
 APOSTROF

Comunicat usr


JOI, 15 decembrie 2010, au avut loc la sediul Uniunii Scriitorilor din
România, sub conducerea președintelui Uniunii, dl Nicolae Manolescu,
ședințele Comitetului Director și Consiliului USR.
    La Comitetul Director a fost expusă situația ordonanței de guvern
privind finanțarea revistelor de cultură din România, la emiterea căreia con-
ducerea USR a avut un rol determinant. De asemenea, președintele USR a
anunțat finalizarea proiectului Legii timbrului în varianta nouă, redactată
de USR, care va intra în dezbatere parlamentară spre aprobare în cel mai
scurt timp. Comitetul Director a analizat situația proceselor în legătură
cu imobilul din Calea Victoriei nr. 115 (Casa Monteoru) și a celor inten-
tate editurilor care nu plătesc timbrul literar conform legii. S-a stabilit
încheierea, în regim de urgență, a renovării imobilului din Calea Victoriei
nr. 133, termenul fiind 1 martie 2011, și continuarea prospectărilor pen-
tru un eventual nou sediu. Comitetul a luat în discuție problemele curen-
te ale revistelor și filialelor Uniunii, proiecte în derulare.
    Consiliul Uniunii a aprobat proiectul de buget al USR pe anul 2011.
Consiliul a votat noii membri ai Comitetului Director din filialele care nu
au avut reprezentanți în comitet în anul 2010. Astfel au fost validați ca
membri în comitet Gabriel Coșoveanu (Craiova), Vasile Dan (Arad),
Corneliu Antoniu (Galați). De asemenea, noul reprezentant al Filialei Cluj
a fost desemnat și validat Adrian Popescu. Acești noi membri îi înlocuiesc
pe membrii comitetului aleși pe un an în 2010, după principiul rotației sta-
bilit la începutul mandatului actualei conduceri a usr. Consiliul usr a ales,
conform statutului, și juriile pentru premiile anuale ale Uniunii, în urmă-
toarea componență: juriul de nominalizări - Dan Cristea, Horia Gârbea,
Antonio Patraș, Ovidiu Pecican, Vasile Spiridon; juriul de decernare -
Mircea Bârsilă, Paul Cernat, Alexandru Dobrescu, Gellu Dorian, Ion Pop.

Un cd de Cornel Țăranu
la Electrecord

Pentru LIEDURILE înregistra-
te pe acest disc, maestrul
Cornel Țăranu a ales texte din
doi poeți foarte diferiți între ei.
Cel dintâi, Paul Celan, autor al
unui discurs de maximă concen-
trare, enigmatic, cvasiermetic; al
doilea, mai destins în principiu,
cu un semnificativ trecut de re-
voltat anarhic, din vremea dada-
ismului, însă recuperat acum cu
precădere în dimensiunea sa

aproape contemplativ-elegiacă. Din amândoi, compozitorul reți-
ne însă componenta gravă - tensionat-dramatică la Celan, oare-
cum mai detașată la Tzara. Pentru poemele lui Paul Celan, alese

cu precădere dintre cele scrise în românește, compozitorul a găsit
soluția inspirată de a dubla vocile, mizând, pe de o parte, pe pato-
sul cumva auster al recitativului susținut cu o dicțiune atent con-
trolată de basul ce pune accente tari pe fiecare cuvânt geome-
tric conturat; iar pe de altă parte, pe melopeea acompaniatoare
a vocii elegiac-dureroase a mezzosopranei. Orchestrația, redusă
la câteva instrumente, punctează percutant momentele de ten-
siune extremă a stărilor sufletești, prin intervenții ferme ale instru-
mentelor de coarde sau ale suflătorilor, mai irizate uneori, asi-

gurând un soi de fundal cu apeluri neliniștite ale memoriei, dar
nu refuză nici tonalitatea mai lirică ce coboară, punctual, spre
cantabilitatea doinei de jale, chemată să confere amprenta „locală"
a discursului poetico-muzical, evocator al unui moment tragic
de biografie și de istorie trăită în spațiul românesc. Reunite în
piesa finală, cele două voci soliste evidențiază pregnant filonul
dramatic ce străbătuse, mai evident ori mai surdinizat, „în um-
bră", întregul ciclu, conducând discursul muzical spre un expre-
siv moment de culminație.
    încadrată între poeme de dragoste evocând stări de așteptare
neliniștită, secvența din amplul poem Omul aproximativ cu note
dramatice mai apăsate, dă, de fapt, tonul dominant al „cântece-
lor" inspirate de creația lui Tristan Tzara. Linia melodică, mulată
foarte atent pe modulațiile textelor, rămâne aici cumva deschi-
să, sugerând ceva din acea „așteptare activă" despre care vorbeau
suprarealiștii și căreia Tzara îi dă expresie intr-un discurs în care
patosul rostirii aluvionare, larg-asociative, apare în mare măsură
corectat de melancolia reținută a omului care, vorbind „despre
cel ce vorbește", își mărturisește, de fapt, paradoxala solitudine.
    Cu ambele lor deschideri spre poezie, piesele compozitorului
fac proba deplinei osmoze dintre expresia verbală și „cântec", pe
un parcurs deloc monoton, „accidentat" cu profit prin rupturi și
devieri ale sunetului, prin stridențe calculate și armonii recupe-
rate, în funcție de necesitățile de sugestie ale complexelor stări de
spirit sugerate de textele de la care pornesc.


Ion Pop

vrso

TREBUIE Să recunosc că, de cînd am citit Amin-
tirile din pribegie ale dlui Neagu Djuvara, a
cărui viață de cărturar-aventurier m-a fascinat
și a cărui viziune boierească asupra lumii mi s-a
părut cît se poate de interesantă, am devenit o
admiratoare a autorului. Așa că în momentul
în care am văzut, în Wrso, excelenta revistă
clujeană condusă de Ion Mureșan, paginile dlui
Djuvara despre actul de la 23 august 1944,
m-am bucurat de perspectiva unei lecturi plăcute
și pline de învățăminte nu numai istorice. Ca mar-
tor al multor evenimente istorice și ca istoric, dl
Djuvara este și de această dată interesant. Textul
nu se mărginește însă la rememorarea unor eve-
nimente trăite de Neagu Djuvara și la expunerea
unor idei și considerații despre 23 august 1944,

ci este un dialog al istoricului cu dna Ruxandra
Cesereanu. Și, ce păcat, nu tui dialog academic,
cum ne-am fi așteptat de la distinsul istoric, ci
unul de-a dreptul contondent. Stîrnit de unele
formulări ale dnei Cesereanu, dintr-un mai vechi
articol al ei, Neagu Djuvara își dă pe față nu
numai știința - și-atunci corectează numele rege-
lui Mihai, greșit de către dna Cesereanu -, ci și,
cum să spun, contaminarea de la moravurile
românești ale bietei și jalnicei noastre tranziții.
Drept care lipește pe colega noastră etichete pe
care refuz a le transcrie. Și, pe deasupra, îi face
dnei Cesereanu, pentru unele formulări de-ale ei,
proces de intenție. Știu, bineînțeles, că proce-
sul de intenție este acum la modă, că mulți
comentatori se simt îndreptățiți să ghicească
intențiile (întotdeauna malefice, falsificatoare,
subversive și, nu-i așa?, absolut inacceptabile) pe
care le-ar avea cîte-un autor care le pică în vi-
zor. Și-atunci, pac! la „Răsboiul“\ dă-i cu acuza-
țiile de necinste și de falsificare, dă-i cu epitete-
le. Știu deci de existența acestui ciudat stil al

comentatorilor actuali dc-a intra în dialog cu cîte
un autor. Nu mă așteptam însă să-l văd pus în
practică de un personaj atît de îneîntător, de inte-
resant, de umblat prin lume și, pe deasupra, și
de altă generație cum este istoricul nostru. Dl
Djuvara putea să își scrie liniștit amintirile despre
anul 1944 și să ne facă interpretarea sa asupra
evenimentelor. Și nimic nu-1 oprea ca, intr-o fra-
ză, două, să-i spună dnei Cesereanu că a făcut cu-
tare sau cutare eroare. Nu există cercetători infai-
libili, ba eu cred că există chiar dreptul oricărui
cercetător sau autor de a greși, precum există,
simetric, și dreptul oricărui comentator de-a sem-
nala, științific și urban, existența erorilor sau pur
și simplu existența unui alt punct de vedere, a
unei alte interpretări. Dar de la o eroare pînă la
procesele de intenție ar trebui să fie cale lungă -
și, din păcate, în cultura noastră de astăzi nu este.
Nici măcar la un istoric așa de distins și de inte-
resant cum este dl Djuvara, de la care, recunosc,
eu mă așteptam numai la nobile maniere.
Marta Petreu

2 • APOSTROF

Am comemorat, în 2 decembrie 2010,
60 de ani de la stingerea din viață a
unuia dintre cei mai dăruiți muzicieni
români, Dinu Lipatti.
   Născut într-o familie în care muzica era
mereu în prim-plan - ambii părinți având
o educație muzicală aleasă -, micul Dinu se
bucură de atenția și îndrumarea unor peda-
gogi ca Mihail Jora și Florica Muzicescu și
de încurajările lui George Enescu.
    Când ajunge la Paris, e deja un muzi-
cian format. Primele sale compoziții sunt
apreciate de profesori ca Paul Du-
kas și, după moartea acestuia, de
Nadia Boulanger, iar ca pianist,
fiind acceptat în clasa lui Alfred
Cortot, acesta va declara că nu mai
are ce să-l învețe.
   Dezvoltarea sa în mediul mu-
zical parizian e spectaculoasă; fără
a fi un „copil-minune“, e clar că o
anumită precocitate e decelabilă în
cariera sa pianistică, unanim apre-
ciată, dar și în cea de compozitor.
   Tipul de compozitor-interpret
nu e singular în epocă, e destul
doar să-l amintim pe Enescu, care
i-a fost mereu un model, dar și pe
un Prokofiev sau un Bartok, ca să
rămânem doar în zona pianistică.
   Climatul componistic din Ro-
mânia își pune clar amprenta pe
creația sa. E destul să amintim
lucrările care poartă pecetea „școlii
Jora“, vizibilă în lucrări ca Șătrarii,
scrisă la 17 ani, sau la Simfonia
concertantă pentru două piane.
După modelul baletelor lui Jora, în

special La Piață, Lipatti plonjează în lumea
plină de farmec a folclorului românesc
(inclusiv cel lăutăresc), ce se va regăsi, fie
și parțial, în multe dintre paginile sale.
Această orientare estetică nu e singulară
în epocă, ea poate fi întrezărită și la colegi
de generație ca Rogalski sau Filip Lazăr,
acesta fiind mai apropiat curentelor de
avangardă al grupului Triton de la Paris.
   Ei paralel, Lipatti e atras și de zona neo-
clasică, vezi Concertino în stil clasic, dar și
de politonalismele și poliritmiile lui Stra-
vinski, care-1 cunoaște și apreciază.
   Sigur că, trăind intr-un climat muzical
în care e cunoscut de Honegger, Hinde-
mith sau Britten, Lipatti poate avea un ori-
zont estetic superior, toate aceste conver-
gențe nealterându-i însă o funciară trăsătură
autohtonă.
   Muzician de amplă cultură, el trăiește și
în climatul marii poezii franceze. Liedurile

Dinu Lipatti -
compozitorul
Cornel Țăranu

sale pe versuri de Verlaine, Rimbaud, Elu-
ard sau Valery sunt dovada unui gust lite-
rar elevat.
   Pe lângă marile sale reușite ca interpret
al unor autori de la Bach la Ravel, Lipatti
a fost și un constant tălmăcitor al lui Enes-
cu și Bartok. Avem, din fericire, câteva în-
registrări-etalon cu George Enescu (Sonata
a III-a etc.), dar și Concertul nr. III de Bela
Bartok, într-o înregistrare-document.
   Colaborarea sa cu viitoarea sa soție Ma-
deleine Cantacuzino a impulsionat câteva
lucrări semnificative, scrise pentru două
piane, printre care amintim Simfonia con-
certantă sau cele Trei dansuri pentru două
piane. Alte lucrări semnificative, ca Fante-
zia pentru pian sau Aubade pentru Cvartet
de suflători, vădesc o certă maturizare a

compozitorului, mai ezitant încă în Șătra-
rii sau în juvenila Sonatină pentru vioară
și pian. In schimb, Simfonia concertantă
și Dansurile românești (acestea fiind dirija-
te de Ansermet cu orchestra Suisse Ro-
mande) ne arată un compozitor matur, pe
deplin conturat stilistic, posedând o scrii-
tură stălucitoare a pianului și a orches-
trei.
   Academia Română a știut să-l prețu-
iască, alegîndu-1 ca membru post mortem.
Totodată, Biblioteca Academiei posedă câ-
teva manuscrise de mare interes, poate încă
nu îndeajuns studiate.
   Boala necruțătoare care l-a secerat la
doar 33 de ani l-a împiedicat să-și desă-
vârșească unele proiecte importante, care -
suntem siguri - ar fi consolidat și mai mult
imaginea compozitorului Lipatti. Printre
ele se numără Toccata (1936), o Simfonie
(1944) și o Simfonie de cameră (1949).

   Din păcate, nu cunoaștem situația aces-
tor manuscrise și în ce stadii de elaborare
se află. în eventualitatea recuperării lor,
cum s-a întâmplat cu unele manuscrise
enesciene, am putea avea noi mărturii ale
evoluției sale.
   Lipatti a cultivat o prietenie strânsă cu
muzicieni de mare valoare. Fiind un apre-
ciat pedagog la Conservatorul din Geneva,
a păstrat legături apropiate cu marea pia-
nistă Clara Haskil, căreia îi spunea, cu tan-
drețe, „Clarinette“. Astăzi o Fundație Li-
patti-Haskil păstrează vie moștenirea lor
muzicală.
   A fost un prieten apropiat al lui
Constantin Silvestri. Destinul acestuia, de
compozitor-interpret, ar fi arătat probabil
altfel, dacă în condițiile șicanării sale per-
manente pentru „cosmopolitism“
n-ar fi abandonat prematur com-
poziția.
   Lipatti a interpretat cu dărui-
re și generozitate multe lucrări
românești, fiind ambasadorul mu-
zicii noastre în multe centre mu-
zicale europene. Pe lingă cola-
borările sale cu George Enescu, a
interpretat și muzica sa pentru
pian, dar și lucrări de Jora, An-
dricu, Paul Constantinescu, Sabin
Drăgoi sau Mihalovici.
   In timpul studiilor mele pari-
ziene, am avut ocazia să aud multe
aprecieri superlative la adresa lui
Lipatti. Pe pianul Nadiei Boulan-
ger cu care am studiat, se afla o
poză a sa, alături de cea a lui Stra-
vinski, iar la Ecole Normale, unde
a fost elevul lui Cortot, se află un
bust al său. Oare n-ar fi firesc să-l
avem și la noi?
   în România există numeroase
semne de prețuire la adresa lui,
denumirea unor licee, o casă me-

morială, un fond de manuscrise și tipărituri
sau înregistrări de arhivă, concursuri. A
avut loc și un concurs internațional, în anii
1993, ’95, ’97, desfășurat sub egida UNES-
CO. Am avut onoarea să fiu președintele
juriului la acest ultim concurs, regretînd că
nu a mai fost continuat.
   Recentele manifestări sunt o firească
ofrandă adusă unuia dintre cei mai mari
muzicieni pe care i-a dat hunii acest popor,
care, cum spunea Lucian Blaga, are „un
murmur de neam cântăreți

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 *3

        G. Călinescu în 1939



Al. Săndulescu

In memoriam E. L.

ERA AUTORUL cvasiunanim apreciat al
    Vieții lui Mihai Eminescu și al celor cinci
volume despre Cpera lui MIhai Eminescu,
premiate de Academia Română, publicase
Viața lui Ion Cremgâ și romanul Enigma
Otiliei, pregătea intens - o mare parte era
scrisă - Istoria literaturii române de la ori-
gini până în prezent, împlinea 40 de ani.
Tot acum făcea să apară Jurnalul literar
(prima serie, ian.-dec.), după ce participa-
se la pregătirea revistei Sinteza (1927-
1928), unde fusese și colaborator, și edita-
se revista Capricorn (nov.-dec. 1930).
    Subintitulându-se Foaie săptămânală de
critică ți informație literată, noua publicație
se adresa scriitorilor din toate generațiile,
ideea directoare fiind supremația esteti-
cului: „Era și momentul de a învăța pe ti-
neri să se înflăcăreze de idei generale și de
creație artistică și de a pune mai presus via-
ța spirituală decât viața politică“ (Cuvânt
pentru început). El pledează pentru „totala
abstragere a literaturii de orice judecată
străină de ea. Vrem să dăm tinerilor pasiu-
nea curată a creației“ (Avem unpngram, nr.
13, 26 martie). Cu excepția unor poeți și
critici mai mult sau mai puțin întâmplători
(G. Murnu, Al. A. Philippide, Edgar Papu,
Al. Claudian, Sașa Pană, Magda Isanos,
Mircea Mancaș, foarte frecventă, a lui Mir-
cea Pavelescu), a unora de planul al doilea
(Eusebiu Camilar, Mihail Chirnoagă, C. D.
Loghin, Bogdan Istru, Ion Sofia Mano-
lescu) și mai ales a unor tineri debutanți,
precum G. Ivașcu (secretar de redacție), Al.
Piru, Viorel Alecu, Ștefan Aug. Doinaș,
ce-și vor proba valoarea, și a numeroși ano-
nimi, revista e scrisă în cea mai mare mă-
sură de G. Călinescu. El publică articole de
direcție, ca și cele deja citate, contribuții
(fișe) de istorie literară, capitole dintre cele
mai importante din Istoria literaturii româ-
ne, ce tocmai urma să apară: Camil Petres-
cu, romancier, unde se face observația esen-
țială: între 1920-1930, „trei romancieri
ocupă locuri caracteristice în literatura
noastră: Rebreanu, Hortensia Papadat-Ben-
gescu și Camil Petrescu [...]. Prin el [Camil
Petrescu] romancierii de mâine vor medita
asupra tehnicei romanului“; apoi, Duiliu
Zanjirescu, romancier, Liviu Rebreanu, litu
Maiorescu, critic, Alexandru Alacedonski,
omul, Alexandru Macedonski, poetul, Al. A.
Philjpide, Hortensia Papadat-Bengescu, C.
Dobngeanu-Gherea, Tudor Atghezi, Vasile
Alecsandri, poet, N. Filimon, romancier, Poe-
zia lui G. Coțbuc, G. Bacovia ș.a. Susține
„Cronica mizantropului^ (semnată Aris-
tarc), pe care o reia dinH^fwm/ literar ți
artistic, rubrica „Prostologhicon“ (nesem-
nată) și o serie de articole numai tangente
sau care ies din sfera esteticului. Regăsim
teme ca viziunea monumentală a unui vii-
tor clasicism, care-1 va domina toată viața
pe G. Călinescu, a străvechimii poporului
român (daci autohtoni romanizați), rapor-
turile scriitor-public-editor, elogierea așa-
zisului „întunecat Ev Mediu“ pe care-1 re-
gretă, mai ales din punct de vedere artistic:
„Oh, întunecat Ev Mediu plin de mărețe
catedrale, de superbe mănăstiri, de sublime

clopotnițe, de impunătoare ceremonii, de
aurite manuscrise, de gălăgioase universi-
tăți, de blânde depravări goliardice, de mari
liniști cetățenești, cât regret că nu m-am
născut în bezna ta“. Aristarc subliniază im-
portanța propagandei prin cultură, aceasta
fiind „al doilea și cel mai solid teritoriu al
patriei“ (nr. 39, 24 sept.).
   G. Călinescu publică în Jurnalul literar
și articole de atitudine politică, mai ales
când presimte pericolul ciuntirii frontiere-
lor și al izbucnirii războiului. Criticul care
apăra cu ardoare supremația esteticului co-
boară din turnul de fildeș:

    Stăm în turnul de fildeș al artei pure cât pa-
    tria e în siguranță. Dar dacă norii se vor
    apropia de noi, ne vom coborî din turn și
    vom face artă cu tendință, așteptând cuvân-
    tul Regelui, care ne simbolizează și ne apără.
    Disprețuim profund pe scriitorii fără instinct
    național. Niciun mare creator (Dante, V
    Hugo, Eminescu) nu s-a rușinat să fie patri-
    ot. fără o Românie independentă nu poate
    exista literatura română, (nr.13, 26 mart.)

G. Călinescu are mare încredere în Carol
al II-lea, căruia îi aduce un suprem omagiu
în articolul Nihil sine Deo, nihil sine Rige (nr.
19, 7 mai), numit în epocă și „Vodă al cul-
turii“, datorită unor importante facilități
acordate scriitorilor, dacă ar fi să ne gândim
numai la Editura Fundațiilor Regale, cea
mai prestigioasă din anii ’30, și la Revista
Fundațiilor Rtgale, instituții pe care le patro-
na și, în parte, le subvenționa. Carol se bu-
cura de simpatia lui Ttdor Arghezi și, o vre-
me, a lui Rebreanu. G. Călinescu credea
într-o legătură indestructibilă între principe
și artist, dinastia asigurând lungi epoci de
stabilitate: „Sub regii Franței au apărut ma-
rii clasici. Voltaire ar fi fost azi poate un
Troțki, atunci însă a devenit un amabil diso-
ciator ironic^ (nr. 18, 3 apr.). Din păcate,
Carol al II-lea n-a fost nici pe departe un
Ludovic al XlV-lea și nici măcar Carol I.
Domnia lui, scurtă și instabilă, s-a consumat
sub semnul unei moralități execrabile și al
unui afacerism de o scandaloasă venalitate.
G. Călinescu și alți congeneri se înșelaseră.
    In „Cronica mizantropului^ autorul fa-
ce uneori aluzie la evenimente politice cu-
rente. Așa, de exemplu, în Frgmania ți Bo-
venia (nr. 13, 26 mart.) alegoria vizează
Germania hitleristă, care ocupase Cehoslo-
vacia în 1938. Tot la ea, dar și la Polonia
se referă în Frgmania, Boveniați Leponia (nr.
36, 3 sept.), când afirmă aproape direct:
„Frigmanii erau mereu în căutarea unui
(cum s-ar zice azi, căci istoria se repetă) spa-
țiu vital“. în alte locuri sunt amintite Dan-
zig-ul și, explicit, Polonia, a cărei invadare
se întrevedea iminentă încă din primăvara lui
1939. Și faptul nu întârzie prea mult să se
producă, la 1 sept. G. Călinescu, așa cum
promisese, coboară efectiv din turnul de
fildeș, inițiind o nouă rubrică: „Războiul -
în recapitulări săptămânale^ Aceasta se
constituie ca un fel de jurnal de front, ne-
semnat, însă, cel puțin pe alocuri, pana di-
rectorului este evidentă. Relatările, în ge-
nere, telegrafice, sunt zilnice, urmărindu-se
mersul operațiunilor militare și, o vreme,
al conciliabulelor politice dintre marile pu-

teri. Transcriu: „La început polonezii rezistă
deselor atacuri germane. Sunt mitraliați și
civilii. Danzig-ul e alipit la Reich. La 3 sept.,
trupele germane au forțat granița polonă pe
toate părțile. Anglia se declară în stare de
război cu Germania. Franța rupe și ea rela-
țiile cu Reichul“. Și notează, cred că G. Căli-
nescu: „Avem dar al doilea război euro-
pean“. Care, de fapt, va fi mondial.
   La 7 sept, a căzut Cracovia, la 9 sept.
„Germanii sunt la porțile Varșoviei^, „O
bătălie mare este în așteptare. Polonii sunt
hotărâți să lupte pe viață și pe moarte“. De-
rularea galopantă a faptelor pune din ce
în ce în ce mai mult în lumină patriotismul
înflăcărat, eroismul polonezilor: „Luptă
toată nația, femei și bătrâni de 70 de ani“.
Apar și surprize neașteptate și foarte pe-
riculoase pentru biata Polonie. La 17 sept.,
„uluire, la ora 6 dim., trupe rusești pătrund
în Polonia, trecând frontiera pe toată lun-
gimea ei“. Rusia își justifică agresiunea prin
protejarea minorităților bielorusă și ucrai-
neană. La 18 sept., polonezii se refugiază
în România. „Avioane și soldați au trecut
granița la noi. Guvernul face apel către po-
pulație de a da ospitalitate acestor victime
ale războiului. Președintelui Mosciski i se
dă găzduire la Bicaz, iar Mareșalului Ridz
Smigly, la CraiovaT Reținem un portret de
erou, schițat, în mod sigur, de mâna lui G.
Călinescu: „Cea mai impresionantă ima-
gine a eroismului polonez este fotografia
care ne arată pe comandantul garnizoanei
de la Westerplatte prizonier. I s-a lăsat spa-
da drept omagiu. Stă pe o bancă de lemn
sprijinit cu bărbia de garda săbiei, cu un aer
de copleșire sălbatică. Un mare sculptor ar
trebui să eternizeze această mâhnire de sol-
dat“. La 24 sept, aflăm că „rușii sovietizea-
ză regiunile ocupate“; la 27, „postul de ra-
dio anunță că Varșovia se predă. A fost o
rezistență grandioasă, cum puține au fost
în istoria lumii, și prin ea polonezii și-ar
putea câștiga biletul de intrare la conferința
păcii“. Din păcate, n-a fost să fie așa. în
aceeași zi, Ribbentrop, ministrul de externe
german, însoțit de 38 de personalități, so-
sește la Moscova. Se dau publicității acor-
durile ruso-germane, se precizează că situa-
ția fostei Polonii cade în sarcina celor doi
contractanți. în fapt, e semnat Pactul Rib-
bentrop-Molotov, care anunța și pentru noi
tragica vară a lui 1940. Orașul Przemvsl,
de la granița cu România, e ocupat de tru-
pele rusești. Era un prim pas de înaintare
spre Basarabia și Bucovina de Nord, care
vor avea soarta Poloniei peste nici un an.
   Jurnalul literar, prin directorul său, ne-
încetând să susțină supremația esteticului, se
află, cum se vede, în mijlocul evenimentelor,
coborât din turnul artei pure, „căci norii se
apropiau de noi“. Și în aceste condiții tul-
buri, când prim-ministrul Armând Călinescu
este asasinat de legionari, când amenințarea
frontierelor apărea din ce în ce mai evidentă,
G. Călinescu făcea din Jurnalul literar un
meterez de apărare, cultura fiind, cum sin-
gur spune, „al doilea și cel mai solid teritoriu
al patriei“. Istoria literaturii române, care
umple covârșitor și substanțial timp de un
an (1939) paginile revistei, reprezintă argu-
mentul cel mai puternic.                ■

4 • APOSTROF

                Poeme de





          Mariana Codruț


sînt tot timpul în priză:

dacă vineri trebuie să achit factura la apă, chiar de luni, îngrijată,
îmi spun mereu: am de plătit factura la apă, tre’ să plătesc factura
la apă! e vorba să merg în vară la Fraga? încă din iarnă tot repet:
am de mers la Praga, tre’ să mă duc la Praga! de aceea, e cum nu
se poate mai crud să știu că voi muri, nu e zi să nu-mi zic:
am de murit, tre’ să mor!



la sora mea

mă duc la sora mea, ea îmi dă să mănînc, apoi îmi pregătește
bagajul pentru vizita la părinții de sub pămînt - patru flori, cîteva
mere și luminări, din urmă, îmi strigă aspru: spune-le c-o să trec
și eu pe la ei cînd mai termin din treburi!

la întoarcere, mai vorbim despre una-alta sub nuc. în timp ce mă
uit peste gard la grădina sălbăticită a mamei, știu că sora se uită
curioasă la capul meu ca la un tractor-jucărie. uneori, își aduce
din lădița cu scule ciocanul și, din două lovituri măiestre, îl
sparge să vadă ce e în el. îi înghite cuișoarele și sîrmulițele, restul
îngropîndu-1 sub nuc. toate astea îi dau mult de lucru.



uzina de sensuri

ce jale, am ajuns numai cap!
capul meu - ca nasul lui Gogol - și-a luat nasul la purtare: vede
un hățiș de străzi și crede că îi dă sensul, vede florile și le dă
mirosul, aude vîntul și-i dă cheful nebun să-mi pălmuiască fața
cu o dungă adîncă între sprîncene. ce-arfi lumea fam eu in eaf
repetă el orgolioasa întrebare a lesbienei intrate adînc în rîu, cu
buzunarele pline de pietre și cu ochii deschiși...
o corolă de minuni pe tija care sînt îmi e totuși capul, ridicat prea
sus ca să știu ce ascunde în el. iată-ne mergînd singuri-singuri-
singuri pe un drum pustiu, cînd Fecioara ni se arată în glorie:
idiotul, în loc să cadă cu fruntea în praf, o ia la-ntrebări de ce n-a
dat ea cu pumnii în Tatăl, de ce-a primit ea blîndă ca oaia moartea
Fiului adorat! alteori, cînd o zi mai senină îmi repune pulsul pe
linia de plutire, fără veste își înfige colții în beregata zilei aceleia și,
mîndru, îmi depune la picioare leșul ei umed de sînge...!
dar, cînd pliată cu genunchii la gură în măruntaiele lui reci și
caustice, tremur zile și zile de neputință și de frig, tot el - un
sfînt graal, un uter ceresc plin cu apă și sînge pînă în buză - mă
trage afară cu mîinile lui diafane și spune: ieși, ccpile, și ride la soare!...

iată de ce, de un timp, mă rog mereu în gînd: Doamne, dacă tot e
să nu fiu veșnic tînără și ferice, numai de cap nu te-atinge. aici sînt
stivuite pe veci iubirea atroce a femeii cu ochii albaștri; inima mea
cu bătăi pripite cînd, privind într-o vacanță de vară nările unui
puștan înghițit de apele Prutului, am înțeles oarecum ce e
moartea; plopii baleind fără liniște cerul de deasupra grădinii arse
de soare, unde cruzimea și mila și extazul le-am învățat... spun:
nu-mi lua, Doamne, capul, lasă-mi-1, rogu-te, că el e pămîntul
îngrășat cu iubirile disperate și oarbe din care mereu am fugit; el e
cutia neagră, jurnalul de bord al zborului meu prin aer și prin
pămînt. el e uzina de sensuri care-mi dă încă forța de a trăi.



portretul doamnei de engleză

1. ochii
mă uit la ceas, doamna tușește în pumn, anunțînd pauza. închide
cartea, îmi întinde paharul cu apă și, înainte să iau o-nghițitură,
începe să-mi turuie despre alt dispărut - fiul ei. cum l-a despicat
nu demult un nebun cu o sabie ninja, de-i atîrna inima prin


cămașă ca o pară de sînge. în rochie de stambă, cu păr lins și
mustăți, profa de engleză ține acum la țîțele sale monstruoase
cinci pui: părinții, soțul, fratele și fiul, toți aduși cu forța de pe
coclaurile morții ca să-i cunosc eu - așa obosiți, cu măruntaiele
la vedere, cu venele alergînd albastre și verzi și roșii prin casă,
agățîndu-se de mine...

ochii mamei strălucesc: „îi atîrna inima ca o pară!“, zice și
chicotește, iar degetul maroniu de tutun îmi țintește inima, ca
șarpele puiul golaș de pasăre, făcîndu-1 să se retragă îngrozit în
fundul de scorbură, chîm-chîm, tușește tot plutonul, răsucindu-și
amenințător capetele.

dar eu mă uit brusc pe fereastră.

crezînd că n-o văd, femeia trage pe furiș de elasticul chiloților.
ghinion: elasticul îi sare dintre degete, face „plici!“ pe pielea
bătrînă, eu tresar și o sfredelesc cu privirea, ea își vîră capul cărunt
între umeri, îmi aruncă o ocheadă vinovată și deschide
manualul: pauza s-a terminat!

2. gura
în iunie, doamna de engleză m-a dus cu autobuzul roșu ca să-mi
arate frumusețile Londrei, ea ghid, ea șofer, la viraje, gura i se
răsucea ba la stînga, ba la dreapta, după cum șerpuia strada. în fața
Palatului Westminster (plasat chiar în dreptul bucătăriei din care
mirosea a vinete coapte și a gunoi), a frînat brusc, să-mi spună
ceva vety in,portant'. noaptea trecută fiul ei mort a vestit-o că se
simte bine acolo, e boier, toată ziua se plimbă cu bicicleta! „fain!
am dat din cap, încîntată; unde?“ „cum unde, cum unde? cine-a
mai văzut să călărești toată ziua o bicicletă acolo"! acolo te
chinuiești!“, s-a răstit mama și mustățile delicate i s-au cutremurat.

am ridicat perdeaua, m-am uitat afară: scara de incendiu născuse
un ou mic și de un alb orbitor. într-o clipă, încălecînd pervazul,
am ajuns pe placa ruginită de fier, cînd l-am luat în mînă, o
cojiță de var s-a desprins, lăsînd o gaură cît unghia unui copil,
imprudentă, viața din el s-a dus pe dată dracului, „hi-hi, ho-
ho!“, își chinui doamna rîsul, întinzînd febrilă mîinile.

i-am dat ei oul de turturică, drept mulțumire că m-a plimbat
prin Londra în autobuzul cu etaj.

3. capul
m-am dus la doamna de engleză într-o duminică de toamnă,
m-am dus doar s-o văd (nu mai luam lecții, venise criza
economică și am spus adio unui astfel de lux), i-am pus pe masă
două plăcinte cu brînză și un măr. i-am zîmbit. ne împăcasem
bine: eu știam un cuvînt din patru, dar asta n-a supărat-o, fiindcă
oricum eram singurul ei client, ea îmi preda dintr-un manual vechi
de cînd era mama fată, dar asta nu m-a supărat, fiindcă oricum
n-aș fi găsit pe altcineva să-mi ceară atît de puțini bani pe oră!
în rochia de stambă gri cu flori roșii, profa continuă să umble
prin casă, vorbind singură, i se fîlfîia de mine, de la ultima lecție,
devenise o locomotivă numai piele și os, tot trăgînd mărfarul cu
morți printre mobile grele și bibelouri de ghips, m-am uitat lung
la ea și m-am rugat fierbinte în gînd: „Doamne, lasă-mi capul! te
implor, Doamne, numai capul să nu mi-1 iei!“ „de ce? s-a mirat
ea uitîndu-se în toate părțile, de parcă m-ar fi auzit, de ce? de
ce?“ „fiindcă e toată averea mea!“, am zis tare, îmbrățișîndu-mi
strîns capul, ca un homeless, iarna, țeava de apă caldă din canal,
doamna a tresărit și mi-a aruncat un zîmbet plin de milă, a scos
o farfurie de porțelan plină de praf din vitrină, a înșfăcat mărul
și l-a curățat încet, apoi, atîrnîndu-și la gît colanul parfumat și
ud al cojii, a tăiat din fructul golaș două felii și mi le-a pus în
față: „na, mănîncăL


Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 *5

     Eveniment

        Istoriografie, Șoah,
        biografie și scrierea istoriei
        evreilor din România


Carol lancu

Stimate Domnule Rector VASILE ÎȘAN
Stimate Domnule Decan Alexandru-
   Florin Platon,
Dragi Colegi ai Universității „Alexandru
   loan Cuza“,
Doamnelor și Domnilor,
Onorată Asistență,

PRIMELE MELE cuvinte în această ședință
solemnă sunt pentru a exprima gratitu-
dinea mea, atât Domnului Decan Alexan-
dru-Florin Platon, colegilor de la Facultatea
de Istorie, care sunt la originea onoarei ce
mi se face astăzi, cât și tuturor membrilor
Senatului Universității „Alexandru loan
Cuza“, care au votat în unanimitate pro-
punerea de a mi se acorda titlul de doctor
honoris causa. Mulțumirile mele se adre-
sează, de asemenea, Domnului Profesor
Vasile Ișan, care conduce această importan-
tă instituție universitară, pentru primirea
admirabilă care mi-a fost rezervată la Iași,
oraș pe care îl cunosc din copilărie, deoa-
rece, născut la Hârlău, veneam adesea aici
pentru a asista la spectacolele Teatrului Na-
țional și ale Teatrului Evreiesc de Stat în
limba idiș. Părinții mei au fost aceia care au
vrut astfel să mă facă să descopăr lumea
artistică și culturală din capitala Moldovei,
și memoriei lor doresc să îi dedic acest doc-
torat honoris causa, ei, a căror școlaritate a
trebuit să se întrerupă la nivelul școlii pri-
mare, ambii fiind orfani, bunicul din par-
tea tatei fiind mort de o boală contractată
în Primul Război Mondial, iar bunicul din
partea mamei fiind unul dintre numeroșii
eroi de la Mărășești.
   Acest titlu îl dedic, de asemenea, fami-
liei mele, lui Sarah, care se află aici și care
va face să cânte violoncelul ei în această fru-
moasă sală, și lui Daniele și Michael, care au
fost în imposibilitatea de a mă acompania.
   Domnule Rector, în scrisoarea Dv. din
7 septembrie 2010, anunțându-mi votul
favorabil al Senatului din 27 mai al aces-
tui an, mi-ați făcut cunoscut că decizia
acordării acestei distincții de către presti-
gioasa Dv. Universitate a fost luată ca un
semn de recunoaștere a operei mele istori-
ce, consacrată reconstituirii istoriei evreilor
din România - care, după propriii Dv. ter-
meni, „a acoperit o mare lacună din trecu-
tul nostru“. In același timp, Dv. ați mențio-
nat „rolul important“ pe care l-am avut,
prin cursurile și conferințele mele, în acti-
vitatea Centrului de Studii Iudaice și în
apropierea dintre Universitatea „Alexandru
loan Cuza“ și Universitatea „Paul Valery“
- Montpellier m.

    Aceste aprecieri laudative mă onorează;
iată de ce doresc, în conferința mea, să con-
sider cu atenție aceste trei aspecte: scrierea
istoriei comunității mele de origine, pre-
darea istoriei evreilor în universități și dez-
voltarea necesară a relațiilor între Univer-
sitatea din Montpellier și Universitatea Dv,
care sărbătorește în prezent aniversarea a o
sută cincizeci de ani. Totuși, dat fiind timpul
de care dispun, nu mă voi opri decât foarte
puțin, la sfârșitul prelegerii mele, la aceste
ultime două teme. în schimb, voi face o
amplă prezentare a problematicii scrierii
istoriei evreilor din România, plecând de la
trei parametri care au scandat lucrările mele
de cercetare: istoriografia, Șoahul și biografia.


Scrierea istoriei evreilor
din România

ÎNCEPÂND DIN anul 1970, când am ajuns
în Franța, venind din Ierusalim, am pu-
tut, în preajma regretatului profesor Pierre
Guiral, la Universitatea din Aix-en-Pro-
vence, să iau cunoștință de bogăția școlii
istoriografice franceze și de noile orientări
privind istoria religioasă.
    Am păstrat pentru această istorie o
atracție deosebită și în această perspectivă
am început prima mea lucrare științifică de
anvergură consacrată comunității mele de
origine, în cadrul unei teze de doctorat apă-
rute în 1978, la Aix-en-Provence, cu titlul
Les Jufs en Roumanie (1866-1919): De Pex-
clusion a Pemancipation.
    Profesorul Pierre Guiral a fost acela care
a ghidat și orientat primele mele cercetări și
grație studiilor sale - vreau să citez aici doar
câteva: Histoire bitgmpbique, „L’Expansion
de l’Europe“, parte dintr-o Histoire univer-
selle, în Encyclopedie de la Pleiade (1958),
Prevost-Parcidol (1829-187G): Pensee et action
d’un liberal sous le SecondEmpire (1955), „La
Presse de 1848 ă 1871“, în Histoiregenerale
de la presse francaise (1969), el fiind coor-
donatorul acestui impozant volum colectiv)
-, dar și cursurilor și seminariilor sale, am
putut achiziționa metode de investigație
istorică proprii universității franceze. Lui
îi datorez această concepție centrală a isto-
riei, care pune accent pe faptul că omul,
„l’homme vivant“, este acela care trebuie
căutat prin cercetarea documentelor, sim-
bolurilor și miturilor trecutului.
    Aprofundând subiectul primei mele cer-
cetări universitare, mi-am dat seama că, în

cazul micii Românii din secolul al XlX-lea,
nu era vorba numai de a reconstitui trecu-
tul unei comunități religiose, ci de a sesiza,
mai întâi și mai ales, destinul unei mino-
rități etnico-religioase, marcate de un feno-
men omniprezent în lumea creștină, care
este antisemitismul. A surprinde trăsături-
le caracteristice primordiale din complexul
relațiilor iudeo-creștine în epoca modernă
și în cadrul unei societăți în plină mutație,
nu este un lucru ușor. A prezenta aceste ra-
porturi în perspectiva unor tensiuni con-
stante creează în mod obligatoriu o anu-
mită distorsiune a aspectului istoric general.
Iată de ce, înhămându-mă la această sarcină
de înțelegere a unui fenomen universal al
civilizației creștine, în țara Carpaților, am
considerat necesar să urc cât mai sus posi-
bil în istoria sa. Evreii, a căror prezență este
constatată încă din Evul Mediu, au cunos-
cut, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la
începutul secolului al XlX-lea, un important
progres demografic, favorizat de o imigra-
ție din Galiția și Rusia. Ei au jucat rolul de
intermediari într-o societate agrară, com-
pusă dintr-un număr restrâns de boieri și de
o majoritate de țărani. Creșterea rolului
economic al evreilor coincide atunci cu tre-
zirea naționalismului românesc, cu ultime-
le faze ale luptei pentru unificarea statală și
obținerea independenței. în pofida făgă-
duielilor de egalitate civilă și politică ale
revoluționarilor de la 1848, evreii au con-
tinuat să fie ținuți îndepărtați nu numai de
viața politică, dar și de numeroase aspecte
ale vieții civile: privați de dreptul de liberă
instalare în mediul rural sau tolerați cu difi-
cultate, evreii erau excluși din funcțiile pu-
blice, catalogați și tratați adesea ca verita-
bili străini.
   Noul regim instaurat în 1866, după
abdicarea forțată a principelui Alexandru
loan Cuza, a deschis o eră de excludere ofi-
cială a evreilor, prin articolul 7 al noii Con-
stituții, astfel redactat: „Calitatea de român
se dobândește, se păstrează și se pierde în
conformitate cu regulile enunțate prin legi-
le civile. Numai străinii de rit creștin pot
dobândi calitatea de român“. 1866 este da-
ta de început a perioadei analizate care se
termină în 1919, cu semnarea Tratatului de
la Saint-Germain-en-Laye, care creează Ro-
mânia Mare. Este vorba de studiul unei
jumătăți de secol de istorie a unui stat tâ-
năr, intrat târziu în concertul națiunilor eu-
ropene, și în același timp a unei societăți
marcate de mutații și de o deschidere spre
Occident. Abordând situația minorității

6 • APOSTROF

evreiești prin intermediul sistemului de
excludere, am fost conștient de problemele
de ordin afectiv - ca să reiau un termen
scump lui Ernest Labrousse (1895-1988)
- pe care le ridică tratarea unui asemenea
subiect. De aceea, se cuvine subliniat că,
spre deosebire de o anumită politică deli-
berată, manifestările de ostilitate față de
evrei sunt circumscrise cronologic unor
momente de tensiuni și crize. Ele nu pot
pune în cauză îndelungata tradiție de tole-
ranță a poporului român.
    In această lucrare am putut pune în
lumină evoluția minorității evreiești și a
luptei sale pentru o completă integrare în
societatea românească, concretizată cu
emanciparea proclamată la Conferința de
Pace de la Paris din 1919. în prezentarea
acestei evoluții, am constatat progresele
naționalismului evreiesc, aspect asupra că-
ruia au insistat în cărțile lor istoricii Hein-
rich Graetz și Simon Doubnov, coordona-
ta națională fiind caracteristica principală a
evreilor din Europa de Est, în condițiile
neemancipării lor. Astfel, am putut pune în
relief importanța Conferinței de la Focșani
(1882), considerată primul congres sionist
din istorie, cincisprezece ani înaintea Con-
gresului de la Basel (1897), inițiat de Theo-
dor Herzl.
    Această lucrare științifică de pionierat a
fost tradusă în limba română în trei ediții
succesive, în 1996, 2006 și 2009. Reci-
tind-o, am astăzi convingerea că ea s-a în-
scris de fapt, de la început, intr-un vast pro-
iect științific, pe care l-am conceput și
modelat ținând cont de logica intrinsecă a
raportului sincronie-diacronie, evenimen-
țial-interpretare, al cărui obiectiv era de a
face cunoscut, într-o perspectivă europeană,
destinul evreilor în spațiul românesc. Toate
volumele de sinteză, dar și de documente,
pe care le-am consacrat apoi trecutului
evreilor din România - Emanciparea evrei-
lor din România (1913-1919), Evreii din Ro-
mânia (1919-1938): De la emancipare la
maifinalizare, Shoah in România: Evreii in
timpul rtf imului Antonescu (1949-1944),
Lupta internațională pentru emanciparea
evreilor din România: Documente și mărtu-
rii, voi. I (1913-1919), voi. II (1919-1939),
Bleicbroeder și Cremieux, Evreii din Hârlău:
Istoria unei comunități (sub tipar) - își au
originea în această primă lucrare.
    Câteva observații prealabile sunt nece-
sare pentru a explica vastul șantier al isto-
riei evreilor în perioada interbelică, înainte
de a examina perioada Șoahului și biogra-
fia în istorie.
    Pentru a sesiza mutațiile iudaicității ro-
mâne după 1919, am analizat mai întâi
schimbările produse în România Mare,
condiția evreilor fiind consecința atât a fac-
torilor interni, intrinseci, proprii evoluției
comunităților evreiești, cât și a factorilor
extrinseci, externi, legați de societatea majo-
ritară înconjurătoare, și a politicii diferite-
lor guverne. Evreii din România reunificată
după Primul Război Mondial constituie o
minoritate etnico-religioasă complexă, mar-
cată prin eterogenitatea sa. în evantaiul
relativ vast al profesiunilor, mergând de la
agricultură la industrie, am constatat o con-
centrare importantă în domeniul meserii-
lor și comerțului. Eterogenitatea a putut
fi observată în gradul de religiozitate, dar
și în uzajul limbilor vorbite, un alt vector
esențial al identității culturale.
    Ținând cont de concepțiile lui Alphonse
Dupront, care a definit antropologia reli-

• Carol lancu în toga de doctor honoris causa al Universității „Alexandru loan Cuza", lași, 14 octombrie
2010.

gioasă ca fiind „cunoașterea sau știința
omului religios^, am insistat asupra dife-
rențelor dintre evreii ortodocși, tradiționa-
liști, neologi sau liberali, cu datinile și prac-
ticile specifice, îndeosebi în Transilvania.
Spre deosebire de comunitățile sefarde din
Valahia și Dobrogea, puțin numeroase (în-
sumând mai puțin de 10.000 de suflete),
bine integrate, iudeo-spaniola fiind în con-
stant recul, masele evreiești așkenaze din
Moldova au conservat într-o mare măsură
limba idiș. Ei au găsit, grație vehiculului
lingvistic, afinități cu evreii din Basarabia
și Maramureș, două provincii vecine. în
schimb, evreii din Bucovina, de limbă ger-
mană, și evreii din Transilvania, de limbă
maghiară (și în parte germană) au fost mai
izolați în România Mare.
   Eterogenitatea s-a manifestat și în evo-
luția demografică, și, luând în considerație
lucrările lui Pierre Chaunu, Roberto Bacchi
sau Philippe Aries, acest din urmă istoric
afirmând că „fiecare civilizație are formula
sa demografică, ca și maniera sa de a fi, de
a trăi și de a muri“, am constatat la evreii
foarte ortodocși din Maramureș, cu un slab
nivel economic, un sold demografic pozi-
tiv, de două ori superior celui al evreilor din
Moldova sau din Transilvania istorică. Cei
750.000 de evrei din România Mare au

constituit, din punct de vedere demografic,
a treia comunitate în Europa și a patra din
lume. Totuși, cele două decenii din perioa-
da interbelică nu au permis nașterea unui
iudaism românesc unitar: evreii români aș-
kenazi și sefarzi, evreii „ruși“, evreii „ger-
mani“ și evreii „maghiari“ din provinciile
istorice ale României au păstrat într-o foar-
te mare parte universul lor lingvistic, cul-
tural, religios. Principalul element de uni-
tate între diferitele componente geografice
ale iudaicității române, depinzând de socie-
tatea majoritară, în afara universului reli-
gios propriu, a fost condiția juridică și poli-
tică impusă de o anumită „gouvernance“.
Față de această situație și de provocările și
acțiunile mișcărilor extremiste xenofobe și
rasiste, principalul element de unitate a fost
ideea națională evreiască, sionismul, și
evreii au reacționat printr-o multiplicare a
asociațiilor, organizațiilor, gazetelor și
periodicelor sioniste, acestea din urmă apă-
rând atât în românește, cât și în idiș, ebrai-
că, maghiară, germană sau rusă.

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 *7

Conceptul de Șoah
și Șoahul în România


UN ALT teritoriu important al muncii
mele de istoric îl constituie studiul
Șoahului, care rămâne un subiect major în
istoriografia evreiască contemporană, cu
noi posibilități de investigație după 1989,
în țările fostului bloc comunist. Trebuie mai
întâi să motivez întrebuințarea termenului
„Șoah“, menționat în titlurile a două din-
tre cărțile mele: Shoah in România: Evreii
sub regimul lui Antonescu (1940-1944): Do-
cumente diplomatice franceze inedite și
Alexandru Șafran și Șoahul neterminat în
România: Culegere de documente (1940-
1944). Acest cuvânt ebraic, care se regăsește
în Biblie cu sensul original de „catastrofa¹"
sau „distrugere"", desemnează masacrul sis-
tematic la care au fost supuși evreii euro-
peni de către regimul nazist și colaborato-
rii săi în diferitele țări din Europa. Eu
prefer folosirea acestui termen, în uz curent
în Israel, unde Parlamentul a instaurat o
„Zi a Șoahului și a Curajului"" (Tom ha-
Shoah ve-ha-Gvoura), și în Franța, unde el
s-a răspândit datorită filmului Shoah de
Claude Lanzmann. Eu îl prefer celui de
„Holocaust"", care s-a impus în media ame-
ricană încă din anii șaizeci ai secolului al
XX-lea și care s-a înrădăcinat și în România,
pentru a defini același fenomen. Intr-adevăr,
definițiile date de dicționare expresiei „Ho-
locaust"" nu convin deloc: „sacrificiu prin
care se arde întreaga victimă"", „sacrificiu
sângeros executat într-un scop religios"".
    Eu pledez pentru folosirea cuvântului
Șoah, care nu se pretează la nicio confuzie,
este singurul cuvânt care desemnează uni-
citatea fenomenului de nimicire totală, care
a fost cât pe ce să facă să dispară poporul
evreu din Europa. In România a avut loc
un Șoah neterminat care a fost un Șoah făta
camere de gazare. Iată de ce am menținut
termenul de Șoah în traducerea româneas-
că a cărții mele consacrată condiției evrei-
lor români în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial prin prisma documente-
lor inedite de la Quai d’Orsay, apărută în
franceză la Montpellier în 1998 (prima edi-
ție) și în 2000 (a 2-a ediție): La Shoah en
Roumanie..., apoi la Iași (Polirom), în
2001: Shoah în România. Evreii în timpul
regimului Antonescu (1940-1944): Docu-
mente diplomatice franceze inedite. Această
lucrare constituie un inventar semnificativ
al politicii antisemite a regimului lui Anto-
nescu, inventar întocmit de reprezentanții
Franței în post în România, și care permi-
te să măsurăm amploarea calvarului evrei-
lor din această țară. Din acest punct de ve-
dere, documentația inedită din arhiva
Ministerului francez al Afacerilor Externe
conține câteva piese de o importanță excep-
țională. Intr-adevăr, diplomații francezi, în
rapoartele trimise guvernului francez, folo-
sesc expresii neechivoce pentru a sublinia
nu numai amploarea colaborării germano-
române, dar și mai ales responsabilitatea
deosebită a autorităților române (jandar-
meria și armata aplicând ordinele lui Anto-
nescu) în acțiunile de deportare și masa-
crare: „epurarea radicală a elementului
evreiesc [în Basarabia]"" (scrisoare a lui
Gabriel Richard, consulul Franței la Galați,
din 12 august 1941; Doc. nr. 66); „proiect
pregătit de guvernul român de o vreme,

abil încurajat de germani și care vizează ex-
terminarea izraeliților din aceste regiuni
[Basarabia și Bucovina]"" (telegrama amba-
sadorului Jacques Truelle din 28 octombrie
1941; Doc. nr. 79); „Ne aflăm în prezența
unui plan sistematic de exterminare pus la
cale deja de câtva timp"" (scrisoare a amba-
sadorului Jacques Truelle din 10 noiem-
brie 1941; Doc. nr. 80).
    După cum putem constata, guvernul de
la Vichv era la curent cu soarta hărăzită
evreilor din provinciile răsăritene ale Româ-
niei, încă din vara lui 1941, din momentul
când masacrele au început să fie practicate
pe scară largă! în același timp scrisorile lui
Jacques Truelle pun în valoare intervențiile
mai multor personalități politice (printre
care luliu Maniu, șeful Partidului Național
Țărănesc) pe lângă Antonescu, pentru a
protesta împotriva masacrării evreilor din
Moldova (Doc. nr. 65, scrisoare a lui J.
Truelle din 11 august 1941 și Doc. nr. 68,
fragment dintr-o scrisoare a lui luliu Maniu
către Antonescu, din 15 august 1941). O
delegație de români din Bucovina a făcut
un demers similar pe lângă Patriarhia Ro-
mână și ambasadorul Germaniei la Bucu-
rești. Toate acestea dovedesc că în România
exista o opoziție față de politica nefastă de
„purificare etnică"" dusă de dictatorul An-
tonescu. Evreii au știut să-și găsească, grație
acțiunii conducătorilor lor de elită, prin-
tre alții, în special Wilhelm Filderman și
Alexandru Șafran, mijloacele de sprijin ne-
cesare care au permis în cele din urmă sto-
parea genocidului și supraviețuirea a aproa-
pe jumătate din comunitatea lor. Este ceea
ce reiese și din bogata documentație reu-
nită în volumul Alexandru Șafran și Șoahul
neterminat in România: Culegere de docu-
mente (1940-1944), asupra căruia voi reve-
ni mai târziu.


Biografia istorică
și biografia consacrată
lui Alexandru Șafran

FUSTEL de Coulanges (1830-1889), care
s-a făcut cunoscut prin celebra sa carte
La Cite antique (1864) și a ocupat prima
catedră de isorie medievală de la Sorbona,
a remarcat că „Istoria este știința societăți-
lor umane"", observând că există riscul de a
reduce până la exces locul individului în
istorie. Se poate constata că în preocupă-
rile istoricilor legați de Școala franceză a
Analelor, există o eclipsă a biografiei istori-
ce, în pofida câtorva excepții. Acest lucru
se datorează faptului că Analele au devalo-
rizat studiul marilor personalități, împreună
cu istoria evenimențială, politică, diploma-
tică sau cea a războaielor. Georges Dubv a
distrus acest tabu al Analelor, publicând în
1984 biografia unei personalități, Guillau-
me le Marechal (Fayard): prin destinul ei,
ne este dezvăluit un tablou impresionant al
funcționării societății medievale a ordinu-
lui cavalerilor, carte servită de un condei
admirabil, scrisă cu sensibilitate și eleganță.
Doisprezece ani mai târziu, în 1996, în in-
troducerea cărții Saint Louis, Jacques le
Goff scrie:

    Astăzi istoria, împreună cu științele sociale,
    cunoaște o perioadă de intensă revizie critică
    a certitudinilor, în mijlocul crizei trans-
    formărilor generale ale societăților occiden-


    tale; biografia mi se pare în parte liberată de
    blocajele în care false probleme o mențineau.
    Ea poate deveni chiar un loc de observație
    privilegiat pentru a medita în mod util asu-
    pra convențiilor și ambițiilor meseriei de
    istoric, asupra limitelor cunoștințelor sale,
    asupra redefinițiilor de care el are nevoie.

Intr-adevăr, înainte de recenta revenire în
grație, biografia a fost mult timp delăsată,
uneori chiar disprețuită de anumiți isto-
rici de profesie.
    Prin biografie, se înțelege în general o
povestire, o relatare a unei vieți care, din-
tr-un motiv sau altul, a fost excepțională,
din mai multe puncte de vedere. O bio-
grafie nu este însă numai relatarea unei
vieți, adică a câtorva date importante între
naștere și deces, ea este și prezentarea unei
epoci, a unei societăți. O biografie nu se
scrie la comandă, „constrâns și forțat"". Este
nevoie de o anumită atracție pentru subiect,
de o motivație specială. A scrie o carte
despre Alexandru Șafran a însemnat pentru
mine a îndeplini o datorie de recunoștință
față de un savant care ne-a transmis mesajul
vieții sale cu fermitate și blândețe: a urma
calea eticii, a-1 respecta pe Celălalt, păstrând
în același timp independența sa, identitatea
sa, tradițiile și credințele sale. O datorie de
recunoștință față de acest om plin de o cre-
dință profundă, pe care au vrut să-l pone-
grească reprezentanții unui regim totali-
tar, care l-au alungat din postul său și din
patria sa și l-au împiedicat să se întoarcă în
ea chiar și după 1989 (el a putut să revină
numai în 1995, după moartea celui care
preluase postul său de șef-rabin).
    Viața publică a unei personalități reli-
gioase sau politice nu constituie decât o
parte a itinerarului său. Iar pentru rest
intervine munca biografului, care trebuie să
rămână imparțial. Fiecare individ este un
om aparte, cu urcușuri și coborâșuri, cu vic-
torii și înfrângeri, cu circumstanțe favora-
bile și nefavorabile. Biograful pătrunde cât
mai adânc posibil în viața personajului stu-
diat prin munca sa de cercetare, prin inter-
viuri, anchete, lecturi, el trebuind să țină
cont de faptele autentice, având o singură
pasiune, cea a adevărului.
    In cartea pe care am consacrat-o fostu-
lui șef-rabin al României și mare-rabin al
Genevei, intitulată Alexandru Șafran: O
viață de luptă, o rază de lumină, am consi-
derat biografia ca un subiect globalizant.
Cu alte cuvinte, am prezentat viața și opera
acestei personalități inserate în contextul
general al evoluției politice a Europei și al
mutațiilor geopolitice ale societății româ-
nești în perioada dintre cele două războaie
mondiale și după cel de-al Doilea Război
Mondial, când, după instaurarea regimului
de dictatură comunistă, el a fost constrâns
să părăsească țara sa. Astfel, am subliniat că
în anii de studii petrecuți la Viena, tână-
rul Șafran a fost marcat de manifestările de
antisemitism din ce în ce mai numeroase,
după urcarea la putere a lui Hitler, în spe-
cial la universitate, unde au fost săvârșite
acte de violență. El a fost activ în cadrul
Asociației Studenților Evrei din capitala
austriacă, a frecventat cercurile sioniste și a
pronunțat discursuri la mormântul lui
Theodor Herzl. El a continuat angajamen-
tul său sionist după întoarcerea sa în
România, în cadrul partidului sionist reli-
gios Mizrahi și a participat la congresele
sioniste mondiale, al XX-lea și al XXl-lea,
de la Ziirich (1937) și de la Geneva

8 • APOSTROF

(1939), înainte de alegerea sa ca șef-rabin
(1940).
   Biografia istorică reprezintă o muncă de
cercetare în care arhivele sunt un instru-
ment de bază, iar istoricul este supus unei
constrângeri majore, cea a documentației,
care dictează limitele anchetei sale. Iată de
ce m-am învestit într-o muncă de cercetare
asiduă în arhivele din România și din străi-
nătate, precum și în diferite biblioteci, care
mi-a permis să reunesc un important cor-
pus documentar și numeroase articole din
presa epocii, în română, engleză, germană,
ebraică și franceză. în ciuda dispariției de-
plorabile a tot ceea ce reprezenta fondul de
arhivă cuprinzând corespondența lui Ale-
xandru Șafran în perioada funcției ocupate
de șef-rabin al României, am fost în măsură
de a descoperi un ansamblu de documen-
te excepționale prin amploarea, bogăția,
diversitatea și originalitatea lor.
   Despre o personalitate contemporană,
în afara deselor convorbiri cu ea (și noi am
putut realiza numeroase ore de înregistrări
pe banda de magnetofon), informații utile
și necesare se pot găsi grație martorilor
vieții sale. în privința lui Alexandru Șafran,
am putut aduna mai multe zeci de mărtu-
rii dintre care 35 au făcut obiectul unei re-
produceri integrale, provenind de la perso-
nalități ilustre sau mai puțin cunoscute
(avocați, militanți sioniști, profesori, zia-
riști, oameni politici, ingineri, istorici, scrii-
tori, un ofițer și regele Mihai I). Mărturiile
caracterizează de fapt epoca noastră și noi
aparținem „erei martorului“ pentru a uti-
liza expresia lui Annette Wieviorka (DEre
du temoin, Hachette, 1998), care a consta-
tat că mărturiile supraviețuitorilor lagăre-
lor naziste au făcut irupție în spațiul public.
Ea a atras atenția privind teama martorului
de a fi transformat în document și dificul-
tatea pentru istoric de a îngloba o expe-
riență individuală într-o istorie colectivă.
Sensibil la această argumentare, am folosit
cu atenție metodele istoriei orale, iar rezul-
tatul a fost publicarea simultană, anul aces-
ta, în franceză și în română, a volumului
intitulat Alexandre Safran et la Shoah ina-
chevee en Roumanie: Recueil de documente
(1940-1944), care completează biografia
apărută la Montpellier în 2007 și la Bucu-
rești în 2008. Domnul rector Andrei Marga
a salutat acest volum (în prefața sa), „pen-
tru tripla sa importanță: ca reconstituire a
unui fragment din istoria evreilor din țara
noastră, ca întregire a monografiei consa-
crate lui Alexandru Șafran și ca lămurire a
noii laturi a vieții și acțiunii de neobișnuită
anvergură a unei personalități de referință
a istoriei RomânieD.
   între biografia hagiografică a Evului
Mediu și biografia istorică de la începutul
secolului al XXl-lea există, desigur, mari dife-
rențe de abordare a subiectului, de metode
și de scriere. Totuși, este vorba întotdeau-
na de o istorie narativă, asociată unei largi
expuneri. în munca mea, am ținut cont de
avertismentul lui Jean-Claude Passeron
apropo de „utopia biografică“, privind „re-
latarea biografică în stare brută, visând la
exhaustivitate^ („le recit biographique ă
l’etat brut, revant d’exhaustivite“). Fiind
conștient că relatarea vieții lui Alexandru
Șafran nu putea fi exhaustivă, m-am forțat
să nu eludez niciunul dintre aspectele sale
majore.
   Abordând biografia pe care profesorul
Nick Salvatore de la Universitatea Corneli
din Statele Unite a consacrat-o lui Eugene

• Carol lancu și fiica sa Sarah.

Debs, (Eugene VDebs, Citizen and Socialist,
Urbana: University of Illinois Press, 1982),
Antoine Coppolani subliniază că autorul
citează exemplul accentelor biblice pe care
le-a dat în vileag în anumite discursuri ale
lui Debs, care era opus totuși oricărei for-
me de religie. Este vorba aici de o remarcă
din care el a făcut una dintre problematici-
le centrale ale biografiei sale, pentru a de-
monstra că Debs datora mai puțin lui
Marx, Engels sau Lenin decât lui Jefferson,
Lincoln sau încă democrației americane (A.
Coppolani, „La Biographie historique: Un
empire sur lequel le soîeil ne se couche ja-
mais“, in La Bitgraphie en histoire: Jeux et
enjeux d’ecriture, dir. A. Coppolani și F.
Rousseau, Paris, 2007).
    Dacă se iau în considerație discursurile
pronunțate de Alexandru Șafran în timpul
războiului, dintre care cele mai importante
sunt reproduse integral în Alexandru Șafran
și Șoahul neterminat in România, suntem
impresionați de numărul și bogăția citate-
lor din Biblie, Talmud și vasta literatură ra-
binică. Originalitatea acestor discursuri,
în principiu de orientare religioasă, consistă
în faptul că ele conțineau un puternic mesaj
spiritual, dar și, mai ales, politic, în contex-
tul epocii. Aceste discursuri emoționante
au insuflat curaj comunității evreilor și au
avut rezultate concrete (în special în opera
de ajutorare a deportaților evrei în Trans-
nistria). Aceste texte au o valoare istorică
excepțională, ele fiind printre puținele texte
de discursuri pronunțate de lideri evrei care
s-au păstrat din perioada Europei naziste.
    Giovanni Levi regretă că destinele indi-
viduale se înrădăcinează adesea intr-un con-
text specific, fără însă a acționa asupra lui,
fără a-1 modifica (Giovanni Levi, „Les usa-
ges de la biographie“, Annales ESC, nr. 6,
nov.-dec. 1989). în biografia pe care i-am
consacrat-o, m-am străduit să pun în lumi-
nă activitățile lui Alexandru Șafran, în si-
tuațiile cataclismice ale celui de-al Doilea
Război Mondial, când el și-a asumat toate
riscurile pentru a influența contextul poli-
tic, neputându-se baza decât pe prestigiul
credinței, care îi lăsa o anumită marjă de
manevră, și pe puterea sa de convingere.
    Am subliniat continuitatea demersuri-
lor (cbtadlanout) întreprise de șef-rabin,

fără odihnă și cu tenacitate, pentru a inter-
veni pe lângă diferite personalități politice
românești, parlamentari, miniștri, regina-
mamă Elena și chiar Antonescu, sau dem-
nitari religioși: pe lângă patriarhul Nico-
dim, mitropolitul Tit Simedrea, episcopul
Cizar, nunțiul apostolic Andrea Cassulo, cu
care el avea o relație privilegiată, și cu mi-
tropolitul Bălan.
   Prin intermediul acestor ultimi doi pre-
lați, el a putut interveni pentru ca dictato-
rul Antonescu să renunțe, în toamna anu-
lui 1942, la decizia criminală pe care el
însuși o luase, sub presiunea Germaniei na-
ziste, de a deporta în lagărele morții din
Polonia evreii care rămăseseră în viață în
Transilvania de Sud și în Regat.
   Toate acestea demonstrează acțiunea sa
în „rezistența politică“ care s-a concreti-
zat, de asemenea, prin opoziția sa față de
proiectele legislative discriminatorii din Se-
nat, atât timp cât această instituție a func-
ționat, până în vara lui 1940. De asemenea,
denunțarea sa publică a politicii Germaniei
naziste, aliata României, și discursurile sale
publice pentru victoria Angliei. în cartea
mea am pus în relief „rezistența spirituală“,
învestirea sa în dezvoltarea unui ansamblu
de instituții educative (instalate în localuri-
le comunitare și chiar în sinagogi) pentru
a primi elevii, studenții și profesorii evrei
excluși din școli și universități, în organi-
zarea unui învățământ al iudaismului și în
special al limbii ebraice, cicluri de confe-
rințe în sinagogi, școli și diverse asociații.
■
Conferință ținută în ședința solemnă
de remitere a doctoratului honoris causa,
în Aula Magna a Universității „Alexandru
loan Cuza", lași, 14 octombrie 2010.

(continuare în nr. viitor)


Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 *9

teptată, cu final violent [...] Cuvintele care
ucid e o demonstrație în patru pași, de o
geometrică limpezime, a funcției destabi-
lizatoare a ilizibilității în poetica romanelor
lovinesciene: tema romanescă devine - în-
tr-un efect vertiginos de comunicare inver-
sată - cutia de rezonanță a unei puneri în act
a forței cuvântului, a cărei violență retorică
își supraîncarcă materialitatea, irupând în
narațiune, monstruoasă, destabilizatoare,
ucigaș ă.

Irina Ungureanu
și Ligia Tudurachi în
Biblioteca tânărului
scriitor


Irina Petraș


Cum am mai spus deja, la Filiala clujeană
a Uniunii Scriitorilor există un raft cu
tineri scriitori. Alături de Literatură tânără
2007, volum editat cu prilejul ediției cluje-
ne a Colocviului Tinerilor Scriitori, se află
Colecția Biblioteca tânărului scriitor, reu-
nind manuscrisele câștigătoare la Concursul
anual de debut al Filialei, cărți semnate de
Adrian Tudurachi, Oana Pughineanu, Lau-
ra Husti-Răduleț, Magda Wachter, lulia
Micu, Andrei Simuț, Maria-Magdalena
Diaconu, Monica Grosu, Dan Herciu,
Florina Codreanu, Adriana Teodorescu, cu
două mențiuni speciale pentru Grațiata
Cormoș și Tatiana Dragomir. Nume despre
care ați auzit deja sau veți auzi curând. Cele
mai noi două volume sunt: Irina Ungurea-
nu, Eugene lonesco - absurdul ca apocalips al
utopici (Casa Cărții de Știință, 2010, 290
p.) și Ligia Tudurachi, Cuvintele care ucid:
Memorie literara in romanele lui E. Lovinescu
(Editura Limes, 2010, 244 p.). Să le luăm
pe rând, în scurte invitații la lectură. Căci e
vorba despre două cărți, pe cât de atent și
cuprinzător informate, asumând cu ele-
ganță bibliografii impresionante, pe atât de
dezinvolte și expresive, enunțându-și inte-
ligent și ferm punctul de vedere într-o scrii-
tură impecabilă.


Irina Ungureanu (n. 1980, Târgu-Jiu) a
absolvit Facultatea de Litere a Universității
„Babeș-Bolyai" (2003) și Masteratul „Lite-
ratură română, moderni-
tate și context european.
Perspectivă interdiscipli-
nară" (2004). O bursă de
cercetare și formare post-
universitară „Vasile Pârvan"
la Accademia di Romania
din Roma, cu un proiect
despre neo-avangarda tea-

trală a anilor ’50. Doctorat în filologie
(2009). Mircea Muthu o escortează fără
reticențe: „studiul de față este unul de
referință în exegeza contemporană (nu
numai autohtonă) despre opera lui Eugene
lonesco".
   Decomplexându-se progresiv de vasti-
tatea exegetică a „ionescologiei", cum măr-
turisește de la început, Irina Ungureanu se
angajează într-o relectură, „pornind de la
coliziunea a două concepte care definesc
universul tensional al creației ionesciene:
absurdul și utopia^ și convocând un instru-
mentar multi- și interdisciplinar, împrumu-
tat din critică și semiotică teatrală, teoria
literaturii, estetică, din vocabularul filosofic

sau din cel al istoriei ideilor și mentalităților.
In alternativa salvării terminologice a „tea-
trului absurdului" în termeni ca „teatrul
nou", „noul teatru" sau „teatrul deriziunii",
vede semnele unui disconfort terminologic,
agravat de „poziția vehement contestatară cu
care lonesco însuși - fiind, de altfel, dintre
«absurzi», singurul teoretician consecvent al
«noului teatru» - a primit termenul, repu-
diindu-1 ca reducționist și echivoc".
    Analizând raportarea ionesciană la ca-
tegoria absurdului, autoarea conchide: flo-
nesco valoriza absurdul în afara categoriilor
esteticului. Pentru autorul Scaunelor, absur-
dul era inoperant la nivel estetic și îi admitea
valabilitatea prin raportare la un Weltan-
schauung, în sens metafizic sau moral".
„Absurdul" ionescian decurge din spiritul
structural avangardist al lui lonesco și ar
putea fi definit ca formă de igienizare inte-
lectuală, o modalitate de a menține spiritul în
gardă, un refuz de a se preda sensurilor presta-
bilite, adevărurilor manipulatoare, condițiilor
impuse din exterior. Distanța critică și suspi-
ciunea constantă față de diversele „rețete
de interpretare" a pieselor sale și de ideolo-
giile de toate soiurile conduc spre insolitarea
perspectivei și sunt un efect al impulsului
antiutopic. De aici mutarea interesului pe
absurdul moral („unul voit de om") declanșat
de inflația utopică a imaginarului contempo-
ran, cu o prefigurare subtextuală a necesității
unui nou umanism. lonesco nu este nici-
decum un creator clasic de ficțiuni anti-
utopice, crede autoarea, ci trecerea utopiei
în antiutopie e o „normalitate" a gândirii io-
nesciene, informată de reveria utopiilor „re-
mediabile", lonesco „imaginând o comu-
nitate ideală în care singura lege ar fi dată de
libertatea spiritelor". O patrie culturală,
abstractă, asumabilă prin distanțarea critică
a „omului de oriunde și de nicăieri", no-
madul intelectual „constrâns la universa-
litate". Excelente capitolele Un homo utopicus
a rebours: idiotul sau Despre realism și cruzime:
lecturi ionesciene din literatura română - cu
trimiteri la Caragiale și Urmuz, în care
lonesco citea un „absurd" in nuce.

Ligia Tudurachi (n. 1975, Baia Mare) este
cercetător la Institutul de Lingvistică „Sextil
Pușcariu". A absolvit Facultatea de Litere a
Universității „Babeș-Bolyai" (1997) și
Masteratul „Litterature et
esthetique" la Universitatea
din Geneva (2002). Doctor
în filologie (2010). A cola-
borat la volumul colectiv
Mihai Eminescu, poet națio-
nal (2001) și a îngrijit ediția
din 2006 din Ioana Em.
Petrescu, Ion Barbu și poetica


postmodernismului, ambele alături de Ioana
Bot, care semnează și prefața (Pentru o lec-
tură a romanului ca text dificil) cărții de
debut:

    Demascarea imposibilității lecturii „leneșe"
    este realizată printr-o lectură critică neaș-


    Dincolo de mizele teoretice ale eseului, de-
    loc banale, extraordinară este expresivitatea
    netă, sigură de sine, a formulărilor, finețea
    tăioasă a verdictelor, densitatea argumen-
    telor întrețesute:

   Intenția mea a fost să mă situez nu pe in-
   tervalele de lizibilitate ale textului, ci, dim-
   potrivă, pe acele locuri ale sale cu deter-
   minări contradictorii sau, pur și simplu,
   absente. [...] Sprijinindu-mă sistematic pe
   fapte ilizibile, am propus un comentariu nu
   ca să le „supra“-determin, ci ca să le înteme-
   iez determinările. E o decizie hermeneutică
   care, înainte de orice altceva, presupune se-
   lecție. Ca să mă aplic asupra situațiilor
   dificile, am asumat, ca o condiție fatală a
   alegerii inițiale, accesul parțial la suprafața
   textului, lectura romanelor în „golurile" lor
   de justificare. [...] Am inversat numai dis-
   tribuția unei discriminări, răspunzând unei
   violențe cu o alta: unei lecturi „cu goluri",
   i-am opus o lectură „a golurilor". [...]
       Pentru personajul lovinescian, acordarea
   ritmurilor vitale la reverberațiile memoriei
   literare nu e posibilă. [...] De aceea, chiar și
   atunci când tema e frivolă, satirică ori co-
   mică, vectorii subterani ai romanelor lovi-
   nesciene sunt dramatici. Sub structurile
   aparente ale „fabulei", [... ] textele înscriu,
   ca o poveste dedesubtul poveștii, suferința
   unor personaje incapabile să asimileze ex-
   periența literaturii. Pentru mine, această dra-
   mă generalizată - pe care am identificat-o
   într-un loc cu tragedia - e semnul unei pre-
   zențe continuu decalate, a unei determinări
   care, rămânând exterioară și neconstitutivă
   subiectului, reprezintă un factor de disoluție
   și de dezagregare narativă. Dublu tensionată,
   în raport cu un orizont subiectiv și în raport
   cu un trecut, memoria literară nu constituie
   semne narative viabile; chiar lămurită în re-
   sorturile sale, prezența livrescă nu clarifică
   un sens. [...] Ilizibilitatea faptului narativ
   nu se compensează, nici nu se convertește în
   lizibil: ea găsește doar moduri multiple de a
   fi vizibilă.

Eseul înaintează desfășurat, cu sondări im-
previzibile, dar convingătoare în sensurile
de adâncime ale romanelor lovinesciene,
izolând o coerentă poetică a intertextua-
lității, dar și statura personajului/omului
căzut sub propriul limbaj, de o terorizantă
autonomie: „Faptul că personajul lovines-
cian aude vorbele care trec prin mintea
celuilalt nu se datorează nici unei percepții
extrasenzoriale, nici unor capacități extra-
ordinare de cogniție: [...] Fenomenul care
îl interesează pe Lovinescu nu e cel psiho-
logic; e un fenomen lingvistic, ale cărui
consecințe sunt de ordin psihologic". „în-
trupare a calităților cuvântului", personajul
lovinescian spune și despre efectele pa-
radoxale și alienante ale memoriei culturale.

   Ambele eseuri/studii sunt de citit cu
atenție și cu indiscutabil folos, ele fiind
realmente puncte noi și bogate de vedere
despre două personalități de primă mărime.


10 • APOSTROF

Bodysong

Ștefan Borbely

Bodysong a fost, nu cu
multă vreme în urmă,
genericul unei rubrici din
Orizont, în care anglista Pia
Brînzeu medita despre cor-
poralitate. Dacă am spune
doar că, ulterior, aceste
tablete au fost strânse între
două coperți și au devenit
o carte, am greși, fiindcă
Bodysot^-ul editat la Timi-
șoara de Fundația Interart

Triade și de către Editura BrumaR (în
2010) este o operă de artă. Rar mi-a fost
dat să văd o asemenea luxurianță artistică
la un autor autohton: format superb, suplu
și înalt de carte, o copertă de pus în ramă
și un semicarton galben, de o eleganță rară
pe post de suport de scris includ 63 de
meditații despre corp și corporalitate, 7
desene superbe, foarte sugestive, făcute de
Andrei Medinski (căruia, de altfel, i se și
dedică un medalion omagial în structura
volumului) și o foarte eterată postfață sem-
nată de către Adriana Babeți, din care îmi
iau permisiunea să citez: Pia Brînzeu

   a citit mult, a trăit și înțeles multe, a străbă-
   tut pământul în lung și-n lat, din India și
   Cambodgia până în Mexic, din America de
   Nord până în China, iar prin cartea aceasta
   își ia răgazul să ne împărtășească ceva extrem
   de prețios: cum se poate dobândi o anumită
   seninătate și bună ordine interioară pornind
   de la înțelegerea propriului corp, în legătura
   lui de nedesfăcut cu sufletul și cu mintea.

Metodologia cărții se împarte între asocia-
ționism și interdisciplinaritate: ars combina-
toria, cum ar fi spus cei vechi, cu o sintag-
mă care s-a resemantizat în postmodernism,
încetând să mai însemne armonie pentru
a deveni o frumusețe a incongruențelor, joc
baroc și manierist în marginea unor lucruri
și semnificații ale căror margini doar se
ating, substanța lor rămânând diferită.
„Asemănări, pe lumea aceasta, se pot stabili
între lucrurile cele mai neașteptate"" - scrie
autoarea, pentru a justifica un demers în
care, spiritual cel puțin, observația critică
se combină cu melancolia, așa cum o ima-
gine din Orient, găsită în cărți sau zărită cu
prilejul vreunei călătorii, se amestecă cu
corespondențe occidentale, realizând, în
cele din urmă, un sincretism cultural de an-
vergură, în care nu unitatea contează, ci
multiplicitatea dinamică din interiorul ei.
   Sub aspect tipologic și intențional, Bo-
dysong exprimă o formă existențială post-
modernă, plan cultural de referință sau de
ajungere, de altfel, pentru foarte multe
dintre considerațiile formulate de către
autoare. Apelând la un termen de-al lui
Vattimo, ea este o carte scft, subtilă și lejeră,
în accepțiunea pe care Nietzsche i-o dă
acestui din urmă termen: o carte care te
eliberează. Un text fragmentar al „ușurătății
ființei"": jurnalul de viață al unui intelectual
de foarte bun calibru, desăvârșit cunoscător
al culturii și civilizației britanice, obsedat
de Shakespeare - a cărui biografie ar cer-
ceta-o la nesfârșit -, și care a renunțat la
scrobeala catedratică a textelor cu note de
subsol pentru a se abandona unui exercițiu
scriptic de tip cathartic. Rolul de factor or-

donator al acestor meditații îi revine cor-
poralității, descrisă de la fiziologic la nu-
ditate, în tot ce are ea pozitiv și tulburător.
Ne naștem în corp, sugerează textul, fiind-
că el ne predetermină prin loteria imprevi-
zibilă a genelor: în noi urcă corpul părin-
ților, bolile pe care ei le-au suferit, bucuria
cu care s-au abandonat plenitudinii de odi-
nioară. In noi urcă „corpul"" culturii în al
cărui moloz - vorba lui Victor Turner - în-
cercăm să ne desăvârșim.
   Mă văd obligat să precizez perspectiva
retroactivantă, fiindcă Bodysong nu se sus-
trage, nici ea, de sub spectrul decantat, dar
prezent totuși, al politicii. Le spuneam, de
pildă, tuturor celor care m-au întrebat, că,
înainte de a deveni mit, experiența repetată
a Indiei a reprezentat, pentru mine, una a
contactului epidermic, a corporalității. La
fel se întâmplă și cu occidentalii care ne
vizitează țara, și pentru care experiența
primară, cea mai profundă a României, o
reprezintă igiena: curajul de a merge în spa-
tele curții în Buzău sau Călărași, nesăbuința
de a trece peste mizerabilism pentru a-1 în-
țelege apoi pe Eminescu și a vedea cât de
sublim este Sfinxul din Bucegi. Intenția
Piei Brînzeu nu e câtuși de puțin aceea de
a se abandona unor asemenea euforii tac-
tile; cu toate acestea, sunt tablete în carte
în care privitul pe geam nu poate fi evitat,
în care sordidul voalează efortul de sere-
nitate, devenind infirmitate - atât culturală,
cât și civilizațională. România e o fatalitate:
a corpului în primul rând, tot restul venind
după.
   Nestemate rare printre bijuteriile volu-
mului: interpretarea donjuanismului ca an-
droginism ratat (la p. 66), observația po-
trivit căreia „scriitorii nu descriu tavane""
(dintr-un text aflat mai spre sfârșitul ciclu-
lui ) sau preluarea sugestiei lui Fukuyama,
potrivit căreia transgresarea corporalității
naturale reprezintă, dintre toate, cel mai
grav impas al epocii noastre. Așa cum su-
gera și Malraux, in Ispita Occidentului, spai-
ma alterității este una dintre realitățile cele
mai angoasante ale culturii construite pe
semantica individualității occidentale: spi-
ritul tău tinde firesc să devină „altceva"" (așa
se explică neliniștea inerentă a cărților și
achizițiile identitare pe care ele le aduc),
sufletul tău se poate reipostazia și el - e lec-
ția câtorva mari religii -, dar trupul trebuie
să rămână „așa cum l-a dat Dumnezeu",
unic în devenirea sa și refractar la orice
transliterare. în zilele noastre, însă, nu mai
pare să fie așa: Pia Brînzeu vorbește de bo-
dybuilding, de cyborgizare, hibridizare cor-
porală sau chirurgie estetică, consultă calm
și senin „cărți vrăjitorești"" pentru a afla răs-
punsuri, sau intepretează, la fel de subtil și
de eterat, estetica corporalității din eco-
nomia firmei multinaționale United Co-
lours of Benetton (unde „diferența rasială
trebuie cultivată ca o alegere conștientă""),
toate din dorința de a înțelege una dintre
constantele postmodernității, și anume
aceea a corpului ca perisabilitate avortată,
a corpului dat și „corectibil"", la care prede-
cesorii noștri nu se puteau gândi decât ca
la o utopic monstruoasă.
   Asociațiile, capacitatea de a sesiza in-
congruentul aparent și de a-1 pune în
ecuație culturală subtilă derivă, la Pia Brîn-
zeu, din manierism și constituie, de depar-
te, planul cel mai rezistent al volumului.
V-ați gândit vreodată cum se ajunge de la
omul vitruvian la logo-ul canalului Disco-
very History?: prin apelul discret la repre-

zentarea iconică a „jocului cosmic"" (lila la
indieni...), prin intermediul căruia staticul
geometriei vitruviene se „lichefiază"", deve-
nind „modernitate lichidă"". Ați meditat
vreodată pe marginea sintagmei „corpuri
de iluminat""? Pia Brînzeu o face: trece gra-
cil peste corpul de lumină al orficilor și
gnosticilor, sugerează, ca loc obligatoriu de
pasaj, „corpul encratic"" al creștinismului,
pentru a ajunge în cele din urmă la „corpul
emoțional"" al lumii de ultimă oră în care
trăim: corp energetic, existent ca realitate
semantică, atât în prelungirea dionisiacului
nietzschean, cât și în aceea, de pildă, a ge-
nerației Beat; oare nu Ginsberg era acela
care vorbea de „angelheaded hipsters"" în
Howl, indicând o posibilitate incendiară de
transfigurare?
    Mi-a plăcut, de altfel, una dintre obser-
vațiile en passant din reflecțiile Piei Brînzeu,
potrivit căreia omul este, în lanțul deveni-
rilor, veriga de legătură dintre animale și în-
geri. Pe de altă parte, raționalist ludic cum
sunt, mă îndoiesc, citind tableta despre ar-
muri, că „eroii care simt nevoia să recurgă
la zale o fac renunțând la propria lor indi-
vidualitate. Intr-o armată de armuri, corpul
nu se mai diferențiază de alte mii de cor-
puri protejate de schelete metalice. Dincolo
de armură, poate fi orice trup, dincolo de
coif, orice față. Prin urmare, zalele nivelea-
ză. ..“ Văzând gravurile medievale sau re-
amintindu-ți logica semantizărilor politice
de atunci, descoperi cu ușurință că nu e
așa: armura e una dintre cele mai perso-
nalizate învelișuri cu putință, sugerând
identitatea purtătorului de la o poștă, prin
multitudinea de însemne și simboluri de pe
suprafața ei. Știi bine, văzând o armură,
în cine trebuie să tragi sau pe cine trebuie
să tai, chiar dacă purtătorul ei se află în-
tr-o poziție marginală, prins în iureșul
bătăliei sau - horribile dicta - doborât fără
glorie de pe cal.
    Mai e ceva ce fascinează în carte și te
face părtaș la un festin intelectual de anver-
gură: jocul cultural pe care autoarea îl pro-
pune, echivalent cu o formă de înțelepciune
serenă, decomplexată. Mi-aș dori să pot,
propunându-mi să scriu despre Corp și lim-
baj (p. 41-42), să am liniștea de a citi Mi-
crocosmcgrapbia lui Helkiah Crooke sau
calmul de a parcurge, într-un timp care
promite eternitatea, Philobiblon-vd lui Ri-
chard de Bury. Să scriu, ca un alchimist
fericit, despre relația dintre internet și ce-
lebra schemă la Ulysses, pe care Joyce i-o
face prietenului său Stuart Gilbert în 1921,
despre tulku (reîncarnarea lui Dalai Lama,
abordată și în filmul Little Buddha), despre
„controlul respirației"", alimentația cosmică
prana, sau despre obsesia antianatomică a
postmodernității, exprimată prin obsesia
semantizărilor de tot felul pe care le îngă-
duie tatuarea. Pentru Pia Brînzeu, corpul și
corporalitatea reprezintă, înainte de toate,
un „concept simbolic"" și accesul spre o artă
de sine prețioasă, sincretică, sublimă, din
care nu lipsește nici măsura, dar nici pro-
pensiunea către mister sau ezoterism. Fiind
în posesia - rar mărturisită - a unor „trata-
te“ specializate, foarte bine lucrate în Oc-
cident, am tot așteptat și o tabletă despre
corpul scatologic sau despre excreție (în
prelungirea referinței aproape obligatorii la
Mary Douglas). Poate altădată... - e prea
mult imaginar dejecțional în postmoder-
nism pentru a nu apleca urechea - mă rog:
nasul... - la ce se întâmplă acolo.

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 «11

IMPRIMAREA, ANTUMĂ sau postumă, a jur-
nalului intim a dezvoltat în ultimele dece-
nii o literatură teoretică axată fie pe dedu-
cerea mecanismului de prefacere a realității
biografice într-una ficțională (și invers), fie
pe analiza operativității conceptului de su-
biectivitate (id est = identitate) sau pe cir-
cumscrierea unei posibile tipologii a acestei
forme de (auto)comunicare. Jurnalul intim,
ca instrument de exorcizare a traumelor psi-
ho-sociale, ca examen cu finalități terapeu-
tice ori ca investigație hermeneutică sui-
generis a propriei persoane, cu încadrări nu
foarte clare - jurnal de creație, de criză, al
exilului ș.a. -, provoacă theoria cu atât mai
mult cu cât, după anii ’90, a concurat cu
succes receptarea formelor ficționale pro-
priu-zise - roman, povestire sau gen nu-
velistic. Orientările enunțate se intercon-
diționează, numai că proteismul genului
diaristic e greu de prins într-un algoritm,
poate și datorită fragilității eșafodajului a
ceea ce numim, în limbaj postheideggerian,
universalii ale subiectivității. Or, din aceas-
tă perspectivă, chestiunea identității eului
diaristic a făcut să curgă multă cerneală exe-
getică. Convocarea lui Freud (vizavi de acel
psyche individual), a „eului profund** în lec-
țiune proustiană, dar și, ceva mai târziu,
rebreniană, a lui Martin Bubcr (cu dialogul
dintre Eu și Tu) sau, mai recent, a lui Paul
Ricoeur din Soi-meme comme un autre
(1990) este curentă în discursul critic axat
pe desfacerea acestui veritabil nod gordian.
Dacă preluăm bunăoară defalcarea, dar și
echilibrul dinamic dintre memetc (identita-
te cu sine însuși, definită ca permanență
în timp) și ipseite (șinele discontinuu, cu
evoluție adesea imprevizibilă), înțelegem
mai nuanțat identitatea ca diferență, respec-
tiv circumscrierea eului doar în raport
cu celălalt. Se vorbește, nu întâmplător, și
Claude Dubar o face în Criza identităților
(2003), despre „paradoxul identității** toc-
mai prin importanța alterității ca funcție de
autodefinire a sinelui. Numai că există și
o alteritate interioară, mai exact, aceasta
este depistabilă în profunzimea fiecăruia
dintre noi (moi-je și moi-autre) care se con-

Jurnalul intim
la prezent

Mircea Muthu

jugă sau, oricum, coabitează în așa-numi-
tul eu diaristic. Există jurnale cu caracter
precumpănitor teoretic. In întâlnire cu un
necunoscut (2010), de pildă, autorul, Ga-
briel Liiceanu, se dovedește contradictoriu,
deoarece optează când pentru același
eu, când, dimpotrivă, pentru eteroge-
nitatea acestuia. Pe de altă parte, jur-
nalele cu o însemnată marjă ficțională alter-
nează, în proporții diferite, identitatea cu
alteritatea (exterioară și interioară), pro-
bante fiind coexistența persoanei întâi cu
persoana a treia, inserția numelui real al
unor persoane-personaje (cum procedase
Lucian Blaga în Luntrea lui Caronp recu-
noașterea, dar și distanțarea autorului de
propriul jurnal, așa cum se întâmplă în
Șantier, jurnalul indirect al lui Mircea
Eliade.
   Totuși, în ce măsură putem vorbi, îm-
preună cu Ricoeur, de faptul că „numai
temporalitatea servește drept liant în sta-
bilirea identității, care îi conferă persoanei
caracter durabil**? Mai exact, despre ce fel
de temporalitate este vorba? Aș
porni de la observația că majoritatea jurna-
lelor intime românești, luate ca referințe
documentare, existențiale, estetice ș.a.,
aparțin de fapt perioadei interbelice și, prin
extrapolare, unor autori din generații mai
vârstnice sau, oricum, aflate în continuitatea
acestora printr-un legatum mentalitar, ce ar
explica timpul, până la urmă cronologic, al
memoriei active, producătoare de sens.
Aparținând acestor generații, autorul de
jurnal are vreme să se întoarcă și să ne ofere
un „jurnal al jurnalului", cum procedează
Livius Ciocârlie, ori să îl rescric integral, și
e cazul, dramatic, al lui Steinhardt, cu Jur-
nalul fericirii. Pe scurt, diariști memorabili
sunt locuiți de memorie și, unii dintre ei,
mișcați de proiect sau, mai corect, de amin-
tiri și așteptări mai mult sau mai puțin ne-
buloase, puse, în mod normal, sub semnul
dorinței. Or, cum constată plastic Jean-
Claude Guillebaud (în Gout de Cavcnir,
2003), gâtul de pâlnie s-a lărgit deja nespus
de mult în detrimentul celor două emisfere
ale tradiționalei clepsidre. Prezentul ne ocu-
pă, chiar ne invadează, astfel că imaginea în
curs de consacrare pare a nu mai fi clep-
sidra, ci, în chip paradoxal, un ou umflat la
mijloc și ascuțit la cele două extremități -
trecutul și viitorul, dacă luăm în calcul di-
mensiunea cronologică, liniară și, evident,
ireversibilă. în raport cu situațiile de pre-
zentificare consemnate, apărute ca urmare
a unor catastrofe sociale (înaintea prăbușirii
Imperiului Roman târziu, după marile epi-
demii de ciumă de la începutul veacului al
xiv-lea sau explozia avangardistă după Pri-
mul Război Mondial), determinările con-
temporane sunt cu totul altele în epoca in-
ternetului și a digitalizării. Așadar, memoria
s-ar putea să nu mai aibă aceeași influență

modelatoare. Urgența prezentului aproape
că a eliminat scrisoarea tradițională, scrisă
cu mâna, de fapt tot un dialog al eului cu
necunoscutul din el și, în același timp, un
model de comunicare. Probabil și ca reflex
al instinctului de autoconservare, multe jur-
nale se tipăresc în grabă, în timpul vieții
autorului, punându-se astfel sub semnul
întrebării intimitatea ca atribut definitoriu.
   Pe de altă parte, există și sentimentul
diaristului actual că însemnările sale nu sunt
decât oglinda deformată a timpului irosit
chiar cu scrierea acestora: mărunțită pe luni
și zile, dezarticulată adesea, pagina de jurnal
transmite de multe ori sentimentul că e un
osuar sau doar o pastă vâscoasă imposibil
de integrat într-un tipar. Or, lectura unor
asemenea jurnale este frustrantă și vie în
aceeași măsură. Mai mult, în numeroase
pagini diaristice scrise și publicate sub
aceeași presiune, trăirea și mărturisirea
aproape că se suprapun. Iată de ce cred că
nu putem vorbi aici de o marcă de recu-
noaștere a jurnalului intim feminin, greu de
disociat, astăzi cel puțin, de cel mas-
culin, acesta din urmă văzut mereu, inerțial
aș spune, în siajul concepției falocentrice.
De asemenea, prezentificarea, ca determi-
nantă opresivă, conduce adeseori la scurtcir-
cuitarea, până la tensiunea de arc voltaic,
a lui la memetc cu Pipseite, a identității cu
sine și cu discontinuitatea acesteia. Dovadă
stau numeroasele inserții (auto)reflexive cu
tăietură aforistică din unele jurnale, autorul
prefacându-se într-un veritabil personaj sa-
piențial, chiar dacă apoftegma este de
obicei produsul cristalin al unor combustii
anterioare. Adevăruri subiective se axioma-
tizează în maxima sui-generis publicată sub
formă de serial de Gheorghe Grigurcu sau
intricată în textura diaristicii Ilenei Mălăn-
cioiu. Dacă, așa cum notează Livius Cio-
cârlie, „artistul e un alambic: cu cât filtrează
mai mult rău cu atât e mai bun" (Cu fața
la perete, 2010), autorul de jurnal are filtre,
să spunem, mai permisive. Deplasarea ac-
centului pe hic et nune conferă o altă pon-
dere palpitului de viață față de jurnalul mo-
delat de memorie, de timpul trecut. Nu e
mai puțin adevărat că în lumea virtuală se
va cultiva probabil formula „jurnalului in-
tim la timpul viitor" (existând deja ca temă
de concurs în spațiul nord-american), dar
o atare dimensiune futurologică a diaristicii
poate face obiectul unei alte discuții.

12 • APOSTROF

                Poeme de





    Liviu Georgescu


Rădăcini

Privesc stelele nemișcate, piramidele reci
și nu știu dacă tu mai exiști.
încet mi se deschid venele, oasele, dorurile.
Aerul dă năvală în orbite cu zile pierdute,
întunericul cu oaze de plâns.
Atingerea înflorește în așchii,
în otrava minerală turnată în gloria plantelor.

Vin apele cu fumul prăpădului cu floare de calcar
peste dâmburi înstelate cu flăcări,
bat în zidurile năpădite, peste ochii durați în uitare,
cenuși părăsite pe mal - mărturie că El a trecut
și nu l-am zărit.

Peștii înoată dormind, trec prin visele vechi
fără să trezească pe nimeni,
se mișcă fară-ncetare, particule de gând
învelindu-se cu undele soarelui negru.
Și nu știu dacă tu mai exiști.

Am trecut prin zăpezi cu lămpile arzând
înmuiate în sângele nostru.
Și nimic nu s-a limpezit și nimic nu tresare
și nicio inimă nu se-nroșește.
Vânturile dezgroapă rădăcini din piepturi albite.
Lemnul vibrează sub floare bătută
când cerul se umple cu rădăcinile pierdute.
Și nimeni nu mai poate să moară cum ar fi vrut.



Legitate

pentru că inerția e boala materiei,
pentru că boala materiei ne susține pe noi
cu sceptru și platoșă
împotriva unei furtuni galactice.
pentru că piatra îndură roata,
pentru că pământul îndură rădăcina,
pentru că jarul a ținut focul pe umerii lui.
pentru că arborele mângâie bolta și frunzele lui
pulsează odată cu aripa de ceară a păsării.

pentru că sângele vestește o patimă,
pentru că iubirea cioplește adâncul,
pentru că ura mănâncă ficatul,
pentru că tristețea înghite aerul farului
lumina și depărtarea,
pentru că fericirea a înviat morții
și a făcut înconjurul pământului.

pentru că boala materiei e singura noastră posibilitate
de a nu împietri într-o statuie uitată,
pentru că mișcarea ne-ar destrăma într-o clipă
fără acest carusel al memoriei, fără această memorie
a tuturor celor ce-am fost și-a păsărilor de pradă
ce-au sfârtecat din noi pe săturate
acum și pururea, amin!


Sentiment de primăvară

Au venit păsările migratoare, până la oase m-au sfâșiat.
Am înghețat în mijlocul lacului, statuie de gheață, sperietoare
ninsă de ore. Toartele
orizontului s-au lungit până în soare.


Și deodată cerul s-a înmuiat asemenea cositorului topit
și sentimentele mi-au curs pe față, pe piept, pe mâini,
și am început să mă topesc și să zbor
cu vise la picioare în loc de aripi.

Iubirea venea spre mine și mi se turtea de piept ca o stea
rătăcită, ca un astru născând.
Și din sfâșierea trupului te nășteai tu, dreaptă ca o făclie
aprinsă în nori.

Ne-mbrățișam până când deveneam stâlp de sare în gând,
sculptat cu bătăile inimii, vuind.
Sferele se roteau între noi ca inimile scoase din piept
din care zburau păsări migratoare spre luna gata nuntind.



Mare de piatră

Materia e mânjită de forme, de atingeri, de ea însăși.
Pe geam, o pasăre zgârie cu zborul ei
dâra unui gând. Dincolo de praf
se coagulează marea sângerie
pe zâmbetul de piatră.
Contururile se îngroașă,
mierea curge pe mâini înțepenind
într-un gest uitat.

Roata s-a oprit în ceața cuvintelor. A încremenit
rodul pe ram.
Sufletele se mișcă necontenit -
vibrații oprite în rugina astrului din gaura cerului.

Și n-au mai rămas decât frunzele îngreunate
de galben și putred
și mărul umflat de păcat,
gros ca o apă stătută, înflorită pe mâl.

Și departe-n adânc, sentimentele plutesc pe foșnete înlănțuite
ca niște corăbii-fantomă
cu steag negru
arborat peste zei

și n-am să pot să te smulg din vidul cleios
ce ne-nconjoară
ca o mare de piatră.


încătușat

Căile se fixau în pielea anotimpurilor
care se umflase cu zeppeline rătăcite în spațiu.
Mă-ntorsesem cu fața la mine.
Ingenuncheasem la stele.
La cerul din străfunduri.
Inima bătea prin pereți gata să spargă limita
și floarea se smulgea din carne cu parfum decolorat.
Frigurile se-ntețeau cu ecou invers.
Voiam să sparg zidurile, gratiile, întunericul.
Picurau orele cum fumul ars din sacrificii.
Mă simțeam cutremurat de-o albire de oase,
ca de-o feștilă arsă până la spirit.
N-am fost niciodată mai aproape de El
decât în celula strâmtă în care suferința
curgea pe pereți ca apa înnegrită a morții.


Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 • 13

cu Ochiul
LIBER

AșteptîncL.

Gelu lonescu


Dintre toate manuscri-
sele „arestate^ - cum
spunea Virgil Ierunca - de
regimul comunist, cel al ro-
manului lui Dinu Pillat era
cel mai des pomenit în lu-
mea literară: un roman „cu
legionari“, așa se știa, sau
numai atît aflasem eu de-

spre el. împrejurările găsirii lui întîmplă-
toare în arhivele Securității, a publicării lui
în 2010, pun capăt istoriei unei cărți care
iese cu totul din destinul ei inițial. (Datele
esențiale asupra acestei istorii sînt expuse
de Gabriel Liiceanu și Monica Pillat în in-
troducerile la ediția de față.) Scris pentru a
fi citit de publicul obișnuit al oricărui alt
roman, în condițiile cele mai obișnuite,
manuscrisul a intrat însă în vîrtejul tragic
de suferință a celor care l-au citit înainte de
„arestare“ - procese, închisoare, suplicii,
sinucideri - un îngrozitor episod din viața
intelectualității române din veacul trecut.
Actele procesului Noica-Pillat sînt docu-
mente de neuitat - în sensul cel mai pro-
fund și sfîșietor al acestui cuvînt de toate
zilele, de toate viețile. Citind romanul și
ajungînd la episodul torturilor și mărturi-
sirilor complete ale personajului Ștefănucă,
încerc să mă gîndesc cum și le va fi amin-
tit autorul la ieșire, după anii de închisoa-
re și de torturi la care a fost el însuși supus,
oarecum tocmai din cauza... torturilor e-
vocate în roman. Cum va fi gîndit el, sub
presiunea celor trăite, o modificare a celor
scrise... dar textul nu mai exista: o grea în-
cercare pentru un scriitor ce nu-și mai poa-
te re-scrie propriile-i fraze. Probabil, chiar
un supliciu... E un asemenea „joc“ de coin-
cidențe și de oglindiri cernite în destinul
unei cărți, aș zice „vii“ - în sensul cel mai
propriu cu putință -, incit toate acestea ar
obliga, poate, la ieșirea din literatura cărții
și rămînerea în viața care a înconjurat-o.
    Nu voi ieși, totuși, pentru că și litera-
tura obligă. Dar nu intru în detalii înainte
de a spera ca, într-o zi (poate că ea a și ve-
nit, dar eu, mereu în urmă, nu știu de ea),
o listă completă a tuturor manuscriselor
literare „arestate“ de Securitate ar fi deplin
restabilită: ceea ce s-a recuperat, ceea ce
s-a pierdut, ceea ce s-a publicat, cine sînt
autorii și ce cuprind aceste pagini zăcute cu
anii în dulapurile zăvorite ale dictaturii.
Documente ale procesului politic înscenat
literaturii...
    Conjunctura rezumată mai sus a creat o
„așteptare“ oarecum înfrigurată pentru ro-

man - curiozitate anecdotică, o presupusă
calitate literară extraordinară, corespunză-
toare destinului extraordinar al cărții etc.
Ne place sau nu, dezamăgire există; nu mă
interesează cea a publicului monden sau
amator de senzațional și de revelații privind
legionarismul - despre care puțini știu cîte
ceva - ci aceea privitoare la valoarea literară
a romanului. (Aș zice însă, din nou confun-
dînd literatura cu viața, că interesul ne-
obișnuit din partea publicului de azi a pu-
tut „compensa“ - într-o perspectivă a unei
dreptăți supreme care ar domni peste lume
- suferința nedreaptă a unui text, atîtea de-
cenii prigonit, ascuns. Se gîndea, oare, Di-
nu Pillat, că apariția cărții pe care o scrisese
va avea parte, vreodată, de un destin... nor-
mal? Dar ce mai era normal în România
anului 1948 sau 1955, de cînd datează ul-
tima dactilogramă confiscată?) Rămînînd
încă la „așteptări“, mi se pare limpede că
Dinu Pillat nutrea mari ambiții cu acest ro-
man. El își propusese - se vede și din scri-
soarea ce i-o adresează primului său lector
și maestru (G. Călinescu) - să scrie un ro-
man al generației sale, confruntată cu erup-
ția legionarismului în viața tinerilor, ado-
lescenți sau abia ieșiți din adolescență.
Născut în 1921, autorul a „trăit“ dezvolta-
rea Mișcării, evoluție care nu avea cum să
nu îl tulbure, mai cu seamă că ea a fost sus-
ținută de numeroși intelectuali de valoare
ai țării, unii dintre ei obiect de „cult“ pen-
tru tineri - Mircea Eliade, în primul rînd.
Dinu Pillat trăia într-un mediu cultivat în
care toate aceste frămintări importante
aveau un cert răsunet, erau o preocupare de-
prim ordin. Huliganii fusese romanul ge-
nerației abia anterioare (nu cred însă că se
poate vorbi de vreo influență).
   De la bun început, trebuie observat că
atitudinea autorului nu este una de admi-
rație față de legionari, ci una de febrilă cu-
riozitate și de observație foarte atentă a
destinului lor dramatic, dar, așa cum con-
chide romanul, destin dezastruos și chiar
criminal. Cît privește atitudinea auctorială
față de generația adulților, atît cît apar ei în
roman, este mai degrabă una de discret
dezgust - fiind sugerată distanța mare și
ireconciliabilă dintre generații, mai cu sea-
mă în criza epocii. Adică deceniul al 4-lea:
Dinu Pillat își construiește propria sa cro-
nologie epică - evenimente istorice precise
rămînînd doar material de inspirație - așa
cum și trebuia. Singurul reper precis detec-
tabil este acela al atentatului ratat asupra
prim-ministrului, atentat care ar fi trebuit
să aibă loc la festiva aniversare a celor 50
de ani care se împlineau de la premiera
Scrisorii pierdute - adică în 1934.
   Pe acest fundal, să zicem ideologic și
istoric, romanul pare a fi fost scris prea re-
pede, nu suficient lăsat să se așeze (deși
timp ar fi fost, între 1948 și ’55): de pildă,
ultima parte este mai interesantă, mai bine
scrisă, mai viguroasă decît prima. După un
început „medelenizant“ (să fiu iertat pentru
inventarea acestui adjectiv dubios), cîtorva
tinere personaje, inflamate de mișcarea po-
litică a Vestitorilor, li se trasează destine
care au fost bine deduse din ceea ce a oferit
desfășurarea tipologică a lumii legionare.
In spatele acestor siluete care rămîn, fiecare
din ele, doar contururi (exact desenate, dar
mereu previzibile în actele lor epice, psiho-
logic vibrînd doar pe o singură coardă),
se simte uriașa umbră a Demonilor lui Dos-
toievski: o combinație literară care nu a fost

și nici nu putea fi fastă. Aproape toate
personajele romanului sînt egale în impor-
tanță: doctorul Rotaru, fanaticul diabolic,
anarhistul basarabean Vasia Voinov, Lică
trădătorul, Victor Stanian, intrat inopinat
în delir mistic, celălalt doctor, Gheorghiu,
dement și cocoșat, Lucian Holban, tentat
a deveni ideolog dar minat de complexe (e
homosexual și somnambul), fratele aces-
tuia, Ștefănucă, adolescentul ca victimă
inocentă - dintre toți, cea mai palidă apa-
riție. Rămînînd la evidența lor unică, ex-
pozitivă, nu li se acordă prea multe devieri
care le-ar complica psihologia schematică;
ca urmare, și dialogul lor nu are pregnanță,
rămîne explicativ și plat - modest teatral.
Alături de acești tineri în ebuliție își face
apariția și Raluca Holban, mama băieților,
care trăiește într-o visare transcrisă într-un
fel de jurnal, în care totul se amestecă în-
tr-un nor sentimental ce devine, repede,
melodramatic. Partea tare a romanului este
construcția, episoade în anotimpuri, o
structură solidă, o urmărire a destinelor
paralele dinamică și atractivă pentru cititor.
Din păcate, această performanță rămîne ne-
susținută de rest. Materia epicului e fragilă.
Impresia generală este că o întreagă evo-
luție a genului romanesc, la mijlocul seco-
lului trecut, e ignorată de autor - de mirare
la un intelectual de calitatea lui Dinu Pillat,
cunoscut de generația mea ca istoric literar
notabil. Senzația este că sîntem în descen-
dența directă a lui Duiliu Zamfirescu.
    Sînt jenante o seamă de neglijențe, stîn-
găcii, platitudini: un revolver nu poate fi
aruncat într-un... closet (decît dacă e...
turcesc), „Istoria este operă de selecție pe
baze morale, chiar dacă nu se observă la
prima vedere“ (p. 238), „Gazdele sale nu
se înglobau și ele în categoria protipen-
dadei burgheze, care trebuia exterminată cu
etuva revoluției“ (p. 118), Rotaru citește
(infantilizat)... Doxuri, o lectură pentru
copiii de 9-10 ani (le-am citit pe toate,
180, la această vîrstă - le găseam la micile
anticariate cu cărți de aventuri, prin 1948-
’49), seringile nu pot fi decît pentru... in-
jecții (p. 53), răstimpurile nu pot fi decît...
depărtate (p. 73). Sînt acestea, și încă al-
tele, amănunte care grevează un efort na-
rativ important, pe o temă politică atît de
sensibilă și nu prea des abordată - eu nu
cunosc decît puternicul roman (de un sche-
matism aș zice realist-socialist) Gorila, de
Liviu Rebreanu și episoade din Bietul loa-
nide de G. Călinescu, episoade dintre cele
mai reușite din roman.
    Un ultim cuvînt despre titlu: Așteptând
ceasul de apoi. De efect, dar nu văd nicio
legătură între el și roman; interpretarea pe
care i-o dă Gabriel Liiceanu e „înaltă“, dar
mi se pare în afara a ceea ce romanul ex-
pune și interpretează.
    Cu toate aceste observații și destule
rezerve, lectura romanului lui Dinu Pillat
este de recomandat: nu ca o „reparație“
morală, ci ca o tentativă sinceră și demnă
de a privi lumea românească la un moment
de cumpănă.

14 • APOSTROF

            DOSAR



    Verdictul, cu Iosef Hechter
    și Ghiță Blidaru

25 octombrie 2007. Universitatea Ebraică din Ierusalim



Ion Vartic

Am să încep ex abrupto prin a a observa
că acela care a lipsit în mare măsură din
ziua de ieri, de dezbateri pasionate - dar
cam generale și abstracte - despre autorul
Accidentului, a fost tocmai omul Sebastian.
De unde și o atmosferă cam aseptică, „dez-
umanizat¹*-academică, iritantă. Am avut, în
prima sesiune de comunicări, un Sebastian
„dezomenit“ (cuvînt drag lui Ghiță Bli-
daru, pe care discipolul continuă să-l nu-
mească, repetat, „profesorul meu“, chiar și
după ce Nae lonescu i-a scris sentința-uver-
tură la roman). Ieri, la amiază, în restau-
rantul universitar, inundat prin pereții înalți
de sticlă de lumina neverosimilă, sacră, a
Ierusalimului, îi spuneam lui Leon Volovici
că sînt surprins că nici măcar acum, la cen-
tenarul nașterii lui Sebastian, nu există nici
o comunicare care să ne aducă date inedite
despre biografia scriitorului și că, persistînd
în acest mod, în curînd nici n-o să mai
avem de la cine și de unde să le cerem. Pen-
tru mine e de neînțeles de ce cercetătorii
- mai ales aceia ai Centrului pentru stu-
diul istoriei evreilor din România - nu mai
au nici un dialog cu rudele pariziene ale
scriitorului. Căci, în cazul lui Sebastian,
biografia scriitorului e interesantă, la urma
urmelor, nu atît pentru istoricul literar, cit
pentru hermeneutul operei sale.
   Asta pentru că, scriitor altfel foarte inte-
ligent, Sebastian este, cred, unul lipsit de
imaginație epică reală. De aceea, cea mai
substanțială operă a sa - De două mii de ani
- devine atractivă în măsura în care roma-
nescul convențional al lui Mihail Sebastian,
intermediat de narator, este pigmentat de
autobiograficul lui losy Hechter, interme-
diat de același narator. Aici nu atît epica
vagă, searbădă, a romancierului Sebastian
dă sens ultim operei, ci biografia și ascen-
dența lui Hechter. Iată ceea ce Nae lones-
cu, citind așa-zisul roman, a înțeles foarte
exact; de aceea el scrie prefața dîndu-i repli-
ca nu atît lui Sebastian, cit lui Hechter sau,
altfel spus, celui care e mai mult Hechter
decît Sebastian: „... să-i îngăduie Mihail
Sebastian lui Ghiță Blidaru să spună aici
ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter“.
Amănuntele despre ascendența familială a
lui Iosef Hechter sînt foarte importante
în pseudoroman, deoarece pe aceste schele
concrete se ridică justificarea apartenenței
dunărene a naratorului anonim și, în ultimă
instanță, a lui Sebastian însuși. Căci De do-
uă mii de ani reprezintă o carte autobio-
grafică nu doar, „cel mult, prin sensurile ei“

• Mihail Sebastian

(cum recunoaște scriitorul), ci și prin unele
din „faptele și momentele ei epice“ (cum
nu recunoaște același autor). Pentru a con-
firma această afirmație, ar trebui să avem
posibilitatea de a compara ascendența așa-
zis ficțională a naratorului anonim cu aceea
civilă a scriitorului. Dacă ele se suprapun,
în ciuda negației auctoriale polemice, în-
tr-o măsură decisivă - ceea ce eu și cred -
atunci naratorul fără nume și-ar deconspi-
ra, măcar parțial, numele civil. Or, datele
precare, lacunare, privitoare la ascendența
familială a scriitorului ne împiedică să fa-
cem respectiva paralelă¹. Iată de ce spu-
neam că sînt dezamăgit că în sumarul sim-
pozionului aniversar lipsește o comunicare
documentară cinstită, cu date noi, sistema-

tizate, despre familia scriitorului, și care,
prin revelațiile sale implicite, ne-ar ajuta să
desțepenim blocata, edulcorată, exegeză
sebastianică. Fiindcă Sebastian face parte
din acea familie de scriitori la care biogra-
fia, cu secretele ei, ne ajută să descifrăm
secretele operei lor.
    Studiul biografiei creatorului, bine spe-
culat, „explică și elucidează produsul literar
prc >priu-zis“. Acest gen de studiu, cum ob-
servă Wellek și Warren, poate căpăta „valoa-
re exegetică¹*, deoarece „el poate explica nu-
meroase aluzii sau chiar cuvinte din opera
scriitorului¹*. Or, tocmai acest Sebastian
biografic - care înnădește asemenea aluzii

DOSAR

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 * 15

și cuvinte în frazele lui - absentează din
simpozion. El are un anume dramatism nu
numai prin condiția lui de scriitor român
de origine iudaică, ci și prin condiția lui
umană întru totul particulară. De aceea am
să încep prin a cita, amînînd s-o comen-
tez încă, o însemnare a lui de jurnal destul
de misterioasă și lapidară din 18 aprilie
1935: „Aveam atîtea lucruri în mine, ca
să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă,
fără complicații, fără drame. Și toate astea
rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă
uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De
ce, Doamne, de ce Au fost pomenite, în
dezbaterile de ieri, mai multe interviuri
date de Sebastian, între care și unul, real-
mente important, cu Camil Baltazar, pri-
lejuit de apariția romanului De două mii
de ani. Nu e doar simplu interviu de lan-
sare publicitară a romanului, ci unul dintre
doi complici, deoarece Camil Baltazar cu-
noaște, se pare, încă din timpul relației sale
cu tînărul Sebastian, secretul personal al
prietenului său. Sau are, încă de pe atunci,
măcar semne despre existența unui aseme-
nea secret existențial.
   De altfel, după accidentul mortal sufe-
rit de Sebastian, Camil Baltazar schițează
și „cealaltă față“, ascunsă, marcată de „o
frenetică instabilitate sufletească“, a „omu-
lui aparent atît de armonios alcătuit“, a ce-
lui care a stat de atîtea ori „la marginea
sinuciderii, fiind „bîntuit de o dramă in-
timă“. în diverse formulări leit-motivice,
poetul îl evocă pe „insul ce trăia lăuntric,
permanent, această dramă“, dar, loial prie-
tenului său, se ferește să dea vreun indiciu
ce-ar putea lumina, cit de cit, substratul
nenorocului lui Sebastian. Impulsul lui Se-
bastian de a se sinucide are, deci, o cauză
somatopsihică strict particulară. E de pri-
sos să precizez că, în interviul menționat,
nu există nici o aluzie la „drama intimă“ a
scriitorului. în schimb, inspirat de suges-
tiile de morfologie a culturii din ultimele
pagini ale romanului proaspăt apărut, inter-
vievatorul vorbește în lungul său preambul
despre drama colectivă a „scriitorilor ro-
mâni născuți evrei“, care - deși ieșiți și cres-
cuți organic din solul și climatul autohton
- nu sînt recunoscuți nici ca scriitori ro-
mâni și, în ultimă instanță, nici ca români,
rămînînd astfel în aer, într-o derută a dez-
rădăcinării, „umiliți, în gură cu gustul coclit
al sinuciderii. Pe aceeași linie dramatică,
intervievatul, de această dată, subliniază că
De două mii de ani nu este o carte de strictă
și pasageră actualitate, ci una obsedant,
organic-autobiografică: ,jN-am scris-o acu-
ma (s.n.) și mai ales n-am scris-o sub pre-
siunea evenimentelor de acum. E un vechi,
un foarte vechi proiect al meu. M-am gîn-
dit de mult, din liceu poate, mai demult
chiar, la o asemenea carte în care «să spun
tot»". Declarație imprudentă, cu consecințe
foarte atrăgătoare pentru cititorul de azi,
care are acum posibilitatea să coreleze anu-
mite pasaje din așa-zisul roman cu altele
din eseurile și confesiunile scriitorului. Să
observăm deocamdată că sintagma „să spun
tot" a autorului este identică cu aceea a na-
ratorului din carte care notează și el: „Lun-
gă convorbire cu Ghiță Blidaru. I-am spus
în sfîrșit «totul», acel totul de care mi-era
frică și pe care el îl ghicise așa de ușor, din-
tr-o privire “: ,;Știu ce vrei să spui. Vrei să
spui «totul»“. în același interviu cu Camil
Baltazar, Sebastian face o diferențiere, dar

și o mărturisire, ambele importante: „Dr
două mii de ani este și (s.a.) un roman, dar
este mai ales altceva, un lucru atît de intim,
incit astăzi, la apariția cărții, mă întreb cu
spaimă dacă n-am trădat prea multe lucruri
dintr-o experiență pe care mă mîndream
multă vreme s-o ascund sub un surîs“. Ce
poate fi acest „altceva", acest „lucru atît de
intim“ din carte, de care naratorului îi este
„frică“ și la care autorul se gîndește „cu
spaimă“? Evident, cantitatea precumpăni-
toare de pagini „cu accent de jurnal intim“,
autobiografice deci, care o surclasează pe
aceea, atît de firavă, de epică propriu-zisă.
De altfel, însuși Sebastian răspunsese la
această întrebare încă din vara lui 1930, pe
vremea cînd De două mii de am, ca roman,
se afla doar într-o stare larvară: „Trebuie să
scriu o carte care să fie a mea. Nu un ro-
man, ci un jurnal (s.n.), o carte de descăr-
care personală“. în consecință, De două mii
de ani ar fi trebuit să fie, conform proiec-
tului anunțat, o pură defulare psihic-inte-
lectivă și ideatică, asemeni lui Nu și Pe cul-
mile disperării, cărți apărute tot în 1934.
Din păcate, însă, Sebastian se oprește la
jumătatea drumului: își înstrăinează pro-
priul jurnal, obiectivîndu-1, așa-zicînd, în-
tr-o manieră romanescă, asemănătoare ace-
leia din întoarcerea din rai, roman apărut
în același an.
    Ofensiv și, simultan, retractil, Sebastian
evită, și din motive strict personale, și din
intenția de extrapolare a cazului său, să
și-l asume direct pe losy Hechter. El ilus-
trează situația definită de Wellek-Warren:
opera poate deveni adeseori o „convențio-
nalizare“ artistică a propriei vieți a creatoru-
lui ascuns sub o „mascăC£. Nu roman, ci jur-
nal personal, anunțase inițial scriitorul, care
părea, deci, că își asumă pactul autobio-
grafic. Ca pînă la urmă, neavînd curajul ex-
hibiționist al lui Cioran și lonescu, să-și
numească, precaut, volumul drept „ro-
man“, ferindu-se astfel să dea sugestia
identității dintre autor și narator. Cu alte
cuvinte, Sebastian obturează lucrurile, im-
punîndu-și, cum ar spune Philippe Le-
jeune, un (pseudo)pact romanesc. Impuri-
ficat, proiectul eșuează într-o operă-hibrid:
nici roman adevărat, nici jurnal intim pe
deplin asumat. G. Călinescu are dreptate:
„... romanul De două mii de ani, foarte pu-
țin roman în fond și, în partea în care ro-
manțează, incolor“. Emoționează și incită
doar părțile incontestabile de jurnal intim,
cu eseismul lor implicit, viu, trăit. De două
mii de ani ar fi fost pe de-a-ntregul o carte
unică, teribilă, dacă n-ar fi alunecat pe ju-
mătate în direcția întoarcerii din rai, unde
- deși se cere programatic „Autenticitate;
jurnal intim, spovedanie despre tot și toate“
- Eliade se retrage într-o convenționaliza-
re completă de măști romanești.
    Și pe copertă, și pe foaia de titlu, De
două mii de ani are înscrise precizările „ro-
man" și „cu o prefață de Nae Ionescu“. Iar
naratorul, totodată personajul principal,
rămîne pînă la capăt anonim. Crezîndu-se
deci protejat de pactul romanesc, ficțional,
Sebastian trișează. Or, faptul acesta nu i-a
scăpat din vedere lui Nae lonescu. învăță-
celul păcălește, dar se și păcălește, tocmai
pentru că n-a prevăzut reacția învățătorului
său. O reacție de „umorist" (dacă ar fi să
justificăm formula lui G. Călinescu) sau
una de „mare artist" (dacă ținem seama de
complimentul pe care i-1 face însuși nara-
torul). Să subliniem mai întîi două lucruri

esențiale. în primul rînd, faptul că scriito-
rul neagă vehement, cu o indignare inteli-
gent mimată, „caracterul autobiografic al
cărții" și, în consecință, și faptul că ar putea
fi vorba despre „un roman cu cheie". Con-
cede însă, în același timp, că Ghiță Blidaru
are un „model anumit din viață". Onomas-
tic vorbind, numele „Nae lonescu" are un
son plebeian-urban; în schimb, echivalen-
tul lui nominal, „Ghiță Blidaru" - inspirat
ales și, probabil, nu fără o anume maliție,
în ciuda adorației pentru „profesorul meu“
- are un timbru țărănesc. Sebastian trebuie
să fi fost încîntat de găselnița lui nominală,
care fixează, ca o emblemă, „țărănismul ru-
mân" al gînditorului. Căci numele „Ghiță
Blidaru" e cit se poate de potrivit cu viziu-
nea de viață a „plugarului“-filosof: „Omul
acesta, care a trecut prin biblioteci, prin
universități, prin metropole, se îndîrjește să
rămînă, în cugetarea lui, un plugar. «Nici
nu sunt altceva», îmi spune". în sfîrșit, în
al doilea rînd, să reamintesc că, în interviul
menționat, Sebastian îi mărturisește lui Ca-
mil Baltazar că, întorcîndu-se în iulie 1931
de la Paris, „primul lucru pe care i l-am
spus profesorului meu, Nae lonescu, a fost
acesta: «Scriu o carte evreiască». M-a în-
demnat bucuros s-o scriu și s-o termin. [...]
I-am cerut profesorului meu o prefață din
1931 și, acum, în 1934, cînd mi-a fost gata
cartea, mi-a dat-o. Ceream o prefață nu nu-
mai profesorului meu, lingă care am învățat
să gîndesc, dar o ceream și bunului cunos-
cător de probleme iudaice". Cartea este,
deci, concepută dintru început ca un dip-
tic, avînd, din proiect, un destinatar. Sub
masca anonimă a naratorului, Sebastian își
montează, în De două mii de ani, fragmen-
tele lui confesive, ideatice și interogative cu
gîndul la răspunsul viitor al prefațatorului.
O precizare întru totul semnificativă: în ro-
man, alături de narator, provocate de el
sau, dimpotrivă, provocîndu-1, toate perso-
najele discută cu aprindere despre proble-
ma evreiască. Un singur personaj nu parti-
cipă la aceste discuții: Ghiță Blidaru, care
nu vorbește niciodată despre această ches-
tiune. Pe de o parte, cum Ghiță Blidaru are
un „model anumit din viață", naratorul
(controlat de autor) nu-și permite să-l facă
pe acesta să expună ideile lui „Nae lonescu,
autor al cîtorva tulburătoare studii asupra
iudaismului", iar pe de alta Sebastian i-a
rezervat, profesorului său, partea leului:
prefața. Aici, însă, învățăcelul n-a întrevă-
zut deloc reacția sardonică a învățătorului.
Cu alte cuvinte, faptul că „stăpînului pre-
destinai nu-i convine nicidecum să-i slu-
jească „slugii" într-un mod pasiv. în scena-
riul proiectat de „slugă" își vîră coada
„umoristul" diabolic, care apelează la pro-
cedeele unui „artist" (complimentat, de alt-
fel, ca atare, în avans). Cu atît mai mult cu
cit, dacă acceptă să fie recunoscut în pielea
lui Ghiță Blidaru, Nae lonescu e, totodată,
incitat, dacă nu chiar iritat, de eschiva lui
Sebastian, care își acoperă „ființa lui ori-
ginară, losef Hechter". Așa că i-o dă de
gol, alegîndu-și și el un destinatar precis,
arătat cu degetul. în termenii lui Philippe
Lejeune, Nae lonescu distruge pactul ro-
manesc, dezvelind de pe fruntea naratoru-
lui indicele autobiografic obturat de autor.
Prefața în întregul ei este semnată numai
formal de Nae lonescu. Căci lui îi aparține
strict doar paragraful preliminar, în care
el îi împinge pe același plan ambiguu, real-
ficțional, pe losef Hechter (în 1934 încă
numele civil al lui Mihail Sebastian) și pe

16 • APOSTROF

DOSAR

Ghiță Blidaru, după care îi lasă cuvîntul
celui din urmă: „pentru că losef Hechter"
nu poate explica de ce suferă Iuda, „să în-
găduie Mihail Sebastian lui Ghiță Blidaru
să spună aci ceea ce nu a spus [pînă acum |
lui îosef Hechter". Prefața, deci, constituie
punctul de vedere, neexprimat în roman, al
lui Ghiță Blidaru și îi aparține acestuia, ca
personaj tutelar din De două mii de ani. Nu
interesează încă aici faptul că, prin tonul
dur, kafkian, de damnator cu care el i se
adresează damnatului losef Hechter, pre-
fața pare o postfață, că prologul seamănă
mai curînd a epilog. Ci faptul că lungul
monolog (de teolog, morfolog al culturii
și istoric) al lui Ghiță Blidaru umple o
absență din interiorul cărții. în consecință,
prefața și romanul fac un tot organic, ce nu
poate fi despicat. (Așa cum se procedează
în ediția postumă a cărții din 1946, care,
extirpînd punctul de vedere al lui Ghiță
Blidaru, devine una ciuntită.) Reînnoin-
du-și cererea de a primi prefața în conjunc-
tura politică legionaroidă a primei părți a
anului 1934, Sebastian, care nu era un naiv,
a crezut că face o mișcare iscusită. Numai
că Nae lonescu a reacționat și mai iscusit,
sustrăgîndu-se de la o implicare directă prin
introducerea abruptă, în prefață, a unei
echivocități de tip artistic, ce-i permite nu
numai să-i dea cuvîntul lui Ghiță Blidaru,
ci și să-l lege pe acesta de un narator căruia
i se atribuie o identitate civilă reală: „...
eroul nostru (n.n.\ adică losef Hechter)
sfîrșește prin a adopta, metodic, atitudinea
statică a lui Ghiță Blidaru". în felul aces-
ta, prefața și romanul plutesc, atingîndu-se,
în același plan ambiguu. Astfel îneît, deși
scrierea prefeței urmează firesc citirii roma-
nului, lucrurile par a se întîmpla pe dos, ca
și cînd prefațatorul l-ar fi inspirat pe nara-
tor. Prefața și romanul ajung astfel să pară
legate printr-un cordon ombilical. în con-
secință, fraza finală a prefațatorului-perso-
naj - „... losef Hechter, tu nu simți că te
cuprinde frigul și întunericul?" - pare să
revină leit-motivic, ca un ecou sumbru, în
primul paragraf confesiv cu care debutează,

simbolic, așa-zisul roman: „Cu un efort, ași
izbuti poate și acum să-mi amintesc cele
trei-patru zvîcniri interioare cu care înce-
pea noaptea mea, adevărate trepte ce mă
coborau fizic în întuneric și în tăcere". Coș-
mar repetat, „în întuneric și în tăcere",
avînd același sens ca adresarea nemiloasă
din finalul prefeței: dezorientarea metafi-
zică a celui singur în întunericul de afară:
„voind să strig și neștiind cum și după
cine".
   Adresîndu-i-se pe nume naratorului
anonim din De două mii de ani, N ae lones-
cu restabilește „caracterul autobiografic" al
confesiunii romanești. Există, la Sebastian,
ca la naratorul său, ceva kafkian și, deci,
poate ceva tipic veterotestamentar în supu-
nerea filială necondiționată față de autori-
tatea paternă a „stăpînului predestinat". De
aceea, scriitorul nu îndrăznește să-l contra-
zică direct pe N ae lonescu și aruncă toată
vina pe seama criticii literare: „Nu știu cum
îl cheamă pe eroul romanului meu. Nu
l-am întrebat pînă acum. Totuși, o parte
din critică l-a denumit cu de la sine putere,
după o sugestie a prefeței, losef Hechter".
Am citat din anexa a Vil-a a eseului pole-
mic Cum am devenit huligan, unde Sebas-
tian știe cum să distragă atenția cititorului
de la problema caracterului autobiografic,
extinzînd discuția asupra romanului cu
cheie. După care, brusc, revenind la prima
chestiune, declară un lucru stupefiant: „Cît
despre eroul central al romanului, îi refuz
numele pe care critica i l-a acordat cu pu-
teri discreționare". Ar fi fost mai cinstit ca
scriitorul să tacă. Dus însă de vanitatea lui
polemică, Sebastian nici nu mai stă să se
gîndească la ce spune. Fiindcă, dacă îi re-
fuză naratorului numele, înseamnă, impli-
cit, că îi refuză acestuia și autenticitatea as-
cendenței sale, expusă minuțios în paginile
excepțional de interesante ale capitolului al
IV-lea din partea a doua a confesiunii. în-
seamnă că, doar din dorința de a cîștiga
temporar o polemică, pentru că, oricum,
adevărul va ieși cîndva la iveală, el îl re-
ne agă pe biblicul „Mendel din Gropeni",

după cum îi reneagă pe bunicii paterni ai
naratorului care au trăit toată viața „cu Du-
nărea în față" și îi dau acestuia dreptul
să-și revendice, ereditar, statutul de „dună-
rean". Polemistul se prinde în cursa pe care
singur și-o întinde. Căci îl putem urma și
pe pista falsă pe care ne-o deschide. Nara-
torul nu este losef Hechter. Dar străvechea
lui obîrșie pe pămînt românesc - ce coboa-
ră măcar pînă în „ultimele decenii ale vea-
cului XVIII" - îl face pe narator să se simtă
în mod organic „un om de la Dunăre". Se-
bastian, în schimb, care refuză această as-
cendență, își taie rădăcinile, ajungînd să
încapă în formula reductiv-batjocoritoare a
lui rabi Ghiță: ,/vreu de la Dunărea Brăi-
lei". Apoi, dacă am lua în serios denegația
lui Sebastian, consecințele asupra destinului
postum al scriitorului ar fi de-a dreptul
ridicole. Căci ar însemna că monografii săi,
dar chiar toți!, care rezumă și citează amă-
nunțit din paginile respective din De două
mii de ani, nu fac decît să difuzeze un debut
imaginar, fantezist, al biografiei lui Se-
bastian. Ar însemna că ei au luat de bună
o ascendență inventată.
   în realitate, cel care polemizează în
eseul Cum am devenit huligan știe că nu
spune tocmai adevărul în această privință.
De aceea, ezită: pe de o parte, neagă cate-
goric identitatea naratorului, pe de alta,
concede că, totuși, De două mii de ani poate
fi considerată „o carte autobiografică prin
sensurile ei", dar „în nici un caz prin fap-
tele și momentele ei epice". Numai că
Sebastian n-are imaginație epică. Și, de alt-
fel, ea nici nu e necesară în De două mii de
ani, care, încă din stadiul larvar, nu este un
roman propriu-zis, „ci un jurnal, o carte de
descărcare personală". Fiind o carte de
catharsis intimă sub formă de confesiune și
de notații de existență cotidiană, partea a
treia, în schimb, vag și simplist romanescă,
stă înfiptă ca un corp străin între celelalte
cinci părți. „Trebuie să scriu o carte care să
fie a mea", declară scriitorul, în 1930, în-
tr-un jurnal de creație, despre proiectul
A

DOSAR

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 • 1 7

care, materializat, se va intitula De două mii
de ani. Dar nu știm deocamdată cui aparți-
ne cartea. Deoarece pare că avem doi au-
tori. Unul intern, fără nume și prenume,
care își montează în șase părți fragmente-
le de jurnal, și altul care semnează pe
copertă, susținînd că nu știe cum îl cheamă
pe primul. In schimb, între ei există, chiar
și la propriu!, concordanțe semnificative.
De pildă, „străbunicul acela de la 1828 -
Mendel din Gropeni, cum i se zicea⁴⁴ îi
înrudește pe unul cu celălalt. Pentru că tatăl
lor, ce coincidență!, se cheamă tocmai
Mendel, fiind nepotul biblicului strămoș:
„Iată, eu am murit. Ai să ai un fecior și ai
să-i dai numele meu“, îi prorocește, în vis,
Mendel din Gropeni fiicei sale, de altfel
bunica celor doi. Autorul de pe copertă
nu-1 cenzurează îndeajuns pe autorul jur-
nalului, lăsînd acolo destule indicii auto-
biografice, așa că nu-i de mirare că și Ghiță
Blidaru, și Nae lonescu li se adresează și
unuia, și celuilalt, pe nume. Apoi, stînd în
vara lui 1930 pe țărmul lacului de la An-
necv, Sebastian vorbește deja la fel ca jur-
nalierul din De două mii de ani despre
„sufletul meu de om de la Dunăre“. După
cum, tot atunci și tot în jurnalul lui francez
de vacanță, el pomenește de fobia sa față de
plopul sumbru din „grădina tulburătoarei
biserici a Sfîntului Petru din Brăila⁴⁴, anun-
țînd de pe acum debutul enigmatic și sim-
bolic al „cărții de descărcare personală⁴⁴,
legat „de al treilea plop din curtea biseri-
cii Sfîntului Petru, misterios, înalt, negru“
ș.a.m.d. Să privim lucrurile și răsturnînd
perspectiva. Urmările sînt mult mai spec-
taculoase: dacă Sebastian declară că nu știe
cine este naratorul, naratorul, în schimb,
știe multe lucruri despre Sebastian; de
aceea, în jurnalul său, numeroase date pro-
vin direct dintr-o realitate extraficțională,
iar altele se întorc, bine țintite, direct către
aceasta, populată de persoane reale, lesne
identificabile. în De două mii de ani pot fi
detectate nu doar „reminiscențe⁴⁴ din reali-
tate (cum afirmă „huliganul⁴⁴, adică pole-
mistul), ci referințe la realitate, ce pot fi
verificate și confirmate. Iată de ce avem de
a face, ca într-o autobiografie, cu un „text
referențial⁴⁴, chiar dacă Sebastian refuză să
recunoască „pactul referențial⁴⁴, reflex al ce-
lui autobiografic, negat și el. (Dar această
problemă, cu detaliile ei și demascarea lor,
merită un intermezzo aparte, independent.)
    Secretul identitar schizoid din De două
mii de ani, amplificat de prefața lui Nae
lonescu-Ghiță Blidaru, are o asemenea
forță de perpetuare, incit, peste decenii,
acest text referențial a născut din apele am-
biguității sale un alt text referențial. De-
clanșator e tocmai jocul ulcerat de-a v-ați
ascunselea al prenumelor, datorită căruia
Mihail și losef bîntuie postum prin „roma-
nul familial⁴⁴ al fraților Hechter-Sebastian.
După aproape șaptezeci de ani de la apa-
riția cărții lui Sebastian, Michele Hechter,
fiica lui Pietre (Poldv), publică un incisiv
eseu autobiografic, ce conține „mon histoi-
re avunculaire, mon AI. &M. Stmy"'. Dacă
fiica lui Benu (Andre) Sebastian primește
doar prenumele Mikaela, autoarea eseu-
lui, tot în calitate de „nepoată postumă⁴⁴,
moștenește, comemorativ, „două prenu-
me dureroase⁴⁴. Pe primul, Michele, deși îi
displace, îl acceptă pînă la urmă, dar pe al
doilea, Josepha, „je Tai garde secret tant il
est ridicule⁴⁴. Dar nu numai pentru acest
motiv. Eseul, care adeseori se adresează di-

rect umbrei unchiului său, reflectă refuzul
ei de a se reconcilia „avec mon prenom
cache, mon prenom indigne, mon second
qui etait ton premier⁴⁴, pentru că losv
Hechter, „un drole de zigoto⁴⁴, a pactizat
cu extrema dreaptă, supunîndu-se, „comme
galvanise⁴⁴, atît lui Nae lonescu, cit și ace-
lui „Monsieur qui a l’air d’etre le frere du
Nae lonescu de la preface⁴⁴, adică lui Ghiță
Blidaru. Reflex al „unei tîrzii lecturi avun-
culare⁴⁴ și al complacerii într-o „confuzie a
genurilor⁴⁴, De două mii de ani este citat și
examinat ca o autobiografie. Cu referiri la
dubla ascendență a familiei, cu evocarea
resentimentară a voluntarei bunici - „mo-
destă pălăriereasă⁴⁴ și „viddish mama⁴⁴, ado-
rată de fiii ei -, dar și cu aceea a blîndului
bunic Mendel, „mort de-abia ajuns în Fran-
ța⁴⁴ și care, de aceea, „plutește pe lacul am-
neziei mele infantile⁴⁴ ș.a. In prim-planul
eseului polemic stă însă, bineînțeles, losv
Hechter, interpelat continuu de „nepoata
postumă⁴⁴, care dezgroapă, cu acuitate, dar
și cu stupoare, din gîndirea celebrului undai
straturile contaminate de ideologia extre-
mistă de dreapta. Michele Hechter îl acuză,
totodată, că și-a ales numai „amities lamen-
tables⁴⁴, deși „Bucarest netait pas nne bour-
gade dont Ies seuls esprits fiissent des salo-
pards⁴⁴. Reproș cit se poate de exact. Se
vede lesne că, intr-adevăr, în romanul auto-
biografic, populat de atîția radicali de
dreapta și de stingă, absentează indivizii
(nefascinanți?) de centru, adică „democrații
ăștia⁴⁴ (cum îi numește disprețuitor Sebas-
tian, mai tîrziu, în Jurnalul său nemascat,
deși apelează, fără scrupule, la sprijinul lor,
odată abandonat de năiști și devenit „«sim-
plu particular»⁴⁴). „... que racontes-tu la,
Yossi Hechter?⁴⁴, exclamă nepoata postumă,
iritată de atitudinea ambiguă a unchiului
său, atît în De două mii de ani, cît și în Jur-
nal, față de grupul năist de care, afectiv, nu
se poate desprinde, chiar dacă, pînă la ur-
mă, acesta îl exclude din rîndurile sale: „...
tu nes pas amoral, ce que je t’envierais,
mais aveuglement immoral, parfois, au
nom meme d’une morale affective⁴⁴.
    Pînă la apariția traducerii franceze a ro-
manului autobiografic, Michele Hechter
știe puține lucruri despre Sebastian, „figu-
ra avunculară a copilăriei⁴⁴ sale, care o apasă
cu povara celor „două urîte prenume ale
sale (totuși fermecătoare în română!) ²⁴⁴.
Hechterii reușesc să păstreze nelămurit,
pentru nepoatele postume, profilul „frate-
lui enigmatic⁴⁴. ,,L’«affaire»⁴⁴ - adică prefața
lui Nae lonescu și motivul deciziei lui Se-
bastian de a o publica - rămîne, de aseme-
nea, neexplicată în vreun fel, învelită doar
în „innombrables chevilles rhetoriques⁴⁴.
Despre Jurnal, atîta vreme cît acesta stă în
„dulapul secretelor de familie⁴⁴, nepoata
postumă își face numai un vag „avant-
gout⁴⁴, ascultînd traducerea orală, pe benzi
de magnetofon, a mamei sale. De altfel,
acest „faimos Jurnal al unchiului⁴⁴ își con-
servă îndelung soarta de „inedit precieuse-
ment garde par ses deux cerberes de freres⁴⁴,
căci aceștia sînt continuu „devores de dou-
tes quant ă fopportunite ou l’interet de sa
publication⁴⁴. (ha sensul acesta merită să mă
opresc o clipă și la Benu Sebastian, adevă-
rat tip kafkian. într-o scrisoare de răspuns
către Eliezer Frenkel - care îi cere permi-
siunea de a publica, în Israel, De două mii
de ani el desfășoară o cazuistică de-a
dreptul uluitoare, în care, după ce îl asigură
pe destinatar că se bucură de posibilitatea
ca romanul să apară în ivrit, încet, încet,

argumentează, în abstract, imposibilitatea
ca De două mii de ani să apară în Israel. Și
încheie circular-absurd: „Aștept cu nerăb-
dare momentul cînd cineva [din Israel] îmi
va cere dreptul de a traduce și publica De
două mii de anD.) La urma urmei, intrînd
în scenă, hazardul a țesut el însuși o schemă
kafkiană: De două mii de ani, prin fragmen-
tele sale confesive, cu destinatar secret, con-
stituie un fel de simbolică Scrisoare către
tata, ce primește un răspuns violent, răs-
turnător de perspectivă, corespunzînd Ver-
dictului, cu acel „Te condamn acum la
moarte⁴⁴. Sebastian pierde jocul de-a îmbro-
bodeala cu „comediantul⁴⁴ Nae lonescu. El
joacă intr-un adevărat scenariu kafkian: pa-
lid, aproape desfigurat, se duce la Eliade:
„«Mi-a dat Prefața», mi-a spus. «E o con-
damnare la moarte», a adăugat, întinzîn-
du-mi manuscrisul Profesorului⁴⁴. De aceea,
repet, prologul „profesorului său⁴⁴ este, de
fapt, un epilog.
    Rama romanului autobiografic o închi-
de Michele Hechter, prin eseul ei polemic
M &M. Dacă în De două mii de ani avem
ascendența familiei, aici avem descendența
ei (cu atît mai mult cu cît, alături de autoa-
re, se implică, prin variate note de subsol,
și celelalte „nepoate postume⁴⁴, sora și ve-
rișoara ei). încă din adolescență, pe moș-
tenitoarea prenumelor o preocupă nu atît
prefața (pe care n-o cunoaște decît prin
„citations rapportees⁴⁴), cît motivul pen-
tru care unchiul său a publicat-o. Explicația
din Jurnal n-o mulțumește. Adolescenta
intuiește dintru început că Sebastian nu e
inocent în toată povestea asta complicată
(sau, cum va afla mai tîrziu, că în orice
scriitor zace un „șarlatan⁴⁴): „Eu, tînăra lui
nepoată postumă, [...] citeam în afacerea
asta, în secret, povestea unui tip minat de
o sălbatică ambiție literară, care prefera pre-
fața infamă a unei celebrități decît nimic⁴⁴.
Dincolo de formularea prea accentuată,
adolescenta avea dreptate. Cu siguranță,
romanul autobiografic, neînsoțit de aceea
„immondice⁴⁴, n-ar fi încins spiritele în
aceeași măsură. Dar nu e numai atît. în
atmosfera tulbure, cu accese legionare, a
epocii, Sebastian vrea, poate nu întru totul
conștient, să-l mînuiască pe Nae lonescu,
convins că, ținînd seama de relația lor afec-
tivă, acesta va face o excepție pentru el, jus-
tificîndu-1 și, totodată, protejîndu-1 în pre-
față. E clar că, la rîndul lui, „profesorul
său⁴⁴ a priceput pe loc jocul, simțindu-se
mînuit: așa se explică, măcar parțial, sen-
tința lui excesivă, triumfătoare, savurată și
de anti-năiști, și de antisemiți. Curat Kafka:
„Vrei să mă îmbrobodești, dar eu nu pot fi
îmbrobodit⁴⁴. Chiar și decizia lui Sebastian
de a-și tipări, „ca galvanizat⁴⁴, condamna-
rea la moarte poate fi considerată tot un
gest halucinat-suicidar de tip kafkian.
■
                 Fragment din eseul
                 Singur, ca losef Hechter

Note
1. Notă ulterioară: asemenea date privitoare la
   ascendența sa familială au apărut exact la un
   an după simpozionul de la Ierusalim, datorită
   lui Geo Șerban, în articolul documentar
   Sebastian - mândria btăilenilor, în Realitatea
   evreiască, nr. 304-305, din 30 septembrie-27
   octombrie 2008.
2. în eseul ei, Michele Hechter folosește forma
   „losif⁴ iar nu „losef⁴⁴.


18 • APOSTROF

DOSAR

micio

    lectvzi

Un poem/roman
despre naștere


Ion Bogdan Lefter

Ioana Nicolaie, Cerul din burtă, roman,
ediția a ll-a, prefață de Gabriela Adameș-
teanu, lași: Editura Polirom, colecția „Ego-
proză", 2010, 184 p.

A APĂRUT de curînd
ediția a Il-a a Ce-
rului din burtă, prima
carte de proză a Ioanei
Nicolaie, publicată inițial
în 2005. Trebuie însă
adăugat imediat că era
vorba despre o „proză“
foarte specială, „poeti-
zantă“, ceea ce confirma

traseul de pînă atunci al autoarei, cunoscută
ca poetă cu trei volume la activ, una din-
tre vedetele serilor celor mai recent afir-
mate la noi. între timp, pe lingă o culege-
re a versurilor mai vechi, sub titlul Cenotaf
(Editura Paralela 45, 2006), Ioana Nicolaie
a publicat și un remarcabil roman-roman,
O pasăre pe sirmă (Editura Polirom, 2008):
relatare a experienței de studenție a unui
personaj feminin alter-igo al autoarei, deci
„confesiv“, încă integrabil unei formule
esențialmente poetice de autor/autoare, dar
bogat-narativ, cu personaje și întîmplări,
foarte „prozastic“. Drept urmare, statutul
Cerului din burtă în palmaresul propriu
pare să se modifice retroactiv din „poem în
proză“ în prim „roman“, cum e subintitu-
lat la a Il-a ediție (scoasă - de altfel - la
Polirom, editura sa „ca prozatoare“, nu -
cum ar fi fost normal - la Paralela 45, care

i-a scos trei din patru volume de versuri și
unde Cerul... apăruse în premieră).
   Valoarea și originalitatea textului rămîn
aceleași, peste orice speculații taxonomice.
Premieră tematică în literatura autohtonă
(despre ce e vorba - în fișa bibliografică de
mai jos), Cerul din burtă e o experiență de
viață și - simultan - una de scriitură: pro-
funzimea confesiunii, excepțională, impre-
sionantă, e susținută de o retorică „reteza-
tă“ în enunțuri scurte, în măsură să evite
pericolul literalmente letal al excesului de
patetism, ca și pe acela al simbolismului cu
detentă filozofică sugerat de titlu. Stilistic
vorbind, cartea se înscrie astfel în linia de
inspirație postbelic-germanică a prozei
noastre, impulsionată de experimentele
Hertei Miiller și ale Aglajei Veteranyi: pri-
ma care a practicat atare retorică sacadată
a fost Carmen Francesca Banciu, în textele
ei scurte, de-a lungul anilor 1980, apoi a
utilizat-o și Nora luga, atunci cînd a trecut
de la poezie la proză, și o regăsim în roma-
nul recent al Ioanei Bradea, Scotch (2010).
   Detaliile, descriptiv (într-o prezentare
din iunie 2006; din referatul de jurizare
pentru Eastern European Literaturo Award,
concurs organizat de Bank Austria Credi-
tanstalt și KulturKontakt Austria, în coo-
perare cu Wieser Verlag, ediția 2006 -
pentru anii editoriali 2004-2005):



Fișă bibliografică

   Ioana Nicolaie, Cerul din burtă (Pitești:
   Editura Paralela 45, 2005)

   Este a patra carte a Ioanei Nicolaie (n.
   1 iunie 1974 la Sîngeorz-Băi, Bistrița-
   Năsăud; trăiește în București; lucrează
   ca scriitoare și editoare preelancer), după
   Poză retușată (2000), Nordul (2002) și
   Credința (2003). Absolventă în 1997 a
   Facultății de Litere a Universității Bu-
   curești, Ioana Nicolaie a fost membră a
   unui cenaclu notoriu în perioada stu-
   denției sale, participînd și la cîteva inte-
   resante experimente colective - vezi vo-
   lumele Ferestre 98 (1998) și 40238
   Tescani (2000).
      Spre deosebire de precedentele
   volume ale Ioanei Nicolaie, Cerul din

   burtă nu mai conține poezie „propriu-
   zisă“, ci un fel de proză poematică,
   dispusă în pagină sub forma unor
   blocuri de text despărțite de spații albe,
   ca în cazul jurnalelor. Subiectul este
   unic, cartea puțind fi considerată și un
   „roman poematic“: e vorba despre
   experiența sarcinii și a nașterii, trăită și
   consemnată de către o voce naratoare -
   firește - feminină, confesivă, intens
   subiectivă. Substratul „existențialist^
   „biografist“ e limpede, autoarea însăși
   dînd naștere, în urmă cu cîțiva ani, unui
   copil. Transpunere a unei experiențe
   personale, a unei revelații, Cerul din
   burtă ar mai putea fi înscris - atunci -
   în categoria „autoficțiunii“, intens frec-
   ventată (și impusă ca atare, ca titulatu-
   ră) de circa un deceniu și mai bine în
   literatura europeană (în special franceză
   și germană). Sensibilă și curajoasă,
   cartea Ioanei Nicolaie vorbește despre
   marele mister al vieții, al creației: creație
   în sensul procreerii, dar și în cel
   „maximaD, al „facerii lumii“, al plăsmu-
   irii, precum și în sensul puterii omului
   - în mod particular a femeii - de a crea
   viață și, în ultimă instanță, de a da naș-
   tere - iată! - și unui poem despre naș-
   tere, de a crea simultan în viață și în
   artă. Metafora „cerului din burtă“ su-
   gerează, încă din titlu, asemenea inter-
   pretări parabolice, dezvăluind semni-
   ficațiile multiple ale volumului Ioanei
   Nicolaie: literare în genere, dar și filo-
   zofice, mistice, estetice.
    Cu toate aceste calități, Cerul din
burtă poate - așadar - interesa și un
public internațional, motiv în plus
pentru ca juriul românesc să o propună
spre examinare juriului etapei finale a
concursului Eastem European Literaturo
Award.
■
    Text publicat inițial on-line,
    în revista virtuală ArtActMagazine/
    www.artactmagazine.ro,
    nr. 80, 11 august 2010.

Cărți primite la redacție

• Ion
Mureșan,
cartea
Alcool,
Bistrița:
Charmides,
2010.

• Vasile Bozga,
Trecut și actuali-
tate: studii, arti-
cole, persona-
lități, comunicări,
București:
Editura AGER -
Economistul,
2005.

• Moshe Idei,
Fiul lui
Dumnezeu și
mistica
evreiască, tradu-
cere de Maria-
Magdalena
Anghelescu, lași:
Polirom, 2010.

• Aristotel, Poli-
tica, ed. a ll-a,
bilingvă, traduce-
re, comentarii,
note și index de
Alexander Baum-
garten, București:
Univers Enciclo-
pedic Gold,
2010.

• Alexander
Baumgarten,
Aproape de Toma,
studii de aristo-
telism și neoplato-
nism latin, Târgu
Lăpuș: Galaxia
Gutenberg, 2010



SUD
KwSIE
I

• Andrei
Bereschi
(coord.), Studii
tomiste II,
București: Zeta
Books, 2010.

• Nicolae
Coande, Femeia
despre care scriu,
Târgu-Jiu:
Măiastră, 2010.

• E. M. Cioran,
Kdnnyek es szen-
tek, traducere de
Karâcsony Zsolt,
Budapesta:
Qadmon, 2010.

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 * 19

cu (Ochiul
LIBER

Istoria intelectuală a
marxismului


Cristian Vasile


IN MARTIE 2009, când a fost
tipărit în limba română
primul volum din monumen-
tala operă Principalele curen-
te ale marxismului, zeci de
studenți - cu precădere de la
științe politice - au fost pre-
zenți la lansare. Leszek Kola-
kowski însuși a considerat că

lucrarea sa este menită să servească drept
manual (voi. 1, Fondatorii, p. 13) și a încer-
cat să înfățișeze cât mai sintetic cititorilor -
fie ei cercetători, studenți în științe sociale, fie
simpli amatori de istorie intelectuală - tribu-
lațiile marxismului, atât ca doctrină filosofică,
cât și ca ideologie politică de-a lungul seco-
lelor XIX și XX. Din acest punct de vedere,
unul dintre inițiatorii și promotorii proiectu-
lui traducerii în românește a trilogiei lui
Kolakowski, Vladimir Tismăneanu și-a atins
un obiectiv esențial; acela de a-1 face cunoscut
pe gânditorul polonez mai ales noilor gene-
rații, cu atât mai mult cu cât în România
și-a făcut apariția o stângă intelectuală viru-
lent anticapitalistă, alcătuită din tineri care
preferă să ignore că o bună bucată de timp,
chiar și după 1989, numeroase instituții
românești (structuri guvernamentale, locale,
entități academice și universitare, institute de
cercetare etc.) au fost bântuite de menta-
litățile și reflexele epocii comuniste.
    Kolakowski descrie, poate ca nimeni altul,
mecanismele unei utcpii - marxismul, cea mai
mare iluzie a secolului XX, cu urmări atât de
nefaste - și se impune prin erudiție, printr-o
analiză amănunțită a principalelor texte doctri-
nare. Criteriul cronologic este în mare parte
respectat, dar nu absolutizat. O bună parte
din volumul 3 (ultimul, apărut în noiembrie
2010) - Leszek Kolakowski, Principalele cu-
rente ale marxismului: Ptăbușirea, București:
Editura Curtea Veche, 2010, 448 p. - este de-
dicată marxismului sovietic în versiune leni-
nist-stalinistă; autorul urmărește evoluțiile
despotismului comunist din primii ani ai de-
ceniului trei și până în anii 1970, de la pre-
luarea puterii de către Stalin și până la eșuarea
marxismului într-un amestec de leninism,
naționalism, imperialism și socialism de tip
țărănesc (cum a fost asumat de Mao Zedong).
Fără a neglija marxismul vest-european, Kola-
kowski se concentrează asupra spațiului sovie-
tic și est-european și conchide pe bună drep-
tate că: „probabil în nicio altă parte a lumii
civilizate marxismul nu a decăzut atât de total
și ideile socialiste nu au fost atât de discredi-
tate și compromise ca în țările socialismului
victorios. Putem spune fără a risca să ne con-

trazicem că, dacă în blocul sovietic ar fi existat
libertate de gândire, marxismul s-ar fi dovedit
cea mai neatrăgătoare formă de viață inte-
lectuală din cuprinsul lui“ (p. 370).
    Atenția mai mare acordată de Leszek
Kolakowski marxismului polonez, precum
și absența cazului românesc, atunci când este
analizată problematica revizionismului, este de
înțeles, având și motive subiective, dar mai
ales obiective. România nu a furnizat evenimen-
te de genul revoluției maghiare din 1956, nu
a generat o mișcare similară cu Primăvara de la
Praga, nu a avut grupări marxiste revizionis-
te precum în Polonia. Vladimir Tismăneanu,
Michael Shafir și alți cercetători au completat,
începând cu anii 1980 - prin intermediul
unor studii destinate publicațiilor academice
și chiar prin cărți -, tabloul marxismului critic
din Europa răsăriteană, furnizând și exemple
românești, firave dar nu chiar de ignorat.
Unul dintre marxiștii revizioniști a fost chiar
Kolakowski (nu înainte însă de o adeziune la
ideologia oficială de nuanță stalinistă; filosoful
politic polonez a luat parte la finele anilor
1940 și la începutul anilor 1950 la bătăliile
ideologice contra tradiției filosofice și culturale
nemarxiste din Polonia natală, rătăcire pe care
o recunoaște și o regretă în paginile cărții - p.
141). Această responsabilitate etică și acade-
mică în general a lipsit în spațiul românesc
(un cunoscut istoric și academician român,
apropiat în anii 1980 al lui Ilie Ceaușescu, nu
ezită și astăzi să se proclame buharinist și să
pledeze pentru necesitatea luptei de clasă și a
revoluției anticapitaliste; v. Florin Constanti-
nii!, Postfață la Alexandru Mamina, Bxdifinirea
identității: Pentru o social-democrație critică,
Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2010,
p. 110-112). Or, teza lui Kolakowski - susți-
nută de studierea atentă a documentelor ideo-
logice și a biografiei intelectuale și politice a
lui Nikolai Buharin - este aceea că liderul so-
vietic a rămas un bolșevic care a recunoscut
puterea nelimitată a partidului unic, a ide-
ologiei care le exclude pe toate celelalte, pre-
cum și dictatura economică a statului (p. 44).
Buharin, la fel ca mareșalul Tuhacevski și alți
fruntași bolșevici, a pierit în timpul marilor
epurări ordonate de Stalin la sfârșitul anilor
1930, moment descris și în volumul lui Ko-
lakowski, dar acceptase explicit că putea sfârși
în acest mod.
    Există în carte afirmații punctuale care
astăzi pot fi nuanțate, însă ele nu schimbă cu
nimic principalele concluzii și caracterul ju-
dicios al analizei. In această categorie s-ar
putea plasa afirmația potrivit căreia în a doua
jumătate a anilor 1930 „nu exista nicio ame-
nințare reală la adresa lui Stalin sau a regi-
mului“ (p. 73). Or, sugestia recentă a unor
istorici este aceea că Tuhacevski, de exemplu,
nu ar fi fost chiar inocent în raport cu anu-
mite susțineri - doar aparent fanteziste - din
rechizitoriul întocmit împotriva lui de către
procurorii obedienți față de Stalin. Cu toate
acestea, deși a fost scrisă practic între 1968-
1976, cartea a rezistat pentru decenii și rămâ-
ne valabilă și astăzi; prin metodologie și ca-
litatea scriiturii, Principalele curente ale mar-
xismului este un model de analiză care ar
merita preluat și de cercetătorii care intențio-
nează să întocmească o lucrare despre isto-
ria intelectuală a marxismului autohton sau a
stângii românești din secolul XX. In plus, vo-
lumul 3 al tomului kolakowskian - mai ales
prin capitolele dedicate lui Georg Lukâcs și
Lucien Goldmann oferă sugestii de lectură,
de aprofundare a unor subiecte și deschide ca-
lea unor fertile comparații; spre exemplu,
traiectoria intelectuală a lui Lukâcs corespun-
de până la identitate, la nivelul direcției și

temelor de cercetare din anii 1950 și 1960, cu
aceea a unor marxiști români, foști membri ai
aparatului de partid și cenzorial. Sociologul
francez al literaturii Lucien Goldmann - Gică,
cum îl numeau colegii în anii 1930 - s-a
născut la Botoșani, iar investigarea rădăcinilor
sale românești cu ajutorul documentelor de
arhivă, astăzi disponibile, ar fi deosebit de
utilă și ar lămuri poate anumite aspecte din
biografia sa intelectuală.
   Leszek Kolakowski formulează numeroa-
se întrebări care au frământat comunitatea
academică, mai ales în cea de-a doua jumătate
a secolului trecut, dar încearcă să și găsească
răspunsuri adecvate. Cum se explică puterea
de seducție a marxismului? Filosoful este de
părere că Marx a avut o influență atât de pu-
ternică deoarece și-a formulat teoria în forme
extreme, dogmatice, iar elementul de absur-
ditate a favorizat transmiterea și răspândirea
conținutului său rațional (p. 408-409). Me-
rită semnalată în final calitatea traducerii
asigurate de profesorul de filosofic Dragan
Stoianovici (cel ce a tradus și volumul 1 și
semnează S. C. Diăgari), o tălmăcire realizată
într-un timp relativ scurt și în condițiile în
care fiecare capitol ridică probleme serioase
de transpunere în limba română (a contat și
buna colaborare cu redactorul de carte, Doina
Jela). Trilogia - publicată cu sprijinul Institu-
tului Polonez - a apărut în mai puțin de doi
ani și datorită Editurii Curtea Veche care,
prin Grigore Arsene, a mobilizat resurse
umane importante.




Clovnerii năiste

Ovidiu Pecican


PUBLICÂND Aiașul metafi-
zic ți paznicii filozofiei.
(București: Humanitas, 2010,
166 p.) Liviu Bordaș, tânăr
indianist debutat ca laureat al
Editurii Polirom în 2006 cu
volumul Iter in Indiam, cali-
ficându-se ca indianist de vii-
tor, revine abrupt în viața

noastră culturală în calitate de umorist in-
voluntar. Desigur, autorul joacă rolul justi-
țiarului, părând că apără memoria filosofu-
lui și profesorului universitar Nae lonescu,
dar la capătul lecturii nu mai poți fi sigur că
lucrurile stau chiar așa, în pofida asigurărilor
date pe coperta finală a cărții de două nume
prestigioase, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu.
    încă din titlu te întâmpină o anume mi-
rare: volumul care promite să apere memoria
lui Nae - și, implicit, să îi re-legitimeze pe
urmașii acestuia - își desemnează protagonistul
printr-o sintagmă sarcastică a lui Vasile Băncilă.
Autorul nu se întreabă însă și nici nu explică
vreodată în cuprinsul eseului său de ce
socotește, împreună cu Băncilă, că Nae a fost
un apaș metafizic. Legătura lui Nae cu meta-
fizica nu mai trebuie discutată, măcar pentru
că aceasta din urmă făcea obiectul unor cursuri
universitare ale sale. Dar apaș?! In mod ciudat,
Liviu Bordaș nu se întreabă cu privire la acest
calificativ și nici nu oferă piste interpretative,
preluând, dar necomentând spre elucidare,
sintagma adoptată pe nemestecate. In ce mă
privește, am o ipoteză în acest sens. Apaș în-
seamnă, în argou, țigan, adică rom. S-a glosat
destul despre posibilitatea (sau probabilitatea)
ca Nae lonescu să fi avut ascendență romă.
Apaș metafizic ar putea însemna, în aceste
împrejurări, pur și simplu, țiganul filosof; un

20 • APOSTROF

mod oximoronic de a elucida ieșirea dintr-o
condiție socotită prin tradiție - de la Budai-
Deleanu încoace, cel puțin - marginală, deri-
zorie, trivială prin ascensiunea la spiritualitatea
și reflecția filosofică.
    Ce alte sensuri putea avea strania alăturare
în accepțiunea în care o folosea fostul admi-
rator al lui Lucian Blaga, reorientat către Nae,
în anii ’70 ai secolului trecut, probabil din
spirit de frondă anti-comunistă, din fidelitate
față de propria opțiune idealist-filosofică și,
nu în ultimul rând, din solidaritate brăileană
(și Nae, și Băncilă fiind brăileni)? Sintagma
tango apaș ar putea sugera că, dansând intim
cu metafizica, Nae baleta în stilul tangoului
apaș la modă în epoca interbelică, arborând
un mod provocator, senzual și poate chiar
trivial (aluzie la cultivarea obstinată a genu-
rilor publicistice minore în detrimentul scrii-
turii universitare) de a se mișca pe metafo-
ricul ring de dans seducător. Și așa însă, apaș
metafizic sună inadecvat, prin senzaționalism
ieftin, prin devierea atenției către chestiuni
care nu sunt în chestie. (Și ce dacă un gân-
ditor, socotit de talie, a fost rom? Și ce dacă
la el piruetele frivole se aplică seriozității me-
tafizicii? Astea să fie marile trăsături de revelat
ale unei filosofii, blazonul ei?)
    Oricum, așezând în titlu aluzia cel puțin
instigatoare, sau menită să intrige, la etnia
romă sau la stilul controversat al tangoului pe
care l-am menționat mai sus, Liviu Bordaș
obține un efect contrastant cu pretenția de
seriozitate academică pe care textul lui o
degajă altminteri. Efectul nu poate fi, cred,
întâmplător, ci mai curând unul căutat, la un
om de o atentă informare și cu grija punerii
în pagină, cum este dl Bordaș. De aici și pri-
ma atenționare a subminării ludice a dis-
cursului, în cazul textului pe care îl oferă spre
lectură celor interesați.
    O altă șarjă - sau tiflă - cu efecte umoris-
tice te întâmpină în maniera Indică în care își
intitulează cercetarea (serioasă, căci, în linii
mari, redusă la o plicticoasă elucidare surso-
logică și discutare a bibliografici problemei):
„mister medieval în trei acte, un interludiu și
un intermezzo liric, cu multe ilustrări din opere
originale“. Nu este la mijloc nici un mister
medieval, gen teatral sacru, performat în
preajma catedralelor, pe scenarii biblice, nici
măcar într-o interpretare distorsionată a
genului. Interludiul și intermezzo-ul liric vin,
și ele, să contrasteze bizar impresia unitară pe
care demersul o lasă la lectură. Sugestia ames-
tecării genurilor, caracteristică mai degrabă
practicilor romancierilor, este prin urmare o
altă indicare a concepției de circ sau paradă car-
navalescă, probabil că adoptată de autor cu
scopul de a epata scorțoșenia, chiar dacă ea ră-
mâne exterioară și străină naturii demersului
ca atare.
    încă o manifestare a pasiunii pentru mo-
cherie (miștocăreală, ca să mă exprim în stil...
apaș), de un gust cam îndoielnic, apare în
înșiruirea titlurilor volumelor de versuri ale
poetei Marta Petreu, al cărei nume revine în
text în cu totul altă calitate, anume aceea de
eseistă și comentatoare de filosofic română
contemporană, mai exact a plagiatelor repe-
tate ale lui Nae lonescu. Am verificat cu aten-
ție: între titlurile respective și conținuturile
capitolelor de sub ele nu se conturează nicio
corespondență, nici la propriu, nici la figurat.
Rezultă de aici că, dacă nu vrem ca gestul
ostentativ al lui Liviu Bordaș să fie interpretat
ca plagiat - sub titlurile acelea neapărând tri-
miterea la autoarea căreia i le datorează -,
atunci el nu poate fi decât o încercare de
ironizare sau sarcasm prin pastișă. Sigur, a
glumi cu doamnele - mai ales dacă ele sunt

femei de spirit, care dovedesc o cunoaștere
filosofică redutabilă - ar fi trecut, în Franța
sec. al xvm-lea, drept o dovadă de curtenie
și bon ton. Totuși, asemenea glume nu au în-
călcat, pe atunci, flagrant, regulile politeții și
bunului simț, datorate oricui, în general, și
mai cu seamă doamnelor (în logica patriar-
halistă europeană, poate cam sexistă pentru
vremurile actuale, ale timpurilor invocate).
Oricum s-ar raporta Liviu Bordaș însă la ches-
tiunea genurilor sociale și culturale, procedeul
aplicat producției poetice a doamnei Petreu
rămâne plebeu și cam grobian, subminând, și
el, prin grimasă și scălâmbăială, dorința au-
torului de a fi luat în serios.
    Dovada definitivă că autorul se descope-
ră un glumeț, pasiunea pentru hohotit și
brambureală bătându-i reflexele savante și
pretențiile de seriozitate, o prezintă însă, în
mod irefutabil, concluzia tentativei sale ce
promitea mult, dar dă cam puțin: „Nici unul
dintre acuzatori (cei ce văd în Nae un pla-
giator - n. O. P.) nu pare să-și fi dat însă
seama că simpla existență a plagiatului nu
implică nici lipsa de valoare a celui învinuit
(finalitatea epistemologică) și nici carența
de moralitate (finalitatea etică)“ (p. 143).
încerc să traduc, sperând că nu mă înșel: fur-
tul ideilor sau expresiilor stilistice ale altora
nu lipsește de valoare contribuția ta în cu-
noaștere și nu te descalifică moral. Pentru
Liviu Bordaș este perfect legitim să furi idei
și formulări fericite! De ce ar fi, oare, des-
calificant, în această logică, să furi, pur și
simplu, o șuncă de porc, pensia unei bătrânici
sau pământurile cuiva? Autorul, de altfel, nu
se declară nicărieri - nefiind vorba despre așa
ceva - împotriva flirturilor materiale. Proble-
ma este că, justificând un tip anume de furt
- cel intelectual - nu rezultă de ce oare cele-
lalte șmenării, furtișaguri, dări cu jula (recurg
iar la sugestii de vocabular apașe) ar trebui
condamnate.
    Pentru Liviu Bordaș nu contează de unde
ia un gânditor materialele sale de construcție
și nici ce atitudine are față de ele. Că le dis-
torsionează sau le folosește ca blocuri de
piatră pentru propriile lui nazuri, e totuna.
Important e produsul final, nici măcar ori-
ginalitatea, ci efectele de sclipici și fum pe
care respectivul le obține. Perspectiva, recu-
nosc, este hilară și mă face să râd nițel cam
stingherit, dar dacă așa stau lucrurile, promit
să citesc circumspect, de aici încolo, ce va
scrie indianistul Liviu Bordaș, fiindcă s-ar
putea să găsesc printre ideile lui împrumuturi
nedeclarate din Eliade, Nehru, Coomaras-
wami și Eminescu alături de judecăți scho-
penhaueriene din Nicolae Guță sau Adi Mi-
nune (că și maneaua poate fi pesimistă și
sceptică). Aiaiai!




Cărți formative

Constantina Raveca Buleu


Editura Humanitas a lan-
sat la finele lui 2010 „un
pariu nevinovat pentru ado-
lescenți mai mult sau mai
puțin... miopi“, într-un vo-
lum coordonat de către un
Dan C. Mihăilescu dispus
să-și expandeze ludic ima-
ginea de rol dezvoltată me-
diatic în Omul care aduce car-
tea, a autorității provocate să

furnizeze bibliografii pentru tineri fascinați

de lectură sau aflați în căutarea motivației de
a citi. Geneza Cărților care ne-au făcut oameni
ne-o povestește cu har el însuși în prefață: „Și
când te gândești că totul a pornit dintr-o
toană, o joacă, un capriciu subtil garnisit cu
câteva plăcinte savuroase și un pahar de vin
roșu, în urmă cu câteva luni, când le-am
povestit lui Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu
istoria cu pricina. Prea multă lume îmi ceruse,
de-a lungul ultimilor ani, liste cu cărți fun-
damentale, de la părinți și bunici până la tine-
rii participanți la proiectul «Mind the Book»,
cu care m-am întâlnit la Cărturești, ca și cu
liceenii din Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Focșani,
Timișoara, Bacău și Cluj, cu care mi-a fost dat
să mă întâlnesc în ultimii ani!“ Aflând că și
convivii săi au cunoscut similare experiențe
„de tandră presiune interogativă¹¹, Dan C.
Mihăilescu apelează la câteva personalități de
primă mărime ale culturii române, invitân-
du-le „să-și mărturisească revelațiile citirii fer-
mecător- terapeutice“ într-un mod liber, sin-
cer, pedagogic și ...pro bono.
    Astfel, în Fratele mai mic al lecturii (frag-
mente despre scris și citit). Ana Blandiana per-
mite accesarea reacțiilor sufletești și a teore-
tizărilor participative ale unui om trăitor
într-o lume esențialmente scrisă, guvernată
axiomatic de revelația că „numai ce poate fi
citit există cu adevărat“. Lectura din copilărie
apare aici ca un parcurs fluid, dezvoltat sub
zodia unei fascinații stârnite de spectrul
obiectului permis și interzis totodată, drămuit
de părinți mândri, dar îngrijorați de excesiva
pasiune pentru cărți a fiicei lor. (Alex Ștefă-
nescu suportă și el aceeași îngrijorare ma-
ternă, consiliată psihologic, dar incurabilă.)
în cazul Anei Blandiana, lectura ca aventură
se decantează cultural și devine o sursă de
fericire, îndeajuns de pregnantă pentru a le
conferi cărților o putere animistă.
    Din viață și cărți reconstituie onest haosul
lecturilor din copilăria lui Nicolae Manolescu,
înregistrând în egală măsură atât golurile, cât
și vârfurile. în De la mușchetari la Maiorescu
și Hasdeu, Lucian Boia inventariază cu can-
doare evoluția preferințelor sale livrești din
copilărie și adolescență, dezvăluind genealo-
giile câtorva gusturi convertite ulterior în ju-
decăți culturale. Aceeași atitudine marchează
și discursul lui Livius Ciocârlie {Nici prea-
prea, nici foarte-foarte), bogat în referințe me-
morialistice, unele surprinzător de vii și de
detaliate, recuperate cu umor și larghețe. Au-
torul lansează și un avertisment valid pentru
părinți și profesori: „Riscând să trec drept
elitist [atribut infirmat de microeseul din car-
te], voi afirma că nu se va obține niciodată ca
toți adolescenții să citească marile texte de
plăcere și cu profit pentru formarea persona-
lității lor. Siliți, vor deveni adversari împă-
timiți a tot ce se citește în școală“.
    Mircea Cărtărescu evoluează sub semnul
catedratic al alegoriei, Ed,piciul lecturii fiind o
demonstrație a evoluției cititului spre adicția
lecturii, spre stadiul în care „nu mai citești
cărți, ci trăiești sub enorma lor boltă, constru-
ită din cărți, dar depășindu-le, așa cum o
catedrală e mai mult decât pietrele din care
e făcută“. Că atingerea acestei stări de grație
e cu putință ne convinge rafinatul eseu al
unui scriitor care trăiește în centrul edificiului
lecturii. Tot alegoric, decalogul vârstelor și al
cărților corespondente este dublat de lista ce-
lor zece cărți recomadate de către Ioana Pâr-
vulescu în Zece pietre dintr-un munte.
    Andrei Cornea propune nu o lecție, ci Un
experiment menit să atragă virtualul cititor de
literatură într-o questă nesfârșită pentru afla-
rea răspunsului la întrebarea „la ce e bună

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 • 21

literatura?". Un răspuns specializat la această
întrebare furnizează Mihai Măniuțiu, atunci
când mărturisește „Shakespeare m-a salvat
deseori de la disperare". Valeriu Stoica își re-
trăiește dependența de lectură și constată că
„orice poveste are o aură magică". Captivat
magic, Neagu Djuvara povestește, în tonali-
tatea sa recognoscibilă, despre Biblioteca uria-
șă din casa de la țaiă, în vreme ce pictorul Ște-
fan Câlția dovedește un nebănuit talent de
povestitor în Scrisul ca o cale, melanj de ora-
litate și simț ludic, pigmentat cu ironii amare,
care învelesc istoria haotică a lecturilor sale
infantile și aplecarea către îngemănarea dintre
cuvântul tipărit și imagine.
    Că actorii citesc și altceva decât teatru ne
arată Irina Petrescu și Victor Rebengiuc. în
Acadele pentru furia galbenă, Irina Petrescu
înșiruie propriile sale opțiuni de lectură, con-
știentă fiind de faptul că tinerii au suferit din-
totdeauna de mania contrazicerii. Excesul și
rafinarea instinctului guvernează experiența
lecturii din copilăria și adolescența lui Gabriel
Liiceanu. Cum învață puii de oameni să vâneze
jonglează cu scene savuroase și reflecții pro-
funde, cu amintiri hazlii și momente decisive
de formare intelectuală, dar, mai ales, cu liste
multiple de cărți, propuse de către autor sau
recomandate lui de către Constantin Noica.
    Lecția lui Horia-Roman Patapievici se
axează pe identificarea Maeștrilor vârstelor,
în vreme ce Dan C. Mihăilescu localizează, în
O mansardă tapetată cu căiți și cititul la metru,
reperele lecturii din amintiri, rețeta sa finală
însumând zece scrii de autori. Valorificân-
du-și nu numai cultura, ci și experiența psiho-
logică, Ion Vianu analizează cu atenție clinică
lecturile esențiale și impactul lor asupra sa,
atent la somatizări și acumulări psihologice,
dar, mai ales, perfect conștient de experiențele
inițiatice pe care le prilejuiește cartea. Cu
toate că nu minimalizează cititul organizat,
Andrei Pleșu evită să ofere rețete de lectură,
Cele 100 de cărți? accentuând importanța în-
tâmplării, a cărților propuse de „soartă" și,
„uneori, purtătoare de soartă". Lecția sa se
adresează, cu luciditate, tuturor vârstelor:
„Lecturile formative nu încap, toate, în
perioada tinereții studioase. Poți avea revelații
decisive toată viața".
    Oarecum surprinzător este faptul că listele
de cărți esențiale în formarea autorilor înre-
gistrează multe coincidențe, fără afinități ge-
neraționale sau de mediu. Apar, des, Poeziile
lui Eminescu, Dialtgurile lui Platon, Idiotul
lui Dostoievski sau cărțile Bibliei, reveriile
aventuroase ale copilăriei găsindu-și reflexul
în cărțile lui Jules Verne, Insula misterioasă
câștigând detașat o cursă în care contracandi-
dații la cununa de lauri sunt mușchetarii lui
Dumas sau personajele lui Mark Twain.
    Dan C. Mihăilescu se apără preventiv de
eventuale reacții resentimentare generate de
selecția autorilor prin accentuarea caracteru-
lui inaugural și deschis al proiectului,
volumul reprezentând, în ultimă instanță, „o
minimă depliere de personalități dintre cele
mai diferite ca temperament, specializare și
forme de manifestare publică". Apărarea dă
măsura calității de rol a omului care nu
numai că „aduce cartea", dar te și persua-
dează să te lași prins în paginile ei: „Acuma,
citiți domniile voastre cartea și întoarceți pe
toate fețele răspunsurile. Nu se oferă ele ca o
pradă minunată celor mai diverse așteptări?
Cine se aștepta să vadă 8 nume din 19
(Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu, Lucian
Boia, Livius Ciocârlie, H.-R. Patapievici,
Andrei Cornea, Valeriu Stoica și Dan C.
Mihăilescu) citind și citând cu voluptate

Insula misterioasă? Maaaare mister, de (psi-
h)analizat intens pe viitor". De altfel, ten-
tației de a (psih)analiza opțiunile livrești gru-
pate în volum îi cad pradă nu numai virtualii
săi cititori, ci chiar și autorii înșiși, confrun-
tați cu obligația regresiei în copilărie și în
adolescență.
    „Frumoasă carte a ieșit, zău așa!" - con-
stată satisfăcut Dan C. Mihăilescu. Chiar dacă
multiplicitatea propunerilor și varietatea
formulelor discursive ar fi putut să pericliteze
țelul întregului demers, noi îi dăm în cele din
urmă dreptate...





Nevoia de armonie


Iulian Boldea


lun Pop

LITERE
ALBINE

INTR-O LUME marcată de di-
soluția semnelor și a sensu-
rilor, într-o lume dominată de
zgomot și de anomie, Ion
Pop subliniază, în cartea sa de
poeme Litere și albine (Ed.
Limes, 2010), imperativul
nevoii de ordine, de echilibru
și de construcție raționali-
zantă. Viziunea poetică traduce un echilibru
fragil: între angoasă și înseninare, între zgo-
mot și armonie, între dizarmoniile fenome-
nalității și utopiile muzicale ale poeziei: „In
urechi, sunetele sunt cam aceleași. / In con-
fuzul zgomot, în furia mlăștinoasă, e nevoie
din când în când, nu-i așa, / să se pună puțină
Armonie, - / marele Metronom, limpedele,
cumplitul, / n-o fi fost inventat degeaba". Vo-
lumul poate fi privit și ca o sumă de „exerciții
de supraviețuire", sau de înseninare, prin care
existențialul e transpus în ecuația reculegerii
și contemplației, accidentele fenomenalității
sunt retranșate în relieful sinelui poetic, iar
•angoasa își atenuează rezonanța afectivă („De-
atâta vreme tot fac, / fac exerciții de înseni-
nare, / încerc să șterg din mine orice nor. / Până
ce va veni o zi în care / vă veți uita la mine ca
la cer. // Ce simplu e! Și nu / veți mai vedea
atunci / decât un cer / lipsit de orice nor, / de
tot senin și pur. // Doar cerul. Cerul"). Situat
între viață și text, eul liric cunoaște subter-
fugiile și dilemele acestei paradoxale alăturări,
prin care biografia e alimentată de ficțiune,
iar livrescul și existențialul se întrepătrund
(„un fel de emblemă, foarte poetică, / a co-
municării, să-i zicem viscerale, dar și inefabi-
le, / dintre viață și text, drept care / a și fost
aleasă apoi / pentru coperta cărții mele Viață
și texte"). In același timp, viața însăși e citi-
tă/deconstruită sub forma unui text, printr-o
hermeneutică ce extrage sensurile unei exis-
tențe agonice din perimetrul unei lumi car-
navalești („Mă recitesc, sunt, iată, - / atât de
deștept și de inventiv, - / ce de ars combina-
toria, / ce de subtilă hermeneutică, / ce de
construcție, deconstrucție! // Când nu voiam,
de fapt, să vă spun / decât / că sunt un biet
om / care moare încet / printre atâtea cher-
meze și dănțuiri").
    Al. Cistelecan are dreptate să scrie că li-
tere si albine e un volum ce stă sub semnul
sancțiunii, un volum de exerciții cotidiene de
«înseninare» și acomodare. Asta e poetica
existențială, ca să zic așa, a lui Ion Pop, tran-
spusă redundant în mai toate poemele; tran-
spusă însă cu autoironie compasională, cu o
gramatică decompresivă, detașată, anume
pentru a nu stârni miezul de pathos din fie-
care filă a acestui jurnal de pregătire. Dar
miezul acela ocolit - și chiar ascuns ori con-

trariat - e doar ocrotit, căci în jurul lui se
învârt, de fapt, toate poemele". Reacția la
elementele mundanului, asumarea realității
sub spectrul gravității și al unei etici subli-
minale pune în chestiune însăși alcătuirea
precară a lumii, cu sensurile ei dezafectate, cu
ritmurile dereglate și cu metamorfozele ei
neliniștitoare: „O teamă ciudată, totuși, / în
acest început umed de primăvară - / merele
din tablouri / au început de câteva zile să
putrezească, / ogorul din Peisaj / se umflă și
începe să mormăie, / aud cum păsări pline de
apă / se prăbușesc cu zgomote-năbușite, /
încolțesc ierburi din pasta verde, verde, / iar
sângele acelui apus de peste pădure / se
prelinge din rame, / roșu, roșu. / Din icoane
ies aburi, se evaporă / aureolele prea fierbinți.
// Să alerg până la prima frizerie, / să mă tund
zero, / să caut repede foarfecele de unghii".
   O prezență recurentă în acest volum este
ideea evaluării realității prin reversul ei, cul-
tura. Ficțiunea sau, pur și simplu, resursele
ordonatoare ale instrumentelor intelectului
sunt cele care induc o stare de armonie și de
securizare a ființei, într-un univers marcat de
aleatoriu, în care absurdul și ambiguitatea
se infiltrează insidios și tenace („Iată cum
stau, de fapt, lucrurile: / Dacă-aș avea o
lunetă, un microscop, / aș fi, poate, ceva mai
sigur / că lucrurile într-adevăr stau. / Insă
mi-am pierdut și luneta și microscopul / [... ]
/ și eu, bâjbâind, clătinându-mă, tremurând,
/ auzindu-mă dintr-odată / cum scot sunete
necuviincioase, / atât de ascuțite, o, atât de /
nelalocul lor. / Cum, din nebăgare de seamă,
/ încep să urlu / de durere, în toiul cân-
tecului"). Desenul cu amprentă tragică și au-
toironică, în același timp, din poemul Cactus,
expune, în fond, poziționarea eului față de
propriile limite, față de propriul său destin,
conștiința efemerului și a fragilității propriei
condiții („- Uită-te bine la floarea asta, / îmi
atrage atenția fiul meu, / pasionat colecționar
de cactuși, - / nu trăiește decât o zi. // - Mă
uit, îi spun, e ca o mână scoasă / de-un deținut
din geometria / ghimpată, din lagărul lui /
verde, de concentrare. E-un bot / fragil și ca-
tifelat, de aspru / arici vegetal. Ca un profesor
pare, / ce-n mijlocul Marii Prelegeri / și-ar
arunca, surâzând complice, / cravata pe-
dagogică. / Așa va fi fost, gândesc, / nepri-
hănita Fecioară / trezită din somn / de vocea
Arhanghelului. O rană e, / deschisă foarte în-
cet, pe dinăuntru. Un / trudnic gând / odih-
nindu-se, în sfârșit, o clipă / în oboseala lui
luminoasă. / Un Drept, ajungând târziu / să
vadă fața lui Dumnezeu / și pedepsit de îndată
/ pentru că-a îndrăznit s-o vadă. Un... / - Da,
da... Dar uită-te bine / la floarea asta: / Nu
trăiește decât o zii").
   Consemnarea suferinței, a durerii, a reve-
lațiilor rănii, conjugate cu spasmele singură-
tății („Iată și ora / când nici o durere / nu mă
mai doare. / O oră în care / printre atâtea sin-
gurătăți / nu mă mai simt singur") e însoțită,
în cele din urmă, de o conciliere cu propria
condiție și cu elementele firii, care conduce și
la o regăsire a spiritului contemplativ, la re-
cuperarea seninătății („Ca de un centru risipit
/ în pulberi de lumină, / abia mai pâlpâind,
și-ntr-un târziu, / de-atâta luminoasă oste-
neală / uitând încet, uitându-se în toate, / în
aur tot și pentru totdeauna"). Desprins de
somațiile bolii și de avatarurile unui destin ce
stă sub semnul unei istorii declinante, eul își
regăsește forța de a-și exorciza spaimele și
angoasele într-un discurs ce textualizează
printr-o retorică subtilă teroarea existențială,
discurs care „se crispează el însuși de durere
pe măsură ce transcrie, fie direct prin notații,
fie prin evaziuni metaforice sau asociative,

22 • APOSTROF

condiția sau situația concrete“ (Al. Cistele-
can). Există aici și versuri care circumscriu o
postură marcată de religiozitate, de hieratism,
de grație a sacralului („în clipa asta, mă simt
/ Doamne, atât de ușor - / e ca și cum Cineva
/ ar fi izbutit, în sfârșit, / să prindă acel vânt
cu năvodul. // îi va fi trebuit mult, - firele /
sunt atât, atât de subțiri, găurile / ca largi fe-
restre, / cât ușile pot fi, deschise toate. // Dar,
iată, a stat o dată și vântul / stau crengile, frun-
zele stau, poți și tu auzi albinele nevăzute /
lucrând pentru Fagure. / Ca o sudoare de-ar-
gint / întârzie roua-n ierburi. // Se pare că
Acela-i obosit, iar eu / mă odihnesc acum de
truda lui“).
   Carte în care „fostele rugăminți se pre-
schimbă în rugăciuni“, Litere și albine cuprin-
de, cum scria Dan Cristea „poeme îndeajuns
de misterioase, cu mijloace care țin de sub-
tilitate și rafinament, de bun gust și de simț
al nuanțelor“, într-o tonalitate elegiacă și
ironică, prelucrată prin filtrul unei memorii
livrești de cea mai bună calitate.
■



Românul s-a născut
căpșunar. Sau poet?!

Doru Pop

Al doilea roman al lui
Marin Mălaicu-Hondrari
(Apropierea, București: Car-
tea Românească, 2010) este
contextualizat în același uni-
vers ca și primul (Cartea tu-
turor intențiilor. București:
Cartea Românească, 2008),
ba chiar mai mult, legătura

dintre cele două este și mai strânsă, pentru că,
așa cum spune autorul, romanul din 2008 a
fost scris la „Cordoba, Andalucia, într-o
rulotă ce-i aparținea lui Rafael Ayuso Es-
cobar“, acum personaj în Apropierea. Mălai-
cu-Hondrari ne duce iarăși în lumea emi-
granților (români și nu numai), povestea
derulându-se într-unul dintre cele mai ofer-
tante spații culturale, care marchează expe-
riența multor concetățeni ai noștri, dar care,
regretabil, nu a fost transferat în proză până
acum. Statisticile din 2009 arătau că, în
Spania, locuiesc peste un milion de români,
iar Mălaicu-Hondrari și-a însușit, într-un pio-
nierat binevenit, acest univers, iar acest uni-
vers l-a confirmat ca pe una dintre cele mai
autentice voci din rândul tinerilor prozatori
contemporani. Iar calitatea principală a scrii-
turii lui Marin Mălaicu-Hondrari este au-
tenticitatea.
   Marin Mălaicu-Hondrari este un autentic
în cel mai profund sens al cuvântului. Nu
caută autenticitatea și nici nu vrea să o con-
struiască. Nici măcar nu își folosește biogra-
fia doar pentru a o ficționaliza, ci realizează
un melanj de biografii și identități, compuse
și recompuse din imaginile și viețile prieteni-
lor săi, pentru a construi personaje romanești
veritabile. De fapt, biografia lui Marin Mă-
laicu-Hondrari se intersectează cu biografia
personajelor până la limita ștergerii dife-
rențelor dintre ficțiune și realitate. După cum
spunea autorul, într-un interviu publicat Onli-
ne și realizat, cel mai probabil, de către un alt
personaj din romanul Apropierea (Lidia, alias
„madre de la poesia“, alias Ana D.), aidoma
eroului principal, Mălaicu a stat în Spania
între 2002 și 2007, plecând din țară după ce

și-a ars toate diplomele și a tăiat toate punți-
le de legătură cu trecutul. Faptul că omul real
Marin Mălaicu a locuit în Cordoba, că este
îndrăgostit de Cortâzar și că a întâlnit acolo
un poet dealer de automobile, Rafael Esco-
bar, nu mai are nicio legătură cu faptul că per-
sonajul revine în roman cu numele de Rafael
și, la fel, nu mai este important dacă Adrian
este alter ego-ul lui Marin Mălaicu sau dacă
nu cumva este un altul dintre prietenii săi
de o viață.
   Desigur, dintre cele șapte personaje care
„vorbesc“ in Apropierea, cele mai multe sunt
biografice. Lidia este Ana D. (Poeta inspirație
poreclită Stăpânița), Florin P. (cunoscut de
prieteni și sub numele de John) devine Dan
Parfenie, iar Dan C. (în carte The Great) este
berlinezul, scriitorul-poetul arhicunoscut.
Apropierea dintre personaje și persoanele
adevărate este și ea transparentă. Toți sunt
năsăudeni, așa cum este și Marin Mălaicu.
Știm că Adrian Petru Constantin e poet și e
născut în Năsăud, că Dan Parfenie e profesor
la Maieru și că și el este poet, că Florin Ro-
man, alias The Great, este poet respectabil în
România. Ei se perindă pe la casa de cultură
din Maieru, se scaldă în Someșul Mare și fac
studii la Cluj. Cu toate acestea, simultan,
trăsăturile tuturor personajelor sunt perfect
transferabile, pentru că fiecare dintre ei este
identic, ca destin, ca idealuri, ca suferință cu
toți ceilalți.
   In Apropierea, Marin Mălaicu vrea să de-
monstreze - și reușește pe deplin - că este un
scriitor ale cărui instrumente se îmbunătățesc,
se cristalizează și se nuanțează. Eliberându-se
de multe dintre derapajele calofile ale roma-
nului de debut și simplificându-și scriitura
până la un soi de claritate tăioasă, autorul
povestește multivocal experiența emigrării,
discută des-țelenirea produsă de ruperea apro-
pierii între oameni. In acest sens, titlul roma-
nului este o capcană, apropierea este imposi-
bilă în lumea lui Marin Mălaicu-Hondrari,
acesta este un roman al îndepărtărilor, al
distanțării oamenilor de propria lor identi-
tate, al separării de destinul personal. Perso-
najele romanului sunt într-o continuă navetă
„Spania-România“, iar rezultatul este că „nu
mai știu de ce mă aflu într-un loc anume și ce
limbă trebuie să vorbesc“. Aceștia sunt oame-
nii care, „dacă sunt în Spania gândesc româ-
nește, și mă exprim în spaniolă, dacă sunt în
România gândesc în spaniolă și vorbesc ro-
mânește“, ființe fără timp și fără spațiu, pen-
tru că distanța dintre Atlantic și Marea
Neagră este simultan imensă și ireductibil de
mică.
   Chiar faptul că propoziția de început
(„Fantoma unui bărbat îndrăgostit bântuie
Europa pe urmele unei femei căsătorite) este
o parafrază la o celebră formulă a lui Marx,
ne poziționează în miezul unei lumi a inter-
secțiilor. Intersecții între poeții crescuți în
România în timpul comunismului, ajunși
culegători de măsline în Spania capitalistă,
între două argentinence care sfârșesc prin a
face trafic cu mașini în Uniunea Europeană,
ruși care fac contrabandă cu prafuri și dro-
guri, o evreică și o olandeză care adoptă un
copil din România.
   In această lume a amestecului și a lipsei
de apropiere, oamenii trăiesc iluzia legături-
lor și, în același timp, există de-conectați.
Personajul principal, Adrian Petru Con-
stantin, în România poet, pleacă în Spania
pentru a face bani. Povestea lui Adrian este
povestea a milioane de români: cu zece euro
în buzunar, ajunge în Spania fără să vorbea-
scă altceva decât „hola“, umblă pe străzi cu
un bilețel pe care scrie „busco trabajo“ și

sfârșește ca paznic într-un parc de mașini
second-hand. După un timp, poetul începe să
facă pe „transportatorul pentru Vanessa
Murilio, care este traficantă de mașini furate,
fiind prins într-un continuu du-te vino între
România și Spania, între diverse slujbe și
diverse iubiri. Adrian este un om fără țară,
fără spațiu de viață. Pentru el, ca și pentru toți
românii „des-țărinați“, Spania este țara în care
„românii simt tolerați“, în care chiar și iubi-
tele se plâng că se îndrăgostesc de „puto
rumano". Acolo românii sunt pretutindeni,
la magazinul Lidl din Cordoba, „oricând
intri, dai peste un român“, dar au idealuri
diferite. Pentru unii Spania este prilejul de a
citi în original pe Cortâzar, pentru alții, cum
este Nicu (iubitul Danei), idealul de viață este
să facă bani în Spania și apoi să deschidă o
afacere, o „sală de fitness la Buzău“.
   De aici vine autenticitatea lui Mălaicu
Hondrari. Din abilitatea de a spune povestea
unor poeți care trăiesc o viață de căpșunari,
pentru că aceasta este și povestea lui, și poves-
tea multor altora. Poți fi poet și căpșunar,
poți fi și spaniol și român? Cine ești, la sfâr-
șitul peregrinării continue care este viața? Evi-
dent, numele personajului principal este ales
„programatic“ (aici este un mic derapaj calo-
rii) : Hadrian e împăratul roman născut în
peninsula Iberică, care a abandonat Dacia
romană.
   Dar dincolo de mici scăpări (unele chiar
și de limbaj, în română nu se spune „negoț“
la „afaccri“, e un calc spaniol pentru „nego-
cio“), romanul este construit impecabil. In
sens narativ, Apropierea este un „roman-puzz-
le“, a cărui narațiune (și intrigă) se poate
reconstitui numai după parcurgerea întregu-
lui text. Vocile, care aparent sunt monolo-
gale și autosuficiente, încep să se lege, să se
întretaie și să recompună un timp și un spațiu
comun. Firul central al poveștii ne duce prin-
tr-o serie de iubiri imposibile, „ca în teleno-
vele“, amplasate în aerul fierbinte al Spaniei,
în aerul rece al Berlinului sau în aerul stătut
al României, unde toate se leagă și se dez-
leagă din poveștile individuale ale celor mai
importanți „naratori“: Adrian, Dan, Lidia și
Maria, precum și din poveștile „contrapunct“
ale personajelor cu rol „explicatoriu“: Vanes-
sa, Dana și Alexjandro. Unele voci sunt soli-
tare, apar o singură dată - așa este cazul
Danei, care se îndrăgostește de The Great,
sau al lui Alexjandro (sic!), care este fiul
adoptiv al lui Myriam, care lasă niște caiete
în care spune povestea lui Adrian. Altele simt
recurente, cum sunt Adrian și Maria. Trebuie
să spun aici că, dacă Alexjandro este o licență
literară nereușită a lui Marin Mălaicu-Hon-
drari, Dana rămâne una dintre cele mai bine
scrise bucăți de proză din ultimii ani, cu un
personaj feminin conturat magistral prin con-
fesiunea la persoana întâi. Este foarte greu să
gestionezi atâtea voci narative (și, dacă ar fi
să îi mai reproșez ceva lui Marin Mălaicu,
atunci ar fi alunecările și glisările ușoare ale
vocilor, uneori personajele vorbesc cu „gla-
sul“ altor personaje, iar pe alocuri devine stri-
dent, așa cum se întâmplă cu Maria, care
spune replici caracteristice personajului Dan
Parfenie).
   Dintre „vocile principale¹¹, trei sunt poeți,
pasionați de Gellu Naum și Borges, prieteni
cu un alt poet consacrat, The Great, a cărui
voce nu o auzim, dar a cărui identitate o în-
trezărim. Ei trăiesc din poezie, spațiul lor vital
este poezia. Indiferent ce fac, acești oameni
expiră, respiră și se hrănesc cu poezie. Aici
Mălaicu-Hondrari reușește să unească cele
două paliere, cel al vieții banale, chiar mărun-
-4

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 • 23

te și meschine, cu cel al aspirațiilor ideale.
Maria, iubita lui Adrian, este și ea artistă și
cântăreață, preocupată de sculptură, boemă,
solistă la chitară bass, dar care se îndrăgos-
tește de acest „puto-poeta-rumano-de-mier-
da“, deși este căsătorită și fericită cu partene-
rul ei de artă, Javier. La tui moment dat, vasul
pe care Maria și Adrian își trăiesc povestea de
dragoste se numește, cum altfel, decât „Poe-
sia". Toți trăiesc în poezie, dar suferă în-
tr-o existență banală, de culegători de stru-
guri, de traficanți de droguri, de șomeri, de
paznici de noapte. Chiar și Vanessa Murillo
și Myriam Rozenberg, cele două argentinen-
ce lesbiene traficante de mașini, sunt preocu-
pate (și salvate) de poezie.
    Cu toate acestea, iubirea, ca și apropierea,
este imposibilă. îndrăgostiți! comunică prin
messenger, schimbă emailuri, vorbesc la
telefon peste mii de kilometri, își beau cafeau
prin intermediul camerei web, unul în Ma-
drid, altul în România, prietenii află despre
viața prietenilor prin intermediul internetu-
lui și prin conversații telefonice, o mare dra-
goste se consumă pe fondul unui joc pe cal-
culator. Unul dintre cele mai puternice
momente narative este acela în care Maria
conduce mașina cu laptopul pornit pe bord,
pentru a putea să îl aibă pe Adrian alături de
ea, de la mii de kilometri depărtare.
    Iar, după ce reconstituim piesele construi-
te de vocile personajelor romanului, înțe-
legem că totul are loc pe fundalul unei
povești de gen thriller-policier, cu găști de ro-
mâni și ruși care sunt urmărite de poliție, cu
o femeie care vrea să se răzbune pe bărbatul
care a distrus viața părinților săi din Argen-
tina, cu pistoale, cu urmăriri cu mașini, cu
două lesbiene criminale și pasionale, cu mulți
emigranți în fundal. Totul învăluit în poezie
și iubirea de poezie.





Un debut mult așteptat

Ștefan Bolea

Sorin-Mihai Grad debu-
tează târziu, după mai
mult de un deceniu de acti-
vitate publicistică, cu peste o
sută de poeme apărute în
reviste ca Tribuna, Antiteze,
Mozaicul, Respira, Tiuk, Sis.f
etc. De asemenea, a devenit
cunoscut ca editor al revistei

FgoPHobia, care este o prezență constantă în
tybenpace de șase ani. Cu toate că este un
matematician talentat (fiind cercetător științi-
fic la Universitatea Tehnică din Chemnitz și
publicând o carte în colaborare la prestigioa-
să editură Springer), Grad își dedică mult
timp literaturii, scriind o poezie de calitate
încă de la sfârșitul anilor ’90. Volumul său de
debut a fost întâmpinat cu multă speranță,
ținând cont de faptul că autorul trăiește de
mult timp în Germania și intră în literatura
română ca un outsider, având o voce com-
plet diferită de ceea ce se scrie azi la București
sau în provincie. O speranță similară este
legată de editura la care debutează, Herg
Benet, care, în viziunea unora, ar putea fi
pentru anii 2010 ceea ce a fost Vinea pen-
tru decada precedentă. Este chiar prima carte
a acestei ambițioase edituri bucureștene ce își
propune să-i publice în 2010 și 2011 pe unii
dintre cei mai radicali scriitori nedebutați în

volum până azi: îi amintim doar pe Cristina
Nemerovschi, Mareș Lucian, Marius-Iulian
Stancu și pe Patrick Călinescu. O terță spe-
ranță (subliminală) constă într-o revigorare
subită a literaturii române tinere, care acti-
vează după bucla generaționistă douămiistă,
ce a dat cărți importante, dar și multă macu-
latură. Probabil spectrul așa-zisei generații
2000 se va modifica spectaculos după ce nu-
me ca Grad, Nemerovschi sau Mareș (care
aparțineau până ieri unui anumit under-
ground) vor concura cu deja-clasicii lanuș,
Komartin și Țupa și vor primi o meritată
atenție.
    In continuare, aș vrea să propun o ana-
liză filozofică a volumului lui Grad Sungat
(2010), care suportă o asemenea interpreta-
re ideatică. Primul tng al volumului (ce are
intenționalitatea unei arte poetice) este: „am
surogat tot ce-am/ sau m-a prins" (Sungat de
sungat). Avem o combinație dintre neoro-
mantism și ego postmodern în zodia jame-
soniană a pastișei: ni-1 închipuim pe Sorin-
Mihai Grad, asemenea avatarului regelui Mi-
das: tot ce intră în raza atingerii sale se tran-
sformă din aur în Ersatz sau asemenea lui
Diogene, care merge prin Chemnitz cu un
felinar, căutând ceva autentic, întâlnind din
păcate falsul la orice pas. Al doilea teg al vo-
lumului îl găsim tot în poezia Sungat de su-
ngat: „poerezia e propriul meu ospiciu și
canal".
    Anarhismul și sentimentul nereligios al
ființei (două posibile chei de lectură ale volu-
mului) merg mână în mână pentru că, din
punct de vedere logic, orice poezie a eliberării
conține și o teorie a autonomiei, pornind de
la coincidența dintre libertate și responsabili-
tate. Cu alte cuvinte, după moartea lui Dum-
nezeu (cum postulează Caputo și Vattimo)
începe zodia autonomiei și ieșirii din mino-
rat umane. Zeii ne-au părăsit, să ne descur-
căm singuri. Erezia nu este neapărat renunța-
rea forțată la divinitate, ci este marca unei
libertăți de credință, pe care trebuie s-o avem
cu toții. „Poerezia" este spitalul din creier,
în care crizele de isterie și nevroză sunt defu-
late artistic și canalul de scurgere în care gu-
noaiele sufletului sunt eliberate prin mijloa-
cele sanitare ale spiritului.
    Cheia de lectură anarhistă se regăsește în
poemul Sungat de pane: „bă tată/ că rele ne
iei toate jucăriile/ dăruindu-ne în skimb cra-
vate/ sistem este numele tău/ tare ne-am mai
săturat de tine". Simțim influența celor de
la Oomphl, amintindu-ne de acel „Mein
Wille geschehe,/ Und den im Himmel gib
uns auf Erden". Avem aici o mostră de poe-
zie postpunk (de la titlu la grafia avangardis-
tă a cuvintelor): simbolul „sistemului" este
arhitectul din Matrix, care are drept contra -
parte anomalia sistemică Neo. Am putea infe-
ra că tot ce este autentic și excepțional în rasa
umană aparține anomaliei sistemice.
    A doua cheie de lectură este cea antireli-
gioasă și o regăsim în poeme ca Sungat de
psalm sau Sungat de groază. Ne vom referi
îndeosebi la primul text:

   1. „ești cel mai crud tiran pe care/ am
   știut să ni-1 inventăm/
   2. te-am făcut fără chip/ să nu te putem
   recunoaște/
   3. fără nume/ să nu te putem invoca
   împotriva ta/
   4. prea prezent/ ca să te mai eradicăm din
   noi/
   5. prea puternic/ să nu-ndrăznim să pri-
   cepem că ne faci și rău/
   6. prea restrictiv/ ca să ne-acceptăm și alte
   gânduri/

   7. și prea complex/ ca să te mai putem
   distruge.“ (numerotația și aranjarea ver-
   surilor îmi aparțin)

în aceste paisprezece versuri avem șapte idei
care pot fi analizate filozofic. La fel cum s-a
spus despre Gregory Corso, am putea spune
despre Grad (dar într-un sens ușor diferit) că
este un poet de idei.

   1.    „tiranul crud" - topos iluminist, cu ac-
centele de la Marchizul de Sade la Kant din
textul Whs istAhpklărurg, în care se militează
pentru ieșirea din minorat a ființei umane,
care nu poate obține libertatea dacă nu devi-
ne responsabilă și se eliberează de orice auto-
ritate externă.
   2.    „fără chip" - o foarte interesantă trans-
gresiune și parodie a tiparului chipului și
asemănării. Un Dumnezeu fără chip nu mai
este nici uman, nici divin. Este un alienus, un
outsider sau un monstrum. Mai mult, această
geneză a divinității trimite după mine la fil-
mul Blair Witch Pnject, în special la finalul
său, în care Răul absolut este mult mai teri-
fiant din perspectiva invizibilității sale. Un
Dumnezeu invizibil și lipsit de aspect este
asemenea unui gestapovist, care se alipește
creierului, reprezentând controlul absolut din
spatele aparentei lipsei de control. Este un
zeu de care nu putem scăpa niciodată, ase-
menea lui Big Brother.
   3.     „fără nume" - trimit și la Diferenția-
lele divine ale lui Blaga, în care zeitatea era un
instrument de disciplinare, control si cenzură
absolută. Să nu uitam și Demiurgul cel tău
cioranian, în care adevăratul zeu se abține de
la creație și lasă geneza lumii pe seama unui
demiurg inferior. Cioran stabilea că orice for-
mulare este curativă, un Dumnezeu care este
lipsit de nume nu este tratabil sau vindecabil.
   4.     „prea prezent" - revenim la ipoteza
anomaliei sistemice. Atunci când sistemul nu
lasă noise de fundal (cu alte cuvinte, când
„lucrurile merg bine") nu realizam că suntem
niște rotițe bine unse sau niște amibe care nu
răspundem decât la stimulii de plăcere. Nu
trăim, ci dormim într-o asemenea circum-
stanță. Doar când intervine bruiajul, auzim
chemarea anomaliei - de obicei când inter-
vine durerea, ccfard-ul, oboseala. Discordanța
(sau dezacordul lui Ungaretti) ne trezește și
ne face să conștientizăm că o viață trăită pre-
supune neobediență, restul aparținând regi-
mului spectral al morții în viață.
   5.    „prea puternic" - ipoteza demiurgului
cel rău este reinferată.
   6.     „restrictiv" - marele cenzor creează
pseudo-demiurgi în același tipar, imersați în-
tr-o subviață somnambulică.
   7.     „complex" - conform lui Grad, Dum-
nezeu este cea mai complexă creație a ființei
umane. Parafrazându-1 pe Huxley, care spu-
nea că poate lumea noastră este iadul unei alte
lumi, putem să spunem că Dumnezeu este
visul ființei umane, care, la limită și în mo-
mentele de bruiaj amintite de Blake și de
Milton, devine un adevărat coșmar joycian
din care nu ne putem trezi.

închei cu un vers de sorginte expresionistă și
gothică, pe care l-aș situa între Edvard Munch
și Brandon Lee: „dacă țipetele din mine s-ar
aduna într-unul mi-ar crăpa nu doar geamu-
rile/ ci și pereții/ și s-ar bloca liniile de
urgență ale poliției" (Sungat de dacă). Dacă
la început a fost cuvântul, la sfârșit va fi țipă-
tul, simultan cu proiecția generalizată a apo-
calipsei. Poetul operează ca un magician și
dacă referința la Munch este evidentă, legă-
tura cu actorul genialoid care și-a încheiat


24 • APOSTROF

cariera cu Ihe Crow se referă la rezolvarea
suprasensibilă a unei vechi dileme filosofice,
care postulează că durerea nu poate fi, oricât
de empatici am fi, comunicată. Transferul de
conștiință din finalul Corbului, în care perso-
najul lui Brandon Lee îl distruge pe perso-
najul principal negativ, constă într-o tran-
smitere directă, nemijlocită a durerii. Dacă,
repetându-1 pe loan, cuvântul este ființial,
țipătul lui Grad, având puterea de a anula
strigătul colectiv de durere al omenirii, pro-
voacă o breșă în ordinea ontologică a lucru-
rilor, având calitatea unui noise sau bruiaj care
desființează absolut totul.





Galeria lui Sorin Grecu


Vianu Mureșan

Acolo unde noi vedem
simple persoane, Sorin
Grecu vede personaje, acolo
unde noi întâlnim fapt divers, I
el găsește legende. Curiozi- I
tatea lui față de semeni s-a
profesionalizat, dobândind
de-a lungul anilor de acti-
vitate în presă un rafina-
ment al observației și un
fler al compoziției - de
rol și situație - pe care
numai un reporter strălu-
cit le poate avea. Educația
curiozității investigative,
instinctul depistării „per-

sonajului”, arta de-a se insinua în intimitatea
cuiva pentru a obține informațiile dorite, pre-
cum și rarul talent de-a recompune din sim-
ple conversații, interviuri și mărturisiri adevă-
rate schițe de destin sunt calitățile ce-i permit
lui Sorin Grecu să-și creeze propria galerie,
unde-i alătură pe unii eroi ai rezistenței anti-
comuniste unor nebuni geniali sau doar extra-
vaganți, dar și celor mai reputați ticăloși, hoți,
escroci sau boschetari.
   Ne-am putea întreba, desigur, care e mă-
sura comună cu care cântărește autorul ce-
lor două volume de reportaje - Viața lucrează
cu alte date și Reportajele mele, ambele apărute
recent la Editura Eikon - destinele atât de di-
ferite ale unor foști deținuți politici, deținuți
de drept comun, veterani ai închisorilor și
lagărelor comuniste, artiști, chelneri, autop-
sieri, ticăloși sau criminali? Cred că răspun-
sul simplu e acesta: toți aceștia s-au desprins
de existența banală a normalității sociale,
devenind „cazuri” și mai apoi „figuri sin-
gulare”. Toți aceștia au o legendă proprie care
trebuie descoperită și făcută publică, toți au
ajuns să facă ceva nemaifăcut, să exceleze în
bine sau în rău. fără a fi, deocamdată, figuri
istorice, toți au colorat, cu nuanța și tușa
specifice personalității lor, chipul altminteri
cenușiu și searbăd al existenței cotidiene.
Cred că i-am și putea numi eroi ai cotidia-
nului, în această categorie încăpând o foarte
largă colecție de figuri cu caracteristici mo-
rale, de personalitate și caracter extrem de
diverse. Legendele „rezistenței” și cele ale de-
lincvenței beneficiază de aceeași compre-
hensiune amabilă din partea autorului. Unde
e cazul, reporterul știe să-și scoată pălăria,
să se încline și să salute cu tot respectul, însă
unde are de-a face cu vreun reputat găinar,
fost mare spărgător, șarlatan, îi prezintă isto-
ria fără să-l judece, fără să-l condamne sau
să-l blameze, de parcă ar avea de-a face cu


„personaj” și „rol”, nicidecum cu o persoană
în carne și oase compromisă.
    Categoriile de personalități diseminate în
cele două volume ar putea fi reordonate după
câteva criterii, pentru a ne oferi nonă un sens
al vieții acestora dincolo de spectaculozitatea
sau ineditul poveștii, pe care, s-o recunoaș-
tem, autorul știe s-o construiască cuceritor,
adăugând elementelor de scenografic minime
foarte multă vibrație și expresivitate literară.
Dacă nu i-am cunoaște pe unii, dacă n-ar fi
fost prezentați de-a lungul vremii în formula
reportajului, am bănui că simt născociți. Cri-
teriile pe care le consider la îndemână ar fi:
moral și prcfesional, la care trebuie adăugate
excepțiile. Redistribuirea poveștilor în funcție
de acestea ne permit să cristalizăm câteva idei,
câteva conținuturi analitice al căror sâmbure
nu seacă pe măsură ce, inevitabil, uităm de-
taliile epice ale acestora. Ce au fost acești oa-
meni, adică nota personalității lor, se desprin-
de din ceea ce au făcut, suita acelor gesturi
rezumate de Sorin Grecu în schițele lor bio-
grafice, astfel încât, observând, analizând și
judecând noi, cititorii, ne putem compune
propriile păreri vizavi de ei. Desigur, e de aș-
teptat ca tacticile persuasive ale autorului să
ne atragă în direcția aprecierilor sale, însă
chiar dacă între anumite limite nc vom mișca
în curenții acestora, nu suntem captivați to-
tuși prin concluzii inutile. Mișcarea perso-
najelor lui Grecu înspre noi, cititorii, este
liberă, ca și cum, pe neobservate, autorul
s-ar fi retras, lăsându-ne față în față să ne des-
curcăm de unii singuri.
    Dacă am accepta criteriile sugerate mai
sus, atunci am putea aranja portretele astfel:
1) criteriul moral - loan Inocenții! Glodeanu,
deținut politic, supraviețuitor al sinistrului
experiment „Pitești”; Ion Șerdeanu, profeso-
rul de literatură, fost pușcăriaș politic; Nico-
lae Trifoiu, pe care cei 19 ani de detenție, atât
în timpul mareșalului Antonescu, cât și sub
comuniști, l-au apropiat de sfințenie; Todor
Georgiu, țăranul din Huța, urmărit fără a fi
prins de comuniști timp de 15 ani prin codrii
Bistriței, Clujului și Maramureșului; Petru
Godiac din „lotul Ilie Ilașcu”, fost deținut
în Transnistria; Pitty Vintilă, jazzistul clujean
de reputație internațională, singurul român
membru al asociației Jazz Paradise, cu ani grei
de pușcărie pentru gesturi excentrice - și-a
intitulat o pictură Mama lui Lenin la meno-
pauză și a sărbătorit Ziua Unirii călare pe sta-
tuia lui Matia Corvin; Traian Neamțu, pre-
ședintele Asociației Foștilor Deținuți Politici
din România, veteran al penitenciarelor co-
muniste, care l-a cunoscut la Gherla pe înfio-
rătorul torționar Țurcanu; preotul greco-ca-
tolic loan M. Bota, care a cunoscut atât
gulagul sovietic, cât și pușcăriile din Cluj și
Aiud, colaborator principal la Omagiul cardi-
nalului dr luliu Hossw, Victor Maghear, de
asemenea fost deținut politic; Vorotel, țăranul
care a fost în audiență la Ceaușescu pentru
salvarea mănăstirii din Bixad; Ilie Lazăr, fost
fotbalist care a construit o mănăstire de maici
la Cristorel; Radu Țermure, salvatorul a sute
de câini abandonați, președinte al Federației
Române pentru Protecția și Controlul Ani-
malelor; 2) criteriul prifesional - Pavel
Onoaie, țăranul care vine din munții Bistriței
în opinci și ițari la Cluj în 1965, pentru a
ajunge cel mai bun lutier din țară, cel care a
restaurat, între altele, și celebra vioară Stradi-
varius a lui Ion Voicu; maestrul bucătar Ion
Ivașcu, recunoscut pentru talentele sale spe-
ciale încă din perioada comunistă (și Ceau-
șescu, și fostul președinte bulgar Todor Jivkov
au apreciat bucatele acestuia); profesorul Mir-

cea V Diudea, coordonatorul grupului de
cercetare TOPO și membru fondator al So-
cietății Europene de Chimie Matematică
(2007), pionier al unei discipline de graniță
numite „design molecular”, preocupate de
lămurirea modelelor geometrice ale molecu-
lelor; Octavian Căpățână, care în 1977 a con-
struit primul calculator cu microprocesor din
România; pictorul Octavian Opronescu, li-
cențiat al Academei Port-Royal din Paris și
mașter al Universității Marc Bloch din Stras-
bourg, respins în perioada comunistă de 16
ori la examenul de admitere la Institutul de
Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj;
sculptorul loan Haitonic, care realizează o
formă originală de cristologie plastică în răs-
tignirile sale din lemn; sculptorul Marian He-
tea, un poet și în același timp un „maestru
al lemnului” (Livia Drăgoi); maestrul Ion
Antoniu, poet, etnosof, grafician, pictor și
arhitect, talente risipite în proiecte nenumă-
rate, puține dintre ele finalizate, însă toate
mustind de originalitate, viziune, unele dintre
acestea atingând limita extravaganței.
    Un al treilea sector în galeria lui Sorin
Grecu ar fi excepțiile, acele figuri interesante
care nu au aura eroică și nici prestigiul profe-
sional de care vorbeam anterior. Aici îi putem
include pe: Remus Pop (Mongolu), crâșmar,
într-al cărui local și-au adăpat muzele mulți
poeți echinoxiști, mare colecționar de artă;
loan Biriș, cârciumarul ctitor de biserică;
Florin Tănăsălea, autopsierul scriitor; Victor
Balogh, manipulatorul de cadavre; iluzioniștii
Belloni și Ernesto; Mihăly, cel care hrănește
de mulți ani porumbeii din centrul Clujului;
celebrul hoț Ovidiu Ursache; Mihai Racu,
bătrânul care trăiește retras într-o colibă im-
provizată în munții dimprejurul Băii Mari,
neatins de frig și boli, un „Yeti” modern, du-
pă formula autorului.
    Pentru cei mai mulți cititori potențiali,
figurile alese de Sorin Grecu sunt necunos-
cute, iar unele dintre ele pot stârni interes mai
mult decât o fac în general subiecții repor-
tajelor. Cu unele dintre acestea piere o lume
sau o meserie, se pierde ceva irecuperabil. Al-
tele sunt deplorabile și triste, ca și cum viața
le-ar fi fost dată spre batjocură. Unele sunt
haioase și fermecătoare, iar altele ne dau de
gândit foarte serios în plan moral, cei care
și-au plătit principiile și credința religioasă cu
ani grei de detenție. Unii impresionează, alții
întristează, iar alții repugnă, însă nu ne lasă
indiferenți. Cu această galerie de personaje și
destine cred că autorul face mai mult decât
un gest cultural. El oferă material de lucru
pentru istoricii și antropologii preocupați de
societatea noastră recentă. Artiștilor și scrii-
torilor le dă materie primă de cea mai bună
calitate pentru eventuale personaje. Așadar,
oricărei categorii i-ar aparține, cititorul lui
Sorin Grecu are de câștigat.

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 • 25

Viața și opiniunile lui
Dan Coman. Poet

Mihaela Ursa


De CÂȚIVA ani, triumvi-
ratul scriitoricesc de la
Sângeorz-Băi, compus din
Marin Mălaicu-Hondrari,
Florin Partene și Dan Co-
man, a dobândit notorie-
tatea unei grupări literare.
Poeți afirmați în volumul
colectiv camera (care îl in-

cludea și pe Alin Saivan), cei trei nu îm-
părtășesc doar o legătură circumstanțial
geografică, nici una strict artistică, ci mai
degrabă una dintre prieteniile acelea la fel
de pasionale ca o relație amoroasă și la fel
de solide ca o căsnicie fericită. Context
rarissim și privilegiat, această frățietate nu
a putut rămâne fără consecințe în poeti-
cile lor de autor. Atât Marin Mălaicu-Hon-
drari, cât și Dan Coman semnează fiecare
în 2010 câte un roman. Aprcpierea, al doi-
lea roman al lui Mălaicu, și Irezistibil
(Cartea Românească, 2010), debutul în
proză al lui Coman, pot fi citite ca două
dintre piesele unui ciclu aflat în lucru, din
care aflăm ce se întâmplă cu Dan, Marin
și John (sub aceste nume sau sub altele)
în raport cu poezia. La limită, singura ob-
sesie și tema principală a romanelor celor
doi scriitori este cum se poate scrie, înțele-
ge sau citi poezia.
   Dan Coman păstrează pentru volumul
său de proză titlul unui poem din Ghirga,
Irezistibil, care funcționează duplicitar. Pe
de o parte, el deschide o pistă falsă, o cap-
cană întinsă căutătorilor de autobiografis-
me facile, celor care l-ar putea identifica pe
Dan Coman-personajul-autor cu Dan Co-
man-autorul de pe copertă, cu tot cu isto-
ria sa personală și cu biografia sa literară.
Optzeciști precum Gheorghe Crăciun, Mir-
cea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu n-au
procedat altfel când au recurs, în proză, la
autoficționalizări. Pe de altă parte, la Dan
Coman proiecția de sine îmbracă o formă
cu totul particulară, pentru că aparența ce-
lui mai feroce narcisism ascunde o percepție
de sine cu totul negativă și detestabilă: cu
cât mai irezistibil, cu atât mai abject, per-
sonajul Dan Coman traversează diferite
etape ale exercițiului său de seducție până
ajunge letal. Asemenea copiilor divini ai
literaturii (v. trimiterile recurente la Toba de
tinichea, de pildă), a căror eficiență nocivă
depinde de cât de bine se folosesc de apa-
renta lor inocență, infailibilă, Dan Coman
sau D Great Coman - protagonistul fiecă-
reia dintre cele cinci povești ale volumului
- este cu atât mai convingător pentru cele-
lalte personaje, cu cât se raportează mai in-
strumental la propria putere de seducție
(erotică, dar și poetică, creatoare, umană în
cele din urmă).
   Compus din cinci părți - povești de sine
stătătoare, relatate de același personaj-mar-
tor - volumul reprezintă de fapt un roman
a cărui coerență nu ține doar de acest aspect
formal, ci și de împărtășirea unei aceeași
viziuni interioare, secrete și adesea perverse,
asupra lucrurilor, precum și de recursul la
același artificiu poetic. Pretextual realistă,
fiecare poveste debutează ca o relatare
ficționalizată a unui episod din viața scrii-
torului Dan Coman, pentru a țâșni ulterior,

ca o roată scăpată de pe axul care îi centra
mișcarea, către dezvoltări neașteptate, su-
prarealiste, într-un fel care amintește nu atât
suprarealismul pictural al lui Dali, cât su-
prarealismul muzical-poetic al lui Boris
Vian.
    Prima și ultima parte sunt cele mai con-
centrate și își corespund: în debut asistăm
la suprapunerea priveghiului după bunica
moartă cu tensionarea dorinței erotice,
cvasi-incestuoase a junelui debutant față de
mătușa sa, deja muncită de neplăcerile me-
nopauzei. Tonul confesiunii este alb-des-
criptiv, întrerupt de câte o privire țintită
direct în obiectivul cititorului, chemat să
umple locul interlocutorului activ: „bine,
dar știi cum e“. Ritualul îngropăciunii se
colorează grotesc, fiind redus la o serie de
„obiceiuri tâmpite“, precum scuturarea ca-
davrului pentru a împiedica putrefacția și a
elibera aerul devenit nociv. Anumite su-
gestii din Mătușa Julia și condeierul, roma-
nul lui Llosa, se citesc în patosul tânărului
scriitor „îndrăgostit lulea“ de mătușa ne-
mulțumită de numele lui „de scriitor“.
    Toate acestea nu formează însă decât
stratul derizoriu al textului și, astfel stând
lucrurile, în această primă parte a cărții pu-
tem pune detenta suprarealistă a poveștii pe
seama substanței poetice a imaginației tână-
rului scriitor, încercat de vinovăția de a fi
debutat cu prețul jefuirii bunicii și apăsat
de culpa dorinței interzise. Drept urmare,
preoții oficiind călare pe cai cu burți destul
de generoase pentru a-i adăposti pe cei în-
doliați, binecuvântând cu „Dumnezeu în
vis“ sau cursa nebună a familiei îndurerate
către groapă, salturile cu genunchii la piept
mai pot avea semnificații psihologice, mai
pot fi citite ca sublimări onirice, vizual-poe-
tice, ale unor eforturi psihic imposibile.
Dar cheia psihologistă este cu totul ina-
decvată în următoarele părți, unde mai
potrivită este înțelegerea kafkiană a prizo-
nieratului sinelui. Nu este întâmplător că
Metamorfoza lui Kafka reprezintă cel mai
important intertext al volumului, chiar dacă
motto-urile sunt alese din Marin Mălaicu-
Hondrari, Florin Partene și Teodor Dună.
Gât de lup este o replică la nuvela kafkiană,
în care din D Great Coman nu mai rămâ-
ne decât capul, în urma unei contrageri
benevole a membrelor, trunchiului, pielii.
Caricatură materială a reducerii la esență,
personajul sfârșește ca o gură rostitoare de
ode întru slăvirea propriei măreții.
    O întâlnire cu cititorii trimite și ea la
proza optzecistă a periferiei, a navetiștilor,
reproducând inițial o întâlnire a poetului
Dan Coman cu o clasă de copii dintr-o
școală de țară, transformată într-o ludic-
grotescă preluare a versurilor din Ghirga ca
pretext de montaj literar. Recitările copii-
lor, aranjarea pe melodii tonice a poemelor
tari, neo-expresioniste, pe care ni le amin-
tim din volumul autorului, culminează în-
tr-un delir negru-hilar cu tortura socializă-
rii cu forța a copilei autiste și - când intriga
părea complet încordată - cu violul poe-
tului, pus la cale de directoarea Mărioara,
imprevizibilă degustătoare de scenarii sado-
masochiste. Viteza cu care realul verosimil
se deteriorează într-o ultrarealitate violentă
amintește de Diirrenmatt, dar absurdul
situațiilor vine mai degrabă din nuvelele lui
Caragiale. Celelalte două piese, D Great
Coman și studio 45 sunt cele mai impor-
tante din economia volumului și alcătu-
iesc o unitate evidentă: prima retranscrie

pactul faustic într-o tranzacție lubrică, sem-
nată în numele poeziei, deoarece D Great
Coman devine aici el însuși, adică „cel mai
important poet al României“, consimțind
să-și ofere irezistibilele servicii sexuale soției
decrepite a maestrului deja distrus de alcoo-
lism, în schimbul manuscriselor acestuia,
pe care și le însușește. Tranzacția are și efec-
te secundare, poetul ajungând cu atât mai
performant erotic și social, cu cât devine
mai disfuncțional interior și cu cât ascunde
secrete mai sinistre. Cealaltă poveste înce-
pe cu relatarea obținerii unei burse la Aka-
demie Schloss Solitude și sfârșește, prin-
tr-o lovitură de teatru similară celor din
părțile anterioare, într-o perfectă dedubla-
re a poetului Dan Coman într-o entitate
prizonieră în propriul său castel (interior)
și o entitate creatoare pur exterioară, care
înregistrează un „succes total“ drept „cel
mai mare poet al Germaniei de azi“.
   Marea piedică pe care lectura acestui
volum trebuie să o depășească este tentația
de a citi Irezistibil biografist: coincidența
perfectă a numelui autorului și personaju-
lui, invocarea altor scriitori cunoscuți, de la
Mircea Cărtărescu la Teodor Dună, exploa-
tarea unei materii biografice explicite (v.
referirile la volumele anterioare sau la ele-
mente biografice deja dezvăluite în inter-
viuri), toate acestea fac aproape imposibilă
desprinderea totală de ispita voyeuristă a
dezvăluirii unor secrete de alcov și a unor
intimități de scriitor. Nu cred însă că moti-
vul pentru care autorul a întreținut con-
știent această confuzie este în întregime
ludic. La nivelul cel mai profund, aglutina-
rea aceasta atât de coezivă a vieții cu ficțiu-
nea trebuie să mărturisească legea pe care
Dan Coman a mai exprimat-o și în alte
cuvinte: că poezie (sau, aici, ficțiune) fără
viață nu există și nici invers.
   Chiar fără să pun în discuție compli-
cațiile etice pe care le presupune transfor-
marea biografiei altora în propriile tale per-
sonaje (în formula aproape veristă pe care
o încearcă Dan Coman aici!), nu am putut
citi volumul fără să formulez două ne-
mulțumiri cu atât mai acute, cu cât găseam
cartea mai irezistibilă. Prima se leagă de tre-
cerea de la exigențele poeticului la exi-
gențele prozei: o anumită neglijență față de
frază și de discursul în sine ecranează pe
alocuri lectura, în modul cel mai nefericit.
A doua reprezintă efectul inevitabilului
exercițiu de proiecție la care invită orice lec-
tură de roman: aș fi văzut cartea scrisă alt-
fel, cu mai puțină grabă. Irezistibil conține
nucleele perfecte, diamantine, care sunt
semnul marilor romane. Numai că Dan
Coman le aruncă aici prea repede în joc,
publicând ca roman terminat ceea ce ar fi
putut fi - cu un efort suplimentar de stra-
tegie compozițională și, poate, cu mai mul-
tă rel lecție formală - doar una dintre cior-
nele unui roman extraordinar. Forța sa
poetică, energia sa vizionară în sens imagi-
nativ sunt însă remarcabile și suficiente
pentru a construi în Irezistibil o lectură cap-
tivantă.

26 • APOSTROF

    Jose Maria
    Merino

membru al Academiei Regale Spaniole Madrid

ESTE cert că narațiunea în limba spaniolă
a marcat, de la Cervantes și până la rea-
lismul magic hispanoamerican, momente de
geneză literară. Poate că și ceea ce se întâm-
plă acum în spațiul cultural hispanic să sem-
naleze o nouă perspectivă literară, într-o lu-
me care și ea se deschide șovăielnică spre
viitor. Mă refer la microliteratură în ansam-
blul ei.
    ha literatura hispanică actuală, pare-se că
microficțiunile împlinesc, în fericită con-
juncție și în diferite grade, unele dintre pro-
punerile lui Italo Calvino pentru literatura
secolului al XXl-lea, prevăzute în seria de
conferințe pe care autorul italian urma să le
susțină în 1985-1986 la Universitatea
Harvard. Iată ce afirmă Calvino în capitolul
intitulat „Rapiditate a“: „Visez imense cos-
mogenii, saga și epopei exprimate în di-
mensiunile unei epigrame. In timpuri din
zi în zi mai ticsite, literatura ar trebui să
năzuiască la o maximă concentrare poetică
și de gândire. Borges și Bioy Casares au
publicat antologia intitulată Povestiri scurte
și extraordinare. Eu aș dori să pregătesc o
colecție în care fiecare povestire să încapă
într-o singură frază sau într-o singură
linie...“ (Italo Calvino, Seis prcpuestas para
el proximo milenio, ediția a 6-a, Madrid:
Siruela, 2005, „Rapidez“, p. 62-63). Și îl
menționează ca model pe scriitorul Augusto
Monterroso, cu al său (enorm) dinozaur
într-o „povestire“ de șapte cuvinte...
    Treizeci de ani mai târziu, conștiința de
sine a microficțiunii, în paralel cu un sur-
prinzător număr de publicații, răspândite
atât pe marile suprafețe de vânzare, cât și în
librăriile specializate, se află în lumea
hispanică în nedezmințită creștere. Edituri
prestigioase publică numeroase volume de
autor, antologii și cărți de teorie literară
legate de minificțiune, alături de clasicii uni-
versali din toate domeniile literaturii. Astfel,
în lista de publicații pentru toamnă-iarnă
2010 a uneia dintre aceste edituri (Pagina
de espumaj se anunță, alături de volume de
proză scurtă, apariția integrală a mult aștep-
tatului Jurnal de scriitor al lui Dostoievski.
De asemenea, au loc congrese universitare
internaționale, reviste culturale importante
din Argentina, Mexic, Venezuela, alături de
Insula sau Quimera din Spania, oferă spații
generoase genului minificțional, se orga-
nizează concursuri radiofonice, în bloguri
etc.; etc.
    în această imprevizibilă maree alb și ne-
gru de mii, de sute de mii de pagini, Jose
Maria Merino, important romancier și mi-
nunat creador de cuentos, acele povestiri
canonice care, după părerea sa, se pot par-
curge, cu o lectură atentă și neîntreruptă,
într-o oră, o oră și jumătate, a devenit as-
tăzi un punct de reper de neocolit și pentru
povestirile foarte scurte care coformează
microficțiunea.

• Jose Mana Merino

    în 1990, Antonio Fernândez Ferrer a
publicat o antologie de microficțiuni, inti-
tulată La mano de la hormiga: Los cuentos
mas breves del mundo y de las literaturas his-
pânicas (Lăbuța furnicii: Povestirile cele mai
scurte din lume și din literaturile hispanice),
azi devenită celebră. Titlul cărții, poate că
de neînțeles cititorilor din afara spațiului
culturii spaniole, răspunde, peste ani, în-
demnului lansat de poetul modernist Juan
Ramon Jimenez de a scrie „Povestiri lungi!
Atât de lungi! De o pagină!“, cât „lăbuța
unei furnici!“.
    La cererea lui Fernândez Ferrer, Jose
Maria Merino colaborează în antologia
menționată cu trei texte foarte scurte, spe-
cial concepute pentru acest prilej. Scrierea
lor va însemna pentru autorul spaniol un
punct de pornire în noua sa aventură nara-
tivă. De atunci, din 1990, Jose Maria Meri-


no devine și un maestru al povestirilor foar-
te scurte, de cel mult o pagină, o pagină și
jumătate, răspunzând astfel și el, aspirației
incluse în titlul antologiei.

   Acesta este sensul convorbirii avute cu
Jose Maria, în apartamentul său din
Madrid, în fața unor cafele pregătite de el,
într-un spațiu bogat în tablouri și debordant
de cărți, în care își găsește loc și pisoiașul
soției sale. îl cunosc de mult pe Jose Maria
și dintotdeauna l-am considerat un hidalgo
al literelor hispanice.
■
Ioana Zlotescu

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 • 27

Ioana Zlotescu: în 2007 ați publicat o an-
tolcgie de povestiri foarte scurte - micrcpovestiri
- intitulată Laglorieta de losfigitivos (Pia-
țeta filările»). Fugitive saufi.gare, de ce, pen-
tru că fug de textele canonicei Care este ra-
portul lor față de aceste texte?

Jose Marfa Merino: Ha, ha, poate și asta,
dacă vreți. Dar eu mă refer la faptul că ele
dispar de îndată ce apar, trec imediat, sunt
vertiginoase, pleacă în fuga mare. Acum lu-
crez la un roman, romanul este o structură,
pășești pe un teren de cursă lungă. Dar po-
vestirile, și cu atât mai mult cele foarte
scurte, sunt „iluminări", ficțiuni subite care
în clipa în care nu le mai văd, în clipa în care
ele dispar, nu mai pot scrie și trebuie să mă
opresc. Un roman, poți să-l explorezi pentru
a-1 îmbunătăți, pentru a-1 completa, îl des-
coperi și tu, și cititorul, pas cu pas, dar
povestirea scurtă se aprinde, ia foc, iar când
e în flăcări, autorul trebuie să ia rapid note
pentru ca imediat să înceapă lucrul. E ceea
ce am vrut să exprim cu ocazia celui de al
rv-lea Congres Internațional de Minificțiune
de la Neuchâtel din 2006. Mi s-a părut
absurd să prezint o comunicare de două-
sprezece pagini legată de povestiri care nu
depășeau o pagină, și atunci am scris mi-
nieseuri în formă de minipovestiri rapide,
gândind că și teoria trebuie să-și găsească
o manieră de „miniexprimare", mai ales pe
calea sugestiei. Le găsiți în „Piațeta mi-
niatura (douăzeci și cinci de pași)", în partea
a doua a antologiei Piațeta fugarilor, la care
v-ați referit. Mă încântă faptul de a putea
exprima atât de mult într-un spațiu atât de
mic. Dar nu concizia în sine este o valoare,
ci intensitatea, expresivitatea literară, puterea
de evocare, de sugestie închisă într-un text
minim, comparabil în acest sens cu para-
bola. Astfel se depășesc frontierele rigide,
schematice, convenționale de manual literar.
Tendința narativă de astăzi către un spațiu
minimalist este legată, fără îndoială, și de
libertatea literară câștigată în ultimul secol,
prin cultivarea fragmentului, atât de bogat
în sugestii, eliberat de povara didactică a
explicațiilor. O micropovestire marchează o
mișcare, o deplasare într-un spațiu extrem
de redus. De asemenea, de cele mai multe
ori, finalul povestirii nu răspunde posibilei
logici de desfășurare a începutului ei, cea ce
conduce la un final-surpriză, pierdut de-a
lungul istoriei literare, un final care, să zi-
cem, butonează povestirea tocmai prin sur-
priza stârnită în cititor. Cred că această
recuperare a surprizei este un aport esențial
al microficțiunii.

I. Z.: Nu credeți că elementul sm priză pro-
duce o „instiăinare“ care aprepie multe micro-
povestiri de genul fantastic? Și vă întreb tocmai
pentru că sunteți un scriitor care marchează
acest gen in Spania.

J. M. M.: Aveți dreptate. în plus, e cert că
în istorisirile mele se află aproape întotdea-
una o neliniște. Coincid cu punctul de ve-
dere a lui Julio Cortâzar: privesc lumea cu
o enormă senzație de straniu. Totul mi se
pare nespus de ciudat. De fapt, asta mă in-
spiră, bizarul pe care îl bănuiești și uneori îl
și surprinzi în întâmplări sau personaje care
se repetă identic, dar în alte spații și alte cir-
cumstanțe, lumea e într-adevăr plină de ciu-
dățenii. Totul e posibil. Vă relatez în acest
sens o micropovestire pe care de-abia am
terminat-o: „adaug saharina unei cești de
cafea, învârtesc lingurița și în câteva secun-


de se formează în acest panoptic întunecat
o spirală care mă duce fulgerător cu gân-
dul la o galaxie, de ce nu, poate că e chiar o
galaxie și poate că bând cafeaua, beau un
univers cu întrega lui galaxie, te pome-
nești că tot universul nostru e o galaxie pe
punctul de a fi absorbită între fălcile unui
alt și gigantesc băutor de cafea".

I. Z.: Care credeți că ar fi canonul micro-
povestirilor?

J. M. M.: Mă încântă faptul că n-au nici
măcar o denumire precisă - micro sau mi-
nipovestiri, micro sau minificțiuni etc.
Uneori, pornind de la lumea infinitezimală
a nanometrului, eu le denumesc și nano-
cuentos (nanopovestiri). Oricum, ele fac par-
te din familia amplă a povestirilor - cuentos
-, și mă gândesc, de exemplu, la Cehov, la
Kafka, la Bioy Casares și Borges -, și nu din
cea a aforismului, cu atât mai puțin din cea
a romanului. Dacă formula povestirii cano-
nice este extindere versus intensitate, se poa-
te spune că minipovestirea condensează
această formulă la maximum. Minificțiunea
n-are reguli fixe, dar în schimb nu se poate
lipsi de anumite elemente capabile să suscite
o atmosferă. Micropovestirea este construită
din absențe, este făcută mai mult din ceea
ce nu se vede decât din ceea ce se vede. Du-
pă cum știm, obârșia narațiunilor de orice
tip se pierde în timpuri și doar privirea con-
temporană deslușește în ficțiunile scurte și
foarte scurte condiția unei noi modalități
literare. Semnalez dependența, pentru înțe-
legerea unui microtext, de un cititor com-
plice, cu o formație și o memorie literare
care să-i permită să descifreze diversele aluzii
și referințe intertextuale, alegorice sau cu
tâlc de parabolă, prezente în text și de multe
ori în legătură direct corespondentă cu titlul.
Mă gândesc la reluări din vechile povești
orientale, din mitologie, din Biblie, din fol-
clor, din mituri. Andrâmeda ar putea fi un
exemplu de asemenea întrepătrundere tex-
tuală, ajungând chiar până la o modificare
a mitului. Fără titlu, sau cu alt titlu, textul
ar fi rămas doar pe terenul straniului. Pro-
babil că nimeni nu s-ar fi gândit la Perseu.
    Microficțiunea este un gen rafinat.
Aceasta nu înseamnă însă că minipovestirile
nu pot să pornească de la un detaliu sau de
la o simplă întâmplare din cotidian și s-o
desfășoare de manieră neașteptată.

I. Z.: Cum ar fi ți cazul unor articole semnate
de Juan Jose Millâs in presă ți intitulate de el
artcuento.

J. M. M.: Da, fără îndoială. Dar, repet, ori-
care ar fi punctul de pornire, narațiunea
foarte scurtă trebuie să respecte, obligatoriu,
legea mișcării narative. Și încă ceva: autorul
trebuie să simtă că ceea ce povestește nu
poate fi povestit decât așa, pe scurt, fără de-
talii. Cel puțin mie, așa mi se întâmplă.
Poate că un exemplu, ales între sute, ar
putea fi nanopovestirea Temores irfundados,
în care visul etern al zborului se reduce la
banalitatea mersului la birou

I. Z.: Care este legătura dintre tradiție ți ino-
vație în micrcpovestiri?

J. M. M.: Ca întotdeauna, interdependența,
hi copilărie am citit antologia Cuentos vitjos
de la vitja Espana și Calila y Dimna, iar în
Jar din de flores curiosas de Antonio de Tor-
quemada (inclusă în epocă în indicele de


cărți interzise de Inchiziție) am descoperit
fantasticul, mai puțin cultivat în Spania, toc-
mai datorită Inchiziției: fantasticul intră în
competiție cu supranaturalul. Pe urmă am
intrat în literatura hispanică și am descoperit
cum opera unor mari creatori moderni, de
la Ruben Dario, Juan Ramon Jimenez sau
Ramon Gomez de la Serna și până la Bor-
ges și Bioy Casares sau Cortâzar, este presă-
rată de povestiri foarte scurte, e drept ne-
teoretizate atunci ca atare. Accentul pus pe
„inovația" de astăzi nu este o trădarea a tra-
diției, ci dimpotrivă, așa după cum am văzut
în unele micropovestiri, este vorba de o re-
creație, de o re-citire, de o subterană și en-
ciclopedică intertextualitate.

I. Z.: Ramon Gomez de la Serna a fost, cred,
primul autor hispanic conștient de specificita-
tea unor texte narative concentrate într-un
spațiu restrâns, asifel le-a denumit, printre al-
tele, Fantasmagorias, Disparatul, Capri-
chos. Dv. ați obținut în 2003 premiul care ii
poartă numele. Scriitura lui Ramon v-a influ-
ențat în vreun fel ?

J. M. M.: Chiar într-ogrtgueria de două
rânduri, Ramon povestește ceva, de obicei
cu un adânc sens poetic, depășind astfel hai-
kuul. Este un scriitor formidabil. Libertatea
lui și talentul lui sunt imense, ating, în efer-
vescența lor, dezordinea. Și, fără să mă com-
par, eu îmi păstrez tot timpul o logică, chiar
și în abordarea fantasticului, chiar și în
transcrierea străfulgerărilor, nu sunt „capri-
cios", nu mă las pradă spontaneității, sunt
fidel unor legi proprii pe care caut să le res-
pect. La un moment dat, când îmi dau sea-
ma că într-o povestire există un surplus, în-
cep prin a-i reduce rândurile deja scrise,
detașându-mă de orice balast. Concentrezi,
concentrezi, concentrezi până ajungi la un
punct în care simți că textul a devenit expre-
siv, semnificativ. Nu am în privința aceasta
nicio teorie, este vorba doar de o practică.
Dar, cu siguranță, așa cum se întâmplă cu
toți scriitorii, și textele mele ascund probabil
intuiții care aparțin cu siguranță neliniștilor
si obsesiilor mele interioare.
i

I. Z.: Care este legica unei nanepovestiri?

J. M. M.: Nu pot s-o definesc. Logica se
găsește în felul de a aborda textul. Când
scriu o nanopovestire știu că nu pot s-o re-
latez decât așa. Astfel, în Telurica implic în
gătitul calamarului vastul spațiu natural,
precum și jocul cu timpul, derizoriul celor
două ore pline de mișcare (și de consecințe)
față de indiferentul ritm lent al universului:
povestea acestei cocțiuni este și povestea
noastră. Este evident că mesajul, sau tâlcul,
sau alegoria gândite de autor nu ajung în-
totdeauna gând la gând cu cititorul. De
exemplu, în La tostadora, îndărătul aspectu-
lui bizar al unei situații care ține de fantastic,
și care ar putea să rămână în imaginația ci-
titorului doar ca o imagine-tip a unei poves-
tiri științifico-fantastice, se ascunde idea des-
pre cât de relativ este totul. Antropocentriști
și regi ai creației, poate că în altă galaxie,
ne-am înfățișa ca niște insecte care provoacă
scârbă, ce oroare, e nevoie de un spray! Nu
e vorba de o metamorfoză kafkiană, ci de o
schimbare de optică.

I. Z.: De ce ați decretat moartea muțtei din
nane povestirea Musca?


28 • APOSTROF

Andromeda

SE TREZEȘTE năpădită de o senzație de
oboseală, ca după un somn exagerat de
profund și aprinde lampa de pe noptieră,
întors cu spatele spre ea, soțul ei rămâne
nemișcat, probabil că doarme. își târâie
leneș privirea pe plafon, apoi pe peretele din
față și ajunge la oglinda împroșcată cu pete
de bătrânețe, un obiect mare care a ajuns
până la ea datorită inerției familiale. în
colțul superior drept, dă de o pată nouă,
mare. își îndreaptă capul ca s-o vadă mai
bine. Descoperă că nu e o pată, ci un reflex,
și o nouă mișcare a capului o ajută să iden-
tifice ceea ce acum pare a fi un fragment de
volută gălbicioasă, poate metalică. Mai
degrabă surprinsă decât speriată, își în-
dreaptă privirea spre punctul reflectat și
observă că acolo peretele este, ca de obi-
cei, neted și gol. Dintr-odată, surpriza se
transformă în neliniște. Se ridică, se apro-
pie de oglindă. In oglindă se reflectă un pe-
rete acoperit de un mare basorelief în-
fățișând niște forme pestrițe și confuze
deasupra unui pat cu așternuturi negre în
care continuă să doarmă bărbatul ei. își
apropie și mai mult fața de oglindă și, în loc
să se întâlnească cu propiile sale trăsături, îi
apare o față străină, cu ochii plini de spai-



mă. De ce te-ai trezit atât de devreme? o
întreabă soțul ei cu o voce ciudat de șuieră-
toare, în timp ce ea vede în oglindă acea
neobișnuit de mare figură solzoasă ridicân-
du-se din pat, un enorm cap de reptilă.


Terapia

   O MICĂ grădină de zarzavaturi, în
care să lucrați pământul, să-l hră-
niți, să însămânțați, să stropiți, să culegeți
roadele, ar fi niște exerciții binefăcătoare
pentru dumneavoastră - îl sfătuiește doc-
torul în timp ce-i înmânează tratamentul
împotriva stresului.
   în primul an s-a desfătat cu niște roșii
delicioase. în al doilea an, în timpul lu-
crului la bursă, își amintea de grădinăritul
de duminica, de săditul căpșunilor, de do-
vleceii în floare, de varza roșie, depinde
de anotimp. Dar într-o duminică de aprilie,
după o clipă de nemișcare, se așeză între
brazde. Luni prinsese deja rădăcini. Acum
brațul stâng rodește ardei, iar cel drept
vinete. Nu are nevoie de prea multă apă.
în românește de
Ioana Zlotescu

Ecosistem

De ZIUA mea, nepoată-mea mi-a făcut
cadou un bonsai, plus un manual de
instrucțiuni pentru îngrijirea lui. Am pla-
sat bonsaiul pe terasă, alături de celelalte
ghivece, și-am reușit să-l fac să înfloreas-
că. Toamna, din pământ apăruseră niște
minuscule insecte albe, însă bonsaiul nu
părea să sufere din cauza lor. Primăvara,
într-o dimineață, pe când mă pregăteam
să-l ud, am observat ceva care se mișca
printre frunzulițe. Cu multă răbdare și cu
o lupă, am descoperit în cele din urmă că
era vorba de o pasăre mititică. în scurt
timp bonsaiul s-a umplut de păsări, care se
hrăneau cu insecte. La sfârșitul verii, ascun-
să printre rădăcinile bonsaiului, am desco-
perit o mică femeie goală. Urmărind-o pe
ascuns, am constatat că mânca ouăle din
cuiburi. Acum trăiesc cu ea și am găsit
modalitatea de a vâna păsările. Din câte se
pare, nimeni din casă nu știe unde sunt.
Nepoată-mea, foarte întristată de absența
mea, îngrijește plantele în amintirea celui
dispărut. Astăzi, departe, în alt ghiveci, am
avut impresia că zăresc silueta unui mamut.


A

J. M. M.: E ceea ce facem tot timpul. Am
vrut ca prin elucubrațiile personajului în
jurul omorârii sau nu a muștei, prin contra-
zicerile lui stupide, să exprim, într-un fel de
joc ironic, relația noastră cu lumea înconju-
rătoare, tot atât de contradictorie și de re-
lativă ca și propria noastră viață efemeră,
într-atât, încât vine un moment în care nici
măcar trecutul nu ne mai aparține (ca în Zi-
lele furate). Nici chiar identitatea. Nici chiar
imaginea în oglindă. Ne vedem pe de-a-n-
doaselea și, dacă ne-am întâlni cu dublul
nostru undeva aiurea, nici nu l-am recu-
noaște. Sătui de individul necunoscut care
zace în noi, vrem să ne dezbarăm și de ima-
ginea lui, precum tipul din Divorț.

I. Z.: Bonsaiul din Ecosistema implică o remi-
tere la arta mimficțiunilor?

J. M. M.: Ne aflăm într-un fel de Eden, un
fel de rezumat al Creației, în care apar in-
secte, păsări și, până la urmă, perechea
umană, toate în jurul bonsaiului, metaforă
a microtextului. Bonsaiul - copac - nu este
un monstru genetic, ci o creație elaborată,
trebuie cultivat cu mare grijă și, după cum
se știe, pentru a ajunge la statura lui minus-
culă se folosesc tehnici minuțioase, care
pornesc de la alegerea nutrientelor, până la
„tuns" și la transplant. Da, microficțiunea
de calitate are ceva de bonsai. Fiind un spe-
cimen recent al „marii grădini literare", lu-
mea miniaturizată a ficțiunilor trebuie cul-
tivată în așa fel încât să nu stânjenească
lectura cititorului avizat, capabil de a o rea-
duce la proporțiile normale. După cum
afirm în „Piațeta miniatura", minipovestea
secretă un misterios fluid hipnotic care îl
face pe cititor să pășească într-o lume de
mult cunoscută ca și cum ar păși pentru pri-
ma oară. Savoarea de primă lectură se fil-
trează din adâncuri.
   Lumea diminuată, în strânsă legătură cu
lumea fantastică, m-a interesat dintotdeauna.
Aș putea face, de asemenea, o demonstrație


între micropovestire și o casă de păpuși în
al cărei spațiu nu mai poți adauga nimic și al
cărei interior este construit din resturi culese
din lumea reală. Dacă vă amintiți, în romanul
meu Moștenitorul, publicat în 2003, casa de
păpuși a bunicii se transformă într-un spațiu
magic, autonom pentru desfășurarea imagi-
nației. Firimituri disprețuite, bune de arun-
cat, devin obiecte primordiale. Eu însumi,
având abilități manuale, am organizat și „mo-
bilat" casa de păpuși a fiicelor mele. Această
experiență personală m-a trimis direct în uni-
versul minipovestirilor. Și aici, în spațiul
ficțiunii, autorul reciclează detalii care în alt
text ar putea fi considerate reiterative, topice
sau pur și simplu, banale.

I. Z.: Totuși, microficțiunea, descifrarea meta-
literară n-a produs scântei în alte spații decât
cel hispanic. Uneori produce chiar priviri peste
umăr. Care ar putea fi cauza?

J. M. M.: Microficțiunea nu este nici pe
placul lui Javier Marias. Cred că de multe
ori argumentele oarecum disprețuitoare,
mânuite și de el, față de micropovestiri
pornesc chiar de la succesul și răspândirea
lor. Mulți „autori" se lansează să scrie texte
scurte fără noimă pe internet și pe bloguri,
crezând că pot fi scrise de oricine și oricând,
și confundă concizia și tensiunea cu glume
așa-zis umoristice. Moda, abundența nesă-
buită de concursuri pe internet sau în
diverse așezăminte culturale, fără criterii,
fără jurii pregătite, umplu lumea de isto-
rioare ieftine, de prisos, banalizând astfel,
fără drept de apel, micropovestirile. De ase-
menea, mi se pare o prostie să le ceri co-
piilor de școală să scrie micropovestiri, în
Ioc să le dai să analizeze un text literar de
calitate și să-i înveți să facă o sinteză. In
concluzie: nu poți să te ghiftuiești cu micro-
povestiri, așa după cum nu poți să citești o
sută de sonete unul după celălalt. Lectura
microficțiunilor trebuie drămuită, este o
modalitate literară delicată, rafinată, nu poți
s-o convertești într-un burger king.


    Din fericire există minunați editori care
pun lucrurile la punct. Selectarea textelor,
prezentarea ireproșabilă, efortul, prestigiul
câștigat (de multe ori, singurul câștig!) con-
tribuie din plin la vitalitatea literaturii de
calitate, fie ea „micro" sau nu, în versuri sau
în proză. Și există și librari minunați. In
ceea ce privește strict povestirile, mai ales
cele canonice, dar și cele micro, există în
Madrid, în tipicul cartier Malasaha, o libră-
rie dedicată numai lor și care rezistă eroic
oricărui bestseller.

I. Z.: Ce părere aveți despre ideea că micro-
povestirea înseamnă un punct de pornire în
scriitură?

J. M. M.: Este cât se poate de absurdă și
ajută în mare măsură la denigrarea genului, în
ideea că oricine poate să scrie o microficțiune
ca să-și facă mâna! Este exact dimpotrivă:
modalitatea literară scurtă și foarte scurtă este
un gen de sosire, nu e un gen de pornire, e
un gen, să zic, de ajungere, cu toată melan-
colia ascunsă în acest cuvânt. Eu însumi am
început să scriu micropovestiri, după multe
romane, la vârsta de cincizeci de ani. Acum
sunt în curs de a redacta un roman, dar fără
să renunț în niciun fel la nanopovestirile mele.

I. Z.: Care credeți că sunt punctele cele mai
mgative kgate de recepția microficțiunilor?

J. M. M.: Prejudecățile, insist, pre-jude-
cățile. Desconsiderarea, chiar simpla lipsă
de curiozitate față de o nouă formă de ex-
presie, din orice domeniu, mi se pare absur-
dă. Nu, nu poți să te opui sistematic noului.
    în spaniolă se spune, precum știți, „dale
tiempo al tiempo" - dă timp timpului -,
poate fi o concluzie în ceea ce privește
această modalitate de scriitură literară, aflată
încă totuși la un început de drum.
                                         ■
noiembrie 2010
Interviu și traducere de
Ioana Zlotescu


Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 • 29

A
Musca

IN BAIE, musca zburătăcește plină de ener-
gie. Mă uit la ea cu scârbă. Ce caută bâz-
dâgania asta intr-un hotel de lux, și mai ales
în luna lui februarie. O plesnesc cu un pro-
sop și cade fără viață pe marmura lavabou-
lui. E o muscă ciudată, de culoare deschisă,
nu foarte mare. îmi trece prin minte că o
fi ultimul exemplar dintr-o specie care ast-
fel dispare. Că adăpostul ei de iarnă era
această cameră de baie. Că în grădina pe
care o văd de la fereastră există poate și o
plantă ciudată, pe care doar musca asta o
poleniza. Și că de polenizarea și înmulțirea
acestei plante va depinde, peste câteva mile-
nii, cantitatea suficientă de oxigen pentru
ca specia noastră să dăinuie. Ce-am făcut?
Omorând musca asta, v-am condamnat pe
voi, cei ce veți veni, urmașii oamenilor. Dăr-
uite că musca își mișcă piciorușele, care tre-
mură ușor. Uite că n-am omorât-o! Le agi-
tă tot mai tare, reușește să se îndrepte, și le
freacă, își netezește aripile, pregătindu-se să
zboare din nou, acum zburătăcește iar prin
baie. Trăiți, respirați, oameni ai viitorului!
Numai că zborul ei împiedicat îmi produ-
ce aceeași silă ca la început. Buimăceala mă
părăsește. Ce caută aici gângania asta scâr-
boasă? Iau prosopul, o urmăresc, o lovesc,
o omor. O lichidez.



Piciorul

Holteiul a devenit flăcău tomnatic și
s-a obișnuit de mult să doarmă singur,
într-o noapte se trezește cu senzația unui
contact insolit: pe un picior simte atinge-
rea caldă și catifelată a unui picior străin,
își lasă piciorul lipit de celălalt și, cu grijă,
întinde o mână ca să caute trupul ce trebuie
că e întins alături, dar nu-1 găsește. Aprinde
lumina, desface așternutul, nu e nimic. își
spune că a visat, însă trec câteva zile și iar
se trezește simțind atingerea suavă și căl-
dura străină, ba chiar și forma unei tălpi
care se sprijină de a sa. De data asta rămâ-
ne nemișcat, acceptând atingerea ca pe
o mângâiere, după care adoarme. De a-
tunci, micul picior vine să-l caute în fieca-
re noapte. Ziua, colegii și prietenii îl găsesc
mai vioi, mai jovial, schimbat. El așteaptă
venirea nopții pentru a găsi pe întuneric
atingerea acelui picior care-1 caută pe al său,
cu nerăbdarea îndrăgostitului care se duce
la întâlnire.


Divorț

IN DIMINEAȚA zilei în care împlineam cin-
cizeci de ani, în timp ce mă bărbieream,
față în față cu imaginea mea din oglindă,
mi-a venit ideea să rostesc la mulți ani, iar
imaginea mea mi-a răspuns du-te-n mă-ta,
idiotule, și mai lasă-mă in pace. Veți înțele-
ge lesne uluirea mea în timp ce reflexia mea
din oglindă continua să-mi arate, cu alte
injurii, o aversiune pare-se incubată de-a
lungul tuturor anilor în care conviețui-
serăm. Mi-am zis că fusese doar un vis,
numai că din ziua aceea, ori de câte ori mă
priveam în oglindă, imaginea mea continua
să-și manifeste neplăcerea și respingerea,
întâmplarea asta absurdă, fantastică, pe care
nici măcar n-o puteam povesti, m-a chinuit



și umilit intr-atât, încât am decis să acopăr
oglinda cu un prosop și să mă lipsesc de ea,
lucru deloc complicat pentru cineva care se
piaptănă fără cărare, se rade electric și lasă
cravata cu nodul gata făcut. Totuși, uneori
mai ridicam un colț al prosopului ca să văd
dacă fenomenul nu încetase, dar imediat ce
privirile noastre se întâlneau, imaginea mea
repeta insultele și vorbele urâte la adresa
mea. Au trecut zece ani de când am înce-
tat să-mi contemplu imaginea în oglindă
și să evit orice suprafață care ar putea să o
reflecte. Astăzi, împlinind eu șaizeci de ani,
am vrut să văd dacă repulsia cea aberantă
mai persista, dar după ce am dat jos aco-
perământul oglinzii am constatat că tot ce
reflecta era camera de baie. Se pare că ima-
ginea mea m-a părăsit pentru totdeauna,
numai că, în loc să mă întristez, m-a cuprins
o plăcută senzație de ușurare.


Zilele furate

IN PREZIUA primei mele excursii cu școala,
n-am putut să dorm de emoție. Aveam să
vizitez aerodromul, la șase kilometri de
oraș. Aveam să călătoresc cu un autobuz
numit „săgeata albastră“, iar la țară aveam
să mănânc șnițelul și oul tare pregătite de
mama. îmi amintesc limpede amănuntele
acelei excursii evocate de ceilalți copii: eli-
cele alea mari, uruitul motoarelor, pilotul
cu caschetă și haină de piele, răcoritoarele
și gustarea. Totuși, nici măcar o singură
imagine din acea zi nu mi-a rămas în
memorie, de parcă n-aș fi trăit-o alături de
ceilalți. Câțiva ani mai târziu, adolescent
de-acum, altă excursie cu școala m-a adus
la Santiago de Compostela. Și aici aminti-
rile altora aveau să-mi slujească drept refe-
rință pentru întâmplările din călătorie, pri-
mele țigări, legănarea cădelniței, căci în
mine nu rămăsese nici urmă de amintire
din acele zile. Nevastă-mea își amintea
voiajul nostru de nuntă, alte călătorii, dul-
ceața mării din insule, verdele pinilor,
rememora blânde înserări de vară, plimbări
prin zăpadă, o pasăre ce mi se așezase pe
umăr pe insula Taquile, dar toată duioșia ei
nu reușea să trezească în mine nici măcar o
singură imagine a acelor amintiri. După
cum se pare, toate zilele plăcute, calme,
înviorătoare pe care le-am împărtășit cu
alții sunt de o opacitate lipsită de lumină și
ecou. Acum, copiii și nepoții mei mă duc
să văd Sfinxul și piramidele. Contemplu
norii peste care zboară avionul și cerul
albastru și soarele de deasupra. Știu că și
zilele astea se vor pierde pentru mine, mă
întreb cine e cel care a trăit, cine trăiește în
locul meu zilele fericite din viața mea.



Telurică

EI VIN din mare, cu corpul lor alungit și
ochii lor mari, cu ciocul și cu extre-
mitățile lor tentaculare, din adâncimile
tăcute și dense precum visele originare. Ai
să-i cureți atent, le vei scoate mațele și pie-
lea, șira spinării transparentă și săculețul cu
cerneală. într-o strachină, lut din pământul
bolovănos și vălurit din Pereruela, în ulei de
măsline din plantațiile Sudului, care dese-
nează pe un pământ la fel de vălurit un
poem de înțelepciune și dragoste de natură,
vei înăbuși ceapa tocată, tijele verzi ce răsar



din pământul negru din grădina ta, vei căli
roșiile, șesul întins din Nijar plin de sere
acoperite cu plastic. între timp, intr-un
pisălog de lemn, plopii tremurători și aurii
de pe malul Eslei, vei pisa usturoiul, gân-
dindu-te la Chinchon și la frumoasa asi-
metrie a pieței de acolo, dar cu siguranță că
erau chinezești, din grindurile Marelui
Apus, corăbiile ruginite ce-au adus în Eu-
ropa semințele pe vechi rute care urmau
coastele, vei adăuga sare grunjoasă, sali-
nele din Torrevieja, cocoloașe albicioase
care subliniază splendoarea verii printre
stâncile de la Formantera, și punguțele
negre care păstrează cerneala foarte densă.
Vei pune apoi calamarii tăiați, puțină apă,
o foaie de dafin, drumurile mărginite de
dafini și sălcii de pe lângă râurile copilăriei,
pentru ca apoi la foc mic, focul gazului
algerian, sau plita electrică alimentată de
energia lacurilor de acumulare care poate
că au inundat satele de munte, mâncarea să
se facă fără grabă, sosul să capete consis-
tență și savoare, pe puțin două ore, un timp
nesemnificativ pentru planetă, doar o
ușoară mișcare de rotație și translație pe
calea impenetrabilă a astrelor.



Toasterul

EO DIMINEAȚĂ superbă de primăvară și o
să ne luăm micul dejun pe terasă. în
timp ce nevastă-mea face cafeaua, aduc
fructele, gemul, mierea, ceștile. Pe masă,
gata pusă în priză, văd o mașină nouă de
prăjit pâine, cu siguranță o surpriză pe care
mi-a făcut-o ea, căci cea veche nu mai
funcționa ca lumea și ardea mereu pâinea.
Aceasta e lunguiață și rotunjită, străluci-
toare, are o formă aerodinamică, un design
foarte modern, total lipsit de unghiuri. Dar
mă întreb pe unde se bagă pâinea, căci nu
văd nicio fantă în partea de sus. Zăresc în
fine în partea opusă cablului de conexiune
un spațiu orizontal, alungit, transparent,
îmi zic că o fi o tavă, dar nu reușesc s-o
extrag, iar în timp ce mă chinui descopăr
înăuntru ceva ce mă impresionează neplă-
cut, niște jivine vii, cu cap albicios și mem-
bre ciudate și apucătoare. Strig la nevas-
tă-mea, care vine în fugă. Nu eu am pus
chestia asta aici, îmi răspunde, privind jivi-
nele cu aceeași silă ca mine. Deodată, cablul
care conectează așa-zisul toaster la curentul
electric iese din priză și se retrage în arte-
factul care se deplasează pe masă, sare în
aer, rămâne plutind câteva clipe, apoi iese
în zbor și dispare pe cerul luminos. Inci-
dentul ne-a neliniștit peste poate: de spai-
mă, nevesti-mii îi vibrează antenele, iar eu
simt că mi s-au zburlit perii de pe abdomen
și tremur din toate lăbuțele.



Temeri nefondate

AZI DIMINEAȚĂ m-am trezit cu o frică
teribilă că n-am să pot zbura, iar sen-
zația asta neplăcută m-a urmărit în timp ce
urcam scările spre terasă, cu pardesiul în-
chis la toți nasturii și servieta în mână. Cu
toate acestea, m-am aruncat în gol, am
început să zbor fără probleme și am ajuns
la timp la birou.
în românește de
Cornelia Rădulescu


30 • APOSTROF

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 De-
  cembrie 1918, bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu,
  Calea Victoriei, nr. 45.
• CLUJ-NAPOCA, Librăria Humanitas, str. Uni-
  versității, nr. 4.
• GALAȚI, Librăria Humanitas, str. Domnească,
  nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“,
  Bd. Republicii, nr. 5.
• Piatra-NeaMȚ, Librăria Humanitas, str. Ștefan
  cel Mare, nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea
  lui Traian, nr. 147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Băl-
  cescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cio-
  ran“, str. Florimund Mercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“,
  str. Lucian Blaga, nr. 2.

Rețeaua Standard Press Distribution
din Cluj
• str. Regele Ferdinand (lingă magazinul
   Central).
• Calea Moților (vizavi de Primărie).
• Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
• Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
• str. Napoca, nr. 19.
• Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
• Piața Mărăști (stația de autobuz).
• str. Fabricii, nr. 1.
• str. Memorandumului, nr. 12.
• str. Plopilor (lingă Hotelul „Babeș-Bolyai“).
• str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping
   Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
     Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din
       România

    Conform prevederilor
Statutului, Uniunea Scriito-
rilor din România nu este
responsabilă pentru politica
editorială a publicației și
nici pentru conținutul mate-
rialelor publicate.

     Comitetul Director
     al Uniunii Scriitorilor
     5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți
contravaloarea abonamentului, prin:

1. mandat poștal, pe adresa:
  Toroczkay-Lukâcs losif
  Fundația Culturală Apostrof
  Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod
  poștal 400750.

2. virament bancar, pe adresa:
  Fundația Culturală Apostrof
  Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
  Cod fiscal: 4868907
  Cont bancar:
  RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
  Deschis la Biro-Groupe Societe
  Generale, Su< ursala Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane
fizice și biblioteci din România, este de:
  •    15 lei pentru 3 luni,
  •    30 lei pentru 6 luni,
  •    60 lei pentru un an.


Prețul abonamentului include taxele poștale
de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din
străinătate este de:
  •   12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
  •   24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
  •   48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele
poștale de expediere par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui
abonament:
Fundația Culturală Apostrof
Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
Cod fiscal: 4868907
Conturi bancare:
RO68BRDE1 30SV07853701 300 (lei)
RO73BRDE1 30SV06534401 300 (euro)
RO58BRDE1 30SV06674381 300 (USD),
deschise la BRD-Groupe Societe
Generale, Sucursala Cluj, Bd. 21
Decembrie 1989, nr. 81-83,
swift: brderobu

Cuprins

• CAFE APOSTROF                                               Istoria intelectuală a marxismului Cristian Vasile   20   
                                                              Clovnerii năiste                    Ovidiu Pecican  20    
2                                                             Cărți formative                     Constantina           
Un cd de Cornel Țăranu                                                                                Raveca Buleu    21
la Electrecord                        Ion Pop           2     Nevoia de armonie                 Iulian Boldea    22     
***                                Marta Petreu      2        Românul s-a născut căpșunar.                              
• Puncte de reper                                             Sau Poet?!                        Doru Pop       23       
                                                              Un debut mult așteptat             Ștefan Bolea     24    
Dinu Lipatti - compozitorul         Cornel Țăranu    3        Galeria lui Sorin Grecu             Vianu Mureșan  25     
G. Călinescu în 1939              AL Săndulescu 4             Viața și opiniunile lui Dan Coman.                        
• Poeme                                                       Poet                             Mihaela Ursa    26       
                                                              • Dosar: Mihail Sebastian                                 
Mariana Codruț 5                                              Verdictul, cu Iosef Hechter                               
Liviu Georgescu 13                                            și Ghiță Blidaru                      Ion Vartic        15
• Eveniment                                                   • MICROLECTURI                                            
Istoriografie, Șoah, biografie și scrierea                                                                              
istoriei evreilor din România         Carol lancu        6    Un poem/roman despre naștere    Ion Bogdan Lefteri9       
• Cronica literară                                            • Biblioteci În aer liber                                 
Irina Ungureanu și Ligia Tudurachi                            Jose Mana Merino, membru al Academiei                     
în Biblioteca tânărului scriitor        Irina Petraș       10 Regale Spaniole Madrid                            27      
Bodysong                          Ștefan Borbely   11         (prezentare, interviu și traducere de Ioana Zlotescu)     
• Eseu                                                        Micropovestiri                    Jose Mana               
Jurnalul intim la prezent            Mircea Muthu 12                                                   Merino         29
• CU OCHIUL LIBER                                             (traducere de Ioana Zlotescu și Cornelia Rădulescu)       
Așteptînd...                        Gelu lonescu 14                                                                     
                                       
                                 5    
                         APOSTROf     
REDACȚIA:                             
Marta Petreu                          
(redactor-șef)                        
Lukâcs Jozsef                         
VlRGIL LeON                           
Ana Salomia Cornea                    
Irina Petraș                          
Tehnoredactare:                       
Fogarasi Edith                        
Vignetele revistei reprezintă         
variațiuni grafice de Mihai Barbu      
după desene de Franz Kafka.            
Ana Pop                                
(contabilitate)                        
EDITORI:                               
□    Uniunea Scriitorilor              
din România                            
□    Fundația Culturală Apostrof       
Revista apare cu sprijinul:            
□    Fondului Cultural Național        
□ Consiliului Local și al Primăriei    
Cluj-Napoca                            
ADRESA REDACȚIEI:                      
Cluj-Napoca                            
Str. I. C. Brătianu, nr. 22            
cod 400079                             
Tel., fax: 0264/432.444                
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro   
Pentru corespondență:                  
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,       
Cluj-Napoca, 400750                    
• Revista apostrof figurează           
în Lista-catalog a publicațiilor       
interne, editată de rodipet sa,        
la poziția 4251.                       
Manuscrisele primite la redacție       
nu se înapoiază.                       
issn 1220-3122                         
Revista este înregistrată la osim      
cu nr. 45630/22.05.1996.               
Revista apostrof este membră a         
Asociației Revistelor, Imprimerii-     
lor și Editurilor Literare (ariel),    
asociație cu statut juridic, recu-     
noscută de Ministerul Culturii         
și Cultelor.                           
              Tiparul:                 
     Centrul de Presă Reformat         

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Anul XXII, nr. 1 (248), 2011 • 31