu ține seama de hatâru-
rile, de obtuzitatea și invidia ori de narci-
sismul unor pretinși „judecători" ai acelei
opere, una fundamentală pentru arta spec-
tacolului, în care modernitatea răscolitoare
a interogațiilor se îngemăna armonios cu
clasicismul construcției minuțios finisate,
sub semnul iscusinței profesorului de a-și
pune pecetea pe mariajul dintre talentul
energic și nerăbdător al tinerilor actori

Sorin Leoveanu, Luiza Cocora, Elena Ivan-
ca și Bogdan Zsolt și profesionalismul celor
mai puțin tineri, în frunte cu Anton Tauf,
Melania Ursu și Miriam Cuibus. Dincolo
de calitățile pilduitoare ale gândirii sale re-
gizorale, se poate spune că arta lui Vlad
Mugur s-a reîntrupat și aici prin arta inter-
preților aleși de regizor, așa cum vor fi de-
monstrat-o decenii la rând elevii săi Silvia
Popovici, Sanda Toma, Victor Rebengiuc,
Gheorghe Cozorici, Constantin Rauțchi,
Amza Pellea și Dumitru Rucăreanu. O do-
vedește acum nu mai puțin convingător
Sorin Leoveanu, în năucitorul Calcula,
spectacol realizat la Naționalul craiovean de
regizorul Lăszlo Bocsârdi, o performanță
interpretativă care nu cred că s-ar fi ivit cu
o asemenea forță creatoare dacă, înainte
de a fi lucrat cu prestigioșii regizori Silviu
Purcărete și Yuri Kordonsky, actorul nu ar
fi fost hărăzit de providență cu alegerea sa
în Hamlet, datorată aceluiași și aceluiași
Vlad Mugur.
   Nu pot să-l uit, ori de câte ori, pe scena
vreunui teatru din București sau din pro-
vincie, ori la festivalurile de la Sibiu, Cra-
iova, Arad, Brașov, Piatra-Neamț, Buzău
sau Baia Mare, ceva din spectacolele demne
de laudă îmi vorbește peste timp de rigoa-
rea și profunzimea, de altitudinea ameți-
toare și de eleganța performanțelor Mește-
rului, în frunte cu acel Hamlet. Nu pot să-l
uit nici când lipsa de noblețe și de cordia-
litate, dihoniile ivite în casa Thaliei sau
mostrele tot mai numeroase de diletantism
și de vulgaritate, elucubrațiile oferite sub
pretenția inovației, ce invadează astăzi sce-
na și ecranul, mă duc cu gândul la regizo-
rul împătimit în lupta lui cu superficialita-
tea și cu prostul gust. „Faceți un teatru cu
literă mare, nu de cartier sau de mahala!"
Acest apel, pe care l-am auzit de atâtea ori,
în repetiții sau filmări, mai bine de patru
decenii, legitimează și el nevoia de a rămâ-
ne viu în mentalul colectiv al iubitorilor și
al slujitorilor acestei arte, în conștiința pos-
terității. Altfel, nevoia de Vlad Mugur nu
este astăzi deloc străină nevoii de Ariei, căci
regizorul deprinsese magia și rostul tainei,
iar omul de cultură înțelesese și dovedise că
se numără printre cei aleși să ne aducă „pri-
nos de spirit".

16 • APOSTROF

DOSAR

        Prietenie

        în progresie geometrică


Florica Ichim

CÂND NE-AM întâlnit
prima oară - eu ado-
lescentă năucită de epo-
că, studentă la Filologie,
dar chibițând minți lu-
minate venite din inter-
belic, el tânăr la debut
spectaculos -, am legat o
insolită relație. Pe el era
spotul admirației genera-

le, spre mine venea puhoiul opreliștilor și
trăiam starea asumată de veșnic învățăcel.
Apoi ne-am pierdut șirul discuțiilor. Ne-am
reîntâlnit sporadic peste ani. El director de
Teatru Național, în plin succes creator. Eu
tânăr critic de teatru, la primii pași. Și-a
plecat definitiv în lume. Pe atunci, rămâ-
nerile în străinătate fără îngăduință oficială
nu puteau fi decât definitive. Cu inteligența
și intuiția sa excepțională, a înțeles înco-
tro ne duceam. Și speranța lui, ca și a noas-
tră, că ar putea fi altfel s-a stins. Nu ne-am
scris, nu ne-am trimis salutări prin inter-
mediari, nu pentru că eram excesiv de

temători, fiecare s-a închis în carapace și
și-a croit, de bine, de rău, un drum. Hâr-
topit. Obositor. Cu puține izbânzi reale al
meu. Puține, altminteri, ale lui.
   Când a venit înapoi, în 1990, și în anii
de după, ne-am dat seama că evoluțiile
noastre, ce păreau condamnate a fi defini-
tiv paralele, aveau asigurat, prin destin, un
punct de întâlnire. Miezul nostru rămăsese
neschimbat, dar nu știu ce alchimie făcuse
ca relația noastră, întreruptă brutal, să se
schimbe, de la distanță, într-o prietenie
solidă, într-o comunicare, din comuniune
de păreri, gusturi, exigențe...
   Nu mai eram nici unul dintre noi ace-
iași. Păream, totuși. Mie mi-a fost drag
să-l revăd în hainele largi din materiale moi,
să reîntâlnesc aceleași intuiții incredibile,
uneori, în descoperirea talentelor, să bem
aceeași bere pe înserate, să mă bucur de
același umor, vag înțepător ș.a.m.d. De
fapt, am regăsit același tânăr. Ne-a uluit pe
toți cu tinerețea, pofta de lucru, intransi-
gența în meserie, forța de luptă pentru

adevărul creației sale, migala în construirea
fiecărei nuanțe. Și după atâtea decenii de
„se poate și așa“, ce-au dominat viața noas-
tră productivă, după atâtea „opere“ de doi
bani înghițite din sală, citite din cărți, văzu-
te pe ecranul mare și cel mic de ne pier-
deam și noi exigențele, relația cu teatrul lui
Vlad Mugur mi-a venit mie, și nu numai
mie, ca o baie de bine. Pleșu-Liiceanu vor-
beau, de curând, despre întâlnirile formati-
ve din tinerețe. Adevărat. Dar ce fabuloa-
se sunt cele de la maturitate! Când știi ce
să iei, când poți măsura importanța lor,
când ai forța de-a-ți reînnoi criteriile, de
a-ți consolida intransigențele față de medio-
critate, prostie, suficiență, parvenitism,
pragmatism ieftin, incultură și alte rele ce
bântuie pe lângă lumea artelor. Vlad a de-
venit pentru mine, și pentru destui ce-au
venit în atingere cu creatorul, un criteriu,
un termen de comparație, un etalon. Și a
rămas și acum, după zece ani.

• Dansul morții din spectacolul Hamlet, 22 iunie 2001. Foto: Nicu Cherciu

DOSAR

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 • 17

        Vlad Mugur. Spectacolele
        morții


Ion Vartic

IN TIMP ce revedeam, după moartea lui
  Vlad Mugur, spectacolul său cu Livada
de vișini, mi-am dat dintr-o dată seama că
din acel final regizoral al piesei cehoviene,
așa cum îl vedea și ni-1 arăta Meșterul - cu
acei pereți ai casei ce mor descojindu-se
precum pomii livezii și lăsîndu-și scoarța să
cadă pe scîndura scenei - din acel final,
deci, începe testamentul lui spectacular cu
Hamlet'. un spațiu deșert, uscat, descom-
pus. Mi-am dat seama că Vlad Mugur își
desăvîrșea în Hamlet o viziune extrem de
coerentă. Căci multe elemente vizionare
din spectacolele sale din ultimii zece ani
le-am regăsit în ultima formă în Hamlet.
   Pe de altă parte, cînd am citit cartea lui
de convorbiri cu Florica Ichim, m-a izbit,
din prima pagină, fibra lui artistică atît de
puternică, nu numai ca regizor, ci, pur și
simplu, ca om. Era într-atît de artist, incit
ar fi fost artist în orice domeniu, chiar și
numai în existență. Avea, de pildă, reflexe
de prozator înnăscut. Iată o asemenea
probă dezghiocată din învelișul evocării
sale: „Alături de pitorești căsuțe turcești și
bulgărești, s-a construit Balticul românesc.
Cu vile ce coborau în terase de piatră pline
de smochini, de lămîi, de migdali, care
aveau portocale pe jos, pe podea, printre
pietre. Erau pietre mari, din care creștea
portocalul chiar în camerele de dormit. Vile
superbe, aruncate pe mameloanele albe,
care jos se clăteau într-o mare tot atît de
frumoasă, albastră și verde, care se întindea

pînă la castelul Reginei...“ La fel, povestea
străvechii lui ascendențe fantasmagorice cu
„ideea de a mă fi plimbat atît de mult în
viețile anterioare^ ce îl urmărește „și în tim-
pul acestei vieți“ - conține germenele unei
nuvele fantaste.
   Cred că aici, în această artisticitate natu-
rală, stă și secretul lui de mare regizor.
Uitîndu-mă cum a lucrat Hamlet-ul, mi-am
dat seama că n-a făcut acest spectacol ca pe
o adîncire a vreunei exegeze shakespearie-
ne. Datorită faptului că propunerea pe care
Vlad Mugur o face cu acest spectacol șo-
chează, desigur, orizontul nostru de aștep-
tare (rege tînăr, regină foarte tînără), am
început să caut în exegeza dramaturgului
argumente ale marilor shakespearologi în
sprijinul acestor propuneri. Și am găsit ana-
lize minuțioase care demonstrau că regele
trebuie să fie foarte tînăr, un fel de dublu,
un frate puțin mai în vîrstă decît Hamlet,
un tînăr care îl atrage pe Hamlet fără ca
acesta să fie conștient de asta. Și așa mai
departe... în același timp, din străfulgerări-
le ideatice ale regizorului, mi-am dat însă
seama că totul la Vlad Mugur pornise din
inconștientul său creator, fără nici o legă-
tură cu aceste exegeze și că tocmai acest
fapt dă autenticitate spectacolului. Apoi,
semne ale spectacolului său de acum cu
Hamlet vin de departe, încă din montarea
cu Caligula. Era deja acolo ceva la care
Vlad Mugur a fost întotdeauna foarte sen-
sibil: imaginea omului ca actor al exis-

tenței. Există o formă a noastră de a dori
ca eternitate relativă o ieșire din moarte în
modalitatea teatrală, impuls pe care îl și
teoretizează Caligula, eroul lui Camus - iar
din această obsesie se întrupează acum, în
amurg, rama spectacolului Hamlet. Se poa-
te face imediat legătura și cu Laudisi din
Așa este (dacă vi se pare), cu metamorfoza
barocă și teatrală a acestui raisonneur sau cu
transformarea lui Lelio într-un Hamlet în
Mincinosul lui Goldoni. Tocmai pentru că
are o asemenea fibră de artist, Mugur este
sensibil la tot ceea ce este rafinament în
lume și decadență. Multe dintre spectaco-
lele lui sînt extraordinare viziuni de tip
decadent, fragmente dintr-un tratat spec-
tacular despre descompunere. Fapt vizibil
nu numai în „șantierul“ destrămării din
Hamlet, ci și în orașul scufundat din fina-
lul la Mincinosul, precum și în cearcănele
venețienelor din acest final. La acestea se
adaugă și acea sensibilitate pentru o lume
de dincolo, pentru o lume paralelă, care
poate nu este numai a morții, ca în finalul
din Așa este (dacă vi se pare)-, acea extraor-
dinară secvență în oglindă, în care vedem
cum doamna Frola încearcă zadarnic să se
smulgă din mîinile celor care o trag după
ei pînă cînd dispar cu totul, iar oglinda
redevine o superficie pură, pustie. Este toc-
mai acea oglindă din fundalul scenei în care
se răsfrînge și Ofelia, cu mult înainte de a
se scufunda în adîncul ei.

• Vlad Mugur cu Ion Vartic, atunci director al Teatrului Național Cluj. 22 iunie 2001, seara avanpremierei la Hamlet. Foto: Nicu Cherciu

18 • APOSTROF

DOSAR

                Poeme de





    Carmen Manuela Măcelaru


O lume nevăzută


în tine am călătorit și ziua, și noaptea
cu trenul, cu avionul
cu sandale, cu picioarele goale
pe miriști, prin mlaștini
prin multe păduri
am stat lângă sobă împreună când afară ningea
am alunecat pe tobogane
ne-am dat în leagăne
de oameni fericiți temporar
am spart nuci
cu impresia că am făcut cele mai miraculoase lucruri

în tine am văzut cele mai frumoase muzee
cele mai vechi scrieri erau pe umerii tăi de lut
uscați la soare ca niște bulgări de argilă
în tine m-am înfășurat ca o mumie
pregătită pentru toate viețile
mi-am scris pe sarcofag numele dinaintea nașterii

în tine am văzut cei mai puternici cai appaloosa
cum alergau pe ziduri rupestre
am colindat toate peșterile cuibărite în oase
pajiștile cu turme de bizoni
și ascultam cântecele indienilor sioux
ți-am ucis de câteva ori copiii, soția
am dat foc la casa în care chipul ți se schimba
după fiecare noapte de dragoste

tu ai fost lumea mea

te-am sărutat cu intestinele, cu toată cutia toracică
am mers prin pietriș până mi-a dat sângele
strugurii copți, vii
pulsau până rochia mi se lipea de corp

în tine mi-am depus bijuteriile, cojile de pâine
ochii, silabele și cam tot ce mă durea

dimineața sub cămașa ta se vede și acum povestea asta întinsă
cum apare după plopi ca un soare destrămat



Haute couture

noaptea-mi îmbracă trupul mai bine ca niciodată/ nu am
probat-o/ mi-a venit bine din prima/ se mula pe corp ca un băr-
bat obosit/ după miezul nopții nu mai aveam nevoie de rochie/
întunericul îmi acoperea pielea jersey cafe au lait/ încât mă dizol-
vam în el ca un cub de zahăr
ce se poartă prin barurile din București:
bărbatul obraznic/ plin de el/ după care mori în câteva secunde/
începi să te foiești/ să te duci la baie/ să-ți aranjezi părul / să folo-
sești rujul/ să-ți ridici inima căzută-n gambe/ apoi să te întorci
indiferentă la masă/ să-ți aprinzi o sobranie galbenă
bărbatul rece/ apatic/ cu aripile grizonate/ trecut prin multe
escapade/ cel care a fost la cer de câteva ori/ a dat mâna cu
Dumnezeu și are ce povesti/ trebuie să te împotmolești în el/
ca și cum nu ar avea un acoperiș deasupra cuvintelor
bărbatul trist/ care stă singur pe scaunul înalt de la bar/ cu acea
indiferență pentru care ți-ai arunca sufletul de la etaj/ ca pe-o
bluză Dominique Sirop/ să stai lângă el goală/ nici să nu știe/
este cel care își îmbracă moartea ca pe haină haute couture/
simplu/ monoton/ cu gesturi firești
bărbatul îndrăgostit/ are mereu o cămașă albastră cu mânecile
suflecate/ în loc de ceas are o inimă fumurie/ se uită din când în
când la ea/ o întoarce pe toate părțile/ ca și când/ sunt unic/ pri-

viți/ am o inimă fumurie în loc de ceas/ dacă vă uitați la încheie-
tura mâinii veți observa că viața se numără în iubiri
bărbatul sauvage/ neras/ plictisit de femei ușoare/ cel pentru care
vânătoarea este o artă rupestră/ brode de cristal/ în el vezi turme
de îngeri/ diverse forme/ diverse culori/ îți scoți inima și i-o
întinzi pe o farfurie albă
bărbatul indisponibil/ are în jur un fel de centură Van Allen/ ase-
lenizarea în el se face întotdeauna pe rute ocolitoare/ îi este indi-
ferent în ce oraș locuiește/ dacă are sau nu cicatrici subterane/
erodează tot/ picioare/ trecut/ aurorele de sub tâmple/ este
singurul care întreabă: câți copii mai ai în afară de tine
bărbatul ocult/ cu un simbol al durerii pe frunte/ ridat/ transpa-
rent/ ar sta și cu mine la țară/ sunt convinsă că se va adapta la
iarbă/ insecte/ dat de mâncare la păsări/ pădurea este la 5 minu-
te/ râul va trece prin noi/ am doi cireși/ o mamă foarte bună cu
o pisică albă/ lui îi spun tot/ iarna e cald/ am brad/ viță-de-vie/
prin el se poate vedea mereu un pumnal înfipt între vârste
dar mai ales bărbatul poet/ nonșalant/ deșucheat/ înalt și subțire
nu se uită la niciun semafor
calcă în toate gropile
îl stropesc mașinile
duce cu el o sacoșă de plastic
în care are o insulă tăcută
și o mie de foi translucide
câțiva pereți cu igrasie
din când în când
se oprește să-i curețe
de rândul de piele în plus
când l-am întâlnit prima oară
fuma aprig și transpira
un fel de lichid incoerent
mi-a spus din senin
„să nu te aștepți la ceva extraordinar¹¹
în ochi avea greieri
sub pleoape furnici
câteva stoluri de lilieci
orbitau în jurul inimii
asta se vedea de la o poștă
mă aștepta avid
cu moartea învelită într-un ziar
probabil de anul trecut
am băut cafeaua
l-am luat de mână
nu știa unde-1 duc
dar simțeam că în orice clipă
va expulza ceva extraordinar
ca pe un făt născut prematur
„ești exact cum mă așteptam să fii“
ai rochie neagră
înaltă, subțire



Cu tine

sunt foarte bogată când iubesc/ nici nu am nevoie să ies în curte/
să privesc cerul înstelat/ îmi iau o pagină A4 și desenez asteris-
curi/ aici este curtea mea/ și cerul/ și el/ nici măcar nu-1 sun/ îmi
fac o colibă/ desenez doi copii/ un băiat și o fată/ un podeț pe sub
care trece un râu/ de la un capăt al altuia al foii/ multe flori mici/
petale/ afară este frig/ cu creionul fac o buclă/ și încă una/ scor-
monesc în foaia albă cu un bețigaș poate dau de el/ focul iese din
coș/ se vede din stradă/ semn că suntem acasă/ aș fi vrut să scriu
ceva pentru el/ ceva să se bucure când citește pagina asta/ să fie ca
un cadou mic cu fundă roșie/ pe care să-l desfacă bucuros și brusc
să se dea doi pași în spate/ de frica iepurelui care a sărit și el la doi
pași/ la fel de speriat/ nu știu ce să îi spun azi/ ceva așa complicat
să-i tremure oasele/ el să se închidă repede la geacă de teamă să
nu-i iasă aripile pe la cusături de bucurie


Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 «19

cu Ochiul
LIBER

Arta de a fi păgubaș


Al. Săndulescu


Mulae Gheran

urG»
    n îi

■ •
wr.nnl y [«vr


Destui tineri din
anii ’50, care simțeau
anume înclinații literare,
au fost siliți să le compri-
me din cauza spiritului
dogmatic și tiranic prolet-
cultist, care interzicea cu
desăvârșire cea mai ele-
mentară libertate de crea-
ție. Așa s-a întâmplat și cu
Niculae Gheran, viitorul autor al monu-
mentalei ediții critice Liviu Rebreanu. I-a
fost suficient să ia cunoștință de un arti-
col al lui A. Jdanov, tartorul stalinist al ide-
ologiei sovietice, care condamna satira,
pentru ca să se „lase păgubaș“. Acesta e și
titlul, numit integral mai înainte, al unei
serii inaugurate în 2008, din care a apărut
recent volumul al doilea. Memorialistul,
căci cartea lui Niculae Gheran este, în pri-
mul rând, una evocatoare, construită pe
baza multor fapte autentice, concurând cu
istoria, are, în același timp, condei de pro-
zator, povestind cu vervă, pe anumite
porțiuni, înscenându-și epic biografia, mâ-
nuind o limbă mustoasă, colorată, pito-
rească, știind să înregistreze cu finețe și
plasticitate limbajul, când serios și frust,
când argotic, diferențiat pe regiuni, profe-
sii și etnii, graiul cu modulații specifice al
ardeleanului întâlnindu-se cu jargonul
evreiesc, ce se vorbea în București, la „Taica
Lazăr“, comercial și chiar cu anume șlefui-
re intelectuală.
   Elev de liceu, neavând apetență pentru
matematică și chimie, Niculae Gheran
chiulește pe ruptele. Avea doar 14 ani când,
sedus de utopia comunistă, devine mem-
bru al Tineretului Progresist, nelipsit la
ședințe și mai ales la serile de dans și mani-
festările artistice. In același timp, îi plăcea
enorm să citească. La majorat, se înscrie în
partid și își desfășoară existența^ care se va
dovedi aventuroasă, ca activist. încorporat,
i se propune să urmeze o școală a MAI, să
fie ofițer de securitate, profesie pe care o
refuză. în consecință, e trimis, pentru efec-
tuarea stagiului militar, într-un adevărat
lagăr de muncă, unde suportă imbecilitatea
ofițerilor politruci și ia cunoștință de un
analfabetism aproape generalizat. Nu era
de ajuns, face un infiltrat pulmonar și se
internează în sanatoriul TBC de la Moroieni.
Autorul avea să fie încă o dată „păgubași.
   Cartea conține zeci și zeci de pagini de
istorie politică, înfățișând fapte știute și
neștiute mai ales din epoca instaurării dic-
taturii comuniste. Nu lipsesc unele portre-
te sugestive, ca al Anei Pauker: „muierea cu

părul scurt și cu vorbirea tăioasă, sacadată,
ca un satâr pus pe treabă, acaparase din
umbră conducerea țării, sprijinindu-se cu
precădere pe consângenii cuibăriți, până
atunci, ca și ea, în staulul moscovit“. Pre-
zența ei dominatoare îi constrânge pe frun-
tașii partidului (Gheorghe Apostol, Emil
Bodnăraș, Chivu Stoica ș.a.) ca, din opor-
tunism, să se căsătorească repede cu evrei-
ce, de care mulți dintre ei vor divorța. Sunt
puse în lumină marile și dureroasele teme
ale epocii: „lupta de clasă“, „dușmanul de
clasă“, obsesiva origine socială, verificările
de partid, referințele, industria dosarelor,
demascările, „întrecerile socialiste", slugăr-
nicia sub acoperirea „disciplinei de partid“,
oportunismul, de unde și subtitlul cărții
Oameni și javre, desconsiderarea învățătu-
rii, contraselecția, frica.
    Memorialistul (dacă nu istoricul) rela-
tează cine erau „cadrele de nădejde“: Ștefan
Voitec, trădător al vecchiului psd (Titel
Petrescu), fost umil funcționar la o tipo-
grafie din Sărindar, losif Chișinevschi, fost
tipograf, Gh. Vasilichi, ministrul învăță-
mântului, de profesie muncitor petrolist,
Vasile Luca, pe numele adevărat Lâszlo
Luka, lăcătuș etc. în 1948 are loc dezastru-
oasa reformă a învățământului. Istoria româ-
nilor a rescris-o Mihai Roller, fiul rabinului
din Buhuși, devenit membru al Academiei
Române; la facultate, domina un alt core-
ligionar, Barbu Câmpina, în timp ce lorga,
Giurăscu, P. P. Panaitescu erau nume sub-
versive. La Litere, G. Călinescu e înlocuit
cu I. Vitner, de profesie stomatolog, și toți
vechii asistenți sunt eliminați: A. Marino,
Ovidiu Papadima, Dinu Pillat, Alexandru
Piru. Diriguitorul tuturor acestor măsuri
catastrofale a fost Leonte Răutu, un mă-
runt gazetar de provincie, emigrat în Uniu-
nea Sovietică, unde, în timpul războiului,
făcea propagandă, ca redactor, la Radio
Moscova. Și lui îi consacră Niculae Gheran
un portret, văzut în contextul comunității
evreiești, aceasta de cu totul altă factură:

    De-aș fi evreu, aș avea mari reticențe față de
   Leonte Răutu, care, în așezarea vieții cultu-
   rale, cu reprezentanți iluștri în toate dome-
   niile, a dovedit o crasă lipsă de tact în atra-
   gerea și folosirea lor. Efectiv, și-a făcut
   neamul de râs, realizând o atmosferă ostilă
   în sânul intelectualității românești. Eventua-
   lul alibi, c-ar fi făcut-o la comanda Anei
   Pauker - la acea dată factotum în partid -
   nu-1 absolvă de extrema părtinire - eufemi-
   stic caracterizată - de care a dat dovadă în
   politica de cadre.
       Negustorii și meseriașii evrei din car-
   tierul copilăriei mele - toleranți prin excelen-
   ță și respectați pentru corectitudinea lor -
   erau cu zece capete deasupra acestui îmbă-
   tat de putere aflat în comerț cu lumea încon-
   jurătoare sub nivelul lui Herșcu boccegiul.

Trec peste alte fapte politice importante
privind PCR, spre a mă rezuma la domeniul
cultural și editorial. Sub Gheorghiu-Dej, în
plin dogmatism stalinist, Eminescu a fost
înlocuit cu Neculuță, Rebreanu cu Sahia,
Arghezi cu A. Toma, Titu Maiorescu cu C.
Dobrogeanu-Gherea. Sistemul editorial se
umpluse de impostori. „Oamenii din edi-
turi, notează memorialistul, erau deranjați
de structura etnică a aparatului de condu-
cere, alcătuit aproape sută la sută de evrei;
se invoca lipsa studiilor superioare, a cali-
ficării în domeniul literaturii, artei și învă-
țământului.“ Niculae Gheran, care deținea
acum o funcție însemnată, îi caracterizează
întocmai pe nou-veniți, cu origine munci-

torească, „sănătoasă": „La început, mai toți
care au invadat Direcția Generală n-au uitat
c-au fost cizmari și lăcătuși, stând pe lângă
ziduri, ca apoi, promovați în organizațiile
de partid, să devină agresivi, băgăreți până
și în viața intimă a colegilor". „Vigilența
revoluționară" a cadriștilor a dus la elimi-
narea din editură a unui eminent redactor,
Crina Coșoveanu, pentru că tatăl ei, co-
mandor de aviație, care refuzase să treacă
Nistrul, era condamnat pe viață pentru
crimă de război (?); și e numai un caz din
multele care vor urma și pe care nu le mai
citez din lipsă de spațiu.
    Niculae Gheran creionează parcă și mai
apăsat conturate portretele unor persona-
lități din domeniul culturii și literaturii.
Fruntașul comunist Miron Constantinescu
era supranumit „șarpele cu ochelari". în
tinerețe, semnase cu pseudonimul Radu
Pădure placheta de versuri Moscova roșie,
Moscova aurie. Remarcabil, depășind schița,
este portretul lui Paul Cornea, tânăr care se
distingea prin inteligență și cultură, alături
de alți congeneri, ca Mircea Malița și Mir-
cea Sântimbreanu. „A fost o întâmplare
fericită ca în jocul dosarelor de partid să ne
fi pomenit cu un director general ca Paul
Cornea. Deși tânăr, era jignitor să-l com-
pari cu cei de desupra lui, cu Ion Pas, din
minister, cu Paul Niculescu-Mizil sau Leon-
te Răutu, de la partid, cărora, din păcate,
trebuia să li se supună.“
    Revenind la ESPLA, de care Niculae
Gheran se ocupa în mod special, să pre-
cizăm că după Alexandru Rosetti, debarcat
în 1951-1952, a venit ca director A. Toma,
cel care, bietul de el, îndrăznea să se com-
pare cu Eminescu, apoi, scurtă vreme,
Aszody, fără nicio calificare culturală, Al. I.
Ștefănescu, soțul Ninei Cassian, în fine,
Petru Dumitriu, pe atunci number one al
romanului românesc, în rivalitate cu Marin
Preda. Niculae Gheran își amintește că
marele prozator, căruia i se mai spunea și
Don Pedro, venea la editură două ore pe zi,
după care pleca să joace tenis cu Ion Gh.
Maurer, personaj influent în partid, mai târ-
ziu prim-ministru. Era așa de bine situat pe
scara socială și politică a mărimilor, încât îl
suna direct pe Chivu Stoica, ori de câte ori
avea nevoie. După ce publicase Cronica de
familie, operă de mare succes și retribuită
regește, i se ceruse să scrie Bicgrafii con-
temporane, „roman inspirat din istoria PCR“.
Terminată prin 1957, cartea a fost trimisă
spre aprobare la secția de propagandă a
Comitetului Central, dar a fost returnată
fără „bun de tipar". în urma discuției cu
Leonte Răutu, relatată celor apropiați,
inclusiv lui Niculae Gheran, i s-a comuni-
cat motivul respingerii: „îmi impută că în
loc să fac literatură, m-am apucat să scriu
istoria Partidului Comunist Român. «Și ce
e rău în asta?» Mai rău nici nu se poate -
zice el - că, la o lectură atentă, lași să se
înțeleagă, fără dubii, că toată mișcarea este
creația unor evrei și basarabeni. «Dar nu
le-am dat numele exacte, nici adevăratele
locuri, fiind românizate.» «Ce folos? se
recunosc de la o poștă!»“
    „Forurile“au hotărât înlocuirea lui Petru
Dumitriu, spre marea satisfacție a lui Mihai
Beniuc, „Piticul", aflat în conflict pe viață
și pe moarte cu prozatorul. La fel de sem-
nificativ este portretul pe care i-1 face
Niculae Gheran mult elegantului și origi-
nalului, până la sfidarea mărimilor de par-
tid, Don Pedro. Apariția lui în public, pen-
tru acele vremuri, putea să pară șocantă:

20 • APOSTROF

    In pofida compromisurilor știute, Petru nu
    se grăbise să semneze vreo adeziune care să-l
    lege statutar de obligații în afara propriei
    voințe. De aici și libertatea de a se îmbrăca
    extravagant, în culori frapante, ori, dimpo-
    trivă, de a umbla într-o simplă rubașcă sau
    bluzon acolo unde alții veneau într-o ținută
    sobră. Așa l-am văzut la Ateneul Român, cu
    prilejul unei festivități, dominând tot holul
    alături de Irina Medrea. Nici nu se putea
    să nu-ți sară în ochi: Petru peste 1,90 m.
    Irina de asemenea foarte înaltă.

Noul director a fost Ion Bănuță. Fusese
muncitor la Uzinele Grivița și deținut poli-
tic pe contul unei activități ilegale. După
23 august 1944, condusese o publicație
obscură, Lupta CPR. Om cumsecade, incult,
avea naivitatea să se creadă mare poet, în
urma laudelor circumstanțiale și servile ale
unor critici. Găsise la editură, depus de ceva
timp, romanul Scrinul mgru de G. Călines-
cu. Bănuță îl citește cu ochiul activistului
de partid și-i comunică lui Niculae Gheran:
ₚEu zic că merge. Nu e împotriva noastră",
îi face și o vizită lui G. Călinescu, îi trans-
mite unele observații de amănunt și acesta
le acceptă.
    Unul dintre cele mai izbutite portrete
este al lui Tudor Arghezi, venit în vizită la
ESPLA. Neobositul memorialist l-a surprins
într-o postură semnificativă pe autorul
Cuvintelor potrivite, acum bătrân și bolnav,
dar fiind mai departe rău de gură:

    Repus în drepturi, Arghezi îl vizitează ade-
    sea pe Bălăci... Fumând, oferă un spectacol
    de zile mari. Ii tremură mâna și se încăpățâ-
    nează să-și dirijeze singur mișcările, de la
    scoaterea din buzunar a pachetului de Kent,
    la folosirea bățului de chibrit mișcat anevoie
    pe scăpărici. Când, în sfârșit, izbutește să
    țâșnească flăcăruia, o plimbă dârdâind spre
    gură, își aprinde țigara, trage de câteva ori
    și se liniștește cu: «F...-n cur pe mă-ta!» Nu
    iartă pe nimeni, ironia venindu-i mănușă,
    poate ca reflex al nedreptăților îndurate.

în comparație cu volumul anterior, acesta
e mai încărcat cu unele capitole, al căror
interes pare mai scăzut (Leonard), apoi,
prin supralicitarea scenelor erotice (era să
zic de sex), fie și aluzive, uneori de un gust
cam îndoielnic. Norocul e că Niculae Ghe-
ran are umor, povestind cu farmec și zugră-
vind personaje inteligente, înzestrate cu o
ironie subtilă, bine marcată și prin specifi-
cul etnic, precum Herșcu Rudei, sau pito-
rești, ca Vlad Mușatescu, supranumit Gra-
sone, un veritabil Pantagruel. Când scapă
de atmosfera crispată a prea puternicilor
și inculților activiști, până și anecdotica ne
amuză. în afara calităților ei literare, să rea-
mintim excelenta portretistică. Arta de a fi
păgubaș poate fi pilduitoare pentru tinerele
generații, care, din fericire, n-au cunoscut
nici „lupta de clasă" și nici dosariada, aces-
tea, repet, conducând nu o dată la conse-
cințe dramatice. Un istoric al sistemului
editorial din România ultimelor șase dece-
nii va descoperi în cartea lui Niculae
Gheran o inestimabilă sursă de informații.
Autorul, întru totul credibil, a trăit și a
lucrat in mediaș res.


Sub zodia nuanței

Iulian Boldea


Eseist specializat în domeniul istoriei
artei și al filosofici, analist lucid al feno-
menului politic, polemist redutabil, Andrei
Cornea își revendică demersul critic și de la
istoria formelor plastice, și de la filosofic,
istorie sau etimologic. Stilul său eseistic
poate fi așezat sub zodia nuanței. Radu G.
Țeposu observă că eseistul

    știe să se ridice ușor deasupra obiectului in-
    vestigat și să-l analizeze în șiruri de cone-
    xiuni care iluminează o epocă, o mentalitate,
    un fenomen, are înzestrare pentru scenariul
    de idei, iubește coerența și armonia teoreti-
    că. Se exprimă rar în concepte și din această
    cauză prețiozitatea lipsește cu desăvârșire,
    însă precizia formulării, plasticitatea stilului,
    proprietatea expresiei îl ajută întotdeauna să
    fie limpede și, mai ales, captivant în demon-
    strație. Erudiția intră în discursul său numai
    în măsura în care servește precis și eficient
    argumentația și, atunci când o face, el are
    grijă să meargă la rădăcinile lucrului, la
    semnificația originară.

Primele cărți ale lui Andrei Cornea sunt
abordări din sfera istoriei picturii, cu
deschideri ferme și spre orizontul ideației
filosofice sau al structurilor mentale etno-
spirituale. Scriere și oralitate in cultura
antică (1988) reprezintă o interpretare
pertinentă a raportului dintre logos și scris
în fundamentarea civilizației grecești, cu
relevarea procesului de ruptură pe care
textele Noului Testament l-au provocat în
lumea iudaică. Sunt identificate raporturi
și asocieri ideatice între Biblie și dialogurile
platonice, precum și relațiile civilizației gre-
co-creștine cu spiritualitatea și mentalitatea
iudaică. Atitudinea anticilor față de cuvân-
tul scris și cel rostit, înțelegerea specificului
acestor culturi din perspectiva problematicii
„cărții“ sunt câteva probleme pe care vo-
lumul lui Andrei Cornea își propune să le
soluționeze. Tema cărții, rezumată, este „a
reface câteva vechi sensuri întunecate, opa-
cizate, acoperite, ale unor banale, comune
cuvinte și «instrumente» de civilizație. A re-
face o transparență, așadar".
    Penumbra (1991) își propune să „priva-
tizeze" reflecția filosofică:

    Scriu aceste pagini destul de neașezate, lip-
    site de metodă și fără sistem, în plus de o
    competență pe care nu sunt cel dintâi a mi-o
    pune la îndoiala, străbătute adesea de ire-
    verență și de vădite parțialități, având, nădăj-
    duiesc, o singură scuză: intenția de a ajuta
    în acest fel la privatizarea filosofici și a me-
    ditației autentice. Sau poate ar fi mai bine
    spus, la reprivatizarea lor.

în finalul cărții, autorul nu ezită să dea
reflecțiilor sale un fior nostalgic, o turnură
etică: „Ne-a pierit semeția de odinioară,
laolaltă cu entuziasmul. Nu mai știm azi să
găsim puterea de a ne ridica deasupra lu-
crurilor, de a le supune. De multe mii de
ani ne tot retragem".
    în Turnirul khazar (1997), Andrei
Cornea caută să reabiliteze raționalismul și
umanismul, dar și fundamentele epistemo-
logiei moderne, prin încercarea de a de-
monstra „inanitatea sofistică a parohialis-
mului contemporan, fără a introduce din
afară sau de sus criterii de autoritate ori me-
tafizice spre a compara și ierarhiza sistemele


culturale". Titlul cărții e o metaforă cu
substrat istoric, ce simbolizează modul în
care credința individuală poate accepta o a
doua opțiune. Demersul lui Andrei Cornea
este unul umanist, e demersul unui intelec-
tual care și-a păstrat intactă încrederea în
resursele și posibilitățile umanului de a-și
consolida pozițiile și temeiurile raționa-
liste:

    oamenii sunt în stare uneori să se conducă
    decent, pot uneori crea lucruri frumoase,
    știu de destule ori să distingă între adevăr
    și fals, cu toate că rămân în imposibilitatea
    de a defini Binele, Frumosul și Adevărul, ba
    adesea au chiar îndoieli asupra existenței ca
    atare a acestor entități.

Perspectiva finală a eseistului este aceea că
diminuarea autorității unor valori univer-
sale nu trebuie să conducă la o perspectivă
a multiplicității relativiste cu contur exage-
rat și dizolvant, ci, mai degrabă, la menți-
nerea unor valori, adevăruri, repere „slabe",
de interes local și limitat. Unei perspective
anarhice îi este preferat un model rațio-
nalist, o opțiune umanistă, în esența ei, în
care intelectului îi revine un rol fundamen-
tal. Cuvintelnic fără frontiere (2002) este,
cum observă Luminița Marcu, o colecție
de „moralități lingvistice, ludice, aparent
gratuite", dar și „un model de reacție in-
telectuală la istorie", prin care autorul „ju-
decă lumea de azi cu pilde din lumea ve-
che". Stilul cărții este marcat de erudiție,
dar, în același timp, și de dezinvoltura iro-
niei și autoironiei. Un fragment sumar
despre ecclesiocrație este cât se poate de
relevant: „Ecclesiocrația, deși salvează la un
moment dat civilizația, nu poate păstra ne-
știrbit omenescul; succesul său e, poate,
mai degrabă mare decît bun".
    Când Socrate nu are dreptate (2005 ) își
propune o „reabilitare a refuzaților filosofiei
platonice, prin intermediul unor personaje
secundare ale dialogurilor (împotriva căro-
ra Socrate părea să aibă mereu dreptate)¹'.
Configurarea unui „umanism secund",
după ruinarea umanismului de rang prim
(de către Nietzsche, Heidegger, Wittgen-
stein, Derrida, Foucault), este o altă pro-
blemă pe care eseistul și-o reprezintă, în-
tr-un limbaj în care degajarea eseistică și
rigoarea ideației filosofice se îmbină strâns.
Noul, o poveste veche (2008) este o carte des-
pre strategiile pe care și le asumă gânditorii
pentru a-și promova ideile, pentru a le im-
pune în conștiința cititorilor, eroii lucrării
fiind filosofi precum Socrate, Platon, Plo-
tin, Leibniz sau Nietzche. Criticând teza
conform căreia „tradiția e dispensabilă și
[...] noul absolut e cu putință", eseistul
preferă să exprime „denunțarea antitezei
simpliste revoluție-restaurație, ori progres-
tradiție, fie și numai pentru a scoate gân-
direa din lenevie și dihotomie simplistă". O
istorie a neființei în filoze fia greacă (2010)
dă, cu adevărat, măsura demersului filosofic
al lui Andrei Cornea. Cartea reprezintă o
meditație sistematică și argumentată cu pri-
vire la statutul aparențelor, al simulacrelor
de existență, cu privire la neființa însăși.
Demersul lui Andrei Cornea este și unul
polemic, la adresa celor care au minimalizat
această temă a neființei (Heidegger, Noi-
ca), el demonstrând complexitatea acestei
problematici. Istoria filosofic grecești poate
fi privită, demonstrează Andrei Cornea,
ca o istorie a gândirii neființei, structurată

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 • 21

în patru etape fundamentale: „nerecunoaș-
terea temei, interdicția ei, admiterea nefiin-
ței ca neființă secundă și recapitularea îm-
bogățită a întregii teme". O colecție de
parabole, de pilde, de fabule scrise în regis-
tru postmodern, cu substratul parodic, iro-
nic și autoironie de rigoare, este reunită în
Povești impertinente și apocrife (2010), vo-
lum în care se regăsește din plin verva scrii-
turii lui Andrei Cornea, deposedată însă de
alura academică, de statura riguros-didac-
tică din textele „serioase".
   Andrei Cornea este un eseist de calibru,
erudit, posesor al unui orizont cultural vast,
dar și al unei scriituri de incontestabilă plas-
ticitate, un eseist sedus atât de suprafețe,
cât și de penumbrele lucrurilor, tentat
deopotrivă de dicțiunea tranșantă și de
adâncul tremurător al nuanțelor.





Cu scriitorii
la psihanalist
Doru Pop


IN CEL mai recent volum
al său (Psihobugrajii, Po-
lirom, 2011), Corin Braga
face o demonstrație de cri-
tică literară psihanalitică.
Volumul, care constituie o
regrupare, aidoma unui vis
recurent, a unor studii pu-
blicate de autor de-a lun-
gul ultimului deceniu, de

la Geneza lumilor imaginare blagiene până
la studiul despre paradis și antiutopie publi-
cat în Franța, reprezintă o lecție de „lectură
psihanalitică". Așa cum declară încă din
„Introducere", principalul obiectiv al auto-
rului este acela de a uni două concepte (așa
cum a făcut și în deja clasicizatul „anarhe-
tip"), respectiv psihocritica și psihobiogra-
fia, pentru a da naștere unui nou concept,
în acest caz definit drept „psihografia". De
fapt, abordarea biografică și predispoziția
psihocritică sunt cele mai importante in-
strumente „lăsate moștenire" interpetării
culturale de bunul doctor vienez. Intuițiile
lui Freud în privința lui Hamlet sau teh-
nicile utilizate în analiza memoriilor lui
Goethe, ori mult mai cunoscuta lectură a
lui Sofocle au devenit, așa cum s-a întâm-
plat cu Harold Bloom mai înainte, dar și
cu mulți alți critici literari, forme de înțe-
legere a mecanismelor interne ale scriito-
rilor, artiștilor și chiar politicienilor.
    Conceptual vorbind, Corin Braga în-
cearcă să găsească o ieșire (onorabilă) din
relația dificilă a premisei psihanalitice cu
fenomenele din literatură (și cultură), res-
pectiv evaluarea operei prin prisma unor
contexte psihice. O altă problemă evidentă
decurge din faptul că nu există o „metodă
psihanalitică" în sine, ci multiple perspec-
tive, generate de conceptele fundamentale
ale psihanaliștilor, care, așa cum spune
autorul din primele rânduri, pot fi contes-
tate, dar nu pot fi ignorate. Psihografia
este, în cele din urmă, o abordare care nu
se întemeiază pe un singur concept psiha-
nalitic și nici nu urmărește o singură di-
recție de interpretare. Corin Braga utili-

zează cu dezinvoltură un melanj de con-
cepte, care trec dincolo de interpretarea
freudiană. Autorul pune în mișcare ele-
mente din psihanaliza kleiniană, din analiza
lacaniană, trece prin perspectiva bioniană,
se folosește de arhetipologia jungiană, ne
plimbă prin plăcerea textuală barthesiană,
prin scrierea psihică derridaeană și chiar
prin mascarada kristeviană.
   Am un singur reproș în definirea psiho-
grafiei - dacă psihocritica lui Charles Mau-
ron este explicit prezent în analizele lui
Corin Braga (prin recursul la mecanisme-
le visului și prin legăturile dintre obsesiile
psihice și metaforele literare), psihobiogra-
fia este preluată din arsenalul lui Ricoeur.
Nu știu dacă filosofia lui Ricoeur este cea
mai bună sursă pentru psihobiografie, eu
cred că ar fi fost și mai productivă o relua-
re a acestui tip de lectură din perspectiva
unei psihobiografii sociale, respectiv meto-
dologic întemeiată în teoriile lui Schultz,
care vorbește despre „poveștile de viață"
și care utilizează relevanța acestora în plan
cultural.
   Oricum ar fi preluate, cele două con-
cepte se întâlnesc în mod fericit, iar stu-
diile de literatură română și universală prac-
ticate de Corin Braga sunt exemplare ca
analize de simptomatologie. Abordarea do-
bândește adevăratele ei valențe atunci când
noțiunile sus-pomenite sunt aplicate unor
autori români (contemporani sau doar mo-
derni), deși psihocriticul clujean se oprește
și asupra unor clasici precum Swift, Sâbato
sau Castaneda, pentru că introspecția psiha-
nalitică nu a fost prea „gustată" în practi-
ca literară de la noi (cu mici excepții, Ion
Vianu fiind unul dintre cei care trebuie nu-
miți aici).
   Premisa „psihografică" este simplă: fără
interpretarea psihanalitică a biografiei auto-
rului, înțelegerea noastră asupra operei
acestuia ar fi „diferită și grosolană" (p. 16).
Prin urmare, „săpăturile" în „preistoria"
psihismului scriitorilor (români) devin tra-
see „regale" pentru identificarea motiva-
țiilor profunde ale mecanismului poetic.
Astfel, Urmuz este văzut prin prisma con-
flictului oedipian, iar textele sale sunt tre-
cute prin filtrul schemelor standard ale psi-
hanalizei viselor: condensare, deplasare,
elaborare secundară. Constantin Stere este
„citit" ca un scriitor autobiografictiv (înain-
te de vreme), iar mutismul lui Lucian Blaga
devine mai mult decât un prilej pentru a
discuta introversiunea, cât mai ales o cheie
pentru descifrarea „resorturilor inconștien-
te" ale operei. Pentru a-1 „analiza" pe Blaga,
Corin Braga recurge la Melanie Klein și la
relația dintre sugar și imago-ul matern, res-
pectiv conceptul lui Winnicot de refulare
prin tendințele „antisociale" ale copilului.
De aici, Braga face o serie de incursiuni în
imaginarul operei blagiene, preponderent
cu referințe din dramaturgie. Dacă Blaga
este „pus pe canapeaua" analitică pentru
problemele cu figura Mamei, Leonid Di-
mov este utilizat ca studiu de caz pentru
renegarea Tatălui, respectiv pentru lacania-
nul „în-numele-tatălui“, unde numele este
o funcție simbolică a definirii de sine. Pe de
altă parte, Nichita Stănescu și Norman
Manea sunt „intepretați" prin prisma trau-
mei infantile care a declanșat obsesia tha-
natică și ruptura de inconștientul infantil,
respectiv războiul.
   Dacă ar fi să „condensez" mecanismul
psihografiei lui Corin Braga, aș spune că

este mai degrabă o analiză a absenței bio-
grafiei scriitorului, în sensul cel mai pur
lacanian, pentru că acesta fie își inventează
biografii (ca Stere sau Castaneda), fie își
refuză biografia, fie o „transferă" (ca Ur-
muz sau Dimov), fie o respinge. Iar în
acest context absența devine un simptom
la fel de puternic ca și expresia manifestă.
Corin Braga a reușit nu numai să găsească
o direcție interpretativă, dar și să demon-
streze cu prisosință faptul că resursele con-
ceptuale ale psihanalizei sunt departe de a
fi epuizate.
■



Istoria României
scrisă de un intelectual
de partid
Cristian Vasile


Recente sondaje de
opinie - realizate de
mai multe institute specia-
lizate - au indicat o accen-
tuată nostalgie a unei părți
a românilor față de regi-
mul comunist. Au existat
atât manifestări publice,
cât și prestații jurnalistice
(cu precădere la nivel au-

diovizual) în care s-au vădit spiritul enco-
miastic față de un foarte talentat poet (dar
și unul dintre stâlpii cultului personalității
iui Ceaușescu - Adrian Păunescu) și trata-
rea necritică a ideologiei comuniste. Unul
dintre foștii demnitari din preajma lui
Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu care
dacă nu a alimentat direct această nostalgie
a propovăduit-o constant prin mii de pagini
a fost Dumitru Popescu (zis Dumnezeu).
Consilierul său literar din anii 1970 și 1980
a fost chiar Adrian Păunescu - „Sos, puneți
sos mult. Oricât ar fi de suculentă, fără sos,
carnea nu e apetisantă" - îl sfătuia prin
1979 poetul, după lectura unei mostre din
ceea ce avea să devină romanul Pumnul și
palma (voi. 1) - v. Dumitru Popescu, Cro-
nos autodevotându-se... Artele in mecenatul
etatist: Memorii, voi. 3, București: Editura
Curtea Veche, 2006, p. 234.
    Zeama factologică picantă datorată și lui
Adrian Păunescu se regăsește nu numai în
trilogia Pumnul și palma, ci și în consisten-
ta memorialistică postdecembristă a lui
Dumitru Popescu. Este ceva mai mult de-
cât atât în această istorie romanțată a no-
menclaturii și a înaltei birocrații culturale.
Deja în istoriografia română (prin Bogdan
Cristian lacob, dar nu numai) își face loc
teoria potrivit căreia PCR, organizațiile de
masă etc. se transformă în anii 1960 și
1970 într-o mișcare totalitară națională care
se sprijină pe ideea de națiune, revendicân-
du-se de la neamul românesc; așadar, nu
mai este vorba atât de un partid și de un
regim totalitar care se legitimează prin
apelul la clasa muncitoare, ci de o elită
politică strânsă în jurul lui N. Ceaușescu,
ce preia elemente ale populismului etno-
cratic din discursul radical, extremist (le-
gionar, carlist, antonescian), păstrând im-
portante ingrediente doctrinare ale stali-
nismului. Pe acest altoi ideologic aveau să
crească și mugurii protocronismului.


22 • APOSTROF

V
E

Premiile pe 2010 ale
Filialei Cluj a usr


Poezie
Ion Pop, Litere și albine, Cluj-Napoca: Ed.
   Limes
Ion Mureșan, cartea Alcool, Bistrița: Ed.
   Charmides
Alexa Gavril Bâle, lăptura, Baia Mare:
   Ed. Scriptorium/Archeus
Zudor Jănos, Jonâs es a mertek, Cluj-
   Napoca: Ed. Erdelyi Hirado


    Lectura memoriilor lui Dumitru Po-
pescu pare să confirme aceste mutații
ideologice. Fostul ideolog al PCR surprinde
reacțiile lui N. Ceaușescu la apariția
romanului Delirul, de Marin Preda: „Nu-1
alertase figura mareșalului, nu sesizase vreo
tendință de reabilitare politică a regimului
militar aliat nazismului" (p. 68), deci nu
empatia poate inadecvată față de Ion An-
tonescu era problema, ci „absența din carte
a luptei antifasciste ilegale a comuniștilor"
(probabil chiar absența sa - tânărul comu-
nist pe care altminteri propaganda oficială
îl plasa deja în ipostaze politice eroizante,
anterioare anului 1944, prin trucaje foto-
grafice și istoriografice). Dar mult mai im-
portante sunt însemnările demnitarului co-
munist privitoare la conflictul din interiorul
Uniunii Scriitorilor, dintre - simplificând -
protocroniști și occidentalizanți. După ce o
delegație a celor dintâi, în frunte cu Mihai
Ungheanu, sosește în audiență și îi prezintă
un proiect de desființare a uniunii (aservită,
chipurile, cauzei „antinaționale" și interese-
lor reprezentate de Radio „Europa Libe-
ră"), Dumitru Popescu notează cu durere:
„chiar nu mai avusesem ocazia să fiu mar-
tor la o răbufnire atât de spectaculoasă a
spiritului critic, intrinsec adevăraților oa-
meni de artă, dar uzat prea adesea în între-
prinderi minore [...]. Dacă prin absurd aș
fi fost un cap încoronat, aș fi subscris ime-
diat, cu o semnătură apăsată, la proclama-
ția-dccrct“ (p. 303).
    Artele in mecenatul etatist... este o carte
ce cuprinde notațiile de autobiografie poli-
tică din intervalul 1971-1981, adică de
când Dumitru Popescu - unul dintre secre-
tarii CC al PCR - ajunge președinte al Con-
siliului Culturii și Educației Socialiste
(CCES) și până la numirea sa ca rector al
Academiei de partid „Ștefan Gheorghiu".
Este vorba de un întreg deceniu, un nou
episod din viața lui Dumitru Popescu în
preajma lui Nicolae Ceaușescu. Memoria-
listul este și un nostalgic al statu-quoului
din preajma Congresului al ix-lea al par-
tidului din 1965, văzut ca un moment
aproape mitic; nerespectarea spiritului
acestui congres pare că a dus la dezastru. In
contrast cu cercetătorii care au scris despre


Proza
Radi ' Mareș, Când ne vom întoarce, Cluj-
   Napoca: Ed. Limes
DORA PAVEL, Pudra, Iași: Ed. Polirom
Leon-Iosif Grapini, Memorialul cetății,
   Cluj-Napoca: Ed. Casa Cărții de Știință
Tatiana Dragomir, Casa aurită, Cluj-
   Napoca: Ed. Limes
MOZES Attila, Zsibvâsâr, Cluj-Napoca:
   Ed. Erdelyi Hirado; Budapesta: Râcio
   Kiado
Maria NAzilul Rtgilor, Bu-
   curești: Ed. Multi Press International

Critică, istorie literală, eseu, publicistică
Ștefan Borbely, Pornind de la Nietzsche,
   Cluj-Napoca: Ed. Limes
Mircea Popa, De la Est spre Vest, Cluj-
   Napoca: Ed. Eikon
Dăvid Gyula (coord.), Româniai Magyar
   Irodalmi Lexikon, voi. 5/1 și 5/2, Cluj-
   Napoca: Erdelyi Muzeum Egyesiilet;
   Cluj-Napoca - București: Kriterion
Gheorghe Pârja, Livada cu prieteni, Baia
   Mare: Ed. Proema


epoca lui Ceaușescu și cu alți memorialiști
(proveniți cu precădere din zona scriitori-
cească și artistică), Dumitru Popescu nu
stăruie asupra celor două momente care
aparent au însemnat „sfârșitul perioadei
liberale" din istoria comunismului: anii
1971 (Tezele din iulie și tentativa de resta-
linizare) și 1974 (proclamarea lui Ceaușes-
cu ca președinte al RSR, retragerea lui Ion
Gh. Maurer din funcția de prim-ministru,
adoptarea unei noi legi a presei, însoțită de
numeroase restricții). Tezele din iulie 1971
reprezintă doar o „furtună într-un pahar cu
apă" (p. 212), iar prezumtivele puncte de
cezură din 1974 sunt aproape ignorate.
   Dincolo de schițarea mai multor portrete
plauzibile de demnitari comuniști (Ștefan
Andrei, Cornel Burtică, Ion Iliescu, Leonte
Răutu ș.a.), ficțiunea se amestecă în nenu-
mărate rânduri cu realitatea. Cea mai eviden-
tă plăsmuire autojustificatoare a lui Dumitru
Popescu pare a fi autoproclamarea drept re-
formator al comunismului. Fostul președinte
al CCES își asumă pentru anii 1970 câteva
idei doctrinare novatoare: contestarea rolului
conducător al partidului, precum și a pre-
eminenței clasei muncitoare, punerea în dis-
cuție a egalitarismului proletar și a primatu-
lui politicului în viața socială (p. 232). Dacă
acest program ar fi fost real (mai ales primul
punct), Dumitru Popescu ar fi rivalizat cu
reformatorii „Primăverii de la Praga" și cu
Gorbaciov. în plus, pretinsul său proiect de
transformare politică și ideologică ignora un
fapt esențial: niciodată în România de după
1945 clasa muncitoare nu s-a aflat la putere,
iar egalitarismul proletar a fost o ficțiune
pură. De fapt, înaltul demnitar nu a fost nici
măcar perceput ca reprezentant al unei
timide și posibile devieri intelectualiste de la
linia stalinismului național al lui Ceaușescu.
în realitate, schița istorică de politică internă
creionată în carte de ideologul ceaușist este
o contraperformanță istoriografică, fiind
oarecum în convergență și complementară
cu ceea ce a realizat recent Larrv Watts -
With Friends Like These: The Soviet Bloc’s
Clandestine War Against Romania - studiind
relațiile externe ale României comuniste (v.
Alina Pavelescu, Istoria ca WikiLeaks ratat,
www.savonarolawho.wordpress.com).


Teatru, teatrologie
Cornel Udrea, Să șteigi praful de pe lu-
   mină, Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star

Debut
Anca Hațiegan, Cărțile omului dublu,
   Cluj-Napoca: Ed. Limes
Nicolae Berindeiu, Radu Petrescu: Coipul
   și textul, Cluj-Napoca: Ed. Limes

Traduceri
Gabriela LUNGU, Margaret Mazzanini,
   Venit pe lume, Iași: Ed. Polirom, și
   Alberto Moravia, Cei doi prieteni, Bu-
   curești: Ed. Art
Ion Cristofor, Poeți din Tunisia, Cluj-
   Napoca: Ed. Napoca Star

Carte despre Cluj
Ovidiu Pecican și Irina Petraș, Clujul
   în ligende, Cluj-Napoca: Ed. Casa Cărții
   de Știință







    Totuși, Dumitru Popescu își constru-
iește portretul în antiteză cu N. Ceaușescu,
așa cum susține că a făcut și în romanul
Pumnul și palma. Spre exemplu, se prezintă
ca un promotor al artei autentice și al fol-
clorului veritabil (p. 10-11), în opoziție cu
cuplul Ceaușescu, deplângând și încercând
să combată folclorizarea funestă a culturii
de la finele deceniului opt; memorialistul
mai apare în postura de birocrat cultural
care salvează spectacole de teatru (Danton,
de exemplu, în regia lui Horea Popescu -
p. 130-131), într-o epocă în care erau in-
terzise piese precum Revizorul. în situații
critice - când nu-și poate asuma fapte ono-
rabile ideologul anilor 1960-1970 ni se
înfățișează ca simplu observator, și nu par-
ticipant la crearea cultului personalității lui
Ceaușescu sau cenzor în serviciul elitei po-
litice din jurul dictatorului.
    Spre final, memorialistul are sugestii
normative, deținând și soluția pentru rezol-
varea problemei culpabilității legate de co-
laborarea cu un regim totalitar. Previzibil,
premisele de la care pornește sunt false, dar
analogiile sunt interesant de urmărit: „So-
cietatea germană vestică nu a fost împărțită
în două, în buni și răi", iar faptul că „marile
puteri, după 1989, au lăsat câmp liber stri-
goiului", „acceptând ideea lustrației" în
estul Europei, este deplorabil (p. 264-265).
România nu a trecut printr-un proces de
lustrație, dar fostul oficial comunist - închis
pentru câțiva ani în primul deceniu de după
1989 - se consideră o victimă a regimului
postdecembrist. Trecut prin școlile nomen-
claturii în anii 1950, Dumitru Popescu ilus-
trează foarte bine tipul intelectualului de
partid care în posteomunism s-a străduit să
rescrie istoria recentă din perspectiva ac-
torilor barocului fascisto-comunist.


Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 • 23

Marostica e cunoscută în lumea turis-
mului european ca orașul jocului de
șah. La fiecare doi ani, în anii pari, în sep-
tembrie are loc faimoasa Partita- a scacchi cu
personaje vii, costumate după moda medie-
vală. în fiecare an, manifestările artistice
și culturale din Marostica încep cu o mare
expoziție internațională de umor grafic care
are loc în sălile Castelului Inferior, iar cele-
brarea învingătorilor se face, câțiva kilo-
metri mai sus, la Castelul Superior. în mai,
la Marostica, e Festa di primar era, în iunie
Sărbătoarea cireșelor, în iulie oamenii ascultă
Musica sulla scacchiera, în octombrie se pu-
ne la cale Fiera di San Simeone, iar în de-
cembrie Crăciunul c cu noi. Fiecare locali-
tate italiană are o asociație „pro loco" (noi
i-am cunoscut pe cei de la Associazione Pro
Marostica), care inițiază și susține aceste
evenimente cu ajutorul administrațiilor lo-
cale și provinciale, al băncilor și al firmelor
înstărite din zonă.
   Din punct de vedere istoric, cei din Ma-
rostica au stat cel mai mult sub Serenissima
Repubblica di Venezia (între 1404 și
1797), puțin sub Napoleon, iar în 1815,
localitatea a fost anexată Imperiului Habs-
burgic, până în 1866. Din acel an, în urma
unui război de independență, localitatea
face parte integrantă din Regatul Italian. în
timpul când la Marostica era în frunte fa-
milia Della Scala (1311-1387), localnicii
au ridicat două construcții civile și milita-
re care au rămas până astăzi: Castelul Infe-
rior, numit și Castello Da Basso, și Castelul
Superior. Ulterior, cele două castele au fost
legate de ziduri care au făcut din Marostica
o cetate fortificată, rațională din punct de
vedere urbanistic și ordonată din punct de
vedere militar. Centrul politic și civil al ora-
șului era plasat în interiorul incintei zidite,
între cele două castele (identice), unul aflat
la poalele dealului, iar celălalt în vârful lui,
e o piață mare de inspirație venețiană (ce
avea, odinioară, în centru și o fântână), ca
simbol al unei intense vieți politice și co-
merciale a orașului. în această piață se des-
fășoară, în ultimii ani, faimoasa partidă de
șah care se inspiră dintr-o legendă a locu-
lui. O dispută aprigă dintre două orașe ve-
cine aflate în vrăjmășie ar fi fost tranșată nu
pe câmpul de bătălie, ci în urma unei par-
tide de șah jucate de seniorii aflați în dis-
pută. Iată cum o legendă orală a dat per-
sonalitatea de azi a acestui oraș. Aici ne
vine să-l cităm pe Mircea Dinescu, cu ale
sale Reflecții asupra căzii de piatră de la
Hcrculanc scobită în cinstea împăratului
Traian, în care, după împărăteasa Sissi, chiar
și autorul și-a clătit picioarele-. „Apa-i aceeași,
timpu-i altul,/ de-am știi noi tot ce a văzut
bazaltul,/ cât parfum, cât jeg s-a scurs pe
dânsul/ ni s-ar colmata sub pleoape plân-
sul./ când vom fi chemați la marea probă/
și-atârnați de vii la garderobă,/ ce păcat că

vom avea în haine/ mult pământ și prea
puține taine".
    O altă acțiune culturală ce atrage ca un
magnet turiștii în zonă e Rasse^na Interna-
zionalc di Grafica Umoristica, aflată, iată, la
ediția nr. 43. Octavian Bour a fost învingă-
torul ediției nr. 42, dar erupția vulcanului
islandez l-a împiedicat să poată lua, la timp,
avionul spre Italia. Organizatorii l-au invi-
tat să vină în acest an pentru a-i înmâna
premiul. Ediția de anul trecut a avut ca te-
mă „Viciile" și a avut două secțiuni: „car-
toon" și „strip". întâmplarea face că ambe-
le premii au fost adjudecate de români:
Valeriu Kurtu (un moldovean din Chișinău
care trăiește, acum, la Berlin) și Octavian
Bour din Cluj. Dacă din Berlin au existat
mijloace să ajungi la timp pentru a-ți ridi-
ca premiul din 2010 chiar în 2010, din
Cluj s-a dovedit că acest lucru e, încă, des-
tul de greu de înfăptuit. Când maestrul
Bour m-a sunat să-l însoțesc în această
marc călătorie, i-am spus, sincer, că nu am
la dispoziție decât un Matiz (roșu) și că toți
cei din familie mă sfătuiesc să nu plec la
drum dacă vreau să nu rămân pe acolo.
Cum alți amici ai maestrului s-au declarat
indisponibili pentru această lungă (și in-
structivă) călătorie, am plecat spre Italia
urmând a face, după socotelile noastre,
aproape 3000 km (dus-întors). Cumnatul
meu, Florin, ne-a dotat cu un gps, dar, în
febra plecării, nu mi-a explicat cum func-
ționează, ci mi-a pus în mână un manual
de întrebuințare. Când l-am pornit, pe cen-
tura Budapestei, am observat că nu știm să-l
programăm cu localitatea de destinație, așa
că gps-ul ne recita cum e cu fiecare ieșire
de pe autostradă. Lucrul cel mai înțelept
a fost să-l oprim și să ne uităm, cu și mai
mare atenție, la indicatoarele de pe parcurs.
Despre drum trebuie să recunoaștem, cu
implicită mâhnire autohtonă, că, odată
ieșiți din România, n-am dat în nicio groa-
pă (ne referim aici la toate drumurile par-
curse, de la autostradă până la ultimul
drum comunal). De aici, constatarea tris-
tă și amară că, dacă România poate da câș-

tigători de mari premii artistice în compe-
tiție cu cei mai tari competitori din lume,
sub aspect rutier suntem coada Europei și
se pare că nici nu avem șanse să scăpăm de
acest blestem.
    Primarul localității, Gianni Scettro, și
dna Mariateresa Costa, asesorul pentru cul-
tură, au anunțat, la vernisaj, că aproape 60
de țări, prin Î400 de artiști, au trimis lu-
crări la salonul de la Marostica. Direcția
artistică a fost asumată de Giovanni Sor-
cinelli și Maurizio Monoggio, care vor să
dea un nou impuls unei manifestări deja
tradiționale. Expoziția și catalogul manifes-
tării sunt semne palpabile că cei doi, alătu-
ri de Gruppo Grafico Marosticense, au reu-
șit pe deplin. Imensul volum de desene
primit a fost triat de un juriu internațional
condus de Massimo Bucchi, un reprezen-
tativ artist italian, căruia salonul i-a rezer-
vat o amplă expoziție personală. E foarte
greu, omenește vorbind, să fii imparțial și
să mulțumești pe toată lumea. La salon
l-am întâlnit pe un modest și simpatic cari-
caturist brazilian, Wilson Figueiredo, venit
tocmai din Săo Paolo să vadă, cu ochii lui,
marea expoziție italiană. A văzut că nu era
în expoziție și era extrem de mâhnit. Nu
a venit nici la sindrofia de la Castelul
Superior, pretextând o durere de pântec.
Eram cu Giovanni Sorcinelli când ne-am
întâlnit cu Wilson, trist și afectat, lângă
zidurile Castelului Inferior. Aștepta să ia
autobuzul spre Vicenza, ca să viziteze
obiectivele turistice de acolo. Când i-a măr-
turisit mâhnirea, Sorcinelli s-a arătat la fel
de afectat. „Putea și el să ne fi spus că vine
la vernisaj, că i-am fi expus desenele. La un
asemenea nivel e foarte greu să mulțumești
pe toată lumea..."
    Totul ar fi fost perfect din punct de ve-
dere cultural și instructiv-educativ dacă, la
întoarcerea acasă, nu am fi dat, încă la in-
trarea în țară, în gropi. La propriu și la
figurat. Dacă în toată lumea se practică un
turism soft, în care toate facilitățile sunt la
superlativ (de la străzi, hoteluri, restauran-
te, poliție, administrație etc.), noi ar trebui
să promovăm, insistent, un turism de tip
hard. De la Oradea până acasă cred că am
trecut prin mii de gropi, practicate cu me-
todă, în asfaltul sărac al patriei noastre. În
plus, am avut parte și de o poliție extrem
de vigilentă și de intransigentă (cu cei amă-
râți). Exemplu: la Gorăslău, un curajos
echipaj de poliție se ascundea după un local
de mâna a treia din zonă pentru a-i prinde,
precum haiducii, pe cei care treceau nere-
gulamentar pe un pod. în fața mea era o
Dacie 1300, care cred că își aniversa semi-
centenarul pe șoselele României. Mergea
cam cu 30-40 km la oră și după ce am ur-
mat-o, la pas, zeci de km, am zis să profit
de o ultimă porțiune unde era linia între-
ruptă și m-am angajat în depășire. De de-
parte lucrurile se vedeau altfel și vigilenta
miliție populară (reprezentată de vajnicul
agent Oniga Dan) a fost extrem de intran-
sigentă. Cu mine și cu un alt biet șofer pro-
fesionist care tocmai oprise să se ușureze.
A

24 • APOSTROF

        Aruncat în infern



Damian Hîncu

La 7 aprilie 2009, tinerii de la Chișinău
au dat jos, prin proteste pașnice, ngimul co-
munist.
    Scris sub forma unei confesiuni, eseul
(publicat fragmentar aia) se bazează pe expe-
riența personală a unui participant pașnic
care a devenit victimă a evenimentelor din
această zi.

PLIN DE sânge, am fost aruncat într-o ce-
lulă. Aici erau deja câțiva tineri. Stăteam
toți ghemuiți, speriați. Căutam fiecare în
ochii celuilalt solidaritate și rezistență.
    Nu-mi ajungea aerul. După puțin timp
mi-am pierdut cunoștința. Băieții din celulă
mă trăgeau de haină să-mi revin și strigau
să ne deschidă ușa. Câteva ore mai târziu,
apăreau gardienii. îi scoteau pe cei leșinați,
îmi reveneam, dar eram bătut din nou, pâ-
nă îmi pierdeam iarăși cunoștința. Bătut
peste față, peste ochi, în abdomen, la tâm-
ple, peste genunchi, pe sub coaste... îmi
striveau mâinile sub bocancii militari ca
să semnez declarații că am vandalizat clă-
dirile Parlamentului și Președinției, că am
fost plătit de partidele democratice să ies în
stradă, că le-am vorbit cu injurii, că eram
în stare de ebrietate și că am tulburat ordi-
nea publică...
    Oroarea unei ideologii totalitare o cu-
noști mai bine când e pusă în aplicare pe
pielea proprie. Comunismul sovietic mai
trăia în Moldova de Est. îl simțeam pe pie-
le, cu tot corpul meu. Comunismul bolșe-
vic, care și-a impus ideologia prin torturi și
masacre, era neuitat în Țara Uitată, chiar și
după șaptezeci de ani. Fantomă peste gene-
rații. Ciumă cronică.
    Am refuzat să semnez. Nu ar fi schim-
bat nimic. Băieții care au semnat declarațiile
tot mai erau bătuți. Și aveau intentate dosa-
re penale. într-o țară uitată, cu mentalitate
staîinistă, dacă există ordin de sus, poți de-
veni vinovat într-o clipă. Cu arma ka-
lașnîkov la tâmplă, mi-au ordonat, pentru
ultima oară, să semnez. Am semnat. M-au
anunțat că mi s-a intentat dosar penal pen-
tru violență, vandalism, jaf, injurii... A doua
zi dosarul mi-a fost transferat de la penal la
administrativ, din lipsă de probe, fiindcă la
7 aprilie 2009 am susținut examenul „Teorii
și doctrine economice“ la Universitatea
Liberă Internațională din Moldova.
    Deoarece mi s-a transferat dosarul, am
fost dus la alt comisariat de poliție, odată

cu alți tineri. Am fost din nou pus cu fața
la perete, din nou bătut până la leșin cu pa-
tul armelor kalașnikov și dus într-un birou
unde eram pus să semnez, sub amenințări,
alte documente pregătite înainte. După ce
am semnat fără să citesc actele, chiar dacă
insistam să mi se aducă la cunoștință ce
semnez, am fost din nou bătut și aruncat în
celulă, unde mai erau tineri. Dar n-am stat
mult timp acolo, pentru că am fost iarăși
scos afară și bătut. Ca să nu dorm noap-
tea, eram permanent transferat dintr-o ce-
lulă în alta, eram înjurat și lovit cu bastoa-
nele de cauciuc. Și în acest comisariat eram
îngrozit de țipetele sfâșietoare ale fetelor
violate și ale băieților zdrobiți de torturi.
   Totul a durat două zile și două nopți.
Nu știa nimeni de ce ne băteau. Știam doar
că unii au ieșit ziua la protestele pașnice.
Alții au fost aduși aici noaptea, simpli tre-
cători pe stradă.
   Nu aveam dreptul nici în gând să pu-
nem întrebări, am fi fost auziți. Eram peste
douăzeci de băieți într-o celulă de șapte-opt
metri pătrați, fără aer, fără mâncare, fără
apă... Torționarii loveau în mai mulți băieți
o dată. Apoi fiecare tânăr din celulă era dus
separat în subsol pentru lovituri individua-
le, ca să aibă spațiu când loveau patru-cinci
călăi o dată. Aveau milă de noi: nu erau
confortabile loviturile colective. Cine ar
mai fi pus acum la îndoială mila bolșevică
și spiritul de solidaritate ale lui homos sovie-
ticus>\
         iram prin gaura ușii, singurul loc
unde puteam să am aer. Băieții din celulă
mi-au dat locul de aici, leșinam tot mai des.
Eram bătut fără întrerupere, pentru că tor-
ționarii m-au remarcat printre toți reținuții.
Nu aveau de unde să știe călăii comuniști,
în negru, din creier până în picioare, că am
fost, în general, printre primii la școală, la
istorie și la alte materii, în țară și peste ho-
tare. Dar m-au reținut pentru că le ceream
insistent avocat și le dădeam articole din
legi care ar fi trebuit să mă apere. Am fost
luat de pe stradă, am protestat pașnic după
examenul de la universitate și nu există nici
un motiv ca să fiu arestat și maltratat. Nu
înțelegeam de ce nu aveam dreptul să cer
avocat. Dar loviturile sporeau cu înverșu-
nare, însoțite de rânjete hidoase și priviri
turbate de sub cagule.
   Mă durea tot corpul... Am încercat să
mă ridic, dar n-aveam puteri... Abia respi-

ram... Numai sângele care curgea din ochi,
din nas, din gură... îmi dădea de știre că
sunt încă viu. Simțeam că sfârșitul îmi este
aproape... Căutam ultima speranță. Ulti-
mul gând de care să mă agăț. Ultima sal-
vare... Și le-am spus printre sughițuri,
ștergându-mi sângele de pe față, că sunt ce-
tățean francez. Strigam din ultimele forțe:
Vive la Liberte! Vive la France!... Torționarii
râdeau a batjocură: Care francez?, lovindu-
mă și mai crunt.
   Am început să cânt la Marseillaise, cum
făceau tinerii francezi reținuți de ocupanții
naziști. La Marseillaise, interzisă în timpul
ocupației naziste, a devenit imnul Rezisten-
ței Franței libere. La ei mă gândeam când
intonam imnul francez.
   Unul dintre călăi a dat ordin să-mi cau-
te actele în geantă, care fusese dusă, de
când am ajuns la comisariat, în biroul unui
torționar-șef. Mi-au găsit carnetele de stu-
dent la Facultatea de Drept „Jean Moulin
m“ din Lyon, din anii precedenți, și per-
misul de ședere francez. Uitasem că aveam
obiceiul să port cu mine toate actele, din
toți anii. De data aceasta, mă băteau din alt
motiv. Inventau că am fost trimis de orga-
nizații internaționale ca să dau jos regimul
comunist. Dar aveau îndoieli. îndoiala lor
asupra faptului că aș fi cetățean francez îmi
era acum ultima speranță de supraviețuire.
   Am înțeles că o mare națiune poate in-
fluența evenimentele chiar și atunci când îi
pronunți doar numele. Și că simplul nume
al unei mari națiuni poate însemna prețul
unei vieți: prețul vieții mele... Am înțeles
că, indirect, Franța mi-a salvat viața.
   Aveam nevoie de aer. M-am târât spre
ieșire, flămând și sleit de puteri. Dar lângă
ușă m-a lovit peste față fumul de țigară ce
pătrundea prin gaură. Rotocoalele fumului
m-au imobilizat. Mă simțeam lipsit de pu-
terea de a mai rezista.
   îngrozit de ceea ce mi se întâmplă,
m-am uitat la colegii de celulă, ultima mea
încurajare. Toți mă priveau învinși, fără a
scoate vreo vorbă. în jur se auzea doar zgo-
motul armelor kalașnikov și al plânsetelor
noastre.
   Două arme de rezistență pe un pământ
uitat: tăcerea și plânsul.

Cum a intrat în șosea, cum a fost imediat
oprit și tras pe dreapta. Nu aprinsese, încă,
luminile. Deși le-a spus că bate România-n
lung și lat cu luminile aprinse și că urma să
facă imediat acest lucru, nu a fost crezut.
In tot acest timp, în care poliția convingea
trei amărășteni cât sunt ei de incoruptibili
și intransigenți, pe lângă noi treceau vijelios
mașini bengoase de toate tipurile, pe care
agenții le salutau cu mâna la chipiu. Lam
spus agentului Oniga că aș plăti, fără să
protestez, amenda dacă mi-ar dovedi că se
lupta la fel de eficient și cu cei din Q7. De

exemplu. Cum nu mi-a dovedit acest lucru
în timpul în care i-am spus că refuz să-i
confirm cele scrise în procesul-verbal, i-am
promis că o să-l fac, și eu, faimos măcar pe
plan local. E tocmai finalul poveștii care
îmi lipsea. îl formulez sub forma unei
concluzii triste și amare: Cine are șosele
europene are și polițiști europeni, cine are
drumuri ca vai de capul lor are parte de
milițieni destoinici, gata să apere, în orice
clipă, pe noii îmbogățiți de amenzile care
li se cuvin. Ei sunt noii haiduci, ce dețin
o filosofic foarte simplă și clară: să ia cât
mai mult de la cei săraci și să-i mulțumeas-

că pe cei bogați. Ce bine că în artă, cei
bogați în spirit pot arăta că, deși vin din
patria milițienilor zeloși, sunt europeni în
tot ceea ce fac. Și o fac la nivelul cel mai
înalt. Octavian Bour, un pieton convins din
Cluj, a dovedit-o cu prisosință. Poate și
pentru că nu a avut, niciodată, de-a face cu
milițienii made in Goraslau.

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 • 25

    arw|vj


        O prietenie:


IN ACEST mai 2011 s-au împlinit 90 de
ani de la apariția la Cluj a primului
număr al revistei Gândirea., cea mai pres-
tigioasă și cea mai arătoasă din punct de
vedere grafic revistă de literatură din
Transilvania interbelică. Apariția ei a fost
rodul strădaniilor unui grup de intelectuali
clujeni, grupați în jurul ziarelor Voința
(Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Adrian
Maniu, Lucian Blaga) și Patria (Ion Agâr-
biceanu, D. I. Cucu), care încă la 10
august 1920 au înființat Societatea Ano-
nimă „Literatura”, cu scopul de a tipări
cărți și a edita o revistă literară. Acest lucru
se realizează abia la 1 mai 1921, când iese
pe piață primul număr, sub conducerea lui
Cezar Petrescu. Unul dintre colaborato-
rii de frunte ai revistei, a cărui importanță
va crește mereu pe parcurs, de unde și
dorința de a-1 avea mereu în paginile pu-
blicației, a fost Lucian Blaga, scriitor mult
iubit și apreciat de public. De aceea, Cezar
Petrescu, mai în toate epistolele ce le va
schimba cu poetul Poemelor luminii, va
insista pentru noi colaborări, între cei doi
instituindu-se un schimb constant de scri-
sori de-a lungul anilor. în epistolarul pe
care-1 publicăm aici, și care se află în
păstrarea Bibliotecii Academiei Române,
vom putea decela câteva dintre aceste
relații, care vor continua și în anii când


poetul se va refugia pentru un timp la
Lugoj, spre a se pregăti în vederea carie-
rei diplomatice.
    Cei doi scriitori s-au cunoscut la înce-
putul anului 1920, când proaspătul absol-
vent al Facultății de Filosofic din Viena se
va stabili la Cluj, intrând în redacția zia-
rului Voința, unde a devenit coleg cu cei
doi tineri gazetari veniți aici de la Bucu-
rești, Cezar Petrescu și Gib I. Mihăescu, la
care se va adăuga mai apoi și Adrian Ma-
niu. Ei vor forma un grup destul de com-
pact în 1921, când a avut loc la Cluj Con-
gresul Sindicatului Presei din Ardeal și
când câțiva dintre ei au intrat în organele
de conducere ale acestuia. Cezar Petrescu
s-a numărat printre cei dintâi care au sem-
nalat și comentat pentru public apariția
celui de al doilea volum de poezii al lui
Blaga, Pății profetului, și tot el a vorbit
de apariția „misterului păgân” Zamolxe,
după cum Blaga a făcut, la rândul său, o
propagandă susținută în favoarea revistei
Gândirea, în paginile căreia a remarcat cu
deosebire prozele semnate de C. Robul,
alias Cezar Petrescu.
    Bunele relații dintre ce doi continuă
și în anii în care Lucian Blaga se refugiază
în orașul soției, la Lugoj, spre a se pregă-
ti pentru viitoarea carieră diplomatică.
Acum Blaga scrie, în paginile revistei


[II]

Dragă Cezare,
    Am obiceiul să mă înstrăinez de pro-
priile-mi volume. îndată ce apar în volum,
nu-mi plac bucățile mele de literatură.
    Pentru „Delta” trimit pe „Pan”. Apoi te
rog să tai din colecția „Gândirea” următoa-
rele trei: 1. „Călugărul bătrân îmi șoptește
din prag” (apărută anul trecut cam la 1
april); 2. „Un om s-apleacă peste margine”
(toamna târziu); 3. „Din cer a venit un
cântec de lebădă”(acum de curând). Ți
le-aș trimite în copie, dar nu le am. Nici
„Gândirea” n-o am. La aceste poezii țin
deocamdată foarte mult și cred că sunt
destul de traductibile.
Cu toată dragostea,
Blaga
   Când vii la Cluj ?

Banatul de la Timișoara, despre succese-
le literare ale anului 1926, între care așază
și volumul de nuvele al lui Cezar Petrescu,
Drumul cu plopi, scris în parte în perioada
clujeană, și care s-a bucurat și de un pre-
miu din partea Ministerului Artelor. Acum
Iui Blaga i se pare că ar fi rândul său pen-
tru a se bucura de un premiu pentru Eonul
dogmatic, lucru pe care Cezar Petrescu îl și
declară într-un articol în Cuvântul. Un
amănunt cu totul special privește infor-
mația pe care scrisoarea lui Blaga ne-o
aduce privind relația lui cu D. I. Cucu,
în urma faptului că acesta l-a criticat în
paginile revistei Cosânzeana. Prima sa
reacție a fost aceea de a da o ripostă ime-
diată denigratorului, pe care ar fi dorit-o
apărută în paginile Cuvântului. Cezar
Petrescu a amânat însă publicarea ei și
Blaga s-a arătat de acord cu gestul său.
   Scrisorile adresate de Lucian Blaga lui
Cezar Petrescu contribuie în mod neîn-
doielnic la îmbogățirea datelor pe care le
deținem până la ora de față despre cei doi
scriitori.
■
Mircea Popa






[III]

[IV]

12 martie 1923, Cluj
   Dragă Cezare, îți trimit o poezie pentru
nr-ul de Paști. Dacă nu-ți place, scrie-mi,
îți trimit alta. Alătur și o fotografie pentru
prospect. Săptămâna viitoare - cred - voi
veni la București. Ce e cu fotografia lui
A. C. Popovici? Mi-o tot cere familia.
La revedere, Lulu

[Bilet de carton verde]
   Ești invitat la ora 7¹/², astăzi, duminecă,
la Capșa de Blaga pentru a lua masa îm-
preună

[Carte poștală cu adresa: Cezar Petrescu,
„Gândirea”, București]
Dragă Cezar,
   Te rog trimite-ți-mi un bilet de tren dacă
ai. Pentru soția mea care vrea săAcălătorească
la Lugoș. Aș cruța 1.000 lei. îndată după
Paști o să-ți trimit ceva pentru „Gândirea”.

26 • APOSTROF

A x-a ediție a Festivalului Internațional „Zile și Nopți de Literatură"

A zecea ediție a Festivalului
Internațional „Zile și Nopți
de Literatură*, organizat de
Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia, la Neptun și Mangalia, în

perioada 10-12 iunie 2011, s-a încheiat. Au
participat peste șaizeci de scriitori, tra-
ducători, editori, critici și redactori de presă
literară, din țară și de peste hotare (Belgia,
Franța, Germania, Marea Britanic, Grecia,
Israel, Italia, Muntenegru, Polonia, Repu-
blica Moldova, Rusia, Serbia, Slovenia și
SUA), acoperind întreaga arie de manifesta-
re aA culturii scrise.
    în cele două sesiuni de lecturi au citit
din creațiile lor poetice: George Szirtes,
Corneliu Antoniu, Marlena Braester, Vero-
nika Dintinjana, Daniel Bănulescu, Dag-
mar Dușii, Linda Maria Baros, Jacques
Fournier, Andrei Bodiu, Haim Nagid,
Magda Cârneci, Irina Nechit, Gabriel Chi-
fu, Ronny Someck, Emilia Dabu, Adrian
Sângeorzan, Denisa Comănescu, Adrian
Alui Gheorghe, Monica Săvulescu Vou-
douri, Kiril Kovaldji, Ruxandra Cesereanu,
Naim Araydi, Horia Gârbea, Leo Butnaru,
Tadeusz D^browski, Carmen Firan, Nico-
lae Coande, Andrey Gritsman, Dinu Flă-
mând, Barbara Korun, Adrian Popescu,
Nicolae Prelipceanu, Riri Manor, Robert
Șerban, Jan H. Mysjkin, Varujan Vosga-
nian, Miodrag Raicevic, Michael Astner și
Martin Woodside.
    în cadrul colocviului cu tema Literatura
fără frontiere? Exil - Exil interior - Exil in
propria limbă, și-au exprimat punctele de
vedere Haim Nagid, Dagmar Dușii, Horia

Gârbea, Ronny Someck, Leo Butnaru, Ru-
xandra Cesereanu, Monica Săvulescu Vou-
douri, Andrey Gritsman, Bujor Nedelco-
vici, George Szirtes, Marlena Braester,
Naim Araidy, Andrei Bodiu, Florin Toma,
Linda Maria Baros, Jacques Fournier, Ni-
colae Coande și Carmen Firan.
   Sesiunile de comunicări au fost urmate
de dezbateri, la care au luat cuvântul, prin-
tre alții, Matei Vișniec, Nicolae Prelipcea-
nu, Riri Sylvia Manor, Varujan Vosganian,
Gabriela Adameșteanu, Emilia Dabu, Ga-
briel Dimisianu. Sesiunile au fost moderate
de Nicolae Manolescu și Mihai Zamfir.
   Și la această ediție s-au decernat, în
cadrul unei ceremonii oficiale, cele două
premii tradiționale ale Festivalului, Marele
Premiu Ovidius și Premiul Festivalului.
   Prin decizia juriului Festivalului - for-
mat din Nicolae Manolescu (președinte),
Gabriel Dimisianu și Gabriel Chifu -, lau-
reatul Premiului Festivalului, ediția 2011,
a fost tânărul scriitor Ognjen Spahic (Mun-
tenegru). Premiul, în valoare de 5.000 de
euro, a fost acordat de Primăria Municipiu-
lui Mangalia - reprezentată, la gala decer-
nării, de Lucian Faliboga - și de Uniunea
Scriitorilor din România.
   Laureatul Marelui Premiu Ovidius, edi-
ția 2011, a fost desemnat scriitorul Milan
Kundera (Franța). Printr-o scrisoare adre-
sată președintelui juriului, Milan Kundera
a acceptat premiul cu gratitudine, specifi-
când că, din motive de sănătate, nu poate
participa la ceremonie. A donat acest pre-
miu, în valoare de 10.000 de euro, Editurii
Humanitas - care a editat de-a lungul

vremii mai toate volumele autorului -, cu
mențiunea ca banii să aibă ca destinație
sprijinirea literaturii române. Premiul, acor-
dat de Ministerul Culturii și Patrimoniului
Național, a fost înmânat lui Gabriel Lii-
ceanu în prezența Irinei Gaj al, subsecretar
de stat.
   în cadrul ceremoniei, au ținut scurte
alocuțiuni Irina Gaj al, Lucian Faliboga,
Ognjen Spahic și Gabriel Liiceanu.
   Partenerilor tradiționali - Ministerul
Culturii și Patrimoniului Național, Primăria
Municipiului Mangalia, Institutul Cultural
Român și Institutul Polonez - li se alătură,
la această ediție, Ambasada Statului Israel
în România și Flemish Literature Fund.
Toți partenerii sunt și coorganizatori ai
ediției 2011.
   Parteneri media: România hteram, Ra-
muri, Jurnalul național, Luceafărul de dimi-
neață, Societatea Română de Radiodi-
fuziune și Agenția Cook Communications.
   Alături de Uniunea Scriitorilor se regă-
sesc și anul acesta Hotel President (Manga-
lia), Hotel Cocor (Neptun), Hotel Elizeu
și Hotel Unique (București).

[V]

                     31 mart. 1925, Lugoj
                 Dragă Cezare,
   îți sunt foarte mulțumitor de grija ce
mi-o porți. îți răspund în câteva cuvinte: la
noul ziar nu e esclus să lucrez, dar acum nu
pot. Am început la „Adevărul* o serie de
articole, care trebuiesc isprăvite și altele
multe. îmi rezerv dreptul să mă decid mai
târziu, peste două-trei luni pentru „Cuvân-
tul*. Banii ți-i aduc eu la București săptă-
mâna viitoare, când ți-aduc și ceva pentru
„Gândirea¹*, ale cărei propuneri se acceptă
cu bucurie. Să mi se trimită „Gândirea*
aici, nu la Cluj.
   Cu librarul Țăranu de-aici, am să vor-
besc. Cred însă că se trimit prea multe
exemplare la Lugoj: bănățenii citesc și mai
puțin decât ardelenii.
         Salutări tuturor, cu drag, Blaga
   Cu mulțumiri și toată dragostea, Blaga



[VI]

                              18 oct. 1926
                Dragă Cezare,
   Abia azi (18 oct.) îți primesc scrisoarea.
La București te-am căutat de câteva ori, dar
nu erai de găsit. Ai făcut foarte bine că
n-ai publicat notița aceea în „Cuvântul*.
Știi, Cucu mă tot bâzăie de la o vreme - și
într-un moment de enervare -, voiam să-i
dau peste nas. Dar bine că ai reținut notița!
   Pe voi nu sunt supărat deloc (tu știi că
eu nu mă prea supăr!), fiindcă sunt sigur

că nu purtați nici o vină. Totuși, satisfacția
o aștept.
   La „Gândirea* colaborez dacă pleacă
micii iresponzabili care în orice clipă vă pot
face și vouă (ție și lui Crainic) acelaș bucluc.
Prietenia noastră e prea veche decât să se
sguduie din pricina unor fleacuri ca astea!
   La 1 noiembrie e vorba să plec la
Varșovia. Dacă pleci la Paris, sper să stăm
în mai deasă corespondență. Și e foarte
probabil să vin să te văd pe vreo două
săptămâni - la primăvară!
   Poezie n-am dat „Gândirei*, fiindcă nu
aveam nici una publicabilă. Toată vara și
toamna am lucrat la o nouă piesă în cinci
acte și la un studiu de filosofic. Dar puțină
răbdare și vor veni și poeziile.
   La sfârșitul săptămânii mă întorc la
București. Te îmbrățișez cu toată dragostea,
Lulu



[VII]

[Vedere cu Bursa din Paris]
[Adresa:]Paris, D. Cezar Petrescu, comuna
Averești, jud. Roman, Roumanie
30. VIL 1928
   Când să ne vedem odată cu toții în
cetatea frumuseții? Ridică două pahare de
rose generos în surâsul acestei perspective,
Lucian Blaga, Nichifor Crainic

p.S. Nu uita nuvela și Pimenul. N.
C[rainic].



[VIII]

                 Berna, 27 mai 1932
        Scumpe Cezar,
   După cum mă cunoști nu prea am
obiceiul să mă îmbulzesc la concursuri de
premii literare, citesc însă în ziare despre o
nouă reglementare a premiului național și
am impresia că aș avea oarecare drept ]
să-mi prezint candidatura cu faimosul și
necunoscutul meu „Eon dogmatic*. în ade-
văr, dacă se ține seama de cărțile apărute de
la premiera ta încoace, cred că această carte
merită oarecare atențiune. Și cum cărțile
tale apărute în răstimp nu mai pot fi pre-
miate, deoarece te găsești în comisie, în-
drăznesc pentru bunele și prieteneștile sen-
timente ce au existat totdeauna între noi să
te rog să-mi sprijinești candidatura. Critica
a fost foarte elogioasă, dar cum probabil nu
ai urmărit-o, îți alătur câteva ecouri. Spri-
jinește-mă, dragă Cezare, căci s-ar putea
întâmpla să-ți fac și eu vreun foarte meritat
serviciu.
   Cu dragostea și prietenia de totdeauna,
Blaga

   [Anexă: o pagină dactilo: critica despre
„Eonul dogmatic* de Lucian Blaga: N.
Crainic, Ș. Cioculescu, Pompiliu Constan-
tinescu, Paul Zarifopol, D. D. Roșea,
Const. D. lonescu]


Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 • 27

Carta tntamaclcr al de Poasia International Poctry Len^r
Noviembre da 1992                                              1s92

Ștefan Baciu
                                       V. rXjfsriiu
                                  Sesto lJBl3
                                  Paul Păun
                                  R Zaharia

                      PorladaAjOver: Oaniele Bryfman

      EȘtof-PuhlIslwn                                        Muilirijj Afldmss:
Haciu                                  Sloiuri FW:i;i
1434 PunahoU Sinwl
EdtOWi                                         Apt 33$
            L^Jh Fc-nmlMirm do Kaknnt>                          HoroWn HI 1M1322
            Tț*4 S4epp                                                        I^SA


Cop/ EdiKr:

       Marta J. Whitney

ȘTEFAN Baciu mi-a trimis, la începutul anilor 1990, nu
numai inimitabilele lui scrisori - miniaturizate, în plicuri
minuscule, ca pentru un joc cu păpuși, misive scrise pe coli
de hîrtie de fiecare dată de altă formă, cu literele miniaturiza-
te pînă la indescifrabil -, ci și mai multe numere ale revistei
Mele. Acestea au de aproape fiecare dată un format nou,
altă culoare și alt număr de pagini. Reproducem în această
„arhivă“ o ediție a revistei Mele, și anume numărul 88 (apărut
în 1992), confecționat de mină de editorul Ștefan Baciu, din
trei coli de hîrtie A4, îndoite și capsate. Colile sînt colorate:
prima, coperta, ca să zicem așa, este galbenă, urmează o coală
albastră și apoi miezul portocaliu al revistei. (M. P.)


28 • APOSTROF

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 • 29

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mund Mercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
• str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
• Calea Moților (vizavi de Primărie).
• Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
• Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
• str. Napoca, nr. 19.
• Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
• Piața Mărăști (stația de autobuz).
• str. Fabricii, nr. 1.
• str. Memorandumului, nr. 12.
• str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
• str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

             Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.


                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •      12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •      24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •      48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

Cuprins

• CAFE APOSTROF                                                                      • CU OCHIUL LIBER                                                                  
Comunicat al usr                                                      2              Comunismul ca religie                      Ovidiu Pecican               14         
Premiile usr pentru anul 2010                                             2          Arta de a fi păgubaș                         Al. Săndulescu               20       
• Puncte de reper                                                                    Sub zodia nuanței                           Iulian Boldea                21        
Patru povești de Eugene lonesco            Constantin Cubleșan          4            Cu scriitorii la psihanalist                     Doru Pop                     22   
• Cronică literară                                                                   Istoria României scrisă                                                            
                                                                                     de un intelectual de partid                    Cristian Vasile                22   
                                                                                     • Dosar: Vlad Mugur                                                                
Cătălin Ghiță, deimograful                    Irina Petraș                     6                                                                                        
• Poeme                                                                              Un deceniu de neuitare                     Ion Parhon                   15         
Simona-Grazia Dima         7                                                         Prietenie în progresie geometrică             Florica Ichim                  17    
Carmen Manuela Măcelaru 19                                                           Vlad Mugur. Spectacolele morții              Ion Vartic                     18     
• Eseu                                                                                                                                                                  
întoarcerea istoriei literaturii                   Marian Victor Buciu             8 • Arhiva „A"                                                                       
Octavian Bour                            Mihai Barbu                24               O prietenie: Lucian Blaga-Cezar Petrescu    Mircea Popa                 26         
Aruncat în infern                          Damian Hîncu              25              Mele                                    M. P.                       28             
• Microlecturi                                                                       • Vestiar                                                                          
Poeme pentru proiecte (II):                                                          Premiile pe 2010 ale Filialei Cluj a usr                                       23  
Cărți pentru lecturi publice                   Ion Bogdan Lefter             10      A x-a ediție a Festivalului Internațional „Zile și Nopți de Literatură"          27
• Conversații cu...                                                                                                                                                     
Elena Daniello                                                                11                                                                                        
(interviu realizat de Ovidiu Pecican)                                                                                                                                   

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mihail Sebastian. Dilemele identității
  ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei
Colecția „Filosofic modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
 traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.    10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.     15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.    4 lei

Colecția „Filosofic românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
 2003, 146 p.                            10 lei
• N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.  8 lei
• D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                             5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
 2007, 288 p.                          8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                  15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                            1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.           10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
 2004, 380 p.                            20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
 eseuri, 1997, 230 p.                     4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
 proză, 1997, 186 p.                      4 lei

• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 1 32 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                                   7,50 lei

• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
 2006, 231 p.                             20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
  de Marta Petreu, 2005, 188 p.            20 lei
• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.              20 lei
• Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                             20 lei

• Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.             20 lei
• Eugen Pavll, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                20 lei
• Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
• Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                20 lei
• Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
• Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
• Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
 2007, 304 p.                                7 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.              10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

• I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
• Ludovica Rlbreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Mau i a, 1998, 288 p.             5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei

• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei
• Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Maria Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"

• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                               10 lei

Colecția „Poeme"

• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
 2006, 84 p.                                1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.       1 7,95 lei
• Matei Călinlscu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
 2007, 182 p.                             19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
 2008, 112 p.                            19,50 lei
• Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                     19,90 lei

                                          
                                   5      
REDACȚIA:                   aPOSTROf      
Marta Petreu                              
(redactor-șef)                            
Lukăcs Jozsef                             
Virgil Leon                               
Ana Salomia Cornea                        
Irina Petraș                              
Tehnoredactare:                           
Fogarasi Edith                            
Vignetele revistei reprezintă              
variațiuni grafice de Mihai Barbu          
după desene de Franz Kafka.                
Ana Pop                                   
(contabilitate)                           
EDITORI:                                  
□    Uniunea Scriitorilor                 
din România                               
□    Fundația Culturală Apostrof          
Revista apare cu sprijinul:                
□    Fondului Cultural Național            
□    Consiliului Local și al Primăriei     
Cluj-Napoca                                
ADRESA REDACȚIEI:                          
Cluj-Napoca                                
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                
cod 400079                                 
Tel., fax: 0264/432.444                    
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro       
Pentru corespondență:                     
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,          
Cluj-Napoca, 400750                       
• Revista apostrof figurează              
în Lista-catalog a publicațiilor          
interne, editată de rodipet sa,           
la poziția 4251.                          
Manuscrisele primite Ia redacție          
nu se înapoiază.                          
issn 1220-3122                            
Revista este înregistrată la osim         
cu nr. 45630/22.05.1996.                  
Revista apostrof este membră a       -    
Asociației Revistelor, Imprimeri          
lor și Editurilor Literare (ariel),       
asociație cu statut juridic, recu-        
noscută de Ministerul Culturii            
și Cultelor.                              
Tiparul:                                  
Centrul de Presă Reformat                 

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXII, nr. 7 (254), 2011 • 31