
Parisul în iarnă
ERA CEL mai mare frig parizian cînd m-am apucat să fac pe ghi-
dul pentru oaspetele nostru venit de departe: sfîrșit de ianua-
rie rece și umed, cu un vînticel care pătrundea prin haine pînă la
piele. Și totuși! în ciuda frigului pătrunzător, în fața Muzeului
de Artă Modernă al Parisului, se încolăcea o coadă lungă de trei
sferturi de ceas: oamenii, tineri aproape toți, așteptau să intre la
expoziția Jean-Micbel Basquiat, pictorul mort prematur, la două-
zeci și ceva de ani, dintr-o supradoză. Deocamdată, lumea își amă-
gea așteptarea privind cum sînt ridicate de pe stradă mașinile par-
cate în locuri interzise. în sălile de expoziție, aglomerație de
nedescris: școlile își aduseseră elevii, oricît de mici, chiar din cla-
sele întîi, să vadă expoziția, așa că a trebuit să pășim cu grijă,
uitîndu-ne mereu în jos, să nu călcăm vreunul dintre prichindeii
așezați direct pe podea, în fața cîte unui tablou. Basquiat pictează
„infanti l“, tablourile lui violente par desenate de un copil: de unul
în transă, cu viziuni terifiante.
   La Jeu de Paume, retrospectiva Andre Kertesz, fotograful genial
de la începutul secolului al XX-lea. Intr-una dintre săli, pe un
panou, un înscris precizează că Andre Kertesz este unul dintre cei
trei mari fotografi care, în secolul al XX-lea, au transformat
fotografia în artă și, totodată, în informație curentă de ziar, în
reportaj; un altul din seria celor trei este, surpriză, cineva care
are legătură cu România: Eliazar-Lotar, fiul lui Arghezi! Nu-mi
amintesc ca în România să fi făcut cineva caz de el... Celălalt
Kertesz, Imre, are, cum se cuvine cuiva care a cucerit Nobelul, un
raft de volume traduse aproape în fiecare librărie pariziană -
musafirul nostru s-a uitat vreme de-un ceas, în mica librărie de pe
me du Theâtre, la raftul cu pricina.
   într-o duminică mai puțin friguroasă, am vizitat, în Place des
Vosges, în casa lui Victor Hugo, expoziția Fotigrafii de scriitori.
Nu lipsesc din ea românii - cei internaționali: Anna de Noailles,
cu un cap semeț de faraoană; apoi Cioran - pieptănat ca un
Dracula abia sculat din sicriu: părul lui neverosimil de lung este
pieptănat - poate că ar trebui să spun: coafat! -, cu cîteva șuvițe
înălțate și apoi răsucite ca valurile. Fotografia stîrnește amuza-
mentul vizitatorilor - iar mie îmi este ciudă pe „Mimile“, nu
pentru că și-a lăsat părul lui ca argintul să-i crească atît de lung,
așa-i era și cînd l-am cunoscut noi, în urmă cu vreo douăzeci și
cinci de ani, ci pentru că s-a lăsat distribuit și fotografiat „în vam-
pir“... Cîteodată zău că își dădea în petic! Cele mai impresionante
fotografii sînt ale lui Artaud. Apoi, un Ezra Pound, o fotografie
teribilă, pe care o știam, dar e bine să revezi ceea ce te impre-
sionează, făcută de Avedon. Mai sunt cîteva fotografii care-mi plac:
a Margueritei Duras, a lui Iris Murdoch, a austriacului Thomas
Bernhard: fețe distruse de viață, de ceea ce, știind despre viață, au
pus în operele lor: fețe distruse, da, da. Uimitoare fotografia
Simonei de Beauvoir: tînără, îmbrăcat într-o fustă albastră și cu
cămașă și cravată, are fața urîtă a unui recrut. Pe lingă această față
a ei, fotografia lui Sartre arăta un „modeL de-a dreptul frumos!

   La Centrul Pompidou, într-o joi, program prelungit pînă spre
miezul nopții la expoziția Mondrian - De Sttjl. Alt public decît la
Basquiat: distins, adult. Tablouri, schițe, machete, atelierul lui,
refăcut, filme despre el și despre mișcarea olandeză De Stijl umplu
sălile. Revistele expuse îi amintesc unuia dintre „turiștii“ mei de
revistele avangardei românești. Cînd te gîndești că toată
contemporaneitatea, cu blocurile ei urîte, cu mobilierul ei
incomod, a ieșit - în urîțenie, prin degradarea purității ideii - din
frumusețea rece și platonică a unor asemenea mișcări de avangardă!
Urmărim un film despre Mondrian, oamenii care l-au cunoscut
depun mărturie că-i plăcea dansul, dar pînă și dansul lui era în
pătrate. Mă reîntorc obsesiv la cîteva tablouri, mereu aceleași: alb,
negru, albastru, roșu, galben - nu mi-ar displăcea să am măcar una
dintre aceste pînze. Unul dintre oaspeții mei analizează cel mai
celebru tablou al lui Mondrian, arătînd cum, prin două trucuri
manieriste, pictorul transformă o imagine în două dimensiuni în-
tr-una cu aparența adîncimii, a celei de-a treia dimensiuni.
   între timp, în Paris s-a făcut cald și noi ne-am mai dezbrăcat
șubele și ne-am pus, în 30 ianuarie, pardesie. Pe stradă, cîteva
tinere doamne poartă muselină, văd băieți cu cămașa descheiată,
nimeni nu mai poartă mănuși. După-amiază bună de petrecut în
Faubourg Saint-Denis. Aici ni se arată viitorul Parisului, crede
invitatul nostru. Lume amestecată, străzi pestrițe. De la Poarta
Saint-Denis, în jos, dai de teatrul Antoine și piața Dullin, în care
a locuit Eliade. Pe stradă e plin de arome și de culoare, plăcinte
orientale, ghimbir transformat în gel, ceaiuri exotice, vitrine
imense, prin sticla cărora ne uităm într-un salon de coafură, la
negresele cu coamele lor împletite.
   Nu am vorbit despre librăriile burdușite de cărți. Nu numai
FNAC-ul, care, în curînd, își va schimba proprietarul, ci și celelalte...
La „Le Divan“, librăria mea preferată din rue de la Convention,
Recviemul Anei Ahmatova e expus la vedere. Musafirul meu înșfacă
volumul pe loc, apoi, în nici o jumătate de ceas, își umple brațele
cu volume de-ale lui Klaus Mann, un volum Hannah Arendt, dic-
ționare - unul al corpului. într-o seară de sărbătoare, am trecut
și pe la Vrin, cea mai bună librărie de filosofie, unde - surpriză!
-, printre alte tomuri savante, musafirul meu vede, în lumina de
seară a pieței Sorbona, un volum Alexandru Dragomir...
   Iar în 4 februarie, cînd vremea înnebunește cu totul și afară sînt
18 grade, intrăm din nou într-un muzeu: Musee du Luxembourg,
la fastuoasa expoziție Cranach fi tpoca lui. Aici, public vîrstnic,
în special. Ne uităm lung la pisica, umflată ca un Behemoth, a
Evei, la șoricelul, înspăimîntat, de la picioarele lui Adam. Hm. Tot
ei, vechii maeștri! Aici e un mesaj despre care este mai bine să
tăcem decît să vorbim.
   In presa cotidiană, reclamă și comentarii despre Moigen, filmul
în care joacă și un actor român: iar musafirul nostru îmi spune
că sînt colegi de facultate, da, sigur, e un actor foarte bun, nu
mi-1 amintesc m Purificare: Doar am văzut spectacolul lui Șerban,
Purificare, cînd a fost la Sibiu, nu-mi amintesc că Hathâzi era
Doctorul? Aha, îmi spun mulțumită, iată că am văzut pe viu o
vedetă, în primul dintre cele două orașe ale mele, Sibiul, și-acum
o reîntîlnesc aici. Ce mică-i lumea!, exclam intertextual, și facem
un ocol, să mai privim o dată mansarda din Odeon....
   E cald de-a binelea, pe cheiurile Senei narcisele răsar cute-
zătoare din pajiște, da, direct din glie, curînd o să înflorească. Sena
curge cenușiu-verzuie și e un curent grozav. în parcul de la Cluny,
ierburi mănăstirești scot capul la lumină, viorele și narcise stau pe
punctul să explodeze. înăuntru, Doamna își mîngîie în eternitate
Licorna, printre iepurași, păsări în zbor și mii, da, mii de flori...
recunosc menta, toporașii, crinii... în Jardin des Plantes, în plină
lumină a soarelui, oamenii s-au așezat parizian pe iarbă și își întorc
fețele spre lumină. „Ce provincial e Parisul!“, exclamă musafirul
nostru, palid de invidie, iar noi... confirmăm, da, da, desigur, e
foarte provincial, aici oamenii mănâncă la ore fixe, profită de sol-
durile de sfîrșit de iarnă, fac economii, stau la soare. Trăiesc.
   Iar în semn de primăvară, pentru că tot
e centenar Cioran, a apărut la Paris nu
numai cartea, mai modestă, a lui Rigoni,
pe care D. și-a comandat-o a doua zi după
sosire la librăria de lingă noi, ci și cartea
lui Stephane Barsacq, Cioran: bjaculations
mystiques.
   Pe curînd,
   Sus ana
■
SlJSANA BOCORIN

2 • APOSTROF

• Imobilul din 21, rue de l’Odeon, cu mansarda lui Cioran. Foto: M. P                                                             Dosarul Centenar Cioran: în p. 13-20

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 • 3

SUGERATĂ UNEORI, alteori formulată di-
rect, intenția sinuciderii e un leit-motiv
al Jurnalului cu viziera ridicată. Numai că
Sebastian este organic bolnav de „lene“, iar
din pricina asta impulsul suicidar se dizolvă
într-o stare psihosomatică latentă, inacti-
vată, ce va produce și „va consuma acea-
stă lentă și urîtă sinucidere“ cotidiană. Am
citat din foiletonul lui despre Artaud. Exis-
tă, aici, o intuiție precoce, pe care o are încă
din 1928, cînd își încheie gîndul cu o refe-
rință încifrată, dar clară, la celebra moarte
urîtă a lui LUvborg ce nu e decît o sinuci-
dere ratată: „Va fi o moarte mică, fără lăr-
gime, fără frumusețe, fără alt tragic decît
acela al unei înjunghieri în burtă. Pentru
mine n-o acceptA Ceea ce, aici, cu impru-
dentă superioritate, spune foarte tînărul
eseist despre Artaud - „acest om absolut
necunoscut“ -, începe chiar din 1935 să
spună despre sine, în notații dezgustate de
jurnal: „Cît trebuie să fie de tare inerția
mea, pentru a trăi mai departe... Pe mici
porțiuni, drama intimă devine o mono-
dramă: „Dezgust adînc de tine... Iți lipsește
și energia de a te sinucide“ sau: „încolo,
totul cum știi. Adică absurd, umilitor și de
nesuportat. De unde iau puterea de a tîrî
după mine traiul ăsta nefericit, zi de zi,
nu știu. Probabil din lene - singura
mea forță“. Lenea are în cazul lui
Sebastian același sens ca regresiu-
nea în cazul lui Cioran, iar prozei
lui intime i s-ar fi potrivit întru
totul titlul de Jurnalul unui
leneș. Și ar fi ajuns și la acea
„moarte mică“, ieșită din
sinuciderea paralizată, pe
care, în mod nesăbuit, o
acuza la Artaud, dacă
hazardul nu i-ar fi decis
un alt sfîrșit. Oricum, pe
parcurs, un factor extern -
conjunctura politică europeană
- a impus o nuanțare în relația din-
tre sinucigașul potențial și actul pro-
priu-zis. Apare aici o similitudine de
comportament cu acela al scriitorului său
favorit, Stendhal. Rupînd strania lui legă-
tură platonică cu Metilde Viscontini-
Dombrovski, Stendhal mărturisește, în

O autobiografie

rușinoasa

Ion Vartic

Souvenirs d’egotisme, că ar fi rezistat cu greu
tentației de a-și zbura creierii, dacă n-ar fi
fost distras de un motiv exterior, mai puter-
nic decît cel personal: „Mi se pare că numai
curiozitatea politică m-a împiedicat să lichi-
dez cu viața“. Egotist (precaut) el însuși,
Sebastian e foarte stendhalian de două ori
în Jurnal. Citez însă numai notația lui din
23 aprilie 1942, abilă pentru cumpăna în
echilibru între tot ce scrie aici și tot ce nu
scrie: „Războiul ăsta, cu angoissa lui per-
manentă, a acoperit vechile mele nefericiri
personale și le-a făcut să treacă în umbră.
Dar cînd mă apropiu iar de ele, dor încă.
Intr-un fel, printr-o substituire de nenoro-
ciri, războiul m-a depărtat puțin de mine și
de oribilele mele taine“. E o diferență vizi-
bilă de grad confesiv între „oribilele mele
taine“ ale Jurnalului și „marile mele pro-
bleme personale“ ale jurnalului din De două
mii de ani. Prima formulare te intrigă ime-
diat, pe lîngă a doua, neavizat, treci nepă-
sător. Jurnalierul din De două mii de ani
scrie mult mai mult pentru sine decît
Sebastian în Jurnal. De aceea, romanul
autobiografic nici n-ar trebui citit decît
după ce citești mai întîi Jurnalul, unde

Cioran. Foto: Sophie Bassouls

găsești codul multor sintagme - unele apa-
rent banale, altele evident absconse - ale
înșelătorului narator-jurnalier. Cel din urmă
vorbește pe înțeles despre blestemul de a
avea „sînge evreiesc“ și pe neînțeles despre
„dramele și comediile strict personale“; ulti-
melor nu le afli conținutul, decît doar dacă
citești, în Jurnal, despre teatrul sexual pe
care Sebastian îl joacă cu Leni, cu Zoe, cu
Cella, cu Alice, cu Madeleine ș.cl. Dacă n-
ar exista Jurnalul, respectivele „drame și
comedii strict personale“ din precedentul
jurnal, acela din De două mii de ani, ar pă-
rea goale de sens. Sau, mai bine spus, pline
de sens, dar numai pentru narator, în nici
un caz, pentru cititor. Sigur pe sine, el no-
tează că, în sfîrșit, i-a mărturisit „totul“ lui
Ghiță Blidaru: „tot ce am scris aici în caiet,
tot ce n-am scris“. N-avem cum să știm ce
anume conține acest „tot ce n-am scris“, pe
care îl află „stăpînul predestinat^ dar care,
pentru noi, indiscreți cititori ai jurnalului,
rămîne necunoscut. „Tot ce n-am scris“ în
caiet stă sub pecetea tainei. Spunînd că vor-
bește „în numele singurătății mele“, el, de
fapt, tace în numele unicității lui secrete,
poziționat între convingerea că nu poate
fi descifrat și ispita de a ne arunca, totuși,
parcimonios, și cîte o nadă. Autorul jurna-
lului e liniștit pentru ce n-a scris pe șleau,
autorul de pe copertă e, în schimb, neli-
niștit că, poate, nu l-a cenzurat destul pe
primul: „mă întreb cu spaimă dacă n-am
trădat prea multe lucruri“, îi spune lui Ca-
mil Baltazar, în interviul de întîmpinare a
cărții. Încăpățînarea și, mai ales, iritarea lui
Sebastian față de orice referire la losef
Hechter - căruia el însuși îi deconspiră,
criptografic, identitatea - ar putea avea și
o explicație secretă: omul din scriitor se
știa vulnerabil și o asemenea refe-
rință identitară concretă îi părea că
face mai vizibile ascunsele lui
„mari probleme personale“.
Mai precis, cred că pe Se-
bastian îl enerva, con-
știent-inconștient, con-
secința faptului că
numele, evocat, de
pe „linia tatei“, îl
trăgea după sine și
pe acela de pe „linia
mamei“, mult mai
propriu sieși și, deci,
mai atacabil (țintit
prompt chiar de Ghiță
Blidaru în prefață!). Căci el
este mai mult un Weintraub,
cu un anume fond Hechter,
care nu mai are însă atît „sîn-
gele tare“ al Hechterilor, întărit
și de acela al „străbunicului de
la 1828“, cît sîngele subțiat de
talmudism, otrăvit de „lumina
lămpii, serile tîrzii, în sinagogi“,
al celor din „ramura familială a

4 • APOSTROF

mamei“: „Sănătatea lor e provizorie ner-
voasă, întreținută cu permanente eforturi,
printr-o victorie dificilă de fiecare zi asupra
unei biologii obosite". Mai puțin un Hech-
ter decît un Weintraub, încarnînd, ca des-
cendent, cum se vede din Jurnalul netru-
cat, „o sinistră abdicare de la viață, o
anemie compromițătoare, o rușinoasă fugă
din biologiei Rușinea lui de moștenitor al
vechii devitalizări i-a devenit impuls crea-
tor: „Les «sources» d’un ecrivain, ce sont
ses hontes“, spune Cioran (față de ale cărui
cărți de tinerețe, „tifice“, Sebastian a avut
accese pamfletare suspecte de ură). In
aceeași direcție, cu formulele lui Genette,
aș spune că De două mii de ani, precedînd
Jurnalul, intră în șirul „falselor autoficțiu-
ni, care nu sînt «- ficțiuni» decît pentru va-
mă: cu alte cuvinte, autobiografii rușinoa-
se“. II recunoaștem imediat pe losy
Hechter-epistolierul în autobiografia lui
pseudoromanescă prin felul cum se regă-
sește nu în bunicul aspru, colțuros, dinspre
partea tatălui, ci în „celălalt bunic, tatăl ma-
mei“: „Și el fugea poate de el, și el a sufe-
rit de spaima de a nu se întîlni cu sine în-
suși“. De aceea: „... mă simt azi așa de mult
nepotul lui, coborîtorul lui direct, coborî-
torul melancoliei lui fără leac“. De altfel,
moștenindu-1, jurnalierul stă aplecat deasu-
pra frazelor-monade, precum bătrînul cea-
sornicar, deasupra „micilor lumi autono-
me“. Pe de altă parte, fapt revelator pentru
nepot, avem aici explicația somatopsihică
pentru aderența lui fascinată la extrema
dreaptă, prompt detectată, la unchiul ei, de
nepoata postumă: nostalgia reîntoarcerii în
biologie, „în pădurile prostiei și ale vieții
vii“ ș. cl. Am citat din notițele luate de lo-
sef Hechter la cursul lui Ghiță Blidaru.
Exact în aceeași vreme, Klaus Mann - care
făcea parte din aceeași generație cu Sebas-
tian - semnala deja, îngrijorat, atracția tine-
retului pentru gîndirea „anarho-reacțio-
nară“, cu fantasme regresive barbare, a
predicatorilor extremei drepte europene.
    într-o foarte semnificativă scrisoare către
Martha Bibescu, din 6 septembrie 1942,
consacrată, de fapt, cazului lui Antoine Bi-
bescu, Sebastian își exprimă speranța că,
totuși, acesta „nu-și va evita propria operă“,
aceea adevărată', anume, cartea despre
Proust „și, mai ales, cartea despre Antoine
Bibesco - care mi se pare cea mai bogată în
întîmplări și cea mai complexă". Or, An-
toine Bibescu se sustrage continuu de la
materializarea acestor proiecte, le amină din
„lene", însă „trebuie să spun că lenea lui este
foarte ciudată (s.n.), pentru că ea-i permite
uneori să fie foarte muncitor"; dar munca
asta se concretizează doar în piese de tea-
tru, care, oricît ar fi ele de „încîntătoare", îl
împiedică „să-și scrie marile cărți" (despre
Proust, despre Corcova, și, în special,
despre sine însuși). Analiza despre Antoine
Bibescu e, în fond, o autoanaliză indirectă:
,,Mărturisesc că nu cred în teatru. Am scris
și eu - dar nu cred în el“ și nu merită, ca
„scuză", să-ți ocupi timpul cu el: „... vreau
ca el să scrie ceea ce eu numesc «marile» lui
cărți", iar pentru asta „trebuie ca el să-și
învingă lenea și gustul pentru teatru". Din
toată scrutarea aceasta exactă lipsește numai
o întrebare: dar dacă Antoine Bibescu nu
voia să-și învingă lenea ^foarte ciudată" de
a-și mărturisi secretele? întrebare potrivită
și pentru epistolierul prințesei. Din cauza
aceleiași „ciudățenii" leneșe, s-a descărnat
de sine în Fragmente dintr-un carnetgăsit și

• Sebastian în 1935

n-a îndrăznit să facă de-a dreptul din De
două mii de ani „cartea despre Iosef Hech-
ter", așa încît și prințul ar fi fost îndreptățit
să spere că Sebastian „nu-și va evita propria
operă", aceea reală, renunțînd la „gustul
pentru teatru" și, deci, la confesiunea atît
de bine acoperită, cvasi-conștientă, prin
finalurile suspecte - din perspectiva secre-
tului uman al dramaturgului - ale Jocului
de-a vacanța și Stelei fără nume. Confesării
radicale îi preferă distanțarea surdinizată în
teatru. Exemple sînt destule. De pildă, dra-
matizarea reveriei de regresiune, mediată și
ea de o frază din Accidentul'. „Avea uneori
nostalgia unei vieți de profesor, la un liceu
de provincie, undeva, intr-un tîrg depărtat,
fără drum de fier, fără ziare, jucînd cel mult
șah cu profesorul de fizico-chimice, un fel
de celibatar înrăit de singurătate“ (aproape
de prisos să spun că toată Steaua fără nume
e în germene aici). La fel, teatralizarea evi-
dent căznită a dorinței intens resimțite de
retragere intr-un spațiu monadic, pe cale de
cristalizare în Insula (fantasma insulei pro-
tectoare a fost, sigur, una din cauzele pen-
tru care s-a regăsit în jurnalul Katherinei
Mansfield). Rezultatul: fuga minoră în tea-
tru. Căci, în această dramaturgie, motivul
personal ascuns, cu adevărat dramatic, s-a
evaporat, aici, aproape complet.
    „Carnetul găsit", jupuit de orice con-
cretețe proprie, impersonalizat, jurnalul din
De două mii de ani, împănat cu felii pseu-
doromanești, și jurnalul ce pare să debu-

teze abia în 1935 au făcut parte, originar,
din Jurnalul scriitorului: „cartea despre
Iosef Hechter" și „cartea despre Sebastian".
lărți din cele două „cărți" au rămas, necen-
zurate, în ultimul jurnal. Scriitorul n-a mai
apucat, din fericire, nici să le „prelucreze",
nici să le romanizeze sau dramatizeze pe
bucăți, inautentificîndu-le. Sigur, cu ex-
cepția operelor menționate mai sus, ce au
exact scopul pe care Sebastian îl descifrează,
cu ajutorul lui Henri Massis, la Proust: exi-
stă o „rană" somatopsihică incurabilă, „pe
care nu numai corespondența, dar întreaga
lui operă încearcă s-o acopere", căci:
„Singurul lucru pe care îl poate face pentru
salvarea lui este să ascundă, să dezmintă"
prin textul beletristic, care, însă, disimu-
lează un alt text, cu sens ascuns. Fapt evi-
dent în De două mii de ani, unde „dorința
sa de a dezminți" conține, cu și fără voința
creatorului, și dorința de a dezvălui: ca
Massis, Sebastian definește opera ca alibi,
dar unul „insuficient. Cînd la rădăcina unei
vieți este o taină, ea otrăvește, printr-un
întreg sistem de ramificări și consecințe,
cele mai îndepărtate gesturi, cele mai neîn-
semnate cuvinte (s.n.). Și e destul ca un sin-
gur gest, un singur cuvînt să se trădeze,
pentru ca întregul sistem de simulări și
adevăruri camuflate, menținut pînă atunci
cu istovitoare eforturi, cu o permanentă
panică, să cadă". Pe lingă însingurarea exo-
terică de evreu, aceea esoterică, strict per-

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 *5

sonată, iese la iveală, în fragmentele de jur-
nal ale romanului autobiografic, tocmai din
„cele mai neînsemnate cuvinte®, presărate,
voit sau nevoit, în diverse locuri. Am extras
și am pus în valoare îndeajuns asemenea
așa-zise „cuvinte neînsemnate® prin care
„diurnistul® își marchează și diferențiază,
aproape insesizabil, dubla lui însingurare,
cu care se identifică nu atît pentru cititor
(de obicei neatent și leneș), cît pentru sine.
E de prisos să mai revin asupra acestui gen
de formulări. Țin numai să reamintesc că
jurnalierul știe prea bine cum să le mînuia-
scă pentru a fi, paradoxal, și acoperit, și
descoperit. în schimb, jurnalul conservat,
care începe în 1935, rămas, prin hazardul
accidentului fatal al scriitorului, într-o
formă necenzurată, nu mai beneficiază de
acele „camuflaje® de care profită, însă,
opera propriu-zisă. Pe de altă parte, fraze -
le-cheie, prezente chiar din debut, din 18
aprilie 1935 - care deslușesc cît de cît sen-
sul numeroaselor notații ulterioare - ar
putea fi semnul că Sebastian se decisese să
lase, pe cît se poate, textul cu viziera ridi-
cată. Oricare ar fi situația, se vede și aici că
tot se ferește de un ochi prematur indiscret.
Căci în însemnarea aceasta se poate întreză-
ri nu adevărul întreg, ci, mai curînd, secre-
tul biografiei sale. Sigur e doar faptul că
șocul traumatic, cel mai probabil de sor-
ginte sexuală, pe care l-a suportat adole-
scentul, i-a desfigurat definitiv profilul
somato-psihic: „Aveam o facilitate extremă,
fără complicații, fără drame. Și toate astea
rupte groaznic la 17 ani ju-
mătate®. Nu e nici un du-
biu: o cauză somatică, cu
foarte grave repercusiuni
psihice: „Va trebui să-l văd
pe Poldy!®, exclamă, în 10
iunie 1935, plănuind o
călătorie pariziană cu scop
medical, de confirmare ori
infirmare de diagnostic:
„Lucrurile trebuie clarifica-
te. Să fiu cel puțin edificat.
Ce comic ar fi să nu fie la
mijloc decît o chestiune
medicală [rezolvabilă]! Dar
nu. Nu-mi fac prea multe
iluzii. Vreau însă să știu®.
Notație ca preambul la fap-
tul că: „M-am lăsat ca un
dobitoc prins într-o pove-
ste care știam de la început
că nu duce nicăieri®, atras,
adică, în idila cu Leni, care,
ca alte „povești® de acest
gen, trecute sau viitoare,
nu poate avea decît același
sfîrșit: „lamentabil®.
   O pretimpurie ruptură
interioară l-a făcut să-și
piardă acea „facilitate extre-
mă“ înnăscută. Facilitat în-
seamnă, în primul rînd,
„ușurință®, sinonim îndră-
git de Sebastian, socotit a fi
echivalent cu grația, carac-
teristică, după el, unei
unice ființe: Mozart. Starea
mozartiană, imposibil de
atins, dar spre care,
păstrînd proporțiile, se
poate rîvni:     ce fericită
ușurință® de a fi și de a
crea. Tocmai ce la el s-a

destrămat: „Mi-e dor de puțină ușurință®,
notează în Jurnal. Și tot acolo: „Nimeni,
cred, nu are [...] mai puțină ușurință spon-
tană decît mine® („spontană®, determinan-
tul „ușurinței®, ne duce imediat cu gîndul
la celebra analiză mozartiană a lui
Kierkegaard, fără a insinua, însă, vreo legă-
tură cu gîndirea jurnalierului). Sebastian
are, în primul rînd, o enigmatică, super-
stițioasă, preferință pentru Eine kleine
Nachtmusik', intrînd, din întîmplare, la
magazinul „Columbia®, află, cu surprin-
dere, că i-a sosit discul cu simfonieta
comandat: „... sunt fericit că prima cum-
părătură a fost asta. Va fi poate de bun au-
gur®. Chiar după ce s-a îndurat să-și cum-
pere un aparat de radio, prinde pe unde
simfonieta: „primită ca un semn de bună
venire®. La un festival de dans, privește,
„drept o bună întîmplare personală®,
romanța (andante-le) din Kleine Nachtmusik
dansată de un coregraf cu „o grație extre-
mă®, pe care și el și-ar dori-o, „ca ritm și
stil®, în Jocul de-a vacanța. „Mult Mozart,
foarte mult Mozart®, ca terapeutică proprie,
fie pentru nefericirea personală secretă, fie
pentru atmosfera antisemită, ambele insu-
portabile. Tratament constant, de-a lungul
anilor consemnați în Jurnal, cu „fericita
ușurință® mozartiană. De pildă, un quartet
ce nu-i decît un joc abia schițat, „ca o spu-
mă sonoră, puțin inconsistent, dar delicat
și plin de haz®; unul dintre divertimenti, „ca
un semn bun, la începutul noului an®; „un
adagio de o melancolie plutitoare® ori „o
«concertantă» pentru vioară și violă, de o

melancolie mozartiană supremă®; laigo-\A
din Divertimento-ul în D major KV205, ce
îl face să-și reamintească de obsedanta lui
serenadă-simfonietă; de asemenea, Dansu-
rile germane. „Laigo-ul de Mozart, care se
află pe primul disc din Kleinenachtmusik,
îmi place mereu mai mult®, fiind și acel
„«largo» al tău®, îi scrie adolescentei Nadia,
împreună cu care obișnuia să-l asculte. Mai
mult încă, cu cît ascultă mai des Matthdus-
passion a lui Bach, i se pare că, acolo, totul
devine „mai puțin sever, mai mozartian®,
după cum simfonia întîi a lui Beethoven
ₚmie îmi place pentru cît e de mozartiană®.
In fine, o adevărată „kreisleriană® - adică o
istorioară hoffmannescă - se țese, cum a-
flăm din Jurnal, în jurul unui andantino
dintr-un Concert in Mi bemol major, „pe
care il dăruisem acum vreo patru-cinci ani
lui Leni®. Ecourile poveștii pasional-muzi-
cale au rămas pînă și în memoria surorii
berlineze a actriței. Invitat de Leni de Re-
velionul ’38, kreislerianul Sebastian îi pre-
gătește ca dar respectivul concert mozartian
(al 9-lea, „Jeunehomme®, sau al 14-lea?),
de care, de fapt, maniacal, nu se poate, ni-
cium, despărți. De aceea, „vreo patru-cinci
ani®, îl tot împrumută ori i-1 aduce înapoi,
din tandrețe, Leni însăși. Mai întîi dovezi-
le întinse de-a lungul lui 1939: „Concertul
in la [sic!] bemol de Mozart, de cînd îl am
la mine (lăsat de Leni la plecare), devine
din zi în zi mai frumos. Andantino e unul
din cele mai pure, mai triste și mai străve-
zii lucruri din muzică® (22 iulie); apoi:
„Am rămas acasă singur, aseară ca și astă-
seară, și primul lucru pe
care l-am făcut, regăsindu-
mă în odaia mea, a fost să
ascult încă o dată andan-
tele [sic!] de Mozart, pe
care îl am încă la mine și
care îmi servește de refu-
giu® (25 septembrie). Ca
un intermezzo, ca să
zicem așa, îi scrie Nadiei,
că a ascultat la „un post
turcesc® de radio, gîndind
la ea, „un concert pentru
pian și orchestră (cel pe
care-1 are Leni, dacă-1 știi)
de Mozart® (23 decembrie
1940). Vorba vine, că-1
„are Leni®, căci, în 28
noiembrie 1943, Jurnalul
consemnează: „Ascultat în
ultimele zile de foarte
multe ori Concertul in Mi
bemol major de Mozart... I
l-am cerut acum [lui Leni]
pentru cîteva zile și l-am
ascultat cu încîntare. [...]
Este o bucurie infinită în
mișcările repezi - dar ce
tristețe, ce melancolie, ce
sfîșiere în andantino^.
Post-scriptum: fără să știe,
bineînțeles, nimic despre
obsesia lui Sebastian pen-
tru acest andantino
mozartian, Radu Stanca,
foarte inspirat, a unit pri-
mele două comedii lirice
ale acestuia într-o unică,
simptomatică, formulă:
„andantino dramatic®.
Povestea discului rătă-
citor nu-i unicul fir
mozartian dintre Leni

6 • APOSTROF

Caler și Sebastian. în urma intimităților lor
intermitente, rămîne, în cameră, nu numai
parfumul buchețelului de violete desprins
de pe reverul mantoului actriței și lăsat într-
un pahar pe noptieră sau fumul țigării trase
împreună, ci și ecoul mereu reascultatei
Kleine Nachtmusik^ dar și „ceva neclar, ceva
stingheritor între noi". Căci și Sebastian,
dedublat, înregistrează, încordat, teatrul
sexual pe care, din delicatețe, actrița îl
joacă, „abandonată", pentru el. „Aș vrea să
joc, odată, Mozart", îi mărturisește Leni
Caler intervievatorului-amant secret sau,
mai curînd, el prin gura actriței¹. Căci și
fizic, și estetic, actrița ar corespunde, după
Sebastian, unei feminități mozartiene, defi-
nite, mai întîi indirect, prin comparație cu
Colette: „... cit e de profundă și delicată
arta acestei femei, care, cu tonul cel mai
degajat din lume și cu un înșelător aer de
ușurință (s.n.)“, de „aparentă facilitate
(s.n.)“, dezvăluie „o bogăție de sentimen-
te și o preciziune de nuanțe, care amintește,
în anumit sens, o artă de tip «mozartian»,
clară în formele ei de expresie, dar profundă
în resorturile ei de simțire". (E, în același
timp, o autocaracterizare, trădată de acele
două cuvinte pe care le-am subliniat, deoa-
rece ele trimit, în secret, la însemnarea con-
fesivă din 18 aprilie 1935.) Și apoi referința
directă: „Leni Caler face parte din aceeași
familie de artă", adică de „tip «mozartian»¹¹,
căreia nu verva îi este definitorie, „ci grația"
și „un fior de melancolie, pe care încearcă
să-l acopere cu o ploaie de gesturi", ca și
„emoțiile discrete“ ascunse sub un stil scîn-
teietor. De aici, tipic mozartiană este, în
primul rînd, conformația psihică, fizică și
artistică întru totul echivocă: „cu acel aer
băiețesc, pe care îl simulează cu atîta stîn-
gace bravură", amestecul de candoare și
gravitate „îi dă lui Leny Caler un suflet de
adolescentă, tulburată de presentimente¹¹.
In crochiul acesta actoricesc ne reîntoar-
cem, de fapt, la o deja veche, dar foarte
incitantă obsesie, prezentă, tot în 1935, și
în Orașul cu salcimi'. cu „tristețea de floare
palidă" pe care soeur Denise o poartă „în
ochii ei de adolescentă necrescută" și „o
curată înfățișare de copil trist", ea con-
viețuiește, „în călugăria ei", cu Lucreția, „o
fetiță subțire", al cărei obraz e schimonosit
de orice atingere masculină cu intenție
sexuală. Sebastian îi dă acestui episod o
importanță specială. Dovadă că, după ce
îi trimite spre lectură, de la Paris, lui Camil
Baltazar o variantă romanescă, îi răspunde
nemulțumit la 13 aprilie 1931: „Toată scri-
soarea d-tale mă edifică. Chiar prin absențe-
le ei. Aș fi vrut bunăoară să observi episo-
dul Paul Mlădoianu-Lucreția-Sorwr
Denise". Ce e de reținut din această refe-
rință la Orașul cu salcimil Atenția lui pen-
tru adolescența necrescută, pe care o desco-
peră, fascinat, și la Jules Pascin, definind-o
extraordinar de expresiv, de co-participativ,
în jurnalul lui francez (3 aprilie 1931): „N-
a pictat decît o singură femeie. Fata de 20
de ani", „la gosse de Paris", puștoaica,
„aproape un copil", pe care „ai putea s-o iei
drept un adolescent", fiindcă are „un trup
nehotărit", ce „te face să eziți asupra sexu-
lui, vîrstei, anatomiei lui". Aici, pe bună
dreptate, Walter Benjamin ar vedea ecouri
ale Jugendstil-vdui, în care corpul este
schițat „prin desenul unor forme care pre-
ced maturitatea sexuală". Sebastian e
îndrăzneț numai în literatura și eseistica lui
intimă; reflexele ei profunde - dispărute în

dramaturgie, estompate precaut în proza lui
propriu-zis artistică - trebuie extrase cu
penseta și reunite de pe superficia în care
plutesc răzlețe, aproape neobservate.
Revenind acum la obsesia „adolescenței
necrcscute", mai menționez și alte însemnă-
ri de Jurnal ilustrative: dacă, de pildă,
Maria Ghiolu îl atrage imediat prin „inge-
nuitatea ei copilăroasă", Zoe Ricci e pere-
chea Leniei Caler:     sunt fericit că e așa
de tînără", că: „Pare foarte tînără. Corpul
mai ales este extrem de tînăr", fiindcă: „Are
sinii mici, fermi, tandri, puțin de adole-
scentă".
    Fantasma trupului nehotărit se lumi-
nează, în chip accentuat, fără să-și piardă
însă misterul, în analiza pe care Sebastian o
face Sonetelor lui Shakespeare, în 1941, la
„Colegiul pentru studenți evrei" și care
s-a păstrat sub forma notelor de curs ale lui
Petre Solomon. E normal că, pentru un jur-
nalier, Sonetele constituie „unicul document
confesional, unica lui mărturisire, singu-
rul loc unde îl găsim pe Shakespeare ca
om". Mai direct: Sonetele „sunt jurnalul
intim al lui Shakespeare". Tot mai pasionat
de sonete, a și tradus măcar cinci dintre ele;
Petru Dumitriu, mare cititor al speciei, îi
aprecia, pentru naturalețea conformă ori-
ginalului, tălmăcirea celui de al 76-lea. De
altfel, pentru încăpățînarea cu care refuză
să-l recunoască pe autorul jurnalului din De
două mii de ani, i-aș reaminti, celui de pe
copertă, versul al șaptelea al aceluiași sonet:
„... îmi zice-aproape fiece cuvînt pe nume".
Din păcate, Sebastian s-a ferit să pregătea-
scă pentru o posibilă tipărire și traducerea
sonetului 20, socotit de el fundamental și
care stă în centrul analizei sale. E chiar
„uimit" că Freud l-a ignorat. hi acest sonet
- al „trupului nehotărit", într-o formulare
sebastianică - apare celebra sintagmă the
Mașter Mistres cf my passion, adică „un fel
de ființă androgină, nici bărbat, nici femeie
sau și bărbat, și femeie, către care se în-
dreaptă una din cele mai stranii, mai tul-
buri pasiuni din cîte cunoaște istoria lite-
raturii"; e vorba despre „o ființă ce plutește
parcă între bărbat și femeie", iar „sonetul
20 spune destul de lămurit acest lucru: tî-
nărul băiat pe care poetul îl iubește este, în
același timp, și «mașter», și «mistress»", un
vers sugerînd, de asemeni, acest fapt: „«ai
fost făcut mai întîi să fii femeie»". Ca un
ciclu, primele 126 de sonete, dedicate tînă-
rului prieten, ar reflecta „un caz de ambi-
guitate amoroasă", iar al 20-lea, „un ames-
tec de vagă feminitate latentă și de bărbăție
tulbure". Sebastian adaugă analizei sale o
paralelă neașteptată, legînd problema con-
formației somatopsihice a prietenului din
Sonete de aceea a travestiului din drama-
turgia autorului. „Teatrul shakespearian este
plin de travestiuri". în aparență, ar fi vorba
doar de „un fapt tehnic", regizoral-drama-
turgic, întrucît tinerii jucau încă rolurile
feminine. „Dar mi se pare insuficientă acea-
stă explicație. Există o atît de mare frumu-
sețe, o atît de mare grație la personajele tra-
vestite ale lui Shakespeare, incit ele indică
altceva decît un procedeu scenic. Poetului
îi place să se afle pe acel hotar dintre băr-
băție și feminitate, ca și cum dincolo de
regnul femeilor și al bărbaților ar exista o
altă specie de ființe, într-o hune mai ușoară,
mai nesigură, mai nedefinită". La care aș
adăuga că, într-o asemenea hune, se află o
ființă pe potrivă, tot indefinită, precum
fata-băiat dintr-o comedie shakespeariană:

„Un chip, un glas, o haină; totuși, doi; ...
Au care e din voi Sebastian?". în fine, defi-
nind și cel de-al doilea ciclu, închinat
doamnei brune, analistul rămîne tot necon-
vențional: „Este o iubire senzuală, o iubire
fizică, trupească"; mai mult, concluziv, are
chiar o izbucnire neașteptat de brutală:
„Iubirea în acest Shakespeare al sonetelor
este departe de a fi o binecuvîntare, ea este
dimpotrivă un blestem, o aberație".
   Cred că, adunate laolaltă, asemenea
amănunte, ce pleacă din semnalarea unei
Unii mozartiene ambigue, declișeizează pro-
filul psihosomatic al lui Sebastian. Altfel
spus, constatări consacrate capătă, printr-o
aglomerare de detalii simptomatice, un
conținut insolit. Cum e, de pildă, aceea a
lui Al. Rosetti: „Sebastian era de o sensi-
bilitate aproape feminină", cu o privire ce
reflectă, adeseori, „o anxietate acută". Sau
acelea, numeroase, privitoare la aspectul lui
adolescentin. Ieronim Șerbu, de exemplu,
își amintește că, la Sebastian, un compor-
tament distant, nefamiliar, îi compensa „ex-
presia adolescentă a fizionomiei sale". Dar
mai ales scriitoarele și artistele, din instinct,
sînt pregnante în observații. Fiindu-i pre-
zentat Cellei Delavrancea, pianista remarcă
prompt: „Mi te închipuiam altfel. Mai vital
și brun. Adineauri te priveam și mi se părea
că ești un băiat de liceu". Aceeași remarcă
la Cella Serghi: „... la douăzeci și patru de
ani, nu părea să aibă mai mult de optspre-
zece". Resemnat, notează în jurnal: „Am
surîs cu oboseală. De cîte ori mi s-au spus
aceleași lucruri". Cum tot din jurnal reiese
că el însuși are o preocupare aparte pentru
paradoxala lui înfățișare, ce nu duce spre
ușurința adolescentină de a fi, ci către o
adolescență obosită și obositoare. în fond,
încă o similitudine kafkiană: „Din neferici-
re, în ciuda înfățișării mele, care uneori mai
este juvenilă, devin bătrîn, bătrîn". Un ado-
lescent ostenit, care sare peste vîrsta ma-
tură: „Sunt, la 37 de ani, dezarmat ca un
copil". De aici, o indeterminare psiho-
fizică, cu efecte surprinzătoare.
■
                 Fragment din eseul
                 Singur, ca losef Hechter


Notă
1. Vezi Mihail Sebastian în diakg cu Leny Caler
  (în Rampa din 25 decembrie 1935), în Leny
  Caler, Artistul și iglinda, cu un cuvînt înain-
  te de B. Elvin, București: Universal Dalsi,
  2002, p. 211; v. șip. 245-246.


Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 *7

Bogdan Suceavă
și orbul glonț al Patriei

Irina Petraș

Deplângeam, în urmă
cu vreo cinci ani, în-
cetineala/reticența cu care
romanul românesc se aco-
modează deschiderii de du-
pă 1989, intimidat, poate,
și de nesfârșitele certuri ca-
nonice, de noile teze și cen-
zuri, de etalonul est-etic

aplicat abuziv și fără nuanță. „Realitatea”
celui de-al doilea „obsedant deceniu” deve-
nea materie romanescă, încă ezitant, în
Ecluza lui Radu Mareș (2006). Anul trecut
înregistram câteva bune romane care în-
dreptau lucrurile, așezând decis tema alături
de foarte bunele cărți cu întoarceri și fugi
înmiresmate, de cele, oarecum depășite, din
zona „sexului care vorbește“ ori a mizera-
bilismului cu teză. Astfel, Provizorat, ai
Gabrielei Adameșteanu, Un om din Est, al
lui Groșan, sau Cadența pentru marș erotic,
al Marianei Gorczyca, aduc proza româ-
nească la zi. Remarcam construcția lor pe
aceeași „opoziție complementară” - poso-
moreala cu accente grotesc-hilare a orizon-
tului politic contracarată cu un tratament
erotico-senzual, ambele subminate ori con-
dimentate, insistent și consistent, de un al
treilea palier, poate cel mai important din-
tre toate: Cultura. Dacă politicul e suportat
mai mult ori mai puțin traumatizant, iar
eroticul e un refugiu ori o amăgire, cultu-
ralul are firescul unei temelii existențiale,
nu e de umplutură, ci de esență. In toate
aceste romane, momentul Revoluției e un
hotar marcat în treacăt și în răspăr, cu un
soi de grabă, ca punct maxim al derutei,
imposibil de decantat la rece. Comunismul
și tranziția au provocat deja maldăre de
crochiuri gata să le propună un portret-
robot suficient de credibil, de aproape de
adevărul infinit interpretabil. în Noaptea
când cineva a murit pentru tine (Iași: Po-
lirom, 2010, 200 de pagini), Bogdan Su-
ceavă alege să-și instaleze instrumentarul
„în dimineața de 25 decembrie 1989“, să
poarte obiectivul aparatului de filmat „din-
spre Piața Dorobanți spre sud, spre Univer-
sitate”, așadar în chiar miezul cronotopic al
Revoluției. Stranietatea vine din (timpul
diez, era să spun) amestecul de real și ireal
al Istoriei înseși. Logica bunului-simț nu
funcționează, reperele sunt toate în mișcare,
albul și negrul își schimbă năucitor între ele
costumația și gesturile. în plus, totul se pe-
trece aparent la vedere - „ne transmiteau pe
toți la televizor, în direct pe toate canalele
lumii” -, adevăratul și falsul închipuind,
într-o derutantă cârdășie, tablouri vivante.
   Eroul/naratorul romanului este con-
struit ca răscruce, ca punct disputat de forțe
contrare, dar egale până la a bloca orice

înaintare, nu doar în timp și spațiu, dar și
în plan adânc existențial. Are 19 ani, așadar
îi lipsește trecutul ca vină, dar, cel puțin
deocamdată, nici viitorul nu-i este accesibil
(„nu exista încă nimic în afara aerului plin
de gloanțe și a străzilor pline de oameni”).
Drumul său spre facultate, unde ar trebui
să ia parte la chiar punerea temeliei unui
viitor („lumea întreagă o să se schimbe, o
să schimbăm lumea”), pare să nu aibă ca-
păt. Este fiul unui ofițer de miliție („Tata a
purtat toată viața uniforma gri-bleu, de la
nouăsprezece ani, de când a intrat în școala
militară. Tata a crezut în ordinea socială”),
dar legea în respectul căreia a fost crescut
nu mai funcționează („Afară bate haosul
dinlăuntrul vântului”). Matematica, titlul
său de noblețe și de glorie (Riemann e o
trimitere aproape laitmotivică), „colaborea-
ză” cu realitatea, accentuând impresia de
labirint. Nicio ecuație nu e simplă, necu-
noscutele fac jocul după reguli absconse.
Singurul refugiu rămâne memoria. Mai în-
tâi, una ineficientă în profunzime, căci
amintirile de „băiat tocmai lăsat la vatră”
sunt și ele hărțuite: a fost terist, într-o uni-
tate specială, știe să evoce cu umor aberații
și lucruri hilare din viața cazonă, dar o lu-
mină senin-copilăroasă plutește deasupra
paginilor cu pricina, lăsând loc abia pe sec-
vențe înguste umbrelor (mi-a venit în min-
te Petru Popescu, dar și Tudor Dumitru Sa-
vu, Tudor Vlad, Ion Lilă ori Sorin Preda -
ordinea, legea, disciplina pot fi citite ori-
când în registrul realist al experienței ne-
cesare de viață, cu subtcxte morale, nobile,
dar și în cel absurd, inuman, supra-real, al
înstrăinării acute). Apoi, paginile înfiorate
de iubiri (la fel de copilăroase) nu sunt nici
ele destul de puternice pentru a ține piept
realității distorsionate, apocaliptice: „Cerul
scuipă plumb înstelat și ilogic”. Mărturiile
de la fața locului pot fi puse oricând sub
semnul întrebării, căci fețele sunt multe și
vagi: „Ce înseamnă, în fond, realitatea? Am
fost acolo”. Nu e deloc sigur că „Libertatea
e maica precistă a toate câte sunt”.
    Povestea se scrie după 20 de ani. Amă-
nuntul nu e nesemnificativ. Lecția matema-
ticii (formulată într-un interviu: „Nimic nu
trebuie să fie inutil de sofisticat, ci clar, lim-
pede și precis; adjectivele trebuie asasinate
la timp. E bine să știi ce nuanță urmărești
cu fiecare scenă, să dozezi bine dinamica
fiecărei finalități de scenă, să ai în perma-
nență în vedere ansamblul, pe care să-l
înalți gradual către claritatea și limpezimea
ideii pe care vrei să o expui”) nu e operantă
până la capăt. Nu se poate renunța la adjec-
tive, doar ele, cu imprecizia lor cuprinză-
toare, pot aproxima ideea. Transcrierea
titlurilor capitolelor are consistența unui
rezumat adjectivat, vag poematic, conser-
vând larga ambiguitate a subiectului:

    Pe vremea aceea, lumea era mult mai mică
    decât azi, pentru că nu ridicam privirea.
    Plumbul dens în eter, lumina nopții densă
    în întunericul zilei. Moștenirea lui Riemann


    s-a preschimbat în labirint, iar timpul cir-
    cular curge în cadențe abstracte. Seara se
    deschide lăuntric, iar timpul se întoarce îna-
    poi cu o măsură fecundă. Patria devine ma-
    terială. Ea e construită din plumb, raze X
    și sânge. în spatele fiecărei victorii se află
    oameni care nu au dorit-o. Timpanul dia-
    gonal al nopții. Lipsa din lumea veche
    aprinde lumea nouă. Un peisaj demn
    de contemplație: apocalipsă căzută peste
    sărăcie. Amurgul tuturor iluziilor observat
    din focarul de maximă deformare a luminii.
    Porțile ți se deschid. Căci strălucirea nu are
    legătură cu vederea realității reale, ci cu a
    realității din spatele ei. Vânătoarea de um-
    bre. Visurile trec în realitate. Realitatea trece
    prin umbre. Am fost acolo. Ochi pentru
    ochi și foc pentru foc. Noaptea când cineva
    a murit pentru tine.


Mi-a venit în minte și Cititorul lui Bern-
hard Schlink. Și romanul lui Bogdan Su-
ceavă ridică, sec, câteva chestiuni de o re-
alitate incomodă. Alternarea descrierilor
oarecum spumoase și fără încheieri nete
dintr-o viață încă neproblematică alternează
cu rafala scurtă, aproape stridentă a câte
unui cuvânt lăsat singur în rând, enunț sus-
pendat și fură soluție. Ori cu mai multe so-
luții, niciuna satisfăcătoare. Nici tânărul lui
Suceavă (asistat de scriitor într-o reconsti-
tuire după două decenii, când a crezut că a
ieșit, în fine, din analfabetism și a învățat să
citească „întâmplarea” istorică) nu poate
împăca perspectiva lungă asupra Istoriei cu
una punctuală. Dacă nu contează ce e drept,
ci ce e legal, căci societatea omenească e
funcționabilă doar prin disciplină, regulă,
limită, lege, toate respectate, cum mai de-
finești dreptatea însăși? Când lupți pentru
dreptate, ce anume îți dorești? Cum să
ajungi la formularea unor legi mai presus
de sisteme politice, de regimuri, valabile
indiferent de ele? în funcție de ce îți defi-
nești responsabilitatea, loialitatea, conștiin-
ciozitatea? Dacă doar respectarea legii e
importantă, atunci nu mai poate fi vinovat
și deci pedepsit, atunci când, în cele din
urmă se dovedește strâmbă, decât cel care
a facut-o, legiuitorul. Cât de ușor e însă să-l
identifici? Binele și Răul nu există în afara
constructelor cultural-morale. Libertatea,
dreptatea nu înseamnă niciodată același lu-
cru pentru toți oamenii. Iar legile oame-
nilor sunt alunecoase. Față în față cu crima
contra umanității nu poți avea decât gesturi
simbolice și care nu promit nicidecum lim-
pezirea lucrurilor. Scrisul însuși e un ase-
menea gest simbolic. El nu răspunde la
întrebări, ci le formulează. Deconstrucția și
reconstrucția sunt la fel de tatonante, toată
greutatea cade pe încăpătorul sens figurat
și pe polisemie. Atent construit, romanul
are ritm Ac fugă. De altminteri, e ceea ce
a învățat cel mai bine să facă tânărul („beat
de ideea de a aparține”) aflat în slujba Pa-
triei: să fugă. Și să-și descrie, gâfâind, fu-
ga. Inferioritatea a cărei cvasiabsență o de-
plânge, pe bună dreptate, Alex Goldiș nu
are, încă, loc de întors.

8 • APOSTROF

Tot despre
halucinogene

Ștefan Borbely

IN ANUL 2005, Andrada
Fătu-Tutoveanu publica
la Editura Casa Cărții de
Știință, în premieră exege-
tică la noi, o carte de de-
but cu titlul Literatură și
extaz artificial, în care in-
vestiga diacronic rolul și
reprezentările halucinoge-

nelor în cultură și literatură, pe o linie evo-
lutivă care pornea cu antropologia (soma,
haoma la orientali etc.), urca în timp înspre
epoca modernă, cu opriri obligatorii la
Thomas De Quincey (Confessions cf an
Englisb Gpium-Eater), Baudelaire, Mallar-
me și simboliști, pentru a ajunge în cele din
urmă la generația beat și la contracultura
anilor ’60, cu un campion inevitabil al do-
meniului care a fost Timothy Leary, ma-
estrul incontestabil al experiențelor psi-
hedelice. Remarcam la vremea respectivă
(Apostrcf, nr. 9/2006) excepționalele apti-
tudini de cercetare academică ale Andradei
Fătu-Tutoveanu, răbdarea de a citi cărți fun-
damentale și nu în ultimul rând hotărârea
de a aborda un domeniu dificil de recon-
struit intelectual, în principal din cauza ca-
renței bibliografice din spațiul autohton
și a multiplelor tabuuri care au voalat dis-
ciplina în anii cenzurii comuniste.
   După această primă inițiativă editorială
foarte suplu dezvoltată, autoarea a decis
să-și focalizeze preocupările într-un seg-
ment cronologic limitat al cărții de început
- secolul al XlX-lea -, finalizând o lucrare
de doctorat foarte ambițios și trudit elabo-
rată, pe care Editura Institutului European
din Iași a decis s-o editeze sub titlul Un
secol intoxicat: Imaginarul cpiaceelor in li-
teratura britanică și franceză a secolului al
XlX-lea (2010). Aprofundarea e incontesta-
bilă, rod al concentrării pe segmentul cul-
turale și literare specifice, care au și simi-
litudini, dar și disimilitudini specifice,
derivate din caracter național, religie, iden-
titar colectiv și mentalități. Sub aspect
bibliografic, lucrarea e superior documen-
tată, rod al unor sejururi de cercetare oc-
cidentale prolifice, pe care autoarea a știut
să le valorifice. Pe ansamblu însă, cartea de
acum oferă un paradox, fiind mult mai
puțin vie și în mod inevitabil mult mai
crispată decât volumul de debut. Feno-
menul merită să fie discutat, fiindcă ne
aflăm în fața uneia dintre cele mai talentate
filoloage din țară, care și-a încercat până
acum forțele în câteva opțiuni academice
de anvergură, inclusiv volume colective sau
granturi. Mimetismul academic și exigența
de „științificitate“ au funcționat inhibitiv la
Andrada Fătu-Tutoveanu, scăzându-i forța
de percepție și atrofiindu-i aproape integral
spontaneitatea. Un secol intoxicat pare scris,
în acest sens, de un laborant apretat, care
și-a pus halatul, și-a deschis eprubetele și se
uită la ele cu detașarea severă a burghezului
care știe că aceasta îi este meseria, munca
pe care trebuie să o desfășoare pentru a-și
justifica fluturașul de salariu, dar nu și
harul. Nimic din pasiunea volumului de
debut nu se mai regăsește în cartea de
acum: bucuria descoperirii s-a estompat,

clișeele abundă (se vorbește de „metoda“
delirului, expresia cea mai frecventă din
carte este „face parte din categoria“ etc.),
participarea empativă, fremătătoare lipsește
cu desăvârșire, înlocuită fiind cu o severitate
de extracție structuralistă care distorsio-
nează involuntar multe subiecte, oferindu-
le cititorului prin intermediul unor grile
străine de substanța lor de profunzime.
    înainte de a ajunge la câteva dintre ele,
să discutăm și carența principală a textului,
și anume excesul de bibliografie citată ex-
tensiv, pentru a umple pagini și pentru a
înlocui comentariul personal, care - inutil
să mai precizăm acest aspect - lipsește
aproape cu desăvârșire. Dacă Literatură și
extaz artificial fusese o carte a curajului in-
telectual, Un secol intoxicat este una a ti-
morării: poate nu exagerez spunând că 75-
85% din volum reprezintă redări de citate,
colaționate între ele pentru a oferi un text
coerent. Surprins de soluție, am făcut la un
moment dat un test, deschizând întâm-
plător volumul la câteva dintre secțiunile
sale: de pildă, din cele 27 de rânduri care
sunt pe pagina 107, doar 8 nu sunt citate
(!); la paginile 199-200, 85% din text e
citat, doar 9 rânduri de pe pag. 200 fiind
originale, și exemplele ar putea continua,
spre exasperarea cititorului de bună-cre-
dință care vrea să vadă și altceva decât lipsă
de originalitate.
    hi mod inevitabil, intermedierile abun-
dă: la pag. 54, în loc să analizeze personal
Confessions cf an Erglish Gpium-Eater, au-
toarea preia masiv (peste o jumătate de pa-
gină!) din monografia lui Judson Lyon;
la pag. 80 (unde se află și o notă incom-
pletă...), teza lui Baudrillard despre călăto-
ria „ca drog“ este preluată (cel puțin du-
pă logica notei de subsol) din Arnould de
Lidekerke (La Belle Epoque de l’cpium...,
1984), din care, de altfel, se citează exten-
siv peste tot în carte. Multe surse sunt de-
ficitare metodologic și unilateralizante ca
orientare hermeneutică: de pildă, Andrada
Fătu-Tutoveanu polemizează justificat cu
pedantul Emmanuel J. Mickel (Ihe Arti-
ficial Paradises in French Literaturo') pe mo-
tive de crispare și eticism, dar o creditează
fără simț critic pe Alethea Hayter (Cpium
and the Romantic Imagination), a cărei sin-
teză este, incontestabil, merituoasă, dar pă-
cătuiește prin tendința de a „trage în apoi “
modernismul de tip Baudelaire sau Mal-
larme înspre o componentă unilateralizant
romantică. Nici sursele accesibile în limba
română nu sunt valorificate creativ, ci doar
mimetic: de pildă, se citează la infinit teza
„transcendenței goale“ din Structurile... lui
Hugo Friedrich (pasaj obligatoriu, am
spune...), însă în momentul în care ea este
pusă în contextul poeziei lui Baudelaire,
„în-dumnezeirea“ prin intermediul Paradi-
surilor artificiale de care vorbește Fabrice
Wilhelm (citat în acest sens la pag. 154:
„creierul poetic... ajunge precum Dum-
nezeu la crearea universului... se confundă
cu Dumnezeu“ etc.) este doar forțat ade-
vărată, finalitatea Florilor Răului și a
poeticii baudelairiene fiind, de fapt, nu
Dumnezeu, ci „Satan Trismegistos“, adică
o depășire a „dumnezeescului“ în direcție
demonică, satanică.
    Exemplul acesta indică paradoxul major
al Secolului intoxicat-, aflată în posesia unui
subiect formidabil, mustind de amănunte
și de senzorialități spectaculoase, autoarea
le aplatizează savant, ca și cum s-ar teme să

„își dea drumul“, să deschidă zăgazurile
participării și ale imaginației. De pildă, un
stereotip al imaginarului francez ele călăto-
rie în Orient (cu prelungiri până la Mal-
raux) îl reprezintă, pe lângă accesul neîn-
grădit la drog, sexualitatea: aceasta lipsește
din considerațiile autoarei, de-senzoriali-
zarea Orientului fiind evidentă la tot pasul,
ca și cum întreaga aventură a occidentalului
atras de exotismele orientale n-ar fi decât
una strict cerebrală. Suprimarea detaliului
plastic, a spectacolului reprezintă una dintre
dimensiunile surprinzătoare ale cărții, ig-
norarea demonismului, la care se ajunge pe
cale „intoxicată^, fiind o alta. în general,
voința platonică ce incită la folosirea dro-
gurilor, din dorința ajungerii într-o „ordine
mai înaltă și mai profundă a realități?¹ (cum
spunea Thomas De Quincey), e bine rele-
vată motivațional, însă există și o latură
neagră, funestă a halucinogenelor, care fa-
ce legătura între divinația htoniană antică
și vrăjitoria medievală, care e doar aminti-
tă, ca și cum teama de a deschide „cutia
Pandorei^ e prea mare pentru a intra în
detaliile negative, abisale ale temei.
    Paradoxul face ca lucrurile legate de
istoria mentalităților să fie mai bine ela-
borate decât temele strict literare. Baude-
laire e destul de bine analizat pe ansamblu,
însă lipsește cel abisal, atât de frumos gus-
tat polemic de Jean-Pierre Richard. Remar-
cabil e capitolul dedicat degenerescenței/w
de siecle, unde Andrada Fătu-Tutoveanu se
regăsește, semn că interdisciplinaritatea îi
priește și că vocația speculației n-a pără-
sit-o cu totul. însă paginile despre dandysm
sau despre Rimbaud sunt cuminți, expedia-
te, tot așa este și tranziția spre suprarealism
(p. 174-176), scuza formală fiind că în
acest fel se intră într-un domeniu aparți-
nând secolului XX - adică al unuia aflat în
afara cadrului temporal strict al lucrării.
    Cea mai incitantă demonstrație este cea
din subcapitolul Alteritateși anxietate: Mi-
tul „drcgului stmin“ (p. 100 sq.), care de-
construiește fascinația compensativă exer-
citată de Orient asupra europenilor (cu
ecouri până în lipita Occidentului, al lui
Malraux), arătând că, de fapt, în imaginarul
britanic cel puțin, accepțiunea drogului
oriental este duală: unii cred, într-adevăr,
că el reprezintă calea înspre plenitudine
(pentru unii: singura...), în vreme ce sunt
și voci puternic marcate de raționalismul
retroactivant al „Luminilor“, pentru care
drogul nu reprezintă altceva decât o „con-
taminare“ nefastă a Occidentului de către
Orient, echivalentă cu o eroziune și cu o
dispersie, halucinogenul „malefic“ având
o redutabilă capacitate de insinuare în
„miezul civilizației «sănătoase», «pure»
occidentale^. Andrada Fătu-Tutoveanu se-
sizează oportun marele potențial de specu-
lație identitară pe care-1 reprezintă acest
dualism, dar o citează extensiv pe Louise
Foxcroft (Ibe Making cf Addiction: Ibe
„Use and Abuse“ cf Cpium in Nineteentb-
Centuiy Britain) pentru a o demonstra.
Evident, nu se putea altfel...

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 «9

mic^o

    lectvii

Jurnalul unui tînăr
medic

Ion Bogdan Lefter


Viorel Pătrașcu, Jurnal
de la Filipeni (apostolatul
unui medic în „epoca de
aur"), ediția a 3-a, revă-
zută și adăugită, Pitești:
Editura Paralela 45, 2010,
248 p.

CUM spune și subtitlul,

    Jurnalul de la Filipeni e cartea unui me-
dic, ceea ce-1 înscrie pe autor - vasăzică -
într-o veche tradiție. Considerați de cele
mai multe ori cinici (nu pălesc cînd ne în-
țeapă cu acul, nu ezită să taie cu bisturiul,
nu leșină la vederea organelor noastre inter-
ne șiroind de sînge!), doctorii sînt totuși
priviți de omul din popor și dintr-un unghi
idealist: ne aduc pe lume, ne îngrijesc, se
luptă eroic cu bolile, ne vindecă, salvează
suflete! Drept care - sau... în compensație
față de ce le e dat să vadă zi de zi?! - se mai
ocupă și ei, din cînd în cînd, cu de-ale su-
fletului: compun versuri sau romane, aștern
culori pe pînză, cîntă (în cunoscutele orches-
tre simfonice ale slujitorilor lui Hipocrat,
bunăoară). De obicei o fac fără să țintească
mari performanțe în domeniile de refugiu:
sînt doar medici-scriitori, medici-pictori,
medici-muzicieni. Alții, mai dexteri, încep
să fie luați în seamă în lumea culturală, mă-
car ca scriitori-medici, pictori-medici, mu-
zicieni-medici. Pentru ca abia unii dintre ei,
puțini, să fie cu adevărat competitivi, dînd
opere importante, drept care se cam și de-
cid la un moment dat, mai devreme ori mai

tîrziu, să renunțe la practica doftoricească.
Exemple literare autohtone: Vasile Voicu-
lescu, Sașa Pană, Augustin Buzura, Emil
Brumaru, dintr-o mai lungă listă. încă
tineri și încă-medici activi: Bogdan O.
Popescu sau Sebastian A. Corn.
    Viorel Pătrașcu face parte din prima ca-
tegorie, cu o mențiune specială: chiar dacă
nu urmărește performanța profesionistă și
nu țintește topurile literare naționale, au-
torul nostru are argumente de originalitate
prin chiar asumarea statutului său de me-
dic-scriitor. O face ținînd de mulți ani ru-
brici în reviste medicale și în ziare argeșene
(ca piteștean ce este), descriind lumea din
jur din perspectiva meseriei sale de bază.
Materia „tabletelor" sale (cele scrise, nu de
înghițit cu apă!) e extrasă din cabinetul
prin care se perindă oameni de tot felul, nu
doar cu bolile, ci și cu problemele lor de tot
felul. Doctorul îi ascultă, îi tratează și apoi
fixează rapid totul în mici texte: personaje,
întîmplări, destine. Scriitura simplă, fără
ambiții de stil „împodobit", face bine aces-
tor imagini sur le vj fragmente dintr-o vas-
tă imagine a României contemporane. Ta-
bloul de ansamblu va merita reconstituit
din șirul de volume în care Viorel Pătrașcu
și-a adunat deja respectivele „tablete",
(în schimb nereușite, stîngaci-șablonarde
sînt articolele - puține - în care formula e
abandonată în favoarea panseurilor gene-
rale despre lumea de azi, a portretelor oma-
giale ale unor personalități ș.a.m.d. La fel
- notațiile de călătorie, strînse și ele în
cîteva volume. Ingenuitatea auctorială nu
mai e aici compensată de originalitatea
perspectivei...)
    Și mai este Jurnalul de la Filipeni'. cele
circa 150 de pagini de caiet umplute în in-
tervalul 1 august 1970-13 noiembrie 1973,
cînd, proaspăt absolvent al Medicinei bucu-
reștene, Viorel Pătrașcu își face stagiatura,
departe de casă, într-o comună din județul
Bacău. Scurtele notații de atunci au deve-
nit între timp o prețioasă mărturie docu-
mentară asupra vieții la țară din perioada
respectivă, intr-un loc „uitat de Dumne-
zeu“, în „fundul Pămîntului" (conform zi-
cerilor din popor): sărăcie, mizerie, îna-
poiere, mod de trai aproape ca-n Evul
Mediu. Cit despre datele de exercitare a
meseriei - ce să mai zicem?! Nu mult mai
luminoase ca-n urmă cu un secol: dispen-
sar prăpădit, cu dotări precare (ca să for-

mulăm elegant...), alergături cu șareta peste
coclauri, între satele comunei, lipsă de me-
dicamente, improvizații continue, în dispe-
rare de cauză; dar și o mare capacitate de
dăruire, pasiune profesională și acel eroism
civilizator care nu poate să apară decît în
condiții grele, inimaginabil în vremuri evo-
luate, „tehnologizate". Plus contextul poli-
tic: umbra regimului totalitar întinsă pînă
și în Filipenii Bacăului, unde Securitatea
descinde la un moment dat și-l arestează pe
un localnic vinovat de a se fi înscris la Teo-
logie (fusese închis și în anii ’50, pe cînd
era student politehnist, fiu al unui preot;
tatăl va muri în închisorile comuniste);
apoi ancheta, interogatoriul la care e supus
tînărul doctor, care, repartizat în sat, se îm-
prietenise cu arestatul (dispensarul ocupa
o casă a familiei în cauză). Ingenuitatea no-
tațiilor, concizia lor strict expozitivă con-
tribuie la aerul de tristă autenticitate al
acestui jurnal de medic devenit document
de epocă.
   Pînă în anul 2000, cînd însemnările au
fost scoase la lumina zilei, autorul nu mai
revenise la Filipeni: blocaj psihologic, pro-
babil! Depășit chiar prin publicare (efect
terapeutic!), incit în 2001 avea să ia deci-
zia unei prime reîntoarceri, consemnate la
retipărirea cărții, în 2003. A treia ediție in-
clude acum noi însemnări de atunci (2000-
2001), cîteva note din anii următori și pa-
ginile de jurnal ale celei de-a doua reveniri,
din 2009. Dincolo de micul balast de re-
flecție auctorială (pe teme precum - firește
- fligit irreparabile tempus ș.a...), Viorel
Pătrașcu relatează emoționant reîntîlniri-
le cu protagoniștii îmbătrîniți ai jurnalului
său de tinerețe, grație căruia „fundul
Pămîntului" a căpătat un nume pe hartă...
■
Text publicat inițial on-line,
în revista virtuală
ArfActMagaz/ne/www.artactmagazi ne. ro,
nr. 82, 25 august 2010.

Cărți primite la redacție

Vt ji

• Adrian Popescu,
Ieșirea în larg,
postfață de Ion
Pop, Pitești:
Paralela 45, 2010.

• Caius Dobrescu,
Minoic, lași:
Polirom, 2011.

• Andrei Zanca,
Zicudul, Cluj-
Napoca: Grinta,
2010.

• Cătălin Ghiță,
Deimografia:
Scenarii ale tero-
rii în proza româ-
nească, cuvînt-
înainte de Ștefan
Borbely, lași:
Institutul
European, 2011.

• Eduard Filip
Palaghia, Echitație
pe o bornă, lași:
Timpul, 2010.

• Eduard Filip
Palaghia, Demers
posesiv, lași:
Timpul, 2009.

• Liviu-Petru
Zăpârțan,
Geopolitica în
actualitate, Cluj-
Napoca: Eikon,
2009.

• Teodora Jurma;
Viața albastră a
dunelor, Cluj-
Napoca: Casa Cărții
de Știință, 2010.

10 • APOSTROF

cu (Ochiul
LIBER

Cartea
îndepărtării


Iulian Boldea


CEL MAI cunoscut teatro-
log român al momen-
tului, George Banu, e adep-
tul unei scriituri în care
amprenta stilului eseistic
este precumpănitoare. Re-
centa apariție a lui George
Banu, Trilogia îndepărtă-
rii: odihna, noaptea, uitarea

(Ed. Cartea Românească, 2010), se pliază
pe o astfel de dominantă stilistică, autorul
reunind citate, impresii, confesiuni, cu o
tematică diversificată, pusă, în general, sub
semnul tutelar al îndepărtării. Odihna, pri-
ma parte a cărții, e construită pe princi-
piile structurării lexicografice, fiind marcată
de formulele definițiilor ferme, de corelații
și asocieri de termeni, noțiuni și nuanțe se-
mantice, uneori de ordinul paradoxului
(„Odihna reclamă curajul de a-ți asuma
absența din mijlocul oamenilor; curajul de
a fi uitat de ceilalți¹¹). Câmpul semantic al
odihnei mizează atât pe resursele benefi-
ce, cât și pe cele negative ale termenului
(curajul odihnei, tradiția odihnei, antrac-
tul, ca odihnă în derularea spectacolului
teatral etc.). George Banu insistă și asu-
pra funcțiilor odihnei, de la cele de recu-
perare, de concediu sau de remediu, la cele
de sancțiune socială, de confort intelectual
sau de spațiu securizant marcat de un sen-
timent de pace, de liniște interioară sau de
anestezie temporară în tumultul unei rea-
lități dezorganizate, chiar dacă, atrage aten-
ția eseistul, în comerțul intelectului cu pro-
priile sale resurse și limite poate să survină
o anume dificultate comunicațională („pe
termen lung, odihna «de unul Singur» se
dovedește practic imposibilă: propria-ți to-
vărășie e greu de suportat!¹¹). Odihna este,
precizează autorul, un antidot al risipirii
incontinente, al dizolvării entropice în for-
me fortuite și în activități multiple, capa-
bile să abolească dinamica identitară a eului
(„Activitatea excesivă, semn al unei lipse de
afectivitate, scrie Jankelevitch. Da, dar și
semn al angoasei provocate de singurăta-
te... De ea fugim, pe ea vrem s-o alungăm
astfel! Munca, paliativ pentru absența dra-
gostei. Ca să te odihnești ai nevoie de cu-
raj¹¹ sau „Odihna ca leac împotriva alienă-
rii. Odihna, o încercare de a te «reacorda»
pe tine însuți atunci când «organele-s sfărâ-
mate», cum spunea Eminescu. De a-ți regă-
si armonia...“). Pe de altă parte, depărtarea,

detașarea de spectacolul cotidian reprezintă
o modalitate de regăsire a propriului sine,
de ajustare a propriilor trăiri la imperative-
le momentului, de adecvare a gesturilor și
atitudinilor la revelațiile asumate de pro-
priile structuri identitare. Benefice sunt, de
asemenea, în economia cărții lui George
Banu, referințele la artele plastice (Caravag-
gio, Delacroix, Van Gogh, Magritte etc.),
la opere literare diverse, la dramaturgie mai
ales, cu potențialul său de semnificații și
simboluri.
    Pe de altă parte, trebuie observat că re-
flecțiile eseistului despre odihnă nu se
situează doar într-un orizont teoretic sau
filosofic. Dimpotrivă, ele sunt legitimate și
de timbrul confesiv pe care îl capătă enun-
țurile, de încărcătura afectivă pe care o
conțin cuvintele, de reverberațiile evocatoa-
re ale frazei:

    Când vreau să mă odihnesc trebuie să sa-
    crific teatrul. Atunci reușesc, pentru o bu-
    cată de vreme, să împlinesc visul unui cu-
    noscut personaj shakespearian: exasperat de
    mulțimea rolurilor pe care era obligat să le
    joace, omul nu mai dorea decât să scape de
    ele [...] Cum lucrul acesta pare dificil de
    realizat pentru tot restul vieții, îmi rămân
    măcar acele rare momente în care mă odih-
    nesc de teatru. Căci chiar dacă iubești teatrul,
    e bine să te îndepărtezi din când în când de
    el. Și de cel social, și de cel artistic.

A doua parte a cărții, Noaptea, e confi-
gurată prin recursul la principiul compara-
ției cu resorturi dialectice, regimul nocturn
al ființei având un rol vindecător, întregitor
și regenerator, dar, pe de altă parte, el fiind
asociat și cu unele avataruri ale clandestini-
tății sau ale ocultului, în care se pot descifra
abuzuri, crime, comploturi. Referindu-se
la metamorfozele nocturne ale teatralității,
George Banu subliniază fascinația pe care
nocturnul a exercitat-o asupra teatrului:

    în teatru, noaptea este mai ales shakespea-
    reiană. De \AMacbcth la Visul... și iilhmilet,
    ea neliniștește și excită, nu rămâne niciodată
    neutră, pașnică, senină. Indiferent de con-
    text, noaptea lui Shakespeare nu lasă oa-
    menii să doarmă. [...] Dramaturgia uni-
    versală nu duce lipsă de „nopți“. [...].
    „Nopțile¹¹ treatrului sunt numeroase, de-
    rutante și diferite. Le revedem și le retrăim
    cu regularitate. Sunt nopțile noastre, nop-
    țile spectatorului din noi.

Noaptea e, de asemenea, un element esen-
țial al decorului dramei wagneriene („Bay-
reuth a devenit templul în care muzica lui
și recitativele pe care ea le acompaniază
răsună armonios în noaptea din adâncul
căreia se înalță. Nu există Wagner în afara
nopții și, de la el încoace, nu există teatru
fără noapte, fără întuneric¹¹). Excursurile
eseistului în diverse domenii culturale
(teatru, filosofic, pictură, poezie) sunt rea-
lizate prin intermediul unei scriituri fas-
cinate de analogii și de corespondențe, o
scriitură care îmbină aluzia și paradoxul,
digresiunea și verva analitică, într-un stil
disponibil și mobil, ce profită și de iriză-
rile expresive ale cuvintelor, dar și de relie-
ful trăirilor, de accidentele efemere ale
afectelor.
    Uitarea, a treia parte a cărții lui George
Banu, beneficiază de un incipit construit
după toate legile narativității. Sunt inven-


tariate circumstanțe și ipostaze ale uitării,
atât din registrul medical, cât și din cel spi-
ritual. Chiar dacă uitarea estompează sau,
uneori, anihilează trăirile trecute, trecutul
ființei, ea nu poate aboli bucuria făpturii
de a trăi plenar clipa. De altfel, între uitare
și plecare, se pot identifica unele inflexiuni
și accente semantice comune: „într-un fel,
a uita înseamnă a pleca. Fără destinație, și
fără niciun motiv explicit. Călător fără
bagaje și fără repere¹¹. Fraza capătă, nu de
puține ori, reverberațiile austere și pro-
funde ale maximelor: „Memoria o constru-
im, uitarea o îndurăm¹¹ sau „încântătoare
vacanță a sinelui (Mallarme), Uitarea îl
desprinde pe om de el însuși¹¹. Dacă me-
moria validează o identitate ontică, redă
conturul unei vibrații afective sau relieful
unui surâs, uitarea, ca și îndepărtarea, are
darul de a insolita, de a izola ființa umană:

   Se spune că îndepărtarea naște uitarea. în
   realitate, uitarea nu face decât să pună la
   încercare trăinicia legăturii, fie ea conjugală
   sau de altă natură. De ce nu a uitat Pene-
   lopa? Dar Solveig? In „Peer Gynt¹¹... distan-
   ța este o provocare la adresa uitării. Ca și
   așteptarea. Cine iubește uită de sine și abia
   într-un târziu uită. Uitarea este o despărțire
   care a avut deja loc. Uitarea calmează, as-
   cunde, dă la o parte...

Temele juxtapuse de scriitura fluidă a lui
George Banu în Triligia îndepărtării: odih-
na, noaptea, uitarea alternează, într-un
discurs fragmentar, eliptic și suplu, spe-
culația filosofică, aforismul, citatul, co-
mentariul teoretic sau anecdoctica, legi-
timând un mod superior de a înțelege
lumea și propria aventură existențială.
Scriitura lui George Banu, fragmentară și
aluzivă, mizează, înainde de toate, pe
fluiditatea reveriei îndrăgostite de formele
lumii și de aluviunile trecutului, de reflexele
amintirii și de irizările intertextuale ale
temei fundamentale abordate: îndepărtarea.
De altfel, într-un interviu, eseistul redi-
mensiona rolul și locul imaginației în
structura personalității umane, considerând
că „prin imaginație nu uităm lumea, ci
o găsim modificată conform propriilor
noastre proiecții. Imaginația ne permite
să regăsim lumea astfel, cum ea ne apără
pentru a o trăi și a o cunoaște dincolo de
aparențe¹¹. Meditațiile lui George Banu
sugerează, dincolo de anvergura lor idea-
tică, o dialectică subtilă a apropierii și
depărtării, cu semnificații ontologice și
gnoseologice indiscutabile. Eul aflat în
intervalul subtil dintre contrarii își asumă
cu luciditate propria condiție, considerând,
pe bună dreptate, că „a te odihni înseamnă
a merge la întîlnirea cu tine însuți¹¹, a-ți
regăsi esența cea autentică, legitimă și
adâncă.


Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 * 11

Funcționarea Uniunii
Scriitorilor în comunism

Cristian Vasile


UNEORI SE întâmplă ca
istoricii, inclusiv cei ai
comunismului, să scrie cărți
și articole prin simplă cro-
șetare a documentelor. Este
exact ceea ce nu face Ioana
Macrea-Toma, exemplu de
cercetătoare cu un adevărat
cult al metodologiei. în vo-

lumul Privilighenția: Instituții literare in
comunismul românesc (Cluj-Napoca: Casa
Cărții de Știință, 2009), autoarea extrage
și cel mai mic amănunt care se degajă din
lectura documentelor de arhivă și a celor-
lalte surse istorice utilizate. De fapt, lucra-
rea este în primul rând o tentativă ambiți-
oasă de a contrazice scepticismul istoricilor
(pozitiviști, dar nu numai) față de aplica-
rea teoriilor lui Bourdieu în cazul analiză-
rii unor regimuri comuniste, în speță func-
ționarea celei mai importante uniuni de
creatori în epoca postbelică. Provocarea
este cu atât mai mare cu cât Ioana Macrea-
Toma propune alte ecuații decât cea clasică:
disidență versus cportunism.
    Ideea pe care o susține autoarea este
aceea că opțiunile politico-literare ale scrii-
torilor nu vădesc atât o lipsă de verticalitate
morală sau o retractilitate profitabilă și
comodă, ci sunt mai degrabă rezultatul
unei anumite stări socio-instituționale a
câmpului literar (p. 7). Ioana Macrea-Toma
pune întrebări fundamentale [care este
statutul real al producției intelectuale in co-
munism?, de exemplu) și încearcă să furni-
zeze răspunsuri pe măsură. Cartea își pro-
pune radiografierea instituțională a poziției
scriitorilor, sugerând că în cadrul Uniunii
Scriitorilor coabitează două logici: una
autonomistă, cealaltă - heteronomă. Lucra-
rea se remarcă mai ales prin discutarea -
poate la modul cel mai profesionist de până
acum - a interdependențelor economice,
politice și sociale în funcționarea sectorului
cultural, devenind aproape obligatorie pen-
tru cei care sunt interesați de studierea fi-
nanțării culturii sub regimul comunist.
    în zilele noastre există o utilizare dile-
tantă și politizată a anumitor concepte (în-
tre acestea, rezistența prin cultum ocupă un
loc central). Un singur exemplu: anticomu-
niști feroce, care până mai ieri respingeau
nu doar întrebuințarea sintagmei, văzută ca
un fel de camuflaj pentru lașitate, au ajuns
să o folosească în exces și din rațiuni ce țin
de schimbarea și reașezarea alianțelor în
lumea politico-intelectuală. Dacă în urmă
cu câțiva ani Ana Blandiana a propus o be-
nefică schimbare de ton și de concepte -

supraviețuire (în loc de rezistență) prin
culturii, Ioana Macrea-Toma continuă acest
demers la nivelul palierului academic,
științific, sugerând detensionarea discuției,
precum și schimbarea datelor problemei.
Autoarea explică în mod convingător de ce
nu aleg scriitorii calea samizdatului și a
disidenței (p. 276).
    Paradigma ideocratică și cea totalitară
sunt contestate ori nuanțate, dar nu la nivel
retoric și militant-ideologic. Ioana Macrea-
Toma, spre deosebire de o stângă intelec-
tuală oarecum amnezică și uneori incultă
(când vine vorba de trecutul recent), ape-
lează la documente și argumente, dar mai
ales la un ton academic. Cartea se distan-
țează intr-un mod echilibrat de paradigma
totalitară, dar admite implicit că în Româ-
nia postbelică a existat un regim totalitar
(p. 31, p. 89, p. 123, p. 162, p. 215) sau
o dimensiune totalitară a concepției oficia-
le privind arta (p. 133), cel puțin pentru
o perioadă (anii stalinismului cultural inte-
gral). Invalidarea ipotezei opozițiilor strict
delimitate între frontul literar și aparatul
cenzorial (p. 256) se face prin recursul la
exemple concrete ilustrând diverse rețele de
negociere. Analizele privitoare la mai mulți
scriitori rămân valabile, chiar dacă deciziile
Colegiului CNSAS și revelațiile din ultimii
ani având ca sursă dosarele Securității ar
putea nuanța și/sau completa anumite
susțineri.
    Autoarea exlude din ecuația raporturilor
dintre câmpul literar și cel politic „clișeul
(invalidat de Katherine Verdery) al instru-
mentalizării de către Partid a naționalis-
mului în scopul atragerii intelectualilor^
(p. 296). Volumul semnat de Katherine
Wrdery și dedicat ideologiei naționale sub
comunism continuă să fie și astăzi de ne-
ocolit, însă chestiunea adusă în discuție es-
te mult mai complicată. Multe documente
de partid, publicate sau aflate în arhive
(emanate de la secțiile ideologice ale Co-
mitetului Central al PCR), ar putea indica,
dimpotrivă, chiar o asumare de către partid
a acestei instrumentalizări. Gh. Gheorghiu-
Dej și N. Ceaușescu au profitat de pe urma
susținerii venite din zona intelectualilor
și intr-un fel au patronat mecanisme cen-
zoriale care operau cu directive naționaliste
menite să aducă sprijin popular. în cartea
sa (publicată inițial în engleză, în 1991)
Katherine Verdery a pornit de la premisa -
cumva discutabilă - că aceste chestiuni
legate de identitatea națională își căpăta-
seră deja autonomia după 1965; că „par-
tidul nu putea pur și simplu să și le
însușească și să le agite fără voie“.
    Dar chiar înainte de Ceaușescu, antre-
norii ideologici ai lui Dej (Leonte Răutu
et al.) și, pe urmele lor, cenzorii au impri-
mat cu metodă și cu un scop bine deter-
minat linii naționaliste, cel puțin la nivelul
istoriografiei (de nuanță antimaghiară și

chiar antisovietică). Omogenizarea etnică
de la vârful partidului, care începe la finele
deceniului șase și continuă în anii 1960, nu
face decât să pregătească noua orientare. în
plus, naționalismul devine o problemă de
stat. Teama lui Dej și a lui Ceaușescu că
omologii sovietici (Hrușciov, respectiv
Brejnev) pregătesc o schimbare a liderului
PMR/PCR grăbește căutarea unei noi surse
de legitimitate; or, pe acest tărâm al na-
ționalismului, intelectualii nu au o foarte
mare marjă de manevră. Conducerea de
partid, prin intermediul cenzurii de nuanță
naționalistă, interzice - prin 1965-1966 -
până și folosirea termenului „moldovean^
pentru referirile istoriografice la realitățile
principatelor române din secolul al XlX-lea.
Or, mesajul transmis intelectualilor prin
acest gen de interdicții nu pare să sugereze
că Partidul Comunist permite o dezbatere
liberă în jurul ideii naționale și că nu do-
rește instrumentalizarea acestei chestiuni.
Astăzi nu prea mai există multe argumente
solide pentru a susține că exagerările națio-
nal(ist)e ale partidului nu sunt îndreptate
către instrumentalizare, ci au ca scop doar
o (dezinteresată) afirmare a autorității asu-
pra ideii naționale. Antisovietismul profesat
mai ales după 1964 aduce un incontestabil
profit politic și ideologic, de care mai ales
Ceaușescu și birocrația de partid din jurul
său beneficiază din plin, fiind o capcană în
care au căzut inclusiv mulți scriitori.
    Ioana Macrea-Toma ne oferă explicații
convingătoare privitoare atât la funcțio-
narea Uniunii Scriitorilor, cât și la sensurile
și motivațiile diverselor reorganizări ale
Ministerului Culturii; deosebit de utile sunt
figurile și tabelele ilustrând piramida pu-
terii, precum și organele guvernamentale și
de partid implicate în controlul producției
culturale. Prin modul de analizare a câm-
pului literar, prin valorificarea surselor și
cantitatea de informații, volumul reprezintă
o consistentă contribuție istoriografică.
Cartea se apropie cu adevărat de statutul
unui demers comparatist, integrând cazul
românesc în contextul est-european și
sovietic, fiind de dorit să nu rămână doar
în limba română. Ioana Macrea-Toma in-
troduce o notă de rigoare, detașare și rela-
tivism istoriografie, iar cele câteva erori
materiale nu îi afectează principalele puncte
ale argumentației. Privilighenția: Instituții
literare in comunismul românesc este o
pledoarie convingătoare pentru profesiona-
lizarea scrisului istoric despre raporturile
dintre literatură și politic, umbrită doar
de numeroasele imprecizii stilistice și de
neclaritățile prezente în aparatul critic al
cărții. Demersul ambițios și laborios al
Ioanei Macrea-Toma ar fi meritat condiții
tipografice mai bune (anumite figuri și
grafice fiind mai degrabă ilizibile).

12 • APOSTROF

            DOSAR



        Avea un rîs exploziv...


Gelu lonescu

L-AM ÎNTÎLNIT pentru prima oară pe Emil
Cioran în iulie 1972, în casa de vacanță
a lui Eugen lonescu, faimoasa „moară“ din
sudul Parisului pe care toți cei ce au trecut
prin ea nu au putut-o uita, pentru că... era
de neuitat. Era, într-adevăr, o moară reame-
najată ca spațioasă locuință de vacanță -
și nu numai -, cu un crîng stufos și verde
în spate și cu un pîrîaș ce trecea pe sub clă-
dire. Cioran a venit înainte de masă și a
început cu gazda un taifas, la care am asis-
tat cuminte. Se discuta despre lumea lite-
rară pariziană, dialog în care cei doi se mai
amuzau, se mai mirau... Am luat masa,
Cioran primea cu plăcere și bucurie felurile
de bucate și calitatea vinului, era volubil
și destins. A plecat după-masă, lăsînd gazda
să-și facă siesta; voia, de altfel, să facă pe
jos cîțiva kilometri buni pînă la prima gară
- am aflat cît de mult îi plăceau plimbările:
ceea ce știau toți cei ce îl cunoșteau. Era
și o zi plăcută de vară. în tot acest răstimp
m-am uitat la el, l-am ascultat cu o curio-
zitate - avidă, aș zice - pe care sper ca el să
n-o fi observat. Era un bărbat atrăgător,
delicat și subțire, cu părul său bogat, cenu-
șiu și puțin rebel, cu vioiciunea feței care
de cele mai multe ori părea zîmbitoare, cu
trupul său mic și zvelt; avea o vitalitate, o
virilitate tinerească, dar „stilizată“, o ner-
vozitate elegantă; în dialog, un fel de nea-
tenție atentă (mi se părea că nu-și părăsește
niciodată gîndul său adînc, probabil fără
nicio legătură cu ceea ce se petrecea în ju-
rul său - în același timp, nu dădea niciun
semn de neatenție față de ceilalți). Uneori
acest zîmbet direct, nu amabil și nici con-
vențional, se transforma într-un rîs exploziv
- acesta însoțea adesea reflecțiile sale în-
cărcate de o desperare... euforică (pe care
cei mai mulți au observat-o); sau o mină
gravă, pentru cîteva secunde - contrarierea.
Părea contrariat destul de des - mă miram
pentru că nu citisem și nu cred că voi mai
citi niciodată un spirit mai paradoxal ca al
său. (Citisem pe-atunci doar Schimbarea la
față... și Istorie și utcpie.) între gesturile sale,
precipitate, uneori largi și cu o mișcare
popular-adolescentină, ca să zic așa, căutam
să-i văd ochii - dar nu reușeam decît să-i
percep privirea, mișcarea ei. Eram impre-
sionat pînă la perplexitate să-i văd pe cei
doi, față în față, discutînd, atît, atît de di-
feriți în tot - ei comunicau, dincolo de ba-
nalități, mai mult pe limba imaginară a
geniului.
    L-am mai întîlnit apoi, de cîteva ori, am
și avut o scurtă convorbire - am îndrăznit
-, dar despre ea am relatat în cartea mea de
memorialistică Covorul cu scorpioni. Impre-
sia mea dintîi nu s-a schimbat. Era un om
natural, părea atît de accesibil și, în același
timp, atît de „nu se știe de unde“... Episo-

• Emil Cioran. Foto: Jacques Sassier (1966)

dul lui amoros de bătrînețe, despre care am
citit, m-a uimit numai în prima clipă; apoi
mi s-a părut că nu are nimic scandalos, nici
stupid, nici degradant, pentru niciunul
dintre „împricinați^. Că, la rigoare, nu a
fost doar un accident de destin, ci o de-
viație surprinzătoare, dar compatibilă cu
personalitatea intimă a ființei sale, pe care
o vedeam capabilă de mari și imprevizibile
exaltări. E ceva admirabil în această istorie

- vreau să spun că admirația dintre cei doi
se reflectă în afară, în spațiul omenesc ce
înconjoară, ce ne înconjoară. E ca o jerbă
de raze vibrante înainte de îngrozitorul,
întunecatul final...

Centenar Cioran

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 * 13

        Omul din mansardă



Martin Greslou

O PRIETENĂ FOARTE apropiată ne-a făcut
cunoștință, mie și soției mele, cu nașa
ei de cununie; or, printr-un mister al întîl-
nirilor, ea a devenit soția lui... Aurel Cio-
ran, fratele celebrului filosof. Iar la începu-
tul anilor ’80, Relu Cioran și doamna sa
ne-au anunțat, telefonic, iminenta lor sosire
la Paris, Aurel dorind să-și revadă fratele,
pe Emil. Or, el nu-i poate găzdui, cele două
camere ale mansardei de pe strada Odeon
nr. 21 sînt total nepotrivite! Intr-adevăr,
cum să locuiască patru, nu două, persoane
într-un apartament cocoțat la etajul cinci,
fără ascensor, cu closetul - turcesc - comun
cu vecinii de pe palier...
   Așa că ne-am oferit să-i găzduim noi în
cele cîteva zile cît urmau să stea la Paris.
   Nu asta era greu pentru noi, ci pasul
următor, adică să luăm legătura cu Cioran.
Nu fără teamă, nevoiți să-i telefonăm lui...
Cioran, ne-am prezentat și am încercat să
ne sfătuim cu el, eventual chiar să stabilim
modul în care urma să aibă loc primirea
fratelui său mai mic.
   Am simțit o ușurare evidentă la capătul
firului: așa că, iată-ne salvatorii, pe cît de
provizorii, pe atîta de providențiali, ai
Omului de la mansardă!
   Pentru că Aurel Cioran și soția sa soseau
din Italia, unde cuplul petrecuse cîteva zile
la o nepoată, era vorba de Gara Lyon.
Acum, întrebarea era: unde să ne întîlnim
cu Omul de la mansardă, cum să procedăm
să îl luăm să-și întîmpine fratele? Cum să
ne re(cunoaștem)? Renault-ul nostru 12,
cu care am bătut toate drumurile româ-
nești în cele mai diverse companii, nu avu-
sese niciodată prilejul să ducă o asemenea
persoană. Aproape că ne întrebam dacă
nu e prea modest pentru un asemenea
personaj.
   I-am descris succint lui Cioran, la te-
lefon, vehiculul și șoferul. Iar noi ne în-
trebam cum ne va (a)părea pasagerul... va
aștepta el oare, la ora stabilită - în jur de
șase după-amiaza -, pe strada Vaugirard, în
fața Senatului, îmbrăcat în... Sherlock Hol-
mes, cu pelerină și caschetă identice?!
   La ora convenită, era într-adevăr acolo.
Iar eu am oprit cîteva secunde și i-am des-
chis portiera. Iată-ne împreună! Din fe-
ricire, teama pe care o încercasem inițial
s-a estompat rapid, căci pasagerul s-a do-
vedit a fi vorbăreț de felul lui, iar subiectul,
familial, exista deja. Ușurare deci, de data
asta din partea șoferului... Pe drumul de
întoarcere nu am mai avut problema asta,
pentru că cei doi frați aveau destule să-și
spună, chiar dacă numai unul era cu ade-
vărat volubil. Cînd ne-am apropiat de
Odeon, de stradă și de piață deopotrivă,
intrînd pe rue Racine, Emil - căci acum
facem oarecum parte din aceeași familie!
- ne-a arătat ultimul hotel de pe stingă, în
care, spunea el, a locuit timp de cinci ani.
Apoi a venit rîndul hotelului Michelet, în
dreapta Odeonului, unde, ne-a zis tot el,
a locuit în următorii cincisprezece ani.
Ultimul domiciliu, 21 rue de l’Odeon, a
fost însă cel potrivit: n-a trebuit decît ca
Emil și Simone să-și mute mobilele, cu o



căruță de ocazie, în cealaltă parte a pieței și
astfel, cercul s-a închis!



Eternul student


Dincolo de faptul că refuza toate pre-
miile (se știe singura excepție, la debu-
tul său francez), Cioran n-a cerut niciodată
cetățenia franceză: toată viața a trăit ca
„studentul“ ce era la sosirea lui în Fran-
ța. Așa se face că a mîncat mult timp la
„Restau U“ (o cantină studențească), prin-
tre ceilalți studenți, pînă la o vîrstă înain-
tată. îl amuza să ne povestească cum se hră-
nea, curat și ieftin, adică pe gustul și după
buzunarul lui, la „Restau U“. Simone,
gospodină desăvîrșită în fața Celui Etern, a
fost neîndoielnic aceea care, prin apariția
ei, a stopat obiceiul. Gătea foarte fin. Cum
să uiți aperitivele sale de țelină cu brînză
rocfort, apoi friptura de vită în sînge
stropită cu un bun Bordeaux, de care el,
Ilustrul, nu se prea atingea. Cioran mai
mult vorbea. Departe de literatură, pe care
noi nu îndrăzneam s-o abordăm în preajma
lui, căci nu-i știam reacțiile, povestirile lui
Cioran erau prilejuri de aduceri-aminte,
plăcute unele, angoasate altele.
   în prezența fratelui său, el era oricum
un conviv extraordinar. A pc)vestit despre
fericitele și lungile plimbări cu bicicleta, în
care el și Simone au ajuns pînă pe valea
Loarei, la castelele ei. Mai tîrziu, cînd
mi-au căzut sub ochi două fotografii, una
a lui, pe lingă bicicletă, alta cu o bicicletă
rezemată de frumosul cimitir din Varenge-
ville, unde este îngropat Braque și unde el,
Cioran, mergea la reședința lui Constantin
Tacou, amicul său, mi-au venit imediat în
minte cîteva rînduri din Deipre neajunsul de
a te fi născut'. „Pe vremea cînd cutreieram
luni întregi Franța cu bicicleta, cea mai
mare plăcere a mea era să mă opresc în ci-
mitire de țară, să mă întind între două mor-


• Cioran cu bicicleta, fotografie preluată din CEuevres,
Gallimard, 1995.

minte și să fumez astfel ore întregi. Cred că
a fost epoca cea mai activă a vieții mele“.
   Avea, desigur, și amintiri - deci relatări
- angoasate. Să ne amintim că lumea se îm-
parte în două categorii, cei care dorm fi in-
somniacii, Cioran dixit. Inutil a mai spune
că el aparținea celei de-a doua! Așa se face
că într-o noapte, rătăcind prin Cartierul
Latin, s-a pomenit acostat de doi indivizi
care l-au împins sub o poartă înainte de
a-i lua banii și, mai ales, actele! Cioran s-a
întors speriat acasă, fără permisul de re-
zident, pe care, dacă nu voia să fie expulzat,
trebuia să și-l prelungească la fiecare zece
ani!
   Iată altă amintire - tipică, îmi vine să
spun! -, de data asta nu povestită, ci trăită.
Ne pregăteam, după cină, de plecare; și,
trecînd prin holul de la intrare, vedem,
vrînd-nevrînd, teancul de cărți mai mult
sau mai puțin aliniate de-a lungul peretelui.
Sînt cărți pe care le primise „maestrul^ (!),
aureolate de cîte-o dedicație. Știindu-ne
iubitori de literatură, Cioran a vrut să ne
facă plăcere: și iată-1 apucînd la întîmplare,
din vraful de volume azvîrlite pe jos, o du-
zină de cărți; dacă valoarea lor literară este,
din punctul nostru de vedere, aproximativă,
ceea ce urmează merită toți banii. înainte
să ni le întindă, Cioran se uita la dedicații
și - nici una, nici două! -, ținînd cu mina
stingă coperta, rupea cu dreapta pagina cu
dedicație, apoi ne oferea cartea. Bietul au-
tor! Dacă ar fi auzit și vorbele care-i înso-
țeau lui Cioran gestul expert: „N-are nicio
valoare! N-are nicio valoare!“



Traducătorul îndrăgostit

CEL PE care Simone îl numea „Cioran“
- fără îndoială, este bine să păstrezi
mereu distanța, poate de teamă să nu fii
vampirizat? - nu e insensibil la farmecul
feminin. în timpul unei cine, pe cînd
Simone trebăluia prin bucătăria a cărei ușă
rămăsese deschisă, el ne povestea că, în
prezent, o ajută pe-o tînără și, desigur!,
strălucită studentă să finiseze traducerea în
spaniolă a uneia dintre cărțile sale.
   Dar pesemne că a fost vrăjit de ea, de
vreme ce ne-a spus în șoaptă că-i place să
lucreze împreună cu tînăra traducătoare
pînă la ore cam nepotrivite. Așa se face că
într-o noapte, obosit, a adormit cu capul
pe masă - iar la trezire, pasărea își luase
zborul. Și a adăugat, la fel de încet cum ne
povestise toată istoria: „N-o să-i spuneți
Simonei, nu-i așa?“
   Rîsul nebun care-a urmat a fost tineresc
și proaspăt, ca și cum ar fi fost vorba de o
farsă grozavă. Simone, care a văzut probabil
multe la viața ei, era, oricum, o prea mare
doamnă pentru a se ofensa de o asemenea
copilărie... Cel puțin așa cred.


14 • APOSTROF

Centenar Cioran

• Colaj fotografic de Martin Greslou

Intruziunea realului

DE LA el știm istoria acelei nepoate de-a
sa, plecată în Italia, care, dorind să își
facă rost de ceva bani, s-a apucat de bro-
derii românești. Cum termina un set de
șervete, cum i le trimitea lui Cioran la
Paris, să i le... vîndă. Cioran a încercat in-
tr-adevăr să vîndă șervetele - cu ajutorul
portăresei sale! După mai multe eșecuri,
înspăimîntat și de posibilitatea de-a se
pomeni cu nepoata la el, Cioran i-a trimis
de mai multe ori bani, așa-zisul rezultat al
comercializării broderiilor ei. Rîdea singur
de „postura sa grotescă, de furnizor^, cum
i-a numit-o Ion Vartic, care l-a ascultat și
el o dată pe Cioran rîzînd de toată întîm-
plarea.
   Iar o dată, așteptîndu-1 la cină, printre
alți invitați români, pe-un oaspete trupeș ca
un Neptun modern, Cioran a fost cuprins
de panică: cum îi vor rezista scaunele? N-a
avut liniște pînă ce n-a cumpărat un scaun
de grădină, din fier, socotit de el drept un
receptacul suficient de solid pentru acest
zeu necunoscut pe care era constrîns să îl
primească în mansardă. Oaspetele și-a pe-
trecut cuminte întreaga seară în acest
scaun, strîns în brațele lui solide, în vreme
ce gazda se aștepta, în fiece clipă, să se tre-
zească, împreună cu toți oaspeții săi, cu un
etaj mai jos.
   Uluitoare a fost însă altă scenă la care
am asistat, în primăvara anului 1991, cînd,
în prezența oaspeților săi români, Cioran a
vorbit, la început în franceză, apoi în ro-
mână, despre Ocna, despre Sibiu, despre
cafeneaua sibiană „Bufnița“ și așa mai de-
parte. A narat-o unul dintre „actori“, în
Cioran naiv și sentimental. La un moment
dat, cînd se apropia clipa plecării, Cioran
s-a lăsat în genunchi, da, exact așa, în
genunchi, și a semnat, pradă unei emoții
cum eu n-am mai văzut niciodată, la ni-
meni, exemplarele din Revelațiile durerii.

• Coperta romanului Copiii căpitanului Grant

   Da, am asistat la scenă și pot spune că
m-am crezut într-o capelă, uluit de vederea
acestui „preot“ de o religie nouă, îngenun-
cheat în fața „bibliei“ sale așezate pe o ma-
să rotundă, „altarul“ unei noi rugăciuni.
M-am întrebat și continui să mă întreb și
astăzi: reminiscență din copilărie sau îm-
plinire?


Poarta Raiului

M-AM GINDIT mereu la Cioran, trecînd
de la Rășinari la Paris, unde regăsim
sînul matern al Coastei Boacii în curba ele-
gantă a pieței Odeon. Și refugiul său de
sub acoperiș, ca un al doilea centru al
hunii...
   La fel, m-a urmărit și imaginea de
pe coperta unei cărți a lui Jules Verne,
Ccpiii căpitanului Grant, apărută la Editura
Hetzel. Dacă pletele lui Cioran sînt ase-
meni valului, atunci tsunamiul e chiar el!
Surprinzător și irezistibil, măturînd totul
în calea lui...
   Și mereu m-am gindit și că, așa cum
scrie el va Despre neajunsul de a te ji născut,
„In Paradis, obiectele și ființele, asaltate de
lumină“, nu mai aruncă umbră, dar nu au
nici realitate, „comme tout ce qui est inen-
tame par Ies tenebres et deșerte par la
mort“.
                        ■
                        în românește de
                        Liana Lăpădatu



Centenar Cioran

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 • 15

        Despre Lacrimi și Sfinți
        sau cartea misticului refuzat


Marta Petreu

   Lacrimi și Sfinți, ultima carte a lui
ᵣ ᵣ Emil Cioran, este un tragic exemplu
de ceea ce poate însemna «macerația» de
sine prin paradox și invectivă", scria în
ianuarie 1938, în revista Vremea, Mircea
Eliade, neascunzîndu-și iritarea față de vo-
lumul prietenului său. Și adăuga: „Sînt atî-
tea pasagii exasperante în această carte
melancolică, pasagii care au încurcat chiar
și pe cei mai entuziaști admiratori ai lui: ele
nu pot fi, sub nici un chip, apărate. Le con-
stați, suferi pentru autor - și atît. Nu-i poți
găsi nici o scuză".
   Cuvintele lui Eliade sugerează atmos-
fera sulfuroasă care a aureolat de la bun
început aceast volum al lui Cioran, publicat
într-o perioadă istorică nepotrivită, căci de
intensă creștere a conformismului religios.
Apărută la sfîrșitul anului 1937, Lacrimi
și Sfinți este a patra carte a tînărului filosof
- urmînd volumelor Pe culmile disperării
(1934), Cartea amăgirilor (1936), Schim-
barea la față a României (1936) - și nu cel
dintîi dintre scandalurile declanșate în junii
textelor lui. Căci autorul își obișnuise de la
bun început comentatorii și cititorii cu in-
solențele sale: cartea lui de debut, Pe culmile
disperării, crease la apariție o vîlvă literară
nu lipsită de contestări; a treia sa carte,
Schimbarea la față a României, îi atrăsese,
din cauza insultelor la adresa patriei, critici
aspre; alte texte ale tînărului autor, un ar-
ticol despre „Noaptea cuțitelor lungi" (în
1934), respectiv un articol despre necesi-
tatea unei nopți a Sfîntului Bartolomeu în
România (în 1937), declanșaseră reacții
scandalizate, ba chiar amenințarea cu Par-
chetul pentru instigare la crimă.
   Cm. Lacrimi și Sfinți scandalul a fost în-
să de natură religioasă.
*

Lacrimi și Sfinți este o carte despre om
,(sau condiția umană) față în față cu fe-
nomenul numinos. Adică, o carte despre
Dumnezeu, lisus, sfinți, sfinte, mistici, reli-
gie și credință, precum și despre reversul
acestora: despre neant, despre om și despre
imposibilitatea sa de a crede, chiar și cînd
vrea să creadă.
   Fiu de preot ortodox, familiarizat cu
simbolurile și ritualurile creștinismului,
Cioran nu se afla acum nici la primul lui
contact biografic cu problema religioasă,
nici la prima lui încercare de a o fixa în
scris. Dimpotrivă, Lacrimi și Sfinți (la fel ca
volumul Cartea amăgirilor) se află, tematic
și metodologic, în continuitate cu volumul
de debut, cu Pe culmile disperării.
   La Cioran, scrisul s-a născut din reve-
lațiile personale pe care i le-a adus experien-
ța timpurie a bolii. Bolnav, de la 16-17 ani,
de „boli cari ating pe oameni numai la bă-
trînețe", adică de reumatism, și atins de
„catastrofa" insomniei, Cioran a ajuns,

foarte devreme, să disprețuiască învățătura
livrescă și să prețuiască numai cunoașterea
obținută direct, din experiențele proprii:

   La vîrsta mea puțini cunosc ceea ce înseam-
   nă boala și durerea. Poate din acest motiv eu
   pricep unele lucruri mai bine decît alții. Su-
   ferința te pune vecinie în fața vieții, te scoate
   din spontan și irațional, redueîndu-te la o
   făptură prin excelență contemplativă,


îi scria el prietenului său Bucur Țincu în
1930. Și adăuga: „Trebuie să ți-o mărtu-
risesc sincer: pentru mine starea aceasta
constituie un element de mîndrie".
   Boala îndelungată a copt în el o mutație
pe care sînt tentată s-o numesc psihică, dar
pe care el a numit-o în mod explicit „me-
tafizică": „La mine, totul are o bază fizio-
logică și metafizică. Am sărit peste «psi-
hic»", va recapitula el mai tîrziu. Și anume,
el a descoperit valoarea filosofică a suferin-
ței și funcția ei de principium individua-
tionis. El a susținut că ieșirea speciei umane
din indiviziunea paradiziacă a începuturilor
s-a făcut prin boală și că omul nu este alt-
ceva decît un animal îmbolnăvit. El însuși,
ca ins atins de boli, simte în carnea sa efec-
tele principiului individuării: „faptul de a
fi fost 3 ani de zile bolnav de boli cari ating
pe oameni numai la bătrînețe m-a separat
complect de ceilalți", astfel îneît „Distanța
dintre mine și cei de aceeași vîrstă îmi pare
enormă", mărturisește el.
   Maladia lui Cioran a reprezentat o criză
adîncă, iar experiența interioară acumulată
în această lungă perioadă de boală l-a dus
la scris: la 5 aprilie 1932, îi declara solemn
lui Bucur Țincu, prietenul și consăteanul
său:


    Drag prieten, /Am luat o hotărîre care este
    destul de impresionantă pînă la a deveni ob-
    sesie pentru mine. Este vorba să mă retrag
    în provincie și să mă apuc să scriu ceva în-
    chegat în decurs de patru luni.[...] Am im-
    presia puternică a unei acumulări de expe-
    riențe interioare care se cer lămurite. Ca
    atare scrisul decane în cazul meu o necesitate
    de precizare ce mă privește exclusiv. Gîndul
    acesta a răsărit spontan; de aceea îl cred au-
    tentic. Scrisul are valoare numai întrucît
    obiectivează o trăire, întrucît dincolo de
    expresie găsești viața, dincolo de formă con-
    ținutul. Aș vrea să scriu ceva cu sînge.
    Această, fără gîndul unui efect poetic, ci
    concret, în accepția materială a cuvîntului.
    [...] Suferința mi-a dat [...] curajul afirmă-
    rii, îndrăzneala expresiei și pornirea spre
    paradox.

Am dat acest lung și explicit citat pentru
a arăta înlănțuirea experiențelor interioare
care au declanșat scrisul lui Cioran. Cartea
promisă, Pe culmile disperării, a fost una de
îilosofie lirică, în care boala este prezentă
de la început pînă la sfîrșit ca realitate tru-
pească și ca metodă de acces la cunoaștere;
se pare că pentru trezirea spirituală a lui
Cioran, maladia a jucat același rol pe care
l-a avut pentru Kierkegaard rana despărțirii
de Regine Olsen. La fel, în Pe culmile dis-
perării sînt înregistrate, minuțios și ardent,
rezultatele acestei insolite căi de filosofare
(pe care Cioran o numește, aici, „metoda
agoniei", iar în Lacrimi și Sfinți, „metoda
durerii"). Iar revelațiile aduse de tînărul
filosof sînt de natură metafizică și mistică.
Căci el a avut, în această epocă, stări de ex-
taz - patru la număr, după cum a mărturisit
într-un interviu:

    Mistica, adică extazul. Eu am avut patru
    extaze, cu totul, în perioada mea de mare
    neliniște.

Boala și extazul l-au „transportat" pe Cio-
ran pe alt tărîm, „într-o regiune de exis-
tență infinit complicată", pe care a descris-o
în limbajul contradictoriu, ardent și „bar-
bar", al marilor mistici: „beție interioară",
„nebunie", „vîrtej", „fluiditate interioară",
„fluiditate epuizantă", „elan", „flăcări",
„senzația groaznică de topire", „groznice
văpăi", „groaznice prăpăstii de întunerec",
„vîrtej abisal", „infinit lăuntric", „tensiune",
„paroxism", „beție totală a ființei", „exal-
tare organică", „extaz", „transfigurare". La
fel, Cioran depune mărturie că a atins, prin
experiența extatică, „centrul substanțial al
subiectivității", „fondul originar al vieții",
„sîmburele ființei noastre", „rădăcinile
iraționale ale vieții", „sursele primare ale
existenții". Or, cum pentru Cioran „viața"
este factorul metafizic central și „centrul de
atracție al lumii", rezultă că prin aceste
experiențe-limită tînărul filosof a atins
fundamentele metafizice ale existării:


16 • APOSTROF

Centenar Cioran

   Este ca și cum [...] s-ar des-
   chide o poartă înspre sîmburele
   interior al existenței, pe care
   l-am prinde în cea mai simplă
   și mai esențială viziune, în cea
   mai splendidă încîntare meta-
   fizică. [...] Sentimentul meta-
   fizic al existenței este de natură
   extatică și orice metafizică își
   are rădăcina într-o formă par-
   ticulară de extaz.

Cioran a deplîns mereu indivi-
duația, mai ales cea conștientă.
Or, el constată acum că extazul
unește cele două stări polare
ale existenței, indiviziunea și
individuația, și le aduce la co-
incidentia cppositorum. Extazul
„deschide o poartă" spre adîn-
cimea ultimă, topește „stratul
superficial" al „formelor indi-
viduale" și anulează individua-
ția, ducîndu-1 pe om în miezul
„originarului" și „primordialu-
lui", în „beția" și „haosul abso-
lut al stării de „indiviziune
originară". Iar în Lacrimi și
Sfinți va recunoaște și mai clar
că el știe ce înseamnă expe-
riența mistică, adică anularea
individualității și topirea în
Dumnezeu: „Nu te afli cu el, ci
in el. [...] Etapa finală: pier-

derea în imensitatea divină". Din con-
tactul mistic, Cioran iese, precum marii
mistici (Dionisie Pseudo-Areopagitul,
Tauler, Ruysbroeck, Sfîntul Augustin), cu
certitudinea supremă: „Cunoașterea ade-
vărată este cel mai mare întunerecf și, în
plus, cu convingerea că a epuizat ceea ce
poate trăi un om: „ai ajuns la acea stare în
care nu mai poți trăi nimic fiindcă nu mai
ai cef (s.n.).
   In anii cînd a scris Pe culmile drpemrii,
Cioran a experimentat extazul, învățîndu-
se cu „beatitudinea" lui „insuportabilă". Iar
la sfîrșitul lor, a trăit reversul, adică sfî-
șierea că nu se mai află cuprins în fondul
ultim al hunii, adică în Dumnezeu:

   Sînt minute extraordinare, care răscumpără
   viața și pe care dorești doar să le vezi apă-
   rind din nou. Decepția e, mai ales pentru
   omul credincios, deosebit de neplăcută. Mis-
   ticul se simte părăsit, respins de Dumnezeu,
   amenințat de amărăciune spirituală.

Și, deși mai tîrziu au urmat alte asemenea
stări, ele au fost mai rare. Cu trufia care îl
caracteriza în tinerețe, Cioran a declarat că
stările mistice, care pot fi „cu sau fără cre-
dință" în Dumnezeu, au fost, în cazul său,
mai ales
*

Problema CREDINȚEI sau necredinței lui
Cioran este o chestiune prea complicată
pentru a fi rezolvată printr-un da sau prin-
tr-un nu. Cioran însuși nu a putut răspun-
de la ea în felul acesta univoc: „Este aici un
întreg domeniu în care n-am știut niciodată
cum stau", recunoaște Cioran într-o epis-
tolă din 1967 către unul dintre exegeții săi.
A crede cu adevărat, scria el în Lacrimi și
Sfinți, ar însemna să nu pierzi nicio clipă
„în afară de Dumnezeu" - fapt imposibil,
căci „între viață și credință este o prăpastie
insurmontabilă". Chiar credincioșii decla-
rați, observă el mai tîrziu, într-o însemna-
re din 1970, nu simt misterul - adică pe


• Cioran, la vîrsta cînd scria Lacrimi și Sfinți

Dumnezeu - decît intermitent, în rest, ei
doar își amintesc că, da, sînt credincioși.
    Cu o structură religioasă clară și asu-
mată ca atare, Cioran, care a trăit contactul
direct cu misterul divinității, s-a declarat
totuși, cel mai adesea, necredincios, foarte
probabil din resentiment, ca să se răzbune
pe Dumnezeu pentru că nu-i poate percepe
misterul în mod continuu și intens. îată pa-
sajul în care este înregistrată explicația
acestei frustrări:

    Sentimentul religios se reduce la sentimen-
    tul omniprezenței divinului. Misterul însă
    nu-1 simțim întotdeauna. Cel mai adesea nu-1
    percepem decît intermitent, din cînd în cînd.
    Așa se face că avem puseuri de religiozitate.
    Nu există o stare religioasă durabilă. Cel mai
    adesea credinciosul își amintește că e credin-
    cios: știe că este, chiar cînd credința-i pare
    stinsă ori pierdută.

După experiențele mistice din perioada
scrierii volumului de debut, simpla lor
rărire, simplul fapt că nu a putut continua
la aceeași intensitate l-a umplut de ranchiu-
nă contra transcendentului care nu i se mai
revela. Istoria misticii ne arată că toți
misticii au cunoscut starea de cădere din
divinitate, expulzarea reprezentînd chiar
prețul experienței. La Cioran, prăbușirea
din intensitatea extazului s-a tradus în in-
vective la adresa Dumnezeului care il refuză.
Opera lui poate fi citită ca dezlănțuirea
unui mistic refuzat.
*

CĂRȚILE DE filosofic lirică imediat urmă-
toare debutului - Cartea amăgirilor și
Lacrimi și Sfinți - conservă dovada încercă-
rilor lui de-a recupera ce-a pierdut, de-a de
întoarce în locul acela extraordinar în care
fusese. Ele sînt și o încercare de a-și înțele-
ge experiența trecută, și o tentativă de-a
se pregăti pentru repetarea ei, eventual prin
alte tehnici decît boala și extazul negru al
insomniei. (La fel, putem să considerăm că

intensitatea cu care s-a aruncat în
1933 în aventura sa politică tota-
litară, concretizată în Schimbarea
la față a României, a fost o tenta-
tivă de a-și oferi un substitut care
să-i compenseze sevrajul mistic în
care se afla.)
   Lacrimi și Sfinți dovedește că
tânărul absolvent de filosofic citea
nu cărți de filosofic, nu cărți de
teorie politică, ci... viețile sfinților
și ale misticilor: „Mă văd, la
Brașov, în casa cocoțată pe deal,
cufundat în viețile sfinților!“, își
va aminti el mai tîrziu. Putem
presupune că, în biografia acestor
sublimi aventurieri ai absolutului,
Cioran căuta, în primul rînd, o
confirmare că experiențele sale au
fost de aceeași natură cu experien-
ța lor. La fel, putem să presupu-
nem că voia să descopere tehnicile
prin care sfinții au ajuns pe „cul-
mile abisale", la contactul direct
cu transcendentul sau la extazul
mistic. Și mai putem presupune
că el dorea să cunoască aceste
tehnici nu din simplă curiozitate,
ci pentru a le experimenta, la
rîndul său, pentru a le folosi ca
metodă de retrăire a extazului de
care acum era frustrat. Căci dorul
lui după adevărata sa patrie -
după extazul rădăcinilor ultime, al „cul-
milor din adînc" sau după absorbirea sa
in Divinitate - nu l-a părăsit de fapt nicio-
dată. „Toată viața am trăit cu sentimentul
că am fost alungat din adevăratul meu loc",
notează el în Caiete, recunoscîndu-se ca
unul care nu aparține lumii acesteia, ci se
află în „exil metafizic".
*

Lacrimi și Sfinți a fost scrisă la Brașov, în
iarna anului 1937, pe vremea cînd Cio-
ran își făcea aici meseria de profesor la
Liceul „Andrei Șaguna". El era cuprins de
o depresie adîncă, de o „stenahoria majo-
ră" și fără leac. Excentricitățile lui au deve-
nit în această epocă maxime. La școală, în
calitate de dascăl de filosofic, dacă un elev
era „impenetrabil" la paradoxele lui, îl com-
plimenta cu formula: „Dumneata ai un cre-
ier atît de neted, îneît s-ar putea merge cu
sania pe el"; iar cînd vreunul spunea o pros-
tie, profesorul îl trimitea pe șeful clasei la
birt, să-i aducă o lămîie, pe care Cioran o
tăia „meticulos" și o sugea încet, în fața cla-
sei stupefiate, spunînd: „Oh, ce neplăcere!"
Din cauza faimei lui de tînăr filosof și a
enormităților paradoxale pe care le debi-
ta, elevii îl adorau și îl creditau nelimitat.
   Elegant ca un adevărat dandy - „haine
gri, cravată albastră, cămașă albă, impeca-
bilă, pantofi negri" și o batistă în buzunarul
de la piept -, Cioran se comporta ca atare:
stă la cafeneaua „Coroana", meditînd la
viețile sfinților sau citind, ferm hotărît „să
nu mai vorbesc decît cu Shakespeare"; așa
că, atunci cînd la masa lui s-a așezat un
coleg de cancelarie, Cioran l-a luat la rost
cine este, și, la răspunsul mirat al intrusului,
că este „profesorul de gimnastică!", Cioran
a reacționat: „Cum, nu sînteți Shakespeare?
Plecați, atunci!"
   Sub masca excentrică de dandy, Cioran
trăia însă în singurătatea impenetrabilă a

Centenar Cioran

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 • 17

crizei religioase din care s-a născut Lacrimi
și Sfinți și în frustrarea celui care, după ce
a trăit uniunea mistică cu subtratul lumii
sau cu Dumnezeu, a căzut din această bea-
titudine și vrea să se întoarcă acolo.
    Gînditor somatopsihic, cum s-a obser-
vat, pe Cioran sfințenia îl interesează ca
„fiziologie transfigurată", cu bănuiala că ar
putea fi chiar „o fiziologie divină". Așa
cum în Pe culmile diipemrii a stabilit o re-
lație cauzală între boala și durere, pe de o
parte, și nașterea conștiinței sau a spiritului,
pe de altă parte, în Lacrimi și Sfinți susține
că fenomenul spiritual al sfințeniei se da-
torează bolii și durerii:

    Dacă n-ar fi fost boli pe hune, n-ar fi apărut
    nici tui sfînt. Căci n-a existat pină acum nici
    unul „sănătos". Sfințenia este înălțimea
    astrală a bolii, fosforescența transcendentă a
    putregaiului. / Bolile au apropiat cerul de
    pămînt.

Sau, reluînd, explicitează:

    Toți sfinții stuit bolnavi, dar - din fericire
    - nu toți bolnavii sunt sfinți. [...] Boala
    întreține grația, căci ea este alimentul
    indispensabil ce hrănește pasituiile pentru o
    altă hune. Prin boală înțelegem pe sfinți, iar
    ei prin ea cerul.

In calitatea lui de bolnav perpetuu, care a
atins (și apoi a pierdut) starea mistică, dar
nu a atins și sfințenia - căci sfințenia pre-
supune, pe lîngă mistică, și dimensiunea
etică sau a „caritații“: „Misticii se complac
într-o sensualitate cerească [...], numai sfin-
ții iau greul altora, suferințele celor necu-
noscuți și numai ei intervin practic"
Cioran pune cerul sub acuzare. El acuză
cerul că se hrănește din durerea oamenilor
și, mai ales, din a sfinților: „Doamne!
Ți-ai hrănit inima din sîngele sfinților și
ți-ai îmbrăcat-o în sudoarea frunții lor!";
sau: „fisus trebuie să aibă conștiința în-
cărcată dacă are o cît de mică responsa-
bilitate în privința suferințelor¹". De aici
pînă la blasfemie nu este decît o nuanță, pe
care Cioran o trece fără ezitare: lisus sau
fiml risipitor de Dureri^ va fi cîndva supus
unei „Judecăți din urmă“ și sancționat
pentru „chinul inuman al sfintelor", spune
el. Dumnezeu însuși îi apare lui Cioran nu
ca o realitate ontică, ci ca o limită fenome-
nologică a dialogului, ca un partener căru-
ia i te adresezi în disperare:

    Nu crede nimeni în Dumnezeu, decît pen-
    tru a evita monologul chinuitor al singură-
    tății. Ne-am putea adresa altcuiva? El pare
    bucuros de orice dialog și nu se supără că
    l-am ales pretext al mîhnirilor solitare.

Nu altfel a gîndit peste ani, cînd, într-un
interviu, l-a numit pe Dumnezeu „limită"
și partener de adresare în solitudinea în-
fricoșătoare a nopților albe.


I^N CALITATEA ei de fenomen spiritual care
transcende viața insului și este îndreptată
spre numinos, sfințenia îl fascinează. In ca-
litatea ei de fenomen practic-moral, îndrep-
tat spre alți oameni, sfințenia, pe care o so-
cotește compusă din „mistică și etică"" sau,
mai explicit, din „mistică și caritate", îi pare
un fenomen de-a dreptul „politic". Și,
obsedat cum era de cer, dimensiunea etică

a sfințeniei (adică interesul ei și pentru oa-
meni) îi este neplăcută: „ceea ce-i face pe
sfinți antipatici este bunătatea, decolorarea
afectivă împreunată cu o emasculare gene-
rală a ființii".
    In ansamblul ei, Lacrimi și Sfinți este o
carte ambivalență, căci este o împletire de
nostalgii mistice, de elanuri către cer, pe de
o parte, și de ireverențe și blasfemii la
adresa sacrului, pe de altă parte. Cioran a
mărturisit că Lacrimi și Sfinți este eșecul
încercării lui de a crede, căci el a vrut să
creadă, dar nu a reușit (decît intermitent):

    ... eu am încercat să cred și am citit mult pe
    mistici, pe toți misticii mari, pe care îi
    admiram și ca scriitori și prin conținut. La
    un moment dat mi-am dat seama că este o
    iluzie din partea mea, că eu nu eram făcut
    să cred. E o fatalitate, nu pot să mă salvez
    mafire moi. Pur și simplu nu merge,

a recunoscut el într-un interviu. Așa că s-a
autodefinit drept un necredincios religios.
Căci, spune el, „A fi religios înseamnă a
simți misterul, chiar în afara oricărei forme
de credință". El a simțit misterul, a avut
nevoie de transcendent, dar n-a crezut în el
decît din cînd în cînd, în străfulgerările lui
de beatitudine, cînd i se părea că pînă și
plopii se înalță spre Dumnezeu.
    Poate că această incapacitate a sa de-a
crede provine chiar din familie: „Tatăl meu
era preot ortodox, dar maică-mea nu era
credincioasă", spune el, sugerînd însă
uneori și fragilitatea credinței tatălui său. în
Neajunsul de a te fi născut și în Caiete,
notează o uluitoare amintire de la 8 ani,
din aprilie 1919: și anume, spune el, dor-
mind în odaia părinților, l-a auzit pe tatăl
său citindu-i mamei sale, cu voce tare, des-
pre un călugăr rus, Rasputin, pe care tatăl
lui l-a învățat:

    Du-te la Sankt-Petersburg, pune stăpînire pe
    oraș, nu te da înapoi de la nimic și nu te
    teme de nimeni, căci Dumnezeu e un porc
    de ciine.

Lectura unei „asemenea grozăvii" l-a „tul-
burat", recunoaște autorul, nu fără a-i da o
plăcere „stranie", chiar „perversă". Căci,
recunoaște el în Caiete,

    Fraza aceasta citită de tatăl meu, care era
    preot, m-a răscolit -și m-a eliberat. [...] Cred
    că n-am închis ochii toată noaptea.

Iată deci o primă insomnie (oarecum incer-
tă: „Cred că..."), insomnia liminară: Cioran
afirmă că a fost atît de „izbit" de ce a auzit,
încît n-a dormit toată noaptea. De ce? Pen-
tru că și-a auzit tatăl, pe preotul Emilian
Cioran, citind o blasfemie despre Tatăl ce-
resc. După cum ne spune, el a fost „răsco-
lit" de dubla revelație - dublă deoarece pri-
vitoare și la tatăl său, și la Dumnezeu - și,
totodată, „eliberat". Eliberat de norma
unui Dumnezeu bun, poate chiar de ideea
existenței lui Dumnezeu.


IN MĂSURA în care Lacrimi și Sfinți este o
autotorturare premeditată pentru a crede,
cartea este și o răzvrătire în fața cerului, o
mărturisire a scuturării lui Cioran de Dum-
nezeul personal al creștinismului și de alaiul
ceresc ce îl înconjoară. Religia îi apare lui
Cioran ca „un mod de a fructifica nebu-
nia latentă", iar bisericile, drept „ospicii

necompromițătoare". Printr-o răsucire radi-
cală a unghiului de vedere, sfințenia îi pare
o „perversiune": „O perversiune fără pere-
che este sfințenia". Și, de ce nu?, drept
boală curată: „Probă sigură că sfințenia este
o boală: de cîte ori te simți «bine», îți pare
ininteligibilă și monstruoasă, o invenție
zănatică și neverosimilă". Dumnezeu în-
suși, în interiorul căruia fusese și în care
tînjea să se reîntoarcă prin extazul mistic,
este indicat blasfemie: „Dumnezeu? O de-
mență oficială" sau „un nimic în plus".
   Partida dintre credință și necredință nu
se încheie însă printr-o negație convinsă, ci,
conform simțirii adînci a lui Cioran, con-
form dorului lui de Dumnezeu, într-un
echivoc deplin: „tot ce este, desminte și
confirmă Divinitatea. - în aceeași clipă,
blestemul și rugăciunea sunt egal îndrep-
tățite".


CU UN asemenea conținut incomod, car-
tea a fost destinată să aibă istoria ei agi-
tată. Astfel, datorită invectivelor contra lui
Dumnezeu, editorul la care și-a dat Cioran
cartea i-a înapoiat-o (ce-i drept, culeasă),
cu precizarea: „eu mi-am făcut averea cu
ajutorul lui Dumnezeu și nu pot să public
cartea asta". Mutată la o tipografie, cartea
a apărut, la sfîrșitul anului 1937, în „Edi-
tura autorului". în momentul apariției,
Cioran nu mai era în țară, ci la Paris, cu o
bursă din partea Institutului Cultural Fran-
cez din București. Datorită atmosferei reli-
gioase conformiste care domina în inte-
lighenția bucureșteană, comentatorii au
primit prost cartea, „scuipîndu-1 de sus" pe
autor, cum observa Jeny Acterian. Eliade,
prieten cu Cioran și coleg de generație,
i-a stigmatizat-o fără drept de apel. în
amintirea lui Cioran, gestul lui Jeny
Acterian, care i-a scris „cît de mult mi-a
plăcut cartea lui", a rămas luminos, căci sin-
gular: „Dintre toți prietenii, a fost singura,
dar sirgura, care a reacționat așa. Altmin-
teri a fost o unanimitate negativă", își va
aminti, peste mulți ani, filosoful.
   La o carte atît de ambiguă, care este si-
multan „pentru și împotriva religiei", cel
mai mult au avut însă de suferit părinții lui
Cioran. De pildă, mama sa, care era preșe-
dinta „Societății ortodoxe naționale a fe-
meilor române din Sibiu", a fost constrînsă
să suporte reprobarea doamnelor a căror
președintă era. Cînd i-a reproșat fiului ei că
ar fi trebuit să publice cartea numai după
moartea lor, a părinților, fiul rătăcitor a în-
cercat s-o îmbuneze, declarîndu-i că La-
crimi și Sfinți este „cartea cea mai religioasă
care a apărut în Balcani". Ceea ce, în ciuda
evidentei exagerări, nu este fals.
■
mai 2010

Ultima om
în 14 martie, presa franceză ne aduce știrea
că la Paris s-a încheiat procesul caietelor cio-
raniene descoperite de Simon Baulez în
dependințele locuinței lui Cioran și Simone
Boue, după moartea acestora. E vorba de
35 de caiete, dintre care 18 de jurnal.
Curtea de Apel a dat sentința: caietele
rămîn în proprietatea Simonei Baulez, care
le-a salvat de la dispariție.


18 • APOSTROF

Centenar Cioran

        Păstorindu-și
        turmele de idei


Petru Cârdu

8 aprilie 1991

L-AM SUNAT azi-dimineață pe Cioran, nu
să-l felicit pentru ziua de naștere, ci să-i
spun ritos: e o porcărie să ai 80 de ani! E
de fapt vorba lui Cioran, care, în 30 martie,
cînd l-am rugat să-mi comunice exact data
nașterii, mi-a spus că, în curînd, va împlini
80 de ani. Pentru el, asta e o porcărie.
   Azi-dimineață a răspuns la telefon
doamna Simone. - Est sorti. Am rîs nițel
amîndoi, ca apoi să-i spun doamnei
Simone că voi reveni. Nu am mai revenit.
M-am prins! Astăzi, Cioran nu răspunde la
telefon. A presimțit iconoclastul gîndirii
moderne că va fi bombardat cu tot soiul de
felicitări. Poate își preumblă pasul prin
grădina Luxembourg sau, poate, e ascuns
într-unul dintre ungherele bordelului său,
mansardat, ca un sihastru retras din lume.
Dumnezeu știe! Huiduit mult timp în Ro-
mânia, țara sa de baștină, în ultima vreme
Cioran este pur și simplu sanctificat. Sfîntul
Cioran trebuie din nou umanizat.
   Născut la Rășinari, la 8 aprilie 1911, ca
al doilea fiu al lui Emilian Cioran și al
Elvirei Comaniciu, Emil Cioran împlinește
astăzi 80 de ani.
   Francezii nu l-au băgat multă vreme în
seamă. Dar ciobanii valahi sînt învățați să
aștepte păstorindu-și turmele. Emil Cioran
și-a păstorit turmele de idei în capitala
Franței: au îmbătrînit lupii care i-au pîndit
turmele și Emil Cioran le-a dat drumul.
   Săptămînalul parizian L E.\press scrie:
Emil Cioran, cel mai mare scriitor francez,
e român. El, cel care, într-un interviu pe ca-
re mi l-a acordat pentru revista Poija, a

regretat imens că n-a rămas cioban în satul
său natal.
   Remember Cioran. Multă sănătate din
Vîrșeț, uriașule înțelept al Europei de azi!


12 iulie 1991
România și Dumnezeu

NICI ACEASTĂ vară, misticul fără credin-
ță, Cioran, n-o va petrece într-o comu-
niune idilică cu meleagurile natale ale Ră-
șinarilor. Nu va petrece vara alături de
ciobanii care au jucat un rol decisiv în viața
lui. Erau analfabeți și foarte simpatici, în-
să obosiți - îi place să-mi spună.
   - Dacă vin la voi, urlă cei din țară!
(Cioran la telefon, 12 iulie 1991). Deci,
încă o dată a refuzat să vină la Vîrșeț și
Belgrad.
   Singura lui poziție este scepticismul. Mai
are și două idei fixe: România și Dumnezeu.
Pururi bombăne România și pe Dumnezeu,
dar numai despre Dumnezeu scrie.
   Cioran este stimulat de ceea ce-1 irită.
De-a lungul anilor a atins unele teme româ-
nești, transpunîndu-le tale quale în fran-
ceză. Punerea românească în pagină e spec-
taculoasă în franceză.
   Cioran știe că lumea e lume, nu e cum
credeți voi - soare!
   Se prăpădește de rîs cînd îi vorbești de
umanism.
   - Omul o să dispară, sau va trebui să
dispară. Să mori - spune Cioran - înseam-
nă să confirmi că îți cunoști propriul inte-
res. Cum adică?


    - Răspunsul unui țăran din satul meu,
Rășinari, contemplînd un convoi funebru:
Ala a scăpat de toate alea! (Dintr-o scri-
soare concepută într-o duminică de decem-
brie anno domini 1988, pe care a pus-o la
poștă în 2 ianuarie 1989.)
  - Ce-o să fie cu România, numai
Dumnezeu știe! (Cioran la telefon).
    - România s-a dus dracului! (Cioran
la telefon).
    Cher ami,
    Merci pour Ies journaux, pour Ies livres,
et pour Ies signes d’amitie. La mulți ani, cu
prietenie, Cioran (mi-a scris în 30 mai
1991).
    Puși față în față cu un distih, românul
Cioran și francezul Cioran adoptă o atitu-
dine filozofică de un pesimism extrem, cu
o singură deosebire: în România, el scria
fără preocupări stilistice, în timp ce în
Franța e obsedat de stil. Doar o proble-
mă de formulare, nu de conținut.
    Un gînditor al tristei bucurii!
    Cei care m-au trimis la Paris, însărci-
nîndu-mă să iau (iarăși) un blestemat inter-
viu lui Cioran, nu știu cine e Cioran. Mai
ușor îi luam un interviu lui Mîtterrand.
    E luni, e iulie, e soare nesigur la Vîrșeț.
îl sun pe Cioran, îi spun că vineri sînt la
Paris, că vreau să-l întîlnesc sîmbătă, dumi-
nică, luni...
    Toată viața el și-a jucat rolul.
    N-a cedat nici măcar acum, la bătrînețe.

Cîteva
dintre
aparițiile

în Franța

Ci tiran

     E^erciccs
     ne£ăt[rs
i _n. A Prti.'l
       dt ‘.WiXj11IM

Cioran
De la
F" ' nTiCFr

L'Herne

£ m, Cioban
A GLi’lUR

rHerzic



Centenar Cioran

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 ‘19

Citind despre Cioran

Marta Petreu

Un „rus" la Paris

DUPĂ MOARTEA unui au-
tor, de obicei numele
lui intră destul de repede
intr-un con de umbră, iar
mecanismele digeratoare
ale criticii și-ale istoriei cul-
turii îl clasează - dacă este
cazul - și-l așază intr-un
raft al istoriei literare. Nu

chiar la fel s-a întîmplat cu Cioran: prin
surprizele mari pe care, ca un demon
ghiduș, ni le-a făcut de Dincolo, filosoful a
reușit să se mențină în atenția, fie și peri-
ferică, a criticii și a cititorilor. Caietele lui,
publicate postum, apoi știrea de senzație
cum că mai există și alte multe caiete
inedite, salvate prin miracol de la coșul de
gunoi de firma de curățenie care elibe-
ra apartamentul (salvate de neatenția lui
Simone de către o altă doamnă, tot Simone
pe numele ei mic...), apoi mica bijuterie
De la France, Caietul Cioran de la Editura
L’Herne etc., etc. l-au păstrat pe filosoful
din mansardă în atenție. Și, fapt important,
după moartea lui au început să iasă la lu-
mină și documente, măcar sub forma
scrisorilor pe care le-au publicat destina-
tarii, mîndri de a fi fost în relație cu un ase-
menea personaj de rangul întîi al culturii
europene. Nu-mi amintesc ca vreun co-
mentator român al lui Cioran să fi pronun-
țat, în legătură cu el, cuvîntul „geniu“ (îmi
amintesc însă că Dumitru Țepeneag spunea
că filosoful a avut una dintre cele mai scli-
pitoare inteligențe pe care a avut norocul
să le întîlnească). însă exegeții occidentali
nu se feresc de cuvînt, căci, iată, într-o carte
dedicată lui Cioran, profesorul Rigoni îl
numește pe Cioran geniu, și anume, „un
dintre acele genii ascunse care se manifestă
mai puțin în scris, cit în contactul privat“.
Mă rog, nu chiar geniu plin, dar o formă
de genialitate, totuși. în volumul său, Cio-
ran dans mon souvenirs (apărut la puf, în
2009, și care conține, cu unele înlocuiri de
texte în sumar evocările din In compagnia
di Cioran), Mario Andrea Rigoni îl mai nu-
mește pe Cioran „unul dintre clasicii ne-
contestați ai literaturii europene a secolului
al XX-lea“. Profesor de literatură italiană la
Universitatea din Padova, Mario Andrea
Rigoni l-a cunoscut pe Cioran la începutul
anilor 1970 și i-a fost, de-a lungul anilor,
traducător în italiană și comentator. După
cum mărturisește în cartea sa, ei s-au întâl-
nit repetat și, în plus, au corespondat, ast-
fel incit deține de la el și-un număr mare de
scrisori, peste o sută (editate deja în ital-
iană de către destinatar). Volumul de față,
Cioran dans mon souvenirs, e alcătuit din
texte scrise de Rigoni de-a lungul anilor
(începînd cu 1982): postfața sa la ediția
italiană a cărții Istorie și utopie, articole pub-
licate în presa italiană (în Corriere della
Serva, de exemplu), interviuri, comunicări
academice, texte inedite. Avem o privire
ocazională (în sensul goethean al cuvîntu-
lui) asupra lui Cioran, avizată și binevoi-
toare, ba chiar admirativă și afectuoasă,
iar nu o privire sistematică și „studioasă“.
Profesorul Rigoni, din cîte îmi pot da sea-
ma, este unul dintre cei care au contribuit
la pătrunderea lui Cioran în spațiul cul-

tural italian, așa că meritele lui, mari, sînt
de această natură - și nu este cazul să îi ce-
rem alt gen de abordare a lumii cioraniene
decît a avut în timp.
   Portretul afectuos și fin pe care i-1 cre-
ionează lui Cioran - un om cu un aer
modest, poate chiar timid, cu ambiția de
a fi liber de orice obligații, lăsîndu-se între-
ținut de partenera sa de viață, de Simone
Boue; un om inimaginabil de cald, din care
emana o mare simpatie - are un aer de au-
tenticitate. Mi-a plăcut insistența autorului
de a-1 descrie pe Cioran drept un mare ci-
titor și m-a amuzat să reîntîlnesc descrierea
coridorului de intrare în celebra mansardă,
unde cărțile primite (cu dedicație, adesea)
își așteptau, pe podea, rîndul să fie dăruite
vizitatorilor.
   Profesorul Rigoni explică multe dintre
reacțiile/aforismele cioraniene prin lecturile
lui Cioran din marii autori europeni; sau,
de ce nu, printr-o sursă... rusească. Această
ultimă supoziție este bineînțeles o naivitate,
o capcană în care exegetul a intrat (pe ur-
mele Simonei Boue, pe care o citează, și
care îl remarcase pe Cioran tocmai pentru
aerul lui nefrancez, de străin, drept care
și-a imaginat că ar fi un aer ,,rusesc“) din
pură credulitate ori pentru că pur și simplu
nu cunoaște nimic despre antecedentele ro-
mânești ale ilustrului său prieten, nefiind
familiarizat nici cu fizionomia oamenilor,
nici cu mediul cultural românesc.
   Cartea lui Mario Andrea Rigoni este plă-
cută, autorul a reușit să își atingă scopul,
acela de a-1 omagia pe prietenul său dispărut.


Cioran sau un român la Paris


POATE DIN cauza cărții
lui Rigoni, care pune
fizionomia - chipului și
operei - lui Cioran pe
seama rușilor, m-am con-
solat recitind una dintre
cele mai bune cărți româ-
nești de cioranologie: volu-
mul lui Livius Ciocârlie,
Caietele lui Cioran (Craio-

va: Scrisul Românesc, 1999).
   Dl Ciocârlie nu îl consideră pe Cioran
filosof, ci scriitor. Unul mare. Un scriitor
european mare. Și îi comentează, într-o
carte întreagă, Caietele. Deoarece nu-1 so-
cotește filosof, ci numai scriitor, Livius
Ciocârlie devine, în fața lui Cioran, mai
liber decît oricare dintre comentatorii ro-
mâni ai filosofului. Mai mult, comentariul
său literar este făcut în mici fragmente, ceea
ce creează o situație nu lipsită de anumită
ambiguitate: peste fragmentele Caietelor,
știm cu toții cit de subiective, se înalță frag-
mentele lui Ciocârlie, la fel de subiective.
De aceea, cartea dlui Ciocârlie este una cu
două personaje: Cioran și Ciocârlie. Avînd
cultura pe care știm cu toții c-o are, dl Cio-
cârlie se mișcă în acest comentariu cu grație
eseistică - o grație pe care și-o asumă/pre-
zintă drept stîngăcie, astfel incit nu sînt
deloc puține situațiile în care exegetul de-
clară că nu știe prea bine cum să se des-
curce cu mormanele de fișe pe care și le-a
făcut, și asta în vreme ce se descurcă foarte
bine. în plus, dl Ciocârlie are un ton sigur
de el însuși. Așa că rezultă o carte în care
autorul se declară modest-nehotărît și în
care are un ton sigur, tranșant.
   Cartea este făcută pe bază de audiție
muzicală și de auz muzical: adică, în vreme

ce a citit Caietele cioraniene, Livius Cio-
cârlie a ascultat/a auzit, cu auzul interior,
vocea lui Cioran. Tonul. Și s-a distrat
copios.
    Dl Ciocârlie nu crede afirmațiilor lui
Cioran și aude nota stridentă, înaltă - adică
falsă - din paginile Caietelor. Iar Cioran
(nu-i voi spune, în acest comentariu, „fi-
losofi, îl las să existe numai ca scriitor, cum
îl socotește dl Ciocârlie) îi apare inauten-
tic. Mai exact, drept un exagerat care,
de dragul efectului literar, falsifică sau
ratează, anume în Caiete, un anume soi de
sinceritate și de autenticitate.
    în multe dintre laconicele sale comen-
tarii, Livius Ciocârlie m-a convins - în
altele, nu. Sînt de acord că stilul lui Cioran
este atît de aiuritor, incit provoacă, în multe
cazuri, chiar și la cele mai grave afirmații
ale rășinăreanului, hohote de rîs. (Inclusiv
în Schimbarea la față a României...)
    Ciocârlie nu îl crede deci pe Cioran și îi
demontează multe afirmații, ca pe un ceas
căruia i-au înnebunit rotițele. De multe ori
- dar am motive să cred că nu de fiecare
dată - are dreptate.
    Ideea mare a cărții lui Ciocârlie este însă
despre romanitatea lui Cioran cel din Fran-
ța: „adevăr românesc, stil franțuzesc“, afir-
mă în esență, repetat și cu minime demon-
strații, dl Livius Ciocârlie. Și are dreptate.
Aș îndrăzni chiar să spun că succesul mare
al lui Cioran în Franța vine din fondul lui
românesc - comun nouă, recognoscibil
pentru noi, un fond arhaic, plin de vaiete
și de pulsiuni pe care civilizația franceză
le-a depășit și le-a uitat - turnat în stilul
rigid al frazei franceze și intr-un climat
cultural ce se află la o distanță mare de
arhaitatea noastră magic-văietătoare.
    A doua sursă de farmec a cărții dlui
Ciocârlie se află în comentariile personale,
în confesiunile pe care le face pornind de
la fragmentele lui Cioran. Autorul își com-
pară convingerile sale cu declarațiile lui
Cioran și își mărturisește propriul punct de
vedere, aderența la valori pe care Cioran
le-a aruncat (sau declară că le-ar fi aruncat)
la coș. Din duelul cu fragmentele lui Cio-
ran, dlui Ciocârlie îi ies pagini minunate.
Un exemplu: acelea despre Dumnezeul
lumii acesteia și Dumnezeii altor regiuni
ontologice („Mă întreb: un Dumnezeu
iubitor ți-ar cere să i te închini? Pe Isus îl
iubim. L-am iubi și pe Dumnezeu tatăl, cu
altfel de iubire, dacă ar fi prevenitor. De ce
se tot vorbește despre frica de Dumnezeu?
înseamnă că tot vechiul Dumnezeu este
la post”; „Nu știu cum ar trebui numite
ființele pe care le-a creat Dumnezeu, dar pe
om șarpele l-a creat”; „... e greu să admiți
existența unui Dumnezeu iubitor. N-aș ține
seama de sensuri ce trec peste capul in-
dividului. O ordine universală, mai știu eu
ce. Acela e alt Dumnezeu, nu cel ce ține
in mină această lume, nefiișit de blincD-, vezi
în întregime paginile!28-135).
    Cînd îl citim pe Cioran, rîdem, spune
dl Ciocârlie, iar eu recunosc că are dreptate.
Iar cînd am citit cartea dlui Ciocârlie, așa
cîrcotașă la adresa unuia dintre cei mai
dragi mie autori cum este, am rîs: dar nu
numai la citatele din Cioran, ci și la co-
mentariile dlui Ciocârlie. Am rîs de fapt
la franchețea, ba chiar la brutalitatea, fru-
mos înveșmîntate stilistic, pe care le dove-
dește unul dintre cei mai fini și mai deli-
cați scriitori români de azi.

20 • APOSTROF

Centenar Cioran

PUNCTE DE REPER

CU APROAPE trei sferturi de veac în ur-
mă, Emil Cioran afirma într-un articol:
„Dintre oamenii cu preocupări religioa-
se, puțini sunt așa de puțin religioși ca
Eliade*.¹
   Ca să-i cânt în strună celui ce-a scris Pe
culmile dirpewrii, reproduc și începutul unui
capitol inedit\ proiectat inițial să facă parte
din Romanul adolescentului micp, de Mircea
Eliade:

   Joi am plecat de la ora de Religie; din
   principiu trag la fit la ora aceasta, cu Măr-
   culescu. în timpul acesta a venit în clasă Di-
   rectorul, cu profesorul de română Emilian,
   ca să facă o listă cu băieții ce pot concura
   la Tinerime. M-a scăpat Acterian, spunând
   că am învoire de la domnul profesor. Direc-
   torul a întrebat cine e mai tare la Limba ro-
   mână. „Eliade, domnule, Eliade!* au strigat
   toți băieții. [...] Vojen s-a înscris și la Istorie
   și la Religie. Profesorul nostru de istoria bi-
   sericii române m-a recomandat la Director
   ca un băiat „foarte bun la Religie*, dar di-

Fost-a Eliade

necredincios?

Mircea Handoca

    rectorul nu m-a scris, fiindcă s-au ridicat al-
    ții, care au spus că la asemenea concursuri e
    nevoie numai de specialiști.

Nici paradoxul aforistic al lui Cioran, nici
zeflemeaua colegilor de la Liceul „Spiru
Haret* n-aveau vreun suport real. Chiar
dacă în copilărie și în anii maturității Eliade
n-a fost - cum se spune - „un practicant
religios*...
    In duminicile adolescenței nu mergea la
biserică, ci la Băneasa, unde împreună cu
colegii colecționa tritoni, insecte și bro-
tăcei. în mod inconștient, copilul credea și
simțea - asemeni lui Ștefan a Petrei Ciu-
botariul - că biserica e în sufletul omului.
    „Era darnic și sensibil la suferința oricui
și toată viața a fost generos. Când mergea
la școala primară din strada Mântuleasa,
dacă întâlnea vreun nevoiaș, ușor se lipsea
de banii primiți de la mama să-și cumpere
cornuri pentru recreații.*³
    In anii studenției, Eliade publică în Cu-
vântul, în toamna anului 1927, celebrul Iti-
nerariu spiritual, adresându-se patetic celor
din generația sa. Cel de-al unsprezecelea
foileton se intitula Ortodoxia.

    Noi voim un creștinism efectiv - adică re-
   zultatul unei experiențe, proaspăt, greu de
   sensuri, cald de viață, strălucitor de daruri.
   Care să ne prefacă, să ne facă din oameni -
   oameni de-ai lui Dumnezeu, adică suflete în
   trupuri, suflete ce caută să asimileze și să
   răspândească valori dumnezeiești în lumea
   valorilor bestiale sau, rareori, a valorilor
   omenești.
       Ortodoxia ne silește să renunțăm la o
   parte din viață? Ortodoxia nu ne silește la
   nimic. Faptele pe care le facem sub înrâuri-
   rea ei sunt fapte firești, care nu ne mutilează
   viața - pentru că viziunea acestei vieți e
   schimbată. Un ortodox poate fi ascet sau
   păcătos. Ce însemnătate poate avea faptul
   acesta? Experiența religioasă, dragostea către
   Christ - rămân aceleași.⁴

După trecerea anilor, autorul schițează o
caracterizare obiectivă a celor scrise în ti-
nerețe, precizând că acele pagini erau de-
parte de concepția ortodoxiei susținută de
Nae lonescu și Mircea Vulcănescu:

    [Itinerariul îpirituat] era destul de super-
   ficial, pentru că știam prea puțin și înțele-
   geam încă și mai puțin. Dar avea meritul că

A


• Mircea Eliade. Foto: Stelian Pleșoiu

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 • 21

    nu era dogmatic. Spuneam doar că pentru
    o parte din „generația tânără" ortodoxia ar
    putea constitui o concepție totală a lumii
    și a existenței și că fenomenul acesta, dacă
    se va realiza, va fi un fenomen nou în isto-
    ria culturii românești moderne.⁵

într-un doct și erudit eseu, Wilhelm Dan-
că glosează pe marginea acestui „manifest"
al generației de la 1927, punându-1 în
relație cu ideile unor texte din Oceantgrufie
și Fngmentarium.
    în amplul excurs în biografia lui Eliade,
rectorul Institutului Teologic din Iași se
referă la corespondența lui, din 1927-1939,
cu un preot catolic, Ernesto Buonaiuti, și
la colaborarea lui Eliade la Ricerche Reli-
giose, revistă condusă de acesta.
    în paranteză fie spus, am publicat eu
însumi scrisorile primite de la savantul pre-
lat italian.
    Părintele Dancă ne prezintă o bogată
documentație asupra legăturilor dintre pre-
lații catolici Teilhard de Chardin și Danie-
lou cu Mircea Eliade (cu citate din memo-
rialistică și încercarea, labirintului): „Cu
siguranță, influența nu a fost numai dintr-o
singură parte. De exemplu, expresia «Li-
turghia cosmică», atât de dragă lui Mircea
Eliade, o găsim și la cardinalul Danielou
și la teologul elvețian Hans Urs von
Balthasar".⁶
    Există și un alt document, din care se
vede, indubitabil, părerea lui Eliade asupra
unificării ortodoxismului cu catolicismul,
în consens cu Vintilă Horia. E vorba de o
epistolă a autorului Tratatului de istorie a
religiilor, din 3 ianuarie 1953, adresată celui
ce - peste câțiva ani - va scrie Dumnezeu
s-a născut în exiî.

    Am vorbit cu mulți iezuiți (nu mai spun de
   benedictini, atât de aproape de noi), îmi
   spuneau: când veți veni, cu toate ale voastre
   va fi ca o nouă naștere a catolicismului ro-
   man. Trebuie să le dăm și lor, să-i ajutăm -
   întocmai cum vom primi și noi de la ei. De
   aceea, astăzi, formula uniată mi se pare sim-
   plistă și provincială. Foarte bine că fenome-
   nul a existat. Dar, în mare, va trebui să aibă
   o altă deschidere. întoarcerea la Roma nu va
   trebui să aibă aspectul unei Canosse. Nu știu
   cum va trebui făcut. Tensiunea spirituală
   post-apocaliptică (adică, dacă vom supravie-
   țui ca neam și geografic războiului) va fi ast-
   fel încât nu putem prevedea nimic. Știm doar
   că unirea se va face.⁷ (subl. M. H.)

în arhiva mea se mai află un text necunos-
cut până în prezent. La 16 august 1965
există următoarea notă în Jurnalul inedit'.

    Zilele trecute a venit să ne vadă Emico
   Costelli, și 1-am oprit la dejun. Insista să iau
   parte la colocviul din ianuarie despre Mit
   și religie. îmi spune că 1-a văzut pe Papă, în
   audiență specială, și Sfântul Părinte 1-a feli-
   citat pentru colocviile lui de la Roma, în
   care filozofi și filologi catolici și protestanți
   discută împreună. Eu aș reprezenta ortodoxia.
   (subl. M. H.)

în India fusese cât pe ce să renunțe la or-
todoxism și să se însoare cu o indiancă.
Fata „era mai creștină decât mine (poate
pentru că avea o experiență religioasă, iar
eu am doar o predispoziție religioasă)".⁸
Dacă nu ar fi avut loc cearta cu Dasgupta
și izgonirea lui de către cel care-1 găzduise,
s-ar fi căsătorit cu Maitreyi și ar fi trecut la
hinduism.
    Toate acestea, în ciuda sfaturilor fami-
liei. Mama îi scrisese într-o epistolă, datată
13 februarie 1929'.

    cred că suntem „fataliști" sau „leneși" sau
    „indiferenți din punct de vedere religios".
    Este o înțelegere cu totul greșită a întregii
    probleme. Suntem doar toleranți și umili.
    Este curios că biserica ortodoxo-greacă nu
    are misiuni, nici propagandiști și nici... Re-
    formă. Cred că este ceva de bun-simț în asta.
    Nu credem în convertire, pentru că, să fii
    creștin este un lucru natural. „Cum arborele
    este arbore" prin harul Domnului.
       Când Filip al Il-lea și întreaga Europă
    obișnuia să-i ardă pe evrei și să-i persecute
    pe necredincioși, evreii și-au găsit refugiu în
    țările române. Discipolii lui Jan Hus și ai lui
    Calvin au fost acceptați și această toleranță
    a provocat o mulțime de tulburări politice
    cu Rusia și Polonia. Văd un înțeles în toate
    acestea. Este ceea ce eu numesc „creștinism
    cosmic", opus celui ecleziastic.¹⁰

în anii maturității, Eliade a revenit de
câteva ori la ideea „creștinismului cosmic".
    Deosebit de semnificativă este rememo-
rarea legăturilor sale cu Teilhard de Char-
din și similitudinile dintre teoriile filozofu-
lui iezuit și cele ale sale:

    Am avut întrevederi și eram fascinat de teo-
    ria evoluției pe care a formulat-o și de punc-
    tul Omega, mi se părea chiar că ea contra-
    zicea teologia catolică: plasarea lui Cristos
    în ultima galaxie amintește mai curând de
    budismul mahayana decât de creștinism. Era
    totuși un om care mă fascina, care mă inte-
    resa nespus, iar, mai târziu, am înțeles în
    ce măsură gândirea lui era creștină și cât era
    de originală, de curajoasă. Teilhard reacțio-
    nează împotriva unor tendințe maniheiste
    care s-au infiltrat în creștinismul occidental.
    Chardin arată valoarea religioasă a Materiei
    și a Vieții. Ceea ce îmi amintește de „crești-
    nismul cosmica al țăranilor din Europa răsă-
    riteană, pentru care lumea era „sfântă" deoa-
    rece a fost sfințită de încarnarea, moartea
    și învierea lui Isus Hristos.¹¹

Trebuie să rupem definitiv cu ceea ce n-am
fost niciodată: cu lumea slavo-eurasiatică.
„Ortodoxia" rusească n-a fost niciodată a
noastră. Nu Kievul ne-a orientat, ci Bizanțul
și Muntele Athos. Iar Bizanțul era Roma
(cea adevărată!), iar Muntele Athos își trăgea
rădăcinile din spiritualitatea ierusalimistă.
Deci ambele tradiții erau bune: Roma și Ie-
rusalimul; nu a treia Romă, Moscova. După
cum știi, dogmatic, diferențele dintre Roma
și Răsărit sunt minime și, la scara de azi a
valorilor, ridicole. Iar ritul, ortodoxia româ-
nească e o creație a romanității orientale, la
care s-a adăugat, din nefericire, limba litur-
gică veche - bulgara; dar asta destul de târ-
ziu și vocabularul, dacă ne-a rămas, nu a pu-
tut desfigura creștinismul nostru, plămădit
cu secole în urmă. Lupta de neatârnare a în-
ceput de mult, de când am scăpat de slujba
slavonă. Trebuie continuată până ne vom
găsi aproape de Roma, rămânând totuși ceea
ce suntem; urmașii romanității orientale.
Roma însăși are mare nevoie de această ro-
manitate orientală. Tot ce vine din Orientul
„paradisiac" al începuturilor, spațiul acesta
prodigios între Nil, Eufrat, Podișul Iranului,
Mediterana și Marea Neagră - aparține lu-
mii, istoriei și, în primul rând, Europei. Nu
trebuie să ne rupem de el, nu trebuie să-l
abandonăm imperiilor de stepă, nici Asiei.
Altminteri, redusă exclusiv la tradițiile ei
occidentale (în mare parte provinciale), Eu-
ropa se ofilește și moare. Singura ei șansă de
supraviețuire suntem noi, Centrul și Răsă-
ritul, îndeosebi Răsăritul, care încă nu și-a
cântat cântecul și ale cărui rezerve spirituale
sunt incalculabile. (Ortega mă întreba odată:
Ce faceți cu Orpheu? Când ni-1 dați ?) Deci,
întocmai ca și Dta, văd și eu obligatorie apro-
pierea de Roma; dar nu văd încă formula.

   La Bobotează a venit preotul la noi și mi-a
   spus ca să nu uit să-ți scriu să ții religia în

    care te-ai născut și ai crescut, că toți care

    învață devin budiști, ca fostul ministru Dis-
    sescu... Ingrijește-te pe cât poți - eu am sin-
    gura nădejde în tine și dacă nu vrei nimic
    pentru mine, gândește-te cel puțin la sora

     ta.’


Tânărul de 23 de ani își formase o viziune
personală asupra creștinismului poporului
nostru, pe care o împărtășește profesorului
Vittorio Macchioro în scrisoarea din 15
martie 1931'.

   înainte de toate suntem înclinați, firesc,
   către tui „creștinism cosmic", ca să spun așa.
   Simțim că totul pe lume stă sub vraja iubirii
   pentru Domnul nostru, că porumbeii pot fi
   botezați, iar copiii sunt frații noștri. Avem
   minunate cântece populare despre fraterni-
   tatea dintre om („român") și dealuri, păduri,
   animale - și această frăție nu există prin pu-
   terea noastră, ci prin harul Domnului nos-
   tru. Nu-ți poți imagina cât de mare este ro-
   lul jucat de acest har în Weltanschauung-ul
   nostru popular. Credem că totul este așa,
   pentru că așa a lăsat Dumnezeu. Există un
   minunat proverb românesc care spune:
   „Suntem creștini așa cum arborii sunt arbori
   și păsările păsări". E ca și cum ai spune că
   suntem creștini pentru că suntem oameni. In
   românește, cuvântul „creștin" este identic cu
   acela de „om". Un țăran român crede că sin-
   gura lui datorie este să fie „drept" și „bun"
   („om drept", „om bun") și, fiind așa, e creș-
   tin. Pentru el, creștinismul nu este o dogmă,
   un organism exterior de norme și amenin-
   țări - ci baza creației, singurul sens al acestei
   vieți pământești. Din această cauză străinii


   Referindu-se la preocupările religioase în
   domeniul ortodoxiei ale lui Nae lonescu,
   între 1920 și 1940, Eliade nota, la 8
   ianuarie 1945'.

    Și Nae lonescu a făcut necontenit eforturi
    pentru a izbuti să creadă ca un țăran creștin.
    Dar era mereu chinuit de îndoială. O bună
    parte din gândirea lui sistematică nu ține
    seama de Dumnezeu - e clădită fără ajutorul
    sau prezența lui Dumnezeu.
       In fond, știu că Nae lonescu și-a pierdut
    de tânăr credința - și, după spusele lui, ar fi
    regăsit-o când se afla la studii în Germania.
    Dar mă întreb: a regăsit-o el cu adevărat? Și
    n-a mai pierdut-o niciodată? Nu știu ce să
    spun...¹²

In ceasurile de cumpănă ale vieții, în mo-
mentele propriilor drame existențiale, preo-
cupările religioase ale lui Eliade trec pe
primul plan. Nimic altceva nu-1 mai inte-
resează.
    In toamna anului 1944, în Portugalia,
alături de soția sa, citește împreună cu ea
Biblia. într-o noapte intră buimac într-o
biserică, în timp ce se făcea o slujbă pentru
femeile bolnave.
    La moartea soției, copleșit de durere,
luptă cu toate puterile împotriva crizelor
de disperare și neurastenie. își pune între-
bări, compară, observă contradicții, se în-
doiește.
    Cei doi filozofi în opera cărora se scu-
fundă sunt Kierkegaard și Șestov.
    Lev Șestov (Chestov) - 1866-1938 -,
teolog, filozof și scriitor rus, stabilit în

22 • APOSTROF

1920 în Franța, e mai puțin cunoscut la
noi. Opera lui e o apologie a cunoașterii
prin credință. Influențat de Nietzsche, Dos-
toievski și Pascal, Șestov e reprezentant al
iraționalismului mistic. El se opune lui
Aristotel, Spinoza și Hegel, care-și mas-
chează ateismul. Eliade transcrie câteva afo-
risme de-ale lui Șestov din cartea acestuia
despre Kierkegaard, „prolixă, dar admira-
bilă⁵⁵.
   Rețin schepsisul interogației retorice:
„Acceptarea și puterea de a îndura sunt
oare singurele răspunsuri pe care omul le
poate da grozăviilor vieții?⁵⁵¹³
   Kierkegaard a scris cele mai pătrunză-
toare analize ale sentimentului religios.
Eliade, autorul primului articol despre
filozoful danez, apărut în Cuvântul, în
1926, citește, după moartea Ninei, Tratatul
despre disperare, Conceptul de angoasă și ce-
lelalte cărți ale acestuia. Remarcă similitu-
dinile dintre opera lui și gândirea indiană
arhaică.
   Polemizează cu el (deși știe că acesta
murise cu un secol în urmă): „Cum adică:
împotriva rațiunii? Se vede treaba că Kier-
kegaard, care-și pierduse de mult credința,
pierduse până și amintirea ei⁵⁵.¹⁴
   Peste câteva zile, citind în Jurnalul lui
Kierkegaard despre disprețul acestuia față
de Goedre, se dezlănțuie:

   De ce groaza aceasta bolnăvicioasă de orice
   bucurie concretă? De ce retragerea aceasta
   din viață? Christos nu ne spune nimic că
   trebuie să suspendăm viața finită; ne spune
   numai să credem și orice vom cere rugându-
   ne și crezând că ne va fi dat, vom avea.¹⁵

In fond, lucruri asemănătoare se află și în
spusele lui Marcu și Isaia.
   Eliade justifică credința evreilor care „dă
concretului un sens religios, desfătându-se
în carne, rămânând totuși în duh⁵⁵ (2 febru-
arie 1945).
   Oferă argumente, exemplifică, se justi-
fică: „După ce Avram și Iov⁷ au trecut prin
teribile probe, s-au întors în lumea lor con-
cretă, și-au reluat viața lor familială, de în-
destulări trupești și mângâieri spirituale⁵⁵.
   în concluzie, comparându-se cu filozo-
ful danez, continuă:

   Convingerea aceasta pe care am dobândit-o
   în ultimii opt-nouă ani de cercetări etnogra-
   fice, Kierkegaard nu o avea. De aici, deznă-
   dejdea lui teribilă - și numai melancolia mea.
      Misiunea mea în cultura secolului al
   XX-lea este să descopăr și s-o fac vie lumea
   presocratică.¹⁶

Pierderea unei ființe dragi îi zguduie în-
treaga făptură. în 1951, când au murit, în
aceeași săptămână, tatăl și unchiul Mitachc,
cel ce i-a fost confident și l-a ajutat să plece
în India, i-a trimis sorei sale, Corina, o te-
legramă impresionantă: „Simt că am pier-
dut tot: copilăria și tinerețea mea!⁵⁵
   Aflând că „bătrânul⁵⁵ a plecat definitiv,
nota la 19 noiembrie 1951:


Poate fi numit un asemenea om necre-
dincios?¹⁷
    Și după rostogolirea deceniilor, lectura
predilectă a eroului nostru continuă să fie
Noul Testament.
    E drept că pașii nu i se îndreptau prea
des spre biserică. Atunci când o face, nu
uită să facă unele însemnări. Redau câteva
dintre ele:

                             20 noiembrie 1946
    Doi ani (de la moartea Ninei). Slujba de la
    biserica românească. Trei preoți și numai
    Giza cu mine. N-am vrut să chemăm nici un
    prieten.
       Ce păcat că, după o atât de „frumoasă⁵⁵
    slujbă - în sens spiritual - preotul m-a che-
    mat în camera de alături și m-a întrebat ce
    cred despre politică...

                                   2 mai 1948
    Paștele. Pentru întâia oară de 8 ani asist la
    prohod și la înviere. Biserica română e plină
    până la refuz. De câteva săptămâno a fost
    „cucerită⁵⁵ de rezistenți...

                                10 martie 1966
    Ieri, de ziua mea, am asistat la botezul stu-
    dentului meu (Social Thought) Michael
    Korn. De vreo doi ani voia să se converteas-
    că, deși nu imediat, la catolicism. (Nu-1 atră-
    gea nici dogma, nici ritualul.) Când mi-a
    spus de intenția lui și pentru că știam că ig-
    noră aproape total iudaismul, l-am rugat să
    vadă întâi un rabin, să mediteze asupra
    „consecințelor⁵⁵, să discute și cu alții, ca să
    nu regrete mai târziu, sau să-și renege noua
    credință, așa cum era pe cale s-o facă cu cea
    dintâi. M-a ascultat, a citit, a stat de vorbă
    și a hotărât să se boteze....

                             15 februarie 1970
    Asist la slujba catolică la Oriental Institute,
    unde de câteva luni liturghia e acompaniată
    de „muzică de jazz⁵⁵ (de fapt, o ghitară, o
    trompetă, un saxofon). Sunt prins și cucerit.
    Sala e plină de tineret. Pentru prima oară
    văd tineri care nu se plictisesc și nici nu stau
    ca niște pietre la o slujbă. „Transmisă⁵⁵ prin
    asemenea melodii, liturghia îi tulbură, îi
    atrage, îi interesează. „Și-au găsit limbajul
    religios pe care-1 căutau?⁵⁵

Deși pretinde că s-a hotărât să păstreze dis-
creție în ceea ce privește propria sa cre-
dință, am impresia că am descoperit enig-
ma, citând un fragment din spusele sale
privitoare la lectura Bibliei:

    Desigur, există mai multe lecturi ale Bibliei.
    Este cea a creștinului, a credinciosului, sau,
    mai degrabă, a aceluia care își amintește că
    trebuie să fie credincios și creștin: zi de zi
    este uitat acest lucru. Este apoi lectura pe
    care o face istoricul. Și o a treia: aceea care
    recunoaște în această carte un foarte mare și
    foarte frumos model de scriere.¹⁸



Cărți primite la redacție

Eliade s-a implicat în toate cele trei
modalități.




Note
 1. Emil Cioran, Mircea Eliade și dezamăgirile
    sale, in Pagini literare (Turda), 16 ianuarie
    1936.
 2. Manuscrisul, aflat în arhiva noastră, este
    intitulat Concursurile Tinerimii Române, și
    a fost scris în 1923.
 3. Cu Corina-Cornelia Alexandrescu, sora
    scriitorului, in Mircea Handoca, Convorbiri
    cu și despre Mircea Eliade, ediția a 2-a,
    București: Ed. Criterion, 2006, p. 33.
 4. Ortodoxia (xi), in Cuvântul, anul in, nr.
    924, 12 noiembrie 1927, p. 1-2.
 5. Mircea Eliade, Memorii, ed. a 2-a, Bucu-
    rești: Humanitas, 2004, p. 137.
 6. Wilhelm Dancă, Fascinația sacrului de la
    Mircea Eliade la Papa loan Paul al n-lea,
    Iași: Editura Sapientia, 2002, p. 56.
 7. Mircea Eliade, Eunpa, Asia, America: Co-
    respondență A-H, voi. I, București: Huma-
    nitas, 1999, p. 457-458.
 8. Mircea Eliade către Vittorio Macchioro, 15
    martie 1931, in Eunpa, Asia, America: Co-
    respondență, voi. II, București: Humanitas,
    2004, p. 176.
 9. Jeana Eliade către fiul său Mircea, scrisoare
    inedită, aflată în arhiva noastră.
 10. Mircea Eliade către Vittorio Macchioro, p.
    175.
 11. LTpreuve du labyrinthe: Entretiens arce
    Claude-Henri Rocquet (încercarea labirin-
    tului, trad. de Doina Cornea, Cluj-Napoca:
    Dacia, 1990, p. 83).
 12. Mircea Eliade, Jurnalul porti,ghez și alte scri-
    eri, voi. I, ed. Sorin Alexandrescu, Bucu-
    rești: Humanitas, 2006, p. 429.
 13. Ibidem, p. 298.
 14. Ibidem, p. 285.
 15. Ibidem, p. 301.
 16. Ibidem, p. 284.
 17. Incinerarea scriitorului - contrar canoa-
    nelor ortodoxiei - a produs tristețe și mâh-
    nire în rândul unor clerici.
       Părintele Gheorghe Calciu, în vizita pe
    care i-a făcut-o lui Eliade, în februarie
    1986, l-a întrebat dacă nu cumva cunoaș-
    terea în profunzime a religiilor orientale
    i-a afectat ortodoxia. „Eliade m-a asigurat
    cu tărie că nimic nu s-a mișcat în sufletul
    său din credința lui, că el și-a construit o
    credință simplă, cât mai simplă, ca a unui
    țăran român și că această temelie a rămas
    nezdruncinată în el. A spus lucrul acesta cu
    simplitate și foarte convingător.⁵⁵ După
    moartea savantului, părintele Calciu a avut
    o discuție amplă cu Dna Christinel. Co-
    mentând cele aflate, precum și articolul
    Mabaparinirvana al lui I. P. Culianu,
    părintele Calciu conchidea: „Eu cred că el
    a fost ars fără consimțământul lui, dintr-un
    exces de dragoste rău înțeleasă a unora din
    discipolii săi⁵⁵ (Gheorghe Calciu, Mormân-
    tul furat, in Origini, nr. 9-10, septembrie-
    octombrie 2003, p. 34).
 18. încercarea labirintului, p. 144.



Parcă mi se pustiește ființa. E mai mult de-
cât tristețe, e o vidare lăuntrică, totală. Am
întrerupt acum câteva ceasuri însemnările
acestea: o jale fără nume m-a azvârlit pe ne-
așteptate în plâns. Eram, din fericire, singur
acasă. Și m-am trezit târziu, secătuit, obse-
dat de amintiri. Ca și ieri, ca și alaltăieri, am
suit la Sacre Coeur și am aprins două lumâ-
nări. Numai ofranda aceasta simplă mă li-
niștește.

• Ștefan-Sebastian Maftei,
„Geniul artistic": Nietzsche
și problema creației artisti-
ce: Intre romantism și avan-
gardă germană, Cluj-
Napoca: Casa Cărții
de Știință, 2010.

• Walter Benjamin, Originea
dramei baroce germane, edi-
tor Rolf Tiedemann, trad. de
Maria-Magdalena Angheles-
cu, Lorin Ghiman și George
State, revizie, unificare termi-
nologică și note de Maria-
Magdalena Anghelescu, pre-
față de loan Pop-Curșeu,
Cluj-Napoca: tact, 2010.

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 • 23

cu (Ochiul
LIBER

Limba română
la vaduri și strâmtori


Ovidiu Pecican


Andrei Moldovan, critic și istoric lite-
rar care s-a făcut cunoscut în ultimii ani
mai ales prin colaborarea cu Niculae Ghe-
ran la editarea corespondenței primite de
Liviu Rebreanu, a semnat, din 2005 încoa-
ce, o rubrică revuistică asemănătoare cu cea
a Rodicăi Zafiu din România literată,
urmărind cu îngrijorare - dar și cu vigilență
- evoluțiile neomologabile de ultimă oră
înregistrate în folosirea idiomului nostru de
sorginte latină, cu adaosuri slave. Astfel, s-
au adunat pagini după pagini, conducând,
până la urmă, la un ansamblu căruia auto-
rul i-a dat titlul de Mâhnirile limbii române
(Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2011, 112 p.)
Față de interesul anterior afirmat al criti-
cului din Beclean pentru literații din regiu-
ne - în primul rând Coșbuc și Rebreanu,
dar și toți cei cuprinși în antologia-dicțio-
nar a scriitorilor din Bistrița-Năsăud pe
care a realizat-o -, și față de consemnările
sale critice, deplasarea interesului autorului
către buna funcționare a instrumentului
în interiorul căruia se naște literatura
română arată ca o sanitară întoarcere către
esențe și rădăcini, deopotrivă.
   Adevărul este că oficiul pe care îl îndep-
linea în vremuri mai austere faimosul lin-
gvist Alexandru Graur necesită, în condi-
țiile liberalizării de după comunism, o
provocare mult mai mare și mai alertă.
Suntem, de-acum, în epoca victoriei drastic
a comunicării globale, a intrării în simul-
taneitate a întregii lumi prin intermediul
computerului, sateliților, radarelor, telefo-
niei mobile, internetului, a rețelelor de so-
cializare (facebook, twitter etc.), a accesului
la televiziunea digitală non-stop (peste o
sută de programe la dispoziția tuturor vâr-
stelor, permanent) când, chiar dacă toate
aceste mijloace își urmează fluxurile în prin-
cipal în alte limbi decât româna, conse-
cințele noului asalt mediatic se răsfrâng și
asupra limbii noastre natale. Dispariția ulti-
mului star mediatic ce și-a cucerit gloria
televizionistă pe seama observării greșeli-
lor de expresie ale românului, George Pru-
teanu (Doar o vorbă să-ți mai :pun), simultan
cu lansarea pe micul ecran a comentariilor
literar-culturale bâlbâite ale lui Dan C.
Mihăilescu au marcat, împreună, apusul
unei epoci și răsăritul alteia. In locul atenției
față de expresia vorbită, central încă în anii
90 ai secolului trecut, tolerarea și chiar
empatia în raport cu bâlbele cultivate ale
cuiva arată clar că rigorismul rigid al epocii
limbii totalitare de lemn și cel relaxat Indic

din prima decadă a tranziției au pierdut
teren în fața dezlănțuirilor dadaiste actuale.
   Cele treizeci și trei de capitole ale cărții
care evidențiază câteva derapaje actuale de
la buna întrebuințare a românei sunt o
reacție concretă, binevenită, la spectacolul
bezmetic la care asistăm, de cele mai multe
ori, cu resemnare, plictis sau cu speranța că
va trece de la sine. Trebuie spus însă că
Andrei Moldovan rămâne cantonat în ori-
zontul tradițional al greșelilor de limbă,
plimbându-și cititorii printre uzurile și abu-
zurile pe care limba le permite în starea ei
așa-zicând natural. Ce se întâmplă însă cu
acele vocabule noi care intră agresiv în voca-
bulary, trecând cu iuțeală din argourile spe-
cializate direct în fondul principal de cuvin-
te și expresii? Ce facem cu angli(ci)smele
devenite vârful de lance al înnoirii lexicale,
datorită transformării limbii engleze în
idiom universal, în Ifrgua franca a epocii
noastre - urmare a hegemoniei politice și
cultural asumate în sec. al XX-lea, progresiv,
de SUA? Când mașinile devin... „tunate“, nu
pentru a indica faptul că în ele s-a descărcat
un fulger însoțit de un tunet, ci pentru că
„tunningcc înseamnă reglaj sau acord fin, și
mai cu seamă pentru că „tune up“ semni-
fică a adduce la nivelul ultimei mode ceva,
atunci înseamnă că preluarea din engleză se
face cu japca, din goana Chrysler-ului...
La televizor, o reclamă promite nu numai
CD-urile cu episoadele unui serial îndrăgit,
ci și „boxuL în care să le așezăm. Nu este
vorba despre sportul știut, ci despre bana-
la cutie, în cazul respective, de carton colo-
rat de imagini policrome. Cineva a decis, la
înregistrarea reclamei - mă refer la „advăr-
taizinguD menționat - că a folosi cuvântul
consacrat, „cutie“ ar fi mai puțin atractiv
sau nimerit și... iată!
   împrumuturile din limbile hegemonice
se fac, în română, de veacuri. Nu foarte
multe rezistă însă în timp. Cine răsfoiește
dicționarul lui Frunzescu, plin de cuvinte
aduse de moda grecizantă a secolului fana-
riot, rămâne uimit că româna a scăpat ief-
tin din această aventură a aculturației ori-
entalizante. Va fi însă la fel și în ceea ce
privește moda americanismelor? Dacă înal-
ta tehnologie va veni în continuare din
America de Nord, atunci este posibil să
„daunlodăm“, „apgradăm“, să „printăm“ în
continuare, în loc să descărcăm, să înnoim
și să imprimăm în spiritual moștenirii noas-
tre lingvistice.
   Nu doar engleza configurează agresiv, cu
succes, un continent lingvistic nou pe pla-
neta limbii române. Intelectuali socotiți a
aparține eșalonului fericit al tinerei filoso-
fii aduc cu ei, în strădania lor sinceră de a
implementa în idiomul strămoșesc o termi-
nologie filosofică dificilă chiar și în original
- mă gândesc la cea a fenomenologiei lui
Martin Heidegger - propuneri de descâl-
cite conceptual care mai mult încâlcesc și
complică. Ținând cont de specificul înnoi-
rilor noționale caracteristice germane, Hei-
degger a propus, în paginile lui, cuvinte
compuse. A reproduce procedeul în româ-
nă, prin alăturarea unui „cârnat“ de vo-
cabule unite de cratime, nu este, în niciun
caz, soluția constructivă ce poate îmbogăți
și conduce la subtilitate limba noastră. Sun-
tem, în plan filosofic, cu asemenea trans-
planturi neizbutite, din nou în sfera echi-
valărilor cravatei cu „de-gât-legău“, în
preistoria unei traduceri izbutite, dacă așa
ceva se poate și merită, a filosofului german
în limb ape care o vorbim.

   Există și continuități pernicioase în do-
meniu. Religia majoritară, ortodoxia, soco-
tește, astfel, prin vocea autorizată a majo-
rității autorilor care scriu din interiorul ei,
de pe poziții relevante, că păstrarea și întă-
rirea credinței depind și de atenția acordată
vocabularului derivat în secolele anterioa-
re, din greacă. Așa se ajunge ca până și în
lumea intelectuală laică să se vorbească
despre „diortosire“, „iconomie“ și altele
asemenea, în loc de adaptare și corectare a
unei traduceri mai vechi sau, respectiv, de
plan divin referitor la destinul omului. Nu
e de mirare că, măcar în al doilea caz,
lumea neprevenită ajunge să confunde
noțiunea bisericească menționată cu aceea
de... economie.
   In asemenea condiții, o propoziție care
ar spune că JJasein-vâ apare ca o putință-
de-a-fi tunată în orizontul iconomiei“ riscă
să stârnească, simultan, uimire și râs, ca un
răspuns șugubăț, minor și, mai ales, invo-
luntar la frica și cutremurarea lui Rudolf
Otto sau chiar Soren Kierkegaard.
   Nu mă îndoiesc că minuni de acest fel
se vor estompa cu vremea, pierzându-și
actualitatea, dispărând cu totul sau rămâ-
nând piese de muzeu cu un aer rebarbativ,
implanturi eșuate, epave sabordate în
larg... De aceea, îmi zic, se prea poate ca
profesorul, criticai și lingvistul Andrei
Moldovan să aibă dreptate neaventurându-
se în combaterea lor. „Mâhnirile^ de care
vorbește domnia sa în legătură cu limba
română se referă mai cu seamă la reaua
folosință dată unor cuvinte, la alterarea
unor construcții, la suprimarea sau supra-
licitarea unor sensuri și accente, la devieri
semantic și chiar la unele împrumuturi
greșit întrebuințate.
   Adevărul este că eseurile care alcătuie-
sc volumul se citesc cu delectare, și chiar cu
satisfacția pe care ți-o dă o revanșă simbo-
lică. Mai sunt cavaleri apți să susțină tur-
niruri, îți spui. Mai sunt oameni pregătiți
să înfrunte până și subtilitatea unor ziceri
aparent anodine, ce compun mesaje ce dau
în foc, precum acronimele FMI - UDMR.
   Mi-aș dori mai multe cărți de acest fel,
mai dese intervenții ale experților în limba
noastră pentru a da semn că limba nu tre-
buie terfelită cum ne vine mai la îndemână
în absența respectului față de ea. M-aș
bucura dacă, alături de opiniile referitoare
la ceea ce se vorbește în stradă sau prin
marile ateliere ale oamenilor de cultură,
cineva s-ar avânta - pe urma lui G. I.
Tohăneanu și a lui Stelian Dumistrăcel,
savanții timișorean și ieșean care excelează
în domeniu - și prin patrimoniul tot mai
puțin inteligibil al vorbirilor de odinioară.
Primul dintre cei menționați a lăsat, între
atâtea daruri inestimabile, și o carte unde
reia și explică formulări rare din opera lui
I. Budai-Deleanu, în timp ce al doilea și-a
exersat cu success pana în descifrarea unor
construcții românești surprinzătoare. Din
păcate, nu avem încă explicații com-
prehensive ale limbii lui Dimitrie Cantemir,
a cronicarilor din sec. al XVH-lea și al XVIU-
lea, ne lipsesc o mulțime de dovezi ale fap-
tului că, înainte de a uita limba Bibliei lui
Șerban Cantacuzino, am înțeles-o. Situația
nu este înfloritoare în domeniu, iar mare-
le public cultivat rămâne încă departe de
asemenea instrumente lingvistice de mare
utilitate.
   Cartea succintă și alertă a lui Andrei
Moldovan îmi dă speranța că asemenea

24 • APOSTROF

bătălii se mai pot purta încă; nu din pati-
mi purist și din impulsuri cenzori ale, ci ca
o luare permanent la cunoștință a bogăției
și splendorilor unei limbi căreia un filosof
important al secolului trecut, Constantin
Noica, îi închina ode incredibile, relevân-
du-i certificatele de noblețe și de profunzi-
me. încă mai avem până la tratarea caba-
listică a acestei limbi, a cărei fibră și
flexibilitate pot duce poveri însemnate de
înțelepciune, intuiție și artă. Drumul în
direcția explorării orizonturilor sale nu este
univoc, el putând porni din explorarea tre-
cutului și a expresivității rural-regionale, ca
la Noica, dar și dinspre evoluțiile recentis-
sime, întregite de sensuri aduse cu ele de
școlarizarea sistematică și de urbanizarea
României ultimului secol.
   Sper, în orice caz, ca aventura perso-
nal în domeniu a lui Andrei Moldovan să
continue.
■



Despre organul
creativității astăzi

Mihaela Ursa

Tendințe de ultimă oră
în teoria literaturii (mai
precis în naratologie și în
teoriile receptării) indică
amurgul epocii de aur a pri-
matului esteticului. La rân-
dul lor, acestea nu fac decât
să răspundă unei practici de
lectură din ce în ce mai greu

de ignorat, care readuce literatura de ficțiu-
ne pe un același plan (nonspecific!) fie cu
artefacte vizuale de toate genurile, fie cu
discursuri de adevăr „slăbite“ ele însele de
atmosfera relativismului generalizat care ne
caracterizează epistema. Cu alte cuvinte,
literatura nu ar mai fi în primul rând rea-
lizare sau efect estetic, ci altceva: percepție,
cunoaștere^ deschidere către experiențe al-
ternative. în acest context, cercetările des-
pre „trăirea“ literaturii pe propria piele, hră-
nite din deceniile de secetă estetizantă, nu
pot fi decât bine-venite. Citim literatura ca
pe un alt discurs de cunoaștere? Există fic-
țiuni capabile să modifice felul în care
ne-am obișnuit să cunoaștem și să perce-
pem? Există romane care să se adreseze unui
alt tip de conștiință, unei altfel de minți și
unui altfel de corp decât cele generalizate
statistic, anunțând poate salturi neurobio-
logice confirmate ulterior de știință? Sau
doar romane care trebuie citite ah fel? De la
acest gen de întrebări pornește cercetătorul
timișorean Alexandru Budac în volumul pe
care îl dedică filosofici imaginației, intitulat
Byron in rețea sau Cum a rămas liberă cana-
peaua doctorului Freud (Humanitas, 2009).
Aluziile la vacantarea canapelei psihanaliti-
ce și la poziționarea versatilă a lui Byron
într-o rețea deocamdată neidentificată oferă
deja o primă idee despre argumentul cărții.
   Pornind de la întrebări asupra teoriilor
sufletului posibile astăzi, cercetarea se fixea-
ză, prin captivante modulații conceptuale,
asupra teoriilor și accepțiilor imaginației.
Tratată ca nucleu de fascinație, imaginația
- subiect unic - este urmărită de-a lungul
ipostazelor foarte variate dobândite în isto-
rie între două contexte extreme: primul, în

care este complet exilată în afara cunoaște-
rii, iar al doilea, opus, marcându-i gloria de
a fi considerată însuși fundamentul cunoaș-
terii. Simplu spus, autorul dorește să expu-
nă „felul în care științele cognitive abor-
dează imaginația literară“. Cu acest ultim
determinativ, „literară“, volumul intră de
bunăvoie și în colimatorul criticii literare,
chiar dacă proiectul este mai degrabă unul
de epistemologie sau de critică cognitivă.
Chiar dacă una dintre mizele declarate ale
volumului este „surprinderea relației minte-
corp [...] în prozele lui Thomas Pynchon,
John Crowley, Mircea Cărtărescu și Adrian
Oțoiu“, să nu ne lăsăm înșelați: este vorba
de o miză fără specificitate estetică, greuta-
tea ei fiind declarat cognitivă. în recursul
său la cele mai noi teorii neurobiologice
sau la conceptele fluide, ca și în analizele
sale de proză, Alexandru Budac insistă asu-
pra imposibilității simulării creativității ar-
tistice, fără să se lase atras de mecanismele
structurale care preocupă lectura estetică.
Baza cercetării o constituie o paradigmă
capabilă să „ignore frontierele tradiționale
dintre estetic și analitic, matematic și me-
taforic, filosofic și literar^, cu alte cuvinte
una pentru care esteticul poate funcționa
analitic (aici, alt termen pentru „științific“)
sau metafora poate avea valoare matema-
tică, dar mai ales una în care atât filosofia,
cât și literatura au la fel de justificate pre-
tenții la cunoaștere. Nu îi pot da dreptate
lui Andrei Terian (el însuși antiestetizant),
care, în cronica sa la volum, identifică aici
un „complex Gheorghidiu“, prin care înțe-
lege perceperea literaturii ca „un alt fel de“
filosofic, „mai puțin precisă, dar mai sub-
tilă“, oricum o „soră mai mică“. Este ade-
vărat că într-o paradigmă transdisciplinară
renunțarea la specific (estetic, cognitiv etc.)
înseamnă și așezarea în comparabilitate, dar
volumul lui Budac nu cade nicio clipă în
capcana războiului dintre științe și uma-
nioare, respectiv dintre filosofic și litere.
Dimpotrivă, autorul recunoaște dificultatea
de a împăca perspectiva științifică, filosofică
(care urmărește adevărul') și perspectiva cri-
ticului sau a scriitorului (care privilegiază
„retorica și tropii“, adică esteticul, aș spune
cu un termen pe care Alexandru Budac se
ferește să-l folosească). Mai mult, într-o
observație legată de forța descriptiv-
conceptualizantă a metaforelor (la Âllan
Bloom, dar și la Harold Bloom), autorul
își precizează foarte exact poziția prin ade-
rență la pragmatismul lui Rorty, pentru ca-
re filosofia nu este mai aproape de adevăr
ca literatura, orice „adevăr“ (adică „justifi-
care și descriere a unor relații cauzale“)
neavând sens „în afara rețelei de credințe și
dorințe din care ia naștere“.
   Lucrată în șase părți, Byron in rețea de-
dică prima jumătate acelor teorii sau „filo-
sofii ale minții“ care întrețin conjuncția me-
taforei cu adevărul, respectiv care recunosc,
fără să absolutizeze, rolul imaginației în
cunoaștere. Freudismul, care a încurajat
ideea descrierii minții umane prin relații
cauzale (eventual identificabile prin mo-
nolog interior și certificabile neuronal), es-
te refutat cu ajutorul lui Wittgenstein și
Gilbert Ryle (a căror alăturare valorică este
totuși forțată), trecând prin Daniel C.
Dennett (care înțelegere cunoașterea în
termenii punerii în narațiune a unei „lumi
heterofenomenologice“ a subiectului) și
până la Douglas Hostadter (autor pe cât de
puțin cunoscut la noi, pe atât de necesar pe
lista de lecturi fundamentale, prin contri-

buțiile sale la gândirea analogică și mai ales
la teoriile conștiinței) sau la Antonio Da-
masio (care insistă asupra condiționării
neurobiologice).
    Legătura cu prozele lui Thomas Pyn-
chon, John Crowley, Mircea Cărtărescu și
Adrian Oțoiu este oferită de posibilitățile
pe care atât teoriile amintite, cât și ficțiunile
autorilor aleși le oferă perceperii creativității
artistice în ecuația conștiinței, în afara fi-
losofiilor interiorității (excludere care ar
explica lipsa criticilor conștiinței din filiera
bergsoniană). Simplificând nepermis, ceea
ce unește în demonstrația autorului impre-
sionantele concluzii ale filosofilor cu fic-
țiunile tulburătoare ale celor patru autori
este un anumit principiu de auoreferenția-
litate, o preocupare pentru eul proiectat
imaginativ, un adevărat „vârtej G6del“, și
pentru „fluxul informațional turbionar ce
antrenează toate nivelurile unei perso-
nalități“.
    A doua jumătate a volumului, mult mai
aplicată analitic, începe cu un dosar de re-
ceptare a lui Thomas Pynchon, autor para-
digmatic pentru întreaga demonstrație,
funcționând și ca termen-reper în restul
analizelor (v, pentru exemplificare, unul
dintre cele mai bune capitole, „Thymos“,
unde autorul se dovedește și un rafinat cri-
tic literar când pune tendințele centripete
din romanele lui Cărtărescu în opoziție cu
cele centrifuge de la Pynchon, detaliind
caracterele romantismului vizionar al ro-
mancierului român). în rețeaua alcătuită de
nodurile receptării - pe care le descrie în-
totdeauna din perspectiva sa - autorul își
iluminează propriile mize (v, de pildă,
faptul că „romanele lui Thomas Pynchon
presupun nu atât un nou tip de cititor, cât
noi deprinderi de lectură“). Interpretările
lui Alexandru Budac pe literatură împăr-
tășesc interesul pentru viziunea pragmatică
și, așa cum am spus deja, o anumită dis-
tanță față de valorizările estetice. întreprin-
derea poate părea riscantă din perspectiva
criticii literare. Numai că autorul nu obo-
sește să atragă atenția asupra acestor riscuri
și dificultăți („formarea și activitatea Buclei
nu conving ușor în calitate de temei al ex-
perienței estetice“) ori să amendeze echili-
brat excesele cognitiviștilor de anulare, de
pildă, a „diferențelor dintre sensul literal al
cuvintelor și cel figurativ^. Este însă ade-
vărat că slăbiciunile cărții - câte sunt - vin
din acest tratament nediferențiat: în ciu-
da propriilor avertismente, autorul anali-
zează, de pildă, personajele romanelor ca și
când ar vorbi despre niște subiecți cu psi-
hologie analizabilă, cum face cu Oedipa
Maas, în efortul căreia de „a distinge ce este
real, întemeiat și ce nu“ cercetătorul vede
„o ilustrare perfectă a imposibilității minții
umane de a stabili scări precise cu privire
la realitatea obiectelor“. La aceste alunecări
în facil se adaugă și câteva traduceri con-
ceptuale neinspirate: flickering clusters
ajunge „ciorchini agitați“ (ar fi sunat mai
bine „constelații instabile“), misreading -
„lectură eronată“ (în loc de „lectură ne-
creditabilă“), aspectele de suprafață, shallow
- „scobite“ (primul determinativ era destul
de bun) etc.
    Dincolo de acestea, debutul lui Alexan-
dru Budac mi se pare unul dintre cele mai
importante debuturi ale anului trecut, cu
atât mai mult cu cât are loc într-un volum
care provoacă înseși integritatea și purismul

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 • 25

->
literaturii înțelese ca fief al esteticului,
reamintind cu obstinație că una dintre
primele funcții ale literaturii este și așezarea
cunoașterii într-o narațiune oarecare. Noile
„deprinderi de lectură“ pe care Byron în
rețea le consideră obligatorii par să fie - de
altfel - și deprinderile care vor salva lite-
ratura în epoca post-Guttenberg.






Despre dragoste

   Constantina Raveca Buleu

   Marile opere despre
ᵣ iubire mă impresi-
onează, adesea, până la la-
crimi, dar, oricând, aș lăsa
din mână Anna Karenina
pentru o clipă de vertij al
iubirii“ - mărturisește Liviu
Antonesei într-o carte „trăi-
tă“ chiar și în pasajele sale
livrești, reduse programatic

la o funcție ilustrativă. Ediție definitivă,
Despre dragoste: Anatomia unui sentiment
a apărut în 2010 la Editura Ideea Euro-
peană din București, în corpul ei armo-
nizându-se tentative teoretice persona-
lizate, fragmente de literatură și jurnal,
precum și, în loc de Epihg, o discuție cu Al.
Paleologu.
   Neluată în calcul de fascinația preado-
lescentină pentru povestire, meditația asu-
pra iubirii reprezintă pentru autor produsul
exclusiv și firesc al maturității, subiectul
fiind pregătit de întreaga istorie personală
a iubirii, filtrată prin proba duratei. în jus-
tificarea convingerii sale că o carte despre
iubire nu poate fi scrisă decât la maturitate,
Liviu Antonesei operează în cadrele unei
serii dihotomice care asociază tinerețea cu
intensitatea și cu spectrul superficialității în
tot ceea ce ține de experiența iubirii, la
celălalt pol situându-se maturitatea și ac-
cesul la iubirea autentică, profundă și pu-
ternică, pe care el o numește „iubire andro-
gină“. Fără intenția de a revoluționa sau
educa, Antonesei disecă literar propria sa
istorie de iubire și reușește acest lucru evi-
tând atât capcana concretețe! biografice, cât
și pe aceea a survolării nesubstanțiale a
subiectului. Alternanța de texte teoretice de
uz personal și selecțiile din caietele autoru-
lui transformă volumul într-o confesiune
literară multifațetată, cu îmbietoare stimu-
lente de lectură participative, multe dintre
experiențele trăite efectiv sau doar cultural
având o puternică notă empatică.
   Perspectiva absolută și sensibilitatea
rafinată la nuanțele iubirii personalizează
acut mixtura de meditație filosofică și
discurs filologic din primele secțiuni teore-
tice ale cărții. în siajul acestei opțiuni se si-
tuează compararea stingerii unei iubiri ade-
vărate cu moartea și regretul pierderii
rafinamentului lingvistic al grecilor antici,
pentru care iubirea se nuanța în trei ter-
meni diferiți (philia, agape și eros). Pe ace-
eași linie a absolutizării, reflectând asupra
interferenței servituții voluntare și a suve-
ranității personale în dragoste, Liviu An-
tonesei apreciază că recunoașterea celuilalt
ca jumătatea lipsă, definitorie pentru iubire,
înseamnă automat atât autosuficiența re-


lației, cât și reciprocitatea servituții volun-
tare, adică devotamentul și interdependența
echilibrată a partenerilor. Suportul livresc
al acestei axiome vine dinspre Henry Miller,
referință elevată complice pe tot parcursul
cărții, tot el furnizând și ecoul perfect al
tezei potrivit căreia există o aristocrație
legată de dragoste, doar cei aleși având
privilegiul de a o trăi profund.

   In istoria iubirii umane ne aflăm încă la pri-
   mul capitol. - scrie Henry Miller în Sexus.
   Și chiar în domeniul individualului pur, sta-
   tistica e sărăcăcioasă. Avem oare mai mult
   de o duzină de eroi și eroine ale iubirii care
   să ne poată servi de exemplu? Mă îndoiesc
   că avem tot atâția îndrăgostiți câți sfinți
   iluștri.

„Dragostea este una dintre puținele noas-
tre trăiri complete, alături de participarea
mistică la relația cu divinitatea și de agonia
finală“ - scrie Liviu Antonesei în paginile
acestui volum. Aprecierea iubirii ca expe-
riență totală include automat în ecuație și
simțurile, corporalitatea, senzualitatea, con-
trariind poate câteva spirite pudibonde,
însă fără a friza vulgaritatea. Refuzul pro-
gramatic al monismelor din toate teoriile
privind ființa umană îl conduce pe autor
spre un pluralism integrativ în care sufletul,
spiritul și corpul se află într-o inseparabilă
fuziune, vizibilă în trăirea erotică. Meta-
morfozele de ordin fizic și intensificarea
preocupării față de propriul corp în cazul
îndrăgostiților deschid decomplexat subiec-
tul raportului dintre corp și iubire. Autorul
nu vede în grija față de corp o dovadă a
egoismului, ci o interpretează drept „do-
vada supremă a ospitalității^ Investigarea
reprezentărilor culturale ale acestei atitudini
îl conduce pe Liviu Antonesei la o obser-
vație provocatoare: în timp ce imaginile cu
femei care au grijă de corpul lor abundă, se
înregistrează o izgonire a reprezentărilor
similare masculine. Consemnarea fenome-
nului este pigmentată anecdotic cu un mi-
metism fixat de mentalitatea colectivă, mi-
metism care face din corpul neîngrijit al
bărbatului proba virilității. Exercițiul gro-
tesc, însă realist, de imaginație, precum și
rectificarea pedagogică potrivit căreia „un
bărbat adevărat nu are mai multă îndreptă-
țire să oculteze legile ospitalității decât o fe-
meie adevărată“ întregesc opinia autorului.
   Clarificarea viziunii autorului asupra
fațetelor erotismului reclamă inclusiv dis-
tincții conceptuale personalizate, așa cum
este aceea dintre nuditate și goliciune. „Un
corp nud - precizează Liviu Antonesei - se
oferă doar privirii, un corp gol se oferă
întrutotul.“ Astfel, regimului unidirecțio-
nal al privirii i se opune comuniunea totală
și complice cu celălalt, aceasta din urmă
fiind, în optica autorului, cauza primă a
androginismului perfect, cu condiția ca
fiecare să-l privească pe celălalt ca fiind
„cumva in illo tempore, celălalt său“. O lo-
gică similară funcționeză și în cazul distinc-
ției dintre erotism și sexualitate, erotismul
fiind înțeles ca o depășire metafizică a
sexualității. Elitismul accesului la erotism
mizează pe aceeași ecuație a androginis-
mului perfect, rezultatul construcției con-
ceptuale fiind echivalarea erotismului cu
iubirea mistică, punct în care Liviu Anto-
nesei se reîntâlnește cu literatura lui Law-
rence Durrell, dar și cu Henry Miller, cel
cu care ne situăm - apreciază el - „în plină
mistică a iubiriiT Opoziția dintre erotism

și sexualitate, precum și raritatea, fragmen-
taritatea și fragilitatea iubirii beneficiază
și de un inventar cultural în Interludiu
saptic: Un poem, extras literar a cărui to-
nalitate negativă este infirmată tactic prin-
tr-o afirmație menită să justifice întregul
demers scriitoricesc: „Scriu pentru că dra-
gostea există“.
   Departe de a rămâne pe fundalul expli-
cativ al jocului conceptual, mitul androgi-
nului este supus unei reformulări dialogice
cu Platou, Eliade, Leon Evreul, Stendhal,
Balzac și Henry Miller, teza propusă fiind
aceea că „nu a existat niciodată o ființă
sferică, sfâșiată de un Dumnezeu Rău, ale
cărei jumătăți au fost trimise în lume să se
regăsească una pe cealaltă“, preexistente
în androginie fiind posibilitatea întâlnirii
și excepționalitatea ei.
   Selecția de poeme atipice din Jurnal de
pișe, reverii ți fantasme exoterizează câteva
aspecte ale funcționării aparatului fantas-
matic, dar, în același timp, manifestă și
scepticism cu privire la posibilitatea de-
criptării științifice a modului „subtil în care
impulsurile corporale, sedimentele incon-
știentului și memoria culturală generează
fantasmele“, izolarea unor imagini culturale
în reveriile și fantasmele autorului nepărând
a fi o probă suficientă pentru a dovedi con-
trarul. Volumul demonstrează că asemenea
imagini, mai ales cele marine, apar adeseori
în romanele lui Lawrence Durrell, adică ale
deloc întâmplătorului partener epistolar al
lui Henry Miller, cel cu care Liviu Anto-
nesei se întâlnește frecvent „în gânduri“ pe
marginea iubirii. Acceptarea lumii fantas-
matice ca parte integrantă a lumii autorului
face ca fragmente precum Visul multipli-
cării, Zborul spre Brazilia: Un vis sau Coș-
marul maltratării să mizeze atât pe trans-
punerea literară a fantasmelor, cât și pe
interpretările de coloratură psihanalitică,
semnalând inclusiv trucurile hermeneutice
de confort atunci când explicația nu pare
satisfăcătoare.
   Grupajul din Ultimul interludiu: Caseta
cu chinezării reia tematic intersecțiile ex-
perienței personale cu literatura universală
și glosează cu măiestrie pe marginea in-
terdependenței necesare dintre iubire și
cunoaștere. Un pas mai departe, tendința
de a absolutiza iubirea îl împinge pe Liviu
Antonesei până la a afirma: „Sunt convins
că Domnul lisus a cunoscut dragostea în
deplinul înțeles al cuvântului“.
   Reper de control pe tot parcursul cărții,
investit chiar cu meritul de a fi spus „cel
dintâi cuvânt cuminte“ despre dragoste, Al.
Paleologu are cuvântul final, Epihgul re-
producând o discuție radiofonică pe tema
iubirii, continuare fericită a unei cărți cu
final care se refuză scrisului, deoarece -
notează Liviu Antonesei -, „chiar dacă
atâtea iubiri minunate se pierd, dragostea
în fond nu moare niciodată, nu moare
nicicând în întregime și este, prin urmare,
indecent, nerecomandabil, cumva histrio-
nic să vorbești despre sfârșitul său“.

26 • APOSTROF

Cimitirul ideilor
proaste ale secolului
nouăsprezece

Doru Pop

CEL MAI recent roman al
lui Umberto Eco (Ci-
mitirul din Prcga, Polirom,
2010) este construit în ju-
rul unui personaj atipic.
Văzut din perspectiva unei
epoci în care până și po-
veștile pentru copii au va-
riante „corecte politic" (de

exemplu, cartea lui James Finn Garner,
Povești corecte pentru adormit ccpiii), Simone
Simonini este un erou cu totul și cu totul
„incorect", iar incorectitudinea sa descrie
tui timp istoric al incorectitudinii politice.
Simonini se naște în 1830 și moare în
1898, chiar înainte de a începe secolul XX,
viața lui fiind coincidentă cu secolul care
a născut majoritatea monștrilor ce au bân-
tuit modernitatea, de la marxism și psiha-
naliză, până la electricitate și războaiele
napoleonice, de la fourierism și până la teo-
riile conspirațiilor globale. Secolul XIX este,
aidoma lui Simonini, schizofrenic, cu per-
sonalitate dublă, cu o predispoziție spre
scindare. Așa cum scria Otto Rank în stu-
diile sale despre figura dublului, care este
deopotrivă un mijloc de apărare al sinelui
în fața morții și, simultan, o sursă de ame-
nințare pentru eul nostru, secolul întruchi-
pat de eroul lui Eco este unul magnific și,
deopotrivă, malign. Mirabilele evenimente
ale acestui secol, cum ar fi răspândirea idei-
lor Revoluției Franceze, revoluțiile de la
1848, Comuna franceză, sunt dublate de
monstruoasele sale creații, măsurarea capa-
cității craniene, cu ideea că trăsăturile rase-
lor pot fi citite din fizionomie, și, nu în
ultimul rând, antisemitismul. Ambivalen-
țele secolului XIX apar din toate cotloanele.
Acest secol este martor al nașterii sionis-
mului, Th. Herzl publicând în 1895 Der
Judenstaat (Statul evreiesc), și tot acum au
loc marile pogromuri din Rusia (1880).
Acum au loc primele eliberări în masă din
sclavie (cu memorabilul război american de
secesiune), dar tot acum se răspândesc teo-
riile „mitului lui Ham", promovat de oa-
meni ca pastorul Johnson, care explică doct
de ce negrii sunt obligați de legea divină
să fie exploatați de caucazieni.
   Proiectul romanesc al lui Eco devine,
odată cu acest roman, transparent. După ce
a rescris istoria secolului XIV cu Numele
trandafirului, după ce a re-construit marea
revoluție a secolului XX cu Pendulul lui Fou-
cault (centrat în jurul extraordinarului an
1968), după ce a refăcut istoria secolului
xvn cu Insula zilei de ieri, unde un naufra-
giat, aidoma lui Robinson Crusoe, poves-
tește la 1643 toate aberații barocului, și
după ce a reconstituit căderea Constantino-
polului din secolele XII-XIII în contextul
gnosticismului, prin Baudolino, a refăcut, în
Misterioasa flacără a reginei Loana, traseul
imaginar al apariției fascismului în Italia,
acum Umberto Eco narativizează istoria
principalelor idei ale secolului XIX. Cartea,
care se bazează pe un jurnal scris „în ordine
inversă", redactat de Simonini stimulat în
urma unei discuții - cu cine altul decât cu
doctorul Froide! -, devine o anamneză răs-

turnată, menită să îl facă pe eroul principal
să înțeleagă cine este (de fapt, romanul
începe cu această întrebare retorică: „cine
sunt eu?"), dar și pe cititori să înțeleagă
cine este secolul care l-a făcut posibil pe
acesta.
   De ce este special acest secol? în această
perioadă populația Europei se dublează,
datorită industrializării rapide, tot acum
este identificată morfina, Beethoven scrie
Sonata lunii, Simfoniile a 5-a și a 9-a, are
loc o mică glaciațiune timp de trei dece-
nii, Darwin publică Originea speciilor,
Nietzsche anunță moartea lui Dumnezeu,
sunt descoperiți dinozaurii, este identificat
omul de Neanderthal și sunt inventați
bluejeansii.


Secolul XIX
- secolul mincinoșilor

NU ÎNTÂMPLĂTOR frații Grimm publică
tocmai în 1812 prima lor carte (Kinder
und Hausmărchen), ce conține 86 de po-
vești, majoritatea devenite parte a culturii
populare din secolul XX, cele mai recente
fiind Rapunzel și Prințul-broscoi. în aceas-
tă logică, atunci când Eco susține că per-
sonajele sunt „reale", cine mai poate să mai
creadă „Naratorul" care amestecă figuri
autentice cu ficțiuni pure? Cartea lui Eco
amestecă în mod continuu autenticitatea și
falsul, Simonini însuși fiind un maestru fal-
sificator, un plastograf patentat, un notar
care face trafic cu documente false, dar care
se întreabă dacă vor mai exista vreodată
documente originale „bune de falsificat",
într-o epocă mecanică în care, parafrazân-
du-1 pe Walter Benjamin, originalele falsi-
ficabile dispar. Cum se poate trăi într-o
lume plină de falsificatori, unde nu mai
știm să deosebim între minciună și adevăr?
   Dar, la urma urmelor, de ce este Si-
monini un falsificator „rău", când Dumas
„șterpelea" de unde putea personaje și
dialoguri pentru romanele sale? De ce ar fi
Simonini falsificator malign, când Leo
Taxil, contemporanul său, inventa de-a
dreptul povești și istorii pe care le publica
apoi ca și când ar fi fost adevărate? Taxil
apare și în roman ca un „născocitor înve-
terat de povești", care scrie despre iubirile
lui Pius al IX-lea, misterele francmasoneriei
sau o versiune parodică ^Noului Testament.
El este coleg cu doctorul Bataille, care scrie
o „operă-monstru", Diavolul in secolul XIX,
unde inventează instituțiile satanismului
modern. întreg secolul este un univers al
traficului de falsuri, iezuitul Gioberti preia
informații din Jidovul rătăcitor al lui Eugene
Sue, la rândul lui Simonini citește (aidoma
personajului autobiografic din Flacăra
reginei Loana) Misterele Parisului, Cei trei
mușchetari, Contele de Monte-Cristo, de
unde se inspiră pentru rapoartele sale ca
spion și sursă oficială de știri. De unde își
ia „faptele" eroul? Sursa lui de inspirație
sunt bibliotecile. Ca și Jules Verne, un alt
„copil al secolului", Simonini inventea-
ză lumi doar citind, documentându-se și
văzând ilustrații făcute de alții. Când un
spion vinde ceva inedit, nu trebuie decât să
povestească ceva ce s-ar putea găsi intr-un
târg de cărți vechi, spune Simonini, ex-
plicând de ce este el aidoma secolului
pe care îl reprezintă, deopotrivă fals și
adevărat.


   Lipsa memoriei este o altă temă cen-
trală a cărții, pentru că tocmai neaducerea
aminte este cea care provoacă tragedii. Nu
știm de unde am venit și chiar vrem să
uităm cum am ajuns aici. „Sunt altul care
se observă pe sine din afară", spune Simo-
nini, vorbind ca unul dintre primii pacienți
ai psihanalizei. în fond, aceasta este epoca
hipnotismului, perioada când Charcot și
colegii lui descoperă puterea „mesmeri-
zării" ca practică. De aceea, când Simonini
se întâlnește la Paris cu un doctor austriac,
care se prezintă drept Froide, preia tehnica
autoanalizării a celebrului doctor vienez.



Un secol al urii

   O DI, ERGO sum“, aceasta este filoso-
ᵣ ᵣ fia declarată a personajului, născut
torinez, din mamă franțuzoaică, o mamă
pe care o urăște pentru că l-a părăsit și l-a
lăsat singur. „Evreii se travestesc", îl învață
bunicul Simonini, iar travestirea devine
pasiunea tânărului Simonini, care, evident,
are rădăcini adânci în ura față de mamă și
față de evrei. Ziarul oficial al Vaticanului
a declarat romanul „imoral și antisemit",
afirmând că acest tip de proză stimulează
ura rasială. Dar romanul este reprezentarea
naturală a înseși urii care a făcut posibile
monstruozitățile secolului următor. Simo-
nini urăște pe toată lumea. Este antisemit
declarat, misogin radical, extremist conser-
vator, rasist convins, antiiezuit, anticlerical,
antimodern. Pentru Simonini nu există
decât defecte ale națiunilor, aceasta fiind
definiția însăși a rasismului. Nu este de
mirare, pentru că secolul XIX l-a produs pe
Gobineau, al cărui studiu despre inegali-
tatea raselor este ușor recognoscibil în
discursul Bunicului Simonini, care își în-
vață nepotul că evreii sunt înfumurați ca
spaniolii, obraznici ca țiganii, murdari ca
englezii, unsuroși precum calmucii, porun-
citori ca prusacii și clevetitori ca francezii.
Simone Simonini face constatări dintre cele
mai incorecte politic pentru noi, oamenii
secolului XXI. Nemții, spune el, au „cel mai
scăzut nivel de omenie", femeile lor sunt
vulgare, dovadă a inferiorității lor rasiale
dovedite, iar cuhnea științificității este adus
argument că nemții produc dublu cantita-
tea de fecale, comparativ cu nivelul mediu
al unui francez. Dar nici francezii nu scapă
de caracterizări negative. Ei sunt „leneși,
escroci, ranchiunoși, geloși, orgolioși și
avari". Sicilienii, la rândul lor, sunt niște
bastarzi, provenind din încrucișări nedem-
ne între arabi „leoarcă de sudoare" și „os-
trogoți degenerați", care, la rândul lor, au
luat de la sarazini indolența, de la șvabi cru-
zimea, de la greci flecăreala. Alții sunt
susținătorii inferiorității rasei negre, con-
cluzie extrasă tot din Cartea Sfântă. Negrii
sunt o plagă pentru America, pentru că vor
transforma o întreagă națiune într-o mlaș-
tină de metiși. Dar, în acest context, Victor
Hugo, care vorbea despre fetor iudaica, era
mai puțin rasist?
   „Urăsc femeile", declară Simonini, dar
recunoaște că nu știe prea multe despre
femei, iar informațiile și le extrage de la un
alt „specialist" al secolului XIX, doctorul
Tissot. Când este adolescent visează la
Babette d’Interlaken, „marea fecioară" a
comunismului interbelic, în timp ce părin-



Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 • 27

tele Pertuso îl învață că femeile nu sunt
decât „un sac de excremente^. Evident,
războiul cu fiicele Evei se încheie cu un
asasinat. învățătorul lui, părintele iezuit
Bergamaschi (nume compus din beiga și
maschi), are evidente înclinații homose-
xuale, atingându-1, la limita perversiunii, pe
creștet într-o zi toridă de vară. Tocmai
datorită lui Bergamaschi eroul se îmbracă
în rantia acestuia și dansează în oglindă
închipuindu-și că este o femeie. Cu toate
acestea, două lucruri iubește Simonini,
mâncarea și banii. El este un materialist, un
fiu desăvârșit al empirismului și raționa-
lismului.


Rădăcinile maligne
ale antisemitismului

DAR CEL mai mult Simonini urăște
evreii. Eroul, este, în mod evident, un
construct narativ. Chiar numele său, ne
spune Naratorul, provine de la mitul evreu-
lui care ucide copii de creștini pentru a face
azime din sângele acestora. Simonino este
un sfânt catolic, martir canonizat la Trento
după ce se spune că ar fi fost răpit de evrei
și ucis pentru a-și pune la cale maleficele lor
ritualuri. Aici este „fabula“ centrală a cărții,
unde Eco reconstruiește istoria unei ficți-
uni celebre, poate cea mai dăunătoare ficți-
une a ultimelor două secole: conspirația
iudaismului internațional. Simonini este,
de fapt, autorul Protocoalelor secrete ale
sionismului planetar (traduse cu titlul
Protocoalele înțelepților Sionului), care nu
sunt altceva decât o construcție ficțională,
realizată pe o secvență epică „preluată“
integral din Joseph Balsamo al lui Al.
Dumas. De fapt toate personajele legate
în vreun fel sau altul de apariția Proto-
coalelor... sunt integrate în povestea lui Eco.
Documentul, prima oară menționat expli-
cit în romanul Biarritz (scris de Hermann
Goedsche, personaj și el), Serge Nilus,
autorul primei ediții rusești, preia infor-
mații din broșurile secolului XIX despre
evrei și le combină cu alte surse, apoi docu-
mentul este răspândit de Ohrana țaristă ca
fiind autentic. Toate se leagă și traseul
ficțiunii este fascinant. „Cărticelele“ anti-
iudaice care circulă prin toată Europa, de
la rusul Lutostanski până la egipteanul
Osman Bey, sunt amestecate cu textele lui
Maurice Joly, care scrie Dialcguri in Infern
intre Montesquieu și Macbiavelli. Joly se
inspiră și el din Misterele poporului, roman
scris de Sue, pentru a „ticlui“ opuscule-
le sale, iar Simonini copiază de la Joly.
Goedsche, la rândul său, fură de la Si-
monini, care integrează elemente dintr-o
scrisoare mai veche a bunicului său către
Barruel, care iarăși este preluat într-un
opuscul moscovit, de unde se răspândește
în toată lumea ca un document adevărat.
Iar ficțiunea continuă până astăzi, pentru
că Simonini, încheie Naratorul povestea,
„se află încă între noi“.



Radu Mareș
și proza de analiză

Mircea Popa

A FOST odată o legendă
frumoasă: legenda școlii
de proză de la revista Tri-
buna. Atunci când, în 1970,
a venit redactor-șef la revis-
tă Dumitru Radu Popescu,
el și-a format o nouă echipă
redacțională, pe care a vrut
s-o impună în fața conștiin-

ței publice drept o veritabilă școală a pro-
zei românești de actualitate. între tinerii pe
care i-a avut în vedere s-au numărat: Con-
stantin Cubleșan, Mircea Vaida, Constantin
Zărnescu, Radu Mareș, Marcel Constantin
Runcanu, Dan Rebreanu, Vasile Sălăjan,
Tudor Dumitru Savu, Emil Bunea. Pentru
fiecare dintre aceștia, șefii I echipei s-a bătut
să obțină câte un premiu de valoare națio-
nală, în așa fel încât întreaga redacție să se
poată prezenta în fața cititorilor cu o carte
de vizită cât mai epatantă. Mulți dintre ei
au apucat acele vremuri bune de emulație,
când până și Ion Lungu s-a apucat să scrie
proză, iar preocuparea aceasta a fost mereu
încurajată și de urmașul lui D. R. P. la con-
ducerea revistei, Augustin Buzura. Timpul
a fost însă destul de nemilos cu prozatorii
în chestiune, mulți dintre ei optând pe par-
curs pentru poezie (Mircea Vaida), alții
pentru publicistică, dramaturgie și critica
de artă (C. Zărnescu), pentru istoria și cri-
tica literară (C. Cubleșan), alții trecând
în lumea umbrelor (M. C. Runcanu, Emil
Bunea, T. D. Savu) sau dispărând pur și
simplu în neant (Vasile Sălăjan).
   Singurul prozator care a rămas credin-
cios misiunii sale artistice, din întreg grupul
pe care l-am amintit mai sus, este Radu
Mareș, un prozator de cursă lungă, retras
din vâltoarea încleștărilor literare contem-
porane la masa sa de scris, de unde, pe-
riodic, dă semnale că proza rămâne și pe
mai departe vocația sa de bază. în 1972
primea, pentru volumul de proză Anna sau
Pasărea paradisului. Premiul Uniunii Scrii-
torilor. Succesul de afirmare l-a constituit
însă romanul Caii sălbatici (1981), în ca-
re relatarea scrupuloasă și nuanțată e susți-
nută de o energie stilistică viguroasă, mi-
zând pe portretistica psihologică și pe
rigoare constructivă. Deja aici își face loc
preocuparea „generaționistă“ a lui Radu
Mareș, care iese la lumină atunci când dis-
cută cu multă insistență destinul „generației
orfanilor“, rămasă fără repere politice și
morale certe. O reluare a experienței, vi-
zând clarificări de ordinul „geografiei li-
terare“, este abordată și în Ecluza (2008),
roman deopotrivă al Ardealului și Bu-
covinei de Nord, zona natală a scriitoru-
lui, pentru care el nutrește un sentiment
atașant cu totul aparte.
   Ciclului bucovinean îi aparține și recen-
tul roman, intitulat, oarecum profetic,
Când ne vom întoarce (Ed. Limes, 2010),
care vădește și reminiscențe autobiografice
precise. Protagonistul romanului este ingi-
ner agronom, la fel ca și tatăl autorului,
și, la fel ca acesta, poartă numele de Gavril
M., după cum familia ucraineană din care
provine soția este cea de Suhoverschi, de
profesie învățătoare, nume și profesie păs-
trate de asemenea în scenariul narativ

imaginat. Cu asemenea antecedente, putem
bănui că autorul a dorit să reconstituie un
episod real din viața familiei sale, căruia
i-a dat o turnură clasică de roman de ana-
liză, plasat pe fundalul afirmării impetuoa-
se a Gărzii de Fier și a legionarilor, când,
vrând-ne vrând, o bună parte din tineretul
vremii a fost contaminat de ideile de drep-
tate și „duh național“ afirmate de ideologii
lor, spiritul de activ („lagărele de muncă“)
și credința în rolul binefăcător al religi-
ei putând contamina (sau infecta), chiar
dacă numai și aparent, modul de viață și
idealurile unor inși pătrunși de dorința de
a face ceva. Totul ia însă o turnură vădit
simbolică, cu trimiteri precise la soarta
ingrată a neamului românesc și, mai ales, a
localnicilor din zona Nistrului de Sus, de
lângă Cernăuți, care au de pătimit mereu și
din greu de pe urma vecinătății cu Rusia
sau cu Imperiul Austriac, puteri care con-
tinuă să-și dispute teritoriul, intervenind în
mod brutal în viața oamenilor.
   Provenit dintr-o familie țărănească să-
racă, cuprinsă de numeroase nevoi, sin-
gurul fiu al acestei familii va fi dat la studii
îa Suceava, apoi la Cernăuți, devenind
agronom și încercând să pună în aplicare
planurile de ridicare a ținutului propovă-
duite de profesorul său Octavian Volcin-
schi, dintre care unele și transpuse în prac-
tică de acesta la nivelul orașului Cernăuți.
Urmând sfatul și recomandarea profeso-
rului său, el acceptă să ia în primire rolul
de administrator-agronom la o fermă izo-
lată din apropierea graniței, fermă pe care
fostul proprietar, austriacul Wagner, o
părăsise. Noul post i se potrivește ca o
mănușă și tânărul va căuta toate mijloacele
pentru a-și face căt mai bine meseria și a
face rentabilă ferma pe care o dirijează. în
ciuda vremii secetoase, la început reușește
să obțină o bună recoltă de sfeclă și de
cartofi, redresând economia casei și asigu-
rând, prin furajele recoltate la timp, hrana
animalelor din bătătură, și o viață decentă
zilierilor care îl ajută. Visul său este însă cu
totul altul: să înființeze o livadă de piersici,
căreia îi și destinează un teren cât se poate
de potrivit, și pentru care întreprinde toate
demersurile. Agronomul este, înainte de
toate, un om al datoriei bine făcute, un ins
devotat total meseriei, din care cauză se
amestecă prea puțin în viața satului din
apropiere, întreținând doar legături spo-
radice cu preotul, șeful de gară sau cu
învățătorul, respectiv cu cei patru parteneri
ai jocului de tarok practicat aici de „boierii^
locului.
   în împrejurările vieții singuratice pe
care o duce la Valea Lupului, Gavriluță
o cunoaște într-o bună zi pe tânăra în-
vățătoare Katria Suhoverschi, de care se
atașează sentimental. Prin intermediul ei,
pătrunde în intimitatea vieții de familie a
acesteia, un amalgam original nemțesco-
ucraînean, cu tradițiile bine încetățenite și
perpetuate din tată în fiu, amintind de zona
amestecului de nații și popoare din zonă.
Schimbările de regim politic n-au estompat
toate frecușurile și prejudecățile, convențiile
și animozitățile, iar întrebarea pusă de unul
dintre unchii Katriei planează greu asupra
destinului celor de aici: „Eu însă te întreb
numai atât: la ce le-a trebuit românilor țara
asta, dacă nu se pricep și nici nu le trece
prin cap s-o administreze ca lumea? De ce

A

28 • APOSTROF

In memoriam

Ion Hobana

Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor din București anunță
cu profundă tristețe încetarea din viață a cunoscutului scriitor Ion Hobana (193Î-
2011). A fost scriitor, ziarist, editor, secretar al Uniunii Scriitorilor. In ultimii ani a condus
Secția de literatură pentru copii și tineret a Asociației Scriitorilor din București, fiind și
membru în Consiliul USR.
    A publicat cinci volume de versuri pentru copii și un roman, Sfârșitul vacanței, înainte
de a se consacra, cu precădere, literaturii se.
    Prozele și studiile lui au apărut în peste douăzeci de țări. Având un vechi și constant
interes pentru viața și opera lui Jules Verne, a tradus opt Călătorii extraordinare, a publicat
zeci de articole și studii, a realizat numeroase emisiuni de radio și televiziune consacrate
marelui scriitor.
    Cunoscut cercetător al fenomenului ozn, președinte al Asociației pentru Studiul
Fenomenelor Aerospațiale Neidentificate (asfan - România), Ion Hobana a publicat
multe lucrări de gen.
    Ion Hobana a fost membru în Uniunea Scriitorilor din România, Societe Europeenne
de Culture, Centre International Jules Verne, H. G. Wells Society, Associazione
Internazionale per gli Studi sulle Utopie.
    Pentru întreaga sa activitate pe tărâmul creației, exegezei și promovării SF-ului, i s-au
decernat Marele premiu al Ministerului Culturii și Artei din Polonia (1973), Premiul
special „Aripile de aur ale fanteziei" (1980) și Premiul World SF (Brighton, 1984).
    La sfârșitul anului 2009, când se afla în plin lucru la o nouă carte, Ion Hobana a
fost diagnosticat cu o boală necruțătoare, cu șanse de viață între 6 și 9 luni. A reușit să
reziste și să dea gata pentru tipar, în noiembrie, ultima sa lucrare antumă, Peste o sută și
o mie de ani: O istorie a literaturii franceze de imaginație științifică de la origini până la 1900
(Editura Academiei). A avut satisfacția de a o vedea apărută, ba chiar a trimis câteva
exemplare cu autograf prietenilor apropiați, apoi, imediat după ce a sărbătorit, pe 25
ianuarie, împlinirea a 80 de ani, starea sa s-a înrăutățit brusc. A plecat dintre noi marți,
22 februarie 2011, seara, la spitalul Colțea din Capitală.
    Dumnezeu să-l odihnească!
    Prin dispariția lui Ion Hobana, literatura română, lumea literară românească și mișca-
rea literară SF suferă o grea, ireparabilă pierdere.

Proză scurtă
românească

într-o antologie croată

La Editura Meandarmedia
de la Zagreb, Croația, cu
sprijinul Institutului Cultural
Român, a apărut antologia
Nabokov u Brasovu (proză
scurtă românească postrevo-
luționară, 1989-2009). Reali-

zatorii acestei elegante tipografic lucrări
sînt trei traducători relativ tineri: Marina
Gessner, Luca-Ioan Frana și Ivana Olujic.
Ei au însoțit povestirile cu note explicative
necesare cititorilor croați, care nu știu, de
pildă, cine a fost Ion Rîmaru și cine e Ilie
Dobre (două nume menționate în prozele
antologate).
   Autorii români prezenți în volum sînt
Adriana Babeți, Daniel Vighi, Bogdan
Suceavă, Adriana Bittel, Mircea Cărtărescu,
Florin Lăzărescu, Dan Lungu, lulia
Popovici, Lucian Dan Teodorovici, Petru
Cimpoeșu, Răzvan Petrescu, Horia Gâr-
bea, Radu Pavel Gheo, Sorin Stoica. Pre-
fața este semnată de Paul Cernat. Titlul an-
tologiei, Nabokov la Brașov, îl reproduce pe
cel al povestirii alese din creația lui Mircea
Cărtărescu.
■
Horia Gârbea

nu se duc dracului să lase pământul ăsta cui
știe ce să facă cu el?" Gavriluță agronomul
dă semne că e capabil să dovedească tocmai
contrarul. Prin munca lui, ferma a ajuns
într-o situație înfloritoare, livada de piersici
arată ca un rai, iar în jur toate se schimbă,
în lumea prejudecăților și a apelului la
farmece și ritualuri vrăjitorești, Gavril M.
introduce ideea de ordine și echilibru, de
toleranță între diferite neamuri, el păstrând
la fermă trei bătrâni de trei nații diferite, pe
care-i ocrotește, alături de un copil aban-
donat. Semnul suprem al sacrificului său
moral este însă ridicarea unei biserici, după
modelul lui Ștefan cel Mare, convins fiind
că numai credința va mântui neamul. Pe
acest criteriu, el are legături temeinice cu
iluminatul Iliușă călugărul, cel care vede
proiectat destinul neamului în viitor și care
vine să sfințească noul lăcaș, ridicat prin
munca devotată a cîtorva tineri inimoși.
Pentru motivul că Iliuță călugărul, în fond
un anahoret și un spirit dăruit neamului
și credinței sale, a stat închis pentru ideile
sale, sau că tinerii care vin să lucreze sunt
suspectați a fi pătrunși de idei legionare,
Gavriluță însuși e considerat un dușman al
regimului și un tovarăș de drum al acestora.
La fel ca aceștia, el crede în destinul nea-
mului și dovedește zel de ziditor. în mod
fatal, șeful de post interpretează greșit
proiecția viitoristă a lui Gavriluță, el și
tânăra sa soție căzând victime nevinovate
orbirii rutiniere a jandarmului.
   Sensul romanului este unul plin de
profunzime: noi ne lichidăm între noi, nu

trebuie să vină străinii s-o facă. Elanul
constructiv, obsesia actului creator de care
este animat agronomul trebuie retezate. Cel
care vrea să facă ceva pentru viitor, ceva
durabil și dezinteresat, este inevitabil sa-
crificat, semnalele critice ale unei Miorițe
moderne putându-se detecta la mai multe
nivele ale construcției epice, lăsând să se
vadă relele unei slăbiciuni interioare care ne
macină. Modul cum trăiesc și acționează
oamenii aici ține și de avatarurile istoriei,
de racilele unor moșteniri, ale unor invidii
și ranchiune aparținând psihismului colec-
tiv. „Mulți români au uitat că există și
Bucovina", spune la un moment dat au-
torul și trebuie să înțelegem afirmația ca un
sens tragic al destinului nostru, când gestul
lui Gavriluță nu e înțeles la adevărata lui
semnificație, așa cum el însuși își fixează
destinul: „Cum e, de pildă, atunci când
poți măsura ce ai dus la capăt, un pas și
încă un pas, cu un efort colosal. Cum e
să-ți dai seama că timpul nu mai trece
degeaba".
    A ucide spiritul creator, a amesteca
bănuiala cu realitatea și a acționa în nume-
le unor erori e o fatalitate a istoriei popo-
rului nostru, pe care Radu Mareș o pune
cu multă acuitate. Epidemia legionară nu
poate fi identificată cu spiritul de sacrificiu
pentru țară sau cu dorința de religiozitate.
E un adevăr asupra căruia ne atrage aten-
ția unul dintre martorii acestei odioase
crime, șeful gării, Octavian Vorobchievici,
folosit de autor ca raisonneur al cărții:
„Niciunul dintre noi nu era legionar. în tot
satul, la noi, nu exista nici măcar un le-

gionar de sămânță. în orașe, dar și în alte
comune, mai mari sau mai mici, legionarii
ieșeau în fața lumii și se știe că o făceau
ostentativ, fără frică, neavând nimic de
ascuns. La noi, nu!" Dar „după mine is-
toria ne soma să nu mai stăm indiferenți,
deoparte [...] era vremea ca putregaiurile
seculare din Regatul României să fie
curățate cu sabia, cu lama trecută prin foc,
și asta de la rădăcină și fără oftaturi miloa-
se și lacrimi. Cu vorbă bună în țara asta
ticăloșită nu se putea face nimic: o credeam
nu numai eu".
   Cartea e scrisă în stilul cu care Radu
Mareș ne-a obișnuit. Un migălos creator
de atmosferă, cu un simț deosebit al de-
taliilor, cu o nefirească poezie a câmpiei, cu
o minuțioasă privire din interior a lumii
Bucovinei, cu tablouri de o mare plasti-
citate, cu disecări amănunțite de psihologii
și de situații. Mai puțin preocupat de a crea
conflicte, tensiuni, acțiune. Materialul epic
se aglutinează lent, cu reluări și adânciri
succesive, cu unghiuri digresive dominate
de școala privirii și de o vizualitate sedu-
cătoare. Calul și călărețul care traversează
peisajul iernatic al locului devin o imagi-
ne emblematică, panoramând împrejuri-
mile și oferindu-le o consistență enigma-
tică. O proză de atmosferă și de analiză de
bună calitate, rod al unei experiențe epice
de maturitate.

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 • 29

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile HumANITAS
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• BUCUREȘTI, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• Rîmnicu-Vîlcea, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mund Mercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •     12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •     24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •     48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

• CAFE APOSTROF                                                      Radu Mareș și proza de analiză      Mircea Popa    28
Parisul în iarnă                         Susana Bogorin           2  • Dosar: Centenar Cioran                             
• Eseu                                                               Avea un rîs exploziv...             Gelu lonescu   13
O autobiografie rușinoasă                Ion Vartic               4  Omul din mansardă                   Martin Greslou 14
• Cronica literară                                                   Despre Lacrimi și Sfinți sau cartea                  
                                                                     misticului refuzat                  Marta Petreu   16
Bogdan Suceavă și orbul glonț al Patriei Irina Petraș             8  Păstorindu-și turmele de idei       Petru Cârdu    19
Tot despre halucinogene                  Ștefan Borbely           9  Citind despre Cioran                Marta Petreu   20
• MICROLECTURI                                                                                                            
                                                                     • Puncte de reper                                    
Jurnalul unui tînăr medic                Ion Bogdan Lefter        10                                                      
                                                                     Fost-a Eliade necredincios?         Mircea Handoca 21
• CU OCHIUL LIBER                                                                                                         
---                                                                  • In memoriam                                        
Cartea îndepărtării                      Iulian Boldea            11                                                      
                                                                     Ion Hobana                                         29
Funcționarea Uniunii Scriitorilor                                                                                         
în comunism                              Cristian Vasile          12 • Vestiar                                            
Limba română la vaduri și strâmtori      Ovidiu Pecican           24 Proză scurtă românească                              
Despre organul creativității astăzi      Mihaela Ursa             25 într-o antologie croată             Horia Gârbea   29
Despre dragoste                          Constantina Raveca Buleu 26                                                      
Cimitirul ideilor proaste                                                                                                 
ale secolului nouăsprezece               Doru Pop                 27                                                      

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

Colecția „Filosofic contemporană"
• Gabriel Marcel, A fi și a avea
 traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei

Colecția „Filosofic modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
 traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.   10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
• Joseph Ratzincer, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.  15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
 Monologion despre esența divinității
 traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei


Colecția „Filosofic românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
 2003, 146 p.                             10 lei
• N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.  8 lei
• D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                             5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
 2007, 288 p.                           8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   1 5 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                             1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
 2004, 380 p.                             20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
 eseuri, 1997, 230 p.                     4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
 proză, 1997, 186 p.                      4 lei


•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                             7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
 2006, 231 p.                               20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                               20 lei

•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.            20 lei
•  Eugen Pavll, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.               20 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii:
 Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
•  Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                  20 lei
•  Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
•  Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
•  Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
 2007, 304 p.                                 7 lei

Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.             10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

•  I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
•  Ludovica Rlbreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.             5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoi iescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                             6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                             7,50 lei
•  Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                              10 lei

Colecția „Poeme"

•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
 2006, 84 p.                                  1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.        1 7,95 lei
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
 2007, 182 p.                             19,95 lei
•  Ion Vianu, Investigații mateine,
 2008, 112 p.                             19,50 lei
•  Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                    19,90 lei

                                          
                                   5      
              j             NPOSTROf      
REDACȚIA:                                 
Marta Petreu                              
(redactor-șef)                            
Lukâcs Jozsef                             
Virgil Leon                               
Ana Salomia Cornea                        
Irina Petraș                              
Tehnoredactare:                           
Fogarasi Edith                            
Vignetele revistei reprezintă              
variațiuni grafice de Mihai Barbu          
după desene de Franz Kafka.                
Ana Pop                                   
(contabilitate)                           
EDITORI:                                  
□    Uniunea Scriitorilor                 
din România                               
□    Fundația Culturală Apostrof          
Revista apare cu sprijinul:                
□    Fondului Cultural Național            
□    Consiliului Local și al Primăriei     
Cluj-Napoca                                
ADRESA REDACȚIEI:                          
Cluj-Napoca                                
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                
cod 400079                                 
Tel., fax: 0264/432.444                    
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro       
Pentru corespondență:                     
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,          
Cluj-Napoca, 400750                       
• Revista apostrof figurează              
în Lista-catalog a publicațiilor          
interne, editată de rodipet sa,           
la poziția 4251.                          
Manuscrisele primite la redacție          
nu se înapoiază.                          
issn 1220-3122                            
Revista este înregistrată la osim         
cu nr. 45630/22.05.1996.                  
Revista apostrof este membră a       -    
Asociației Revistelor, Imprimeri          
lor și Editurilor Literare (ariel),       
asociație cu statut juridic, recu-        
noscută de Ministerul Culturii            
și Cultelor.                              
Tiparul:                                  
Centrul de Presă Reformat                 

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXII, nr. 3 (250), 2011 • 31