Eveniment Revista Apostrof este onorată să publice discursurile rostite în Aula Mtgna a Universității „Babeș-BolyaU din Cluj, in ziua de 12 octombrie a.c., cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa doamnei dr. Angela Merkel, cancelarul federal al Rtpublicii Federale Germania, pentru merite istorice în corff urarea unui nou fel de a face politică, în abordarea inovativă a problemelor contemporane și in consolidarea unității eurepene. Cuvântul rectorului CEREMONIA DE astăzi este consacrată decernării titlului de doctor honoris causa al Universității „Babeș-Bolyai“ doam- nei dr. Angela Merkel. Conform Cartei (2003), cel mai înalt titlu academic se acordă unor personalități cu realizări de vârf în știința, tehnologia, filosofia, arta, literatura, viața publică și teologia mon- dială, care au sprijinit activități din insti- tuția noastră. Ca urmare a standardului înalt, Univer- sitatea „Babeș-Bolyai“ a acordat acest titlu unor personalități de prim rang, încât ne mândrim să putem spune că în clubul doc- torilor honoris causa al universității noastre intrarea este selectă. Suntem onorați să-i putem astăzi socoti parte a istoriei acestei universități: pe cardinalul Joseph Ratzin- ger, actualul papă Benedict al xvi-lea, pe patriarhul ecumenic al Constantinopolului Bartolomeu I, pe Rene-Samuel Sirat, marele-rabin al Franței, și pe alți teologi de înalt prestigiu; pe laureații Premiului Nobel, Richard Ernst (Ziirich), Giinter Blobel (New York), Ahmed Zewail (Ca- lifornia Institute of Technology) și Jean- Marie Lehn (College de France); pe cei mai mari istorici ai Evului Mediu, Jacques Le Goff (Paris) și Harald Zimmermann (Tiibingen); pe creatorul psihologiei cogni- tive, Ulrich Neisser (Atlanta), pe filoso- fii Paul Ricoeur (Paris), Richard Rorty (Stanford), Manfred Riedel (Erlangen), Manfred Frank (Tiibingen) și Eveline Goodman-Thau (Ierusalim); pe sociologii Raymond Boudon (Paris) și Georg We- ber (Munster), pe economiști ca Leszek Balcerowicz (Varșovia) și Lajos Andrăs Bokros (Budapesta), istorici precum Carol lancu (Montpellier), Robert S. Wistrich (Ierusalim) și Ferenc Glatz (Budapesta), pe politologi ca Shlomo Avineri (Ierusa- lim) și Bronislaw Geremek (Varșovia), Hans-Gert Pottering (Osnabriick), pe principali specialiști de astăzi în istoria reli- giilor, precum Moshe Idei (Ierusalim), li- deri academici internaționali precum Theo- dor Berchem (Bonn), Hans van Ginkel (Utrecht), Joseph Bricall (Barcelona), Georg Winckler (Viena), Jan Sadlak (Pa- ris), David Ward (Washington, D.C.), per- sonalități istorice precum regele Mihai I al României, personalități transilvane, așa cum sunt mitropolitul ortodox Bartolo- meu Anania, arhiepiscopul catolic Gyorgy Jakubinyi, pastorul protestant Paul Phi- lippi și mulți alții. Onorată asistență, Astăzi, Universitatea „Babeș-Bolyai“ acordă cel mai înalt titlu academic doamnei Angela Merkel, doctor în știin- HA U • Aspect din timpul ceremoniei. Foto: loan Felecan, © ubb țe, cancelarul federal al Germaniei, pentru merite istorice în ccmfigurarea unui nou fel de a face politică, în abordarea inovativă a problemelor contemporane și în consolida- rea unității europene. Argumentele majore ale deciziei Senatului instituției noastre pot fi rezumate după cum urmează. In primul vând, doamna Angela Merkel, după o carieră foarte apreciată ca ministru federal și președinte al partidului din care face parte, a câștigat alegerile parlamenta- re din 2005. Cu perspicacitate și exemplară devoțiune față de Germania, Domnia Sa a chemat rivalii tradiționali, CDU și SPD, cu inflexibilă onestitate și franchețe, să coope- reze la guvernare în interesul germanilor. Formulei lui Willv Brandt „mehr Demo- kratie wagen!“ doamna Angela Merkel i-a adăugat deviza „mehr Freiheit wagen!“ și a spus: „oferim tuturor grupurilor societății noastre - economice, sindicate, biserici, comunități religioase, știință, cultură - o cooperare corectă și plină de încredere, căci noi suntem convinși că merită să lucrăm pentru Germania. Merită, căci aici sunt pa- tria noastră și viitorul nostru!“ (apud Robin Mishra, ed., Angela Merkel Macht Worte: Die Standpunkte der Kanzlerin, Frei- burg in Breisgau: Herder, 2010, p. 50). Aceste cuvinte nu au rămas declarații de ocazie, ci au fost, invariabil, linia de con- duită a cancelarei germane. S-a spus, pe drept, că doamna Angela Merkel „a inau- gurat modelul politicii ce vine“; aș spune, modelul politicii marilor coaliții, dar și al politicii în slujba unor valori comune, lă- murite și respectate de politicieni compe- tenți și cu simț al răspunderii pentru co- munitate. în al doilea rând, doamna Angela Mer- kel a intervenit cu soluții inovative la pro- bleme stringente ale societății moderne târ- zii. Am în vedere, spre exemplu, ceea ce s-a petrecut în după-amiaza zilei de 10 octom- brie 2008, când sistemul financiar mondial se afla în fața pericolului prăbușirii. Atunci, cancelara federală Angela Merkel a luat de- cizia istorică: intervenția guvernamentală cu 480 de miliarde de euro în sprijinul băn- cilor. Câteva ore mai târziu, președintele SUA avea să anunțe intervenția guvernului american cu 700 de miliarde de dolari. Ideea celebrului „Konjunkturpaket“ a făcut epocă. Doamna Angela Merkel a transfor- mat, cu pricepere, clarviziune și curaj, cli- pele vecine unei prăbușiri financiare a lumii civilizate într-un succes. „Economia mon- dială - spunea Domnia Sa în acel moment - trăiește în aceste săptămâni cea mai gravă criză din ultimii douăzeci de ani ai ultimu- lui secol. în ultima săptămână, piețele ho- tărâtoare ale sistemului nostru economic, piețele monetare, au devenit practic inca- pabile de funcționare“ (apud Robin Mish- ra, cp. cit., p. 51). Concluzia pe care doam- na Angela Merkel a tras-o a rămas, de asemenea, de importanță istorică: „Avem de a face cu excese ale piețelor. Sarcina sta- tului într-o economie de piață socială este controlul. Statul este păzitorul ordinii“ (ibi- dem, p. 54). Iar cine cunoaște evoluția ulte- rioară a dezbaterilor internaționale despre criza financiară izbucnită în 2008 știe că tocmai această concluzie s-a confirmat. 2 • APOSTROF • Doamna cancelar dr. Angela Merkel în mijlocul conducerii Universității „Babeș-Bolyai". Foto: loan Felecan, © ubb Am în vedere, ca un alt exemplu, faptul că doamna Angela Merkel a apărat, în ma- niera cea mai convingătoare, printre liderii politici ai timpului nostru, responsabilita- tea politicianului pentru ceea ce se petrece în societate. într-o epocă în care răspunde- rea politicienilor dispare în spatele proce- durilor sau în dosul pretextelor și diver- siunilor, în care, altfel spus, indiferența reprezentanților publici crește, Angela Merkel a spus cât se poate de limpede: „îmi asum explicit coresponsabilitatea politicii pentru conștiința din comunitate în ceea ce privește normele, ideile și atitudinile. Efor- tul etic este o problemă de supraviețuire a statului modern” (ibidem, p. 108). Am în vedere, ca al treilea exemplu, fap- tul că, la rândul ei, cancelara federală a Ger- maniei a arătat, pe drept - la distanță de indiferentismul care se creează aproape ine- vitabil prin postularea neintervenției viziu- nilor în treburile statului -, că „politica nu dă rezultate fără un fundament care se află dincolo de treburile curente". Domnia Sa a dat glas convingerii profunde după care „creștinismul nu este nepolitic și a determi- nat hotărâtor rădăcinile Europei" (ibidem, p. 108). între implicarea bisericilor în poli- tica curentă și sterila abstinență politică, doamna Angela Merkel reprezintă o conce- pere profundă a politicii împreună cu fun- damente care vin din marea tradiție iudeo- creștină a Europei. Ea a argumentat cât se poate de limpede că „din imaginea creștină a omului nu se lasă derivate indicații con- crete de acțiune în toate problemele politi- ce ale zilei pentru partide și parlamente. Voința decizională și credința - sunt două lumi diferite. Știm însă de asemenea: ima- ginea creștină a omului nu este vreo for- mulă abstractă, politic fără obligații; ea es- te mai mult decât atât. Ea oferă orientare și linie de conduită” (p. 109-110). Am în vedere, ca al patrulea exemplu, împrejurarea că doamna Angela Merkel a pus mereu accentul, în deciziile pe care îe-a luat, pe acea „educație" (Bildur^} care a făcut gloria școlilor germane. Domnia Sa a reformulat într-un mod clarvăzător devi- za lui Ludwig Erhard, care-și propunea „Bunăstare pentru toți!", în deviza „Edu- cație pentru toți!", argumentând că „bună- stare pentru toți înseamnă astăzi și mâine educație pentru toți" (ibidem, p. 87). Dom- nia Sa a argumentat cu deplină limpezime că „puterea libertății, țara ideilor, răspun- derea în hune - acestea au făcut Germania puternică [...] și o fac și astăzi" (ibidem, p. 149). Cancelara federală a Germaniei a ară- tat, chiar în dezbaterile asupra bugetului: „știm că creativitatea oamenilor este cea mai importantă forță productivă pe care o avem. De aceea domeniul educației se află în centrul investițiilor: pentru acesta se pun la depoziție două treimi din investițiile ac- tivate, împreună, de federație și de lan- duri" (ibidem, p. 60). Politica germană a educației este astăzi, din nou, ca urmare a acestei optici a guvernului federal, una din- tre cele mai inovative în zilele noastre. In al treilea rând, angajamentul paneu- ropean al Germaniei postbelice a aflat în doamna Angela Merkel o reprezentare lu- cidă și impunătoare. Domnia Sa a arătat foarte limpede: „dacă Europa noastră va fi de succes, nu este încă stabilit, astăzi. Dar este datoria noastră să luptăm pentru aceas- ta; faptul este pentru mine neîndoielnic" (ibidem, p. 179). La distanță de fatalisme- le și oportunismele vremii noastre, cance- lara federală a Germaniei a argumentat că „globalizarea nu este ceva de felul unui des- tin. Nu, noi avem șansa și avem datoria de a lua sub control globalizarea. în acest sens trebuie să punem în mișcare forțele noastre politice. Numai așa modelul nostru de eco- nomie și societate europeană se vor susți- ne și în timpurile globalizării” (ibidem, p. 178). In reflecțiile asupra Europei unite, doamna Angela Merkel a dat impulsuri noi și fecunde. Astăzi, sub numele doamnei Angela Merkel se adună intervenții energice, de importanță crucială pentru orientările Ger- maniei, ale Uniunii Europene și ale lumii de astăzi. Sintagmele ce-i rezumă vederile - „Fără libertate nu există nimic", „Liber- tate în răspundere", „Educație pentru toți", „Știința autentică nu poate fi separată de etică", „Trebuie să devenim mai luptători", „Germania poate mai mult", „Acolo unde suntem noi, este centru?', „Să înaintăm în deschidere", „Să nu aplicăm șabloane în privința fostei RDG", „Să recunoaștem sin- gularitatea Holocaustului", „Germania nu va lăsa niciodată singur Israelul", „Europa este unică" și altele -, aceste sintagme, așa- dar, sunt grăitoare prin ele însele și i-au procurat prestigiu. Actualul cancelar ger- man, doamna Angela Merkel, marchează, prin deciziile și acțiunile Domniei Sale, în mod benefic, istoria germanilor de astăzi și a devenit reper pentru acțiune în Europa și în hune. CU ACESTE cuvinte introductive, declar deschisă ceremonia de acordare a titlu- lui de doctor honoris causa al Universității „Babeș-Bolyai" doamnei doctor Angela Merkel și-l invit pe domnul Ladislau Gye- mânt, decanul Facultății de Studii Euro- pene, să prezinte Laudatio pentru Angela Merkel. Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 3 Laudatio pentru doamna dr. Angela Merkel Ladislau Gyemănt UNIVERSITATEA „Babeș-Bolyai“ din Cluj, cea mai ve- che universitate a României și toto- dată una dintre ce- le mai inovative din aria central-est-euro- peană, are astăzi de- osebita onoare de a conferi cea mai înal- tă distincție academică - cea de doctor honoris causa - doamnei cancelar federal al Germaniei, Angela Merkel, personalitate politică de anvergură deopotrivă naționa- lă, europeană și universală. Destinul personal al dnei Angela Merkel simbolizează destinul unei țări care și-a rea- lizat, după patru decenii, într-un cadru eu- ropean, refacerea unității sale sub semnul triumfului democrației și statului de drept pe întregul său teritoriu. într-adevăr, năs- cută în partea de vest a țării, dna Angela Merkel s-a mutat împreună cu familia ei în 1954 în Germania Răsăriteană de atunci, unde s-a desfășurat formația ei școlară, aca- demică și intelectuală. Originară dintr-o familie de pastor protestant, ea s-a orientat spre științele naturii, obținând o licență în fizică la Leipzig în 1978 și doctoratul în 1986. Specializându-se apoi în chimie teo- retică și analitică, a devenit o cercetătoare în cadrul unui Institut al Academiei de Științe, publicând timp de peste un dece- niu lucrări în cele mai prestigioase reviste din domeniu. Căderea Zidului Berlinului în toamna anului 1989 a însemnat o cotitură radicală și în viața dnei Angela Merkel. Ieșind din turnul de fildeș în care o sechestraseră deo- potrivă propriile înclinații spre știință și cer- cetare, dar și limitările impuse de un regim politic opresiv, se angajează acum cu ho- tărâre și o nebănuită până atunci capacita- • Înmînarea diplomei. Foto: Ioan Felecan, © ubb te politică în vâltoarea luptei pentru de- mocratizare și reunificare. în echipa de con- ducere a unei organizații a tranziției politi- ce - Demokratischer Aufbruch -, apoi purtătoarea de cuvânt adjunctă a primului guvern democratic din RDG, condus de Lothar de Maiziere, dna Angela Merkel de- vine, după realizarea reunificării, ca mem- bră a partidului de guvernământ, CDU, deputat în Bundestag, ministru pentru femei și tineret, apoi ministru al mediului în cabinetul cancelarului Helmut Kohl. După trecerea în opoziție a CDU în 1998, se dedică reorganizării partidului în calitate de secretar general și apoi președin- te federal, funcție în care a fost realeasă de trei ori cu mare majoritate de voturi. Din anul 2002, a devenit lidera fracțiunii parla- mentare a CDU-CSU, militând cu hotărâre pentru un program de reformare de o nece- sitate imperioasă pentru țară. în anul 2005, reușește câștigarea alegerilor și obținerea primului mandat de cancelar federal în fruntea unei mari coaliții conservator-so- cial-democrate, pe care o dirijează cu deo- sebită fermitate și capacitate de decizie, inclusiv în condițiile dificile ale crizei eco- nomico-financiare intervenite în 2008, spre luarea deciziilor deloc ușoare pentru salv- gardarea realizărilor unei societăți pildu- itoare și de primă însemnătate pentru Europa unită și pentru întreaga lume. Drept urmare, alegerile din toamna anu- lui 2009 îi aduc un al doilea mandat de cancelar federal, de-această dată în fruntea unei coaliții de centru-dreapta, conserva- tor-liberale, cu misiunea de a consolida re- zultatele dobândite în restabilirea norma- lității economico-financiare și în luarea măsurilor care să permită evitarea pe viitor a repetării unor astfel de zguduiri nefaste. Se pune cu îndreptățire întrebarea: care ar fi explicația acestui cursus honorum de excepție parcurs în două decenii de o bo- găție rară în realizări deosebite? Cu atât mai mult cu cât formația dnei Angela Merkel nu prevestea capacitatea decizională atât de clar demonstrată în situații de o gravitate rar întâlnită în perioada postbelică. După propria-i mărturisire la o întrebare primită în acest sens, esențial pentru un conducă- tor politic aflat în poziția ei este nu com- petența de specialitate într-un domeniu izo- lat sau altul (economie, finanțe, securitate etc.), ci capacitatea de a formula o viziu- ne de sinteză și perspectivă, mobilizând apoi forțele intelectuale și politice capabi- le a realiza obiectivele specifice fiecărui do- meniu pentru a obține rezultatele dorite. în opinia noastră, ceea ce conferă soli- ditate, forță și capacitate de atracție progra- mului politic propus și susținut de dna can- celar federal este aliajul, rar întâlnit și cu atât mai prețios, între atașamentul față de valori fundamentale, fermitatea principii- lor, respectiv pragmatismul rațional și lucid, capacitatea deosebită de a realiza deciziile de compromis care să permită transpune- rea lor în viață, într-o formulă posibilă și necesară. Aceste valori pot fi sintetizate în conceptele-cheie de libertate, responsabilita- te, solidaritate, respect necondiționat al drep- turilor ți demnității umane. Libertatea, în viziunea dnei Angela Merkel, este, în primul rând, o problemă de curaj, care începe cu necesitatea impe- rioasă de a depăși limitele proprii și pentru care trebuie luptat în fiecare zi a vieții noas- tre. Libertatea proprie este strâns legată de libertatea celorlalți și de aceea există o legă- tură intrinsecă indestructibilă între liber- tate și responsabilitate. Libertatea economică și socială presupune asigurarea unui câmp neîngrădit de manifestare tuturor membri- lor societății - întreprinzători sau angajați - pentru a-și aduce plenar contribuția la binele general, în măsura capacității lor. Această manifestare a valențelor creatoare trebuie însă să se încadreze în normele ge- nerate de responsabilitatea care nu permi- te promovarea excesivă a intereselor proprii în dauna celorlalți. Necesitatea acestui aliaj rațional a fost evidențiată cu claritate de geneza, desfășurarea și învățămintele crizei recente, iar cadrul instituțional adecvat pen- tru realizarea lui se dovedește a fi, în lumi- na experienței societății germane postbeli- ce, economia socială de piață, ca mijloc de aducere în concordanță a intereselor mun- cii și capitalului, a aspirațiilor individuale cu cele generale, sub controlul necesar și indispensabil al unui cadru statal adecvat. Solidaritatea este premisa esențială a coeziunii societății și a progresului social, conceput, într-o perspectivă pe care am de- fini-o ca un „conservatorism luminat“, drept păstrarea a tot ceea ce e valoros și și-a dovedit viabilitatea în societate, dar fără a da înapoi în fața schimbării necesare, rea- lizate rațional și cu măsură. Principalul in- dicator al progresului în lumea de astăzi este, în viziunea dnei Angela Merkel, dez- 4 • APOSTROF • După înmînarea diplomei, momentul felicitărilor. Foto: loan Felecan, © ubb voltarea sustenabilă, pe care a definit-o încă în 1998 ca o reconciliere necesară a dez- voltării, a indispensabilului efort de com- batere a sărăciei, cu protecția mediului, prin utilizarea rațională a resurselor doar în mă- sura capacității de regenerare a lor. în ulti- mii ani, dna Angela Merkel și-a concretizat acest program prin susținerea cu consec- vență a necesității combaterii cu forțe unite a efectelor schimbărilor climatice, ca și a păstrării cu orice preț a biodiversității ca bază naturală a vieții, adevărat scut al sănă- tății întregii umanități. Conferința de la Copenhaga din decembrie 2009 asupra cli- mei, anul 2010 ca an internațional al bio- diversității i-au prilejuit dnei cancelar sus- ținerea neobosită a acestor cauze vitale pentru omenire, nedescurajată de dificul- tățile de înțelegere întâmpinate. Un element esențial al dezvoltării suste- nabile este considerată apoi resursa umană, pentru a cărei protecție și pregătire adec- vată, în condițiile actuale ale modificărilor în structura demografică, un rol central re- vine educației. Departe de a privi sistemul educațional ca o primă victimă a crizei (cum se procedează, din păcate, în alte părți), dna Angela Merkel susține o educație care să ofere șanse egale tuturor, finanțată co- respunzător, care să aibă drept criteriu director primordialitatea calității. Eforturi- le statului în această direcție, corelate cu cele privind sprijinirea necondiționată și efi- cientă a cercetării ca sursă a inovației, tre- buie corelate organic cu rolul familiei, a cărei contribuție la implementarea unor va- lori ca atașamentul reciproc, responsabili- tatea și solidaritatea este de neînlocuit. Respectarea neabătută a demnității și drepturilor omului este a treia piatră unghiu- lară a unei concepții unitare și raționale asupra lumii. La temelia ei se află ideea de toleranță față de alteritate, care presupune cu necesitate cunoașterea și înțelegerea bi- nevoitoare a celuilalt, cu deosebire sub aspectele specificității sale culturale. Așa cum subliniază însă cu tărie dna Angela Merkel, toleranța este o monedă cu două fațete, o virtute pretențioasă care solicită deopotrivă inima și mintea. Toleranță nu înseamnă renunțare la principiile proprii, nici îngăduință față de intoleranța altora, față de extremismul de orice natură sau fundamentalismul religios. Libertatea reli- gioasă nu înseamnă libertatea încălcării ca- drului legal constituit. Toleranța nu inclu- de posibilitatea constituirii unor societăți paralele în aceeași țară, în locul integrării firești a tuturor celor ce se bucură de bene- ficiile ei. Combaterea cu toate mijloacele a rasismului, antisemitismului, xenofobiei sunt pentru dna cancelar Angela Merkel priorități absolute, iar decernarea recentă pentru Domnia Sa, la New York, a meda- liei memoriale Leo Baeck se constituie în- tr-o evidentă recunoaștere a acestor nea- bătute eforturi. într-o lume globalizată, problemele sunt de anvergură universală și soluțiile nu pot fi obținute decât prin participarea și efortul tuturor. în acest spirit, dna Angela Merkel este o convinsă și fermă promotoa- re a integrării europene, considerând Euro- pa unită cea mai importantă realizare a pe- rioadei postbelice pe continentul nostru, garanția păcii și viitorului pentru toți locui- torii săi. Aceasta însă presupune adoptarea, prin dezbateri deschise asupra diferențe- lor de opinii, a unor norme generale de adâncire a integrării, bazate pe convingerea că nu există opțiune alternativă rațională la unitatea europeană. Europa poate oferi un model din acest punct de vedere pentru soluționarea pro- blemelor globale ale prevenirii unei noi crize mondiale, ale protecției mediului, ale dezvoltării sustenabile, ale securității gene- rale și combaterii terorismului. într-o lume multipolară, în care revoluția informațio- nală a eliminat limitările spațiale, proble- mele globale impun soluții globale. O nouă arhitectură mondială a finanțelor, un sistem al piețelor globale guvernat de norme gene- ral acceptate și aplicate, o politică de dez- voltare bazată pe parteneriatul responsabil al tuturor actorilor internaționali implicați, o extindere a rolului unor organizații inter- naționale înzestrate cu atribuții, resurse și instrumentele necesare - iată soluții avan- sate de laureata de astăzi, vădind o evidentă anvergură universală a viziunii sale asupra lumii noastre. Valențele creatoare, originale, ale unei concepții politice aplicate cu consecvență și luciditate, rezultatele strălucite aduse prin aceasta țării sale, Europei unite și întregii lumi, și-au găsit recunoașterea în cele mai înalte distincții conferite dnei Angela Merkel de Germania și de țări de pe patru continente. Lumea academică a fost și ea sensibilă la fenomenul Merkel, prin docto- rate de onoare conferite la Ierusalim și Berna, la Leipzig sau Breslau. Suntem mândri că în această zi fastă Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj se înscrie în rân- dul instituțiilor academice care numără între membrii de onoare ai corpului lor didactic pe dna Angela Merkel. Să-i urăm laureatei din inimă: Per aspe- ra ad astra, vivat, crescat, floreat! Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 5 Discursul cancelarului federal dr. Angela Merkel Mult Stimate Domnule Rector Marga, mult stimate Domnule Profesor Gyemânt, mult stimați membri ai Universității „Babeș-Bolyai“, Doamnelor și Domnilor, Doresc să vă mulțumesc din inimă pen- tru cuvintele deosebit de prietenoase, pentru studierea intensivă a celor spuse și făcute de mine, dar și pentru cuvintele de bun-venit adresate nouă, celor care am ve- nit astăzi aici. Este o onoare deosebită pen- tru mine să primesc titlul de doctor hono- ris causa al Universității din Cluj, incluzând astfel în viața mea o mică parte a unei noi patrii. Universitatea din Cluj este un exemplu excelent pentru ceea ce urmărim să creăm în Europa: o conviețuire a popoarelor, a culturilor și a limbilor, indiferent de ori- gini și confesiuni. Aici, într-una dintre cele mai vechi instituții academice din Româ- nia, se predă și se învață în limbile română, maghiară și germană. înțelegerea mani- festată față de alte culturi și ideea unei Eu- rope fondate pe toleranță sunt trăite aici, in Cluj, în viața de zi cu zi. Astfel, Universi- tatea din Cluj aduce o contribuție impor- tantă la aprofundarea și răspândirea ideii unității europene. Această idee trebuie permanent răspândită și, înainte de toate, trebuie transmisă mai departe generațiilor viitoare. Credoul unificării europene este „unita- tea în diversitate“. Aceasta din urmă poate fi trăită cu atât mai convingător cu cât dife- ritele culturi europene și elementele care ne leagă pe noi, europenii, sunt cunoscute mai bine. Unde s-ar putea preda și invăța acest lucru mai bine decât într-o universitate tri- lingvă și într-o regiune marcată timp de se- cole de trei culturi diferite? Cifrele care atestă caracterul european al Universității „Babeș-Bolyai“ sunt impre- sionante: 17 dintre cele 21 de facultăți ale universității oferă cursuri în limbile română și maghiară, iar 11 facultăți au ca limbă de predare și limba germană. în plus, există și cursuri în limbile italiană, franceză și ucraineană. Caracterul tricultural al uni- versității este - lucru unic în România - ancorat în Statutul universității. Astfel, ce- le trei popoare care au marcat împreună ultimul mileniu din istoria Transilvaniei se întâlnesc astăzi, pe o platformă comună, în domeniul educației academice. Aici, în Transilvania, românii, maghia- rii și germanii conviețuiesc în mod pașnic învățând unii de la alții și unii despre alții. Astfel au dezvoltat în decursul multor ani un spațiu al conviețuirii în trei culturi dife- rite și un spațiu al multiconfesionalității care poate servi ca exemplu altor regiuni din Europa - și poate nu doar din Europa. Nu pot să vin în România și mai ales în Transilvania în calitatea mea de cancelar federal al Germaniei și să nu mă refer la istoria germanilor din această regiune. în Cluj ne aflăm în cel mai mare oraș al aces- tei frumoase regiuni. Mi-aș fi dorit ca după sejurul meu de aici, din Cluj, să călătoresc mai departe, la Sibiu, în centrul minorității gemane din Transilvania - am promis să merg acolo la următoarea vizită. Din moti- ve de timp, trebuie din păcate să amân acest lucru. Am vorbit însă astăzi pe larg cu reprezentanții minorității germane. încă de la început, minoritatea germană a îmbogățit din punct de vedere cultural și economic acest spațiu. Ea a fost și este în același timp foarte bine integrată în socie- tatea românească. Minoritatea are rădaăci- ni în cele trei culturi: cea română, cea ma- ghiară și, înainte de toate, desigur, cea germană. Iar membrii minorității se simt acasă în toate aceste limbi și reprezintă ast- fel o verigă de legătură între țările noastre. O altă verigă importantă este tineretul. Spre exemplu, există între studenți, în mod special între studenții acestei universități, mulți care arată un interes considerabil față de limba, cultura și știința germană. Con- ducerii universității, și în special Dumnea- voastră, mult stimate Domnule Profesor Marga, vi se cuvin mulțumiri vii pentru susținerea necontenită pe care o acordați liniei germane de studii și, de asemenea, pentru deosebitul sprijin pe care îl acordați de mulți ani încoace Centrului Cultural German, găzduindu-1 în spațiile univer- sității. Guvernul Federal a sprijinit permanent în anii trecuți dezvoltarea învățământului în limba germană, fie financiar, fie prin sus- ținerea directă a școlilor în care se învață limba germană ca limbă maternă sau ca limbă străină - cu reprezentanții minorității germane am discutat astăzi despre impor- tanța predării limbii germane ca limbă ma- ternă. Guvernul Federal va fi și pe viitor un partener de nădejde al României în ceea ce privește aceste probleme. Consider că trebuie să fim mândri îm- preună de faptul că în România există școli și universități cu ofertă de studii în limba germană, care, ca aici la Cluj, formează ti- neri într-un spirit ce unește țările noastre, facându-le partenere în Europa. Germanii din România reprezintă, exact ca și aceas- tă universitate, constructori de punți între cele două țări și contribuie hotărâtor la dez- voltarea relațiile multilaterale, încărcate de tradiție, dintre România și Germania. Germania și România întrețin relații prietenești și de încredere și la nivel politic - acest lucru s-a confirmat și astăzi la Bu- curești în cadrul convorbirilor politice. Dar ele pot fi intensificate, fapt valabil și pen- tru cooperarea economică. Din punct de vedere economic, întrepătrunderile sunt multiple și strânse, Germania investind ca- pital în peste 17.000 de întreprinderi româ- nești. Germania este partenerul comercial numărul 1 al României și în același timp al treilea investitor major. în mod evident, știm că revenirea producției românești de- pinde în mod decisiv și de succesul eco- nomiei noastre din Germania. Din punct de vedere cultural există o rețea densă de instituții culturale și de în- vățământ care oferă aici, în România, mul- tiple posibilități pentru întâlnirea celor do- uă culturi și care contribuie la îmbogățirea acestora. România și Germania au o lungă tradiție de gândire și cercetare comună. Această relație strânsă dintre popoarele noastre se reflectă și în opera, scrisă în limba germană, a deținătoarei Premiului Nobel, Herta Miiller, operă în care ea se confruntă în mod critic cu istoria României comuniste. Tocmai aceste puncte comune pe care le-am numit, precum și lunga noastră isto- rie comună au atribuit țărilor noastre rolul pe care marele istoric și scriitor român Ni- colae lorga îl definea astfel: „Ambele cul- turi sunt destinate să medieze între Est și Vest“. Cu acordarea titlului de doctor ho- noris causa de către o universitate incon- testabil europeană mi se confirmă faptul că Germania și România vor reprezenta în continuare valori europene de bază și că sunt și vor fi mediatori într-o Europă comună. De la ultima mea vizită în România au trecut între timp doi ani. La acea vreme, în 2008, la un an după aderarea României la UE, am putut simți aici un puternic opti- mism și o mare dorință de schimbare. Acest fapt m-a bucurat atunci foarte mult, deoarece drumul României spre UE a fost lung, iar Germania a însoțit-o activ. Româ- nia și-a propus să parcurgă cu cea mai mare rapiditate ultimii pași rămași pentru o inte- grare europeană completă. Pentru aceasta - lucru pe care l-am menționat deja astăzi în convorbirile mele politice - ea are între- gul sprijin al Republicii Federale Germania. Doamnelor și domnilor, România și Germania au un mare interes în a sprijini și întări UE ca pe o comuniune a destinelor lor. Datorită crizei economice și financia- re din anul trecut, criză despre care a fost deja vorba aici, acest lucru este o provo- care pe care am abordat-o cu hotărâre, care însă ne va mai costa mult efort. Strânsa interdependență a statelor mem- bre ale UE pe piața comună este din punct de vedere politic și economic un succes. Știm că Europa nu poate face față provocă- rilor globale decât unită. Acest lucru este uneori destul de greoi și presupune dispo- nibilitatea spre compromis, este însă cel mai bun drum pentru noi toți. Strânsele legături cu partenerii noștri din UE înseamnă însă și că greșelile făcute de unele state în politica lor economică pot provoca probleme în întreaga UE. Acest fapt l-am și trăit, din păcate, în ultimul timp. De aceea trebuie acum să ne pregă- tim pentru ca o asemenea criză să nu se mai repete. Pentru a întări Europa pe ter- men lung, avem nevoie de o nouă arhitec- tură a uniunii economice și monetare. Des- pre aceste lucruri discută în momentul de față statele membre ale UE într-unul din- tre grupurile de lucru ale președintelui Co- misiei Europene. Primele rezultate le vom afla în aproximativ două săptămâni. Vreau să spun foarte deschis: adesea, aceste discuții nu sunt simple. Am însă pro- funda convingere că ele trebuie purtate onest. Aceasta deoarece în momentul de față pășim pe un teren nou în ceea ce privește dezvoltarea UE. Atunci când se întâmplă acest lucru, trebuie să aibă loc și 6 • APOSTROF dezbateri. Nu fiecare dezbatere este o cear- tă, însă câteodată o soluție corectă nu poate fi găsită decât în urma confruntării. Sper că aceste cuvinte reprezintă viața cotidiană a unei universități. Totuși, în percepția opi- niei publice, cearta este câteodată cuvân- tul cu care se descrie totul. Guvernul Federal și eu personal vrem să realizăm multe. In primul rând, trebuie să transformăm Pactul de stabilitate și de creștere economică într-un instrument cu adevărat eficient împotriva unei politici de îndatorare iresponsabile. De aceea, avem nevoie pe viitor de sancțiuni eficiente îm- potriva celor care nu respectă regulile ge- nerale. în al doilea rând, trebuie să îmbună- tățim supravegherea și coordonarea poli- tico-economică între statele noastre mem- bre pentru a putea recunoaște și combate din timp dezvoltările greșite. Acest lucru necesită și o nouă dimensiune a deschide- rii. Prin ajutorul acordat Greciei și prin decizia de înființare a unui fond de salva- re a euro, am reușit să asigurăm pe termen scurt și mediu stabilitatea zonei euro - și în interesul stabilității economice a întregii Europe. Aceste instrumente sunt însă limi- tate temporal. în al treilea rând, pe termen lung, tre- buie să ne preocupe posibilitatea creării unui cadru de management al crizelor, care să provoace statele membre la o politică financiară solidă și care să asigure îndeo- sebi o participare adecvată a creditorilor privați. Aceste măsuri nu trebuie limitate doar la zona euro. Mai degrabă trebuie ca toate cele 27 de state membre să se angaje- ze într-o politică cu mai multă creștere și mai multă concurență, deoarece avem ne- voie de o creștere sustenabilă, și nu de una care se bazează pe datorii. Pentru aceasta, șefii de state și de guverne ai UE își vor asuma, mai mult decât până acum, condu- cerea politică. Doamnelor și domnilor, criza datoriilor din spațiul euro ne-a arătat din nou extre- ma importanță a unor finanțe de stat sănă- toase și necesitatea consolidării bugetelor publice. Știu că în România aceasta este o temă importantă, cu consecințe puternice pentru mulți oameni. Și guvernul german a decis la 1 septembrie importante măsuri de economisire. Și la noi există discuții ase- mănătoare, chiar dacă unele lucruri nu sunt pentru noi chiar atât de dificile. Măsurile dureroase de astăzi sunt însă întotdeauna mai bune decât consecințele importante pe termen mediu și lung. Atunci când vorbim despre sustenabilitate, despre corectitudi- nea față de generațiile viitoare, despre poli- tica pentru copiii și nepoții noștri, punctul de plecare trebuie să fie finanțele publice solide. Doamnelor și domnilor, lăsați-mă să mai accentuez încă o dată aici: în Europa, România este un partener corect și de în- credere, cu care împărtășim multe obiecti- ve. Unul dintre ele este interesul pentru o învecinare stabilă și de încredere spre est a UE. Aici intră și faptul că, după 20 de ani de la sfârșitul sciziunii continentului nostru, abordăm cu un nou elan conflictele încă existente. Cred că întreaga lume este în- dreptățită în așteptarea ei ca problemele încă existente în Europa - indiferent că ele sunt în zona vestică a Balcanilor sau între Moldova și Transnistria - să fie rezolvate în Doamna cancelar dr. Angela Merkel, doctor honoris causa al Universității „Babeș-Bolyai". Foto: loan Felecan, © UBB principal de noi, europenii, împreună. Pur- tăm întreaga răspundere atunci când este vorba despre întâmpinarea neîncrederii încă existente și crearea premiselor pentru depă- șirea a ceea ce ne separă. împreună cu UE și alți parteneri, am putea de exemplu să rezolvăm conflictul Moldova - Transnistria. Cred că, prin strategia spațiului danubian, a cooperării Mării Negre, a parteneriatului Balcanilor de Vest sau de Est, avem la dis- poziție instrumente în care tocmai Româ- nia poate aduce, prin experiențele ei mul- tilaterale, multe idei și multă creativitate. Doamnelor și domnilor, România și Germania își dovedesc din nou și din nou parteneriatul și apropierea lor prin relațiile politice, economice și culturale. Bineînțeles că, la 130 de ani de la instituirea relațiilor diplomatice între țările noastre, acest lucru este evident. Apropierea dintre țările noas- tre merge mult dincolo de apropierea ofi- cială a șefilor de guvern, a guvernelor și parlamentelor. însă ceea ce eu am prezen- tat ca fiind fondul de gândire european poate fi trăit doar dacă este întotdeauna transmis și tinerei generații. Cred că studenții care se pregătesc aici, la Cluj-Napoca, pot trăi din ceea ce le trans- miteți dumneavoastră, profesorii acestei universități, profunde valori trăite, alimen- tate din experiența istorică a acestei regi- uni, valori folosite permanent în partene- riatul popoarelor noastre europene. Doar auzindu-1 pe rectorul dumneavoastră, cu privire la experiența pe care o are și în domeniul țării mele natale, Germania, con- stat că aceasta este o extraordinară îmbogă- țire a experienței noastre europene. De aceea mulțumesc, împreună cu studenții, tuturor acelora care predau la această uni- versitate, căci ei contribuie prin munca lor zilnică, desfășurată cu siguranță câteodată în condiții nu foarte simple, la faptul că Europa nu este doar o piață comună, un continent pacificat, ci și un continent al valorilor trăite. Vă mulțumesc din inimă pentru onoa- rea care mi-a fost conferită astăzi! ■ în românește de Raluca Dinică și Silviu Regman Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 7 Cuvânt de încheiere al rectorului Doamnă Cancelar Federal Angela Merkel, SUNT ÎN asentimentul întregii audiențe mulțumindu-vă din toată inima pentru discursul inaugural pe care l-ați rostit în Aula Magna a acestei universități. Primul meu gând este să vă mărturisesc că, în mă- sura în care Universitatea „Babeș-Bolyai“ omagiază și onorează personalitatea și con- tribuțiile Dumneavoastră de pondere isto- rică, în aceeași măsură universitatea noastră se simte onorată să vă poată considera de acum înainte parte a istoriei ei. Știm prea bine că, între îndatoririle po- liticianului de anvergură, ca și ale profeso- rului și cercetătorului de calibru, se află aceea de a da impulsuri. Discursul Dum- neavoastră a dat, cu siguranță, impulsuri decisive în multiple direcții. Studenții, pro- fesorii și cercetătorii se simt mai încurajați să-și apropie limba germană și fertila cul- tură de limbă germană. întreprinzătorii au putut găsi noi imbolduri să investească șl să se desfășoare în Transilvania. Studenții și-au putut da seama de importanța crucială a proiectului european pentru noile gene- rații și se simt încurajați, prin autorizata Dumneavoastră voce, să lucreze în perspec- tiva unei Europe a performanțelor compe- titive. Profesorii și-au putut da seama de profunzimea angajamentului Dumneavoas- tră și al autorităților germane în favoarea educației. Dumneavoastră ați pus, Doamnă Cancelar Federal, educația în prim-planul programului guvernului pe care îl condu- ceți. Putem spune, ca profesori responsa- bili, că România, la rândul ei, este sustena- bilă numai ca țară a culturii, a inovației și reformelor competente, conduse de poli- ticieni onești, care părăsește poziția de coadă a Europei. în discursul Dumnea- voastră, orice cetățean român găsește un stimulent la reflecție și acțiune luminată. Fiecare universitate din jurul nostru, și poate din Europa, găsește în discursul Dumneavoastră, ca exponent de prim-plan al politicii Germaniei și Uniunii Europene, o confirmare și un stimulent puternic la reforme și înnoire, pentru a câștiga în com- petițiile timpului nostru. Nietzsche a spus: „Speranța este un mult mai mare stimulent al vieții decât un noroc oarecare“. Pot să vă confirm, Doam- nă Cancelar Federal, că prezența Dumnea- voastră aici și acum, discursul Dumnea- voastră au deșteptat o mare speranță. Ne despărțim greu de aceste clipe isto- rice pentru Universitatea „Babeș-BolyaiA Mulțumindu-vă, încă o dată, din toată inima și în numele celor de față, exprim speranța, Doamnă Cancelar al Germaniei, Angela Merkel, că acest discurs va fi doar primul aici, într-o serie ce va continua. Vă mulțumesc! I.Aula Magna în timpul ceremoniei. Foto: loan Felecan, © ubb 2. Inaugurarea Institutului de Studii Germane. Foto: loan Felecan, © ubb 3. Imagine de la recepția dată în cinstea doamnei cancelar dr. Angela Merkel, Casa Universitarilor. Foto: loan Felecan, © ubb 8 • APOSTROF mic^o lecturi Curajos și impresionant, despre naștere... Ion Bogdan Lefter Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir (coord.), Nașterea: Istorii trăite, lași: Editura Po- lirom, Colecția „EGOgrafii", 2010, 376 p.; autoarele textelor din carte: Emilia Bîrsan, Cornelia Grunberg, Ana Maria Sandi, Grete Tartler Tăbărași, Sofia Văcărescu, Mihaela Miroiu, Otilia David, Aida Ferat Postolache, Cornelia Păsculie, Mihaela Vlăsceanu, Laura Grunberg, Cristina Ștefan, Ștefania Miclea, Claudia Miroiu, Otilia Dragomir, Maria Bucur, Ana Bulai, Ramona Păunescu, Daniela Palade Teodorescu, Mia Gorea. O EXTRAORDINARĂ, teribilă, entuzias- mantă apariție editorială: Nașterea: Istorii trăite, culegere de mărturii semnate de douăzeci de doamne despre momen- tele în care și-au adus pe lume copiii. Cele două coordonatoare ale cărții, Mihaela Miroiu și Otilia Dragomir, explică în prefață proiectul ca depășire a unei barie- re: căci, cu toate cîștigurile ultimei sute de ani în materie de „emancipare a femei- lor¹¹, „experiențele lor umane cele mai pro- funde, modul în care le trăiesc și se rapor- tează la ele rămîn încă încuiate în gineceu, continuând să fie un tabu pentru discursul public românesc¹¹ (Cuvint-inainte, p. 10); „Despre lucrurile acestea nu se vorbește, iar dacă se vorbește, nu se scrie, iar dacă, totuși, se scrie, măcar nu se publică^ (p. 12). Pe de altă parte, din perspectiva complementară a copiilor, deci... a tuturor oamenilor, „sta- rea ele sarcină" și nașterea țin de „experiența primordială a fiecăruia dintre noi¹¹ (ibid.; Cuvîntul-înainte începe cu splendide fraze despre „coființare“ - cf. p. 7). Tema este - deci - în sine excepționa- lă, ca și gestul atacării ei detabuizante, aici și acum, într-un context socio-cultural încă pudic în materie. Nicio inhibiție - însă - din partea celor douăzeci de autoare, care, odată ce și-au asumat proiectul, nu mai dau înapoi și-și povestesc experiențele materne cu curaj și cu lux de amănunte. Dacă privim lista, nu e deloc de mirare: marea majoritate sînt colaboratoare cunoscute ale Mihaelei Miroiu, fondatoarea studiilor feministe în România posteomunistă, venind pînă la o serie de tinere doctorande în domeniu, iar pe celelalte, fără multă detectivistică, doar sesizînd raporturile onomastice, le descoperim ca apropiate ale lor (mame, alte rude, colege). Vasăzică, so- ciologic vorbind, avem de-a face cu un „eșantion¹¹ reprezentativ doar pentru un anumit cîmp profesional și de mentalitate. Probabil că ar fi fost greu altfel, înainte ca bariera să se ridice pentru prima oară. Avantajul e că mai toate autoarele de acum își pot formula relatările din perspectiva unor serioase competențe socio-umane și de gen (în sensul respectivelor discipline științifice și academice). Nu explicit, ci în subsidiar, textele neavînd aspect de studii, ci de mărturii directe, preponderent na- rative, ceea ce nu exclude reflecțiile analiti- ce sau generalizatoare, presărate sistematic pe parcurs. După paginile introductive, cartea se deschide cu o listă de prezentare a autoare- lor: nu ca șir de c.v.-uri standard, seci, ci sub forma unor prezentări la persoana I, cu cîte o primă propoziție tip „Am născut-o/ L-am născut pe... în... la...¹¹ (nume, da- tă, localitate), urmată de un paragraf de autodefinire foarte pe scurt, nu rareori glumeață sau autoironică, uneori cu note amare, și de schiță a raporturilor cu copiii, de-atunci, de la naștere, și pînă azi. Tușan- te toate. lată-le drept exemple pe primele două (însă ar merita citate oricare): 1. Emilia Bîrsan// Am născut-o pe Mihaela în 10 martie 1955, la Sîncrai, Hunedoara.// Am șaptezeci și șase de ani și încerc să mă bucur de viață atît cit se poate. Am fost treizeci și opt de ani învățătoare și mi-am iubit din suflet profesia. Mi-e drag să îmi revăd elevii. De treizeci de ani sînt și bunică, nu doar mamă, și asta m-a făcut să descopăr o altă formă de dragoste, totală și necon- diționată. în ultimii nouă ani mă împart între București și Hunedoara, între fiica mea și locurile natale. Fetița de atunci este o fe- meie așa cum am visat să fie. 2. Cornelia Grunberg// Am adus-o pe lume pe fata mea în 31 ianuarie 1961, la București.// Copilul meu este mîndria mea. O ființă inteligentă, sensibilă, loială, deschisă la tot ce este omenesc. Ce își poate dori mai mult o mamă? în rest, o viață de speranțe trăită „sub vremuri¹¹ (p. 13). Textele din carte vor fi ordonate crono- logic, după datele de naștere ale odraslelor, de unde și un efect de oglindire a istoriei mari. Poveștile personale acumulează detalii despre situația familială, socială, materială a mamelor în perioada de început a perioa- dei comuniste, apoi în celelalte etape ale regimului, pentru ca ultimele nouă să trea- că dincoace de 1989, în alte vremuri, cu alte condiții, din ce în ce mai bune, inclusiv pe alte meleaguri, în virtutea noii libertăți de a călători (apariția scutecelor absorbante tip Pampers pe meleagurile noastre, respec- tiv’ lipsa lor înainte, e o temă recurentă...). La fel, sînt descrise atitudinile din epocă față de naștere, condițiile medicale, pregă- tirea doctorilor, uneori precară, situația spi- talelor, cu cîteva istorii „de groază¹¹ ș.a.m.d. Rezultanta e un soi de studiu istoric și de mentalități alcătuit din piesele de puzzle ale cazurilor individuale. Punctajul din micul ghid de orientare transmis de coordonatoa- rele volumului către autoarele invitate, re- produs în anexă, explică deopotrivă aspec- tul sistematic al informațiilor și asumarea confesivă a trecutului („Scrieți cu suflet, complet lipsit de neutralitate, nu faceți un raport, ci încercați să retrăiți în scris acel moment din viața voastră¹¹ - p. 367). Eveniment • Andrei Șerban la Opera Garnier din Paris, unde montează Italianca în Alger, de Gioachino Rossini. Foto: Eugenia Sarvari Zis și făcut! Autoarele care au acceptat invitația oferă relatări cuceritoare, fie alerte, de o vervă colosală, fie cald-melancolice, înclinate către sentimentalisme autentice, vibrante. Nicio notă falsă, niciun dubiu cum că mamele nu și-ar iubi profund, total și definitiv copiii. Drept care cartea întreagă e nu doar interesantă, ci și pasionantă la lectură, foarte amuzantă ici-colo, atunci cînd ironia și autoironia sînt la ele acasă, impresionantă peste tot, uneori profund emoționantă. Nu puține sînt paginile de literatură de cea mai bună calitate. Fiindcă, dincolo de proiectul de cercetare socio- umană de la care operațiunea a pornit, avem de-a face - nu-i așa? - cu o scriere memorialistică tematică, tematizată. Grete Tartler e chiar scriitoare de carieră, Mihaela Miroiu a mai scris eseistică personală, au- tobiografică (în R'Estul și Vestul, Editura Polirom, 2005, între altele), Laura Griin- berg a semnat o carte jucăușă pentru copii (Istorie cu ccpii și pâtș, mâță, frunză de gu- tuie, Editura Compania, 2007) și a predat spre publicare o a doua etc. Splendid scriu și celelalte colege din volumul despre naș- tere. Talentul scriitoricesc nu pare să le fie interzis mamelor de orice formație profe- sională!... ■ Text publicat inițial on-line, în revista virtuală ArMctMagaz/he/www.artact magazi ne. ro, nr. 67, 12 mai 2010. Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 9 Un autor în dezbatere Goetheanism și excelență Ovidiu Pecican O VREME, ÎN cultura română goetheanis- mul a părut cantonat numai în sfera criticii. Faptul s-a datorat scrisului maiores- cian, dincolo de stilul atic al căruia se citea cu ușurință un olimpianism deocamdată neegalat. Cu o similară răceală și o echiva- lentă decantare a expresiei a înscris o pagină culturală de același tip și E. Lovinescu în istoria unui posibil clasicism românesc. Distanțare obiectivantă și glosare înaltă în maniera unui echilibru al frazării și a unei serenități a gândului, toate păreau rezer- vate prin excelență domeniului criticii. Printr-o ciudată întorsătură a jocurilor tim- pului s-a ajuns astfel ca primele romane de marcă elaborate de pe poziții estetice simi- lare să apară la noi imediat după căderea comunismului. Luntrea lui Caron, romanul lui Lucian Blaga (intitulat, de fapt, cu totul altfel, de autor, dar botezat astfel de Mircea Zaciu), ca și narațiunea memorialistică din Caietul albastru de Nicolae Balotă se înscriu într-o linie care, prin multiple moduri de a se constitui, puneri în scenă, gânduri și alu- zii culturale, amintesc de paginile străluci- te din Poezie și adevăr, conturând - cu întâr- ziere? - o limbă de pământ din care ar putea crește cu timpul un adevărat ostrov sau chiar continent. Incet-încet, eliberarea de diversele constrângeri extraliterare, de la cele ideologice comuniste la cele ale mode- lor intelectuale ori ale opresivei economii, permite temperamentelor calme să regă- sească o cadență scriitoricească pe care al- te determinări ale răgazului interior al fie- căruia nu o îngăduiau. Și iată că, publicând, într-un excelent tempo în ultimii ani, carte după carte (Caietele lui Ozias, 2004; Ihsiliu, foi volante, 2006; Paramnezii, 2005; Blestem și bine- cuvântare, 2007; Investigații materne, 2008; Necredinciosul, 2008; Exercițiu de sinceritate, 2009), Ion Vianu se alătură decis tendinței amintite într-un emoționant și solemn ro- man nonfictiv, didactic, intitulat Amor intellectualis: Romaul unei educații (Iași: Ed. Polirom, 2010, 406 p.). Roman al forma- ției, bildungsroman, cum se spune, noul volum continuă - de astă dată pe cont propriu, dintr-un alt unghi - vizitarea „locurilor memoriei^ inițiată împreună cu regretatul Matei Călinescu în memoriile Amintiri in diaUg (ed. I: 1994; ed. a ll-a: 1997; ed. a IlI-a: 2005). Narațiunile pa- ralele și împletite de acolo, receptate bine de public, au părut să inspire (nedeclarat și, poate, iluzoriu) și alte aventuri similare, cum ar fi cea la patru mâini, datorată lui Paul Cernat, Ion Stanomir, Ion Manolescu și lui Angelo Mitchievici, care rememorau tinerețea în vremuri comuniste - dar, de astă dată, ale celui de-al doilea comunism: cel ceaușist - mânați de aceeași detașare de politic și cu un similar interes pentru fructificarea detaliului de atmosferă (Explo- rări in comunismul românesc, voi. I: 2004, voi. II: 2005, voi. III: 2008). Sursa predilectă a scrisului literar al lui Ion Vianu este, mereu, memoria și analiza memoriei. încă în Paramnezii - „închipuiri luate drept amintiri; amestec de închipuiri cu amintiri“, explică autorul chiar sub epi- graful din Baudelaire care întreabă, pe un ton villonesc, „Unde ne sunt prietenii morți?“ -, continuarea filonului âân Amin- tiri in diakg, precedate de dedicația către prietenul defunct Miron Chiraleu, devine evidentă. De-acum teritoriul predilect al acțiunii prozastice a autorului și-a precizat coordonatele. Pe drumul către trecut, psi- hanalistul de formație recurge la instrumen- te ale meseriei, narațiunea și analiza... Numai că, oricât de viu în spațiul memo- riei, trecutul nu este scutit de alunecarea lui firească în spațiul umbrelor, drept care frecventarea lui ajunge uneori să însemne și coborâre în Hades, demers orfic de adu- cere la suprafață a sufletelor demult pleca- te, eternă reîntoarcere și revizitare a acelo- rași mitologii personale: teritorii biografice, dar și teritorii culturale devenite parte or- ganică a primelor, ca urmare a profundei lor asimilări și continuei frecventări. Apelul la anamneză în meseria profesată vreme de decenii se oferă acum ca de la sine celui ce a îmbrăcat toga romancierului. Memoria completată - în limite selective și foarte precise - prin reconstituiri și interpretări ale unor fapte strict documentabile face joncțiunea cu rama unei concepții despre educație și cultură pe care autorul le-a de- prins ucenicind în proximitatea tatălui, es- teticianul și criticul literar Tudor Vianu. L-am omis anume, până în acest moment, din galeria goedieenilor din cultura noastră, pentru că tocmai umbra lui tutelară se în- tinde peste Amor intellectualis. Lucrare de calitate excepțională animată de un etos al clasicității propulsabilă în primul raft al literaturii noastre actuale prin joncțiunea dintre viziunea auctorială de o mare și senină încredere în idealul paideic și în calea regală a culturii cu arta poetică originală situată la intersecția dintre memorialistică si ficțiunea beletristică. In ce privește prima componentă a ecuației care articulează așezarea roman- cierului în fața sarcinii pe care liber o asu- mă, Ion Vianu clarifică, într-un interviu recent, cu precizie unde se situează: Azi, valorile umaniste bat peste tot în re- tragere. Este convingerea mea că trebuie salvată cultura, cultura noastră, națională și europeană. Fără ea cădem în barbarie. A investi în cultura umanistă înseamnă a investi în creiere. Cine este mai cult este și mai eficient. Cine este mai cult are o șansă în plus să fie mai puțin cinic, fiindcă își dez- voltă simțul valorilor morale. Totuși, așa cum s-a văzut și în generațiile anterioare, despre care povestesc, valorile umaniste sunt prea fragile pentru a supraviețui singure. Trebuie promovată solidaritatea, combătut cinismul dominant. Religiozitatea pompoasă și pur verbală nu servește la nimic, este demagogie. Trebuie să crească „omul lăun- tric“ și cultura este o cale regală către el. (Simona Chițan, „Alcoolul este complicele regimurilor comuniste“, in Adevărul literar și artistic, marți, 10 iulie 2010) Cât despre cea de a doua, ea se găsește rezumată în finalul unui paragraf de artă poetică din chiar romanul adus în discuție, și ea sună astfel: „sunt un romancier ca- re-și trădează secretele de atelier sau un me- morialist care alege crâmpeie din trecutul său, creând un montaj“ (p. 147). O poetică brechtiană, a dezvăluirii me- canismelor de generare a prozei, așadar - amintire, selecție, dispunere de accente, conducerea evenimentelor către conturarea unui sens și chiar o morală finală dar nu mai puțin o adeziune naturală și conștientă la bildungsromanul clasicității și la idealul căutării unei anumite exemplarități. Ce anume poate scăpa de tezism un asemenea roman aplicat anilor stalinismului româ- nesc, roman adecvat mai curând denunță- rii abuzurilor, așa cum s-a înfiripat el sub condeiul febril al lui Paul Goma, de pildă? Mutarea accentului de pe intenția docu- mentară pe celebrarea fastului tinereții și a aventurilor ei în companii alese, cu pro- iectul evidențierii în interiorul propriei biografii a celor mai înalte idealuri, toate slujite de un stil ales, calofil, însă limpede, în același timp, fără căutarea culorii locale (neaoșisme, arhaisme, regionalisme care nu lipseau din paleta „balcanicilor“ de felul lui Mateiu Caragiale sau, în poezie, Ion Barbu), asigură romanului Amor intel- lectualis un destin privilegiat în parcursul literar al vremurilor care abia încep. 10 • APOSTROF Seducția trecutului Iulian Boldea Amor intellectlalis (cu subtitlul Ro- manul unei educații}. Editura l’olirom, 2010, de Ion Vianu debutează cu câteva dense, chiar dacă sumare, notații despre tectonica primelor amintiri: Amintirile din prima copilărie sunt arareori altceva decât icoane, imagini unice, foarte scurte fragmente de acțiune, secunde de film. Restul e reconstituire. Memoria cade, imaginația i se substituie. Limitele sunt neprecise. Aceste amintiri au calitatea visu- lui, și numai anumite circumstanțe, recon- stituite, pot să deosebească între ceea ce s-a petrecut realmente și ce a fost vis. Cartea lui Ion Vianu e cronica maturizării intelectuale și afective a autorului, proiec- tată pe fundalul unei epoci malefice, cea a instaurării și consolidării regimului co- munist. Memorialistul plasează accentul epic asupra momentelor de inițiere în sfera vie- ții intelectuale și afective, restaurând anam- netic avatarurile vârstei adolescentine, cu experiențe ale erosului, cu căutări și dileme existențiale, cu o întreagă galerie de perso- naje, prieteni, discipoli, apropiați ai lui Tudor Vianu, legați de acesta prin amor in- tellectualis magistri. Istoria personală și istoria epocii se întrepătrund adesea, ge- nerând o ambivalență narativă și o am- bianță a povestirii din care nu lipsesc cu- lorile sau accentele tragice. Situate la limita fragilă dintre memorie și imaginație, amintirile lui Ion Vianu își relevă, aproape programatic, propensiunea spre ficționalitate, supunându-se tentației unui „joc al intelectului" care suplinește golurile memoriei prin inserții ale imagi- narului: Povestirea mea nu ar fi cu putință dacă nu mi-aș permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. Ele sunt posibile atâta vreme cât i-ai cunoscut bine pe actorii dramelor la care nu ai asistat. Punând în lumină, la tuiul, la celălalt, pozițiile lor tari, punctele asupra cărora nu erau sub nicio formă dispuși să cedeze, dar și slăbiciunile, micile sau marile fisuri ale caracterului lor, devine un soi de joc al intelectului faptul de a-i confrunta în imaginație așa cum au stat și s-au înfruntat și în realitate. [...] Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficțiune romanescă. Cartea lui Ion Vianu abundă în fapte, evenimente, întâmplări, detalii și gesturi care configurează o întreagă lume, dimi- nuată sub presiunea timpului. Episoade din copilărie, ambianța casei părintești, figura paternă reconstituită în culorile afectivității, etapele formației școlare și universitare, toate acestea sunt reprezen- tate prin intermediul unei scriituri febrile, deloc afectate, care întreprinde exercițiul spiritual dificil al căutării de sine într-un mod cât se poate de natural. Căutarea de sine e cea care îl conduce pe memorialist la trăsătura dominantă definitorie, și anume la „pulsiunea de a fi liber“: • Ion Vianu, la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai", 2002 Există, spune Freud, tot felul de pulsiuni primare, nu numai cea alimentară sau cea sexuală. De pildă, pulsiunea de-a privi. „De ce nu ar exista, mi-am spus, și pulsiunea de-a fi liber?" O pornire care protestează îm- potriva oricărei limitări a mișcărilor, care maximizează plăcerea musculară (și mai târziu morală) de-a folosi mișcarea în toate direcțiile spațiului, iar apoi mișcarea liberă, voioasă, năbădăioasă a gândirii (în care disciplina este autoimpusă). „Nu cumva", am gândit, „asta este pulsiunea care te do- mină cel mai tare pe tine?" Și cred că aveam dreptate. Multe hotărâri ale vieții mele au fost dominate de această dorință nelimitată de-a fi liber. Aș putea să o atribui unei reacții față de lumea constrânsă în care trăiam. Dar, sincer vorbind, nu cred că un asemenea tip de constrângere poate să determine o astfel de alegere, fundamentală. Ea vine din impe- rative mult mai arhaice, nu se poate explica decât prin evenimente de la începutul în- ceputurilor vieții. Relevante sunt rememorările figurii pa- terne. Chipul lui Tudor Vianu, deslușit cu minuție și finețe psihologică, trădează aceeași efigie de homo duplex care a mai fost, de altfel, remarcată de exegeză: Mic fiind, m-am confruntat cu fragilitatea și melancolia lui T, cu primejdia ca ființa lui plină de sensibilitate să se scufunde. Apoi, am avut de-a face cu nevroza mamei mele [...] dorința mea de a le fi vindecător avea de-a face și cu felul în care ei se încredeau în mine. Cu acel subînțeles neîntrerupt că eu îi puteam salva - dacă nu de la moarte, cel puțin de la disperare - prin prezența mea alături de ei, dar și prin însușirile mele bune. Demne de interes sunt și portretele, unele sumare, altele dezvoltate, ale prietenilor și discipolilor lui Tudor Vianu (I. Negoițescu, Ion Frunzetti, Edgar Papu, Constantin Noica), în care memorialistul pune vervă descriptivă, acuitate a surprinderii nuan- țelor sufletești, dinamism caracterologic. Remarcabile sunt nucleele epice prin ca- re sunt reconstituite figuri ale culturii românești postbelice așezate sub semnul tutelar al lui Amor intellectualis ■. figura lui Matei Călinescu (Geamănul), a lui Edgar Papu (cel care aprindea steaua din vîrful bradului de Crăciun în copilăria autorului), figura tragică a lui Vladimir Ghika, destinul dramatic al lui Miron Chiraleu („Cel ce nu s-a predat“) sau al lui Mitia Peristeri. Martor credibil al unei epoci revolute, în care burghezia românească reprimată își căuta modalități mai mult sau mai puțin subversive de supraviețuire și de adapta- re, Ion Vianu surprinde medii sociale diferite, cu relieful lor particular, cu figuri umane emblematice, desenate cu vervă epică și fidelitate descriptivă. Relevanța cărții lui Ion Vianu rezidă însă nu doar din amprenta documentară, din efortul de a reînvia o epocă revolută, de a-i reda un contur deloc utopic sau idilic, dimpotrivă, mai degrabă unul crispat și tragic, în concordanță cu relieful acelei lumi exas- perante. Există aici și o asumată nevoie de clarificare interioară, de decantare etică a propriilor trăiri și a gesturilor și vorbelor celorlalți, desființați, cel mai adesea, de mecanismele terifiante ale ideologiei co- muniste: Mai sunt și alte lucruri de povestit despre acei frumoși și virtuoși tineri, mai vârstnici decât mine sau de o vârstă cu mine, oamenii care mi-au slujit de exemplu, apărătorii culturii și virtuților în vremuri de restriște. Mulți au fost prinși în menghinele mașinii de zdrobit oameni. Au rămas întregi, aparent. Au rodit, fiecare după măsura și după stilul lui. Unii au cedat moral, iar unitatea platoniciană a Binelui, Adevărului și Frumosului s-a spart. Precum un parfum rar care te îmbată, dar se risipește la prima adiere, „fragranța zeilor" de care vorbește Ovidiu, amor intellectualis în care au crezut T. și tinerii săi amici s-a dovedit o esență mult prea subtilă, prea fragilă pentru acea vreme a ruinei cetăților. Bildungsroman de o calitate neîndoielnică, cronică de familie și operă memorialistică de amplă rezonanță etică și estetică, Amor intellectualis reprezintă una dintre apariții- le remarcabile ale anului 2010. Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 11 Un autor în dezbatere Andrei Marga despre Joseph Ratzinger Constantina Raveca Buleu Discursul filosofic rafinat cu care ne-a obișnuit Andrei Marga se îmbină din nou cu propensiunea sa spre cultura teologică și cu extensiile ei în orizontul ci- vilizației actuale în Absolutul astăzi: Teolo- gia și filase fia lui Joseph Ratzu:ger, volum apărut în acest an la Editura Eikon din Cluj-Napoca. Mai mult decât bine-venită, fiindcă umple un gol în exegeza noastră, această carte oferă o imagine totalizantă a personalității și gândirii filosofice și teolo- gice a cardinalului Joseph Ratzinger (papa Benedict al XVI-lea), compensând prezența redusă a operei teologului german în spa- țiul cultural și editorial românesc, carență corectată, de-a lungul ultimilor ani, tot prin eforturile profesorului Andrei Marga și ale soției sale Delia, traducătoarea unor texte de referință. Asumată conștient de către autor, pro- vocarea unei tradiții care se sustrage prescriptiv interferențelor dintre filosofie și teologie plasează Absolutul astăzi: Teolcgia și filoscfia lui Joseph Ratzinger - concepută, în mod programatic, ca scrutare a operei unui teolog prin lentila unui filosof - sub semnul rarității, al dificultății exegetice ine- rente și al ineditului intelectual. Ieșirea din sfera autosuficientă a filosofici devine cu atât mai necesară în demersul profesorului Marga, cu cât obiectul analizei sale demon- strează, la rândul său, depășirea voluntară a la fel de autosuficientului domeniu teo- logic, în încercarea constantă de a găsi răs- punsuri de ordin general și teoretic la pro- blemele umanității. Grație acestor atitudini complementare, prin care dialogul se în- cheagă firesc, întâlnirea culturală dintre fi- losoful cu deschidere teologică Andrei Marga și teologul-filosof Joseph Ratzinger are loc la un nivel nuclear, atât autorul mo- nografiei, cât și protagonistul ei evoluând oarecum ex-centric în raport cu norma acreditată, amândoi dovedindu-se „conser- vatori“ acolo unde norma ar impune re- lativisme și originali, liberali chiar, acolo unde norma prevede, dimpotrivă, repliere și închidere. Exercițiul intelectual transgresiv al au- torului nu este incompatibil cu admirația față de personalitatea lui Joseph Ratzinger, apreciat drept „unul dintre cei mai inovativi și prolifici teologi din modernitatea târzie“, cu certe contribuții filosofice, datorate mai cu seamă conceptualizării condiției umane de astăzi. în Absolutul astăzi.... Andrei Marga analizează cu precădere „perspecti- vele noi și inițiativele de gândire datorate lui Joseph Ratzinger“, rezultatul fiind o monografie suplă, profundă, structurată pe temele majore ale operei teologului ger- man. Pivotul întregului discurs îl reprezintă Absolutul, readus în prim-planul dezbate- rilor teologice și filosofice de către Joseph Ratzinger însuși, în plină epocă a rela- tivismelor culturale și teologice de tot felul. Astfel, în termenii gândirii Cardinalului, creștinismul nu poate accepta relativismul, ci trebuie să-și afirme la tot pasul propen- siunea către Absolut, derivată din univer- salismul moștenit din religia iudaică. Ea trebuie, arată teologul, dusă până la capăt, în direcția desprinderii de orice particula- rism național, ceea ce face din raportarea la Om o finalitate privilegiată. Preferința acordată Absolutului și pro- povăduirea unor valori ferme într-o lume relativizantă, intrată în criză prelungită, sunt responsabile de eticheta de „conserva- tor“ de care Joseph Ratzinger se bucură în Itunea Bisericii (variantă seft, dacă ne gân- dim la apelative jurnalistice alternative, precum „Panzerkardinal“ sau „Rottweilerul lui Dumnezu“), etichetarea dovedindu-se facilă în lipsa aprofundării relației sale cu tradiția și a ignorării întregii biografii cul- turale a Papei. Opunându-se unor ase- menea reducții clișeizante, Andrei Marga precizează: Teza mea - formată parcurgând scrierile lui Joseph Ratzinger și monografii ce i s-au dedicat - este că opțiunea pentru valori ferme, desfășurată dinăuntrul unei concepții teologice și filosofice sprijinită pe Augustin și într-o lume provocativă la adresa tradiției, este centrul de coagulare al personalității teologice și filosofice cu o pondere inte- lectuală și un rol atât de covârșitor astăzi a lui Joseph Ratzinger. Pentru a demonstra acest lucru - teză fundamentală, de altfel, a monografiei sale -, Andrei Marga urmărește hermeneutic fiecare etapă bibliografică și tematică a evoluției gândirii lui Joseph Ratzinger: începuturile edificării concepției teologice și filosofice în lucrarea de doctorat despre Augustin și în scrierea de habilitare despre Bonaventura, concepția despre aggiorna- mento (cu atât mai interesantă, cu cât Joseph Ratzinger a participat la sesiunile Conciliului Vatican Ii), fraternitatea creș- tină (într-un context comparativ, care ilus- trează amplitudinea culturală majoră a Cardinalului), specificarea creștinismului, conceptul de revelație, interpretarea Scrip- turilor, asumarea ascendenței iudaice a creștinismului, structurarea Bisericii, rela- ția dintre religie și politică, raporturile dintre teologie și filosofie, criza morală, sursele și șansele Europei, criza valorilor sau concepția asupra rațiunii. Joseph Ratzinger - arată profesorul Marga - afirmă în mod constant realitatea divinității, libertatea și răspunderea omului în fața lui Dumnezeu, însă, bine ancorat în istoria fenomenelor culturale și sensibil la dilemele timpului în care trăiește, demon- strează un „progresism^ aparte, care armo- nizează idealul revenirii la sursele biblice și patristice ale creștinismului cu dorința de schimbare în Biserică, restaurarea uni- tății creștinilor - cu recunoașterea impo- sibilității realizării unei reunificări efective în contextul tendinței de fragmentare din interiorul diferitelor biserici -, critica rela- tivismului cu valorificarea, prin compen- sație, a tradiției Bisericii, consolidarea componentei ecleziale a creștinismului cu întărirea „colegialității în dauna puterii papale, „convorbirea" dintre Biserică și oamenii epocii cu responsabilitatea ei socială, restabilirea orientării cristocentrice cu interpretarea dezvoltării postbelice a cercetării istorice a ceea ce s-a petrecut în Țara Sfântă înainte de nașterea lui lisus, în timpul vieții Sale pământești și după răstignire, clarificând astfel relația dintre „lisus escatologic" și „lisus istoric". Sensibilitatea filosofului-teolog față de situația actuală a umanității duce la consta- tarea faptului că „maladia propriu-zisă a lumii modene este deficitul moral". în mod simetric, soluția este dată de teologul- filosof, ea neputând fi alta decât credința în Dumnezeu. De altfel, Absolutul astăzi: Teo- kgia și filase fia lui Joseph Ratzinger insistă asupra acuității diagnostice a lui Joseph Ratzinger, Andrei Marga considerând că „scrierile sale pot fi citite cu folos ca diag- noze ale stării spirituale a timpului". Un (Continuare în p. 14) 12 • APOSTROF Creștinism și iudaism Alexander Baumgarten Volumul Frații mai mari: întâlniri cu iu- daismul^ semnat de pro- fesorul Andrei Marga și publicat de Editura Ha- sefer din București, cu un cuvânt-înainte al dr. Aurel Vainer, președin- tele Federației Comu- nităților Evreiești din România, reprezintă o sinteză solidă și im- presionantă a lucrărilor dedicate de autor civilizației și culturii iudaice. Volumul reu- nește câteva studii care fixează, în analize memorabile, etapele fundamentale ale isto- riei intelectuale a reprezentărilor pe care cultura europeană și le-a format despre iudaism, împreună cu o responsabilă și continuă reflecție filosofică, istorică și morală asupra condițiilor în care geneza și evoluția antisemitismului european s-au împletit cu cele mai frământate etape ale istoriei europenității înseși. Volumul este, dincolo de diversitatea abordărilor, expre- sia unui respect avizat și a unei profunde înțelegeri a cauzelor care explică raporturi- le culturale și politice care au angajat creș- tinismul și iudaismul de-a lungul întregii lor istorii. în același timp, volumul strălu- cește printr-o eleganță compozițională, pri- vilegiind, la începutul și finalul său, două figuri feminine de prim rang ale culturii iudaice, întrucât debutul volumului îl con- stituie un studiu-monografie dedicat filo- sofiei Hannei Arendt și se încheie printr-un dialog între profesorul Andrei Marga și doamna rabin dr. Eveline Goodmann-Thau. Unitatea volumului se sprijină pe patru piloni principali, care rezultă din meditația profesorului Andrei Marga asupra istoriei iudaice și a problemelor modernității euro- pene, o meditație trecută printr-o biblio- grafie imensă, care înregistrează cu o forță intelectuală unificatoare cele mai sem- nificative momente ale manifestării spi- rituale a iudaismului pe parcursul întregii sale istorii, împreună cu ambientul cel mai divers de receptare continentală a lui. Un prim pilon este cel al dialogului con- fesional: el constă în valorificarea atitudinii catolicismului contemporan de după Con- ciliul Vatican II, atitudine pentru care celebra sintagmă adresată de papa loan Paul al II-lea evreilor, numiți prin ea „frați mai mari“, este emblematică. Ea înseamnă, pen- tru profesorul Andrei Marga, descoperirea unui areal generos de cercetare teologică, în care creștinismul își poate sonda fun- damentele vetero-testamentare pentru a-și înțelege profunda apropiere și tematizare comună a naturii divine cu spiritualitatea iudaică. Pledoaria, pe acest prim pilon al cărții, pentru dialogul confesional și pentru descoperirea comună a soluțiilor ardente la problemele politice și spirituale ale lumii contemporane este o evidență. Al doilea pilon al studiilor reunite în acest volum este teza (argumentată irefu- tabil prin invocarea surselor istorice de au- toritate și a exegezei contemporane autori- zate a problemei, de la arheologie la critica textuală și de la istoria doctrinară la filosofia religiei) conform căreia revenirea cu date precise la personalitatea originară a lui lisus ca la un izvor autentic de sens atât pentru creștinism, cât și pentru iudaism poate oferi exemplul solid al întâlnirii spirituale auten- tice a celor două mari religii monoteiste. Din această perspectivă, teologia lui Hans Kiing și celebra lucrare a teologului german Das Judentum (2001) reprezintă pentru profesorul Andrei Marga unul dintre ce- le mai importante repere ale gândirii teologice contemporane și o sursă redu- tabilă de argumente în vederea descoperirii sursei originare a culturilor monoteiste supuse analizei. • Andrei Marga. Foto: M. P. Al treilea pilon este orizontul strict fi- losofic angajat în analiză, care transpare discret la fiecare rând al cărții și care devine evident și este rostit explicit în numeroase pasaje: primatul filosofic al paradigmei co- municaționale inițiate de Jiirgen Habermas. Acest aspect este completat de faptul că această paradigmă a comunicării civice se naște pe solul fecund al analizelor politice ale modernității semnate de H. Arendt, dar și de faptul că unul dintre cele mai celebre exponente culturale ale ei este bine-cu- noscutul dialog al filosofului german cu fostul cardinal Joseph Ratzinger, actualul papă Benedict al XVl-lea. Tema fundamen- tală angajată în acest „pilon“ al cărții ține de conceperea societății în contextul practicii unei comunicări nedistorsionate, care poate conduce la eliberarea de ideo- logii și de încheierea definitivă a expe- riențelor catastrofale din punct de vedere uman, religios și moral ale primei jumătăți a secolului XX. O asemenea temă conduce limpede la legarea paradigmei comuni- caționale de un nou și generos mod de raportare a credinței la rațiune, un mod în care tema subordonărilor din oricare sens ale celor doi termeni reprezintă numai un fapt al memoriei culturale. Al patrulea pilon îl reprezintă recon- strucția istoriei intelectuale, strâns împleti- tă de fiecare dată cu un rechizitoriu moral ferm la adresa celor mai variate manifestări ale antisemitismului european al ultimelor veacuri. Reconstrucția intelectuală pe care o practică profesorul Andrei Marga are mai multe accepții în acest volum: într-un sens, este vorba despre o erudită reconstrucție a conceptului Kabbalei, valorificată ca o im- portantă tradiție contributoare la ansamblul cultural european și la dezbaterile intelec- tuale a diferite secole (medievale sau mo- derne); în alt sens, este vorba despre evo- carea captivantă a figurii lui Maimonide în contextul ascensiunii aristotelismului arabizant și neoplatonizant al Evului Me- diu latin; în alt sens, mai strict, este vorba despre reconstrucția temei hegeliene a statului teleologic, dar și despre înțelege- rea profundă a consecințelor istorice grave ale ascensiunii național-socialismului ger- man, reconstrucție dublată de expunerea te- meiurilor justificate ale adoptării modelului social al „conștiinței posibilității^ comuni- caționale, în contrapondere cu tema hege- liană pomenită. Pledoaria în favoarea so- cietății comunicaționale se află, în acest volum, în strânsă corelație cu câteva rechi- zitorii morale ferme ale Holocaustului („Laboratorul destrucției“, „Despre crimele secolului“). Am îndrăzni să spunem că acești patru piloni argumentativi se regăsesc în formule diferite și captivante de-a lungul studiilor prezente în volum. Fie că este vorba despre o seducătoare analiză succintă a operei Hannei Arendt („Hannah Arendt și is- toria“) sau de istoriografia eristică („lisus în noile abordări creștine și iudaice“), sau de evidențierea modului în care Franz Rosenzweig inițiază etica existențială a conștientizării orizontului morții în cultu- ra europeană, temele de meditație ale pro- fesorului Andrei Marga se împletesc ar- monios, erudit și convingător în fiecare dintre aceste subiecte abordate. Construcția instituțională care este intim legată de con- cepțiile autorului este ilustrată prin pu- blicarea, la finele volumului, a unor docu- mente inițiate de rectorul și ministrul Andrei Marga privind susținerea studiilor iudaice și a întâlnirilor româno-israeliene. Volumul reprezintă, din această perspecti- vă, o pledoarie unitară în favoarea unei abordări multiculturale a dialogului istoric și actual dintre iudaism și creștinism. Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 13 Eveniment BlCCMEfi ■■ .⁻’n -i iKR Conferințele MONICA LOVINESCU Conferințele Monica Lovinescu Octombrie-noiembrie 2010 Joi, 14 octombrie, ora 1 7.30 Prof. dr. Augustin Ioan (Universitatea de Arhitec- tură și Urbanism „Ion Mincu“ din București) - Mormânt, monument, memorial: Arhitectura pentru isto- rii controversate. Marți, 26 octombrie, ora 1 7.30 Conf. dr. Sanda Cordoș (Universitatea „Babeș- Bolyai“, Cluj-Napoca) -Ideohgia realismului socia- list in România. Bucurețti Octombrie - Noiembrie M10 Miercuri, 27 octombrie, ora 1 7.30 Horia Roman-Patapievici (icr) - Anticomunismul Monicăi Lovinescu și patriotismul lui Viigil Ierunca. Marți, 2 noiembrie, ora 1 7.30 Regizorul prof. dr. Andrei Ujică (Universitatea de Artă și Design din Karlsruhe) - Cinemattgraful non- ficțional: Ceaușescu și filmul istoriei. Andrei Marga despre Joseph Ratzinger (Urmare din p. 12) exemplu în acest sens îl reprezintă anun- țarea cu franchețe a crizei Europei de după anii ’90, în ciuda multor curente optimiste. In aceeași ordine de idei se înscrie teza po- trivit căreia democrația nu oferă, de la sine, o chezășie de permanență, ea fiind peri- clitată prin degradarea valorilor imponde- rabile (culturale, filosofice, sufletești), ceea ce impune în mod necesar o asumare ine- vitabilă a conținuturi lor spirituale, sinoni- me, în tradiția europeană, cu creștinismul. Preocuparea constantă a lui Joseph Ratzinger de a contracara ostilitatea celor care consideră că teologia și filosofia sunt discipline disparate și de a restabili co- municarea lor ține seama de tripla relație dintre cele două domenii, de faptul că amândouă abordează întrebările originare ale omului, amândouă ajung la abordări ontologice și amândouă rămân solidare cu rațiunea. în gândirea lui Joseph Ratzinger, apelul la rațiune este chemat să corecteze derapajele modernității și să lanseze o schimbare culturală pe scară mare, în care - demonstrează profesorul Marga - un rol important este jucat de universitate, înțe- leasă ca „universitas“, instituție răspun- zătoare de redescoperirea unității cunoaș- terii și de contracararea tendințelor de fragmentare și de absență a comunica- bilității, promovând în consecință un nou umanism. Vblumul lui Andrei Marga radiografiază avizat și profund opera și ideile lui Joseph Ratzinger, apelând chiar la secvențe bio- grafice atunci când autorul consideră ne- cesară sublinierea unor elemente ale per- sonalității Cardinalului sau lămurirea unor zvonuri care-1 au drept protagonist. Un astfel de caz este „divergența istorică^ dintre Joseph Ratzinger și controversatul teolog elvețian Hans Kiing, căreia exege- tul îi acordă un spațiu de lucru generos și lămuritor. Există oameni - notează Andrei Marga - și chiar Oameni, mai mult sau mai puțin cunoscuți, chiar dacă voința de discreție es- te uneori caracteristică. Este însă recon- fortant să observi, printre mulții indivizi volatili, dar zgomotoși, din societățile mo- dernității târzii, Oameni ce se înalță cu dis- creție și fermitate, în pofida curentelor, și care constituie repere. Un astfel de Om este Joseph Ratzinger, actualul Papa Benedict al xvi-lea. Pasajul de mai sus reafirmă și justifică admirația deschisă a autorului pentru Joseph Ratzinger, însă atitudinea sa elo- gioasă n-ar putea fi completă fără dimen- siunea intelectuală a subiectului pe care și l-a propus spre cercetare: Opera de până acum a lui Joseph Ratzinger a contribuit mai mult decât opera oricărui alt teolog de astăzi la a modifica scena in- telectuală a lumii într-o direcție precisă: reintegrarea teologiei, alături de filosofie, știință, artă, printre formele spiritului care dau sintezele orientatoare pentru oamenii de astăzi. Fără a ignora omul și biografia sa, Andrei Marga urmărește cu precădere evoluția intelectuală a lui Joseph Ratzinger, re- curențele, cristalizările și solidificarea idei- lor sale în timp, ajungând la concluzia că acesta „a folosit, cu vastă cultură și cu perspicacitate hermeneutică, evoluția știin- țelor naturii și a filosofici ca argument sistematic pentru a întemeia interpretarea creștină și a o relansa printre interpretările filosofice de referință ale timpului nostrucc. Fie că are în vedere viziunea de an- samblu a gândirii lui Joseph Ratzinger, fie că își focalizează atenția asupra unor nuanțe filosofice și teologice subtile din opera acestuia, discursul lui Andrei Marga con- struiește exemplar și original imaginea unui teolog și filosof de mare anvergură, care conceptualizează în mod responsabil condiția umană în epoca relativismelor modernității târzii, aducând-o mai aproa- pe de un spațiu de excelență esențialist, în care filosofia și teologia își dau mâna, dia- logând. 14 • APOSTROF In laboratorul minotaurului ideologic Nicolae Balotă NU SE luminase încă de ziuă, când am ieșit în strada înzăpezită. încetase să ningă. Era liniștea aceea vătuită ce se lasă după o ninsoare îmbelșugată în care nu-ți auzi nici pașii, de parcă urechile ți-ar fi în- fundate. Trecători mai matinali chiar decât mine tăiaseră deja o pârtie incertă prin zăpada afânată. Călcam în urmele adâncite ale călcăturii lor. La lumina felinarului din colț am văzut aburii ce-mi ieșeau din gură și suflarea aceasta vizibilă mi-a reamintit deodată visul din care mă trezisem. Eram într-o gară, pe peron, în apropierea liniei, când deodată apărea o locomotivă. Uriașă, neagră, cu o roată enormă la capătul unei biele lucioase, lunecoase, cu o movilă de cărbuni în tenderul din spate, unul dintre acei monștri de fier care mi-au înspăimân- tat cu delicii copilăria, când așteptam pe peron, cu inima bătând în mine, să își scui- pe deodată cu furie aburii fierbinți. Pân- deam momentul cu teamă și speranță, căci mă teroriza gândul, nutrit totodată cu pof- tă, ca acea revărsare ca din gâtul unui ba- laur să se petreacă tocmai în fața mea, să fiu învăluit, pătruns, rotit, răpit, ridicat în aer de vapori. Ceea ce nu s-a petrecut ni- ciodată, locomotiva mulțumindu-se să treacă făcând să tremure peronul sub pi- cioarele mele și măruntaiele în pântecul meu subțire de copil, ca să-și reverse șu- ierând mânios aburii, abia la capătul gol de călători al peronului. Mă aflam acum, în visul meu, chiar în cabina mecanicului și locomotiva gonea trăgând un lung șir de vagoane. Plecat în afară, precum fochiștii negri de funingine, le vedeam șerpuind până departe în spatele locomotivei. Lângă mine, mecanicul azvârlea de zor cu lopata cărbunii în cuptorul plin de jăratec. Când s-a întors cu fața la mine, i-am văzut ochii lucind prin ochelari. Un mecanic cu oche- lari, mă miram eu, și atunci l-am recunos- cut: e Roșea, Alexandru Roșea de la Psi- hologie. Rânjea triumfător. „Am pus mâna pe tren, eu îl conduc. Toți veți muri, toți. Toți reacționarii, Goangă, Mărgineanu, Blaga al tău...“ înșira tot mai repede nume cunoscute și necunoscute, un nesfârșit pomelnic. Și deodată, cu un rânjet de satis- facție: „Acum urmezi tu! Ți-au dat ăia dru- mul, dar ai să mori. Eu te omor!“ Și dădea să mă lovească cu lopata, să mă împin- gă spre gura de foc deschisă a cuptorului. Mi-am făcut vânt pe fereastra deschisă a locomotivei și zburam înotând prin aer, mă înălțăm, planam undeva sus în văzduh, vedeam sub mine, în depărtare, ca o jucă- rie, vagoanele trenului din care evadasem • Nicolae Balotă. Foto: M. R și locomotiva care gonea cu mecanicul ei nebun. întâlnirea cu Roșea mă preocupa. Gân- dul la această penibilă revedere cu psiho- logul șef al Institutului la care mai credeam că lucrez, cu individul a cărui mărturie mă apăsase la proces în loc să mă apere, măcar din rațiuni colegiale, mă tulburase încă de cu seară, mă urmărise în somn. Mă irita îndeosebi faptul că - după cum îmi spu- seseră ai mei - nici măcar nu voise să stea de vorbă cu Tata, când acesta îl cercetase. Ca și în alte împrejurări în care urma să mă confrunt cu cineva sau ceva penibil, pre- feram să grăbesc confruntarea. De aceea pornisem cu noaptea în cap de acasă. Ra- rele lampadare de pe străzi se stingeau în timp ce coboram spre centru pe „scurtă- tură“, cum numeam strada în pantă ce trece pe lângă cimitirul evreiesc. Vechile pietre funerare cu inscripții ebraice, aproape toate sparte, doborâte, risipite pe vremea demen- ței antisemite, a deportărilor, erau învelite acum în mantia groasă, vălurită, de zăpadă, ce îmblânzea oarecum locul profanat, pe care îl revăzusem cu oroare întorcându-ne DOSAR Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 15 din refugiu la Cluj, cu patru-cinci ani în urmă, ca pe o urmă vizibilă a holocaustului ce nu cruțase nici morții din morminte. Alunecând la vale pe strada cotită, întune- coasă, de-a lungul bătrânului cimitir, mă apropiam prin pâcla dimprejur, ce prindea să se destrame, de trupul masiv, tenebros, scufundat încă în noapte, al bisericii refor- mate din medievala stradă a Lupului. Să fi fost gândul la morții din cimitirul evre- iesc ce fuseseră parcă omorâți încă o dată, ori poate contraforturile ca de cetate me- dievală cu înalte ferestre gotice scufundate încă în întuneric ale bisericii către care mă îndreptam împleticindu-mă pe cărarea în- tortocheată, croită de pașii celor ce se zo- riseră în noapte să „semneze condica“, nu știu, dar simțeam deodată în mine o ne- lămurită apăsare. Ajuns în Avram lancu, strada lungă pe care o străbătusem cu luni în urmă condus de agentul Securității spre închisoarea Militară, ieșeam la larg pe tro- toarul bătătorit de pașii „oamenilor mun- cii“. Tropăiau, mă depășeau grăbiți în pu- foaicele lor cenușii, bărbați și femei deopotrivă, nu-i deosebeam decât după cușmele și șepcile lor vătuite cu urechi ori barișele lor împletite de lână. Păreau că se îndreaptă spre robotul subteran din si- nistrul Metnpolis al lui Fritz Lang, devenit realitate în lumea servituții comuniste. Bă- trânul meu oraș baroc se zgribulea în noap- tea de iarnă rusească. Aveam nevoie de un antidot la amarul ca de venin ce mi se prelingea greu prin vine. Felinarele de stradă fiind stinse cu zgârcenie, era negru împrejur ca și în mine. Lăsându-mă parcă dus, ca în transă, am dat colțul în strada Universității, grăbind pașii cât puteam printre nămeți. Deodată o lu- mină în fața mea mă făcu să-mi ridic pri- virile. M-am oprit și, surprins, de parcă nu într-acolo înotasem în neștire prin zăpadă, am recunoscut portalul sobru în ancadra- mentul său vechi de piatră purtând dea- supra frontonul cu basorelieful închinat Sfintei Treimi și inscripția pe care o silabi- seam copil odinioară: Honori Sanctissimae Trinitas. Mai înălțându-mi privirea, deslu- șeam ferestrele înalte având, de-o parte și de alta, adăpostiți în nișele lor, nicidecum obturate de zăpadă, pe familiarii mei sfinți iezuiți, Ignațiu și Francisc-Xaveriu, iar dea- supra lor, tot mai sus, tot mai luminoase, până la cele două turle, zăream liniile drep- te și curbe ale simplei geometrii sacre în- scrise demult în inima mea. Liniștit din- tr-odată, ca tuiul întors în sfârșit acasă după un lung drum anevoios, am urcat cele do- uă-trei trepte tocite, măturate de zăpadă și am intrat pe ușa mică, modestă, din dreapta portalului central. Mângâiam în trecere furnirul intarsiat al unui confesional, asemenea unui frumos tabernacul sau chiar a unui pântecos dulap biedermeier al bu- nicilor, ajungeam în dreptul tabloului care mă fascina în copilărie, prin gestul miste- rios al sfântului loan Nepomuk înălțându- se spre gloria cerească și purtând delicat între degete mărturia martiriului său: pro- pria sa limbă, a celui torturat și ucis pentru că nu voise să trădeze regelui Wenceslas tai- na mărturisirii reginei. Când mic elev, prin- tre elevii școlii, înghesuiți în corul bisericii Universității la liturghia duminicală, sufo- cat de tămâia cădelnițată în nasul nostru, gata să leșin, contemplam tabloul acesta al unui asasinat politico-religios în Fraga • Nicolae Balotă. Foto: M. P. medievală, fără să-i pricep tâlcul, nu era, oare, în fascinația mea intrigată cu care nu-mi puteam dezlipi ochii de la sfântul în ornate sacerdotale ce plutea senin spre slava cerului, deasupra Hradjinului regal ca și a apelor tulburi ale Vltavei în care fusese az- vârlit, un soi de inconștientă premoniție a legăturii din destinul meu între istoria, ca să nu spun isteria politică a veacului, și cre- dința în Cel ce e infinit deasupra apelor tul- buri ale vremii. Când am ieșit din biserică, afară se lu- minase de ziuă. Revedeam orașul meu, de parcă l-aș fi părăsit demult: îmbătrânise. Până și chipul dulce al Fecioarei Maria spre care îmi înălțăm privirea, protectoarea ora- șului de ultimul val al ciumei, cu două sute de ani în urmă, de la care așteptam acum ajutor în ciuma comunistă, chipul vechi de piatră al statuii de pe coloana ce se înălța acolo la colțul Universității se mohorâse; bătrâna clădire a Universității era și ea de o sumbră posomoreală, iar Colegiul piariș- tilor din față stătea parcă să se surpe. Era, oare, de vină dimineața aceea tulbure, de iarnă îmbufnată, de mi se păreau toate, în morocăneala ei, mai vechi, mai ponosite? Sau era umoarea mea neagră, prea puțin înseninată de rugăciune, ce mă făcea să văd totul învăluit în umbre crepusculare? Dar, poate, dimpotrivă, în umoarea aceasta sum- bră mi se dezvăluia uzura orașului meu, a bătrânelor colegii din strada Kogălniceanu, pe care rutina zilelor mele universitare mă împiedecase să o remarc înainte de fractura pușcăriei. Peste câteva minute, urcam încet panta lunecoasă a străzii Regale, devenită a Republicii (îmi sărea în ochi pentru întâia oară numele pe tăblița unei case), ajungeam în dreptul primului lăcaș al penitenței mele, treceam prin fața porții mari, de fier, ce se trântea cu zăngănit asurzitor la intrarea sau ieșirea mașinilor Securității. Luminile ar- deau prin birourile cu geamuri mătuite de la etaj unde se aferau anchetatorii, bezna era desigur aceeași în celulele din beciul invizibil. Vila în care își instalaseră tainița „organele“ Securității era singura reînnoită printre vilele din jur, opulente altădată, toa- te scofâlcite. Era, oare, cu putință să se fi coșcovit zidurile, scorojit tencuielile în doar câteva luni de când nu mai trecusem pe aici? Sau, poate, declinul începuse mai demult și eu nu luasem seama. Socoteam altădată că bătrânețea îi șade bine burgului meu, dar acum mă izbea delabrarea. In curtea Institutului de Psihologie, Vasile „cel bun“ împingea cu aplicație zăpada de-o parte și de alta a cărării, când a dat ochii cu mine. Bucurie mișcătoare a omului. își ștergea cu mâneca pufoaicei ochii și nasul, obrajii roșii de pe care șiroiau lacrimile, tot întrebându-mă de sănătate și căinându-mă: „Vai de mine și de mine, Doamne feri, că tare v-aț tras, rău oț mai slăbit“. Da, se schimbaseră multe la Institut de când dom’ profesor Goangă a fost dat afară din casă, ba și din oraș, și silit, sărmanul, să plece. Țăranul tare cumsecade din Mociu, vechi om de serviciu, vorbește ferit, în șoaptă, se teme bietul de urechile răuvoitorilor. „Aveți grijă, dom’ Balotă, că oamenii-s tare răi...“ Vorbește în general, nu spune care oameni, dar adaugă: „S-or înrăit, că parcă nu erau chiar așa mai demult; ori, bag sama, nu i-am cetit noi“. Mai stăteam la taifas cu bravul om de serviciu, profitând de lipsa celuilalt, Găvrilă „cel rău“, ochii și urechile lui Roșea, dar iată, ieșind în goană din clădire și trecând peste podețul suspendat, înfofolită într-o imensă maramă croșetată de lână, Ileana, secretara-dactilografă, vara unui fost coleg al meu de clasă de la Sibiu, cea care îmi bătuse la mașină teza de licență și începuse, înainte de arestarea mea, să mi-o dactilografieze pe cea de doctorat. Plângea și ea îmbrățișându-mă ca pe unul care mort a fost și, iată, a înviat. Am zo- rit-o să se întoarcă înăuntru căci dârdâia, dar abia intrați și se apuca și ea să vor- bească în șoaptă, privind cu teamă în jur și trăgând cu urechea dacă nu se aude apro- piindu-se cineva. Nu eram obișnuit cu fereala aceasta în- fricoșată. Știam, desigur, că Roșea și soața lui, Mariana, deveniseră primejdioși, de când, promovat ca om de încredere al Partidului, prorector al Universității, con- ferențiarul de psihologie se schimbase la față sau, mai degrabă, dăduse pe față ceea ce se ascundea sub chipul său clorotic, exsanguu, pururi livid, pământiu, ca de proaspăt exhumat. De îndată ce se văzuse învestit cu autoritate politică, personajul pirpiriu, incolor, lipsit de personalitate, de o desăvârșită platitudine, bătrânicios, ofilit 16 • APOSTROF DOSAR din naștere, temător din fire, lipsit de băr- băție până la lașitate, lepădase pielea sa na- turală de târâtoare glacială, la pândă, și insul flasc intrase în erecție, își înălțase ca- pul pitit până atunci cu teamă prin bu- ruieniște și, rotindu-și primprejur ochii ce sticleau verzui prin ochelarii săi de caver- nicol scurt la vedere, dobândind rigiditatea ideologică a „membrului“, puterea redu- tabilă a celui ce se știa susținut de Partid, începuse să adulmece primprejur după victime, gata să le devore. Și le găsise, de îndată, printre colegii săi. Cu luni înainte de arestarea mea, îl vedeam exersând alura directorială în Institutul de Psihologie, dând dispoziții discreționare, edictând reguli noi, în ciuda faptului că fondatorul Institutului, Profesorul Goangă, mai ocupa încă scaunul directorial. Roșea se pregătea însă febril să-i ia locul. Aveam mult mai târziu să aflu cum l-a „săpat“ (ca să folosesc un cuvânt care începea atunci să fie tot mai curent folosit, pe măsură ce uneltirea pe ascuns împotriva apropiaților devenea pentru mulți o îndeletnicire echivalentă cu lupta nemiloasă pentru existență), cum a reușit să-l îndepărteze din Universitate, să-l gonească din Institut, din locuință și din oraș pe cel ce fusese binefăcătorul său. Cu doi ani în urmă, îl susținuse încă tactic pe Goangă propunând prelungirea sa la ca- tedră, căci se temea ca, prin pensionarea bătrânului profesor, urmașul firesc al aces- tuia să nu fie numit conferențiarul Nicolae Mărgineanu. Dar reușise să-l anihileze pe acesta, cel mai strălucit concurent al său, mai redutabil pentru el tocmai pentru că nu putea concura pe niciun plan cu el. Au trebuit să treacă ani ca să avem dovada infamelor sale delațiuni și să devină evident rolul său nefast în arestarea și condamnarea confratelui său. Am aflat-o, în parte, chiar din gura delatorului însuși. Roșea se va lăuda mai târziu, în anii comunismului dominator, că l-a demascat pe Mărgineanu, „spion în solda americanilor“, în cabinetul „tov. Ministru de interne Chișinevschi“, al sinistrului Liuba. Dar n-a fost nicidecum unica sa turnătorie. Săpându-și galeriile subterane, precum sobolii, el preferase lucrarea într-ascuns unei confruntări fățișe. Nu puțină silă îmi produc acum, după mai bine de o jumătate de veac, acele vechi hârtii de pâră în care membrii comuniști ai corpului didactic de la Universitatea din Cluj, și anume Al. Roșea, M. Kernbach, C. Daicoviciu și Em. Petrovici, cereau con- ducerii partidului lor „să intervină... acolo unde este necesar, pentru a demasca pe agentul provocator N. Mărgineanu... agent manist, mincinos și profund necinstit“. Roșea și acoliții săi propuneau epurarea primejdiosului „agent“ ca și a altor „reac- ționari notorii“. Ceea ce urmăreau ei nu era doar îndepărtarea de la catedră a psiholo- gului, ci lichidarea sa. Și mai adânc ascunse în întunericul subsolurilor mucede erau de- lațiunile lui Roșea în convorbirile sale oculte cu bunul său amic și marele său „to- varăș“, inspectorul general Patriciu Mihai, șef al Inspectoratului de Siguranță din Cluj, apoi director al Direcției Regionale de Se- curitate din același oraș. Acesta va raporta superiorilor săi din Direcția Generală toate „informațiile“ calomnioase primite cu pri- vire la Nicolae Mărgineanu, de la Roșea și ceilalți „buni“ colegi universitari ai acestuia, până când complotul acestor criminali din umbră triumfa. Avem radiotelegrama trans- misă generalului Nicolschi de la Direcția Generală a Siguranței Statului prin care in- spectorul Mihai Patriciu din Cluj îi rapor- tează la 14 aprilie 1948 șefului său ierarhic „că profesorul Nicolae Mărgineanu din Cluj a fost reținut la inspectoratul nostru, așteptând ordine de urmare“. în aceeași zi, o a doua radiotelegramă „confidențială“ a Inspectoratului Regional de Siguranță Cluj, semnată de același Mihai Patriciu, îl anunța pe Nicolschi că, „în referire la ordinul“ său, i se înaintează „numitul Mărgineanu Nico- lae, profesor universitar din Cluj, împreună cu un proces verbal de percheziție domi- ciliară și corpurile delicte“. Era firesc ca a doua zi după ce i-a fost astfel satisfăcută pofta ce-a poftit, micul Al. Roșea să se repeadă asupra lui Ștefanescu- Goangă, cel ce fusese nu doar marele său binefăcător, ci aș putea spune chiar mai simplu făcătorul său, cel ce îl ajutase să-și facă studiile sale trimițându-1 cu burse în străinătate, îl adusese la Institut, îl promo- vase în fel și chip, și să-l izgonească în mo- dul cel mai abject din Institutul pe care acesta îl întemeiase, construise și-l condu- cea de la întemeiere, precum și din locuința sa de la Institut. Dacă, în ziua aceea de pri- măvară când aflam cu consternare de arestarea lui Mărgineanu nu puteam decât să bănuiesc infamia lui Roșea, observând doar semnele satisfacției sale, odioase ma- nifestări nereprimate ale triumfului, la pu- țin timp după aceea asistam îndeaproape, în casă, la izgonirea profesorului Goangă. „Domnul Roșea l-a dat afară din Institut și din locuință pe dom’ Director ca pe un câine de pripas. Cu ocări de mi-era rușine să aud“, îmi șoptea într-o dimineață bravul pedel Vasile, povestindu-mi sinistra scenă a alungării, ca a unui bătrân Lear, a direc- torului. Omenia țăranului din Mociu era rănită de neomenia psihologului din Călata. Mă mâhnise dispariția brutală, printr-un act asemenea unui paricid în fapt de seară, a celui ce, fără să fie un mare savant, fusese nu numai întemeietorul unei școli de psi- hologie la Universitatea mea de baștină, ci și sprijinitorul inimos al unei pleiade de discipoli, de tineri, printre aceștia ingratul care i-a făcut seama la bătrânețe. Fusesem ultimul dintre cei aleși de el; îi datoram timpuria mea numire la Universitate. Pentru mine, elevul acesta al lui Wundt venea de undeva de departe dintr-o zonă a științei care încetase să mă atragă, din- tr-o epocă a ei pe care o găseam revolută și compromisă, dar pe care-1 respectam pen- tru strădaniile sale de a o servi, fie și numai prin eforturile sale administrative. Era un fondator de instituții, un ziditor, cum prea puțini se nasc prin lumea românească, și - în ciuda felului său rebarbativ uneori de a-și trata semenii - se dovedea un om plin de umanitate, atunci când era vorba de de- pistat și promovat valori. De o rară ge- nerozitate în susținerea tinerilor, obișnuia să-i atragă la Institutul său, să le ofere po- sibilități de lucru, de formare, de afirmare. Spirit liberal, nu căuta doar elemente noi pentru pepiniera sa de psihologi, fiind foarte dispus să sprijine orice inițiativă a aleșilor săi, chiar dacă aceasta nu se înscria în spațiul psihologiei. Nu se supărase câtuși de puțin atunci când, prin anii ’30, tânărul Liviu Rusu părăsise psihologia și luase calea esteticii, îl susținuse în alegerea sa și îi obținuse bursa doctorală în străinătate. Tot astfel, când îl anunțam în toamna lui ’47 că lucrez, în cadrul Institutului său, la o teză de doctorat întitulată provizoriu Fenomeno- persoanei, observa foarte pertinent că nu e „tocmai“ o temă din domeniul său, că remarcase deja aplecarea mea spre filosofic, mai curând decât spre psihologie, dar so- cotea, foarte pragmatic, că ar trebui să închei teza cât mai curând și să i-o prezint spre susținere, pentru a putea apoi să mă trimită în străinătate. „Din păcate, nu în Germania, unde ai găsi cei mai buni ma- giștri în legătură cu preocupările dumitale, dar țara asta unde am studiat și eu pe vre- muri este azi la pământ. Poate în Franța sau în America... mă rog, unde vei dori sau unde se va putea. Dar grăbește, pentru că timpul poate că ne e măsurat. “ Nici nu știa, când îmi vorbea așa, cât de zgârcit numă- rate ne erau zilele, măcar cele de la Insti- tutul de Psihologie. Fără să mă grăbesc, lucrasem cu multă râvnă în iarna alungării regelui din țară și a declanșării atâtor de- zastre, astfel încât pe la începutul lunii aprilie a anului următor, îi prezentam o seamă de capitole ale tezei, ce purta acum titlul Introducere la o tgifenomenoUgie, și făceau parte din secțiunile intitulate „Eu și Lumea“, „Eu și Altul“, „In-sinele Eului“, dedicate analizelor fenomenologice ale „si- tuațiilor antropologicei Mă primise, ca de obicei, în biroul său întunecos, cu storuri mereu lăsate și lampa aprinsă pe birou. Răsfoise în tăcere, câteva minute, paginile, apoi mă întrebase: „Crezi că ai putea să mi-o prezinți terminată până la începutul verii ?cc Termenul mi se părea mult prea apropiat pentru a elabora o lucrare serioasă și i-am spus-o franc. Dar, insistă el cu un început de iritare în voce, nu e vorba de a-i prezenta „opera vieții“, nici măcar o lucrare încheiată, ci o simplă teză accep- tabilă, „pentru a-ți acorda titlul de doctor, pe care cred că îl meriți pe deplin. Mă înțelegi? Apoi, cu titlul ăsta te poți înscrie pentru un nou doctorat la o universitate occidentală și acolo n-ai decât să elaborezi în tihnă o lucrare mai amplă pe care să o susții dacă vrei la catedra vreunui profesor de filosofic de acolo. Cred că e ultimul meu an universitar. Dacă va fi așa, aș vrea să-mi închei cariera cu susținerea tezei dumitale“. Era vocea imperioasă a unui om obișnuit să comande și să fie ascultat. Nu vibra nicio emoție în vocea asta, și ascultându-1 sesi- zam doar o oarecare enervare pricinuită probabil de aparenta mea lentoare în a pricepe și admite imperativul urgenței. Bătrânul profesor nu era, de altfel, sau poate tânărului necopt care eram nu mi se părea să fie un sentimental. Totuși cuvintele sale din urmă, în amurgul acelei zile de primăvară, erau străbătute de presentimente ce nu sunt preaadeseori decât împletiri de felurite și adesea contradictorii sentimente. Să se rupă de ceea ce considera, pe drept cuvânt, opera vieții sale, să schimbe brusc registrul îndeletnicirilor sale, să plece din Universitate, din orașul în care sosise în puterea vârstei, toate acestea îl afectau pro- fund, fără îndoială, și undeva în subsolul ruminării gândurilor sumbre în legătură cu ceea ce prevedea că îi rezervă viitorul se aflau și apropierile pe care presupun că le făcea între amintirea luminoasă a doctora- tului său berlinez la Wilhelm Wundt, în zo- rii vieții sale universitare, și amurgul acesta ce se lăsa tot mai tenebros peste el, peste DOSAR Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 1 7 noi toți. Un amurg din care ar fi vrut să mă propulseze undeva spre o zare mai clară, ce lui îi era interzisă. Graba sa de a mă vedea isprăvind teza ținea tot de acea deschidere generoasă de care omul acesta voluntar, adeseori violent, uneori despotic, dispunea seniorial. Nu fusese lăsat să-și încheie cariera sa academică așa cum s-ar fi cuvenit. Și, bi- nențeles, nici mie prilejul de a-mi susține la el teza de doctorat. N-au trecut nici două săptămâni după acea ultimă convorbire a noastră în biroul său și era alungat, cu o brutalitate inumană, de elevul său setos de parvenire, în stare să calce pe cadavre pentru a obține o catedră universitară. Da, de atunci se lăsase atmosfera aceea tot mai apăsătoare, de suspiciune, de șoapte și țipete, în Institutul până atunci calm. Soții Roșea instaurau pe încetul un regim în care de la început domnea Secretul suspicios. Una dintre primele directive ale noului di- rector era să nu lăsăm nimic, nicio hârtie, nicio însemnare, nicio carte, pe birourile noastre, după ce părăsim Institutul. „Nu trebuie să dăm dușmanilor noștri nicio informație cu privire la lucrările noastre“ - explica el ritos. Stupoare. „Care dușmani?“ - l-am întrebat, uluit de o asemenea baza- conie, ce mi se părea rodul unui delir pa- ranoiac. „Se vede, domnule Balotă“ (accen- tuează ironic apelația domnule), „că nivelul dumitale ideologic este nul. E vorba de dușmanul de clasă și nu numai de acesta, domnule^ (din nou accentuare, de astă dată sarcastică, a cuvântului). Aflam apoi de la colegul Pârvu, pe care Roșea îl învrednici- se de o mai atentă lămurire, că ordinul referitor la măsurile noi de „vigilență“ (termen consacrat ce începea să fie tot mai des utilizat) provenea de la un consilier sovietic atașat conducerii Universității. Acela dădea exemplul tovarășului Stalin, pe masa căruia de lucru din Kremlin nu se poate zări nicio fițuică, din clipa în care se ridică de la ea. Totuși, în ciuda unor asemenea măsuri staliniene ce își făceau apariția, nu se putea vorbi încă, în lunile dinainte de arestarea mea, de teroare la In- stitutul de Psihologie. Nici noi, angajații, nici studenții noștri nu ne uitam în jurul nostru, pentru a vedea dacă sunt ochi sau urechi la pândă. Teama se instalează încet, trebuie o adevărată școală a ei. Aș putea să aplic fricii din comunism una dintre Te- zele lui Marx despre Feuerbadr. educatorii trebuie să fie mai întâi ei înșiși educați. Tot astfel, cred că teroriștii trebuie să deprindă teroarea înainte de a o aplica. Și, poate, înainte de toate, să o experimenteze pe propria lor piele, să o trăiască dinăuntru înainte de a o exercita în afară. Psihologul Roșea și consoarta lui, Mariana, aveau ne- voie de modele, de exercițiu nu glumă, pentru a practica arta conducerii bolșevice. Ce e drept, un solid fond de teroare era pitit mai demult într-înșii. Frică și cutremu- rare bine tăinuite, necunoscute nouă pe vremea aceea. Amândoi refulau cu teribilă angoasă într-înșii vechea lor adeziune la Garda de Fier, cotizațiile vărsate Legiunii lui Codreanu. Roșea se depărtase prudent de aceasta când se înăsprise dictatura re- gală, după cum se dezisese și de Ajutorul Roșu pe care-1 vărsase un timp în anii ’30 (deh!, ca românul imparțial) ca și bunul său coleg de Institut, Mihai Beniuc. Atunci când strânsoarea polițienească a crescut, • Bianca și Nicolae Balotă. Foto: M. P. când Siguranța a început o urmărire ceva mai atentă a extremiștilor, de dreapta ori de stânga, tânărul psiholog clujean fu cuprins de panică. îngrozit de urmările pe care le poate avea apartenența sa la organizații ex- tremiste, curajosul militant se desolida- rizase, se lepădase public de ele, ca de Sa- tana. Cât despre Mariana, și ea avea de ce să ascundă vechile ei simpatii legionare, le- găturile pe care le avusese în studenția ei furibund naționalistă cu cei din Garda de Fier. Cuplul avea într-adevăr motive să se teamă. Aceste motive erau întrucâtva di- ferite la cei doi, dar spaima lor duhnea la fel. Știau preabine că Partidul are antene lungi, că poate să iscodească cele ascunse, dacă nu le va fi iscodit deja. Și mai știau că Partidul are răbdare uneori, precum hipo- potamul pitit în nămolul de pe fund, că așteaptă pentru a lovi năucitor momentul cel mai favorabil pentru el. Pe acel fond de teamă ocultată cu grijă își va exercita cuplul puterea. Din acea frică a lor se va hrăni pof- ta lor de a domina, de a se pune la adăpost dovedindu-se cât mai obedienți, mai fideli Partidului, mai necruțători față de „dușma- nii“ acestuia. Cu cât se arătau mai implaca- bil partinici, cu atât li se părea că se află mai la adăpost de orice amenințare. Teroarea ascunsă a lui Roșea se va dovedi peste câți- va ani întemeiată, atunci când la „verifi- cările“ membrilor de Partid se va da în vi- leag vechea sa lașitate, lepădarea sa de Ajutorul Roșu, în realitate de Partidul Comunist în ilegalitate. Va fi exclus din Partid, dar pentru serviciile sale de slugă credincioasă, gata oricând și de orice tur- pitudine pentru a-și sluji stăpânii, va fi cruțat, nu-și va pierde ca alții postul, ba mai apoi, pe timpurile lui Ceaușescu, în- tr-un moment în care vechile culpe sancțio- nate sub domnia lui Gheorghiu-Dej erau nu numai iertate, ci deveneau în ochii noii stăpâniri adevărate merite, a fost reabilitat, reintegrat chiar în rândurile Partidului și promovat. Soții Roșea erau încă departe de toate aceste întorsături perverse ale Istoriei răs- frânte în viețile lor de târâtoare „sub vremi“, cum i-ar fi văzut bătrânul Cronicar. Erau încă la începuturile lor, ce se anunțau pentru ei promițătoare, chiar dacă nu lip- site de obscure amenințări, începuturi cu atât mai excitante cu cât Partidul însuși, marea lor cetate de apărare (ce putea de- veni oricând, pentru ei ca și pentru alții, o temniță de exterminare), se afla încă, și el, în faza efervescentă a primelor mari dis- trugeri „revoluționarei Abia îl dăduse afară pe directorul Institutului și-l vedeam pe Roșea, în zilele acelea apăsătoare ale verii lui ’48, devenit oficial un fel de tartor ex- terminator al Universității, un „director de studii“ însărcinat, ca prorector, adjunct al rectorului Petrovici, cu „epurarea^ ei. Nu știu cum opera în alte oficine de tortură morală ale înaltei școli, dar îl vedeam ope- rând la domiciliu, în incinta Institutului de Psihologie, devenit bârlogul acestui mi- notaur ideologic. în zilele însorite ale verii, ieșea să se încălzească, precum o reptilă glacială, și-și primea victimele pe o bancă din fața ferestrelor bibliotecii. Locul acesta era ales de el nu fără schepsis. Voia ca eu, lucrând la biroul meu din bibliotecă, ca și studenții ce citeau la mesele din acea în- căpere, cu ferestrele toate deschise spre gră- dină, să-l auzim pe el torturându-și colegii universitari. Căci există, cred, apropiat de exhibiționismul perverșilor ce juisează ex- punându-și în public organele sexuale, un alt gen de perversiune, acela al exhibării cu voluptate a propriei prepotențe, pe cale de a se exercita prin chinuirea semenilor. Ase- menea torționarilor sadici, psihologul Ale- xandru Roșea îi supunea pe profesorii di- feritelor facultăți, citați să se prezinte la el, mai întâi unui umilitor interogatoriu inchizitorial și apoi unui rechizitoriu nu numai necruțător, ci cu totul nedrept. Făcea uz de bârfe, de informații calomnioase pri- vind viața lor intimă, de supoziții abjecte ale sale, de critici incisive, perfect neînte- meiate, cu privire la cursurile lor, la acti- vitatea lor științifică, la intimitatea lor. Voia să-i zdrobească, folosind intuitiv procedeul pe care aveam să-l văd urmat de ancheta- torii Securității sau de procurorii justiției comuniste. ■ (Continuare în numărul viitor) 18 • APOSTROF DOSAR Poeme de Iancu Grama calibru inestetic precum o întoarcere într-o sumeriană cu reproducerea unui sunet care înfioară și se aduc din motivele risipite una câte una sunt imprimate pe bucăți de argilă uneori există acea satisfacție morbidă cu un calibru inestetic sau cum fac ei dintr-o cuirasă forma unei opinteli când totul se termină înăuntru blocați între alunecări se termină brusc și are proptirea într-o ramă putredă uneori există strângerea sau recuperarea improvizată alteori un exemplu poate ceda unei neglijențe sau cum fac ei opun simptomelor bucăți contorsionate și se alătură unor secvențe care disociază întregul lăuntru există un paramforial o dejecție de suprafață iar cei care-ar trebui să restituie sunt blocați între alunecări dispunere care împietrește orice încercare poate-i surâsul sau poate-i scoaterea dintre adeveriri este o cicatrice și un cromatom care se ascunde un fapt înaintea zvântării iar palmele tale se întâlnesc după ce-au vărsat întregul nisip și există o mare implozie înăuntrul straturilor un eveniment readus în atenția tuturor iar despre răsucire se vorbește mereu cu o forță care neagă depășirea realității și încă se numără cu o dispunere care împietrește orice încercare în spatele mersului către umbră existența norilor cu mult deasupra piramidelor o rămânere care privește în spatele mersului către umbră și sunt forme aducătoare de timp mohorât iar dintr-o singură eventualitate apar contingențe cu deschidere către necunoscutele așezări o existență dură cum stau ei și privesc malurile abrupte un răspuns evaziv cu contrazicerile într-o neașteptată înviorare stâlp care mijlocește înțelenirea spre exemplu aduce în pumn imaginea unei șarpante și se retrage într-o nevăzută inflorescență sunt momente când reapare o lumină înăuntrul unde înlăturarea-i pe margine iar dintr-o confuzie apare un stâlp care mijlocește înțelenirea de mai multe ori o octavă-i așezată pe-o creastă cu sprijinul unei măsuri care iese dintre arcadele goale descoperitor de amprente o străbatere lentă cu așteptarea pe dosul frunzelor un descoperitor de amprente cu detașarea în subsolul cavernelor și sunt înșiruite pretinsele consecvențe cu luări care împrumută dintre stadiile enumerate iar înspumarea își are deosebirile ei unghiulare la sfârșitul singurei traversări diapazon uitat dragostea de pana care lasă urme adânci într-o șoaptă există o suprafață mai mult lungă decât lată și se desprind forme ale îngrozirii deasupra pomostinelor un readus dintr-o străveche mântuire o redeschidere cu patru etaje și cu o etajeră ascunsă o rectificare cu un adaos smuls dintr-o etichetare simbolică iar cei din pamfucia dezleagă apropierea și rânduiesc îngrădirea pe un diapazon uitat lângă urmele unei înșeuări un fotozilier o terasare are povârnirea pe două laturi și se măsoară întregul ecartament prin linii suprapuse se văd extremitățile vreo câteva restanțe iar singurii vizitatori sunt aduși dintr-o răpusă comuniune există forma unui anunț permanent o dislocare are conturul unei plecări imediate iar lângă urmele unei înșeuări se resimte înlăturarea care are destăinuirea pe partea opusă stației de epurare înverzirea sporadică spun adevărul în șoaptă și tac neîntrerupt încă o dovadă a eligibilei distanțări și există peste tot mărunte sunete apropiindu-se cu teamă uneori sunt acoperiri strâmte este ca într-o rămânere mută se așteaptă o revenire precum ruperea dintr-o înverzite sporadică un subterfugiu își modifică unghiul vederii iar ultimul anahoret are aceeași neliniște • Desen de Tudor Banuș, Abri de fortune Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 19 Leon-Iosif Grapini și Memorialul său Irina Petraș DUPĂ trei plachete de poezie, Leon-Iosif Gra- pini semna Cetatea cu nc- buni (2000), o carte de proze surprinzătoare, argumen- tând o neîndoielnică vo- cație. In prozele sale, ambi- guitatea e exploatată ca trăsătură fundamentală a lumii vorbite, umorul subtil își alătură ironia discretă, autoironia e mereu conți- nută, iar morala cu iz ardelenesc se înfiripă de la sine printre rânduri. Povestitorul lui Leon-Iosif Grapini descrie întâmplările cu naivitate mimată și cu sinceritatea albă a copilului care vede și spune că „împăratul e gol“. Sfătos și îndoit, înaintează preca- ut, contrazicându-se, avansează ipoteze, divaghează, într-o polifonie amețitoare, câteodată încărcată, în stare să relativizeze totul și să extragă confortul certitudinii din chiar această relativizare a totului. Cle- vetirea subțire conotează delirant locurile comune, sparge tabieturi, scoate la iveală miezul moravurilor, înțelesurile adânci ale suprafețelor multe și înșelătoare. Mini- parabole cu final neașteptat și incitant, pro- zele pot fi citite în mai multe registre, cuce- ritoare fiind mai ales sintaxa. Stilul, tonul, perspectiva ar putea fi apropiate de Nicolae Velea, de Sorin Titel, de Marin Preda, atin- gerile posibile fiind nenumărate, dar lăsând mereu un rest, care e originalitatea indis- cutabilă a prozatorului. Răsare în minte, inevitabil și toate proporțiile păstrate, numele portughezului Saramago. Ironia lirică și vocația fantastică, sintaxa seducă- toare, îndrăgostită de propriile performanțe și libertăți, pledoaria în favoarea imagina- rului ca singură și adevărată realitate sunt semnalmente și ale scrisului lui Grapini. La capătul lumii (2004) - roman, căci conglomerat de timpuri și spații, de auto- biografie și cronică, parabolic, poematic, câteodată parodic, ironic și satiric, dar ne- îndoielnic „cu deschidere la mare“ - s-ar fî putut numi - spuneam la apariție - și Memorialul de la Șanț. Grapini a învățat să facă pasul deloc neglijabil de la urzeala pe spații mici, încântată de performanțele sale rapide, scânteietoare, la construcția amplă și pretențioasă a unei structuri armonioase și logice, înaintând desfășurat pe mai multe planuri, niciunul uitat pe drum ori neglijat, înspre o încheiere cu bătaie lungă și valențe nenumărate, în stare să propună și să impună propria sa lume, cu legi și ritmuri inconfundabile, alături de și complementară lumii „reale“ și altor lumi ficționale. Ținutul grăniceresc din care se trage autorul are un Trecut încă descifra- bil în unele dintre trăsăturile Prezentului. Rememorarea e motivată de o exigență actuală difuză, de o nevoie vag resimțită, dar nicidecum mai puțin presantă, de a face pașii următori în cunoștință de cauză și va- lorificând însemne ce nu merită uitarea. Șanțul-fortificație, capăt de lume și despăr- țitor de lumi în momente succesive ale istoriei, poate fi și trebuie să devină un loc al memoriei, unul cu funcții întemeietoare, dar și generos față în față cu interpretările diverse. Nu întâmplător, una dintre rami- ficațiile povestirii construiește, în prelun- girea motivului cunoașterii, uriașa biblio- tecă. Ascunsă în adâncuri în așteptarea unor vremuri mai puțin potrivnice în care să poată lumina din nou drumul oamenilor, e, firesc, punct de fugă și personaj prin- cipal. Naratorul (căruia i se păstrează/în- treține o identitate deschisă pentru a putea interveni cu comentarii, supoziții, com- pletări de martor avizat indiferent de locul și de timpul întâmplării narate) nu vrea să se simtă „străin într-o realitate descoperită și înțeleasă de unul singur..“ Infinitiplicarea dezarmantă a contururilor, recursul la im- presie și pată de culoare, la detaliul abun- dent, cotropitor, multiplu, conferă scriiturii un realism de o generozitate magică, pre- cum, să zicem, în proza sud-americană, dar apelează și la o fertilă, în ordinea atmos- ferei, magie a semitreziei. Minuția dese- nului, adăstarea obiectivului pe gesturi mărunte ori „gândirea amănunțită**, cu o sfătoșenie mucalită secondând cu umor marile teme, asigură interesul cititoru- lui/ascultător. O plasticitate vag-agresivă, masivă, ardelenească se însoțește cu o plăcere/știință remarcabilă de a transcrie limbaje și de a înscena dezlănțuit dialoguri ori monologuri chintesențiind însăși co- municarea omenească. Memorialul Cetății (Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2010, 350 p.) e, într-un fel, continuarea și rotunjirea Capătului lumii. Ca într-o nouă poveste a Meșterului Manole, lumea era mare și multe popoare trăiau în ea, stăpânul lumii a zis Să se găsească pe tot cuprinsul pământului un ținut binecuvântat, pentru o zidire măreață, nemaiîntâlnită, ce va dăinui cât veacurile, și s-a găsit... S-a înălțat o zidire uriașă, trainică, impunătoare și maiestuoasă, cum alta nu a mai fost, nu mai este și nu va mai fi în veacul veacurilor. Și lucrarea s-a chemat cetate. Nicio zidire omenească nu poate dăinui, ba, mai mult, nu poate exista decât scrisă. Scriitorul e cel care își ia în sarcină relatarea întemeietoare: ... mai degrabă aș numi-o monografie romanțată sau roman monografic... primă- ria, arhiva locală, biserica, școala, casa preotului și cea a moșului, rămășițele tur- nului ce mărturisesc despre existența cândva a unei mănăstiri, catacombele și dealul cu șanțurile de apărare, oamenii, bătrânul, protopopul, tânărul, primarul, apoi sunt evenimentele, cele din trecut, invaziile, potopul, pârjolul, foametea, cele din pre- zent, alegerile, pătrunderile ilegale în camera ascunsă a arhivei, drumul până la trecătoare și înapoi, conversațiile cu bătrânul, poveștile lui... apoi întâlnirile cu tânărul, absența lui misterioasă încă îl intrigă, povestea lui de dragoste, mărturisirea făcută preotului, caleașca și santinela de alături, din nou ținutul, sătenii ce nu vor să cunoască ce li se întâmplă... zidurile uriașe ale cetății, poarta și paznicii ei neclintiți, casa mică dintre ape unde a hotărât comandantul că va locui, manuscrisele și foile goale, chiar, unde or fi toate hârtiile și registrele lui, valiza cu care i s-a permis să le aducă, pridvorul, răcoarea dimineții și durerea din ceafa, junghiurile și celula, oare-i aceeași zi sau alta, cât să fi stat inconștient, unde se găsește încăperea asta, o fi în interiorul fortăreței sau în altă parte, într-o altă închisoare, va afla în curând, cheia rotindu-se în broască asta îi dă de înțeles, la fel ușa împinsă înăuntru și cătana înarmată din cadrul ei... Construită, iarăși, pe mai multe planuri spațio-temporale intersectate uneori pe ne- simțite, ca într-o lume cu mai multele dimensiuni regăsite, cartea e și o vastă pa- noramă etnografică, o detaliere a arheti- purilor. Meserii și relații umane uitate sunt reînsuflețite cu o artă a descrierii de tip breughelian, aglomerarea de detalii lim- pezind în mod straniu tabloul în loc să-l încarce. Oamenii gospodari ai lui Creangă se țineau aproape de sonoritatea suficientă sieși a cuvintelor, enumerările alcătuiau un poem, o încrengătură sonoră, poematică. La Grapini se detaliază și utilizarea, cu o plăcere de a privi molipsitoare, veritabile spectacole ale îndemânării. Joagăr, război de țesut, carieră de piatră, cercetare de arhive, alegeri la primărie, gătit, făcut dra- goste pe furiș ori după lege, obiceiuri de sărbătoare, toate sunt îndeletniciri cu rost, dichisuri și ceremonial. Uneltele sunt încă prelungiri ale mâinii și minții omenești, nu au deprins înstrăinarea erei supertehnolo- gizate. Paginile de etnografie și tehnică țărănească se intersectează cu poveștile vieții cotidiene, cu cele ținând de cutuma etică și socială, cu mituri și eresuri. Toate împreună construiesc o Cetate de o impor- tanță egală cu Cetatea de piatră construită și reconstituită în Memorial-, „azi e ziua de naștere a cetății și ziua în care a murit pri- mul om, orice moarte e o naștere“. Locul memoriei este unul de atmosferă, de apar- tenență, de știință de a trăi și de a muri după norme comunitare. Povestitor abil, Grapini joacă sforile amestecând realități și ficțiuni după regula nescrisă a istoriei omenești: „Totul nu-1 veți afla niciodată, semne de întrebare vor mai rămâne și în mintea domniei voastre, și în carteT Cu acest al doilea volum dintr-o, bănuiesc, trilogie, Grapini reconfirmă vo- cația de prozator, iar cititorul poate aștep- ta cu încredere rotunjirea cărții despre un loc, o lume și o atmosferă cărora li se asi- gură, astfel, realitatea și dreptul la durată. 20 • APOSTROF Ianoși despre cultura rusă Ștefan Borbely De-a lungul anilor, Ion Ianoși a scris mai multe texte ocazionale despre cultura rusă (pre- fețe, postfețe etc.), ele adăugându-se scrierilor sa- le fundamentale dedicate lui Dostoievski și Tolstoi. Relativ recent, el a revăzut tot acest material complementar, l-a rescris în parte și l-a întregit sau corectat pe alo- curi, publicând în cele din urmă un masiv volum sintetic (Autori și opere, n. Cultura rusă. București: Ed. EuroPress, 2010), care se citește cu folos și cu plăcere și din care toată lumea iese în câștig, dacă-1 parcur- ge. Limpezimea frazei și a demonstrației, contextualizarea foarte scrupuloasă a fiecă- rui scriitor în parte și nu în ultimul rând situarea tuturor scriitorilor în mediul socio- cultural în care și-au elaborat opera fac din volum o operă de referință, cu atât mai mult cu cât nu prea găsești, în cultura română recentă, om care să cunoască mai bine domeniul decât Ianoși. Cartea - înainte de a-i reproduce su- marul - mai are două calități aparte, care se cuvin a fi apreciate. în primul rând, nu are nimic din revanșismul stilistic specific al multelor volume care abordează cu reti- cență cultura sovietică, socotind-o legic inferioară, viciată prin definiție de parti- pris-vmie inerente cu care o împovărează presiunea ideologicului dominant și cen- zura. Dimpotrivă, chiar dacă trece dincolo de 1917, scriind, de pildă, despre Gorki, Șolohov, Paustovski sau Evtușenko, Ianoși include cărțile în linia organică a culturii ruse, ceea ce justifică, în cele din urmă, și subtitlul implicit al cărții, în care - corecți să fim... - este vorba atât de cultura rusă, cât și de cea sovietică. în al doilea rând, cartea privilegiază ceva ce am putea numi ideocritică: fie că scrie despre autori ruși, fie că se oprește la cei sovietici, Ianoși e inte- resat de determinismul socio-politic și cul- tural al ideilor acestora, metodă prin care liniile de continuitate se văd mai bine, obturând pe alocuri ruptura brutală din 1917, pe care alți exegeți o consideră fatală. Chiar și în exegeza occidentală social- politică referitoare la Revoluția Rusă și la fenomenele care i-au urmat se observă, pe moment, două tendințe pe mapamond: unii - mai ales martorii sau victimele - absolutizează ruptura, elogiind binele de dinainte de 1917 și vituperând violent îm- potriva grotescului de după, pe când alții - cei din școala americanului Richard Pipes, de pildă - sunt interesați cu precădere de continuitatea fracturată pe care o reprezin- tă anul 1917, revenind cu obstinație la ideile de dinainte de revoluție, pentru a înțelege ce anume s-a întâmplat cu adevă- rat, ca mentalitate, acolo. Trecând în dome- niul specific al literaturii, devine, sub acest aspect, foarte incitant să vedem care sunt liniile de corespondență dintre tolstois- mul „creștinismului fără Hristos“ (incrimi- nat de Soloviov) și programul construirii „societății frumoase a oamenilor frumoși“ pe care o anunță Proletcultul (prin doi corifei obsedați de Nietzsche și de progra- mul resurecției dionisiace: doctorul Bogda- nov, într-o mai mare măsură, și Luneacears- ki, într-una mai mică), deși, în aparență, liantul nu există, asocierea fiind socotită, de către puriști, ca de-a dreptul scandaloasă, în cartea lui Ianoși, legăturile sunt impli- cite, nu declarate, însă ele există, partea foarte rezistentă a volumului constituind-o nu critica literară ca atare, ci ideocritică din spatele ei, interesul lui Ianoși pentru idei- le ruse ale celei de-a doua jumătăți a se- colului al XlX-lea (panslavism, nihilism, interesul obsesiv pentru binomul Hristos - Antichrist [sau Diavol], „naturalism“, prin care scriitorii ruși înțeleg realismul etc.) fiind precumpănitoare. înainte de a releva câteva cristalizări, să trecem în revistă sumarul. Tolstoi și Dos- toievski deschid și închid volumul, cel dintâi printr-un text dedicat romanului Război și pace și prin substanțialul eseu Tolstoi și tolstoismul, cel de-al doilea prin- tr-o subtilă analiză a sindromului „subtera- neicc (din însemnări...'), căreia i se asociază Amintiri din casa morților. între ei, Șcedrin, cu Domnii Golovliov, scriitor foarte bun, trăind neșansa de a-și consuma viața printre genii. Secțiunea a doua a volumului e cea mai substanțială sub aspectul ideocriticii, prin texte dedicate lui Ceaadaev (Scrisori filosofice, I-VUI, unele fiind recuperate pos- tum), Soloviov și Șestov (admirat, printre alții, de Camus și de Fundoianu...), cărora li se adaugă Herzen - Bielinski - Cernâ- șevski (nu cu Ce-i de făcut...) - Dobroliu- bov și Pisarev (coautorii volumului, tradus la noi, Despre estetică, artă, literatură), res- pectiv Plehanov. Secțiunea a treia îi reține pe Merejkovski, Tânianov, Nabokov (cu primele cărți, scrise acasă), Țvetaeva și Paustovski, pentru ca secțiunea a LV-a să se oprească la Maxim Gorki (Klim Sanghin), Șolohov, Platonov (Cevengur), Șalamov (cu poveștile Kolâmei), Grossman și Evtușenko (două romane: Dulce ținut al poamelor și Să nu mori...). Ga tranziție, cel dintâi aspect pe care-1 remarcă oricine este transferul de la ideatic la estetic sau literar în saltul din perioada de dinainte de stalinism în cea de după, ce- ea ce explică, în ultimul rând, un fenomen pe care îl întâlnim și la noi în perioada de după 1965: literatura își accentuează funcția esopică, și-l „asociază“ pe cititor, din dorința de a stipula un dublu palier de receptare, cel „conspirativ“, „consensual“ fiind dominant. Conținutul ideologic al textelor de după stalinism este mai estom- pat - excepție fac doar romanele care de- conspiră atrocitățile gulagului (al lui Șalamov, în primul rând...) -, însă con- știința literarității este mai accentuată - se observă și la Bulgakov, analizat doar în trecere de Ion Ianoși -, pe considerentul că literatura - uneori: doar literatura... - poa- te fi opusă dictaturii și samavolniciilor comuniste, fiind nu numai o formă de rezistență, ci și o armă. Analiza celei de a doua jumătăți a seco- lului al XlX-lea este excelentă, cu observații nu o dată frapante. Sub aspect cultural, epoca se împarte între radicalism (Șcedrin, Nekrasov) și conservatorism moderat (Dostoievski, Tolstoi, Goncearov), celei de-a doua tendințe adăugându-i-se și aris- tocratul Turgheniev, față de care mulți strâmbă din nas - dar îi recunosc calitățile de excelență... -, ceea ce nu exclude per- plexitatea dihotomică cu care a fost primit romanul Părinți și copii, al cărui prota- gonist, Bazarov, propovăduiește în premieră nihilismul. E o epocă, pe de altă parte, în care nu se trăiește mult: „Bielinski a murit de tuberculoză la 37 de ani, Dobroliubov [...] la 25, Pisarev [...] a suferit o depre- siune adâncă și s-a înecat înainte de 35 de ani“ (p. 110), lista putând fi continuată cu alții: Soloviov moare la 47 de ani, în 1900, având în spate o operă prodigioasă, Bul- gakov dispare și el înainte de 50. Pe de altă parte, ne aflăm într-o vreme în care se tre- ce, colectiv, ușor din viață în moarte, poeții și literații știind că „pot fi uciși“ oricând: decembriștii sunt pedepsiți în 1825, țarul Alexandru al n-lea e ucis la 1 martie 1881, la 9 ianuarie 1905 are loc măcelul de la Pe- trograd, în 1917 Revoluția, apoi războiul civil: peste tot nu avem decât insecuritate existențială, frică și exasperare, șocul psihic pe care-1 suferă Dostoievski - condus la eșa- fod, pentru a fi grațiat - fiind reprezentativ pentru tot ceea ce se întâmplă. Să nu-i uităm, în acest context, pe anarhiști, prin legătura pe care o stabilesc cu nihilismul: „modernismul negru“, cum i-am putea spune, domină scena, Ianoși îi înregistrea- ză, scrupulos, toate meandrele, deși - sin- ceri să fim - nu coboară până la radicalis- mul la care se putea coborî, lectura ușor antinihilistă a lui Șestov - oarecum la anti- podul a ceea ce admirau în el Camus sau Fundoianu - fiind semnificativă în acest sens. Terifianța perioadei este însă foarte bine redată, ea explicând, în cele din urmă, recursul la soluția spiritualistă pe care îl în- cearcă mulți intelectuali, cei mai pregnanți fiind, în această privință, Soloviov și Tol- stoi. Primul prin „mitosofia totalităților ontologice“ (aici lectura lui Ianoși mi s-a părut a fi nițel prea prooccidentală, ceea ce obturează sensurile fundamentale ale pan- slavismului, fiindcă nu atât „atotunitatea“ legământului spiritualist dintre Est și Vest o căuta Soloviov, ci „izbăvirea“ Occidentu- lui prin înglobarea sa în revirimentul spiri- tualist răsăritean, ceea ce înseamnă un ac- cent ușor schimbat înspre preeminența Estului), cel de-al doilea prin organicismul „creștinismului fără Hristos“, conceput ca filantropie universală și ca instaurare a Binelui prin altruism organic, prefigurat, într-o oarecare măsură, dar cu un sens dai- monic, schimbat, de Dostoievski în Frații Karamazov, în viziunea Marelui Inchizitor. Insă e frapant interesul obsesiv al peri- oadei pentru Diavol ca Antichrist, locote- nent al Sfârșitului: apare, firește, la Dosto- ievski, în romanul șahist Apărarea Lujin, al lui V Sirin (Nabokov), în textele lui Șestov (desigur...) sau la Bulgakov, Merejkovski (în trilogia Hristos și Antichrist) sau chiar Gogol (în Și incă deipre Diavol), ca să nu mai vorbim de percepția difuză, populară, potrivit căreia anarhismul e „demonic“, la fel fiind și răsturnarea vechii ordini și so- sirea, coercitivă uman și ideologic, a Revo- luției purpurii. Sugestia că, în Rusia celei de-a doua jumătăți a secolului XlX-lea și în prima jumătate a celui care vine, se trăia un foarte real sentiment escatologic reiese tulburător din demonstrațiile lui Ion Ianoși, făcând ca volumul său să fie și mai incitant, un bun instrument de lucru pen- tru dezvoltări exegetice ulterioare. Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 21 Proză Ach, du lieber Augustine Diana Adamek Deși mai tot timpul beat, Markus Au- gustine e singurul care iese acum fără teamă din casă. Roro trebuie să se fereas- că de blestemele care răsună de peste tot, spre alungarea monștrilor și a necuratului care au adus, peste cutremur, această altă năpastă, a ciumei, iar Otto se simte tot mai împuținat de forță și voință și de abia mai poate să amestece în terciul de mazăre. Din cuvintele pe care le bâlbâie Markus, cei doi au înțeles că molima s-a răspândit, prinzând chiar și locurile cele mai ascunse și mai feri- te ale Vienei. Străzile sunt stăpânite acum de șobolani care trec peste încălțări sau ce- lor cu picioarele goale, cum se întâmplă de multe ori vara, le mușcă fără vreo urmă de șovăială degetele. Tot mai multe case își au bolnavii lor, au fost spălați, unși, tămâiați, îngrijiți și vegheați, clar mai apoi plânși și îngropări, căci bubele negre le-au plesnit și în adâncul inimii, aducând sfârșitul. Dar aceștia au fost fericiții primelor zile, căci febra și puroiul au trecut prea repede de la unul la altul, iar mâinile care au udat buzele muribunzilor stau și ele acum încru- cișate peste piept și pe ele nimeni nu le-a mai ajutat. Castroanele cu lipitori aduse de prin bălți spre ușurarea sângelui bolnav s-au uscat de mult de la soare, fiindcă cei încă sănătoși au luat-o la fugă, lăsându-și muribunzii singuri, porțile deschise și avu- tul în voia prădătorilor. Numai că nimeni nu vrea să atingă nimic, dincolo de gar- duri stau întinse leșuri, caii, porcii, găinile, câinii și pisicile s-au lăsat cele mai multe, și ele, pe o parte și din trupurile lor umflate se revarsă acum duhoarea. Pungile cu bani, dacă există, stau dosite de obicei sub sal- tea sau ascunse sub perne, iar astea sunt năclăite de sudori și cheaguri negre. Viena e acum un oraș al spaimei și cu- vintelor puține, prăvăliile au obloanele lăsa- te și ușile hanurilor s-au închis, femeile nu-și mai flutură fustele și li s-a stins și cheful de vorbă, gurile lor s-au acoperit cu batiste. Markus Augustine însă iese, iar fluierul și lăuta lui se aud de departe pentru că în rest stăpânește tăcerea. Timpul ți- petelor și hohotelor a trecut, cine încă nu e atins nu-și mai trimite gândul spre morți, ci numai spre propria viață, puțină, care atârnă de un fir și care trebuie apărată. Fiecare după cum îl călăuzesc simțurile rătăcite, în singurătate cei mai mulți, sau în febra unor patimi izbucnite brusc și la fel de puternic și devorator ca molima. Atinge- rile sunt scurte, suspinul de plăcere și uitare prelung, trupul numai o sudoare, iar buzele o frenezie, dar aceste clipe, chiar dacă sunt primejduite și vor trece, sunt ale vieții. Markus se întoarce adesea cu paloarea ne- somnului și a beției, cu chipul inundat însă de lumină, apoi cade în somn, iar când se trezește, după ce-și mănâncă în fugă tocana de legume, își ia lăuta sau fluierul și cântă. Nici la palat lucrurile nu stau mai bine, a adus el veste într-o zi, mulți au căzut răpuși de febra bubelor negre sau secerați de propria spaimă. împăratul nu mai pri- mește pe nimeni, porțile s-au închis, doar doctorii au voie să iasă și numai îmbrăcați în robe negre, cu chipul acoperit de măști. Arată ca niște păsări cu cioc, spune Markus, eu am văzut câțiva, și nu ating nimic, doar trec în tăcere și lasă la ușile însemnate alifii, dar cine să le întindă pe piele, când toți au fugit?, Dar principesa, întreabă Roro, ai aflat ceva despre ea?, Ea e sănătoasă și se pregătește de plecare, stă însă până atunci, ca mai toți, cu ferestrele acoperite și ușile ferecate, iar medicul regal trece de două ori pe zi să-i ia febra și să-i cerceteze înche- ieturile, dar, spre fericire, nu găsește nimic, Bine, spune Roro. Otto ar întreba și el, poate, ceva, dar de câteva zile trupul i-a scăzut în puteri și o amețeală la fel ca beția îi însoțește greața continuă care-i urcă din stomac. Nu mai dorește să mănânce și nici să se dea jos din pat, doar să doarmă în timp ce Markus va cânta. A doua zi semnele bolii nu se mai țin însă ascunse, subțiorile hangiului s-au um- flat și au devenit dureroase, mirosul greu al sângelui și puroaielor invadând apoi întreg corpul. Ar trebui să plecați, geme el, ceasurile mele sunt de acum numărate, dar Roro, deși nu răspunde nimic, nu se dez- lipește de pat, schimbând întruna compre- sele cu flori de mușețel cu care încearcă să oprească măcar năvala duhorii, fiindcă îm- potriva durerii și a fierbințelii nu găsește un leac. Markus e din nou prea beat ca să poată face vreo altă mișcare, afară de aceea de a se târî până într-un colț al odăii și a se prăbuși pentru un somn lung pe podea. Gemetele muribundului și suspinele de plăcere din visele muzicantului se ating și se adună în- tr-un singur nod întunecat, într-un ghem încâlcit, țesut din fire vii și altele stinse deja. După a treia zi trupul umflat al lui Otto începe să se zbuciume sub convulsii și spasme de tot felul, iar din gura lui țâșnesc, odată cu un sânge fierbinte și negru, bolboroseli fără șir. Și în toate vorbele lui se reiau și se repetă aceleași furișări ale unei pelerine negre care vine, pleacă și poartă în cufărul său prea multe, poate și suflete, chiar și al lui e deja închis acolo, căci, ol, sub câte alambicuri s-a aprins focul în acest han de lângă garnizoana Am Hof și cum s-au încins pulberile și s-au topit, schimbân- du-se în aur, într-o nesfârșită lumină, în această imensă și de nesuportat strălucire care se apropie acum și de el. Buzele lui Otto se strâng ca sub greață, inundate de spuma roșiatică a unui sânge învins, apoi brusc, după un ultim spasm sau fulgerare, se destind într-un surâs, iar după asta ră- suflarea i se oprește. Roro nu se îndepăr- tează și nu face niciun alt gest, fascinat de ceea ce încă vede în privirea lui, puterea și porunca unui cristal în care arde parcă un soare. Cel care va închide ochii lui Otto și îi va încrucișa mâinile pe piept e Markus, muzicantul s-a trezit dintr-odată și are și mințile limpezi și mâinile sigure, nu tremu- ră și nici nu suspină, întreabă doar De unde vom face rost de lumânări, căci astea sunt mai scumpe acum decât mâncarea sau aurul., Vei cânta, spune Roro, apoi întreabă cu voce tare, deși doar pentru el Unde or fi oare cearceafurile, să căutăm unul curat, să-l învelim. Rugăciuni nu știu nici unul, nici altul, numai un Doamne, odihnește-1! va însoți de aceea sufletul celui dus. Markus Augustine se întoarce abia spre seară, aducând cu el trofeul atât de prețios, o lumânare subțire și galbenă. O aprind, flacăra arde aplecându-se într-o parte și topind repede ceara. Atât a fost, spune muzicantul, după care trage de cearceaf, încercând greu- tatea celui înfășurat în el. E greu, până la poartă ai să mă ajuți și tu, îl vom lăsa apoi acolo, singur nu pot să-l duc, îl vor ridica groparii. Bine, răspunde Roro, dar nu-1 mai așteaptă pe Markus Augustine, apucă de marginile cearceafului, pe care le înnoadă, obligând trupul înțepenit deja al hangiului să se strângă cu picioarele spre gură, într-o mișcare nefirească, la care oasele răspund pârâind. Apoi, ridicând pe umeri încărcătura, fără prea multe opintiri, se pornește singur, deschide poarta și abandonează trupul ne- însuflețit ca pe o boccea prea greu încărcată de taine. Iar după asta, în noaptea aceea, vrea să bea și el din vinul pe care l-a adus mu- zicantul împreună cu lumânarea. Ce se va întâmpla de aici sunt lucruri de care cei vii au ajuns să nu se mai teamă, căci gropile în care se aruncă de-a valma cada- vrele cu miros înțepător de sudoare și puroi s-au întins dinspre marginile orașului până dincoace de garnizoană, așa că pe Otto n-a trebuit să-l care nimeni prea mult. Di- mineața trupul lui a fost aruncat într-o că- ruță, iar apoi direct peste altele, între mâini, picioare și brațe deschise ca pentru o îm- brățișare, în groapa comună săpată din întâmplare, ori fiindcă sorții au hotărât așa, nu departe de casă. Un strat subțire de pământ a acoperit după aceea totul, nu și foiala șobolanilor, tot mai mulți și mari ca pisicile. Mai mic e în schimb numărul oa- menilor, casele toate își au morții lor, cei rămași se ascund prin împrejurimi, hrănin- du-se cu se găsesc, fructe de pădure și ier- buri, ori se adună în grupuri mici, luând cu asalt pivnițele cu vinuri. Căci, după ce au încercat cu altele, alifii, lipitori și descântece, fără ca molima să dea vreun semn de îngăduință, alegând tot mai nestăpânit și fără socoteală pe cei cărora le va lăsa pentru ultimele lor patru zile doar umflăturile, miasma și delirul, unii cred că au găsit un leac în băutura păstrată la locuri ferite de soare pentru ospețe, nunți sau botezuri. Chiar și vinul ținut pentru înmormântări e bun, căci, dacă tot le va fi scris să moară, să aibă măcar și ei parte de pomană. In ase- menea locuri umblă cu împleticiri ale picioarelor, glasul rămânându-i însă curat, și Markus Augustine. Nu mai dă prea des pe la han, iar Roro trebuie să se descurce din puținul pe care îl găsește în cămară, dar faină încă mai este și din ea frământă și coa- ce biscuiți și turte cu chimin. De apa fân- tânii nu se teme, deși sub dogoarea soarelui și aerul încărcat de miasme, a prins un gust sălciu, o fierbe și adaugă câteva frunze de mentă. Nu se neliniștește deci atunci când muzicantul nu se întoarce, chiar dacă au trecut deja patru zile și nopți încheiate. Du- pă o săptămână însă fără vreun semn, de 22 • APOSTROF pași sau sunete de fluier ori lăută, în sufletul lui Roro se strecoară întrebările și teama. Trebuie să aștepte ceasul nopții, să se în- velească bine în manta și să-și acopere încă și cu mai mare grijă chipul, ca lumea să nu-1 vadă și să strige cumva Necuratul!, iar apoi, cu fereală, să iasă pe străzi, luându-se după mirosul vinului, și să-l caute. E prima dată că părăsește casa de toamna trecută, când frigul și bruma i-au alungat din podgorii, se simte buimăcit și nu știe prea bine încotro să se îndrepte. Duhoarea cadavrelor aban- donate pe străzi e mai puternică decât toate și nările lui nu prind de aceea nicio altă urmă, de sudori vii sau acreală de vin. Rătăcește la întâmplare, cercetând, atât cât poate la lumina lunii, și fețele celor întinși pe pământ, ar fi bine să se grăbească totuși, fiindcă e ora la care apar groparii, ceea ce i-ar face mai încâlcite și furișate căutările. Roro se uită cu atenție în jur, cu grijă să nu se împiedice de trupurile încremenite în fel de fel de poziții, după cum i-a prins spasmul ultimei suflări, și care, așa cum stau rezemate de zidurile crăpate sau întinse de-a curmezișul în drum, năclăite de sângele scurs din bubele negre, par ale unor păpuși desfigurate. Viena e un teatru abandonat, cutreierat doar de siluete întunecate, cu măști, care strâng recuzita și păpușile sfâr- tecate de șobolani în mormane, iar apoi le aruncă în gropi. Gata cu fala, ca și cu is- toveala, clipa s-a dus. între toate astea se învârte acum Roro, cu gluga coborâtă peste ochi și cu o batistă apăsată pe nas, dar nu pentru a se apăra de mirosul greu și pătrunzător pe care nu-1 poate nicicum stăvili o cârpă, ci de privirile cioclilor se ascunde el. E o grijă fără rost însă, fiindcă oamenii în negru nu vorbesc și nici nu văd altceva decât cele pe care trebuie să le facă dispărute și să le șteargă de pe fața pământului ca și când toate aces- te mâini, picioare, trunchiuri și capete mur- dare de cheaguri și puroiuri n-ar fi existat niciodată, par mai mult niște umbre care mânuie lopeți și cazmale, adună, sapă și aruncă, acoperind la urmă totul, în grabă, lehamite și scârbă, doar cu câteva găleți cu nisip. Roro le urmărește mișcările dintr-un colț al străzii care duce spre catedrală, aș- teptând în liniște ca totul să treacă. Dar chiar în clipa în care vrea să-și întoarcă ochii pentru a nu vedea cum zboară prin aer păpușile umflate, Roro prinde și umbra unui obiect cu gâtul lung și curbat care pare, care este, iată, o lăută ce saltă și ea dintr-o lopată direct în căruța deja încărcată. Un sunet dezacordat sfâșie tăcerea, ca și cum cerul ar fi din nou fulgerat. Stați!, ar vrea să strige el, dar e prea târziu, căci o altă imagine se așază peste asta, iar ea e a unui tânăr cu păr castaniu care ține în mâinile crispate un fluier și care zboară și el prin aer, aruncat cu o lopată. E de ajuns, e prea mult! Roro nu mai are timp și nici putere pentru vreun cuvânt sau mișcare, nici măcar pentru un țipăt, gura i se îneacă în salivă, iar în piept i se strânge un cârcel, cât timp un junghi fierbinte îl taie în pântec și tot trupul lui se frânge în două. Se va ridica cu greu din locul unde a căzut, mult timp după ce căruța cu gropari se va îndepărta, iar el, nemaiavând de acum ce să caute, se întoarce acasă. E sfîr- șitul lui august, dar nopțile încă încărcate de zăpușeală și vaporii unui soare otrăvitor. Dimineața îl prinde așa, cu trupul din nou chircit și gândurile golite, căci nu mai are ochi și urechi pentru altceva, vede doar o lăută înaripată care scoate un țipăt. Seara la fel, iar zorii ce vin nu schimbă cu nimic crisparea cărnii și pustiul din inimă. Și iar aude sunetul, acum însă ca al unui fluier care nu e dezacordat, ci melodios și trist, ca pe vremuri. Roro se ridică, simțind că îi vor da lacrimile, poate de emoție, poate doar de durerea picioarelor amorțite. Iar în timp ce se întinde și se scutură, ca să-și alunge înțepeneala, ușa hanului se dă brusc de o parte și în prag, desfigurat, palid, murdar, dar zâmbitor ca întotdeauna și cu ochii inun- dați de lumină, își face apariția muzicantul. Roro încremenește și o clipă îl seceră gândul că în casa asta sunt prea multe năluci, vin după cum le taie capiii și pleacă la fel. Numai că da, împotriva a ceea ce el a văzut în noaptea aceea, silueta din ușă e chiar Markus Augustine, care se mișcă, înaintează, e vie și, în plus, târăște după ea, împrăștiindu-1 în toată încăperea, un miros greu și amestecat de dospeli. Sânge, puroaie, cărnuri descom- puse, dar mai cu seamă o acreală stătută de vin. Doamne!, geme Roro și se dă tui pas în spate, dar muzicantul râde ușor, fiindcă mai tare nu-1 țin puterile, deși de tui hohot pre- lung ar avea el acum nevoie. Ei, da, iată-mă, dintr-o groapă cu morți am ieșit, dintre hoi- turi putrezite, de aia miros așa, m-au crezut învins de ciumă și m-au aruncat împreună cu leșurile, dar eu eram doar beat și căzut la pământ. Noroc că s-au grăbit și n-au mai acoperit locul, așa că atunci când m-am trezit cu fluierul ăsta în mână, am văzut soarele care mi-a dat semn că sunt viu și, deși cam greu, căci eram strâns de peste tot de mâini și picioare și guri multe s-au căscat spre mine, am reușit să le înlătur povara și să mă strecor afară. Și iată-mă, repetă el. Roro încă tot nu poate spune nimic, decât să geamă iarăși, prelung, ca în fața unei minuni ori poate a unei farse pe care beția a jucat-o destinului. După care izbucnește și el în râs. Ai băut cât pentru o viață, Augustine, Mai mult chiar, cât și pentru o moarte. Dar acum, dă-mi ceva să mănânc și ajută-mă să dau jos de pe mine toate putorile astea. Zilele care urmează, muzicantul va avea nevoie de odihnă, va dormi mult, dar, chiar și așa, îl va chinui și în somn setea de vin. Roro caută printre cele rămase după moar- tea lui Otto, găsind ușor, printre sacii cu faină, ceea ce cer bolboroselile lui Markus, două butoaie cu mireasma însuflețitoare. Căci abia ce apropie de buzele adormitului cana cu vin, muzicantul se și trezește, soar- be și râde, mestecă un biscuit și iarăși adoarme. Așa trece luna august, soarele se mai potolește și, odată cu zăpușeala, și foș- găiala șobolanilor și numărul morților. De altfel, n-au rămas prea mulți cei vii și mo- lima nu prea mai are în cine să lovească. Apoi se face septembrie, nopțile se deschid cu răcoare și pe străzile Vienei se aude din nou, întâi ca o întrebare, apoi ca o făgă- duință, trapul cailor și roțile trăsurilor. Și tot atunci reapar fustele femeilor, iar cu ele vorbele, zvonurile și veștile. Ciuma a trecut. Dar nimeni nu vrea să vorbească acum despre suferințe și dolii, mai curând despre ospețe și nunți, iar una dintre ele, chiar da- că nu se va petrece aici, e cea a principesei de Austria. Despre care se spune, așa prinde cu urechea Markus și îi povestește și lui Ro- ro, că e sănătoasă, ferestrele ei nu mai au draperiile trase, trusoul i-a fost cu de-a amă- nuntul pregătit, la fel și escorta și darurile cu care va lua, nu mai departe de o săptă- mână, drumul spre Spania, unde o așteaptă regele Filip, viitorul ei soț. Să o ajute Dum- nezeu pe prințesă să străbată cu bine și cu sufletul ușor după atâta împovărare și spai- mă toate pământurile apărate de alianța celor două puteri. Fiindcă ea, așa povestesc femeile și cine să nu le creadă?, se va îndrep- ta întâi spre Flandra, unde o va întâmpina Fernando Alvarez de Toledo, ducele de Alba, trimis acolo special pentru asta, poate însă, în secret și cu altă misiune, pentru a înfrâge vreo răscoală a răsculaților, de chiar regele Spaniei. Iar de acolo nu mai știm, putem doar să ghicim că, ajunsă la Ant- werp, Elisabeta I a Angliei însăși îi va oferi ajutorul unui escadron de opt corăbii, care s-o apere de watergeuzen, pirații mărilor, dar Anna de Austria va găsi vorbele potri- vite pentru a îndepărta de la ea, fără să su- pere pe nimeni, această mână întinsă din- spre o altă putere, și va găsi singură calea peste marea largă până spre Santander, pe coasta de nord a viitorului ei regat. După care va călători spre Burgos, se va opri câteva zile la Valladolid, pentru a se odihni și a-și aminti că aici s-a născut, iar apoi va face și ultimii pași, spre Segovia, unde o așteaptă nobili îmbrăcați în haine cenușii cu argint, care o vor trece cu mare fast, pompă și alaiuri sub porțile și arcurile orașului înfrumusețat anume și înmiresmat cu de toate, dar mai cu seamă de darul celor 400000 de ducați dăruiți de rege pentru această plimbare. Cum va fi îmbrăcată, oa- re, prințesa?, se zbuciumă femeile, repe- zindu-și din nou fustele dintr-o prăvălie în alta. O, eu cred că va purta o rochie de mătase și o pălărie cu pene, Or fi și de păuni, Poate, Și va călări un cal cu capă stracojie, Apoi va intra în biserică, unde o va aștepta regele, care îi va lua mâna și o va uni cu a lui, Da, Și după aia vor merge împreună la Madrid, iar ea va vedea cu ochii ei minunăția promisă, lacul cu galeoane, Și după aceea?, După asta se vor închide pentru câteva zile și nopți într-una dintre încăperile marelui palat numit Escorial, cu doar o aripă locuită, unde se vor împlini cele obișnuite și cuvenite, Și după aia?, Oh, nu mai știm, dar mai e timp, doar să ni-1 dea Dumnezeu, și vom afla. Așa zboară vorbele, prefacând câteoda- tă culorile, fiindcă rochia prințesei poate că nu a fost cenușie, ci purpurie sau violet, ca glicinele, e prea departe să desfășurăm de toate și cu atâta precizie. însă un lucru e sigur, iar pe acesta nu-1 știe nimeni decât Anna, principesa care pleacă, căutând din ochi ceva sau pe cineva în mulțimea ce o aclamă: șiragul de perle pe care îl poartă la gât e din zahăr. Mai este apoi încă o poveste, mai aproape de noi, la fel de neasemuită în- să, deși într-un fel mai greu de crezut: despre un muzicant care a fost aruncat de ciocli în groapa comună, laolaltă cu leșurile, numai că el nu era mort, ci doar beat. Și când s-a trezit, și-a săpat drum afară și a început să cânte și, fiindcă n-a mai avut casă încă de la cutremur, tot asta spunea: Augustine ce-ai făcut? Ai pierdut tot ce-ai mut. Dar nu despre un adăpost vorbea, se ridică o voce, în timp ce o altă fustă se în- foaie în dantelele noi, Dar despre ce?, O, dar nu e greu de înțeles, numai despre vin, căci el l-a salvat și l-a întors la viață, Atunci să petrecem și noi, Prea bine, cum se chea- mă cântecul?, După numele pe care îl purta muzicantul, Lieber Augustine, îl știi?, Păi cum?, doar îl îngână toată Viena. Ach, du lieber Augustine, Augustine, Augustine... Roro nu aude toate astea, dar știe des- pre ele, pelerina neagră care s-a arătat de câteva zile din nou la ferestrele hanului i-a dat semnul pe care l-a așteptat. Principesa cu alaiul ei fastuos tocmai s-a îndepărtat, e timpul deci să plece și el din Viena. La fel ca altădată, fără a-și lua rămas-bun, fără a mai întoarce capul. ■ Fragment din romanul Dulcea poveste a tristului elefant Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 23 Comunicate ale usr • Joi, 23 septembrie, a avut loc, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, ședința Comitetului Director al Uniunii, condusă de președintele acesteia, domnul Nicolae Manolescu. Președintele a informat Comitetul asupra situației curente a fondului imobiliar al Uniunii. Vicepreședintele USR, dl Gabriel Chifu, a prezentat inițiativele principale ale USR și stadiul realizării acestora. Comitetul a revăzut lista publicațiilor aflate în patrimoniul USR și a celor care au primit egida USR, ca o recunoaștere a valorii lor. Comitetul a hotărît să propună acordarea unor indemnizații de merit din locurile ce revin USR. Au fost aprobate unele cheltuie- li neprevăzute ale revistelor și filialelor și s-a redimensiont pro- gramul de lecturi publice. S-a cerut filialelor o atenție specială pentru ca lecturile să aibă un ecou cît mai mare și o valoare lite- rară ridicată. Au fost analizate unele acțiuni de parteneriat cu aso- ciații de creatori din străinătate și s-a aprobat de principiu reali- zarea în 2011 a Festivalului Zile și Nopți de Literatură, ediția a X-a. S-a hotărît modalitatea de evidențiere a calității de mem- bru stagiar pentru nou-primiții în USR și s-a analizat situația proiectului Mediateca USR. Comitetul a luat în discuție cererile curente adresate direct de membrii USR. • Vineri, 24 septembrie, a avut loc, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, ședința Consiliului Uniunii, condusă de președin- tele acesteia, domnul Nicolae Manolescu. Președintele a informat Consiliul asupra situației curente a Uniunii, precum și asupra hotărîrilor luate de Comitetul Director. Consiliul a discutat răspunsurile trimise de CNSAS la solicitarea Uniunii Scriitorilor cu privire la situația membrilor Consiliului în raport cu fosta Securitate. Consiliul USR a validat noii membri ai USR, titulari și stagiari, primiți în anul 2010, în urma propunerilor Comisiei de validare. • în ședința din 24 septembrie 2010 a Consiliului USR au fost con- firmați ca membri stagiari ai filialei clujene Eugen CUCERZAN, Valer Chiorean și Ioana Sasu-Bolba, iar ca membru plin Andrei Marga. Filiala numără acum 280 de membri. • Au trecut pe la noi, pe la redacțiune, dna Mihaela Ursa, cu moda de toamnă, dna Ruxandra Cesereanu, însoțită de Angelus, dna Ruxandra Croitoru, cu știri din lumea dramatică, dl Cornel Țăranu, cu știri bune, dl Ovidiu Pecican, cu o carte nouă, dl prof. Octavian Șchiau, cu promisiunea că data viitoare aduce și-un text, dl Nicolae Mocanu, pur și simplu, dna Raveca Constantina Buleu, după cărți, dl Ștefan Borbely, cu cărți, dl Lucăcel, care a pus temeliile viitoarei colecții de pictură a Apostnfiului. Și alții. Toți proaspeți, binedispuși, bucuroși și că mai existăm, și că avem sediul pe-o stradă centrală. Toamna culturală la Cluj... • a început în 20 septembrie, la Conservatorul „Gheorghe Dima“, în sala de concerte. Și anume, formația „Ars Nova“, condusă de compozitorul Cornel Țăranu, a dat un concert de muzică extrem-contemporană. Au fost interpretate lucrări de Cristian Marina, Violeta Dinescu, Tiberiu Olah, Antonio de Sousa Dias, Cornel Țăranu, lannis Xenakis. Au interpretat Aurel Marc, Ioan Goilă, Codruța Ghencean, Grigore Pop, Albert Mârkos, Grigore Botar și Gyula Ortenszky. A dirijat, inimitabil, Cornel Țăranu, care a fost și ingeniosul prezentator al lucrărilor și compozitorilor din program. Excepțional prin selecția luc- rărilor, prin măiestria interpretării și prin claritatea jucăușă a prezentărilor, concertul formației „Ars Nova“ a fost o repetiție generală pentru participarea ei la festivalul de muzică contem- porană „Muzica Vivacc din Portugalia. Unde, așa cum știm din cronica lui Virgil Mihaiu (vezi România literată din 15 oct. a.c.j, formația a fost aplaudată cu admirație și a avut un succes pe cît de real, pe atît de mare. • Apoi au început spectacolele și premierele de teatru. Teatrul Național din Cluj și-a deschis stagiunea cu spectacolul Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cindva in fosta Uniune Sovietică, după piesa lui David Grige, în regia lui Radu Afrim. Piesa pare medie. Traducerea, foarte bună, făcută de dna Laura Poantă, a fost prelucrată de regizor și de trupă și împănată cu trivialități după părerea mea deloc necesare. Radu Afrim, un produs al școlii clujene de regie, a făcut un spectacol ce se dis- tinge prin lungime. Momentele poetice și cele realmente intens teatrale nu lipsesc. Nu lipsesc nici inutilele momente triviale. Fără niciun fel de pudibonderie, căci nu m-au deranjat nici nuditatea, nici sexualitatea fățișă din inubliabilul spectacol al lui Șerban, Purificare, după Sarah Kane, cred că în spectacolul lui Radu Afrim și goliciunea, și scenele sexuale, sînt supranumerare - și, dacă or fi plăcînd tinerilor spectatori care se duc acum pen- tru prima oară la teatru, nu îmi plac și mie: sînt nu numai fil- mate, ci de prisos. Folosirea - în exces - a proiecțiilor, ca relativă noutate în teatrul clujean, ascunde lipsa de tensiune de pe scenă. Trupa lucrează însă bine, într-un spectacol care totuși nu trece de nivelul mediu. Miriam Cuibus este o foarte bună recitatoare. • Următoarea premieră a Naționalului clujean, din 8 octombrie, Bosch, pi adina plăcerilor lumești, scenariul, regia și coregrafia lui Marc Bogaerts, a fost cu mult mai bună. Un spectacol strîns, de factură suprarealistă, cu foarte intense momente poetice, cu excepționala recitare a dnei Miriam Cuibus. Mie mi-a plăcut Ruslan Bârlea cîntînd. Mi-a plăcut și prezența Marinei Constan- tinescu, venită de la București să vadă premiera. • La Teatrul Maghiar din Cluj, care de asemenea a avut două premiere, spre regretul meu, nu am ajuns. îmi rămîn pentru următoarea vizită în țară. ■ SUSANA BOGORIN • Andrei Șerban la Opera Garnier din Paris, unde montează Italianca in Alger, de Gioachino Rossini. Foto: Eugenia Sarvari 24 • APOSTROF CU OCHIUL LIBER Bilanțul României în tranziție Cristian Vasile Anul 2009 a fost un prilej de bilanț și de analiză a celor două decenii scurse de la prăbușirea comunis- mului, care s-a vădit prin organizarea de numeroase manifestări culturale și aca- demice. Un astfel de eveni- ment a găzduit și Centrul de Analiză Politică al Universității „Babeș- Bolyai“ între 29 și 31 octombrie 2009, iar o parte a comunicărilor susținute cu ocazia acestui colocviu internațional au fost tipă- rite într-un volum apărut la mijlocul anu- lui 2010 și intitulat România după douăzeci de ani (Iași: Institutul European). Profesorul Vasile Boari, în Cuvântul- inainte, zugrăvește un tablou sumbru al României în tranziție, în mare parte real, dar exprimat cu patetism. Vasile Boari apreciază că justiția este „una dintre cele mai penibile instituții“ (p. 15) și că Româ- nia este „o țară bântuită încă de fantomele trecutului, incapabilă să-și asume trecutul în mod responsabil (p. 15). Este o prefață pesimistă care, în mod deliberat, surprinde mai degrabă jumătatea goală a paharului (p. 16), din dorința ca adevărul spus brutal să contribuie la o trezire. în studiul de deschidere al volumului - România după douăzeci de ani (1989-2009) -, profesorul Andrei Marga face o radiografie extinsă a României în tranziție și abordează in- clusiv problema crizei societății, o criză cu mai multe dimensiuni (economică, admi- nistrativă, morală și intelectuală), care are numeroase cauze: de la producția internă redusă, administrația ineficientă și nefunc- țională, partidele politice neserioase, până la resursele culturale precare (p. 21-22). Alte studii publicate în carte, mai ales cele datorate lui Vladimir Tismăneanu (De- mocrație și memorie: România își confruntă trecutul comunist) și Laviniei Stan (Memo- rie, dreptate, uitare: o roditgrafie a decomu- nizării românești), nuanțează cumva afirma- țiile tari din prefață privitoare la istoria recentă, surprinzând inclusiv pașii - po- ticniți, dar sesizabili - făcuți în sensul asumării trecutului. Administrația prezi- dențială, începând din 2003, a inițiat și comandat redactarea a două rapoarte fina- le privind Holocaustul și regimul comu- nist, acte prin care s-au stabilit responsa- bilitățile statului român în agitatul secol XX și care au consfințit delimitarea de anti- semitism și trecutul fascist, de dictatura lui Antonescu și de crimele și abuzurile dic- taturii comuniste. Dincolo de tribulațiile ei, recenta Lege nr. 221/2009 se dovedește un act normativ important, de reparație, inclusiv materială, în cazul victimelor to- talitarismului comunist. Nu trebuie mi- nimalizat nici discursul din 18 decembrie 2006 adresat de președinte Parlamentului, prin care se condamna regimul comunist din România; acest mesaj a fost publicat în Monitorul cficial și a devenit act oficial al statului român. Tipărirea sa are deja efecte juridice, deoarece câteva instanțe, sesizate de avocații victimelor comunismului, au emis verdicte favorabile atât de restituire (recunoaștere) a unor proprietăți aflate în litigiu (disputate între cetățeni și autorități locale sau guvernamentale), cât și de anu- lare a unor sentințe abuzive de condam- nare pronunțate înainte de 1989. Discursul prezidențial din 18 decembrie 2006 a fost argumentul juridic pentru restituirea (re- cunoașterea) unor proprietăți în județul Maramureș. Acum doi ani, Judecătoria din Sighet a dat dreptate avocaților care au ple- dat cauza a doi cetățeni din Ocna-Șugatag ce revendicau (re)dobândirea proprietăților prin uzucapiune; juriștii au invocat și de- clarația președintelui din Parlament, prin care sistemul comunist era etichetat ile- gitim și criminal (devenită act oficial al statului român). Merită adăugat că, până în decembrie 2006, toate instanțele au respins cererile cetățenilor în aceste spețe, pe motiv că uzucapiunea nu funcționează în cazul în care terenul se află în proprietatea statului, deoarece se considera că acest stat - indi- ferent de natura regimului politic - este legitim. Or, regimul comunist - adică Ro- mânia anilor 1945-1989 - tocmai fusese declarat ilegitim printr-un act oficial. Chiar dacă aceste recunoașteri vin foarte târziu, merită subliniată puterea precedentului juridic. Și mai recent, un alt judecător a acceptat mesajul din 18 decembrie 2006, prin care regimul comunist era declarat ile- gitim și criminal, ca probă și a dat dreptate victimelor. în acest caz, invocând același mesaj și Raportul Comisiei Tismăneanu, avocatul Kincses Elod a solicitat și a obți- nut în instanță anularea sentinței din 1958, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, prin care inculpații din lotul Aladâr Szo- boszlay primeau teribile condamnări, mulți dintre ei fiind chiar executați. Pornind de la autori precum Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Ghe- rea și chiar I. L. Caragiale, profesorul Michael Shafir insistă - în studiul intitulat Schimbarea simulată: rădăcini și efecte - asupra modului cum funcționează schim- barea simulată în perioada modernă și contemporană românească, fără să neglijeze demersul comparatist, cu accent mai ales asupra cazului sovietic. Michael Shafir combate cu argumente teza potrivit căreia sistemul comunist este cel care a generat schimbarea simulată și susține că efectele schimbării simulate se vădesc și în posteo- munismul românesc (p. 156). Pe lângă reflecțiile sale pline de sens, având o con- tribuție importantă în fixarea mai multor concepte privitoare la istoria recentă, care scot în evidență un politolog bine do- cumentat, Michael Shafir se lansează în afirmații polemice, pamfletare, ușor in- adecvate pentru un volum altminteri ana- litic, vădind o perspectivă calmă. în final, politologul face o comparație deplasată între competiția pentru moștenirea spiri- tuală a cuplului Monica Lovinescu - Virgil Ierunca și lupta pentru succesiunea lui V I. Lenin. Michael Shafir trage și câteva con- fuzii, citând o postare de pe blogul per- sonal al lui Vladimir Tismăneanu: „tot profesorul american [V T], folosind o ciudată sintagmă, cheamă la o «solidaritate de oțel» cu protestatarii din Republica Moldova, în luna aprilie 2009 (Tismăneanu 2009). Sintagma devine comprehensibilă numai dacă reușești să-i trasezi originea: stalinskayia solidamosD (p. 167). în primul rând, în limba rusă de oțel s-ar traduce prin „stalnoi“ (mase.) sau „stalnaia“ (fem.); Stalinskii (stalinskaia) se referă exclusiv la Stalin. în al doilea rând, sintagma folo- sită în acea postare era „solidaritate in- oxidabilă“, nu solidaritate de oțel. Impresia că aceste fragmente polemice par lipite, în mod nepotrivit, de corpul unui text care altminteri ar fi fost pe de-a-ntregul coerent și plin de miez este dată și de faptul că acea referință - Tismăneanu 2009 - se regăsește ultima la bibliografia de final, și nu în or- dinea alfabetică firească, acolo unde i-ar fi fost locul. în aceeași bibliografie, profe- sorul Shafir îmi atribuie în mod eronat paternitatea importantei lucrări Religie și naționalism: Ideoltgia Bisericii Ortodoxe Ro- mâne sub regimul comunist (București: Ed. Compania, 2001), volum scris de cer- cetătorul belgian Olivier Gillet. Timpul foarte scurt dintre momentul colocviului și apariția volumului nu a per- mis editorilor o necesară relectură și o mai atentă corectură, care ar fi eliminat unele exprimări pleonastice („năravurile rele“ - p. 15), transcrieri inadecvate („Latvia“, în loc de „Letonia^ - p. 7) și anglicisme precum „legislație suportivă? (p. 23), „de- pictare“ (p. 167). în locul noțiunii de „regim totalitar comunist“, mai adecvată, editorii au preferat „regim comunist to- talitar“ (p. 13), un concept cumva discu- tabil, din moment ce sistemele comuniste au fost formule politice totalitare (sau autoritare dominate de un etos totalitar). Dincolo de aceste observații minore, România după 20 de ani este o carte con- sistentă despre bilanțul tranziției românești postdecembriste, care acoperă domenii variate - stadiul democratizării, justiția de tranziție, reforma și construcția institu- țională, starea presei, situația agriculturii - și care îndeamnă la reflecție datorită unor reputați politologi, filosofi, istorici, socio- logi, istorici și economiști. Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 25 Peregrin la universitățile Europei Eugen Beltechi DACĂ E să fie corectă, remarca profesorului Alexandru Niculescu, după care „detaliile biografice, atunci când atingi un gr and dge, nu mai au importan- ță*, vom constata, cu bucu- rie, că Domnia Sa e cel din- tâi care o contrazice. Căci, chiar dacă vrea să dea impresia de „a-și pregăti retragerea* („Vine - sau a venit? - momentul retragerii. Treptat, pe furiș sau în văzul tuturor*) printr-o activitate didac- tică firesc mai restrânsă, printr-un sintetic „autoportret științific* (apărut în 2008 în revista Dacoromania), prin volume omagia- le etc., profesorul se dovedește a fi același: activ, dinamic, optimist, dar și critic, pre- zență obișnuită și căutată în revistele de cultură și de specialitate, având încă mul- te de împărtășit semenilor, plinind neobo- sit rotundul unei opere de excepție. O confirmă și această recentă carte a sa {Peregrinări universitare eurepene - și nu numai, București: Editura Logos, 2010, 397 p.), în care prevalează totuși biografi- cul și narativul, „considerațiile și ideile din contribuțiile lingvistice* trecând în plan secund; unde, de asemenea, în memorii și „amintiri despre oameni, fapte, evenimen- te, sentimente și gânduri - dar mai ales gânduri post actum^ (p. 374), regăsim neal- terată și plăcerea confesiunii. Cartea e mărturia, adeseori tulburătoa- re, a „unui lung drum, sinuos și accidentat, al vieții și activității* sale (p. 9), petrecu- te, în cea mai mare parte a lor, în univer- sități europene: Berlin-Est (,,RDG*) - mar- tie-iulie 1955, Viena- 1963-1965, Padova - 1965-1971, Sorbonne - Paris IV - 1980- 1993, Udine - 1986-2002. Cele cinci ora- șe, ale căror nume sunt și titlurile capito- lelor mari ale cărții, marchează momente ale formației profesorului în lumea univer- sitară a Europei, fiecare dintre ele consti- tuindu-se într-o experiență deosebită. Nu încape nicio îndoială: „viața rătă- citoare* a memorialistului merită a fi cu- noscută, nu „măcar ca o poveste* (p. 37), ci tocmai - pentru adevărul, complexitatea, uneori dramatismul realității trăite pe me- leaguri străine și în vremuri nesigure - „ca să se știe!* {ibidem), cu atât mai semnifica- tive cu cât vin de la o personalitate de sea- mă a științei și culturii românești. Dincolo de destinul individual al autorului și al celor apropiați lui, se conturează un tablou, fră- mântat și incert, al României și al Europei ultimei jumătăți de secol al mileniului al doilea: „am parcurs, și în România, și în Europa, ani grei: anii comunismului opre- siv, anii cortinei de fier, anii întemnițării oamenilor care formau elitele țării, anii dis- trugerii valorilor noastre naționale* (p. 12). Asemenea împrejurări - generale, politice - trebuie știute și înțelese, căci explică ges- turi, fapte, atitudini, au consecințe diferi- te, pe planuri multiple. In Est, permanenta imixtiune a politi- cului în toate straturile societății e ceva obișnuit, mai ales prin Securitate, instru- mentul său de temut. A o înfrunta e un act de temeritate, cu urmări previzibile. Reti- cența, suspiciunea sunt posturi comune, normalitatea e starea pierdută, după care se tânjește. într-o incursiune în Berlinul de Vest al anilor ’50, tânărul lector român tră- iește acut acest sentiment: „Nu belșugul, nu eleganța mă atrăgea, cât mai ales at- mosfera normală, liberă, multicoloră, fără crispări și temeri ascunse m-a impresionat cel mai mult* (p. 50). în timp, Securitatea nu pierde niciun prilej în încercarea de a-1 face să-i devină colaborator; profesorul evocă în repetate rânduri refuzul ferm de a-i da curs. Dosa- rele CNSAS, pe care are posibilitatea să le examineze după 1989, îi atestă și-i clarifică acțiuni, întâmplări, secvențe rămase ne- deslușite. în iunie 1985 intervine ruptura-, prin presiuni, securiștii din Ambasada Ro- mână din Paris l-au determinat să solicite statutul de refugiat politic. Nu o face, așa- dar, „ca o opțiune sau ca un act dorit și împlinit. Ci ca o necesitate. O consecință a unor circumstanțe câtuși de puțin ferici- te* (p. 34-35), în care îi e implicată și fami- lia (soția, eminenta profesoară de la Uni- versitatea bucureșteană Florica Dimitrescu, și fiul, tânărul și energicul istoric Adrian Niculescu). Campania pentru „reîntregi- rea* acesteia are ecou și, în final, succesul scontat. Al. Niculescu se încadrează în exilul ro- mânesc militant cu convingerea că adevă- rul despre regimul Ceaușescu, cu lipsa de libertăți, cu teroarea exercitată de poliția politică, trebuie clamat la o catedră uni- versitară. în astfel de împrejurări (istorice), cu opreliști și dificultăți nenumărate pentru omul de rând, e de apreciat ca o șansă idea- lă posibilitatea de a desfășura, pe parcursul unei treimi de veac, în câteva orașe europe- ne, o importantă activitate didactică uni- versitară și, pe de altă parte, mai ales, de a beneficia de facilitățile oferite de o instituție de învățământ superior celebră, de o biblio- tecă așijderea, depozitara unor lucrări fun- damentale, a unor colecții de carte și publi- cații, de a profita din plin de cursurile și seminariile unor maeștri, creatori sau con- ducători de școală. într-un sistem social care știe să-și prețuiască valorile, au avut de câștigat atât formația de dascăl, cea de om al cetății, cât și cea de om de știință. Mai ales prin calitatea din urmă a peregrinu- lui, prin opera sa, câștigul cel marc e și al lingvisticii românești. Strădaniile și prestigiul profesorului Al. Niculescu vor fi contribuit, desigur, la cunoașterea limbii și literaturii române peste hotarele țării. Deși pasageră, experiența berlineză (Berlin-Est „rdg“: martie-iulie 1955) îl înscrie între primii lectori de limba română în străinătate: pe lângă cursurile (evident: de română!) ce le face cu unii membri ai Ambasadei, citește reviste de specialitate, copiază de mână articole ce-1 interesau; cu- noaște câțiva lingviști germani, dar e foar- te ușor să constate că Romanisches Institut al vestitei Humboldt-Universităt e mai mult o instituție politică decât una științi- fică normală. Postul de Gasiprcfessor la Universitatea din Viena îl datorează, în 1963, profeso- rilor lorgu Iordan și Cari Theodor Gossen („Ei m-au adus în Europa universitară*; p. 59) și îl poate ocupa doar după ce reușește să învingă intrigile Securității și birocrația. Lectorul român se dovedește învățăcel la- borios intr-ale romanisticii pe lângă C. Th. Gossen, care „îi dă prilejul primei prestații profesorale cu adevărat occidentale* (p. 78). Familiarizarea cu lumea occidentală se produce firesc în cosmopolita Vienă, „această magnifică metropolă aflată la fron- tiera dintre Occident și Orient, dintre ger- manitate și slavitate, dintre romanitate și balcanitate, dintre naționalism obtuz și toleranță multinațională, plurilingvă, plu- riculturală* (p. 1Î2). își face, între colegi cu specialități diferite, numeroși prieteni; între ei Lorenzo Renzi, a cărui amiciție va dura o viață. Pe alții îi va reîntâlni ulte- rior, la alte universități. între primii stu- denți vienezi ce-i vor frecventa cursurile se numără austriacul cu (îndepărtată) origi- ne macedo-română, viitorul balcanist Max- Demeter Pevfuss, „primul meu student în lumea liberă occidentală* (p. 76). E însă sever-critic față de nivelul științific medi- ocru - „slab, învechi, sclerozat - refractar la inovații* (p. 88) din domeniile uma- nistice. Face cunoștință sau revede o mulțime de personalități și nu o dată - se va întâm- pla și în alte orașe și universități - schițea- ză, în doar câteva tușe verbale, chipuri și portrete. în 1964 îl cunoaște pe „marele Coșeriu* venit la Viena pentru conferințe: „om afabil, fără prejudecăți politice, cu o voce blândă, ușor moldo-basarabeană* (p. 89). Așadar, Padova! Ocupă un loc aparte între orașele periplului european al profe- sorului: „Padova mea* se cheamă capitolul. E „cea mai frumoasă și mai rodnică peri- oadă a vieții mele universitare (din 1965 până în 1971)* (p. 71). Adevărată cetate universitară, provincia- lul oraș italian este preferat Vienei „pline de splendoare* datorită nivelului ridicat și seriozității studiilor ce se fac aici, la a doua universitate din Europa (1222), datorită orizonturilor de specialitate noi (filologie romanică, istoria culturii latino-romanice etc.), datorită lipsei de complexe și preju- decăți. „Pentru studii!* (p. 116), declară ritos Al. Niculescu. Din galeria marilor profesori al căror nume se leagă de Padova se desprind: Carlo Tagliavini, Gianfranco Folena, G. B. Pellegrini, Lorenzo Renzi - „eminent romanist și românist italian* - (p. 129); alături de ei, numeroși asistenți și cercetători, viitori lingviști de primă însemnătate. Pentru profesorul român, cel cu adevă- rat mare este G. Folena: „face parte dintre marile personalități care au avut forța, pa- siunea și entuziasmul de a crea valori uma- ne și științifice în lingvistica și filologia Italiei*, e creator de școală, profesor gene- ros, spirit constructiv, animator al vieții aca- demice (p. 126); și: „pe G. Folena îl con- sider, după Al. Rosetti și lorgu Iordan, unul dintre maeștrii formației mele de ro- manist* (p. 122). Are bucuria să-i urmeze la catedră. „Și astăzi cred că Gianfranco Folena a fost cel mai important filolog și lingvist pe care am avut șansa de a-1 cu- noaște și de a-1 frecventa în Europa Oc- cidentală* (p. 126). Aria de preocupări și interes a profeso- rului se lărgește prin participarea la reuniu- nile Atlasului lingvistic mediteranean, pri- 26 • APOSTROF lej de întâlniri și discuții cu un mare număr de lingviști de frunte ai Europei: G. Folena, E. Coșeriu, A. Martinet, C. Tagliavini, G. Bonfante, H. Liidtke, Al. Roseti; români din exil: E. Lozovan, V Buescu și alții. La 300 de ani de la trecerea (1369) prin Padova a stolnicului Constantin Cantacu- zino, ia inițiativa organizării unui convtgno, care reunește pe românii din exilul din Italia cu cei din țară. în diverse împreju- rări, între cei dintâi se iscau conflicte absur- de. Al. Niculescu reține, cu simpatie și une- ori cu compasiune, figuri și destine ale unora: pictorii E. Drăguțescu, Octav Gri- gorescu, graficianul Marcel Chirnoagă, pro- fesorii Gh. Caragață. Th. Onciulescu, Petru Iroaie etc. Prin biblioteca seminarială de limbă și literatură română află, alături de cărțile epu- rate și cenzurate de comuniști în bibliote- cile din țară, cărți și reviste românești din exil (din Spania, Germania, Franța), desco- peră adevăruri tragice din trecutul apropiat, despre intelectualii români refugiați politic în Occident. învață să gândească liber, să ia atitudine neșovăitoare față de cele două Ro- mânii în cultură, față de străinii care nu în- țelegeau și nu luau în seamă rezistența românească; biblioteca i-a fost o „adevă- rată școală în care mi-am format și recti- ficat cunoștințele politice culturale româ- nești" (p. 119). Profesorul se integrează în atmosfera și în viața padovană, are mulți prieteni apro- piați și prețuiți. Aici i se întâmplă și în- tâlniri memorabile, cum e cea cu Roman Jakobson: Mi-a apărut atunci acest om de geniu (îmi cumpănesc bine cuvintele!) [...], un legendar patriarh oriental, un rus în exil, un mare evreu rătăcitor într-o lume străină, indife- rentă, care nu-i percepea genialitatea. îl ase- muiam Albatrosului lui Baudelaire. Eram deosebit de onorat că îl apăram pe acest uriaș al lingvisticii contemporane, pe cel ce reunea în personalitatea sa valorile Orientului și ale Occidentului. L-am considerat întotdeauna pe Roman Jakobson un geniu - singurul geniu pe care l-am cunoscut în viață. Poate și cel mai chinuit interior de vâlvătăile exis- tenței sale în exil, dincolo de spațiu și timp. Precum un legendar Ahasvcrus, contempo- ran cu noi, printre noi. (p. 177) Venită pe neașteptate, despărțirea de Pa- dova e tristă, îl afectează. Dar vin 10 ani (1971-1980), prolifici științific, când e pro- fesor titular de lingvistică și filologie ro- manică la Universitatea din București și, la capătul cărora, își reia pelerinajul univer- sitar: Sorbona, „adevărată culme a învă- țământului universitar", pentru români cel puțin: „Universitatea cu cel mai mare pres- tigiu european" (p. 173). O conjunctură favorabilă îl aduce pe postul de pnfesseur associe la Departamentul de italiană-româ- nă de la Universitatea Sorbonne - Paris IV Dar perioada pariziană, întinsă ca du- rată (mai 1980-iunie 1993), nu e răstimp de liniște și pace: „Franța, Parisul, Sorbo- na au schimbat rosturile vieții mele - și ale familie mele" (p. 174). Am evocat deja, mai sus, împrejurările în care s-a produs, în iunie 1985, expatrie- rea profesorului. Familia Niculescu se ală- tura numeroșilor intelectuali români care s-au stabilit, mai demult sau mai recent, la Paris, împărtășind cu ei năzuințe și idea- luri. Unii dintre aceștia erau personalități recunoscute ale științei românești (Emil Turdeanu, Mihnea Berindei), alții, figuri de înaltă moralitate, se afirmaseră ca militanți activi în lupta pentru libertăți, pentru ade- văr și echitate în România (Monica Lovi- nescu, Virgil Ierunca, Antonia Constan- tinescu) . Din păcate însă, nu întotdeauna româ- nii din exil se arată uniți, între ei făcân- du-și loc, nu o dată, discordia, suspiciunea, chiar ostilitatea. Profesorul relatează cu regret astfel de situații de lipsă de cola- borare. Nu-și ascunde dezamăgirea nici când constată că rezultatul eforturilor sale este „aproape nul" (p. 244). Explicația ar fi ri- giditatea relațiilor profesor-student, ba chiar inexistența unor asemenea relații (p. 244). Cercul românilor de la Paris se lărgește și prin prezența lectorilor de limba română trimiși din țară: cu Paul Miclău (București) raporturile se mențin corecte, în limitele colegialității, cu Ligia Florea (Cluj), cu Smaranda Vultur (Timișoara), prietenoa- se, cordiale. în 1986 devine, în urma unui concurs, profesor titular „extraordinar" de limba și literatura română la Universitatea din Udine, păstrând însă și calitatea de visitirg la Paris. Obositoare desigur, drumurile dintre cele două orașe sunt parcurse cu regularitate. în mai 1993, nu fără regret („Sorbona rămâne pentru mine punctul culminant"; p. 376), își termină misiunea la Sorbona. Trăiește cu frenezie și încredere eve- nimentele din 1989: „Suntem liberi! Am învins!“ Pentru a face cunoscute valori cultura- le și artistice românești, pentru a-i apropia pe românii ce aparținuseră exilului de cei din țară, profesorul organizează manifes- tări, reuniuni, colocvii ce stârnesc interes: vizita Anei Blandiana („suferința sub teroa- rea comunistă este darul pe care țările Eu- ropei de Est îl aduc Occidentului, contri- buția lor la o nouă Europă a «viitorului nostru comun»“, p. 299), colocviile Basil Munteanu și Ion Caraion. Udine - o universitate tânără - oferea un câmp generos de acțiune; legăturile cu cei de acasă - îndeosebi cu Timișoara, unde este primit cu entuziasm și afecțiu- ne - sunt deosebit de fecunde, descoperă posibilități multiple și variate de colabora- re: schimburi interuniversitare, burse de studii, programe de cercetare comune (Tempus, inițiat de profesoara Liliana Tasmowski-De Rijk, de la Universitatea din Anvers, împreună cu E. Coșeriu, Sorin Alexandrescu), reuniuni științifice, vizite reciproce (V Frățilă, Coman Lupu, Nicolae Mocanu, Smaranda Vultur, Ileana Oancea ș.a.). O deschidere extraordinară, cu bene- ficii de ambele părți. în 1997 are loc colocviul Romania - Italia e la cultura dellEurtpa Centrale, care reunește numeroși oameni de cultură ti- mișoreni (profesorii Cornel Ungureanu, Adriana Babeți, Livius Ciorcârlie), dar și bucureșteni (Ion Bulei, Rodica Zafiu, Adrian Niculescu etc.), toți profesorii ita- lieni de limba română; e cu adevărat un eveniment cultural. Profesorul Al. Niculescu se bucură de numeroase și înalte onoruri; ca semn de recunoaștere a meritelor sale excepționale științifice și culturale, în 1998 i se acordă titlul de doctor honoris causa și, apoi, ce- tățenia de onoare a orașului Timișoara. La Udine, ca rezultat al colocviului din 1997, se creează o Associazione Italiana dei Romenisti (AIR), al cărei președinte este profesorul Alexandru Niculescu, asociație care își propune să studieze Getgrafia e sto- ria delia civiltd romena. Profesorului i se acordă încă doi ani de profesorat după vâr- sta pensionării (până în 2000), pentru îndeplinirea proiectului. Senatul Univer- sității din Udine îl propune pentru titlul de prefessore emerita. îl primește în 2001, iar în 2002-2003 i se conferă medalia de onoa- re a Universității din Udine. Cu nostalgie, evocă figuri de colegi și prieteni, consemnând, cu mulțumire, că „în 1986 a luat naștere, la Udine, în Uni- versitate, prima catedră de limba și litera- tura română din regiunea Friuli-Venezia Giulia". Alexandru Niculescu e ctitorul ei. * Povestea" peregrinului e scrisă cu ᵣ ᵣ dăruire și artă. Profesorul nu-și uită o clipă menirea: a învățat de la alții și i-a învățat pe alții. A devenit și este unul dintre marii profesori- maeștri ai universităților europene. A colin- dat pe la ușa câtorva. Aci ni s-a arătat ca simplu om, om de rând; ni i-a arătat și pe alții - iluștri, mari - ca oameni printre oameni. E dezamăgit că nu i-au ieșit toate, dar știe că omenește e așa. Li se întâmplă și altora... într-adevăr: între două epoci, între do- uă lumi. De ce na Ausoniafelicei „Italia este, în ultimă instanță, tot ceea ce îmi rămâne: Padova, Sânt Antonio, Udine și prietenii fideli" (p. 369). „Iubeam, am iubit și iubesc Italia - așa cum este, așa cum poate să fie" (p. 112). Și de ce nu La douce Francei „Datorez mult Franței și, în special, permanenței mele în Paris. [...] în Franța lui Descartes am învățat să ngândesc lumea cu o luciditate gravă, permanent critică" (p. 373). ... Și, până la urmă, peregrinul...? Sunt, de bună seamă, același. Și totuși, după acest periplu european am adunat valori care mă fac să mă gândesc dacă nu-s totuși altul, cu repere și criterii occidentale. Ceea ce - îmi permit să cred - nu poate fi decât o exte- nuantă restructurare interioară. Definitivă. (ibidem') Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 27 Proză Urletul Apostol Gurău SCRIU MEREU despre alții, evoc, narez, poate domnul cititor/cârtitor sastisit și capricios (are multe televiziuni la înde- mână!) se-ntreabă (dacă se mai întreabă...): „Bine, bine, dar despre el când va scrie Ucutta ăsta?! Să se mărturisească și el, domnule, că-i plin de păcate ca lâna oii de scaieți; îi vin întruna mesaje prin cutia poștală extravagantă (a sincerității totale din fața morții!) montată pe crucea profe- sorului Gusta din cimitirul «Sf. Lazăr»... pe unele le-a reprodus și comentat. Primește informații și prin alte surse, uite, Ionel, un amic, poet, i-a spus cum a murit, în con- diții obscure, Cornel, «rapsodul», șaizeci și unu de ani“. CU AMICUL meu, Cornel, „rapsodul“, mă întâlnisem cu mai mult timp în urmă în orașul lui, evocam un grandauto- re născut în partea locului; alături, lângă mormântul scriitorului, Cornel m-a între- bat, supraveghindu-mă pieziș cu ochiul: „Cum de am rămas eu, Ucutta, în acest oraș, care, atunci când intri în el cu trenul, te întâmpină cu un... cimitir?!“ în ajun, îmi trimisese acasă o cărțulie cuprinzând un poem erotic, scris în ati- tudine rapsodică (de aceea îi zic “Rapso- dul“), de 1247 de versuri, preamărind pe frumoasa lui iubită într-un stil prețios și redundant, îmbelșugat în metafore, enu- merații, clauzule etc., ca al poeților me- dievali: „Cele istorisite aici s-au întâmplat aievea, stihuitorul însă, răstălmăcindu-le, mai adevărate ca adevărul le-a făcut“, nota Cornel pe pagina de gardă a cărțuliei. Tex- tul poemului are un aer arhaizant, de aceea cred că autorul și-a fixat un public-țintă specializat, format mai ales din filologi, scriitori, altminteri cine mai străbate astăzi hățișul himeric al atâtor construcții lexicale ieșite din uz, ori regionalismele, pentru a descoperi versuri pătimașe și frumoase ca acestea: „Și, vai, frumoaso/ te vedeam depărtată de plânsu-ți și atât de senină/ în altă făptură trecând [...] Cețoșându-se lin, numai plânsul/ fugea rușinat dintr-un gest într-o vorbă/ Plânsul tău gâlgâi și plesni- tu-mi-a fruntea/ și ochii spălatu-mi-a.../ Ce aripi m-au furat.../ lepădasem coroana de gesturi/ acolo-n oglinda crăpată de sete/ sugând ca un iaz adormitele stele.../ - Nu mânca, mi-a șoptit - ci petrece-mă/ ia-mi suflarea și auzul/ și trece-mă crunt printre bicele dorului tău/ Să mergem - am zis - n-oi privi îndărăt/ peste râul de care-mi vorbești, ca să-l spăl/ de îndoita mea, crudă privire./ Nu pentru noi s-a făcut tânguire, ci loru-și o gem; tu demult/ doar trecu- seși de acestea, la ce.../ întuneric svâcni în făptura-ți. Gemeai/ o chemare. Ci calm, iubita-și închegă,/ șerpuitoarele brațe întinzând,/ și gingaș luminau răcoroșii ei umeri/ murgea peste sânii ei plini cu viață și moarte la fel“. Cornel, după ce absolvise Universitatea „Cuza“, a nimerit în urbea cu cimitirul de lângă gară, s-a însurat cu o colegă și a fost profesor secundar. Demonul poetic nu-i dădea pace însă. A optat pentru „organizări culturale^ și a plecat de la catedră, spre re- gretul soției. Scriu despre Cornel în limba standard, uneori specializată, pentru că mă raportez tot timpul la finalul istorisirii, aproape in- credibil și iremediabil trist, poate relatarea vieții obișnuite a lui Cornel să-l facă mai acceptabil, mai convingător, încerc, poate... O fostă elevă frumoasă, absolventă, crescută bine, întotdeauna cresc (mai ales echipamentele genetice pentru reproducere Eveniment Cei 16 ani Francisc Baja Universities and Prisons (Amfiteatre și închisori), dvd video, Ager Film, 2010, comentariu: Marta Petreu, voci: Angela Jane Achim și Matthew John Kendrick, editare: Nita Chivulescu, sunet: Nicolae Mărgineanu jr., muzică: Petru Mărgineanu, scenariu: Cristina Anisescu, regizor: Nicolae Mărgineanu. Documentarul rea- lizat de regizorul Nicolae Mărgineanu recon- stituie suferințele îndurate de tatăl său, psihologul Nicolae Mărgineanu, în în- chisorile comuniste din pe- rioada marilor epurări ce au zguduit istoria Româ- niei între anii 1948 și 1964. Bazată pe sce- nariul Cristinei Anisescu și comentariul Martei Petreu, narațiunea documentarului este redată de vocea inconfondabilă și tul- burătoare a Măriei Ploaie. Arestat în 14 aprilie 1948, psihologul Nicolae Mărgi- neanu este anchetat luni în șir, perioadă în care este bătut cu bestialitate de anche- tatori, nevoit să dea declarații peste decla- rații, una dintre ele ajungând la impresio- nantul număr de 100 de file. La finalul procesului, psihologul Nicolae Mărginea- nu este condamnat la 25 de ani de închi- soare pentru înaltă trădare, din care va petrece în interiorul penitenciarelor 16 ani, ani care vor ajunge în forul său interior pri- lejul unei revanșe asupra timpului, căci la eliberarea sa Nicolae Mărgineanu își va propune să trăiască 16 ani, adică exact tim- pul pe care l-a petrecut în închisori. Filmul documentarului ne dezvăluie și tragedia familiei Mărgineanu, divorțul for- mal al soției psihologului, prin care aceasta spera să-și protejeze copiii de urgia auto- rităților, care efectiv îi vânau pe descen- denții deținuților politici, exmatriculân- du-i din școli și facultăți, lucru care se va petrece până la urmă și cu copiii lui Nicolae Mărgineanu. Tragedia lor este adâncită și de imposibilitatea familiei de a-și vedea soțul și tatăl pe parcursul acelor 16 ani, cu o singură excepție, la proces, unde Nicolae Mărgineanu și familia sa s-au zărit pentru câteva clipe sfâșietoare. Procesul în sine s-a dovedit a fi o simplă înscenare, o mas- caradă stalinistă. La realizarea documentarului partici- pă și personalități contemporane precum Nicolae Balotă, Adrian Neculau, Mircea Miclea, medicul N. Boieriu, cu mărturii ce reîntregesc biografia psihologului Nicolae Mărgineanu și ni-1 prezintă în lumina unei excelențe profesionale și a unui umanism rar întâlnit. Avem astfel configurat în finalul docu- mentarului și în comentariul Martei Petreu o imagine terifiantă a unui destin creator frânt de regimul de inspirație stalinistă, destin care va renaște odată cu eliberarea sa târzie, deși niciodată profesorul nu va mai fi reprimit în circuitul universitar românesc. Putem spune că prin acest film Nicolae Mărgineanu fiul își aduce omagiul tatălui său, răscolind o rană ce poate nu se va vindeca nicicând. 28 • APOSTROF devin cu adevărat tulburătoare), se rotea în jurul lui Cornel ca ispita din pildele biblice, îi făcea curte, iar Cornel s-a înamo- rat de ea, dar într-un fel profund și pătimaș cum numai poeții o fac, „trece-mă crunt prin bicele dorului tău". I-a lăsat soției apartamentul, pe care tocmai îl dobândise de la stat, și mânat de amor a umblat prin gazde sărăcăcioase îm- preună cu frumoasa lui iubită, căreia-i găsise și post, tot în domeniul „organizării culturale". Iubire mare, a apărut și un copil, o fetiță, Sabina, în fine, Cornel s-a însurat cu mama copilașului, deși era mult mai în vârstă ca ea, priviți cu îndrăzneală spre cifra 20 (douăzeci) și mai mult decât atât; după nașterea fetiței au dobândit de la același stat, mult înjurat, o garsonieră într-un loc central, unde s-au și mutat. Soția lui Cornel nu numai că era frumoa- să, dar reușea să fie și agreabilă în relații- le culturale ale soțului. Agreabilă, dar și ispititoare. Naiv și nepăsător ca orice bărbat profund înamorat de soția lui, Cornel o expunea și o implica în „acțiuni- le" lui, o plimba prin localități, județe, îi făcea mare plăcere s-o privească îmbrăca- tă în „zorzoanele" modei timpului, în timp ce „detaliile" fizice ale corpului ei tulburau pe mulți - sânii, ochii, buzele, fesele, coap- sele; unii se uitau lung și insistent la „detalii", însă Cornel se simțea puternic. Femeia îl urma pe el, sedusă de personali- tatea lui generoasă, veselă, sociabilă, în- tr-un singur cuvânt - Cornel!, pe care-1 rostea cu simpatie multă lume în urbea lor, dar și dincolo de limitele ei; și ce ingenios era Cornel, fericirea dă bărbatului forță psihică, puteri sexuale, sclipiri de inte- ligență, orgoliu, dar și multă orbire. Cornel lansa deseori apoftegme, ce „hoinăreau", în împrejurări asemănătoare, prin urbe, județ, județe, cu întreaga lor coloratură ironică: „Niciodată omul de familie bună nu va res- pinge vinul de soi" (Rabelais). Este ade- vărat, în zona lor se găseau vinuri exce- lente; sau cita oportun din Grigore Ureche: „De nu mă vor, eu îi voi pre ei, și de nu mă iubesc, eu îi iubesc pre dânșii și tot voi merge, ori cu voie, ori fără voie". Cornel era cu adevărat fericit, atunci când se afla pe stradă ori la petreceri și ceremonii împreună cu fetița și soția lui, acolo unde lumea îl cunoștea și îl prețuia. Inevitabilul, cum ziceau unii, putea fi evitat, însă Cornel nu a avut noroc: un june, frumos ce-i drept, cu ochii verzi și sprâncenele codate, înalt, atletic, s-a îna- morat de soția lui. Sigur, putea să se mul- țumească numai cu splendidul ei corp, vechiul scenariu - masculul tânăr înlătu- ră pe cel bătrân. Tânărul veninos a simțit însă c-o poate infiltra sufletește pe femeie, disprețul era arma lui! Imaginea „organi- zatorului cultural" ingenios, rapid și ge- neros, Cornel însuși, a fost înlocuită de abilul tânăr intrigant și toxic cu aceea a fonfăitului, știrbului, urâtului, Cornel nu-și mai îngrijea dantura de la o vreme... A venit și clipa sfidării, cum susținea ionul greu, poetul, amicul lui Cornel, atunci când femeia i-a condiționat soțului să-l admită în garsoniera lor pe tânăr, iar promiscuitatea, care colcăia în preajmă, s-a realizat, în fine. Cornel a admis să-l găzduiască, făcea, bietul băiat, o navetă obositoare spre un orășel limitrof. Sabinei i s-a micșorat însă spațiul pentru pregătirea lecțiilor. Uneori, mult după miezul nopții, Cornel auzea oftaturile și bolboroselile stupide ale amorului lor fizic... In loc să-i alunge printr-un proces, gar- soniera, în fond, era pe numele lui, Cornel a preferat varianta stilului stoic - în decă- derea fizică și psihică, nu apelul la social ori supranatural era soluția, cum fac slabii creștini, ci, profund dezgustat (starea aceas- ta, se pare, prin „wu li dancing masters", din lumea subatomică, a modificat coar- dele vocale ale înamorați lor, cum se va vedea în finalul povestirii), Cornel a ales calea virilă a sinuciderii. Lua betadonna, otrava, mai întâi în doze mici, apoi a în- ghițit doza fatală, a fost găsit întins pe pat, rigid. După ceremoniile creștine ale înhumă- rii, destul de grăbite, cuplul triumfător a decis, anul școlar tocmai se încheiase, s-o ducă definitiv pe Sabina la țară, în satul ta- tălui său. Timpul, care și aici, datorită curgerii rapide, dă iluzia inflației, a tre- cut, s-a petrecut și a vindecat rănile, cât a putut, nu și inima încăpățânată a ionului greu, poetul, amicul lui Cornel. Câteva luni la rând, ionul greu a trecut, la ore diferite, pe lângă casa lui Cornel, la care se uita lung, altădată ar fi intrat. Intr-o duminică, dimineața, când io- nul greu rătăcea prin preajma garsonierei de la parter „a lui Cornel", spre care se uita iarăși lung, din obișnuință, a auzit vuietul, apoi răcnetul acela. S-a oprit mai întâi, apoi s-a apropiat de ușa de la intrarea casei: din interior venea urletul acela sinistru.... O vecină, o băbuță, ionul greu o știa din vedere, a deschis ușa casei sale și a ve- nit spre poet ușoară ca o balerină: - Domnule, nu merita domnul Cornel urletul ăsta, fusese un om atât de plăcut, de cult și sociabil, a murmurat vecina. - Cresc câini?! a întrebat intrigat io- nul greu. - Nu, domnule, nici vorbă, noi credem că ei urlă. - Este urletul sinistru, a pustiu, al lupu- lui pădurean, eu îl cunosc, am fost vânător, îl asigură în șoaptă pe vizitator un bătrân, apărut și el dintr-o garsonieră, pe hol. - Ei urlă, domnule, a reluat vecina, am verificat, se aude numai când ei sunt acasă, am chemat și poliția și alte organe, au au- zit și ele, dar sunt neputincioase... In timp ce conversau, urletul continuu a fost întrerupt de câteva ori de un lătrat mai subțire, dar înrăit și maidanez. - Știți, cum este femeia, ca femeia, a completat concesiv vecina. Bonjour tristesse! a răbufnit ionul greu și a plecat grăbit; nu a mai trecut nicioda- tă pe la casa fostului său amic. ■ Din romanul C-Anonimii (I), în curs de apariție Avangarda rusă Noapte albă Maria Moravskaia (1889-1947) Cele mai apropiate clădiri Au devenit cețos-îndepărtate, Cele mai clare turnuri Au devenit noros-fragile. Și pietrei celei mai negre I-i dată o mare milostivenie - De-a fi sinilie-străluminată, Ușor spre-a se contopi cu cerul. Acolo, pe celălalt mal, Ar fi case, catedrale, uzine Sau un lanț de munți violeți? Intr-adevăr? - munți liliachii Cu nuanțe vineții-zmeurii, Cu creste straniu știrbite Verdeața tărâmurilor necunoscute. Neva, lărgită de întuneric, Deveni o uriașă mare. Marea mare a Nevei Extra limite și state. Marea zmeuriu-vineție, Fumurie, pală, somnoroasă, Ce apăru ca o fugitivă minune în noaptea albă. Aerienele turnulețe subțiri Ale minunatului locaș oriental Și îngustele turnuri-moschee Și înstelatele bolți. Tainicul, nordicul palat Și vechea cetate Și vârful conic al Amiralității Zburând spre roza săgeată. Pe treptele gri ale cheiului Veșnic, veșnic umede Tandri sfineși severi Din depărtatul pustiu secetos. Lor, bătrânilor, deja Nu le e trist a se afla pe pământ străin, Pe ei, bătrânii, îi leagănă atent Vinețiu-curcubeica ceață. (1916) Descărcarea albastră Arseni Nesmelov (1889-1945) 1 Clopoțel de argint în clinchet, - Peste o steblă subțire - viespea, Și în creierul împovărat de visare Minuni se târăsc, câteva, își desfacură pumnișorii Neuroni în prag de hibernare Și dulce se pupă cu spălătoreasă, îar acoperișul sărută arcușuri lunare. Și un paznic slăbănog și gri (Leoarcă de-a-ngândurării sudoare) De la ușa sferei subconștiinței Descuie și aruncă lacătul mare. ■ Traducere și antologie de Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 29 Revista Apostrof se poate cumpără în următoarele puncte de difuzare: Librăriile Humanitas • Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918, bl. M8-M10. • București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic- toriei, nr. 45. • Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității, nr. 4. • Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45. • Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6. • Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade^, Bd. Re- publicii, nr. 5. • Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare, nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“. • RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr. 147, bloc D2, parter. • Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16. • Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori- mundMercy, nr. 1. • Tlmișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian Blaga, nr. 2. Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj • str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central). • Calea Moților (vizavi de Primărie). • Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel). • Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental). • str. Napoca, nr. 19. • Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi). • Piața Mărăști (stația de autobuz). • str. Fabricii, nr. 1. • str. Memorandumului, nr. 12. • str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“). • str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center). Librăria de Artă Gaudeamus Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3. Librăria Muzeului Literaturii Române SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12. Către cititorii revistei Apostrof Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statu- tului, Uniunea Scriitorilor din Ro- mânia nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea abonamentului, prin: 1. mandat poștal, pe adresa: Toroczkay-Lukâcs losif Fundația Culturală Apostrof Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750. 2. virament bancar, pe adresa: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj. Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio- teci din România, este de: • 15 lei pentru 3 luni, • 30 lei pentru 6 luni, • 60 lei pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere. Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de: • 12 euro sau 1 5 USD pentru 3 luni, • 24 euro sau 30 USD pentru 6 luni, • 48 euro sau 60 USD pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere par avion. Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Conturi bancare: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) RO73BRDE130SV06534401300 (euro) RO58BRDE130SV06674381300 (usd), deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, swift: brderobu Cuprins • Eveniment • Cronica literară Cuvîntul rectorului Andrei Marga 2 Laudatio pentru doamna dr. Angela Merkel Ladislau Gyemânt 4 Discursul cancelarului federal dr. Angela Merkel 6 (în românește de Raluca Dinică și Silviu Regman) Cuvânt de încheiere al rectorului Andrei Marga 8 • MICROLECTURI Curajos și impresionant, despre naștere... Ion Bogdan Lefter 9 • Un autor În dezbatere Goetheanism și excelență Ovidiu Pecican 10 Seducția trecutului Iulian Boldea 11 Andrei Marga despre Joseph Ratzinger Constantina Raveca Buleu 12 Creștinism și iudaism Alexander Baumgarten 13 • Eveniment Conferințele Monica Lovinescu 14 Cei 16 ani Francisc Baja 28 • Dosar: Nicolae Balotă în laboratorul minotaurului ideologic Nicolae Balotă 15 • Poeme lancu Grama 19 Leon-losif Grapini și Memorialul său Irina Petraș 20 Ianoși despre cultura rusă Ștefan Borbely 21 • Proză Ach, du lieber Augustine Diana Adamek 22 Urletul Apostol Gurău 28 • Cafe Apostrof 24 • Cu OCHIUL LIBER Bilanțul României în tranziție Cristian Vasile 25 Peregrin la universitățile Europei Eugen Beltechi 26 • Avangarda rusă Noapte albă Maria Moravskaia 29 Descărcarea albastră Arseni Nesmelov 29 (traducere și antologie de Leo Butnaru) 30 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: Colecția „Filosofic contemporană" • Gabriel Marcel, A fi și a avea traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei Colecția „Filosofic modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Filosofic extrem-contemporană" • Joseph Ratzincer, Europa în criza culturilor, traducere de Delia Marga, prefață de Andrei Marga, 2008, 92 p. 15 lei Colecția „Filosofic medievală" • Se. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei Colecția „Filosofia religiei" • Henry Corbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 4 lei Colecția „Filosofic românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p. 8 lei • D. D. Roșca, Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 138 p. 3,50 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu, 2000, 132 p. 5 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 8,75 lei Colecția „lanus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 1 5 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2006, 202 p. 1 5 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 10 lei • Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 4 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 4 lei • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei • Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. 7,50 lei • Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară": Scurtă istorie a Clujului și a monumentelor sale, volum ilustrat cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 188 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei • Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li, 2006, 132 p. 20 lei • Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei • Eugen Pavll, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei • Irina Petraș, Teoria literaturii: Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei • Scriitorul și trupul său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei • Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei • Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 7 lei Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 160 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei • I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei • Ludovica Rlbreanu, Adio pînă la a doua Venire: Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Malița, 1998, 288 p. 5 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru): Aforisme, prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 6,30 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 7,50 lei • Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899), traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt- înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu (în colaborare cu Editura Polirom) 2009, 83 p. + ilustrații Colecția „Istoria filosofici" • Constantin Rădulescu-Motru, F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 1 5 lei Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (le puteți comanda la www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul și Margareta, ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2008,128 p. 19,90 lei REDACȚIA: Marta Petreu (redactor-șef) Lukăcs Jozsef Virgil Leon Ana Salomia Cornea Irina Petraș Tehnoredactare: Fogarasi Edith Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Ana Pop (contabilitate) EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof Revista apare cu sprijinul: □ Fondului Cultural Național □ Consiliului Local și al Primăriei Cluj-Napoca ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22 cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 • Revista apostrof figurează în Lista-catalog a publicațiilor interne, editată de rodipet sa, la poziția 4251. Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. issn 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a Asociației Revistelor, Imprimerii- lor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recu- noscută de Ministerul Culturii și Cultelor. Tiparul: Centrul de Presă Reformat Unica responsabilitate a revis- tei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Respon- sabilitatea pentru conținutul fi- ecărui text aparține, în exclu- sivitate, autorului. Apostrof Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XXI, nr. 10 (245), 2010 • 31