
Primim la redacție

Stimată redacție,

MĂ NUMESC Simona Popa-Gyr și sunt fiica poetului Radu Gyr.
în virtutea dreptului la replică, mă adresez Dvs. cu rugămin-
tea de a avea amabilitatea de a publica în revista pe care o condu-
ceți următoarele:
   în nr. 6/2010 al revistei Apostnf a apărut articolul Poetul Radu
Gyr in amintirile conteniporanilor intre 1922 și 1940. semnat de dom-
nul Traian D. Lazăr. întrucât în articolul respectiv sunt strecurate
mai multe neadevăruri referitoare la o serie de date biografice ale
tatălui meu, doresc să vin cu unele precizări, în vederea stabilirii
adevărului (neacordând atenție atitudinii sensibil tendențioase a
autorului articolului privind alegerea „surselor* din care Domnia
Sa citează).
   Prima eroare majoră întâlnită în textul dlui Lazăr face referire
la ascendența maternă evreiască a tatălui meu. Total fals! Pe linie
maternă, Radu Gyr își are originile într-o veche familie aristo-
crată austriacă. Bunica lui (mama Eugeniei Gherghel și străbuni-
ca mea) a deținut un rang nobiliar - baroană - și s-a numit Minna
von Gelch. (Actele familiei pe care le dețin stau mărturie pentru
descendența tatălui meu. Prin vinele lui Radu Gyr a curs sânge
albastru austriac, și nu sânge evreiesc.)
   Cea de a doua eroare din articol se regăsește în paragraful refe-
ritor la o primă căsătorie a tatălui meu cu o persoană pe nume
Rozica. Din nou fals! Tatăl meu a avut o singură căsnicie. Cu mama
mea, Flora (și nu Florica - iarăși eroare!). Nu am cunoștință despre
existența acestei persoane în viața tatălui meu; în schimb, știu că
mama mea, Flora Demetrescu, a fost singura lui soție, căreia i-a
fost credincios până s-a înălțat la cele veșnice. Radu Gyr a avut
un singur copil - pe mine (nu și un fiu, cum iarăși se afirmă fals),
ca rod al singurei căsătorii. Cea cu Flora.
   în sfârșit, ultima precizare (poate de mai mică importanță) o
reprezintă anul nașterii mele: 1931. Și nu 1932, cum apare în arti-
colul domnului ziarist.
   Cu mulțumiri,
■
Simona Popa-Gyr


Universities and Prisons (Universități și
închisori), dvd video, Ager Film, 2010,
comentariu: Marta Petreu, voci: Ancela
Jane Achim și Matthew John Kendrick,
editare: Nita Chivulescu, sunet: Nicolae
Mărgineanu jr., muzică: Petru Mărgineanu,
scenariu: Cristina Anisescu, regizor:
Nicolae Mărgineanu.

Caravana Cinematografică

CL4&4L4M4 CINEMATOGRAFICĂ reprezintă un proiect educațional de
analiză a fenomenului totalitar și a culturii și civilizației în timpul
regimurilor comuniste prin intermediul cinematografiei. In acest sens,
IICCMER (Institutul de Investigație a Crimelor Comunismului și Me-
moria Exilului Românesc) își propune colaborarea cu licee prestigioa-
se din diferite orașe ale țării în vederea unor proiecții de filme, prezenta-
te de o persoană calificată din cadrul institutului. Aceste vizionări vor
include un film românesc și un film străin care să reflecte o temă care
ulterior va constitui obiect de dezbatere în cadrul unei mese rotunde
între tutui dintre profesorii de istorie ai liceului, reprezentantul HCCMER,
invitații desemnați de institut și publicul constituit din elevii de liceu.
Acest demers vine să asigure o mai bună înțelegere a ceea ce a repre-
zentat comunismul pentru secolul XX în cadrul fenomenului totalitar,
a acelei părți de istorie a României care a fost grav distorsionată ideo-
logic prin intermediul propagandei, cu schimbarea semnificației eve-
nimentelor.
   Totodată, acest proiect stimulează un recurs la memoria culturală
prin evidențierea, în termenii lui Pierre Nora, a principalelor lieux de
memoire care au jalonat fenomenul comunist.
   Caravana Cinemategrajică se constituie ca un complement al ma-
nualului de Istorie a comunismului din România și urmărește edifi-
carea spiritului civic, a reflexului etic și evaluarea și chestionarea, cu
instrumente moderne și pe baza dialogului, a unei părți din istoria
Europei și a României, ca parte integrantă a spațiului de cultură și
civilizație european. IICCMER va pune la dispoziția liceului o serie de
materiale și instrumente de lucru, precum și un set de filme care să
poată fi vizionate ulterior.
   In vederea realizării acestui proiect, IICCMER își propune colaborarea
cu Centrul Cultural American, British Council, Institutul Francez,
Institutul Polonez, Goethe-Institut, Centrul Ceh, Centrul Cultural
Maghiar, Institutul Cultural Bulgar, unde se va realiza o selecție a
filmelor raportată la istoria comunismului în Europa Centrală și de
Sud-Est, selecție care va intra în baza de date a fiecărui liceu, dar și a
unei bibliografii și a unei baze de date menite să faciliteze obținerea
unor informații suplimentare pentru elevii interesați.
   O primă sesiune a acestui proiect se va desfășură anul acesta, 2010,
în lunile octombrie, noiembrie și decembrie, pe parcursul a două zile,
în următoarele orașe din țară: București, Iași, Cluj, Constanța, Sibiu.
Acolo unde este posibil, va fi de față și un reprezentant al unuia dintre
institutele culturale amintite mai sus.
   IICCMER va edita o serie de mape cu prezentarea celor două filme
urmând a fi vizionate și a regizorilor implicați, mape care vor sta la
dispoziția liceului care găzduiește evenimentul.

Colegiul Național din Iași, 16-17 septembrie
   Amintiri din epoca de aur I „Tovarăși, frumoasă e viața!“, de
       Constantin Popescu Jr., Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru,
       Hanno Hofer, Cristian Mtuigiu
   Conf. dr. Antonio Patraș, Universitatea „Al. loan Cuza* din Iași
   Good ByeLenin! (2003), de Wolfgang Becker
   Lect. dr. George Bondor, Facultatea de Filosofie și Științe Social-
       Politice din Iași
Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă*, 21-22 septembrie
   A fost sau n-a fost (2006), de Corneliu Porumboiu
   Conf. dr. Danie] Șandru, Universitatea „Petre Andrei* din Iași
   Viețile altora (DasLeben derAnderen, 2006), de Florian Henckel
   von Donesmark
   Conf. dr. Antonio Patraș, Universitatea „Al. loan Cuza* din Iași
Colegiul Național „I. L. Caragiale“ din București, 27-28 septembrie
   Hârtia va fi albastm (2006), de Radu Muntean
   Bogdan Cristian lacob, secretarul Consiliului științific al IICCMER
   Aleea Soarelui (Sonne Allee, 1999), de Leander Haussmann
   Prof. dr. loan Stanomir, Facultatea de Științe Politice, București
Colegiul Național „Mihai Eminescu* Constanța, 4-5 octombrie
Cum mi-ampetrecut sfârșitul lumii (2006), de Cătălin Mitulescu
Asist, dr. Enache Tușa, Facultatea de Istorie și Științe Politice,
Universitatea „Ovidius* Constanța
   Invers (Rewers, 2009), de Borys Lankosz
   Conf. dr. Ileana Jitaru, Facultatea de Litere, Universitatea „Ovidius*
       Constanța
Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, 18-19 octombrie
Amintiri din epoca de aur II, „Dragostea in timpul liber”, de
Constantin Popescu Jr., Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru,
Hanno Hofer, Cristian Mungiu
   Lect. dr. Dragoș Varga, Universitatea „Lucian Blaga* din Sibiu
   Kalyn (2007), de Andrzej Wajda
   Lect. dr. Radu Vancu, Universitatea „Lucian Blaga* din Sibiu
Colegiul Național „Emil Racoviță* din Cluj-Napoca, 22-23
   noiembrie
   4,     3, 2 (2007), de Cristian Mungiu
   Prof. dr. Ioana Bot, Universitatea „Babeș-Bolyai*, Cluj-Napoca
   Viața este tot ceea ce obții (Das Leben ist eine Baustelle, 1997), de
       Wolfgang Becker
   Cercetător Adrian Tudurachi, Institutul de Lingvistică și Istorie
       Literară „Sextil Pușcariu*.


2 • APOSTROF

DOSAR


        Convorbiri cu dl Gary ud


Mihai Barbu

PREZENTUL DOSAR cuprinde șapte „pie-
se“ transcrise fidel după interceptările
telefonice și după înregistrările făcute de
Securitate în interiorul locuinței lui Ion D.
Sîrbu în perioada 1 martie 1982-22 sep-
tembrie 1983. Aceste texte aduse, acum,
pentru prima oară la lumină sunt rodul cer-
cetărilor noastre de la Consiliul Național
pentru Studierea Arhivelor Securității. Cre-
dința noastră este că acest consiliu a fost
înființat pentru deconspirarea (și nu pen-
tru conspirarea) fostei Securități. Din acest
raționament logic privind spiritul CNSAS-
ului, am considerat necesar să luminăm
acele părți necunoscute, până în prezent,
ale biografiei unui scriitor subteran major
al literaturii noastre. Majoritatea interceptă-
rilor au ca subiect discuțiile pe care le are
scriitorul, cu diverși musafiri care îi trec
pragul casei, despre unica sa călătorie în
Vest. Din lectura acestui puzzle ne putem
da seama că scriitorul intuiește faptul că
Securitatea i-a dat pașaportul în ideea că nu
se va mai întoarce și că, asemenea multor
colegi de detenție, va rămâne acolo să ceară
azil politic. Lungul său monolog despre
aventura sa occidentală ne îndreptățește
să credem faptul că, pentru afrontul de a se
reîntoarce în țară și de a muri de gât cu cei
care au adus România de râpă, scriitorul a
fost pedepsit exemplar. Visul său de a intra
în bibliotecile occidentale sau, pur și sim-
plu, de a se plimba pe stradă pentru a simți
spiritul locurilor se va nărui definitiv. Deși
scriitorul este optimist în ceea ce privește
efectuarea unor noi voiaje în Occident,
avem dovada palpabilă (vezi „piesa“ nr. 6)
a faptului că Securitatea a intervenit con-
cret pentru a nu i se mai permite lui Sîrbu
ieșirea în hune. Menționăm că toate subli-
nierile din textele de mai jos [publicate de
revista noastră cu bold; n.n.,Apostnf] apar-
țin Securității, iar cititorul poate constata,
astfel, ceea ce prezenta interes pentru ofițe-
rii și subofițerii poliției politice. Textele
scrise în italice sunt comentariile (minime)
pe care le-am făcut, doar pentru a aduce
precizările necesare (acolo unde era cazul)
pentru o mai bună înțelegere a textelor pre-
zentate.


1.  „Suru" strânge bani
să plece din nou,
peste doi ani, în Vest

De întâi martie 1982, în jurul orelor 11
și 20, „Suru“ a fost chemat din Fran-
ța, de la Chamonix, de către un cetățean
Daniel. „Suru“ îi spune că i-a scris o scri-
soare și că intenționează să facă o călăto-
rie la Baia Mare pentru a prezenta un ra-
port verbal rudelor lui Daniel. II roagă pe
Daniel să dea un telefon la Lyon familiei


• I. D. Sîrbu

Couriol și în R.EG. lui Negoițescu. Daniel
îi spune că a început să strângă bani deoa-
rece vrea ca în vara aceasta, sau cel târziu la
anul, să facă o călătorie în România. „Suru“
se interesează de toți membrii familiei lui
Daniel și speră ca peste doi ani, când va
avea bani, să mai facă o deplasare în străi-
nătate. Restul convorbirii nu prezintă inte-
res operativ.
    (Convorbirea intre cele două rude - Da-
niel era fiul unui unchi al scriitorului, plecat
in anii '20 ai secolului trecut din Valea Jiului
in Franța - a avut loc in limba franceză, iar
traducerea s-a făcut, în rezumat, de căpitanul
P. M. Acest inconvenient a fost surmontat,
de Securitate, in nouă zile. înregistrarea,
cor, form notei Strict secrete înregistrate cu nr.
0025151, din 3.03.1982, a fost făcută in
prima zi a lunii martie, iar rezoluția s-a pus
intr-un interval mult mai lurg decât in cazul
discuțiilor in limba română. Discuția nu a
prezentat insă un interes prea mare pentru
Securitate. Prin urmare, Nota a fost dată „in
exploatare“.)

2.  Monologul lui Gary despre
călătoria sa în Occidentul plin
de agenți ai Securității („Din
zece - șase erau turnători!")

IN data de 30 iunie 1982, Securitatea din
Craiova termină de transcris, pe trei file,
ceea ce inngistrasem cu o zi înainte cu ajuto-
rul postului lliSDT in casa scriitorului Ion D.
Sîrbu. Separe că ceea ce aflase Securitatea cu
acest priitj ti stârnise foarte tare interesul, pen-
tru că majoritatea rândurilor sunt subliniate,
în acea perioadă, numele de cod pe care îl
atribuise Securitatea obiectivului său era
„Suru“. Pentru cperativitatea transcrierii, Se-
curitatea folosește, in mai multe rânduri, doar
inițiala („S‘j. Rândurile de mai jos sunt inte-
resante atât pentru cercetător, cât ți pentru
cititorul de astăzi, pentru că Sirbu se exprimă
liber (el nu avea de unde ști că omniprezenta
(Continuare în p. 15)


DOSAR

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 3

PUNCTE DE REPER

Dezmințind o prejudecată curentă (pe
cit de înrădăcinată, pe atît de nefon-
dată), care separă, la noi, critica universi-
tară de critica foiletonistică, Liviu Petrescu
a fost atras mereu de actualitatea literară.
Interesul autentic este dovedit de practica
cronicii literare, susținute, cu intermitențe,
de-a lungul întregii sale activități, în special
în revistele clujene Tribuna și Steaua, deși
n-au lipsit nici colaborările la România lite-
rară, Tomis, Viața românească ori Caiete cri-
tice. Titularul unui curs de literatură com-
parată, Liviu Petrescu a fost preocupat de
literatura română, inclusiv de existența ei
în contemporaneitate, și, probabil, defel
întîmplător, din toamna anului 1990 a re-
nunțat la cursul care-i adusese renumele
academic pentru a propune un curs nou,
de literatură română contemporană.
   Din această bogată activitate foiletonis-
tică, mă opresc, aici, doar la anii ’80, peri-
oadă în care Liviu Petrescu a susținut cro-
nica la revista Steaua, care mai găzduia pe
atunci, și în cadrul aceleiași specii, textele
universitarilor Ion Pop, Mircea Muthu și,
sporadic, Ioana Em. Petrescu. Un articol
din 1987 încearcă să explice, de altfel, toc-
mai mirajul actualității. Trei i se par auto-
rului funcțiile literaturii, care întrețin tot atî-
tea motivații pentru fascinația exercitată de
literatura momentului. Prima este cea a re-
ferențialității: „sub acest raport, calitatea de
a fi «actuale» o dețin îndeosebi acele opere
care conțin aluzii la obiecte sau evenimen-
te dintre cele mai relevante pentru prezen-
tul imediaU. A doua este de ordin axiolo-
gic, „ceea ce aduce în discuție un univers al
problematicii și al valorilor“. Intrucît scrii-
torul este (într-o concepție sartriană) „o
ființă «în situație»“ determinată de istorie,
literatura pe care o produce „înseamnă, sub
acest raport, a așeza valorile nu într-un
«dincolo», ci a le urmări în istorie^. Prin
lectură, cititorul își clarifică și se situează el
însuși în raport cu valorile vremii sale. In
sfîrșit, a treia funcție (și, totodată, moti-
vație) este propriu-zis literară: „In această
privință, o operă poate fi socotită drept
«actuală», atunci cînd apelează la codurile
cele mai cutezătoare ale momentului^ Da-
că marele public este interesat de actualita-
te din primele două motive, criticul (ci-
titorul profesionist) îl privilegiază pe cel
din urmă, în cazul său „interesul precum-
pănitor este unul de ordin pur tehnic^.¹
   Cronicile lui Liviu Petrescu investi-
ghează, de fapt, toate cele trei aspecte. Exis-
tă, în cazul său, o preocupare constantă
pentru „felul cum se realizează relația din-
tre viață și text“², ca și pentru identifica-

Liviu Petrescu,
cronicar în anii '80

Sanda Cordoș

rea temelor din opera citită, fără să fie un
tematist, el are un interes pentru referenția-
litate sau, mai corect, pentru reprezentare
(întotdeauna în strînsă interdependență cu
viziunea) în literatură. Vertebrîndu-i cărțile,
același interes susține și activitatea cronica-
rului. Atunci cînd, în anii ’80, dinamica
literară anexează tot mai decis livrescul, iar
circumstanțele politice fac tot mai dificilă
proba referențialității, Liviu Petrescu se
ocupă, la rîndul său, complementar, iar nu
antitetic, de autoreferențialitate. Aș remar-
ca, de asemenea, prioritatea pe care o cîști-
gă termenul de semnificație literară (un
proces, așadar, intern), în locul celor de te-
mă și motiv (care se realizează prin rapor-
tare la realitate). Explicația cred că se gă-
sește nu doar în lecturile mai bogate din
semantică și semiotică (deși există și ele),
ci (și) într-o repliere terminologică sub pre-
siunea sistemului. In sfîrșit, nu lipsește din
cronica lui Liviu Petrescu examenul pro-
cedeelor și tehnicilor literare, mereu urmă-
rite în acord cu tematica ori, mai ales, cu
semantica textului.
   Criticul are o manieră ceremonioasă
(dar niciodată convențională) de a se apro-
pia de cărți, care include, desigur, și stilis-
tica, și tonul discursului critic, dar care se
regăsește, mai ales, în atitudinea și momen-
tele apropierii care pleacă de la volutele am-
ple, reverențioase și, totodată, expozitive
(autorul recreează mereu contextul cărții,
dacă nu al operei scriitorului discutat) și
trece mai apoi la o apropiere strînsă, apli-
cată, foarte precisă în analiză și evaluare.
Dacă aceste particularități se află, în mare
măsură, și în studiile ori eseurile lui Liviu
Petrescu, cronicile aduc în plus o anumită
colocvialitate, un spirit nu o dată ludic și
ironic. Criticul are aici o dezinvoltură care,
de obicei, lipsește în cărți.
   La fel ca în deceniile precedente, Liviu
Petrescu rămîne un cronicar de proză și cri-
tică literară și manifestă (mai pronunțat
odată cu apariția unei noi generații litera-
re) un interes special pentru debutanți.
Constantă a activității sale de critic al actua-
lității, preocuparea pentru noutate și în-
noire este formulată decis, ca principiu fun-
damental, în interviul acordat cîțiva ani mai
tîrziu lui Tudor Dumitru Savu:

   Lucrul cel mai important, atît pentru uni-
   versitar, cît și pentru critic, este - am impre-
   sia - să nu rămînă în urma timpului, să nu
   devină prizonier al ideilor și convingerilor
   vârstei mature, să poată să întinerească și să
   se regenereze spiritual cu fiecare generație
   pe care o modelează (ca profesor) sau al că-
   rei purtător de cuvînt încearcă să fie (ca și
   critic).³

Astfel, în cronicile apărute în Steaua, Liviu
Petrescu comentează cărțile lui Tudor
Dumitru Savu, Tudor Vlad, loan Groșan,


• Liviu Petrescu

Cristian Teodorescu, loan Lăcustă, Ale-
xandru Vlad, Mircea Nedelciu, Bedros
Horasangian, Hanibal Stănciulescu, Răz-
van Petrescu, Ion Bogdan Lefter etc. Pe
lângă șansa de a fi citiți de un critic ce cu-
noaște intim (cum puțini alții la noi) tex-
tualismul și postmodernismul, adică prin-
cipalele orientări catalitice care le animă, la
acea dată, creativitatea, optzeciștii își află
în Liviu Petrescu un analist subtil care, cu
o atenție distributivă, urmărește „conste-
lațiile tematice^, procedeele narative, rețe-
lele de semnificații, tipul de narativitate etc.
De cele mai multe ori (și observația e vala-
bilă pentru cronicile criticului în general),
aceste texte de întîmpinare depășesc cu
mult simpla prezentare, pentru a propune
un demers interpretativ. Analiza (și inter-
pretarea) este condusă însă întotdeauna
spre judecata de valoare; nu o dată, aceasta
reunește observația ori rezerva critică cu
aprecierea, amîndouă decurgînd firesc din
pașii analizei. Rareori un critic care reu-
șește, precum Liviu Petrescu, să fie, în ace-
lași timp, tranșant în observații și generos
în apreciere, păstrînd, deopotrivă, buna-
credință a lecturii și eleganța tonului. Deși
socotește Caravana cinematcgrafică, cartea
de debut a lui loan Groșan, „memorabilă
în toate privințele“, criticul îi atrage totuși
atenția: „Nu mă simt vrednic de a da sfa-
turi unui prozator, dar am impresia că po-
vestirea ar fi avut de cîștigat și în interes,
dar și în haz, dacă aceste mici scenarii nu
ar mai fi fost născociri ale protagoniștilor
înșiși“.⁴ Rezerve exprimă cronicarul și față
de calitatea ironiei la loan Lăcustă („Tre-
buie să mărturisesc, de asemenea, relativa
lipsă de interes cu care am parcurs prozele


4 • APOSTROF

categorisite mai înainte în grupa basmelor
ironice pe teme contemporane; verva iro-
nică, autentică, nu izbutește întotdeauna să
șteargă impresia de banalitatate"⁵) sau față
de motivația procedeelor textualiste la Cris-
tian Teodorescu, în Maestrul de lumini-.

    Ca să împing sinceritatea pînă la capăt, am
   impresia că, în cazul lui Cristian Teodorescu,
   jocul acesta metatextual nu prea merita os-
   teneala: procedeul s-ar putea să fie, aici,
   rodul, doar, al unui mimetism de grup. Să
   subliniem însă că scriitorul întrece, în
   schimb, mulți alți congeneri desantiști prin
   virtuozitatea pe care o arată într-un registru
   al ironiei ori în cel al humorului.⁶

Aceeași calitate a analizei și aceeași acura-
tețe a judecății le găsim și atunci cînd Liviu
Petrescu se ocupă de cărțile consacraților.
Citind Pâră-primăvară, volumul de proză
scurtă al Gabrielei Adameșteanu, criticul nu
ezită să folosească superlativul absolut:
„Dintre povestirile ce compun acest admi-
rabil volum al Gabrielei Adameșteanu, Dia-
lig și întâlnirea pot fi socotite, fără doar și
poate, adevărate capodopere ale modului
ironic". Plicul mgru, romanul lui Norman
Manea, este o carte remarcabilă prin felul
în care e tratată tema psihologică și, mai
ales, cea politică, dar și pentru că are un
grad de exemplaritate în ceea ce privește
mutația și, în consecință, noutatea literară
românească:

    Sub raport formal, romanul lui Norman
   Manea reflectă cu prisosință anumite schim-
   bări și mutații ce s-au produs în mentalitatea
   literară românească din ultima vreme: este
   cît se poate de limpede, de pildă, că narațiu-
   nea despre Anatol Dominic Vancea vine în
   contradicție flagrantă cu noțiunea tradițio-
   nală de „operă" (înțeleasă ca „produs termi-
   nat definitiv"), conformîndu-se, în schimb,
   cu o remarcabilă fidelitate noțiunii postmo-
   derne de „text" (definit ca „tensiune infinită
   a scriiturii" și impunîndu-se, în consecință,
   prin calitatea sa de excelență „fragmen-
   tară").⁸

Interesant de observat este faptul că, oricît
de disponibil pentru înnnoire, Liviu Pe-
trescu nu creditează noutatea în sine, nu
valorizează procedeele înnoitoare atunci
cînd ele nu corespund unui plan al sem-
nificațiilor. Aceasta este rezerva pe care, de
exemplu, criticul o avansează în lectura
romanului Redingota de Mircea Horia
Simionescu: anume, lipsit de o „împlinire
într-un plan al semnificațiilor", romanul
„rămîne, din păcate, valabil mai mult prin
latura de digitație, decît de creativitate, a
unui foarte important scriitor român con-
temporan".⁹ La antipod, cronicarul are
obiecții și față de „excesul de senzațional"¹⁰
ori față de „concesii [le] comerciale".¹¹ Pe
acestea din urmă, Liviu Petrescu le iden-
tifică și le amendează nu doar la Mircea
Nedelciu, în Tratament fabulatoriu, ci și în
Drumul cenușii, romanul (în general prețuit
al) lui Augustin Buzura: „In ciuda unor
mari inegalități, ce țin îndeosebi de formula
romanescă, mult mai comercială, Drumul
cenușii rămîne un roman social de o tul-
burătoare sinceritate și patos al adevărului,
o carte necesară și reconfortantă". Tonul
are o anume nostalgie atunci cînd constată:
„o infuzie masivă de epicitate și senzațional,
într-o literatură atît de orgolioasă odinioa-
ră tocmai cu «sărăcia» ei".¹² Această for-
mulare (între altele) mă face să cred că dis-


Poeme de Călin Vlasie

„Roagă-te, roagă-te pentru mine!
La capătul străzii cu tei și castani
începe marea
Turla greacă a unui soare
    portocaliu
Poate sunt ochii tuturor sfinților
Sau poate ești tu
    singură și imensă.






ponibilitatea pentru înnoire există, la Liviu
Petrescu, pe un fond clasic, acolo unde su-
verane continuă să fie claritatea, concizia,
rațiunea.
    Acestea sînt, de altfel, valorile pe care,
alături de originalitate, criticul le caută și
atunci cînd citește cărțile de critică, alese,
în general, din rîndul studiilor de compa-
ratistică și teorie literară. își exprimă o
mare admirație față de Melancolia descen-
denței, cartea Monicăi Spiridon¹³, și este
îneîntat de editarea Doctrinei substanței de
Camil Petrescu, căreia îi consacră un veri-
tabil studiu¹⁴, tocmai pentru că aici poate
lucra cu concepte și idei literare de anver-
gură. La o replică critică amplă (teoretică
și comparatistică, nu mai puțin) îl incită
și cartea lui Nicolae Manolescu, Despre poe-
zie, tocmai pentru că „pe lîngă însușirile
de temeinicie și seriozitate, nu-i sînt străine
nici anumite stîngăcii sau naivități". Astfel,
cronicarul se desparte de autorul său în de-
finirea poeziei, pentru că acesta ignoră im-
portanța limbajului, în concepția despre
romantism (pe care N. Manolescu îl plasea-
ză în sfera poeziei tradiționale, în vreme ce
Liviu Petrescu îl apropie mai curînd de mo-
dernism), în maniera în care acesta uti-
lizează termenul de postmodernism. în
consecință, după o analiză foarte strînsă,
judecata este rezervată:

    Cartea lui Nicolae Manolescu de care ne-am
    ocupat în rîndurile de față este o lucrare de
    maturitate, o lucrare ce se vrea, în chip vădit,
    să fie și doctă, dar și creatoare, totodată, fără
    să reușească, din păcate, să fie, în cele din
    urmă, nici una, nici alta, într-un sens deplin
    al cuvântului. Despre poezie are meritul însă
    de a deschide drumul și de o oferi un exem-
    plu pentru alte proiecte teoretice de an-
    vergură.¹’

Deși limitat doar la o parte a activității sale
foiletonistice, excursul de față îmi permite
să observ că, în figura lui Liviu Petrescu,
literatura română a avut, pe durata mai
multor decenii, un cronicar devotat și res-
ponsabil, care a adus o contribuție însem-
nată la discernerea și fixarea valorilor crea-
tivității literare așa cum le înțelegem și le
acceptăm azi.
■
         Din volumul Spiritul critic la Liviu
       Petrescu (coord. Sanda Cordoș),
       în curs de apariție la Editura Limes.


      «X*
*T* *T* *T*



Destul infinit al sticlei rece
Tii trăiești într-o Grecie
fără palmieri, fără ibiși
fără pietre sacre
fără sirtaki.
Destule imagini într-un orășel
   nelocuit în care intru
   prin sticla unui laptop.


Nicăieri.
Respirând. Doar respirând.



Note
1. Liviu Petrescu, Mirajul actualității, in Stea-
   ua, anul XXXVIII, nr. 11, noiembrie 1987, p.
   8. Există și alte texte în care Liviu Petrescu
   scrie despre actualitate în literatură. Este și
   cazul articolului Despre „actualitate", care
   deschide volumul Scriitori români și străini,
   Cluj: Dacia, 1973, p. 7-8, în care criticul
   subliniază același „accent axiologic" pe care
   actualitatea (și actualizarea) unei opere li-
   terare îl presupune.
2. Liviu Petrescu, Aripa grifonului, in Steaua,
   anul XXXII, nr. 1, ianuarie 1981, p. 30.
3. „Artistul nu dă soluții, nici indulgențe. El
   alungă, doar, somnul". De vorbă cu isto-
   ricul și criticul literar Liviu Petrescu, inter-
   viu de Tidor Dumitru Savu, in Tribuna, nr.
   51, 19-25 decembrie 1991.
4.  Liviu Petrescu, loan Groșan: Caravana ci-
   nematigrafică, in Steaua, anul XXXVI, nr. 7,
   iulie 1985, p. 38.
5. Liviu Petrescu, loan Lăcustă: Cu ochii blînzi,
   in Steaua, anul XXXVI, nr. 5, mai 1985, p.
   52.
6. Liviu Petrescu, Cristian Teodorescu: Maes-
   trul de lumini, in Steaua, anul XXXVI, nr. 6,
   iunie 1985, p. 39.
7. Liviu Petrescu, O „nostoistie", in Steaua,
   anul XL, nr. 11-12, noiembrie-decembrie
   1989, p. 43.
8. Liviu Petrescu, Alegoria prudenței, in Stea-
   ua, anul XXXVII, nr. 10, octombrie 1986,
   p. 32.
9. Liviu Petrescu, Roman și intertextualitate,
   in Steaua, anul XXXV, nr. 12, decembrie
   1984.
10.  Liviu Petrescu, Ce este iepicu și cum se lasă
   el urnit, in Steaua, anul XXXVI, nr. 1, ianua-
   rie 1985, p. 38.
11.  Liviu Petrescu, Textualism și falanstere, in
   Steaua, anul xxxvn, nr. 11, noiembrie 1986,
   p. 29.
12.  Liviu Petrescu, „Lupta cu îngerul", in Stea-
   ua, anul XL, nr. 7, iulie 1989, p. 33.
13.  Liviu Petrescu, Dialectica noului și ve-
   chiului, in Steaua, anul XL, nr. 8, august
   1989.
14.  Liviu Petrescu, Camil Petrescu din nou în
   actualitate, in Steaua, anul XXXIX, nr. 6, iunie
   1988, p. 31-32.
15.  Liviu Petrescu, Nicolae Manolescu despre
   poezie, in Steaua, anul XXXVIII, nr. 9, sep-
   tembrie 1987, p. 23-25.



Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 5

        Un critic al ideilor literare



Iulian Boldea

Caracterizat de Gheorghe Grigurcu
drept un „umanist studios, aspirând
spre microclimatul moral al bibliotecii¹¹,
Liviu Petrescu ni se înfățișează astăzi ca
unul dintre cei mai reprezentativi critici
literari din perioada postbelică, un inte-
lectual rafinat, dotat cu o subtilă și nuan-
țată înțelegere a fenomenului literar în
toată amploarea sa, de la valorile literare ro-
mânești la cele universale, de la Dostoievski
la postmodernism, într-o încercare con-
cludentă de cuprindere a unor forme sau
viziuni artistice dintre cele mai diverse.
Mircea lorgulescu conturează, în linii aus-
tere, dar dense, un portret „interior¹¹ cre-
dibil al universitarului clujean:

    Critica lui Liviu Petrescu este în fondul său
    pasională, de o intensitate a „trăirii¹¹ litera-
    turii ce are nevoie în mod reflex, pentru a se
    proteja, de o disimulare stilistică luând cel
    mai adesea forma expunerii neutre, distante,
    „impersonală¹¹ și metodică; iar adevăratul
    său obiectiv îl constituie spiritualitatea lite-
    raturii și nu ipostaza parțială, și prin exces
    falsificatoare, a literaturii ca spiritualitate.
    Interesul criticului e, așadar, îndreptat spre
    existența literară a „ideilor¹¹, a „problemelor¹¹
    și a raporturilor fundamentale, atitudine că-
    reia reducerea literaturii la idei, la probleme
    și la raporturi generale îi este nu doar străi-
    nă, ci chiar opusă.

Se cuvine, înainte de toate, semnalat modul
în care eseistul se raportează la relieful in-
tim al operei literare. Astfel, de cele mai
multe ori, creația nu este circumscrisă doar
din perspectiva substanței sale estetice, a
ponderii semantice sau a dinamicii compo-
ziționale, a tectonicii sale intime; Liviu
Petrescu caută să depășească structurile
textuale și să extragă din acestea o viziune
asupra lumii, un Weltanschauur.g reprezen-
tativ pentru scriitorul analizat. In acest fel,
operă și autor sunt încorporați într-un ca-
dru mai amplu, într-o mișcare de idei care
le reliefează dimensiunile specifice, dar și
notele comune cu alte forme estetice din-
tr-o anumită epocă literară. Talentul critic
al lui Liviu Petrescu s-a exersat, cu metodă,
cu aplicație, cu vervă analitică, mai ales în
cercetarea comparatistă, în cadrul căreia
se fac analogii, trimiteri, corelații cu opere,
scriitori, teme fundamentale din literatura
universală, urmărindu-se totodată și ava-
tarurile unor toposuri, estetice și filosofice
deopotrivă, de-a lungul modernității și
postmodernității, fapt remarcat, de altfel,
și de Laurențiu Ulici:

    Apetitul comparatist și inteligența revelării
    universului ideatic fac din studiile și eseurile
    lui, în chip implicit, operă de revalorizare,
    chiar dacă mai întotdeauna nu întregul unei
    opere este avut în vedere, ci doar o anumită
    zonă de relief. Dicțiunea sobră, superior di-
    dactică, impersonală în subiectivitate este
    o modalitate de emisie perfect adecvată con-
    ținutului de idei al teoremelor și analizelor,
    ceea ce numim, prin tradiție, stil universitar
    în critică, având în persoana lui unul din cei
    mai elocvenți exponenți.


Realitate și romanesc (1969) este cartea ca-
re l-a impus, de la bun început, pe Liviu
Petrescu ca pe un cercetător avizat al lite-
raturii, lipsit de complexe și inhibiții, un
spirit critic aplicat și riguros, ce-și asumă
însă o anumită metodă nu numai în funcție
de valoarea și de eficiența ei epistemolo-
gică, ci și în raport direct cu relieful specific
al creației abordate. Relația dintre realitate
și narativitate e verificată în operele unor
scriitori precum Duiliu Zamfirescu, Liviu
Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Camil Pe-
trescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton
Holban sau Gib I. Mihăescu. Dinamica de-


monstrației pe care o efectuează eseistul
se bazează pe ideea, îndreptățită și verifica-
bilă, că, în ciuda unor poncife ale istorio-
grafiei și criticii literare românești care
acordau preeminență tendințelor obiective,
laturii tipologice din literatura română,
există un domeniu al epicii, nu mai puțin
demn de interes, care se manifestă prin pre-
dilecția pentru interioritate, pentru spațiul
lăuntric, prin care realitatea se îmbogățește


și nuanțează, acest tip de proză „aducând
în cuprinsul ei noi și noi teritorii, pe care


realismul tradițional și naturalismul le ne-
glijaseră sau, pur și simplu, le-au ignorat¹¹.
Interesant este comentariul prozei lui
Anton Holban, în care, alături de reflecția
critică asupra modalităților introspecției și
analizei psihologice, un spațiu ideatic im-
portant este acordat dezbaterii morale, ope-
rându-se, totodată, o necesară distincție față
de poetica narativă a lui Proust:


    Anton Holban nu îl urmează pe Marcel
    Proust, în sensul că refuză și respinge - ca
    insuficientă - perspectiva strict psihologică;
    de fapt, crede el, evenimentele noastre inte-
    rioare depind într-o măsură considerabilă de
    acțiunea unor factori de ordin moral. în
    acest plan, însă, valorile posedă un caracter
    absolut, ele nu se pot degrada sau distruge,
    asemeni sentimentelor; de aceea, fenomenul
    discontinuității lăuntrice poartă la Anton
    Holban denumirea de „contrazicere¹¹ și - în
    loc să fie acceptat ca o fatalitate, asupra că-
    reia voința noastră nu are nicio putere - își
    atrage o condamnare virulentă. [...] Față de
    psihologismul lui Marcel Proust, [...] față de
    tendința de disoluție a ideii de personalitate,
    tendință foarte accentuată în literatura mo-
    dernă, contribuția lui Anton Holban mar-
    chează un progres. Scriitorul român repune
    în circulație ideea de organicitate, idee stră-
    veche, ce e drept, dar definită într-un spirit
    nou, diferit de cel tradițional; astfel, unitatea
    sufletului nostru rămâne [...] o pură ficțiune
    atâta vreme cât ne menținem în limitele unei
    atitudini naturale, în sfera reacțiilor imedia-
    te. în acest context, toate trăirile noastre,
    oricât de spontane și de vii ar fi ele, posedă
    un caracter de fatală exterioritate; de îndată
    ce ne ridicăm dintr-un plan curat psihologic,
    într-un plan al convingerilor, ele dobândesc
    însușirea organicității.

In cadrul acestor interpretări ale prozei de
analiză psihologică, ce pun în lumină laturi
și aspecte cu totul noi, eliberând creațiile și
autorii luați în discuție de anumite poncife
ale receptării, Liviu Petrescu circumscrie
demersul epicii „subiective¹¹, de anvergură


psihologică, unui curent mult mai larg, îl
integrează în dinamica orientărilor literare
și filosofice europene. Literatura nu mai
este redusă la predispoziția de a reflecta ser-
vil datele realității, ea integrează empiricul
în structurile interiorității, remodelând for-
mele concrete și conferindu-le o nouă an-
vergură:

    Este o tendință prin care realitatea exterioară
    este pusă la îndoială; scriitorii români se în-
    treabă cu toată seriozitatea dacă descrierea
    lumii din afara noastră prezintă valoarea pre-
    supusă sau nu. Nu este o simplă problemă
    de estetică aceasta, ci o problemă cu impli-
    cații mult mai largi, o problemă cu implicații
    filosofice. Nu se merge niciodată până la a
    se nega socialul și naturalul, dar se apreciază
    că factorul lăuntric deține o importanță mult
    mai mare, că aici trebuie căutat esențialul.

în cartea sa, Liviu Petrescu nu își propune
să ne ofere o construcție critică de amploa-
re monografică, ci, mai curând, să expună
descrieri minuțioase ale operelor, să suge-
reze relații și corelații, să restabilească afi-
nități ascunse între structuri ale narativității
dintre cele mai diverse ca anvergură și
timbru estetic. Pe de altă parte, Nicolae
Manolescu consideră că, în fond,

    critica lui Liviu Petrescu nu este o critică a
    subtextului, ci chiar a textului, nu a semni-
    ficațiilor ascunse, infinite, ci a acelor des-
    chise și explicite. Desigur, explicit nu e tot
    una cu imediat, cu superficial și ar fi greșit
    să ignorăm talentul remarcabil al lui Liviu
    Petrescu de a descoperi înțelesuri până la el
    ignorate. Dar aceste înțelesuri nu au nici-
    odată în vedere zonele de inevitabilă obscu-
    ritate ale unei opere, pe care nici intențiile
    conștiente ale autorilor, nici alte împrejurări
    exterioare să nu mai fie capabile a le lămuri;
    investigația rațională și metodică a lui Liviu
    Petrescu ne atrage atenția asupra rădăcinilor
    culturale ale imaginației unui scriitor, asupra
    similitudinilor, deosebirilor și coincidențelor,
    asupra valorii unor simboluri, dar nu atinge
    niciodată viața inefabilă a operei, nodul ei
    vital. Critica de acest fel se revendică mai
    degrabă dintr-o reflecție filosofică și morală
    decât dintr-una estetică asupra literaturii.

Gheorghe Grigurcu definește, în termenii
adecvării, mecanismele stilului critic al lui
Liviu Petrescu, precizând că acesta

    dovedește acea tensiune supravegheată a
    „specialistului¹¹ înzestrat și cu posibilități
    speculative, angajat într-un efort prelungit de
    descifrare în componența căruia intră o
    elegantă indolență. Limbajul său nu stră-
    lucește și nu se extenuează. O inteligență egal
    răspândită, o suplețe a întregului corp fra-
    zeologic îi acordă prestanță. Ambiția sa nu e
    marea construcție critică (fiind lipsit de en-
    tuziasm), ci o „descripție¹¹ luminată prin sub-
    tila punere în valoare a rețetei obiective. Pro-
    punând relații, într-un spirit de familiaritate
    cu unele izvoare străine ale scriitorilor cerce-
    tați, Liviu Petrescu aduce o contribuție im-
    portantă la studiul „anatomic¹¹ al creației lor.
    Disecția sa e scrupuloasă, fibrele literare fiind
    puse sub perfecționate lentile profesionale.


6 • APOSTROF

Poeme de Ștefan Bolea

tumular #3

pe lângă groapa mea
trec cupluri de îndrăgostiți
turiști cu biciclete, bătrâni care-și plimbă cățeii
iar vara abia mijită îmi aduce miros de fân proaspăt cosit
deși sunt îngropat de viu
m-aș bucura și eu de soarele albastru
de șoarecii mucaliți care ies din canale, semnalizând ușor din
                                                        mustăți
(câțiva chiar au o sclipire ironică și-un șarm nomad, care trezește
                             universale sentimente de prietenie)
de iedera care se încolăcește ca o curea la gâtul crucii mele
dar groapa e adâncă - coșciugul strâmt
și poate asta e eternitatea
să-ți păstrezi capacitatea de reflecție în celula unui mormânt
așa că în timp ce miriade de îndrăgostiți mănâncă înghețată lângă
                                                         cimitir
iar vara nu și-a epuizat presentimentul ei
stau și bolesc în groapă
fumez în groapă
prizez și înghit humă
îmi beau saliva în groapă
putrezit de viu și scurtcircuitat de viziuni magnifice
ajung un sfânt în groapă
și excrementele miros a lotus în groapă
mi se deschide privirea
văd o altă lume în groapă
mă vizitează strămoșii în groapă
apollo, marsyas, zagreus, pan, nietzsche
și poate în sfârșit voi muri de fericire

tumular # 4 (înapoi în ape tulburi)

te urmăresc cu tancul
și-mi imaginez că-ți zbor creierii în fiecare noapte
tu ești rugăciunea mea
cadavrul tău e mantra mea

groapa ta este super bowl, matricea
vaginul fecioarei

groapa ta este un parc de distracții
dracii urcă seară de seară cu liftul
și fac contrabandă cu armament

groapa ta este locul unde-mi fac rugăciunea
groapa ta miroase a spermă
și va fi terraformată odată cu vaticanul, parthenonul și turnul
                                                     din pisa

te urmărește gândul cu venin
mușcătura cu rabie
sărutul cu acid

te urmărim cu rachete nucleare
și o să-ți străpungem submarinul

bați în retragere? te vom împresura ticălos la fel cum au asediat
                                              nemții norvegia

Aceeași temă a perspectivei interioare, a
substanței sufletești, e configurată în eseul
Dostoievski (1971). Metoda valorificată de
critic este una „regresiv-progresivă", o me-
todă prin care sunt investigate „raporturile
fundamentale ale eroului literar (sau ale
scriitorului însuși) cu cosmosul, cu celălalt
etc.“ Reflecția critică se orientează, așadar,
asupra dinamicii temperamentului perso-
najelor lui Dostoievski, asupra limitelor și
deschiderilor lor ontologice, considerându-
se că esențială pentru aceste personaje este
„facultatea [...] de a se afirma pe sine ca
neesențial în raport cu altul". Aspirația fun-
damentală a eroilor este aceea a unei sinteze
sufletești, în măsura în care eroii emble-
matici ai lui Dostoievski aspiră la „un act
de contopire și unificare, la un act în care
să se piardă pe sine". Ideea centrală a cărții
e tocmai aceasta: a caracterului antinomic
al „vieții spirituale" a personajului dosto-
ievskîan, sfâșiat în permanență între stază
și extază, între limitarea conservatoare în
cadrele propriei individualități și ieșirea din
sine, revolta, mișcarea centrifugă:

    La Dostoievski viața spiritului se concreti-
    zează întotdeauna [...] prin aceeași dia-
    lectică a contrariilor; unul dintre termenii
    antinomiei îl reprezintă, de fiecare dată, sta-
    rea de omogenitate, de contopire cu non-
    eul, stare în care eroul se lasă absorbit pe
    deplin de ceea ce îl transcende. Celălalt ter-
    men al antinomiei este dat de o atitudine
    conservatoare, în cadrul căreia personajul își
    apără propria ființă împotriva a ceea ce o
    amenință să se înstrăineze de sine; sau pro-
    cedează la o afirmare a sa ca esențialitate.
    Impresia noastră rămâne că cea mai puter-
    nică atracție o exercită, în ultimă instanță,
    cea dintâi atitudine.

Tema condiției umane e surprinsă în cea
mai semnificativă carte a lui Liviu Petrescu,


Romanul condiției umane (1979), care este,
în viziunea lui Laurențiu Ulici, un „corolar
al specializării sale în materie de analiză
psihologică în bază ideologică (filosofică,
psihologică și morală)". Nicolae Manolescu
crede că această carte

    este un eseu temeinic și subtil, scris cu rece
    pasiune a ideii. Informat filosofic și admi-
    rabil literar, el impune prin demnitatea in-
    telectuală a stilului. Autorul este un spirit
    ordonat și circumspect. Nu iubește aventu-
    ra, riscul, și nu pariază aproape niciodată pe
    strălucirea de-o clipă a originalității. E grav,
    fără morgă, metodic, fără pedanterie, doct,
    fără să fie doctoral. Niciun efort nu i se pare
    de prisos, dacă e vorba de a pune încă o dată
    în cumpănă o afirmație sau o demonstrație.

în mod evident reprezentativă pentru lite-
ratura modernă, tema condiției umane e
circumscrisă prin „conflictul dintre setea de
absolut a ființei umane, pe de o parte, și
existența anumitor principii limitative, pe
de altă parte", un conflict ce se derulează
pe trei paliere (metafizic, ontologic și so-
cial). în cadrul fiecărei ipostaze, „atitudinea
personajului romanesc oscilează, în general,
între supunerea rațională și împăcată, între
inserția și fericita integrare într-o totalitate
armonioasă - și, la cealaltă extremă, răzvră-
tirea orgolioasă, voința de insubordonare,
trufia libertății, spiritul de contestare". De-
sigur, criticul nu ezită să sublinieze și apo-
riile acestor configurări actanțiale, al căror
metabolism are o evoluție circulară:

    Experiența revoltei, consumată până la ca-
    păt, nu aduce nicidecum înseninarea și sa-
    tisfacția așteptată; postura demiurgică, odată
    dobândită, procură o decepție cu mult mai
    tăioasă decât natura umană, tiparul divin se
    dovedește, cu un cuvânt, a nu fi adecvat na-
    turii umane; astfel încât, pentru a rezolva
    această contradicție, eroul are să se reîntoar-


    că, într-un al doilea moment din evoluția
    temei, la vechile sale dimensiuni, cărora se
    va mulțumi, în continuare, să le sporească
    doar demnitatea.

Tema condiției umane a cunoscut o dezvol-
tare dialectică, în trei etape (integrare/
revoltă/conciliere), într-o derulare ciclică,
circulară. După primul moment, al inte-
grării în ordinea cosmică, al armoniei cu
elementele, urmează al doilea moment, al
revoltei împotriva destinului, pentru ca al
treilea să fie unul al împăcării, al concilie-
rii, prin reconsiderarea temei libertății.
    Demersul criticului este unul prin ex-
celență comparatist, prin numeroasele
asocieri și filiații între opere literare din
epoci diverse, cu structuri și reliefuri tema-
tice diferite, dar și prin recursul constant la
o critică a „modelelor": „Avem, de altmin-
teri, convingerea că o critică a «modelelor»
(aplicată fie la un domeniu al personajelor,
fie mai cu seamă la unul al motivelor și al
temelor) nu poate fi ocolită, în clipa de fa-
ță, de nicio cercetare de tip comparatist".
Incursiunile criticului în sfera romanelor
„condiției umane" nu se limitează la inves-
tigarea unor forme narative, a unor arhitec-
turi epice particulare, ci, în egală măsură,
reușesc să radiografieze palierele ideatice ale
operelor literare, structurile de ordin me-
tafizic pe care se întemeiază un anumit de-
mers epic, privit ca produs al unui „dat ori-
ginar": „Fiindcă, în concepția noastră,
romanul «condiției umane» își are drept
obiect numai acele structuri și numai ace-
le forme ce aparțin datului originar; or,
relațiile interumane instituționalizate tre-
buiesc privite ca niște structuri de un al
doilea grad, trebuiesc privite ca niște date
istorice așadar". Apelul la concepte ale

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 7

filosofici și ale criticii literare deopotrivă
(insubordonarea, revolta metafizică, trufia
libertății etc.) se întâlnește, în paginile
acestui studiu remarcabil, cu reflecția asupra
diverselor modele romanești, în care este
regăsită o aspirație spre totalitate și spre
coerență ontologică și gnoseologică.
   In cazul prozei lui Camus, de pildă, cri-
ticul constată o conciliere a conflictului din-
tre individ și fenomenalitate, reacția de revol-
tă conducând la o reevaluare a șanselor ființei
umane de a-și legitima propria identitate:

   La romancierul francez Albert Camus, con-
   flictul acesta dintre ființa umană și fenome-
   nul existenței tinde să se rezolve din ce în ce
   mai puțin printr-o neacceptare, printr-o
   răzvrătire, și din ce în ce mai mult printr-o
   redefinire a ființei umane. înțeleasă ca o uni-
   tate de laturi contrarii, ființa umană nu mai
   este însă identificată, ca până acum, cu latu-
   ra ei spirituală; Camus urmărește un proces
   de „dez-antropomorfizare" a omului, de re-
   modelare a lui pe baza unor componente
   inferioare, prin care el să devină asemeni
   lumii, prin care să se înfăptuiască „nunta" lui
   cu lumea. Camus săvârșește aici eroarea
   opusă celor care au definit ființa umană ex-
   clusiv prin componenta ei superioară, ca
   „voință de putere" deci. Orice unilateralizare
   a conceptului ființei umane are drept rezultat
   inevitabil o desfigurare a feței umane, o
   distorsionate dureroasă; a nu-1 trăda pe om
   înseamnă a încerca să-i păstrezi intactă
   imaginea totalității sale, impulsurile către
   înălțimi, ca și cele către lume, așadar extre-
   mele sale morale. Rupturile de echilibru au
   să nască monștri.

Demonstrația criticului se dezvoltă progre-
siv, prin expunerea unor argumente viabile,
prin apelul la informații filosofice, psiholo-
gice, estetice etc., dar și printr-o tehnică a
analogiilor, a corelațiilor și asocierilor și, nu
în ultimul rând, printr-o critică a „mode-
lelor". „Lentoarea exprimând seriozitatea
travaliului", spiritul „flegmatic, ignifug¹¹, de
care vorbește Gheorghe Grigurcu, țin mai
curând de temperamentul eseistului, fire
mai degrabă retractilă decât expansivă,
ce-și camuflează umorile ori entuziasmele,
expunând în paginile sale o expresie echi-
librată, dar nu echidistantă, apolinică, în ca-
re, s-ar părea, zbuciumul interior se resoar-
be, iar dinamica personalității își află un
punct de convergență. Pe de altă parte, „re-
frigerența" stilistică ce își pune amprenta,
nu de puține ori, pe enunțurile criticului nu
diminuează cu nimic amploarea și ponderea
aserțiunilor sale; dimpotrivă, o astfel de
austeritate a frazei e cât se poate de adec-
vată acestui demers marcat de reflexivitate
și de sobrietate conceptuală. Studiul lui Li-
viu Petrescu este, cum observă Gheorghe
Grigurcu, „eminent prin miza mare ce-1
animă, ducând la o ambițioasă structurare
a unui material prestigios. Informația bo-
gată de ordin filosofic și estetic, ampriza
unei gândiri rafinat-asociative, un stil al
limpidității expresive, fără adaosul licori-
lor metaforice, impun un critic «universi-
tar» de prim rang, fortificat prin contactul
cu sursele moderne ale disciplinei sale".
   Nu mai puțin însemnat este studiul lui
Liviu Petrescu despre postmodernism, Poe-
tica, postmodernismului (1996), un studiu
ce-și propune să analizeze, din multiple
perspective critice, acest concept controver-
sat, neînțeles de unii, contestat de alții. E o
carte de referință, adevărată în aserțiuni,
bogată în conținut ideatic, prin implicarea
intelectuală a autorului în definirea și cir-


cumscrierea unor forme și idei literare,
dintr-o perspectivă comparatistă și fenome-
nologică. Structurată în trei părți (Cmful
Minervei, In orizontul misterului și Lira lui
Oifeu), cartea își propune să radiografie-
ze principalele dimensiuni ale epistemei cul-
turale postmoderne, în opoziție cu para-
digma modernă. Liviu Petrescu observă că

    postmodernismul presupune un model epis-
    temologic pe de-a-ntregul diferit de cele de
    până la el; o paradigmă a pluralismului. Im-
    punerea turei astfel de paradigme nu este lip-
    sită de legătură cu efortul pe care îl depune
    gândirea post-structuralistă, de a evalua con-
    ceptul de structură și pe acela de structură
    centrată. Noua paradigmă a cunoașterii va
    provoca seisme puternice, de care se vor re-
    simți numeroase științe particulare, dar în
    primul rând semiologia, unde se cristalizea-
    ză o nouă teorie a comunicării, care nu se
    mai întemeiază pe opoziția semnificant/sem-
    nificat, ci cu precădere pe conceptul de
    activitate a limbajului.

Criticul susține că poetica romanului mo-
dern urmează trei norme generale: neutra-
litatea (ce va conduce la o viziune roma-
nescă polifonică), imparțialitatea (care e
produsul unei poetici a aleatoriului, a ha-
zardului) și detașarea (care va genera o poe-
tică a derizoriului). Despărțirea de o „poe-
tică a imitației" este subliniată cu tranșanță
și suplețe interpretativă de critic:

    Era postmodernă se va despărți, după secole
    de supremație, de o poetică a imitației. Ceea
    ce înseamnă că, pentru romancierul vremu-
    rilor noi, nu există nicio semnificație pe care
    sistemele limbii să o preia ca atare și să o
    „comunice"; semnificația nu trebuie înțelea-
    să ca o „prezență" din afara limbajului, ci,
    mai degrabă, ca un rezultat al activității sem-
    nificanților textuali. Sau, cu alte cuvinte, ro-
    manul nu merge pe fondul unei „prezențe"
    a sensului, ci, dimpotrivă, pe fondul unei
    „absențe" a acestuia.

Ultima parte a cărții, Lira lui Otfeu, con-
figurează teoretic epoca postmodernă,
marcată de disoluția narațiunilor ample,
dar și de finalul hegemoniei unui meta-
limbaj universal, fapt ce va antrena după
sine emergența limbajelor plurale. Criticul
consemnează, de asemenea, tendința cen-
trifugă spre fragmentarism, marginalitate și
pluralism care se manifestă în textele post-
moderne, în opoziție cu tendința totaliza-
toare a modernismului. Dacă în romanul
tradițional narațiunea era tutelată de un
principiu cronologic, de un regim al suc-
cesivității evenimentelor, fapt ce produce o
narațiune de o incontestabilă liniaritate,
în romanul postmodern narațiunea secven-
țială, liniară este abolită, realizându-se un
efect de narațiune simultană a evenimen-
telor, astfel încât temporalitatea se spațiali-
zează, într-o arhitectură narativă de tip non-
liniar. Romanul postmodern este definit
prin grila antimimetismului și a fragmen-
tarității, printr-o poetică a nonimitativului,
astfel încât discursul narativ capătă o
dimensiune reflexivă incontestabilă:

    Poetica anti-mimetică duce, în mod implicit,
    la o orientare a discursului literar înspre for-
    me ale reflexivității; ceea ce ne-a obligat la o
    trecere în revistă a diverselor procedee ale
    specularității, ale „punerii în abis" a textului
    romanesc. După părerea noastră, trăsături
    ale postmodernismului dețin doar acele pro-
    cedee speculare ce au în vedere reflectarea nu
    atât a „enunțului", cât a „enunțării". Asu-
    mându-și funcția de „întemeiere" a sensului,


    romanul postmodern își propune totodată
    să asculte de un principiu al indeterminării
    sensului. Fiindcă ceea ce urmărește literatura
    postmodernă este să realizeze un echilibru
    precar între procesul de „construire" a sen-
    sului, pe de o parte, și unul de „de-con-
    struire" a lui, pe de alta.

Postmodernismul este circumscris și valo-
rizat de Liviu Petrescu și din perspectiva
opoziției cu umanismul tradițional, care
este deconstruit și refuncționalizat, trans-
format într-un „nou umanism" („De fapt,
post-structuralismul aduce cu sine, totuși,
o rază de speranță, elemente pentru un nou
umanism: romanul postmodern și-a propus
să redescopere plăcerea scriiturii, după cum
și-a propus să redea cititorului bucuria lec-
turii") . Pe de altă parte, se subliniază că, în
spațiul literaturii române, postmodernismul
a fost promovat de reprezentanții Școlii
de la Târgoviște și de reprezentanții opt-
zecismului. Fără a fi un fenomen de „mime-
tism" cultural, postmodernismul românesc
câștigă în organicitate, în concordanță cu o
anumită tradiție literară anterioară. Sinte-
tizând, am putea spune că postmoder-
nismul e interpretat de Liviu Petrescu ca
o epistemă de o importanță incontestabilă
în devenirea culturii și literaturii actuale.
    Originalitatea criticului reiese, cum ob-
servă Nicolae Manolescu, din permanentele
asociații și disociații așezate sub semnul re-
flecției filosofice:

    Literatura încorporează idei, fiind însă ire-
    ductibilă la ele. Eseistul, pornind de la
    generalitatea filosofică, se reîntoarce la ea cu
    mâinile pline de recolta pe care literatura
    i-a îngăduit să o ia cu sine. Observăm și în
    acest caz o formă de circularitate: ideea cade
    pe solul artei ca o ploaie, lăsându-se aspirată
    și făcându-1 rodnic, și înălțându-se apoi din
    nou la cer, după ce a fost expirată de plămâ-
    nii delicați ai vegetației și ai faunei pămân-
    tești. Și procesul se reia de la capăt. Acest
    du-te-vino neobosit între idee și imagine,
    între filosofic și literatură, constituie secretul
    criticului.

Liviu Petrescu, critic literar definit mai ales
de „cultul ordinii și al limpezimii ideilor"
(Ion Pop), rămâne în istoria literaturii
noastre contemporane ca un remarcabil
hermeneut al ideilor și formelor literare, un
comparatist de o indiscutabilă rigoare și
aplicație.



   Bibliografie critică selectivă
Ov. S. Crohmălniceanu, in România literată, nr.
47, 1969; Nicolae Manolescu, in Contempora-
nul, nr. 49, 1969; Mircea Tomuș, in Steaua, nr.
5, 1970; Nicolae Ciobanu, in Luceafărul, nr. 2,
1971; Radu Enescu, in Familia, nr. 5, 1971;
Nicolae Manolescu, in Contemporanul, nr. 16,
1971; Aurel Sasu, in Tribuna, nr. 18, 1972;
Mihai Ungheanu, in România literală, nr. 20,
1971; Mircea lorgulescu, in Convorbiri literare,
nr. 7, 1975; Marin Mincu, in Am fi teatru, nr. 3,
1977; Gh. Grigurcu, in Lătra, nr. 3, 1978; Mihai
Dragolea, in Echinox, nr. 8-9, 1979; Mihai Dinu
Gheorghiu, in Convorbiri literare, nr. 8, 1979;
Nicolae Manolescu, inRomânia literată, nr. 30,
1979; Laurențiu Ulici, in Contemporanul, nr. 37,
1979; Gh. Grigurcu, in Vatra, nr. 10, 1980; Gh.
Grigurcu, Critici români de azi, 1981; Ștefan
Avădanei, in Cronica, nr. 40, 1981; Mircea
Martin, Singura critică, 1987; Laurențiu Ulici,
Literatura română contemporană, 1995; RaduG.
Țeposu, in Cuvîntul, nr. 10, 1996; Ion Pop, in
România literată, nr. 29, 1999; Nicolae Mano-
lescu, Literatura română postbelică, III, 2001;
Iulian Boldea, Vârstele criticii, 2005.


8 • APOSTROF

        Poeme de

         Medeea Iancu

* * *

iubitul meu devine un înger.

cînd tata a murit, eu aveam o păpușă cu aripi de pînză albastră,
păpușa aceea mînca, spăla vase, făcea rochițe din hîrtie colorată,
păpușa aceea îl putea învia pe tata.
eu am purtat un an șosetele tatei pentru că-mi era dor de el.
tata iubea munții
tata iubea baletul.
eu o să fiu singura balerină din lume, pentru că am o inimă de
                                                               înger.

îngerii se iubesc
îngerii dorm
îngerii se miros continuu, de aceea ei se aseamănă mult dinilor.
îngerii dorm ținîndu-se în brațe.

iubitul meu devine invizibil.

țineam păpușa strîns în brațe, iar tu mă priveai.
a nins atît de mult afară, incit trupurile ne-au devenit albe,
înăuntrul zăpezii răsuflarea mea se lovește de a ta și se topește,
gurile noastre sunt două frigidere.
cînd ți-am arătat păpușa, una din aripi s-a rupt.
ochii mei au murit ca o muscă prinsă pe un plastic lipicios.
mîinile mele țipă ca un șoim.
tu însuți ești un fluture ars de soare.
soarele s-a mărit ca o larvă.
suntem două insecte subțiri ingurgitate de un dine.



* * *

o să sting lumina.
moartea este un plutonier care strigă reglementar stingerea.
aici este camera în care tata bea, în care tata făcea cadouri.
aici este camera în care tata spunea taci cu tata.
tata poartă costumul bej de nuntă, noi mergem încet.
mergem ca după un mort.
noi mergem după tata ca după un mort.
aici este fotografia tatei, aduc flori fecioarei maria.
aduc flori și bani lui iisus.
soarele este un burete plin cu oțet, mi-e atît de cald, incit o să
cad în groapa tatei.
groapa este la fel ca oricare groapă, o groapă lustruită în care
                                           coșciugul este plin de
formol.
furnicile au aripi ca să ajungă pînă la tata.
cînd se întorc la noi ele sunt mai grase și miros tare a formol,


tata, eu sunt mică, tata, eu cu cine rămîn
tata, pe mine cine mă ține în brațe
tata, gaura aceasta este ca o albină gigantică, ea bîzîie
necontenit, de atîta bîzîit sforile
se rup.
mîinile tatei sunt negre, sforile lucesc mai tare decît coșciugul.
peste puiul meu de pernă pămîntul cade ca un trup de femeie
                                                        congelat.
suntem niște bufnițe împăiate care privesc fix.
gurile ni s-au făcut farîmițe. gurile noastre sunt niște aripi rupte,
tata, inima mea a mers în bocanci de fier.
inima mea a purtat pălării de fier.
inima mea a mers cu moartea de gît
și a rămas netocită.
tata, eu nu am ghiozdan, nu am caiete, nu am un binoclu.
aș vrea să fiu o pasăre mare cu aripi cît un trup de dinozaur.
așa o să pot ocroti lumea.


ochii mei vor fi un binoclu.
tata, astăzi am găsit un cățel singur, ochii lui erau două mînuțe
                                                 de copil care se
întindeau după mamă.
tata, eu sunt micuțul niels călătorind pe gîscă.

cînd am privit sforile se bălăbăneau, iar trupul meu era o furnică
                                       sub o monedă de 5 bani.

tata s-a făcut mic ca un pui de cățel.
ce are fiul dumneavoastră, este în comă, este alcoolic,
dumneavoastră îmi spuneți, iar eu rezolv, o să încerc să îi salvez
viața.
v-am spus, sunt ocupat, sunt foarte ocupat.
dar ce are fiul dumneavoastră, trebuie să fie ceva grav dacă ați
                                                   venit la mine.
o să încercăm să-l salvăm, o să încercăm să îi punem o perfuzie,
întrebați de domnul doctor măricel ciungu, iar domnul măricel
ciungu vă va scăpa de
necaz.
domnul doctor măricel ciungu va veni și îi va pune o sondă
                                           fiului dumneavoastră.
fiul dumneavoastră va trăi.
dar pentru asta va trebui să aveți gologani.
domnul doctor măricel ciungu va aranja să fie dus la craiova.
acolo va fi domnul doctor cutărică, domnul doctor cutărică este
                                      un bun prieten de al meu.
acolo va avea cearceafuri curate.
o să strălucească de curățenie, nici nu va mai fi nevoie de lumină,
totul va fi așa de alb, incit nu îl veți mai recunoaște.
inima va fi lună.
inima cînd e sănătoasă seamănă cu o lună.

aici este inima tatei care moare.
o curăț încet cu un prosop umed.
inima tatei este un schelet tandru.
domnul doctor măricel ciungu a scos-o pe mamaia din salon.
salonul va mirosi în curînd a mort.
tata va mirosi a mort.

privește-mă, te rog. inima mea este o gară.
inima mea este a ta,
inima mea este curată ca inima tatei.
te țin în brațe.
inima mea moare
inima mea moare
inima mea moare



* * *

tu m-ai pierdut.
mi-ai deschis plămînii și mi-ai dat drumul la aer.
o balerină nu poate merge pe degete dacă inima ei nu este și ea
                                                        o balerină.
inima mea este o balerină.
inima mea este o străinătate.
inima mea s-a fărîmițat ca o casă de melc.
inima mea este un cer;
Mama și-a făcut valizele și a plecat.
Tata a vîndut păpușile mele și a luat sticle cu alcool.
inima mea este un cateter.
inima mea este un bebeluș care plînge.
eu sunt singură
eu sunt singură
eu sunt singură
eu sunt singură
eu am murit.


Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 9

Gabriel Liiceanu
sau universul elegant

Irina Petraș

ODATĂ CU Ușa interzisă,
Gabriel Liiceanu și-a
modificat modul de abor-
dare a lumii. Până atunci,
chiar și în Jurnalul de la
Păltiniș, se menținuse în
zona înaltă, rarefiată și oa-
recum străină a lucrurilor
mari. Tobă de carte, scria

secondat de martori grei și le urma pașii cu
o privire ațintită și lacomă, însă cuminte,
fără a le contraria sistemul. Era, adică, un
fizician lucrând după normele relativității
lărgite, ondulându-și geometric enunțul în
funcție de Gândirea pe care tocmai o frec-
ventase conștiincios. Trecând pragul celor
50 de ani, se întoarce spre sine („Tot ce
contează este să gândești pe cont propriu")
și scrutează lumea lucrurilor mici, a inte-
riorului său misterios și neașteptat de im-
previzibil. Cu instrumentele mecanicii cu-
antice, descoperă forfota frenetică a unor
euri puțin dispuse să asculte de sticloase
legi eterne. Jurnalele sale (cel mai nou: în-
tâlnire cu un necunoscut, București: Editura
Humanitas, 2010, 372 de pagini) pot fi
subsumate universului elegant al cercetăto-
rilor fizicii moderne, cei care caută „legea
totului", sperând să împace știința străină
acumulată din afară cu știința rebelă a fiin-
ței muritoare și, da, necunoscute. Ceea ce
atrage mai ales în paginile sale e dansul
acesta al stringurilor, aș zice, surprinzător
pentru sine și pentru cititor, deopotrivă.
Jocul infinitezimal al umorilor (câteodată
negre și „rele"), declarațiile de autonomie
ale unui trup în crepuscul, perversitățile
minții exersând uitări care s-o îmbrân-
cească cât mai aproape de adevărul propriu
sunt ingrediente combinate cu o eleganță
alintată și cu abia ținută în frâu disperare.
Fragmentul este calea aleasă și nici nu
putea fi alta. Doldora de corzi bulucite
în căutarea unui sens unic și împlinit,
Liiceanu le înmănunchează într-o ordine
aproximativă, volum după volum, cu răsu-
flarea tăiată, căci în orice clipă ele ar putea
desena engrama ultimă, definitorie sau
zădărnicia. Pentru Andrei Pleșu, cel din
Jurnalul de la Toscani, 1993, fragmentul
reflectă „procedura intimă a gândirii".
Gândim intermitent. Intermitența nu e
numai „condiția gândirii, dar și igiena ei,
ritmul ei real în planul omenescului".
Gabriel Liiceanu (Cearta cujilozojia, 1992)
vorbește, apropo de scrierea filosofică ade-
vărată, dar trimițând, în fond, și la orice
scriere ivită dintr-un exercițiu de luciditate,
despre scris ca „diagramă a unei rătăciri în
spațiul gândirii: pentru că un gând nu se
derulează niciodată într-o impecabilă linea-
ritate". Gândirea fiind fatal fragmentară,

„singurul comportament onest" rămâne:
„a scrie fragmentar în orizontul unei singure
idei“. Aș spune imediat că jurnalele sale
respectă cerința orizontului unificator,
însemnările nu sunt niciodată fleacuri con-
semnate în dorul lelii, cum se întâmplă ade-
sea să descoperi în presa literară ori chiar
în volume întregi. Dimpotrivă, fiecare frag-
ment conține o didactică elegantă, are un
rost și un schepsis. O învățătură care poate
fi transmisă în formulări rafinate și nu de
puține ori oraculare. Cel care se învață din
fărâme, deprinzând Citirea în lucruri mă-
runte, presimte (și pe urmele unui Drago-
mir, să zicem) că oricând se pot ivi, dacă
nu încheieri rotunde, măcar reuniuni de
sens („Scriu dintr-o anumită nevoie de coe-
rență cu mine însumi"). Fragmentele sunt
ordonate în perfectă stare de veghe („cei
mai mulți oameni folosesc cuvintele ca și
cum ar vorbi în somn. Doar puțini le folo-
sesc treji fiind"). Aventura scrisului ca exca-
vate este descrisă repetat cu o artă a suspan-
sului bine stăpânită: „Faptul uluitor al
scrisului este că el explicitează, articu-
lând-o, o cunoaștere prealabilă (infinită) de
care eu nu sunt conștient până în clipa
scrisului" (JJșa interzisă'); „în fiecare dimi-
neață îmi pândesc cui să văd în ce stare e și
încep cu el negocierile pentru ziua care
e-n curs. De obicei, eu sunt cel care pier-
de" (întâlnire cu un necunoscut).
    Parcurgând întâlnirea... pagină după
pagină, sunt tentată iarăși să rețin, să tran-
scriu, să „colportez" urgent tot ce citesc,
într-un simulacru de dialog liber, stârnită
de zvonul de potențialități al enunțurilor.
    „Disciplina finitudinii" - cea care îți
spune clipă de clipă că ai un timp limitat,
că ești vremelnic, descoperită în Ușa in-
terzisă, capătă acum un plus de riguroasă
concretețe, dar și o stranie seninătate:
„Când capitalul nostru afectiv migrează
către lumea celor morți, argumentele noas-
tre de a mai rămâne aici devin tot mai sub-
țiri [...] Pe nesimțite, începem să murim.
Suntem «așteptați»". E vârsta la care cum-
păna interioară poate fi/este desăvârșită. O
parte din tine crește în copiii tăi tineri și
puternici. Cealaltă parte e deja obosită de
drum, apune dimpreună cu părinții tăi.
Moartea fiind o stare de spirit - nu o
experiență - și tu fiind ceea ce te gândesc
ceilalți, cei legați prin sânge cu tine, vârsta
de mijloc/de crepuscul seamănă cu o sfâ-
șiere. Partea de moarte din tine crește, însă
nu macabru, nu înspăimântător. O mare
tristețe, dar și o bogată seninătate, decur-
gând din „vina" supraviețuitorului, a celui
care știe deja, te ajută să păstrezi echilibrul.
Tulburătoare scena ultimelor clipe ale ta-
tălui vegheat de un fiu deja părtaș al mu-
ritudinii.
    Crepusculul, fie el al zilei ori al ființei,
înfioară. E ceasul ambiguu, un între derea-
lizând cadența calmă a trecerii. O conspi-
rație a suprafețelor amurgului lucrează
misterios și amenințător, subminând în-
cuibarea în sine a amintirilor, ba chiar și

„deschiderea luminătoare" (heideggeriană)
a omului ca singură ființă care poate să
vadă cu ochii închiși, dar se teme de
întuneric.

    „Această carte este un Ersatz al cărților
mele nescrise, o încercare disperată de a
spune dintr-odată tot"; dar nu spune,
desigur, căci „suntem singuri, zidiți în
nesinceritatea noastră. Nimeni nu poate
mărturisi până la capăt". Neputința nu e
comandată doar de limitele cunoașterii, ci
și de frâna estetică - sunt lucruri care, spu-
se, strică eleganța discursului despre sine.
Personaje privilegiate: Monica Lovinescu
și Virgil Ierunca. Tonul însuși se schimbă
când despre ei este vorba. Abia de îndrăz-
nesc să interpretez, mulțumindu-mă să
constat pur și simplu o melodie aparte, pe
corzi speciale, suspendată, pe cât de scoasă
din lume, pe atât de obligată/datoare să re-
vină într-un gest de răscumpărare filială. Ei
și alți câțiva sunt martorii în numele cărora
pătrund în carte și câteva prea îngroșate
descrieri de lume, ca și cum Titivillus,
diavolul copiștilor medievali, și-ar fi vârât
coada în tablou. Căci „oameni pociți, mu-
tilați, decăzuți din specia umană" au existat
în și sub toate vremurile, nu e monopolul
comunismului, tot așa cum nu doar el e
„ciuma" și „crima universală la pândăf iar
ierarhiile omenești sunt mereu controver-
sate. O știe, de altminteri, căci spune la altă
pagină: „Nu suntem niciodată atât de di-
feriți încât să încetăm să fim asemănători"
și „S-ar putea ca, deprimați de criza pla-
netară care a început, oamenii să redesco-
pere cultura, așa cum am descoperit-o noi
«în anii aceia», ca pe un colac de salvare, ca
pe singurul mijloc de a evada dintr-o lume
din ce în ce mai hidoasă". Sau: „Istoria nu
este o scuză pentru destinul nimănui; ea
este destin. E fatalitate dobândită".

    Ici-colo, iuți aparteuri despre credință,
cea care pretinde că e pătrundere și știință
într-o zonă în care pătrunderea și știința
încetează: „m-am săturat până peste cap de
intelectualii mistici autohtoni, păcătoși pa-
tenți care perorează despre lucruri înalte".
    Să mai rețin doar definirea istoriei cul-
turii ca „memorie întreținutăcc și precizarea:
„Culturile minore sunt culturi fără comen-
tatori^. Biografia începe când te (re)cu-
noaște celălalt, credea Noica. De aici do-
rința de comunicare. Biografia se naște
dintr-o dorință de deschidere spre celălalt.
Dar e de spus de îndată și că dorința ta de
deschidere se poate lovi de un zid, iar co-
mentatorii culturii tale s-ar putea să nu aibă
glasul destul de puternic. Nu neapărat din
vina lor. Există la noi o anume crispare ve-
nind din obsesia culturii mici. Am numi-
t-o discretă - gândindu-mă la o anume stare
geopolitică asupra căreia nu prea avem pu-
tere -, nicidecum mică, fiindcă nu există
culturi mici, fiecare trib, în cele din urmă,
își are marea lui cultură care îl reprezintă și
îl slujește. Nouă nu ne-au murit îăudătorii,
dar au ostenit să se tot lupte cu proasta
noastră părere despre noi strigată pe toate
drumurile.

10 • APOSTROF

  Poezie și sacralitate


Ștefan Borbely


Brașoveanul Cezar
   Boghici (Sacrul și ima-
ginarul poetic românesc din
secolul al xx-lea, Sibiu:
Ed. Psihomedia, 2010;
prefață de Ovidiu Mocea-
nu) și-a ales un subiect
ambițios de sinteză pen-
tru lucrarea sa de docto-

rat susținută pe malurile Cibinului, în pri-
mul rând datorită carenței bibliografice din
domeniu și absenței unor referințe plauzi-
bile în ceea ce privește estetica sacrului. De
aceea, măcar cartea Măriei Daniela Pănăzan
(Poezia religioasă românească, Alba lulia:
Ed. Reîntregirea, 2006) merita să fie citată
în partea bibliografică, pentru a nu mai
vorbi de alte „trufandale^, cum sunt Tra-
diția creștină a lui Jaroslav Pelikan și an-
tologia Istoria literaturii creștine vechi și lati-
ne, de Moreschini-Norelli, care trebuiau și
ele consultate în partea generală a tezei,
dedicată articulării teoretice a unei estetici
a sacralității. Nu apar nici Doina Butiurca
(Introducere in estetica sacrului), Maria Mi-
na-Rusu (Poetica sacrului) sau Constantin
Jinga (Biblia și sacrul in literatură), ceea
ce-i complică autorului demersul, lăsân-
du-1 de unul singur într-o arie tematică
practic inepuizabilă, în care - în treacăt fie
spus - în Franța s-a lucrat enorm și siste-
matic (nu mai dau titluri...). E de remar-
cat, pe de altă parte, că Dna Ana Selejan,
coordonatoarea tezei, nu e specialistă în
domeniul pe care Cezar Boghici îl cerce-
tează, ceea ce explică și o masivă debalan-
sare a multor analize înspre perioada de
după 1945, când sacrul cade, în literatura
română, sub ghilotina cenzurii ideologice
și politice, putându-se vorbi, cel mult, de o
metafizică implicită, analogică, folclorizată,
mimetică.
   Strict tehnic, nici titlul cărții nu este
foarte scrupulos formulat, deși putem ac-
cepta că ni se sugerează o identificare a sa-
cralității in imaginar și o analiză de ansam-
blu a întregului imaginar poetic românesc
din secolul al XX-lea. în cele din urmă,
m-am tot întrebat, citind cu interes cartea,
de ce a preferat Cezar Boghici acest titlu în
locul unuia care să trimită direct la orto-
doxie, adică la tema pe care el, de fapt, o
cercetează: teza se ocupă de incidențele
ortodoxismului în poezia românească din
secolul al XX-lea, nu de sacru în general,
ceea ce face ca și blocurile religioase să fie
aglutinate, ca și cum totul ar curge în
direcția ortodoxiei, fără nuanțele diferen-
țiatoare de rigoare.
   De pildă, în prima parte a celei de-a do-
ua secțiuni, dedicată sacrului, sunt inves-
tigați foarte scrupulos - și școlărește... -
Durkheim, Rudolf Otto, Caillois, Eliade
și inevitabilul Wunenburger, fără a se face
distincția dintre sacrul antropologic al ma-
jorității și cel protestant al lui Otto, ca să
nu mai vorbim de faptul că alte extensii
sintactice ale domeniului - sacrul iudaic, de
pildă, sau cel din sfera bizantinismului ră-
săritean - sunt lăsate deoparte, ca și cum o
acoladă generalizatoare ar explica totul.
Vorbim - așa cum autorul sugerează cu
finețe - despre două fenomene comple-

mentare, adică sacrul, pe de o parte, și
estetizarea lui, pe de alta, însă paradoxul
teoretic al cărții este că tocmai formele de
estetizare răsăritene, din aria bizantinis-
mului și ale ortodoxiei, sunt analizate cel
mai precar, esteticii icoanelor - de pildă -
acordându-i-se doar câteva propoziții de
circumstanță, în ciuda faptului că avem des-
tule cărți de specialitate traduse (Arta icoa-
nei, a lui Evdokimov, de pildă), ca să nu
mai vorbim de tratatele lui Vladimir Loss-
ky (Introducere in teoligia ortodoxă, respectiv
Teohgia mistică a Bisericii de Răsărit).
   Nu vreau să sugerez că absența acestor
volume este un păcat capital, însă, lucrare
de doctorat fiind la bază, Sacrul și imagina-
rul poetic românesc din secolul al xx-lea ar fi
impus, poate, o documentare mai nuanțată.
De pildă - îndeajuns de surprinzător... -,
lipsesc din teză atât analiza micromono-
grafică, sistematică a ortodoxismului româ-
nesc interbelic, în lipsa căreia reflexele po-
etice sunt mai greu de asimilat, cât și
inventarierea tematică a poeziei legionare,
în care ocurențele simbolice cercetate de
autor (imaginea Tatălui Ceresc, a îngerului,
a lui lisus și a Maicii Domnului) apar în
doze masive, uneori chiar excesive. Radu
Gyr este analizat în repetate rânduri, dar cu
preponderență ca martir al detenției: în-
deajuns de ciudat și de inexplicabil, auto-
rul dă impresia că s-ar... teme de aborda-
rea frontală a poeziei legionare, deși în anul
de grație 20Î0 o asemenea prudență se
cuvine să fie înlocuită cu detașarea și obiec-
tivitatea, ambele științifice.
   Procedural, autorul alege calea sintezei
dificile, transmonografice, ceea ce este un
bun câștigat al cărții, însă, probabil, un sin-
cretism metodologic l-ar fi ajutat mai bine,
cu atât mai mult cu cât fiecare operă poe-
tică reprezintă un univers aparte, cu o lo-
gică internă specifică. Adică, opțiunea de a
structura partea analitică a cărții pe ocu-
rențe sintetizatoare (imaginea Tatălui Ce-
resc, a îngerului, a lui lisus și a Maicii
Domnului la diferiți poeți români, de la
Eminescu la Dorin Popa) se dovedește a fi,
în cele din urmă, partea cea mai solidă a
lucrării, însă ea ar fi trebuit combinată cu
o schițare a specificului fiecărui univers poe-
tic în parte, fiindcă, altminteri, apar nivelări
și aglutinări axiologice nedorite. Am re-
simțit, în acest sens, o evidentă subvalo-
rizare a lui loan Alexandru, însă foarte slab
este analizat și Blaga, care ar fi meritat,
poate mai mult, în ciuda atacului lui
Stăniloae, din 1942. Nu am înțeles ab-
sența inexplicabilă a Martei Petreu dintre
optzeciști - nu numai la capitolul repre-
zentării Tatălui, fiindcă ne aflăm în preaj-
ma uneia dintre poeziile cele mai metafizi-
ce din toată gama optzecistă... -, însă sunt
de bun augur recuperările lui Paul Emanuel
sau Dan Damaschin, ultimul pe linia unui
neoexpresionism cu irizări gotice, evident
metafizice, despre care uită să se cam
vorbească.
   Nu înțeleg însă absența lui Aurel
Pantea și cea a lui Mircea Petean, pentru a
ne limita la doi transilvăneni de marcă. E
de precizat că Cezar Boghici este integral
acaparat de valențele pozitive ale sacrului,
ceea ce înseamnă că, din start, nu e preocu-
pat de satanism sau apostazie. Totuși,
atunci când vine vorba de ingeri, Lucifer
e foarte greu de scos din ecuație; să res-
pectăm totuși premisele de lucru și să-l
îăsăm deoparte... Nu-mi pot explica însă

absența unei legături structurale foarte
profunde, de care criticii noștri s-au tot
ocupat: de relația dintre creștinismul
folcloric foarte blând, organicist și reflexele
sale poetice, vizibile mai ales în perioada
de interdicții de după 1945. Folclorul a
constituit, atunci, pretextul perfect pentru
introducerea în poezie a unei recuzite sacre,
funcționând totodată și ca filtru de este-
tizare. I-aș mai reproșa autorului o prea
pripită sete de generalizare, prin care
nuanțele se estompează, într-o perioadă
metodologică - dominată de studii cultu-
rale - în care tocmai nuanțele „fac muzica“,
pentru a nu mai vorbi de „diferențieri^.
Astfel, în secțiunile teoretice ale cărții
iconoclasmul bizantin este expediat facil,
nu se spune aproape nimic de neoplato-
nism, deși, atunci când vorbești de genea-
logia culturală a „imaginii“, recursul la
Platon și la alexandrinizare s-ar fi impus, și,
în analiza diacronică a „canonului estetic¹¹
creștin general, nu se pomenește nimic de
Conciliul de la Trento, esențial pentru
replica dată aniconismului relativ de tip
protestant. Să spunem că ezoterismul - și
estetizarea sa - reprezintă, în contextul
tematic al cărții, un domeniu marginal
(expediat suveran...), însă nu-mi explic
lectura unilaterală a lui Baudelaire, lăudat
pentru... că-1 „descoperă, după multe
rătăciri, pe Dumnezeu“ (p. 25), dar nu și
pentru... Satan Trismegistos, din Florile
Răului (horribile dictul), ceea ce ar fi fost
altceva...
    Impetuozitatea îl caracterizează pe au-
tor și acolo unde o prudență minimă s-ar
fi impus. De pildă, la pag. 31, el scrie:
„Clasicismul marchează triumful inteligen-
ței, voinței, ordinii. El e, prin urmare, de-
părtat de toate metafizicile“. Măcar Bos-
suet, sărac om al Bisericii, merita să scape
de această anatemă (v. Gonzague Truc, Bos-
suet et le classicisme relgieux, 1935), dar nu
sunt convins că e adevărat nici pentru Cor-
neille sau Racine, lucru de asemenea do-
vedit de cărți franceze celebre. Unele citate
sunt prea grăbite: dacă Vasile Alecsandri e
„cel mai însemnat scriitor romantic“ (p.
20), ce ne facem cu Eminescu? Și, dacă au-
torul tot își propune să inventarieze motive
religioase coagulante din poezie (Tatăl,
lisus, îngerul, Maica Domnului), de ce să
nu ne oprim și lagi adină (hortus conclusus),
unul dintre motivele religioase cele mai re-
zistente, măcar pentru faptul că reipos-
taziază o nostalgie a Paradisului?
    In final, o concluzie și un paradox:
   1.    cartea lui Cezar Boghici e cel mai
chinuitor caz de eșec exemplar cu care
m-am întâlnit în ultima vreme;
   2.    ... cu toate acestea, ea rămâne o lu-
crare de referință, pentru simplul fapt că
sintetizează un domeniu pe care nimeni nu
l-a investigat diacronic și sistematic în exe-
geza românească.

Este însă o carte de la care pornești, pen-
tru a o corecta...

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 11

    Să ne cunoaștem scriitorii

        „Pariul" manierist al lui




Cezar Boghici

ÎNCĂ DIN primele sale Cugetări - arată
teoreticianul manierismului, Gustav Rene
Hocke¹ Blaise Pascal (1623-1662) a re-
curs la un pariu teologic, al cărui concetto
fusese consacrat de tradiția manieristă: „a
paria“ pe existența lui Dumnezeu înseamnă
a ieși din neștiință și nefericire și a dobân-
di cunoașterea adevărului și fericirea pri-
mordială. „Cei cărora Dumnezeu le-a dă-
ruit religia prin sentimentele inimii sunt
fericiți și convinși pe bună dreptate^, afirmă
Pascal.² Potrivit concepției pascaliene, „a
existat cândva în om o fericire adevărată,
din care nu-i mai rămâne acum decât sem-
nul și urma goală pe care el încearcă în za-
dar s-o umple cu tot ce-1 înconjoară, cău-
tând în lucrurile absente ajutorul [...], dar
care sunt toate incapabile să i-1 dea, pentru
că această prăpastie nesfârșită nu poate fi
umplută decât de un lucru infinit și imua-
bil, adică de Dumnezeu însuși“.³ Cu alte
cuvinte - spune Pascal⁴ -, omul a fost creat
sfânt, plin de lumină și de inteligență, însă
starea de astăzi a oamenilor arată că acesto-
ra nu le-a mai rămas decât „un instinct ne-
putincios al fericirii primei lor naturi“. Or,
pariind pentru Dumnezeu, omul nu face
altceva decât să se întoarcă la adevărata sa
natură.
    Pe o asemenea miză se întemeiază și
poezia lui Adrian Popescu (n. 1947). De la
volumul de debut, Umbria (1971), aceasta
are ca atribute de căpetenie - după cum a
remarcat Dan Cristea⁵ - „celestul, purul,
suavul, sacrul“ și afirmă „un lirism al fer-
vorii și entuziasmului mistic, scris evident
de un homo religiosul. Motivele imagina-
rului biblic (Tatăl ceresc, sfânta Cetate, Fe-
cioara, cina Mielului, pâinea euharistică,
îngerul, Curcubeul) sunt valorificate de
Adrian Popescu sub influența spiritului
teologal apusean⁶, trecut prin Augustin,
Boethius și Cusanus. Un poem din al
treilea volum de versuri al autorului, Câm-
piile magnetice (1976), trasează cu finețe
vectorul, săgeata de sens a acestei poetici,
care este regăsirea stării de beatitudine și
a timpului primordial (direcție remarcată
cândva de criticul Ion Pop⁷, pentru care
poezia lui Adrian Popescu se angajează
„într-o perspectivă mitică, a recuperării con-
diției originare a ființei“): „Sarea pămân-
tului și valea sumbră / prin care trecem le
scăldăm cu plânsul, / toate cotloanele pe
unde ne preumblă / patima noastră de-a
ne-ntoarce-ntr-însul“ (Nisipși aur}. „Ne-ai
făcut pe noi pentru Tine și neliniștit este
sufletul nostru până ce se va odihni în
Tine“, mărturisea Fericitul Augustin⁸ (354-
430), exprimând, prin bine-cunoscuta-i
formulă, aceeași „patimă“ cerească, rămășiță
a facultăților noastre inițiale, care se resimte
în meditația lui Pascal⁹ și care, iată, e afirma-

• Adrian Popescu

tă, la rândul său, de Adrian Popescu. Ea pre-
supune tendința firească de orientare spre
Dumnezeu, de reîntoarcere în sânul Tatălui
ceresc, care, spune poetul, „e Unul, care nu
se schimbă, / și unde după moarte mă stră-
mut / acolo voi grăi o altă, sfântă limbă; /
aici, chiar dacă o aud, sunt mut“ (loc. cit.}.
Adrian Popescu contemplă pe Unul-Dum-
nezeu ca pe Logosul Unic al lui Boethius¹⁰
(480-525 ) sau ca pe unica formă a firmelor,
neschimbată, deci absolută, la care făcea
referire Nicolaus Cusanus¹¹ (1401-1464).
De altfel, în reprezentarea universului său,
poetul adoptă un tipar de lume propus în
secolul al XV-lea de Cusanus, întemeiat pe
verticala metafizică și propice unei sensi-
bilități pentru care decisivă rămâne „sin-
gularitatea ființei umane în raportul ei cu
Limita“¹², Limita însăși fiind, în gândirea
cusană, modelul absolut - firma firmelor -,
prin contemplarea căruia omul are acces
la unicul adevăr al adevărurilor.
   Spunând „Se plămădește o ființă nouă
în sacrele tipare / Prea mari le simt. Dar mă
așază-acolo / Unul“ (Focul, voi. Călătoria
continuă, 1989), Adrian Popescu exprimă
chiar actul de în-ființare a creaturii de către
Creatorul său. Potrivit lui Cusanus¹³, for-
mele lumii creaturale „ființează în mod
contras“, spre deosebire de Dumnezeu, ca-
re are o existență absolută, fiind singura
ființă necontrasă. Se înregistrează deci o
diferență de nivel între cele două modalități
de existență, pe care numai Cel care ne-a
dat viață ar putea-o acoperi.¹⁴

    în metafizica lui Cusanus¹⁵, creatura
apare ca ființă-de-la ființa maximului, care
se transmite și este primit, fiind chemată,
pentru aceasta, să reflecte în existența ei
Unitatea - temeiul transcendent al lumii.
Sub raport cognitiv și operativ, principalii
agenți ai „respirului Unității“ sunt îngerii¹⁶
- ei aplică tiparul unității asupra multipli-
cității, devenind călăuzele cunoașterii uma-
ne în efortul ei de a urca spre principiu.
Iată, la Adrian Popescu, expresia poetică a
acestei teme de sorginte scolastică și to-
mistă (înclinația autorului către acest tip de
teologie e recunoscută de el însuși: „scolas-
tic dezbătând, cu doctul ton / pe Abelard și
Toma «Summa teologiei»“ - Trec Alpii cum
aș trece, Bătrânețe, voi. Drumul strâmt,
2001): „Tiparu-i pentru îngeri, în el te
sârguiește, / prin crucea din fereastră desfă-
șură exodul / spre stelele curate“ (Ahge dru-
mul strâmt, voi. Proba cu polen, 1984). Pen-
tru poetul român, ca și pentru Cusanus¹⁷,
universul în ansamblu este un simbol al
lui Dumnezeu, iar intelectul trebuie să-i
releve această dimensiune spirituală; tre-
buie, după modelul îngeresc, să înainteze
spre sensurile lui tot mai ridicate. (Metafora
„stelele curate“, din versurile abia citate,
este ambivalență, desemnând atât mulți-
mea/altitudinea înțelesurilor divine, cât și
mulțimea luminilor spirituale sau a su-
biectelor cunoscătoare.¹⁸)
    Poezia lui Adrian Popescu, ce exprimă
o așa de înaltă concepție asupra vieții con-
templative, poate fi analizată și sub aspectul
„manierismelor de limbafi, pe care G. R.
Hocke¹⁹ le identifică în scrierile misticilor
greco-orientali ai Antichității, ale patristicii
și, îndeosebi, ale marilor mistici din secolele
al XVl-lea și al XVII-lea, Teresa de Avila
(1515-1582), Juan de la Cruz (1542-
1591), Miguel de Molino (1640-1697),
Francois de Sales (1567-1622), Berulle
(1575-1629), Angelus Silesius (1624-
1677). O strofă a sa amintește de un
concetto despre rai, compus de Angelus
Silesius: „Safir și corindon, agate și cinabru,
mică și calcedoniu / oh, cristalele voastre
sunt clape dulci de armoniu, / și spat de
Islanda, eu nu din dicționare vă invoc, / o
veșnică Vară întoarce în mine Amiaza de
foc“ (Poemul memoriei, voi. Curtea me-
dicilor, 1979); sau alta, de un concetto
despre beatitudine, al aceluiași: „Am ospă-
tat pâine și un strop de vin / cântând o
cântare cu buzele fericite [...] / aur nu
aveam, arme nu purtam / Vămile Văzdu-
hului ne așteptau“ (Ca in vremuri uitate,
voi. O milă sălbatică, 1983). Iată și un
concetto despre Fecioara Maria: „în eonul
fierului, / Stella matutina, / Regină-a Ce-
rului, / iartă-mi toată vina“ (Cântec marian,
voi. Drumul strâmt, 2001) sau un concetto

12 • APOSTROF

despre lisus: „Stea de dimineață, / mă clă-
tesc pe față / cu iubirea-ți sfântă, / cu voin-
ța-ți frântă, / lumii Cumințenie, / clopot de
utrenie" (Colind in pragul noului mileniu,
voi. cit.), ambele construite în maniera
romantică a lui Novalis și, mai aproape,
în cea a lui Eminescu, din imagini proprii
reveriei stelare, la sugestia unei mai vechi
tradiții, desigur, ce coboară până la Sf.
Bernard de Clairvaux (1091-1153) - căruia
i-a fost atribuit celebrul imn Ave Maris
Stella - și chiar până la Sf. Ioan Teologul -
la care lisus apare ca „Steaua strălucitoare
a Dimineții" (Apocalipsa 22, 16).
    Originalitatea liricii lui Adrian Popescu
constă, printre altele, în poetica detaliului
expresiv, în rafinata nevoie de a crea un uni-
vers de prospețimi moi și transparente, în
atmosfera tainic-inițiatică ce-i înconjoară
poemele. într-un text adăugat volumului
Drumul strâmt (2001), poetul se recoman-
dă a fi un „vânător de imagini", spunând:
„O, imaginile mele, asemenea timbrelor, /
făceau să călătorească, dintr-o țară în alta,
/ și dintr-o margine-n alta de Ocean, / me-
sajul inefabil, vestea de moarte / ori de naș-
tere fericită" (Vânător de imagini). Poezia,
acest „voluptos joc cu icoane^ (după o cu-
noscută sintagmă eminesciană), ține, și
pentru Adrian Popescu, de domeniul dia-
fanului - așa cum, pe urmele lui Aristotel,
îl definește Anca Vasiliu²⁰ -, ca mediu reve-
lator al luminii și al obiectului ce se oferă
cunoașterii (descoperindu-și „mesajul ine-
fabil"), ca mijlocitor epifanic, ca interval
mediator între două lumi („țări"), între
imanent și transcendent.
■

Bibliografie
(referințe primare)
Popescu, Adrian. Câmpiile magnetice. Curtea
medicilor. In: O milă sălbatică (antologie). Bucu-
rești: Cartea Românească, 1983; Călătoria con-
tinuă, poeme. București: Cartea Românească,
1989; Proba cu polen. In: Poezii (antologie).
București: Vitruviu, 1998; Drumul strâmt. Cluj-
Napoca: Dacia, 2001.

Note
 1. Vezi Gustav Rene Hocke, Manierismul în
   literatură, trad. de H. Spuhn, București:
   Univers, 1998, p. 289-290.
 2. Blaise Pascal, Cugetări, nr. 110, in Misterul
   lui lisus. Cugetări, trad. de S. Șuta și I.
   Milea, Cluj-Napoca: Dacia, 2002, p. 7.
 3. Ibidem, nr. 148, p. 13.
 4. Ibidem, nr. 149, p. 15.
 5. Dan Cristea, Adrian Popescu, in Poezia vie,
   București: Cartea Românească, 2008, p.
   182.
 6. Am semnalat deja existența acestei influen-
   țe, in Cezar Boghici, Sacrul și imaginarul
   poetic românesc din secolul al xx-lea, Sibiu:
   Psihomedia, 2010, p. 85.
 7. Ion Pop, O milă sălbatică, in Dicționar
   analitic de cpere literare românești, voi. 3: M-
   P, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință,
   2002, p. 207. Vezi și Mircea lorgulescu,
   Extaz, blândețe și teroare, in Adrian
   Popescu, O milă sălbatică, București: Car-
   tea Românească, 1983, p. 181: „Adrian
   Popescu este [...] un poet al beatitudinii și
   deopotrivă al beatificării. Poezia lui se naște
   dintr-o bucurie a regăsirii stării edenice și
   printr-o statornică, decisă instalare în uni-
   versul ei privilegiat și izbăvitor".
 8. Fericitul Augustin, Confessioncs, I, 1, trad.
   de N. Barbu, București: Ed. Institutului
   Biblic și de Misiune al B.O.R., 1994, p. 85.
 9. 'Vezi supra, nr. 149, p. 15.


Poem de Doina Cetea

Lulu din Cluj

Lulu hoinărea pe străzi
Scuturându-și mânecile hainelor largi și
                                    lungi
Asemenea vântului de primăvară
Stârnind praful și păsările
Turturici, vrăbii, porumbei, ciori
Dar, mai ales, corbi, corbi uriași.
Lulu cânta, vorbea, râdea
Te întreba vrute și nevrute
Bună ziua, domnule,
Sărut mâna, doamnă, șoptea
Și-ți arăta zăngănindu-și
Decorațiile înșiruite pe haina mototolită,
Insigne găsite în cutii de carton.
Chipiul de general al unei armate
Demult moarte se legăna pe
Capul lui ca pe o sperietoare
în lanul de grâu și greu îi atârna
La brâu o sabie din Primul Război
Mondial.
Lulu striga din când în când Jos
                                dictatura!
Și atunci nimeni nu-1 mai privea
Nimeni nu-1 saluta
Nici măcar păsările


 10.  Vezi Boethius, Contra lui Eulyches și Nes-
   torius, IV in Tratate teolcgice, trad. de O.
   Gordon și B. Tătaru-Cazaban, Iași: Polirom,
   2003, p. 33-35. După ce expune dogma
   despre unicitatea persoanei Fiului și Cuvân-
   tului lui Dumnezeu, pe temeiul unicității
   numelui lui Hristos în Scripturi, Boethius
   exclamă: „Cât de măreț este și cât este de
   nou, unic și irepetabil în vreun alt veac, ca
   natura celui care este unic Dumnezeu să se
   unească cu cea umană, atât de diferită de ea,
   și ca în felul acesta, prin unire, din naturi
   diferite să devină o singură persoană!" (ibi-
   dem, p. 35).
 11.  Vezi Nicolaus Cusanus, De docta ignoran tia,
   II, 9, trad. de A. Bereschi, Iași: Polirom,
   2008, p. 297-299.
 12.  Anca Manolescu, Nicolaus Cusanus: Logo-
   sul, interpret al diversității religioase, in Eu-
   npa și întâlnirea religiilor: Despre pluralismul
   religios contemporan, Iași: Polirom, 2005, p.
   51.
 13.  Cusanus, p. 297.
 14.  „Căci e lucru stabilit [...] că nu poate exista
   nicio potență absolută și nicio formă ab-
   solută [sau un act - n.a.] care să nu fie
   Dumnezeu; [...] formele lucrurilor nu sunt
   diferențiate decât în măsura în care ființează
   în mod contras. Iar în măsura în care fiin-
   țează în mod absolut, ele constituie o uni-
   tate indistinctă, care este Cuvântul dumne-
   zeiesc", afirmă Cusanus (ibidem, p. 297-
   299).
 15.  Vezi Cusanus, II, 2, p. 215-217; pentru
   Cusanus, „de vreme ce Dumnezeu <se>
   transmite și este primit fără părtinire și di-
   ferențe [...], întreaga ființă creată stă ne-
   clintită în perfecțiunea sa, pe care o deține
   fără constrângere de la ființa divină, ființa
   creată netânjind după altceva oarecum mai
   perfect [subl. aut.], ci dorind să-și conserve
   și să-și împlinească în mod incoruptibil ceea
   ce deține de la cel maxim, prețuindu-1 cu
   asupră de măsură ca pe un dar divin" (p.
   223). Vezi și Boethius (a doua axiomă a
   hebdomadelor), în vederea aprofundării me-
   tafizicii creștine a lui Unu și a ființei: „ceva
   este o dată ce a primit ființa“ („Cum sunt
   bune substanțele întrucât sunt, deși nu sunt
   substanțial bune", in Tratate teoligice, p.

   Nu se mai apropiau de talpa
   Lui ce se lipea de albul
   Lespezilor din piața cea mare,
   înainta el pe trotuare, așa,
   Ca prin nisipuri sau prin mari zăpezi
   Trăgându-și poala hainei prea grea
   Pentru el și legată cu o funie neagră
   Găsită în casa în care stătea și în care
   Spunea că ar fi murit generalul.
   Noi râdeam, el râdea și treceam zicând
   Alături de alții din oraș:
   Lulu, nebunu’, inventează
   Lulu vorbește, glumește, visează.
   Trecătorii nu-1 mai băgau în seamă
   Când striga
Vine revoluția, vine revoluția!
Priviți și spre mine
Și dați-mi un leu de cinci
Să-mi cumpăr cpinci!
Tăcere, plângea.
Târziu am aflat că Lulu
Scuturându-și mânecile
Hainelor largi și lungi
S-a înălțat la cer
Ca un general
Ca un împărat.



    67). Vezi, pe această problematică, și Tho-
    mas de Aquino (De ente et essentia, IV 140-
    150): „Este evident deci că spiritul constă
    din formă [potențialitate cu privire la
    ființare - n.n.] și ființare [ființare ca ac-
    tualitate - n.n.] și că își primește ființarea
    de la fiindul prim, care este ființare pură -
    iar acesta este cauza primă, adică Dumne-
    zeu" (De ente et essentia/Despre fiind și esență,
    trad. de E. Munteanu, Iași: Polirom, 1998,
    p. 77).
 16. Anca Manolescu, p. 55.
 17. Vezi ibidem, p. 56.
 18. Analogia dintre luminile materiale și lumi-
   nile nemateriale ca „minți cerești" - în con-
   textul de față, dintre stele și îngeri - este pre-
   zentă la Dionisie Areopagitul, in Despre
   ierarhia cerească, I, 3 (Cpere complete, trad.
   de D. Stăniloae, București: Paideia, 1996,
   p. 15-16).
 19. Hocke, p. 261.
 20.  Vezi Anca Vasiliu, Despre diafan: Imcgine,
   mediu, lumină înfilosifia antică și medievală,
   trad. de I. Antoniu, Iași: Polirom, 2010, p.
   322. în gândirea medievală, „imaginea este
   considerată o pură «iluminare» a Cuvântului
   (chiar «enluminura» lui), o «materie» de-
   materializată inteligibil, [...], fiind vizibilă
   (estetic) și, simultan, lizibilă intelectual (ei-
   dos inteligibil), extrasă deci din propria
   materie [...], oferită unei abordări herme-
   neutice multiple, cu referințe multiplicabi-
   le la nesfârșit" (ibidem, p. 341-342).

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 13

lectvii


     Uleie


Jurnal din timpul
războiului & amintiri
din comunism

Ion Bogdan Lefter

Jurnalul unui politician
de altădată

Ioan Hudiță, Jurnal politic (1 martie 1942-
31 ianuarie 1943). Studiu introductiv, note
și indice de acad. Dan Berindei, București:
Editura comunicare.ro, 2009, 528 p.


A APĂRUT un nou volum
din amplul jurnal ținut
de fruntașul țărănist loan
Hudiță, publicat cu începe-
re din 1997 de ginerele
său, istoricul Dan Berindei,
la diverse edituri (mai întîi
la... Roza Vînturilor; apoi
la Institutul European, la

Editura Fundației PRO, la Paralela 45,
Lucman etc.). în Studiul introductiv mai e
anunțat un volum cu care perioada 1938-
1945 va fi completă, cu un total de 13
tomuri. (Cîteva au fost publicate „pe sări-
te", nu în succesiune strict cronologică -
nu e limpede de ce.) Nu știm dacă Hudiță
a făcut însemnări zilnice și înainte de 1938
și după al Doilea Război, de pildă după
perioadele în care a fost deținut politic, sub
regimul comunist (1947-1955, 1961-
1962). După unele surse, de pe urma lui
au rămas peste 20 de caiete, puse de el
însuși în ordine la senectute. A fost lon-
geviv: născut pe 1 august 1896, s-a stins pe
21 martie 1982, la aproape 86 de ani.
   Fie și limitat la perioada respectivă,
1938-1945, jurnalul lui loan Hudiță s-ar
putea dovedi cel mai impunător lăsat de
politicienii români. Cu notații cotidiene
adeseori ample, minuțioase, e o extra-
ordinară „oglindă de epocă". Volumul
de față confirmă. Pe fundalul Războiu-
lui Mondial, sub dictatura antonesciană,



Hudiță continuă să facă politică, deși
partidele fuseseră interzise: are multe în-
tîlniri, e prezent la ședințele „ilegale" ale
conducerii Partidului Național Țărănesc,
face și un turneu prin filialele din Moldova,
între timp își vede de celelalte puncte de pe
agendă (cursuri universitare, comisii de
bacalaureat etc.), consemnează multe lu-
cruri pe care le află de la unii-alții și,
aproape în fiecare seară, urmărește la ra-
dio situația de pe front și evoluțiile inter-
naționale, apoi le rezumă. Viața personală
interferează și ea în mare măsură cu cea
publică, protagonistul aflîndu-se în miezul
rețelei de bune familii care formau elita
aristocratică, intelectuală și politică a epo-
cii. Secretar general adjunct al PNȚ, apro-
piat al lui luliu Maniu, ferm antigerman,
Hudiță e o personalitate puternică, un
domn, cu o etică în virtutea căreia pune
destinul țării sale pe primul plan; activ,
considerat de cei din jur „optimist", spirit
pozitiv, constructiv, foarte „conectat" la
vremurile pe care le trăiește. Jurnalul său
- o scriere „nonfictivă" de mare valoare
documentară și umană.


Din istoria mai recentă:
amintirile unui disident

Gabriel Andreescu, L-am urât pe Ceau-
șescu. Ani, oameni, dizidență, lași: Editura
Polirom, Colecția „Ego-grafii", 376 p.

LA 20 de ani de la sfîrșitul
comunismului autohton,
unul dintre puținii contes-
tatari ai regimului în anii
1980, Gabriel Andreescu, a
simțit nevoia unei recapi-
tulări din perspectiva „filo-
zofiei dizidenței". Scrisese
în 1987-1988-1989 texte

incluse în primii ani postcomuniști într-o
culegere care țintea către atare „teorie":
Spre o filozofie a dizidenței (București:
Editura Litera, 1994). Reluate acum, ele
ocupă ultima sută de pagini a cărții. Pînă
acolo însă - rememorarea întregului traseu,
caflasb-back-w\ pînă în copilărie și adoles-
cență, sub genericul folosit ca subtitlu
general: Ani, oameni, dizidență (din care se
știau doar secvențele apărute într-un serial
din cotidianul Ziua, în octombrie-noiem-
brie 2006).
   E reconstituirea pasionantă și cutremu-
rătoare a radicalizării unei conștiințe. Ma-
niera o prelungește pe aceea atît de perso-
nală din multe scrieri din ultimii ani ale
autorului (minus cele academice și cele de
expertiză în domenii precum drepturile
omului, drepturile minorităților ș.a.): alter-
nanță de narațiune și reflecție, combinație

de pastă epică și analiză istorică sau con-
ceptuală. Rezultatul e discursul confesiv
al unui om obsedat de adevăr și de marile
valori umaniste, de care se apropie cu mij-
loace - de fapt - literare, chiar dacă ni-1
putem imagina susținînd că n-a urmărit
efecte estetice, ba chiar că ele ar fi inde-
zirabile, căci ar bruia mesajul, distrăgînd
atenția de la esențial. Un soi de „roman",
în sensul „dosarelor de existențe" despre
care se vorbea cîndva; în limbajul actual:
„nonfiction^, firește. Răul sistemului co-
munist e inventariat și analizat pe baza
unei simptomatologii trăite. „Factologia"
convocată în sprijin e foarte bogată:
întîmplări și observații din anii 1970-’80
(cîteva, la început, și din 1950-’60),
atmosfera din epocă, figuri de rude, prie-
teni, colegi, dar și de „oameni de aparat",
conflicte, stări de criză, primele gesturi
nonconformiste, acumularea sentimentului
de insuportabilitate, disidența deschisă,
confruntarea cu statul polițienesc, arestările,
anchetele, greva foamei, gama formelor de
represiune - toate sînt recuperate narativ și
dublate permanent de interogații, genera-
lizări, analiză, diagnostic, sentință, apoi
iarăși întrebări despre istorie, destin, sens,
despre „cum a fost cu putință?". Portretis-
tica din capitolul de Prieteni, dar și din alte
secvențe, e de-a dreptul formidabilă, fă-
cîndu-le dreptate unor anonimi drepți și
curajoși, cărora - multora dintre ei - dicta-
tura le-a amărît viețile, dacă nu le-a zdrobit
de tot. „Cartea în carte" care este Ani,
oameni, dizidență (are circa 270 de pagini)
e unul dintre cele mai impresionante texte
memorialistice care s-au scris vreodată în
românește.
   Urmează amintita secțiune reluată, Pen-
tru o filozcfie a dizidenței, și, la final, un
articol din 1994 care dă titlul volumului:
L-am mat pe Ceaușescu. Deopotrivă patetice
și precise, echilibru care-i reușește mereu
lui Gabriel Andreescu, paginile în cauză
explică de ce fostul dictator nu poate fi
nicicum absolvit de păcate. Concluzia:
„A-l ierta pe Ceaușescu nu este o proble-
mă personală. Eu l-am urât pe Ceaușescu
pentru că ura reprezintă revolta mea
mistuitoare față de răul interior făcut pe
lume de acest scelerat. Iar Revolta nu-mi
aparține mie, ființei mele întâmplătoare.
Revolta aceasta este chiar dovada, evident
impersonală, că lumea are un sens" (p.
369)...
■
Text publicat inițial on-line,
în revista virtuală
ArîActMagaz/ne/www.artactmagazine. ro,
nr. 50, 13 ianuarie 2010


    Cărți primite la redacție


• loan Pop-Curșeu,
Vasile Bologa
(1859-1944):
Studiu monogra-
fic..., Alba lulia:
Reîntregirea, 2010.

• Vecernia * Cina:
Florilegiu de poe-
zie contemporană
română și rusă,
selecție, traducere
de Chirii Covalgi
și Leo Butnaru,
Moscova: Editura
„Vest-Konsalting",
2010.

• George Banu,
Trilogia îndepărtă-
rii: Odihna,
Noaptea, Uitarea,
traducere din limba
franceză de Ileana
Littera și Anca
Măniuțiu,
București: Cartea
Românească, 2010.



Ștefan BovMly
Pornind de la
METZSCHE

• Ștefan Borbely,
Pornind de la
Nietzsche...,
Cluj-Napoca:
Limes, 2010.

14 • APOSTROF

Convorbiri cu dl Gary
(Urmare din p. 3)

Securitate ii asculta atât telefonul, cât și tot
ceea ce vorbea in casă), discutând despre unica
sa călătorie in Vest. Lungul său monolcg
lămurește felul in care s-a desfășurat, făta
nimic idilic, călătoria sa. Exemplarul unic,
strict secret, înregistrat sub nr. 005459, din
5.07.1982, la Inspectoratul Județean DoJ al
Securității, are un titlu simplu și expresiv:

„SURU*
   „Suni* discută în cameră pe marginea
călătoriei făcute cu câteva luni în urmă în
străinătate.
   „Suru“: - Lucrul cel mai important, e
faptul că, totuși, trebuie să recurg la o sticlă
de alcool ca să-ți spun niște lucruri pe care
puteam să ți le spun oricând. Din ce ma-
terie suntem făcuți noi, oamenii? Mândria
sau decența, știi, ce m-a împiedicat să-ți
spun cât de mult am suferit la... și la...
din cauza faptului că nu m-am hotărât
să rămân. A fost ceva îngrozitor, știi?
Intram în biserici și mă gândeam: Ră-
mân sau nu tăman? Trebuia să iau o ho-
tărâre. Eram tăiat de aici și până aici,
adică oriunde mă duceam, duceam aceas-
tă tăiere cu mine. Și atunci îmi ardea
mie să... Ca să scap de cumpărături am
trimis banii la Couriol-i. Ce să cumpăr?
Ce să-ți fi adus?...
   („Suru* continuă să povestească despre
varietatea articolelor întâlnite - raioane
întregi de plicuri, timbre, ilustrate, felici-
tări, mii de rujuri, mărgele. A vrut să cum-
pere o mașină de scris, dar aceste mașini
erau „fără litere românești*. I s-a spus că
poate face comandă, dar asta cerea timp.)
   „Suru*: - M-am gândit la mașina de
scris. îmi pare rău că nu..., dacă aveam
mașina de scris la mine... Bebi [e vorba de
sora scriitorului, Irina Sîrbu din Petroșani,
n.n.] n-a vrut să-mi dea manuscrisele la
gară. Adică eu aveam cu mine manuscrisele
că scrisesem din romanul ăsta și din celălalt
încă puțin. Și zic: „Pentru orice risc, cum
o fi o fi!“ Nu m-au căutat în gară. Că de
prudență mi le-a reținut sau... eu nu pot
să-mi dau seama. Dar vreau să spun un
lucru: că în clipa când respectivul s-a uitat
la pașaport: A! Tovarășul...* [^“pro-
nunță numele său, ne lămurește Securi-
tatea.] Pe cealaltă a scos-o și a verificat-o în
altă cameră și m-au dat afară. Doamna era
din Câmpina, farmacistă, mă-nțelegi?, și
avea două bagaje. Și au zis: „Lăsați-vă
bagajele și mergeți dincolo* și pe mine
m-au lăsat neatins, adică nu s-au atins nici
măcar să-mi deschidă bagajele. Lucrul
ăsta, mie mi-a dat mult de gândit. Nu
cumva era ordin de la Securitate să mă
lase să trec cu tot ce am? Nu cumva ăștia
mi-au dat a înțelege? Dar ce era? De ce
la aia i-au desigilat valizele? Asta, la
Curtici. Doamna este farmacistă în Câm-
pina. S-a întors. Pleca în Spania. Mă înțe-
legi? De ce? Când pe mine, absolut deloc.
Puteam să trec, cum să-ți spun, cu toate
fișele mele, mă! Bebi a reținut, însă,
manuscrisele mele. Adică aveam manus-
crise de-ale mele dar toate tipărite, adică
neinteresante. Dacă aveam început ro-
manul ăsta „Șoarecele...* Nu ăsta de ca-
re am scris ci celălalt din care scrisesem
deja o sută de pagini și nuvela respecti-
vă, pe care le aveam în manuscris. Adică
aveam și copia dar o lăsasem la Bebi.
Puteam să... Aveam o operă pe care


• I. D. Sîrbu. Foto: Mihai Barbu

puteam s-o continui. Fără fișele res-
pective nu puteam s-o continui. Nu am
avut la mine nimica. N-am avut. Eu nu
spun că dacă aveam ceva, cântărea. Totul
se poate reface. Da’ spun că toți românii
pe care i-am întâlnit erau nefericiți. Mă
înțelegi ce vreau să spun? Și erau mult
mai dotați pentru adaptare decât eram
eu. Erau bețivi în ultimul hal. Ori eu
eram o ocazie pentru beție. Eu abia mă
abțineam să nu beau. Zic: Ce mă așteap-
tă aici? Nu? O disperare și într-o zi mă
duc, că-i foarte ieftin vinul. Nu? Și mă
anesteziez. Nu zic că și asta mi-a trecut
prin cap. Dar faptul e, cum să spun?,
m-am obișnuit. Că asta este ultima
explicație: să mor de gât cu regimul, îmi
face plăcere să-l văd murind, toată viața
mea și toate organele mele sunt reacțio-
nare. Dar eu nu pot trăi decât văzând
spasmele, adică eu am murit (? [semnul
de întrebare aparține Securității, n.n.]).
Adică eu am dat o bătălie. Dacă comu-
nismul era, dacă fabricile prosperau,
dacă industria noastră era fantastică,
dacă inginerii erau Dumnezeu, mă înțe-
legi?, într-o lume în care așa cum a fost
planificat, eu aș fi fost un căcat în ploaie,
înseamnă că eu trebuia să umblu pe
niște străzi în care totul era progres, ci-
vilizație și secolul xx. Ori eu umblu pe

niște străzi în care totul este eșecul exact
a ceea ce, a tot ceea ce am crezut eu.
Deci, eu sunt absolut victorios într-o
bătălie în care umanismul meu filosofic
aruncă o bătălie cu niște tâmpiți care
n-au înțeles filosofic, care n-au știut, au
aplicat tâmpit filosofia, care n-au știut
ce înseamnă poporul român, ce înseam-
nă industrie, ce înseamnă civilizație, care
este influența de cultură și civilizație, ce
înseamnă secolul xx, ce înseamnă apli-
carea științei peste sclavagism, ce în-
seamnă țăranul adus brusc la oraș și
făcut filosof și activist. Adică sunt niște
lucruri care, pe care am mizat cu ele în
țară. Nu? Care e viața mea interesantă
în Occident? Mă înțelegi? Trebuia să
umblu trei sute de km ca să găsesc un
om care să-l intereseze ce-i spun eu? A!
Eu puteam să scriu niște lucruri in-
teresante dar mă înțelegi ce vreau să
spun? Dar, adică, eu am venit la voi, la
suferința de aici, care suferință este o
formă de viață. Aia i-am spus acum lui
Eta, că suferința noastră este o investiție
fantastică. O mare investiție cultă! Nu
suntem cu trei sute de ani înaintea
francezilor în materie de experiență
politică (! [semnul exclamării aparține tot
Securității. La fel, și în intervențiile grafice

DOSAR

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 15

de mai jos, n.n.]). Este absolut. Știi cum
sunt francezii? Ca pe vremea când ni se
cereau nouă primele autobiografii. Cam
asta e faza lor de evoluție mentală în
materie de dictatură, de comunism, de
Rusia sovietică. „Domnule, o-ho-ho, dacă
n-am scris de 50 de ori autobiografia și
prin câte am trecut." Ce să stau eu cu tâm-
piții ăștia, să le explic că nu e bine acolo, n-
am argumente. E plină Germania de
oameni care au făcut pușcărie, că au su-
ferit, că nu știu ce. Nimeni nu-i ascultă.
Pe ei nu-i interesează suferințele lor. Și
ce? Mă înțelegi? Nu-i numai plictisitor
dacă nu spui că ai făcut pușcărie... (?)
Nici măcar rudele mele, nu le făcea
plăcere, asta admitea așa cum am zis, de
exemplu că ai hernie. Am făcut pușcărie
ca și cum ai spune că știți că am o hernie
grea. Am cam încetat să spun că am
hernie. Dându-mi seama de realitate nu
am mai visat. Primul șoc care l-am avut,
cel mai cumplit a fost faptul că nu
trebuie să spun că am făcut pușcărie și
că simt vesel. „Nemții înțeleg greu“, mi-a
spus dl. Polak. Culmea este că vorbea
românește cu mine acasă. Vorbea o ro-
mânească puțin pedantă, adică cu un
efort de corectitudine și perfect ungu-
rește. El e evreu... La serviciu vorbea
corect, tot pedant, o limbă pretențioasă
și rară. L-am înțeles. Adică nu am voie
să spun că asta nu face plăcere nimănui.
„Eu știu de la Krinovac (?) că ați fost la
pușcărie, că ați suferit și că aveți o pensie
care nu este o pensie normală. Sunteți
un om tânăr. La noi se pensionează la
67 de ani și în meseria de literat în care
lucrați nu se pensionează niciodată, ni-
meni. Există secretari literari care ies la
pensie. Dumneavoastră sunteți, deja, de
zece ani la pensionar. Aproape zece ani...
Nu spuneți asta. Nu o treceți în acte,
rămâneți secretar literar la Teatrul
Național din Craiova. Doctoratul îl aveți
pentru că doctoratul dv. este logic:
dumneata nu puteai ajunge asistent și
conferențiar fără doctorat... Deci, doc-
toratul ăsta e german. Ați scris o lu-
crare, aveți aici trei, patru lucrări, citate
(în cărți) de filosofie, fiecare... Aveți
doctoratul. Pentru că nu se poate să fii
doctor fără licență (râde), să fii profesor
universitar, adică asistent și conferențiar,
fără să fii avut un doctorat, cât de cât
o lucrare". Ori eu aveam patru lucrări
filosofice citate acolo. „Doctor S, teore-
tician de dramă al Teatrului Național
Craiova" și cu titlul ăsta m-ar fi băgat.
I-am spus d-lui Pollak: „Totul era fals“.
Nu-mi plăcea să mă întâlnesc cu se-
cretari literari pentru că mă punea într-o
situație falsă. Și nu față de mine, pentru
că eu sunt dispus să spun sincer totul,
dar față de ei. Adică, ca ce chestie să
mint, să mint că sunt secretar literar și
nu pensionar de boală. De ce m-am
îmbolnăvit? De ce am fost dat afară de
la teatru? De ce nu mai sunt secretar li-
terar? De ce? Adică aceste lucruri am
venit să le spun și tocmai aceste lucruri
îmi interzice să le spun. N-am spus aici
la nimeni chestiunea asta. A! O plimba-
re! N-aveam voie să spun că... Nemții
nu vor să aibe încurcături diplomatice
cu... că m-am plimbat așa... însemna să
mă prezint secretar literar și, atunci, mă
întrebau despre Istoria teatrului lui
Georgescu, că ce relații aș putea stabili...

și eu nu aveam nici o delegație. Eram un
escroc, nu? I-am explicat domnului.
Trebuia să declarăm. Ce să declar? Că
sunt colaborator științific al Academiei.
Atunci făceam o lucrare științifică ab-
stractă și mergeam la biblioteci și era
altceva. Eu am vrut să văd piese literare.
Totul a ieșit bine până la urmă în sensul
că nu m-am dus la toate audiențele. Am
spus că nu rezist.
    (în continuare, „Suru" spune despre di-
ficultatea pe care ar fi întâmpinat-o să
ajungă la aceste audiențe care se țineau în
locuri diferite ale Berlinului, orașul fiin-
du-i necunoscut.)
    „S“: - Românii, absolut lichele. Peste
tot eram avertizat că ăla e lichea, că ăla
e turnător, că ăla e așa, ăla e așa. Până la
urmă am spus: „evit să mă mai întâlnesc
cu români". Cei mai cumsecade erau foș-
tii legionari. Dar ceilalți - comuniști
de-ai lui Gheorghiu-Dej, erau anarhiști,
erau social-democrați, erau țărăniști, erau
partizani, erau foști militari, foști capi-
taliști, erau majoritatea agenți ai Securi-
tății de la București. Asta știam, miro-
seam. Aici nu au atâția turnători. Dar
acolo, cum să spun, din zece - șase erau
turnători. Asta spuneau și Negoițescu și
Balotă cu care mă întâlnesc așa solemn și
nu pronunțăm un cuvânt despre țară
(despre conducătorii statului).
    (în continuare „Suru" vorbește despre
stilul său de muncă, despre romanul care în
scurt timp va fi gata, despre faptul că ține
foarte mult la sora sa etc.)
    A redactat pentru Securitate (și pentru
posteritate) plt. O. A.
    In ziua de 5.07.1982 șeful tov. It.-col.
Vîlceanu ii cere acestuia să prezinte nota to-
varășului colonel Lurgu și să facă prcpuneri
de lucrare a Obiectivului in dui (dosar de ur-
mărire individuală).
    în ziua următoare, 06.07.1982, colonelul
Lurgu face următoarele observații: în această
ultimă parte a discuției lui „Suru“ acesta
apreciază că „cei mai cumscade erau ItgionariiL
Să analizăm ce surse il pot aborda pe „Suru“
pentru a vorbi de hgionarii care l-au abordat
și ce probleme au pus in discuție. Să urmărim,
de asemenea, dacă in țaiă contactează pe unii
dintre legionari sau descendenți ai acestora.



3.  Scrisoarea către Alice
sau O scrisoare pierdută
(de Securitate)

IN dau de 18 octombrie 1982, Securitatea
termină de transcris o discuție pe care o are
Ion D. Sirbu, la domiciliul său, cu doi oaspeți
veniți din străinătate. După ce citește docu-
mentul, ștful locotenent-colonelului Vîlceanu
ii cere acestuia să ia ligătura cu Serviciul 3
pentru a identifica cine sunt vizitatorii.
„Dacă se mai află în țară să cerem control
pentru găsirea scrisorii. “ De această dată,
Securitatea s-a mișcat mai încet decât Florica
și soțul ei, cetățeanul francez. Scrisoarea către
Alice a ajuns, astfel, la destinatar. Această
discuție prezintă un interes major pentru isto-
ria literară. Acum, Sîrbu este convins că a fost
lăsat să plece în străinătate nu pentru că era
„un băiat frumos de la Craiova“, ci pentru
a-i da ocazia de a rămâne, dtjinitiv, în Vest.
Metoda au aplicat-o cu succes și polonezii și,
cu exctpțiile de rigoare, și românii. Mulți co-
hgi de detenție au fost lăsați să plece in aceeași


perioadă, dar suspiciunile fiecăruia că celălalt
ar ji agentul Securității tulbură dtjinitiv re-
lațiile de odinioară. Sîrbu se întoarce și drept
pedeapsă el nu va mai primi niciodată pașa-
portul pentru a călători în Vest.

„SURU"
    în jurul orei 12, în cameră la „S" au loc
discuții la care participă „S“, Florica și
soțul ei, cetățean francez.
    „S“ spune că atunci când va merge în-
tr-o nouă călătorie în străinătate va căuta
să stea cât mai mult în biblioteci, va citi
mult, se va plimba mult pe străzi.
    Florica: - Bine, atunci a fost prima
oară...
    „S“: - Da, gândește-te cât am văzut, nu?
    Florica: - Nu, dar e vorba despre starea
de spirit. Erați prea crispat, erați pesimist.
Parcă-mi dăduserăți și mie... eu care, de
obicei, sunt optimistă.
    „S“: - Dragă, era unica mea șansă, în-
țelegi, de a vedea Occidentul. Și ăștia
aproape că mi-au dat cu piciorul în
fiind. Acuma v-o spun ca la niște copii,
adică sentimentul pe care l-am avut este
ăsta. „Dă-te-n măta și nu te mai întoar-
ce!" Știi, cumva așa a fost, obiectiv. Te
rog să mă crezi. Te rog să mă crezi! Era
în perioada când polonezii dădeau dru-
mul la toți intelectualii. Și politica asta...
toți care ar putea într-un caz de să devi-
nă niște... nu știu ce, adică rezerve, toți,
toți. O serie întreagă de colegi de-ai mei,
de pușcărie, vreo zece care sunt, unul e
șeful Bisericii greco-catolice, unul... nu
știu ce al Academiei, unu-i cutare, unu-i
cutare, toți au primit pașaport odată cu
mine. Cum era să mă cred că mi-au dat
pentru că sunt craiovean frumos. Mi-au
dat pentru faptul că sunt din categoria
aceasta de foști pușcăriași - de care vrem
să scăpăm. Adică dacă voiam să rămân,
ei nu ziceau.... „Bine că a rămas, dă-1
dracu!“ și scăpau de-o grijă. Adică eu,
aici, la Craiova nimeni nu se uita chiorâș
la mine. Ce e cu mine? Cum e? Are în-
credere în mine, ori acolo, peste tot -
cum mi-au dat pașaportul? Uite nu i-am
cerut nimic, deci e suspect, știi? Adică,
știți... o acuzație pe care o am, voi mă
știați, nu mă temeam de voi, dar în
Germania, mă înțelegeți? Toți colegi
de-ai mei. „Cum ți-au dat drumul?" ca
și când asta era... precis agentul Secu-
rității și m-am dus să-i provoc pe ei...
    Cetățeanul francez: - Culmea tacticii.
Să dai un pașaport cuiva ca să fie acolo să
suspecteze.
    „S“: - Și la vamă, nimic la vamă... Eu
am avut un scandal cu ăștia de la teatru,
cu turnătorii de la teatru și m-au reclamat
și atunci: într-o zi mă prinde colonelul pe
stradă, era beat, înțelegi, beat. Și mă ia de
braț în fața teatrului și eu nu vreau să mă
las îmbrățișat de un colonel. Duhnea țuică
fantastic. Mă ia în brațe. Eu mă duceam la
cinema, la Patria. îmi spune: „S-a rezol-
vat! S-a rezolvat!" Ca pe urmă să-mi spună
Dincă: „Eeee, e șmecher, știi, și asta e o tac-
tică, îmi zice. Te îmbrățișează în fața Tea-
trului ca tot teatrul să creadă că te-ai înțeles
cu el, ca de-acum încolo, nu știu ce... înțe-
legi ?“ (La această ajirmație a lui Sîrbu, Secu-
ritatea pune pe maigine două semne „ ?! “ care
arată, desigur, nedumerirea lor vizavi de
comportamentul unui cjițer de-al lor!)
    Cetățeanul francez: - Asta e meseria lor...
    Florica: - Sunt buni în meserie, în
orice caz...

16 • APOSTROF

DOSAR

• Radu Enescu

    „S“: - Bine, dar și țara este opera lor.
Așa cum este țara asta este opera lor. Să
știi că ei se laudă că fiecare al șaselea om
e contactat. Dar, orice om contactat, fie
că colaborează, fie că a refuzat să cola-
boreze, fie că are grijă că va fi prins în-
tr-o zi că n-a colaborat cinstit, fiecare
acest om nu lucrează decât cu un sfert
de energie, restul energiei este un șancru
[sifilis, in limbajpopular petrilean] interior
care-1 macină. înțelegi? Eu știu asta din
pușcărie. Cel pe care-1 recrutează să de-
nunțe ce vorbeam noi în pușcărie, mu-
rea. După șase luni murea pentru că,
pentru faptul că avea grija de a juca
dublu, de a... înțelegi? Ori, ori asta nu
e ușor, știi?
    în continuare, discuția se poartă pe
marginea volumelor lui „S“ ce vor urma să
apară. „S“ roagă pe cei doi musafiri să
meargă la Alice să-i dea niște bani chiar
dacă va refuza și să-i dea o scrisoare (pe
care chiar în acel moment „S“ o înmâ-
nează celor doi musafiri).
    „S“: - Este o scrisoare pe care o pot
s-o trimit și prin poștă, adică, nu vă... dacă
v-o găsește, ori cum să spun, la vamă poți
s-o dai fără niciun fel... că nu vreau., eu nu,
nu vreau să vă complic existența cu nimic.
    Florica: - Da, știu eu că dv...
    „SURU“ spune celor doi musafiri că
Regman s-a întors; Doinaș pleacă la pri-
măvară, continuând să discute pe margi-
nea lui Negoițescu, care în prezent se
află în străinătate.
    „Suru“ spune că, la mare, a vorbit des-
pre cei doi - Florica și soțul ei - lui Romul
Munteanu, despre problema traducerilor
făcute de Florica și soțul acesteia. Florica
se arată foarte interesată de această proble-
mă de traduceri, rugându-1 pe „S“ să ia le-
gătura cu Munteanu și dacă acesta are o
listă anume că le-o trimită. „S“ spune că
o să discute această problemă a traducerii
și cu Căpraru de la Cluj, de asemenea, cu
lacoban de la Iași. Florica îl întreabă în
continuare pe „S“: - Pe la Revista de etno-
grafie nu cunoașteți pe nimeni?
    „S“: - Cum să nu? De ce?
    Florica: - Așa, că poate le trimit și
eu vreun articol. Pentru că ar fi publicat
într-o revistă de specialitate și atunci ar fi
mai interesant. Pentru că eu fac prezentările

astea în reviste literare, dar nu sunt direct
legate de teza mea.
   „S“: - Adică, ce ai vrea să publici?
   Florica: - Ceva despre basm, despre
basmul românesc.
   „Suru“ spune lui Florica că îl cunoaște
pe Bîrlea și pe mulți alții, pe Mircea Popa.
   în continuare, Florica spune că luni
vor pleca împreună cu Tudor.
   „Suru“ spune că ar vrea să dea o scrisoa-
re lui Negoițescu în care să-l informeze
„... am primit un pachet de 20 kg dar află
că, deși tu în toate scrisorile mă întrebi de
cafea și de șocolată, niciun gram de cafea și
de șocolată nu am primit“. în continuare
„S“ povestește celor doi musafiri despre
conținutul alterat din cutiile de conserve
primite. Discuția se poartă, în continuare,
pe marginea sănătății lui „S“, după care cei
doi musafiri își iau la revedere și pleacă (ora
13 și 18 minute).
   (Textul a fost redactat de plt. O. A.)
   Securitatea a aflat, cperativ, cine sunt cei
doi oaspeți ai scriitorului. „Este vorba de lec-
torul francez care a fost la Universitatea
Craiova căsătorit cu o româncă la care,
fiind în străinătate, a găzduit un timp
obiectivul nostru. Francezii respectivi sunt
în atenția U.M. 0954. Când s-a primit ma-
terialul acesta plecaseră din Craiova. S-a
discutat cu It.col. Mătricună Ion, șeful
compartimentului 0954 care va întreprin-
de măsurile necesare.“


4.  Cine este străinul
din insula Creta?

IN ZIUA de 23 octombrie 1982, în jurul
orei 20,00 în cameră la „S“ s-au purtat
discuții la care au participat „S“, Lizica,
Diana (fiica doctorului Paleacu și a lui
Dita) și un cetățean grec. Din discuții a
rezultat că cetățeanul grec este student în
anul IV la Medicină și este originar din
Creta. Pornind de la vizita cetățeanului grec
și a lui Diana, „S“ și Lizica au amintit de
vizita făcută, cu ani în urmă, de grecul Ca-
randino, critic de artă, acum în vârstă de
78-80 de ani. „S“ povestește despre alți
greci pe care îi cunoaște: Țațos, Dioslenis,
Menelaus Ludenis [sici]. Se poartă discuții

despre cultura și civilizația greacă, germană,
italiană. în continuare, „S“ și Lizica aduc
în discuție problema unor medicamente tri-
mise de Negoițescu pentru Lizica. Cei doi
îi cer lui Diana relații în legătură cu modul
lor de folosire. Nu au rezultat alte date de
interes operativ.
    Redactat plt. O. A.
    Potrivit exemplarului unic „ Strict se erei nr.
0088434, din 26 X 1982, It.-col. Vîlceanu
trebuia să identifice străinul. „Diana este in
atenție la problema învățământ. “ Din păcate
pentru istoria literaturii, Securitatea nu se
preocupa, atunci când înregistra scriitorii, de
ceea ce credeau ei deipre civilizațiile greacă,
germană ți italiană. Ea trebuia, neapărat, să
afle cine e Străinul care tulbură apele in Cetate.


5.  Un ceferist din Malu Mare
nu poate pricepe
cum s-a format, în Polonia,
„Solidarnosc". Și, mai ales,
cine le-a dat voie...

DISCUJ1A înregistrată pe care o reprodu-
cem mai jos e relevantă in ceea ce privește
felul in care erau percepute de omul simplu și
de un intelectual de marcă probleme globale
ale omenirii. Dincolo de marea dispută sovie-
to-americană care se dădea pe toate planuri-
le, un ceferist din Dealu Mare (o localitate la
12 km sud de Craiova) observă apariția unui
fenomen care părea, in acea vreme, de neex-
plicat: națterea primului sindicat liber din
lumea comunistă. El se intreabă, pe bună
dreptate, cum a fost posibilă apariția libertății
într-un sistem totalitar. Ceferistul intuiește că
s-a petrecut ceva total neobișnuit intr-o socie-
tate in care libertatea era „raționalizată" și
se dădea doar „pe cartelă". Privind retrospec-
tiv, ne dăm seama că ceferistul a înțeles că,
odată cu apariția „Solidarității", mersul lumii
comuniste nu va mai fi același. Sirbu se de-
clată insă, ca om de 60 de ani, un bătrân ieșit
din istorie care se gândește (doar) la moarte și
la Dumnezeu...
    In ziua de 11 septembrie 1983, ora 21
și 10 la „Obiectiv“ se găsește un cetățean al
cărui nume nu rezultă și au următoarea
conversație:
    Cetățeanul: - Așa au făcut cu ăștia... cu
un avion de spionaj că mai aterizase unul
de la baza americană care se apropiase de
zonă.
    „Ob.“: - Asta este un război de infor-
mații, un război pe viață și pe moarte între
ei.
    C.: - Radarul l-a interceptat și pe ăla,
că acolo sunt cele mai grozave baze rusești.
Că voiau să facă o experiență balistică.
Rușii nu trebuiau să facă experiența asta
și acuma a coincis.
    „Ob.“: - Da, acolo în Alaska, au. Dar
nu vezi ce se întâmplă în lumea asta? Oa-
meni nevinovați care cad victime cine știe
cărui joc de șah.
    C.: - Americanii au luat măsura că nici
un avion sovietic să fie primit de ei dar nici
să ducă la ruși. S-au boicotat la unele jocuri
olimpice. Dar, se zice că nu va afecta aceas-
tă criză tratativele de la Geneva și livrarea
de cereale. S-ar zice că frontierele noastre
sunt sacre și inviolabile. Că sunt paranoici
asta nici că se exclude, ăsta e un cuvânt de
sinteză care le dă adevărata lor față.
-»

DOSAR

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 17

   „Ob.“: - Dragă, sunt consecvenți. Ei
niciodată nu au mințit în legătură cu sco-
purile lor. Ei sunt tot timpul în defensivă,
ei nu vor să piardă.
   C.: - Ei sunt învățați să trăiască bine. Ei
nu vor să piardă. Sunt zone ale lor de in-
fluență, unde nu au permis la nimeni să
intre.
   „Ob.“: - Rușii, dacă ar fi dat cele trei
insule la japonezi, ar fi obținut asistența
tehnică de la japonezi dar ei nu dau înapoi.
Singura țară din care și-au retras armata a
fost România. Asta o s-o plătim noi în-
tr-o zi.
   C.: - Nu e singura. Mai e Austria...
   „Ob.“: - Nu, în România au stat până
în 1955 [sic!].
   C.: - Dar de ce Budapesta, care e mi-
crofonul-difuzorul Moscovei, spune: „eu
am viața mea internă, piața mea, viața mea
spirituală, comerțul meu, industria, tot ce
vrei“. Uite și în Polonia, chestia asta pe care
nu pot s-o înțeleg cât oi trăi cu „Solidar-
nosc“. Cum au putut realiza chestia asta?
Cum de s-a permis? Asta nu pot eu să
înțeleg și nu pot să înțeleg!
   „Ob.“: - Unde lucrezi acum?
   C.: - La C.F.R.
   „Ob.“: - Da, da, unde la c.f.r.?
   C.: - Aici, la Malu Mare.
   „Ob.“: - La Malu Mare?
   C.: - în orice caz, trăim niște momen-
te pe care nu le-am întâlnit până acuma.
   „Ob.“: - Oricum, eu sunt bătrân, am
ieșit din istorie. Orice om la 60 de ani se
gândește la moarte, Dumnezeu. Nu știu
dacă există sau nu există, singur mă bucur
că nu am copii.
   C.: - Să cadă victime...
   „Ob.“: - De ce? Pentru că nu suntem
deloc siguri de ziua de mâine.
   C.: - Da, cât va dura Imperiul de la
răsărit, conjunctura va fi aceeași, cu mici
fluctuații. Numai în momentul când se va
distruge colosul de la Răsărit se distruge
tot pământul.
   (Prin venirea unei nepoate a „Obiec-
tivului“, musafirul pleacă și discuția se în-
trerupe. Redactat: It.-col. S. G.)
   Post șerif turn Serviciul 1 are ca sarcină,
potrivit rezoluției de pe exemplarul Strict
secret nr. 0013731, din 23 09 1983, să vadă
ce date mai are despre interlocutor ți, după
aceea, să-l semnaleze la Serviciul 2. Toată lu-
mea care intra, în 1983, în hgătmă teii fonică
sau într-o discuție (înregistrată) cu Scriitorul
ejurge, imediat, in atenția Securității.


6.     Despre o proiectată
călătorie în Vest pe care
Sîrbu, datorită Securității,
nu o va mai face niciodată

E14 septembrie 1983, ora 13. „Obiecti-
vul“ este chemat, la telefon, de Carmen
Antonescu din Direcția relațiilor cultura-
le cu străinătatea din cadrul Consiliului
Culturii și Educației Socialiste și are ur-
mătoarea conversație:
   Carmen: - Am obținut numărul dv.
de telefon de la Paul Everac.
   „Ob“: - Exact. îmi este prieten.
   C: - Ați fost propus să efectuați o călă-
torie în R. E Germania spre sfârșitul aces-
tui an împreună cu Paul Everac. Scopul că-

lătoriei ar fi: „Popularizarea dramaturgiei
românești" - și cu această ocazie să cunoaș-
teți viața cultural-artistică de acolo. Călăto-
ria ar urma să aibă loc în cadrul schimbu-
rilor culturale între cele două țări. Urmează
ca partea română să propună ca dv. să
suportați costul transportului internațional
iar părțile să suporte cheltuielile din inte-
rior. Ar fi vorba de o călătorie cu avionul
până la Berlin și acolo să fiți luați de o
mașină. Noi urmează să propunem părții
germane ca în afara contactelor cu perso-
nalitățile de acolo să prezentați expuneri,
dv. - una, tov. Everac - una sau mai multe.
Și perioada ar fi foarte favorabilă să facem
și o manifestare consacrată apropiatei ani-
versări a 65 de ani a zilei de 1 Decembrie.
Deci, asta este în mare. Deci, propunerea a
fost aprobată de conducerea consiliului.
    „Ob“: - Sunt absolut de acord. Știam
ceva, aveam de gând să vin și eu la dv. dar
aștept și eu pensia. în 20 voi fi la dum-
neavoastră.
    (Ion D. Sîrbu s-a bucurat degeaba. Nu
el trebuia să fie „absolut de acord“, ci Secu-
ritatea. Aceasta acționează cperativ - adică
in aceeași zi -prin It.-col. Vilceanu, care pune
o rezoluție ce va stepa imediat încercarea scrii-
torului de a mai a jur,ge, încă o dată, în Vest.
„Uigent să raportăm la Direcția I cu prepu-
nerea de a se interveni la Consiliul Culturii
pentru înlocuirea Obiectivului. “ Când Secu-
ritatea își punea ceva in cap, Consiliul Cul-
turii se cor,forma imediat.)


7.   în ziua de 22 septembrie
1983, Securitatea a descoperit
primul om care a vorbit
ungurește la Craiova

jnADU Enescu era în 1983 redactor-șif ad-
V\junct al revistei Familia din Oradea. El
făcuse o călătorie peste Ocean, în America, și
Sîrbu, dornic să revadă Occidentul, vrea să
știe cum fostul său coltg de Cerc a ajuns acolo.
Radu Enescu reușește să publice, în 1986, o
relatare a periplului său american (Intre
două oceane), dar, ca orice carte de călătorie
apărută in fostul ngim, nici aceasta nu poate
să descrie partea cea mai interesantă pentru
cititorul român: cum a ajuns autorul în pose-
sia pașaportului? Aceeași nelămurire îl ma-
cină și pe Sîrbu. In consecință, discuția lor
va atinge, inevitabil, și acest subiect... Radii
Enescu a trăit 69 de ani (a murit la 23 iulie
1994, la Oradea), dar, spre deosebire de Sîrbu,
el a apucat să vadă prăbușirea sistemului care
ii cpresa.
    Obiectivul este chemat, în ziua de 22
septembrie 1983, de un cetățean, Radu
Enescu [„RA, în transcrierea familiară a
Securității], cu care poartă următoarea dis-
cuție, după ce schimbă câteva cuvinte în
maghiară:
    R.: - Ești primul om care vorbește un-
gurește la Craiova! Sunt în Craiova la
Hotelul ,Jiul“.
    „Ob.“: - Pot să te văd?
    R.: - Sigur că da, cu plăcere. Sunt cu
nevasta. Știu că stai pe aproape.
    „Ob.“: - Acum am venit de la Bucu-
rești, nici nu m-am spălat. Tu stai și mâine?
    R.: - Nu, eu plec dimineață la Tg. Jiu.
    „Ob.“: - La ce te duci acolo?
    R.: - Păi, mă, sunt în circuit. Am venit
de la Pitești.


    „Ob.“: - De ce nu veniți voi să vedeți
cum stă un scriitor bogat?
    R.: - Unde?
    „Ob.“: - Păi, stau foarte aproape de
hotel, pe Cuza. Vă aștept la 6,30 în față la
Teatru. Doamne, să nu am un atac de ini-
mă, nu te-am văzut de zece ani!
    R.: - Când o să-mi vezi nevasta o să ai...
    „Ob.“: - Am auzit că te-ai căsătorit cu
o babă, una bătrână de 80 de ani, așa se
vorbește la București. Bine, aștept...
    La venirea în apartament „Ob.“ îl pre-
zintă pe Radu Enescu de la Oradea și dis-
cuția continuă:
    „Ob.“: - Acum le-a tăiat macaroana,
nu mai poți să faci polemică cu cei din
străinătate.
    R.: - Nu este vorba să polemizezi cu
străinii. Doar hotelurile cazează străini?!
Dacă vine un cetățean străin, vest-german,
să zicem și oprește între Oradea și Cluj in-
tră într-o cârciumă și bea o bere. Cârciuma
aia se cheamă că a deservit străini.
    „Ob.“: - Și nu ai spus de ce n-ai plecat
în străinătate...
    R.: - Am cheltuit banii de la C.A.R. și
nu am mai avut suma respectivă, costa vreo
16 mii lei.
    Ob.: - Radu Enescu, din generația
noastră cel mai norocos ai fost tu. Te bate
Dumnezeu dacă nu recunoști. Și știi de ce?
îți spun eu: pentru că toți am făcut puș-
cărie și multă. Spune-mi, tu cum ai călă-
torit în America? Cine te-a chemat și cum
ai ajuns?
    R.: - Departamentul de Stat.
    Ob,: - Da? Pe cine ai avut tu acolo?
    R.: - Ce se întâmplă? A fost ambasa-
dorul Americii la Oradea și în programul
lui - de la 11 la 12 - a fost program la Fa-
milia [„la familie“, redactează, în necunoș-
tință de cauza, It.-col. S. G.]. I-am aranjat eu
la Muzeu că la Cultură n-am putut să-l pri-
mesc că nu erau condiții, că venise cu ne-
vasta. A venit cu atașatul cultural și cel co-
mercial. I-am cerut să facă și pe la Oradea
o expoziție de fotografii din America. Eu
am scris despre asta. După care am primit
o scrisoare că sunt invitat în America.
Apoi, firește, am făcut intervențiile de ri-
goare să primesc aprobările și mi s-a dat
răspuns: da.
    „Ob.“: - Eu urmează să plec în Germa-
nia pentru zece zile în delegație. Dar eu am
spus: „nu-mi convine să plătesc drumul
pentru zece zile să fac treburile dv. Mie
să-mi faceți pașaport turistic“. (Naiv, Sîrbu
nu avea de unde să știe că Securitatea a
acționat în așa fel încât să nu mai iasă în Vest
niciodată. El se autoiluziona că aceste ches-
tiuni erau doar de natură financiară și mai
ipera că o să revadă Germania și pe prietenii
săi.)
    Discuțiile continuă despre poziția
orașului Craiova făcând comparație cu
Oradea.
    Aici se încheie conversația (înregistrată de
Securitate) între doifiști colegi în Cercul Li-
terar de la Sibiu.
    Ca urmare a acestei convorbiri telefonice,
It. -col. Vîlceanu primește sarcină, în data de
23 septembrie 1983, să ia legătura cu It.-col.
Stroescu pentru a obține de la Hotelul ₓ]iul“
din Craiova datele lui Enescu. Apoi, Securi-
tatea cere să se facă verificări privitoare la
Radu Enescu. („Separe că este din Oradea“,
scrie în rezoluție un It.-colonel ce semnează
indescifrabil.)

18 • APOSTROF

DOSAR

        poeme din adînc

         de Ioan F. Pop

drumul penumbrelor

urmele acelor revolte de humă, lăsate în mijlocul uitării, peste care
s-a depus grăsimea de trei degete, nimeni nu ne mai naște cu o
singură replică înfiptă în cer. nimeni nu ne mai trece absențele de
mînă strada, pînă în veselul cimitir de cuvinte, pînă în veselul cimitir
de tăceri, nimeni nu ne mai întoarce celălalt obraz al hîrtiei. trecutul
despre care atîtea și atîtea se zvonesc, din care se nasc membrele fricii,
coasta morții de zi cu zi. drumul de întoarcere despre care penumbrele
noastre nu știu încă nimic, pleoapele subcutanate, unde iarna își depune
luxoasa mocirlă, din care vor răsări mugurii altor uitări, ora picură încă
un sînge molatic, tic-tacul măsoară plictisit aceeași noapte viermănoasă,
aceleași penumbre ce stau gata să ne nască iară și iară din aproape
nimic.



îngeri lichizi

un tremur tîrziu cutreieră la pas veștedele imbolduri, trecute prin
zigzaguri, versanți, unghiuri abrupte, prin tîmple ce huruie din ce în
ce mai ruginit, privind la pustiul hîrtiei. din al cărei schelet s-a scurs
tot albul, tot negrul. întorc spatele amintirilor în care toate acestea au
locuit, ore de rumeguș, cu vocea răgușită, prin cartierele cărora se
pare că am mai fost. în canale de rîmă, lichidele somnuri sapă răvașe,
în care ne scurgem mocnit, așteptăm să ne înnămolim în lumină,
în vis. în rugina singurătății întinsă pe piele, cu amănuntele ei
destrămate în cuvinte grele de atîtea tăceri. îngeri lichizi ce alungă
ecourile vieții prin oase, vuietul morții ce ne-ar putea naște încă.



corpul poetic


cel crescut direct din tăceri, din cuvinte trecute, din infinitul lor
obosit, din acea parte a absenței care apasă pe inimă, care nu e



decît un punct din alt punct, de la unu pînă la doi se întinde vaga sa
prezență, trecerea din pustiu în pustiu, din întuneric în întuneric,
prin ceea ce se poate vedea cu lumina orbirii, mormîntul acesta
de aer strînge corpul poetic, ceremonios, privirile îl compun și



recompun, vîntul negru cu aripi ce atîrnă în gol. păsări
geometrice zboară la pas pe cerul de vîsc. peste orizonturi roase
de molii, peste părerea că aceste cuvinte-organe mă nasc încă tiu.



în aceleași tăceri, în aceleași cuvinte

piscurile cețurilor erodate, umbrele calcaroase, rupte în coate,
în genunchi. îmbrăcate în duminicile de lucru, prinși în interiorul
acestor gelatinoase întîmplări. în cruda digestie a plictiselii.
nu știam cine ne cerne frigul în palme, cine ne plantează înghețul
în pumni, ce stele negre mai foșnesc între degetele pămîntului.
cu amănunte ce ne lasă tot mai vineții, vine o vreme cînd viața
ne obosește cu îmbrățișările ei. cu punctuația rău plasată între
nopți și zile, cu atîtea clipe zăvorite în pierdute priviri, cu atîtea uitări
ce așteaptă alte și alte aduceri aminte, cane o vreme, exact ca acum:
cînd viața și moartea încap în aceleași tăceri, în aceleași cuvinte,
vine o vreme cînd toate se duc ca și cum ar veni, aruncate socratic
peste umărul zilei, vine o vreme cînd totul e iarăși plin de nimic.

o plimbare prin realitatea fotografică

o plimbare zilnică - prin mlaștina dintre ochiul stîng și ochiul drept,
o ademenire în ceas de seară, priveliștea curbată, prelinsă printre
unghiurile tîrzii. scoase cu gravitate de sub albul pielii, un du-te-vino
prin cartilagii marginale, printre oase de lux, printre respirații ce
bulbucă asfaltul, foșnetul carilor ce poposesc în stern, drumurile
care se afundă în respirația umedă, chipul ce nu se reflectă nicăieri,
semnale de alarmă agățate în focul depărtării, în cerul de apoi, degetele
mușcă iarba matinală, crescută pe trupurile argintii, din norul secetei
picură gustul acru de viață, gustul de dincolo naufragiat pe limbă, o
plimbare prin realitatea fotografică - între orbitele cîtorva așteptări.


huruitul întunericului

huruitul prelung al amurgului, pășind peste nervii liliachii.
pupile hipnotizate, topite în așteptare, amurgul cu crengile lui
sfredelitoare, variante crescute direct din trunchiul îndoielii, din
definițiile ce trec vesele strada, din umbrele umplute cu un nou
conținut, și, apoi, certitudinea că vidul se naște chiar din cuvînt -
uitat din ce în ce mai încet, gratiile somnului, pătratul aparenței,
în care tot inventăm nașteri după nașteri, morți după morți.
(poate că nu e vorba decît de o ciocnire între vechi porțelanuri,
de amînate toasturi de fum. de urări atîrnate în aer. de iarba
încărunțită printre riduri, de huruitul asurzitor al întunericului...)



seducătoarele noastre absențe

seducătoarele noastre absențe - ce anotimpuri mai pot invoca? ce
clipe, ne-clipe roase de carii? totul e încă o devălmășie a trecerilor,
care stau pironite între noi. cu inimi sătule de cuvintele care spun mai
mult decît pot suporta, cu transparente cărnuri în care timpul scurmă
benevol, și, iată, chiar în momentul în care subiectul se gudură în
propoziție, cu mișcări de o lascivitate gramaticală, despletindu-și
molatic privirile, vii tu, inexistență infidelă, mă îndemni stăruitor să
pronunț un nume pe care nu îl pot inventa, să aștept melancolic
cearcănele uitării, crescute din adîncul seducătoarelor noastre absențe.



aripile ce nu se mai deschid

în lung și în lat, doar scurte senzații. întrerupte de scurte tresăriri,
imboldul de a umple spațiile pînă la durere, spaima de a nu trezi
visele gelatinoase, melancoliile devoratoare, insomniile ce se scurg
pe pereți, răsuflarea ce mă bate timid pe umăr, acea stare în care
lucrurile mărginesc un soi de nemișcare, pe buze realitatea așterne
aceleași lucruri - în haine vechi, în haine noi. eu trec nepăsător prin
aceste rînduri, sporindu-le confuzia, dezgustul, darul zădărniciei,
pentru ca amintirea lor să poată povesti exact neîntîmplare cu
neîntîmplare. golul să-și poată exprima matematic prezența, deși
mulți au mai trecut prin aceste banale enumerări, prin foșnetul acestor
biete cuvinte, praful lor zace încă pe aripile ce nu se mai deschid.

așteptam soarele de pămînt

lîngă zidul emisferic, cu bătăile pulsului proaspăt reglate, plin de leneșe
vegetații, hrănite cu începuturi de mișcare, așteptam într-o reconfortantă
blazare soarele de pămînt. lumina lui corozivă. mîngîierile placentare.
furnicăturile rădăcinilor agățate de trup, din adînc, soarele de pămînt
crește în scutece de întuneric ce nu-1 mai cuprind, ar trebui poate să-i
deschidem brațele, să-i oferim o ascunzătoare în loc de popas, bezna-i
strălucitoare ne învăluie fără ritm, tară măsură, aproape indiferenți,
lîngă zidul emisferic, tot numărăm nopțile cu razele lor de pămînt. pe
tălpi ne creșteau bătăturile neajungerii. umflătura drumului ce dospește
în auz. cicatricile acelor așteptări ce ne împuținează organele, le împing
dincolo de zidul privirii. în urmele stinse de atîta și atîta neumblat.

DOSAR

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 19

Portret Prospero


Ovidiu Pecican


M-AM ÎNTREBAT adeseori
ce anume pot surprin-
de albumele dedicate ac-
tivității unui regizor din
misterul dinamic, accentuat
metamorfic, de o dinamică
intempestivă a imaginarului
strunit de un scenariu dra-

matic, pe care munca acestuia îl face vizi-
bil, de la o piesă la alta. Albumul semnat
de Cristina Modreanu și intitulat Mihai
Măniuțiu: Spațiul cameleonii/The ever chan-
ging Space/Les Metamoiphoses de IE: pace
(Cluj-Napoca: Ed. Bybliotek, 2010, 232
p., trad. engleză: Maia Banciu, Bita Zerbes
și Ozana Budău; trad. franceză: Diana
Suciu) repune, o dată în plus, aceeași pro-
blemă, prin însăși apariția lui. Suntem, în
cazul lui Mihai Măniuțiu regizorul, la a
treia apariție de acest fel, unde textului
îi revine rolul curtenitorului ce însoțește
cu gestica și retorica lui plimbarea unei
prințese renascentiste. Prințesa ar fi, aici,
desigur, Imaginea. Dar, pe urmă, iarăși vin
și mă întreb: este un regizor autorul unor
imagini? Sau acestea sunt mai degrabă
decupajele fugare și frugale ale unui ma-
estru fotograf - uneori ale mai multora -
din torentul de mișcare, sunet și cromatici
dezlănțuite puse în mișcare de către Pros-
peroul „insulei încântate^ (iată un mod de
a traduce sintagma enchanted island, nu alt-
ceva decât un magic ostrov) care este
Teatrul?...
    Din acest punct de vedere, intr-adevăr,
optica se modifică radical. Fotograful, la
singular sau plural, devine martorul prin
excelență peren, cel care conservă frânturi
dintr-un continuum emoțional și intelec-
tual dens, dintr-o experiență de viață con-
densată, simbolică și alternativă cu care pri-
vitorul este așezat în oglindire-absorbție.
El va apărea, în scurt timp, ca fiind arheo-
logul preocupat să reconstituie din frânturi
încremenite continuumul-unicat al unui
anume spectacol, permițând inventarierea
costumelor, decorurilor, descifrarea rela-
țiilor dintre protagoniștii angajați în joc și
chiar chipurile personajelor, de nu cumva
și identitățile actorilor care le incarnează.
Sau poate încerca o altfel de explorare: a
densității și altitudinii emoționale, recrearea
unei atmosfere, a mirajului însuși... Dar cât
din prestidigitația și din măiestria regi-
zorului rămâne în aceste proceduri mediate
tehnic de cameră, cât din geniul sau măcar
talentul omului care, prezent în toate de-
taliile, este totuși singurul a cărui voce nu

se aude direct sub lumini, pe scenă, poate
trece în colecția de imagini astfel obținută?
   Evident, nu am un răspuns nici de astă
dată, cum nu l-am avut nici în alte situații
similare. Cred totuși că un album fotogra-
fic dedicat creației unui regizor rămâne un
prilej de etalare a măiestriilor simultane
ale fotografilor, ale scenografilor, ale ac-
torilor și ale mașiniștilor chiar, fără de care
vârtejul creativ teatral nu s-ar fi înfiripat,
lăsând totul numai în imaginația Spiritului
purtător al viziunii, Regizorul însuși. Re-
zultă, din toate acestea, că arta teatrului
constă, sub un anume unghi, în capacitatea
de a extrage din inferioritatea lui Prospero
- aidoma unei veritabile geneze de grad
secund, fiindcă ea derivă din cea originară,
a Demiurgului, punând-o pe aceea în abis
- recuzită și costume, chipuri și tipuri uma-
ne, măști și penumbre fertile, cu bucuria
animării lor printr-un suflu entelehial pro-
priu, singurul care le dă viață și le asigură
viabilitatea efemeră (dar persistentă). Or,
dacă așa stau lucrurile, regizorul merită ce-
lebrat, chiar și cu toate neajunsurile, și dacă
albumele ce i se consacră nu conțin, cum
s-ar putea spera în cumpăna clipei actuale,
aducătoare de noi posibilități media, câte
un DVD sau vreun alt purtător de infor-
mație mai completă, mai dinamică, evo-
catoare a unor spectacole sau secvențe
exemplare din reprezentații memorabile
(un cârd, un stick de memorie ș.a.).
   Intr-un album de acest fel interesează
deci impactul imaginii, dar și structurarea
întregii suite de ipostaze teatrale selectate
să dea socoteală de talentul și risipa de pro-
puneri a regizorului. Iar textul, prin forța
lucrurilor mai abstract și mai mlădios în
latențele lui, este chemat să ofere o cheie
de lectură ori, dacă nu, o justificare cri-
teriului structurant al întregului. Dacă așa-
zisul autor - dar cine este autorul într-un
hipersemn cu atâția autori? - este mana-
gerul general al proiectului, organizând
succesiunea fiecărui cadru în funcție de
unghiul propriei sale situări, propusă și ce-
lui care vizitează ansamblul, și explicân-
du-1 sau, dimpotrivă, încifrându-1 printr-un
complement textual, atunci text și imagine
vor merge împreună, fie și asociindu-se
contrapunctic. Prinsă în acest impas care
este și o șansă, Cristina Modreanu alege să
propună un Măniuțiu locuitor al labirin-
tului. Formularea vrea să atragă atenția că
pentru critica de teatru menționată, Mihai
Măniuțiu este - sau poate fi - un meșter al
spațialității versatile, anamorfotice, transfor-
miste ori însăși matricea stilistică profund
individualizată din care aceste habitaturi
onirice, erotico-thanatice, răsar. Alegând,
optezi pentru ceva, lăsând deoparte multe
alte întruchipări ale unui talent de anvergu-
ră și de necontabilizabilă complexitate,
capabil mereu să mai surprindă cu ceva.
Din acest punct de vedere, textul putea fi
mai mult și mai bine, după cum și imagini-
le puteau compune altceva și altcum.
   Nu este însă deloc sigur că pentru
Cristina Modreanu pariul a fost acela al
monografierii unui spirit scenic în plină,
exuberantă ebuliție. Cu aceleași fotografii,
fiecare dintre noi ar fi spus o altă poveste.
Aș zice chiar că același text ar fi recompus
mitul personal al regizorului în varianta
Măniuțiu în conformitate cu alte trasee, nu
mai puțin reprezentative.
   E bine însă că această carte, mai robus-
tă și mai manipulabilă decât altele din






aceeași tipologie, există și că, la capătul
ei, prospețimea redescoperirii intervine
fără ezitări. Un anume Mihai Măniuțiu,
artizan al proximităților metafizice și oni-
rice așezate în proxemica difuză ori irasci-
bilă a raporturilor om-om sau om-obiect se
profilează din clarobscurul fundalului sce-
nic, ocupând prim-planul. Suntem în plină
poveste. Mai vrem și altele...






Autoportret
în interviuri


Costantina Raveca Buleu

Mircea Muthu




I Qphiul lui Osiris

Onorând o promi-
siune mai veche,
Mircea Muthu ne oferă
în 2010 un volum de
interviuri, Ochiul lui
Osiris: Dialiguri, apărut
la Editura Eikon din
Cluj-Napoca. Acordate
de-a lungul mai multor
ani, interviurile antologa-
te aluvionează într-un autoportret multi-
stratificat, în crearea căruia coincidențele și
recurențele nu numai că explică, ci și uni-
fică ipostazele omului de cultură Mircea
Muthu. în logica acestei autoconstrucții,
mottoul ales („Nu te lua la întrecere cu
nimeni; aleargă singur“) ancorează bio-
grafic în sfaturile paterne, se leagă indi-
rect de un pivot traumatic al copilăriei, se
contaminează cu universul intelectual al
omului de cultură dependent de constante
aprofundări și concentrează dominantele per-
sonalității autorului, laolaltă cu motivațiile
sale de adâncime.
    Sub tutela simbolisticii multiple a
„ochiului lui Osiris“, omul de cultură
Mircea Muthu, surprins în diferitele sale
ipostaze, adună reflecții dialogale din ul-
timele două decenii, dominate de ideea
de echilibru și de înțelepciune detașată.
„Interviurile alcătuiesc - precizează autorul
în textul introductiv al volumului -, din-
colo de reiterările normale, pledoarie pen-
tru înțelegere și echilibru, cu speranța că
rețin măcar ceva din temperatura unei
epoci trăită cultural, administrativ și so-
cial. “ Dacă rafinamentul intelectual al pro-
tagonistului furnizează mostre de trăire cul-
turală autentică a lumii în care el se mișcă
degajat, pe mai multe paliere, înțelegând
mecanismele lor de funcționare și adap-
tându-se exigent imperativelor lor, sensi-
bilitatea sa permite scurte viziuni asupra
unei psihologii marcate traumatic, supu-
se apoi unei hermeneutici complexe iscate
din necesitatea unei sistematicități funciare.
Obsesiv rememorată, copilăria înseamnă
mai ales arestarea tatălui, trimiterea lui la
Canal și statutul consecutiv de paria al
membrilor familiei. Pentru copilul Mircea
Muthu, excluderea socială este compensată
prin lectură. Din perspectiva reacției ma-
ture de intelectualizare, acest exercițiu sub-
conștient de supraviețuire se încarcă de o
valoare genetică, autorul notând în De ce
scriu? In ce cred?: „De atunci probabil și
pornirea, obscură și ea, de autoconstrucție
prin intermediul Cuvântului scris și pe care
nu l-am considerat niciodată un paleativ“.


20 • APOSTROF

Pe un strat hermeneutic superior, acest
„proces autoproiectiv", conceput și per-
ceput implicit ca eliberator, își găsește
confirmarea în cuvintele lui Ion Barbu:
„Civilizația noastră e sortită să se petreacă
în virtual și interior". Tot grație gândurilor
lui Ion Barbu se conturează și aplecarea au-
torului înspre investigarea valențelor balca-
nismului, „conceput ca dramă (cu reversul
său parodic) și ca răscumpărare estetică".
Plasat, cel puțin din prisma mentalităților,
la polul opus sensurilor peiorative, mai ales
de ordin etic, ale balcanismului, cercetăto-
rul acestui fenomen își desenează propriul
profil în încercarea de a circumscrie coor-
donatele obiectului său de studiu. „Transil-
văneanul disciplinat din mine - scrie el -
dorește să circumscrie, fără grabă, o forma
mentis și asta nu poate s-o încerce decât,
iarăși, cu instrumentul său obișnuit: cuvân-
tul, grevat câteodată de formația profe-
sională/¹ De altfel, paradoxul ardeleanului
care se ocupă „de locul nostru între cultu-
rile sud-est europene" (Despre Sud-Estul eu-
ropean ) revine în fiecare definire identitară,
grație condiționărilor bibliografice ale bio-
grafiei. „Modalitate de autoconstrucție în
primul rând interioară" - așa cum este de-
finit în Nu ne putem defini fam postulatele
noastre sud-est europene scrisul înseamnă
nu numai interiorizarea „cerului înstelat"
kantian, ci și armonizarea dorinței de
sistem cu expansiunile unei teme cum este
balcanismul.
   Propensiunea către sinteză și exigen-
ță intelectuală îi marchează Profesorului
Muthu opțiunea pentru studii interdisci-
plinare, care impun elaborarea unor con-
cepte-imagini (un asemenea concept-ima-
gine fiind însuși balcanismul), adevărate
provocări proiectate pe durata unei întregi
vieți. Dacă la aceasta adăugăm mefiența față
de tot ceea ce apare ca fiind încheiat, defi-
nitiv, mort, precum și înțelegerea criticii ca
„operă deschisă", salvatoare prin dinamică
poietică, avem o explicație pentru unitatea
cărților lui Mircea Muthu. Un strat herme-
neutic superior, conceput ca reflex simbolic
al scrisului propriu, trimite iarăși la peri-
metrul antic egiptean:

   O străveche tradiție ne spune că Hermes
   Trismegistul i-ar fi învățat pe egipteni arta
   scrierii. întregul Univers, ar fi afirmat el, nu
   e decât o singură Carte, un manuscris unic,
   un gigantic fir de papirus al Cerului și al Pă-
   mântului. Aplecat deasupra tăbliței, Scribul,
   strămoșul nostru, fixase cu condeiul urma
   trecerii lui și a lumii sale „ca să se știe", cum
   va nota - după milenii - cronicarul medie-
   val. Ce altceva pot face astăzi decât să le re-
   pet efortul, așa cum mă pricep, cu umilință
   și orgoliu?

Atitudini spirituale gemelare, umilința și
orgoliul marchează tonalitatea fiecărui in-
terviu recuperat în Ochiul lui Osiris, acom-
paniind perfect luciditatea obiectivă a in-
telectualului care răspunde, nu de puține
ori, la întrebări incomode despre politică,
istorie, universitate sau literatură. întrebat,
de pildă, ce i-a adus Revoluția, Mircea
Muthu vorbește despre speranță (vag de-
finită, dar universală), însă recunoaște, mai
puțin politic, „o dureroasă stare de obo-
seală", datorată rupturii istorice. Radio-
grafiind cu măsură societatea românească
postrevoluționară și așteptările ei (într-un
interviu din 1990), își temperează optimis-
mul în ceea ce privește evoluția istoriei și
optează pentru încredere „pe palierul du-

ratei lungi în celula românească". Convins
că aceasta din urmă „rămâne ceea ce a fost",
adică „valoare preponderent estetică, pre-
cum și filosofie ad concretum, prin imagine
artistică", Mircea Muthu crede în angajarea
revistelor noastre literare și în necesitatea
unei istorii de ansamblu care să consemne-
ze literatura română postbelică, fără ca-
rențele celor deja apărute. Cât privește
„Relația ideală“ dintre artă și politică, deși
vede în cultură „una dintre condițiile sine
qua non ale continuității de existență a po-
lisului" și crede în implicarea exemplară a
scriitorului în perimetrul social, autorul, în
consens cu majoritatea „confraților în ale
scrisului", se simte „un paria în cetatea de
legi făcute pentru alții, nu și pentru crea-
torii de cultură".
    Indiferent de funcția ocupată într-o epo-
că sau alta (decan, rector interimar, prorec-
tor), Mircea Muthu trasează coordonatele
propriei sale identități în funcție de con-
stantele intelectuale ale biografiei sale, fie
că avem în vedere alegerea teoriei culturii
drept perimetru integrator, fie că revenim
la balcanismul pe care îl cercetează cu
obstinație, furnizând mereu aprofundări
conceptuale menite să pună în valoarea
complexitatea fenomenului și să înlăture
preconcepțiile unilateralizante de pe axa
negativității. Astfel, el vede în balcanitate
„o axiologie comună popoarelor sud-est
europene" balcanismul e un concopt-ima-
ginefi și în balcanismul literar un reflex al
ei. Pedagogic, discursul lui Mircea Muthu
explicitează geneza intrării balcanismului în
raza preocupărilor sale și explică nuanțat
diferitele sale valențe: politică și etnică, de
mentalitate, axiologică, stilistică, compen-
satorie ș.a.
    încrederea lui Mircea Muthu în vitali-
tatea culturii românești, chiar și în epoca
alexandrină pe care o traversăm, ancorează
în gândirea lui Lucian Blaga și ia forma te-
zei din Alchimia mileniului, potrivit căreia
„la noi nu e definitivată ruptura dintre ochi
și ureche", propensiunea pentru istorisire
fiind originată în acest fenomen. Exegetul
extinde subtil și profund perimetrul feno-
menului: „Literatura rămâne, aici [în Estul
și centrul Europei], ceea ce a fost întot-
deauna: o modalitate de cunoaștere și o
formă de autoconstrucție prin cuvântul
ce păstrează urma vorbei rostite" (Cultură
națională, naționalism romantic și xencfobie,
multiculturalism, in lumea de după căderea
Cortinei de fier).
    întrebat, într-un interviu din 2000, da-
că preferă să fie bogat sau fericit, Mircea
Muthu răspunde la antica întrebare a lui
Epictet:

    Și una și alta; până acum însă nu am fost
    nici bogat și nici fericit. Probabil că nici nu
    voi fi. Totuși, dacă vorbim despre putința de
    a fi fericit, permiteți-mi să-i răspund eu lui
    Epictet cu un citat din Apocalips a Sf. loan,
    X, 10: „Atunci am luat cartea din mâna în-
    gerului și am mâncat-o, și era dulce ca mie-
    rea, dar după ce am mâncat-o, sufletul meu
    s-a amărât". Om al cărții, trăiesc asemenea
    momente, privilegiate zic eu, de fericire
    amară.

Interviurile strânse în acest volum recu-
perează asemenea momente de „fericire
amară" și se metamorfozează într-un ar-
gument pentru viitoare asemenea stări.


  Un vals cu Nebunia


loan Pop-Curșeu
CARTEA LUI Dan C.
   Mihăilescu, Despre
Cioran și fascinația nebu-
niei (Humanitas, 2010),
propune cititorilor o re-
flecție în primul rând ar-
tistă despre epistolele cio-
raniene. Vorbesc despre
„artisticitate", deoarece
Dan C. Mihăilescu citeș-

te corespondența lui Cioran cu mult rafi-
nament, în paralel cu opera „publică",
degustând sclipirile și paradoxurile presă-
rate în numeroase scrisori expediate de-a
lungul vremii către destinatari foarte dife-
riți, mergând de la membrii familiei sau
prietenii rămași în țară până la editori,
amante sau intelectuali și artiști de presti-
giu (Michaux, Beckett, Gabriel Marcel,
Wolfgang Kraus, Armei Guerne, Fernando
Savater). în buna tradiție a cozeriei vea-
cului xvm sau a criticii impresioniste, Dan
C. Mihăilescu își urmărește autorul îndea-
proape, citează masiv, comentează volup-
tuos și subtil, presară câteva confesiuni per-
sonale pe câte un colț de pagină (despre
circumstanțele scrierii cărții în „cabana" lui
Noica de la Păltiniș, despre întâlnirile și
rupturile cu Cioran sau despre unele tabie-
turi de lectură). Din această poziționare
asumat subiectivă a criticului în fața tex-
telor pe care le răsfoiește, rezultă un eseu
spumos, a cărui esență se vădește a fi dialo-
gismul, în sens bahtinian.
   Punctul de plecare al cărții este consta-
tarea că - disciplinat și maniac în același
timp - Cioran a răspuns aproape tuturor
scrisorilor pe care le-a primit vreme de o
jumătate de secol, lăsând o mină de aur ce-
lor care sunt interesați de gândirea sa in-
timă, nefardată, netravestită, celor care
vreau să știe cum s-au elaborat miile de pa-
gini șfichiuitoare publicate de „filozof" pe
parcursul vieții. Dar există o dublă natură
a textului epistolar - atrage atenția Dan
C. Mihăilescu, încercând să decripteze mo-
dul particular în care-și redacta Cioran
epistolele. Sigur, scrisoarea este un do-
cument, de aproape aceeași valoare ontolo-
gică cu jurnalul, despre salturile gândirii
(uneori mortale!). Pe de altă parte însă,
scrisoarea se pliază pe o codificare socială
extrem de strictă, cerând întotdeauna ca
expeditorul să vorbească limba destinata-
rului, în așa fel încât comunicarea să devină
posibilă. în Cioran, pe lângă un desfrânat
al cugetării și al verbului, scrisorile arată
și „o coregrafie desăvârșită" (p. 28), pusă
în scenă de un individ versat - în ciuda
aparenței de sălbăticie și a măștii de imper-
tinență - în toate formele unei politeți
curtenitoare.
   Tema centrală a corespondenței, ca de
altfel a întregii opere a lui Cioran, este
aceea a nebuniei, orchestrată pe zeci de
portative diferite, așa cum just remarcă Dan
C. Mihăilescu, punând-o în relație cu pro-
blematica eului detracat, ba chiar cu miezul
însuși al existenței gânditorului: „în fond,
toată viața lui Cioran este o horă, un dans
al ielelor, împrejurul Nebuniei" (p. 49).
„Filozoful" construiește scenarii ideale
ale propriei înnebuniri, mimează discursul
detracaților sau se proiectează pe sine în
A

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 21

figuri sublime de nebuni (Eminescu și mai
ales Nietzsche). Mai mult decât atât, teore-
tizează o triadă a formelor de trăire supe-
rioară: sfințenia, sinuciderea și nebunia.
Dacă prima i-a fost inaccesibilă și de a doua
s-a temut propovăduind-o, Cioran s-a
aruncat în brațele celei de-a treia: „în nu-
mele ei face să trăiești, să disperi, să rica-
nezi, să spui enormități, să umpli o gândi-
re, să definești o operă“ (p. 54).
   De tema centrală a nebuniei și a eului
scindat se leagă cea a decadenței (fie că e
vorba de o decadență a civilizațiilor sau
de o derelicțiune personală) sau cea a ere-
dității încărcate. Dincolo de pojghița spen-
gleriană în care a tins mereu să înveșmân-
teze asemenea idei, Cioran a elaborat o
reflecție foarte profundă asupra decadenței,
pornind de la experiențe personale trauma-
tizante, în primul rând incompatibilitatea
între o mamă „orgolioasă, capricioasă, me-
lancolică“ și un tată activ, implicat civic, dar
fiu al unui bunic bețiv, „ai cărui urmași au
suferit de o crasă debilitatei Familia pu-
tredă, condamnată la descompunere biolo-
gică și la perdiție simbolică, revine obsesiv
în scrierile private ale lui Cioran, mai ales
în Caiete sau în scrisorile către rudele de
acasă: „Mi-am petrecut dimineața întrebân-
du-mă dacă am nebuni în familie“ (Caiete)',
„înclin să cred că melancolia e tara familiei
noastre“ (scrisoare către fratele Aurel) etc.
„NenorocuD marchează stirpea Cioranilor,
tot așa cum se întipărește în ființa poporu-
lui român, ale cărui defecte - fatalismul
mioritic, lenea, superficialitatea, omenia (!)
- l-au împiedicat timp de o mie de ani (și-l
vor împiedica în continuare, ni se dădea de
înțeles în Schimbarea la față a României) să
participe la istorie în sens spenglerian.
   în fond, România și „nenorocul“ ei
istoric sunt o altă temă fundamentală în
opera lui Cioran, inclusiv în scrisori. Dan
C. Mihăilescu subliniază, pe urmele altor
cioraniști, ca Ion Vartic sau Marta Petreu,
ce rol de motor creator a jucat pasiunea
frustrată pe care a dezvoltat-o pentru pro-
pria țară tânărul autor al Schimbării la față
a României. Pentru că țara n-a fost la înăl-
țimea speranțelor sale, Cioran s-a transfor-
mat în criticul cel mai acerb al „neantului
valah“: scorpionul și-a înfipt acul otrăvit în
sine însuși. Din naufragiul valahității scapă
doar limba, pe care, deși a refuzat - infantil

- s-o mai vorbească sau s-o mai scrie,
Cioran a continuat s-o viseze ca pe un pa-
radis pierdut al expresivității libere și
descătușate, radical diferită de cartezianis-
mul intrinsec al francezei: „entuziasmul
meu pentru limba noastră e în continuă
creștere, până la punctul de a o considera
una dintre cele mai expresive din câte au
existat vreodată“; cu toate acestea, „orice
s-ar întâmpla nu vom scăpa de un destin
minor“ (scrisoare către Noica, 1970).
   Dar Cioran, așa cum ni-1 înfățișează
corespondența și Caietele, este un paradox
viu, o ființă mereu în căutare de antidoturi
și de leacuri la nebunie, decadență, nenoroc
și ratare valahă. Vitalitatea cioraniană, ma-
nifestată și pe culmile disperării, nu repre-
zintă o simplă metaforă, ci un principiu
activ de construcție a personalității, ca-
re-și trage sevele din adâncurile cele mai
negre ale pesimismului. Dan C. Mihăilescu
îl surprinde pe autorul nostru căutând fără
încetare antidoturi: pentru nebunie, luci-
ditatea nemiloasă care nu lasă nicio iluzie
în picioare, sau autoîndemnurile către în-
țelepciune structurând nemulțumirea de
sine constantă a lui Cioran. Pentru româ-
nismul rănit, antidotul cioranian este arde-
lenismul, elogiul Sibiului săsesc, reveria
mitteleurcpeană, refugiul într-un provin-
cialism a-național și mai ales camuflarea
atentă a greșelilor politice de tinerețe.
   Cartea lui Dan C. Mihăilescu se citește
dintr-o suflare, cititorul fiind cuprins de
la primele rânduri de o stare extrem de
agreabilă. Urmărește fascinat volutele de-
monstrației, arabescurile stilului în același
timp riguros și vaporos, care configurează
povestea unui Cioran viu și palpitant,
desprins din hârtia scrisorilor. în fond, Dan
C. Mihăilescu postulează prin această carte
faptul că epistolele cioraniene constituie o
parte inconturnabilă a operei autorului,
demnă de o mult mai mare atenție decât i
s-a acordat până acum. înclin să cred că -
în spiritul și litera ei - corespondența lui
Cioran stă alături de două monumente
epistolare ale secolului XIX: scrisorile lui
Baudelaire și acelea ale lui Flaubert. în-
totdeauna rafinat, captivant, plăcut, Dan
C. Mihăilescu ne propune o carte ca un
vals. Dar cu nebunia!

„Satul urban"

Ștefan Bolea

DUPĂ UN prim volum,
în care căutarea au-
tenticității, nihilismul și
postexpresionismul concu-
rau în crearea unei atmo-
sfere combative (amintesc
doar versurile „numele
meu sta scris cu sânge/ ca
un mesaj obscen pe pere-
tele catedralei“), tânărul

tncâlslr«B mâinilor

poet Silviu Gongonea vine cu un produs
mai complex (volumul încălzirea mâinilor,
Craiova: Aius, 2009), foarte lucrat, at-
mosferic, în care redă ambiguitatea coti-
diană, înregistrând în detaliu cronica unui
„sat urban“. Iată cum își imaginează poe-
tul craiovean „capătul^ nopții: „am aș-
teptat așa noaptea/ să cadă peste mine/ ca
peste un morman de gunoi“. Noaptea vine
deci ca o eliberare (punctul terminus al spe-
ranțelor noastre), asemenea cortinei de
la teatru, a cărei textură o poți simți pe pie-
lea ta: „gunoiul“ este scos din scenă, lăsând
locul unui vid igienic, care poate fi umplut
cu altceva. Privit din alt unghi, noaptea este
o pasăre de pradă, care, precum un mon-
stru urban, se hrănește din mizeria produsă
de noi. „Port lumea asta în spate/ ca pe un
sac plin cu sticle de plastic“: sindromul
Atlas este updatat în societatea reciclării.
   Interesant cum poetul pornește de la o
imagine „clasică“ pe care o dinamitează/
demitizează cu un topos citadin. Niște ver-
suri, în care eul auctorial se distanțează de
semenii săi, care râd la comandă, mecanic,
grotesc asemenea păpușilor dintr-un film
expresionist, îmi amintesc de râsul ca
de gheață, cumva vindicativ, dintr-un text
al lui Nietzsche: „râdeau mai tare, câțiva
pe înghesuite/ de li se umflau obrajii ca la
niște broscoi“. De evidențiat dimensiunea
religioasă a volumului: „omul/ ... are de
ales/ între două morți. în afara/ sau înlă-
untrul lui Dumnezeu“. N-aș plia ideea de
moarte pe cea de ființă divină, deși este clar
că, din punct de vedere psihanalitic, dacă
n-ar exista frică de moarte, n-ar fi existat
nici nevoia de religios: mai ales dorința
noastră otherworldly de a imagina o viață
„mai bună“ pentru cadavru, într-o lume
platonică, ar fi expirat. Moartea aș lega-o


    Cărți primite la redacție


• Ion Urcan,
Contexte ale
Jigan iadei,
ediția a 2-a, revă-
zută și adăugită,
Pitești: Paralela
45, 2010.

• Irina
Ungureanu,
Eugene lonesco:
absurdul ca apo-
calips al utopiei,
Cluj-Napoca:
Casa Cărții de
Știință, 2010.

Marius Ghica

Anton AdOmof

HLOSOFIEȘI TEOLOGIE
LA SFÂNTUL AUGUSTIN

• Anton Adămuț,
Filosofie și teolo-
gie la Sfântul
Augustin,
București:
Editura
Academiei
Române, 2009.

• Ovidiu
Pecican, între
cruciați și tătari,
ediția a 2-a, re-
văzută și adăugi-
tă, postfață de
Adrian Popescu,
Cluj-Napoca:
Limes, 2010.

• Mircea
Handoca,
Jurnalul inedit al
lui Mircea Eliade,
ediția a 2-a,
București:
Criterion
Publishing,
2009.

Alexandru BOBOC
MODERN

DerrWasdu
a gândi altfel
Derrida ou pențer
outrement

• Marius Ghica,
Derrida sau a gândi
altfei/ Derrida ou
penser autrement,
Pitești: Paralela 45,
2008.

stil de gândire
      și JâM
formă de viață

• Alexandru
Boboc,
Raționalismul
modern: Stil de
gândire și formă
de viață, Cluj-
Napoca: Grinta,
2010.

• Călin Emilian
Cira, Convorbiri
despre N.
Steinhardt, I,
prefață de
loan Pintea,
Cluj-Napoca:
Eikon, 2010.

22 • APOSTROF

de viață, ca în ființa întru moarte heideg-
geriană, în sensul că moartea trebuie să an-
treneze conștiința realizării vieții și necesi-
tatea expresivă a autocreației. Dar este
evident că poetul alege moartea „înlăuntrul
lui Dumnezeu“, asemenea carcerei ontolo-
gice din lona. a) „după o vreme ne împreu-
nam mâinile/ și așteptam fără să ne spunem
nimic“; b) „când mă închin/ aerul e mai
curat“; c) „Și de-ar fi tot gunoiul/ să urce
la geam,/ să știi că o lumină ne are în pază“.
    Cele trei fragmente traduc o experiență
religioasă, care nu are stridența misiona-
rismului sau fiorul pasional luteran, ci
poate fi apropriată prin simplitatea ei ne-
mijlocită, care și la Chopin era o garanție a
calității. Imaginarul religios al lui Gon-
gonea îmi amintește de studiul Mâinile
unui apostol de Diirer și poate ar trebui să
adăugăm la simplitatea evidențiată un sen-
timent al focalizării, care stă în spatele su-
biectului resemnat, aparent pasiv. De la
Albrecht Diirer aș trece la Sir John Everett
Millais, cu tabloul său Cfelia-, a) „o picătură
de sânge/ în balta de lături“; b) „în fiecare
din noi doarme un câine ud“. Aceste ver-
suri, și prin extensie o bună parte din vo-
lum, dau impresia delicateței esențiale, sim-
bolice a universului poetic al lui Gongonea.
    Uneori chiar se exagerează spre micro-
manie („aș putea să încap/ într-un bec“),
alteori se dă impresia unei de-conectări
existențiale („viața noastră trăiește în altă
parte“). Trecem, în fine, la un imaginar de
transă, care filtrează universul cotidian,
aproape ca în tn’p-urile cu mescalină:
„lumina intra prin vizor, răsucită/ camera
se leagănă“; „și liniștea aceea/ împături-
tă... „un fulger/ a fumegat în fereastră“.
Astfel, camera „răsucită“ de expunerea
luminoasă, liniștea „împăturită^ și fulgerul,
care nu mai brăzdează orizontul, ci fumegă
asemenea unei petarde obosite, aduc pu-
țină dezorientare și puțin haos (necesar)
în cotidianitate. De la călătoria în „jurul
camerei“ până la descrierea orașului văzut
ca o extensie a camerei (în timp ce ea es-
te, la rându-i, o extensie corticală), Silviu
Gongonea compune un opus consistent,
soft, asemenea unui hit dark wave transcen-
dental, realizând unul dintre cele mai bune
volume de poezie ale anului 2009.






Omul căzut din cărți


Sonia Elvireanu
Cei rămași pe pământ,
noul roman al lui
Alexandru Jurcan (Cluj-
Napoca: Casa Cărții de
Știință, 2010), reiterează
vechile obsesii ale scriito-
rului despre condiția po-
etului și iubire, însă în
manieră postmodernă.
Ceea ce apare nou în

proza lui Alexandru Jurcan sunt intertex-
tualitatea literară, tehnica narativă, oniri-
smul, în sensul imaginat de Dumitru
Țepeneag, de a provoca visul, nu de a-1
explora în manieră suprarealistă. Un întreg
univers romanesc este reactualizat în ro-
man, cele mai mari nume din evoluția ro-
manului, așa cum face Milan Kundera în

Arta romanului. însă, dacă Kundera medi-
tează asupra evoluției romanului în era glo-
balizării, nu ca teoretician, ci ca romancier,
Alexandru Jurcan pare a demonstra că exi-
stența umană, repetitivă până la disoluție,
interesează ca o posibilitate în care fiecare
individ e virtual personajul unei povești
care își așteaptă autorul.
    Romanul spune povestea unui mariaj
uzat, în care partenerii rămân alături din
obișnuință, lanțul ce leagă și ucide pasiu-
nea. Din teamă de singurătate și proba-
bil din conștiința că orice relație sfârșește
inevitabil prin disoluție, chiar și cea izvo-
râtă din pasiune. Incompatibilitatea dintre
parteneri, principiul feminin și principiul
masculin, dionisiacul și apolinicul, cei doi
poli ce se înfruntă în încercarea de comple-
mentaritate, rupe echilibrul fragil. Femeia
e coruptă de senzualitate, infidelă, căzută
în abisul instinctului sexual primar, bărba-
tul e intelectualul superior, rafinat și sensi-
bil, detașat de material, care proiectează
femeia în lumea lui spirituală, înălțând-o la
condiția de zeiță. Ea se dovedește o zeiță
imorală, decăzută din condiția ei, o femeie
seducătoare, care nu se sfiește a-și împlini
poftele carnale în brațele unui grosolan
muncitor de șantier, în chiar magazia din
spatele casei.
    Drama e proiectată în plină actualitate
postdecembristă, pe fondul unor reparații
interminabile la șoseaua care traversează
orașul, un adevărat infern datorită prafu-
lui ce invadează nu doar grădina casei, ci
însăși viața conjugală, pentru a provoca
ruptura. Praful produs de lucrările din zonă
prefigurează deșertul sentimental, moar-
tea cuplului. Zgomot, praf, unelte de mare
tonaj, dar mai ales muncitori grosolani ce
se insinuează vulgar, indiferenți și zeflemiști
în viața intimă a cuplului, profitând de ge-
nerozitatea proprietarului. Actul în sine
amintește de violul din Răscoala lui Liviu
Rebreanu, când Nadina, femeia frumoasă
și rafinată de la oraș, gustă plăcerea în
brațele țăranului Petre, cu singura diferen-
ță că Lavinia se lasă sedusă de mai mulți
bărbați, fără a fi deranjată de vulg. Exce-
lente sunt paginile în care, cu subtilă iro-
nie, prozatorul opune două lumi, lumea
proletarului și lumea intelectualului, omul
instinctual și omul reflexiv, prezentându-le
ca martor și actant al evenimentelor. Ges-
tica și limbajul grupului de muncitori per-
siflează orice moft intelectual, relevând în
același timp un anumit tip de comporta-
ment, brutal, agresiv, cu insinuări indecen-
te, cinic.
    Paralel cu aventura Laviniei se consu-
mă aventura soțului. Lavinia evoluează pe
axa instinctului primar al plăcerii fizice, pe
când Septimiu e atras de Nati într-un joc
erotic bazat pe un pact: interdicția de a se
atinge. Nati oferă iluzia unei intelectuale ce
răspunde așteptărilor lui Septi, poetul. Ea
inventează o tehnică a seducției în care
recompune fragmente de ritualuri, al băii,
al ceaiului, al spălării cărților. Gestul și dia-
logul în jurul cărților par să-i unească în-
tr-un univers rafinat ce contrastează cu
toposul inițierii erotice, pivnița din subso-
lul casei, ce amintește inevitabil de Colec-
ționarul lui Fowles. Un erotism bazat
pe estetic, cum lasă să se înțeleagă Nati,
pentru care bucuria de a poseda un corp se
realizează într-o lume paralelă. E chiar
lumea iluzorie pe care o întreține Nati,
încercând să fie o dublură feminină a lui

Septi, pe care tot ea o distruge, rupând pac-
tul, pentru a aduce bărbatului dovada că
soția îl înșală. Pedeapsa vine prompt, invo-
luntar, desfigurând-o. E ca și cum orice fru-
musețe poate fi sfâșiată pentru a decon-
spira prezența unui suflet mutilat.
    în partea a doua a romanului, protago-
nistul începe un periplu prin Franța, vizi-
tându-și prietenii, pentru a fugi de mize-
ria căsniciei eșuate. E o fugă de trecut, care
continuă să-l bântuie în coșmaruri. Pe fon-
dul unui alt coșmar, spaima de căderea unui
asteroid care panichează lumea întreagă,
prozatorul radiografiază lucid și ironic o
altă hune, cea pariziană. Telefonia mobilă,
internetul, viteza deplasării, fascinația ima-
ginii camuflează absența sentimentului au-
tentic, ascund vidul existențial aici și acolo,
adică acasă. Septimiu apare în postura călă-
torului sărac și decepționat, în căutarea
unui refugiu, ca și cum distanța dintre el și
trecut ar putea fi o soluție. Accidental apare
și imaginea jalnică a emigrantului, pentru
care exilul e doar o iluzie a împlinirii. Un
lanț de cunoștințe ocazionale îl poartă din
aventură în aventură. Treptat realitatea se
prelungește într-un vis continuu, o lume
paralelă, cea a livrescului care se substitu-
ie realului. La fel ca autorul-narator-actant
din romanul lui Dumitru Țepeneag Hotel
Eurcpa, care este invadat de personajele pe
care le inventează, tot astfel protagonistul
lui Alexandru Jurcan pătrunde în timpul
ficțiunii pentru a întâlni eroii din romane-
le sale preferate. Așa începe al treilea pe-
riplu, prin lumea cărților, dialogul cu per-
sonajele de roman în diferite secvențe ale
existenței lor, personaje care nu-și cunosc
nici destinul, nici autorul. Doar Septi, ase-
menea naratorului omniscient, știe totul
despre fiecare personaj și chiar se oferă a
salva personajul din situații-limită, cunos-
cându-i evoluția. E o simplă iluzie. Un
întreg inventar de personaje dintre cele mai
diverse se perindă prin fața cititorului,
provocat să dezlege numele autorului, pro-
cedeu postmodernist de altfel, care cere o
colaborare activă între autor și cititor.
Numele personajelor invocă autori celebri,
Homer, Cervantes, Antoine de Saint-Exu-
pery, Marguerite Yourcenar, Alain-Fournier,
Thomas Mann, Soljenițîn, Fowles etc.
    Romanul se încheie cu revenirea la
matcă, acasă, în orașul deziluziei, care în-
tre timp dispare înghițit de o alunecare de
teren. Un singur semn de recunoaștere, pe
buza hăului, pivnița lui Nati, ca o amară
ironie pentru a reaminti iluzia trecutului.
Septi apare ca un personaj desprins din uni-
versul cărților sale, omul căzut din cărți, iar
singurul martor al existenței sale e tot un
personaj, din filmul lui Tarkovski, Călăuza.

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 23

    Proză

        Romanul cu ferestre


        albastre de pe colină


Ileana Urcan

Capitolul al paisprezecelea.
Banchetul de pe Munte

Pentru o vreme, familia Domnului Ni-
meni s-a mutat în locuința de la mun-
te, să mai schimbe aerul, să-și adune cum-
va existența în matca ei...
   Mai întâi, Domnul Nimeni a curățat
potecile. Potecile strâmte, sufocate de
crengi, lăstari și buruieni. A tăiat cu feră-
străul ramurile băgărețe, a curățat lăstarii
încâlciți și mofturoși, a frezat crinierele alu-
nilor și le-a făcut rotunde, a cosit iarba,
lăsând curtea curată și netedă perie, precum
ceafa tunsă proaspăt a unui copil. A trecut
apoi la cele două drumeaguri care păreau
să sprijine muntele, la răsărit și la apus,
unde a legat chiar flamuri de mătase aurie,
un fel de indicatoare oarecum romantice,
să nu se rătăcească nimeni dintre cei care
veneau să-l caute, fie pe jos, fie cu mașina.
   Apoi a venit rândul livezii din spatele
casei, „merariul din tihă“, cum îl numeau
localnicii. Deși se întindea pe platoul unui
muncel, livada cu meri era în anul acela
plină de roadă. Mere roșii, sângerii, verzi,
galbene, pietroase; prin iarba lovită parcă
de primăvară, licăreau puzderie de brân-
dușe. A strâns fructele căzute în iarbă și
le-a pus în butoaie, a adunat ramurile usca-
te, rupte, având grija florilor târzii. în mij-
locul grădinii a așezat, într-un lung drep-
tunghi, mesele robuste. Pe fețele albe
trebuiau puse din belșug fructe, salate,
brânzeturi și tot soiul de preparate din
carne, băuturi, prăjituri, flori de toate felu-
rile. în locul rămas gol între mese, urma să
cânte orchestra. Jazz, muzică clasică sau de
dans. La răsărit a pus scena, microfoanele;
un prieten pictor a realizat un fundal nede-
terminat, pentru cei care doreau să se mani-
feste cântând, dansând, recitând sau spu-
nând glume. Pentru momentele delicate
dinspre ziuă, Domnul Nimeni a plătit chiar
și o trupă care urma să cânte muzică țigă-
nească... Ospătarilor le-a închiriat veșminte
lucioase, alb-albăstrii, și, pentru ca să navi-
gheze mai bine printre meseni cu tăvile în-
cărcate, le-a comandat aripi mari, transpa-
rente, ce aduceau prin sideful lor cu aripile
libelulelor. Iluziei i-a comandat o rochie de
catifea roz, cu fluturi mici, albaștri, iar pen-
tru sine a închiriat un costum negru, tot de
catifea, cum purtase Mecena din visul lui.
A trimis apoi invitațiile; data banchetului a
fost fixată în funcție de prognoza meteo,
fiindcă nu putea să riște ca un asemenea
eveniment să fie compromis din cauza vre-
mii. Apoi s-a pus pe așteptat...
   Câteva zile, n-a primit niciun semn de
la invitați. A început să se neliniștească.
Dacă personajele importante ale romanului


nu vor veni, ce se va întâmpla cu tot planul
lui?! Mai încrezătoare din fire, Iluzia îl sfă-
tuia cu blândețe să aibă răbdare... încerca
să-i aducă și argumente: de ce n-ar veni
oaspeții, căci era vorba de o petrecere, de
mâncare și băutură de calitate, pe gratis, de
muzică și dans, nu de spart lemne... Ban-
chetul era un prilej pentru ca invitații să
se întâlnească, să mai lase grijile deoparte,
să-și împărtășească ideile, bucuriile, să tăifă-
suiască pe săturate, să se cunoască mai bine
ai Autorul, omul care făcea legătura între
ei...

Apoi a început să zbârnâie telefonul.
Domnul Nimeni a tresărit cu teamă și spe-
ranță. încurcată, Istoria Literată s-a scuzat
că nu-1 poate onora cu prezența, fiindcă nu
se simțea prea bine, și-n plus, trebuia să
pună pentru iarnă zacuscă și murături,
compoturi, dulcețuri, bureți la uscat... L-a
sfătuit să invite în locul ei Faptul Divers,
că acesta tot nu avea nicio treabă; celibatar
fiind, își băga nasul în toate, avea mare tre-
cere în societate și știa să creeze o atmosferă
veselă ori plină de suspans, când își bătea
capul... Tot era toamnă, anotimpul melan-
coliilor, al amintirilor și al iluziilor deșarte,
când în Carpathia poporul trăiește sau
visează întâmplări fantaste...
    Domnul Nimeni a rămas cu receptorul
în aer. începutul nu era deloc promițător...
Era doar primul personaj care îi dădea o
asemenea veste. Mai spre seară, a sunat De-
mocrația, care îi spuse politicoasă că urma
să plece într-o lungă vacanță, undeva pe o
plajă însorită, pe o insulă pustie, pentru
care își cumpărase deja biletul...
    Până târziu, în noapte, Domnul Nimeni
s-a plimbat mohorât și gânditor în jurul
camerei sale, precum Xavier de Maistre
sperând, însă, din toată inima, ca acest capi-
tol din viața lui să nu rămână unul alcătuit
din puncte de suspensie... Noaptea a petre -
cut-o răsucindu-se în pat. I-au trecut prin
cap tot soiul de gânduri: posomorâte, dis-
perate, necruțătoare, autodisprețuitoare,
sinucigașe, scârbite, imposibile, absurde.
Chincită pe un fotoliu, cu brațele împreu-
nate peste genunchi, Iluzia suferea în tăce-
re pentru suferința lui și își storcea mintea
cum să-l ajute să iasă cu bine din această
împrejurare. Ar fi vrut să se facă nevăzută,
să bântuie invitații și să-i mâne ca pe o tur-
mă într-acolo, sus pe munte, la soțul ei. A
doua zi, Corupția l-a anunțat sec că era teri-
bil de ocupată cu noile afaceri, fiindcă își
lărgise sfera corporațiilor de peste hotare;
Politica avea pe masă un pachet voluminos
de legi care trebuia negreșit să treacă prin
Parlament tocmai în acea zi; Președintele
tocmai fusese suspendat de Parlament pe o
durată de o lună; Literatura i-a trimis câte-

va rânduri de complezență prin care se scu-
za că o ședință importantă a Uniunii Scrii-
torilor o reține la datorie, dar îi ura toate
cele bune; Limpul și-a scuturat epoleții de
general și a trimis în locul lui Vremea', Tele-
viziunea i-a promis spre alinare Telenovela și
Kitsch-ul; Dramaturgia era departe, tot pe
o insulă pustie, dar își trimitea fiul adoptiv,
Show -ul...
   Domnul Nimeni a înțeles că personajele
importante ale romanului său îl tratau cu
indiferență sau, în cel mai bun caz, cu o
apatie suspectă. Poate că era un început ti-
mid de revoltă împotriva propriei lor con-
diții; spectacolul lor se înfiripa în ochii lu-
mii numai când, cum și dacă voia Autorul.
în rest, piereau în anonimat și în neant, iar
asta nu le putea fi pe plac...
    Pe de altă parte, dacă Autorul ar fi fost
un altul, un om mai bogat sau mai cu-
noscut, sigur nu l-ar fi refuzat... Să fi fost
și el o vedetă de show care apare toată ziua
la televizor, un personaj excentric, un magi-
cian care să lase lumea cu gura căscată,
un top-model, un fotbalist de clasă, creator
de modă, un militant homosexual...

Cu cât orele se scurgeau și se apropia ziua
hotărâtă, cu atât Domnul Nimeni era mai
dezamăgit și mai pierdut. Se uita cu teamă
înspre telefonul devenit parcă o piază-rea,
de care depindea existența lui. Pentru tot
ceea ce i se întâmpla de câteva zile, precum
în toți anii de până atunci, nu avea decât un
cuvânt care îi exploda în creier: eșecul.
Doborât de amărăciune, nu mai știa înco-
tro să apuce, dar, mai ales, îi venea să lase
totul baltă, să se cufunde în apa tot mai
călâie a melancoliei, să plutească visând
între un somn și altul, între o irealitate și
alta, până când trupul lui, amorțit de atâta
oboseală, de singurătate, așteptare și amără-
ciune să împietrească, să adoarmă pe veci
în marea de tristețe...
   Rămăseseră doar câțiva invitați care nu
dăduseră niciun semn, dar asta nici nu mai
avea vreo importanță... Romanul cu feres-
tre albastre, cu ziduri ca de cetate inex-
pugnabilă părea, așadar, că nu va mai cu-
noaște momentul final când, sus, pe coama
acoperișului său nou-nouț, ar fi trebuit să
se înalțe, ca o ofrandă spre cer, un snop
de crengi verzi de mesteacăn sau măcar un
mic buchet de flori de câmp...
   Atunci, Iluzia mai încercă ceva. Ca să
nu se risipească toate eforturile și banche-
tul să nu se ducă de tot pe râpă, dar, mai
ales, să nu-și mai vadă soțul suferind, cobori
decisă muntele. Se așeză răbdătoare la o răs-
cruce de drumuri, cu umbrela-ntr-o mână,
să se apere de soarele fierbinte sau de o
eventuală ploaie, și cu petul de apă mine-
rală în cealaltă. Oricine trecea pe acolo, pe

24 • APOSTROF

jos sau cu mașina, călare sau cu căruța, cu
motocicleta sau cu bicicleta, cu ATV-ul sau
cu parapanta, era îndrumat de ea în sus, pe
munte, spre casa Autorului. Obosită dar
surâzătoare, Iluzia, luând pe furiș câte o
gură de apă sau un medicament energizant,
fu, până târziu în noapte, o călăuză fără
cusur, pentru oricine se nimeri să treacă pe
acolo.
   Și trecură mulți. Cerșetori de toate fe-
lurile, calici, femei sărmane, prostituate,
boschetari, aurolaci, copii din orfelinate,
nebuni, bătrâni țărani rămași pe drumuri,
țigani căutători în gunoaie, bolnavi, schi-
lozi, șomeri, declasați... Pe neașteptate,
trecu Viața, care se cam clătina pe picioa-
re, de la cura alimentară drastică pe care o
ținea de câtăva vreme; Bucuria, fardată ca
târfa babilonică; Nedreptatea fii nespus de
vorbăreață și se agăță de ea ca scaiul;
Dragostea, care încărunțise bine, era cu
măseaua scoasă și mirosea de la o poștă a
medicamente, așa că îi făcu doar semn de
adio, cu mâna; Opțiunea, în pantaloni
scurți, fără pretenții, cu entorsă la un picior,
sălta ca un saltimbanc; Interdicția, cu copiii
ei mici prinși de fuste, o sărută drăgăstos,
ciupind-o de bărbie; Plictisul apăru de după
munte pe un cal roib și-i făcu reverențe iro-
nice; Indiferența îi oferi un dar legat cu
funde albastre; Sirgumtatea avu un farmec
irezistibil, mărturisindu-i cât de mult se
gândea în ultima vreme la ei, amândoi;
Mândria umflată-n pene ca o găină își clipi
ochii ștrengărește, căci se știa îmbrăcată
după ultima modă; Lenea coborî dintr-o
caleașcă vișinie, cu ornamente aurite,
împrumutată de la un profesor localnic,
care în timpul liber făcea turism agrar;
Nerăbdarea țâpuri în fustița ei scurtă, fiind-
că o trecea o nevoie fiziologică presantă;
Hoția coborî dintr-o limuzină în culori de
camuflaj, dar plină de zorzoane gălăgioase;
Răutatea, care se îngrășase fără nicio
măsură, nu prididea să-și șteargă râurile de
sudoare și arăta acum ca o femeie proastă
de la țară; Zădărnicia nu renunțase nici
acolo, sus, la servieta-diplomat plină de acte
și contracte, și-i oferi niște alune cu care
Iluzia își mai prinse puțin inima...


Capitolul al cincisprezecelea.
Focul de pe Munte

ÎMBRĂCAT ÎN fracul negru și cu un tranda-
fir roșu la butonieră, Domnul Nimeni își
aștepta, fără prea mari speranțe, puținii in-
vitați care nu dăduseră niciun răspuns che-
mării sale, dar care totuși ar fi putut să
apară la banchet.
   Pe poarta larg deschisă, și-au făcut însă
apariția mulțime de personaje nechemate,
dar îndrumate cu sârg de Iluzie, fără știrea
lui; o adunătură gălăgioasă, pestriță, la-
comă și cu maniere discutabile, mulțime
care, lăsând la o parte nedumerirea față de
acea invitație neobișnuită, s-a așezat la
mesele încărcate și a început să se ghiftu-
iască cu bunătăți. Domnul Nimeni a rămas
perplex, nefiind în stare să-i dea afară pe
cei care îi invadaseră pur și simplu curtea,
neinvitați de el, și care, dând cu ochii de
pomenile de pe mese, cărăbăneau în gură,
în poșete, în sân sau în buzunare tot ce le
nimerea între degete. în scurtă vreme,
mâncărurile au dispărut din tăvi și de pe
farfurii; ospătarii nu mai pridideau să adu-

că alte bucate, să umple paharele cu bău-
turi. Copleșit de gloata întâmplătoare,
Domnul Nimeni s-a așezat pe un scaun cât
mai retras. Oricum, nimeni nu l-ar fi băgat
în seamă. S-a simțit atât de ridicol pentru
ideea de a da petrecerea, precum și pentru
refuzul primit, dar, mai ales, pentru situația
în care se vedea, încât îi venea să-și tragă
palme. Și-a scos cu gesturi precipitate fra-
cul de mătase, rămânând în cămașă. Albul
ei impecabil îl scotea însă și mai tare din
minți. S-a descheiat la gât și tot avea senti-
mentul că se sufocă. Boabe de sudoare i
se prefirau prin păr și îi alunecau pe obraji
și pe gât. Gura îi era uscată ca iasca. Nici
nu mai îndrăznea să privească înspre fețe-
le de masă mototolite și pătate cu resturi-
le festinului. Cu capul în mâini, se uita
pierdut la țesătura olandei de pe masă...
   Până târziu, către miezul nopții, Iluzia
a așteptat oaspeți întâmplători și i-a călău-
zit spre vârful muntelui, iar de la cei care
plecau și-a luat rămas-bun. Oficiul de gazdă
era chinuitor. O dureau picioarele, brațele,
spatele, ochii. Abia într-un târziu și-a amin-
tit că, la câțiva pași mai în josul potecii, se
afla o troiță făcută, după un obicei stră-
vechi, din trei pereți din cărămidă văruită
alb, cu acoperiș de ardezie, adăpostind cru-
cea cu lisus răstignit. Până când se va face
ziuă de-a binelea, Iluzia va mai putea sta
jos, în răstimpuri, pe treptele de la picioa-
rele crucii, iar când va răsări soarele, se va
putea duce liniștită și împăcată acasă... O
pâclă ca un abur alburiu coborî din înal-
turi printre brazi și se întinse scămoșat
până jos, pe iarbă. Aerul păru că s-a alterat
deodată și că prinde mucegai. Ceața se
îndesă, mai întâi zdrențuită. începu să
fâlfâie printre arbori, se întrețesu ca un
zăbranic, se îngroșă, se lăți. Drumeagul
dinspre apus, care ducea spre vârful mun-
telui, dispăru de tot. Nu se mai vedea
nimic, nici la câțiva pași. O înfiorare brus-
că de vânt trecu prin florile veștejite din
cununa de la picioarele lui lisus, coborî
apoi pe creștetul ei și-i răvăși părul peste
fața speriată. Apoi dispăru și celălalt drum.

I se păru că aude behăit ușor de oi și sunet
de falangă. Ciuli urechile, să audă mai bine
câinii, și se bucură la gândul unei prezențe
omenești. De văzut, nu văzu mioarele și
nici păstorul care le purta, dar turma nu
părea să fie deloc departe. I se păru, chiar,
că o aude păscând, cum rupe încet cu botu-
rile catifelate iarba măruntă. Se temu apoi
că turma se îndepărtează și începu să stri-
ge. Nu-i răspunse însă nimeni, nici măcar
un mârâit de câine. Iluziei i se făcu frică. I
s-o fi părut că aude mioarele. Sau a visat.
Luna, stelele dispăruseră fără urmă. încercă
să-și amintească dacă a ațipit sau dacă nu a
dormit chiar. Băgă de seamă că întunericul
se făcuse vârtos precum păcura și i se păru
irespirabil. Vru să plece acasă în cea mai
mare grabă, la soțul ei. Dar nu îndrăzni,
căci nu se vedea nici la doi pași. Vru să se
dea un pas înapoi, bâjbâind cu mâinile pe
unde știa că sunt treptele de piatră. Dar
constată că nu poate să-și miște picioare-
le. Erau grele și înțepenite parcă în pământ,
înnebunită de groază, vru să ridice brațe-
le, să dea din ele, să se agite, dar îi fu cu
neputință. Brațele îi înmărmuriseră și ele,
atârnate pe lângă trup. înțelese că nu-și mai
putea clinti nici capul, nici trunchiul.
Ajunsese o stană de piatră. îngrozită, vru
să țipe ca scoasă din minți după ajutor,

să-și strige disperată soțul. Dar până în vâr-
ful muntelui era cale lungă, soțul ei n-o
putea auzi, iar în jur era pustiu, fiindcă
satul era așezat hăt în vale, mult mai jos de
locul în care aștepta Iluzia... Oricum,
strigătul nu se desprindea, nu ieșea pe
gâtlej să se împrăștie în jur, ci rămânea ca
un prunc în viscerele împietrite ale ființei
ei. Lacrimile i se rostogoliră, cu încetinito-
rul, pe obraji și se întăriră precum ceara
topită.
    Atunci auzi clar vuietul muntelui. Un
geamăt adânc, fioros, animalic. Dacă nu ar
fi cunoscut locul, ar fi crezut că muntele
scuipă lavă, că se scutură ca o dihanie. Auzi
cum se desprind bucăți mari de stâncă, le
auzi cum se rostogolesc laolaltă cu brazi,
tufișuri, pământ dislocat, pe versanți. Bolta
cerului se cutremură. Un tunet asurzitor
despică întunericul chiar deasupra munte-
lui, unde era casa lor cu livada de meri. Un
șarpe de foc rătăci printre stolurile de pă-
sări speriate și apoi flăcări uriașe țâșniră de
pe vârful muntelui, ca dintr-un vulcan.
Focul se aprinse cu mânie, scuipă jerbe de
scântei și ei i se păru că s-a aprins pădurea
de brad. Ce se întâmpla sus pe munte? Ce
se întâmpla cu soțul ei? Doamne, doar nu
ardeau casa, livada, oaspeții? Cu cât lim-
bile focului se înălțau mai mult, cu atât
Iluzia plângea și se zbuciuma, dar strigătul
se prăbușea surd în adâncul ei de piatră.
Apoi o voce imperioasă, tunătoare, părând
a mustra sau a amenința de pe munte, îi
opri bătăile inimii. încercă să înțeleagă ce
spuneau acele cuvinte, fiindcă i se păreau
cunoscute, dar cuvintele alunecau și săreau
cu mânie ca o apă vijelioasă peste pietre...
Pădurea, aerul, cerul fremătară straniu, aco-
perind anume parcă mesajul, care nu-i era
destinat ei... Nu încăpea nicio îndoială:
vocea aceea, care-i vorbea soțului ei, era...
    Iluzia înțelese că își pierduse, pentru o
clipă, cunoștința...
    Apoi, mânia muntelui păru că se în-
moaie. Aerul păru că se subțiază, se deșiră,
primind transparențe ușor albăstrii. Iluzia
simți puternic în nări mirosul mușchiului
umed, al cimbrișorului sălbatic, dar, mai cu
seamă, i se păru că aerul mirosea tot mai
tare a tămâie și, mai ciudat, a mir. Căzută
cu fața în iarbă, încercă să-și revină și văzu
că se poate. Reuși cumva să se ridice în ge-
nunchi și începu să se roage fierbinte, din
toată inima. Aerul parcă foșni și murmură
a descântec. Mai întâi ușor, lent. Apoi, mai
tare. Curat, răcoros, umed. Sărat. De de-
parte, din văile neștiute și verzi ale mun-
telui, ajunse până la ea freamăt prelung, ca
de mare. își ridică temătoare ochii spre
munte. înalți și la locul lor, brazii își legă-
nau lin cetinile. Sus, pe culme, nu era nici
urmă de foc. Pleoapa somnoroasă a nop-
ții se deschidea leneș tocmai deasupra casei
lor și, pe fondul vinețiu al zorilor, începeau
să se profileze, sfios ca niște gene, ramuri-
le intacte ale livezii de meri.

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 25

Istoria bisericii
ca pledoarie pentru
reformă morală


Cristian Vasile

CA ISTORIC care am scris
despre raporturile din-
tre culte și puterea politică
în perioada comunistă și am
urmărit dezbaterile de după
1990 privitoare la justiția
morală, nu pot decât să fiu
de acord cu ceea ce afirmă
pastorul Vasilică Croitor în
textul dedicației de la înce-

putul cărții sale - Răscumpărarea memoriei:
Cultul penticostal in perioada comunistă
(Medgidia: Succeed Publishing, 2010)
anume că „de douăzeci de ani, Biserica din
România trăiește într-o negare a realității,
încurajând confuzia și comunicând un
mesaj ambiguu generației tinere“ (p. LX).
   Prin biserică presupun că înțelege, ca și
mine, ierarhia bisericii, a bisericilor, mai
bine zis. Lectura volumului ne întărește
ipoteza că, la nivelul conducerii de cult - în
timpul dictaturii comuniste -, nu există
diferențe semnificative când este vorba
despre atitudinea servilă față de puterea
politică a clerului superior al bisericilor
recunoscute oficial. In plus, acțiunile de
după 1990 ale demnitarilor ecleziastici
provenind din mai toate confesiunile - în
raport cu ideea de reformă morală, cu
acțiunile de deconspirare ale CNSAS, cu
solicitările de transparență a arhivelor in-
terne ale bisericilor - confirmă afirmația
(doar aparent) categorică și radicală a
autorului. De altfel, cartea nu este numai o
sinteză de istorie a Bisericii Penticostale, ci
este un volum care cuprinde pagini impor-
tante și despre Biserica Ortodoxă Română
- în fond, cei mai mulți convertiți la pen-
ticostalism de după 1945 au provenit din
Biserica Ortodoxă -, despre istoria Depar-
tamentului Cultelor, despre modul în care
acționa Securitatea pentru reprimarea și
supravegherea cultelor. în plus, autorul
insistă să analizeze atât compoziția socială
a conducerii cultului, cât și implicațiile
acestei realități: la început, în anii 1940 și
1950, intelectualii aproape că lipseau, fapt
speculat de autorități, care au putut mani-
pula mai ușor noua biserică recunoscută
oficial.
   Cred, la fel ca și cei care au validat vo-
lumul, că la Vasilică Croitor merită apreciat

„curajul de a spune, de a documenta^ (p.
V), chiar cu riscuri. în carte sunt decon-
spirați mai mulți lideri ai cultului penti-
costal din perioada comunistă; există însă
și nuanțări - în cazul lui Trandafir Șandru,
de exemplu, pastorul care a făcut un joc
dublu și care a predicat pentru mai mulți
ani la biserica bucureșteană „Filadclfia“ din
strada Mihail Sebastian. S-a întâmplat să
îmi petrec o parte a copilăriei în zona car-
tierului Rahova-Sebastian, iar în anii 1980
treceam de mai multe ori pe lângă acest lă-
caș de cult, care îmi apărea ca o clădire stra-
nie; deși nu era foarte impunătoare, pentru
că era umbrită de înălțimea blocului unde
era sediul administrativ al Uzinei Vulcan,
îmi stârnea un interes special. Datorită căr-
ții lui Vasilică Croitor putem să deslușim
misterul care a înconjurat clădirea bisericii,
pentru care s-a dus un adevărat război în
anii 1970 între comunitatea parohială și
autorități (Primărie, Departamentul Culte-
lor, Securitate etc.).
   Pe de altă parte, revenind la radicalis-
mul moral al autorului, în carte este vorba
și de examinarea gradelor de vinovăție în
cazul liderilor Bisericii Penticostale, demers
care este dificil de stabilit (mai ales că -
aflăm de la autor - nu toate dosarele rele-
vante au ajuns în Arhiva CNSAS). Nu cred
că există o carte asemănătoare scrisă de un
cleric ortodox despre Biserica Ortodoxă
Română; părintele Ion Buga s-a remarcat
ca un critic al ierarhiei, chiar în scris, dar
cunoscutul preot și teolog a căzut în zona
pamfletului și nu a furnizat publicului/
credincioșilor o lucrare academică de istorie
a ortodoxiei sub comunism. în schimb,
Vasilică Croitor este un fel de Lucian Boia
penticostal care contrazice sau combate
diverse mituri istoriografice. „Unul dintre
miturile pe care l-au lansat conducătorii
[penticostali] din acea perioadă - scrie
autorul - a fost acela că ei au reușit să păs-
treze timp de 40 de ani cultul penticostal
unit“ (p. 101). Or, autorul prezintă în carte
numeroasele disidențe și dispute, trecând în
revistă actele de contestare a conducerii
centrale a Bisericii Penticostale, percepută
drept colaboraționistă de diverși păstori și
credincioși. Pe de altă parte, volumul este
și o polemică implicită cu istoriografia
ortodoxă oficială, care susține că, începând
din 1960, atitudinea tuturor cultelor din
România față de statul comunist este practic
aceeași. Or, această afirmație ar merita
nuanțări, în sensul că gradele de prudență/
obediență față de regim au variat de la o
biserică la alta, iar cultul penticostal iese în
evidență tocmai prin numărul mare de
disidenți față de conducerea care este docilă
în raport cu puterea politică.
   Vasilică Croitor se luptă și cu un alt ste-
reotip, care este enunțat de pastorul John
F. Tipei în Cuvântul-inainte: „Sunt destui
cei a căror minte a fost inoculată cu nefasta
idee că regimul comunist a fost un aliat al
Bisericii, că [...] doar el ne-a scăpat [pe noi,
penticostalii] de prigoana din partea orto-
docșilor, doar el a autorizat Cultul pen-
ticostal!“ (p. XII). Or, cartea arată foarte
bine unde este problema centrală: regimul
totalitar, prin Departamentul Cultelor, Se-
curitate, autorități centrale și locale, este
cel care limitează, restrânge, suprimă li-
bertatea religioasă a neoprotestanților sau

instrumentalizează Biserica Ortodoxă în-
tr-o direcție antipenticostală, așa cum,
înainte de 1945, sistemul politic (interbelic,
apoi antonescian) tolera agresiuni ale BOR
împotriva comunităților evanghelice care
luau ființă prin convertirea unor foști
ortodocși.
    Fără a nega caracterul academic al cărții,
cred că Răscumpărarea memoriei este un
amestec între o lucrare științifică și un ma-
nifest plin de patetism pentru o reformă
morală în biserică. Stilul patetic este evi-
dent: la un moment dat, Vasilică Croitor
vorbește despre liderul penticostal Eugen
Bodor, care, „purtat de interese efemere, a
ajuns și el să se înfrupte din fructul oprit,
devenind o pradă ușoară pentru hienele co-
muniste“ (p. 28). Chiar dacă mulți istorici
ar valida afirmația, probabil că ar fi ales o
altă formulare. Există un singur aspect al
cărții la care am o obiecție mai de substan-
ță. Vasilică Croitor susține că există o con-
tradicție între textul constituțiilor comu-
niste și diverse legi (Legea cultelor, în
principal), adică o discrepanță între „legea
fundamentală“ și actele normative obișnui-
te, acte care ar fi trebuit să se subordoneze
„legii supreme“ (p. 48). Vasilică Croitor
afirmă că „[penticostalii] poate se armo-
nizau mai bine cu Constituția decât o
făceau legile țării [...] care nesocoteau legea
fundamentală^ (p. 89). Așadar, autorul
sugerează o ruptură între normă și practică
și între Constituție și celelalte legi. Or,
însuși textul Constituției este unul proble-
matic, pentru că toate frazele care acordă
libertăți și drepturi sunt urmate de o frază
finală care contrazice de fapt prima parte
a articolului constituțional care aparent este
generos când este vorba să ocrotească
demnitatea umană. Art. 13 al Constituției
din 1948 prevede că statul acordă protecție
inițiativei particulare, dar numai in măsura
in care aceasta este pusă in slujba intereselor
generale. Or, aceste interese generale erau
definite restrictiv de puterea comunistă.
Prevederile privind rolul Procuraturii sunt
abuzive și nedemocratice, iar acest aspect
este și mai accentuat în textul constituțional
din 1952. Ultima Constituție, cea din
1965, stipulează că libertatea cuvântului,
presei, întrunirilor, mitingurilor ți demonstra-
țiilor nu pot ți folosite in scopuri potrivnice
orânduirii socialiste ți a intereselor celor ce
muncesc. Deci chiar textul constituțiilor este
contradictoriu și de fapt neagă libertățile,
inclusiv libertatea religioasă și de conștiință.
    Cartea lui V Croitor - conținând și nu-
meroase documente de arhivă - invită la o
reflecție profundă asupra relației dintre
cultele religioase și stat și este cu atât mai
însemnată cu cât este întocmită de un om
al bisericii.

26 • APOSTROF

Tine de domeniul evidenței, și nu doar
de cel medical, că fumatul nu împrospă-
tează respirația și nu protejează sănătatea
celui care fumează sau a celor din jurul lui.
Fumători sunt totuși cu nemiluita, și asta
nu pentru că ar exista femei care ar dori cu
tot dinadinsul să aibă un ten îmbătrânit,
bărbați prea potenți care ar vrea să mai re-
ducă din energia sexuală proprie, mame
denaturate interesate să-și ucidă copiii în
pântece, nemernici ahtiați să-și anihileze
concetățenii. Cu toate acestea, de ce fumea-
ză? De ce și oamenii cumsecade, oamenii
buni ca pâinea caldă, care n-ar ucide o
muscă, n-ar suci gâtul niciunei găini se
dedau, mișelește, la acest ucigaș obicei, de-
venind opresori ai celor dragi și nu numai?
La drept vorbind, nici ei n-au habar. Re-
plicile acestora, dacă îi întreabă cineva, par
la fel de difuze ca și fumul care le iese pe
nas când trag din țigară: pentru plăcere,
pentru relaxare, pentru a scăpa de anxieta-
te, pentru a face o pauză în toiul unei anu-
me activități etc., etc.
   Mai puțin ne interesează, în cazul de
față, să prezentăm scopurile sau consecin-
țele nefaste ale țigării asupra sănătății fizice
a oamenilor. Ele sunt lămurite foarte bine
de specialiștii în igienă ori de cei ai bio-
politicii mondiale și sunt cunoscute de toți
fumătorii în general.
   Ne vom ocupa de problema fumatului
ca act ce a luat, în zilele noastre, forma abe-
rantă a unei crime. In favoarea acestei ipo-
teze aducem următoarele argumente:
   1.  există legi care condamnă, în anumi-
         te limite, fumatul, dar există și opro-
         briul public al celor care nu fac parte
         din „tagma“ fumătorilor;
   2.  există un dublu mobil: anihilarea
         omenirii, distrugerea planetei;
   3.    există făptuitori: fumătorii;
   4.     există corp delict: țigara;
   5.    există victime: nefumătorii;
   6.  există martori: cei care te-au văzut că
         ți-ai aprins țigara în preajma unui
         copil;
   7.  există complici: vânzătorii, care dau
         țigări chiar și minorilor!!!!;
   8.  există punerea la zid: un fumător nu
         merită respectul unui nefumător, de

Aruncă țigara:
ești arestat!
Raluca Voi nea

      o infinitate de ori mai integru și mai
      stăpân pe el;
   9.  există întemnițarea: spațiile special
         amenajate pentru fumători, centre de
         dezintoxicare etc.;
   10.  există clandestinitate: trafic de țigări,
         fumatul în locuri interzise, inclusiv
         în toaleta de la serviciu, fiindcă pa-
         tronul nu acceptă fumători în insti-
         tuția lui, pe motiv că ar fi irascibili;
   11.  există sentimentul de culpabilitate
         etc., etc.

Se pot găsi mai multe argumente, ne-
îndoios. Ne vom opri însă asupra ultimului
dintre cele prezentate de noi: sentimentul
de culpabilitate.
   Până la schimbarea mileniului, fumatul
era o problemă personală, pe care fiecare
individ încerca să o regleze pe cont propriu.
Cum să mă las de fumat eu, pentru că
vreau eu să mă las de fumat, nu fiindcă mă
obligă alții? se întreba naratorul-personaj
din cartea lui Italo Svevo, Conștiința lui
Zeno. Și a recurs, de-a lungul vieții, la di-
ferite metode. La 57 de ani regăsește, pe
pagina de gardă a unui dicționar, urmă-
toarea notă, scrisă cu litere frumoase și
împodobită cu o vinietă: „Azi, 2 februarie,
trec de la facultatea de drept la cea de
chimie. Ultima țigară!“. Sau își amintește
de alte însemnări, stabilite pentru a renunța
la fumat, însemnări care închid în ele, fie-
care, câte un imperativ: „Odată, pe când
eram student și mi-am schimbat locuința,
a trebuit să-i tapetez pereții pe cheltuiala
mea, fiindcă-i acoperisem de date. Și pro-
babil că părăseam camera aceea tocmai
pentru că devenise cimitirul frumoaselor
mele hotărâri. [...] Datele de pe pereții
camerei mele erau scrise în cele mai felurite
culori, și chiar în ulei. Hotărârea, revizuită
din credința cea mai sinceră, își găsea
expresia potrivită în intensitatea culorii care
trebuia s-o facă să pălească pe cea dedicată
hotărârii anterioarei Alteori, decizia de a
renunța la fumat o legase de anumite co-
respondențe între cifre: „A noua zi din luna
a noua a anului 1899!“; „Prima zi din
prima lună a anului 1901!“; A treia zi a
lunii a șasea a anului 1912, orele 24!“.
   Cum am spus, fumatul constituia, pe
atunci, o problemă personală. Interdicția
celorlalți, chiar a doctorilor, era aproape
nulă. Când eroul are o indispoziție și se
duce la medic pentru a o trata, îi sugerează
acestuia că ar putea fi pusă și pe seama
nicotinei. Doctorul răspunde:
   „ Mișcare peristaltică... acid... nici vor-
bă de nicotină!“
   Speranța naratorului era de a-1 convin-
ge pe doctor să-i interzică fumatul. Aștep-
ta o interdicție. Dar acesta, nici gând s-o
formuleze!
   Sentimentul de vinovăție, în cazul lui
Zeno, era, ca și fumatul, o problemă per-

sonală. Eroul cunoscuse în tinerețe un soi
de mustrare de conștiință pentru că simțea,
la momentul respectiv, că își facea sieși rău.
Așadar, vina era proiectată de fumător asu-
pra lui însuși. Va să zică, fumătorul se
învinuia pe sine, nu-1 învinuiau alții. Re-
nunțând la țigară, el dorea să-și redobân-
dească seninătatea, echilibrul, libertatea
personală, conștiința. Și totuși, la maturi-
tate, personajul-narator ajunge la o conclu-
zie exact pe dos formulată: „cu fiecare ți-
gară aprinsă îți afirmi libertatea proprie“.
   începând cu ultimele decenii, se lansea-
ză noi tendințe, care se pretind corecte po-
litic și care tratează fumatul ca pe o pro-
blemă generală, ceva ce nu mai ține de
„jurisdicția“ spațiului privat, ci de cea a
spațiului public, interesantă este cartea lui
Benoît Duteurtre, Fetița și țigara. Autorul
imaginează o lume pe dos, în care un băr-
bat matur, funcționar la primărie, ajunge să
se comporte ca un puștan, fumând, pe
ascuns, în toaleta de la serviciu. Situația
devine grotescă în momentul în care, sur-
prins de o fetiță care dă buzna peste el în
timp ce își consuma, cu pantalonii în vine,
țigara, personajul este acuzat de crimă îm-
potriva copiilor (un termen agravant pen-
tru pedofilie).
   Vina nu mai reprezintă azi decât în apa-
rență un concept etic sau religios. în reali-
tate, ea tinde să se integreze în sfera
dreptului, a ceea ce este sau nu licit. Apar
numeroase situații în care fumătorii sunt
percepuți/se percep ca niște marginali. Re-
strângându-li-se dreptul de a se manifesta
liber, precum o fac prietenii lor, colegii,
concetățenii nefumători de profesie, ei sunt
provocați, deseori, să intre în clandesti-
nitate.
   Sentimentul de vinovăție nu mai e, nici
el, o chestiune personală. Fumătorul zilelor
noastre încearcă un soi de mustrare de
conștiință nu față de propria persoană, ci
față de ceilalți, nefumătorii. El nu-și mai
face griji pentru sănătatea sa, ci pentru să-
nătatea copiilor, a celor din jur. Bineînțeles
că vina este indusă din exterior, prin me-
sajele de pe pachetele de țigări („Fumatul
dăunează grav sănătății tale și a celor din
jur!“, „Fumatul dăunează grav sănătății co-
piilor noștri!“ etc.), reproșurile prietenilor,
sfaturile specialiștilor, campaniile și proiec-
tele antifumat etc.
   Și totuși există mulți fumători care, deși
trec prin momente de culpabilizare, conti-
nuă să fumeze. Cum se explică? O fi vorba
de aceași nevoie de a-și afirma libertatea
personală? De un refuz împotriva unor mă-
suri pseudoetice care îi transformă din oa-
meni buni în niște opresori? De o demon-
strație că nu orice abatere de la normă
reprezintă neapărat o abatere de la nor-
malitate? Rămâne de elucidat, bineînțeles,
tot de către specialiști.

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 27

Rezoluție


        Poeme de

Tadeusz

Dabrowski
 JB Bl iiiJ< * V B





Diferență



Astăzi din nudul tău mi-am ales un ochi
și l-am mărit până la marginile ecranului, până
la limita rezoluției (iar ea e atât de înaltă,
că se poate deja avea încredere în tine). Am mărit

ochiul tău drept, vrând cu un ultim clic
să sar în partea cealaltă, să privesc un suflet
sau măcar pe mine clicat. Pe
la a patruzeci și patra mărire
< W / g/Tg                               I
mi-am zărit silueta neclară,
la a șaizeci și șasea conturul aparatului
de fotografiat, lizibil doar pentru mine. Iar
apoi deja nimic mai mult decât dreptunghiuri cenușii

croite precis ca și cărămizile din zid, ca
pietrele din zidul plângerii, în fața căruia
stau zi și noapte, ca să continui să pun în îmbinări
bucățele de hârtie cu versurile mele.
                                         Bl / J A BF ri
                                         U m 1/
Pentru tot prea târziu, pentru nimic
prea devreme


Din nou peste ani ne întâlnim pe neașteptate,
vom amesteca premeditat berea și vinul
cu votca, pentru ca în miez de noapte să mergem cu
bicicletele
prin cartier, pe neașteptate lovind în bordurile

înalte, călcând rondurile de flori, rănindu-ne obrazul
de crengile crescute neașteptat, pentru ca pe ne-
așteptate să ne răsturnăm apoi, și ducând
bicicletele strâmbate, să venim la mine, ca să ne bandajăm


rănile, iar apoi să ne întindem să dormim, pentru ca
                                               dimineața
să copulăm pe neașteptate precum animalele, de
teamă că va reveni pe neașteptate ceva,


ce am simțit cu mult timp în urmă, copulând precum
                                             oamenii


                                                     Hotarul dintre bine și rău este ferm
                                                     și îngrozitor de strict. Și subțire ca un punct
                                                     desenat cu cel mai tare creion. Diferența dintre

bine și rău este nu mai puțin esențială
decât deosebirea dintre strănut și tuse.

Scriam o poezie și tocmai îmi venea să strănut, când
la ușă sună tata. M-am speriat
atât de tare, încât am rupt vârful creionului, și în loc să
                                                      strănut
- am tușit. Diferența dintre bine și rău
este certă. Ca diferența dintre
I wra                                                iii| I /
teama justificată
și spaima fără motiv.
Fi 1
* * *

Altădată omul își construia identitatea.
Acum o caută. O caut și eu - din când în când
găsesc ceva, care ar putea să he ea.

Acest ceva se uită (la mine?) cu ochi strălucitori:
mereu aceeași spaimă, aceeași speranță,
ca adevărul este intre noi.


până la capăt

i.
poezia este atunci
când simți

acest
ceva

simți?

2.
(dacă nu
citește poezia
din nou)

Traducere din limba polonă de
Luiza Săvescu

28 • APOSTROF

Inițierea în fericire


          Maria Sârbu

Avangarda rusă

* * *

Aleksei Skaldin

     (1889-1943)


ALAIN-Fournier este pseudoni-
mul lui Henri Alban Fournier
(1886-1914), scriitor francez mort la
27 de ani, cunoscut mai ales dato-
rită romanului său Le Grand Meaul-
nes, tradus în limba română cu titlul
Cărarea pierdută. Cartea a avut un
succes instantaneu și a ratat cu puțin
acordarea Premiului Goncourt: a ob-
ținut cinci voturi din cele șase ne-
cesare. în 1999, ziarul Le Monde le
propunea cititorilor săi să aleagă cele
mai importante o sută de cărți ale
secolului xx. Cărarea pierdută se afla
între primele zece romane ale seco-
lului trecut, alături de Străinul lui
Albert Camus, în căutarea timpului
pierdut al lui Marcel Proust sau Pro-
cesul lui Franz Kafka.
   Augustin Meaulnes a descoperit
că fericirea acestei lumi nu poate fi
nici totală, nici solitară, și că lasă
mereu un „gust de pământ și de
moarte“. Și Francois Seurel va avea
această tragică experiență la moartea
Yvonnei de Galais. Pentru amândoi,
fericirea se dovedește a fi cu două
tăișuri. Meaulnes va descoperi și că
această fericire - luând chipul Yvon-
nei sau al Valentinei - rezidă mai
mult în căutare decât în posesie.
Seurel gândește la fel când își ima-
ginează vechiul tovarăș noaptea, în-
velindu-și fetița într-o haină și ple-
când cu ea către noi aventuri.
   Există în afirmațiile lui Meaulnes
speranța unui altundeva; moartea nu
e înțeleasă ca sfârșitul de nesuportat
al unei fericiri pământești, întreruptă
brutal și pe nedrept, ci ca iluminarea
dorită cu ardoare. Meaulnes îi scrie
lui Seurel că aventura lor s-a termi-
nat, că iarna din acel an e moartă
asemenea unui mormânt și că poate
numai moartea le va da cheia, ur-
marea și finalul acelei aventuri ratate.
Cu altă ocazie, Meaulnes spune că
numai în moarte va găsi poate fru-
musețea acelei vremi. Doar reîntor-
cându-se asupra trecutului poate ju-
deca valoarea imensă a ciudatei sale
aventuri. Vorbește chiar de un „salt
în Paradis“. Domeniul misterios e
tocmai țara minunată a copilăriei, pe
care îți dai seama că ai pierdut-o când
ai părăsit-o și despre care nu știai că
era paradisul. Când o vom regăsi?
„Poate mâine dimineață“, citim la
sfârșitul capitolului al zecelea al
primei părți a romanului. Aceste
cuvinte se găseau deja sub pana
scriitorului în 1909, în povestirea
Madeleine-, „Poate mâine ne vom tre-
zi pe tărâmul tainic; mâine la auro-
ra minunată“.
   Leon Cellier (în LegrandMeaul-
nes ou Pinitiation manquee. Paris:
Lettres Modernes, 1963, p. 25) afir-
mă că romanul se închide pe ima-

ginea lui Meaulnes fugind ca un hoț
ducându-și prada; plecarea sa la Paris
semănase deja mai puțin cu o plecare
decât cu o fugă; Meaulnes pare con-
damnat la o fugă eternă. Dimpotrivă,
credem că imaginea finală arată că
inițierea în fericire a fost o reușită
pentru Meaulnes, pentru că acesta a
învățat că fericirea stă tocmai în
căutare.
   în ceea ce privește casa natală,
constatăm că rezultatul căutării celor
trei personaje masculine este conform
cu ceea ce implica începutul roma-
nului. Putem vorbi de un succes total
pentru Frantz - a posedat tot, apoi
a pierdut tot, pentru a-și regăsi cel
mai bine vechiul climat -, de o se-
mireușită pentru Meaulnes - pe ju-
mătate orfan la început, dar păs-
trându-și casa natală, deține în final o
a doua casă și găsește o fiică, dar își
pierde soția - și de un eșec complet
pentru Seurel, care rămâne la fel de
neajutorat, la fel de singur ca altădată.
Seurel descoperă că trebuie să se obiș-
nuiască cu singurătatea și să caute
fericirea în lucrurile simple pe care i
le oferă viața. își dă seama că bună-
voința nu e suficientă pentru a-i face
fericiți pe ceilalți sau că ea nu duce
decât la o fericire limitată. Frantz este
singurul personaj care nu a cules
fructele inițierii în fericire. Fericirea
pe care o regăsește la sfârșitul roma-
nului nu este rezultatul propriei sale
căutări, ci al căutării lui Meaulnes.
   Valentine află că nu trebuie să-i fie
frică de fericire, că orice om este
demn de fericirea care i se oferă. Ea
descoperă că fericirea este o stare
contradictorie, care poate domni în
inima ființei în același timp cu su-
ferința. Ea mărturisește la un mo-
ment dat că e mai fericită în urma
sacrificiului ei decât dacă ar fi fost
soția lui Frantz. în 1910, Alain-
Fournier îi scria lui Jacques Riviere,
gândindu-se la roman, că în spate-
le acestui gest de renunțare umană
se va simți tot regatul bucuriei câș-
tigate. Afirmația este valabilă nu nu-
mai pentru Valentine, ci și pentru
Yvonne. Aceasta este conștientă de
obstacolele pe care le presupune cău-
tarea fericirii, dar își imaginează că
sunt ușor de depășit. Or, ea descoperă
neputința de a învinge dificultățile și
necesitatea de a se resemna. Și pentru
Valentine, și pentru Yvonne, renun-
țarea nu a fost în van, căci prima își
regăsește în final logodnicul, în timp
ce a doua descoperă o altă formă a
fericirii, fericirea de a fi însărcinată.

Nisip roșu pe alei, poteci.
Un satir ramolit pe un pietroi în licheni.
De tandră mână împletită, o albă cunună
Atârnă-n scurte coarne de țap.
Turn vechi pe curtină.
Din el împrejurul se vede nemărginit,
Și satirul cuprins de tristețe e pierdut
Prin câmpiile tale tihnite, Rusie.
El își înclină urechea ageră:
Au vântul nu-aduce-ncoace tropot de danț? -
Dar numai freamătul frunzișului se-aude,
Iar undeva se zbate-o muscă albastră.

(1911)

* * *

Lui VA. Kcmarovski

îți trimit mere într-o simplă strachină
ne-ncondeiată.
Primește nebogatul dar. Pe urmă îl vei aprecia.

Diferite, stau alături, reflectându-se-n umeda argilă
Și multicolor e jocul de nuanțe. Privește și ia
aminte.

Primul transpare tandru, irigat de sucul
                                       pal-șofrăniu,
Ca și cum miere de tei i-ar fi îmbibat inima.

Albă, altă coapsă mică se rumeni de la darnicul
                                              soare,
Leit obraji de fecioară arde cu gingașa-i
                                       sulimeneală.

Al treilea măr e hașurat de segmentate, vinișoare
                                              roze;
Aici sunt parmeni aurii - fructe ce-mi plac mult.

Iar la urmă pus-am mere de Antonovka, verzi, tari.
                                            Acre-s?
Ce să-i faci?... - Nu mânca. Mai bine du răvașul
                                      pân’ la capăt.

Ia vopsele și pensule. Pe pervazul ferestrei pune
                                              darul,
Trage perdeaua la o parte, las’ soarele să răzbată.

Filei albe încredințează-i taina naturii.
Privește sobru, calm. Soarele te va ajuta.


■
Traducere și antologie de

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 29

Revista Apostrof se poate cumpără
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mund Mercy, nr. 1.
• Tlmișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •     12 euro sau 1 5 USD pentru 3 luni,
    •     24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •     48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
   RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

Cuprins

• Cafe Apostrof                                                                        • CU OCHIUL LIBER                                                                
                                                                                     2 Portret Prospero                            Ovidiu Pecican               20      
• Dosar: Ion D. Sîrbu                                                                  Autoportret cu interviuri                    Constantina Raveca Buleu 20         
                                                                                       Un vals cu Nebunia                       Ioan Pop-Curșeu            21           
Convorbiri cu dl Gary (II)                     Mihai Barbu                    3        „Satul urban"                               Ștefan Bolea                 22      
• Puncte de reper                                                                      Omul căzut din cărți                        Sonia Elvireanu              23      
Liviu Petrescu, cronicar în anii '80            Sanda Cordoș                  4        Istoria bisericii ca pledoarie                                                   
Un critic al ideilor literare                      Iulian Boldea                     6 pentru reformă morală                      Cristian Vasile               26      
• Poeme                                                                                • Proză                                                                          
***                                      Călin Vlasie                    5             Romanul cu ferestre albastre de pe colină Ileana Urcan                 24        
tumular #3, tumular #4                   Ștefan Bolea                 7                • Eseu                                                                           
•*’, ***, ***                               Medeea lancu                 9                                                                                              
Lulu din Cluj                                Doina Cetea                 13            Aruncă țigara: ești arestat!                    Raluca Voinea                 27 
poeme din adînc                            Ioan F. Pop                   19            • Biblioteci în aer liber                                                        
• Cronica literară                                                                     Poeme                                 Tadeusz Dabrowski         28               
Gabriel Liiceanu sau universul elegant        Irina Petraș                    10       (traducere din limba polonă de Luiza Săvescu)                                    
Poezie și sacralitate                           Ștefan Borbely                11       Inițierea în fericire                            Maria Sârbu                   29
• SĂ NE CUNOAȘTEM SCRIITORII                                                           • Avangarda rusă                                                                 
„Pariul" manierist al lui Adrian Popescu      Cezar Boghici                 12         ***, ”*                                    Aleksei Skaldin               29      
• Lecturi libere                                                                       (traducere și antologie de Leo Butnaru)                                          
Jurnal din timpul războiului                                                                                                                                            
& amintiri din comunism                    Ion Bogdan Lefter            14                                                                                              

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

Colecția „Filosofic modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.     10 lei
Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.    15 lei
Colecția „Filosofic medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei
Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.     4 lei

• Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.              20 lei
• Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                 20 lei
• Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
• Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                 20 lei
• Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
• Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
• Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                   7 lei

Colecția „Filosofic românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                               10 lei
• N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.   8 lei
• D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                              5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                             8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   15 lei
• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                             1 5 lei
• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                               20 lei
• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei
• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                        4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                         4 lei

• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                              7,50 lei
• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.             20 lei
• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.               20 lei
• Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                              20 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.            10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
• I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Mau i a, 1998, 288 p.             5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoi țescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreli, 1999, 96 p. 3 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                               10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                  1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații                 19,90 lei
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
 ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.       1 7,95 lei
• Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                               19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                              19,50 lei
• Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                      19,90 lei

                                            
                                   5        
REDACȚIA:                  'XPOSTROf        
Marta Petreu                                
(redactor-șef)                              
Lukâcs Jozsef                               
Virgil Leon                                 
Ana Salomia Cornea                          
Irina Petraș                                
Tehnoredactare:                             
Fogarasi Edith                              
Vinietele revistei reprezintă                
variațiuni grafice de Mihai Barbu            
după desene de Franz Kafka.                  
Ana Pop                                     
(contabilitate)                             
EDITORI:                                    
□ Uniunea Scriitorilor                      
din România                                 
□ Fundația Culturală Apostrof               
Revista apare cu sprijinul:                 
1 §                                         
□    Administrației Fondului Cultural        
Național                                     
□    Consiliului Local și al Primăriei       
Cluj-Napoca                                  
ADRESA REDACȚIEI:                            
Cluj-Napoca                                  
Str. 1. C. Brătianu, nr. 22                  
cod 400079                                   
Tel., fax: 0264/432.444                      
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro         
Pentru corespondență:                       
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,            
Cluj-Napoca, 400750                         
Manuscrisele primite la redacție            
nu se înapoiază.                            
issn 1220-3122                              
Revista este înregistrată la osim           
cu nr. 45630/22.05.1996.                    
Revista apostrof este membră a       -      
Asociației Revistelor, Imprimeri            
lor și Editurilor Literare (ariel),         
asociație cu statut juridic, recu-          
noscută de Ministerul Culturii              
și Cultelor.                                
Tiparul:                                    
Centrul de Presă Reformat                   

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXI, nr. 9 (244), 2010 • 31