
In memoriam

Adrian Păunescu

Cărți primite la redacție

• Engel in het raam op het oosten:
hedendaagse poezie uit Roemenie,
Samenstelling, inleiding en verta-
ling door Jan H. Mysikin (Mircea
Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Dinu
Flămând, Nichita Danilov, Marta
Petreu, Daniel Bănulescu,
Constantin Abăluță, Angela
Marinescu, Mircea Dinescu,
Alexandru Mușina, loan Es. Pop,
Ruxandra Cesereanu), Ghent:
PoezieCentrum, 2010.

• Ana Blandiana,
Patria mea A4,
poeme noi,
București:
Humanitas,
2010.

• Mircea Braga,
Geografii insta-
bile, Sibiu:
Imago, 2010.

Uniunea Scriitorilor
din România și Asoci-
ația Scriitorilor București
anunță cu deosebită tristețe
încetarea din viață a scrii-
torului Adrian Păunescu.
Cunoscutul poet s-a născut
la 20 iulie 1943, la Copă-
ceni, județul Bălți, Basara-
bia; și-a petrecut cea mai
mare parte a copilăriei la
Bârca, județul Dolj. A ab-
solvit studii superioare la Fa-
cultatea de Filologie a Uni-
versității București. Adrian
Păunescu a debutat în presă
în anul 1960 cu poezie, edi-
torial în 1965, și a publicat
peste 50 de volume de poe-
zie și publicistică. Din 1973

a condus revistei Flacăra, pînă în iulie 1985. A înființat Cenaclul
Flacăra, cu care a dat spectacole în toată țara. în urma unor inci-
dente petrecute la un spectacol de la Ploiești, în iunie 1985,
Adrian Păunescu a căzut în dizgrația autorităților, a pierdut con-
ducerea revistei și cenaclul a fost oprit. Adrian Păunescu a scris
numeroase poeme ocazionale, atît în favoarea regimului comu-
nist, a dictatorului Nicolae Ceaușescu și a soției acestuia, cit și
unele de contestare, care au fost publicate în epocă. După 1989
nu și-a negat ideologia de stingă și nici simpatia pentru Ceau-
șescu, căruia a continuat să îi închine poeme. A reînființat re-
vista și cenaclul, dar fără succes, și a condus scurtă vreme coti-
dianul Sportul românesc. După 1989 a făcut parte din Partidul
Socialist al Muncii, apoi din PSD. Adrian Păunescu a fost sena-
tor, avînd două mandate: 1992-1996 si 2000-2004. A condus
Comisia de cultură a Senatului și a avut un rol important în
promovarea legii indemnizațiilor de merit pentru membrii uniu-
nilor de creație. A fost distins în 2004 cu Ordinul Național
„Steaua României“, în grad de cavaler, iar în 2010 cu ,,Meritul
Academic“, pentru creația sa literară și pentru susținerea proiec-
telor Academiei Române. Dintre volumele sale: Ultrasentimente
(1965, poezii, debut editorial), Mieii primi, lântâna somnambulă,
Sub semnul întrebării (1971, interviuri), Istoria unei secunde
(1971, cel mai important volum al său), Lumea ca lume (1973,
publicistică), Repetabila povară. Și-a reluat textele în numeroase
antologii de autor. Pentru publicul larg, Adrian Păunescu a fost
cel mai cunoscut poet al ultimilor 50 de ani și a fost conside-
rat, ca urmare, și cel mai valoros în diferite sondaje de opinie.
Textele sale, multe puse pe muzică, sînt de largă notorietate.
După 1973 și mai ales după 1985, critica literară nu i-a mai acor-
dat practic nicio atenție. Personalitate complexă, controversată,
cu un mare impact asupra publicului prin poezia sa grandiloc-
ventă și cantabilă, Adrian Păunescu a fost o figură de mare popu-
laritate a ultimelor decenii. Prin dispariția sa, literatura română
pierde un poet notabil și un talentat gazetar.

Horia Gârbea


Comunicat din partea Asociației Scriitorilor București

IN ZIUA de 2 noiembrie 2010, juriul pentru decernarea Premiilor
Asociației Scriitorilor București (ASB), filială a Uniunii Scriitorilor
din România, compus din Eugen Simion, Ioana Ieronim, Octavian
Soviany, Tudorel Urian și Radu Voinescu, a hotărât acordarea
premiilor anuale ale ASB următoarelor volume apărute în 2009:
Proză
   Ioana Drăgan, Mafalda (Ed. Allfa)
   Șerban Tomșa, Ghețarul (Ed. Cartea Românească)
Poezie
   Lucian Vasilescu, aproape, atât de departe, close. so far away
(Ed. Vinea)
   Constantin Abăluță, Iov in funicular (Ed. Limes)
                       Dramatwgie
   Olga Delia Mateescu, Miere și canapea (Ed. Palimpsest)

Critică, istorie literată, eseu
   Gelu Negrea, Dicționarul subiectiv al personajelor lui I. L.
Caragialc (Ed. Cartea Românească)
Premiul special - alte genuri
   D. VÂTAMANIUC - pentru contribuția remarcabilă la realizarea
edițiilor critice din clasicii literaturii române
     Debut, premiu acordat de revista Săptămina financiară
   Laurențiu Hanganu, ,yMemoria“ ecoului: Studii și articole de
istorie literată și literatură comparată (Ed. Saeculum I.O.)
   Primăria sectorului 2 București, în consens cu juriul ASB,
acordă premiul „opera omnia“ Doamnei GABRIELA ADAMEȘTEANU.
   Premiile sînt acordate cu sprijinul Primăriei Sectorului 2
București și al revistei Săptămina financiară.

2 • APOSTROF

SPECTACOLUL UNCHIUL Vania pe care l-a montat Andrei Șerban
(în septembrie 2009) chiar în patria lui Cehov, și anume la
Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, a participat, în aceas-
tă toamnă, la festivalul național Goldm Mask de la Moscova. Piesa
s-a jucat chiar la legendarul Teatru Academic de Artă (MHAT). Noi
care știm ce spectacole poate să facă Andrei Șerban cu piesele lui
Cehov - de neuitat Unchiul Vama de la Teatrul Maghiar din Cluj.
  nu ne mirăm deloc că montarea petersburgheză a lui Șerban a
avut succes la Moscova. Nu, nu ne mirăm, ci ne bucurăm. Pentru
a-și putea prezenta piesa pe scena de la MHAT, Andrei Șerban s-a
dus la Moscova și-a pregătit adaptarea. A meritat: o sală de 1.000

e ocuri i-a ovaționat spectacolul, iar ca semn de superlativă onoa-
re, Șerban a fost așezat în scaunul lui Stanislavski.
      rost un festival cu noroc pentru noi: juriul de la Golden Mask
a nominalizat spectacolul Unchiul Vania drept cel mai bun spectacol
rusesc al anului, pe scenografa Carmencita Brojboiu, pentru cea
mai bună scenografie, iar pe Andrei Șerban însuși, pentru cea
mai bună regie. Festivitatea de decernare a premiilor va fi abia în
aprilie anul viitor. Și-atunci Șerban va porni din nou, de dragul lui
Cehov și ca un personaj cehovian, la Moscova, la Moscova...
■
Marta Petreu

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 3

costului biletului de cinema? Vrea să râdă,
vrea să plângă, vrea să fie uimit, indignat,
cuprins de groază, saffspffc'VJȘBl’ât, vrea
senzație, sentiment, stare. Vrea să simtă
în cele două ore cât nu simte într-un an din

viața lui săracă în trăire.
    Iată de ce cinematografia, așa cum o cu-
noaștem, este, sau cel puțin a fost, o artă po-
pulară. Ceea ce n-au fost vreodată pictura,
sculptura sau fotografia - efortul de ima-
ginație pentru a ajunge la stare în cazul aces-
tui tip de mediu artistic static și mut e prea
mare pentru capacitatea mentală a SSM. Iar
în cazul artei cuvântului tipărit e și mai greu.
    Mișcarea, apoi sunetul, muzica, vocea
umană, culoarea au apropiat de fiecare dată
filmul de ceea ce s-ar numi rcalificarc, re-
crearea realității pentru toate cele cinci sim-
țuri ale spectatorului. Care să înceteze a mai
fi spectator.
    Acum suntem în deceniul 0 al Noii Ere
3D. Viziunea tridimensională, stereosco-
pică, încă un pas mare către idealul realifi-
cării complete, a fost lansată încă
din anii ’50, cu mijloace tehnice
modeste, prea scumpe, dar concu-
rența televiziunii fiind amenință-
toare, patronii din industria filmu-
lui și-au asumat riscul. Durerile de
cap și oboseala oculară a spectato-
rilor siliți să poarte ocheîari grei
cu o lentilă albastră și una roșie au
scos destulde repede procedeul de
pe piață. în anii 2000 el revine
sub presiunea altui mediu în plin
elan: internetul. Ca să ofere ceva
accesibil doar în sala de cinema,
investitorii s-au hotărât să reia 3D
folosind noile tehnologii digitale,
mult mai ieftine și performante.
După animațiile 3D Chicken Little
și Meet the Robinsons, după suc-
cesul Călătoriei spre centrul Pă-
mântului și concertului U2 3D pre-
zentat la Cannes, marile studiouri
intră în scenă cu Beowulf (Robert
Zemeckis), Avatar (James Came-
ron), Up (Disney/Pixar), G-Force
(Jerry Bruckheimer). George
Lucas are intenția să-și conver-

tească 3D toate cele șase filme Star Wars.
Studiourile Dreamworks anunță că de-a-
cum toate producțiile lor vor fi 3D.
Calitatea proiecțiilor va fi garantată de ți-
petele și smuciturile în scaune ale spectato-
rilor asaltați de monștri, extratereștri sau
cybprgi.
    întrebarea mea de cinefil: va avea de

câștigat sau de pierdut filmul ca artă în
spațiul 3D? Filmele-reper ale mutului alb-
negru nu sunt, după părerea mea, inferioare
artistic capodoperelor sonorului color. Nos-
feratu de EW Murnau nu e sub The Shi-
ning de Stanley Kubrick, Timpuri noi de

Imaginea 3D
și omul 2D

Cristian Tudor Popescu

Charles Chaplin nu e sub Titanic de James
Cameron, Metropolis de Fritz Lang stă ori-
când față în față cu Matrix al fraților Wa-
chowski. Operația de colorizare a marilor
filme alb-negru nu le-a îmbunătățit câtuși
de puțin, dimpotrivă, le-a alterat estetic
fundamental, ca și cum ai vopsi o floare.

Remasterizarea lor digitală crește acuratețea
imaginii, dar e o imagine rece, fără căldura
peliculei. Cu cât e mai aproape de artă, cu
atât o operă e mai greu transplantabilă de pe
un mediu pe altul. De aceea, ideea de a
transpune 3D capodopere 2D, care cu si-
guranță va fi pusă în practică pe scară largă
în următorii ani, mi se pare o aberație. In
schimb, multe filme 2D de serie vor avea
probabil de câștigat prin digitalizare 3D.
Motivul e tulburător de simplu: filmul de
artă se adresează spiritului, filmul de se-
rie senzației. O dimensiune în plus creează
senzații noi, dar împuținează grav spiritul
filmului, dacă el există.
    Simt nevoia să fiu în ploaia din Camera
împlinirii Dorințelor, cu Scriitorul, Savan-
tul și Călăuza prăbușiți în prag, ca într-un

• Desen de Tudor Banuș, Biosphere

spațiu 3D? Nu, nici gând. Nu-mi doresc ca
imaginea tarkovskiană să fie mai reală, toc-
mai pentru că forța ei stă în transcendența
pe care o transmite folosind elemente de
real aflate la îndemâna oricui. Nu vreau să
miros transpirația lui Aleksandr Kaidanov-
ski sau să pipăi paltonul purtat de Anatoli
Solonițân, asta nu mă va face să percep mai

bine imaginea din sufletul lui Tarkovski,
pentru că acolo, deși nu apare niciun
extraterestru cu coadă, nu e o imagine
din lumea reală, e imaginea sufletului unui
artist. Iar sufletul lui are toate D-urile
spațiului și timpului.

    Punctul omega, punctul de fugă către
care tinde realificarea, cu pasul ei actual
2D-3D, exclude arta.A Pentru că arta în-
seamnă abstracțiune. înseamnă a face ab-
stracție, a înlătura câte ceva din realitate.
Toată arta este abstractă. O maimuță albă
cufundată până la gât în apa unui lac de

munte asiatic, privind lumea cu aerul unui
înțelept al cărui spirit s-a desprins de trup
este artă, cu toate că realizatorii extraordi-
narului documentar Baraka n-au influențat
în niciun fel instantaneul. Dar l-au căutat
îndelung și l-au scos din peisajul planetei,
focalizându-ne atenția pentru câteva zeci
de secunde doar asupra lui din toată rea-
litatea Terrei.
   Sau a adăuga. Tarkovski obișnuia să
vopsească pomi pentru ca peisajul să se
potrivească atmosferei lui interioare. Anto-
nioni a modificat toate culorile mediului
din Deșertul roșu pentru ca industrialul să
pară viu și naturalul muribund, cenușiu.
Realitatea este pentru cineast asemenea
culorilor din tuburi pentru pictor.
   Vor apărea cu siguranță, ca în orice nou
medium, și creatori autentici în
3D, care își vor gândi opera de la
bun început în funcție de acest
nou parametru tehnologic. Asta
însă dacă va mai fi nevoie de ei,
căci deja sloganul unor companii
de hardware este: „Eă-ți propriul
film 3D la tine în sufragerie!“.
Firma pdt din Manchester oferă
webeamera Minoru, care dis-
pune de două lentile la distanță
aproximativ egală cu cea dintre
ochii umani. împreună cu un
software distribuit gratuit și o
pereche de ochelari roșu-albastru,
fiecare utilizator de computer își
poate face filmul său personal 3D.
Americanii de la TD Vision pun
pe piață un codec software și un
camcorder cu care orice clip obiș-
nuit poate fi transformat în unul
3D. într-un viitor nu prea în-
depărtat, fiecare cetățean va putea
să-și regizeze propriul film 3D
și să fie unul dintre actori alături
de hologramele din celelalte ro-
luri. Unii nu se vor limita la su-
frageria proprie, își vor proiecta producțiile
pe scuarul din fața blocului, ca să bene-
ficieze și vecinii...
   Singura problemă mi se pare, dar poate
vârsta să fie de vină, că pe măsură ce ima-
ginea câștigă o dimensiune, devenind 3D,
omul pierde o dimensiune, adâncimea,
transformându-se într-o făptură a superfi-

ciului, bidimensională.

4 • APOSTROF

            Poeme de




                Rodica Marian





Aproape de ferestruire

De la o vreme fluturele îngropat în călcâiul meu stâng
Se zbate ușurel și-l simt cum trăiește acea fericire din spaimă,
Tensiune albastră ce-mprăștie
Minuni - singurele certitudini care-mi mai umblă
Tropotind mărunt prin zilele rămase,
Simt fluturele precum aș regăsi un vis obscur din copilărie,
Mâinile mele superb îmbătrânite ce-mi sunt - în fine - familiare
Și le privesc acum cu uimire, începând să mă cred
Aproape, aproape de întoarcere,
Pe o treaptă de piramidă, roasă de milenii,
Aproape de noblețea unor dinastii renegate,
Uitate între revelația unicului Născător de Lumină
Și nesfârșitul supraordonat al stelelor, al șerpilor cu pene,
Al îngerilor opriți în cădere, pretutindeni...

* * *

Mă rătăceam în propria-mi absență,
încolăcindu-mă în păianjenii anilor, cu bucurie, continuu...
Când, foarte rar, deodată, fără s-o pot arăta cuiva
Și chiar fără s-o cred,
Se furișa o străfulgerare umilă,
Ca o zdreanță ori așchie
Din bronzul formei mele veșnice,
într-o curte interioară din Bruges ori dintr-un turn, la Rhodos,
Pe un pod acoperit din grădina Curții de Argeș,
Ceva mai palpabilă, ca o frescă dezgropată,
într-un patio pompeian sau
Palpitând, ca o blândă tragedie andaluză
în casa-muzeu a pictorului Sorolla,
dar
încă o nălucă fără miros,
Până când
Ating întâmplător un obiect casnic
Din care țâșnește toată fabuloasa mea singurătate,
Urieșindu-se, precum năvălește spre cerul de poveste
Duhul ascuns în lampa lui Aladin
Și grăindu-mi de acolo, ca un tsunami straniu îmblânzit:
- Acum te pot răsplăti, de-ai mai avea puțin timp...

Seninătate de sfârșit

în Martinica toate stațiunile de pe Calea Crucii
Și treptele cumințite dintre ele
Privesc halucinant spre-același Vulcan,
Poate ca să-l uite pe Sfântul cu toiag vrăjit
Care a urcat Calea într-un alt mileniu
Și stă de-atunci acolo, sus, sus de tot,
în sufletul unui copac uriaș
Ridicându-și toiagul deasupra capului,
Ca să ne poată preveni de departe
Despre Taina și pedeapsa Tăcerii,
Despre periculoasele cuvinte sinucigașe,
Despre răzvrătite poeme ce apar ilegal
în locul câte-unui zâmbet subțire...


Eu chiar am citit cuvinte scrise pe valuri
Și nu mi-a scăpat nimic din
Neînțelesul lor sacru...


Cornișa cerului

Poate că sunt - cu adevărat - fiica ta, Cerule,
Fiindcă și azi pot merge, firesc, pe Calea de lumină a mării,
Până la soarele ce-1 lași peste noi,
Ca pe-un măr în elegantă cădere...
Știu că pot urca oricând legată cu firul zilei,
împletind razele prea arzătoare într-un leagăn
Și strigând către zeul înălțimilor extreme:
„Lasă-mă să cad pe cornișa Alexandriei,
De unde pot vedea încă măreția apei înfocate
Păzind farul în forma șerpilor mereu mișcători...“
Și-apoi, mai tare, implorând:
Lasă-mă să mă scald în grota cea verzuie
Cu apă lăptoasă
Ca un smarald proaspăt inventat
(înțeleg acum de ce Malaparte și-a făcut casa
în partea neumblată a insulei Capri,
Unde adastă această aureolă
Mai liniștită decât orice azur).
E uriașă, magnifică, ușoară căderea din picurii luminii,
Precum cititul hieroglifelor în spuma valurilor întunecate...
în nicio altă noapte nu mi-a încremenit mai misterios inima
O prea blândă, pietrificată durere,
în unicitatea fiecărui val, a fiecărei frunze,
Sfârșindu-mă în irepetabilul oricărui fulg de nea,
Bubuind în vălul identității, la fel de surd, la fel de invizibil...



• Desen de Tudor Banuș, Pyramide Sociale

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 5

Radu Mareș
se întoarce

Irina Petraș

Mai nou, nu știu cum
se face, tot descopăr
(fandacsie curată!) trilogii
romanești. In încercarea de
a identifica versura prozelor
de autor, mi se arată orga-
nizări până mai ieri secrete.
După trilogia deshumării,
a Dorei Pavel, uite că trei

dintre romanele lui Radu Mareș se lasă
așezate într-o serie - trilogia așteptării*. a
întoarcerii imposibile*. - slujită și de celelal-
te cărți ale sale - Pe cont propriu. Anul tre-
cut în Calabria sau Manual de sinucidere.
Născut în 1941, în Frasin/Suceava, Radu
Mareș debutează în Tribuna clujeană, în
1959, face Facultatea de Filologie la Cluj
(1964), pleacă în Dobrogea și în Moldova,
apoi revine în orașul transilvan în 1971, ca
redactor la Tribuna. Caii sălbatici și Ecluza
sunt romane ale (în)depărtării de origini,
ale unui aproape exil. Tinerețea din Dobro-
gea și maturitatea clujeană sunt trăite după
ritmul rezumat în jurnalul calabrez: „N-am
altă soluție decât să aștept răbdător**. In
așteptare albă sunt scrise ambele romane,
înainte de întoarcerea de acum.
   Romanul Caii sălbatici investiga lucid
trecutul, singurul teritoriu cert și, para-
doxal, perfectibil. „Confesiunea întârziată**
are acoperire în credința că „a povesti în-
seamnă a înțelege**. îndrăzneala de a dez-
gropa un mort frumos, „întârziatul ado-
lescent“, devine o datorie față de sine,
romanul construindu-și în subtext un an-
tiroman sau un jurnal al genezei într-o
fremătare continuă. Explicația de atunci:
„Ceea ce urmează este o reconstituire. Niș-
te întâmplări [...] Abia scriind, adunând
materialul divers cerut de orice construcție,
fie ea și din cuvinte scrise pe hârtie, a
apărut, apoi s-a consolidat sentimentul că
pun în mișcare năluci personale, o lume,
oameni inexistenți, ficțiuni**, viza burgul
septentrional și satul cu apă dulce de lângă
mare, ambele convenind proiectului tână-
rului, pe atunci, prozator: „Visez să rea-
lizez, în sens literar, principiul vaselor
comunicante - în ambele nivelul intensită-
ții narative să fie identic și simultan, un
continuam^. Rezultatul e o altă realitate, în
oglindă: textul mistifică, dar promite o cer-
titudine, aceea a speranței, a așteptării. Am
numit Ecluza un roman al celui de-al doilea
„obsedant deceniu“. Prima încercare masivă
de a ieși din conul de umbră de după 1989.
Bine scris, romanul transcrie un impas, o
zvârcolire cenușie, înainte de așezarea (re-
lativă) la care invită noul roman. Instru-
mentarul și atitudinea (resentimentară)
sunt încă ale romanului primului obsedant
deceniu. Ficțiunea și istoria nu par să-și fi

recăpătat autonomia, adevărurile sunt încă
manipulate.
    Cel de-al treilea roman - Când ne vom
întoarce (Cluj-Napoca: Editura Limes,
2010, 464 de pagini) - e traversat de un
aer proaspăt, înșelător, căci vânt de secetă
sub sumbre prevestiri:

    Vântul secetei care începu brusc, precum un
   ceasornic... Printre pleoape, ca să nu-1 or-
   bească lumina, cercetă azurul care începea și
   el să-și recapete culoarea și - în minte -
   încercă să reproducă sentimentul de balans
   și spaimă din copilărie când reușea să tră-
   iască foarte intens conștiința că e culcat cu
   fața în jos, iar cerul e dedesubt și că va cădea
   în acest abis translucid dintr-o clipă în alta.
   [...] Sări în picioare ca împins de un arc și
   încălecă. Abia atunci, înainte de a-i da pin-
   teni armăsarului, descoperi că cei doi ulii se
   aflau exact în locul unde-i lăsase cu nu știu
   câte zile în urmă, tot deasupra capului său...

Radu Mareș valorifică remarcabil, cu o re-
găsită melodic a frazei și un chef renăscut
al povestirii, copilăria bucovineană. O face,
desigur, în seama unor personaje, dar este
evidentă împăcarea cu sine prin rememo-
rare, chiar dacă, dincolo de cercul imperial
și marginal, deopotrivă, de Zwischeneuropa,
se văd fisuri niciodată vindecate. Când ne
vom întoarce îl readuce cu sine pe Mareșul
Cailor sălbatici, adică pe arpentorul în stare
să cartografieze pedant o lume, o vreme,
un loc, să înregistreze psihologii și relații,
să reconstituie evenimente cu rădăcini greu
sau imposibil de deslușit. Tot romanul e
construit cu amestec de bună, tradițională
artă a povestirii și discrete formule moder-
ne, în straturi epice imbricate abil, cu
reveniri iuți asupra unor destine și opriri în
loc aproape poematice, creatoare de savu-
roasă atmosferă. „Cu câteva zile înainte de
a împlini 25 de ani, în primăvara lui 1935
(sau 1936), Gavril M. primi numirea la fer-
mă, ca administrator.“ Obișnuit cu Buco-
vina sa „de sub munte“, de acasă, se in-
stalează la fermă urmându-i lui Wagner:
„Acceptă până la urmă resemnat (cu toate
că nu-1 privea) că Wagner, austriac din
Tyrol, fusese într-adevăr omul cu școala cea
mai înaltă ajuns vreodată pe aceste melea-
guri de la marginea lumii“. Profesorul Vol-
cinschi e un fel de Rogojinaru pe dos, un
sfătuitor cu minte limpede și judecăți
severe:

    - Ce avem? Pământ bun, cum nu e nicăieri.
   Atât! Aer și apă. Pentru că pe țăran l-au
   stricat până-n măduva oaselor arendașii și
   crâșmarii și el va rămâne o povară pentru
   toate cârmuirile viitoare. [...] Cine va vrea
   să schimbe ceva în țara asta de la țăran tre-
   buie să înceapă. [...] Cu toate că, pentru a
   fi cinstit până la capăt, nu-mi fac speranțe.
   Ca foști supuși austrieci, noi, cei din gene-
   rația veche, am fost loiali coroanei imperiale
   până în clipa în care ne-am dedicat în tota-
   litate cauzei naționale [...] Acuma vin eu
   și vă-ntreb: voi pe cine slujiți? Cui îi sunteți
   credincioși și pentru cine v-ați da viața?...


    în afară de Dumnezeu, voi în ce mai cre-
   deți? [...] îți spun asta numai matale: uite
   că acuma au venit românii și au stricat
   rânduielile...

Ferma e o lume de hotar și de trecere prin
care mișună tot soiul de oameni, dar mai
este sau ar putea deveni, sub lucrarea dis-
ciplinat-pătimașă a agronomului, și un
univers de semne și năluciri familiare, un
acasă locuibil, substitut al satului copilăriei.
Incursiunile în anii primi înregistrează ple-
cările succesive de acasă și dorul de întoar-
cere în pagini cu fin iz tradiționalist, de
răzvrătire contra Orașului indiferent la du-
rerea și lacrimile copilului:

    toți oamenii din sat, nu doar el, veneau la
   târg ca-n ospeție în casa altuia și fiecare știa
   că nu vine definitiv [...] Căci până la urmă
   tot la ei în sat, în văioaga uitată de sub pă-
   dure trebuie să se întoarne. învățase destul
   de repede cât cântărește faptul că acolo sunt
   cimitirele și că în cimitire sunt cei dinainte,
   din moși strămoși. O linie precisă, ca de foc,
   le însemnase astfel pentru totdeauna. Dar
   linia era și un obstacol de netrecut.

Personaje memorabile valorează fresca epi-
că. Țiganca Tina aduce eresuri de proză
eliadescă ori voiculesciană, bine întrețesute
cu povestea fermei. „Gavril M. întâlni ochii
întunecați, larg deschiși în care citi, fascinat,
ceva ciudat. Spaimă nu era, asta e sigur...:
- Ai văzut că ți-am adus ploaia, domnișo-
rule?“ „Ploaia îl înviase și pe el și îl și
curățase. Și, într-un fel de mică halucinație,
care nu durează mai mult de-o secundă,
se simți devenind ușor ca fulgul și curat
ca un glonț de pușcă țâșnind de pe țeavă.
Timpul de fapt trecea pe alături, în viteză,
dar fără să-l fi atins.“ Preotul știe că „limba
e un rău fără hodină și că are, câteodată,
chiar și venin aducător de moarte“, fiind
supusă interpretărilor infinite. Povestea de
dragoste cu domnișoara Katria, nepoata
morarului Schneider, și „dorința nebuneas-
că, dureroasă, irezistibilă (ca o naștere) de
a-ți deschide sufletul și a spune despre tine
absolut tot...** adaugă un fior magic în plus,
însă pustietățile înzăpezite de la Valea Lu-
pului anunță „altceva, mai grav și mai fără
leac decât nebunia“. Că „părintele Iliuță
Teologul**, duhovnicul, era legionar nu pă-
rea decât un amănunt biografic, fără legă-
tură cu defilările „la trecerea cărora se tră-
geau obloanele la prăvălii“ - „ordinea și
cadența, de fapt tot ce e marțial, grav și
solemn, le simțise totdeauna cu pielea, par-
că, cea de la rădăcina firului de păr care
se înfioară“. Prevestirea confuză a părin-
țelului, cum că „neamul românesc, care
nu-i pregătit pentru vremurile noi, de cum-
pănă, e în primejdie să-și piardă ființa
păstrată prin veacuri**, o asculta cu indi-
ferența lui Moș Onofrei, care „făcea parte
din categoria celor prea obosiți de câte știu
despre viață și oameni**.
    Finalul tragic al cărții capătă un bemol
dinspre Vorobchievici, supraviețuitorul:
„Tu nu vei înțelege niciodată ce-a fost cu
adevărat. Istoria, mă tem că și ea, și-a creat
aici un lapsus mincinos și nu-ți va fi de aju-
tor. Cât despre noi, noi, știutorii, când ne
vom întoarce, nu vom găsi decât vidul**.


6 • APOSTROF

cu Ochiul
LIBER

Camionul morții


Marta Petreu


Camionul BULGAR se nu-
mește ultima carte a lui
Dumitru Țepeneag, roman-
cier căruia îi datorăm unul
dintre cele mai bune roma-
ne ale tranziției românești,
și anume trilogia Hotel Eu-
ropa, Pont des Arts, Mara-
mureș. Iar Camionul bulgar

(Iași: Polirom, 2010) ar putea fi socotit, la
rigoare, romanul „tranziției europene", al
formidabilelor schimbări pe care le-a sufe-
rit continentul în ultimii douăzeci de ani.
Așa cum ne-a obișnuit deja din celelalte
romane ale sale, romancierul mînuiește,
ca-n treacăt, o materie derizorie, fapte coti-
diene dintre cele mai banale, uneori chiar
sordide. Și, așa cum ne-a obișnuit din cele-
lalte romane ale sale, naratorul lucrează pe
două planuri: pe acela al teoriei literare de
tip postmodernist; apoi, pe planul narațiu-
nii propriu-zise a romanului. Fidel crezului
său onirist, în romanul lui Dumitru Țepe-
neag autorul-narator, nu lipsit de ambigui-
tate, se intersectează cu personajele din via-
ța sa (cu Alain, de exemplu, a cărui boală
este urmărită în evoluția ei letală; cu edi-
torul Paul, de exemplu) și, de asemenea, cu
personajele din romanele sale. Acțiunea du-
rează cam o lună: la începutul cărții, nara-
torul ne spune că vrea să scrie un roman
pentru care n-are însă subiect și că i-a atras
atenția o cursă de camioane, ce se va întîm-
pla „la sfîrșitul lunii mai... la Ales" (p. 14).
In timp ce caută un subiect de roman, na-
ratorul își consemnează, cu permanente
adăugiri și ștersături, propria căutare, care
devine ea însăși o parte din acțiunea roma-
nului. Iar în timp ce își scrie romanul, auto-
rul își desfășoară și teoria despre literatura
extrem-contemporană, din epoca ordina-
torului și-a crizei de cititori, cînd, spune
naratorul, internetul ia locul romanului și
ar fi de dorit un roman pe care cititorii să
și-l construiască singuri, din materialul de
construcție pe care îl oferă scriitorul; căci,
spune naratorul, ne îndreptăm spre un nou
timp și spre un nou tip de anonimitate,
spre o creație colectivă, în care autorul și
cititorul conlucrează în mod liber și in-
distinct.
   Această filosofic, ca s-o numesc așa,
asupra extrem-contemporaneității este fă-
cută ocazional, într-o paradigmă feminină
a auditoriului, de exemplu în disputele cu
Marianne ori cu Milene. Acesteia din urmă
îi este adresată și teoria „osirismului lite-
rar": un autor care se inpiră din realitate
își poate ascunde sursa de inspirație dacă

atribuie trăsăturile personajului pe care îl
descrie mai multor personaje: „disimulez o
singură persoană sub chipul mai multor
personaje".
   Prin tehnica sa prozastică, naratorul se
plasează, de fapt, în centrul propriului său
roman. El are două valențe în realitate: pe
Marianne, care e plecată la tratament la
New York, și pe Milene (nume kafkian,
firește), care se duce la Bratislava și apoi la
Praga (adică, în mare, pe teritoriul adevă-
ratei Milene a lui Kafka), unde ea îi făgădu-
iește iubitului ei, adică naratorului, accesul,
dar unde, ca-n castelul kafkian, nu-i va per-
mite de fapt să pătrundă.
   Interesant este și ce se întîmplă în spa-
țiul Camionului bulgar pe care îl scrie na-
ratorul pe computer. Apar, pe rînd, ca-n
treacăt, ca pe dibuite, cîteva personaje:
Beatrice, o stripteuză cu sini fabuloși și cu
obsesia paradisului și a copilăriei, fascinată
de șanțurile pe care le sapă prin oraș niște
muncitori (care dezgroapă Leviathanul,
oricum, ceva ce sună a „piele dură și sol-
zoasă") sau poate numai de spinările pu-
ternice ale săpătorilor; apoi Victor, despre
care nu știm nimic, decît că face parte din
trecutul Beatricei; Țvetan-camionagiul, care
transportă nu știm ce dintr-o parte în alta
a Europei, într-un camion cu frînele uzate;
Danet, un proprietar de sex-club sau de bar
și totodată proxenet; americanca Daisy,
care se plimbă în mașină prin Europa și se
întîlnește cu Țvetan; și alte cîteva perso-
naje, inclusiv Moartea, camuflată într-un
personaj cu sex indecis, bărbat sau femeie,
cu o umbrelă uriașă care e totuna cu coasa
Morții. Acestea pornesc din diverse puncte
ale continentului (trăim nu numai în era
internetului, ci și în aceea a globalizării, a
unificării europene, a sexului panaceu pen-
tru toate etc.), trec prin fel de fel de pe-
ripeții, mai ales erotice - deoarece epoca
extrem-contemporană este și a sexualității
leac pentru toate -, pentru ca, în final, să
ne dăm seama că se îndreaptă spre propria
lor moarte.
   Intr-adevăr, mai toate personajele cărții
dispar sau mor: moare Alain, cum știm că
a murit și în realitate; Marianne, cea care
crește și scade precum Alisa lui Lewis Car-
roll, dispare într-un spital din New York;
dispare, în spațiul ei de origine kafkiană,
Milene, cea la fel de impenetrabilă sufleteș-
te pentru iubitul ei, adică pentru naratorul

• Dumitru Țepeneag. Foto: Sarah Moon

cărții, precum castelul pentru personajul K.
al lui Kafka ori precum Beatrice cea sexual
impenetrabilă; americanca Daisy moare, în
cabina lui Țvetan, în drum spre cursa de la
Ales, într-un accident care e totuna cu fa-
talitatea, pentru că se joacă cu umbrela cu
mîner-cap-de-vultur pe care Moartea a ui-
tat-o în cabina camionului. Iar Beatrice, cea
sexual impenetrabilă și bîntuită de aminti-
rea paradisului, se întîlnește și se iubește cu
șoferul bulgar, cu Țvetan, cu care se în-
dreaptă apoi, în camionul transformat în
luntre a morții, spre moarte: intră amîndoi
în viziunea obsedantă, laitmotivic reluată
în carte, a unui tărîm umed, cu valuri și
șerpi uriași, cu o poartă/un tunel, prin care,
fără îndoială, se trece în lumea cealaltă.
   Cartea pare a fi (poate și este) scrisă
ca-n joacă. Fragmente disparate se succed,
într-o aparentă derută a naratorului, în rea-
litate perfect calculate pentru creșterea ul-
terioară a narațiunii și pentru deznodămîn-
tul care strînge toate firele într-un singur
nod - al morții. în Camionul bulgar,
străvechea temă Eros și Thanatos apare, pe
măsura masificării și degradării extrem-
contemporane, redusă la Amor și Accident;
amorul însuși fiind personificat în marea
zeiță-scroafă Olivia, „scroafa totală / zeița
amorului", „o scroafă gigantică de pe țăr-
mul mării", căreia naratorul îi dedică un
poem.
   Dumitru Țepeneag, așa cum se flatează
singur în roman, construiește laitmotivic și
muzical. E demn de admirație cum a reușit
să inducă, cu ingeniozitatea sa combi-
natorie, din fragmente oarecare și aparent
fără legătură, în care simbolurile sînt stre-
curate aparent întîmplător, o atmosferă
apăsătoare, de timp damnat și final. Ceva
din sfîrșitul romanului său mi-a amintit
carnagiul în care se termină Noaptea de Sin-
ziene - atîta doar că, în Camionul bulgar,
iluzia mîntuirii lipsește.
   Cu o mare ingeniozitate literară, Du-
mitru Țepeneag încrustează în romanele
sale un mesaj, un sens ce poate fi recon-
stituit numai după o operație migăloasă
de recompunere - ca să îi respectăm terme-
nii, „osirică", de la mitul lui Osiris - din
cioburi. La fel ca alte romane ale lui Du-
mitru Țepeneag, Camionul bulgar ne pune,
cred, față în față cu semnele apocaliptice
ale sfîrșitului unui ciclu de civilizație.

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 7

micio

lect vii


Augustin Frățilă:
Poezie pînă la capăt...


Ion Bogdan Lefter

Augustin Frățilă, Vine cineva, cu ilustrații
de Tudor Jebeleanu, București: Editura Tra-
cus Arte, Colecția „Neo", 2010, 46 p.


S-A STINS pe 17 ianu-
arie 2010 Augustin
Frățilă, poet, trubadur și
boem îndrăgit al lumii
noastre literare, cam de
prin jurul anului 1980 și
pînă la sfîrșitul său prea
grăbit. Cu mai puțin de
două luni înainte împli-
nise 57 de ani.

   Născut la Aiud (pe 25 noiembrie
1953), mutat la un moment dat în Pe-
troșani, unde și-a făcut liceul, a ajuns să
urmeze în București Școala Tehnică de
Arhitectură. A mai făcut un an de Po-
litehnică, apoi a abandonat și s-a angajat
ca decorator, revenind în zona de inter-
secție dintre formația exactă și vocația
creativă. Traseu atipic pentru generația
noastră literară ieșită aproape in corpore
din Filologii. Cultural vorbind, a fost - deci
- un autodidact. Scriind versuri și cîntîn-
du-și-le, cu acompaniament propriu, „fol-
kistic“, la chitară, a început să-l frecventeze
pe Nichita Stănescu, în jurul căruia roiau
junii boemi. De-acolo a ajuns la Cenaclul
de Luni, probabil adus de unul dintre co-
legii noștri - poate Traian T. Coșovei, poate
Ion Stratan - care-1 frecventau pe mai vîrst-
nicul poet, cu toate că prin scriitura lor de-
ja postmodernă îl contestau implicit.
   Acolo, la cenaclu, l-am cunoscut și eu
pe Augustin - sau Guști, cum i se spunea.
Patetiza și „nichitiza“ în versuri, însă în rest
era „de-al nostru“: figură atașantă, băiat
„de viață“ și „de gașcă“, simpatizat de toată

• Augustin Frățilă și loan Groșan în Tabăra de literatură și arte plastice din satul maramureșean Ocoliș,
iulie 2008.

lumea, cu atît mai mult cu cit, lipsit de te-
ribile ambiții de ascensiune în „clasamen-
tele“ literare, cu totul și cu totul necon-
flictual, n-a iritat pe nimeni, n-a tulburat
cu nimic „competiția^ din jur. Nu știu
ce-a făcut din 1983, cînd Cenaclul de Luni
a fost interzis, și pînă la finele lui 1989.
L-am întîlnit doar întîmplător în acei ani.
Ii apăreau - cred că mai degrabă rar -
versuri prin reviste, fără să reușească să
scoată o carte.
   După schimbarea de regim din 1990 a
trecut prin cîteva redacții de publicații cul-
turale și s-a fixat la Grupul Editorial ALL,
unde a coordonat departamentul Allfa, spe-
cializat în literatură (marginal într-o ope-
rațiune centrată pe cartea universitară,
drept care Guști a avut o marjă îngustă de
manevră). Și-a putut strînge poemele mai
vechi și mai noi în trei volume: Gramatica
morții (1995), El-Roi (1997) și Plaja nudiș-
tilor (1998). Uneori metaforic și filozofant,
alteori glumeț, cînd abstracționist, cînd
narativ-baladesc, versurile lui exprimă cu
ingenuitate bucuria de a fi poet, adeseori
cu tușe nostalgice sau jucat-dramatice.
Autodefinire caracteristică: „sînt singura
tristețe cu cișmea“ (dintr-un poem-baladă
inclus în prima carte).
   Un personaj tonic, căruia-i puteai ghici
patetismul de fond: așa a fost Augustin
Frățilă. La fel și cînta, cel puțin atunci cînd
l-am ascultat - doar de cîteva ori, în serile
de lectură și muzică de la Muzeul Litera-
turii Române, de pildă. N-am frecventat
cercurile boeme în care-și desfășura tot
repertoriul. Știu că în ultima lui perioadă,
după apariția unor noi tehnologii de mul-
tiplicare, a scos mai multe compact disk-uri
cu cîntece proprii. Cînd ne întîlneam, pe
lingă vechea colegialitate cenaclistă și de
mediu literar și după schimburile de nou-
tăți curente, ajungeam și la un punct bio-
grafic comun: în Petroșani, orașul în ca-
re-și petrecuse parte din anii de copilărie-
adolescență, locuiseră o vreme și bunicii
mei materni, drept care noi, nepoții, păs-
trăm amintirea de neșters a lungilor veri
de joacă în aerul cu miros vag de cărbune.
Alt moment: mijlocul lui 2007, cînd m-a
sunat de cîteva ori, în perioada de pregătire
a Maratonului de poezie din toamnă, de la
Sibiu, pe care-1 organiza Andrei Bodiu ca
proiect al Asociației Scriitorilor Profesio-
niști din România - ASPRO (s-a ținut pe
5-6 octombrie). Guști vroia neapărat să
participe, să fie alături de noi în ceea ce se
anunța drept - și a și fost! - un mare con-
clav al poeților autohtoni (peste o sută de

participanți, cîțiva și din alte țări). Am stat
și atunci de vorbă îndelung, mult mai mult
decît ar fi fost nevoie pentru micile detalii
privitoare la Maraton: taclale scriitoricești,
amicale.
    L-a răpus un cancer galopant. Vara tre-
cută, cînd l-am văzut ultima oară, la Festi-
valul de Literatură de la Neptun, era după
chimioterapie: un pic mai slab decît de
obicei, totuși încă puternic, grație structurii
lui de bărbat voinic, dar cu părul căzut,
ceea ce-1 făcea să poarte tot timpul pe cap
o șapcă - despre care am scris după aceea
(în aLtitudini) că era „șmecheroasă“: făcută
din pînză albă, putea trece drept accesoriu
de sezon, contra soarelui arzător, însă era
evident de ce o poartă... Mai tîrziu, în
toamnă-spre-iarnă, cineva mi-a spus că l-a
văzut mult mai slăbit, semn că finalul se
apropia. Pronostic - vai! - confirmat prea
curînd. Am mai vorbit o dată pe 7 ianua-
rie, cînd m-a sunat ultima oară. Știind în
ce stare se află, am avut sentimentul că
urările lui de Sfîntul Ion erau un fel de
„Rămas-bun!“. Am pălăvrăgit ca-ntotdeau-
na, pe teme scriitoricești, fără să-l întreb
despre boală, fără să-i dau de înțeles ce
gîndesc. Așa mi s-a părut firesc să fim, pînă
la capăt: colegi și prieteni legați de poezie,
de literatură...

La foarte scurt timp (nu știu dacă se făcuse
primăvară), ultimele versuri ale lui Augus-
tin Frățilă au fost strînse într-o carte, prin
grija lui loan Cristescu (editor) și Tudor
Jebeleanu (autorul desenelor de pe cele
două coperți; în interior - schițe de Iulian
Frățilă, fiul lui Augustin).¹ Titlul, Vine
cineva, anunță metaforic moartea. Bolnav,
sub tratament, autorul era conștient că sfîr-
șitul se apropie. N-a lăsat - însă - o măr-
turie directă: a continuat să scrie în felul
lui, pianotînd lejer, cînd descriptiv-narativ,
cînd metaforic, drept care poemele au doar
discrete tușe aluziv-realiste, în rest plutind
într-o atmosferă parabolică și simbolică.
    Cartea e împărțită în două scurte ci-
cluri, precedate de un poem cules cu italice
(cursive) (intenție a autorului sau decizie a
editorului?): Războiul de hirtie - poate în
ideea că doar poezia mai poate fi opusă
teribilei maladii, ultimă soluție în confrun-
tarea cu moartea. Text abia schițat, meta-
foră după metaforă: viața ca „azil de
bătrîni“ (figurare a stadiului ultim), aban-
donul („mă voi preda“), diluviul și sfîrșitul
- care va fi al scrisului, al poeziei, avalanșă
sufocantă de litere și explozie a hîrtiei;
poezie pînă la capăt...:

    „Căci și trîmbița care dă un sunet șovăitor -
    cine
    se va mai pregăti de luptă ?“
    revoltă într-un
    azil de bătrîni - viața mea
    Voi sîngera
    mă voi preda, undeva,
    la capăml distanței
    dintre mine și ea

    Vin apele mari, va
    veni cineva
    cu litere moi
    peste noi...

    Hîrtia grea
    va
         exploda, (p. 5)

Tema morții va fi o constantă, frapantă,
chiar dacă tot așa, aluzivă. Poemul titular


8 • APOSTROF

reia anunțul ambiguu: Vine cineva - cine,
oare? Răspuns în aceeași stilistică: „Vine
cineva, o umbră mare/ peste casa ta“ (p.
11) - primul enunț, după care versurile im-
provizează alert, prin succesiune de ex-
trapolări și paradoxuri. Final interesant,
în care locul vechilor răspunsuri - se în-
țelege că metaforice... - la întrebările esen-
țiale e luat de nostalgia senzorialității:

   Vine apoi, tîrzie, o vreme
   cînd cineva îți răspunde,
   de undeva, de departe,
   de niciunde, ca o lumină mare ce
   te pătrunde
   pînă la os,
   la toate întrebările deodată,
   în care ai înghesuit
   viața ta toată
   și înțelegi că
   răspunsurile corecte ar fi fost
   auz, văz, gust, pipăit, miros, (p. 11-12;
   metafora „luminii mari care te pătrunde
   pînă la os“ - radiologică...)

Altundeva - o adresare retorică („arghezia-
nă“) către divinitate:

   ... Dar spune, Doamne, ce faci tu cu noi, cu
   viețile ce ți se-aduc ’napoi?
   Le-mparți în taină unor Feți-Sărmani?
   Cît poate ține-o viață? Cît? Cîți ani? (Haiku,
   p. 14)

în alt loc e pomenită și „frica de moarte“
(Nordul copilăriei, p. 23), însă aș zice că to-
nul general e mai degrabă senin, de par-
că eul poetic s-ar refugia, cu tot cu tema sa
de acum, din biografie în poezie, într-un
spațiu trist, dar cumva epurat de concre-
tul existenței. Nu lipsesc mici pusee ludice,
uneori sarcastice, alteori gratuite pînă la
jocul morfematico-eufonic:

   Asta fac eu, acum: aleg
   grăsimea și ghearele și
   tîrtița
   măduva
   pipota
   îrtița
   ăduva
   ipota
   ița
   uva
   ota.
   ța! (final la Cina, p. 10)

în ciclul al doilea, Nu azi..., predomină
adresarea către o persoană a doua numită
din primul vers al textului prim, omonim:
„Nu te trezi încă iubito“... (p. 27). Tot aco-
lo „citesc Cartea/ și mă-ntreb cine sînt“ (ibid.)
- Biblia^, sau simbol generic al cărții, al
literaturii? Ultimele versuri ale poemului:
„voi face curat/ în moarte...“ (ibid.).
   In textul următor: „Eu voi pleca iubito/
Va fi poate-n zori/ Poate în nori“ (Răzlețe,
p. 28). Apoi: „Vine lumina care/ nu minte
-/ calcă atent,// e un pod de cuvinte“
(Shambala, p. 30).
   Un „psalm“ (tot în sens arghezian):
Vechi menuet, ușor jucat la început („Doam-
ne“/„toamne“), după care devine grav, dez-
voltînd o transparentă simbolistică a ex-
tincției:

   Sînt toamne și, Doamne, ce de
   toamne mai sînt
   sub frunzele ude mă-ngrop și
   sub ploi
   pleoapele grele: pămînt - subpămînt, vai
   vremea, măcar cu un mort
   înapoi


• Augustin Frățilă, pagină de manuscris

    Măcar de-aș putea, din
    visare să fug
    odată cu apele grele la
    vale, cu prețul
    curgerii mute s-ajung, în
    pacea eternă din Marea cea
    mare... (p. 33)

    - cu final răzvrătit:

    n-are rost să mai scriu, nu
    mai vreau
    să mai vii... (ibid.)


Urmează cinci balade - libere, tot cumva
„descentrate“, dar tema centrală revine:
„pămîntul care voi fi“ (Balada vieții de veci,
p. 37); „Voi trece prin ceruri/ cimitir plu-
titor“ (ibid., p. 38); „Astăzi și viața-mi se
frînge“ (Balada Iubirii de veci, p. 39).
   Ultime poeme (ultimele scrise?): Strigăt
(p. 41-42) șiNap(s)alm (p. 43). Cel dinții
- glumeț și tragic totodată, adresat divi-
nității în ritm folcloric alert, parabolă a
morții ca despărțire de umbră și ca intrare
în Rai:


   Hai, hai și iar hai
   cine vede umbra lui
   cînd lumină-n ziuă nu-i
   far’ de umbra lupului
   noapte-n gîndu’ omului?
   Hai, hai și numai’ hai
   du-te Doamne, grij’ de Rai
   și de mine grijă n-ai. (p. 42)


   Finalul celui de-1 doilea, cu mixajul de
   „psalm“ și explozibil letal din titlu -
   testamentar:

   și poemul acesta, el
   doar îți mai cere
   încă o dată, iertare
   Și eu,
   că nopțile mele, de-atunci, mereu,
   sînt
   doar zile încremenite-n uitare... (p. 43)

Poeme impresionante ale așteptării sfîrși-
tului, cu un anume aer de plutire stilistică
în derivă, în jurul unicei, incredibilei cer-
titudini...
■
       Text publicat inițial on-line,
       în revista virtuală ArtActMagazine/
       www.artactmagazine.ro,
       nr. 79, 4 august 2010.



Notă
1. Mic reproș la acest gest emoționant de prie-
  tenie: probabil din graba publicării, lipsesc
  din volum informațiile obligatorii la o ase-
  menea editare postumă: proveniența textelor
  ș.a.m.d.; nu există nici măcar o cît de conci-
  să notă biobibliografică, incit un cititor căruia
  nu i-au căzut sub ochi anunțurile din presă
  despre dispariția autorului să știe despre ce e
  vorba.


Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 9

            Despărțirea de Ginsberg
            de Ion Zubașcu



n-ai putut perverti America tu nu ești America
soră-mea Ileana a bătut Statele Unite în lung și în lat
ținându-se de mână cu filosoful Jean Baudrillard
și n-a văzut nicăieri grozăviile pe care le-ai văzut tu
iar eu o cred pe soră-mea Ileana cu bunul ei simț de Maramureș
și pe postmodernistul Jean Baudrillard înainte de a te crede pe
tine

ieșind din Mancester pe plaja Hampton la Oceanul Atlantic
lângă Boston
au văzut doar fete cu trupul acoperit în costume de baie întregi
nu în deux pieces
și băieți cu șorturi lungi până la genunchi nu în slipuri
                                                  europene
crainicele tv de pe toate canalele fără decoltee deocheate
doamnele și adolescentele ieșite în iureșul supermarketurilor
nefardate
lăsând frumusețea firească a cărnii să-și spună cuvântul
cu părul împletit în cozi sănătoase pe spate ca fetele de pe
                                                  Vile a Izei

America din poemele tale nu e cea adevărată
e doar o făcătură a halucinației tale de drogat ciudat și exclus
America ta se găsește doar la marginile Imperiului
în România și în țările lumii a treia unde ajung filmele violente
și porno
ca-ntr-un tomberon de gunoi cu toate deșeurile homleșilor
lumii
poemele tale au americanizat doar cărțile generației mele
din România și din țările Estului comunist
pentru care orice anomalie și inversiune inclusiv sexuală
erau mai bune și autentice decât sovietizarea și dictatura

Securității
unii colegi ai mei de generație din anii liberalizării comuniste

crescuți în universități de foștii staliniști proletcultiști
experți reciclați mai târziu în existențialism textualism și
postmodernism
voiau să facă afaceri textuale cu marijuana mescalină și
benzedrină
și să înfăptuiască „revoluția mielului sexy" în întreg lagărul
comunist

luptând pentru pace și eu am visat să scriu ca tine
să rescriu Howl și America sub dictatura lui Ceaușescu
și câțiva chiar au făcut-o după decembrie '89 dar fiecare
cu ale lui
să te imite imitatorii talentele viguroase să-și urmeze propriile
                                                            rădăcini
iar rădăcinile mele nu sunt în America oricât aș fi dorit lucrul
                                                                ăsta
nici n-aș putea crește la nesfârșit cu rădăcinile în afară
rădăcinile mele sunt în Maramureș între izvoare irepresibile
vin din acest pământ pietros din această familie nenorocită de
vremuri

din această țară oricât de păcătoasă și mașteră ar fi
sunt rădăcinile mele și n-o să mă dezic niciodată de ele
stau în casa Ilenei din bârne rotunde de brad în Dragomirești
în veranda de la etaj cu căpriori și brânci maramureșene
aici îți citesc poemele sodomizate de revelații divine și vicii pe
măsură
până când mi se pare de-a dreptul stupid
să întorc spatele superbului răsărit de soare de la ora șapte
                                                      jumate
din dimineața zilei de 2 august 2010 cu primele raze ieșind
după Cornul Dealului și luminând hotarele Dragomireștiului
cu aceeași prospețime cu care tatăl meu Uie a privit în copilărie
cu ochii lui limpezi aceleași dealuri același cer și aceleași hotare

• Ion Zubașcu, vara 2010, în satul natal, Dragomirești

10 • APOSTROF

o să întoc spatele antologiei tale Howl și alte poeme
și-o să-mi las fața și spiritul luminate de răsăritul Soarelui de
                                                   Maramureș
e mai important să privesc sturzul pestriț din vîrfiil mărului de
vară
cum stă pe creangă și ciugulește carnea dulce a fructului de la
picioarele lui
se uită la mine și cu ciocul lui ascuțit mai rupe o gură de
realitate zemoasă
aș vrea să fiu mai mult această pasăre decât oricare dintre
poemele tale
acum centrul lumii s-a mutat din New York la Dragomirești
centrul lumii e mereu acolo unde bate inima mea vie
și irigă cu sânge proaspăt amintirea morții tatălui meu
și a tuturor celor neștiuți ca el dinaintea lui
înțeleg foarte bine că în America ta și a tuturor libertăților
tu ai vorbit în numele minorității pederaste marginalizate
i-ai afirmat drepturile și ai strigat în gura mare adevărurile ei
dar în România marginalizat e întregul popor român
de o minoritate care a confiscat țara în buzunarele proprii
să luăm lucrurile în ordinea priorităților întâi morții noștri
din închisorile comuniste și chiar morții din toată istoria
noastră
atât de nebuloasă și contrafăcută atât de departe de adevăr
cele 10.000 de crime împotriva umanității oameni hăcuiți
pe mese de măcelărie
torturați și uciși bestial în subsolurile Securității fără procese
fără judecată
cu trupurile încă ascunse în gropi comune sub grohotișuri și
bălării
despre care nu știm încă nimic după 60 de ani de istorie mereu
falsificată
morții din războiul civil de 13 ani împotriva țăranilor și a
pământului lor
din 100 de răscoale țărănești ascunse de comuniști pe vremea
colectivizării
cei 1.116 morți nevinovați din decembrie 1989 și cei ai
mineriadelor
familii întregi schilodite soții fără soți și copii fără tați
care nu vor afla niciodată adevărul
milioane de oameni cu destinele răvășite și răni care nu se
vindecă
șiroind de sânge proaspăt și cald de la un mileniu la altul
de la Miorița, încoace de o întreagă istorie de o veșnicie întreagă
asta e ordinea priorităților poeziei mele și abia după aceea
va veni rândul tuturor celorlalte nedreptăți cât de mărunte până
la una
știu că opusul unui adevăr nu e întotdeauna eroarea
ci poate un adevăr mai profund dar ce am eu în comun
cu ,jnilionul tău de troțkiști“ Moscova nu e sfântă
n-a fost și nici nu va fi niciodată sfântă nu vreau să te mai văd
citindu-1 pe Marx și fumând marijuana cu toți sodomiții tăi
cu Neal Cassady ,gnimalul“ tău și cohortele lui de drogați
cu delirul tuturor dezaxaților tăi perverși America cea vie
nu delirează ca tine doar România delirează din toate canalele
ei tv
vomând zi și noapte peste paturile conjugale ale milioanelor
de oameni derutați
mama și tatăl meu din Dragomirești sunt mai importanți
pentru mine
cu viețile și morțile lor decât toate poemele tale
cum ți-ai afirmat tu deschis homosexualitatea și iubirile tale
nerușinate
sunt dator cu atât mai mult să-mi descopăr și eu
curajul de a-mi recupera propria biografie și tragica mea istorie
care e alta decât a hăndrălăilor tăi sublimi din poemele tale de
dragoste
și dacă tot suntem în plin proces cosmic de inversare
a polilor magnetici ai planetei cred c-ar trebui să profităm de
ocazie
să ne răsturnăm și noi paradigmele poetice și mentale inversate
readucând cu picioarele pe pământ tot ce stătea de 150 de ani
cu capul în jos
lumea e largă încapi și tu și eu dar fiecare cu durerile și
prioritățile lui
e nefiresc și revoltător ca eu să-ți cunosc în România la porțile
Orientului
dezmățurile tale din America mai bine decât propria noastră
Școală Ardeleană

scoasă din manualele de română de pravoslavnicii nostalgici sau
de inconștienți
și tu să nu știi nimic despre torturile în care a fost ucis tatăl
                                                   meu la Sighet
și nici despre viața mea chinuită sub dictatură e o anomalie
strigătoare la cer
iar dacă nu se va întâmpla lucrul ăsta cât de repede cu putință
și acest scâncet de om hăituit nu va fi tradus în 30 de limbi ca
Urletul tău
America mândră și liberă va ajunge în scurt timp ocupată
zdrahoni negri și asiatici arabi musulmani fiii celor ce-au intrat
cu avioanele lor kamikaze în Turnurile Gemene în 11
                                                septembrie 2001
vor bara intrările în sălile de votare din centrele electorale ale
Americii
cu bâte grele de baseball în mâinile lor vânjoase
și nu-i vor mai lăsa pe sfrijiții eroi ai poemelor tale să intre la
vot
toate televiziunile lumii vor transmite în direct imagini
                                                   înfricoșătoare
și judecători afroamericani de la Curtea Constituțională a SUA
nu vor pronunța niciun verdict de discriminare
la fel de șocat am rămas ca poet când am descoperit că
Eminescu al nostru
din perversele retardatele manuale de literatură română
a fost contemporan cu Walt Whitman și Arthur Rimbaud
dar cine și-ar fi imaginat că însăși Independența Americii
vestită de Clopotul Libertății din Philadelphia în 4 iulie 1776
a intrat aproape deodată pe scena istoriei lumii noi cu tânăra
literatură română
când Samuil Micu publica la Viena în 1779 epocala sa Carte de
ngacioni
cea dintâi tipăritură în limba română cu alfabetul latin
iar apoi tot în centrul Imperiului împreună cu prietenul său
Gheorghe Șincai
tipăresc vestita gramatică Elementa linguae daco-romanae sive
                                                       valachicae
după alte scrieri istorice de căpătâi pentru orice scriitor român
când mulțimile Transilvaniei fluturând steaguri cu Virtus Romana
Rediviva
s-au ridicat împotriva Imperiului care i-a făcut pe români
                                          chiriași în propria casă
și i-au cerut lui Romândor în uluitoarea epopee a Școlii
                                                        Ardelene
„Du-ne - strigând - măcar in ce parte
Ori la slobozenie, sau la moarteU
iar în tot acest scurt răstimp al aceleiași istorii planetare comune
când geografia pare c-a scris istoria mai degrabă decât oamenii
și popoarele
cum a crescut și unde a ajuns tânăra națiune americană
și ce s-a-ntâmplat și unde-a ajuns poporul român
cu necunoscuta lui literatură în lume?
întorc așadar spatele cărții tale cu înfloritoarele ei poeme hetero
                                                        și homo
și cum tu te-ai delimitat de Pessoa cu argumente atât de
                                                        penibile
îmi iau și eu îngăduința să aduc puțină rațiune și bun-simț în
sexifrenia ta
revin așadar la prioritățile mele fiecare cu durerile lui cu morții
și renașterile lui
să nu las grădina noastră din Maramureș să se părăginească
ce-ar zice mama și tata din ceruri dacă ar vedea-o ce junglă a
ajuns?
să mă întorc la grădina strămoșilor mei cu cioburi de lut ars în
pământ
la oasele învățaților Școlii Ardelene risipite în exil
prin Italia Slovacia Ungaria și Polonia cu trupurile ciopârțite
ca ale profeților Vechiului Testament chiar de cei din neamul și
sângele lor
ca trupurile apostolilor lui Cristos răstignite și decapitate
printre străinii de Dumnezeu să lucrez cu soră-mea în grădina
noastră
de pe Valea Izei să ne rugăm cerului și lui Dumnezeu să putem
                                               lucra în Grădină
să veghez cu poemele mele ca niciodată măcar de acum înainte
geografia Pământului să nu mai rescrie istoria lumii
înaintea oamenilor și a popoarelor

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 11

cu Ochiul
liber

Un poet-prozator:
Gabriel Chifu
Marian Victor Buciu


De câțiva ani, Gabriel
Chifu (1954) a decis să
cedeze inițiativa romancie-
rului, chiar și în speranța
salvării sau perpetuării poe-
tului. Alții au schimbat doar
natura poeticului, de la re-
flexiv și metaforic la tranzi-
tiv și metonimic. El schim-

bă, aparent, genul. O face cu un fel de
neutralitate, dar nu supus unui traseu literar
„autist", cum ar vrea să creadă („Scrisul are
pentru mine o valoarea extrem de intimă
[...] este o alergare a mea de unul sin-
gur../¹, cf. interviul din Luceafărul, nr. 40,
2002), dar angrenat într-o competiție grea
și ilimitată. Este, în fapt, cel puțin tipolo-
gic, nu un autor neutru, dar „ambigen",
poet și prozator, proteic, și totuși fără chip
propriu memorabil. Cu o zestre literară pri-
mită după studiu, el scrie divers, disimulân-
du-șî astfel dificultatea identității artistice.
    Unde se odihnesc vulturii, 1987, poartă
două mottouri. Cel din Dostoiveski, Crimă
și pedeapsă, este un incipit oarecare, fără
semnificație în sine. Cel din Rilke, Sonetele
către Oîfeu, vorbește despre obscuritatea
oglinzii, exprimă o neîncredere în iden-
titatea și adevărul acesteia. Romanul de
debut, localizat în micul oraș E, este gândit
inginerește și executat cu un amestec de
crispare și pedanterie, pentru sublinierea
vocației în dauna aspirației, a esenței în ra-
port cu aparența. Personajele, tinere, au o
onomastică simbolică ori sacră: Cristian
Mireanu, Liviu Gorgota, Serafim, Mida.
Procedeul acestei motivări artificiale a iden-
tității va fi păstrat de romancier. Personaje-
le de aici evoluează, se condiționează și se
transformă, după principiul (i) logicii cau-
zalitate-finalitate. Și acest principiu va fi
regăsit în romanele din urmă. Oamenii
trec prin metamorfoze regresive. Unul este
frivol și devine grav, aparent apt de iubire
și creație (romanescă!), atunci când un
doctor îi anunță, mințindu-1 din gelozie și
răzbunare, moartea. Doctorul alege, în
mod absurd (chiar și-n regimul comunist,
deși se scria o literatură propagandistic-„fic-
țională" în acest sens), să devină muncitor.
Un jurnalist își ia lumea-n cap și comunică
din ascuns. Altul este un închipuit poet
local. O nimfomană are, și ea, apetit de
versificatoare. Literații locali sunt niște me-
galomani fioroși și firoscoși. Romanul le
pune, cu ironie și înțelegere, într-o oglindă
secretă, aparența și esența. Poetul-roman-

cier își arată înclinația spre farsă și parabolă,
dincolo de realismul minor al unor făpturi
bovarice, care își hipertrofiază virtualitățile
omologate ca virtuți. Satira insignifianței
cade ea însăși în insignifianță, atunci când
extinde partitura inexpresivă a făpturilor
alienate prin natura și cultura lor. Romanul
de început suferă, în fapt, de un exces al
semnificației; mai exact, de un retorism al
acesteia.
    \alul și stânca, 1989, este un fel de ro-
man-palimpsest, al prezentului „recuperat",
dar în fapt deformat, din unghi istoric, scu-
fundat în trecut. Iată încă un roman al rea-
lului îmbrăcat în parabolă, apropiat, în con-
text autohton, de formula lui E. Uricaru.
In aceeași narațiune, derulată într-un orășel
de la Dunăre, Calafat, cititorul urmărește
pe un tânăr fotograf, conformist, în timpul
regimului comunist, și pe un alt tânăr,
aflat în slujba unui avocat, în vremea Răz-
boiului de Independență din 1877, acesta
luptând cu un rival în iubire. în modalita-
tea parabolei și a fabulei istorice, aparent
nonconformistă est-etic, narațiunea face să
eșapeze o brumă de adevăr actual din lu-
mea închisă, totalitară. Numai că sfârșitul
romanului este violent deturnat de inter-
venția (auto)cenzurii, lăsându-1 pradă mo-
mentului apariției, imediat după decembrie
1989. Marcat de acest eșec, prozatorul își
pregătește revenirea într-un mod laborios
și adaptabil la noul context tranzitoriu.
    Romanul Maratonul învinșilor: Addenda
la o nuvelă de Kapka, 1997, dezvăluie exer-
cițiul dificil al realismului dezinhibat, după
estetica indusă de cenzură. Ingredientele
discursive, în relatare și analiză, apar abil
puse în „rețetă": narațiunea, realist articu-
lată, devine dinamizată prin ambiguitate și
imprevizibilitate. Addenda evidențiază o
continuare a absurdului în realitatea obiș-
nuită, o manifestare a nefirescului devenit
natural. După detabuizarea tematică (în
fond, și stilistică), apare un interes epic co-
mun pentru experimentul uman, pretins
științific, dar în fapt barbar, din comunism.
Câțiva dintre vechii critici s-au erijat în diri-
guitori ai prozei spre denotație, ca și cum
numai directețea, nu și substanțialitatea
vieții, ar fi fost afectată grav de cenzura
ideologică. Noile clișee: Radio Europa Li-
beră vs. Securitate, se alătură celor vechi:
delațiunea ivită din cercul cel mai apropiat
al vieții, stigmatizarea, distrugerea indivi-
duală și socială. Ficțiune a minții de pe ur-
mă a românului, intermitent trezită, mo-
ralizatoare mai mult decât dezvăluitoare,
Maratonul învinșilor este un roman al de-
zicerii de trecutul redescoperit acum ca in-
oportun. Narațiunea conține substanța
gazetărească a primelor simptome posteo-
muniste. Tezismul romanului apare confi-
gurat și de dominanța limbajului gazetă-
resc. Romanul este tributar jurnalisticii,
în reflecțiile de o acuitate conjuncturală,
și romanțios, în ordinea sentimentală. El
confruntă dragostea și (contra)revoluția
în context postideologic. O anumită cu-
loare locală, oltenească, îi particularizează
(auto)biografismul confesiv, moralistic,
eseistic. Eseul romanesc devine diluat prin
repetiția temelor și previzibilitatea reflexiei
istorice, politice, sociale. Prozatorul este
un observator și un analist cu simțul
selecției comunului în chip reprezentativ.
Adesea, el insistă și desubstanțiază episoa-
dele și protagoniștii acestora. Credibilă, fără
a fi surprinzătoare, apare lumea intelectua-
lă, jurnalistică și literară. Artificială este

aceea a aparatului politic. Ziaristul Andrei
Demetrian resimte condiția de cobai uman
și social. El este departe de ziariștii lui
Buzura, care aveau rol de conștiințe mora-
le. Demetrian se salvează temporar ca poet
elogiat de Radio Europa Liberă. In liber-
tatea postrevoluționară", el se alienează
nu doar spiritual, dar chiar clinic. Cam la
fel sfârșește Luca, după ce ajunsese un in-
concesiv, aflat în conflict cu poliția politică,
și care se alienează social, ca profesor în
mediul rural „socialist", ratând și sentimen-
tal. Mentorul tinerilor este un prestigios
literat, Virgil Puntea, care sfârșește tragic
de mâna aceleiași poliții politice, interesată
să păstreze controlul noului regim, departe
de libertatea reală pe care o garanta per-
sonalitatea sa, pusă în jocul candidaturii
la funcția supremă în stat. Tentația nara-
țiunii de consum, a trivialliteratur-’ii, apare
aici motivată de referința la o istorie ce se
mistifică în modalitatea spectacolului pe-
riferic. în schița unei creații edificate în
grotescul viu, romanul caută o cale de
intrare în configurarea răului manifestat
prin binele impus. Adesea, cititorul de
roman domină pe romancier. Faptul ajun-
ge vizibil în selecția de fapte, figuri umane
reprezentative pentru lumea de referință,
teme de „dezbatere". Dar și în prejudeca-
ta dinamizării și dinamitării epicului cu
episoade erotice artizanale, și nu artistice.
Romanescul trăirii traumatice nu ajunge
să fie egal slujit de retorica narativă. Avem
aici o redescoperire a vorbirii epice, mai
mult decât a epicului propriu-zis. Tendința
rămâne aceea de a deservi nevoia stringentă
de schematism creditabiL Naratorul nu-și
reprimă tendința spre sarcasm.
    în romanul Cartograful puterii, 2000,
substanța și problematica sunt apropiate
de Dan Stanca, iar formula romanescă de
un alt poet-romancier, L. I. Stoiciu. Chifu
amalgamează cu nuanțe proprii realismul
poetic, oniric, parabolic, simbolic, magic,
religios. Romanul apare construit tot după
o schemă ori după un desen epic și ideatic.
Ar fi putut să fie și el subintitulat „Adden-
dă la Kerfka, referința sa fiind la realitatea
produsă de utopie. Liber în imaginație, el
ajunge constrângător, demonstrativ, tezist
în reflexia care copleșește epicul. Convenția
narativă, ambiguă, de tipul (anti)mimesis-
ului și (auto)referențialității, postmodernă,
este centrată pe potențialitatea înfăptuită a
comuniunii și comunicării dintre real și
ireal. Romanul este conceput ca o ilustra-
re a sacrului, religiosului, teologicului (din
care își extrage teleologia narativă), într-o
lume a diavolului, diabolică sau diabolizată.
Retorica apocaliptică substituie existența.
Satan ajunge o „făptură" m-semnată, textua-
lizată, retorică. Spațiul romanesc este autoh-
ton și oarecum cosmopolitizat: Oltenia,
Banatul românesc și sârbesc, Germania;
Calafat, Băile Herculane, Vârșeț, Uhu. La
Uhu, în Germania, Matei Pavel, consilier
ministerial, îl întâlnește pe Satan (Natas,
Sigfried). Personajele satanizate aparțin
nu doar politicii, dar și artei, picturii și
poeziei, care fac invariabil pactul cu male-
ficul deplin. Autorul reușește parțial să ani-
me imaginația (meta)fizică, în rare episoa-
de dominate de grotesc și fantasmatic.
Irupția fantasticului în banal, în siajul lui
M. Eliade, este dublată de instituirea bana-
lului în fantastic. Remarc o grăbită supu-
nere a esteticului la religios, în expresie
anticanonică. Să nu trec nici peste propen-
siunea stereotipă spre sapiențial. Se obser-

12 • APOSTROF

vă prezența aproape compactă a registrului
grav, devenit comic în mod involuntar, ca
efect al persistenței în obsesie și discurs.
Să notez hibridizarea liberă, „postmo-
dernistă“, a discursului, în romanul care
nu mai e dialogic, ca acela realist-critic, ci
este narativ și chiar naratologic. Poetica
narativă apare „inclusă“. Viu ca narațiune
și discurs etic-religios ori sacral, romanul
apare necanonic și artificios, ca roman
religios, prin rezolvarea metanoiei finale a
tânărului politician cu nume dublu apos-
tolic. Poetic și modern, prin metafizica vi-
dului amoral ori imoral, de o coerență și o
substanțialitate fragmentare, romanul e fără
impact structural și expresiv.
   Un neorealism nețărmurit, devenit po-
sibil prin desființarea cenzurii cuvântului,
generează și Povestirile lui Cesar Lecfu,
2002. Prozatorul își provoacă realitatea.
Despre Povestirile lui Cesar Lee fu, el notează
că relatează „ceea ce este imposibil să se
întâmple“ (cf. Ramuri, nr. 7-8, 2002). Ra-
cordat la ultima oră literară, predominant
internă, implicat artistic și biografic, el își
prezintă cartea ca fiind „o povestioară mar-
ginală, fără pretenții, experimentală, ludică,
scrisă, poate, și cu amărăciune, dar, sigur,
și în glumă, cu un pronunțat sentiment al
relativului și al deriziunii“ (ibid.). Spiritul
timpului, marcat de decerebrare, alimentea-
ză epicul poetic de amplitudine medie, în
romanul conceput ca „un poem (desigur,
ratat) despre viață-singurătate-dezolare-
absență-putere-minciună-istorie-de-
șertăciune-felul în care trece timpul peste
noi-zona invizibilă-speranță-divinitate-
moarte...“ (ibid.). Iată teme pe cât de acu-
te, pe atât de curente și „impersonalei Na-
ratorul, în care autorul („autorul - un eu
difuz, cu mari probleme identitare, pro-
babil, indefinibil...“, „m-am molipsit de la
personajul meu“, ibid.) este adânc implicat,
își acreditează, într-un fel paradoxal asu-
mat, discreditarea, ca în proza fantastică
romantică și modernă, el relatând „cu ac-
cente de mitomanie, de paranoia“ (ibid.).
Realitatea există în comuniune cu ima-
ginația, și nu în excluziune cu ea, dar în-
vingând împreună vechi pseudoprecepte
literare. Să-i recunoaștem cărții abilitatea
și îndrăzneala artistică, insolitarea struc-
turii, subiectului, evoluției personajelor,
expresiei sau discursului epic, poetic și
ironic. Omul apare fie diabolizat, fie ca
făptură supraumană. Bătrânii unei existen-
țe apocaliptic-pământești au ajuns la ulti-
mul stadiu al mistificării și mortificării exis-
tenței din jurul lor și din ei înșiși. Morbidul
securist Cesar Leofu este diavolul, autorul
decreației, creatorul răului, intrat în mintea
omului, nu doar în corp. El este bărbatul
întunecat, tenebros. Femeia, ca principiu
„angelic“ previzibil, Clara, este prezentă în
trei roluri și vârste diferențiate. Totuși,
nu-i iese romanului contraponderea la dia-
bolism. Demonul proteic are mai multă
viață decât îngerul păzitor al binelui, care
nu-și arată fața într-un mod convingător,
îngerii, la zi cu tehnologiile comunicării (și
cuminecării), ființe magice etalându-și
omnipotența, rămân convenționali. Pro-
blematica romanului este adecvată obse-
siilor prezentului, trecută printr-o retorică
narativă care are suficientă suplețe și re-
ceptivitate. în ultimele romane ale lui G.
Chifti, se constată ușurința și ușurătatea
manieristică a dezvoltării unui vag inva-
riant narativ. Ca și forțarea (anti)mimesis-
ului, printr-un maniheism disimulat.

O mașinărie prăpădită și omul
(relatare dintr-un pat de spital)
de Gabriel Chifu

N-am încotro: ies din trup
așa cum cobori dintr-un autobuz hodorogit, când se defectează.
Gata, până aici a mers, chiar dacă nu până aici am plătit.
De aici trebuie să mă descurc o vreme fără trup.
Trupul îmi este dus într-un atelier de reparații.
După atâta folosință
are nevoie de o revizie într-un fel de service,
ca autobuzul.

- Oasele se mai repară, mai greu e cu capul,
m-asigură vecinul meu de salon,
un zidar neamț din Sânnicolaul Mare, pe care l-au bătut unii
într-o seară, la crâșmă, până i-a plesnit splina.

- Așa e, mai greu e cu capul, dar și și cu sufletul,
cu oasele se rezolvă,
completează celălalt vecin, nea Milan, un sârb care lucrase
la fabrica de mănuși din Timișoara.
Și-mi dă exemplul lui: și-a rupt gâtul într-un accident de mașină,
l-au operat de două ori (după ce l-au tăiat prima dată
a făcut o infecție și-au trebuit să repete!).
îmi spune și prețurile, ca să fie mai convingător:
câte sute de euro te costă doctorul,
câte sute de euro face plăcuța de titan
pe care ți-o prind cu șuruburi în gât.

- O mașinărie prăpădită și omul, își dau cu părerea amândoi, în cor.

I-am cunoscut aici, în spital, am devenit prieteni.
E curios ce poduri imposibile reușește să construiască suferința,
e curios câtă bunătate găsim în noi
când răsună aproape, pe culoar, pașii morții.

Apoi, tot în cor, mă întreabă
pe mine ce mă aduce aici, în atelierul de reparații.
Le răspund:
- Șase coaste rupte, fractură de bazin, atins și plămânul.
Neamțul comentează:
- De, cum ți-o fi norocul.
Nea Milan, mai înțelept, îl corectează:
- Nu de noroc e vorba în cazul nostru.
Suntem niște bărcuțe pe o mare-nvolburată.
De fapt, suntem toți în mâna lui Dumnezeu.

în sinea mea-i dau dreptate.
Dar nu zic nimic. Gândesc: dacă
n-o să se repare autobuzul din care am fost dat jos, trupul vreau să zic,
ce-o să se-ntâmple cu mine,
unde-o să m-adăpostesc?


Nicăieri.
O să plutesc un timp de colo colo fără rost
și o să dispar încet ca aburul
care se ridică din pământ primăvara.

    Romanul-basm (Visul ccpilului care pă-
șește pe zăpadă fam să lase urme, roman/un
fel de basm, 2004) este, cum previne în
exergă autorul, o ficționalizare (descriere)
a răului, în chipul său cel mai incompre-
hensibil. Prin duhul neprihănit al unui
copil, plecat într-un mod accidental și ab-
surd din hune, fără a reuși să ajungă în cer,
este văzută existența în lumea concentrațio-
nară comunistă, puternic însemnată de du-
hul rău. Episoade și personaje cunoscute
din romanul „politic“ sunt aici eliberate de
tezism și de patetism, apar transpuse în
comicul și fantasticul izbăvitor, atât moral,
cât și artistic. Deconvenționalizarea „radi-
cală“ și provocatoare depășește uneori aten-
ția artistică a autorului. în egală măsură, el

seduce și nedumerește, atrage și derutează.
Perspectiva relatării, de contemplație a vie-
ții, derizorie și cumplită, a pământenilor
din sistemul comunist românesc, este asi-
gurată aici de o privire copilărească de sus,
din cerul apropiat, nu de unde se odihnesc
vulturii și nici măcar duhurile. Cu aceeași
intenție demonstrativ-simbolică, prezentă
începând de la onomastică și până la în-
tâmplări, prozatorul se joacă, într-un mod
tot mai copilăresc, cu neverosimilul, în
ideea de a întoarce pe dos artificiile ro-
manului „politic“ din deceniile ultime ale
dictaturii. De altfel, G. Chifu rămâne
constant autorul unui tip de roman-repli-
că, lipsit de autonomie în el însuși.

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 13

    Aniversare

        Melancolia unui înțelept


  Profesorul Octavian Șchiau la 80 de ani


II ie Rad

IMPULSUL DE a scrie despre fostul meu
profesor de la Filologia clujeană, Octa-
vian Șchiau, cu ocazia emoționantei sale
aniversări, a coincis cu invitația pe care
mi-a adresat-o Doamna Marta Petreu de a
marca acest eveniment și în Apostrcf. O
voi face într-o dublă ipostază: de lilolog și
de fost student.
    Profesorul Octavian Șchiau (n. 1930) a
urmat Facultatea de Filologie a Univer-
sității clujene, pe care a terminat-o în 1953.
Imediat după încheierea studiilor, a fost re-
ținut asistent la Catedra de literatură româ-
nă, specializându-se în literatura română
veche și premodernă, aceste preocupări ma-
terializându-se în cursul Istoria literaturii
române: Epoca veche (în colaborare cu Geor-
geta Antonescu, 1978). în 1971 obține
titlul de doctor în științe filologice, cu
lucrarea Circulația vechilor cărți românești,
care va fi publicată în 1978, cu titlul Căr-
turari și cărți in spațiul românesc medieval
(1978). Continuând tradiția școlii filologie
clujene (Sextil Pușcariu, Vasile Bogrea,
George Bogdan-Duică, Ion Breazu, D.
Popovici, losif Pervain, dintre cei mai tineri
- loan Em. Petrescu, Doina Curticăpeanu,
Georgeta Antonescu), Octavian Șchiau s-a
specializat în domeniul literaturii noastre
vechi, în care a dat contribuții notabile. Pe
lângă cursul universitar amintit și teza de
doctorat, profesorul Octavian Șchiau a edi-
tat, în condiții filologice impecabile, volu-
mul Radu Tempea, Istoria sfintei beserici a
Șcheilor Brașovului (1969, în colaborare cu
Livia Bot), a fost colaborator la monu-
mentala ediție a Bibliei de la 1688 - Biblia
adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și
Noului Testament (coordonator: I. C. Chi-
țimia, 1988), tipărind apoi ediția bilingvă
a cărții lui Nicolae Drăganu, Istoria litera-
turii române din Transilvania de la origini
până la sfârșitul secolului al xvm-lea - His-
toire de la litterature roumaine dc Transyl-
vanie des origines ă la fin du xvni-e siecle
(2003, în colaborare cu Eugen Pavel).
    A colaborat la importante publicații
științifice și culturale: Limba română. Tri-
buna, Steaua, Mitropolia Olteniei, Cercetări
de Utgvistică, Annales Universitatis Apulen-
sis, Cetatea culturală etc.
    Contribuțiile sale științifice puteau fi
mult mai numeroase, dacă profesorul nu
și-ar fi cheltuit o bună parte din energiile
sale intelectuale pe altarul educației pro-
priu-zise, al formării a zeci de generații de
profesori, prin cursuri postuniversitare, in-
specții de grad, lectorate în străinătate
etc. Fiu de dascăli, care continua astfel din
familie figura dascălului care se consumă lu-
minând în jur, profesorul Octavian Șchiau
a avut numeroase funcții de conducere,
într-o epocă plină de contradicții și pri-
vațiuni, cum a fost cea comunistă. Ca pro-
decan și decan al Facultății de Litere, fi-


ind simultan și director al Institutului de
Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușca-
riu“ din Cluj-Napoca (între 1976 și 1989),
profesorul Șchiau a știut să împace, cu tact
și diplomație, vanitățile și sensibilitățile
exacerbate ale filologilor clujeni, mulți
scriitori remarcabili, dar orgolioși nevoie
mare, fiind asemenea lui Al. Rosetti, pe
care G. Călinescu îl vedea


    cu un zâmbet etern, circulând în toate me-
    diile, de la Curte la cafenea, din cercul aca-
    demic și politic în acela al tânărului scriitor
    proletar, suportând cu delicateță infinită cele
    mai omenești insistențe și stabilind o punte
    prudentă între adversarii literari, adunân-
    du-i laolaltă în aceleași colecții, păstrându-și
    cu fineță libertatea și nerenunțând la pro-
    ducția unora de dragul altora.

• Cluj-Napoca, 11 ianuarie 1978, la Decanatul Facul-
tății de Filologie. De la stânga la dreapta: Edgar Papu,
Liviu Rusu, Octavian Șchiau. In picioare: Gavril Scri-
don și llie Rad

    O altă componentă importantă din acti-
vitatea de dascăl a profesorului Octavian
Șchiau o reprezintă activitatea sa de lector
de limbă, cultură și civilizație românească
în străinătate, în spațiul germanic mai ales.
Astfel, Domnia Sa a predat, timp de mulți
ani, cursuri de profil la universitățile din
Berlin, Leipzig și Tubingen. Cu ocazia pre-
zenței sale în Germania a descoperit și va-
lorificat, împreună cu Flora Șuteu, un
fond de manuscrise provenind de la Mite
Kremnitz, între care și un faimos album cu
poezii scrise de Eminescu însuși, numit de
către Perpessicius „caietul roșu“, și care se
află acum în păstrarea Bibliotecii Centrale
Universitare „Lucian Blaga“ din Cluj-Na-
poca, un caiet considerat pierdut. Am făcut
eu însumi un interviu cu Georg Kremnitz,
nepotul Mitei Kremnitz, care a apreciat
eforturile făcute de profesorul Șchiau pen-
tru ca acel fond documentar să revină cul-
turii române. Tot ca lector la Berlin, dom-
nul Șchiau a contribuit în mod decisiv la
acordarea numelui lui I. L. Caragiale unei
mari biblioteci din Berlin.
    După pensionarea de la Filologia clu-
jeană, Octavian Șchiau a pus bazele învăță-
mântului filologic universitar la Univer-
sitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba lulia,
secție la care a atras nume importante
ale culturii și științei noastre: Vasile Fa-

nache, Mircea Popa, Constantin Cubleșan,
Mircea Braga, Mircea Tomuș, Alin Mihai
Gherman, Eugen Beltechi și alții.
   Pentru aceste merite avute pe tărâm
educațional, în 2004, la propunerea mi-
nistrului învățământului, președintele Ro-
mâniei i-a conferit Ordinul Meritul pen-
tru învățământ în grad de comandor. A
primit, de asemenea, titlul de cetățean de
onoare al municipiului Cluj-Napoca.
   Spuneam, la începutul acestor rânduri,
că am avut privilegiul de a-1 avea profesor
pe domnul Octavian Șchiau. Mi-a rămas în
memorie nu numai ca un specialist desă-
vârșit, stăpân absolut pe materia predată, ci
și în calitate de OM. Profesorul Octavian
Șchiau este pentru mine un mare caracter,
ceea ce nu înseamnă puțin lucru în lumea
de azi, cu scara valorilor răsturnată. Voi re-
peta de o mie de ori vorbele lui Eminescu:
nu de inteligențe duce lipsă România, ci
de caractere! Or, fostul meu profesor este
un asemenea mare caracter. Mă bucur să
constat că și alți absolvenți de Filologie au
aceeași părere despre dascălul nostru de
odinioară. Iată, de pildă, ce spunea poetul
Horia Bădescu într-un interviu despre stu-
denția sa la aceeași Filologie clujeană: „Am
avut la catedră pe aulicul Mircea Zaciu, pe
neobositul scormonitor de frumuseți cronică-
rești și omul de rară delicatețe sufletească
Octavian Șchiau, pe mult bântuitul de de-
monul logicii lingvistice Dumitru Drașo-
veanu, prințul gramaticienilor români“.
   Mă întâlnesc, în ultimii ani, tot mai rar
cu fostul meu profesor. Dar asta nu în-
seamnă că nu îl întâlnesc mult mai des, în
spațiile mele de cuget și simțire. Este unul
dintre puținii cărturari care știu îmbătrâni
frumos, înconjurat de dragostea și prețui-
rea celor din jur, precum Vasile Fanache,
Dumitru Pop, Romulus Todoran, Edgar
Papu, Nicolae Balotă, Constantin Ciopraga,
Paul Cornea - dintre cei cunoscuți de mine.
Mulți spun că funcțiile de conducere ero-
dează imaginea conducătorului, care nu
poate mulțumi pe toată lumea. Octavian
Șchiau ne oferă, iată, un exemplu contrar.
   Astăzi, când se întâmplă atât de multe
lucruri în jurul nostru și cu noi, mă gândesc
adesea cum ar judeca profesorul Șchiau o
situație sau alta. Și de fiecare dată ajung la
concluzia că ar găsi cuvinte de apreciere
pentru prieteni, bucurie pentru realizări-
le lor, iertare și înțelegere pentru spiritele
distructive, toleranță pentru cei cu alte opi-
nii. Este ipostaza omului care privește spec-
tacolul lumii din jur cu melancolia unui
înțelept.
   Peste vârstele care ne despart, îi urez,
cu mult drag, „La mulți ani!“

14 • APOSTROF

        Suferințele tânărului Nego


Nicolae Balotă

L-am recunoscut după pălărioara ti-
roleză care înveselea de departe pâcla
cenușie adunată în strada Regală ca într-un
canal. Eu veneam de sus, el venea de jos.
Zgribulit în lodenul său verde, se opintea
la deal, cu capul plecat, strâns între umeri.
Pana de cocoș de la pălărie se agita, gata
parcă să-și ia zborul. Nego se grăbea amar-
moarte. Mă oprisem și-l așteptam chicotind
în sinea mea. Se risipise, la vederea lui,
umoarea neagră din mine. Apropiindu-se,
îi auzeam suflarea gâfâită și vedeam aburii
ieșindu-i din gură ca dintr-o locomotivă.
Nu mă zărise, se uita în jos spre pârtia în-
gustă și lunecoasă. îi ațineam calea cu bra-
țele deschise. Gata să se ciocnească de mi-
ne, ridică brusc ochii și mă recunoscu,
izbucnind în râs. Hohoteam voios pe două
voci, de răsuna strada amuțită sub zăpadă,
în clipa aceea, mi-am dat seama unde ne
aflam și i-am arătat vila cu bare de fler și
gratii la ferestre, în dreptul căreia ne întâl-
nisem, șoptindu-i: „Aici... - Ce-i aici?“, mă
întreba el nedumerit. Când i-am spus, tot
în șoaptă, s-a întunecat, m-a prins de
mânecă și m-a tras iute după el, luând-o
îndărăt, la vale.
   Tatăl său aflase în dimineața aceea că mi
se dăduse drumul, iar el alergase de îndată
la noi acasă și, auzind că plecasem la In-
stitut, venea să mă caute acolo. „I-a spus
chiar colonelul Barbu. Să știi că omului îi
pare teribil de rău că n-a putut să te achite.
L-au obligat ăștia de aici (și arăta în urmă
spre vila Securității) să-ți dea o condamna-
re. - Dar bine, dragă, condamnarea cu sus-
pendarea pedepsei e ca și cum nu m-ar fi
condamnat. Sunt liber, cum vezi, mă
rog..., liber ca tine. Și asta grație lui. Și ție,
dragomanul meu perfect de la proces. Ție
ți s-ar potrivi numele ăsta, nu mie. Știi că
Dragoman e numele de fată al mamei
mele, deci oarecum și al meu. N-am să
te uit niciodată, cum tălmăceai...“ Nego
nu mă lăsa să continui, ci cita cu patos una
din frazele mele virulente, traduse la proces
de el. îmi spunea apoi că magistratul mili-
tar îl rugase foarte insistent pe tatăl său, ca
pe un vechi coleg și om de încredere, să-mi
explice că fusese decis să mă achite și se
străduise din răsputeri să mă elibereze,
dar că i s-a impus în cele din urmă o sentin-
ță de condamnare măcar formală, care să
justifice lunile de anchetă. „Ce fel de an-
chetă? în lunile petrecute acolo în beciul
lor, am fost interogat de două ori. Dacă
se pot numi interogatorii... Oricum, nu
numai că nu-i port omului nicio ranchiună,
îi sunt chiar recunoscător. E un magistrat
foarte demn; în pușcărie, preoții mei îl vor-
besc de bine, i-a ajutat pe unii dintre ei.
Sper să nu o pățească/ Și îl rugam pe
Nego să-mi mijlocească, prin tatăl său, o
întâlnire cu colonelul Barbu, ca să-mi ex-
prim recunoștința, dar și să-l rog în legătu-

• Nicolae Balotă

ră cu preoții și cu câțiva moți din Apuseni
care zăceau acolo, în închisoarea militară,
așteptând să fie judecați și nădăjduind să-l
aibă pe el ca președinte al completului de
judecată. Doream de asemenea să-i atrag
atenția asupra lui Romi, arestat de curând,
poate va reuși, când i se va termina anche-
ta și va ajunge la proces, să-i preia cazul.
Eram mult prea optimist; nu știam că
atunci când, câteva luni mai târziu, aveam să
asist la procesul acestui văr al meu și al lo-
tului din care făcea parte, alături de Chitta,

cel ce fusese avocatul meu, colonelul Barbu
nu va mai putea interveni ori judeca, deoa-
rece se va afla el însuși sub stare de arest,
dispărut, închis pe undeva prin celulele Se-
curității, iar mai târziu în penitenciarul din
cetatea făgărașului, unde i se va pierde pen-
tru totdeauna urma. Când, nu peste mulți
ani, aveam să ajung și eu în închisoarea din
Eăgăraș, aveam să întâlnesc printre cama-
razii de detenție un fost procuror și câțiva

DOSAR

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 15

comisari de poliție care îl cunoșteau, îl
întâlniseră prin alte încăperi ale cetății, și
aflaseră apoi că ar fi murit în aceeași în-
chisoare. De fapt, la numai câteva zile după
procesul meu, i se luaseră toate dosarele și
fusese suspendat din activitate. în zadar am
încercat să dau de el, nu primea pe nimeni.
Știa, desigur, ce îl aștepta. Aș fi vrut atât de
mult să-i arăt în vreun fel recunoștința mea.
A aflat, poate, de la fiica lui, cu care vor-
biseră surorile mele. Nu e doar o întâm-
plare că, văzându-1 pentru întâia și ultima
oară în viață în ziua judecății mele, am
făcut o apropiere între figura lui și aceea a
tatălui meu. îi datoram, poate, mai mult
chiar decât credeam atunci, în primele zile
de după eliberare. Nu doar libertatea, ci
viața. Peste ani, închis la Jilava, când urma
să aflu de la foști „reeducați" despre oro-
rile „reeducării" de la Pitești, nu mă puteam
opri să nu mă gândesc la ce s-ar fi întâm-
plat dacă atunci, în 1948, colonelul Barbu
m-ar fi condamnat la închisoare fermă, și
nu la cele câteva luni de închisoare cu sus-
pendarea executării pedepsei. O condam-
nare oricât de mică m-ar fi trimis aproape
sigur la Pitești, locul de detenție al tineri-
lor. Iar acolo aș fi căzut, cu toate proba-
bilitățile, în infernul „demascărilor" lui
Țurcanu (născut în același an, 1925, ca și
mine), ce începuseră în închisoarea de la
Suceava în momentul miraculoasei mele
eliberări și aveau în curând să se desfășoare
sângeros la Pitești. Din depărtările în timp
de la care mă uit azi în urmă, ca dintr-un
alt timp și o altă lume, nu mă pot împie-
deca să nu văd în colonelul magistrat Barbu
o unealtă a Providenței ce m-a ferit de acel
lăcaș al perdiției și astfel mi-a salvat viața,
atunci când aceasta abia începuse.
    Din aceleași depărtări, ne văd pe Nego
și pe mine coborând în high ipirits strada
Regală și cotind-o pe Avram lancu. Mer-
geam voioși și nu prea în ziua aceea, ce ar
fi putut să fie albă ca zăpada, dacă zăpada
nu ar fi fost murdară în jurul nostru, o
murdărie mai degrabă morală, mergeam
prin orașul nostru, din care am fi plecat
bucuroși, dar pentru a merge unde? Mer-
geam noi, aproape veseli, doi prizonieri
în libertate, o libertate provizorie, dar to-
tuși încrezători că provizoratul acela va
dura până când din temporară libertatea
noastră va deveni sempiternă și adevărată.
Așa mă văd, așa ne văd dintr-o depărtare,
ce pentru unul dintre noi a devenit deja
infinită, fiind distanța dintre timp și eter-
nitate, așa ne văd ca doi tineri din Verona
noastră clujeană, mai voioși decât toți po-
somorâții din jur, căci pe unul îl aud făcând
elogiul entuziast al esteticianului Volkelt,
pe care tocmai îl studia cu nesaț, mai ales
că îi oferea sugestii fecunde în reflecția sa
asupra tragicului, iar pe celălalt, abia ieșit
din temniță, doldora de proiecte, grăbit
să-i vorbească despre „speranță", una dintre
temele asupra căreia a meditat acolo unde
totul te îndeamnă să „lași orice speranță" și
tocmai de aceea... J1 va relua pe Pascal, dar
va reîncepe comentariul din altă perspec-
tivă, căci viziunea i s-a schimbat întru totul.
    Eram, de altfel, amândoi schimbați, de
parcă nu trecuseră doar câteva luni de când
nu ne întâlnisem și nu ne mai împărtășisem
ideile, impresiile, emoțiile, senzațiile. Nego
e exuberant, dar îmi dau de îndată seama
că altceva decât plăcerea intelectuală a des-
coperirii esteticianului german se află la ori-

ginea petulanței sale. De altfel, încă printre
primele nostre efuziuni, nu se putuse opri
să nu strecoare febril: „Am să-ți destăinui
un mare secret". Dar febrilitatea cu care e
gata să-mi facă destăinuiri, pentru el de o
importanță capitală, e gâtuită parcă de o
strângere de inimă, de parcă fericirea din
miezul „secretului" său ar fi amenințată,
periclitată, poate chiar abolită. De aceea,
probabil, nici nu dă urmare destăinuirii,
ci se pierde în relatări despre ultimele sale
lecturi și în vești despre amici. Sunt și eu
dornic să aflu cât mai multe despre ei. E
bucuros că de revelion i-a adunat pe aproa-
pe toți vechii cerchiști la Cluj. S-a străduit
să-i scormonească de prin „provinciile" lor,
mai bine zis din „străinătățile" lor. A venit
Doinaș din satul lui, cu câteva sticle de vin,
Deliu Petroi de la Arad, care le-a băut,
Regman, fără vin, dar doldora de calam-
bururi, sosind de la București, sau Daneș,
căci evoluează între satul părintesc și capi-
tală, unde se pare că va deveni un personaj
important la „Sindicate"... Numai pe Radu
n-a izbutit să-l „capaciteze" să vină. A ră-
mas în Sibiul său „tragic", sau „patetic",
cum îi place lui, mai nou, să spună. Bietul
Stanca e când pe scut, când sub scut. Nego
sperase întreg anul ’48 să-i găsească un rost
la Cluj, făcuse tot soiul de demersuri, țesu-
se intrigi și cabale, pentru a-1 plasa la Tea-
trul Național. în zadar. Au fost momente
când credea că a izbutit. I se făcuseră pro-
misiuni și-l anunțase pe Radu că va avea
un post de director de scenă. Dar Moga,
directorul teatrului, după ce-i făgăduise să
semneze în curând numirea, s-a mulțumit
cu promisiunea aceasta verbală și cu elogii
grandilocvente la adresa lui Stanca, de
numit însă i-a numit pe alții. Bietul Cory-
don rămânea tot cel mai frumos, dar deo-
camdată doar în burgul său pustiu, unde
nu mai putea să poarte grațios inelu-n ure-
che, deoarece risca să-l aresteze „ăia". Ar fi
venit cu entuziasm la Teatrul Național
din Cluj, chiar într-un rol mai puțin pres-
tigios decât acela al direcției de scenă; ar fi
acceptat să fie angajat ca actor sau chiar
sufler, doar în teatru să fie. în lipsă de tea-
tru, de ce nu la Conservator, unde se alcă-
tuiește o nouă școală de artă dramatică?
Dar nici acolo n-a reușit. Fiind refuzat la
Cluj, unde ar fi venit pentru a fi împreună
cu noi, a încercat și la București. Acolo are
un atu major, pe fratele său. Știam de acest
frate mai mare, medic în capitală, dar nu
înțelegeam în ce măsură îl poate ajuta pe
Radu, al cărui domeniu de activitate este
cu totul altul. Nego mă lămurește. Acel
Tăvi e un ginecolog de mare prestigiu în
lumea actrițelor. Lumea teatrului este o
fecundă pepinieră pentru un doctor de spe-
cialitatea sa. Radu speră să facă legături
utile prin mijlocirea lui. Din nefericire,
până acum nici drumurile sale la acest frate
din București nu s-au lăsat decât cu vagi
promisiuni. Perspectivele sunt cel mult
incerte, sau nici măcar.
   „Dar tu cum stai? - îl întreb într-o doa-
ră. - Sunt șomer, dragă, dar mă tratez", îmi
răspunde el pe un ton mai degrabă voios.
Simt însă în vocea lui subtonuri lejer an-
goasate. De altfel, continuă, destul de amă-
rât: „Cel mai neplăcut este ca la aproape
treizeci de ani să aștepți de la părinți un
bănuț de buzunar. Mai ales când știi că nici
ei nu dispun de acel ban. - N-o spun ca
să te consolez, dar cred că și eu în curând
mă voi afla în situația asta penibilă. - Nu

mai spune! Te dau ăștia afară? - Ce-ți închi-
pui, că are să mă lase Roșea să lucrez în
voie la Institut, el, marele inchizitor al Uni-
versității, cel care și-a ars pe rugul par-
tidului toți colegii? Nu, dragă, am înțeles
din vorbele lui că după ce predau biblio-
teca Institutului, deci peste câteva zile, acti-
vitatea mea acolo încetează. Dar, ia spune,
ce face Blaga? Am înțeles din vorbele ace-
luiași tartor al Universității că l-au dat afară
și pe el sau că va fi dat afară. - Ce face?
Când l-am întâlnit ultima oară, căra lapte.“
Imaginea aceasta, a lui Blaga cărând lapte,
m-a făcut să bufnesc în râs. Și, ca de obi-
cei, în întâlnirile noastre cu Nego, se de-
clanșa un scurt dialog care deraia în ab-
surd, spre delectarea amândorura: „Cum
căra el lapte? - Foarte simplu, ca lăptărese-
le, într-o garniță. - II ctunpărase? Căci de
vândut nu cred că-1 vindea. - Nu, nici nu-1
cumpărase, nici nu-1 vindea. Laptele era
muls. - De cine? Doar nu de el. - Venea de
la muza lui. Foarte bine dispus. Mi-a spus
că laptele era proaspăt muls. - De muză? -
Da, era laptele ei. - Muls de ea sau de la
ea? - Nu știu, dar presupun că muza are
vacă sau vaci; e preoteasă, nevasta preotu-
lui Mureșanu de pe Bisericii Ortodoxe.
N-o știi? - Nu, dar am auzit de ea; ca muză
en titre a lui Blaga are deja oarecare vechi-
me. - Da. In schimb, laptele ei e proaspăt."
în afara acestei imagini a purtătorului
de lapte în garnița de tablă, Nego nu dis-
punea de altele mai recente să-mi ofere,
pentru a-1 vedea pe filosoful nostru drag
înainte de a-1 revedea. Circulau vești con-
tradictorii privind scoaterea sa de la Uni-
versitate. Dar Nego fusese prea prins în
ultimele luni („o penibilă obsesie") de ceea
ce numea el „pasiunea mea istovitoare".
Ajungeam, în sfârșit, la mărturisirea pe
care, de cum l-am întâlnit, o simțeam ve-
nind. Urcam încet pe Calea Feleacului,
lipsită de orice fel de circulație, vehicolele
- chiar și căruțele țăranilor din Feleac - ne-
încumetându-se să calce pe șoseaua acope-
rită de zăpadă înghețată. în jurul nostru, li-
niște. Când să înceapă destăinuirea la care
mă așteptam a fericirilor și pătimirilor sale
din pricina unei iubiri, Nego mă surprin-
dea printr-o declarație bruscă: „Să știi că
m-am convertit la credința ta. Catolică... -
Ce zici, când, cum s-a întâmplat?". înce-
pu prin a-mi spune că se simțea atras mai
demult de tot ce înseamnă viața religioasă
catolică. E adevărat că nu o prea cunoștea,
neavând în preajma lui catolici. îi părea
foarte rău că nu eram „afară", în lunile din
urmă, ca să-l ajut. Prețuirea sa pentru cato-
licism era mai curând de ordin cultural,
fiind hrănită prin lecturi din marii scrii-
torii, de la Dante la Claudel, prin admirația
pentru arta, pentru muzica bisericească.
Deși n-a avut niciodată tentația ateismului,
n-a fost nicidecum un credincios practicant.
„Nu m-am născut, ca tine, într-o familie de
oameni pioși." Mama lui era fiică de preot
ortodox, dar asta, în loc să-i alimenteze
evlavia, i-a împiedecat-o chiar să se aprindă,
îl cunoscuse în copilărie pe acel bunic, pro-
topop, consilier eparhial, cumplit de arghi-
rofil, avar peste măsură, detestat și hulit de
nevastă, neiubit de copii. „Și-apoi, știi că
nu pot suferi nici slavonia, nici bizantinis-
mul ortodoxiei noastre; nu prețuiesc câtuș
de puțin gândirismul, care în cele din urmă
e tot o formă, chiar dacă evoluată, de pă-
șunism." Ortodoxia nu l-a atras sub nicio
formă, niciodată, nici chiar în perioada su-

16 • APOSTROF

DOSAR

combării sale la tentațiile legionarismului.
„Am fost cuprins de fanatismul legionar,
dar nu și de ortodoxismul Legiunii.“ Insă
în timpul din urmă - mărturisea el pe un
ton grav, aproape patetic, pe care nu i-1 cu-
noșteam - a simțit tot mai mult nevoia ru-
găciunii, „ca niciodată până acumL A înce-
put să intre prin biserici catolice, mai ales
cea de lângă Universitate, sau cea care a
fost până de curând a franciscanilor, la ore
când nu sunt slujbe, uneori spre seară, și să
se roage. „Nu știu decât Tatăl nostru, dar
mă rog cu cuvintele mele - Sunt poate ru-
găciunile cele mai ascultate de Domnul. -
Nu știu dacă pe mine m-a ascultat, căci...
în sfârșit, nu vreau să-l mâniu pe Domnul,
dar n-am primit niciun semn...“
   Ajunsesem în Bolintineanu, ne apro-
piam încet de casa noastră. L-am întrerupt,
invitându-1 să ia masa la noi. A acceptat
bucuros, dar m-a rugat să petrecem după-
amiaza împreună, Iară alții de față, căci vrea
să-și continue confidențele. „Mă simt foar-
te ușurat, de-a dreptul fericit că mă pot des-
tăinui ție. N-am vorbit nimănui despre bu-
curiile cum n-am mai trăit până acum, dar
și despre torturile teribile pe care le-am în-
durat de câteva luni încoace, și pe care le
mai îndur. Când am aflat că te-au arestat,
am fost consternat. îmi părea tare rău, însă
îți mărturisesc că nu numai pentru toate
câte le aveai de suferit, ci și pentru că
mi-am dat seama că erai singurul care
m-ar fi putut înțelege. Le-am citit priete-
nilor noștri cerchiști câteva pagini din Jur-
nalul meu, despre dragostea și suferința
mea, fără să intru în detalii, dar n-au înțeles
nimic. A fost o lectură care m-a dezolat.
Dacă l-aș fi avut pe Radu aici la Cluj, poate
că i-aș fi vorbit lui, a fost idealul meu inter-
locutor în anii sibieni. Dar în scrisorile pe
care i le trimit din când în când, mi-e cu
neputință să mă spovedesc. I-am făcut câte-
va aluzii, doar atât. Speram amândoi să
vină la Cluj sau să pot merge la el la Sibiu,
și-atunci... Speranțe zadarnice. N-am bani
nici măcar de-un autobus prin Cluj, ne-
cum de tren. Iar el, la fel. Parca miseriaP
   La masă, Nego redevenise amantul fe-
ricit al râsului, așa cum îl numeam pe
atunci - fără să i-o spun - în sinea mea. Su-
rorile mele, ba chiar și părinții mei se amu-
zau copios ascultându-1 interpretându-și
la modul caricatural, ca un bufon, rolul său
la procesul meu. Și nu numai pe al său, ci
al tuturor, prezentând întreaga judecată
într-o versiune burlescă. Mă bucuram să-l
revăd redevenit tel qu’en lui-meme. Cu oare-
care nedumerire mă întrebam însă unde,
prin ce cotloane de hulă ale sale se ascun-
deau acele torturi ale amorului rănit la care
făcea aluzie, în ce rezervă tăinuită a sufletu-
lui său dosise încăperea aceea secretă în
tenebrele căreia, albastru de noapte, atâr-
nau leșurile imaginare ale iubiților săi nici-
odată iubitori, ale adoraților care-1 umili-
seră și-l obidiseră, îl răniseră de moarte și-l
sfârtecau prin indiferența lor batjocoritoa-
re, când nu chiar prin batjocura brutală a
scârbei lor?
   Când, în sfârșit, după un prânz prelun-
git, ne-am retras în camera mea, în liniștea
ce se lăsase în casă, Nego își începu poves-
tirea. Era mai degrabă o lamentație decât o
confesiune. Aflam, cu surprindere, numele
celui ce-1 făcuse și-l mai făcea să sufere, du-
pă ce-i dăduse cele mai arzătoare speranțe
de împlinire a viselor sale erotice. „Rămase
doar vise, închipuiri înșelătoare, înșelatul
fiind tot eu cel ce mi le făurisem. Am cre-

• I. Negoițescu

zut pentru întâia oară în viață că mi-am
întâlnit perechea ideală și am făcut totul
pentru ca între noi să nu fie nicio piedi-
că, nimic care să ne împiedice să...“ (Aici,
Nego, dacă ar fi fost el acela căruia i s-ar
fi făcut această destăinuire, ar fi intervenit:
„... să vă puteți împerechea în voie“.) S-au
dovedit însă zadarnice toate strădaniile lui.
Sau poate nu întru totul zadarnice. „Căci
tot ce am făcut pentru el, tot ce i-am dat,
tot ce l-am învățat, toată dragostea mea pe
care i-am dăruit-o cu tot ce aveam mai
bun, mai prețios în mine, n-au fost în
deșert. Chiar dacă la toate acestea el a răs-
puns în cele din urmă cu o ingratitudine
revoltătoare, tocmai și numai dragostea
mea respinsă de el, batjocorită, m-a făcut
fericit. Pentru puțin timp, e adevărat, dar
nespus de fericit. “
   Exaltându-se pe măsură ce vorbea, se
roșise la față, se împiedeca uneori într-un
bâlbâit repede depășit printr-o precipitare
a debitului. Povestea fără șir, sărea de la
făptura de care se îndrăgostise la propriile
sale trăiri, de la acestea Ia intervenția alto-
ra din jurul lor. Mi-a trebuit un timp să în-
țeleg ce se petrecuse cu el în toate lunile din
urmă. Lamentoul său tulbura în mine apele
propriilor mele sentimente ce se scurgeau
vâscoase, greu zăgăzuite, prin grotele mele
ascunse. îmi dădeam seama că, fără să fi
știut unul de zbuciumele celuilalt, cunos-

cusem în anul din urmă, cu toate deosebi-
rile dintre noi, delirurile fericitoare apoi
mortificatoare ale unor iubiri patetice. Eu,
care îmi impuneam în timpul din urmă re-
gimul de austeritate al uitării, nu mă pu-
team împiedeca, ascultându-i tânguirea,
privindu-i chipul ce trăda o extremă dezo-
lare, să nu aud ca ecoul gemetelor înăbușite
din mine, să nu simt sub masca mea senină
contorsiunile mâhnirii dureroase. Nu o
dată, la amintirea câte unui moment de
bucuroasă împlinire (care la el nu fusese
însă niciodată decât promisiunea vană a
unei adevărate împliniri erotice), sau dim-
potrivă la evocarea dezastrelor rupturii,
m-au năpădit și pe mine, cu ascuțișul lor
tăios, amintirile unor trăiri paralele. Ce ciu-
dat - îmi spuneam, fără să-i dau lui pe față
aceste gânduri pe care le ruminam ascultân-
du-1 -, ne întâlneam în vara trecută, înain-
te de arestarea mea, vorbeam despre cărți-
le pe care le citeam, comentam politicalele
zilei care ne apăsau ori ne revoltau, bârfeam
despre unii și alții dintre cei detestați, dar
nu ne împărtășeam nimic din ceea ce puse-
se stăpânire pe inimile și simțurile noastre.
El, măcar, o știa pe Claude, ne văzuse de
atâtea ori împreună, glumise fără prea
multă discreție pe socoteala noastră.
„Miroși a fiară după rut“, îmi șoptea când
apăream din tufiș lângă bazinul de la sta-

DOSAR

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 1 7

dion, după ce ne drăgostisem prin vreun
cotlon ascuns al parcului, tăvălindu-ne
aprinși prin vreo căpiță de fân. Fusese chiar
acasă la familia Chappuis, la invitația ei,
care dorise să-i introducă și pe prietenii mei
în casa lor. Pe el, în schimb, nu-1 zărisem
niciodată în tovărășia lui Puiu Viehmann.
Și doar îl cunoșteam, chiar dacă vag, pe
tânărul acesta, știam că studiază arhitectu-
ra la București, îl întâlnisem uneori când
venea acasă la Cluj, în cercul catolic al fete-
lor pioase, prietene ale surorilor mele. Da,
era băiatul acela gentil, pururi zâmbitor, pe
care-1 zărisem în treacăt și pe care-1 desco-
peream acum, destul de surprins, în com-
pania lui Nego, discipol al unui mentor
pentru care amorul grec al adultului pen-
tru eromenul adolescent se identifica cu
formarea acestuia. Paiderastia se conjuga,
pentru el, cu educația. „De ai ști ce ore de-
licioase am trăit, în camera mea, ghemuiți
pe canapea, citindu-i din liricii elini, răs-
foind împreună cu el albumele mele de ar-
tă, sau ascultând la patefonul de la Institut
concertul pentru mâna stângă de Ravel sau
pe Elisabeth Schwarzkopf cântând lieduri
de Schubert, acompaniată la pian de Edwin
Fischer. Eram atât de fericit să-l am lângă
mine, să-l simt lipit de umărul meu, în
timp ce-i citeam din Symposionul lui Platon
sau pe el citindu-mi din Wilhelm Meisters
Lelnjabre. E german, după tatăl care e fugit
în Germania. Era pentru mine o întrupa-
re a lui Euphorion. Mă educam educân-
du-1. Studiam Ontoltjția lui Hartmann, Der
Formalismus in der Ethik und die materiale
Wertethik al lui Max Scheler și-1 inițiam și
pe el în aceste texte filosofice. Nu-ți poți
închipui ce plăcere de-a dreptul sensuală
să vezi deschizându-se prin cuvintele tale
spiritul încă nedesfoiat al unui tânăr. Nu
știu dacă tu ai trăit așa ceva cu o fată, dar
mă îndoiesc că e cu putință/¹ Clătinam
vag din cap fără să-i răspund, dar o vedeam
pe Claude stând ca o vițelușă blondă în fața
rafturilor bibliotecii mele, deschizându-și
botișorul umed cu naivă încântare la vede-
rea unui cotor de carte de o culoare ce-i
plăcea sau dimpotrivă strângându-și-1 cu
copilărească ciudă în fața unei cărți a cărei
culoare îi displăcea. Mângâia delicat maro-
chinul vieux rose al uneia, mă îndemna să
azvârl ă lapoubelle tomurile în severă piele
maro, ^ouleur njfreuse de terre“, ale Summei
Fheokțficae. Ca sub vraja unei baghete ma-
gice mânuită de degetele trandafirii ale
iubitei, mă feream să sar în apărarea Aqui-
natului, și preferam să savurez dulceața de
fruct zemos a acelor buze ce proferau cu
inocență orori, decât să le închid pentru a
o instrui, perorând savant spre deflorarea
spiritului ei virgin. Nu, eu nu avusesem,
asemenea lui Nego, porniri pygmalionești
față de Claude. îndrăgisem un lujer de fată
și nici nu-mi trecea prin gând (și mai ales
prin simțuri) să fac din femeia care deve-
nise ea o altă creatură decât era. Eram,
oare, mai egoist decât el, sau dimpotrivă?
- mă întrebam atunci, ascultându-i la-
mentația, și mă întreb acum după ce tim-
pul a refulat într-un veac defunct acele
schițe pasionale ale junețelor noastre, pe
care tot timpul avea să le desăvârșească mai
târziu în alte, mai complicate pasiuni.
   „în fond, dragă Nego, ar trebui să te
simți, dacă nu fericit, cel puțin mângâiat la
gândul că, descuind - cum spui - spiritul
unui tânăr, ai comunicat cu el întru cele
înalte../' Rostind aceste vorbe, îmi dădeam

seama că nu-1 puteau consola, că fără să
vreau zgândăream o rană, și aș fi continuat
să ascult vocea ce-mi șoptea - precum
Domnul profetului Isaiia - consolamini,
consolamini, dacă nu mă întrerupea el
amărât: „Aș fi preferat să comunic cu el
în altele mai joase, dar în afară de câteva
sărutări, și acestea cât se poate de frater-
ne, n-am reușit să obțin vreo altă îmbrăți-
șare. Ți-am spus mai demult că mă tem să
nu mor virgin". Făcea o figură atât de co-
mic dezolată, încât nu m-am putut abține
să nu râd. De altfel, mă secunda, făcând
haz de necaz, obișnuitul nostru izvor al râ-
sului din acei ani.
    „Tu nu poți înțelege suferința mea, pen-
tru că pe tine nu te-a refuzat niciodată o
femeie cu duritatea, cu brutalitatea cu care
m-a respins pe mine cel pe care îl iubeam
mai mult decât orice pe lumea asta, pentru
care aș fi făcut imposibilul, aș fi jertfit
orice... - Chiar și propria ta dragoste?
l-am întrerupt eu, aproape șoptind, cât
puteam mai blând. - Ce vrei să spui? Nu
te înțeleg. - lartă-mă, Nego. Mi-a scăpat
vorba, dar am să te fac să înțelegi și sper să
nu te supere ce am să-ți spun. E adevărat
că eu în amorurile mele, mai mult ori mai
puțin împlinite, n-am căutat niciodată, ca
tine, să împodobesc spiritul iubitei mele, să
o înfrumusețez, să o înalț, împărtășindu-i
ceva din toate acele valori pe care le cultiv
eu, care alcătuiesc de fapt rostul vieții mele.
Dacă-i citeam lui Claude din romanticii
englezi sau răsfoiam cu ea albume de artă,
asta făcea parte din delectările blânde ale
orelor noastre de dragoste împărtășită, ase-
menea preumblărilor noastre din Hoia sau
pe sub palmierii din sera Grădinii Botanice.
- De ce vorbești despre ea la trecut? V-ați
despărțit? - Nu, dragă, lasă asta. Vorbim
altă dată. - Ah da, am auzit că pleacă, dacă
n-au și plecat. îmi pare rău pentru tine; îmi
închipui că..." Știam că voi scăpa greu de
curiozitatea inchizitorială a lui Nego, dar
nu voiam nicidecum să vorbim despre
Claude, după cum îmi refuzam mie însumi
cu strășnicie orice gând la ea. Această inter-
dicție nu putea împiedeca fulgurațiile amin-
tirilor tulburătoare, cum era chiar în clipa
aceea imaginea ei întinsă pe patul acelor de
brad din păduricea de pe dealul Mănășturu-
lui când, după potolirea momentană a îm-
brățișărilor noastre, se lăsase moale, încolă-
cită, cu șoldul cambrat ispititor și cu capul
plecat pe brațul ei stâng încovoiat sub părul
blond despletit. Se făcea că doarme în pos-
tura preafrumoasei din tabloul Flanmg
June al pictorului britanic din epoca vic-
toriană, Fredrick Leighton, pe care i-1 ară-
tasem într-un vechi album cu reproduceri
din prerafaeliții, mult disprețuiți pe vremea
aceea, și despre care îi spusesem că repre-
zintă pentru mine una dintre cele mai tul-
burătoare imagini ale vrajei feminine.
    „Să o lăsăm pe Claude. Dă-mi voie,
Nego, să continui. Tu spui, și poate că ai
dreptate, că îi dăruiești celui pe care îl iu-
bești tot ce ai mai bun, că te dăruiești chiar
pe tine, cu totul, fără să aștepți ceva în
schimb. Dar îmi aduc aminte ce îmi spu-
neai altă dată, când te plângeai ca și acum
că nu ți se răspunde cu dragoste la dragos-
tea ta, că n-ai gustat niciodată voluptatea
sexualității împărtășite, iar eu te-am între-
bat dacă n-ai întâlnit vreun amic care ase-
menea ție să fie atras sexual de tine. Ai pro-
testat atunci vehement; mi-ai spus că un
uranist, care s-ar apropia de tine cu intenții
de seducător sau cu pofta sensibilă de a fi

sedus de tine, ți-ar produce oroare, că atin-
gerea numai a unui asemenea specimen
te-ar umple de silă. Și râsesem amândoi
pomenindu-1 pe acel napy tandr, «marele
profesor» pe care ți-1 prezentase Rudi
Schuler, care se învârtea pe înserate în jurul
unicului pisoar public al Clujului, cel din
piața Unirii. Ziceai că semăna cu un domn
dubios care te-a acostat, adolescent, în plin
centru al orașului, încercând să intre în
vorbă cu tine, iar tu ai simțit cu groază în
înfățișarea sa, în aerul său că e un detracat.
Când i-ai luat mâna, o mână umedă pe care
ți-o întindea, te-a năpădit sila la gândul că
e mâna unui homosexual. Binențeles, tu nu
ești nici asemenea aceluia, ori a acestui na^y
tandr, nici asemenea ipoteticilor lor amanți
de pasaj. Tu ceri, ba mai mult, pretinzi infi-
nit mai mult de la cei de care te apropii
decât această speță de uranist comun, care
se mulțumește cu mici atingeri obscure și
mângâieri obscene. Refuzându-i pe cei ase-
menea ție, îți trebuie efebi despre care știi
cu pertinență că nu sunt homo, ci hetero.
Or, tu le pretinzi ca, purtați de valul pasiu-
nii tale amoroase, de dăruirea ta, de subli-
mitățile învățăturilor tale, să renunțe la sine,
la ceea ce pulsează în sexualitatea lor, la
finalitatea for erotică. Tu, care ești scârbit
de atingerea unui homosexual, ceri să te
iubească pe tine cu ardoarea cu care ar iubi
o femeie. Vorbești despre ființa iubită, dar
te-ai gândit vreodată dacă aceasta poate de-
veni, prin vraja iubirii tale, o altfel de ființă
iubitoare decât este în sine?"
    Nego tăcea, asculta cu capul plecat.
Părea mai degrabă mâhnit decât iritat de
spusele mele. îmi părea rău să-l fi rănit.
Voisem să-l consolez, căci mi-era milă de
el, și uite că-1 făcusem să sufere mai rău.
Tăcerea lui mă tulbura, aș fi preferat să
riposteze violent, să ne confruntăm la rece,
în afara sferei prea fierbinți a suferinței și
milei. „Te-am supărat?" - l-am întrebat.
„Nu, nu, dimpotrivă. Ai în fond dreptate,
atât doar că nu întru totul. - Binențeles,
dragă, știu că omul nu este închis într-o
carapace sexuală, cum nu este închis nici
într-una socială. Și îndeosebi în adoles-
cență, vârsta maleabilității, a incertitudini-
lor. Nimic nu interzice definitiv unui tânăr
trecerea dincolo de hotarele sexualității sale.
Eros este prea puternic pentru ca uneori să
nu le depășească. Dar, trebuie să recunoști
că e greu de spart condiția în-sinelui, pen-
tru a deveni altul, și aceasta pentru altul.
Nu vezi că ceea ce pretinzi tu de la un tânăr
este o adevărată mutație a condiției sale
erotice? Poate că până la un punct reușești
să-l seduci, dar experiența ta îți arată că
dincolo de acel punct tânărul se revoltă
împotriva ta, ba chiar împotriva propriei
sale - scuză-mă, nu vreau să te jignesc -
împotriva trădării propriei sale condiții
firești, pentru a-ți ceda adoptând-o pe a ta.
Cred că iubirea homoerotică este posibilă,
dar numai ca legătură între două naturi
homoerotice. Și mai cred că singura iubire
pe care ai putea să o obții din partea unui
hetero, tu, Neso, care ești homo, este una
de specia Jitiei. Cu un an, ba nu, cu doi ani
în urmă, ți-am citit o pagină frumoasă din
Etica nicomahică despre Jilia pe care o tra-
ducem atât de slab prin/>wffm>. Filia ca
scop în sine e o virtute nobilă, e prietenia
perfectă între oameni asemănători prin vir-
tute. Găsisem la Sfântul Toma de Aquino
o frază de interpretare a Jitiei lui Aristotel,
pe care ți-ai notat-o și tu, despre prietenii
desăvârșiți care nu sunt buni doar în-sine,

18 • APOSTROF

DOSAR

deci în sens absolut, ci sunt buni și pen-
tru prietenii lor, nu sunt plăcuți numai în
sens absolut, ci sunt plăcuți și relativ la
prietenii lor. Spuneam atunci că această
formulă s-ar potrivi amiciției noastre, a cer-
chiștilor. Tu însuți mi-ai spus odată că nici
nu-ți poți închipui să te apropii «cu gân-
duri necurate» de vreunul dintre noi - de
Radu, de Doinaș, de Sârbu, Regman, ori
de mine -, că ți s-ar părea o monstruozita-
te, un fel de pornire incestuoasă să ți se tre-
zească o poftă libidinoasă pentru careva
dintre noi. Și aceasta nu doar pentru că știi
despre noi că nu avem constituția ta, că
suntem, ca să spun așa, dedați femeii, ci
pentru că - vorba lui Aristotel - ne dorești
desăvârșirea conform obiectului care se
află la originea prieteniei noastre. Nu mulți
ar putea înțelege aceasta, dar sunt convins
că tu înțelegi. De aceea, nici nu-ți trece prin
gând - cum spui tu - sau prin simțire să te
apropii erotic de noi. Cred că la Sibiu,
uncie erați atât de legați unul de altul,
voi doi, tu și cu Radu, când erați nedes-
părțiți, când vă părea rău să treacă o zi fără
să vă întâlniți, tentația de a face picant
cu el ți s-ar fi părut un fel de impietate față
de prietenia care vă lega. Am sau n-am
dreptate? - Ai, binențeles că ai - mormăia
el abătut -, dar numai în privința aceasta.
- Vezi, de aceea ziceam că, pentru a fi iubit
de prietenul tău, ar fi trebuit să renunți la
iubirea ta, vreau să spun la dragostea ta ca
apetit sexual. Ar fi trebuit să nutrești pen-
tru el ceva de natura foliei, să nu te uiți la el
ca la un amant posibil, ci ca un fel de prie-
ten ideal. - Să știi că am încercat așa ceva,
deși mi-era aproape cu neputință. De aceea
l-am urmat și în Biserica lui, a ta. Dar lovi-
tura cea mai cumplită mi-a venit tocmai
dinspre aceasta, mai exact din partea unui
preot al acestei Biserici - Cum așa?“, l-am
întrebat destul de intrigat.
   Nego începu să bâiguie. Explicațiile sale
erau destul de incoerente; nu-mi dădeam
seama dacă nu vrea sau nu poate să lămu-
rească de ce tocmai atunci când convertirea
sa, vădit legată de prietenia cu Viehmann,
părea să o purifice pe aceasta de scoriile
ce o alterau, tânărul s-a rebifat și l-a pă-
răsit hulindu-1. Atras de superioritatea in-
telectuală a seniorului, flatat de interesul
acestuia pentru el, vrăjit de tezaurele in-
telectuale pe care i le revelase, junele naiv
ajunsese, oare, să înțeleagă ce se ascundea
în dosul acestor surprinzătoare hatâruri ce
i se făceau, să deslușească ce se aștepta de
la el? Fusese, oare, brusc cuprins de acea
silă care îl podidise pe Nego în adolescen-
ță, atunci când „domnul dubios“ l-a acostat
în piața Unirii? Cred că în seara aceea de
iarnă, când în bătaia lămpii de opalină ver-
zuie de pe biroul meu îmi făcea tot mai
febril aceste mărturisiri, sub imperiul sufe-
rinței încă prea recente, prea vii, nu-și măr-
turisea nici sieși întreg adevărul adevă-
rat privitor la destrămarea legăturii sale,
apoi la ruptura violentă dintre el și Puiu
Viehmann. împrejurările erau, desigur, cu
totul altele decât cele ale blândelor, cu du-
ioasă nostalgie evocatelor după-amiezi de
plimbare împreună cu tânărul, sub arinii
din parc, ori ale serilor de lectură și muzi-
că împărtășite cu delicii. Apărea părintele
Eros, un tânăr preot catolic despre care
auzeam pentru întâia oară, dar intervenea
în curând după aceea monseniorul Ghica,
părintele charismatic din București, a cărui
faimă ajunsese mai demult la noi. Dacă

• Nicolae Balotă și Marta Petreu, București, 1998. Foto: Bianca Balotă

despre primul Nego vorbea cu multă căl-
dură, spunând că a fost cel ce l-a ajutat cu
delicatețe să facă pasul hotărâtor al conver-
tirii, despre bătrânul prelat din Capitală
nu părea să găsească cuvinte îndeajuns
de dure. Pe venerabilul și veneratul om
al Domnului îl învinuia că distrusese prie-
tenia dintre el și Puiu Viehmann. Din ghe-
mul de recriminări, proteste, ieremiade și
injurii la adresa Monseniorului am deslușit
în seara aceea doar atât: preotul ar fi abu-
zat de autoritatea sa duhovnicească (era
confesorul lui Viehmann), bârfindu-1 pe
Nego și punându-1 pe tânăr să-i promită că
va rupe orice relație cu el. Intrigi, clevetiri,
calomnii, scrisori între București și Cluj,
o furtună iscată nu tocmai din senin a spul-
berat fragila fericire a lui Nego.
   îmi va trebui oarecare timp ca să mă lă-
muresc cum se petrecuseră lucrurile. Dar în
lumea prealimbută a oamenilor nu sunt
taine care să nu se destăinuie. Secretele ți
se oferă pe tavă, chiar și atunci când de
mult nu te mai interesează; e suficient să
ai răbdare, să le aștepți să-ți treacă prin față.
Unele le-am aflat în curând de la cei din
cercul tinerilor catolici clujeni, altele mai
târziu de la credincioșii bucureșteni ai Pă-
rintelui Ghica și, în sfârșit, peste mult timp,
de la însuși Părintele Eros, pe care aveam
să-l întâlnesc, să-l cunosc, de care aveam
să mă apropiu, după anii detenției mele
îndelungate, în domiciliul obligator din
Lățești. Acesta, un adevărat slujitor al Dom-
nului, vorbea cu deplina înțelegere a iubi-
rii creștinești despre toți cei ce, cu vreo cinci-
sprezece ani în urmă, fuseseră implicați în
ceea ce aș putea numi „cazul Negoițescu“,
un caz ce-i adusese lui, tânăr preot plin de
râvnă, proaspăt sosit la Cluj, multe neca-
zuri. Dar nimic din amintirile sale depă-
nate cu surâzătoare seninătate, în timp ce
ne plimbam în fapt de seară pe malul mâ-
los al Dunării, nu era umbrit de amărăciu-
ne, necum de animozitate împotriva celui
sau celor ce-1 făcuseră odinioară să sufere.
Căci aflasem de la alții cât de aspre re-
proșuri îi făcuse monseniorul Ghica în
scrisorile pe care i le trimisese, ce acuzații
tranșante de a nu fi fost mai circumspect
în judecarea acelui Negoițescu, mai ferm
în condamnarea relației dintre acela și tână-
rul Viehmann, și îndeosebi de a nu fi fost
mai lucid în depistarea motivelor ascunse

ale convertirii insului periculos. Trecuseră
vreo cincisprezece ani de atunci, dar spu-
sele părintelui Eros, care și el, ca și mine,
avea în urmă o lungă perioadă de detenție,
nu trădau nici cea mai vagă urmă de resen-
timent. E adevărat că se învinuia pe sine,
dar numai pe sine, că fusese prea lipsit de
clarviziune, de discernământ, de experiență
în cunoașterea arcanelor sufletului uman,
pentru ca să fie mai prudent în sfătuirea,
în îndrumarea tânărului Viehmann. Nu,
nu-1 acuza nicidecum pe Nego, pentru care
păstrase toată prețuirea, de a-1 fi tras pe
sfoară, arătându-se dornic de convertire,
deși înțelegea că această dorință se aprin-
sese în sufletul său și prin dragostea (da,
vorbea despre dragostea) amicului nostru
pentru tânărul student, nici acela prea știu-
tor, însă plin de elan și cucernicie. întoar-
cerea unui suflet spre Domnul, oricare ar fi
bietele, mizerele motivații ale acelui suflet,
este întotdeauna o întoarcere plăcută celui
de Sus. îi era, desigur, recunoscător mon-
seniorului Ghica, care i-a deschis ochii,
scriindu-i și punându-1 în gardă cu privire
la primejdiile pe care le ascundea legătura
dintre cei doi - „pentru ei amândoi“, insis-
ta părintele Eros. După primirea mesajelor
Monseniorului nu l-a obligat nicidecum pe
Puiu Viehmann să rupă cu Negoițescu,
s-a mulțumit să-l sfătuiască. „Tinerii sunt
însă excesivi în toate, chiar și în cele bune.“
îi părea rău de suferințele lui Negoițescu,
dar se bucura mult să afle de la mine că
rămăsese un fiu credincios al Bisericii. Cel
puțin așa îl lăsasem cu vreo opt ani în
urmă, când fusesem arestat.
   Toate sunt pure, pentru cei puri - mă
gândeam în timp ce soarele agoniza ma-
jestuos acolo la orizontul Bărăganului, iar
apa fluviului, tulbure în timpul zilei, se
limpezea în amurgul ce venea dinspre răsă-
rit. Ne vedeam pe noi doi, pe Nego și pe
mine, ieșind în noaptea de iarnă clujea-
nă, mai împăcată și ea, mai pură decât erau
zilele noastre. II petreceam câțiva pași pâ-
nă la colț și ne despărțeam sub felinarul
aprins, într-un mic rotocol luminos, unde
zăpada scânteia albă.
■
           Fragment din
           Abisul luminat, Cartea a doua

DOSAR

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 19

     Proză

        în cort cu mama



Simona Dăncilă

El și ea sunt doi tineri drăguți nu numai
pentru că sunt tineri, România e o țară
plină de posibilități, vara asta nu e deloc
temperată, ci e o vară scăpată din ghearele
verzi ale unui tropic mofturos și refugiată
pe aici, iar mama amintește atât de mult de
Mumu, încât pare înconjurată mereu de
dâre de fum, dar e o mamă bună, el și ea
trebuie să meargă la mare pentru că e vară
în halul ăsta și conform celei mai simple
scheme o vacanță nu poate fi petrecută mai
bine în altă parte dacă vrei neapărat s-o
petreci ca pe o viitoare văduvă care încă mai
poartă rochie de mireasă deși are spatele
putred, mama e de acord că ar fi minunat
ca ei să meargă la mare, fie chiar și cu cor-
tul, deși simțul ei îmbătrânit de stabilitate
o face să creadă că numai în cer pc >ți petrece
nopți în cort, acolo, bine ancorat deasupra
norilor unde nu plouă decât cu stele și nu
bat decât vânturi cosmice riscul fiind in-
signifiant, cel mult te pot vedea sfinții în
pielea goală, ceea ce e egal cu zero din
punctul ei plictisit de vedere, mama e con-
vinsă că nu are nicio idee clară, de unde re-
zultă că și ideea asta e neclară, deci s-ar
putea să aibă și idei clare, pregătirile de
plecare nu sunt prea multe, căci tinerii speră
să câștige în vreun fel bani acolo, poate că
banii s-au regrupat în centrele turistice de
pe litoral, dar brusc el, fiul, face o criză de
sentiment filial disproporționat și îi vine
ideea pestriță de a o lua cu ei și pe mamă,
căreia nu i-ar strica să respire puțin spre
binele tuturor, poate și al ei, iar tânăra în-
cearcă eroic să nu se comporte ca o logod-
nică șocată parțial fulgerată parțial tunată,
cu mișcări sacadate și urme de explozie pe
figură ea împachetează te-miri-ce în te-miri-
ce făcându-și datoria de girlfriend doar din
vârful degetelor și construind un baraj pe
care ea îl crede temeinic în calea gândurilor
răsculate făcând loc în centrul luminat al
scenei mintale acestui Gând Bun care ar fi
trebuit poate să pornească de la ea ca o do-
vadă de iubire serioasă, ceea ce o face să
se întrebe dacă nu cumva iubirea ei e de-a
dreptul neserioasă, așa, o pală de aer cald
care aduce fantastica molimă, fiindcă la
drept vorbind el nu are niște calități cu
adevărat zeiești, rareori pare un serafim, de
cele mai multe ori are un glas artificial și
răspunsurile lui vin ca dintr-o văgăună goa-
lă, sterilă, văgăuna toracică în care trebuie
să cauți inima cu lumânarea (sau invers),
lucru pe care ea într-o zi s-ar putea să nu
mai aibă chef să-l facă, totuși mângâie tri-
coul lui mov, tricoul de seară în care de atâ-
tea ori trupul lui i s-a părut formidabil de
puternic și mlădios și punându-1 peste tri-
coul de zi alb, foarte potrivit pentru carne
îngerească, ea închide fermoarul genții și al
sufletului în timp ce el aduce o bere rece în
jurul căreia speră să se facă sărbătoare și
tânăra își face o datorie de onoare din a o
invita pe Mumu, care refuză ca de obicei cu
îndârjire, la un pahar spumos și aerian, pot
fi detectate urme de fericire în camera mo-
destă, suficiente pentru ca Hugo să mai în-

cropească un roman sfâșietor, un roman al
străbunicilor calmi și capabili să se trans-
porte în drama altora, de fapt mama nu se
omoară cu berea (măcar de-ar puteai), dar
participarea e totul, tot ce i-a mai rămas
ca să nu fie complet pe dinafara gândurilor
și să fie nevoită să se învârtă greoi cu aripile
ei arse în jurul unui bec numit existență așa
că soarbe spuma amăruie, iar tinerii o
anunță solemn și modcrn-duios că vor
pleca împreună la mare, că ar fi absurd
s-o lase singură pe timpul vacanței în aceas-
tă cameră în timp ce ei ar petrece de minu-
ne, ohoho ce-ar mai petrece, pe țărmul în-
sorit care ocupă kilometri de pliante expus
ca un nud nisipos suprem și lasciv cu on-
dulări parșive, iar Mumu știe că ar fi de
prost gust să refuze, la un moment dat
toate refuzurile ei sunt simple meschinării
și eschivări tâmpite care-i probeză incapa-
citatea de a-și suporta și accepta condiția de
balast, e ca și cum ar spune: știți, nu vreau
să mai fiu trasă în direcția asta ca un
muribund, dar totuși nu poate nega că este
un muribund și nici nu se poate aștepta ca
la capătul drumului să fie alceva decât frica,
frica ei sută la sută medievală, acceptă mul-
țumindu-le din suflet chiar dacă sufletul e
un săculeț ponosit plin cu vechituri, poate
că în filme ei s-ar îmbrățișa în această situa-
ție și ar produce un moment culminant de
familie, de filantropie, având în vedere că
fiecare lăsa de la el ceea ce avea mai impor-
tant - confortul personal - și se arunca în-
tr-un fel de aventură care nu putea fi decât
tragică și tocmai de aceea aventură, bagajul
mamei era ceva mai consistent, ea nu mai
plecase de mult de acasă, deși își închipuia
că e o mare călătoare, de abia când a pășit
pragul în urma lor cu geanta de voiaj ne-
uzată pe umăr a înțeles că e legată de un
centru material cu funii groase pe care a
trebuit să le roadă în tăcere până la gară,
unde s-a săturat de izbituri venite din senin
de la oameni grăbiți care chiar erau niște
mari călători și știau să-și urmeze traiectoria
cu precizie de bolizi - atunci a simțit pentru
prima dată cum bătrânețea i se agață de
blugi cu dinții ei lungi și murdari, dar ti-
nerilor nici prin cap nu le trecea că ea face
eforturi să țină pasul cu ei, căci pentru ei
totul era plutire deocamdată și în tren Mu-
mu s-a așezat moale pe banchetă, iar ei au
lăsat-o cu bagajele zbughind-o undeva, ori-
unde, ca niște mâncători de jar ce erau și
Mumu a băut apă și și-a scos picioarele din
pantofi și și-a lăsat burta să atârne și să um-
fle oribil tricoul negru

în compartiment mai erau o groază de că-
lători cărora altădată le-ar fi făcut hatârul
de a sta dreaptă, semeață și frumoasă în
sine ca-ntr-o formă de lemn, dar acum re-
cupera cu oarecare ură acele sacrificii femi-
nine din care nu avusese nimic de câștigat,
așa că se crăcănă cât mai comod și-și lăsă
capul acela, atât de mândru cândva, în pă-
răsire, în absolută părăsire, în dezordinea
necalculată a părului asprit, îl lăsă să plu-
tească precum o bilă în dejecții lipsindu-1


, în ciuda faptului că

de orice sensibilitate și semăna perfect cu
Mumu cea care îi sperie pe toți esteții și
filfizonii și delicații și ar fi vrut să sforăie,
dar nu putea și apoi îi era frică de cei doi
tineri drăguți sau poate spera ca prin astfel
de manevre stupide de autoabandon să-i
aducă înapoi și să aibă cu cine schimba o
vorbă despre peisajul superb care intra în
inimă și ieșea sărăcit pe partea cealaltă,
transformând-o într-un acumulator pericu-
los, așa au și găsit-o tinerii când s-au întors
- un acumulator periculos - și au început
niște discuții extravagante doar ca să se dea
mari față de mediocrii plouați din stânga
și din dreapta și ca să demonstreze că ea,
Mumu a lor, nu e o femeie oarecare, ceea
ce scotea și mai mult în evidență faptul că
ea, Mumu a lor, e o femeie oarecare și toată
osteneala e penibilă, cu toate că o făcuseră
să sclipească pregătindu-i astfel o întunecare
mai nefirească și mai nemeritată și în fond
nimeni nu-i mai asculta, le fuseseră de ajuns
câteva clipe ca să-i catalogheze drept ciudați
și să-i respingă psihicește cu toată violența
de care erau capabili și respingerea era și
mai cumplită căci păreau atenți, încântați,
admirativi, încurajându-i să-și desfășoare
tot ceea ce ei considerau deșertăciune ti-
nerească, dovadă sigură că îi invidiau pe
tinerii ăia drăguți care mergeu cu o mamă
la mare sacrificându-se toți trei pentru ca
ritualurile în general și cele creștine în
special să aibă o susținere concretă, ei trei
cărau o cruce mare în văzul tuturor ca și
cum n-ar fi cărat decât o greutate banală,
erau chiar degajați, uneori prea degajați,
ușor nesimțiți și teribiliști, totul se rezuma
la o lipsă monumentală de educație clasică
și Mumu își dezvăluia latura nepedagogică
fără fasoane, oboseala îi moleșea pe tineri
și o întărea pe ea, găsea rezerve uitate și a
putut să coboare vioi în gara mică în care
vâjâia un curent cu aromă inconfundabilă:
ajunseseră la mare, pe înserat, și au instalat
cortul ca simbol de reședință și au pornit să
se plimbe, obligând-o desigur pe Mumu să
vină cu ei, atribuindu-i un rol aproape in-
chizitorial, sărutându-se și mângâindu-se ca
ea să poată aduna probe în cadrul unui pro-
ces intentat omului de către om, condam-
nându-se singuri, dar dovedind prin asta că
n-ar trebui condamnați câtuși de puțin și
distrugând ceea ce ar fi trebuit să fie singu-
rătatea romantică a lui Mumu la malul mă-
rii, pregătind-o cu minuțiozitate pentru
ceea ce avea să urmeze în bezna mică a
cortului, în bezna piramidală ce distorsiona
dimensiunile și transmitea fiecare mișcare
de la unul la altul fără menajamente, cu o
claritate diavolească, Mumu înghițea clipele
ritmic ca să nu-i rămână vreuna în gât, Mu-
mu era om, deși nu credea asta, avea toate
cele, inventarul era complet și amănunțit,
risca să se sufoce fiindcă trecuse de stâlpul
pe care scria Nec plus ultra și deși teoretic
nimeni n-o atingea, porii ei se lungeau ca
ochii de melc și pipăiau adevărul acela,

(Continuare în p. 28)

20 • APOSTROF

ARH

.A


        - în lumea viselor


Mircea Handoca

Visele FAC parte, alături de mituri, rituri și
simboluri, dintre cuvintele-cheie ale operei
lui Mircea Eliade. în 1957 apărea la Editura
Gallimard cartea sa Mituri, vise și mistere. Cu
câteva decenii în urmă publicase mai multe
eseuri, comentând drama lui Calderon de la
Barca, Viața, este vis, și antologia cu aceeași temă
a scriitorului italian Arturo Farinelli.¹ Povestirea
unor vise și uneori explicarea lor se află în
paginile memorialistice (Șantier, Jurnal I și II),
Jurnalul portughez și Jurnalul inedit. Este vorba
de visele propriu-zise, nocturne, precum și de
cele în stare de veghe (reve eveille).
    Prima relatare, de la Calcutta, e datată
ianuarie 1929:

    „Mă deșteaptă servitorul din acel fericit
vis care dura de câteva ceasuri... Mă visam
împreună cu R[ica] am an ți... “

    „Visul de astă-noapte. A durat mult
timp. R. se căsătorise, iar eu am asistat la
slujba din biserică și i-am felicitat pe ea și
pe mire. Am visat, apoi, că eram prieteni.
După cununie i-am întovărășit acasă. Sără-
cie, mizerie cumplită, cu părinți bătrâni și
neputincioși.
    Luându-mi baia de dimineață meditam
zâmbind asupra eventualelor semnificații. “²

Ar fi fost posibil să fie uitată cea dintâi iubire,
rămasă în țară? Ca oricărui îndrăgostit, încă de
la început, fata i-a părut frumoasă și enigmatică.
Era unică în felul ei și nu semăna cu niciuna

dintre fetele cunoscute până atunci. „Avea o
voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chi-
pul de personaj de roman englez.
    îmi dădeam scama că sunt îndrăgostit și,
fără îndoială, R. ghicise aceasta poate chiar
înaintea mea.“³
    Cu câteva zile înainte de plecarea în India,
Eliade încheiase redactarea definitivă a roma-
nului Gaudeamus. în final își imaginase nunta
fetei. în realitate, Rica - numită profesoară la
Strehaia - se logodise cu un ofițer de marină.
Totuși continua să-l iubească pe Mircea, sperând
că acesta n-o va părăsi. Departe de ființa dragă,
eroul nostru și-o dorește alături. Doar visul i-ar
fi putut-o aduce.
    în acest caz, suntem de acord cu interpreta-
rea lui Freud, că visul ar fi împlinirea unei
dorințe refulate.
    în lunile următoare, insistențele Ricăi devin
agasante. Destinatarul începe să-și dea seama de
situația reală. Recitind misivele primite, nu
poate fi de acord cu banalitățile și lamentările
lacrimogene și scrie, prepria mânu, pe una din-
tre epistolele primite:

    „De ce mi-au căzut în mână paginile
acestea? Sunt de o mediocritate înspăimîntă-
toare. Cum le-am putut suporta? Dar poate
nu le-am suportat niciodată. Vezi caietul meu
de note noi asupra Ricăi. Adevărul e că stu-
piditatea feminină e atât de vastă încât nu
poate să nu ajungă fermecătoare”.⁴

Adnotarea e datată: „Calcutta, 25 iulie 1929“.
Nu apăruse încă Maitreyi!


    Tulburătoarea poveste de dragoste dintre
doctorandul lui Dasgupta și fata acestuia nu mai
e un fapt cunoscut într-un cerc restrâns. Au aflat
de ea sute de mii (milioane?) de oameni din
Europa, Asia și America, citind două capodo-
pere: Maitreyi de Mircea Eliade (1933) și repli-
ca partenerei, romanul Dngostea nu moare, scris
inițial în bengaleză și tradus (de autoare), în
1976, în engleză.
    Jurnalul parizian revine la marea pasiune de
mai multe ori: în gânduri, amintiri, vise și epis-
tole. Apariția versiunii italiene a cărții lui Eliade
(Passione a Calcutta) e un prilej de a se gândi
la ea și de a face următoarea însemnare, la 10
mai 1946'.

    „Mă întreb ce mai face, ce mai gândește
Maitreyi. Dasgupta a divorțat, s-a reînsu-
rat cu o tinerică, s-a stabilit în Anglia și
poate, la ora asta, Maitreyi este o mare
scriitoare bengaleză. Oare dragostea noas-
tră n-a avut nicio influență asupra destinu-
lui fiecăruia? Dar acum, toate lucrurile
astea îmi par «istorie». Nu mai pot fi reîn-
cepute. Nu mai pot fi aproape nici retrăite”.

Și totuși, gândurile vin singure, mereu, mereu:
în februarie 1949, în mai 1952, în septembrie
1954.
    La 21 februarie 1949: „Un vis de acum vreo
zece zile, cînd pentru prima oaia de 16-17 ani am
visat-o lurg pe Maitreyi. Azi-noapte o întâlnesc
din nou. Imposibil să-mi amintesc acum amă-
nunte. Dar azi-dimineață m-am deșteptat plin
de amintirea lor, și oarecum fericit”.
    în anul următor îl va cunoaște pe Jung la
Ascona și vor discuta împreună despre inter-
pretarea viselor. Sigur că, în timpul convorbi-
rilor, lui Eliade i-au revenit în minte, cel puțin
pentru o clipă, cele două... reîntâlniri cu ființa
dragă. în această convorbire, psihologul elvețian
și-a dezvoltat teoria că visul este „autoprezen-
tarea spontană și simbolică a situației actuale a
inconștientului”.
    Lucrurile nu se opresc aici. La 16 septembrie
1954, căpitanul unui vapor îi relatează că, în
anul precedent, s-a întâlnit la Paris cu o pereche
indiană.

    „Aflând că e român, femeia s-a emoțio-
nat și l-a întrebat dacă știe cumva de mine.
I-a spus că am locuit la ei, la Calcutta,
acum foarte mulți ani. I-a dat o scrisoare să
mi-o predea. E de la Maitreyi. lat-o:
«10.09.1953. Dragul meu Mircea Eliade.
Am venit în Europa pentru trei luni. Am
întîlnit un domn român, care mi-a spus că
știe adresa ta. Voiam foarte mult să te văd,
dar din păcate, ești plecat în Elveția.
Domnul m-a rugat să mai stau încă trei
zile, dar mi-am luat bilete și am făcut toate
aranjamentele acolo și, mai mult, nu știu
dacă vrei sau dacă vei crede că este o pier-
dere de timp și mi-e teamă, dacă ești sau
nu, același Eliade care a stat cu noi la
Calcutta. Dacă ești același, te rog să-mi scrii
la adresa de mai sus. Vom veni în Olanda
la sfârșitul lui septembrie și am putea veni
4


Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 21

să te vedem, sau, dacă nu va fi posibil, poți
să ne vezi, sau în Elveția sau undeva, în
sudul Franței. Vreau foarte mult să te văd
- au trecut 23 de ani. Am doi copii, soțul
meu este doctor în chimie. Aștept cu ne-
răbdare să te întâlnesc, nu este vorba de
curiozitate. Voi fi tare bucuroasă să te văd.
Toate cele bune, a ta Maitreyi Devi, fiica
doctorului S. N. Dasgupta».¹¹

Pagina Jurnalului continuă cu comentariul lui
Eliade:

    „23 de ani. Cred că am văzut-o ultima
oară în noaptea de 17 spre 18 septembrie
1930. Dacă aș reciti Maitreyi, aș retrăi,
clipă cu clipă acele zile fără nume. 23 de ani
- exact jumătate din viața mea. Am 46 de
ani de când m-am născut, și până la ultima
noastră întâlnire a trecut tot atât cât a tre-
cut de atunci și până astăzi. Cum aș putea-
o revedea, acum, că a apărut La nuit ben-
gali, că acel căpitan român a aflat că am
scris un roman care se intitulează Maitnyi'!
Acum înțeleg de ce cartea, deși a avut suc-
ces în Franța, nu s-a tradus în englezește:
pentru că Maitreyi nu numai că trăia, așa
cum am simțit întotdeauna că trăiește, dar
pentru că destinul o aducea în 1953 în Eu-
ropa, nu ar fi putut citi povestea noastră ti-
părită în zeci și zeci de mii de exemplare.
Nu îndrăznesc să dau ochii cu ea. Am adre-
sa ei de la Calcutta. îi voi scrie mai târziu¹¹.

Nu i-a mai scris însă! Zarurile fuseseră arunca-
te la 9 ianuarie 1950, când se căsătorise cu
Christinel.
    O vom vedea pe Maitreyi venind ea la
Profesorul de la Chicago, în aprilie 1973.
    Nina îi apare pentru prima oară în vis la 29
decembrie 1944, în ziua parastasului - 40 de
zile după moarte. Cu acest prilej și-a amintit
momente triste din ultimele opt luni de viață
ale soției sale:

    „Ziua de astăzi am petrecut-o luptând
să nu plâng de disperare. îmi treceau din
nou prin fața ochilor nu scenele de ferici-
re și dragoste din ultimii unsprezece ani,
ca până acum, ci frânturi din ultimele
ei săptămâni, lupta ei admirabilă cu su-
ferințele, tăria și încrederea ei, răbdarea
ei îngerească, voința ei de oțel¹¹.⁵

Nu și-au găsit locul în escapadele onirice femei-
le cu un loc vremelnic în viața protagonistului:
Jenny, violoncelista, în a cărei intimitate a fost
câteva luni în sihăstria din Himalaya; Ruth, cu
îmbrățișările ei pătimașe, în pensiunea Dnci
Peris din Calcutta; belferița ce i-a făcut avan-
suri în Cartierul Latin; balerina alături de care
a rămas până în zori într-un sordid hotel pari-
zian. S-ar putea ca unele hetaire să-și fi găsit
locul în caietele cu destinație specială, ce s-au
rătăcit printre manuscrisele păstrate în fondul
special al Bibliotecii Regenstein a Universității
din Chicago.
    în Jurnalul inedit a menționat doar un
curios și absurd vis, datat 30 iulie 1964-,

    „Gabrielle d’Annunzio îmi propune o
«damă bine». Accept și mă culc cu ea. A
doua zi, d’Annunzio vine să mă vadă; îmi
spune că trebuie să plătesc, dar nu ei, ci lui.
Cât? întreb. 20 de țechini - îmi spune... un
țechin valorează 5 dolari.
    în vis eram furios că mă lăsasem antre-
nat de «Poet» în această aventură stupidă.
(Nu-mi aminteam nimic despre «dama
bine» care mă costase 100 de dolari)...¹¹


Numele lui d’Annunzio a apărut în vis probabil
pentru reputația lui de Don Juan. Gurile rele
spuneau că nici Eliade nu ar fi fost străin de
un „prestigiu¹¹ asemănător. Dar de ce poetul ita-
lian joacă rolul de proxenet - nu înțelegem!
   Li anii exilului parizian, legăturile cu țara
natală erau rupte. Nu i se publicau cărțile și nu
era permis ca numele lui să figureze în ziare sau
reviste. Imediat după 23 august 1944, se dez-
lănțuise o campanie furibundă împotriva sa. în
aceste împrejurări, uneori nu-și mai aminteș-
te conținutul visului, ci numai durerea pe care
a resimțit-o:

„31 august 1946
   Din nou acel vis straniu, din care nu-mi
pot reaminti nimic altceva în afară de o stri-
vitoare tristețe revelată atât de total încât,
în adâncimile somnului, ființa mea întreagă
părea istovită de plâns/⁶

Visul groaznic din 19 noiembrie 1946 va fi reți-
nut în zori. Se făcea că urca pe un deal pietros
înconjurat de apă. Peste tot se aflau șerpi. Este
mușcat de o viperă. După ce prietenii din
preajmă consideră că va muri, se trezește „fără
spaimă, fără dureri¹¹.
   Să nu fie acest vis în legătură cu atacurile
defăimătoare reluate de Oscar Lemnarul

   „Ar trebui să i se ceară socoteală pentru
atâtea idei pe care le-a pus în circulație,
pentru atâtea erori pe care le-a lăudat, pen-
tru atâția prozeliți al căror spirit obscur a
fost dinamizat de scrisul necontestatului
«șef al generației sale»/¹⁷

Preocupările balzaciene din vara și toamna anu-
lui 1947 (lecturi, comentarii, vizita la casa
memorială, redactarea unei vieți a scriitorului
francez) își vor găsi și ele reflectarea în lumea
onirică:

„28 august 1947
   Visam către dimineață că devenisem din
nou balzacian și mă aflat în librăria din Rue
Bonaparte, în fața căreia de multe ori mă
opream admirând volumele de și despre
Balzac expuse în vitrine...
   M-am deșteptat cu o poftă nebună de a
citi Le cousin Bette și cu amintiri despre
Mihail Sebastian, căruia atâția ani încerca-
sem să-i insuflu pasiunea balzaciană, ca să
aud că devenise balzacian în ultimii lui ani
de viață¹¹.⁸

La 31 martie 1948 a avut un vis ciudat. Era

„într-un salon de la începutul secolului tre-
cut, undeva în Moldova. Aflându-se că sunt
scriitor, se apropie de mine un locotenent
și mi se prezintă:
   - Alexandru Donici.
   - Poetul? întreb eu emoționat...
   -     Chiar el! îmi arată un volum manu-
scris și apoi alte ediții ulterioare din opere-
le lui.
   -     Am scris versuri 10 ani înainte de
nașterea lui Eminescu, îmi spune...
   Nu știu prin ce miracol încep să fac o
călătorie în timp și oarecum în spațiu. Mă
aflu în 1920 la Iași, apoi în Basarabia.
Trebuie să înaintez mai mult, îmi spun. Să
trec pe la Cristinești, să văd pe Hasdeu.
Ajung pe la 1900. Hasdeu era la București
bătrân. Cobor mereu mai adânc în timp
(dar și în spațiu) cu Al. Donici lângă mine.
1880, 1850.
   începuturile literaturii române. Ce for-
midabil salt am făcut, în mai puțin de o
sută de ani! exclam eu. Donici mă privește
adânc.


   -     Dar e nevoie de Dvs., tinerii, să ne
duceți mai departe opera - spune el.
    Un răspuns dur, dat de peste alte vre-
muri nostalgiilor mele himaîaiene¹¹.

Comentatorul propriei „visătorii¹¹ crede că preo-
cupările sale indianistice (lectura unor texte tan-
trice) l-au îndepărtat de literatura română.
Aceasta ar fi cauza declanșării plăsmuirii noc-
turne. în paranteză fie spus, documentarea
„ficțiunii e ireproșabilă. Datele și faptele co-
respund realității¹¹.
    După întâlnirea cu Donici, paralel cu stu-
diile de istoria religiilor și orientalistică, Eliade
redactează două eseuri despre Nicolae lorga și
Sextil Pușcariu și începe pregătirea primului
număr al revistei Luceafărul.
    în următoarele trei decenii, Profesorul de
la Chicago relatează câteva zeci de vise, dintre
care selectăm o mică parte. Majorității lor - fie
că sunt verosimile sau fantasmagorice - li se
potrivește caracterizarea lui Nietzsche: „Ființa
noastră cea mai intimă, străfundul ce ne este
comun tuturor - trăiește visul cu voluptate și cu
sentimentul unei plăceri necesare¹¹.
    Din când în când, Eliade primește „vizite¹¹:
Nicolae lorga, Nae lonescu, Mircea Vulcănescu,
Mihail Sebastian.
    In timpul scrierii Amintirilor i se pun
întrebări (în vis) despre cursul ținut la Uni-
versitatea din București, despre romane și lu-
crările de orientalistică (2 august 1962). Intr-o
casă necunoscută dintr-un oraș de munte are sur-
priza să-și întâlnească propria familie:

„29 ianuarie 1961
    Regăsesc acolo pe nenea Mitache - deși
era foarte schimbat și emoționat - îi sărut
mâna, apoi îl îmbrățișez. îmi arată pe
mătușa Didina, dar parcă era o imensă
fotografie, mărime naturală - de sticlă. Mă
apropii de ea, îi vorbesc - sărut sticla, dar
nu răspunde și nici nu arată că mă recu-
noaște sau că e într-adevăr vie, «normală»,
inteligentă. Cineva îmi spune că este așa
pentru că a murit de mult, s-a depărtat de
mult de mine¹¹.

în afara ciudățeniilor visului, reținem obiceiul
sărutării mâinii bărbaților - în semn de respect
(chiar dacă unchiul Mitache îi era confident și
îl ajutase să plece în India).
    Dispariția propriei biblioteci din țară îl ob-
sedează. îndurerat, își clamează deznădejdea:

„20 octombrie 1961
    Din nou visul acela atroce pe care l-am
visat de câteva ori anul acesta, dar pe care-1
cunosc de câțiva ani. De fiecare dată mici,
dar semnificative variante. Ultima oară
(august?) se făcea că mă întorsesem acasă
și intram în biblioteca mea (nu era cea din
strada Balade, nici strada Melodiei - și
totuși era a mea).
    încep să privesc rafturile și descopăr
repede goluri. Cu cât privesc mai îndea-
proape, cu atât îmi dau seama că bibliote-
ca fusese jefuită, redusă la a zecea parte.
O imensă tristețe, înțelegând că fratele
meu, Nicu, vânduse cărțile în timpul ab-
senței mele (India, Portugalia, Franța).
    Azi-noapte mă revăd din nou în fața
rafturilor aproape goale. Mă trezesc cu o
teribilă tristețe...
    Peste trei ani se repetă același scenariu.
Lucrurile devin mai palpitante, deoarece a
intervenit și o complicație... sentimentală¹¹.

„8 ianuarie 1964
    Fac curte unei tinere (pare orientală,
japoneză). Mirat de succesul meu, fata mă
invită la ea acasă. Pătrundem într-o odaie,
un fel de anticameră - cu o ușă în față și

22 • APOSTROF

alte două la dreapta și la stânga. Fata mă
îndeamnă să intru în camera din fața mea,
să mă dezbrac, iar ea trece într-una din
odăile alăturate.
    Intru: o cameră imensă, cu multe bi-
blioteci. Privesc și descopăr că sunt cărți
de-ale mele, din biblioteca de la București.
Cu cât cercetez rafturile cu mai multă aten-
ție, cu atât sunt mai fericit: cărți indiene,
italiene etc. - și toate din biblioteca mea.
îmi spuneam, probabil, că au fost furate
și vândute persoanei care locuiește în aceas-
tă casă. Dar sunt dispus să le răscumpăr.
Nu mai știu ce a urmat. Fata mă aștepta în
odaia alăturată, dar eu continuam să des-
copăr, fascinat, titlurile cărților mele, pe
care nu le mai privisem din vara 1942."

Cadrul unor vise pare desprins din nuvelistica
fantastică eliadescă. Dau un singur exemplu:

„25 octombrie 1959
    Urmăream cum se coboară pe cer o
lună verde-aurie, foarte frumoasă, aproape
plină. Dar când a fost să apună, n-a dispă-
rut, coborând sub orizont (așa cum dispa-
re soarele la asfințit), ci a intrat în pământ.
    Nu știu cum s-a făcut de eram și eu
acolo, chiar pe locul unde intrase luna sub
pământ. Se vedea foarte bine, pentru că
pământul părea acum translucid. Luna se
afla la câteva palme sub pământ. Am dat la
o parte cu piciorul praful, ca s-o pot vedea
mai bine..."

Se pare că visul nu e o bagatelă, un fapt divers,
mai ales atunci când subiectul îi atribuie o sem-
nificație existențială, când îi lămurește o pro-
blemă majoră.
    într-o discuție cu prietenii la Paris, Eliade
își aduce deodată aminte de un vis din urmă
cu 30 de ani:

„20 iulie 1961
    Iarna 1930-’31, când mă aflam la Rishi-
kesh, mă văd coborând în vis către Gange,
unde mă aștepta barca bine știută, care tre-
buia să mă treacă pe celălalt mal, dar odată
ajuns în barcă n-o mai recunosc. E mult
mai mare decât în realitate și, lipită de ea,
o altă ambarcație, pe care n-o zărisem de la
început, a cărei formă și holecție nu le des-
lușeam. Aproape fără să-mi dau seama, trec
din barcă în această ambarcațiune miste-
rioasă. Și deodată înțeleg. Totul devine de
o claritate și o simplitate extraordinară.
Totul: viața, moartea, sensul existenței. Dar
mai puternică chiar decât această revelație,
surpriza mea: cum de nimeni pe pământ
n-a înțeles încă lucrul acesta, atât de ex-
traordinar de simplu? Moartea, asta era
ceva extraordinar de simplu și evident. îmi
spuneam plimbându-mă în ambarcație: es-
te de necrezut că n-a văzut încă nimeni,
când lucrul este atât de evident... Și deoda-
tă sentimentul că mi s-a transmis un mesa-
giu, că trebuie să țin bine minte în ce con-
stă evidența și simplicitatea stării de dincolo
de moarte, ca să-l comunic oamenilor.
M-am trezit în Kutiarul meu cu această ho-
tărâre în minte: nu cumva să uit ce-am vă-
zut! Și într-o fracțiune de secundă am uitat.
    Mai povestesc și visul pe care l-am avut
la vreo zece zile după moartea lui Nae
lonescu. II văd intrând la mine în odaie,
zâmbind. Cu mâna pe clanță îmi spune:
Uite, Mircea, toată taina asta este: des-
chizi o ușă și treci dincolo..."

hi afara viselor nocturne, menționez și pe cele
cu ochii deschiși. Două dintre „vedeniile" din
stare de veghe sunt de o deosebită pregnanță.


• Eliade și Jung

    Prima dintre ele a avut loc la Ascona, în
urma unei conferințe ținute de Eliade. Timp de
jumătate de oră, straniile imagini se succedau
vertiginos, împotriva voinței sale...

    „Mă vedeam deodată vorbind sanscri-
ta și incapabil să vorbesc altceva. Vedeam
ce se întâmplă în jurul meu; Christinel și
ceilalți «afolați», Jung interesat etc. Trece o
zi, trec două. Eu lepăd hainele, rămân
aproape gol, și mă instalez în chip de si-
hastru indian la marginea lacului. Nu
mâneam decât un pumn de orez (aluzie la
conferința mea: acel nega, care nu mănâncă
decât un pumn de orez și nu dormea
aproape toată noaptea, și totuși avea un
trup perfect atletic) și nu dorm. Jung îl
cheamă pe indianistul Abegg, cu care iz-
butesc în sfârșit să mă înțeleg, căci vorbea
puțin sanscrita. îi spun că mă numesc
Narada (povestisem mitul lui Narada în
conferința mea). Văd cum devine Ascona
centrul atenției universale: mii de gazetari,
de cinematografiști etc. Poliția care păzește
Casa Gabrielle. Dezolarea Christinei și a
prietenilor. Vine cu avionul Tucci, apoi
Dasgupta, foarte mândru că am fost ele-
vul lui și că devenisem celebru. Uneori,
umblu pe apă ca pe pământ. Fac și alte
«miracole» yogice (aprind focul cu un gest,
mă urc pe o frânghie și dispar, apoi zbor
prin aer etc.). Bisericii începe să se neli-
niștească de «cazul» meu. Nu recunosc pe
nimeni. Trăiesc ca un perfect yoghin pe
malul lacului. în discuțiile cu Dasgupta mă
plâng că nu știu prin ce catastrofă am ajuns
să nu dorm, să nu mănânc. Și, după cin-
cisprezece zile adorm - și mă trezesc brusc,
căutând-o pe Christinel și foarte stânjenit
că întârziasem de la conferința lui Jung
(care avea loc mâine)."⁹

Iată acum împrejurările apariției celei de-a doua
visătorii:
    In noaptea de 21 februarie 1955, eroul
nostru se trezește brusc de mirosul sinistru al
negului pe care-1 avea la subțioara dreaptă.
Puroiul, amestecat cu sânge și miros de cadavru,
îi provoacă o teribilă insomnie. Gândul la
moarte nu îl părăsește multă vreme. I se face
operația și timp de o săptămână așteaptă re-
zultatul biopsiei. După ce află că nu are cancer,
într-o după-amiază are un lung și extraordinar
vis în stare de veghe:

    „Sunt întins într-o după-amiază pe
canapea și m-am văzut deodată mort,
așezat în sicriu și dus în Biserica română
din Rue de Beauvois. Pe sicriu se aflau flori

și două mici drapele, român și francez. în
timpul slujbei, sicriul a început deodată să
se înalțe în aer. Apoi a ieșit ușor pe ușă, fără
ca o singură floare să alunece, a rămas
câteva minute în stradă, suspendat la vreo
zece metri de caldarâm, apoi s-a înălțat mai
sus și s-a îndreptat spre înstitutul Pasteur,
unde îmi făcusem operația. A plutit câtva
timp pe deasupra Institutului, s-a înălțat la
vreo cincizeci-șaizeci de metri și apoi a
pornit spre miazăzi.
    Mi-ar trebui multe pagini ca să descriu
senzația pe care o provocase acest «mira-
col», miile de oameni care urmăreau pe
străzile Parisului sicriul plutind pe deasupra
caselor: mașinile, camioanele cu instalații
cinematografice și radiofonice, elicopterele
care l-au întovărășit când s-a depărtat de
oraș. Edițiile ziarelor de după-amiază anun-
țau localitățile pe unde trecea și publicau
noi fotografii. Sicriul se apropia de Alpi. Se
înălțase la peste 1000 de metri și florile și
drapelele nu se clătinaseră în pofida vije-
liilor și furtunilor. Nimeni nu știa unde se
îndreaptă. în câteva zile, sicriul a ajuns aici,
la Casa Gabrielle, s-a coborât la câțiva metri
deasupra terasei, rămânând neclintit în aer,
așteptând parcă să apară Olga. Când Olga
s-a apropiat cu un trandafir în mână, sicriul
s-a plecat destul ca să-l poată așeza alături
de celelalte flori. Apoi s-a înălțat din nou,
a trecut Lacul și tot fără grabă s-a îndreptat
spre Italia, a traversat Adriatica, toată Ju-
goslavia, a pătruns în Bulgaria și s-a oprit
la Dunăre, în dreptul Olteniței. Acolo a
rămas zile întregi, așteptând. Prietenii orga-
nizaseră un Comitet și prin Crucea Roșie,
ceruseră Guvernului de la București asigu-
rarea că sicriul nu va fi distrus. Când s-a
obținut această asigurare, sicriul și-a reluat
zborul lui lin și s-a îndreptat spre București,
îl urmărisem până atunci fără nici o difi-
cultate peste munți, peste ape și orașe, dar
de data aceasta nu l-am mai putut urmări.
Rămăsesem pe malul bulgăresc al Dunării
și-l priveam cum se îndepărtează, până ce
nu l-am mai văzut".¹⁰

Magistrală pagină a unei imagini de coșmar, în
care fantasticul se întrepătrunde cu realul -
aidoma ca-ntr-o nuvelă eliadescă.
    Firul epic al viselor și decriptarea unor
simboluri - comparate cu biografia spirituală a
autorului - ne determină să-l parafrazăm pe
Calderon, spunând că și Visul este viață.



Notă
 1. Mircea Eliade, Arturo Farinelli sau „De
   erudiția", in Universul literar, 19 iunie
   1927; Farinelli hispanizat, in Cuvântul, 28
   ianuarie 1928; La rida es sueno, in Vremea,
   15 octombrie 1933.
 2. Mircea Eliade, Șantier, București: Cugeta-
   rea, 1935, p. 13.
 3. Mircea Eliade, Memorii, ed. a 2-a, Bucu-
   rești: Humanitas, 2004, p. 110.
 4. Mircea Eliade și corespondenții săi, voi. IV,
   București: Criterion Publishing, 2006,
   p. 89.
 5. Mircea Eliade, Jurnal portughez, voi. I,
   București: Humanitas, 2006, p. 275.
 6. Mircea Eliade, Jurnal, ed. a 2-a, voi. I,
   București: Humanitas, 2006, p. 80.
 7. Dreptatea nouă, nr. 188, 3 februarie 1946.
 8. Jurnal, I, p. 122.
 9. Ibidem, p. 200-201.
 10. Ibidem, p. 281.



Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 23

cu (Ochiul
LIBER

Jocuri literare
cu puterea


  Constantina Raveca Buleu


Colecția „Fiction Ltd.“
a Editurii Polirom s-a
îmbogățit în 2010 cu noul
roman al lui Nichita Da-
nilov, Ambasadorul invizibil:
Roman in șase tablouri, post-
fațat de Radu Aldulescu și
așezat sub patronajul Co-
mentariilor la Foi fir ale lui

Abelard. Acestei tutele îi răspunde un palier
ideatic substanțial în roman, concentrat pe
variațiile și efectele unei puteri maniheist
concepute și virtual ubicue, deoarece - așa
cum spune autorul - „Cât timp un singur
fir de nisip/ Se va împotrivi deșertului,/ cât
timp un singur strop de apă/ se va împo-
trivi mării,/ Fiii lui Satan vor stăpâni pă-
mântul..Romanul este traversat de sche-
me constructive duale, de perechi formate
din elemente vizibile și mecanisme obscu-
re, din actori și regizori de culise, din feno-
mene tangibile și principii mistice, de jocul
dintre aparențe și posibile scenarii oculte,
care dau savoare discursului și captivează
atenția cititorului.
   Construit pe formula clasică a povestirii
în ramă, fructificând intens vectorul expan-
siv al povestirii care generează altă poves-
tire, romanul lui Nichita Danilov este, în
primul rând, o perfectă ilustrare a obsesiei
pentru narațiune, implicațiile metatextuale
ocupând palierul programatic al unui ro-
man care, dincolo de istoriile sale agluti-
nante, vorbește despre condiția romancie-
rului, explicit teoretizată în pasajele despre
memorie, materia primă a artei sale, și im-
plicit resimțită în backgroundul entuzias-
mului gradual al povestirilor desfășurate.
Sensurile extensive alocate memoriei în
poietica de coloratură mistică, transparentă
în dialogul naratorului cu poetul Evgheni
Lein, verifică această ipoteză. „Cu cât îm-
bătrânesc mai mult, cu atât îmi aduc
aminte de mai multe“ - afirmă acesta din
urmă în primul dialog matinal de lângă
Turnul Shelly din Galway. El adaugă la
memoria propriilor experiențe memoria
unor evenimente pe care nu le-a trăit nici
măcar prin intermediul altor povestiri
și găsește întregului fenomen o explicație
în care se aglutinează psihologia abisală
cu mitologia:


    Cred că există unele momente când mintea
    noastră devine extrem de receptivă. Eu cred
    că suntem, sau, mai bine zis, am fost înzes-


    trați cu simțuri care pot accede la memoria
    ancestrală. Numai că civilizația ne-a anihilat
    aceste simțuri. Din când în când, anumiți
    centri de pe scoarța noastră cerebrală se tre-
    zesc la viață. Și atunci se produce revelația.
    Comunicarea cu trecutul sau cu viitorul. Sau
    cu prezentul îndepărtat în spațiu.


Subprodusul necesar al acestei memorii
inflaționiste este seria de povestiri, legate
magic laolaltă de coincidențe ancorate în
memoria inițială și împărtășite unui spirit
înrudit, cunoscut grație accesării memoriei
universale, reflex al legii fizico-alchimice
potrivit căreia nimic nu se pierde, totul se
transformă, rememorarea luând, în acest
caz, forma discursului romanesc. Spiritul
înrudit este avatarul naratorial al poetului
și romancierului Nichita Danilov, despre
care poetul-jurnalistul-povestitorul Lein
deține o cunoaștere biografică detaliată,
demonstrativ etalată în relatarea euforicei
intrări în Bahlui după o seară la Bolta Rece.
   In prima istorie povestită de Evgheni
Lein, memoria ancestrală și reflexul de con-
servare al materiei universale condiționează
comportamentul anghilelor din Cartea în-
tâia: Andnginii, creaturi în care moartea se
depozitează numai pentru a se transfera ul-
terior vieții, deoarece, hrăniți cu cadavre,
acești pești devin hrană tămăduitoare pen-
tru oameni. în acest cerc magic al vieții și
al morții, intervenția puterii sovietice rămâ-
ne oarecum superficială, străină și incon-
gruentă cu o economie existențială mai
degrabă abisală, acționând mecanic asupra
unor destine individuale și ignorând in-
comprehensibilul. Ceva mai accentuată, dar
tot paralelă cu semnificațiile spirituale, pu-
terea acționează în Sfârșitul andnginilor și
anihilează secta eteroscopiților. însă, din-
colo de firul detectivist al povestirii, cu
inserții documentate de istorie și dogmă,
esențială rămâne incursiunea intelectualist-
spiritualistă a lui Lein și (pseudo)ritu-
alizarea actului narativ în dubletul pe care
acesta îl formează cu naratorul. Cei doi se
întâlnesc în fiecare dimineață la malul mă-
rii, în fața turnului construit din mașini
avariate, trec pe la statuia lui Joyce, lăsân-
du-i uneori ofrande materiale, și povestesc
bând cafea sau alcool și fumând ca și cum
din fumul trabucului și al pipei s-ar mate-
rializa cuvintele.
   Conștient de faptul că viața este trăită
pe fragmente, Evgheni Lein renunță la a
mai găsi concluzii integratoare la acest nivel
și recuperează prin exercițiu intelectual vâr-
furile experiențiale relevante. Compensarea
vine dinspre reflecțiile asupra lumii spi-
rituale, teren pe care Lein apelează la Ru-
dolf Steiner și la C. G. Jung, convins fiind,
ca și ei de altfel, că simbolurile și închi-
puirile nu sunt simple imagini, ci fac parte
dintr-un „fond genetic“ universal, că „ceea
ce se petrece aici pe plan fizic este de fapt
un fel de proiectare, un fel de nuanțare a
ceea ce se întâmplă în lumea spirituală^ (în
termenii lui Steiner), că emergența arhe-
tipurilor constituie o certitudine chiar și
într-o lume care a pierdut contactul cu
transcendența.
   Cartea a doua: Ambasadorul invizibil mi-
zează pe jocul dintre puterea oficială și pu-
terea ocultă, cu toată gama de efecte para-
noide și de ipoteze care frizează teritoriul
magiei. Fructificând experiența diplomatică
a lui Evgheni Lein, povestirea sporește gra-
dul de senzațional (deja prezent în primele
două tablouri), mai întâi prin focalizarea

asupra mediului panoptic al ambasadei, ca-
re reduce ființa la stadiul de cobai, pentru
ca mai apoi să împingă lucrurile în sfera
ocultului prin Vasiîian Bantoș, șoferul am-
basadei și virtual „ambasador invizibil“,
al cărui efort persuasiv sfârșește prin a-i
induce lui Lein convingerea că disoluția
ambasadei se datorează sinuciderii sale
bizare. Un alt „ambasador invizibil“ este
Alexei (alias Lavinius din Cartea a treia:
Sosiile'), mesager mesianic al plicurilor gal-
bene și avatar autodeclarat al țareviciului
Alexei, ucis la Ekaterinburg, identitate
deloc aleatorie (după cum arată partea a
treia a romanului), Lavinius fiind arestat și
internat în copilărie nu atât pentru ca-
nibalism (practicat de comunitate sub im-
periul foametei), cât pentru faptul că avea
sub pernă o fotografie cu familia Romanov.
Ti calitate de mesager pornit să salveze lu-
mea, Alexei stăruie în distribuirea episto-
lelor, plicurile sale galbene ajungând la
toate instanțele de putere, cu toate că el își
imaginează că liderii lumii „fac avioane“
din scrisorile lui „și le pasează unul altuia,
aruncându-le pe fereastră... Elțîn i le aruncă
lui Bill Clinton, iar Clinton, după ce se
joacă cu ele, i le expediază lui Elțîn înapoi
peste ocean. Astfel se desfășoară dialogul
la cel mai înalt nivel“.
   Desfăcut, un asemenea plic galben
conține un manuscris cu titlul O zi din
viața lui Vladimir Ilici. Blestemul Romano-
vilor (închis într-o sticlă și trimis, poate, în
final, spre puterea opusă simbolic, spre
America, acel „monstru ce poate înghiți
orice...“), un savuros pseudojurnal al zi-
lei de 17 iulie 1918, în care reflecțiile lui
Lenin sunt ritualic întărite de o voce care
spune: „Eu, Alexei, eram acolo...“Mai mult
martor decât fantomă eficientă, Alexei are
acces la forul interior al lui Lenin, la aglu-
tinarea de preocupări mărunte, obsesii
ideologice, strategii politice și propagandis-
tice, lecții de putere, slăbiciuni erotice,
angoase vag religioase și impulsuri sadice
care se încrucișează în mintea acestuia
imediat după executarea familiei țarului.
Romancierul învăluie întregul pseudojurnal
într-un climat ludic rafinat, rezultat al
glisării dintre realitate, absurd și imaginar.
   Intensificând absurdul diseminat în-
tr-un imens labirint ludic, Cartea a treia:
Sosiile rămâne concentrată pe scena puterii.
Lecțiile de conduită politică eficientă date
de președintele Letinski consilierului său
Kuky Kuzin degenerează bahic într-un me-
tateatru halucinant, în care acomodarea cu
puterea are loc grație spectacolului celor
999 de sosii (răsturnat ar fi 666!) ale unor
personalități accentuate din istoria lumii
(Shakespeare, Ivan cel Groaznic, Ceaușes-
cu, Tolstoi, Cervantes, Kant, Moise etc).
   „Nu poți să povestești la rece totul -
precizează Lein. Te transpui. Și în momen-
tul când te transpui, o parte din propriile
experiențe, cu sau fără voia ta, se transferă
în poveste...“ La extrem, în siajul unei gân-
diri de extracție nietzscheană, puterea ocul-
tă supremă apare ca fiind romancierul în-
suși, în calitatea sa de instanță creatoare,
pradă unui instinct ludic dezlănțuit gra-
dual. în această logică, ecuația dihotomică
din roman translează dincolo de perime-
trul strict narativ, descriind maniheismul
dintre romancier și lumile create de el ca
interfață.

24 • APOSTROF

Cum a profețit Silviu
Brucan venirea lui
Bogdan Suceavă?


Doru Pop


Faimosul oracol de la
   Dămăroaia a proclamat
cândva că românilor le va
lua două decenii pentru a
înțelege democrația. Nu
știu dacă noi, ca popor, am
reușit să pricepem subti-
litățile acestui concept atât
de complex, complicat și

contorsionat, dar Bogdan Suceavă a reușit

ceva mult mai dificil în cel mai recent ro-

man al său (Noaptea când cineva a murit
pentru tine, Polirom, 2010). Autorul reu-
șește să surprindă un lucru esențial despre
noi ca indivizi, despre piycbe-vA colectiv care
s-a format în urma evenimentelor tragice
de la sfârșitul lui Decembrie 1989 - fap-
tul că ceea ce suntem azi este o consecință
a ceea ce am fost în trecut. Trebuie să măr-

turisesc că scriu despre cartea lui Suceavă și
dintr-un impuls subiectiv, autobiografic.
Personajul principal (care este Suceavă
însuși, suprapunerea de identități fiind
aproape perfectă, eroul este student la Ma-
tematică, născut în 1969, elev la Câmpu-
lung-Muscel, soldat la 0396 etc.) este prins
de Revoluția Română la numai câteva luni
după eliberarea din armată. „Așa am deve-
nit ceea ce sunt", spune personajul lui
Suceavă, „răspunzând lumii de atunci", iar
această autodefinire m-a făcut să mă gân-
desc la o parafrază a deja celebrului citat
al lui Flaubert. Personajul lui Suceavă sunt
eu (și el, Bodgan, fratele meu!).
   Suceavă rămâne cu acest nou roman în
același univers (imaginar) ca și în Venea din
timpul diez, totul are loc într-un București
aproape fantastic, cu o atmosferă suprarea-
listă, un București „sluțit", care este doar o
fantomă a orașului „luminilor", un oraș
pângărit de gloanțe și îmbibat de mirosul
Morții, care se simte pretutindeni, nu doar
din trupurile sutelor de morți, ci și din
sufletul locuitorilor săi. Acești București,
spune autorul cu vocea personajului, „tre-
buie povestiți așa cum au fost, cu viscere-
le afară".
   Noaptea cind cineva a murit pentru tine,
este un roman dublu articulat narativ. Pe
de o parte, povestea principală acoperă o zi
din viața eroului principal, zi care se încheie
în noaptea fatidicei zile de 25 decembrie
1989. Pe acest palier, romanul are o struc-
tură aproape clasică, dispune de o unitate
de timp și spațiu impecabil aleasă și geo-
metric construită. Istoria începe cu expu-
nerea timpului („în dimineața de 25
decembrie 1989“), a locului („dinspre Piața
Dorobanți spre sud, spre Universitate") și
a conflictului („ne transmiteau pe toți
la televizor, în direct pe toate canalele lu-
mii"). Aparent, a scrie despre Revoluția
Română la 20 de ani după consumarea
evenimentelor dramatice pare un gest de
curaj literar, dar el este, mai degrabă, unul
de maturizare personală.
   Suceavă are capacitatea de a activa
amintiri și contexte care reprezintă surse
pentru căutarea de sine și pentru descope-
rirea identității (individuale sau de grup).

Faptul că eroul lui Suceavă este fotograf
amator, dar filmul său este distrus de tui fil-
tru „patriotic" aflat în căutare de teroriști,
face imposibilă recuperarea memoriei mate-
riale, care este suplinită printr-un efort de
recuperare mentală a unui moment altfel
imposibil de capturat. Pentru el singura
modalitate de a nu-și pierde memoria (și
implicit identitatea) rămâne scrisul. Eroul
însuși mărturisește această pulsiune reme-
morativă: „dacă scap din nopțile acestea,
trebuie să spun ceea ce am văzut".
    Dar de ce avem nevoie pentru a ne re-
cupera identitatea și memoria a ceea ce
suntem? Unul dintre răspunsuri îl găsim în
argumentele bunului doctor Freud. El ex-
plica în ultima carte publicată în timpul
vieții (Moise și monoteismul), cum că ucide-
rea tatălui reprezintă un episod traumati-
zant cu impact major asupra formării psihi-
ce a comunităților, iar identitatea de sine
vine tocmai din „uciderea" ritualică a iden-
tității Tatălui dominator. De fapt, în sens
profund psihanalitic, fără a înțelege trauma
care ne-a format, nu avem nicio șansă să ne
recuperăm memoria (și identitatea); or,
trauma comunismului este echivalentă cu
trauma personală a fiecăruia dintre cei care
au trăit în epoca represiunii statului totali-
tar. A vorbi despre Revoluția Română ca
despre un eveniment traumatizant este po-
sibil nu doar datorită numărului mare de
morți (peste 1.000), ci și datorită finalului
barbar al acesteia - uciderea aproape ritua-
lică a fostului președinte sub privirea came-
relor de filmat.
    în mod clar, moartea cuplului matern-
patern (Nicolae și Elena Ceaușescu) echi-
valează cu un episod psihanalitic profund,
care duce la o explicație psihoistorică a
cărei validitate în contextul românesc s-a
confirmat în ultimele două decenii. Se poa-
te spune că vinovăția uciderii lui Nicolae
Ceaușescu (în mod similar cu uciderea lui
Moise) a marcat și va marca mult timp de
acum înainte mentalul colectiv al poporu-
lui român. Noua Românie postdecembristă
s-a definit prin uciderea „Tatălui", ucidere
care are consecințe în planul dezvoltării
noastre „normale" ca grup social.
    în planul poveștii, această traumă este
regăsibilă în relația fiului cu tatăl, centrală
în dezvoltarea narațiunii - tatăl eroului
pleacă de acasă în uniforma „gri-bleu", tatăl
care crede în „ordinea socială", tatăl a cărui
evocare aproape conduce la arestarea sa din
pricina numelui său, unul dintre „revolu-
ționari" spunându-i: „Eu știu că tatăl tău e
acum la comanda miliției", iar această acu-
zație este aproape similară cu o condam-
nare la moarte în acel context. Revolu-
ționarii (și implicit cititorii) se întreabă pe
bună dreptate de ce traversează fiul unui
colonel de miliție Bucureștiul aflat în focul
Revoluției. Răspunsul este pe cât de sim-
plu, pe atât de complicat. Aparent, el vrea
să ajungă la Facultatea de Matematică pen-
tru a se implica în organizarea Ligii Stu-
denților. în fond, el se află în căutarea de
sine, căutare care depinde de asumarea „nu-
melui tatălui". Episodul de legendă urbană,
unde apare Andruță Ceaușescu, părintele
dictatorului, alcoolic și declasat, face tri-
mitere la această degradare a „numelui
Tatălui", profund lacaniană, este degrada-
rea simbolică din pricina căreia fiul (și fiii)
nu își pot regăsi identitatea.
    în fond, Tătucul este mortul care se sub-
stituie fiilor care îi doresc moartea. „Marele

mort" al nopții este Ceaușescu, la a cărui
moarte studenții aflați în clădirea univer-
sității dansează frenetic. „Aș fi vrut să-mi
spăl mâinile în sângele lui", spune eroul lui
Suceavă, dar fericirea din prima instanță,
entuziasmul malign în fața vederii celor do-
uă cadavre, ritul macabru greu de înțeles
pentru cineva care nu a trăit acele momen-
te, se transformă în „primii zori fără Ceau-
șescu", dimineață plină de vinovăția unor
fapte care nu au fost încă făcute, dar a căror
pedeapsă a sosit deja. De fapt, fraza cu care
se încheie cartea („Ce a luat Ceaușescu în
mormânt cu el?") ar trebui reformulată ast-
fel: „Ce a lăsat Ceaușescu în urma lui?".
    Răspunsul îl găsim, împreună cu tână-
rul matematician (al lui) Suceavă, în com-
parația cu Bernhard Riemann, matema-
ticianul care a petrecut, la rândul său, o
noapte de gardă în Berlinul de vremea Re-
voluției de la 1848, moment când se pare
că a pus fundamentele a ceea ce va deveni
mai târziu teoria einsteiniană a relativității.
Prezența lui Riemann în carte nu este în-
tâmplătoare. Timpul, așa cum e trăit de
protagonistul cărții, are limite extrem de
laxe, amintirile pliindu-se peste acțiunile
prezentului, iar personajele și evenimente-
le suprapunându-se într-un ritm amețitor,
întrebarea eroului lui Suceavă este, în fond,
întrebarea fiecăruia dintre noi: putem con-
trola ceva ce nu putem calcula? Putem să
luăm în stăpânire destinele noastre, putem
să alegem realitatea în care trăim și, de fapt,
cine creează această realitate?
    Răspunsul se află în destinul lui Cristi,
prietenul cel mai bun al protagonistului din
timpul stagiului militar, care pierde admi-
terea „la douăzeci de sutimi" și pentru al
cărui destin se simte responsabil povesti-
torul. Cristi este celălalt mort al nopții fati-
dice. Această moarte provoacă suite de în-
trebări fără răspuns. Cu ce scop e totul?
Care este finalitatea violenței, a degradării
umane, a pierderii de sine? Unul dintre ca-
marazii de arme ai eroului răspunde acestei
întrebări retorice: „Hai să-ți spune eu ce
este libertatea, măi fraiere! Libertatea e
maica precistă a toate câte sunt, e ca un so-
lo de chitară de Metallica".
    Dacă nu ar fi făcut Mitulescu Hârtia va
fi albastră, cartea lui Suceavă putea să fie
transpusă într-un scenariu cinematografic
ce ar fi intrat direct printre subiectele „no-
ului val". Dar Noaptea când cineva... se
asemănă cu Hârtia va fi albastră doar
conjunctural, simplul fapt că ambele au loc
în noaptea dinaintea Crăciunului, că tână-
rul (naratorul) făcuse parte din trupele de
Securitate nu reduce conflictul interior.
Chiar stilul lui Bogdan Suceavă este îmbi-
bat de referințe cinematografice: locote-
nentul trupei pare jucat de Sean Connery,
tui coleg de armată are mustățile lui Freddv
Mercury, personajele se mișcă de parcă ar
juca „într-un film de Sergiu Nicolaescu",
militarii stau pe tancuri ca eroii din Cel
bun, cel rău și cel urât etc.
    Dar mai important este că aici se con-
struiește al doilea palier narativ. Cartea este
construită prin referințe la experiențele de
militar în armata României Socialiste, te-
rist la trupele de securitate, unde cele nouă
luni petrecute în sistemul cazon mioritic,
din septembrie 1988 și până în iulie 1989,
aidoma lunilor necesare venirii pe lume, au
provocat urme iremediabile. Trebuie spus
că de la Anton Bacalbașa nu s-au mai scris





Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 25

pagini atât de comice și de profund svejkie-
ne ca și cele din romanul lui Suceavă (para-
literatura lui Radu Paraschivescu, Răcani,
pifani și veterani, nu poate intra în această
discuție). Suceavă face mai mult decât să
portretizeze ofițeri care dau comenzi ab-
surde sau comice (capuladreapta), care fac
controlul bagajelor și trec la înlăturarea lui
Brooke Shields din valizele de lemn, unde
apar personaje ludice ca Sergentul Vulpe
ori maiorul Paltin, considerat prea mic pen-
tru a putea fi promovat, sau maiorul Du-
mitreana, care îi învață pe subordonații săi
să realizeze bombe din borcanul cu mar-
meladă. Episoadele descrise, cum este una
dintre situațiile cele mai comice puse în ra-
mă de Suceavă, în care soldații sunt con-
vocați pentru a usca gazonul de pe stadio-
nul Dinamo în mijlocul iernii și, pentru
că suprafața de joc nu se zvânta, coman-
danții aduc un motor de avion cu reacție
pentru a obține rezultatele dorite, cu un
efect, evident, catastrofal, conturează o Ro-
mânie profund malformată, una care în
toamna anului 1989 părea scoasă din
Toamna patriarhului, dar care astăzi pare
o imitație a propriei sale urâțenii.





O istorie a colosului
cu picioare de hârtie


Lukăcs Jozsef


I^N 14 octombrie 2010, a
avut loc un eveniment
aparte în lumea presei clu-
jene: a fost lansat volumul
despre istoria presei scrise
din Cluj-Napoca din ulti-
mele două decenii. Atenția
care a fost acordată acestui
volum, dar și simpatia ma-

nifestată față de autor au fost exprimate de
prezența, într-un număr foarte mare, a jur-
naliștilor clujeni și a unor personalități de
marcă ale Universității „Babeș-Bolyai“, în-
deosebi ale Catedrei de jurnalism.
   Autorul acestui studiu îndrăzneț des-
pre presa postdecembrisă de la Cluj este
cunoscutul jurnalist Tiberiu Fărcaș, iar vo-
lumul este intitulat Colosul cu picioare de
hârtie: O istorie subiectivă și ilustrată a presei
scrise din Cluj-Napoca, 1989-2010. Masivul
tom, de 464 de pagini, a apărut la editurile
comunicare.ro și Eikon, în 2010.
   Absolvent de studii filologice și politi-
ce, Tiberiu Fărcaș a lucrat timp de 16 ani
la diverse ziare clujene, dar în urmă cu
aproximativ doi ani a părăsit meseria de
jurnalist și activează în domeniul comuni-
cării. Volumul despre istoria presei clujene
poate fi considerat omagiul pe care acest
ziarist, profund implicat în lumea presei
clujene, îl aduce colegilor săi de breaslă,
în momentul despărțirii de profesiunea
lor, și, implicit, concitadinilor săi.
   Datorită faptului că a lucrat atât de
mult timp în lumea ziarelor clujene,
Tiberiu Fărcaș este un bun cunoascător al
persoanelor care contează în lumea jurna-
liștilor și al fenomenelor care modelează
viața redacțiilor. Cunoaște, de asemenea, și
problemele cu care se confruntă presa, acest

„câine de pază al democrației^ din primul
oraș al Transilvaniei. Fiind o persoană din
interiorul breslei jurnaliștilor, Tiberiu Fărcaș
este un martor credibil al istoriei trăite, ceea
ce conferă cărții sale de debut o valoare de
document.
    Volumul este împărțit în nouă capitole.
Primul și totodată cel mai scurt capitol
prezintă perioada romantică a presei clu-
jene, cea a lunilor care au urmat după
schimbarea din decembrie 1989. în capi-
tolele II, HI și IV sunt prezentate istoriile a
18 cotidiene, 19 ziare regionale, 32 de
publicații săptămânale, bilunare și lunare
care apar sau au apărut la Cluj. Capitolul V
este dedicat presei culturale: el cuprinde
informații despre 39 de publicații literare,
culturale și religioase. în capitolul VI este
prezentată presa Online, adică noua față a
mass-mediei, care câștigă teren pe zi ce
trece. Ultimele trei capitole cuprind diverse
informații despre lumea presei clujene: des-
pre ziariști și evenimente legate de aceștia,
cum ar fi regretabilele agresiuni împotriva
lor, întâmplări savuroase, date despre aso-
ciații profesionale de media, respectiv starea
presei clujene din timpul crizei economi-
ce din ultima perioadă de timp.
    La redactarea studiului său, Tiberiu
Fărcaș a folosit în primul rând colecțiile de
arhivă ale publicațiilor despre care a scris.
A folosit, de asemenea, studii despre anu-
mite fenomene sau aspecte ale presei cluje-
ne și, cum se poate deduce din formularea
unor fraze, informații de istorie orală. Bi-
bliografia surselor de informații este pu-
blicată la sfârșitul volumului.
    Nu trebuie să ne așteptăm la informații,
analize și concluzii referitoare la tirajele
reale ale ziarelor care au apărut la Cluj sau
la împrejurările care au dus la înființarea,
respectiv dispariția unor publicații. O astfel
de cercetare s-ar fi putut efectua numai prin
cercetarea arhivelor administrative ale aces-
tora. Nu vom găsi nici evaluări ale calității
materialelor care au apărut de-a lungul ani-
lor în aceste ziare sau despre atitudinea
publicațiilor în diverse momente politi-
ce sau istorice. Tiberiu Fărcaș nu a avut
intenția să judece presa clujeană sau „să
supere pe cineva“. El a vrut să omagieze pe
cei care au făcut parte din breasla jur-
naliștilor, a evocat momente din istoria
orașului și din istoria unor redacții, din
viața unor personalități și echipe de jur-
naliști.
    Conștient de faptul că societatea noas-
tră a devenit una a „civilizației imaginii“,
autorul publică în volum aproximativ
1.000 de imagini: fotografii ale patronilor
de ziare, ale redactorilor-șefi și ale ziariști-
lor și multe, foarte multe reproduceri ale
unor pagini de ziar.
    Tiberiu Fărcaș și-a luat o măsură de pre-
cauție când a numit volumul, în subtitlu, o
istorie subiectivă. Această sintagmă nu as-
cunde însă vreun partizanat, o istorisire
unilaterală sau luarea unei atitudini împo-
triva sau în favoarea vreunei instituții sau
persoane din presa clujeană. Cartea nu și-a
propus să ofere informații exhaustive des-
pre tot ce s-a întâmplat în presa clujeană în
aceste două decenii, nu este un dicționar cu
informații despre ziare, redacții și jurnaliști
și nu tratează toate publicațiile care au
apărut în acest oraș în acest interval de
timp, fiind lăsate la o parte oficioasele
partidelor, foile care au apărut numai în
timpul campaniilor electorale, presa stu-

dențească și școlară și cea publicitară. De
asemenea, autorul a ocolit presa de limbă
maghiară, amintind în treacăt doar câte un
ziar local sau regional și pomenind numai
două reviste de cultură.
    Tiberiu Fărcaș iubește lumea presei și,
deși s-a despărțit de meseria de jurnalist,
este și rămâne un admirator al acestui „co-
los cu picioare de hârtie“ care este socotit
o putere a statului, chiar dacă elemente
componente ale acestuia, ziarele și reviste-
le, arată o fragilitate accentuată.





Fiule, iată mama ta...

Mihaela Ursa

DUPĂ CE am citit Noap-
te bună, copii, de Radu
Pavel Gheo, credeam că par-
cursesem cel mai bun ro-
man românesc al anului
2010. Apariția romanului
lui O. Nimigean, Rădăcină
de buc sau (Polirom, 2010),
m-a obligat să-mi revizuiesc

părerea, lărgind podiumul locului întâi.
Lectura mi s-a părut cu atât mai surprin-
zătoare, cu cât pe O. Nimigean mi-1 amin-
team din poezie mai degrabă la „categoria
ușoară“ a textualiștilor sarcastici postoptze-
ciști. Or, coerența dintre autorul Week-end-
uluiprintre mutanți, al Planetei zero și auto-
rul Rădăcinii de bucsau nu poate fi găsită,
măcar la prima vedere, decât în inserturile
de comentariu intelectualist, filozofard, ca-
re punctează meditația eului din roman.
Ultima carte a lui O. Nimigean este scrisă,
de astă dată, în cheie gravă, cu multiple tri-
miteri la subtextul biblic: a se vedea referința
citantă din Cartea lui Iov la pâinea amară a
„rădăcinii de bucsau“ - traducere nefericit
arhaizantă pentru „rădăcina de ienupăr", se
pare, dar și constituirea parcursului perso-
najului-martor într-o altă „întoarcere a fiu-
lui risipitor", la care se adaugă disciplinarea
sufletului după „rugăciunea lui Cleopa" sau
punctarea temporal-simbolică a acțiunii cu
revenirea momentului învierii pascale.
   Chemat în Săptămâna Mare, după ani
de înstrăinare, la căpătâiul mamei de opt-
zeci și trei de ani, Liviu Negrese este silit
să-și pună între paranteze propria criză
existențială (acutizată de iminentul divorț)
pentru a se ocupa de durerile imediate ale
Haretei, de spitalizarea și apoi de îngrijirea
ei. Firul narativ se rezumă la această po-
veste de o simplitate aproape arhetipală, în
vreme ce miza principală se mută pe dis-
cursul interior. Modelul dilatării interioa-
re a duratei exterioare nu reprezintă nicio
noutate, ceea ce merită toată atenția este
mai degrabă adaptarea lui cinematografică:
relatarea strictă a acțiunilor lui Liviu, dar și
a reacțiilor mamei, dialogurile minimaliste
au neutralitatea scenaristică a cinemato-
grafului est-european contemporan. „In-
tru“, „iau“, „desfac“, „șterg“ sunt doar câte-
va exemple de notații ale unor gesturi
aproape mecanice, albe, complet lipsite de
spectaculos, dar și de coloratură afectivă sau
de viteza ascensiunii spre un climax epic.
Desigur, la acestea se adaugă o mulțime de
fire narative secundare: configurarea spita-
lului românesc în toată atrocitatea sa insti-

26 • APOSTROF

tuțională, desenul foarte precis al lumii sa-
tului contemporan, cu întreaga țesătură
subtilă a relațiilor de autoritate, regăsirea
colegului de liceu, relația cu prietenul
preot. Cinematograficul este însă prin-
cipalul atu tehnic al romanului. Altfel,
monologul interior al regăsirii de sine pe
fondul apropierii morții mamei, al con-
templării implicite a propriei morți, s-ar
fi ratat într-o retorică excesiv patetică. în
plus, discursul monocord caracteristic ro-
manelor scrise la persoana întâi este între-
rupt dramatic de o a doua voce a eului,
mereu cârcotașă și pusă pe harță, care de-
construiește afirmațiile din monologul
principal: „Existența mea nu e ceea ce se
cheamă o existență tragică. Nu în primul
rând. (Dar într-al câtelea? - într-al paiș-
pelea! Mulțumit? Nu!)“. Un fel de dialog
al eului diurn cu eul nocturn (nu neapărat
în sens psihanalitic), o hărțuială și o jude-
cată a conștiinței grave, autenticiste, apă-
sate de povara propriei responsabilități cu
conștiința ludică, lejeră, dar și teoretică a
unui eu antipatetic și nonconcesiv se des-
fășoară permanent, între paranteze, în
discursul lui Liviu. Este foarte probabil că
la nivelul acestei raportări agresive a eului
la sine supraviețuiește poetica ironică a lui
O. Nimigean din volumele de poezie, dar
tot aici se afirmă convingerea asupra dublei
obligații a ființei gânditoare: față de ab-
jecția și față de sublimul propriului eu.
Nimic din viața între cărți nu pare să-l fi
pregătit pe Liviu pentru fiziologia sufe-
rinței: „Cunosc teoretic întregul mecanism.
De ce naiba nu mi se atenuează reacțiile
mentale și, mai ales, cele fiziologice, frica
și tremurul mâinii, tăierea genunchilor,
chircirea testiculelor?!“
   Fascinația față de extreme organizează
simbolic întreaga carte - O. Nimigean ră-
mâne un estet, să nu ne lăsăm înșelați de
pledoaria autenticistă, și nici de notația
frustă a limbajului colorat regional al per-
sonajelor (pe care o găsesc deranjantă, poa-
te tocmai pentru că împărtășesc cu autorul
aceleași inflexiuni dialectale și specificități
de grai). Dacă decojim totul până la nive-
lul schemei simbolice, obținem un design
aproape canonic al narațiunii cunoașterii de
sine: viața ca moarte, boala ca naștere, iubi-
rea ca ură, sexul ca intelect, trupul ca suflet,
iubita ca mamă și mama ca fiică, recurența
viselor și reconstrucția amintirilor, pierde-
rea ca regăsire - toate aceste elemente alcă-
tuiesc grundul simbolic care ancorează cal-
culat întreaga construcție. Liviu însuși este
o mărturie „vie" a efortului de ordonare
interioară (corespunzător acestei clarități
simbolice). Fost sauvage, Liviu are de depă-
șit amintirea unei tinereți cam ca în po-
emele lui Esenin, cu izbucniri de furie
răvășitoare, cu excese de iubire-ură de colo-
ratură sado-masochistă (aproape o stran-
gulează pe Zelda cu o eșarfa), cu beții ani-
hilante, cu infidelități în egală măsură
lubrice (v. pasajul erotografic al sexului cu
Dy) și idealizante (v. continuarea lui într-o
reverie în care Liviu se desfată simultan în
prezența tuturor femeilor pe care le dorește
sau doar le visează). Narațiunea îl găsește
însă într-o fază pocăită, de asceză autoim-
pusă, în egală măsură spirituală și trupeas-
că („dezgustul fiziologic mi-a precizat un
mai vechi dezgust existențial, cu toate fan-
daxiile lui"), dar și accentuat reflexivă, no-
tațiile de scriitor din caietul „Moleskine"
însoțind, adesea cu exces de prețiozitate
intelectualistă, discursul interior.

   Totuși, nu el este personajul principal,
ci - așa cum a observat deja critica - mama
Hareta, în care Alex Goldiș vede foarte
exact „cel mai viu și mai consistent perso-
naj din literatura ultimilor ani". O „am-
prentă de personaj" la fel de memorabilă
am mai întâlnit în ultimii ani poate doar la
T. O. Bobe, în Cum mi-am petrecut vacanța
de vată - un alt roman care utilizează excep-
țional monoperspectiva persoanei întâi.
Motiv aproape blindat de tabuuri în litera-
tură, mama poate avea parte fie de trata-
mentul idealizant („mama bună" și pro-
tectoare din literatura copilăriei sau din
nostalgia romantică), fie de tratamentul
imprecativ, depreciativ („mama rea", cast-
ratoare, a postmodernismului cinic, gen
Philip Roth). Sub acest aspect, autorul
adoptă o poziție nuanțată, bătrâna mamă
având parte de o suită foarte diversă de re-
prezentări. De la țăranca obsedată de hec-
tarul de pământ pe care pare să-l piardă,
la octogenara veșnic dependentă de algo-
ritmii protezei, ai aparatul auditiv, la mama
capricioasă, șantajistă sentimental în re-
proșurile sale ascunse, în văicărelile ei este-
tizate, și până la femeia care arată incredi-
bil de tânără pentru vârsta ei, la bolnava
lovită de un acces de tuse, care „dă din cap
ca o rockeriță", sau la prietena destinsă în-
tr-un râs plin, copilăros și, în fine, la tul-
burătoarea mamă regresată la stadiul de
bebeluș, căreia fiul îi face toaleta intimă și
îi schimbă scutecele - Hareta parcurge
galeria completă a configurațiilor femini-
ne. Celălalt personaj crucial, soția lui Liviu,
are - ca o zeitate feminină generatoare și
distructivă - două manifestări: Ioana, figură
socială și pereche exterioară, și Zelda, iubită
secretă, ascunsă, a aceluiași bărbat. In ra-
port cu Ioana-Zelda, Liviu rămâne să joace
ambele partituri: „o urăsc!" și „o iubesc!"
figurează ca sentințe alternative, la o adică
interșanjabile („o uram tocmai fiindcă o
iubeam"). Atipic pentru configurația arhe-
tipală a relației soacră-noră, Hareta și Ioana
se iubesc, chiar își corespund într-o logică
substitutivă: bătrâna, cu fulgurările sale de
tinerețe, prilejuiește de câteva ori declicul
amintirilor despre Zelda, după cum Zelda
preia pentru foarte scurt timp atributele
domestice ale Haretei și virtuțile ei moti-
vante (în absența devotamentului ei, Liviu
se simte „excrementul unui timp lăuntric
denaturat"). Configurarea acestui triunghi
afectiv este cu atât mai interesantă cu cât,
spre deosebire de Hareta, care beneficiază
de toată atenția narativă, Zelda este scoa-
să în afara observației imediate, prin refu-
zul comunicării cu Liviu. De aceea, faptul
că mama cunoaște o renaștere miraculoasă,
de câțiva ani care se aglutinează în relata-
re aproape neobservați după panica dilatată
a morții apropiate, din prima jumătate a
cărții, trebuie văzut în relație directă cu
ștergerea prezenței Zeldei care ajunge, din
ce în ce mai mult, moartă pentru Liviu.
   Rădăcină de bucsau rămâne să figureze
cu siguranță în inventarele viitoare ale „ce-
lor mai bune romane românești", dar în-
semnătatea apariției sale depășește particu-
larul reușitei individuale. Romanul lui O.
Nimigean confirmă o revenire a prozei ro-
mânești la romanul de personaj și soluțio-
nează cinematografic impasul reprezentă-
rii relației fiului cu mama - temută probă
de foc a artistului contemporan refractar
la gama patetic-psihanalitică.

Exigența lecturii

Iulian Boldea

PREOCUPAT CONSTANT de istoria și criti-
ca literară, atras însă, deopotrivă, de
fenomenul teatral, Liviu Malița are toate
atributele cărturarului ardelean: vocația
răbdării, sagacitatea, acribia și, nu în ulti-
mul rând, dramul de ironie și de spirit lu-
dic ce relativizează adevărurile literaturii,
redându-le un relief al firescului și auten-
ticului. Cartea sa din 1997, Eu, scriitorul,
cu subtitlul Condiția omului de litere din
Ardeal intre cele două -războaie, este notabilă
prin interesul constant pentru restituirea
istorico-literară. Evident, un astfel de stu-
diu ce-și propune să determine statutul
scriitorului ardelean își află relevanța nu
atât în formulări sintetice, și ele prezente,
cât în investigația particularului, în cerce-
tarea sociologică, uneori chiar pur statis-
tică, tocmai pentru a se încerca restaurarea
unei imagini cât mai aproape de adevăr a
epocii și a personajelor ei. Istoricul literar
se oprește, mai întâi, asupra noțiunii de
scriitor ardelean, punându-și, în Precizări-
le preliminare ale cărții, câteva întrebări:
sunt scriitori ardeleni doar cei născuți în
acest perimetru geografic sau și cei născuți
aiurea, dar care au publicat în reviste din
Transilvania? Răspunsul e de o tranșanță
lămuritoare: „Unii sunt ardeleni pentru că
s-au născut așa, alții pentru că au ales să fie.
Te poți, așadar, recomanda ardelean prin-
tr-un certificat de naștere (teritorial) sau
printr-un act de adeziune spirituală". înain-
te de orice, autorul studiului își deconspiră
intențiile și imperativele metodologice,
mărturisind totodată și limitele „autoim-
puse" ale demersului său:

   Prezenta investigație este circumscrisă, iar
   limitele autoimpuse. Am încercat să recon-
   stitui o imagine a scriitorului român din Ar-
   dealul interbelic, așa cum se reflectă ea în
   propriile lui mărturii, culese, în principal,
   din marile reviste culturale ale vremii, cu
   predilecție din cele apărute în Transilvania.
   Acest portret marcat subiectiv este doar
   parțial corectat prin confruntarea mărturiilor
   scriitorilor cu opinii diverse, ale omului po-
   litic, ale istoricului, ale sociologului, sau cu
   date statistice. Dificultatea selectării, clasi-
   ficării și verificării informațiilor, mai ales
   în absența unei munci în echipă, a necesitat
   formularea unor restricții. Cea mai gravă
   dintre ele ar putea fi eliminarea din discuție
   a scriitorilor maghiari, germani etc. din mo-
   tive ce țin de necunoașterea limbilor acestor
   literaturi. Am limitat demersul la scriitori de
   limbă română din Ardeal. Nereflectat în
   oglinzile paralele ale acestui spațiu multi-
   cultural, portretul obținut este inevitabil
   ciuntit.

Criteriul (unic) cu care operează autorul
studiului e cel al originii sau al mediului
(regiunii) de recrutare. Scriitorii sunt gru-
pați de Liviu Malița în trei generații,
„arbitrar delimitate: vechea generație (năs-
cută până la \RCR),generația matură (năs-
cută între 1866 și 1889) și tânăra generație
(născută după 1890)“. O altă precizare pe
care o face autorul e că a aderat, în clasifi-
cările și observațiile sale, la o „perspectivă
activistă", înțelegând prin aceasta că au fost
selectați acei scriitori de limbă română
activi în intervalul 1919 și 1940, publicând
„cel puțin un volum". Numărul scriitorilor


Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 27

inventariați este de 111, autorul recunos-
când dificultatea strângerii unor informații
despre anumiți scriitori. Interesant îmi pare
capitolul A fi scriitor, în care ni se spune că,
în perioada interbelică, imaginea scriito-
rului „suferea de o percepție inadecvată“, el
neputând fi integrat într-o categorie socio-
profesională bine bine definită sau localizat
în „structura societății“. Câtă dreptate avea
Rebreanu, de pildă, și cât de actual sună
spusele sale dintr-un răspuns la o anchetă:

    Statul și societatea românească n-au găsit
    încă modalitatea de a integra definitiv pe
    scriitor printre categoriile de cetățeni cu
    stare certă ca scriitori. Un actor își poate
    exercita arta pe cheltuiala statului [...]. Nu-
    mai scriitorul, ca scriitor, nu poate râvni de
    la stat nimic niciodată. Soarta scriitorului nu
    interesează pe nimeni, cu toate că de opera
    lui, cartea, profită permanent toată lumea și
    în primul rând statul însuși.

Inventariind destine scriitoricești, fixând și
descriind rolul scriitorului ardelean de ex-
presie română în contextul societății epocii,
Liviu Malița efectuează, prin câteva ob-
servații pertinente, și racordul cu epoca
postbelică:

    Nu ne îndoim, astăzi, că epoca dintre cele do-
    uă războaie mondiale a conferit scriitorului
    român profesionalism, grandoare și măreție.
    Tot ea a fost însă cea care a semănat (ne ferim
    parcă a o spune) germenele marilor căderi și
    demisii morale, pregătind translația de la
    figura mitică, ideală a scriitorului, la figura
    sa demonică din perioada postbelică.

Eu, scriitorul e o carte care, după spusele lui
Mircea Zaciu, „reînnoadă un fir al tradiției
studiilor despre cultura și literatura Tran-
silvaniei, o carte ce impune un cercetător
atent, riguros, deloc afectat în aserțiunile
sale sobre și echilibrate, de o limpezime
edificatoare.
    In Alt Rebreanu (2000), autorul apelea-
ză la modalitățile și metodele psihanalizei,
căutând să clarifice unele dintre aspectele
biografiei spirituale a lui Rebreanu, legate
de relația dintre mamă și fiu. Teza centrală
a cărții e cea a eliberării de modelul matern
și de pătrundere în „lumea bărbaților^.
Identificarea unor aspecte, forme, manifes-
tări ale feminității e realizată de autor cu
minuție, dar și pe un ton apodictic, cum
s-a mai observat, nu întotdeauna potrivit.

Imaginea mamei este arhetipală, căpătând
conotații ale centralității: „Mama devine
un mare simbol central - termenul generic
pentru un anumit tip de feminitate, în ace-
lași timp posesivă și ocrotitoare, protec-
toare. Ca și viața insășiD. Pe de altă parte,
criticul subliniază și ambivalența identifi-
cărilor simbolice ale scriitorului ardelean,
cu imaginea Tatălui, dar și cu cea a Mamei:
„Adevărata identificare, reală, intervenită
la capătul unor dramatice experiențe ini-
țiatice, nu mai este unilaterală; ea înglo-
bează într-o unitate și sinteză veritabile atît
figura tatălui, cît și pe cea a mamei“.
    Monografia Nicolae Breban (2001) ra-
diografiază principalele dimensiuni ale uni-
versului epic al prozatorului, cu analize
corecte și motivate ale textelor sale funda-
mentale și cu o situare în context bine argu-
mentată. Interesante și justificat comentate
sunt inflexiunile dostoievskiene din proza
lui Breban, pe care criticul le circumscrie
într-o cadență măsurată, dar fermă a de-
monstrației, sau solitudinea esențială sub
semnul căreia stau unele personaje.
    Teatrul românesc sub cenzura comunistă
(2009) prezintă aspecte definitorii ale al-
cătuirii și funcționării cenzurii, ale acestui
intrument de aservire și pervertire a con-
științelor, prin care autoritățile comuniste
urmăreau transformarea artei, a literaturii,
a teatrului, a culturii în general într-un in-
sidios și tenace aparat de propagandă. Liviu
Malița întreprinde o analiză minuțioasă,
documentată și detaliată a organismelor
cenzurii din sistemul teatrelor, de la Co-
mitetul de lectură (care adesea provoacă
dificultăți în funcționarea teatrelor, prin
deciziile arbitrare, excesive care se luau, în
încercarea de a se păstra „linia dorită de
partid“), la Direcția Generală a Teatrelor,
organism care îndeplinea, pe lângă atribuții
de supervizare a altor organisme subordo-
nate sau coordonate (printre care instituția
consilierului cultural județean, Comitetul
de lectură și Biroul repertoriilor), și funcții
proprii. Liviu Malița înregistrează și for-
mele de rezistență, cele mai multe de natură
mai degrabă involuntară, atitudinile non-
conformiste, nonimplicarea sau duplicitatea
unor autori. Partea a doua a cărții, Insti-
tuția cenzurii, înfățișează aspecte și detalii
semnificative despre legislația cenzurii, des-
pre organigramă, cenzori (recrutare, in-
strucție, normă, sancțiuni, salarii și re-
compense), despre metodologia cenzurii

(cum se efectua cenzura: documentarea,
referatul cenzorului, supralectura, referatele
externe, decizia; rapoarte de intervenție și
sesizări, preoceduri specifice de cenzură).
Ultimul capitol din carte se referă la „pa-
cienții cenzurii^ (scriitori interziși, recepți,
tolerați), surprinși într-o gamă largă de ati-
tudini, de la „disponibilitatea spre compro-
mis“ la gestul disident sau opozant (mai
degrabă excepții, cum se remarcă în carte).
    Nu pot fi trecute cu vederea volumele
de documente literare realizate de Liviu
Malița (Dictimnaire des relationsfranco-rou-
mains: Culture et franccphonie-, Viața teatra-
lă in și după comunism) și edițiile îngrijite
(Ludovica Rebreanu, Adio pină la a doua Ve-
nire, Cenzura in teatru: Documente sau Ceau-
șescu - critic literar). Prin sagacitatea anali-
zelor și rigoarea incursiunilor în trecutul
literaturii române, Liviu Malița e unul
dintre cei mai credibili istorici literari de as-
tăzi. Cărțile sale dovedesc, dincolo de docu-
mentația vastă, perfect resorbită în detenta
demonstrației, nerv și plasticitate expresivă,
precum și o tensiune ideatică ce le conferă
din plin girul autenticității, al unei exigențe
bine temperate a lecturii critice.





Sexualitate,
academism
și spațiu virtual

       Ovidiu Pecican


UN AUTOR nou - deși,
poate, vechi, cine știe
în lumea asta de măști și
farse în care trăim și unde
numai James Bond își mai
permite luxul un pic fanat
de a-și declina onest iden-
titatea - și-a făcut apariția,
aproape simultan, la o edi-
tură clujeană, Indigo, în

2008, și la Humanitas, doi ani mai târziu,
arborând numele sau pseudonimul de
Maxim Crocer. Aproape simultan (mai
exact: din 2007), spațiul virtual înregistra
blogul Maxim Crocer Jurnal, unde, înce-
pând cu data de 27 noiembrie, însemnări-

în cort cu mama

(Urmare din p. 20)
adevărul că erau atât de săraci încât tot ce
aveau încăpea acolo, într-un comunism
obligatoriu și ad hoc, doar se știe că atunci
când vorbim despre Lună și Soare ele-
mentul ocultat e Pământul, fără de care
celelalte două n-ar avea sens și care con-
tează cel mai mult pentru noi fiind atât de
aproape, în contact direct și în timp ce
Luna e doar spectrul schimbător al frumu-
seții feminine Pământul este chiar forța de
femelă obscură care nu datorează nimic
înfățișării ispititoare, ci oferă un spațiu
prielnic, însuși regretul dă strălucire acțiu-
nilor controversate, e dimineață și toți trei
își doresc să scape din cort, dar sunt lipiți
cu spatele de cearceaf, e un lipici cameleo-
nic și foarte dens, mama reușește să iasă
prima, ar trebui să facă o cafea și să pre-

gătească un mic dejun, dar își pune la repe-
zeală costumul și se duce spre apa rece și
neprietenoasă, s-ar putea să fie un infarct
acolo în valurile limpezi, dar acel infarct se
sperie de trupul care năvălește ca o gâscă
sălbatică sosită după cea mai lungă noapte
și Mumu, în toată splendoarea ei păgâneas-
că, poate cam grasă și cam pungită, poate
cu mâinile cam noduroase, dar complet
liberă, plonjează prin saramură orbită și
se ridică fix în fața unui bărbat cu cască
galbenă și costum de baie marca Testicu-
lushabet et Benependentes, care rămâne
fascinat mai ales din cauza conjuncturii oni-
rice : o dimineață divină, extazul produs de
toate acele elemente cristaline ale naturii
care se intersectează chiar prin pieptul
lui, femeia apărută din apă ca dintr-un
element propriu inaccesibil bărbatului și
chiar umbra unui castel în adâncuri, toate
acestea și multe altele îl obligă să admită că
Mumu e o frumusețe răpitoare și să con-

sume deja în minte momente intense, frân-
turi de viață bilaterală pe care ea aproape
că le vede în ochii lui ușor bulbucați, între
timp tinerii drăguți o strigă oarecum stu-
pefiați - cortul este și va rămâne pentru trei
persoane, ar fi fost normal să o găsească
pregătind micul dejun, totuși ei se bucură
destul de violent de faptul că Mumu se
distrează și că-și acordă timp să se simtă
bine, ideea e să se simtă cu toții bine, dar
se pare că nu se pot simți bine toți trei
deodată, ci doar pe rând, acum e rândul
ei și tinerii drăguți sunt aproape bosum-
flați, iar Mumu nu are altceva de făcut
decât să taie acest cap cu cască galbenă și
să-l pună în vitrina ei psihică plină de
Baphomeți, vacanța aceasta a fost atât de
frumoasă!

28 • APOSTROF

le cu un aer kierkegaardian, dar cu un voca-
bular cărtărescian, sensibil la neologistică,
au început să articuleze prima carte, nici
până astăzi publicată altfel decât în lumea
virtuală, pentru că, pur și simplu, viața ca
text continuă.
    Se poate afirma deci despre această no-
uă prezență descinsă în literatura română
că ar coborî direct din virtualul învolburat
de bruiajele știute ale traiectoriilor vieții
obișnuite, de la explozia sociabilității, prin
rețelele de socializare - care te târăsc
aproape instantaneu în Colosseumul po-
pulat cu mulțimi urlând și holbându-se
isteric la tine (peip show maximal, neîntre-
rupt, care bate ideea televizionistă de real
life show tip Big Brother) - și până la viețile
paralele ieșite din spațiul plutarhian al
istoriei și al ficțiunii, trăite ca atare, prin-
tr-o drapare voluntară ce amintește de schi-
zofrenica scindare a personalității, în Second
Life (tot în lumea virtuală). De aceea, mi
se pare important să observ, înainte de
orice, că până să debuteze cu două cărțulii
provocatoare în linia unui discurs-excurs în
lumea erotismului, Maxim Crocer și-a
relevat, întâi, personalitatea reflexivă, deși
anonimă, ruptă de orice context real, în
interiorul computerului.
    Fenomenul nu ar atrage atenția dacă, în
chiar aceste zile, cea mai de succes inter-
pretă de muzică din Japonia nu ar fi ajuns
o... hologramă. Numele ei de vedetă este
Hatsune Miku și „este un avatar digital
creat de firma japoneză Ciypton Future
Media. Holograma poate fi cumpărată de
către oricine și programată să cânte orice
melodie în calculatorul personal. Japoneza
are 16 ani și este pasionată de muzică, dar
creatorii ei nu au oferit detalii despre per-
sonalitatea sa“ (Rol.ro, vineri, 12 noiembrie
2010). Ei bine, schimbând numele nipo-
nei cu cel de Maxim Crocer și domeniul de
referință muzical cu cel literar, celelalte
lucruri consemnate aici par să se potri-
vească de minune cu cazul de față. Nu este
lipsit de importanță să se analizeze cum
s-au obținut efectul artistic și impactul
considerabil asupra publicului de această
„inginerie“: „Ctypton folosește voci înre-
gistrate de actori, pe care mai apoi le pre-
lucrează cu ajutorul softului Yamaha
Vocaloid. Vocea lui Miku a fost creată cu
mostre din vocea actriței Saki Fujita. Ca-
riera hologramei 3D a luat avânt, iar fanii
se înghesuie să o vadă live, în concerte,
exact ca pe un superstar. Miku are deja un
fan club, o pagină pe Facebook și propria
casă de discuri. De asemenea, micuța ja-
poneză a apărut și în programe anime din
Japonia" (ibidem').
    Revenind la Maxim Crocer, a cărui pre-
zență printre ceilalți nu pare să fi fost con-
semnată nicăieri, de nicio sursă, cu excep-

ția literaturii pe care o produce, până când
el va apărea în persoană printre cititorii lui,
nimic nu mă împiedică să îl încadrez în rân-
dul clonelor de tipul celor kierkegaardiene
(Johannes Climacus, Victor Eremita, Jo-
hannes de Silentio, Constantin Constan-
tius, „A“, ,,B“) sau al celor poetice care au
intermediat între lume și Fernando Pessoa
(Chevalier de Pas, Dr. Pancrâcio, David
Merrick, Charles Robert Anon, Alexander
Search, Alberto Caeiro, Alvaro de Campos
și Ricardo Reis, Antonio Mora, Claude
Pasteur, Vicente Guedes, Gervasio Guedes,
Jean-Meluret of Seoul, Rafael Baldaya,
Barăo de Teive, A. A. Crosse... și tot așa,
până la al șaptezeci și nouălea nume con-
semnat într-o listă reconstituită de hete-
ronime de-ale poetului din Lisboa).
   Desigur, intuiția mea s-ar putea să dea
greș, după cum, la fel de bine, se poate
spune că numele nici nu contează cine știe
cât în discutarea calității estetice a unei pro-
ducții literare. Cu toate acestea, apariția pe
piața literară a unei opere presupune o dez-
văluire de sine care, în unele circumstanțe
- dacă nu în toate -, presupune și o învă-
luire, măcar în convenția unui ancadrament
ficțional; ceea ce face importantă discuția
despre identitatea autorului și împrejurările
scrierii textului, chiar dacă se apelează în
discutarea produsului la o convenție critică
ce preferă să nu uzeze de datele biografiei
în explicarea sau tentativa de înțelegere a
reușitei sau eșecului literar.
   In ordinea aparițiilor de până acum, aș
înregistra pe seama lui Maxim Crocer cei
trei ani de Jurnal (2007 - până astăzi, la
http://maximcrocer.wordpress.com), Cavi-
tatea (povestire, Cluj-Napoca: Ed. Indigo,
2008, 120 p. format mic) șiAmo(u)r (po-
vestire, București: Ed. Humanitas, 2010,
174 format mic, cu ilustrații de Felix
Aftene).
   După Felix Nicolau, Cavitatea este „un
roman eseistic, care numai pare [subl. O.
E] șocant. [...] Eseistica este, totuși, uneori
întreruptă de anecdotică. [...] Vulgaritatea
este inexistentă, perversiunea este mereu
hermeneutizată, oarecum în tradiția instau-
rată de Ruxandra Cesereanu, aș îndrăzni să
zic“. însă, continuă autorul, „întâmplările
servesc doar ca motorină pentru avansarea
eseului, atenția nu merită focalizată asupra
lor, ci asupra jaloanelor care constituie
reperele ideației" (Luceafărul). Trebuie
observat și că aici fluxul narativ este
contrastat de fișe clinice, procedeul amin-
tind ca posibil model cele Șase maladii ale
: piratului aparținându-i lui C. Noica. De la
o vreme însă, se produce metamorfoza, iar
fișele devin scrisori adresate unor perso-
nalități ale artei contemporane, Pascal
Bruckner și Peter Greenaway. După cum se
vede, recursul la formula literară a epis-

tolarului - relansată cu succes la noi de G.
Liiceanu, dar și de Scrisorile imaginare ale
lui Octavian Paler, ultimele mai apropiate
de exercițiul digresiv imaginar al lui Crocer
- restaurează în drepturile lui dialogul in-
existent în text, balansând tonul eseistic cu
pretențiile de narațiune. Bine întâmpinat
de Mihaela Ursa, Răzvan Petrescu și sem-
nalat și de Alex. Ștefanescu, primul opuscul
al lui Crocer nu a generat totuși fervori
deosebite. Pesemne fiindcă valul poliro-
milor nouăzeciști a ras caimacul temei
erotice românești, fie și la nivel de pluton,
nu neapărat ca excelență individuală.
   Amo(u)r este „un eseu rafinat și fan-
tezist despre erotism și cerebralitatea acestei
zone asociate, în genere, cu instinctele"
(Corso, 13 noiembrie 2010). în lectura
unui alt blogger - perfect legitimă, de
vreme ce se referă la opera unui coleg de
formulă de expresie -, „o carte fin erotică:
un tip își scoate din carne străbunica
moartă - o cocotă franțuzoaică de lux -,
o depune pe hârtie și revarsă manieristic
asupra ei toate obsesiile și fanteziile sale
sexuale. meta-sexualizează“ (autorul blo-
gului Chestii livrești, „pornache? sau forni-
cator?", 1 iulie 2010). Dilema se instaurea-
ză, din nou, în toate drepturile: este vorba
despre eseu sau roman? Elementele epice
nelipsind, ele rămân, cu toate acestea, în
echilibru cu procedurile unui alt tip de
narativitate, să-i zicem eseistică, datorită
laxității termenului. într-un fel, noua cro-
ceriadă nu este decât o nouă reciclare a
abordării scriptice de tipul celei practicate
de Erasm din Rotterdam în Laus Stultitiae
ori, poate, de Jean Anthelme Brillat-Sa-
varin în Fizioligia gustului. Nu suntem, de
fapt, departe nici de explorările - și fizice,
dar și de și pe hârtie - ale lui Sade, care în-
soțea emergența noilor geografii transcon-
tinentale prin cea a spațialității ascunse a
trupului uman și de interogația asupra
plăcerii erotice. Este totuși o altă vârstă a
culturii, un alt context și o altă identitate
scriitoricească, iar locul unde Crocer se
afirmă este România. Să nu se mire nimeni
deci că cocoteria autohtonă este urmărită
cu ochiul picantului Apollinaire, iar oedi-
pianismul este ridicat la pătrat (obsesia
se îndreaptă către bunică, nu către ma-
mă, precum în teoria domnului Sigmund
Vienezul). De citit neapărat; cu ochiul la
ilustrațiile lui Felix Aftene.


    Cărți primite la redacție


• Ion Dur, Hîrtia de
turnesol: Generația
'30, Emil Cioran -
inedit. Teme pentru
acasă, Sibiu:
Saeculum, 2000.

• Ion Dur, Noica:
Vămile gazetăriei
între dandysm și
mitul școlii,
cuvânt-înainte de
Gh. Vlăduțescu,
lași: Institutul
European, 2009.

• Ovidiu Pecican,
coord., Antologia
prozei scurte tran-
silvane actuale, 2
voL, Cluj-Napoca:
Limes, 2010.

• Doina Uricariu,
Maxilarul inferior,
2 voL, lași:
Polirom, 2010.

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 29

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Miade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mundMercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților ( vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația CuIturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •      12 euro sau 1 5 usd pentru 3 luni,
    •      24 euro sau 30 usd pentru 6 luni,
    •      48 euro sau 60 usd pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (usd),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

Cuprins

• CAFE APOSTROF                                                                 Cum a profețit Silviu Brucan venirea                                             
                                                                                lui Bogdan Suceavă?                       Doru Pop                  25           
                                                                                O istorie a colosului cu picioare de hârtie    Lukâcs Jozsef                 26  
                                                                              2 Fiule, iată mama ta...                        Mihaela Ursa                26     
• In memoriam                                                                   Exigența lecturii                               Iulian Boldea                  27
Adrian Păunescu                          Horia Gârbea                2          Sexualitate, academism și spațiu virtual       Ovidiu Pecican                28  
• Eveniment                                                                     • MICROLECTURI                                                                   
Andrei Șerban la Moscova                 Marta Petreu                 3         Augustin Frățilă: Poezie pînă la capăt...        Ion Bogdan Lefter              8
• Eseu                                                                          • Aniversare                                                                     
Imaginea 3D și omul 2D                   Cristian Tudor Popescu        4        Melancolia unui înțelept:                                                        
• Poeme                                                                         Profesorul Octavian Șchiau la 80 de ani       llie Rad                        14 
                                                                                • Dosar: Nicolae Balotă                                                          
Aproape de ferestruire; ***;                                                                                                                                     
Seninătate de sfârșit; Cornișa cerului         Rodica Marian                  5                                                                                  
Despărțirea de Ginsberg                   Ion Zubașcu                10         Suferințele tânărului Nego                   Nicolae Balotă               15     
O mașinărie prăpădită și omul               Gabriel Chifu                13     • Proză                                                                          
• Cronica literară                                                              în cort cu mama                          Simona Dăncilă             20           
                                                                                • Arhiva 'A'                                                                     
Radu Mareș se întoarce                     Irina Petraș                    6    Mircea Eliade - în lumea viselor             Mircea Handoca             21       
• CU OCHIUL LIBER                                                                                                                                                
Camionul morții                            Marta Petreu                  7                                                                                       
Un poet-prozator: Gabriel Chifu             Marian Victor Buciu          12                                                                                      
Jocuri literare cu puterea                    Constantina Raveca Buleu    24                                                                                     

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

Colecția „Filosofic contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.  3 lei

Colecția „Filosofic modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.    10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
•  Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marga,
  prefață de Andrei Marga, 2008, 92 p.   15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
•  Se. Anselm din Canterbury,
 Monologion despre esența divinității
 traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 4 lei


Colecția „Filosofic românească"
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                               10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.  8 lei
•  D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                             5 lei
•  Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                           8,75 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   1 5 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                             1 5 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                               20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                       4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                        4 lei


•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                             7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                 20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                               20 lei

•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.            20 lei
•  Eugen Pavll, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.               20 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii:
 Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
•  Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                  20 lei
•  Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
•  Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
•  Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                  7 lei

Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.             10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

•  I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.             5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                             6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                             7,50 lei
•  Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                              10 lei

Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.        1 7,95 lei
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                              19,95 lei
•  Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                              19,50 lei
•  Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                    19,90 lei

                                          
                                   5      
REDACȚIA:                   ^POSTROf      
Marta Petreu                              
(redactor-șef)                            
Lukăcs Jozsef                             
Virgil Leon                               
Ana Salomia Cornea                        
Irina Petraș                              
Tehnoredactare:                           
Fogarasi Edith                            
Vignetele revistei reprezintă              
variațiuni grafice de Mihai Barbu          
după desene de Franz Kafka.                
Ana Pop                                   
(contabilitate)                           
EDITORI:                                  
□    Uniunea Scriitorilor                 
din România                               
□    Fundația Culturală Apostrof          
Revista apare cu sprijinul:                
□    Fondului Cultural Național            
□    Consiliului Local și al Primăriei     
Cluj-Napoca                                
ADRESA REDACȚIEI:                          
Cluj-Napoca                                
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                
cod 400079                                 
Tel., fax: 0264/432.444                    
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro       
Pentru corespondență:                     
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,          
Cluj-Napoca, 400750                       
• Revista apostrof figurează              
în Lista-catalog a publicațiilor          
interne, editată de rodipet sa,           
la poziția 4251.                          
Manuscrisele primite la redacție          
nu se înapoiază.                          
issn 1220-3122                            
Revista este înregistrată la osim         
cu nr. 45630/22.05.1996.                  
Revista apostrof este membră a       -    
Asociației Revistelor, Imprimeri          
lor și Editurilor Literare (ariel),       
asociație cu statut juridic, recu-        
noscută de Ministerul Culturii            
și Cultelor.                              
Tiparul:                                  
Centrul de Presă Reformat                 

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXI, nr. 12 (247), 2010 • 31