
In memoriam

c

A

F

E

 APOSTROF


Ședință comemorativă a slr

Timp Îndelungat, Societatea de Limba Română din Voivodina -
Republica Serbia (SLR), înființată la 3 martie 1962, a fost unica forță
instituționalizată din această parte a lumii care a concentrat, pe măsura
posibilităților, viața științifică și culturală a românilor din Voivodina.
    Pe lângă regretatul prof. univ. dr. Radu Flora, care a fost fondatorul
SLR, incontestabil, printre pilonii acestei prestigioase asociații cultural-
științifice s-au găsit și învățătorul Pantelimon Panta Cebzan, prof. univ.
Emil Filip și ziaristul Petru Cârdu, poet, traducător și editor, care recent
au plecat în eternitate.
    In semn de respect față de distinsele personalități, miercuri, 11 mai
2011, la Institutul pentru Cultură al Voivodinei din Novi Sad, Societatea
de Limba Română din Voivodina-Filiala Novi Sad a organizat o ședință
comemorativă la care a fost adus omagiu celor trei oameni de cultură,
entuziaști promotori culturali care au lăsat amprente puternice în viața
cultural-științifică a românilor din Voivodina.
    In urma unui minut de reculegere, Lucian Marina, președintele SLR
a vorbit mai întâi despre Pantelimon Panta Cebzan, care, deși a avut 92
de ani, a fost vital și activ până nu a plecat printre cei drepți. A fost unul
dintre membrii fondatori și președinte al SLR (1972-1980), președinte al
Activului învățătorilor (1972-1980), casier și membru al Comitetului de
conducere, respectiv al Președinției SLR. A fost și coordonator al
Bibliotecii Românești „Andrei Șaguna“ (în înființare la Casa Butoarcă
din Vârșeț, cu binecuvântarea PSS Daniil, episcop de Dacia Felix).
    Despre prof. univ. Emil Filip, mulți ani secretar, iar apoi și președinte
al Societății de Limba Română din Voivodina, respectiv președinte al
Comitetului de conducere al SLR (1974-1976) și președinte al Președinției
SLR (1980-1981), a vorbit cu cuvinte alese președintele SLR, care a reliefat
contribuția regretatului profesor universitar, traducător și eseist în cadrul
SLR, unde a desfășurat o bogată activitate în domeniul limbii și literaturii.
A fost unul dintre principalii organizatori și participant activ la sesiunile
științifice organizate de SLR în perioada 1968-1979 și la simpozioanele
iugoslavo( sârbo)-române, organizate de Societatea de Limba Română în
perioada 1970-1980.
    Prof. Ileana Dorina Bulic a subliniat în mod deosebit contribuția la
elaborarea publicației Analele Societății de Limba Română, a celor cinci
volume de Contribuții la istoria culturală a românilor din Voivodina, a
renumitelor Acte ale simpozioanelor ugoslavo(sârbo)-române, precum și a
altor publicații editate de această asociație, care se ocupă în principal de
păstrarea și cultivarea limbii române.
    Partea finală a ședinței comemorative a fost dedicată evocării operei
și contribuției aduse de Petru Cârdu, renumit ziarist și publicist, poet,
traducător, critic literar și editor, membru activ în special al Filialei din
Vârșeț a SLR și în cadrul Cenaclului Literar „Radu Flora¹¹, participant de
la prima și până la ultima ediție a Taberei de Creație a Scriitorilor Români
din Voivodina, supranumită Colonia Literară și organizată în mod
tradițional de SLR (într-o perioadă și de revista Lumina). Despre opera
renumitului creator, care a fost și coordonator al Consiliului artistic al
Teatrului Profesionist Român din Voivodina, a vorbit prof. univ. dr. Ofelia
Meza, care a citit și un eseu. Președintele SLR a spus că numele lui Petru
Cârdu este imortalizat atât grație numeroaselor cărți traduse și publicate
la Editura Comunei Literare din Vârșeț - KOV, în colecțiile „Atlasul
vânturilor“, „Insomnia¹¹..., cât și datorită Premiului European pentru
Poezie pe care l-a instituit și decernat unui număr de 17 creatori de marcă
de pe diferite continente, orașul de la poalele Dealurilor Vârșețului fiind
înscris pe harta reuniunilor culturale mondiale.
    Cu acest prilej, la reuniunea la care, pe lângă români, au participat
și sârbi, croați, ruteni, a vorbit și renumitul expert în esperanto Borisa
Milicevic, care a și citit unele poezii în limba sârbă ale „ambasadorului
literaturii române în Serbia¹¹ și unele poeme ale lui traduse în esperanto.
    Plânși de rude și prieteni, au plecat în eternitate încă trei membri ai
SLR, personalități remarcabile, care vor rămâne mereu în amintirea
noastră.
■
Lucian Marina


Mircea Horia Simionescu

IN ZORII zilei de 18 mai 2011 s-a stins din viață, în București,
Mircea Horia Simionescu, unul dintre cei mai mari prozatori
ai literaturii române dintotdeauna. S-a născut pe 23 ianuarie, la
Tîrgoviște. Alături de Radu Petrescu și Costache Olăreanu, a făcut
parte din așa-numita „Școală de la Tîrgoviște“, care a deschis dru-
mul postmodernismului românesc. Impunătoarea operă a lui
Mircea Horia Simionescu, compusă din numeroase romane, nuve-
le, povestiri, confesiuni și eseuri, s-a construit în jurul tetralogiei
Ingeniosul bine temperat, una dintre marile capodopere ale litera-
turii noastre: Dicționar onomastic (1969), Bibliografia generală
(1970), Breviarul (1980), Toxicologia sau Dincolo de bine fi din-
coace de rău (1983). Cu alte volume-sateliți: Jumătate plus unu: Alt
dicționar onomastic (1976), Paltonul de vată (1996) ș.a. Proză
scurtă: După 1900, pe la amiază (1974), Banchetul (1982), Povestiri
galante (1994). Ultima sa carte antumă este masiva culegere de
poeme Versete de unică folosință (2010).




Fânuș Neagu

UNIUNEA Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor
București anunță cu profundă tristețe încetarea din viață marți,
24 mai 2011, a marelui prozator FĂNUȘ NEAGU, membru al
Academiei Române. în perioada decembrie 1993-1996 a fost
director al Teatrului Național din București. în noiembrie 1993
a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar în
2001 a devenit membru titular.
   în anul 1954, Fănuș Neagu a debutat cu povestirea Dușman cu
lumea, în revista Tinărul scriitor. în anul Î960 are loc debutul
editorial, cu volumul de povestiri Ningea in Bărăgan, volum
retipărit în 1964 sub titlul Cantonul părăsit. A mai publicat
numeroase romane, între care de un mare ecou s-au bucurat
îngerul a strigat și Frumoșii nebuni ai marilor orașe, precum și
culegeri de povestiri. In anul 1985 i s-au jucat piesele Echipa de
zgomote la Teatrul Majestic și Olelie la Teatrul Național din
București, iar în anul 1993, la Teatrul Național din București și
la Teatrul Național din Timișoara, piesa Casa de la Miezul Nopții
sau Paiața sosește la timp.
   Fănuș Neagu a fost un reputat cronicar sportiv, cronicile sale,
adunate și în volume, avînd un deosebit succes în perioada în care
a susținut rubrici de sport. Alte volume de largă notorietate ale lui
Fănuș Neagu au fost Cărțile cu prieteni, în care a adunat portretele
unor confrați.
   Prin dispariția lui Fănuș Neagu, literatura română și viața
noastră literară suferă o dureroasă și ireparabilă pierdere.




Gheorghe Ene


Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor
București anunță cu profundă tristețe încetarea prematură din
viață a prozatorului GHEORGHE Ene. S-a născut la 16 octombrie
1950, în satul Căldărești, comuna Pogoanele, județul Buzău. După
studii liceale făcute la Buzău, a absolvit Facultatea de Filologie a
Universității București în anul 1973. A fost membru al Cenaclului
Junimea. începând cu 2001, a editat în satul natal revista Dincoace
de pod. A debutat ca prozator în antologia Desant '83, fiind unul
dintre reprezentanții marcanți ai generației ’80 în proză. A debu-
tat însă cu versuri în revista Luceafărul și figurează în antologiile
lineri poeți (1969) și Semnul că nu cunoaștem eclipsa (1978). A
publicat volumul de proză O spovedanie a textului (Editura Paralela
45, 1999) și mai multe volume de versuri, ultimul fiind Texte de
dincoace, în 2007. Prin dispariția lui Gheorghe Ene, literatura noa-
stră suferă o dureroasă pierdere.
■
Horia Gârbea



2 • APOSTROF

In memoriam


    Ion Zubașcu,


        fie-i țărîna ușoară!


Marta Petreu

A FOST UN fantast și un entuziast, care
din supunere față de Dumnezeu a
socotit că boala pe care a făcut-o i-a fost
dată ca șansă: de evoluție spirituală. La fel
ca în cazul lui Petru Cârdu, prietenia cu care
m-a onorat în ultimii cinci, poate șase ani
a fost creația lui și inițiativa lui. Și-a fost, o
spun cu mina pe inimă, un foarte bun prie-
ten. Unul care nu uita să îmi trimită o co-
lindă rară de Crăciun sau o urare la fel de
rară de Anul Nou, cîntate de el însuși și
culese din Maramureșul lui natal. Era deja
bolnav cînd ne-am împrietenit și asta ne-a
dat amîndurora o mare libertate lăuntrică,
îndreptățindu-ne pe amîndoi să vorbim
unul cu altul într-o logică mai largă decît
aceea strictă a rațiunii. Am fost prieteni de
internet, ca să zic așa, adică ne scriam me-
saje. Iar de văzut ne-am văzut numai de
cîteva ori, o dată din întîmplare, pe tren,
cînd s-a nimerit să călătorim împreună, de
vreo două ori la Uniune, la București, ori
la Pitești, la colocviul generației optze-
ciste... Ascultîndu-1 la Pitești, am știut că
punctul lui tare nu sunt nici conceptele,
nici teoriile, ci simțirea. Emoția învălmășită
în care trăia și pe care și-o ordona, cel puțin
în ultimele lui volume, prin precepte mora-
le și printr-un premeditat suiș spiritual. în
ultimii ani, pe măsură ce trupul îi era mai
dureros și mai fragil, sufletul lui se nutrea
din elanul către cele înalte. Bolnav de can-
cer și mulțumindu-i lui Dumnezeu că i-a
dat posibilitatea să se înalțe întru cele spi-
rituale, Zubașcu și-a transformat suferința
în inițiere. Așa s-au născut poemele lui zgu-
duitoare din Moarte de om: O poveste de via-
ță. A avut puterea și ambiția să facă din
cancer o carte. Și ca pe Iov, deodată cu
boala l-a lovit și talentul cel mare de-a vorbi
despre ea la înălțimea ei. Așa că a devenit
zguduitor.
   M-am mirat - și am fost umilită pentru
sensibilitatea denaturată a juriilor literare -
că volumul lui, foarte bine primit de critică,
nu a luat totuși niciun premiu. Nu am
nicio explicație pentru asta. La fel, am fost
scandalizată cînd am aflat că, deși își anun-
țase un volum la o editură bucureșteană
importantă, cînd s-a dus, prin noiembrie
anul trecut, la editură cu manuscrisul, i
s-a comunicat calm că nu i s-a ținut loc în
planul editorial. M-am întrebat cum e cu
putință așa ceva, ca un om pe moarte să fie
refuzat cu atîta seninătate.
   Acum Ion Zubașcu a murit. Nu spun
că a murit din cauză că n-a primit premiul
pe care l-ar fi meritat sau pentru că n-a fost
publicat la editura la care spera, ca o încu-
nunare literară înainte de moarte, să ajun-

• Ion Zubașcu

gă. Nu. Ion Zubașcu, prietenul meu drag,
care a fost în ultimii ani aproape de mine
ca un frate, a murit de cancer. Spun însă că
a murit jignit. îndurerat. Și asta este grav.
Că nu s-a mai luptat cu moartea, pentru că
i-a fost scîrbă de felul cum îl tratează con-
frații. Dacă nici moartea, care lucrează la
vedere într-un om și pe care el o prelucrea-
ză transformînd-o în operă de artă poeti-
că, nu ne mișcă - atunci ce ne mișcă și ce
ne poate face mai umani și mai buni?, mă
întreb.
   Am vorbit cu el nu demult. Era ros de
dureri și nu mai avea decît un firicel de

voce - cu care își rostea dorința ca moartea
care-i lucra trupul să nu-i înfrîngă și
spiritul. Avea încă proiecte. M-am rugat
pentru el să nu mai aibă dureri și să mai
aibă multă viață.
    Fie-i țărîna ușoară!

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 *3

PUNCTE DE REPER

L-AM CUNOSCUT pe Ion Pop în toamna
anului 1976, când Domnia Sa revenea
la Cluj după un stagiu de trei ani de lecto-
rat la Paris, iar eu începeam anul al doilea
de facultate, la Filologie. Avusesem timp,
un an încheiat (și suficiente ocazii), să-i
cunosc sau cel puțin să-i identific din vede-
re pe toți dascălii facultății noastre, de la cei
mai tineri asistenți până la bătrânii profe-
sori consultanți, dar și pe cei mai mulți din-
tre universitarii care predau discipline uma-
niste la „Babeș-Bolyai“. Aceștia din urmă
treceau zilnic pe sub fereastra odăii redac-
ționale de la „Jozsa Bcla“, mergând sau
venind de la universitate, iar unii dintre
colegii mai mari, care-i știau pe toți, le sem-
nalau tranzitul și le declamau numele, even-
tual și titlurile academice - cu respect, cu
umor benign sau cu sarcasm, după caz. De-
sigur, când nu erau prezenți în redacție
domnii Papahagi și Vartic.
   Ajunsesem în redacția Echinox încă din
primele săptămâni de facultate, în octom-
brie-noiembrie 1975, împreună cu colegii
de an, călăuziți într-acolo de cei din anii
mai mari, întrucât revista se făcea cu multă
muncă de corectură și era nevoie de întăriri,
după plecarea din Cluj a ultimei promoții
de absolvenți. Știind, din liceu, să scriu bi-
nișor la mașină, am început să învăț din
mers ceea ce trebuia și am devenit repede
util, fiindcă destui colaboratori, chiar și
dintre tinerii universitari, nu aveau unde-și
dactilografia manuscrisele și le aduceau ca
atare în redacție. Mașinile de scris intraseră
sub un fel de interdicție tacită a regimului,
apoi sub reglementări exprese, dispărând
practic din comerț și devenind obiectul
unei înregistrări și supravegheri stricte din
partea miliției, indiferent dacă aparțineau
instituțiilor sau persoanelor particulare.
   Astfel, lucrând alături de colegii mai
mari, sub oblăduirea lui Marian Papahagi
și Ion Vartic, în decursul unui an, toți noii
ucenici învățaserăm nu numai să ne cunoaș-
tem profesorii, dar și să facem corectură, să
scriem la mașină, să asigurăm serviciul re-
dacțional în tipografie, să ajutăm la difuza-
rea revistei și, la rândul nostru, să scriem
recenzii sfioase și alte modeste articole.
   In toamna lui 1976, în redacție a ajuns
vestea că Ion Pop va sosi în curând la Cluj.
Noi, ultimii veniți, nu-1 văzuserăm nicio-
dată, iar eu nu știam aproape nimic despre
Domnia Sa, în afara celor aflate din colecția
revistei, din cărțile sale publicate până la
acea dată și din tradiția orală redacțională.
Iar ceea ce auzisem de la colegii mai mari
mă îngrijora și mă speria, cam în felul în
care se temeau pe vremuri copiii de școală

La aniversară


Ion Urcan

primară de întâlnirea cu noua învățătoare,
despre care au aflat că e cât se poate de pri-
cepută și harnică la clasă, dar tot atât de
severă și hotărâtă cu pedepsele. Amplificați
această teamă cu câteva ordine de mărime:
întâlnirea cu Domnia Sa fusese precedată,
în acea toamnă, de un vârf de undă al pres-
tigiului său, care a trecut prin odaia redac-
ției și prin grupul de tineri prezent acolo
asemeni unui front de raze X, nevăzut dar
capabil să expună vederii ceea ce puțini am
fi dorit să arătăm sau să mărturisim cuiva.
„Vine Ion Pop, iar eu n-am citit încă Mi-
mesis. Vine Ion Pop, iar eu n-am citit Wel-
lek și Warren. Teoria literaturii... Istoria cri-
ticii literare moderne... Lukâcs... Carlos
Bousono... Henri Focillon... Eugenio
D’Ors... Marcel Brion... n-am citit nici mă-
car Contre Sainte-Beuve. Vine Ion Pop, iar
eu n-am citit Gilbert Durând, Gaston Ba-
chelard, Paul Hazard... Fernand Braudel...
Huizinga... Literatura eurcpeană și Evul
Mediu latin... Gilbert și Kuhn... Istoria es-
teticii... Platon... Aristotel... N-am terminat
Hugo Friedrich, dar am scris deja vreo
două-trei recenzii despre cărți de poezie...
Vine Ion Pop, iar eu nu știu mai nimic
despre Tel Quel. Scriu poezii, dar sunt un
incult, un ciumete, o sfeclă. Un mucos, un
pui de țăran în blugi. Ba umblu și după
fete, pierd vremea pe la căminul șase. Vine
Ion Pop...“ Fără să exagerez cu nimic, pot
spune că eu, unul, am primit vestea ca pe
un cutremur de gradul opt.
    Ni se dădea de înțeles, foarte insidios și
aluziv, mai ales nou-veniților, că omul este
extrem de exigent cu pregătirea intelectuală
și cu scrisul revuistic și beletristic al stu-
denților. Că nu publică un rând în revistă
până nu citește, sagace, cu creionul în mână
și de față cu semnatarul, orice recenzie,
orice articol cât de mic, orice poezioară. Că
e tobă de carte, și să te pună păcatele să
apari în fața lui cu erori de informație, cu
fraze trase de păr sau cu lacune de lectură
pe subiect, cu texte penibile, că te faci de
toată rușinea, te compromiți definitiv. Nu
mai ai ce căuta la revistă. Te poți duce la
Cazane Mici sau la Carbochim, băiete. Să
fii neserios în orice fel, lipsit de punctuali-
tate, de cuvânt, de promptitudine în preda-
rea materialelor, în îndeplinirea obligațiilor
redacționale etc. Să ai note mici sau proble-
me cu absențele la facultate. Să vii cu vreo
fată la redacție... De altminteri, colegele de
facultate și fetele din anturajul nostru, cu
excepția celor două-trei care făceau parte
din redacție, se sfiau nu numai de îndrumă-
torii noștri, dar și de colegii mai mari, și
evitau să intre cu noi, chiar și înainte de
revenirea dlui Ion Pop. în principiu, în
odaia redacției, și așa strâmtă, înțesată de
teancuri de reviste și cărți, cu mesele încăr-
cate de șpalturi și pagini de corectură, plină
de fum de țigară, intra doar cine avea de
lucru acolo.
    Marian Papahagi și Ion Vartic, apropiați
de vârsta noastră, se purtau cu noi - din-
colo de exigențele redacționale - la modul
amical-colegial, glumind, ironizând, apos-

trofând pe unul sau pe altul pentru vre-
un text mai slăbuț, dar și trimițându-ne
prompt la bibliotecă, recomandându-ne
cărți, discutând cu noi despre ele, îndem-
nându-ne să scriem. Nu de puține ori ne
împrumutau bani, la nevoie. Eram de do-
uă-trei săptămâni în redacție când, într-o zi,
i-am auzit pe doi dintre colegii mai mari
salutându-1 pe dl Vartic cu „servus, Doru“.
Am încremenit, cu o expresie de stupefacție
pe chip. M-am întors repede cu spatele, să
nu mi se observe reacția, căci n-o puteam
ascunde altfel. Cum îndrăznesc ăștia să-l
salute pe profesor cu „servus"?! Cine se
cred ei? Cum pot fi atât de prost crescuți?
Iar el, de ce acceptă și nu-i pune la punct?!
Am rămas câteva zile cu această indignare
și nedumerire, până când l-am auzit chiar
pe dl Vartic salutându-i primul pe respec-
tivii cu „servus"! A trecut vreme până când
am început să înțeleg, puțin câte puțin, ati-
tudinea Domniei Sale, iar de atunci, pentru
foarte mulți ani, l-am îndrăgit mai mult de-
cât pe toți ceilalți.
   Apoi, într-o zi, a intrat în odaia redacției
Ion Pop. Zvelt, bronzat, ceva mai înalt de-
cât aproape toți ceilalți, plin de vigoare și
drept ca un catarg, îmbrăcat ca un univer-
sitar din Quartier Latin, dar, mai ales, de o
distincție absolut unică. Nu mai văzusem,
în tot Clujul, pe nimeni ca el. Copilul de
țăran din mine a văzut și a înțeles, în câteva
clipe, ce înseamnă și ce trebuie să fie un
domn, un intelectual adevărat, un profesor
de universitate. Am avut o vreme sentimen-
tul că omul acesta nu putea fi din Cluj, nici
din România, dar poate nici din Paris ori
de altundeva din Occcident, ci, nu știu
cum, parcă dintr-o altă hune, mai bine în-
tocmită de Dumnezeu, mai frumoasă, mai
autentică, mai dreaptă și mai bună, mai ge-
neroasă și mai iubitoare cu locuitorii ei.
Nici urmă de orgoliu pe chipul lui. Nici
urmă de morgă, de afectare, de grimasă in-
telectuală, de închipuire de sine, nici urmă
de igo. Nicio privire de sus asupra celorlalți.
Un amestec indicibil de sobrietate, blânde-
țe, înțelepciune, severitate, receptivitate,
seriozitate și bună dispoziție pe chip. O
energie și o vitalitate stăpânite și controlate
fără rest, cu maximă ușurință, cu practică
îndelung exersată. Naturalețea, grația, rafi-
namentul, eleganța spontană a gesturilor și
a ținutei, absoluta civilitate, chipul, vocea,
discursul, amabilitatea, politețea, umorul,
modul conversației - toate personalizau un
bărbat de 35 de ani, în puterea vârstei, dar
ca niciun altul, și arătând ca de 27-28. îi
văzusem, până la acea dată, pe toți marii
universitari clujeni și pe câțiva de la Bucu-
rești sau din alte centre. Pe câțiva dintre
scriitorii și criticii reputați ai Clujului și ai
țării. Peste un an-doi, aveam să-i văd pe și
mai mulți, pe aproape toți: pot depune
mărturie și pot demonstra cu argumente că
niciunul nu era, ca prezență umană, pe mă-
sura acestuia. Parcă venise printre noi, nu
știu de unde, principele Ardealului, numai
că acesta nu era un principe al blazoanelor
și genealogiilor, ci un principe al spiritului,

4 • APOSTROF

un principe al cărții, un principe al Lite-
relor.
   întocmai după cuvintele cronicarului:
„întru aceasta vreme, în țara noastră, nu
iaste om ca acela“. Au încercat deci și alții,
chiar cu sute de ani în urmă, sentimen-
te asemănătoare. în lumea noastră, nici
măcar întâlnirea cu unicatul nu e, ca fe-
nomen în sine, nouă sub soare. Dar, pen-
tru cel ce o trăiește, e unică și decisivă. Așa
a și fost, pentru mine unul, dar știu că și
pentru ceilalți tineri ai Echinox-ulm, pentru
fiecare în parte și pentru toți laolaltă.
Ne-am simțit dintr-odată sporiți, încu-
rajați, îmbărbătați în speranțele, în nă-
zuințele, în proiectele noastre, în dorința
de a ne instrui, de a ne cultiva, de a scrie
cât mai bine. Am înțeles că revista care ne
primise era o școală redutabilă, cel puțin la
fel de importantă și mult mai exigentă
decât școala propriu-zisă de filologie pe
care o urmam. Ne-am dat în curând seama
că acești trei oameni fac împreună o echipă
diamantină, de negăsit în altă parte, al
cărei domeniu de competență și perfor-
manță însemna mai mult decât simpla
adiționare a celor trei personalități - ori-
cum, fiecare excepțională în felul ei. Am
devenit, cu toții, mândri de revista noastră
și de mentorii noștri. De colegii mai mari
și de cei din promoția noastră. De numele
din colegiul redacțional, care se înmulțeau
de la an la an. De misivele care se primeau
în redacție, din când în când, de la mari
personalități culturale din țară, și care
afirmau, nici mai mult, nici mai puțin, că
Echinox e cea mai bună revistă de cultură
din România. Privind o clipă înapoi, se ve-
de limpede că Echinox-ul acelor ani nu a
fost ceea ce se cheamă îndeobște un curent
literar, ci o școală de cultură și civilizație
intelectuală, de educație literară și uma-
nistă în sensul cel mai bun al termenilor.
   Gruparea revistei numără, în prezent,
peste două sute de oameni. Domnii Ion
Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic - apoi,
cei care au dus mai departe revista - nu le
puteau conferi acestor oameni talent literar,
nici nu-i puteau învăța cum să facă să aibă
talent. Talentul îl dă Dumnezeu, și îl dă
destul de rar: foarte bine face. Destinul per-
sonal și-l construiește fiecare, după norocul,
puterile și priceperea sa. Dacă, dintre acești
două sute de oameni, doar doi-trei au de-
venit mari scriitori ai generației lor, iar alți
vreo zece-cincisprezece au dobândit o te-
meinică notorietate literară, e absolut de
ajuns, și nici nu se putea mai mult. Aceasta
e, dintotdeauna, matematic vorbind, func-
ția cuantică de undă a fenomenului literar.
Raportul natural dintre virtualitate și îm-
plinire. Ar trebui să fiu mai nuanțat și mai
clar: aici, ca pe gămălia de ac a Sf. Toma,
pot încăpea o infinitate de îngeri. Nu există
numerus clausus. Dacă deja au aterizat pe
gămălie n mari scriitori, imediat mai au loc
să aterizeze alți n", apoi alți n" și așa mai
departe. Problema nu e concurența pentru
teritoriu cu ceilalți, ci lupta cu tine însuți,
efortul personal de a deveni înger. Iar acest
efort e din cale afară de greu, din cale afară
de mare, și nu e la îndemâna oricui să în-
cerce să-l facă. Foarte puțini pot deveni
îngeri. Aici stă concurența și acesta e înțe-
lesul ei. Literatura adevărată nu e o junglă.
E o lume a spiritului și va rămâne așa, în
ciuda exploziilor mediatice și a profesorilor
de marketing.

• Ion Pop

   Ceilalți două sute? Oameni instruiți,
cultivați, oameni ai cărții și ai scrisului,
oameni de cea mai bună calitate umană și
intelectuală, împrăștiați în toată țara, oa-
meni angajați într-un efort de creație cul-
turală serios și onest, fiecare la locul lui,
formând sau influențând alți oameni. Trec
în acest fel prin viață et quasi cursores vitae
Icmpada tradunt. Alcătuiesc badground-\A,
fondul (a cărui lipsă o deplângea pe vre-
muri Maiorescu!), contextul necesar în care
pot să apară marii scriitori. E mult? E pu-
țin? E sau nu e de viitor? Mai are vreun
rost? Numai bunul Dumnezeu știe: vom
muri și vom vedea.
   Asta a făcut pentru noi domnul Ion
Pop, care, iată, va împlini la 1 iulie șapte
decenii de viață. Noi înșine, ucenicii lui de
acum treizeci și ceva de ani, nu mai suntem
tineri. Dar Domnia Sa ne are în fața ochi-
lor pe toți, de la mic la mare și de la bătrân
la tânăr, până în ziua de azi. Ne-a îndrumat
la începuturi, ne-a vegheat drumul de-a
lungul anilor, ne-a ajutat să finalizăm ori să
ne tipărim cărțile, a scris și scrie despre ele,
dăruindu-se pentru noi unei munci de o
viață. Greșesc? Exagerez? Sunt encomiastic,
solemn și aniversar? îmi celebrez părinții
spirituali? Nu cred - deși ar merita-o din
plinul plinului plinurilor! Dar lucrurile
acestea trebuie spuse.
   în anii de după absolvire (1979), în
mod firesc, l-am întâlnit mai rar și am co-
municat mai rar cu Domnia Sa. încă nu
existau atâtea telefoane. Eu trebuia să merg
câțiva kilometri până la un telefon cu ma-
nivelă. M-am mutat la oraș în 1983 și ime-
diat am făcut cerere de telefon, iar ca ur-
mare a acelei cereri, firma de profil mi-a
instalat un telefon în casă abia în 1997. Dar
și așa, ori de câte ori scriam ceva sau în-
cercam să public, ori de câte ori aveam de
făcut o alegere de ordin moral, de câte ori
vorbeam în fața clasei de elevi, în fața prie-
tenilor sau a vreunei adunări literare, mă
gândeam la Domnia Sa și mă întrebam
dacă nu l-aș dezamăgi. N-aș fi vrut, pentru

nimic în lume, să fac sau să spun vreun
lucru despre care aș fi putut bănui că l-ar
nemulțumi ori l-ar întrista. Chiar dacă îl
vedeam foarte rar, mi-era de ajuns să știu
că acest om există și că e așa cum l-am știut
întotdeauna. Asta a însemnat, pentru mine,
în acei ani, domnul Ion Pop, și asta înseam-
nă până azi.
   Târziu, în 1999, la îndemnul dlui pro-
fesor Vasile Fanache, m-am înscris la doc-
torat. Când am terminat și susținut teza, în
2002, domnul Ion Pop a făcut parte din
comisia de doctorat, primind spre lectură
și evaluare un exemplar al lucrării. Nu mică
mi-a fost mirarea, răsfoind pe urmă exem-
plarul restituit de Domnia Sa, să găsesc, în
vreo trei-patru locuri, semne discrete, cu
creion subțire, care corectau erori ce-mi
scăpaseră din oboseală, din grabă, din ne-
glijență sau din lenea de a consulta o lu-
crare normativă care-mi stătuse sub mână.
Ei, da! Acesta a fost, este și va rămâne
domnul Ion Pop. Să citești, la 61 de ani
(bolnav, căci, din păcate, așa era în acea pe-
rioadă), cu creionul în mână, teza de doc-
torat a fostului tău student - acum, și el,
om de 47 de ani - și să-i corectezi greșelile!
Dacă asta nu e vocație de îndrumător și în-
vățător de oameni, dusă până la abnegație
și sacrificiu de sine, nu mai e nimic! Câți
dintre intelectualii noștri, dintre universi-
tarii noștri, dintre criticii noștri literari
(dintre redactorii de edituri sau reviste!)
mai fac astăzi așa ceva?
   Cu câțiva ani în urmă, vorbind într-o
seară cu Domnia Sa la telefon despre actua-
litatea literară, m-a îndemnat cine nu trebuie
să încerc a-i spune, fără niciun motiv și fără
nicio trebuință, din rațiuni pur cancaniere,
despre o tânără prozatoare pe care o știu de
copilă, câteva lucruri nu foarte indiscrete -
desigur, total irelevante pentru opera ei -,
dar care mi s-au părut semnificative pentru
persoana ei empirică. Nici n-am apucat să
deschid gura păcătoasă pe fondul chestiu-
nii, că domnul Ion Pop mi-a tăiat vorba
scurt, mi-a mototolit și mi-a azvârlit cât
colo, la gunoi, fără niciun menajament, alo-
cuția nerostită, întocmai ca unei commere
bârfitoare, și a schimbat, autoritar, subiec-
tul. Am tăcut mâlc, rușinat, am înghițit în
sec și am învățat, la categoria 50 +, și
această lecție despre decență de la Domnia
Sa. Apoi, m-am întrebat, cu și mai multă
rușine: oare cât va mai trebui să mă învețe
omul acesta, iar eu tot neînvățat să rămân?!
   L-am văzut, ultima dată, la mijlocul lu-
nii octombrie 2010, într-o amiază blândă
și frumoasă de toamnă, cu lumina filtrată
de frunzarele încă dese, galben-verzui, ale
unor pomi înalți și încărcați de rod. A tre-
cut de atunci jumătate de an, dar parcă l-aș
fi văzut astăzi. Pentru mine - și, îndrăznesc
să presupun, pentru mulți alții -, Nordul
acestei lumi, oricât de postmoderne și de
globalizate, stă deasupra unei case de pe
strada Râkoczi (devenită General Eremia
Grigorescu) din Cluj.

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 *5

cu Ochiul
LIBER

Rădăcinile


0 W-pr»

Gelu lonescu

Bătrînețea, boala, ra-
tarea - acestea sînt te-
mele romanului lui Ovidiu
Nimigean, roman intitulat
Rădăcina de bucsau - titlu
mai mult pretențios decît
sugestiv, chiar dacă - tri-
miși de autor - mergem să
citim Cartea lui Iov, verse-
tul cu pricina. (Oricît de


dificile ar fi încercările prin care trece per-
sonajul narator, sîntem totuși prea depar-
te de nefericirile marelui model...) „Teme-
le“ enumerate mai sus, altfel spus „materia“
romanului, au destulă gravitate chiar și
numai prin simplă enunțare: deci autorul
țintește sus, unde e cel mai greu, și ajunge
acolo în destule scene - patetism strîns stă-
pînit, observație rece, indubitabilă vocație
romanescă. Urmează deci cam 500 de pa-
gini pentru relatarea unei acțiuni minime:
Liviu, intelectual în curs de ratare (și
șomer, din cîte se înțelege), vine la sat pen-
tru a-și îngriji bătrîna mamă, bolnavă și sin-
gură, o duce, în stare critică, la spital în-
tr-un oraș (Năsăudul natal al autorului -
cred), unde asistă la spitalizarea, îngrijirea,
diagnosticarea suferinței bătrînei; apoi se
întoarce cu ea, în sat, unde continuă să o
îngrijească cu un devotament nedezmințit;
timpul începe să se rarefieze și trece de la
consemnarea zilelor la luni, apoi la ano-
timpuri, banalitatea repetitivă mai preci-
zează doar orele... intrăm într-o eternitate.
Anecdotica, faptul mărunt, notația zilnică
- adică tot ce ar ține de realismul minuției
- întinse pe un timp al repetiției (o delibe-
rată insistență), te conduc către final la un
sens mai înalt estetic și ideatic: Liviu vine
să-și îngrijească mama pentru un timp -
cum se presupune -, dar rămîne acolo pînă
la un sfîrșit inevitabil al bătrînei, însă abia
schițat ca vagă perspectivă, în ultimile pa-
gini ale romanului. Căci am intrat într-un
alt „regim“: Liviu rămîne „prizonieri..


Cărți primite la redacție

• Joseph Ratzinger -
Benedict al xvi-lea,
Scrieri alese, traducere de
Delia Marga, introducere și
postfață de Andrei Marga,
Cluj-Napoca: Biblioteca
Apostrof, efes, 2011.

voluntar, așa cum locotenentul Drogo
rămîne în fortul Bastioni pentru a aștepta
invazia ipotetică a tătarilor din deșert - în
romanul lui Dino Buzzati - sau Hans
Castorp la „muntele vrăji t“ al lui Thomas
Mann. O captivitate aproape simbolică, o
„adaptare“ marcînd o ruptură fundamen-
tală de viață - un mod de a-i căuta și găsi
o altă semnificație? o readaptare la ele-
mentarul existenței, de care ne-am îndepăr-
tat? o lină intrare în înțelepciune? acestea
ar fi sensurile adinei ce vin încet, către final.
Ceea ce aștepți, trecînd prin zecile efe pa-
gini în care sînt descrise crizele de tuse și
de neputință ale bietei bătrîne, meniul zil-
nic, schimbarea pantalonilor murdari de
fecale, fazele tratamentului sau notarea
„stărilor“ fiului devotat, ceea ce aștepți,
de fapt, este des sugeratul sfîrșit obștesc
al bătrînei mame, de cîteva ori amînat chiar
în pragul definitivului. Un sfîrșit după care
bănuiești că ar trebui să înceapă altceva, alt
versant al romanului... așteptare frustrată.
Această descriere a bolii și suferinței mamei
și a „asistării“ ei de către fiu începe să te
intrige și să te întrebi unde va ajunge;
narația are, cum spuneam, o altă finalitate
decît cea a realismului, nu o dată, în com-
plicitate bine adaptată cu naturalismul (stă-
rile fiziologice, amănunte diagnosticale).
„Despărțirea^ de lume și așezarea în rural
a lui Liviu (natura redescoperită prin cul-
tivare ingenuă) sunt pregătite și de cîteva
„lacune“ care intrigă: cu ce se ocupă, de
fapt, personajul-narator, din ce trăiește, care
e, la urma urmei, vocația sa, de ce nu-1 mai
„cheamă“ orașul, cum de nu meditează la
viața și preocuparea sa intelectuală (presu-
pusă) etc., adică o seamă de determinări
care ar fi fost necesare stabilirii unei iden-
tități rezonabile și... legitime. Nu prea vin
- nu e o „lacună“, ci o intenție. Boala ma-
mei coincide și cu o criză matrimonială
definitivă - o căsnicie ratată de mizeria și
promiscuitatea vieții din anii ultimi ai
comunismului, altă felie de „realism^, lipsa
de bani, o evidentă inadaptabilitate struc-
turală personajului și la lumea de dinain-
te, dar și la cea de după ’89, dezamăgire,
greață și amărăciune; dar drama despărțirii
- banală, toate despărțirile conjugale ajung
la o banalitate apăsătoare, umilitoare - e
uitată încet-încet - suferința inițială se to-
pește în cotidianul vieții de „sanitar“. Zelda
(?), soția ce-1 părăsește, pare destul efe stu-
pidă în „normalitatea“ ei. Personajul-nara-
tor, Liviu, în afara celor observate mai sus,
este cam depresiv, ipohondru („junghiuD),
nevrotic cu manii gimnastice și „repaus
digestiv“, mistic cu intermitențe, masochist
- tot cu intermitențe; mai degrabă timid,
el înaintează în... îndepărtarea sa din hune,
care e un fel de a răspunde teribilei lumi de
azi, un răspuns posibil, nu numai de înțe-
les, dar și plauzibil. Desigur, simbolic, cum
spuneam; autorul nu uită să ne trimită la


• Andrei Marga: profe-
sor, rector, personalitate
publică (album), volum
editat de Mihai-Vlad
Guță, Cluj-Napoca:
Editura Fundației pentru
Studii Europene, 2011.

aluzii livrești (Geoigicele, de pildă). Cel mai
puțin interesante și urmînd un drum lite-
rar steril sînt aparteurile unui dialog inte-
rior - o afirmație sau observație fiind ime-
diat urmată de contraziceri sau de scurte
detalieri; procedeu obositor, la care auto-
rul mai renunță cu cît ne apropiem de final.
Precizia, insistența pe amănunt, o calitate
importantă a romanului, face un fel de epi-
citate care ne duce mereu cu gîndul la o
foarte marcată atingere de autobiografic.
Reminiscențele din „viața“ sa intelectuală
și presupusa cultură sînt „finețuri“ și post-
modernisme - citate în mai multe limbi,
mici complicități cu cititorii cultivați -
Meister Eckhart, Michaux, Char et comp.
Găsim nu puține prețiozități, mai cu seamă
la începutul romanului (p. 81: „îi resimt
indiferența - era jucată! - ca pe un raclaj
ce-ți zgîndăre polipii maligni, făcîndu-i să
sîngereze“). Ele apar mai ales cînd nara-
torul se vrea autoironie. E mai degrabă
prolix. De la un moment dat, narația alu-
necă în jurnal, odată cu ieșirea din timp și
reducerea la o cronologie a repetitivului. în
ciuda acestor observații - destul de multe
-, Liviu e viabil, se construiește literar cu
o inteligență auctorială indubitabilă.
    Despre mama suferindă nu aflăm prea
multe lucruri - nici cum arată, dincolo de
spălatul mizeriei trupești -, nici cam care a
fost viața ei. Reținem însă teribila dramă
a bătrîneții neputincioase - memorabil des-
fășurată, și epic, și psihologic. Nici mila nu
e declamată - cu toate astea nici de insen-
sibilitate rece nu poate fi vorba. Urîțenia
bătrîneții, egoismul bolii, frustrările de la
sfîrșitul vieții - poate că nu atît personajul
e memorabil, cît descrierea „vîrstei“ lui.
Neputința bătrîneții are în roman pagini
memorabile. Personajul are și ceva vulgar
în felul de a vorbi, ticul verbal „dragă“, în
orice adresare, displace. O. Nimigean e de
admirat pentru că, în acest context, nu cade
nici în melodramă, nici în scabros. Cartea
dezvoltă un „simț“ al naturalului întru totul
remarcabil.
    Dar Rădăcina de bucsau nu înseamnă
deloc o pledoarie pentru ruralizare și pen-
tru o viață bio. (De aceasta din urmă în-
cepe să mă doară capul, atît a devenit de
agresivă...). E o îndelungată scrutare a unui
impas grav, însoțit de panică, în prima par-
te, de o nedumerire împăcată ce se insta-
lează spre final. înțelepciune? Abandon?
    La umbra celor două personaje devora-
toare apar totuși și cîteva episodice, bine
conturate: preotul Șincai și generosul, pi-
torescul Artemie, critic nemilos și just al
României contemporane: în care spitalul e
destul de curat și doctorițele nu sînt lacome
de bani. Cînd se hotărăște să dea atenție
mediului social și peisajului urban, Ovidiu
Nimigean o face cu o dezinvoltură care ar
fi o foarte bună premisă pentru viitoarele
sale romane, în care ar ieși de sub tirania
unui prea evident autobiografism și a ob-
sesiei de a spune „totuh. Culoarea vorbirii
dialectale a multor personaje, desigur
episodice, scrisă fonetic, e amuzantă, dar
fără viitor, ca să zic așa.
    La aproape 50 de ani, viața unui ro-
mancier abia începe...

6 • APOSTROF

            DOSAR



    Ilarie Voronca - poet al


        modernității și al iubirii


Carol lancu

PRINTRE SCRIITORII români care an re-
ușit să se afirme în lumea literară oc-
cidentală și în limba franceză, cazul lui
Ilarie Voronca este cu totul aparte, date)rită
unei duble orientări. El ocupă un loc emi-
nent în constelația mișcării de avangardă,
fiind în același timp unul dintre autorii an-
gajați în „poezia umanitaristă“, îmbrățișând
condiția celor umili, a tuturor celor excluși,
oferind prin scrierile sale un mesaj de spe-
ranță pentru fericirea tuturor. Un poet al
modernității, dar și un poet al iubirii.


I. De la Brăila la Paris trecând
prin București. Viața unui
poet, curmată la 43 de ani
Ilarie Voronca, pe numele său adevă-
rat Eduard Marcus, s-a născut la 31 de-
cembrie 1903 la Brăila, portul unde locuia
o importantă comunitate evreiască. Ulti-
mul fiu al unei familii înstărite, cu patru
copii (tatăl său era directorul unei fabrici
de cherestea), el a fost crescut încă de mic
copil îndepărtat de practica religioasă a
iudaismului. Această atitudine nu era spe-
cifică familiei lui Eduard Marcus. Nume-
roși părinți evrei aparținând categoriilor
înstărite au avut ca obiectiv primordial să
ofere copiilor lor o educație românească,
garanție de reușită într-o societate care,
până la sfârșitul Marelui Război, nu-i recu-
noștea pe evrei drept cetățeni români, în
pofida faptului că erau supuși serviciului
militar (fără a avea însă dreptul de a deve-
ni ofițeri), emanciparea politică fiindu-le
acordată abia în 1919.¹ După școala pri-
mară terminată la Brăila și liceul pedagogic
la București, își continuă studiile la uni-
versitatea din capitală. Licențiat al Facultății
de Drept în 1924, n-a profesat avocatura,
deși era înscris ca membru în baroul din
Ilfov începând din 10 februarie 1925, lu-
crând după această dată la diferite birouri
de asigurări și instituții bancare. Pe data de
2 mai 1927, se căsătorește cu Colomba Spirt,
sora lui Ernest Spirt (devenit Mihail Cos-
ma și apoi Claude Sernet). Ca și alți scrii-
tori și artiști evrei, prieteni ai săi, printre
care Tristan Tzara, Benjamin Fondane sau
Jacques Herold, Voronca decide să pără-
sească țara natală, după câteva călătorii
efectuate la Paris, unde a rămas câtva timp.
După stabilirea sa definitivă în Franța, îm-
preună cu soția sa Colomba, în anul 1933,
el a fost confruntat cu dura realitate a vieții
imigranților, descrisă ulterior în volumul


• Ilarie Voronca, portret de Victor Brauner

Permis de stjour (Permis de ședere) (1935).
Trebuie menționat că la Paris a ocupat
funcții umile (printre altele, la compania de
asigurări L Abeille și la Societe financiare
d’Orienl), ca și la București. Diferitele ser-
vicii nu-1 interesau decât în măsura în care
îl eliberau de grijile materiale și îi permi-
teau să se consacre în totalitate operei sale
literare: poet de limbă română, el devi-
ne după instalarea în Franța poet și scriitor
de limbă franceză. Cinci ani mai târziu, la
16 iunie 1938, Ilarie Voronca și soția sa
Colomba obțin cetățenia franceză. Odată
cu începutul celui de-al Doilea Război
Mondial, el devine ofițer în rezervă, fiind

demobilizat în 1940, după înfrângerea
Franței. începe atunci pentru el o viață
clandestină, refugiindu-se mai întâi la Mar-
silia (unde s-au stabilit temporar numeroși
artiști și scriitori evrei), apoi în împre-
jurimile localității Rodez. Angajamentul lui
Ilarie Voronca în timpul ocupației naziste
a Franței s-a concretizat prin participarea
sa la Rezistența franceză, făcând parte din-
tr-un „maquis“ în ținutul Aveyron. Datori-
tă mărturiei doctorului Saul Axelrud și scri-
sorilor pe care Voronca le-a trimis acestuia,
cunoaștem acum câteva noi aspecte din
perioada teribilă a anilor de război, dar care
A



DOSAR

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 *7

a fost, în ciuda pericolelor, fructuoasă pen-
tru el, din punct de vedere al creației lite-
rare. La mijlocul lunii octombrie 1944, se
întoarce la Paris, care între timp fusese eli-
berat de ocupația nazistă. începând din
1945, devine responsabilul emisiunilor
românești la Radiodifuziunea franceză din
cadrul Ministerului Informației. Un an mai
târziu, după ce a terminat manuscrisul unui
Mic manual de fericire perfectă (Le petit
manuel du parfait bonheur), atunci când
totul îl chema la o viață nouă, s-a sinucis,
la 4 aprilie 1946. Poetul a fost înhumat la
cimitirul din Pantin, iar cea care s-a ocupat
de toate formalitățile legate de înmormân-
tare și de punerea unui monument funerar
a fost Colomba Voronca, deși cuplul nu
mai locuia împreună... Tot Colomba Vo-
ronca a fost aceea care a susținut Premiul
Ilarie Voronca, decernat anual, cu ocazia
Zilelor de Poezie din Rodez, unui manu-
scris de poezie inedit, premiu instituit în
1952 de Asociația Scriitorilor din Rouer-
gue. Colomba Voronca a fost aceea care i-a
încredințat lui Sașa Pană spre traducere
manuscrisul acelui Petit manuel du parfait
bonheur, care a apărut la București în 1973²,
și tot ea a încurajat publicarea altor texte
inedite. în Franța, interesul pentru opera
poetului a continuat și după dispariția
Colombei; printre alte publicații, merită să
remarcăm importantul numărul special al
revistei Plein Chant, realizat în 2004, de
Jean Pierre Begot.³


II. Poet al avangardei
românești, teoretician
al modernismului

  1.   De la postsimbolism la avangardă
Producția lirică a lui Ilarie Voronca
în limba română este abundentă: zece
volume de poezii, în care autorul a dat tot
ceea ce a avut mai bun mișcării de avan-
gardă, fiind, prin implicațiile sale onirice,
un „surrealiste avant la lettre". Aceste scri-
eri au rămas un timp îndelungat și în mare
parte necunoscute publicului francez (cu
excepția câtorva traduceri).
   Totuși începuturile sale sunt legate de
mișcarea postsimbolistă de la Cenaclul Sbu-
rătorul, patronat de E. Lovinescu, publi-
când, în Sbmătorul literar din 20 octombrie
1922, o primă poezie, intitulată Tristeți de
toamnă. Ea este reluată în 1923 în prima sa
culegere de poeme, cu titlul Restriști, cu ilus-
trații ale pictorului Victor Brauner. Dacă în
Tristeți versurile sale sunt marcate de o
melancolie plină de disperare („îmi port ca
pe-un copil bolnav tristețea / prin parcu-n
care frunzele, asemeni clopotelor plâng...
E-aceeași amintire și-aceeași deznădejde
veche...“), mPreumblări cuvintele poetului
sunt „strigăte sugrumate", iar mAmutguri,
„casele ghemuite se caută și-și răspund sila-
bisând prin întuneric lumini șterse".⁴ Ac-
centele puse pe neliniștea poetului față de
monotonia existențelor mediocre în orașele
din provincie ne amintesc ciclul Priveliști al
lui B. Fundoianu (Benjamin Fondane). O
serie de poeme din volumul Restriști au fost
publicate mai înainte în periodicele Flacăra,
Năzuința, Contimporanul, numele său fiind
apoi prezent în numeroase ziare și reviste:
Adam, Adevărul, Adevărul literar și artistic,
Azi, Cuvântul liber, Flacăra, Omul liber,


• Carte de membru al baroului Ilfov, 1925

Rampa, Viața românească etc. Foarte devre-
me el are revelația dadaismului, dar contri-
buțiile sale cele mai înnoitoare le-a rezervat
publicațiilor de avangardă: Contimporanul,
apărută în 1922 și animată de Ion Vinea și
Marcel lancu (revenit de la Zurich, unde se
refugiase, ca și Tristan Tzara, făcându-se
cunoscut prin participarea la primele patru
numere ale revistei Dada), Punct (1924-
1925), Unu, și revistelor 75 hp și Integral
(1925-1928), pe care le-a creat și (sau)
condus. Trebuie să ne mirăm dacă majori-
tatea colaboratorilor acestor periodice au
fost evrei? Iată ce se putea citi pe prima
pagină a revistei Integrai:

    Revistă de sinteză modernă. Organ al miș-
   cării moderne din țară și străinătate. Redac-
   ția București: M. H. Maxy Calea Victoriei
   79, et. 1. Redacția Paris: B. Fondane, Ilarie
   Voronca, Rue Monge 19. Redacția Italia:
   M. Cosma, Piazza d’Italia 2, Pavia. Colabo-
   ratori permanenți: F. Brunea, Victor Brau-
   ner, Ion Călugaru, M. Cosma, Irina Codrea-
   nu, B. Florian, B. Fondane, M. H. Maxy,
   Corneliu Mihăilescu, Ștefan Roii, Ilarie
   Voronca, Tristan Tzara, A. L. Zisu.

Ilarie Voronca a propus un nou limbaj poe-
tic, apropiat de pictura modernă practicată
de prietenii săi, toți evrei, ca și el: Marcel
lancu, Victor Brauner, Jacques Herold, M.
H. Maxy. El este la originea (și a fost ani-
matorul) unui curent poetic apropiat de
dada, dar care și-a păstrat originalitatea:
remarcabile sunt pledoariile sale privind
pictopoezia, definită ca o „suprapunere de
suprafețe geometrice", diferențiate „după
culori și reliefuri unde cuvintele înscrise
susțin prin ritmul lor sensul compoziției
plastice".⁵
    In singurul număr al revistei 75 HP, pic-
topoezia inventată de Ilarie Voronca și
Victor Brauner, așa cum apare la pagina 9,
„nu e pictură", ^nu e poezie", „pictopoezia
e pictopoezie". în pagina 4 a aceluiași nu-
măr de revistă, poetul semnează un text
Iară punctuație, fără un sens rațional, care
provoacă sentimente de nedumerire și care
începe astfel:

    REGIM LACTAT MANIVELA ÎN TIMIAN
    BULEVARD CITEȘTE ORIENT EXPRES
                ANTRACIT AUTOBUZ EMBRION

               MIRAJ CLORHIDRIC IMPOSIBIL REALIZAT CU
               OCHI MĂRUNȚI
               CA ZAHĂR PISAT INCEST CORTEGIU
               ABSTRACT AGENȚIE DE SCHIMB
                 TRANSATLANTIC VEȘTILE SE
   CIOCNESC CA LA BILIARD AVIOANE

Prin aceasta revistă, Voronca se afirmă ca
principalul animator al avangardei artistice
românești. Pentru el, „pictopoezia" trebuia
să se nască din credința absolută în „con-
structivism", iar procedeele pentru a o rea-
liza erau „Invenția" și „Imaginația". în
1926, el mărturisea bunului său prieten
Sașa Pană: „Eu, dintre toate NAȚIUNILE,
aleg Îmagi-NAȚIUNEA".⁶ „A alege «dintre
toate NAȚIUNILE... imagi-NAȚIUNEA» devi-
ne, după profesorul Ion Pop, o opțiune
fundamentală în sensul eliberării ființei de
opresiunile «realului» într-un spațiu mereu
nesigur, care e locul genezic al poeziei, spa-
țiu de așteptare tensionată a inepuizabile-
lor întâlniri «revelatoare»." îndepărtân-
du-se de dadaism, de care a fost o vreme
influențat, Voronca devine teoreticianul
integralismului, datorită unei sinteze între
cubism, futurism și constructivism, sinteză
prezentată în revista Punct (nr. 6-7, ianua-
rie 1925).
   Platforma sa constructivistă și integra-
listă se regăsește în culegerea Invitație la bal
(1931), unde el reunește poeziile anilor
1924-1926. După criticul literar Ov. S.
Crohmălniceanu, ar fi vorba „mai degrabă
de producții dadaisto-simultaneiste", cu o
predilecție netă pentru termeni luați din
vocabularul industrial: „clorat de calcar",
„iodoform", „acid" etc.⁸

  2.   Colomba, un poem al iubirii
Acest gust pentru imagini insolite,
amestecul de termeni din regnurile
vegetal și animal se regăsesc în imnul de
dragoste Colomba, după modelul Cântării
Cântărilor, poem structurat în cinci cân-
turi, cu două portrete de Robert Delaunay,
publicat la Paris în 1927. Femeia iubită,
Colomba, devenită soția poetului, este sora
lui Mihail Cosma (viitorul scriitor francez
Claude Sernet), colaborator al revistelor de
avangardă, cel care l-a introdus pe Voronca
în Cenaclul Sburătorul. Trebuie menționat
că extrase din Colomba au apărut în mai


8 • APOSTROF

DOSAR

multe reviste, printre care Integral. Ființa
iubită se confundă cu natura:

    obrazul tău desface lungi câmpuri de secară
    în ora ce se-alungă cu haite de lumini
    plimbi degetul prin coaste ca albii de secară
    o treaptă-n amintire te-ntârzie-n ruini

    și-azi pasul meu te scrie cu vinele în cridă
    coapsele - ce corăbii - în aerul robust
    surâsul îți umbrește o buză ca firidă
    și liniștea în ierburi ți-ajunge până-n bust

    trup cu-arături cu-ntoarceri cu umăru-n
                                       fântână
    și tâmpla încuită cântec topit în os
    pupila ce se-nchide pe gleznă ca o mană
    sufletul tău în palme izvor feruginos’

Poetul regăsește iubita, „în umăr și-n râs ca
într-o glastră**, cu „mâinile amare și buze-
le-n lucernă**, glasul ei „sporește ca o jim-
blă“, iar trupul ei „cuprinde ca trestii**. în
exergă, Voronca a pus un citat în franceză
de Benjamin Fondane: „L’axe du monde
passe par tes hanches** (Axa lumii trece prin
șoldurile tale).
    Prin obsesiile sale, se descoperă o dra-
goste senină care este predominantă, dar
care este prezentată mai târziu într-un mod
realist, ca în poemul L:âme nous eclaire (Suf-
letul ne luminează), din volumul La joie est
pour Phomme (Bucuria e pentru om), publi-
cat în 1936:

    Je te retrouve aupres de moi, silencieuse,
                                 bienveillante,
    Epouse. Tes mains blanches prolongent mes
    mains,
    fentends battre une joie tranquille dans tes
    veines
    Ton visage s’unit doucement avec le mien.
                   Et l’âme se sent en securite.
    [Te regăsesc lângă mine tăcută, binevoitoare
    Soție. Mâinile tale albe prelungesc mâinile
    mele,
    Aud cum bate o bucurie calmă în vinele tale
    Chipul tău se-mpreună pe-ncetul cu-al meu.
Și sufletul se simte în siguranță.]¹⁰

  3.    Descoperirea metropolei moderne,
singurătatea poetului
IN 1928, Voronca publică la Paris Ulise, cu
un portret de Marc Chagall, volum în
care autorul subliniază singurătatea poetu-
lui în fața civilizației mașiniste a uimito-
rului secol XX:

    îți închin tui imn ție veac al mediocrității
    Nu mai vânăm ursul prin munții Americii
    Brațele noastre nu mai sângeră păduri sălbatice
    Ne operăm visele ca intestine
    Singuri ne închidem în mucegaiul birourilor.¹¹

Profund marcat de descoperirea Parisului,
el descrie Orașul-Lumină prin imagini ca-
leidoscopice: „turnul Eiffel își întinde gâ-
tul“, „sângele ascensoarelor circulă în marile
hoteluri**, „mansardele se sărută cu obrajii
îndrăgostiților**, „femeia din fața ta este un
continent**. Ulise este poetul călător care
descoperă în marea metropolă „veacul asi-
gurărilor și al reclamei luminoase**, în care
„scrîșnesc din dinți marile cotidiene**, dar
și aspecte ale sărăciei. Iată de ce nu trebuie
să ne mirăm că el dedică un întreg imn car-
tofului: „cartof icoana umilinții a răbdării
/ Tu te mulțumești cu puțin și ne dai tot“:

    Cartof ca mâinile plugarului aspre
    cu răcoare de tunel de după-amiază
    tu ești al gliei glas spre
    tine ochiul îngerilor tară haraci te veghează.¹²


• Victor Brauner și llarie Voronca, 1924

Voronca, sub aspectul unui modern Ulise,
se perindă prin piețele Parisului, unde se
oprește „la vânzătoarea de legume**, unde
„își surâd ca șopârlele fasolele verzi**, unde
„constelația mazărei naufragiază vorbele**.
Ulise este un fel de „poem total**, de factură
„cubistă** sau „simultane istă**, așa cum bine
a remarcat Ion Pop în importantul său eseu
consacrat poetului.¹³
   Extraordinara dragoste a lui Voronca
pentru natură reiese și din volumul publi-
cat în 1929, cu ilustrații de Constantin
Brâncuși: Plante și animale. Poetul se decla-
ră „frate** cu cei care se regăsesc în natura
în care peștii sunt „instrumente de muzică**,
unde „bursucii se leagănă în adiere ca ar-
buștii**, iar „trandafirii opresc vântul în
agrafa rochiilor**, în timp ce „pitpalacii îm-
pletesc un șal din lumina sunetului**.
   Tot în acest an, Voronca publică Brățara
nopților, care se deschide cu următoarele
versuri ce conțin figuri de stil insolite:

   Nopțile trec din mână în mână ca
   îmbrăcămintea bogatului
   Desfac cearceafuri peste oasele ghețarilor
   Șoldul colinelor primește lebăda umbrei
   Sălciile întind locului o oglindă...¹⁴

Acest volum a beneficiat de o importantă
recenzie făcută de G. Călinescu în Viața
literară, reluată mai târziu în Istoria litera-
turii române de la origini până in prezent, în
care celebrul critic literar pune accent pe


„modernitatea** și originalitatea atât a crea-
torului unui nou tip de „versificație**, cât și
a teoreticianului unor noi concepții privind
poezia:

    Dl. llarie Voronca scrie un fel de poezie
    pentru care declararea școalei literare ar fi
    o ușurință făcută cititorului. E futurism,
    dadaism sau suprarealiștii? Sunt toate și nici
    una. Lipsa copulației obicinuite între cuvin-
    te, a ortografiei și arhitectura babilonică a
    paginei aparțin futurismului. Imperechierea
    întâmplătoare a imaginilor (metoda scoa-
    terii din pălărie) este dadaismul. Iar preten-
    ția de ocultism mai semnificativ decât re-
    alitatea prin extragerea esenței lucrurilor
    aparține suprarealismului... Poezia d-lui
    llarie Voronca este așadar, un impresionism
    ordonat în punctul inițial, dar sfărâmat cu
    voința prin procedee tipografice și metafo-
    rism exagerat până la deplină, uneori, anu-
    lare a oricărui sens și a oricărei emoții. Și în
    ciuda pozelor ștrengărești și a fervenței revo-
    luționare, poetul Brățării nepților e un tem-
    perament retoric, tentat de frazele somp-
    tuoase și definitive.¹⁵

hi toate celelalte volume românești, asistăm
la o veritabilă explozie de imagini de o ex-
cepțională bogăție (nu e de mirare că E.
Lovinescu l-a caracterizat pe Voronca „mi-
liardarul de imagini**): Zodiac (1930), In-
vitație la Bal (1931), Incantații (1931),
Petre Schlemihl (1932), Patmos și alte șase
A


DOSAR

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 ‘9

poeme (1933). Să reținem câteva imagini:
„O azimă sporește în luncă și în târlă / Ape-
le umflă sânii câmpiilor mănoase" (Zodiac);
„Imn cristalizat în azbest început de psalm
/ Cerul echilibrist peste lacul în metal"
(Invitație la Bal)', „Vei spune: seara își face
loc prin păsările albe / Ca un colier la gâtul
oceanului trecute"; „Obrazul tău alături
de-al meu ca două glastre / Din care respi-
rația e floare luminată" (Incantații). Acest
ultim volum a fost publicat în 1931 la edi-
tura oficială Cultura Națională, gest care
a provocat ruptura cu colegii de la revista
Unu. Tot atunci Voronca încerca să fie pri-
mit în Societatea Scriitorilor Români, de-
numită „societatea senililor români" (SSR)
de Gheorghe Dinu-Roll, într-un pamflet în
care denunța atitudinea „burgheză" a poe-
tului care a preferat să-și publice „ultimul
tezaur al cântecului", „pentru 40 de lei la o
editură ghiftuită și mercenară".¹⁶ Voronca


• llarie Voronca, portret de Marc Chagall, 1928.

rămâne însă atașat tuturor celor care suferă,
care sunt ostracizați, marginalizați, respinși,
cum reiese din Petre Scblemibl, publicat un
an mai târziu. Trebuie să acordăm o atenție
deosebită acestui volum, în care găsim o
identificare a poetului cu Ahasverus, el con-
siderându-se un „paria social", un „om fără
umbră", o ființă blestemată a rătăci în veci
pentru a capta durerile lumii:

    Poet ești, și de-aceea, pururi Ahasverus
    Hră umbră și cauți cheile șipotului
    Iubirea sună-n tine ornic deșteptător,
    Ai cântat și umbra s-a speriat și a fugit ca
o pasăre.¹⁷

Cu această publicație se poate constata și o
cotitură spre tematica umanitaristă, pro-
clamată în poemul Pe deasupra dosarelor-.


Nu, n-am fost eu alături de voi, oameni, în
câmpuri
    Când hohoteați lângă grânele decapitate,

   Nu, n-am fost eu alături de voi când
   aruncați în furnale lacome
   Lopeți pline cu zilele și nopțile fraților voștri
   în locul bulgărilor de cărbune.¹⁸

Cu certitudine, în această carte, care poartă
titlul straniu de Petre Scblemibl, Voronca a
voit să insiste asupra unei duble solitudini,
aceea a poetului și aceea a emigrantului,
respins și persecutat:

   M-ați alungat din ogrăzile ude de ploile târâte
   Și în decembrie de lângă sobele voastre în
   care focul troznea ca un harbuz
   M-ați alungat de pe ulițele pline de vuiet,
   M-ați lovit cu bice în piețele publice ca pe
   un cal bătrân.¹⁹

Poetul se simte legat de „atîția alții" care
cunosc aceeași condiție; el își exprimă sen-
timentele de solidaritatea cu mulțimea în
suferință:

   Și știu: cu toată singurătatea, la un țipăt
   de-al meu,
   Vor veni lângă mine atîția alții care au fost
   primiți cu pietre,
   Și versurile acestea sunt bucățile de argilă
   Din care voi clădi un cuib pentru tristețea
   noastră comună.²⁰

Poetul a „stat cu vânzătorul ambulant în
ceainăriile aburite", unde „a plâns și a cân-
tat odată cu parcurile devastate". Voronca
nu prezintă doar condiția emigrantului în
general, el se apleacă, implicit, ca și B. Fun-
doianu (care s-a exprimat explicit), asupra
condiției emigrantului evreu (fără ca acest
cuvânt să apară aici), singurătatea sa este
cea a poporului din care face parte:

   Văd convoiuri de oameni mergând spre altă
   așezare
   Și inima mea legată de ei, ca un câine sub
   căruță.


  III.     Poet și scriitor francez

DUPĂ SOSIREA sa la Paris, el a editat
în franceză volumele: Ulise, cu titlul
Ulysse dans la cite, cu o prefață de Georges
Ribemont-Dessaignes și un desen de Marc
Chagall (la Editura Sagittaire, 1933), Petre
Scblemibl, cu titlul Poemes parmi Ies hommes,
și Patmos (1935). începând cu acest ultim
an, începe seria operelor în limba franceză,
în care se observă aceeași grijă pentru cali-
tatea scrierii inovatoare, bazată pe o con-
stantă căutare a metaforelor „moderne",
pentru a capta omul în „contingența sa te-
restră și în posibilitățile sale imaginare".
Totuși, suntem în prezența unei evoluții:
de-acum înainte, în domeniul creației poe-
tice avem în fața noastră un llarie Voronca
„angajat".
   Intre 1935 și 1946, anul morții volun-
tare, el a editat volumele: Permis de stjour
(1935), La Poesie commune (1936), Lajoie
est pour Phomme (1936), Pater Noster
(1937), Amitie des eboșes (1937), Oisivete
(1938), L’ațprenti fantome (1938), Le mar-
chand des Quatre saisons (1938), Beaute de
ce monde (1939), Les Temoins (1942), Con-
tre Solitude (1946).
   De asemenea, și câteva cărți de proză
poetică de o excepțională frumusețe: Lord
Duveen ou llnvisible d la portee de tous (Lord
Duveen ți nevăzutul la îndemâna tuturor)
(1941), La Confession d’une âme fausse
(Mărturisirea unui suflet fals) (1942), La
Cle des realites (Cheia realităților) (1944),

10 • APOSTROF

DOSAR

LTnterview (1944), Henrika (1945), Sou-
venirs de la planete Tem (Amintiri de pe pla-
neta Pământ) (1945). Lectura acestor
opere importante ne face să descoperim
poetul bucuriei de a trăi și al fericirii, dar
întotdeauna cu această contradicție, această
rană de luciditate care explică de ce Ilarie
Voronca a fost, după expresia lui Colomba
Voronca, „de aici și din altă parte” („d’ici
et d’ailleurs”), așa cum a insistat într-una
dintre numeroasele convorbiri pe care
le-am avut cu ea.
    Pe de o parte, poetul este în primul rând
ancorat în realitate, cântărețul prieteniei și
al încrederii în oameni, puternic exprimat
în volumul La Poesie commune (Poezia de
toate zilele) (1936):

    C’est quelque chose de lumineux, de doux,
    que je veux vous annoncer,
    A vous tous, hommes d’aujourd’hui et de
    demain...

    Ceva luminos, și blând, vreau să vă vestesc,
    Vouă tuturor, oamenilor de azi și de mâine,
    De-aceea am mai luat odată instrumentele
    poetului,
    Căci revine poetului menirea să rostească
    dreptatea de mâine.

    Vine un timp nou. Iată ceea ce
    Doar câțiva au presimțit. S-ar fi zis un val
    Care ar apărea departe deasupra oceanului.
O corabie
încărcată cu tot ceea ce le lipsea oamenilor:
pâine, și o mare bunătate, o mare iubire.

    Această bucurie a inimii de a bate nu pentru
    ea,
    Ci pentru corp și spirit în întregime. Această
    bucurie
    A poetului de a scrie nu pentru el, ci pentru
    o mulțime generoasă,
    Această bucurie a omului de a-și regăsi
    semenii.²¹

Pe de altă parte, poetul este neînțeles, nea-
preciat la justa sa valoare, rănit de egoismul
„oamenilor inflexibili”:

    Preș de vos armes, hommes inflexibles
    Preș de vos aigles pressses â dechirer Ies
                                      poumons
    Des porteurs de flammes, voici mon ombre
    entre Ies montagnes inclinees
    Attentivement vers la viile prise dans Ies
    menottes du pain.”

    [Lângă armele voastre, oameni inflexibili
    Lângă vulturii gata să sfâșie plămânii
    Purtătorilor de flăcări, iată umbra mea între
    munții înclinați
    Cu atenție, spre orașul prins în cătușele de
    pâine.]

Una dintre trăsăturile principale care ca-
racterizează poezia lui Voronca este tonul
călduros, fervoarea și credința în valoarea
dragostei pentru celălalt, pentru generațiile
viitoare:

    C’est vers vous, hommes de l’avenir
    Que va ma pensee.
    Et je veux que vous vous exclamiez
    « II etait des notres », quand vous lirez mes
                                       poemes.

    Des terrasses claires. Un travail joyeux
    Fait pour le bien de tous. Et un amour
    immense
    Comme un fleuve qui mene vers la mer
    toutes Ies rivieres
    Pour reunir Ies hommes et Ies peuples sous
    un meme soleil.²³


• Ilarie Voronca, portret de Robert Delaunay

    [Spre voi, oameni ai viitorului
    Se îndreaptă gândul meu.
    Și doresc ca voi să exclamați, când veți citi
    poemele mele:
    „El era dintre ai n<>ștri”.

    Terase luminoase. O muncă voioasă
    Făcută pentru binele tuturor. Și o dragoste
                                        imensă
    Ca un fluviu care duce spre mare toate râurile
    Ca să reunească oamenii și popoarele sub
    același soare.]

„Angajamentul” poetic al lui Voronca se
traduce printr-o mulțime de versuri consa-
crate condiției celor umili, cum de exemplu
în Pater Noster (1937), unde el subliniază
soarta dificilă a femeii care-și câștigă cu
greu existența, a servitoarei, a vânzătoarei
sau a spălătoresei. De asemenea, înLPp-
prenti fantome (Ucenicul-fantomă), în care
copii sărmani „au mâini de bătrâni / nespă-
late, strânse pe o bucată de pâine”, sau în
Beaute de ce monde (Frumusețea acestei lumi)
(1939), în care poetul se identifică cu toți
aceea care nu au cunoscut „bogățiile acestei
lumi”:

    Am locuit în cartierul sărac al orașului.
    Camera ultimului dintre servitori era mai
luxoasă
    Decât a noastră. N-am știut nimic despre
                           bufetele somptuoase
    Unde splendorile pământului strălucesc în
vitrine.²⁴

Cu toate acestea, poetul proclamă încre-
derea în „frumusețea acestei lumi”, care nu
poate fi întunecată („Rien n’obscurcira la
beaute de ce monde”):

Nimic nu va întuneca frumusețea acestei
lumi
   Plânsetele pot inunda toată viziunea.
Suferința
Poate să-și înfigă ghearele în gâtlejul meu.
Regretul
Amărăciunea pot să ridice ziduri de cenușă,
Lașitatea, ura pot să-și întindă noaptea lor,
Nimic nu va întuneca frumusețea acestei
lumi.²⁵

Din aceste exemple reiese aspectul „realist”
al poeziei sale în limba franceză. Militantul
avangardei românești a devenit un militant
al „umanitarismului”? Oare Voronca s-a
îndepărtat complet de lumea imaginară,
„suprarealistă”, care îi era atât de dragă la
începuturile sale poetice? Răspunsul este
negativ și un studiu atent al scrierilor sale
în proză demonstrează că el nu a abando-
nat acest „filon”. Excepționala sa proză
Lord Duveen ou l lnvisible ă la portee de tous,
publicat în timpul războiului datorită cu-
rajului și devotamentului prietenului său
Denis Bouloc, este o povestire fantastică
unde noi regăsim scriitorul de avangardă
cu cea mai mare putere de invenție. Eroul
acestei nuvele angoasante trăiește drama
dublării personalității sale. Nu este aici ca-
A

DOSAR

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 * 11

• Colomba Voronca, portret atribuit lui Victor Brauner

"A
zul destinului lui Voronca însuși? Autorul
nu se substituie Lordului Duveen, ajun-
gând să vadă propriul său nume pe placa
menționând o arteră din Marsilia (bulevar-
dul Ilarie Voronca, și nu Lord Duveen) ?
Umorul lui Voronca se exprimă prin intru-
ziunea insolentă și insolită, într-o înlănțui-
re de semnificații perfect logice. Dacă pen-
tru anumiți scriitori umorul este o manieră
de a machia propriul lor inconfort, pentru
Voronca el reprezintă distanța necesară față
de eveniment. Acest umor „voroncean“ este
prezent de asemenea în Confession d’une
âme fausse, în care ne este prezentată aven-
tura unui om care își înlocuiește sufletul său
cu al altuia... Iarăși o dedublare, iarăși o
căutare pentru a capta pe acel alter tgo.
Nuvela UInterview se înscrie în același
demers, un dialog a cărui origine probabilă
a fost întâlnirea dintre Voronca, poetul, și
Brâncuși, sculptorul, într-o altă lume, nein-
ventată încă:

    Soarele căzuse în marea care a luat foc ca o
    vastă pădure roșie. Orașul se cufunda încet
    în umbrele nopții. Și ca peisajul, eu mă lă-
    sam antrenat de dulcele tenebre... Rămânea
    în jurul meu orașul maritim și prezența mor-
    ților a căror viitoare primire o simțeam deja
    și care dintr-odată m-a făcut să înțeleg și să
    iubesc.

II regăsim aici pe Voronca în toată eleganța
și tandrețea sa. Acest dezrădăcinat al pei-
sajulului danubian, marcat de legendele
populare românești, acest descendent al
„trubadurilor^ hasidici cu accente profeti-
ce (deși opera sa cuprinde doar implicit
mărturia iudaității autorului ei, să reamin-
tim aici Petre Schlemihl ajuns „Jidovul rătă-
citor“), a fost, așa cum l-a definit prietenul
său Sașa Pană, un „maharajah al imaginii“,
un „risipitor de iubire¹¹.²⁶

Note
1. Vezi Carol lancu, Evreii din România
   (1866-1919): De la excludere la emancipa-
   re, ediția a 3-a, revizuită și adăugită de au-
   tor, cu o „Bibliografie cronologică a ches-
   tiunii evreiești (1861-1919) completată
   până în anul 2008“, cuvânt-înainte de dr.
   Aurel Vainer, prefață de prof. dr. Andrei
   Marga, București: Hasefer, 2009, 502 p.
2. Ilarie Voronca, Petit mantiei du patfait
   bonheur. Mic manual de fericire perfectă, în
   românește de Sașa Pană, București: Car-
   tea Românească, 1973, 249 p.
3. Plein Chant, nr. 77, Bossac, 2004, 160 p.:
   „Ilarie Voronca. Trajet de 75 hp ă Contre
   Solitude. Essai de Jean Pierre Begot, enri-
   chi de textes choisis et de temoignages“.
   Menționăm, de asemenea, recenta carte a
   lui Christophe Dauphin, Ilarie Voronca, le
   poete integral, essai suivi d’un large choix de
   textes et de poemes, Rafael de Surtis/
   Editinter, 2011.
4. Ilarie Voronca, Poeme alese, antologie, tra-
   duceri și prefață de Sașa Pană, voi. 1, Bu-
   curești: Minerva, 1972, p. 5, 8 și 11.
5. Privind „pictopoezia“, vezi prețiosul studiu
   semnat de Marina Vanei: „... 44°5 de lati-
   tude nord et 26° de longitude est..Cpus
   International, nr. 19-20, octombrie 1970,
   p. 105-109.
6. Formulă menționată și în „Ora zece dimi-
   neața¹¹, Unu, nr. 6, 1928.
7. Ion Pop, A scrie și a pi: Ilarie Voronca și me-
   tamorfozele poeziei, București: Cartea Româ-
   nească, 2007, p. 82.
8. Vezi Ovid S. Crohmălniceanu, Erreii în
   mișcarea de ave gardă românească, text îngri-
   jit, adnotat și prefațat de Geo Șerban, Bu-
   curești: Hasefer, 2001, p. 97. în Revista
   cultului mozaic, Crohmălniceanu a publicat
   un articol consacrat lui Voronca la 15 sep-
   tembrie 1988 și un text de sinteză, „Evreii
   în mișcarea de avangardă românească¹¹, la
   1 iulie 1990.
9. Ilarie Voronca, Poeme alese, 1, p. 27-28.
10. Ibid., p. 320-321.
11. Ibid., p. 35.
12. Ibid., p. 43.
13. Ion Pop, p. 125 și 127.
14. Voronca, Poeme alese, 1, p. 83.
15. Viața literată, IV, 1929, nr. 114.
16. Vezi Ovidiu Morar, Scriitori evrei din Ro-
   mânia, București: Ideea Europeană, 2006,
   p. 187.
17. Voronca, Poeme alese, 1, p. 165.
18. Ibid., p. 149.
19. Ibid., p. 153.
20.  Ibid., p. 160.
21.  Ibid., p. 257.
22.  Voronca, Poemes choisis, Paris: Seghers,
   1967, p. 13.
23.  Ibid., p. 27 (La Poesie commune, 1936).
24.  Voronca, Poeme alese, 1, p. 193.
25.  Voronca, Poemes choisis, p. 50.
26.  Voronca, Mic manual de fericire perfectă, p.
       7.

12 • APOSTROF

DOSAR

    Ilarie Voronca,
    12 scrisori inedite către
    Saul Axelrud


Prolog

Carol lancu

CORESPONDENȚA PE care Ilarie Voronca
a purtat-o cu prietenul său, doctorul
Saul (Paul) Axelrud, aduce informații pre-
țioase privind situația poetului între anii
1943 și 1946, iar ultima sa scrisoare, din
26 martie 1946, dezvăluie cauza directă a
sinuciderii sale.
   Scrisorile lui Voronca mi-au fost trans-
mise de doctorul Saul Axelrud, în primă-
vara anului 1978, cu ocazia vizitei pe care
i-am făcut-o în casa sa din Beziers, oraș un-
de a practicat medicina în ultimii ani, înain-
te de a ieși la pensie. Pregăteam atunci un
studiu relativ la condiția evreilor din Franța
în anii războiului, iar doctorul Axelrud a
putut să-mi relateze propria sa mărturie pri-
vind acest subiect.¹ Oferindu-mi scrisorile
poetului, el mi-a dat în același timp con-
simțământul pentru a le publica, ultima
scrisoare neputând să apară, dat fiind con-
ținutul ei, în timpul vieții lui Colomba
Voronca (1904-1994).
   Am decis în primăvara acestui an, la 65
de ani după moartea poetului și la 17 ani
după dispariția soției sale, să public totali-
tatea celor 12 scrisori pe care ilarie Voronca
le-a trimis lui Saul Axelrud.²
   Am hotărât să le public în revista Apos-
tnf, nu numai datorită calității acestei revis-
te literare, ci și, mai ales, datorită admirației
pe care o port personalității și operei științi-
fice și literare a Martei Petreu.

Cine este doctorul Axelrud?
   Născut la 2 ianuarie 1912 în Basarabia,
la Cetatea Albă, Saul Axelrud a venit la


• Carol lancu, în redacția revistei Apostrof, aprilie
2006. Foto: L. J.

Montpellier la vârsta de 17 ani, pentru a
studia la Facultatea de Medicină. După ce
a obținut echivalarea bacalaureatului prin
decizia rectorală din 29 noiembrie 1929,
a fost autorizat, prin decizia ministerială
din 30 decembrie 1930, să postuleze pen-
tru titlul de „Docteur d’Etatcc. După o șco-

laritate strălucită (a trecut, timp de cinci
ani, toate examenele cu succes în sesiunea
din iunie), el obține titlul de doctor la 27
iunie 1936, cu o teză intitulată Contribution
aux initiations ă la pratique medicale (Con-
tribuție la inițierile in practica medicală), cu
mențiunea „foarte onorabil“. Căsătorit cu
Suzanne Renault, el este tatăl unei fetițe,
Claude, născută după obținerea naturaliză-
rii franceze în 1938. Mobilizat în armata
franceză în 1939, el este numit medic auxi-
liar la 1 aprilie 1940 și, după înfrângerea
armatelor franceze, este demobilizat la 10
august 1940. Printr-un decret din 15 mai
1942, guvernul de la Vichy îi retrage ce-
tățenia franceză: el devine „apatrid“ și, fiind
împiedicat să practice medicina, se trans-
formă, din cauza legislației antisemite, în
„muncitor agricoD! începe atunci pentru el
o viață clandestină, reușind să se ascundă în
majoritatea timpului în satul Corneilhan, în
departamentul Herault, cu sprijinul și soli-
daritatea locuitorilor pe care a putut să-i
servească... în calitate de medic, și nu ca
„muncitor agricol“. După eliberare, a con-
tinuat să exercite medicina în mod legal, în
această localitate, între 1946 și 1951, apoi
în orașul Beziers, unde l-am cunoscut cu un
an și jumătate înainte de decesul său, inter-
venit la 26 decembrie 1979. El a donat cor-
pul său Facultății de Medicină din Mont-
pellier (decizie anunțată la 25 octombrie
1969).
   Păstrez amintirea unui om deosebit de
generos, care m-a onorat cu prietenia sa,
descriindu-mi strânsa sa legătură cu Ilarie
Voronca, pe care l-a cunoscut în localitatea
Movrazes, unde amândoi, evrei hărțuiți, au
fost primiți, în vara anului 1943, de un ad-
mirabil cuplu de învățători.

• Carte de vizită a doctorului Saul (Paul) Axelrud (Beziers, mai 1971) trimisă lui Carol lancu: „Aștept sâmbătă
19 sau dacă este posibil duminică 20 toată familia lancu. Aș dori să cunosc ora sosirii voastre și mijlocul de
transport. Tren? Ruta? Cu toată prietenia mea".

Care este conținutul scrisorilor lui Voronca?
   Un număr de șapte, dintr-un total de
douăsprezece scrisori pe care le reprodu-
cem, datează din perioada celui de-al Doi-
lea Război Mondial; toate au fost redac-
tate în comuna Moyrazes, unde poetul a
găsit refugiu în vara anului 1943, datorită
lui Jean și Elise Mazeng. Doctorul Saul
(Paul) Axelrud, stabilit din 15 iulie 1941 în
comuna Corneilhan, din departamentul
Herault, s-a refugiat și el câtva timp în
comuna Moyrazes, beneficiind de ospita-
litatea acelorași persoane în casa cărora a
făcut cunoștință cu Ilarie Voronca. Acest
lucru ne este prezentat în prima scrisoare
(nr. 1), din 11 august 1943, în care poe-
tul își exprimă recunoștința față de soții
Mazeng, care i-au oferit toate condițiile
pentru a putea continua munca sa de scrii-
tor (a terminat două povestiri pentru copii)

DOSAR

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 * 13

• Dr. Saul Axelrud, Beziers, 1978

și de traducător (a lucrat pentru oAntoligie
a poeziei române). Subliniind generozitatea
gazdelor, Voronca face cunoscut doctoru-
lui Axelrud sentimentele sale de deznădej-
de; el vede „încă ani lungi de război și de
suferințe“ (scrisorile nr. 2 și nr. 3). El cere
sfaturi privind pleurezia de care suferă (scri-
soarea nr. 4) și îl invită pe noul și inimosul
său prieten să revină la Moyrazes, unde vor
putea discuta despre „Poezie, Filosofie,
Științe, Medicină" (scrisoarea nr. 5, din 14
decembrie 1943). în această ultimă misivă,
în care cu mult umor, prezentând povestea
unei gâște, autorul subliniază lipsurile și
greutățile de aprovizionare, aflăm de ase-
menea că el a publicat o lungă povestire
în revista Pyrenees. Bucuria eliberării este
redată prin fraza „iată-ne reînviați!" și prin
faptul că poetul nu mai trebuie să noteze ca
destinatar numele de familie al soției
(Renault), ci, din nou, al „camaradului
Axelrud“ (scrisoarea nr. 6, din 19 octom-
brie 1944). Revenit la Paris în noiembrie
1944, poetul, care duce acum o viață
extrem de „agitată“, îl roagă pe corespon-
dentul său din sudul Franței să vină repede
să-l viziteze (scrisoarea nr. 8). El ar dori
chiar să părăsească metropola și să se sta-
bilească într-un loc liniștit (la Corneilhan
sau Moyrazes), dar pentru aceasta așteaptă
„femeia visurilor“ sale (scrisoarea nr. 9).
Numele acesteia - Rovena - apare la 17
noiembrie 1945: el o iubește „cu aceeași
fervoare" și suferă să fie îndepărtat de ea
(scrisoarea nr. 10).
   Doctorul Axelrud mi-a relatat că llarie
Voronca a cunoscut-o pe această femeie,
pentru care a nutrit o pasiune devorantă, la
București, cu ocazia unui voiaj efectuat în

1939. Separat de ea în toți anii războiu-
lui, dar separat și de Colomba, el nu a revă-
zut-o pe Rovena decât în ianuarie 1946.
   Ultima scrisoare, din 26 martie 1946
(nr. 12), ne arată că visurile poetului s-au
spulberat rapid; ea ne aduce la cunoștință
teribila dramă pe care a trăit-o și care a pro-
vocat moartea sa voluntară. Dând urmare
pasiunii sale și încrezător în sentimentele
de dragoste declarate de Rovena, „plus belle
que jamais“ („mai frumoasă ca niciodată"),
Voronca, primit „în triumf¹ la București,
a făcut demersurile necesare pentru a-i faci-
lita obținerea unui pașaport și a revenit cu
ea în Franța, după o călătorie de nouăspre-
zece zile cu vaporul, care a ajuns la Marsilia
pe data de 23 februarie 1946. Deja pe
vapor el a „simțit că pasiunea Rovenei nu
mai era cea din 1939“, după cum declară el
în sfâșietoarea sa confesiune făcută bunului
său prieten. Dându-și seama că a fost în-
șelat, că adevărata ambiție a acestei femei a
fost dorința de a părăsi România, exploa-
tând naivitatea și credulitatea sa, poetul
deznădăjduit s-a sinucis în seara zilei de 4
aprilie, la zece zile după redactarea confe-
siunii. Doctorul Axelrud mi-a mărturisit că
a luat cunoștință cu întârziere de această
scrisoare și că nu a reușit să-l contacteze pe
poet în zilele următoare. El a regretat cu
atât mai mult cu cât îl știa fragil, bolnav,
singur, turmentat și culpabilizând despărți-
rea de Colomba. De fapt llarie, în pofida
recentei pasiuni, a rămas profund atașat de
Colomba, căreia îi consacră, în 1942, un
vibrant poem intitulat Sans Memoire {lă-
m memorie), apărut postum, în 1965.³ De
asemenea, în LIntervinri, publicat la Mar-
silia în 1944, înainte de terminarea războ-
iului, acest lung poem în proză, care a fost

oferit doctorului Axelrud (vezi scrisoarea
nr. 8, din 7 iulie 1945), figura Colombei
este evocată cu multă fervoare.
   Nu pot încheia fără să subliniez că ad-
mirabila Colomba a iertat poetului pasiu-
nea care i-a curmat și viața: ea s-a ocupat
ani de zile de menținerea memoriei lui
llarie, încurajând publicații și studii privind
opera acestuia. Am cunoscut-o pe Colom-
ba, această distinsă intelectuală, doctor în
științe, chimistă de elită, o femeie de mare
noblețe sufletească, în micul ei apartament
parizian din strada La Goutte d’Or, în anul
1975. Am purtat cu ea o bogată corespon-
dență, care așteaptă și ea să fie publicată.




Note
1. Studiul a apărut cu titlul „Les Juifs â Mont-
  pellier pendant la Deuxieme Guerre mondia-
  le", in Carol lancu, Les Juifs ci Montpellier et
  dans le Larpuedoc: Du Mcyen Ape â nosjours,
  Montpellier: Universite Paul Valery, 1988, p.
  337-408.
2. Două dintre aceste scrisori (din 24 septem-
  brie și 1 noiembrie 1943) au apărut în ori-
  ginalul francez acum 30 de ani. Vezi Carol
  lancu, llarie Voronca (1903-1946): une voix
  solitaire, Dialcpue, Montpellier: Universite
  Paul Valery, 1981, p. 11-28.
3. llarie Voronca. Documents et choix de po-
  emes, Le Pont de L:Epee, nr. 27-28, 1965,
  p. 60.
4. Traducerea românească a Interviului a fost
  realizată de Barbu Brezianu și Irina Fortunes-
  cu. Ea a fost publicată într-un volum care
  include și Unsprezece povestiri (Onze recits) tra-
  duse de Ion Pop. Vezi llarie Voronca, Inter-
  viul [și] 11 povestiri, prefață de Ion Pop, cu-
  vînt-înainte de Barbu Brezianu, București:
  Cartea Românească, 1989, 189 p.

14 • APOSTROF

DOSAR

[1. Lettre du 11 aout 1943]

   Mon tres cher Ami,
   Si j’avais jamais doute de l’existence de Dieu, la presence de
nos amis incomparables Jean et Elise Mazeng en serait une preu-
ve suffisante.
   Comment vous raconter toutes les bontes de ces gens ? Vous
les connaissez vous aussi (et entre autres miracles n’ont-ils pas
fait aussi de reunir nos vies ?) Madame Mazeng a pour devise :
etre constamment ă la peine et se devouer pour les autres. Inutile
de vous dire qu’elle m’empeche de faire la chambre, d’apporter
de l’eau ou du bois, et qu’elle me soigne comme si j’etais son frere
le plus aime. Quelle admirable chretienne ! Ne devrais-je pas
m’estimer elu des dieux pour avoir rencontrer de pareils etres ?
   A vous, je ne vous ai pas encore remercie de toutes les deli-
catesses que vous avez eues pour moi. Votre lettre est vraiment
charmante et elle m’a fait un extreme plaisir. Je suis confus de
tout le bien que vous me dites et que je ne merite pas. J’ai ete
enchante d’apprendre que j’avais un lecteur en la personne du
libraire de Beziers. Vous me pariez d’autre part de Morhange (je
suppose Pierre Morhange) qui est un excellent poete, auteur d’un
livre emouvant « La Vie est unique » (N.R.F.) et que j’ai perdu
de vue depuis 1939. J’apprends donc par vous qu’il est ă Beziers.
Dites-lui que je Faime. Ma pleurite est revenue avcc le mauvais
temps. J’ai tres mal et en outre j’ai la sensation caracteristique
d’une băile qui se gonfle et se degonfle ă l’endroit malade.
Demain je pars avec Mazeng pour 4-5 jours au Monastere. Je me
soignerai ă mon retour (mais peut-etre resterai-je plus longtemps
au Monastere). J’ai ecrit deux contes pour Suzette mais comme
j’ai beaucoup de travail pour YAntholc^ie de la. Poesie Roumaine
(qui doit paraître chez Grasset, je crois), je n’ai pas eu le temps
de les mettre au point. Je n’ai pas oublie nos longues conversa-
tions et je garde de vous un souvenir remarquable : une âme et
un esprit de haute valeur. J’espere que je vous reverrai bientot et
que je pourrai encore m’instruire en vous ecoutant.
   Dites, je vous prie, ă votre charmante femme que je serais
heureux de lui etre presente un jour, embrassez votre fillette, et
croyez-moi votre reconnaissant et affectueux, Voronca.


[2. Lettre
du 24 septembre 1943]

   Tres Cher Ami,
   Enfin me voici devant cette grande feuille blanche qui va lire
dans ma pensee et qui sera le pigeon voyageur vous portant le
salut de mon âme. Je vous ai souvent remplace aupres de moi
(dans le sens que je me suis fait les reproches que vous etiez en
droit de m’adresser). Voici quelques-unes des raisons de mon long
silence : un certain - assez grave - desarroi interieur, un desespoir
sans remede - car au contraire de l’opinion courantc, je vois enco-
re de longues annees de guerre et de souffrances devant nous. J’ai
trouve aupres de nos deux merveilleux amis la plus grande bonte
et la plus genereuse assistance : mes vetements sont de nouveau
en ordre. Je suis mieux que chez mes propres parents et pourtant
je ne cesse de me tourmenter en pensant que j’abuse de leur hos-
pitalite. Aujourd’hui meme j’avais decide de retourner chez
Madame Trebosc - mais Jean et Elise Mazeng s’y sont opposes.
J’avoue que je suis tres heureux de continuer ă occuper la belle
grande chambre que vous connaissez. Mais encore une fois, je suis
dans des circonstances anormales et je ne peux pas montrer ă nos
amis combien je leur suis reconnaissant. Sur le sejour ă Bonne
Combe, j’aimerais mieux vous entretenir de vive voix lorsque nous
nous rencontrerons car j’espere que vous reviendrez ici.
   Dans la maison de nos amis, j’ai repris mon travail d’ecrivain
et je viens de finir mon roman pour enfants et quelques poemes.
Puisque vous etes ami avec le libraire de Beziers, je me permets
de vous prier de lui remettre le bulletin ci-joint (defense pour
vous de souscrire - vous aurez votre exemplaire d’ami). Mais le
libraire pourrait peut-etre commander quelques exemplaires de
ce livre de contes actuellement sous presse.
   J’aimerais vous parler un peu du village de Movrazes qui n’e-
chappe pas ă la loi terrible de tous les villages : la medisance y
tient ses assises en bonne et due forme, elle emprunte les habits
des juges, elle fait s’ecrouler tous les murs de la discretion. Cer-
taines personnes qui, au premier abord, ont Pair d’avoir un esprit
large, s’averent, des le deuxieme examen, incomprehensifs, sots,


          [1. Scrisoare din 11 august 1943]

     Dragul meu Prieten,
     Dacă m-am îndoit vreodată de existența lui Dumnezeu, pre-
  zența prietenilor noștri incomparabili Jean și Elise Mazeng ar fi
  o dovadă suficientă.
     Cum aș putea exprima întreaga bunătate a acestor oameni? îi
  cunoașteți și dvs. (printre alte miracole, nu l-au făcut și pe acela
  de a ne lega viețile?). Doamna Mazeng are ca deviză: a munci
  mereu și a se devota altora. E inutil să vă spun că nu mă lasă
  să-mi deretic prin cameră, să aduc apă sau lemne, și că are grijă
  de mine ca și cum aș fi fratele ei cel mai iubit. Ce creștină ad-
  mirabilă! Nu ar trebui oare să mă consider alesul lui Dumnezeu
  pentru a fi întâlnit astfel de persoane?
     Nu v-am mulțumit încă pentru toată delicatețea dumneavoas-
  tră față de mine. Scrisoarea dumneavoastră este într-adevăr
  încântătoare și mi-a făcut extrem de multă plăcere. Sunt jenat de
  tot binele pe care mi-1 faceți și pe care nu-1 merit. Am fost încân-
  tat să aflu că aveam un cititor în persoana librarului din Beziers.
  îmi vorbiți pe de altă parte de Morhange (Pierre Morhange, pre-
  supun), care este un excelent poet, autorul unei cărți tulburătoare,
  Viața, este unica, (N.R.F.), și pe care l-am pierdut din vedere din
  1939. Aflu deci prin dumneavoastră că se află la Beziers. Spu-
  neți-i că-1 iubesc. Pleurezia mea a revenit cu vremea rea. Mă doare
  foarte tare și, în plus, am senzația caracteristică unei mingi care
  se umflă și se dezumflă în locul bolnav. Mâine plec cu Mazeng
  pentru 4-5 zile la Mănăstire. Mă voi îngriji la întoarcere (dar
  s-ar putea să rămân mai mult timp la Mănăstire). Am scris două
  povestiri pentru Suzette, dar cum am mult de lucru pentru
  Antolțgia Poeziei Române (care trebuie să apară, cred, la Grasset)
  nu am avut timpul să le pun la punct. Nu am uitat lungile noas-
  tre convorbiri și vă păstrez o amintire remarcabilă: un suflet și
  un spirit de înaltă valoare. Sper să vă revăd în curând și să pot
  să mă instruiesc ascultându-vă.
     Spuneți-i, vă rog, încântătoarei dumneavoastre soții că aș fi
  fericit să-i fiu într-o zi prezentat, sărutați-o pe fetiță din partea
  mea, și rămân al dumneavoastră recunoscător și afectuos,
  Voronca.


[2. Scrisoare
din 24 septembrie 1943]

     Dragul meu Prieten,
     în sfârșit, iată-mă în fața acestei mari foi albe care îmi va
  citi gândul și care va fi porumbelul voiajor ce vă va aduce salutul
  sufletului meu. V-am înlocuit adesea în sinea mea (în sensul că
  mi-am făcut reproșurile pe care erați îndreptățit să mi le adre-
  sați). Iată unele dintre motivele lungii mele tăceri: un anume -
  destul de grav - haos lăuntric, o disperare fără leac - deoarece,
  contrar opiniei curente, văd încă ani lungi de război și de sufe-
  rințe în fața noastră. Am găsit la cei doi minunați prieteni ai
  noștri cea mai mare bunătate și cel mai generos sprijin: îmbrăcă-
  mintea mea este din nou în ordine. Mă simt mai bine decât la
  propriii mei părinți, dar mă gândesc mereu că abuzez de ospi-
  talitatea lor. Chiar astăzi hotărâsem să revin la Doamna Trebosc
  - dar Jean și Elise Mazeng s-au opus. Mărturisesc că sunt foar-
  te fericit să ocup în continuare marea și frumoasa cameră pe care
  o știți. Dar încă o dată, mă aflu într-o situație anormală și nu pot
  să arăt prietenilor noștri cât le sunt de recunoscător. Despre seju-
  rul la Bonne Combe, aș prefera să vă vorbesc personal, atunci
  când ne vom reîntâlni, deoarece sper că veți reveni aici.
     în casa prietenilor noștri, am reluat munca de scriitor și toc-
  mai am terminat un roman pentru copii și câteva poeme. Dat
  fiind că sunteți prieten cu librarul din Beziers, îmi permit să vă
  rog să-i remiteți buletinul anexat (dumneavoastră nu puteți sub-
  scrie - veți primi un exemplar de prieten). Dar poate că libra-
  rul ar putea comanda câteva exemplare din această carte de poves-
  tiri, în curs de apariție.
     Mi-ar plăcea să vă vorbesc puțin despre satul Moyrazes, care
  nu se sustrage teribilei legi a tuturor satelor: bârfa este bine
  înrădăcinată, se îmbracă în haine de judecători, face să se
  prăbușească toate zidurile discreției. Unele persoane care, la prima
  vedere, par a avea un spirit deschis se dovedesc, la a doua cer-
  cetare, neînțelegătoare, proaste și oarbe. Și mai ales intolerante
  (indignându-se în același timp contra intoleranței altora - ei nu
  și-o văd pe-a lor). Mângâierea sufletului meu este să ascult vocea
A


SAR

D O

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 * 15

->
et aveugles. Et surtout intoleranta (tont en s’indignant contre l’in-
tolerance des autres - ils ne voient pas la leur propre). Le recon-
fort de mon âme est d’ecouter la voix de l’angelique Elise Mazeng
(dont la patience est sans limites) et de joucr aux echecs avec le
sensible et artiste Jean Mazeng. Votre nom est prononce tous Ies
jours dans cette maison du bon Dieu.
   Je vous embrasse, Voronca.


[3. Carte poștale
du 1er novembre 1943]

[Cachet de la poște : Moyrazes - Aveyron, 1-11-43] Destinataire :
Monsieur Madame Renault, Instituteur, Corneilhan (Herault)

   Mon tres cher Ami,
   Pardonnez, je vous prie, mon impardonnable silence. Vous
etes pour moi un remords constant : comble de votre amitie et
de vos attentions, je n’ai meme pas daignc avoir exprime ma
reconnaissance. Mais je vous aime beaucoup - seul le desarroi de
mon âme (car la guerre se prolonge sans espoir) m’empeche de
vous ecrire. J’ai ecrit des poemes assez tristes ces derniers temps.
Un jour je me permettrai de vous en dedier un (ce sera peut-etre
un somnifere d’une qualite plus mediocre que celui que vous avez
eu la bonte de m’envoyer). Quand viendrez-vous ă Moyrazes ?
Les Mazeng sont delicieux et je soupe souvent chez eux le soir.
Venez avec Madame Renault qui est sans doute charmante et ă
qui je pense aussi avec une respectueuse affection car elle est la
femme d’un ami aussi genereux que vous.
   Pour le medecin : ma pleurite me fait toujours mal (ă la res-
piration et aux exercices brusques) ; neanmoins j’ai decide de ne
plus en tenir compte et je fais un peu de culture physique le
matin. Ai-je tort ? Venez, je vous prie, je serais tres heureux de
vous serrer dans mes bras fraterneîs. Votre, Voronca.


[4. Lettre
du 7 novembre 1943]

   Dimanche, le 7 Novembre 1943
   Mon tres cher Ami,
   Dans ce premier Dimanche d’hiver (suivant le calendrier, l’hi-
ver ne commence que le 21 Decembre, mais ă Moyrazes il a deja
commence), je m’imagine soudain que vous etes lă assis en face de
moi et que nous sommes en train de feuilletter des souvenirs com-
muns - soit de ceux recenta de Movrazes soit de ceux que nous
avons vecus separement dans notre lointaine contree et qui
devaient coincider un jour dans un village pcrdu (et retrouve) de
France. Je ne suis pas le seul ă vouloir bavarder avec vous. Jean
et Elise nos amis merveilleux me chargent de vous parler aussi en
leur nom. Ne condamnez pas je vous prie leur silence : leur vie est
dans un tourbillon plus vif que celui du plus actif des parisiens.
Un depute, un ministre naurait pas son temps plus encombre que
celui de Jean Mazeng. Voici un peu son programme : lever : 7
heures. 7hl/4 ă 7h3/4 lecon culture physique sous la direction
de votre serviteur (je reviendrai plus bas sur ce point). 8h-9h
audience accordee aux ressortissants de la Commune de Moyrazes.
9h ă 12h classe. 12h-13h Mairie. 13h-14h dejeuner. 14h-17h clas-
se. 17h-19h Mairie. 19h dîner. 20-22 heures championnats d’e-
checs. Quant ă Mme Mazeng elle a en plus : les travaux de la cui-
sine, les raccommodages, etc. Quant ă moi, loin d’etre aussi pris
que nos chers amis, mon temps est partage entre les regreta du
passe, les soucis du present (ma pleurite me fait toujours mal), les
inquietudes de Favenir. Je travaille neanmoins ă quelques essais
litteraires. Au moins une fois par jour votre nom est prononce avec
affection. Je reviens sur la question de la culture physique : mal-
gre les douleurs pleurales qui sont restees tres vives, j’ai decide
de ne plus en tenir compte et de faire au moins quinze minutes de
culture physique par jour. Jean M. est devenu un excellent eleve
sur le point de depasser de beaucoup la Science de son maître. Mais
(et voici la consultation inevitable) : puis-je continuer ces seances
de culture physique ? Je ne risque pas d’aggraver ma pleurite ?...
Je vous en veux un peu mon tres cher ami : je vous en veux de
ne pas etre revenu ă Moyrazes car j’avais vraiment une grande joie
ă vous revoir. Je vous embrasse, Voronca.
   Mes hommages ă Madame Renault et des baisers de tous.

16 • APOSTROF                                       D O

angelicei Elisei Mazeng (a cărei răbdare este fără margini) și să
joc șah cu sensibilul și artistul Jean Mazeng. Numele dumnea-
voastră este pronunțat în fiecare zi în această casă a bunului
Dumnezeu.
   Vă îmbrățișez, Voronca.





[3. Carte poștală
din 1 noiembrie 1943]

[Ștampila poștei: Moyrazes - Aveyron, 1-11-43] Destinatar:
Domnul, Doamna Renault, Institutor, Corneilhan (Herault)

   Dragul meu Prieten,
   Scuzați-mi, vă rog, impardonabila tăcere. Sunteți pentru mine
o constantă mustrare de cuget: copleșit de prietenia și atențiile
dumneavoastră, nici măcar nu am găsit de cuviință să vă exprim
recunoștința mea. Dar vă iubesc mult - doar haosul din sufletul
meu (căci războiul se prelungește fără speranță) mă împiedică să
vă scriu. In ultimul timp am compus poeme îndeajuns de triste,
îmi voi permite într-o zi să vă dedic unul (s-ar putea să fie un
somnifer de o calitate mai mediocră decât acela pe care ați avut
bunătatea să mi-1 trimiteți). Când veniți la Moyrazes? Soții
Mazeng sunt adorabili și cinez deseori la ei. Veniți cu Doamna
Renault, care este fără îndoială încântătoare și la care mă gân-
desc cu o respectuoasă afecțiune, căci este soția unui prieten atât
de generos ca dumneavoastră.
   Pentru medic: pleurezia mea continuă să doară (când respir
sau fac exerciții bruște); am decis totuși să nu mai țin cont de
ea și fac puțină gimnastică dimineața. Greșesc oare? Veniți, vă
rog, aș fi foarte bucuros să vă îmbrățișez frățește. Al dumnea-
voastră, Voronca.


[4. Scrisoare
din 7 noiembrie 1943]

   Duminică, 7 noiembrie 1943
   Dragul meu Prieten,
   în această primă Duminică de iarnă (după calendar, iarna
nu începe decât în 21 decembrie, dar la Moyrazes ea a început
deja), îmi imaginez deodată că sunteți aici, așezat în fața mea,
și că depănăm amintiri comune - fie cele recente de la Moyrazes,
fie cele pe care le-am trăit separat în acest ținut îndepărtat și care
trebuiau să coincidă într-o zi, într-un sat pierdut (și regăsit) din
Franța. Nu sunt singurul care dorește să flecărească cu dumnea-
voastră. Jean și Elise Mazeng, prietenii noștri minunați, m-au
însărcinat să vă vorbesc și în numele lor. Nu-i condamnați, vă rog,
pentru tăcerea lor: viața lor e un vârtej mai viu decât al celui mai
activ parizian. Un deputat, un ministru nu este mai ocupat ca
Jean Mazeng. Iată ceva din programul său: ora 7: deșteptarea.
De la 7 1/4 la 7 3/4 lecția de gimnastică sub conducerea servi-
torului dumneavoastră (voi reveni mai jos asupra acestui punct).
De la 8 la 9 audiențe acordate locuitorilor comunei Moyrazes.
De la 9 la 12 școală. De la 12 la 13 masa de prânz. De la 14 la
17 școală. De la 171a 19 primărie. La ora 19 cina. între 20 și 22
campionat de șah. în ceea ce o privește pe Doamna Mazeng, ea
are în plus: munca la bucătărie, cârpirea lenjeriei etc. Cât despre
mine, departe de a fi atât de ocupat ca dragii noștri prieteni, îmi
împart timpul între regretele trecutului, grijile prezentului (ple-
urezia continuă să mă supere) și îngrijorările legate de viitor.
Lucrez totuși la câteva eseuri literare. Cel puțin o dată pe zi
numele dumneavoastră este pronunțat cu afecțiune. Revin la pro-
blema gimnasticii: în pofida durerilor pleurale, la fel de puterni-
ce, am decis să nu mai țin cont de ele și să fac cel puțin cinci-
sprezece minute de gimnastică pe zi. Jean M. a devenit un
excelent elev, fiind pe punctul de a depăși cu mult știința măies-
trului său. Dar (și iată consultația inevitabilă): pot oare continua
aceste ședințe de gimnastică? Nu risc să-mi agravez pleurezia?...
Sunt puțin supărat pe dumneavoastră, dragă prietene: sunt supă-
rat că nu v-ați întors la Moyrazes, căci aș fi fost foarte bucuros
să vă revăd. Vă îmbrățișez, Voronca.
   Omagiile mele Doamnei Renault și sărutări din partea tuturor.



SAR

• Voronca văzut de Jules Perahim

[5. Lettre du 14 decembre 1943]

   Le 14-12-1943
   Mon tres cher Ami,
   fai ete ravi de votre si amicale lettre. Si je ne vous ai pas repon-
du plus tot, c’est d’abord parce que j’ai eu de nombreux tracas
avec ma sânte - la douleur pleurale persiste, j’ai eu de plus en plus
mal ă une oreille, ă la gorge - et ensuite parce que je voulais vous
renseigner en meme temps au sujet de l’oie. Cette derniere a neces-
site des recherches prolongees. II y a eu un moment oii Ies char-
mants Mazeng desesperaient de vous en trouver une. Les facteurs
en ont ete alertes. Nous avons fait des visites protocolaires chez
quelques unes de nos connaissances. II y a eu des conciliabules et
des conferences presque diplomatiques. Et, enfin, ă force de per-
suasion et d’habilite dialectique nous avons remporte le grand
succes deșire : nous avons l’oie, nous la tenons. Elle est encore
vivante (pour peu de jours car elle doit etre tuee ă la Noel si elle
sera assez grasse ou au nouvel an si elle ne le sera pas encore
assez). Quant au prix, le proprietaire de l’oie n’a pas voulu l’in-
diquer encore. II sera tel qu’il sera au jour de la livraison. Mais il
faut s’attendre ă un chiffre eleve. Je ne crois pas que l’on puisse
marchander. Nous devons nous incliner devant la decision de la
fermiere qui est en la matiere - comme c’est d’ailleurs la mode -
et juge et pârtie, et agent d’execution. Je suis charge par nos amis
de les excuser de leur long silence. Ils sont en effet debordes de
travail. J’en suis lese autant que vous parce que je suis prive de
mes parties d’echecs. Comme j’aimerais vous revoir pour quelques
jours ă mes cotes. Parler avec vous de tant de choses qui me sont
cheres. Poesie, Philosophie, Sciences, Medecine ! Enfin si vous ne
vous etes pas derange pour l’oie, je ne pense pas que vous ferez
un jour le voyage pour moi qui vaut beaucoup moins qu’une oie.
Je vous envoie une revue Pyrenees avec un long recit de votre ser-
viteur. Mais je vous prierai de me retourner la revue car il ne me
reste plus que cet unique exemplaire. Quant ă mon etat d’âme :
toujours pessimiste ! Avenir sombre !
   Ecrivez-moi je vous prie de temps en temps et croyez-moi fra-
ternellement, Voronca.
   P.S. Le prix que vous aurez indique sur votre lettre sera cer-
tainement depasse de 50 fr ou de 100 fr. Quant ă remplacer l’oie
par tout autre animal il ne faut pas y penser. C’est introuvable.
L’oie vous sera expediee plumee dans un cageot. Je vous enverrai
une autre fois la revue Pyrenees. Je ne la trouve pas maintenant.

  • Voronca văzut de M. H. Maxy

       [5. Scrisoare din 14 decembrie 1943]

     14-12-1943
     Dragul meu Prieten,
     Am fost încântat de scrisoarea dumneavastră atât de ami-
  cală. Dacă nu v-am răspuns mai repede a fost din cauză că am
  multe necazuri cu sănătatea - durerea pleurală persistă, am avut
  în plus dureri la o ureche și la gât - și apoi, doream să vă infor-
  mez despre subiectul privind gâscă. Aceasta a necesitat cercetări
  îndelungate. A fost un moment în care fermecătorii Mazeng erau
  disperați că nu pot să vă găsească una. Factorii au fost alertați.
  Am făcut vizite protocolare la câteva dintre cunoștințele noastre.
  Au avut loc consfătuiri și conferințe aproape diplomatice. Și, în
  sfârșit, dând dovadă de multă putere de convingere și de abili-
  tate dialectică, am obținut marele succes dorit: avem gâscă, o
  ținem. E încă vie (pentru puține zile, căci va trebui tăiată de
  Crăciun, dacă va fi suficient de grasă, sau de Anul Nou, dacă
  nu va fi îndeajuns). In ceea ce privește prețul, proprietarul gâștii
  nu a vrut încă să-l indice. Va fi cel din ziua livrării. Dar trebuie să
  ne așteptăm la o sumă ridicată. Nu cred că ne vom putea tocmi.
  Trebuie să acceptăm decizia fermierei, care în aceasta privință -
  cum este de altfel moda - este și judecător, și agent executor.
  Prietenii noștri m-au însărcinat să-i scuz pentru lunga lor tăce-
  re. Sunt intr-adevăr copleșiți de muncă. Sunt și eu afectat, ca
  dumneavoastră, deoarece sunt privat de partidele de șah. Cât
  aș dori să vă revăd pentru câteva zile lângă mine. Să vorbesc cu
  dumneavoastră despre atâtea lucruri care îmi sunt dragi. Poezie,
  Filosofic, Științe, Medicină! în fine, dacă nu v-ați deranjat pen-
  tru gâscă, nu cred că veți face într-o zi călătoria pentru mine,
  care valorez mult mai puțin decât o gâscă. Vă trimit revista
  Pyrenees, cu o lungă povestire a servitorului dumneavoastră. Dar
  v-aș ruga să mi-o returnați, deoarece nu mi-a rămas decât acest
  ultim exemplar. Cât privește moralul meu: mereu pesimist!
  Viitor sumbru!
     Scrieți-mi, vă rog, din timp în timp; cu prietenie frățească,
  Voronca.
     P.S. Prețul pe care l-ați indicat în scrisoarea dumuneavoastră
  va fi în mod sigur depășit cu 50 fr. sau 100 fr. Cât privește în-
  locuirea gâștii cu un alt animal, nici să nu ne gândim. E de negă-
  sit. Gâscă va fi expediată jumulită într-un coș. Va voi trimite altă-
  dată revista Pyrenees. Nu o găsesc acum.

SAR

D O

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 • 17

    • Adeverință semnată de Jean Mazeng, institu-
   tor și secretar de primărie, prin care se atestă
   că Ilarie Voronca, în timpul șederii de doi ani
   în localitatea Moyrazes, a luat parte activă la
   instalarea grupului de rezistență („maquis")
   Daniel în această localitate. De asemenea,
   s-a angajat ca voluntar în grupul de rezistență.
   Duguesclin, care a eliberat localitatea Rodez
   și ținutul Aveyron de ocupația nazistă. Vezi
   scrisorile nr. 1 -6, în care Voronca își exprimă
   recunoștința față de Jean și Elise Mazeng.

      [6. Carte poștale du 19 octobre 1944]

[Cachet de la poște efface : Aveyron, ? 44]
Expediteur : Voronca, Moyrazes. Destinataire : Docteur Axelrud,
Corneilhan (Herault)

   Quelle joie, mon tres cher Ami, de pouvoir vous ecrire non pas
ă Renault mais au delicieux camarade Axelrud : nous voici resuscites !
Mais comme vous vous trompez lorsque vous doutez de l’affection
que nous vous portons, Ies devoues Mazeng et moi-meme. Les rai-
sons de mon silence ? Tant qu’il y a eu des boches, j’etais au bord de
la folie et vous aurez devine les raisons de mon angoisse. Depuis la
Liberation, je suis dans la fievre des projets de depart. Si Dieu veut,
j’espere vous ecrire bientot de Paris. Et je fais des voeux pour vous
retrouver un jour prochain et de faire la connaissance de votre char-
mante petite familie. Les Mazeng ont fait pour moi et pour la cause
de la liberation de nobles sacrifices. Je vous embrasse.

[6. Carte poștală din 19 octombrie 1944]

[Ștampila poștală parțial ștearsă: Aveyron, ? 44]
Expeditor: Voronca, Moyrazes. Destinatar: Doctor Axelrud,
Corneilhan (Herault)

   Ce bucurie, dragă Prietene, să vă pot scrie nu la Renault, ci
la fermecătorul camarad Axelrud: iată-ne reînviați! Dar cât vă
înșelați atunci când puneți la îndoială afecțiunea pe care v-o
purtăm, devotații Mazeng și eu însumi. Motivele tăcerii mele?
Atâta timp cât au fost nemții aici, eram la marginea nebuniei și
veți fi ghicit motivele angoasei mele. De la Eliberare, sunt în
febra proiectelor de plecare. Dacă Dumnezeu vrea, sper să vă
scriu în curând din Paris. Și mă rog să vă reîntâlnesc cât de
curând și să fac cunoștință cu mica și minunata dumneavoastră
familie. Cuplul Mazeng a făcut pentru mine și pentru cauza
eliberării nobile sacrificii. Vi îmbrățișez.

[7. Lettre non datee]

[Novembre 1944 ?]

   Mon tres cher Ami,
   J’ai des remords de ne pas vous avoir ecrit une vraie lettre. Mais
voilă, je suis excessivement pris par des traductions, des poemes, la
pleurite, des angoisses, des insomnies, des soucis de toutes sortes.
Dans l’attente de la lettre que je vous dois, je vous dis seulement
que je vous aime et vous embrasse. Votre Voronca.


[8. Lettre du 7 juillet 1945]

   Le 7 Juillet 1945 (Mon telephone : Elysee 13-82)
   Mon tres adorable Ami,
   Tes lettres sont pour moi un vrai reconfort moral. Et j’en avais
besoin ces jours-ci (comme j’ai encore besoin de te voir d’urgen-
ce pour raison de pleurite et autres maladies). Tu sais la vie agitee
que je mene (il m’est impossible de trouver les dix minutes de tran-
quillite pour f ecrire la longue lettre que tu merites). Je faime beau-
coup et je suis infiniment heureux que LInterview fait piu. Je te
repete : j’ai besoin de toi parce que je manque d’amis. Viens vite ă
Paris (je te donnerai alors un 2' exemplaire de mon roman).
   Merci, mon tres adorable ami et frere, je fembrasse, Voronca.


[7. Scrisoare nedatată]

[Noiembrie 1944?]

   Dragă Prietene,
   Am mustrări de conștiință că nu v-am scris o scrisoare adevă-
rată. Dar iată, sunt excesiv de ocupat cu traduceri, poeme, pleu-
rezie, angoase, insomnii, griji de tot felul. In așteptarea scrisorii
pe care v-o datorez, vă spun numai că vă iubesc și vă îmbrățișez.
Al dumneavoastră Voronca.



[8. Scrisoare din 7 iulie 1945]

7 iulie 1945 (Telefonul meu: Elysee 13-82)

   Adorabilul meu Prieten,
   Scrisorile tale sunt pentru mine un adevărat ajutor moral. Și
chiar aveam nevoie de ele zilele acestea (tot așa cum am nevoie să
te văd de urgență pe motive de pleurezie și alte boli). Știi ce viață
agitată duc (îmi este imposibil să găsesc zece minute de liniște pen-
tru a-ți scrie o scrisoare lungă, pe care o meriți). Te iubesc mult și
sunt extrem de fericit că Interviul¹ ți-a plăcut. îți repet: am nevoie
de tine, deoarece îmi lipsesc prietenii. Vino repede la Paris (îți voi
da atunci un al doilea exemplar al romanului meu).
   îți mulțumesc, adorabilul meu prieten și frate, te îmbrățișez,
Voronca.

1. LInterview, titlul cărții lui Voronca apărute la Editura Jean Vignaud,
în 1944, cu un portret de Halicka. (N. tr.)


18 • APOSTROF

DOSAR

• Ultima fotografie a lui Ilarie Voronca, 1946

• Ilarie Voronca văzut de Jean-Claude Janet. Exemplar de
autor, cu o dedicație pentru Carol lancu

[9. Lettre du 29 octobre 1945]

Republique Frangaise
ă Paris, le 29-10-1945
Ministere de l’Information
Radiodiffiision Frangaise

   Mon Ami tres cher,
   Ce petit mot en hâte pour m’excuser de ne t’avoir pas enco-
re repondu. Tu sais la vie terrible d’agitation que je mene - et
je n’ai pas un moment pour la reflexion ou la reverie. Tu sais
aussi que tu es Pun des hommes qui m’ont le plus touche dans
cette vie et auxquels je suis profondement attache. Je pense de
plus en plus ă chercher un endroit paisible comme Corneilhan
(peut-etre Moyrazes) pour pouvoir y travailler ă des livres. Ici je
n’ecris presque pas. Mais pour cela j’attends la femme de mon
reve (helas ! pas d’espoir pour l’instant). J’ai souvent regrette
le raisin et le soleil de ton amitie ă Corneilhan (peut-etre reali-
serai-je ce projet l’annee prochaine). Je t’embrasse tres affec-
tueusement, ton Ilarie.

[9. Scrisoare din 29 octombrie 1945]


Republica Franceză
Paris, 29-10-1945
Ministerul Informației
Radiodifuziunea Franceză


   Dragul meu Prieten,
   Un mic cuvânt în grabă pentru a mă scuza de a nu-ți fi
răspuns încă. Știi ce viață teribil de agitată duc - și nu am niciun
moment de reflecție sau visare. Știi că ești unul dintre oamenii
care m-au marcat cel mai mult în această viață și de care rămân
profund atașat. Mă gândesc din ce în ce mai mult să caut un loc
liniștit cum ar fi Corneilhan (poate Moyrazes) pentru a putea
lucra acolo la cărți. Aici nu scriu aproape deloc. Dar pentru asta
o aștept pe femeia visurilor mele (vai! nicio speranță pentru mo-
ment) . Am regretat adesea strugurii și soarele prieteniei tale de
la Corneilhan (poate voi realiza acest proiect în anul viitor). Te
îmbrățișez foarte afectuos, al tău Ilarie.

[10. Lettre du 1 7 novembre 1945]

   Mon merveilleux Ami,
   Je te devrai donc quelques unes de mes plus grandes joies. Ta
lettre et celle qui l’accompagnait ont verse une douce chaleur sur
mon âme. II est vrai que j’ai le temperament affectueux et je suis
enclin ă declarer au premier visage humain rencontre sur cette
planete (n’est-ce pas un visage humain que nous cherchons
tous ?) mon amour. Tu as du sentir neanmoins que l’affection
que je ressens pour toi est d’une qualite exceptionnelle. Au point
que je me demande meme si je ne ferai pas bien de liquider ma
vie parisienne et de venir vivre ă tes cotes le restant de mes jours.
Comme j’aurais voulu le faire au sujet de Moyrazes. Je devrais
peut-etre m’assurer un revenu de 3 ă 4000 frs. par mois - grâce
ă mes livres - et louer un petit logement dans le voisinage du
tien. Je ne plaisante pas. Tout ceci pour te montrer que je pense
ă Corneilhan et que le projet d’un sejour chez toi est toujours
vivant en moi. Peut-etre en 1946...
   Je souffre de l’eloignement de Rovena que j’aime avec la
meme ferveur...
   Mais quel grand poete que ce Leibovitz. Qui est-il ? J’ecris ă
ton charmant ami dont la lettre m’a ravi.
   Je t’embrasse fraternellement, ton Edi.
   Nos emissions ont lieu ă partir du 18 nov. De 19h â 19hl5’
sur 25 m, 31 m et 463 m.

       [10. Scrisoare din 17 noiembrie 1945]

     Minunatul meu Prieten,
     îți datorez deci câteva dintre cele mai mari bucurii ale mele.
  Scrisoarea ta și cea care o însoțea mi-au încălzit sufletul. E adevă-
  rat că am un temperament afectuos și sunt înclinat să-mi declar
  dragostea primului chip uman întâlnit pe această planetă (nu-i
  așa că toți căutăm un chip uman?). Fără îndoială că ai simțit
  totuși că afecțiunea pe care ți-o port este de o calitate excepțio-
  nală. Până-ntr-atât încât mă întreb chiar dacă nu ar fi bine să
  renunț la viața mea pariziană și să vin să locuiesc lângă tine pen-
  tru restul zilelor mele. Cum aș fi vrut să o fac în ceea ce privește
  Moyrazes. Ar trebui poate să-mi asigur un venit de 3 până la
  4000 de franci pe lună - datorită cărților mele - și să închiriez
  o mică locuință vecină cu a ta. Nu glumesc. Toate acestea pen-
  tru a-ți arăta că mă gândesc la Corneilhan și că proiectul unui
  sejur la tine este mereu viu în mine. Poate că în Î946...
     Sufăr de îndepărtarea de Rovena, pe care o iubesc cu aceeași
  fervoare...
     Dar ce mare poet este acest Leibovitz. Cine este el? îi scriu
  fermecătorului tău prieten, a cărui scrisoare m-a încântat.
     Te îmbrățișez frățește, al tău Edi.
     Emisiunile au loc începând din 18 nov. De la ora 19 la 19,15’
  pe 25 m, 31 m și 463 m.

SAR

D O

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 * 19

[11. Lettre non datee]

[11. Scrisoare nedatată]

[Decembre 1945 ?]

   Voronca, 98 bis Cours de Vincennes
   Pai pris une chambre chauffee que je paie 120 fr. par jour
   Mon tres cher
   Un mot seulement pour te dire que je suis desespere : j’ai fait
une nouvelle pleurite (l’ancienne) apres une grippe que je n’ai
pas soignee. Je nai pas interrompu mon travail. Je suis seul et
decourage. Ta lettre est delicieuse. Je te serre en mes bras, ton
Edi.

[Decembrie 1945?]

   Voronca, 98 bis Cours de Vincennes
   Am luat o cameră încălzită pentru care plătesc 120 fr. pe zi
   Dragul meu,
   Numai un cuvânt pentru a-ți spune că sunt disperat: am făcut
o nouă pleurezie (vechea), ca urmare a unei gripe pe care am
neglijat-o. N-am întrerupt lucrul. Sunt singur și descurajat.
Scrisoarea ta e încântătoare. Te îmbrățișez, al tău Edi.

• Fragment din lista persoanelor care au participat la sărbătorirea lui Voronca la restaurantul Imperial, 2 februarie 1946. Printre semnatari,
pe coloana a doua, prima semnătură: „Rovena Voronca" (pe numele ei real Rovena Văleanu, violonistă din București).
Document reprodus după Sașa Pană.

[12. Lettre non datee]

[Precision orale du Dr Axelrud : pârtie de Paris le 26 marș 1946
et arrive ă Corneilhan, le 29 marș 1946]

   Mon tres cher Ami et Frere,
   Je ne sais pas par oii commencer. Je ne sais meme pas si j’au-
rai la force de mener cette confession jusqu’au bout. En deux
mots : je vis le plus grave drame de ma vie et j’ignore encore si
j’en sortirai vivant. J’ai realise mon voyage ă Bucarest. Parti le
8 Janvier j’y suis arrive le 16 du meme mois. Recu en triomphe
je nv suis reste que 17 jours, le temps de faire les papiers de la
divine (helas ! diabolique) Rovena. Nous avons pris le bateau le
4 Fevrier et sommes arrives ă Marseille le 23 Fevrier. Deja sur
le bateau j’ai senti que la passion de Rovena n’etait plus celle
de 1939. Une dizaine de jours apres notre installation ă Paris elle
m’a fait l’aveu suivant : elle a con nu plusieurs hommes pen-
dant ces 6 annees de separation. Mais depuis un an elle vivait
pratiquement avec un homme qu’elle continue ă adorer. Un vio-
loniste (« beau, intelligent, charmant », il fallait l’entendre dire
cela). Et tes lettres et tes telegrammes m’assurant de ton amour
lui ai-je dit (Oh, les lettres, m’a-t-elle repondu, quelle impor-
tance ont ces lettres !) Pourquoi ne m’as-tu rien dit ă Bucarest ?
Pourquoi m’as-tu suivi ? - Je croyais que je t’aimais encore et
que j’oublierai George. Eh bien non ! C’est lui que j’aime.
   J’ai voulu me tuer. Le gaz. Rovena m’a surpris. Chaque jour
elle me deteste davantage. Je la prends de force une ou deux fois
par jour. Elle m’exprime son degout. Pas un mot gentil. Pas une
delicatesse. Plus belle quejamais. Et elle me repete : « tu ne peux
pas me forcer de t’aimer ». Que faire mon tres cher Ami. Les
Mazeng me conseillent la priere. Et moi je veux la garder. Je suis
fou d’elle. Si tu etais ă Paris !


[12. Scrisoare nedatată]

[Precizare verbală a doctorului Axelrud: expediată din Paris la 26
martie 1946 și ajunsă la poșta din Corneilhan la 29 martie 1946]

   Dragul meu Prieten și Frate,
   Nu știu cum să încep. Nu știu nici măcar dacă voi avea pute-
rea să duc până la capăt confesiunea asta. In două cuvinte: tră-
iesc cea mai gravă dramă a vieții mele și nu știu încă dacă voi
scăpa cu viață. Am întreprins călătoria la București. Am plecat în
8 ianuarie și am ajuns acolo în data de 16 a aceleiași luni. Primit
în triumf, nu am rămas acolo decât 17 zile, perioadă necesară
procurării documentelor divinei (vai! diabolicei) Rovena. Am
luat vaporul în 4 februarie și am ajuns la Marsilia în 23 februarie.
Deja pe vapor am simțit că pasiunea Rovenei nu mai era cea din
1939. La vreo zece zile după ce ne-am instalat la Paris, mi-a făcut
următoarea mărturisire: a cunoscut mai mulți bărbați în timpul
celor 6 ani cât am stat despărțiți. Dar de un an, trăia practic cu un
bărbat pe care continuă să-l adore. Un violonist („frumos, inte-
ligent, fermecători, merita să o auzi vorbind despre asta). Și atun-
ci scrisorile și telegramele tale care mă asigurau de dragostea ta,
i-am spus eu (Oh, scrisorile, mi-a răspuns ea, ce importanță au
aceste scrisori!) De ce nu mi-ai spus nimic la București? De ce m-
ai urmat? - Am crezut că te iubeam încă și că-1 voi uita pe George.
Ei bine nu! Pe el îl iubesc.
   Am vrut să mă omor. Cu gaz. Rovena m-a surprins. Cu fie-
care zi mă detestă mai mult. O iau cu forța o dată sau de două
ori pe zi. Se arată dezgustată. Niciun cuvânt drăguț. Nicio deli-
catețe. Mai frumoasă ca niciodată. Și îmi tot repetă: „nu mă poți
forța să te iubesc“. Ce să fac, dragă Prietene? Soții Mazeng mă
sfătuiesc să mă rog. Iar eu vreau s-o țin lângă mine. Sunt nebun
după ea. Dacă ai fi la Paris!


20 • APOSTROF

Dosar

• Ultima scrisoare a lui Voronca, p. 1

Dosar

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 • 21

• Ultima scrisoare a lui Voronca, p. 2

22 • APOSTROF

DOSAR

        Poeme de

         Carol Iancu


Voronca, fratele meu

Voronca, fratele meu, prea repede-ai plecat
Și ai uitat să-mi spui la revedere
Ai plecat ducând cu tine secretul, descoperirea ta
Formula Absolutului, sărutul de la Brăila și Paris
Cireșii-n floare, cânturile de Vineri
Aleph, beth și ghimel ale paradisului veșnic
Din copilăria ghetoului

Voronca, fratele meu, prea devreme-ai plecat
Și nu ți-am cunoscut chipul de alchimist
Frământarea din minte, gândurile intimiste
Demersul revoluției tale pacifiste
Și setea ta de dreptate

Voronca, fratele meu, în eprubetele tale
Ai amestecat focul sacru cu simfoniile de flori
Și le-ai dictat mineralelor cuvinte de aur
In care viața ta întreagă s-a topit la căldura
Unei iubiri temătoare

Voronca, fratele meu, capul tău imortalizat în nori
De către Marc Chagall, corpul tău de oțel, de Turn Eiffel,
Dac-ai ști cât aș fi vrut să-ți vorbesc
Despre izvor, despre cânturile idiș, despre elanurile refulate
Și angoasele unei lumi de mult uitate
în Occident

Voronca, fratele meu, prea repede-ai plecat
Și ai uitat să-mi spui la revedere
Ai plecat ducând cu tine secretul, descoperirea ta
Formula Absolutului, sărutul de la Brăila și Paris
Cireșii-n floare, cânturile de Vineri
Aleph, beth și ghimel ale paradisului veșnic
Din copilăria ghetoului


Voronca și frumusețea lumii

într-o zi de primăvară
însorită, plină de speranță
După ce ai spus și strigat atâta fericire
întreaga fericire pe care ai dorit-o întregii omeniri
Acestei omeniri abandonate, marginalizate, batjocorite
După ce-ai cumpărat un buchet de flori
Și ai hălăduit pe străzile Parisului
Șurâzându-le negustorilor de legume și fructe
După ce ai scris o scrisoare, ultima ta scrisoare
Adresată unui prieten de departe pe care atât l-ai iubit
Și care își amintește încă de primii tăi pași de dezrădăcinat
După ce ai privit în oglinda scurtei tale vieți
în care cireșii din Brăila înmiresmau serile de Vineri
în timp ce țăranii tineri dansau pe sunetele viorilor
După ce ai pus deoparte eprubetele alchimiei tale
Pronunțând cu vocea ta răsunătoare ultimul tău poem
Ți-ai închis încet fereastra gândurilor
Și-ai adormit pentru vecie
După o ultimă și scurtă luptă a căilor tale respiratorii
Inundate de mirosul distrugător al gazului
Ochii tăi mari se închideau
Câștigaseși bătălia din urmă
Moartea voluntară!
într-o zi de primăvară
La treizeci și cinci de ani după acest gest nedrept, vântul hoinar
Se îndoaie într-un balet plin de incantații
Porumbul, orzul și grâul din Moldova renasc
Grăunțele ți-au urmat exilul
O lumină nouă i-a copleșit pe tineri
Și au regăsit drumul spre universul tău
Spre șantierul tău unde vor planta pentru totdeauna
Pomul Prieteniei
Prietenia lucrurilor și Prietenia ființelor.
Căci tu, llarie, aveai dreptate:
Nimic nu va întuneca frumusețea acestei huni!

• Voronca văzut de R. V. Gindertael

La realizarea acestui Dosar au colaborat:
Ion Pop, Ion Vartic și Liana Lăpădatu.
Revista Apostrof le mulțumește!

DOSAR

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 • 23

 Să ne cunoaștem scriitorii

        New York și obsesia
        ghetoului la fc**'


Sonia Elvireanu

Compozițional, romanul lui Norman
   Manea întoarcerea, huliganului cuprinde
patru părți: Preliminarii, Prima întoarcere
(Trecutul ca ficțiune). Divanul vienez,A doua
întoarcere (Posteritatea). Există o simetrie la
nivelul decupajului în patru părți: prima și
ultima parte evocă lumea contemporană,
americană și românească, părțile a doua și
a treia sunt o reîntoarcere în trecutul scrii-
torului, recuperat ca ficțiune.
   Două spații opuse ca mentalitate și ideo-
logie, cel românesc, marcat de comunism,
și cel american, tipic capitalist, spațiul liber-
tății pentru orice emigrant, deși aparent ire-
conciliabile, se întâlnesc într-un punct: ilu-
zia utopiei, fie ea comunistă sau capitalistă.
Lumea Cealaltă, Lumea de Apoi, cea de după
moartea metaforică a scriitorului prin dez-
rădăcinare și renaștere în libertatea exilului,
se construiește descriptiv la începutul roma-
nului, prin asocieri involuntare ivite brusc
din memoria afectivă a exilatului, prizonier
al identității sale românești și al unor trau-
me ce revin obsesiv în discurs. Spațiul nou
al exilului, spațiul american, recognoscibil
prin clișee promovate de filmul american,
noul Paradis, este identificabil la nivel lexi-
cal prin trei cuvinte generatoare de imagini
reprezentative, fiecare asociată unei men-
talități tipice spațiului de origine, asociere
declanșată de reminiscențe ale unei memo-
rii anterioare exilului, de obsesia spațiului
românesc: clădiri imense, supradimensiona-
te, ca expresie a grandomaniei, ce reînvie în
memoria exilatului imaginea blocurilor de tip
stalinist-, firme cu reclame luminoase, pro-
pulsând conglomeratul comercial multiet-
nic american, ce trădează pretutindeni, în-
tr-un spațiu străin, nostalgia originilor,
mitul identității pierdute, recompusă în
surogatele produselor comerciale oferite
generos de Noul Babilon al lumii moderne;
chipurile umane aparținând unor rase dife-
rite, un conglomerat uman multirasial, mul-
tietnic, multilingv, cu o etichetă comună,
emigrantul, dezrădăcinat, suspendat între
două identități, veșnicul exilat.
   Spațiul american este surprins prin pris-
ma unui personaj a cărui identitate se con-
fundă ulterior cu cea a naratorului homo-
diegetic, autorul însuși, ceea ce accentuează
caracterul autobiografic al romanului. Au-
torul vorbește despre sine la persoana a
treia, ca despre un personaj de roman, pen-
tru ca, imperceptibil, să se transforme în
personaj-narator-martor ce se confesează la
persoana întâi, alternând mereu focaliza-
rea externă cu cea internă, narațiunea pură
cu discursul autoreferențial.
   Spațiul este perceput prin ochii perso-
najului ce observă metropola newyorkeză de
la etajul zece al unei clădiri, mai exact forfo-
ta și traficul cotidian infernal, taxiurile gal-


bene blocate la intersecția străzilor Broad-
way și Amsterdam Avenue. Din stradă, con-
templă blocul de patruzeci și două de etaje
în care locuia, reflectând la prezent și trecut,
realizând distanța temporală de nouă ani
interpusă între lumea veche pe care o pără-
sise și lumea nouă, Paradisul iluzoriu, în
care își consuma prezentul. Propoziția deve-
nită slogan de rezistență în Lumea Nouă,
spațiul edenic, spre care aspiră orice emi-
grant, îi revine în minte, însă fără convin-
gerea de altădată: „In paradise one is better
off than where else££¹ (în paradis e mai bi-
ne ca oriunde). Timpul operase impercep-
tibil o modificare în modul de a percepe
locul. Contemplând clădirea uriașă, imper-
sonală, fără vreo particularitate arhitectu-
rală, o asociere involuntară se formulează în
mintea observatorului, o imagine ivită brusc
din memoria exilului, dintr-un alt spațiu și
un alt timp, blocurile staliniste din comu-
nism:

    Nici un accent stilistic, simpla geometrie a
    asamblării: un adăpost, atât, suprapunere de
    cutii locative. Bloc stalinist... mormăie. Nu,
    blocurile staliniste nu atingeau asemenea
    înălțime. Stalinist, totuși, repetă, sfidând de-
    corul posterității [...] clădirile tot mai înalte,
    față de care până și blocul de 42 de etaje în
    care locuia părea o biată performanță stali-
    nistă... da, cuvântul revenea, fără rost.²

în timp ce avansează pe Amsterdam Ave-
nue, spre un loc de întâlnire, localul Barney
Greengrass, din cartierul Upper West Side,
observatorul, atent la rumoarea și decorul
străzii, înregistrează ca o peliculă de film
imaginea străzii. Metropola îi apare ca un
Babilon al lumii noi și vechi, în care, în
mod paradoxal, spațiul devine un loc închis,
în ciuda Edenului aparent, ceea ce induce
cititorului ideea de univers carceral într-un
paradis comercial ce livrează din belșug
marfă, de parcă cornul abundenței s-ar fi re-
vărsat în acest colț de lume. Un conglome-
rat de rase, limbi, tipuri și destine umane,
prizoniere ale unui Paradis artificial, în care
identitățile originare nu se dizolvă într-o sin-
gură și nouă identitate americană, ci per-
sistă cu încăpățânare într-o nostalgică ten-
dință de recuperare identitară vizibilă la
nivel lingvistic în denumirea firmelor co-
merciale (ROMA FRAME ART, CHINESE DRY
CLEANING), în varietatea limbilor, unele cu
accent exotic, dar și a culorilor rasiale și a
etniilor identificabile pe chipurile comer-
cianților (indieni, pakistanezi, haitieni, ja-
ponezi, coreeni, mexicani), o Americă a
emigranților neasimilați, și în produsele co-
mercializate, fructe, legume, flori, obiecte și
produse gastronomice din țări îndepărtate,
dar și în diversitatea de tipologii provenite
de pe toate continentele lumii, care coexis-


tă în metropolă, într-o acerbă voință de su-
praviețuire, legate prin experiența comună
a dezrădăcinării și îndepărtării de origine:

    Nimic nu lipsește în Paradis: mâncare și îm-
    brăcăminte și ziare, saltele, umbrele, com-
    putere, pantofi, mobilă, vinuri, bijuterii,
    flori, ochelari, discuri, lămpi, lumânări, lacă-
    te, lanțuri, cîini, păsări exotice și pești tropi-
    cali. Și negustori, saltimbanci, polițiști, coa-
    feze, lustragii, contabili, târfe, cerșetori, toate
    chipurile și limbile și vârstele și înălțimile,
    și greutățile populau dimineața neverosimilă,
    în care supraviețuitorul celebrează nouă ani
    de viață nouă.³

în acest spațiu vital, mirajul libertății nu
suplinește golul înstrăinării. După impactul
cu noutatea unui spațiu necunoscut, exis-
tența cotidiană, ritmul vertiginos de viață
blochează psihicul exilatului în anonimatul
în care se pierde, în indiferența care îl încon-
joară. Paradisul capitalist nu poate masca,
sub strălucirea reclamelor luminoase și a
abundenței materiale, discriminările rasiale,
depresiile, impasibilitatea, derapajul unei
lumi axate doar pe împlinirea nevoilor vi-
tale ale individului. Imaginea Paradisului
american, privit cu o lucidă ironie de autor,
e imaginea unei societăți de consum, elibe-
rată de tabuuri, a tuturor posibilităților ma-
teriale, din care nu lipsește nimic pentru
atingerea fericirii, o lume în care depresia
însăși este o simplă carență chimică, după
cum o indică sloganul de pe zidurile clădi-
rilor. Cu alte cuvinte, totul are cauze expli-
cabile, orice boală este tratabilă, știința este
la îndemna oricui în era tehnologiei sofisti-
cate ce anulează distanțele și permite oricui
accesul la cunoaștere:

    în I .urnea de Apoi, distanțele și interdicțiile
    fuseseră abolite, fructele cunoașterii sînt acce-
    sibile pe ecrane de buzunar, pomul vieții fără
    m< >arte își oferă roadele la toate farmaciile,
    viața rulează vertiginos, contează doar clipa,
    prezentul cât o clipă. Sună, iarăși, sirena
    infernului!... nu de foc era vorba, de data
    asta. Bolidul alb lăsase în urmă, în aer, un
    cerc de sânge și o cruce roșie și inscripția
    roșie: AMBULANȚĂ.⁴

Pe cât de vast este spațiul destinat comerțu-
lui, pe atât de mic este spațiul natural asfi-
xiat de gigantismul clădirilor, un parc redus
la un petic de iarbă împrejmuit de garduri
metalice, în mijlocul căruia zace uită memo-
ria unui timp al artei întruchipat de statuia
lui Giuseppe Verdi, loc de popas pentru
„ciorile Paradisului^. Frapează discrepanța
între cei doi termeni, statuie și ciori, ca și
cum spațiul orașului s-ar transforma într-un
spațiu al morții, senzație amplificată de
sunetul strident al mașinilor de pompieri și
de urletul sirenei ambulanței care despică


24 • APOSTROF

• în 21 aprilie 2008, Norman Manea a devenit doctor honoris causa al Universității „Babeș-Bolyai". In fotografie, Norman Manea și Andrei Marga. Foto: L. J.

spațiul iluzoriului paradis, transformându-1
în infern, „focurile iadului persistă, iată, și
în Paradis“⁵, dar mai ales de închiderea ori-
zontului însuși:

    Ridică privirea spre cerul care îngăduia mi-
    nunea. Văzduh obturat, paralelipipedele de
    beton nu îngăduiau decât o fantă de cer. Fa-
    țada din dreapta bloca privirea. Perete lung,
    lung, cafeniu, flancat de burlanul albastru,
    de gunoi. In stânga, zidul galben. Pe fondul
    lucios al vopselei aurii, irizarea albastră a
    mesajului: DEPRESSION IS A FLAW IN CHEMES-
    TRY NOT IN CHARACTER.⁶

Descrierea spațiului din Lumea Nouă se
întinde pe trei pagini. Privirea naratorului
se plimbă dintr-un punct fix, de sus în jos
(plo^gee), spre forfota străzii, apoi de jos
în sus spre cerul abia întrezărit (contre-plon-
gee\ ca o fantă printre pereții uriașelor clă-
diri percepute de observator ca niște „cutii
locative “ asemănătoare celor din spațiul
natal marcat de coșmarul comunist, însă
multiplicate și redimensionate, pentru a stri-
vi parcă prin înălțimea lor. Apoi punctul de
observație nu mai este fix, observatorul e în
mișcare. Privirea sa înregistrează în detaliu
obiecte și chipuri umane, un amalgam de
mărfuri etalate de comercianți, realizează
portrete dintr-o singură tușă, asemenea
pictorului sedus de culoare. Naratorul sur-
prinde peisajul stradal prin ochii emigran-
tului marcat de memoria obsesivă a unui alt
spațiu, al cărui prizonier continuă să fie.
El pare să proiecteze în noul spațiu adoptiv
imaginea lumii sale interioare, spaimele sale,
obsesia ghetoului ce i-a marcat copilăria la
cinci ani, când a fost deportat într-un lagăr
de muncă forțată din Transnistria împreună
cu familia, ceea ce explică probabil senzația
de claustrare.
    Senzația de spațiu închis, de prizonierat,
ca obsesie a spațiului carceral comunist, dar

și a lagărului sovietic din timpul deportării,
într-un conglomerat de obiecte și nații din-
tre cele mai diverse, se revelează la o simplă
analiză a câmpurilor lexicale stradă, om, cer,
obiecte. De altfel, patru cuvinte trădează
reminiscențe ale unui imaginar colectiv din
perioda comunistă: stalinist, plebea munci-
toare, lacăte, lanțuri, care fac aluzie la o altă
realitate, anterioară exilului. Paradoxal, spa-
țiul edenic nu este unul al fericirii, ci o sim-
plă iluzie, căci ideea de infern este strecu-
rată în opulența noii lumii prin sintagmele
„sirena infernului^ și „flăcările iadului“, care
modifică radical percepția edenului sub lupa
ironică a privirii observatorului. însuși
cerul, ca o fantă îngustă printre clădirile
uriașe, se preface într-un deșert, căci zgârie-
norii par să se reflecte în norii asociați
metaforic cu niște termite uriașe.
   Spațiul newyorkez este desemnat prin
termeni generici cu valoare simbolică:
Paradis, Lumea Cealaltă, Lumea de Apoi. La
un prim nivel, am putea identifica o opo-
ziție între primul termen și al doilea, al trei-
lea, care au însă același referent, New
Ibrkul, spațiul american, ca spațiu adoptiv
în care personajul narator supraviețuiește
timp de nouă ani după moarte. Nu e vorba
de o moarte reală, biologică, ci de o moar-
te metaforică prin dezrădăcinare și de o
lume de după moarte, de o renaștere în
libertate, în lumea nouă în care pătrunde.
Cei trei termeni care desemnează aceeași
realitate se referă primul, deci Paradisul,
la o abundență materială - o reprezentare
a paradisului specifică imaginației popula-
re; Lumea Cealaltă, Lumea de Apoi, este
lumea de după plecarea din țara de origi-
ne, cealaltă lume, necunoscută, care i se
revelează exilatului, ca un paradis al bunu-
rilor materiale, absente în lumea pe care a
părăsit-o, sub ploaia culorilor strălucitoare
ale reclamelor luminoase, un paradis al

luminii față de tenebrele nopții și griul clă-
dirilor din România comunistă.
    Ne întrebăm dacă ironia cu care scrii-
torul demontează edenul american, imagi-
nea șocantă și paradoxală a metropolei ca
spațiu carceral, se datorează obsesiilor tre-
cutului din care nu poate evada, incapa-
cității de adaptare la civilizația occidentală,
sau este percepția lucidă a unei conștiințe
care realizează că omul este un exilat etern,
indiferent de sistem, de spațiu și timp. Vi-
ziunea lui Norman Manea asupra spațiului
adoptiv probează o stare de fapt: obsesia
ghetoului, generată de experiența traumati-
zantă a unui triplu exil, marchează conștiin-
ța deja scindată a scriitorului de dubla sa
apartenență la identitatea iudaică și la cea
românească, astfel încât noua sa identitate
americană, ca antidot împotriva traumei, e
ineficientă. Romanul e o formă de terapie
psihanalitică prin care autorul încearcă să se
elibereze de obsesiile trecutului, fără a vin-
deca însă trauma.




Note
1. Norman Manea, întoarcerea huliganului, edi-
   ția a 2-a, postfață de Matei Călinescu, Iași:
   Polirom, 2006, p. 9.
2. Ibidem, p. 9-10.
3. Ibidem, p. 11.
4. Ibidem.
5. Ibidem, p. 10.
6. Ibidem.

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 • 25

Nu credeam că voi mai avea vreodată
ocazia de a vedea jucată vreo piesă ada-
moviană pe scenele pariziene. Uitat, mar-
ginalizat de lumea spectacolului teatral,
Adamov e din păcate menținut în viață
doar de acea critică universitară asezonată
cu puțin formol specific nostalgiei comu-
niste a celor care au participat la marile
mișcări protestatare și reformatoare din mai
’68. „Ceux qui ont fait mai ’68“, după for-
mula împământenită de pe acum.
   Adamov, Les Retrouvailles^ Regăsirea^ e
piesa scrisă înainte de 1955 (data primei
sale publicări în volum la Gallimard), alea-
să de Gabriel Garran, un ultim mohican
al anilor ’60, ca să nu spun veteran, poate
într-o disperată încercare de reabilitare sau
pur și simplu de reîntâlnire a lui Adamov
cu publicul, în speranța unei reevaluări,
cred eu, bine-venite. Și totuși, nu unul din-
tre cele mai bune texte adamoviene. îl citi-
sem acum zece ani, iar de data aceasta, în-
tr-o zi de 6 aprilie, 2011, după o splendidă
după-masă petrecută la Cartoucherie în
compania lui Jean-Jacques Lemetre, bine-
cunoscutul maestru al muzicii de teatru și
pereche artistică a lui Ariane Mnouchkine
la Teatrul Soarelui (Theâtre du Soleil), am
reluat mica piesă adamoviană. Orizonul de
așteptare îmi era deja bine conturat, deși
mă confruntam cu un text pe care mi-1
aminteam doar fragmentar, sub forma unei
impresii mai degrabă neutre, un pian, o ga-
ră, un personaj masculin neputincios (ca
mai toate personajele masculine adamovie-
ne), dependent de figura feminină, maternă
și vampirizatoare prin excelență.
   Am reluat piesa cu un mic salt emoțio-
nal în timp, fracțiune de secundă care mă
trimitea din nou la camera normaliană, chi-
lia pariziană în care citisem pentru prima
oară, din doască în doască, volumele teatru-
lui complet adamovian publicate la Gal-
limard. Lectură însoțită de un strop de an-
goasă, emoție prea puțin definită care
încerca să anticipeze descoperirile critice ce
se voiau revelatoare pentru opera dezrădă-
cinatului Adamov, pe care urma să le aducă
la lumină studenta de atunci, prinsă în

Regăsirea Regăsirii

Les Retrouvailles de
Arthur Adamov
Ștefana Pop-Curșeu


febra lucrării de licență. Ei bine, aceeași
emoție stranie mă cuprindea acum, în fața
relecturii unei piese, în așteptarea repre-
zentației. Cum avea Gabriel Garran să pună
în scenă cuvintele suferinde, imaginile lite-
rale pe care le vroia Adamov? îmi era frică
de o punere în scenă plată, fadă, falsă, a la
franțaise. Și cum de ce ți-e frică nu scapi...
dar să nu anticipăm, fiindcă înainte de in-
trarea propriu-zisă în sala de spectacol de
la Theâtre de la Tempete, s-a întâmplat ce-
va, neașteptat și straniu, oracular poate,
deși nu avea nici cea mai mică legătură cu
reprezentația din acea seară. Și totuși...
    Mai aveam trei ore până la începerea
spectacolului, iar personajele adamoviene
reveneau încet pe scena imaginară cu pri-
mele replici, cu fluieratul trenului, ticăitul
ceasului de perete din cafeneaua pustie,
când privirea mi-a alunecat de pe carte pe
câteva pete mișcătoare ce se apropiau în
ritm alert de locul unde mă aflam. O frac-
țiune de secundă pentru a-mi da seama că
un grup întreg de scaune cu rotile aluneca
printre alte câteva personaje cu mers împle-
ticit sau sacadat, în direcția Teatrului Soa-
relui. Nimic ieșit din comun, mi-am spus,
cunoscând prea bine puternica implicare
socială a trupei lui Ariane Mnouchkine,
veșnică militantă pentru drepturile omu-
lui și mamă adoptivă a tuturor suferinzi-
lor fără adăpost. Mi-am continuat, așadar,
lectura. Soarele bătea puternic pe zidurile
teatrului unde inscripția ce invitase sute de
spectatori la ultimul îor spectacol trona glo-
rios și nostalgic în singurătatea obloane-
lor trase: Les Naufrages du fol Espoir. Nau-
fragiați ai speranței nebune. Scaunele cu
rotile au ajuns în dreptul teatrului, trecând
pe lângă grupul de măsuțe și bănci unde
eram așezată, la umbra crudă a frunzulițe-
lor de castan. Tineri, adolescenți cu handi-
cap, învârtind singuri roțile mari ce le ser-
veau drept picioare sau lăsându-se împinși
de supraveghetorii-infirmieri, păreau debu-
solați, pierduți în spațiu, autentici naufra-
giați ai marilor speranțe. Cu toată rușinea
conștientizată a posteriori, nu mi-am putut
înfrânge un tăcut „Doamne ferește!“, rup-
tură, graniță, marcă atotputernică a limitei
dintre literatură și viață. Obloanele gri-al-
băstrui ale Teatrului Soarelui li s-au dechis,
iar pentru câteva minute, întregul șir s-a
topit în întunericul fostei hale a fabricii de
cartușe.
    Mi-am reluat lectura. Edgar, tânăr stu-
dent la drept, nu reușește să plece acasă, în
orășelul natal, unde îl așteaptă brațele lo-
godnicei și ale mamei. Tocmai pentru că
acest duet are patru brațe, care înlănțuie ca
tentaculele drăgăstoase ale unei caracatițe
binevoitoare. însă acolo, în cafeneaua gării,
ceea ce-1 împiedică să plece sunt alte patru


brațe, la fel de iubitoare, ale femeilor din
oglinda inconștientă: Louise și Cea mai fe-
ricită dintre femei. Apar motivele, iar vali-
za rămâne pe loc. Seducție, frică și multă
neputință. Edgar se mută în micul aparta-
ment al Celei mai fericite dintre femei, ur-
mând să se logodească cu Louise.

    Alunecare a timpului și a situațiilor pe epi-
    soade, și, mai mult decât în celelalte piese
    ale sale, un joc al dublului, deja implicit din
    titlu, parcurge ansamblul textului, fie că este
    vorba de fața ascunsă a Mamei sau de por-
    tretul în oglindă al unor impresionante tine-
    re îndrăgostite. Pentru mine, Edgar, refugiu
    sau nu, este un văr de-al lui Oblomov, își
    doarme viața în loc să o trăiască, iar când se
    trezește, nu e sigur că nu mai visează.

Cuvintele lui Gabriel Garran stau pe masa
de lemn pe care mă sprijin, neștiind că frații
lui Edgar tocmai ies de pe porțile Teatrului
Soarelui. Frați întru handicap. Mă intrigă.
De unde vin, ce s-a întâmplat cu ei, ce cau-
tă acei tineri înalți, puternici și zâmbitori
într-un scaun cu rotile? S-au oprit, stau și
povestesc la soare. Cei care pot. Mai re-
trasă, o tânără femeie de origine africană,
brăzdată de urme cumplite de arsuri pe tot
corpul, își trăiește trauma în singurătate.
Alți doi-trei adolescenți, printre care o fată
supraponderală, deplasându-se normal,
doar cu mici dificultăți, așteaptă suprave-
ghetorul. „Când începe piesa ?“ îmi dau sea-
ma că nu au venit doar ca să viziteze car-
casa Teatrului Soarelui (decorurile, scena
fiind complet dezmembrate și ambalate
pentru plecarea în turneu la Nantes, iar
apoi la Atena). Vor vedea un spectacol din
cadrul unui minifestival organizat de tine-
rele speranțe, cărora Mnouchkine le va lăsa
moștenire al său legendar teatru. Speranțe
totuși nu foarte promițătoare, îmi spunea
Jean-Jacques Lemetre, după ce soarele ma-
rii trupe va apune.
    O ieșire culturală deci, și o masă la iarbă
verde, căci foarte curând mesele din jurul
meu au fost ocupate, iar eu m-am retras,
mai lateral,ₐ pentru a nu deranja coeziunea
grupului. încercarea mea de nu remarca
ceea ce se întâmpla la câțiva pași de mine a
fost zadarnică. Trecerea de la textul ada-
movian la crunta realitate căreia îi făceau
față la modul cel mai senin colegii mei de
sub castani se făcea rapid, pe negândite,
scurtcircuitări stranii, ce mă faceau să
nu-mi găsesc locul, jucând totuși rolul
spectatorului degajat, fără prejudecăți, ce
urma să meargă și el, boem, la teatru.
Ce-ar fi gândit Adamov în locul meu? Și-
ar fi regăsit personajul Mutilatului din
Marea și mie a Manevrat Sau ar fi scris o
nouă piesă plecând de la lupta împotriva
neputinței pe care acești tineri plin de viață

26 • APOSTROF

o duceau cu fiecare înghițitură, cu fiecare
linguriță adusă chinuit spre buzele zâmbind
a speranță? Le fol Espoir în fundal..., cât
cinism e în viață și în fericitele coincidențe!
   într-o zi, Adamov a fost martor unui
incident, aparent fără importanță, dar de-
spre care și-a spus imediat, așa cum a recu-
noscut-o mai târziu, povestind întâmplarea:
„Asta este teatrul, asta este ceea ce vreau
să fac". „Un orb cerșea; două tinere fete au
trecut pe lângă el fără să-l vadă, îmbrân-
cindu-1 din greșeală și cântând: «Am închis
ochii, era minunat...» mi-a venit atunci
ideea să arăt pe scenă, la modul cel mai gro-
solan și mai vizibil cu putință, singurăta-
tea omenească, absența comunicării..."
   Mitul întâmplărilor revelatoare poate fi
deci adevărat; m-au invitat să mănânc cu ei,
aveau cutiuțe cu salată de roșii și cartofi
în plus, cutiuțe cu bucăți de pepene galben
în plus, sticle de apă în plus. Am refuzat
politicos, au insistat, am ezitat, au insistat,
ar fi fost oare „politically correct" să nu ac-
cept? Din nou, remușcări pentru că mi-am
putut pune o astfel de întrebare. Niciun
gust, mâncare de cantină, nicio plăcere,
pentru câțiva tineri care nu-și simțeau pi-
cioarele, care abia își puteau mișca brațe-
le, dar care aveau posibilitatea să închidă
ochii de groază și să-și spună... „era minu-
nat". Nu știu care le era trecutul. Puteam
ghici accidente, dar câte nu fac din ființa
umană un invalid sub perpetuă medicație?
Nu știam ce spectacol aveau să vadă, spe-
ram numai să le încheie seara intr-un mod
plăcut. Ajungând din nou la vorbele lui
Adamov, i-am lăsat până la urmă „singuri
să hotărască ce îi ajută să trăiască".
   Handicapul lor era fizic, cel al lui Edgar,
ontologic. Am intrat deci în mica sală de
teatru cufundată în semiîntuneric. Scena,
dominată de o galerie lungă, sub nivelul
plafonului se împărțea de la bun început în
două spații: real și oniric. De acolo, de sus,
niște ochi mari aproape ieșiți din orbite,
fragment fotografic al feței lui Arthur Ada-
mov semănând halucinant cu cei ai lui Sal-
vador Dali, au privit scena pe tot parcursul
jocului, fără a aduce însă o semnificație
profundă în plus piesei în sine. Trimitere la
cochetăriile suprarealiste ale lui Adamov?
Implicarea nevrotică a autorului în viața
personajelor sale? Atenționare a publicului
de a-și menține trează acuitatea privirii?
Avea prea puțină importanță. Spectacolul
se putea lipsi de acea figură auctorială expli-
cită din penumbră, precum și de interme-
diile explicit onirice introduse de Gabriel
Garran, peste textul adamovian propriu-zis,
suficient de închegat ca să se susțină singur.
Dacă personajul Edgar era citit într-o cheie
onirică, ceea ce textul permite într-o oare-
care măsură, această interpretare trebuia
lăsată în voia actorului principal și pusă în
valoare la nivelul ritmului și al succesiunii
acțiunilor scenice, și nu prin adaosuri de
texte, fragmente muzicale și „aparițiile"
unei a treia figuri feminine, dansatoare,
jongleusă, fantasmă seducătoare. In loc să
fluidizeze textul și să-l facă mai inteligibil
- rezultat la care se aștepta probabil regi-
zorul -, toate aceste elemente au rupt vâr-
tejul voit monoton în care erau prinse per-
sonajele, creând acel sentiment de falsitate,
de dezacordate, din ce în ce mai des întâl-
nit pe scenele teatrelor europene.
   Scenograful Jean Haas a știut totuși să
valorifice interesant anumite elemente de
decor și recuzită, respectând în același timp
cu destulă strictețe indicațiile scenice ca-

re abundă în piesa lui Adamov. Mă refer
la scaunul gol suspendat intr-un colț al ca-
fenelei, firmă, element de decor, dar și sim-
bol al imposibilei așezări a personajului, la
spațiul creat pe verticală din umerașe și haine
suspendate, ca intr-un mare dulap-vestiar ce
cuprinde înseși personajele, sau la perdeaua-
jaluzea ce creează în partea centrală a sce-
nei un ingenios spațiu de trecere ce permi-
te jocul cu umbra și lumina, cu închisul și
deschisul, cu exteriorul și interiorul.
   Textul adamovian a ținut bine pasul,
chiar dacă prestația actorilor nu a fost în-
totdeauna egală: Cea mai fericită dintre
femei, care a început stângaci, dar a termi-
nat bine, Edgar, care a reușit să-și creeze
o imagine puternică de la bun început, dar
nu să o și păstreze cu același tonus până
la sfârșit, și Louise, care a fost - din păca-
te - prea puțin credibilă. Un text, dur, tă-
ios, cu un limbaj puțin învechit pe alocuri,
însă extrem de concret, de unde și marea
dificultate și provocare, atât pentru regizor,
cât și pentru actori, de a introduce senti-
mentul existenței personajelor între două
lumi, între fizic și psihic, între somn și tre-
zie, fără a tăia cu foarfecă în carnea vie a
piesei.
   Apoi, pianul, acel pian psihanalizabil
care la Adamov domină din umbră între-
gul conflict interior neexprimat, pianul im-
punător, extrem de masculin, producător al
muzicii nesuferite de Edgar, povara trecu-
tului, a greșelii față de Lina, logodnica lui
pianistă și infirmieră a mamei ce-1 așteaptă
scriindu-i scrisori fără șir precum gamele
unui exercițiu de solfegiu, pianul fetei pro-
prietarului cafenelei, care o atrage pe Lou-
ise, întărâtându-1 pe Edgar împotriva tre-
cutului său și a unui viitor bătut în cuie,
acel pian care va intra în apartamentul Celei
mai fericite femei unde locuiește Edgar,
ca un oaspete nepoftit, s-a transformat, din
păcate, intr-un pian mic alb, de jucărie, în
vizunea lui Garran. Este adevărat că Edgar
suferă o cumplită regresie de-a lungul pie-
sei, cu atât mai dureroasă cu cât personajul
este convins că acțiunile sale sunt o dovadă
de maturitate și de independență, deși toate
pun în lumină tocmai lipsa de repere, ne-
putința, neasumarea și fuga din fața orică-
rei responsabilități, limitarea și dependența
tânărului față de figura maternă. Recăderea

concretă în copilărie are însă loc doar în
final. Pianul strivește conștiința incapabilă
de introspecție autentică, imaginația inca-
pabilă să-și ia zborul, le fel cum trenul le
strivește pe cele două logodnice, iar Mama
strivește bărbatul, recuperându-și copilul
supus.
   Finalul piesei adamoviene este cum nu
se poate mai puternic și mai explicit. După
moartea Louisei, redus la un statut de câine
al Celei mai fericite dintre femei în trenul
coșmaresc ce-1 duce înspre casă, Edgar se
regăsește în fața unei mame pline de ener-
gie, deși o lăsase bolnăvicioasă și slăbită.
Moartea Linei, logodnica infirmieră, nu
numai că o însănătoșește, ci o face și să-și
recupereze fiul în totalitate. Rămas fără cu-
vinte, în fața râsetului Mamei, Edgar se va
răsturna în căruciorul de copil adus de
aceasta și va fi dat afară din scenă cu o sim-
plă lovitură de picior. Faptul că Mama este
handicapul ontologic major al fiului reie-
se evident și din punerea în scenă a lui
Gabriel Garran, însă finalul spectacolului
de la Theâtre de la Tempete nu a reușit să
capteze și să canalizeze în așa fel energiile
personajelor încât să facă să explodeze efec-
tiv tensiunea acumulată, în acea cruntă
imagine a decăderii ireversibile pusă în evi-
dență de piesa scrisă.
   Se putea deci și mai bine. Am ieșit în-
trebându-mă când voi întâlni oare regizo-
rul care va ști să exploateze toate potenția-
litățile unui text adamovian, uitându-se
puțin și în jurul lui, la cei asupra cărora
Adamov și-a oprit și și-ar opri privirea. La
Cartoucherie nu mai era aproape nimeni,
pustiul suburbiei pariziene sau pustiul cul-
turii. Și totuși câteva teatre reușesc, acolo,
să adune oameni care mai cred în lumi al-
ternative, care mai cred că ochii se pot des-
chide către altceva, că arta ajută pur și sim-
plu la deschiderea ochilor, așa cum și-o
dorea și Adamov. Regăsirea lumii care să
merite cuvintele: „e minunat!" Nu a fost o
seară pierdută, dimpotrivă; tind să cred că
sunt câteva piese mari care pot fi încă
redescoperite. Iar regizorii noștri ar avea
doar de câștigat. în cazul acesta, rămâne
însă confruntarea cu munca traducătoru-
lui... și cred că într-acolo mă voi îndrepta
eu acum.

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 • 27

        Poeme de

    Ileana Mălăncioiu


Nu pot să mă plîng

Nu pot să mă plîng de foame,
Hrana mea din ceruri vine,
Dar mi-e teamă pentru zeul
Ce se va hrăni cu mine.

Sînt prea neagră, sînt prea tristă,
Jertfa mea poate să-i pară
Și mai slabă decît este,
Și mai rea, și mai amară.

Sîngele-ar putea să-l verse
într-un cîmp frumos cu maci,
Carnea ar putea rămîne
Să se-mpartă la săraci.

Non posso lamentarmi

Non posso lamentarmi per la fame,
II mio cibo dai cieli viene,
Ma temo per il dio
Che si ciberă di me.

Sono troppo nera, sono troppo triste,
II mio sacrificio gli potră sembrare
Anche piu scarso di quanto non sia,
Anche peggiore, e piu amaro.

II sangue potrebbe versarlo
In un bel campo di papaveri,
La carne potrebbe avanzare
Per distribuirla ai poveri.

Spune-mi tu, tată

E toamnă, e senin,
Prin fereastra mea se vede pădurea
Cu frunzele roșii
Care nu peste mult au să cadă
Și eu mă uit la ele
Cum atîrnă
Ca limbile unui popor
De spînzurați.
Spune-mi tu, tată,
Ce e cu poporul acesta
Și de ce stă el în fereastra mea
Și scoate limba la mine.

Dimmi tu, padre

E autunno, e sereno,
Attraverso la mia finestra si vede il bosco
Con le foglie rosse
Che tra non molto dovranno cădere
E io le guardo
Penzolare
Come le lingue di un popolo
Di impiccati.
Dimmi tu, padre,
Cos’ha questo popolo
E perche si ferma alia mia finestra
E mi fa la linguaccia.

Pasărea tăiată

M-au ascuns bătrînii, după obicei,
Să nu uit de frica păsării tăiate,
Și ascult prin ușa încuiată
Cum se tăvălește și se zbate.

Strîmb zăvorul șubrezit de vreme,
Ca să uit ce-am auzit, să scap,
De această zbatere în care
Trupul mai aleargă după cap.

Și tresar cînd ochii, împietrind de groază,
I se-ntorc pe dos ca să albească
Și părînd că-s boabe de porumb
Alte păsări vin să-i ciugulească.

Iau c-o mînă capul, cu cealaltă restul,
Și le schimb cînd mi se pare greu,
Pînă nu sînt moarte, să mai stea legate
Cel puțin așa, prin trupul meu.

Insă capul moare mai devreme,
Ca și cum n-a fost tăiată bine,
Și să nu se zbată trupul singur
Ștau să treacă moartea-n el prin mine.


                         L'uccello tagliato

                         Mi hanno nascosto i vecchi, come al solito,
                         Per non scordare la paura deirnccello tagliato,
                         E ascolto attraverso la porta chiusa
                         Come si rotola e si agita.

                         Piego il chiavistello usurato dai tempo,
                         Per dimenticare cid che ho udito, per sfuggire,
                         A questa agitazione in cui
                         II corpo rincorre ancora la testa.

                         E trasalisco quando gli occhi, impietriti dai terrore,
                         Gli si rovesciano e sbiancano
                         E sembrando due chicchi di mais
                         Gli altri uccelli vengono a beccarli.

                         Prendo con una mano la testa, con l’altra il resto,
                         E li scambio quando non ce la faccio,
                         Finche non sono morti, perche stiano ancora legati
                         Almeno cosi, attraverso il mio corpo.

                         Perd la testa muore prima,
                         Come se non fosse stato tagliato bene,
                         E aifinche il corpo non si agiți da solo
                         Resto per far passare la morte in lui attraverso di me.
■
Traducere în italiană de
Danilo De Salazar


28 • APOSTROF

Festivalul Internațional


Societatea CULTURALĂ „Lucian Blaga“ Cluj-Napoca a organi-
zat în zilele de 12-14 mai a.c. cea de-a 21-a ediție a Festivalului
Internațional „Lucian Blaga“ - 50 de ani de posteritate blagiană
(aniversare UNESCO). Ediția din acest an a fost una româno-
maghiară. A fost prezentă doamna Dorii Blaga (președinta de onoa-
re a Societății). Au fost invitați ai Festivalului Szentmărtoni Janos
(președintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria), Balăzs F. Attila (care
a adus cu sine volumul Lucian Blaga, Poezii/Versek, versiunea ma-
ghiară aparținându-i), Katalin Ladik, ZalănTibor, Laura lancu. Ei
au luat parte la recitalul de poezie de la Muzeul de Artă (Sala To-
nitza), alături de poeți din țară (printre invitați: loan Moldovan,
Dan Mircea Cipariu, Valentin Marica, George Vulturescu, Gheor-
ghe Pârja, Olimpiu Nușfeleanu, Martha Izsăk, Minerva Chira) și
din Cluj (moderator: Ion Cristofor). Volumul bilingv a fost lan-
sat la sediul Filialei Cluj a USR, dimpreună cu Meridian Blaga 11 fi
miniantologia Versuri pentru templul său. Constantin Cubleșan și-a
lansat volumul de studii despre teatrul lui Blaga. Au mai fost lan-
sate volume îngrijite de Eugeniu Nistor și Nicolae Mareș. Confe-
rințele din prima zi au fost susținute de Mircea Flonta, Szentmăr-
toni Jănos, Mircea Popa, Ovidiu Pecican și Karăcsonyi Zsolt. A
avut loc (în holul BCU) și vernisajul expoziției de fotografie Ștefan
Socaciu, Oamenii Clujului. Tot în holul bibliotecii a putut fi vizio-
nată o expoziție documentară privind activitatea de diplomat a
lui Lucian Blaga, dar și episoade din urmărirea sa de către
Securitate.

   Premiile festivalului (subvenționate, ca în fiecare an, de Primăria
și Consiliul Local Cluj-Napoca) au fost următoarele:
   • Marele premiu pentru contribuții la mipândirea operei blagiene
    in lume. Balăzs F. Attila;
   • Marele premiu „Lucian Blc.ga“ pentru poezie {ex-aequoj Szent-
    mărtoni Jănos (președintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria)
    și Dan Mircea Cipariu;
   •    Premiul pentru exegeză blagiană: Constantin Cubleșan;
   • Premiul pentru participare excepțională la festival: loan
    Moldovan, Katalin Ladik, Zalău Tibor și George Vulturescu.

De asemenea, au fost premiați câștigătorii (elevi și studenți) ai
concursului Recitindu-l pe Lucian Blaga (concurs lansat cu sprijinul
Băncii Transilvania).
   Alte detalii privind Societatea Lucian Blaga și festivalul, pe
www.societateablaga.ro.


Nominalizări pentru premiile
usr pe anul 2010
JURIUL DE nominalizări al usr, alcătuit din Dan Cristea (preșe-
dinte), Horia Gârbea, Antonio Patraș, Ovidiu Pecican, Vasile
Spiridon și Slavomir Gvozdenovici (pentru literatura în limba
minorităților), a selectat, în aprilie a.c., următoarele volume:

Poezie
   Ana Blandiana, Patria mea A4, Ed. Humanitas
   Mircea CăRTĂRESCU, Nimic, Ed. Humanitas
   CAIUS Dobrescu, Euromoiphotikon, roman în versuri,
   Ed. Tracus Arte
   Ion Mureșan, cartea Alcool, Ed. Charmides
   Robert Șerban, Moartea parafină, Ed. Cartea Românească
Proză
   Gabriela Adameșteanu, Provizorat, Ed. Polirom
   Radu Aldulescu, Ana Maria și îngerii, Ed. Cartea
   Românească
   Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil, Ed. Polirom
   Radu Mareș, Cînd ne vom întoarce, Ed. Limes
   Constantin Stan, Gde Buharest, Ed. Charmides
Dramaturgie
   Mircea M. Ionescu, Dresorul lui Casanova, Ed. Play
   Radu Macrinici, Jack lunetistul, Ed. Unitext
   Radu Țuculescu, Dragul meu Micșa, Ed. Eikon
Literatură pentru copii și tineret
   Juriul de nominalizări recomandă un singur titlu care poate
   fi luat în discuție spre premiere, dintre cele patru volume
   depuse:
   Sînziana Popescu, Drumul Anei prin Valea Plângerii,
   Mediamorphosis
Critică și istorie literară, eseu
   Mihai Dinu, Un alt Bolintineanu -gînduri despre natura
   poeziei, Ed. Spandugino
   Sorin Lavric, 10 eseuri, Ed. Humanitas
   Irina Petraș, Literatura română contemporană: Prelungiri,
   Ed. Casa Cărții de Știință
   Ion Pop, Intre avangardă și ariergardă, Ed. Vinea
   C   < irnel Ungureanu, Șantier 2: In căutarea lui Mircea Eliade,
    Ed. Cartea Românească
Traduceri din literatura universală și Premiul Fundației,,Andrei
Bantaș“
   Gabriela și Constantin Abăluță: Henri Michaux, Vcyage
   cu Grande Garabagne/Călătorie in Marea Garabanie, Ed.
   Paralela 45
   Mioara Caragea: Jose Saramago, Călătoria elefantului,
   Ed. Polirom
   D< imnica Drumea și Petru Ilieșu: Allen Ginsberg,
   Howl și alte poeme, Ed. Polirom
   Ștefania Mincu: Umberto Eco, Cimitirul din Praga,
   Ed. Polirom
   Rareș Moldovan: Thomas Pynchon, Curcubeul gravitației,
   F.d. Polirom
   George Volceanov și Violeta Poia: William
   Shakespeare - Cpere, voi. I: Sonete, Furtuna, Ed. Paralela 45
Premii speciale (publicistică, memorii, jurnale etc.)
   Ileana MăLĂNCIOIU, Exerciții de supraviețuire, Ed. Polirom
   Andrei Oișteanu, Narcotice in cultura română: Istorie, religie
   și literatură, Ed. Polirom
   Cassian Maria Spiridon, Farmecul discret al dreptei
   cumpăniri, Ed. Eikon
   Ion Vianu, Amor intcllectualis, Ed. Polirom
   Matei Vișniec, Cronica ideilor tulburătoare, Ed. Polirom
Debut
   Raluca Dună, Eu, Autorul, Ed. Tracus Arte
   Anca Hațiegan, Cărțile omului dublu, Ed. Limes
   Adrian Buzdugan, Capela excomunicaților, Ed. Humanitas
   Sorin Despot, apasăi, Ed. Cartea Românească
   Ligia Tudurachi, Cuvintele care ucid, Ed. Limes
Premiul Național de Literatură
   Gabriel Dimisianu
   Fănuș Neagu
Comisia de literatură în limbile minorităților a înaintat propu-
nerile sale juriului de decernare pentm volume în aceste limbi
apărute în anul 2010:
   Liubinca Perinaț Stancov, Exerciții pentru un soare postum,
   poezii, limba sârbă
   Cedomir Mnilenovici, Sonete, poezii, limba sârbă
   Draga Mirianici, Rădăcini și stele, poezii, limba sârbă.

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 • 29

Revista Apostrof se poate cumpără
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mund Mercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliuManiu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •      12 euro sau 1 5 USD pentru 3 luni,
    •      24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •      48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

Cuprins

• CAFE APOSTROF

Ședință comemorativă a slr              Lucian Marina 2 
Festivalul Internațional „Lucian Blaga"               29
Nominalizări pentru premiile usr pe am  I 2010        29
• In memoriam                                           
Mircea Horia Simionescu                               2 
Fănuș Neagu                                           2 
Gheorghe Ene                            Horia Gârbea  2 
Ion Zubașcu, fie-i țărîna ușoară!       Marta Petreu  3 
• Puncte de reper                                       
La aniversară                           Ion Urcau     4 
• CU OCHIUL LIBER                                       
Rădăcinile                              Gelu lonescu  6 
• Dosar: Ilarie Voronca                                 
llarie Voronca - poet al modernității                   
și al iubirii                           Carol lancu   7 
llarie Voronca, 12 scrisori inedite                     
către Saul Axelrud                      Carol lancu   13
• Poeme                                                 
Voronca, fratele meu;                                   
Voronca și frumusețea lumii             Carol lancu   23

• SĂ NE CUNOAȘTEM SCRIITORII

New York și obsesia ghetoului                           
la Norman Manea                    Sonia Elvireanu    24
• Eseu                                                  
Regăsirea Regăsirii:                                    
Les Retrouvailles de Arthur Adamov Ștefana Pop-Curșeu 26
• Biblioteci În aer liber                               
Poeme                              Ileana Mălăncioiu  28

(traducere în italiană de Danilo De Salazar)

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

•  Mihail Sebastian. Dilemele identității
  ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei

Colecția „Filosofic contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
 traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei

Colecția „Filosofic modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.  10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
•  Joseph Ratzinger, Europa în criza
 Culturilor, traducere de Delia Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.      15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
•  Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei

Colecția „Filosofic românească"
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
 2003, 146 p.                              10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.   8 lei
•  D. D. Roșca,
  Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 138 p.         3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                              5 lei
•  Laura Pamfil, Noica necunoscut,
 2007, 288 p.                            8,75 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
  Nord-Sud, 2006, 228 p.                   15 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                             1 5 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.             10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
 2004, 380 p.                              20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
 eseuri, 1997, 230 p.                      4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
 proză, 1997, 186 p.                       4 lei

•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 1 32 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                             7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
 2006, 231 p.                              20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.             20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.               20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                              20 lei

•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.            20 lei
•  Eugen Pavll, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.               20 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
•  Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                  20 lei
•  Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
•  Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
•  Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
 2007, 304 p.                                 7 lei

Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.             10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

•  I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei

•  Ludovica Rlbreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Mau i a, 1998, 288 p.            5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                             6,30 lei

•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                             7,50 lei
•  Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"

•  Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                              10 lei

Colecția „Poeme"

•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
 2006, 84 p.                                  1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.     1 7,95 lei
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
 2007, 182 p.                             19,95 lei
•  Ion Vianu, Investigații mateine,
 2008, 112 p.                             19,50 lei
•  Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                    19,90 lei

                                    
                                  9|
APOSTROF                            
REDACȚIA:                           
Marta Petreu                        
(redactor-șef)                      
Lukăcs Jozsef                       
Virgil Leon                         
Ana Salomia Cornea                  
Irina Petraș                        
Tehnoredactare:                     
Fogarasi Edith                      
Vignetele revistei reprezintă       
variațiuni grafice de Mihai Barbu   
după desene de Franz Kafka.         
Ana Pop                             
(contabilitate)                     
EDITORI:                            
□ Uniunea Scriitorilor              
din România                         
□ Fundația Culturală Apostrof       
Revista apare cu sprijinul:         
□ Fondului Cultural Național        
□ Consiliului Local și al Primăriei 
Cluj-Napoca                         
ADRESA REDACȚIEI:                   
Cluj-Napoca                         
Str. I. C. Brătianu, nr. 22         
cod 400079                          
Tel., fax: 0264/432.444             
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro
Pentru corespondență:               
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,    
Cluj-Napoca, 400750                 
• Revista apostrof figurează        
în Lista-catalog a publicațiilor    
interne, editată de rodipet sa,     
la poziția 4251.                    
Manuscrisele primite la redacție    
nu se înapoiază.                    
issn 1220-3122                      
Revista este înregistrată la osim   
cu nr. 45630/22.05.1996.            
Revista apostrof este membră a      
Asociației Revistelor, Imprimerii-  
lor și Editurilor Literare (ariel), 
asociație cu statut juridic, recu-  
noscută de Ministerul Culturii      
și Cultelor.                        
              Tiparul:              
     Centrul de Presă Reformat      
                                    
Unica responsabilitate a revis-     
tei Apostrof este de a găzdui       
opiniile, oricît de diverse, ale    
colaboratorilor noștri. Respon-     
sabilitatea pentru conținutul fi-   
ecărui text aparține, în exclu-     
sivitate, autorului.                
                            Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXII, nr. 6 (253), 2011 • 31