
• George Bălăiță și Ileana Mălăncioiu. Foto: M. P.

APOSTROF

• Dan C. Mihăilescu și Marian Papahagi. Cluj, toamna 1997. Foto: M. P.

• Ion Bogdan Lefter în vechea redacție a Apostrofului. Foto: M. P.

• Alexandru Vona, 1990, Valea Ronului

• Imre Jozsef Balâzs, George Vulturescu și Lajos Kântor. Satu Mare, 2000

2 • APOSTROF

Poeme de

Pe fața de masă

Mai nevinovată, dar nu nevinovată,
în acest univers în care
înseși legile firii hotărăsc
Cine trebuie să ucidă pe cine
Și cel ce ucide mai mult este rege:
Cu ce admirație este filmat pentru „Animal Planet“
Leul placid și feroce sfârtecând căprioara,
Iar eu, închizând ochii sau televizorul,
Am senzația că particip la crimă mai puțin,
Deși știu că-n opaițul vieții
Trebuie pus mereu sânge,
Sângele altuia.
Mai nevinovată, dar nu nevinovată,
Am stat la masă cu vânători,
Deși îmi plăcea să mângâi urechile lungi
Și mătăsoase ale iepurilor
Azvârliți ca pe un catafalc pe fața de masă brodată,
Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,
Ci-mi astupam urechile, oripilată de zgomotul morții
Și de mirosul sudorii nerușinate a celor ce-au tras.
Mai nevinovată, dar nu nevinovată,
Totuși mai nevinovată decât tine,
Autorul acestei perfecțiuni fără milă,
Care ai hotărât totul
Și apoi m-ai învățat să întorc și celălalt obraz.



O continuă pierdere

Nu e greu să pierzi,
Poate fi chiar o plăcere întoarsă în sine,
Jenată de inexplicabila bucurie
Pe care-o ascunde,
Un fel de a descoperi că poți trăi
Fără obiectul pierdut
Și, chiar dacă e vorba de o ființă,
Durerea cuprinde și o infimă
Fărâmă de libertate,
Atât de mică încât poate fi o sămânță
Din care, dincolo de lacrimi,
Poți să aștepți să răsară ceva.
Nu e greu să pierzi,
De fapt, înălțarea nu e
Decât o continuă pierdere,
Lestul obiectelor și ființelor căzute
Te ajută să urci,
Te propulsează în haos,
Acolo unde singurătatea
Devine materie primă
Pentru demult visate palate
Pe care nu mai are cine să le locuiască.



Afară pe coline

Afară pe coline sufletul
își regăsește respirația,
Verdele ierbii îi face bine,
Rostogolit prin otava
Jumătate iarbă, jumătate mireasmă.
Respiră adânc, inspiră, expiră
Primăvara care trece prin el
Curățindu-1 de spaime.

Culcată în pajiștea-naltă
Văd norii pe cer lunecând
Ca mirosul de fân peste dealuri,
Iar ochii și nările mele
Descoperă taina:


Rotire dulce și neobosită în haos,
înfășurând pe fusul văzduhului
Miresme și nori.

In timp ce sufletul
Se obișnuiește cu pământul
Și respiră adânc.



Concert

Ca o perdea
Bătută mereu de un vânt
Produs de mișcarea frunții -
O mișcare nervoasă,
Fără intenție și scop,
Nefolosind la nimic -
Pletele acopereau și descopereau
Ochii ascunși cu grijă și de pleoape.
Pletele
Cărunte, desigur, dar nu cenușii
Și nu sure,
Un fum mai curând sau o ceață
Excluzând bătrânețea,
Doar fluturarea
Peste obrazul cufundat în mister
Ca-ntr-o apă
Pe care fruntea, mișcându-se ritmic,
O face unde și valuri,
Iar pletele fumurii
Se scufundă.



Un bocet

Un bocet fără odihnă, care nu se oprește
Nici măcar ca să tragă aer în piept,
Ca să-și lingă de pe buze sarea lăsată de lacrimi,
Un bocet ca o sirenă de ambulanță
Purtând în goană o suferință
încă nedevenită cadavru;
Un bocet ca un claxon isteric
într-un ambuteiaj din care ar vrea să-și ia zborul,
Un bocet care reușește să acopere vacarmul orașului,
Care reușește să treacă prin ziduri, prin acoperișe,
Prin termopane, prin plapume trase peste cap,
Prin dopurile din urechi
Și să pătrundă până la ultima celulă din creier,
Un bocet scos de gâtlejul tot mai răgușit al unui înger
Care nu-și mai găsește drumul înapoi.



Deasupra râului

în icoanele suspendate de secole deasupra râului
Moartea era îmbrăcată la ultima modă
(Ultima modă atunci,
Când a fost construit podul
Și pictată icoana).
Ea, cea eternă, se supunea unor reguli
Atât de trecătoare,
Avea deci umor, îi plăcea să se joace,
O distra propria ei imagine
Ilustrând efemerul la zi.
Sau, poate, doar pictorul se amuzase
Făcându-și, deasupra râului mereu curgător,
Autoportretul
In acest travesti viitor...


Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 3

    Un autor în dezbatere


        Pe pământ îngerii ajung oameni

Xenia Karo-Negrea

De FIECARE dată, cu fiecare carte nouă,
citesc cu înfrigurare versurile noi ale
poeților consacrați înainte de 1989, ale ace-
lor poeți care au intrat în istorie și pentru
discursul lor esopic, pentru implicațiile eti-
ce ale poeziei lor, ca și pentru calitatea ver-
surilor lor. Am văzut cum unii dintre aceș-
tia s-au resorbit odată cu sistemul pe care-1
șicanau, renăscând apoi aproape drept alt-
cineva. Alții se mai zăresc escaladând ver-
sanții limbajului, mutându-și doar privi-
rea de pe un vârf pe altul, din ce în ce mai
departe (sau mai sus). Unul dintre aceștia
din urmă este Ana Blandiana. Solitară, dar
stârnind solidarități (sau agngări, cum spu-
ne în cartea de față) irepetabile prin poe-
ziile sale, lasă impresia acum, când publică
Refluxul sensurilor, poeme noi (ed. a 2-a, Bu-
curești: Humanitas, 2008, col. „Seriile de
autor"), că, intr-adevăr, totul a fost o în-
tâmplare și numai scrisul a fost voința ei.
In timp ce va fi urcat prin hățișurile expre-
siilor, ecoul înșelător al cuvintelor va fi tri-
mis cititorii către alte coline, și numai eul
urca netulburat într-o unică direcție, în
bună tradiție holderliniană. Impresia aceas-
ta mi-a lăsat-o volumul de poeme noi al
Anei Blandiana. Judecând după portretul
pe care i-1 face Mihu Vulcănescu pe pagina
de gardă a volumului, portret care o înfă-
țișează cu privirea întoarsă de la cititor
și orientată spre interiorul cărții, înclin să
dau un oarecare credit acestei speculații.
    Refluxul sensurilor, retragerea rostului
nu poate anunța decât o poezie melanco-
lică. Prin fiecare vers, prin fiecare imagine
ni se adresează un eu care contemplă retra-
gerea rostului din lumea cunoscută. Desco-
perim aici o melancolie în sensul stabilit de
Ludwig Binswanger, potrivit căruia melan-
colia apare în momentul în care se schimbă
percepția asupra temporalității. Melancoli-
cul nu pierde doar reperele trecutului și ale
viitorului, ci și pe cele ale prezentului. Din
această pierdere vine și melancolia Anei
Blandiana, și în jurul acestei rătăciri se țes
poemele cele noi, care par că se scriu din-
tr-o nevoie de a comunica starea de spirit,
de a se confesa. In felul acesta, prin nevoia
aceasta, se explică și aerul ușor neglijent
al versurilor de început ale fiecărei poezii.
O grijă mai mare pentru ce comunică și
mai puțin pentru calitatea expresiei tră-
dează mâhnirea din care s-au strâns poe-
mele. Rimele, eufoniile, imaginile expre-
sive, toate par pur accidentale, ca și cum
virtuozitatea (devenită reflex, după atâția
și atâția ani de scriere lirică) ar mai tresări
din când în când și ar mai înviora cursul
lin, imperturbabil, irepresibil, acaparant al
confesiunii.
    Poemele noi par că se scriu exclusiv din
necesitate și deloc din plăcere. Iar eul este
atât de neputincios în fața mărturisirii, atât
de speriat de reflux, încât aproape că se
sfiește să-și recunoască spusele, să se repre-
zinte în propriile texte. Chiar și atunci când
rostește „eu", mai degrabă îl șoptește. Cum
să vrei să te mai spui într-o lume întreruptă

de fructul otrăvit, într-un univers de „Ne-
ticăloși, fiindcă slabi,/ Copii dizolvați în
adulți,/ Mare-ncâlcită de crabi.(ziar)).
   Aflat undeva în afara universului văzut/
bănuit, eul contemplă curgerea nisipului
prin gâtul subțire al clepsidrei. Lumea în-
treagă (înțelegând prin aceasta universul)
este o clepsidră. Perspectiva amintește de
Cristosul Sfântului Ioan al Crucii (1951)
al lui Dali, fără să preia însă și orgoliul
hâtru al pictorului - eul liric nu se simte, nu
se percepe ca fiind deasupra lumii/universu-
lui. El este, se simte pur și simplu în afara
lumii vizibile. Singura „mișcare" coerentă,
cu rost rămâne privirea. Exteriorizarea, exi-
larea, privirea fixată, concentrată este de
fapt singurul gest al cunoașterii. Cunoaște-
rea însăși se supune aceleiași logici a clep-
sidrei: „Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu
se poate trăi fără să înțelegi./ Deci mori și
acolo și astfel te naști,/ Mereu și mereu,/
Ca să poți înțelege/ Ceea ce e de neînțeles:
Iată o definiție a nemuririi" [ceea ce nu înțe-
leg). Orice altă deplasare este anomalie, este
afirmare a haosului. Iluzia previzibilului,
a ordinii se spulberă: „Nu mai există reg-
nuri,/ Nici stări de agregare,/ Nici orizont
între pământ și cer,/ Nici mal între pământ
și mare" (o catedrală de lână). De altfel, la
refluxul sensurilor, totul se mișcă, se răs-
toarnă, se amestecă: călăul cu victima, ilu-
zia cu siguranța, mila cu sila, bătrânii cu
copiii, cerul cu pământul, susul cu josul,
viața cu moartea. Flux și reflux - acest legă-
nat al materiei din clepsidră -, curgerea
încolo și încoace nu este altceva decât
reconsiderare, redistribuire. Iată, de pildă,
cum îngerii ajung oameni îmbătrâniți sau,
altfel spus, cum oamenii îmbătrâniți sunt
de fapt îngeri: „îngeri /.../ Se lasă-ngropați
dormitând/ Ca niște semințe pe care le sa-
meni, /.../ Tot mai ascunse-n pământ,/ Tot
mai moșnegi, tot mai oameni..." (îngeri
bătrâni). în același legănat se proiectează și
astfel de reprezentări ale existențe haluci-
na(n)te: „Castelul în apă/ Cu cât mai înalt/
Cu atât mai adânc,/ Bătut de vânturi/ Și
mișcat de valuri,/ Neexistând pe pământ,/
Numai în cer/ Și în apă,/ Mult deasupra/
Sau mult dedesubtul realității./ Sfâșietoa-
re comparație/ în care numai egalitatea/
Rămâne de neatins" (castelul in apă).
Trecerea dintr-un triunghi în celălalt schim-
bă locul idealurilor cu iluziile, al sensurilor
cu nonsensurile, al rezistenței cu măcina-
rea: „Să fii stâncă în mare,/ Nesfârșirii tim-
pan,/ Să reziști neclintită/ In tăcere/ în van"
(să fii stâncă în mare). Trupul însuși este
integrat în această infinită și surdă trans-
bordare: îmbătrânirea deschide o altă cale,
la fel de mioapă, către bezna necunoscutu-
lui, beznă în care/grație căreia sensul și
nonsensul sunt la fel de posibile: „Timpul
scrie pe trupul meu versuri/.../ Fără să măr-
turisească/ în ce scop/ Transmite prin
mine/ Aceste mesaje/ Și cine/ Va trebui să
mă citească/ Și să îi răspundă" (cp). Din
această stare, de homo errans, eul contem-
plă frământarea liniară din interiorul clep-

sidrei și transcrie tot ceea ce percepe. Iar în
clepsidră sunt agitatele și neghioabele fire
de nisip. Iar în firele de nisip se zăresc din
când în când ființe, stări, imagini. Pentru
că, acum, la reflux, nisipul se dezvăluie ca
semn al pustiului, ca sămânță ratată, „între-
ruptă" (plajă). Iată, de pildă, firul de nisip
ca o statuie sau, în egală măsură, ca fron-
tieră îngustă a ființei: „Cioc, cioc, cioc -/
îi spun pietrei - / Vreau să ies, / Nu știu ci-
ne m-a închis aici,/ Cine m-a suit pe soclu/
Fixându-mi tălpile,/ Mâna ridicată, ochii
albi./ Mă doare, îi spun pietrei,/ Mi-au
amorțit brațele,/ Picioarele mi-au înghețat/
Vreau să ies,/ Să cobor,/ Să trec - / De tot/
Sau numai în altă stare de agregare" (să ies).
   Eul notează, exclamă ca și cum tocmai
ar fi dat cu ochii de pustiul zădărniciei, ca
și cum ar fi zărit linia care desparte autoi-
luzionarea de deșertăciune: „Doamne, ce
risipă!/ Cum aruncam cu secundele, cu mi-
nutele,/ Cu orele, cu zilele, cu săptămâni-
le, cu anii!/ Trecătorii se îngrămădeau să le
prindă din aer,/ Nu le venea să creadă,/
Prietenii încercau să mă oprească,/ Duș-
manii spuneau:/ Are ea vreun motiv, vreun
câștig,/ Nu e nimeni atât de nebun.../ Dar
eu eram,/ Eu continuam să risipesc șter-
gând/ Linia care desparte/ Sublimul de ridi-
col/ Lăsându-le să se verse unul într-altul/
Cum fierea se varsă uneori în sânge..." (li-
nia). Din această perspectivă, poemele noi
pot fi citite și ca documente, mărturii ale
ridicolului celui care își contemplă iluzii-
le: „Din ce în ce mai străină/ Cu tot mai
puțini cunoscuți./ Tot ce-mi era familiar/ A
lunecat/ în marea lumină,/ Tot mai mulți
mă așteaptă acolo,/ Tot mai puțini îmi țin
aici de urât,/ Tot mai stingheră,/ Asemenea
păsărilor,/ Obligate să plece/ în țări mai
calde..." (din ce in ce mai străină) sau: „Se-
colul nostru este secolul trecut,/ Noi sun-
tem propria noastră istorie,/ ce stranie
senzație a destinului încheiat/ Pe când con-
tinuăm să fim!" (Secolul nostru).
   De aici înainte moartea nu mai este o
soluție - nimic nu amintește de serenitatea
unui poem cum ar fi Când voi fi îmbătrâ-
nit destul, din volumul Somnul din somn
(1977), de pildă. De aici înainte, numai
căderea continuă, infinită, abstragerea se
mai poate spera: „Când nu mai pot să în-
dur/ Adorm/ Și, dacă-n somn se-aude/ încă
surd realitatea,/ Adorm în somn/ Trăgând
speriată cu urechea/ Și, dacă și acolo mă
ajunge,/ Adorm în somnul din somn/ Și în
somnul din somnul din somn,/ Până când
ultimulAsunet/ Și ultima rază/ Se stinge./ și
acolo,/ în mormântul de gradul trei/ Al ne-
existenței,/ Aștept cuminte/ Să mă trezesc
vindecată/ în somnul al treilea,/ în somnul
al doilea,/ în somnul prim..." (adorm).
   Pierderea stării de agregare (i.e. soli-
darizare), recunoșterea lumii (și a sinelui)
între pereții triunghiulari ai clepsidrei, alu-
necarea mereu altundeva reprezintă ur-
mătorul versant liric pe care l-a escaladat
melancolic Ana Blandiana.

4 • APOSTROF

        Portret



Bruno Mazzoni

Ana Blandiana debutează la mijlocul
anilor 1960, deceniu în care, așa cum a
observat Ion Pop, are loc o autentică „ex-
plozie lirică“. Constatarea este fără îndoială
justificată dacă se ia în considerare faptul că,
în cei cincisprezece ani anteriori - denumiți
în mod eficace în istoriografia literară
română cu sintagma „obsedantul deceniu“
-, în domeniul artistic se afirmase dictatu-
ra realismului socialist. Lirism, orfism,
exprimarea eului nu au avut niciodată loc
printre temele legate de spațiul rural și de
clasa muncitoare, promovate și impuse de
fapt de către hegemonia „proletcultistă“;
poezia pură a fost înscrisă, așadar, în cate-
goriile revizionismului și individualismului
antisocial. în felul acesta, perioada de suc-
ces a poeziei românești interbelice este limi-
tată sau, mai bine spus, în mod premeditat
eclipsată, perioadă în care asistăm la afir-
marea unor importante nume de referință
europeană: de la simbolismul lui George
Bacovia până la ermetismul lui Ion Barbu,
de la expresionismul filozofic al lui Lucian
Blaga până la simbolismul grotesc al lui
Tudor Arghezi (primul care va fi reabilitat,
începând cu 1955, datorită implicării sale
în politica socialistă...).
   Fenomenul liric care se manifestă la
începutul anilor șaizeci a fost denumit de
Edgar Papu opera unei generații „fără disci-
poli și fără cărți“. Expresia respectivă, care
rămâne foarte sugestivă în plan literar, nu
pare să fie la fel de împărtășită azi: fie pen-
tru că unii reprezentanți ai acestei generații
și-au exprimat preferințele de lectură,
făcând trimiteri explicite la poeții interbe-
lici, fie pentru că unele lucrări mai recente
de cercetare critică au putut demonstra în
mod filologic, prin recurgerea la analiza
intertextuală, în ce măsură neomoderniștii
celei de-a doua jumătăți a secolului al
XX-lea au exploatat productiv tradiția poe-
tică de la sfârșitul veacului al XlX-lea - este
de ajuns să ne gândim la dialogul reiterat
cu versul eminescian - și, atât la nivel tema-
tic, cât și stilistic, variata experiență a liri-
cii române din primele trei decenii ale seco-
lului al XX-lea.
   Recuperarea lecției moderniste echiva-
lează, de fapt, cu mai mult decât o simplă
revoltă între generații: ea reprezintă mai
degrabă o revoltă morală decât una expli-
cit politică, din partea acestei generații, o
reacție împotriva obsesiei realismului și
în același timp o specifică opțiune estetică
(în fața absenței de valoare artistică în
scrierile autorilor ,,oficiali“), decisivă pen-
tru recuperarea eului subiectiv, pentru a
restitui deci voce și prestigiu expresiei liri-
ce. Poezia română a anilor șaizeci și șapte-
zeci, care privilegiază imaginea și versul
liber, este, așadar, monologică, orfică, con-
cisă, nonnarativă. O poezie care, vizavi de
realitatea degradată și de politic, a cultivat
cu orgoliu propriul spațiu de fugă: un
spațiu de comuniune lirico-metafizică cu
mitul și cu tradiția.

• Ana Blandiana

   Lupta cu inerția - titiul unui volum pos-
tum de versuri al lui Nicolae Labiș, recu-
noscut drept cap de serie al generației
șaizeciștilor, deși se stinge din viață la
doar douăzeci și unu de ani - a fost formu-
la reprezentativă prin care critica română
marchează momentul crucial de trecere de
la un trecut literar recent la poezia neomo-
dernistă. între autorii care au reprezentat
cel mai bine acest nou mod de scriere, rein-
ventând ideea în sine de poezie, amintim
aici pe Nichita Stănescu, Ana Blandiana,
Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu.
   Ideea de a prezerva puritatea lirică re-
prezintă de fapt, pentru Ana Blandiana,
dorința de a reafirma demnitatea umană,
încă de la debut, declară: „vreau tonuri
clare, vreau cuvinte clare“, și nu e întâm-

plător faptul că, înaintând în cariera sa ar-
tistică, a țintit să esențializeze tot mai
mult propriul limbaj și să îndepărteze stric-
ta organizare retorică. Pentru ea, scopul po-
eziei este de a trece dincolo de fizicitatea
formei verbale, pentru a surprinde umbra
cuvintelor, esența lor: „Niciodată nu am
fugit după cuvinte. Tot ceea ce am cău-
tat /A fost umbra lor... [...] Și nu mai
au umbră, / Cuvintele care și-au vândut
sufletul".
   în contextul dificil al Europei de Est
a acelor ani, poezia a căpătat în mare mă-
sură valențe străine față de practica poetică
contemporană a Occidentului: în spațiul
mintal al cititorilor, poezia devine de fapt

A

Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 5

un rezervor de adevăruri ascunse, în timp
ce autorul recapătă rolul delicat, ieșit din uz
de câteva secole, acela de poeta theolcgus.
Poate și pentru acest motiv Blandiana a pu-
tut să-și mărturisească dezamăgirea de a
beneficia „doar de cuvânt, ca unică moda-
litate de comunicare^, în bună măsură, ca
o confirmare a faptului că, pentru cei din
generația ei, cuvintele și-au epuizat calități-
le expresive, sunt ca și arse: pentru a putea
fi „poeți“ în mod autentic, este nevoie deci
de un act extrem de reorganizare, de refon-
dare a sensului. Centralitatea unei aseme-
nea instanțe a adevărului absolut, a funda-
mentului, centralitate care se regăsește în
toată opera sa, i-a permis Anei Blandiana
să afirme în mod legitim: „Fără a fi în stare
să creăm ceea ce nu a fost creat înainte,
suntem totuși în stare să oferim realității
ceea ce ea nu a știut niciodată să-și ofere
singură: sensul“.
   Chiar fascinată de Idee, deci într-o
inepuizabilă quete a sensului existenței
noastre, Blandiana a știut să conserve o
spontaneitate adolescentină, astfel încât pri-
virea sa caldă poate fi încă sedusă de un
gest, de un surâs, de un peisaj, de un nor,
de un fir de iarbă, cum, de asemenea, știe
să fie în empatie cu durerea omenirii. In
personalitatea ei, așa cum în mod just s-a
scris, „percepția senzorială și meditația se
contopesc¹¹. Opera poetică și eseistică a
Anei Blandiana reprezintă o reflecție pro-
fundă asupra creației artistice și asupra
naturii umane, cum se poate citi în Lauda-
tio cu ocazia decernării Premiului Herder,
în 1982, de către Universitatea din Viena.
Teme ca puritatea și căderea în păcat, moar-
tea și supraviețuirea, iubirea ca aspirație
către absolut, împreună cu fuga de simpla
materialitate, oferă poeziei moderne a Anei
Blandiana o dimensiune supratemporală,
care, refuzând atât biografismul, cât și arti-
ficialitatea, consacră actul poetic ca mit
creator.
   în felul acesta, într-o dimensiune miti-
că ce-și are originile în patrimoniul folclo-
ric românesc¹ și pornind de la tradițiile cul-
turii rurale carpatice² până la izvoarele
grecești și latine ale civilizațiilor occidenta-
le (actualizate în numeroase reprezentări

artistice: e ușor să surprindem, de exemplu,
posibilele sugestii exercitate de grupul ber-
ninian al lui Apollo e Dafne, prezent în co-
lecția Galeriei Borghese, când citim ver-
surile „este suficient să mă mângâi cu mâna
în somn, ca să-mi crească, foșnind, frunze
din trunchi“), în acest spațiu mitic deci,
regăsim nostalgia, de altfel deja prezentă în
poezia lui Lucian Blaga, pentru un timp
circular, pentru un tot Eu-Univers, unde
eul liric redus de către modernitate încear-
că să evite, dacă nu chiar să nege trauma
scindării.
   Oricum, Blandiana evită să simbolize-
ze, să metaforizeze: lasă ca lucrurile să-și
urmeze cursul natural, secret, câteodată în-
cifrat, fără a-1 constrânge să demonstreze
ceva, doar ascultând gândul poetic care
scoate la iveală legături profunde, și înalță
la rang de poezie³ lucrurile cele mai simple
și cotidiene, amețite de străluciri retorice
inutile.
   Calității și autenticității expresive a pri-
melor sale volume, în care a știut să recu-
pereze și să actualizeze lecția marii poezii
românești, i-au urmat volumele de versuri
și de proză fantastică. Versurile sale, tocmai
pentru că invită la o lectură ingenuă și sen-
timentală, inspiră o încredere simpatetică.
Ele ne prezintă o Ana Blandiana imună
la modele literare și totodată distantă față
de orice tentație de a asuma atitudini și to-
nuri emfatice. Dimensiunea ei artistică și
substanța umană devin, așadar, cea mai
eficace dovadă a superiorității sale.
■
                Traducere din italiană de
                CODRUȚA CRISTINA PUȘCAȘ

Note
1. Pentru ca lectorul normativ să poată înțele-
  ge pe deplin o poezie cum este, de exemplu,
  Balada, este recomandabilă furnizarea unei
  indicații de lectură care să sugereze sursa tex-
  tuală cu care Blandiana dialoghează. Ana este
  un reminder name (și totodată prenumele ar-
  tistic al poetesei), ce evocă imaginea miresei
  Meșterului Manole, protagonistul unui ce-
  lebru cântec bătrânesc, un fel de baladă po-
  pulară fundamentală pentru folclorul literar ro-
  mânesc, care sc înscrie în riturile de construcție
  de apartenență euroasiatică. Pentru a duce
  la bun sfârșit înalțarea unui edificiu - mănăs-

   tirea Argeșului în variantele românești, ceta-
  tea Suran în cel georgian etc. -, meșterul care
  a fost însărcinat cu înălțarea edificiului desco-
  peră că este absolut necesar sacrificiul uman.
  Din nenorocire, prima dintre femeile care mer-
  ge în fiecare zi la șantier pentru a aduce mân-
  care soților va fi tocmai Ana, căreia îi revine
  inevitabilul destin de a fi zidită de vie.
2. Tema dezvoltată de Aia Blandiana, de exem-
  plu în compoziția poetică Dealuri, pare a fi o
  extensie poetică a unei idei ce se referă la spe-
  culația filozofică a lui Lucian Blaga. într-un
  faimos eseu din 1936, aplicând categorii ale
  morfologiei germane a culturii, poetul și filo-
  zoful român încearcă să sugereze o legătură
  semantică între câteva dintre coordonatele
  imaginarului românesc, cum ar fi resemnarea
  și fatalismul - care marchează puternic un
  text popular din folclorul românesc, care es-
  te splendida baladă pastorală Miorița -, și
  suava natură a peisajului ondulat al coline-
  lor carpatice.
3. Să ne gândim la poezia De-a r-ați ascunselea,
  al cărei context cultural de referință este es-
  tompat în asemenea măsură, încât pare de-a
  dreptul evanescent: Blandiana face aluzie la
  acțiunile delirante de înaltă inginerie, din a
  doua jumătate a anilor optzeci, de deplasare
  a bisericilor vechi din centrul istoric al Bucu-
  reștiului, cu câteva zeci de metri, pentru a
  face loc planului de resistematizare urbană
  hotărât de Ceaușescu, în vederea construirii
  unui faraonic centru civic, în timp ce multe
  alte biserici au fost pur si simplu demolate.
     încă și mai ermetic este penultimul vers
  din Voi știți ceva, care evocă „Stele reci cu labe
  fără soț“: posibilă aluzie la cele cinci colțuri
  ale stelei roșii, omniprezente pe steagurile
  banal festive expuse, timp de mai mult de trei
  decenii, pe fiecare dintre edificiile publice din
  țară. De altfel, în fiecare noapte în București,
  în Piața Scânteii (astăzi Piața Presei Libere),
  în vârful Casei Scânteii, clădire-emblemă a
  arhitecturii staliniste, se clătina frapant, asu-
  pra întregului oraș, neonul roșu al unei reci
  stele cu labe fără soț.


    Cărți primite la redacție







B

• Mircea Eliade
și corespondenții
săi, ed. îngrijită
de Mircea
Handoca, voi. I
(A-E), ed. a 2-a,
București: Crite-
rion Publishing,
2010.

• Mircea Hando-
ca, Jurnalul inedit
al lui Mircea
Eliade, ed. a
doua, București:
Criterion Publi-
shing, 2010.

• Livius Ciocâr-
lie, Cartea cu
fleacuri, Pitești:
Paralela 45,
2010.

                  • Lucian Vasiliu,
                 Sciatică de Copou:
                 Tablete și enunțuri
                 civice, București:
                 Niculescu, 2010.

• Adrian Alui
Gheorghe, Pazni-
cul ploii, cu 9
desene și o co-
pertă de Lauren-
țiu Dimișcă,
Cluj-Napoca:
Limes, 2010.

• Alexandra Cio-
cârlie, Cartagina
în literatura la-
tină, București:
Ed. Academiei
Române, 2010.

• Cassian Maria
Spiridon, Cînduri
despre poezie,
Cluj-Napoca:
Limes, 2010.

• Timotei
Nădășan (coord.),
Comunicarea
construiește
realitatea: Aurel
Codoban la 60
de ani, Cluj:
Idea Design
& Prinț, 2009.

6 • APOSTROF

Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 7

Nicolae Mocanu,
un blagian discret

Irina Petraș

Titlul de mai sus s-ar
putea încheia și cu un
semn de întrebare. Deși
Nicolae Mocanu e descris
cu această sintagmă, ea mi
se pare vagă și limitativă.
Mai întâi, nu e prima dată
când mă întreb dacă discre-
ția poate identifica un poet,

dacă-1 poate defini până la a-1 deosebi de
ceilalți. Ea se referă la încăpățânarea de a
rămâne în umbră, la arta de a nu ieși în evi-
dență și de a păstra un secret. In poezie în-
să, eul liric vorbește negru pe alb, între co-
pertele unei cărți care se oferă tuturor pe
tarabe, în librării și biblioteci. Și o face cu
speranța că vorbele sale vor avea ecou la cât
mai mulți dintre contemporani. Toate astea
sunt, desigur, banalități, dar întrebarea ră-
mâne: cum poate fi, la drept vorbind, dis-
cret un poet?! La origine, discretus e parti-
cipiul lui discerno și înseamnă a distinge, a
scoate în evidență, a deosebi lucrurile une-
le de altele. Asta, da, face poetul, fără nicio
îndoială. Resimte o stare și o neliniște și
încearcă să le exprime punând în mișcare
latențe și potențialități ale lucrurilor/cu-
vintelor din preajma sa măruntă ori din cea
fără de margini. întrebările le rotunjește
prin apel la cuvânt și tot prin el tentează
variante de răspunsuri. Gesticulație ten-
sionată stârnită de nevoia umană de a cap-
ta și delimita o fărâmă de sens în mersul
nestăpânit al lumii.
   Pe de altă parte, poeții ardeleni ai ge-
nerațiilor ’60-’70-’80 sunt, se spune/se
știe, inevitabil blagieni, într-o măsură mai
mică ori mai mare și cu devieri de la bla-
gianism ținând de talent și context. Altfel
spus, au, cu toții, de suportat nu doar
așezarea sub tutela unei perspective poeti-
ce înalte, ci și reliefurile mai joase date de
superficialitatea și excesul unei etichete.
Alăturat, adesea, tradiționalismului și re-
gionalismului, blagianismul descrie sub-
sumarea poeziei unui fior al spațiului mio-
ritic sub orizontul misterului. Nu e aici locul
unei discuții detaliate despre blagianism,
însă trăsăturile tari ale acestuia constituie
mai degrabă cadrul livresc și nu de puține
ori mimetic în care se mișcă poezia arde-
lenilor, fără a renunța, în cazurile alese, la
specificitate, originalitate, sunet propriu.
Ca în toate literaturile lumii, există un
număr de mari poeți care impregnează larg
și difuz poezia unei anume literaturi. La
noi, niciun poet nu poate scrie în afara teri-
toriului deja cucerit și marcat durabil de
Eminescu, Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi,
Nichita Stănescu.
   Și în cazul lui Nicolae Mocanu, zvonu-
rile sunt diverse și domesticite toate pentru

a răspunde unei perspective lirice perso-
nalizate, unei mărci. S-ar putea vorbi mai
curând de un sumar decor blagian decât de
blagianism, căci la Nicolae Mocanu. ori-
zontul misterului e de la început atenuat,
adus într-o matcă strict delimitată, cu des-
fășurări de scurtă, atent gospodărită respi-
rație. Scutierul iluziei (titlul unuia dintre
volumele sale) slujește lumina scăzută,
preajma, locurile natale, casa onirică, vatra.
Și iubirile îi sunt de mică romanță.
    Clujeanul cu rădăcini în Țara Moților a
debutat cu A/nr/w, în 1975. Au urmat Scu-
tier al iluziei, Spune fratele nostru. Marele
dresor, Alarhos și alte poeme (antologie cu
o prefață de Mircea Muthu și cu desene de
Călin Stegerean, apărută tot în 2009). A
tradus din Domenico Zannier și Galliano
Zof. A alcătuit ediția critică Poezia friulană
din Renaștere până in zilele noastre (Premiul
Academiei Române, 1993), ediții din Aurel
Gociman, Traian Brăileanu, Romulus To-
doran, Alexandru Rosetti și Alf Lombard.
Se numără printre autorii Noului Atlas lin-
gvistic român pe regiuni - Banat (Editura
Academiei Române).
    „Un gust ciudat de-a vorbi despre lu-
cruri mărunte", recunoscut ca atare, e se-
condat încă de la debut de voința de a-și
delimita teritoriul scriptural și zeii. Ținutul
Acarnia, cel bântuit de silueta înaltă și sep-
tentrională a \A Alarhos („Acarnia - țară de
veacuri prelungi / Alarhos - trup fără trup,
nume fără de nume"), are orgoliul de a se
așeza între reperele mitologiei poetice ro-
mânești și universale fără a-și lămuri sor-
gintea și subînțelesurile. Descifram în Alar-
hos - dincolo de străvezimi și transparențe
minore, de alunecări grațioase pe deasupra
cuvintelor și a ideilor - promisiunea unei
sensibilități poetice autentice. „Turma de
cântece" păstorită cu sentimentul aparte-
nenței la o seminție orgolios asumată invi-
ta la recunoașterea unei voci autonome și
distincte. Distanța relativ mare dintre volu-
mele succesive poate sugera exigență, mi-
gală, autocenzură. Dar și o anume reti-
cență, o umilință aproape pioasă în fața
Cuvântului, în ciuda jocurilor sonore la
care se dedă păstorul. Poemele sale pro-
mit neobosit, în reverențe fragile, ezitante,
un mare dans, care însă nu se va dezlănțui
niciodată. Obsesia tăcerii și iluzia cuvântu-
lui biruitor descriu o vocație incertă, tato-
nantă, o sensibilitate captivă sieși, căreia-i
rămâne „puterea de-a zâmbi simțind / cum
se îngroașă în suflet / pământul cuvintelor
rămase nespuse".
    Amiază tirzie: Poeme din alt mileniu
(Cluj-Napoca: Editura Scriptor, 2009), cel
mai nou volum de versuri, are un titlu stra-
niu, numind fie o maturizare întârziată,
fie, anume, un nonsens, căci amiaza e reper
fix, instalarea ei în zi nu e negociabilă.
Oricum, poemele sunt atinse de un abur
crepuscular. Cu o scenografie amintind
discret și neangajat de Blaga, dar cu inter-
sectări multe și libere cu Arghezi, Bacovia

și cu poezia populară, cu jocul rimelor ei
simple și deschise, Poemele din alt mileniu
sunt mai curând descântece decât cântece.
Eufoniile avare, rostite în surdină, degu-
stă ultime savori ale cuvintelor. Pe lângă
motive poetice „tradiționale" precum lacri-
ma, drumul, cuvântul, nimicul, instru-
mentarul își adaugă înserare, blestem,
înghețuri, povară, rugă, popoare de umbre,
sentimente învinse, suflete fiastre, umile
împietriri, mari păsări de ceață, putredă
beznă, noroi, destrămare, gol, fără a urmă-
ri cu adevărat să întunece lumina plină și
calmă a amiezii. Poetul („ucenic silitor la
curțile singurătății") interoghează iarăși
neîndestulata putere a Poeziei și fața prea
concretă a lumii: „nu mai numesc de teama
/ cuvântului intrat în materie", dar de data
asta cu un soi de abandon melodic („taina
cuvântului nu apune-n cuvinte") care nu
mai așteaptă nici îndreptări, nici revelații
salvatoare. Totul se consumă, stare poetică
și cântec, între marginile înguste/îngustate
ale poemului („neștiutele praguri înspre /
Zarea Cuvântului") și ale vieții („Eu locu-
iesc în amurg / vecin cu ultima clipă";
„se-aude urcând - din adâncuri urcând /
cea mai mare absență dintre toate absen-
țele"), cu încântări și spaime ogoite, cu
adăstări în firave psalmodieri: „lunecarea
ușoară prin versuri a / umbrei sale înmires-
mate"; „mă tem astă-seară de toate culori-
le"; „o pace rară / pogoară din lăuntru în-
spre-afară"; „ca o sabie-amară în teacă /
ne tragem în noi lângă scrum"...
   „Călătorind prin Acarnia", Alarhos cule-
ge „câte-un cuvânt rămas din amurg / alte-
ori câte-un sunet / și-l porți ziua-ntreagă
prin burg". Ochiul deschis înăuntru înre-
gistrează abia fărâme de semnale din golul
istoric („mute-s lucrurile toate"): „pe țărm
cuvintele mureau / ca niște scoici bolnave";
„mă uit în jur - Nimeni pe drum / nimeni
pe țărmuri - nimeni în zare / Singur voi
fi și atunci ca și-acum și va fi în amurg
și va fi liniște mare"; „Insă ochiul întreg
care poate răspunde / și nu înșela - oare
unde-i?"
   Definiția flexibilă a poeziei avansată
de Umberto Eco e și aici operantă. Pe un
fundal al „depresiei filosofiei", „poeții își
iau ca sarcină proprie substanțiala am-
biguitate a limbajului și încearcă s-o ex-
ploateze ca să facă să iasă din ea nu atât un
surplus de ființă, cât un surplus de inter-
pretare". Poetul nu încearcă să spele „gea-
mul" cețos al cunoașterii, mereu și destinai
incomplete, ci îl înlocuiește cu un surprin-
zător (uimirea e condiție obligatorie!) vi-
traliu. Nicolae Mocanu subscrie: „Iată -
simt Poemul împrejurul meu / ca un abure
ca un fum ca o ființă nevăzută / ca un chip
care citește-aplecat peste umăr [...] Să stau
nemișcat tăcut poate cu ochii închiși / să nu
se sperie să nu fugă să nu mă lase iarăși /
singur..."

8 • APOSTROF

Exactitate și manierism

Ștefan Borbely

Marginal prodigi-
os, trăitor în Olte-
nia geometriei abstrase
și a prazului melancolic,
Constantin M. Popa pare
a fi, structural, un arde-
lean depeizat, interesat
atât de ordine, cât și de
franjurii decadenți ai

acesteia. Nostalgia - e cert... - îl împinge
în direcția Clujului, de care îl leagă și o
amintire mai veche, din anii de coagulare
primă ai Echinoxului, când a interpretat pe
scena estudiantină a formării sale, alături
de Mircea Muthu, rolul tandemului Far-
furidi - Brânzovenescu din Scrisoarea pier-
dută. Detaliul, dat ca ofrandă la împlinirea
a 45 de ani de la întemeierea revistei, figu-
rează la paginile 59-61 din sumarul inci-
tantului volum Irgeri provizorii: Eseuri cri-
tice (Craiova: Editura AiusPrintEd, 2010),
alături de alte reverențe elegante făcute Ar-
dealului, dintre care referința continuă la
Adrian Marino, ca și aprecierea superla-
tivă a Lidiei Bote sau a lui Nicolae Balotă
și Constantin Cubleșan sunt cele mai con-
sistente.
   „îngeri provizorii¹¹ ar însemna, ca in-
tenție, îngeri aflați sub incidența Timpu-
lui, a Istoriei, adică o eternitate perisabilă,
ceea ce explică, în filigran, și preocupările
de profunzime ale autorului, interesat cu
precădere de marginea subtilă în care arta
se atinge de viață, suferind eroziunea aces-
teia, efectul ei coroziv, dizolvant. Decadent
discret, Constantin M. Popa urmărește, în
bune pagini de observații aleatorii, grupa-
te într-o carte totuși eterogenă, câteva
complexe identitare proprii, drapate indi-
rect în haina fastuoasă a literaturii, sa-
vurând spectacolul lumii și al cărților din
jur, descoperind detalii relevante, for-
mulând judecăți elegante, dar întotdeauna
precise. Imaginea emblematică a existenței
intelectuale din volum redă efigia unui
scriitor oarecum retras din lume, prelungit
în intimitatea propriei sale biblioteci, în
care cărțile vechi se intersectează cu cele
noi, oferind revelații consistente, de esen-
ță estetizantă, manieristă.

   Nu pândesc analogiile cu orice preț - scrie
   autorul m.Lfectul de ecou modulat (p. 48-52)
   dar mă încântă insidioasele jocuri ale
   întâmplării, cu acele stranii țâșniri de impre-
   vizibil ce deconspiră ciudate întâlniri, peste
   timp, ale spiritului, mă acaparează firul coin-
   cidențelor genuine sau elaborate, degajând
   un sens al apariției până în cele mai fragile
   întruchipări ale literarului. In locul obse-
   siei nostalgice teoretizate de Harold Bloom
   în clasica Ihe Anxiety cfInfluente și trăite de
   victimele vreunui „sindrom succesoral¹¹, pre-
   fer expresivele ezitări ale memoriei care
   întrețin tensiunea lanțului de sonuri rever-
   berate și ondulări de umbre faimoase reac-
   tivate aproape topologic.

„Tensiunea lanțului de sonuri reverberate
și ondulări de umbre faimoase reactivate
aproape topologic¹¹ e deja prea mult spus
pentru un critic care preferă precizia, însă,
în rest, e limpede din volum că autorului îi
plac libertățile aplicate, jubilează la „sem-

nul intersecției¹¹ sub care i se pare a fi pusă
poezia lui Carmen Firan (într-un medalion
critic foarte bine structurat și scris) sau glo-
sează subtil pe marginea „balcanismului¹¹
întregii poezii a lui Nicolae Labiș - într-u-
nul dintre cele mai memorabile texte... -, a
cărei desfășurare e pusă sub semnul recu-
perării paradisului corodat, extracție directă
a „raiului beteag al Orientului¹¹ din balca-
nismul clasic. Alte sugestii redutabile sunt
presărate pe ici, pe colo, pe lungimea în-
tregului volum, ca dovadă a unei percepții
critice foarte vii, captivante. Dintre ele:
asocierea lui M. H. Simionescu cu poves-
tirile filosofice tipice ale secolului al xvm-
lea, preferința acordată „biograficțiunilor¹¹,
pe linia textelor de creative memoir ale Juliei
Cameron, legătura metaforică dintre „lan-
cea lui Ahile¹¹ a lui E. Lovinescu - preluată
ca titlu de carte de M. Zaciu - și „dorifo-
rul¹¹ din paginile lui Ion Dur, sau sur-
prinzătoarea reconstrucție textuală din
Ciocoii vechi și noi, unde autorul demon-
strează că edițiile „clasice¹¹ de după 1947 au
eliminat fragmentul politic „Astfel dar
omul nostru, mergând din raționament în
raționament și din deducție în deducție
devine comunist, fără știrea lui, și începe
a pune în lucrare această doctrină atât de
frumoasă și egalitară în aparință cât este de
hidoasă în fond¹¹, pentru ca el să reapară în
ediția G. Ivașcu din 1967, cu o precizare
pedant-monstruoasă, în acord cu spiritul
vremii: „Nicolae Filimon folosește acest
termen [comunist] în afara unui conținut
științific, filosofic, în sens propriu, conform
unei concepții vulgarizatoare¹¹ (p. 46).
    Dincolo de interesul declarat pentru in-
sidioasele jocuri ale întâmplării, precizia ele-
gantă domină scrisul lui Constantin M.
Popa, prelungindu-se câteodată chiar și-n
severități neîncruntate. Astfel, el îl sancțio-
nează pe Dan C. Mihăilescu pentru dra-
gostea acestuia față de București, pe care -
în treacăt fie spus - o împărtășesc personal
(„Ceea ce miră la un intelectual de profun-
zime și tonică seriozitate, așa cum îl cu-
noaștem pe Dan C. Mihăilescu, este încân-
tarea obtuză, tenacitatea atașamentului său
față de o capitală ce poartă în ea toate, dar
absolut toate, păcatele distilate în «retorte-
le de fier» ale provinciei¹¹ - p. 53), observă
- corect! - că Istoria... lui Alex Ștefănescu
„ascunde sub fard destule cochetării de fată
bătrână¹¹ (p. 169), concluzionează, trecând
la Istoria critică... a lui N. Manolescu, că ea
reprezintă „mai curând inventariere decât
rigoare sistematică¹¹ (p. 195-199), pentru
a rosti în final verdictul inexorabilului: „La
o promisă nouă ediție a Istoriei critice, chiar
dacă va adăuga un nume sau altul, «lista»
sa rămâne definitiv închisă^ (n.n. - Șt.B.).
    Cei care cred că Ir\geri provizorii conți-
ne doar cronici sau recenzii literare se în-
șală. Trecând de la o temă la alta, autorul
are timp să se oprească la o ceremonie a
ceaiului, pe marginea celebrei cărți a lui
Okakura Kakuzo (p. 61-64), pentru a se-
siza diferența dintre „decoct și caimac¹¹ (în
competiția ceaiului cu cafeaua) sau pentru
a conchide că în tranziția sa de la medica-
ment la băutură, ceaiul își pierde, de-a lun-
gul timpului, savoarea metafizică, tot așa
cum, trecând la Umbrela japoneză (p. 50-
52), el face un tur digresiv prin Eniyclcpedie
capricieuse de tout et du rien, a lui Charles

Dantzig (2009), unde „între zecile de înși-
ruiri grupate pe teme dintre cele mai diver-
se și bizare (locuri, orașe, popoare, isto-
rie, avion, presă și televiziune, confort,
personaje, cuvinte etc. etc.) aflăm și intem-
pestiva «Liste du jours ou certains ecrivains
sont morts» ori curioasa «Liste des mon-
stresses»¹¹, în care figurează și Elena Ceau-
șescu. Să nu ne mirăm, așadar, dacă o „tru-
fanda¹¹ din carte investighează echilibrat
Memoriile unuigay despre România și Bu-
curești (Bruce Benderson, O autobugrajie
erotică, p. 104-105) sau dacă, la pag. 161,
autorul încearcă, ludic și ironic, o calchie-
re stilistică după Luca Pițu, reușindu-i -
cum tot el mărturisește - doar parțial:
„Erudit și resentimentar, domnul Luke
McPitoo, Lukas Pitzu, ori, pur și simplu,
Pițuluca este un Șerban Foarță al eseului,
amator de ghilotinări și deschiloțări pentru
a arăta, în văzul lumii, goliciunea unor se-
meni ai săi¹¹. Oricum, senzorialul domină,
ca percepție predilectă, volumul: interesul
pentru mătăsuri, pentru veșminte și mân-
căruri indică ungourmand secretos și pu-
dic, pentru care cărțile sunt un mediu de
exorcizare.
    Savurându-le complice, m-am oprit, cu
un folos personal incontestabil, și la texte-
le sobre ale lui Constantin M. Popa, dedi-
cate, printre alții, Florinei Ilis {Cruciada
copiilor), Măriei Zubritski-Brânzei {Casa
tglinzilor), lui CamilMoisa {Povestea micu-
lui Dumnezeu) sau lui Aurel Antonie {Ce-
nușa): foarte bine scrise, ele sunt și opor-
tune ca gest critic altruist, fiindcă aduc în
discuție, pe alocuri, cărți despre care nu
s-a prea scris (cum este, de pildă, foarte
serioasa Avatarurile Seducătorului: Ipostaze
ale donjuanismului in literatura universală a
Danielei Sitar-Tăut, apărută la Risoprint în
2007 și necomentată îndeajuns de criticii
noștri). Merită să menționăm însă și re-
verența ceremonioasă făcută în fața lui
Gabriel Dimisianu, analiza avizată a eseu-
lui despre Dante al lui Horia-Roman Pata-
pievici sau elogiul cărții despre Cioran a
Iui Constantin Cubleșan, care ar fi impus,
probabil, o contextualizare mai nuanțată.
    Excelentă e însă secțiunea finală a vo-
lumului, în care se glosează pe marginea
unor cazuri istorice, cu detalii întotdeauna
relevante. Rând pe rând, autorul se oprește
la Ion Budai-Deleanu, Eufrosin Poteca,
Macedonski (în ipostază testamentară),
Maraca Cantacuzino-Enescu, Ion Petrovici,
Mihail Sadoveanu și Mariana Șora (sur-
prinsă, manierist, într-o ipostază de „sen-
zualism cultural¹¹) și - din nou - Gabriel
Dimisianu, pentru a ilustra ceea ce el sa-
vurează cel mai mult în spectacolul cul-
tural la care participă: detaliul plastic,
relevant, scena unică, definitorie, care ex-
plică și dezvăluie o personalitate.

Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 9

Excelența Sa

Henri Paul,

Prezentul INTERVIU reprezintă transcrie-
rea convorbirii difuzate de TVR Cluj la 9
octombrie 2009, in cadrul emisiunii „Lecturile
mele“, realizată de Ovidiu Pecican.

Ovidiu Pecican: Salut, dregi prieteni! Sunt
bucuros că ne reîntâlnim! Am un invitat ex-
traordinar, Excelența Sa Ambasadorul Franței
in România, Dl Henri Paul. Bună seara,
Domnule Ambasador! \ă mulțumesc că ați
acceptat să fiți alături de noi la „Lecturile
mele“, pentru că am înțeles că citiți mult!

Henri Paul: Da, citesc mult. în primul
rând citesc multe documente administrati-
ve, ușor plictisitoare. Știți, viața unui amba-
sador înseamnă și multă lectură a ceea ce
numim „telegrame diplomatice^, care de
fapt nu sunt telegrame cum erau pe vre-
muri, ci... nu știu dacă am la mine... ba da,
iată, aceste hârtii galbene, scrise cu carac-
tere foarte mari, numai majuscule, foarte
dificil de citit. Am 100-200 de astfel de pa-
gini de citit pe zi. Uneori sunt interesan-
te, însă rareori.

O. P.: De ce nu ar fi interesantei

H. P.: Conțin informații despre tot ceea ce
se întâmplă în lume, lucruri care mă inte-
resează sau care interesează raporturile ro-
mâno-franceze. Unele sunt interesante, alte-
le mai puțin. Dar găsești în ele multe
lucruri interesante, dacă le citești cu atenție.
Lucru valabil, de altfel, și în cazul lecturii.

O. P.: Și după orele de muncal

H. P.: După ce am citit toate acestea, în-
cep să citesc opere literare.

O. P.: 1ăplace deci literatura?

H. P.: îmi place mult literatura. De altfel,
există o tradiție a diplomaților-scriitori. Nu
numai că citesc, dar și scriu zilnic rapoarte,
telegrame. Printre acești diplomați-scrii-
tori există unii care îmi plac foarte mult.
Saint-John Perse, un mare diplomat și scrii-
tor, un formidabil poet. Foarte iubit și în
România și care cred că beneficiază de tra-
duceri bune. E foarte dificil de tradus Saint-
John Perse, dar probabil că sunt traduceri
bune în limba română.


O. P.: Credeam că o să il amintiți pe Paul
Morand.

H. P.: Da, dar am preferat să încep cu
Saint-John Perse.

O. P.: De acord.

H. P.: Paul Morand a fost și el poet. Paul
Morand a scris de toate: poezii...


ambasadorul Franței în România

• Excelența Sa Henri Paul, ambasadorul Franței în România

O. P.: Trebuie să fii puțin pretențios!

O. P.: Un scriitor complet.

H. P.: Da, a scris și cronici foarte intere-
sante, piese de teatru foarte interesante, dar
jucate rar. A scris și pentru televiziune și
film. Era foarte inteligent și a înțeles foar-
te bine vremurile în care trăia. îar 1920-
1930 a fost momentul exploziei filmului.
Morand a dorit să facă film, însă nu a avut
mare succes. A scris și pentru radio. Mai
multe opere de-ale sale au fost transpuse
pentru cinema. De exemplu Milady, o po-
veste despre rapt >rtul dintre un mare cava-
ler și calul său. Există o adaptare cinema-
tografică foarte bună pentru Milady. A scris
și multe nuvele, jurnale, memorii. A scris
80-90 de cărți. Și multe cărți istorice. Este
un foarte bun istoric. Este un scriitor care
îmi place foarte mult și face parte din cate-
goria diplomaților-scriitori. Dar mai sunt
și alții, de exemplu Chateaubriand. Mai
important ca scriitor decât ca diplomat. Și
Paul Morand a fc )st un mult mai mare scrii-
tor decât diplomat.

O. P.: Și Henri Beyle..

H. P.: Stendhal, bineînțeles. Nu știu dacă
era un bun diplomat, dar era un scriitor
formidabil. De altfel, Stendhal a fost unul
dintre autorii preferați ai lui Paul Morand.
Deci iată, îi regăsim astfel pe toți.


O. P.: Și care este autorul Dvs. pnferatprin-
tre diplomații

H. P.: îmi place mult un scriitor pe care
poate nu îl cunoașteți, pentru că e un scrii-
tor-diplomat, care a scris multe lucrări des-
pre diplomație, Jean Chauvel. A scris trei
volume din Commentaire. Puțin pretențios,
poate.


H. P.: Da, da. Commentaire e foarte inte-
resant, pentru că el era diplomat și secretar
general în Ministerul Afacerilor Externe. A
avut o frumoasă carieră și povestește în spe-
cial despre construcția Europei de după răz-
boi. Eu nu sunt un mare fan al lui Claudel.
Cred că e un om auster, aproape plictisitor.

O. P.: Stilul lui e puțin prea sec.

H. P.: Da, nu îmi prea place stilul lui. Nu
e bine că spun asta, dar așa e. Deci dintre
scriitorii-diplomați nu îmi prea place Clau-
del, îmi place însă Jean Chauvel, care nu
mai este printre noi. îmi plac mult memo-
riile. Și îmi place foarte mult Paul Morand.
De aceea am susținut organizarea unui
colocviu și a unei expoziții despre Paul
Morand la București și îi invit pe ardelenii
care au drum în capitală să o viziteze. Știu
că ardelenilor nu le prea place să meargă
la București..

O. P.: Epuțin complicat...

H. P: Da, este departe, transportul poate
fi o problemă.

O. P: Dar ne place totuși capitala.

H. P.: Nu foarte mult.


O. P.: Hu foarte mult, dar totuși...

H. P.: Toți cei pe care îi cunosc spun:
„Mi-e mai bine în Cluj decât la București“.
Dacă ajungeți însă la București, puteți
merge la Arhivele Naționale - acolo am
organizat această expoziție, pentru că e un
loc unde nu sunt expoziții. La parter avem
14 vitrine dedicate lui Paul Morand, cu
lucruri formidabile.


10 • APOSTROF

O. P.: Lucruri descoperite in arhive?

H. P.: Am cerut Arhivelor Diplomatice ro-
mâne să ne împrumute documente despre
Paul Morand și este prima dată la nivel
mondial când se face o expoziție dedicată
lui Paul Morand cu elemente din fondul
Paul Morand. Există mai multe astfel de
fonduri, pentru că era o personalitate foar-
te interesantă, iar spre sfârșitul vieții deve-
nise extrem de organizat. Și-a organizat
succesiunea. I-a dăruit garderoba sa scrii-
torului Marcel Schneider, care a moștenit
astfel toate hainele lui. Nu știu dacă se de-
ghiza în Paul Morand, însă deținea toate
costumele acestuia. Vă spun povestioare,
pentru că știu că vă place să râdeți. Apoi,
și-a donat cărțile și ghidurile de călătorie,
pentru că știți că a străbătut toată Europa
cu mașina, bibliotecii Clubului Automo-
bil, al cărui membru era. Până spre 80 de
ani, Paul Morand înota în fiecare zi în pis-
cina de la Clubul Automobil.

O. P.: Era sportiv.

H. P.: Foarte sportiv. Se întreținea foarte
bine. A lăsat o parte dintre cărțile sale In-
stitutului Francez. Pentru că nu avea moș-
tenitori, și-a vândut toate bunurile pentru
a face o donație Institutului Francez, pen-
tru crearea unui premiu. Și astăzi, la Aca-
demia Franceză, există Premiul Paul
Morand, acordat din banii donați de el.

O. P.: Avem aici o bună definiție a patrio-
tismului.

H. P.: Da, era foarte organizat și a plani-
ficat toate acestea.

O. P.: ță place ți filmul, nu-i ața?

H. P.: Da, bineînțeles. Am fost cu nu foar-
te mult timp în urmă președintele unei in-
stituții numite Institutul pentru Finanța-
rea Filmului și Industriilor Culturale.

O. P.: Deci aveți o viziune asupra acestui
domeniu.

H. P.: Absolut! Știți că în Franța am acor-
dat multă atenție prezervării cinematogra-
fiei franceze. Și nemții au făcut-o, însă
complet diferit. în Franța totul pleacă de la
stat. Statul a instituit un sistem de protecție
a cinematografiei în numele diversității cul-
turale. Dimpotrivă, cinematografia germa-
nă a fost practic distrusă după război. în
special marile studiouri de la Babelsberg,
vândute francezilor, care însă nu au putut
să le întrețină. în fine, sistemul nostru de
ajutor pentru cinema este esențialmente
național, adică este acordat de stat, din do-
uă surse: taxa TV și taxa pe biletele vându-
te la cinema.

O. P.: Ar putea fi o sugestie bună ți pentru
sistemul român.

H. P.: La voi, există veniturile din vânza-
rea de bilete, dar care nu sunt mari, pentru
că biletele la film în România nu sunt
scumpe, din fericire. Nu există însă o veri-
tabilă taxă TV. Există o taxă pe publicita-
te, dar am înțeles că a fost redusă, ceea ce
nu este bine. Și a fost redusă finanțarea fil-
melor românești, ceea ce nu cred că este
bine deloc, pentru că aveți o cinematogra-
fie excelentă. în Franța, avem toate acestea,
dar și multe alte sisteme de susținere la toa-


te nivelele de producție: scenaristul, reali-
zatorul, producătorul, distribuitorul și săli-
le de cinema. Toți primesc un ajutor pen-
tru a menține în stare de funcționare
cinematografia franceză. Finanțarea e făcută
de stat, prin Centrul Național al Cinema-
tografiei. Societatea al cărei președinte am
fost se ocupă cu garantarea împrumuturi-
lor făcute de producători la bănci pentru
a-și realiza filmele. Societatea spune băncii:
„Noi credem că acest producător va ram-
bursa banii și acceptăm să garantăm împru-
mutul dacă cumva intervine o problemă
și nu va putea rambursa suma“. La nemți
e foarte diferit. Landurile ajută producția
cinematografică, fiecare printr-un sistem
diferit. Nemții au o adevărată industrie
cinematografică, aproape la nivelul Franței,
în Franța se fac 170-180 de filme anual,
nemții aproape tot atât, englezii fac foarte
puține, 40-50 de filme, italienii la fel, ro-
mânii fac cam 10... vorbesc de lungmetra-
je acum... deci românii între 8 și 10 lung-
metraje pe an.

O. P.: Din păcate, aproape nimic.

H. P.: Americanii însă fac multe filme.
Cam 500-600 de lungmetraje pe an.

O. P.: Deci există pericolul de a fi sufocați
din punct de vedere cantitativ de producțiile
americane.

H. P.: Cantitativ și uneori chiar și calitativ.
Dar există și un al doilea lucru: televiziu-
nea. Astăzi, dacă vă uitați la producțiile TV,
cele mai vândute din lume nu sunt neapă-
rat programe americane, deși cu toții cu-
noaștem HBO, ci telenovelele din America
de Sud. Sigur există și la dumneavoastră.

O. P.: Da, bineînțeles. Nu am putut scăpa.

H. P.: Dar e formidabil! O explozie enor-
mă de expresie culturală venită din țările
sudice. în general, expresia culturală vine
dinspre țările din nord înspre țările din sud.

O. P.: E o schimbare de axă?

H. P.: Nu știu, dar se întâmplă. Singura
problemă e că telenovelele nu sunt întot-
deauna filme de calitate.

O. P.: Sigur, însă este o relansare a narati-
vității pure, clare.

H. P.: Da. Dacă vă uitați la cinematografia
americană, veți vedea că serialele america-
ne sunt uneori mai interesante și mai ino-
vatoare decât filmele americane. Pentru că
filmele americane sunt făcute foarte dife-
rit de filmele franceze sau germane.

O. P.: Sunt filme de acțiune.

H. P.: Nu e asta, ci faptul că în filmele fran-
ceze cel care deține puterea este regizorul,
în filmele americane, cel care are puterea e
producătorul. Cel care are banii. E foarte
diferit. Și e un lucru care poate fi genera-
lizat. în Statele Unite, cine plătește coman-
dă, fără discuție. în Franța, cel care creează
comandă. Adică cel care are ideea.

O. P.: Trebuie să recunosc că prtfer varianta
aceasta, în calitate de scriitor.

H. P.: Da, și eu la fel.

O. P.: Unde sunt operele de artă dacă pro-
ducătorul comandă?


H. P.: Iată, aceasta este problema. Produ-
cătorul este cel care decide, care are „the
final cut“. Filmele americane sunt forma-
tate în așa fel încât să poată invada lumea.
Filmul e de fapt primul produs de export
american.

O. P.: Credeți că e exportul unor valori, al
unei rețete sau al unui stil?

H. P.: Stil nu cred, dar filmele americane
sunt pline de valori. Exportă valori mora-
le, științifice. Nu condamn cinematogra-
fia americană, ci cred că e o cinematogra-
fie foarte interesantă.

O. P.: Dar e altceva...

H. P.: Da, e altceva. Depinde despre cine
vorbim. Pentru că sunt cineaști americani
minunați.

O. P.: îmi place mult Tarantino, de exemplu.

H. P.: Eram sigur că veți spune asta! Acum
încep să vă cunosc bine. Și mie îmi place
mult Tarantino. Puip Liction e grozav!

O. P.: Și la fel Luc Besson.

H. P.: Și Kill Bill îmi place. Luc Besson a
făcut filme foarte bune, acum se ocupă mai
ales de producție.

O. P.: Le gr and bleu a fost formidabil!

H. P.: Există astfel de filme care marchează
o perioadă. Acum se ocupă mai ales de
producție și face lucruri destul de bune. E
adevărat că în Franța există o nouă ge-
nerație interesantă de cineaști. Și chiar
din vechea generație, ultimul film al lui
Audiard, Un Prophete, e un film extraordi-
nar. Va ieși în curând și în sălile din
România. E un film care are mare succes în
Franța. Eu nu l-am văzut, dar este despre
lumea închisorilor. Am văzut și un film
românesc, care nu este gata încă, urmează
să fie lansat, pe același subiect, al închiso-
rilor, care mi se pare foarte bun. Există
filme românești foarte bune. Ați văzut ul-
timul film al lui Mungiu?

O. P.: Da.

H. P.: V-a plăcut? Ați râs?

O. P.: Amintiri din Epoca de aur. Da, am
râs, chiar dacă am trăit perioada.

H. P.: De ce râdem de asta?

O. R: Ce să facem? Condamnăm epoca ți
apoi râdem, pentru că trebuie să ne eliberăm.

H. P.: Ca și Uhu Roi.

O. P.: Ubu este formidabil!

H. P.: Este aceeași epocă.

O. P.: Franța culturală este foarte prezentă
în România, dar cred că există ți o cooperare
la nivelul producției de film.

H. P.: Există un acord de coproducție între
Franța și România, semnat anul trecut la
Cannes. Vom vorbi despre el la întâlnirile
Audiovizualului, organizate la sfârșitul lunii
octombrie la București pe tema filmului,
maniera de a produce filme și educația au-
diovizuală, pentru ca tinerii să înțeleagă fil-
mul, să meargă la cinema și să iubească fil-


Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 11

mul, pentru că e important să nu stea tot
timpul în fața monitoarelor de calculator,
încercăm să facem cât mai multe în acest
domeniu. Organizăm, de asemenea, Săptă-
mâna Filmului Francez, avem o sală de
cinema a Institutului Francez de la Bucu-
rești, iar la Cluj aveți multe proiecte cu
Centrul Cultural Francez, care susține Fes-
tivalul de Film de Comedie, am susținut
și TlFF-ul... Este una dintre axele Ambasa-
dei Franței în România să susțină și să
iubească filmul românesc. O cinematogra-
fie minunată, foarte bună.

O. P.: Să îl ajutați e un lucru, dar dacă îl și
iubiți este formidabil!

H. P.: Aveți și mari artiști ai filmului. Am
multă simpatie pentru Porumboiu. Ați vă-
zut ultimul lui film, care e formidabil!

O. P.: Da, excelent!

H. P.: Un film extraordinar! Porumboiu
este un mare prieten și un mare artist. îmi
plac toți acești cineaști români. Și Nae
Caranfil mi-e prieten. Iubesc filmul și mă
gândesc mult la acest domeniu. Am încer-
cat peste tot pe unde am trecut să ajut
cinematografia.

O. P.: Știți ce îmi place cel mai mult din pre-
zența franceză pe piața culturală românească?

H. P.: Activitățile în genul acestui târg gas-
tronomic sau al festivalului care a inclus
tineri designeri români de haute-couture.

O. P.: Da, Pasarela.

H. P.: Să vorbim mai întâi despre patri-
moniul alimentar, pentru că este de actua-
litate, iar mai apoi și de Pasarela, un proiect
care mi-este foarte drag. în ceea ce privește
patrimoniul alimentar, cred că agricultura
este un lucru foarte important la nivel
mondial. Se vorbea mult despre industrie
la un moment dat, însă agricultura este
foarte importantă, pentru că oamenii au
nevoie să fie pe pământul lor, să mănânce
propriile produse și nu vor să fie manipu-
lați, trimiși altundeva, unde nu pot să bea
apă la fel de bună, să mănânce carne bună
etc. Tendința societății moderne este mon-
dializarea, distrugerea particularităților și
specificităților.

O. P.: E formidabil, dar e rău în același timp.

H. P.: E foarte rău! Iar Franța este o țară
care insistă de mult nu numai pe diver-
sitatea culturală, ci și pe singularitatea pa-
trimoniului. Fiecare regiune are un patri-
moniu alimentar propriu, care trebuie
prezervat.

O. P.: Un patrimoniu fragil.

H. P.: Exact. Aceasta este una dintre lup-
tele duse de Franța. Din acest punct de ve-
dere, România este sora Franței. Aveți un
raport foarte similar cu alimentația, cu pa-
trimoniul culinar și alimentar. De aceea
există o bună cooperare între Franța și Ro-
mânia pe plan agricol. Și de aceea susținem
ideea ca viitorul comisar pentru agricultură
la Comisia Europeană să fie un român.

O. P.: Mulțumim!

H. P.: Deci avem multe puncte în comun
și avem multe de făcut împreună, multe


colaborări. Din acest punct de vedere, mi-
cul colocviu care mă aduce astăzi la Cluj
este de fapt un mare colocviu. Aducem spe-
cialiști foarte buni din Franța, care discu-
tă cu specialiști români foarte buni. La
această a doua ediție, întâlnirea este pe cale
să devină un adevărat eveniment! în plus,
în paralel există și un târg de produse
tradiționale...

O. P.: Asta mă interesează!

H. P.: Da, sunteti ca si mine.

O. P.: Mezeluri, toate cele...

H. P.: Atenție! V-ați închis sacoul la doi
nasturi, și eu la fel.

O. P.: încerc, dar tentațiile...

H. P.: Tentațiile sunt mari și trebuie să
le cedați. Cineva spunea: Rezist la orice,
mai puțin la tentații.

O. P.: Am văzut vinuri franțuzești excelente
pe piața din Cluj. Beatjolais e formidabil!

H. P.: Da, și nu foarte scumpe. Facem
eforturi în Franța pentru a scădea prețuri-
le și mai ales pentru a ameliora calitatea.
    Trecând la Festivalul Pasarela... Numele
sugerează imediat. „Pasarela" este o pasa-
relă între Franța și România (și nu doar în-
tre București și Paris), pentru a regăsi
schimburile de altădată dintre cele două țări
în domeniul creației și al creativității. Am
decis să organizăm un concurs adresat fa-
cultăților de artă, printre care și Academiei
de Artă din Cluj, care este una excelentă.
De altfel, data viitoare când vin la Cluj o
voi vizita în amănunt. Oferim câștigăto-
rului posibilitatea de a realiza o prezenta-
re de modă la București, iar mai apoi de
a-și prezenta munca la Paris, în cadrul unei
școli numite Institutul Francez al Modei, al
treilea nivel de studii în domeniul modei
din Franța. Această școală privată este crea-
tă de industria modei din Franța, Federația
de pret-ă-porter, și finanțată de Ministerul
Industriei. De ce spun că este al treilea nivel
de studii: studenții care au făcut mastera-
te în științe economice sau management,
care au făcut studii de istoria artelor și care
vor să se lanseze în meseriile modei vin la
această școală, care le oferă educația com-
plementară, permițându-le mai apoi să fie
recrutați de companiile de pret-ă-porter și
de modă în posturi ca șef de produse, co-
merciant în domeniul modei etc. Deci sunt
oameni din industrie care au creat această
școală și unde se regăsesc artiști și pro-
fesioniști în comerț sau management.
Evident, este un nucleu de creativitate.
Președintele școlii este Pierre Berge, fostul
președinte de la Yves Saint Laurent, care
a fondat această casă de modă, dar în
consiliul de administrație sunt și reprezen-
tanți de la Dior.

O. P.: Numai nume mari!

H. P.: Tânăra Laura Popovici își va pre-
zenta colecția acolo. Ea este câștigătoarea
concursului precedent.

O. P.: A făcut impresie bună?

H. P.: Da, este foarte talentată. Astăzi mo-
da este un sector foarte concurențial. își
va prezenta creațiile, iar apoi rămâne de
văzut. Trebuie adaptate în funcție de piață.


O. P.: Nu credeam că un tânăr talent, venit
dintr-o țară mică, neafirmată în plan mon-
dial, poate să se afirme pe o piață atât de con-
curențialâ.

H. P.: Deocamdată trebuie să își prezinte
creațiile, iar apoi poate va găsi finanțatori
care o vor ajuta să se dezvolte. Moda este
un sector deschis talentelor venite din dife-
rite țări. Printre marii creatori francezi de
astăzi avem un neamț - Karl Lagerfeld -
la Chanel, un englez de origine malteză,
pardon, nu malteză, ci din Gibraltar - John
Galliano.

O. P.: Nu știam asta.

H. P.: Da, Galliano e englez din Gibraltar.

O. P.:Eun semn alglobalizării?

H. P.: Nu, dar există mai multe școli de
modă importante. El s-a format la Londra,
la o importantă școală de design. Lagerfeld
e un geniu pur... Dar există mai multe școli
de modă foarte bune în Anglia, la Londra,
în Belgia, în Olanda și în Franța.

O. P.: Una dintre btgățiile Eunpei, nu?

H. P.: Da, multe dintre ele sunt în Europa.
Dar există modă și în Statele Unite. Acum
este foarte orientată spre pret-ă-porter și
mai puțin spre creativitate. Acestea sunt
meserii care se schimbă foarte repede. Deci
este nevoie să fii cât mai deschis. Românii
sunt foarte abili. Chiar și în ceea ce privește
bijuteriile. Organizăm în România, în ca-
drul Festivalului Pasarela, mai multe pre-
zentări de modă, expoziții și un târg de bi-
juterii, la care participă creatori români de
bijuterii. Și există mulți creatori de bijute-
rii în România. Ideea Pasarela este de a îm-
bina creativitatea românească cu cea fran-
ceză. Iar românii sunt foarte creativi.

O. P.: Din punctul meu de vedere, ați reușit
să aduceți un plus de stil în viața noastră.

H. P.: Dacă e adevărat, și sper să fie așa,
înseamnă că am făcut ceva și nu sunt un
ambasador care se poartă ca și cum ar fi
în vizită.

O. P.: Când ne gândim la toate certurile pe
care le vedem la televizor, stilul...

H. P.: Stilul e important. Să ai stil, alură și
clasă. Un stil de a mânca, de a purta hai-
nele, toate astea.

O. P.: Am importat și „La Journee de la
Musique“...

H. P.: Da, e frumos „La Journee de la Mu-
sique“. Și Noaptea Muzeelor...

O. P.: Funcționează foarte bine. Toată lumea
epe străzi în acea noapte... Și zilele acestea, ce
citiți în timpul liber?

H. P.: Mai multe lucruri. Am o carte ofe-
rită de Bernard Houliat, directorul Centru-
lui Cultural Francez din Cluj, tui băiat foar-
te simpatic, care iubește enorm România.

O. P.: în plus, e aproape român.

H. P.: E aproape român, copiii lui sunt mai
mult români, o soție româncă. în fine, el
mi-a oferit o carte a lui Lucien Romier, o
carte despre România, foarte interesantă.
Mai citesc și o carte a lui Balladur, fostul
prim-ministru francez. E o carte care se


12 • APOSTROF

numește Puterea nu se împarte. E o carte de
actualitate în România.

O. P.: Intr-adevăr!

H. P.: O citesc pentru a înțelege mai bine
viața politică din România.

O. P.: Această carte nu se aplică și Franței?

H. P.: Nu tocmai. De fapt, povestește în-
tâlnirile dintre Balladur și Francois Mitter-
rand. Balladur a fost prim-ministru în pe-
rioada de coabitare cu Mitterrand. Adică
conducea un guvern al majorității de dreap-
ta, în timp ce Mitterrand era de stânga.
Deci e interesant..

O. P.: O coabitare civilizată.

H. P.: Foarte civilizată. Balladur scrie foar-
te bine și povestește cum au stabilit reguli-
le la început. Mitterrand a fost cel care l-a
căutat pe Balladur pentru a-1 numi prim-
ministru, după cum afirmă Balladur. Spu-
ne: „Am stat acasă toată ziua în timpul
alegerilor, alături de familie, în fața tele-
vizorului și nu am cerut nimic, am așteptat
să vină să mă caute". Când președintele,
prin intermediari, a venit să îl caute, a zis:
„Foarte bine, Domnule Președinte, dar nu
vin decât dacă încheiem un acord privind
competențele noastre respective"'. L-a între-
bat pe Balladur pe cine dorea să numeas-
că în posturile de ministru de externe și
ministru al apărării și i-a spus doar că el va
merge la întrunirile Consiliului European
și la reuniunile grupului G8, cu excepția
cazurilor în care nu ar fi putut, pentru că
Mitterrand era deja foarte bolnav, dar în
rest îi lăsa libertatea să facă ceea ce are de
făcut. Era al doilea caz de coabitare. Primul
a fost cu Jacques Chirac în funcția de prim-
ministru. Deci știam deja ce înseamnă o
coabitare între un președinte de stânga și
un prim-ministru de dreapta. Balladur e cel
care s-a gândit la toate acestea. Balladur a
fost cel care a legitimizat situația, a teore-
tizat-o. Până la urmă, i-a căzut el însuși vic-
timă, pentru că la finalul acestei coabitări
s-a prezentat la alegerile prezidențiale și a
fost învins. E o carte foarte interesantă nu
numai din punct de vedere anecdotic, ci
și în ceea ce privește raporturile între oame-
nii politici și raporturile umane. De fapt,
Balladur și Mitterrand aveau multe în co-
mun. Și au ceva în comun și cu mine. Toți
trei am fost în tinerețe studenți într-o insti-
tuție studențească catolică la Paris, care se
numește 104 rue Vaugirard. Un internat
ținut de preoți mariști. Mitterrand și Bal-
ladur veneau din provincie. La fel ca și
mine. Nici eu nu sunt parizian. Mauriac
la fel. Era o întreagă serie de tineri din pro-
vincie, deseori din sudul Franței, care ve-
neau la studii și locuiau în acest internat
la Paris. Deci aveau legături comune: fa-
milie catolică, origine similară, nu erau
bogati, mai degrabă din familii burgheze
de mijloc, ca și mine, Mauriac la fel. Aveau
totuși un tip de tradiții comune. Balladur
spune: „Mitterrand încerca să mă seducă
spunându-mi că mă înțelege foarte bine.
Că faptul că ne aflăm în tabere diferite e
doar un hazard al istoriei. Avem aceleași
reacții, aceleași origini, aceleași lecturi,
aceeași cultură". Deci la început Mitterrand
încerca să îl atragă de partea sa, pentru că
știa că nu are multă putere. Partidul său
fusese învins în alegeri și el s-a regăsit în
această situație de coabitare... Mai apoi


relațiile dintre ei s-au degradat, pentru că
Balladur s-a prezentat la alegeri, iar Mit-
terrand l-a susținut pe ascuns pe Jacques
Chirac. Cartea e interesantă și bine scrisă.
Destul de rar citesc cărți politice, deoare-
ce cunosc destul de bine politica, nu învăț
mai nimic nou, dar în cazul acesta da.
Pentru că este scrisă de adevărații actori.

O. P.: E mai plictisitor când sunt jurnaliști
care comentează.

H. P.: Cu câteva excepții.

O. P.:Enevoie de mult talent pentru a reuși
să evoci o atmosferă..

H. P.: Și de multe ori jurnaliștii au idei
gata formate, nu sunt pe deplin sinceri.

O. P.: Ați menționat acest mediu catolic din
tinerețea Dvs. și din cea a lui Mitterrand. Vă
amintiți de anul 1968?

H. P.: Da, foarte bine.

O. P.: Cum a fost? La noi circulă tot felul
de ligende...

H. P.: Eram în Province. Eram în ultimul
an de liceu, am dat bacalaureatul în ’69. Cei
care au dat bacalaureatul in ’68 sunt văzuți
puțin negativ, pentru că în Franța se spune
că în ’68 toți au fost lăsați să promoveze
bacalaureatul, ca să scape de ei. Nu știu da-
că e adevărat. Dar în mai ’68 eu eram la
Limoges, capitala regiunii Limousin, cu
300.000 de locuitori.

O. P.: Ce se mănâncă specific acolo?

H. P.: Boudin.

O. P.: Ce e?

H. P.: E făcut din sânge de porc, ameste-
cat cu puțină carne, pus într-un intestin de
porc și legat. Acesta e boudin noir. La Li-
mousin, punem și bucăți de castane în
amestec. E foarte bun.

O. P.: Avem și noi acest preparat, sângerete,
acum l-am recunoscut.

H. P.: Știți, Limousin e o regiune foarte
săracă. O numim țara secarei și a castanei.
O altă specialitate se numește galet ou. o clă-
tită din faină de hrișcă, fie sărată, fie dulce.
Se mai fac preparate foarte sățioase, ca de
exemplu pate de cartofi. O crustă de aluat
umplută cu cartofi. Dacă mănânci, nu îți
mai este foame toată ziua. Poate fi îmbo-
gățită cu carne și se poate face și pate de
carne... O să vă fie foame și încă mai avem
de lucru! Deci iată ce se mănâncă la
Limousin. Ce s-a întâmplat în această fru-
moasă zonă: aici a fost fondată SFIO (Sec-
țiunea Franceză a Internaționalei Mun-
citorești), aici s-au pus bazele socialismului
francez. E o zonă foarte de stânga, unde
erau țărani comuniști. în general, țăranii nu
erau comuniști.

O. P.: Da, când ne gândim la ngiunea Ven-
dee, de exemplu.

H. P.: în Limousin avem țărani comuniști.
E o regiune de stânga, primarul e din Par-
tidul Socialist, Partidul Comunist este foar-
te prezent și astăzi. De 50-60 de ani, au
rămas tot socialiști. Acum nu mai există


mulți comuniști în Franța, dar au mai ră-
mas câțiva. Erau drapele roșii la gară, lângă
casa mea, manifestații de stradă. Dar pen-
tru mine, care eram Ia liceu, nu a avut mare
impact.

O. P: Nu era o atmosferă revoluționară?

H. P.: Nu, pentru că în acest oraș de stân-
ga nu putea exista dezordine. Totul era
încadrat. Liderul partidului spunea: „Ma-
nifestăm de la ora X la ora Y“, și gata. Se
manifesta împotriva guvernului, dar nu era
niciun fel de climat de insurecție. Era o
opoziție care era deja instalată. Deci nu am
amintiri foarte marcante din mai ’68. Eu
nu eram de acord, pentru că am fost un
elev foarte silitor și mă deranja foarte tare
să lipsesc de la cursuri.

O. P.: Pentru că mai avem câteva minute, aș
dori să vă invit să adresați câteva cuvinte
clujenilor.

H. P.: Da, acum Dvs. sunteți clujeanul de
onoare. Am avut ocazia azi-dimineață să
îi întâlnesc pe primar și pe subprefect, pe
care îl cunoșteam deja și care e o persoană
foarte simpatică. L-am decorat mai demult
cu o medalie franceză, pentru că lucrează
mult pentru cooperarea dintre Franța și
România. L-am întâlnit pe președintele
Consiliului Județean. Am fost frapat de
încrederea în viitor a oamenilor de aici.
Suntem într-o criză mondială și am impre-
sia că aici există încredere în viitor, o socie-
tate care e foarte orientată spre viitor și care
muncește pentru viitor. Această atitudi-
ne depășește cumva climatul politic. Am
impresia că luptele politice de la București
agită mai puțin regiunea Clujului. Mi se
pare pozitiv acest climat de serenitate,
această capacitate de a privi înspre viitor,
pentru că România este totuși o țară care
iese din mari dificultăți, o țară care are
nevoie să se dezvolte, să își dezvolte infra-
structura. Trebuie să existe o strategie, să
poți să privești spre viitor și să avansezi
drept înainte. Trebuie să știm ce facem, nu
să pierdem timpul cu certuri. Cred că mu-
nicipiul Cluj este un oraș cu potențial. Și
este unul dintre motivele venirii mele aici,
pentru a inaugura acest târg, și voi reveni,
deoarece consider că Franța trebuie să fie
și mai prezentă. Aici este deja foarte pre-
zentă prin Centrul Cultural Francez, prin
activitățile organizate. Acum a fost o mare
săptămână de activități culturale, s-a sem-
nat și un parteneriat între regiunea Vichy
și județul Cluj. Asta e bine. Dar se poate
face mai mult, mai ales pe plan economic
și chiar și pe plan cultural, deși sunt mulțu-
mit de activitățile care au loc aici. Voi reve-
ni pentru a face și mai mult, în special pe
plan economic, pentru această regiune a
Transilvaniei, care îmi place mult, unde
sunt oameni formidabili și unde Franța tre-
buie să fie prezentă, cum a fost în trecut, și
chiar mai mult.

O. P.: Vă mulțumesc și mulțumim pentru
toate aceste activități formidabile, toate aces-
te planuri, pentru solidaritatea Franței cu
România și în special cu Clujul. Mulțumesc,
Domnule Ambasador!
■
                 Interviu realizat
                 de Ovidiu Pecican
                 Traducere din franceză de
                 Raluca Ghervan


Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 13

CU (©CHIUL
LIBER

Elegii aproximative

Iulian Boldea
VOLUMELE DE poeme ale lui Dorin Popa
(Utcpia posesiunii, 1990; Tentativa de
spovedanie, 1994; Ce mai aștept, 1996;
Moartea mea viața mea, 1997; Nimeni nu
înțelege pe nimeni, 1998; Când o femeie
pleacă, 2005) atestă o voce poetică de in-
contestabilă pregnanță, cu timbru elegiac,
în inflexiunile căreia melancolia are rezo-
nanțele grave ale meditației, dar și concen-
trarea expresivă a notației. Circumscriind
lirica lui Dorin Popa din perspectiva unei
poetici autoreflexive, autoscopice, Liviu
Antonesei notează că „lirismul lui Dorin
Popa [...] se revendică de la o poetică a
inferiorității, în care autoflagelările și auto-
scopiile efectuate cu o precizie și o violență
aproape chirurgicale se transfigurează în-
tr-o scriitură turbionară, cuvintele învolbu-
rându-se ca într-un maelstrom". Senti-
mentul „enorm" de sine trădează un poet
neliniștit și interogativ, „veșnic pândit de
un naufragiu", care „își trăiește sfâșierile ca
pe o damnațiune" și își tranșează autosco-
pic pariul „supraviețuirilor", cum observă
Florin Faifer. Pe de altă parte, Octavian
Sovianv relevă și o altă dimensiune a aces-
tei lirici, gravă, asumat ceremonialică, nu
lipsită de o anume tonalitate oraculară:
   Articulându-se într-o viziune care ia act de
   absența Binelui, ne comunică deocamdată
   ce nu este Binele, poemele din Utcpia pose-
   siunii reprezintă, privite în ansamblul lor,
   replica în plan moral a așa-zisei „căi nega-
   tive" din teologie. Fluxul poetic este subor-
   donat aici unei gândiri ce se nutrește din
   dilematic, descoperind precaritatea ontolo-
   gică dar mai ales morală a ființei umane, o
   gândire care - lucru fără doar și poate esen-
   țial - își are modelul în cunoașterea de tip
   teologic... Nu e mai puțin adevărat că toate
   „conținuturile" implicate aici de actul poe-
   tic se înscriu în perspectiva unei reteologi-
   zări a gândirii (poetice dar și conceptuale)
   prin care se încearcă distanțarea de anumi-
   te tendințe demoniace subiacente moder-
   nismului și post-modernismului.

Un poem ca Nefâtțită-i smparea frapează
tocmai prin tonul său melancolic și grav-
ceremonial, prin decuparea unor detalii
intermitente sau prin reflexul evocator din
care desenul cotidianului nu este cu totul
abstras: „mi-a fost rușine/ și niciodată nu
ți-am scris/ niciodată n-am crezut/ că
te-aș putea atinge// unele semne te preves-
teau/ și te ascundeau// în afara mea// înco-
tro să pășesc?//numai pe potecile mele/
zdrențuite, însângerate,/ numai în/ pasul
nesigur, șovăielnic,/ numai în gestul neho-
tărât,/ numai în zâmbetul crispat și fugos/
numai în tremur, numai în șoaptă/ mă simt
acasă/ la fel de trist/ la sfârșit de mileniu/
ca la facerea lumii".
   Senzația dominantă pe care unele po-
eme o oferă e aceea de elegie a absurdu-
lui, de tânguire înstrăinată de sine, a unui
eu „înșurubat" într-o existență alienantă, ce
favorizează trădări și trăiri la limită, sfâșieri
și crize ontologice, aproximând, în același
timp, statura ontică a conștiinței poetice,
precum în nimeni nu înțelege pe nimeni'.
„pretenții absurde de atâtea ori am avut/
radar perfect credeam că mi-e sufletul/ pen-
tru pașii tăi pentru respirația ta/ pentru
plânsul tău// în pielea celuilalt cu râvnă cu
iubire/ am putea în sfârșit mântuitor ajun-
ge/ dacă n-am descoperi cu dezamăgire/ că
suntem prizonierii epidermei noastre/ și
cântul tău și plânsul tău, privirea ta/ emoții-
le, neasemănarea și visele tale/ toate sunt
ale mele în veci de veci/ și toate în veci îmi
vor fi străine/ printre lacrimi, hohotind,
te strâng pierdut/ te îmbrățișez cum nu voi
mai putea îmbrățișa vreodată/ exiști în mi-
ne mai adânc decât în inima ta/ și cutre-
murat îți șoptesc din depărtare :/ - nimeni
n-a înțeles pe nimeni/ niciodată!"
   Poemele lui Dorin Popa au, nu puține
dintre ele, și o tăietură metafizică, mai mult
sau mai puțin accentuată, transformându-
se în exerciții gnoseologice pe tema con-
diției ființei umane care, pierzându-și „ari-
pioarele", accede la existența sa cotidiană
alcătuită din nepăsare, oboseală, plictis sau
orgoliu, ca în poemul înșurubarea la o co-
mandă secretă, nebănuită-, „dintotdeauna
am fost vrăjit/ de clipa în care oamenii își
pierd aripioarele,/ de clipa în care încep să
se înșurubeze lent/ în viețile lor/ cu-n soi
de frenezie// dintotdeauna, cu aceeași uimi-
re,/am privit intrigat cum se afundă seme-
nii mei/ în viețile acestea ale lor cu nepăsa-
re,/ cu nepăsare și oboseală,/ cu o sfârșeală
dulce și tristă pietrificată// tăcuți, pe furiș,
prietenii s-au înșurubat - unii ca într-o glu-
mă, ușor, cu zâmbete discrete,/ alții cu ho-
tărâre, îndârjiți, s-au scuturat/ devreme de
fulgi și tulee și degeaba strig către ei, de-
geaba urlu disperat/ și-i trag de picioare
înapoi ei au intrat până la brâu, până la
urechi/ în viețile lor// ei nu mai vor, o, nu
mai vor deloc/ să audă altceva decât sune-
tul hrănitor/ al înfiletării lor în lumea asta,

în viața asta,/ în moartea asta// oho, prie-
tenii mei au dispărut complet/ înghițiți de
viețile lor serbede, flămânde, maron-dispe-
rate/ iar eu, straniu și imatur, văd cum posi-
bilul se îngustează/ cum s-a chircit într-o
pată, într-o dâră/ apoi, în adierea părelnică
a unei amintiri/ despre care nimeni nu poa-
te mărturisi/ nimic".
   Poemele de dragoste, în care amprenta
senzualității e difuză, iar rumoarea evocă-
rii reverberează elegiac în memoria eului,
au o sintaxă a imaginarului în care fantezia
e incitată de gesturi și scenarii existențiale
revolute, militând pentru o scriitură melan-
colică și discretă („sunt până în adâncuri/
îndrăgostit de tine/ și de tine vreau/ să mă
îndrăgostesc// toate ale tale/ pe rând le-am
inventat/ amănunte sfioase/ în păr/ ți-am
împletit/ dar jur că în clipa/ în care ai apă-
rut/ nu știam nimic/ nimic/ despre tine//
sunt încă în adâncuri/ îndrăgostit de tine/
și de tine vreau/ să mă îndrăgostesc"). Re-
gistrul erosului nu este însă întru totul
exilat în geografia imponderabilă a reme-
morării; alături de reveria evocatoare, regă-
sim în astfel de poeme și apelul la geogra-
fia cotidianului, cu gesturi și trăiri abulice,
ce glisează în notații acute spre empirie, cu
insesizabile deschideri spre iluzia metafi-
zică, precum în poemul ce ți-e scris, superbă
consemnare a fatalității iubirii: „mă des-
fac, împleticit, din mrejele tale/ și în mreje-
le tale fericit nimeresc// din fața mării mă
retrag încet pas cu pas/ dar o mare-n fur-
tună mi-e sufletul acum/ /cât de greu m-am
desprins de iluzii și vise/ ca să plâng, apoi,
răvășit, ades toamna// și-n orice întâlnire
speranțele cântau/ cu acorduri moi și triste
de despărțire// o dezordine clară mă împin-
ge mereu/ să veghez până la capătul hao-
sului întreg// iar din molozul acesta curat
de zbateri/aleg întotdeauna o groapă cu no-
roi// zdrobit și descompus de viața aceas-
ta a mea/ în viața mea caut cu scârbă un
adăpost// să fug, să scap de amânări, de aș-
teptare,/ de urât vreau, dar peste amânări
nimeresc// mă desfac, fericit, din mrejele
tale/ și în mrejele tale împleticit nimeresc".
   Poet ce-și construiește viziunile cu mi-
nuție, Dorin Popa se impune, cum scria
Liviu Leonte, prin „gravitatea calmă, amară
și candidă" a versurilor, prin structura ele-
giacă a discursului, din care nu lipsesc ac-
centele de solemnitate, un anume retorism
al dicțiunii ori ceremonialul evocator al
unei iubiri ce trece dincolo de „mode și
timp".


    Cărți primite ia redacție


• Alexandru
Ba log, Viața ca
un pseudonim,
Oradea: Biblio-
teca Revistei
Familia, 2010.

• Ion Irimie,
Aduceri aminte,
Cluj-Napoca:
Argonaut, 2009.

• Anton Adămuț,
Filosofie și teolo-
gie la Sfântul
Augustin,
București:
Ed. Academiei
Române, 2009.

• Alexandru
Boboc, Raționa-
lismul modern:
Stil de gândire
și formă de
viață, Cluj-
Napoca: Grinta,
2010.

14 • APOSTROF

DOSAR

Din arhiva optzecismului


        Sfîrșitul anilor '80:
        junii autori încearcă la Litera


Mai 1988. După aproape patru ani de
șomaj, reușesc să mă angajez redactor
la Editura Litera, al cărei director, Gheor-
ghe Buzatu (simplă coincidență de nume
cu istoricul naționalist de la Iași), mă cu-
noaște din 1982, cînd am pregătit pentru
apariție Cmcz-ul, cel de-al doilea volum al
Cenaclului de Luni. L-am vizitat la editură
în jurul Anului Nou (nu mai știu dacă în
decembrie 1987 sau în ianuarie 1988).
Mi-a urmărit articolele, știe că sînt un „tî-
năr critic promițător" și se gîndește că aș
putea fi de folos în lupta cu vrafurile de
manuscrise depuse spre publicare mai ales
de către veleitari. Litera e o mică bizarerie
a sistemului: apar aici cărți „în regia auto-
rilor", formulă care maschează crudul ade-
văr - împricinații își plătesc singuri publi-
carea. Pe de altă parte, e o „supapă" utilă și
scriitorilor adevărați, care, contra unei sume
modice, pot scurta așteptarea uneori prea
îndelungată de pînă la includerea în „pla-
nurile editoriale" de la Cartea Românească,
Albatros și celelalte. Așa au ieșit la Litera,
de-a lungul anilor, cărți ale unor autori cu-
noscuți, precum Sașa Pană, Gellu Naum,
Ion Caraion, Șerban Foarță, Constantin
Abăluță, sau culegerile noastre „lunediste",
Aer cu diamante și Cinci.
    Cu atare „tradiție" și în atmosfera din
ce în ce mai „închisă" dinspre finele anilor
1980, cu tot mai multe cărți ale unor scrii-
tori valoroși, mai ales tineri, ținute pe loc
în edituri sau la Consiliul Culturii și Edu-
cației Socialiste (CCES, Ministerul Culturii
din epocă, unde se aprobau „planurile" și
se cenzurau textele înainte de tipărire), în-
cerc să „forțez" cît se poate „supapa" și
să-i ajut pe acei colegi ai noștri de generație
care nu reușesc de ani de zile să treacă de
„barierele" lăsate în calea publicării. Pe unii
îi îndemn eu să-și depună manuscrisele
(dactilograme, de fapt!) la Litera, alții mă
caută ei aflînd că am ajuns redactor aici.
Spre finele anului și de-a lungul lui 1989
propun spre publicare un șir întreg de cărți
foarte bune. Unele dintre ele nu obțin ime-
diat „viza" de la CCES, altele au parte de
amînări, îneît doar cîteva văd huni na tipa-
rului înainte de schimbarea de regim poli-
tic. Restul ies în 1990, tot aici, la Litera;
sau la alte edituri, odată căzute toate „ba-
rierele" de mai an.
    Despre întreaga aventură de la Litera
- cu alt prilej. Recuperez acum cîteva din-
tre referatele de redactor pe care le-am scris
atunci, susținînd publicarea colegilor mei.
Altele le-am folosit deja, cînd mi s-a părut
util (despre Scene din viața lui Anselmus,

Ion Bogdan Lefter

LaatrI-EA.țw- - ■
iltfAm;! laluiil=
IțOțteT da aetLti

5 Colitei* ițea,

rulării tla*rl n»u r'lfcblr tIztrl tare n! "" a*rwaa*-
10 tu plM-aț r™ₜ             ținuta Edil util Litfl* in a bana pa
plat' ui/pa d< asclllutA. luiuitiel, Ilunlal P—yuU dl I" pan, nani
dc tfrts ÎBiutnra» IraJanaz di Hat» ruSaK, itfunuita
tar idltuiil ta           ±1 B4tt 1* sut dapllB FmkC, jnawmil
Ui pr«* lltararij IltM leelar* *r! (lia! L. M*ll* U axar-
dMEb r4el»tTpl naai-alui «1 *1 Irenlai, abjialsl          Mr țabart-
Mit-V Pltet* *• afak<- bulundjfl tH ■ ajltcLiind.il, fr tțt ța
mU de trîitața c-tct famstlTeli ța tizii * iitltc*. 1»TPaia
rial laaitt ain-t», ntaîad X lAtr O WM», J* JeC is GITlata.
T» arta e«I«llbaT* 4“ nlaUaLa «d inir, CV rara! unlhritlțli "b.^44-
labv'A KiILMMIUI * daaanUTtlse¹: -țlf' - *■ țrrrixJu. t: 5+tirtt,
aaaM nl-ulhi: Si lwi-rjla '.wil lililltțrl r r'-ftrrrlt JtllP' CI 11-
talerlul fit. Uf..? car* ytefdrU ii «■ 'ori'T*rrtwf.’ (wd tutu-
plUtar »iab Ii 4KTte «retb* paaM ieBpT» Wjdl țl dranta
Ițațlln tar         14*113. Surul 14              alalabul'i di *
        rrnliatu,                    metri 4t rlBele Cheliții—uc tlaC144,
na te a-avl iBțpTn.-. na nan» I               HM ■ f • pdjlita/
pa ,ir» pana **1? limlla Ier a-rnt                » I* > xata^lpH
       pa c»ll/ elt luurO ■ * auxra IWUrill, »l elrul eiL-dll
f ța pțata *uU/ flH» la Uejrl/ la txee*» dfK TO-'U,'
Irt’ țt un daoțxe «pil, fu Ii d*«r altera tiranii,
ța trapa pa Hadațltl la 1» dMaliuJ             VBtJSțl 1“ iuK-ata
luait luu± turnul.:, «1 ț arini — «*nyrt {vțTBUl ■ ■ 'Mina xl-e rar*
ețtn/ Eljtne braț* 1* laldd-aa/ axplxja UdlWTfpl/ Jaacapaxldn
ellu vrrnl/ hrnMUl.           , dnahllu L . . ./ îajllllL Sur linii/
-dpllMll ¹ ICpalluD. -a pai da ruina ulut a.MdJle '•* pi-aa nilitll
Lwivlt «JaiiTCta» t'Tl*’’- «tal Gul î* r pune: ) 'cEbulilW.
liHncrl ala au Bde*t7nl U»*r tala/laur rtPȚl ’ V wuaiH’aa-
țCTMțl." nai alaarltd t-ra na anat a {a larikuii em tB4at«
pena «ata gu pialwa ulM> au ani tiuUS 1= mi nni* Urla»
Sd aura injanuitif” Ud *U.l Ernadt:, .il J Of JUțlmiu- <X-i — dirtTT
ddlnfll an KHn*MțlP "1 1"' Hauial Tlțru - țtn'an LuH pi ndrfiid
CU'1. amarul ma-atulra^nl-nl a aMfiial țr'-n nuxa'd’. da 1 u
flx3 d'nrpppn an-lnula lu. pTddaflaal * <■ tip "uUntd'i ⁰¹ ⁿ edita

raatațtn If aqubl afanba ia «'ITpriHtitnai» ridați. Hal puțla
dtJițKltli nuatraxloiad Ia Ulnld prlvlat" tiartlila »adtxa 1*
le a tir',      ■*<■" uddiaarluul te tați «ittirraxd profilul ueiI
Bardi-tOT a4«lTab.
         in înțiblraa nlnaulul pastrn tipar, au art±auat o mIbp-
114 4t«rtl| aliaj etnii Twwdla IE tare auțgrnl         ddb Blnlll
adu 4e ne'lnivțl, Ic furie netul.', pa 4»ra » nnualder dEeftall
ea. BKnlBrtl ț) anuar* ailnrle. mțlp atinvrua ctftllau4*.

Ist Hesfab Lefter,

DOSAR

Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 15

romanul-capodoperă al lui Vasile Gogea -
în cartea mea Scurtă istorie a romanului ro-
mânesc, Editura Paralela 45, 2001; iar
referatul despre Orașul fără ieșire la mare,
debutul în poezie al lui Valentin Petculescu,
l-am absorbit în prefața la Cînd vor înflo-
ri magnoliile, Editura Sieben Publishing,
2008, reluată în cartea mea 7postmoderni:
Nedelciu, Crăciun, Midiei; Petculescu, Gigea,
Danilor, Ghiu, Paralela 45, 2010). Am eli-
minat doar formulările-standard, birocrati-
ce, de la începutul și de la finele referatelor.
Texte recuperate pentru „mozaicul" din O
tglindă purtată de-a Iungul unui drum: Fo-
tograme din postmodernitatea românească
(aceeași editură, același an)...



Lumea secvențială


Șopronul Alexandrinei
   Monteoru e un roman WWWfl
experimental de o frapantă
originalitate. Pentru a-1 des-
crie și a-i interpreta corect        •
formula, sînt necesare cîteva P
repere mai generale. Să ne
gîndim, de pildă, la celebrul
Finntgans Wake al lui James SEzJBviLa
Joyce, roman „antiepic" în care se împletesc
la un mod aproape „rebusistic" un mare
număr de fire narative, simbolice, lingvis-
tice, compunînd o „magmă" literară impre-
sionantă. Sau să ne reamintim importanța
pe care o are în istoria literaturii române și
europene experiența lui Urmuz: el a pul-
verizat structurile epic tradiționale, constru-
indu-și textele prin „bruiajul" continuu al
inerțiilor lecturii comode. Alte exemple:
John Dos Passos, care a „deșirat" țesătura
tradițională, „balzaciană" a prozei și a ima-
ginat în trilogia sa o nouă dispunere a fi-
relor narative; sau Julio Cortăzar, autorul
straniului și celebrului roman Șotron, a
cărui lectură poate să înceapă - teoretic -
de oriunde... Nu mi se pare exclus ca ti-
tlul ales de Alexandrina Monteoru să fie
tocmai un rapel la adresa cărții lui Cortăzar,
cu - pe de-o parte - gravitatea invocării
unui precedent ilustru și - pe de altă parte
- cu ironia jocului paronimic de cuvinte!...
Rămînd la experimentalismul autohton,
să adăugăm că în proza românească post-
belică s-au înregistrat o serie de remarcabile
contribuții pe direcția contestării structuri-
lor epice vechi și în vederea testării altora
proaspete, adecvate noilor fețe ale realității.
Prin romanele lor, Mircea Horia Simio-
nescu, Ștefan Bănulescu, D. R. Popescu sau
George Bălăiță au deschis drumul unor
căutări continuate masiv de prozatorii afir-
mați în ultimul deceniu, precum Mircea
Nedelciu, Ștefan Agopian, Sorin Preda,
Gheorghe Crăciun, Cristian Teodorescu și
alții, între care Alexandrina Monteoru se
înscrie cu evidente șanse de competitivi-
tate. Romanul autoarei noastre se apropie
cel mai mult - în spațiul prozei românești
- de experiența cărților publicate în acest
deceniu de alt experimentalist convins,
Vasile Andru (O zi spre sfârșitul secolului,
Tumul, Pngresia Diana).
   La primul contact, Șopronul oferă o
lectură bulversantă, căci nimic nu pare să
fi fost păstrat din registrul prozei tradițio-
nale: cartea se dezvoltă prin juxtapunerea
de secvențe foarte scurte, adeseori reduse
la un singur enunț, fără ca vreun fir epic să

se constituie. Fiecare secvență e centrată pe
cîte un personaj sau grup de personaje,
apărute în prim-plan preț de cîteva clipe,
cît să-și poată rosti replicile sau să poată fi
descrise rapid. Din această succesiune ac-
celerată de figuri, prinse în situații epice
abia schițate, făcînd gesturi scurte, rostind
fraze enigmatice, se adună la urmă sugestia
extrem de vie a realității cotidiene.
    Sînt în carte numeroase propoziții care
atestă că autoarea a meditat îndelung asu-
pra acestor lucruri și și-a construit discursul
cu minuție de artizan. Vine vorba undeva,
bunăoară, despre „nevoia de informații în
orice loc te-ai afla", ceea ce definește - de
fapt - „bombardamentul informațional"
declanșat în paginile Șopronului; în alt loc
apare avertismentul: „să nu cazi în capcana
reflectării", adică a mimesis-xi\m prozei tra-
diționale, resimțit ca falsificator (la capătul
unui bun pasaj-parabolă); „Activitate oni-
rică pentru toți" stă scris pe o pagină, refe-
rire la ștafeta halucinantă a siluetelor din
carte; enunțul „Ei se deplasează, nu încap
în fraze" face aluzie la bogăția realului și a
umanului și la dificultatea limbajului de a
o cuprinde; o ironie este întrebarea unei
siluete feminine, care „ridică ochii neliniș-
tită: Unde-i povestea?"; după cum secvența
^Fotografii spontane, fotografii provocate,
în care din ele îți recunoști imaginea?" e
o invitație la „identificare" adresată citito-
rului, în ideea că are în față „repertoriul"
maximal al lumii (ca într-o Arcă a lui Noe,
posibilă emblemă simbolică a romanului),
constituit prin jocul cumulat al spontanei-
tății și al premeditării (vezi epitetele atașate
„fotografiilor"); și așa mai departe. Final-
mente, cartea amalgamează frînturi din
„comedia umană" într-un colaj impresio-
nant, de o varietate amețitoare, mergînd de
la gravitate la umor, de la patetic la grotesc
și absurd, de la aparenta cumințenie la șo-
cul de limbaj, cu multe subtilități stilistice,
proiectînd totul cînd către o dimensiune
cosmică a existenței, cînd către alta micro-
biologică, de parcă autoarea ar ambiționa
cuprinderea „totală" a lumii.
    Trebuie semnalat și faptul că Șopronul
nu se rupe cu totul (și bine face!) de for-
mele tradiționale ale prozei: „bulversant"
la primul contact, cum am spus, romanul
își impune treptat principiile structurante,
dovedindu-se atent construit (de pildă,
imaginea „omului preistoric" de la British
Museum, introdusă la început, revine si-
metric către final; siluetele cuplului Șantra-
Eftimie revin de-a lungul întregii cărți;
ș.a.m.d.). De asemenea, imaginea „șopro-
nului" proiectează asupra cărții sensuri
profunde: ea apare o dată ca simbol (în re-
gistru ironic) al creației, al scrisului (la în-
ceput); și altă dată ca simbol al matricii
originare a vieții, analizabil în termeni psi-
hanalitici și corelabil cu decorul nașterii
sacre. Materie - după cum se vede - bogată
pentru viitoare interpretări.
    în concluzie: Șopronul oferă o lectură
dificilă dar răsplătitoare dacă îi accepți re-
gulile jocului, căci propune o experiență
literară de mare interes, accentuat-pole-
mică, de remarcabilă anvergură demonstra-
tivă. Apariția lui n-ar trebui să treacă ne-
observată de critica literară...


Septembrie 1988 (volumul a apărut la Edi-
tura Litera în 199G).

împotriva „provinciei ca stare
de spirit"

Temperament impulsiv,
aflat la antipodul înclina-
țiilor către lirismul dulce,
roz și comod, Doina Tudo-
rovici, cunoscută din apa-
rițiile sale în reviste, scrie
în Poeme provinciale versuri
prin care, „trăgîndu-și reali-

tatea pe piept ca o cămașă" (cum spunea
cîndva într-un vers Mircea Dinescu), în-
cearcă să activizeze cititorul, să-l implice în
aventura sa existențială și creatoare. Nu e -
așadar - o poezie blîndă, „cuminte", ci -
dimpotrivă - una agitată, făcută să clinteas-
că inerțiile de lectură. Stilistic, autoarea
evită dulcegăriile, sonoritățile armonioase
dar mecanice, metaforismul evazionist,
„dantelăria poemelor abstracte" (pe care o
repudiază într-un vers) și mizează pe per-
cutanța imaginilor, liantul formîndu-1 acea
scriitură prozaizantă, epică și orală care s-a
generalizat în poezia noastră postmodernă.
    Cu aceste trăsături, poemele Doinei
Tudorovici se disting printr-o remarcabilă
forță expresivă. Decisă să atace „inima pro-
vinciei ca stare de spirit", autoarea (origi-
nară din Oltenița, cu studii universitare în
București, actualmente profesoară de limba
și literatura română în județul Harghita)
procedează la energice „decupaje" din exis-
tența cotidiană: despre străzile orașului,
despre moașa Lina și doamna lulia, despre
„o clipă privilegiată în fața/ ceaiului"
ș.a.m.d. Tonul e peste tot vital, caracteri-
zant pentru un spirit aflat în perpetuă stare
de nemulțumire de sine: „dar n-o să-mi iro-
sesc viața cu idei/ care umflă creierul și/
ascut simțul proprietății/ n-o să irosesc pen-
tru asta cuvintele/ mamă și tată (originea
lor/ tristă și hîdă) - principalul e lecția/ de
realism învățată într-o singură noapte/ de-
venită imensă".
    Regia textelor e precisă, bazată pe eco-
nomia mijloacelor, în favoarea haloului de
sugestivitate: „ca și cum ai deschide ochii/
pe propriul tău impuls/ pe imaginea imper-
sonală a unui/ genunchi/ rostogolindu-se la
orele dimineții// înapoi spre stilurile disci-
plinate...". Mare parte din poemele volu-
mului poartă titluri lungi, ele felul acelora
ale lui Mircea Ivănescu (Carnea suavă,
ușoară ca o ramă interioară, și trupul tău pe
jos, Unde nu se dau nume, unde un corp o ia
înaintea imaginii etc). Se repetă și soluția
„falsului motUL (numit „Motto din memo-
ria poemului"), eșantion care pregătește
starea poetică. Alt procedeu recurent e
dispunerea unor secvențe de poem pe co-
loane retrase în pagină, ceea ce contribu-
ie la senzația de „mișcare" a poeziei, în-
lesnind mixarea diverselor registre de
limbaj la care se face apel. Doina Tudoro-
vici se dovedește o fină tehniciană a
versului, atentă la dozarea efectelor. Impul-
sivitatea, vehemența nu exclud calculul...

Octombrie 1988 (volumul a apărut la Edi-
tura Litera in 199G).


16 • APOSTROF

DOSAR

Poetul care se „copilărește"

POEMELE LUI Daniel Piș-
cu, strînse în Aide-me-
moire, exersează registrul
umorului și al ironiei, ob-
ținînd extrem de interesan-
te efecte de speța bufonadei
ori a arlechinadei, cu tot cu
nota de tristețe pe care res-
pectivele posturi o implică.

   Textele sînt foarte scurte, mizînd pe cî-
te o poantă, pe un joc de cuvinte, pe vreo
permutare de elemente de decor, cu aerul
naivității „absolute". Rafinamentul e de-
conspirat - însă - de precizia tăieturii, ne-
maivorbind de locurile unde referințele
culturale indică un intelectual fin. Unul ca-
re preferă să se „copilărească" (nu intim-
plător sînt în carte mai multe poeme despre
copii și despre perspectiva lor asupra lumii).
Rezultă încîntătoare miniaturi de o ironie
grațioasă, potențată uneori de rimele ab-
surd-umoristice, ca în acest poem despre...
un ceas: „ceasul meu e o pajiște/ pe care
pasc trei cai/ limbile lor scot flăcări/ ca al
o zmeoaică trasă pe roată/ ele încearcă să
omoare greierele/ al cărui cri-cri/ se poate
auzi/ pînă în Capri/ la fiecare oră exactă"
(Ceasul). Iată și un poem despre copil, în
care, în doar cîteva versuri, se trece pe ne-
simțite de la detaliul oarecare (mina) la ima-
ginea lumii (universul) și a artei în genere
(versul)'. „Mina și-o cerceta/ stînd în brațe
la maică-sa/ explora universul/ descoperise
chiar versul/ troheul, iambul, dactilul.../
Copilul!/ Copilul!/ Copilul!“ (Ccpilul).
   Se pot da multe alte exemple de piese
subtil lucrate, căci majoritatea textelor sînt
(cum se spune:) „citabile". Adeseori ele au
aspectul unor istorioare simple și amu-
zante. Comparația cea mai nimerită care
se poate face în legătură cu aceste poeme
este cu pictura naivă. Au mai căutat la noi
note lirice în zona ingenuității un Emil
Brumaru, un Ion Nicolaescu ori - dintre
colegii de generație ai lui Daniel Pișcu -
Ștefan Mera și Bogdan Ghiu. Autorul Aide-
memoire-rAui e original prin curajul de a
se fixa aproape exclusiv la procedeele de tip
„poantă", din care reușește să scoată efec-
te de surprinzătoare finețe.

Decembrie 1988 (volumul a apărut la Edi-
tura Litera in 1989).



Mastrya, Ubqra, Wydkul
și alții asemenea

CĂLIN VLASIE nu e un ne-
cunoscut în literatura ro-
mână de azi: a publicat mai
întîi o plachetă cu versuri
în revista Aigeș (piteștean
fiind) și apoi a debutat edi-
torial la Albatros (în 1984)
cu volumul Laborator spați-

al. Poezia sa a fost bine primită: comentîn-
du-1, Nicolae Manolescu, Nicolae Oprea,
Mircea Mihăieș sau Cristian Moraru au
văzut în Călin VI asie un poet adevărat, par-
ticipant îndreptățit la „resurecția" genului
în ultimul deceniu. Iar Laboratorul... a pri-
mit premiul pentru poezie al revistei A igep
    Versurile lui Vlasie, reordonate acum
sub genericul întoarcerea in viitor, ne pun
- am impresia - dinaintea unuia dintre cei

mai dificili poeți români de azi, în descen-
dența lui Ion Barbu. L-aș apropia, în lite-
ratura noastră contemporană, de Sorin
Mărculescu și de Mircea Ciobanu, orfici
încifrați, care-și proiectează himerele în-
tr-un limbaj învăluitor, impenetrabil. Spre
deosebire de ei, Vlasie „cedează" în direc-
ția plăcerii lecturii, regizînd abstrațiunilor
sale lirice un spectacol mai viu, mai „aven-
turos", asemănător cu scenariul spectacular
al basmelor. Niște basme ale imaginației
abstracte...
    Să vedem mai îndeaproapre cum stau
lucrurile. Universul poeziei lui Călin Vlasie
este - cum poate da de bănuit titlul cărții -
unul pur cerebral: „Neuronia" ar fi un soi
de ținut al ficțiunii abstracte, unde regula
o dau conexiunile psihosomatice și proce-
sele de „cibernetică" mentală. Cu un ase-
menea aspect straniu, aproape science-
Jiction, poetul a avut idee a de a „popula"
această lume cu fel de fel de ființe utopice,
în acest punct se produce preluarea struc-
turilor basmului: așa apar în scenă Mastrya,
Ubqra, Wydkul, Sinvuacumtec, Șitanana
Alber, Afres, Ungmar din Ro, Kanely Sivla,
Liujatnia Guaruma și alții asemenea, com-
punînd o originală „mitologie" sui generis
și oferind posibilitatea ticluirii unor situații
„epice" și „descriptive". „Neuronia" devine
astfel o lume bogată, fantastică, guvernată
de legi proprii, pe cit de stranie, pe atît de
expresivă: aici se cîntă „dintr-un vartrav^ și
pot fi întîlniți „gnomi falerbi fizicieni/ che-
rubini merbilieri/ argoshieni: aproape 20
de mii de cosmonauți" sau „tricospera bal-
vorul/ benzelimfa uleretti". Efectele de
stranietate sînt urmărite nu doar în plan
onomastic și lexical, ci și la alte nivele, mer-
gînd pînă la acela eufonic, unde o tehnică
aliterativă proprie poate da rezultate pre-
cum : „Vezi Afres cum din far ies/ rafale de
fraze?" și „tăcere și rătăcire/pasageri și spas-
me/ recife și Cifruri/ val și convalescență/
wuri și propzzii/ (auri și aură/ nave și ca-
verne/ somn și omnipotență/ nisip și mo-
nism/ umbră și sumbru/ pustie și acustică“
(s.m.). E în toate aceste procedee de inso-
litare poetică o „nebunie a combinărilor",
cum se spune într-un vers. Personajele sus-
numite ar putea aminti de Struțocămila și
ceilalți hibrizi ciudați din Istoria iertfaifică
a lui Cantemir, de caii cu nume multicon-
sonantice din Gulliverul lui Swift ori - din
literatura noastră actuală - de animalele fic-
tive din poezia lui Florin Mugur (vezi vo-
lumele Aproape noiembrie și Portretul unui
necunoscut), prin care s-ar putea face o le-
gătură cu bestiariile fantastice medievale.
In aceeași ordine de idei, trebuie remarcată
structura cărții lui Vlasie, împărțită - pre-
cum romanele vechi - în „capuri" (capitole,
adică!). Afișînd caracterul fantasmatic, ima-
ginar al acestei lumi „neuronice" (acolo
„idolii/ se vede bine nu au ființă/ nu au
ființă nu au ființă", căci limbajul folosit nu
are referențialitate: „Sînt verbe în care nu
te poți reflecta"...), poetul dezvoltă - spu-
neam - scenarii ca de basm, precum cel
despre cei opt inorogi (Capul 3), despre
Ungmar (Capul 4) sau despre „bufnița duș-
mănoasă" (Capul 6), ca să aleg doar cîteva
exemple. Rostul acestei enorme bufona-
de fictive este de a travesti o excepțională
tensiune poetică.
    întoarcerea in viitor a lui Călin Vlasie -
poezie de o frapantă originalitate...

Decembrie 1988 (volumul a apărut la Edi-
tura Litera in 199G).

Proze absurde și grotești

DUPĂ DOUĂ volume de
versuri (ambele apă-
rute la Editura Junimea),
destul de „nefixate" și pri-
mite fără entuziasm de cri-
tica literară, poetul ieșean
Dan Giosu propune o car-
te-surpriză: Scindura lui
Afansol, culegere de proze

scurte de foarte bună valoare, care l-ar
putea relansa pe piața noastră literară.
    Cartea se compune din cîteva zeci de
texte scurte, avînd în medie două-trei pa-
gini (doar cîteva ajung la șase, șapte sau
chiar nouă, două sau trei coborînd sub o
pagină). Formula pe care merg cu toatele,
cu <) remarcabilă coerență, este a prozei ab-
surde: se pleacă de la cîte o premisă aiuri-
toare, fie că e vorba de o situație, o stare
a unui personaj, un pretext „epic" sau doar
pur lingvistic, și se trag apoi toate conse-
cințele logice, printr-un mecanism a cărui
perfectă rigoare n-are decît „vina" de a se
aplica acelei premise absurde. Drept pentru
care din „logică" și „rigoare" decurg gro-
tescul, cinismul chiar, simbolistica opacă și
- finalmente - un comic savuros, cînd sub-
țiat în forme cu alură fin-parodică și cînd
precipitat în puseuri de umor „nebun".
    Ga gen proxim, aceste proze trimit pe
de <) parte la filiera miniaturiștilor „absurzi"
de tip Urmuz-Daniil Harms-Kafka, pe de
alta la a umorismului grotesc, de la Swift
la Hasek ori la Ilf și Petrov. Textele lui Dan
Giosu rimează cu aceste precedențe nu
dc>ar ca formulă „compozițională", ci și sti-
listic: uzează de o sintaxă iute, fără mean-
drele subordonatelor, cu sacadări și repetiții
intenționate, și alternează descripția seacă,
sarcastică, dialogul scurt și cuprinzător și
avansul epic derulat rapid, pînă la concen-
trarea unor subiecte întregi într-un fel de
„pilule" de acțiune.
    Gu toate aceste date, prozele lui Dan
Giosu reușesc să-și delimiteze un univers al
lor, colorat, expresiv și amuzant, cu destule
puncte în care - în plus - întorsăturile gro-
tești ale lucrurilor te fac să simți proximi-
tatea temelor mari și grave ale existenței
și ale literaturii (viață, moarte etc.). Senza-
ția de „univers" se sprijină - între altele -
și pe coerența onomastică a textelor: ele își
„inventează" o galerie de personaje amin-
tind de Algazy Grummer și de ceilalți
„urmuzieni" și purtînd acum alte nume
„trăsnite" precum Nițarie, Irțan și Anelarie,
Zoz, Vc >rici, Apec, Zamurță, titularul Afan-
sol, Stodic, Vavete, Tioctil și Sioctil, Naton
Scepticul, Zare Flociu, Zgăbearță, Inel Pi-
rinel, Zec, Trică Apciu, Cioflea Cîrnel,
Zanță Mion, Alop, Săvuc, Udubec etc. etc.
    Scindura lui Afansol - o foarte intersan-
tă experiență prozastică...

Noiembrie 1989 (volumul a apărut la Edi-
tura Junimea, Iași, 1991).


DOSAR

Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 17

cu Ochiul
LIBER

Tatăl meu era un Domn


Marta Petreu

Dl Gabriel Dimisia-
nu observă foarte bi-
ne, în textul de pe coper-
ta a patra a cărții lăblița
și condeiul (Ed. Minerva,
2010), că autorul aceste-
ia, Al. Săndulescu, „după
ce a consacrat multe stu-
dii genului memorialistic,
memorialiștilor români și

străini, jurnalelor și literaturii confesive“, a
ajuns el însuși să își scrie memoriile. Pre-
supun, firește, că relația de consecuție nu
este și una de cauzalitate. Penița și condeiul
este o carte fermecătoare, frumos construită

și care „te prinde“ fără greș la lectură. Fiul
învățătorului din Pleșești își deapănă po-
vestea, mai exact, frînturi din povestea vie-
ții sale și a familiei sale.
   Nimic neobișnuit nu se întîmplă în
această carte - dar tot ce se întîmplă este

povestit cu o puternică participare afectivă,
care scaldă faptele în lumina extraordinară
a timpului pentru totdeauna pierdut. Po-
vestind întîmplările din care i s-a țesut via-
ța, Al. Săndulescu povestește de fapt ce-a
simțit el cînd a trecut prin ele. Un sat des-
pre care n-am știut pînă acuma nici măcar
că există, Pleșești, situat undeva lingă Rîm-
nicu Sărat (tîrgul din desenele lui Saul
Steinberg!), îmi pătrunde, prin micile po-
vestiri ale lui Al. Săndulescu, în memoria
afectivă. Este satul autorului, satul în care
părinții lui aveau casă și pămînt, în care el
a păzit via și a copt dovleci, pe care i-a mîn-
cat cu lapte proaspăt muls. Un sat în care
tatăl lui era învățător și director de școală,
așa că toamna cumpăra manuale „cu miros
de hîrtie nouă și de cerneală tipografică
proaspătă“, ce, pentru memorialist, are
rolul madlenei lui Proust, prin care regă-
sește timpul trecut și învie lucrurile pen-
tru totdeauna apuse: prima îndrăgostire,
prima îmbrățișare, gustul laptelui pe care îl
da vaca Rojana, povestea țuicii de prune
și a gîștelor care s-au îmbătat cu resturile
de prune abia scoase din alambic, povestea
- de data asta întîmplată pe meleaguri în-
depărtate - a Zoubidei, fata musulmană
care, într-un spital de cardiologie, își com-
pensează în mod inconștient frica de moar-
te făcîndu-i lui curte... Intîmplări mici, lu-
minate misterios de emoția celui ce le
povestește.
    Volumul are două personaje importan-
te: pe narator, care își deapănă propria via-
ță, și pe tatăl acestuia, învățătorul din Ple-
șești: un om de treabă, care salvează din
nevoie și nemți, și evrei, și țărăniști, și care
în 1951 este condamnat politic la 25 de ani
de temniță - pentru că era considerat „chia-
bur“. Cînd iese, din gospodăria lui frumoa-
să din Pleșești se alesese pulberea - așa

că-și face un substitut de gospodărie, un
„mic Pleșești“, cum scrie memorialistul,
plantînd cîțiva pomi și cîțiva butuci de vie
în curtea casei din „Broscărie“, undeva,
într-o mahala fără canalizare a Bucureștiu-
lui. O gospodărie distrusă și ea, ca și mode-
lul ei paradiziac, căci demolată cu buldo-
zerele în anii distrucției ceaușiste. Să notăm
și că istoria interbelicului și a socialismului
real românesc este tot timpul prezentă în
fundalul acestor narațiuni cînd nostalgice,
cînd îndurerate.
   Citind 'lăblița și condeiul, am început să
cred - poate m-am înșelat - că autorul a
scris-o anume pentru a vorbi despre tatăl
său. Cartea este foarte atent construită: în
prima povestire a volumului, textul începe
cu invocarea și evocarea tatălui: „Tata era
învățător și director de școală, unde multă
vreme a funcționat singur“. Părintele său
apare ca personaj pasager în numeroase po-
vestiri, iar spre sfîrșitul volumului, mul-
te dintre narațiuni („Omenie creștină“,
„Domnul Meyer“, „Sub vremi“, „«Vorbi-
tor» la Gherla“, „Crucile“, „Domnu’“) sînt
anume despre el. Ultima povestire din vo-
lum, Domnu’, o adresare directă a fiului
către tată, este o laudatio în care fiul reca-
pitulează viața părintelui său, căruia, în
Pleșești, după 1989, cei care l-au cunoscut,
„oamenii care își mai aduceau aminte de
tine, cei din generația mea de elevi, cîți mai
supraviețuiesc, îți spuneau încă «Domnu’»“.
   Primele cuvinte din volum sînt: „Tatăl
meu era...“, ultimul: „...Domnu’“. Tatăl
meu era un Domn, asta mi s-a părut că vrea
Al. Săndulescu să ne spună. Și anume din
cauza asta am scris aceste cîteva rînduri des-
pre cartea sa, care mi-a plăcut și mi-a ținut
tovărășie o seară.


    Avangarda rusă


Evan, evoe!

Konstantin Qlimpov

(1889-1940)

Constelația Lirei, Constelația Lirei.
K. Foeanov
Evan, Evoe! - înainte, tot înainte.
Mirra Lohvițkaia

Nervi-jongleri - vânt dement,
Intămâiată e calea Universului.
Lăsați să curgă șuvițele visărilor în haremul
luminii -
Cu furtuna cuvântului se-mpurpurează
                               tristețea.
In laude o dau pigmeii. Psalmodiază
                              tămâierea.
Nervi-jongleri - îndurați-vă pasul.
Răsună constelațiile cu lumi de curcubeie
Și soresc sentimentele electromagnetice.
Dumnezeul Meu răsfiră-n fulgurații eterul
fulgerelor.
In grădini suprastelare - zăngănit de lire.
Nervî-jongleri - plutiți în volnicie,
Lucrați în stele - dar al iluziilor...
Bucurați-vă, oameni, - reîntoarce-se-vor
                                 nervii.
Se-mpurpurează matele rune fermecate.
Lumea Futuristului în luminile Minervei.
Nervi-jongleri - constelații de strune!


Flautul gloriei

Eu Sunt Genial Din Născare -
Zeul Bolnav De Electricitate.
Spiritul Meu Fenomenal In Zeu
Arde-n Primăvara însorită,
împletind Curcubeul Eonului,
A Creat Vetrele Constelațiilor.
Demult-Demult Dinspre Orion
Căile Universului Le-AA Aripat.
Și Pe Pământ Se Arată în Nervi,
Lucind Cu Inima Frumuseții.
Cu Strofele Perlelor Luminofore
Arse Gloata Cu Furtuna Visului.
Intră în Extaz - Ești Minunat -
In „Penați“ Zicându-Și Cântarea.
Atunci Marele Repin
Cu Celebru-I Penel M-A Conturat.
Eu - Sunt Al Inspirației Autocrat,
Infailibilul Divinității.
Cu Sine însumi, Creatorul Creației,
Rațiunea Nemuritoarei Vieți!

(1914)


Gravură hibernală

Semion Keselyman

(1889-1940)
Aer clar-cristal și arborii goi,
Zăpadă fragilă - sinilie faianță,
Pe drumurile jovialei Anglii
Trâmbițează iar vechea diligență.

Seară tihnită. După departe-acoperiș
                               troienit
Se stinge ceru-n pâlpâiri de aur;
Lângă tavernă, sub arcuitul geam,
Un gnom aprinde măruntul felinar.

La poartă se aude caleașca ce te-aduce
Și tu deja pășești în lunecosul cerdac -,
în cămin, zvâcnind, un basm înflăcărat
Luminează chipul tău pal-opac.

Și fericirea ni-i atât de incertă
în astă oră calmă, hibernală,
De parcă Dickens cu tristu-i surâs
Despre noi ar schița o temă banală.
■
Fraducere și antologie de

L y


(1913)

18 • APOSTROF

„Terapeutul înnăscut"

   Constantina Raveca Buleu

Colecția Fiction
Ltd. a Editurii Poli-
rom din Iași se îmbo-
gățește în 2010 cu o
nouă carte semnată de
Ion Vianu, Amor intel-
lectualis: Romanul unei
educații. Sugestia de
Bildungsroman din sub-
titlu intră în rezonanță
cu mottoul goethean al

volumului („Abia la bătrânețe resimțim
ceea ce în tinerețe doar ne-a întâmpinat“),
amândouă patronând atât istoria formării
unei personalități, cât și evoluția unor desti-
ne marcate de evenimentele convulsive de
la mijlocul veacului XX, mai ales de represiu-
nile care au marcat instaurarea regimului
comunist în România.
   „Amintirile din prima copilărie sunt ara-
reori altceva decât icoane, imagini unice,
foarte scurte fragmente de acțiune, secun-
de de film. Restul e reconstituire. Memoria
cade, imaginația i se substituie. “ în aceste
cuvinte din deschiderea romanului, Ion
Vianu teoretizează mecanismul propriului
său discurs memoralistic, reflecțiile sale îm-
binând exercițiul literar cu profesia de psi-
hiatru. Amestecul de literatură și de psihia-
trie funcționează impecabil la toate palierele
romanului, analiza subconștientului fiind
responsabilă de profunzimea exercițiului
hermeneutic și de coerența organizării
anamnetice a secvențelor biografice. în
acest registru, un narator conștient de vir-
tuțile curative ale reamintirii, dar și de fo-
biile ei, își începe povestea cu decorticarea
primei amintiri, când T. (Tudor Vianu) i-1
prezintă pe Alecu, fratele său mai mic, mort
în 1936, la numai treizeci și trei de ani.
Astfel, cea mai veche amintire a protago-
nistului este legată de „descoperirea mor-
țiu, ca avanpremieră pentru multe alte sec-
vențe lacunare din copilărie, principiul
thanatic țesând în el și imaginea tatălui,
într-o ipostază rememorativă de maximă
fragilitate umană.
   Prin simetrie inversă, instanța luminoa-
să a copilăriei eroului o reprezintă mama,
cea care îi predă și cea dintâi lecție de psiha-
naliză, atunci când îi explică tristețea prin
absența înțelegerii cauzei ei. Recuperată
mai târziu și transformată peste ani în pro-
fesie, această lecție îi permite lui Ion Vianu
să reipostazieze (psih) analitic acțiunile și
profilul actorilor esențiali ai devenirii sale,
ca și impactul acestora asupra propriei sale
maturizări sentimentale și intelectuale. Pes-
te ani, el concluzionează: „atribui faptul că
am ales mai târziu profesia de psihiatru
dorinței de-a elucida misterele psihologice,
care sunt adesea cele ale ascendenței fami-
liale, dar și ale prietenilor apropiați din
copilărie^.
   Iubit de fiu și înțeles prea bine de psiha-
nalist, Tudor Vianu ocupă un rol central în
economia romanului. Recrearea lui roma-
nescă antrenează toate amintirile lui Ion
Vianu (una dintre ele fiind preluată din
Penița de aur, publicat în 2004 în volumul
coordonat de Marta Petreu, In lumea tați-
lor), de la reflecțiile sale culturale condițio-

nate de personalitatea tatălui la lecțiile
„academiei nocturne^ predate de acesta,
sau la amintirile unor colegi și discipoli,
în galeria acestora apar Nicolae Balotă,
Constantin Noica, I. Negoițescu, Ion
Frunzetti (din scrisoarea căruia Ion Vianu
preia sintagma „amor intellectualis magis-
tri“, parafrază după Spinoza) sau Edgar
Papu, cel din urmă fiind protagonistul unei
portretizări dinamice extensive, în care intră
atât faza convertirii la catolicism, cât și
etapa protocronismului. Preluată, cum spu-
neam, de la Frunzetti, sintagma amor intel-
lectualis reprezintă, înainte de toate, un elo-
giu adus omului de cultură și tatălui care
a fost Tudor Vianu, romanul permițân-
du-ne să descoperim fațete nebănuite ale
personalității acestuia, cu un ecou metafo-
ric impecabil în poemul Hombre Secreta,
scris autojustificativ de tată pentru a fi citit
pedagogic fiului.
    Al doilea capitol, intitulat Noi suntem
noi ți nimeni alții..., recuperează adolescența
ca epocă de căutare și de afirmare eferves-
centă a personalității, de accentuare obse-
sivă a diferenței și de experimentare fără
limite a vieții. Pentru Ion Vianu, adolescen-
ța echivalează cu găsirea Geamănului, a lui
Matei Călinescu, căruia, de altfel („prieten
unic, plecat în timp ce scriam această carte,
pioasă amintire“), îi este dedicat Amor intel-
lectualis, acestuia alăturându-i-se Miron
Chiraleu, eroul unei tragedii personale,
anunțate de intuția analistului și de into-
leranța organică a protagonistului față
de orice autoritate.
    Marcă generațională și trăsătură spe-
cifică a adolescenței, revolta juvenilă a lui
Ion Vianu se convertește în fantasme la
impactul cu realitatea lumii în care el tră-
iește și se precizează prin afinitatea față
de gândirea lui Nietzsche, autor citit la
îndemnul tatălui său. Manifestarea sa bru-
tă ia forma unor inițieri erotice și bahice
transparente, care dau culoare romanului.
Mentorul „în ale beției, dar și în ale sexu-
lui“ este conu’ Mitia, vărul lui Miron.

    Așa trăiam în anii aceia - sintetizează Ion
    Vianu alături de prietenii mei, foarte
    uniți, ca niște cățelandri ai unei mici haite
    urbane, niște cățelandri care citeau cărți,
    ascultau muzică, sufereau din pricina tira-
    niei, discutau până în zori politică, artă,
    porcării, căutau femei și nu căutau mân-
    tuirea...

Adolescența echivalează, pe de altă parte, și
cu acumularea latentă a unor abilități care
vor determina alegerea ulterioară a pro-
fesiei, deoarece contrastul dintre impulsul
rebel și senzația de prizonierat politic im-
placabil generează în grupul de adolescenți
discuții interminabile despre libertatea inte-
rioară, șlefuind în Ion Vianu ceea ce el nu-
mește a fi „terapeutul înnăscut“. Alegerea
vine însă mai târziu, după experiența stu-
diilor clasiciste, când unica „magie eficace“
i se pare a fi medicina, pașii inițierii în „Or-
dinul Cavaleresc al Medicinei“ fiind reme-
morați în partea a treia a romanului, inti-
tulată Cea mai frumoasă meserie. însă, în
economia de ansamblu a devenirii perso-
nalității autorului, medicina mai înseam-
nă și descoperirea coordonatelor ideale
pentru investigarea uneia dintre dominan-
tele personalității sale, pulsiunea libertății.


    Retroactivate hermeneutic, multe sec-
vențe din adolescență reliefează dificultăți-
le afirmării propriei personalități în epoci
tulburi, concluzia paradoxală a naratoru-
lui fiind una de tip identitar: „Cât de greu
era să fim noi și nimeni alții“. Astfel, un vis
în care el se găsește captiv într-o cușcă este
descifrat prin condiția de dublu prizonie-
rat, al propriei individualități și al „statului
Monstru“, în vreme ce, pe versantul literar,
analogia cu un Caliban polițist (pe urmele
lui Ernest Renan) creionează o lume reală,
în care brutele fără cultură devin milițieni
și securiști, iar „academicienii“ sunt lăsați
să-și dezvolte cercetările dacă plătesc „tri-
butul de lingușirii Sub incidența unei ase-
menea ordini cade și Tudor Vianu, caz de
supraviețuire culturală reușită, dar și de îm-
povărare sufletească autodistructivă, acesta
notând: „Am devenit un personaj oficial.
Dar inima mea?“.
    Adolescența rebelă a protagonistului și
a grupului său de prieteni se desfășoară în-
tr-un perimetru de timp care reclamă o
reacție similară, presiunile regimului poli-
tic generând opoziții și alternative în rân-
dul unei generații culturale mature, pentru
a fi extrapolate, difuz, la palierul întregului
neam. „în România - notează Ion Vianu -,
haosul e contraponderea constrângerii.
Poporul se apără de tirani și face ca dezor-
dinea să fie cu atât mai mare, cu cât crește
despotismul...“ Convergențele și divergen-
țele istoriilor personale nu estompează de-
cât aparent evoluția istoriei mari. Dise-
minate la nivelul destinelor personale,
efectele tragice ale instaurării comunismu-
lui în România țin de dispariția unei în-
tregi generații de oameni de cultură, de
anihilarea oricărei alternative culturale și
a oricărei personalități accentuate. Monse-
niorul Vladimir Ghika și câțiva dintre fide-
lii catolicismului promovat de el (printre
care Al. Paleologu, Andrei Brezianu și, pen-
tru o vreme, Edgar Papu) ilustrează perfect
căutările frenetice ale unei căi de supra-
viețuire într-o lume abstrusă, deteriorată de
noua „ordine“, variantele mai agresive ale
acestor zbateri fiind date de resurecțiile
sinucigașe ale legionarismului.
    Combinația de scriitură profesionistă,
analiză profundă și rafinament cultural ele-
vat contribuie, în romanul lui Ion Vianu,
la crearea unui Bildungsroman personal, în
condițiile reconstituirii unei epoci funeste
pentru o întreagă generație culturală. Uzi-
tând de licența reficționalizărilor îngădui-
te de mottoul goethean pe care și-l alege,
Ion Vianu reconstruiește în Amor intellec-
tualis propria sa existență, rememorează ca
martor secvențe cu mari oameni de cultură
și teoretizează biografia textului său lite-
rar deturnând în sens artistic instrumenta-
rul practicii psihiatrice, rezultatul fiind un
discurs fluid, incitant, savuros, atent cize-
lat, cât se poate de viu și de memorabil.

Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 19

Poetul religios,
astăzi
Mihaela Ursa

IOAN PlNTEA duce astăzi P
formula tradițională a I
poeziei religioase până la
extrema clasică, într-un fel L
care amintește nu atât de I
loan Alexandru, cât de
Vbiculescu. Interesant este
că, în acest scop, el se ser-
vește de soluția minima-           '
lismului optzecist, de poetica derizoriu-
lui sau chiar de un oarecare aer textualist.
Cu această observație mi-am încheiat lec-
tura din Casa teslarului (Cartea Ro-
mânească, 2010), ultimul său volum de
poezie.
   In volume anterioare, de pildă in Frigul
și frica sau chiar mai mult în Mormântul
gol, din 1999, loan Pintea scria tot pe
structură tradițională, dar reverența prea
mare dinaintea oficierii actului poetic (da,
poezia sa presupunea o oficiere bogat ritua-
lizată!) împiedica expresia să se formuleze
în deplină libertate, cu firescul pe care l-aș
fi așteptat. De altfel, Casa teslarului m-a
ajutat să răspund la această întrebare foar-
te importantă: care este „punctul de zbor"
al poeziei religioase, de unde se curbează
în sus expresia ei vizionară, constituind poe-
zie, respectiv de unde se rupe traiectoria
expresivă, rămânând în zona epigonismu-
lui psalmic? Răspunsul se află, așa cum o
dovedește în cazul de față loan Pintea, în
zona conjugării unei anumite viziuni cu o
anumită expresie, aceasta din urmă elibe-
rată de presiunea uriașă a logosului, inte-
grată aproape colocvial într-un aici și acum:
o dezbrăcare în locul unei îmbrăcări, așa
cum apare în aier: „El se dezbrăca de carne/
și-n locul cărnii îmbrăca/ în subțiire duh de
aier/ la povara/ păcii sale/ ne-ncărna!/ o, El
nu se îmbrăca/ o, El, da, se dezbrăca..."
   Cuceritor este tocmai faptul că versu-
rile din acest ultim volum al poetului nu
construiesc o biserică, oricât de demnă de
laudă ar fi reușita monumentalității, ci o
„casă a teslarului", o altă casă a lui losif care
„cioplește lemn mântuitor", iar „fiul acesta
copilul acesta rămâne/ printre noi în piroa-
ne de fier" {casa teslarului). Mai degrabă
o propensiune generală către religios unește
poemele lui loan Pintea, decât obsesia în-
nebunitoare a accesului la sacru, născătoa-
re fie de extaz, fie de revoltă (cum întâl-
neam, de pildă, în psalmii arghezieni). De
aceea, psalmii și rugăciunile din volum
amintesc de un Daniel Turcea (cu care
Pintea împărtășește formula așezat-intero-
gativă, dar și entuziasmul copilăresc-pan-
teist al manifestărilor divinității, cum apare
aici, de pildă, în poemul despre albină, mai
scurt decât propriul titlu). Sacrul împrăștiat
peste o lume care nu-1 mai recunoaște decât
pe alocuri evocă automat, ca și detaliul de
pe copertă dintr-o lucrare a lui Ștefan
Câlția, îngerul lui Mârquez din Un domn
foarte bătrân cu niște aripi enorme, cu care
îngerii lui Pintea par să întrețină legături de
rudenie: „îngerul acesta nu are aripi/ el stă
tot timpul singuratic deasupra mormân-
tului gol - seamănă mult cu o lebădă cu un
pelican cu un vârcolac" (îngerul și cartea cea
mică) sau „oase de reptilă ți-au crescut/
îngere sub aripi între sângeri/ Doamne văd

sub îngerul căzut/ cer cu oameni și pământ
cu îngeri" (îngerul ierbii).
    Problema relației cu Dumnezeu apare
frecvent particularizată sub forma relației
cu inspirația: „inspirația este o gură de dea-
supra care/ nu te mai lasă cu lucrurile din
jur să te-nțelegi“ (inspirația) sau „aștept
inspirația de multe ori/ sosește dimineața
pentru că duhul bate acolo unde vrea" (,foți
mi-au spus: «au fost zile fierbinți/ s-a căzut la
datorie, au ieșit/ cu piepturile goale, au stri-
gat victorie,/ au strigat fără violență, au
murit/ pentru nouri). Poezia nu îi vorbește
poetului decât când vrea ea, punându-1 la
încercare ca Dumnezeu pe sfinții deșertu-
lui: „zilnic/ Domnul Dumnezeu nu mă
ascultă/ refuză tăcut și necondiționat rugă-
ciunea mea/ și precum preacuviosului
părintelui nostru efrem/ îmi scoate în față/
ba mai mult/ o trimite să-mi deschidă cu
cheile de la brâu/ chiar poarta cetății/ pe
însăși beatrice desfrânata" (ngăciune). Care
să fie „desfrânatele" acestor încercări ale
credinței în Dumnezeu și în poezie deopo-
trivă? Nu m-aș lăsa prea ușor ispitită de un
răspuns maniheist, pentru că poemele din
Casa teslarului șterg relevanța opozițiilor în
alb-negru: în cvasireplica eminesciană ir,ger
și demon, cafeaua funcționează pe post de
revelator, găzduind într-o singură ceașcă
îngeri și demoni, „un înger căzut" și „un
diavol sanctificat". La fel, în extraordinara
căli,gărițe pe schiuri sau seducția gravitației,
albul zăpezii și negrul călugărițelor sunt
integrate fantastic într-o dispariție mar-
queziană: „deși s-au făcut cercetări spun sal-
vamontiștii/ nici azi nu se știe în ce direcție
au dispărut/ monahiile de la mănăstirea
piatra fântânele". Cred mai degrabă că
desfrânata (ea însăși figură ambiguă, evo-
luând din eterica Beatrice) de care se ferește
poezia lui Pintea este tocmai capcana facilă
a poeziei religioase de a despărți apele de
uscat, pământul de cer și albul de negru.
    în acest punct recurge autorul, în Casa
teslarului, la soluțiile minimalismului, ale
derizoriului sau ale textualismului optze-
cist, de care pomenisem la început (v, spre
exemplu, felul în care „blocul de beton" și
diferitele suporturi tehnologice ale muzicii
re/dw/compun timpul în o așa mare iubire).
în acest punct încetează și apropierile de
alte modele lirice cu temă religioasă. De
pildă, printre referințele prezente în poeme,
alături de elemente ale ritualicii creștine, de
rugi și invocații, de nume de sfinți, apar tri-
miteri la alte formule poetice (și nu mă
refer doar la reverența amicală față de O.
Nimigean). Sunt invocați poeți precum
Sylvia Plath, Jotie T’Hooft, T. S. Eliot,
Apollinaire, Edgar Lee Masters, Emily
Dickinson, poeți ai limitei în felul lor, cu
alte cuvinte nume imprevizibile în scrisul
unui tradiționalist care evocă jocul cu tauri
din curtea natală (v. poemul cu același
titlu). în această ordine, se cuvine spus că,
dintre cele trei cicluri cuprinse în volum,
primul și al treilea (despre boli, inspirație și
alte cuvinte și, respectiv, aier) sunt distinc-
te față de mai postmodernul cântece de
viață și de moarte ale Poștariului de la Runc.
Cele mai multe poeme în care religiosul
rămâne doar un mod al privirii, o poetică
a percepției sunt de găsit în acest ciclu de
mijloc, un fel de trup de carne al întregii
cărți. Aici notația devine confesivă, uneori
sentimentală, alteori lucid picturală. în
melancolie descoperim, spre pildă, unul din-
tre puținele poeme-jurnal: „dar nu pot sub

nici un chip developa/ acest film alb-negru/
în care un elev de liceu/ tuns cu foarfecă
prectun gardul de tuie/ colorat zvelt subți-
rel ca o trestie/ deșurubează nestingherit
inspirația cu o șurubelniță".
   însoțit de un audio-CD și de ilustrația
lui Ștefan Câlția, aproape geamănă imagis-
tic poeziei lui loan Pintea, volumul Casa
teslarului nu este doar o foarte bună carte
de poezie. Fără să-și fi propus, autorul
reușește o demonstrație de maximă difi-
cultate astăzi, după poezia douămiistă a
dejecțiilor, prafurilor și extremismelor de
toate culorile. El reușește să susțină admi-
rabil o formulă care vine nu numai pe con-
trasensul poeziei actuale, ci și pe contra-
sensul evoluțiilor cultural-umane recente,
fără să cadă în formalismul care ar face-o
desuetă sau datată. De aceea, nu știu câți
va converti loan Pintea la credință, dar se
poate presupune că vor fi câțiva aceia pe
care îi va converti, măcar pe post de citi-
tori, la poezie.






Fapte diverse,
stiluri de viață


Corina Anghel Crișu

Există cărți pe care
mi-aș fi dorit să le fi
scris, după cum există
cărți pe care mi-aș fi do-
rit să le fi trăit, să fi putut
călători în locul naratoru-
lui în timp și în spațiu,
analizând și comparând
mentalități și proiectând
o gamă largă de emoții:

așezându-mă într-un colț de cafenea new-

yorkeză, participând la un colocviu dedi-
cat francofoniei la Moscova sau petrecând
o zi în celebra bibliotecă a cărților rare de
la Bloomington.
   Sugestiv intitulată Șocurile cotidianului
(București: Ideea Europeană, 2008), car-

tea Marianei Neț este o asemenea carte -
periplu, care merită trăită. Cod al bunelor
maniere, jurnal de călătorie, volum de
meditații și reflecții, cartea reprezintă „o
analiză nepretențioasă" a vieții noastre co-
tidiene, „a mentalităților care se materia-
lizează în stiluri de viață", a stilurilor de
viață care „pot fi reconstituite, cel mai bine,
din fapte diverse, din întâmplări mărunte,
care încremenesc clipa" (p. 6). Extrăgân-
du-și esența din multiplele fațete ale rea-
lului, mesajul cărții este deosebit de actual,
referindu-se la șocurile pe care suntem
nevoiți să le suportăm în ultimele decenii,
adaptându-ne vremurilor dominate de
internet și telefonie mobilă.
   Naratorul este un om-bibliotecă, un


erudit care cunoaște câteva limbi străine,
care se simte acasă în capitalele Europei,
care a scris zeci de articole și cărți de re-
nume în domeniul studiilor culturale și al
filosofici limbajului; în fine, avem de-a face
cu cineva pentru care scrisul reprezintă
reflexul unui mod de a analiza fiecare fapt
cotidian prin prisma unor vaste cunoștințe
culturale. în același timp, imaginea biblio-
tecarului lui Arcimboldo de pe coperta


20 • APOSTROF

cărții ne apare ca un memento al unui stil
de viață pe cale de dispariție.
   Conținutul eclectic al cărții este îm-
părțit în trei secțiuni având titluri cu rezo-
nanțe culinare - Crud, Gătit și Asezonat -,
fiecare în parte cuprinzând o serie de ob-
servații, relatări și microeseuri despre călă-
toriile autoarei prin orașele lumii, întâm-
plările inedite petrecute în diverse muzee,
biblioteci și săli de concerte. Scrise în ulti-
mii zece ani, eseurile din prima secțiune
reiau tabletele săptămânale prezentate în
cadrul emisiunii Tentații de la Radio Ro-
mânia Cultural, în timp ce reflecțiile din
partea a doua și a treia cuprind eseurile
publicate în revistele Vineri, Jurnalul lite-
rar și Secolul 21.
   Cartea urmează, fără strictețe, un fir
cronologic, desfășurat după criteriul unei
ordini interioare care dă unitate și coerență
diverselor „capitole“ existențiale. Astfel,
începutul și sfârșitul cărții pot fi citite în
oglindă: mutațiile culturale datorate noi-
lor tehnici de înregistrare, despre care se
vorbește la începutul primei părți, sunt
corelate noului stil de viață definit dc pre-
zența internetului și a telefoniei mobile,
având implicații etice pe plan social și fa-
milial. Tot în oglindă pot fi citite și eseu-
rile dedicate călătoriilor autoarei prin ma-
rile orașe ale lumii, de la prima ieșire
în străinătate, la începutul anilor ’70, la ce-
le mai recente stagii și conferințe din
străinătate. Incursiunile la Graz, Viena,
Londra, Moscova sau Strasbourg devin
pretexte pentru a analiza un alt stil de viață,
pentru a vedea Bucureștiul cu ochii unui
străin sau Occidentul cu ochii unui român.
   în categoria micilor șocuri culturale
poate fi încadrată și seria experiențelor ine-
dite: o invitație nonconformistă la o nuntă
de argint la Londra, un sejur mai neobiș-
nuit în Normandia, confuzia cauzată în
Belgia de orarul trenurilor afișat în exclusi-
vitate în flamandă, stricta supraveghere la
care autoarea este supusă în timpul unui
colocviu la Moscova și, nu în ultimul rând,
prețul pe care trebuie să-l plătească pentru
a vedea piramidele egiptene. Extrem de sa-
vuroase sunt întâmplările petrecute la masă,
fie în restaurante, fie în cafenele. Suntem
șocați de impolitețea crasă a unor comeseni
din timpul unei cine la mult lăudatul res-
taurant Chez Yvonne din Strasbourg, după
cum ne uimește faptul că invitata de onoa-
re trebuie să-și plătească consumația la o
tratație în Berkeley, CA.
   Incursiunile la doctor, la bancă, la cum-
părături, la diverși cunoscuți, la expoziții și
muzee devin pentru autoare tot atâtea pre-
texte pentru a analiza aspectele pozitive sau
negative ale unui mod de viață aflat într-o
continuă transformare, „zguduirile¹¹ sale
continue, care, deși aparent minore, „nu au
cum să nu ne afecteze comportamentul și
reacțiile la o mulțime de stimuli“ (p. 11).

Poeme de
Flavia Teoc

Uranienborg

De ce mă gândesc în această clipă
tocmai la tine, Tycho?

Poate un spor de
ciupercă ce-a înflorit cândva în vasul tău cu lapte
s-a cernut din praful stelar în
sertarul meu cu agrafe și ceasuri

Pentru că așa m-a surprins gândul la tine,
Decupând minutare din carcase înnegrite
Hcându-mi loc cu unghiile în geometria lor inutilă
Când sporul subțire
Și-a înfipt lama în inelarul meu drept,
înroșindu-mi pielea ca o hârtie de
Turnesol după
O reacție chimică reușită

Iată, ești în sângele meu prelins cu deșertăciune umană
Prin tine văd acoperișul castelului Kronborg pe
care-1 zăreai de pe insula ta,
sorbind înfrigurat laptele fierbinte

Ce tristețe că vei muri încă o dată, Tycho
Pe degetul meu încovoiat ca o gheară de pasăre
Pe buzele mele,
în gustul pârjolitor al sării.


Tipar

în ziarul de dimineață
Poemul își usucă pielea la soare

Aseară părea o fată ciudată
Azi e femeie în toată puterea

îmi ia dușmanul în brațe
Și îl așază într-un pat de copil.

Curând va înveli fără niciun regret
Gustarea de drum pentru o barbă neîngrijită.



Zori

Cu o precizie chirurgicală
Zâmbetul tău
Deschide o copcă
în ceața dimineții.



Grădina de vară

în mijlocul ei,
Vinul negru ține dimineața
La câteva ore depărtare.

Vecinul meu
Mijește cu nonșalanță strungăreață roșie,
Pe dintele poleit se frânge steaua polară.

Sub picior doarme umbra
Animalului sacrificat. La câteva ore depărtare
Amintirile mele îl vor învia.


Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 21

        Complexitatea
        simplității

Rodica Grigore

   Văd SAU încerc să văd și să interpretez
ᵣ într-un mod special anumite situații
in care se pot găsi ființele umane. Dacă
acesta e modul în care le vede toată lumea,
atunci nu are niciun rost să scriu și o carte,
ajunge doar să privesc“, afirma William
Golding. Fără îndoială, această afirmație are
gradul ei de utilitate în încercarea de a înțe-
lege metoda de creație a scriitorului brita-
nic, dar ea nu înseamnă nicidecum că auto-
rul împăratului muștelor ar fi modelul prin
excelență de romancier experimental sau de
specialist în filosofia ideilor. Căci Golding
pornește mereu de la formele consacrate -
și recunoscute ca atare - ale romanului en-
glez ori ale alegoriei, ținând seama și de
morala și modelele de comportament iu-
deo-creștine. Tocmai de aceea, unii critici
l-au considerat un autor oarecum conven-
țional, în vreme ce alții n-au ezitat să-l
apropie de H. G. Wells în ceea ce privește
perspectiva generală pe care, ca om de lite-
re, alege s-o adopte în cărțile sale. Numai
că, spre deosebire de Wells, Golding nu
crede în eficiența tehnicii, neezitând chiar
să sugereze impasul în care omenirea poate
ajunge din cauza acesteia. De aici și marile
teme ale creației sale, mai cu seamă căde-
rea (decăderea) omului, oricând posibilă,
plus explorarea abisului aflat dincolo de
inocența copilăriei, dovezi, toate, ale unei
prăpăstii tot mai evidente (și cu atât mai
evidentă într-un secol marcat de două con-
flagrații mondiale!) între om și divinitate.
Toate aceste caracteristici devin însă clare
abia după ce cititorul trece de unele capca-
ne pe care subiectele cărților lui Golding le
implică, atât Lord tf tije Flies (1954), cât și
Lhe Inheritors (1955), iar atunci pot fi ana-
lizate tehnica aluzivă și capacitatea scriito-
rului de a uni, în același impuls creator, ima-
gini ale trecutului cu semnificații ale unui
prezent marcat pentru totdeauna de ororile
celui de-al Doilea Război Mondial și mai cu
seamă de coșmarul Hiroshimei, dar și de a
sugera capacitatea umanității de a renaște.
   Sintetizând în mod original o serie de
influențe ale lui Homer sau ale Sfântului
Augustin, cu altele, trimițând la temele
prozei lui John Bunnvan, Daniel Defoe,
Joseph Conrad sau Albert Camus, William
Golding se dovedește a fi, la o lectură
atentă, unul dintre cei mai compleți roman-
cieri britanici ai epocii postbelice și, fără
îndoială, cel care și-a câștigat de timpuriu
o celebritate de invidiat. Dar, contrar păre-
rii comune, drumul spre celebritate nu a
fost nici atât de simplu și nici atât de scurt,
câtă vreme împăratul muștelor, cartea de
care numele îi este, probabil, cel mai legat,
a fost refuzată de nu mai puțin de două-
zeci și una de edituri, abia apoi manuscri-
sul ajungând la Charles Monteith de la Fa-
ber & Faber, primul editor convins imediat
de valoarea textului și cel care, de altfel, îl
va și publica, neezitând să-l promoveze pe
autor, cu toate că primele recenzii au avut

un ton indecis în cel mai bun caz, exemplul
prin excelență fiind reprezentat de însuși
Walter Allen, cel care, deși aprecia „calități-
le de povestitor^ ale lui Golding, consi-
dera subiectul și construcția personajelor
„mai degrabă neplăcute și nu întru totul
convingătoarei Tendința aceasta indecisă
a dominat, o vreme, și cercurile literare
americane, de unde însă, în doar câțiva ani,
va veni și consacrarea deplină a romancie-
rului și a acestei cărți care, deja în 1959,
ajunsese să înlocuiască, în preferințele pu-
blicului cititor, De vt^be in lanul de secată,
de J. D. Salinger, care, până atunci, domi-
nase autoritar lecturile (și vânzările de carte)
de peste Ocean.
   Subiectul romanului, extrem de cu-
noscut, naufragiul unui grup de copii pe o
insulă pustie, a fost interpretat, nu o dată,
drept aventura de inițiere a acestora într-o
lume ale cărei reguli le stabilesc - sunt siliți
să le stabilească - singuri, în linia scrierii lui
Ballantyne, Tbe Coral Island (1857), iar
alteori ca o replică la povestea supraviețui-
rii lui Robinson din romanul lui Daniel
Defoe. Desigur, detaliile sunt fundamental
diferite, câtă vreme povestea din împăra-
tul muștelor este plasată într-un context mo-
dern, postindustrial și, mai ales, postapoca-
liptic: copiii ajung pe insulă ca urmare a
accidentului suferit de avionul care îi eva-
cua din Anglia, după o catastrofa ale cărei
amănunte nu sunt precizate până la capăt.
Insula unde ajung aceștia pare a fi situată în
Oceanul Pacific sau Indian, iar totul se
desfășoară pe fundalul sumbru al unei
foarte posibile catstrofe atomice care afec-
tase lumea până atunci civilizată. Imediat
după debarcarea forțată pe insulă, copiii se
dovedesc a fi (încă) profund legați de valo-
rile lumii din care provin, astfel că, la înce-
put, încearcă să se organizeze democratic și
să impună o anumită diviziune a muncii.
Ralph e ales conducător și paznic al focului
menit a le aduce ipotetica salvare, secon-
dat fiind de istețul, dar, spre ghinionul său,
bondocul Piggy și de sensibilul Simon. Nu-
mai că această formă de organizare va fi
rapid pusă sub semnul întrebării de acțiu-
nile brutale și negândite ale lui Jack și ale
grupului său de vânători care, aproape pe
nesimțite, ajung să practice ritualuri de o
cruzime inimaginabilă, desprinse parcă din
obiceiurile triburilor primitive și chiar, nu
o dată, depășindu-le cu mult. Tocmai ei
sunt cei care încep să venereze „fiara“, ca-
pul unui porc, ce primește, astfel, o valoare
totemică negativă. De aici și titlul cărții,
numai că trebuie să ținem seama și de sem-
nificațiile mai profunde ale sintagmei, deoa-
rece, se știe, ea se referă și la imaginea lui
Beelzebut, a diavolului, venită pe filiera cre-
dințelor iudeo-creștine, dar, deopotrivă, la
cea a lui Zeus însuși, așa cum era el cunos-
cut în lumea greco-romană, având, pe lângă
alte atribute, și pe acela de „stăpân al
muștelor si al mortii“, nefiind însă exclusă,

dacă ținem seama tocmai de tehnica aluzivă
pe care o menționam deja, nici o posibilă
trimitere la dansurile și incantațiile dioni-
siace, pe care Golding le cunoștea foarte
bine. Iar dacă, la început, Ralph și apro-
piații săi privesc figura totemică a împăra-
tului muștelor a fi doar capul retezat al unui
porc și nimic altceva, convingerile tuturor
și mai ales ale lui Simon se vor schimba
odată ce acțiunile lui Jack și ale vânătorilor
devin din ce în ce mai crude și mai violen-
te, unii dintre copii ajungând să trăiască, în
unele momente, parcă sub fascinația male-
fică exercitată de „fiară“, nefiind capabili
să i se sustragă. Astfel că moartea lui Simon
și vânarea lui Ralph de către grupul lui Jack
nu mai surprind, practic, pe nimeni, fiind
previzibile încă de când lucrurile începuseră
să scape de sub control, iar extrem de fra-
gilul sistem democratic inițial să se destra-
me. Finalul romanului, acuzat, de unii cri-
tici, de superficialitate - notele de deus ex
machina neputând fi negate -, aduce o nouă
impunere a ordinii, în termenii hunii adul-
ților, pe insula stăpânită de copii.
    Numai că, la o lectură atentă, Golding
se dovedește a fi, și în ceea ce privește aceas-
tă variantă de final, un romancier atât de
simplu, încât devine extrem de complicat:
ofițerul de pe vasul ajuns pe insulă tocmai
a întrerupt partida de vânătoare condusă de
Jack, a cărei victimă sigură ar fi fost Ralph.
Dar vasul e un crucișător aflat și el la vână-
toare... și tot o vânătoare de oameni, mult
mai elaborată, e drept. Și atunci, cine îi va
salva pe adulți și cum va mai putea fi sal-
vată lumea celor mari în aceste condiții?
Finalul nu reprezintă deci un facil baȘ.Ș.y-
end, ci aduce o neașteptată notă de alego-
rie meditativă, bazată, în mare măsură, pe
ironia retrospectivă a autorului, convins, și
aici, ca și în Lhe Inberitors, că o a doua că-
dere a omului, cu consecințe chiar mai
grave decât cea biblică, este oricând posi-
bilă. Romanul se dovedește, astfel, a fi un
adevărat tur de forță, combinând perfect
bogăția vizuală a simbolurilor cu observația
deprinsă din proza realistă, pe fondul mito-
poetic asociat, în general, cu mitul și ale-
goria, Golding reușind să facă, la nivelul
prozei, ceea ce T. S. Eliot, de exemplu, fă-
cuse în poezie. Căci împăratul muștelor
convinge la mai multe niveluri ale inter-
pretării, funcționând și ca un veritabil do-
cument contrar pentru o posibilă istorie a
ideilor consacrate cu privire la modernita-
te și la valorile acesteia, proza lui William
Golding dovedindu-se a îi mult prea com-
plexă pentru a putea fi redusă la o inter-
pretare unică și schematică, depășind atât
domeniul antropologiei sau psihologiei pri-
mitive, cât și pe acela al unei simpliste ale-
gorii politice, personajele sale, chiar copii
fiind, trecând dincolo de notația caracte-
rologică de natură să simbolizeze doar
eternele tentații ale luptei pentru putere.

22 • APOSTROF

        Poeme de

Andrei Fischof

prima pruncire

abia se simte respirația
din tăcerea uimirii
în fața împrejumlui neașteptat

o vagă sudoare
năpădește buzele aplecate
să simtă suflul
lăuntric

doar cîte un glas
amintește viața dinainte
a pruncului din noi
abia născutul

Oamenii mișunau stînd pe loc pe trotuare,
rîsul lor orb era ca o grimasă
de bătrîni nou-născuți,
moșnegi dansînd în piața centrală
umplută pînă peste albie de marșul funebru
al fanfarei pompierilor carbonizați
de atîtea incendii imaginate.

Trăiam încă, dar nu eram.
Nicicînd.
In veci neplecatul din tine,
temător pînă și de întunericul din lumină,
abia pîndit.
Bănuit.
Ca progenitura hoțului neprins.

ultima pruncire

vaga sudoare
năpădește buzele aplecate
să simtă suflul
lăuntric

abia se simte respirația
din tăcerea uimirii
în fața împrejumlui neașteptat

doar cîte un glas
amintește viața dinainte
a pruncului din noi
abia îndepărtîndu-se



Rezemat de vînt

Rezemat de vînt deasupra stîncii
de la Rosh Hanikra,
te ascultam: „Pe mine, granițele
m-au speriat dintotdeauna“.
Dar nu știm trăi fără ele, ți-am răspuns, se pare
cînd vîntul de care mă rezemasem
mă părăsi pe neașteptate
și smulse un geam din rotonda cafenelei.
Țăndările, ca o ploaie transparentă de
luare aminte,
căzură la o palmă de gîndurile mele, alungîndu-le.
Jos, în grotă, lumina intrată pe furiș,
spartă-n culori,
nu mai poate ieși.
Deasupra stîncii, granița continuă să-și fluture
tablele metalice, cu a unsprezecea pomncă
scrisă în trei limbi: „Fotografiatul interzis!“
Nimic nu ajută.



Mica apocalipsă

Se făcea că era peste vreun veac sau două,
trăiam încă
și-mi aminteam cu jind de vremurile acestea
în care mă simt
adesea
neputincios.

Se făcea că toate erau întoarse pe dos.
Copacii cu rădăcinile spre cer,
frunzișul sufocat între bulgări.


Arbeit macht frei - șaizeci de ani după

sufletele noastre bolnave de alzheimer visele
noastre bolnave de alzheimer buzele noastre
bolnave de alzheimer rătăcesc fără cruțare
fără întoarcere în propriile lor pedepse ca un
blestem ca o

în jur lumea aplaudă bolnavă de alzheimer ca în
arena cu gladiatori care pentru a nu simți durerile se vor
îmbolnăvi de alzheimer
oricum nu vor rezista căci boala aceasta e ca un
blestem ca o

și-atunci singur în fața cuvintelor bolnave de alzheimer
plîng precum copilul speriat de
umbra mișcătoare făcută pe perete de cei care ar fi fost
să-l ocrotească

și totul e ca un blestem ca o

26 ianuarie 2005



Cîntecul lebedei negre

Să ies, nu pot: ușa e-ncuiată pe dinafară.
Mă văd rînjindu-mi din poeme,
cu cheia atîrnînd de gît cu-o sfoară:
rămășiță din funia spînzurătorii
de care m-a scăpat, de fiecare dată,
tăișul săbiei celei iuți a cuvintelor
împrăștiate-n aer.
Ele cad acum de pe pereți
ca niște lipitori sătule,
ca fructele neculese la vreme,
cu mirosul lor răscopt,
dulceag drog al amînărilor,
prevestind
cîntecul lebedei negre.


Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 23

....pierdute, uitate, repudiate, rememorate și,
în cele din urma, reproduse cu o jovială indi-
ferență aici.



26 aprilie 2004

SUNT ÎNTR-O stare de letargie din care nu
pot ieși. Voința mea nu este decât o lar-
vă care se târăște leneșă, somnolentă, scâr-
bită; mintea mea - un vierme bolnav, pu-
tred, o bubă plină de puroi. Așa că voința
îmi este fără minte, mintea fără de voință.

    Eternul feminin: ne privim în oglin-
dă dorințele și slăbiciunile, apoi le atașăm
un nume. Greșeala? Credem că le-am găsit
și sensul.

    Orice opinie pe care o emitem este ipso
facto relativă. Nefiind decât rezultatul unei
condiții, ea nu este valabilă decât în și pen-
tru acea condiție. Cerul este albastru pen-
tru noi, nu și pentru o albină. Modificăm
condiția, obținem alte rezultate, deci și al-
te opinii.

    Cunoașterea este o funcție a posibi-
lităților de cunoaștere ale subiectului
cunoscător.

    Mintea umană aspiră la ordine. în con-
secință, ea va opera cu concepte precum si-
milaritate, distincție, necesitate, unitate.
Altele, precum simultaneitate sau sponta-
neitate, îi sunt aproape inaccesibile.

    în cunoaștere, întrebarea cum? este
mai interesantă decât întrebarea de ce?.
    Obsesia interogației asupra cunoașterii
rezidă într-o torturantă întrebare: oare exis-
tă ceva mai bun decât ceea ce deja am?

    Metafizica are nevoie pentru a prospe-
ra de un mediu în care domnesc sărăcia, ne-
ajunsurile, incertitudinea, amenințarea ma-
ladiilor; pe scurt, omul, ca să viseze la o
altă lume, trebuie să perceapă existența
celor mai mari suplicii trupești. Astăzi, pro-
gresul le-a ascuns, nimeni nu mai știe de


Ultimele aforisme
nescrise ale lui E. M.
Bogdan C. Enache

existența lor. Nemaiavând decât suferințe-
le spiritului, mult mai ușor de suportat, de
altfel chiar plăcute, omul nu mai visează
decât la lumea asta.

   M-am oferit să fac o faptă nobilă as-
tăzi pentru plăcerea pe care mi-o provoacă
conștiința că m-am oferit s-o fac. Hotărât
lucru, nu suntem actori numai în afara
noastră, ci și înăuntrul nostru.

   Să afirmi libertatea indivizilor, nu de
bunăvoie, ci din necesitate - iată ce în-
seamnă liberalism.

   E mai ușor pentru omul modern să ac-
cepte ideea de libertate decât pe cea de des-
tin. Altădată, numai gândul că toate acțiu-
nile sale sunt înscrise în ordinea cosmică
îl putea consola pe individ. Astăzi sensibi-
litatea omului are nevoie de un alt palia-
tiv. Mai contează că libertate și destin ar
putea fi același lucru?

   Un om bun este la fel de incomod în
societate ca prezența unui scelerat.

   Bunătatea este rea; bunătatea obligă pe
cel căruia îi este oferită, îl face dator, îl înro-
bește; atât de puternic este lanțul bunătății,
încât nici Hercule nu l-ar putea zdrobi.

   A fi bun cu cineva echivalează cel mai
adesea cu o insultă.

   Nu există bunătate decât între egali.

   Și totuși, fără bunătate oamenii ar fi
exclusiv ticăloși, viața - insuportabilă.

   Avea dreptate Rousseau: tragismul
existenței umane rezidă în societate. Cei-
lalți ne sunt, succesiv sau simultan, adver-
sari sau prieteni; îi urâm, și totuși avem
nevoie de ei. Dar nu există nicio ieșire - ia-
tă unde apare eroarea lui Rousseau. încer-
când să rezolve irezolvabilul, a formulat
o utopie, genul preferat al acestui tip de
temperamente. Omul este esențialmente
social. Nu poate trăi de unul singur. Ar
trebui să fie, așa cum zice Aristotel, un zeu
sau o fiară. Că există o anumită zonă in-
timă la fiecare individ uman, autonomă
față de relația sa socială, este foarte adevă-
rat, dar aceasta este în permanentă inte-
racțiune cu socialul, înscris de asemenea în
zestrea genetică a omului. Omul nu-și
poate aboli niciodată natura sa socială, cel
mult poate încerca să o suspende, adică
să-i reducă din intensitate.
   A înțelege că răul este cât se poate
de real, intrinsec și inevitabil înseamnă a
urca prima treaptă spre lumina înțelegerii
societății.


   Ce este răul? - Uneori este aliatul bine-
lui, alteori adversarul acestuia. Și atunci,
ce este binele? - ... Acum chiar că nu mai
pot spune ceva care să aibă câtuși de puțin
sens.

   A iubi - o senzație, o obsesie...

   Niciun sentiment, oricât de intens ar
fi, nu durează. Ca și oamenii, sentimente-
le au viața lor: se nasc, sunt și mor.

   Nu există iubire dezinteresată; orice
iubire este ineluctabil egoistă. Un oare-
care altruism apare după triumf - însoțit
de conștiința superiorității.

   Ideile în sine sunt apărate de oamenii
care nu posedă nimic. Proprietarii apără
numai efectele ideilor.

   îndrăgostiți! se bucură de dragostea lor,
dar și de nefericirea celorlalți.

   Chiar dacă nu te gândești în mod serios
să-ți iei viața, faptul că ai întotdeauna
această supremă posibilitate de evaziune e
de ajuns pentru a înfrunta o nouă zi.

   Nietzsche - sau glorificarea libertății în
sclavie.

   A înțelege că viața e lipsită de sens, că e
ininteligibilă, absurdă, o iluzie, nu ne ajută
deloc în a atinge o presupusă eliberare:
diferența dintre un înțelept și un monden
este aceeași ca aceea dintre un ipocrit civi-
lizat și un imbecil care ține totdeauna să
zică adevărul.

   Nici în timpul celui mai adânc marasm,
al celei mai negre depresii, al celei mai
corozive melancolii sau al celui mai sufo-
cant impas nu suntem atât de departe de
viață cum credem: rănile, la fel ca și lea-
curile, își au toate sursa în ceea ce numim
viață; sinuciderea - ultimul panaceu, cel
la care apelăm atunci când toate celelalte
leacuri ne-au dezamăgit - nu este decât
ultimul act al piesei numite Viață.

   Sinuciderea ar trebui să fie un act gran-
dios, un trofeu pe care ți-1 decernezi când
nu mai ai ce simți, la capătul tuturor suc-
ceselor și eșecurilor, un strigăt de bucurie,
o sărbătoare a vieții - nicidecum a morții,
căci dincolo nu e simțire - cea din urmă
și cea mai mare dintre toate sărbătorile
vieții!

   în cărți nu făcea decât să insulte viața,
să-i anihileze toate resorturile, să laude in-
creatul; în realitate umbla prin farmacii, fa-
cea gesturi caritabile și avea întotdeauna
încurajări pentru cei care aveau nevoie. -


24 • APOSTROF

Chiar și Cioran s-a Lăsat înșelat de vanita-
tea gândirii: s-a crezut prea sincer, când de
fapt nu era decât un ipocrit!

   Adevărul, Binele, Frumosul nu există...
nu există decât înăuntrul tău, în puterea
ta de a crede în ele. Ce mai rămâne atunci
când această credință dispare?

   E libertatea un blestem sau o binecu-
vântare? - Iată o întrebare care ar trebui
să preceadă efortul de a elucida dacă omul
este liber sau prizonier al unui destin
implacabil. Dacă omul e liber, așa cum
majoritatea modernilor presupun, atunci
existența individului este lipsită de orice
direcție înscrisă în însăși natura lucrurilor,
„sacră“, „adevărată“, evidentă și universal
acceptată; orice afirmație, orice valoare își
extrage, în această situație, „adevărul^,
acceptarea - nu din interiorul său, ci din
exterior, din convențiile oamenilor. Ceea
ce numim valori își pierd - în contextul
libertății - elementul definitoriu: autono-
mia. Ele nu mai sunt norme pentru indi-
vid, dimpotrivă, individul devine norma
valorilor. Nemaiavând niciun resort nor-
mativ, individul navighează în neant - pri-
zonier al libertății condiției umane, pradă
arbitrarului, inconsistenței și artificialității
oricărui act ce își are sursa în această liber-
tate. Nu mai există certitudine sau ierarhie
între actele umane. Orice judecată de valoa-
re este suspendată. Orice act este ipsofacto
contingent, gratuit, substituibil cu oricare
altul. Ar putea, în aparență, să facă orice;
în realitate, această diversitate, în absența
unor distincții calitative, este redusă la o
singură posibilitate. Ce ne face să credem
că suntem intr-adevăr liberi în această
situație? Universul libertății umane neli-
mitate este universul de gheață al sin-
gurătății și neliniștii omului.

   Se presupune că luciditatea este acea
stare de grație în care individul are revelația
iluziilor în care se complace, o stare privi-
legiată în care este în intimitate cu „ade\â-
ml“; se mai presupune că este o stare non-
pasională, că gândim „la rece“, în timp ce
iluziile descoperite au neajunsul de a fi pa-
siuni. - Ce raționament infantil! Acordăm
în mod arbitrar lucidității statutul de in-
termediar al adevărului în baza unei dife-
rențe de temperatură, nicicum de esență.
   Nu suntem decât niște fantome; întrea-
ga noastră viață - un nonsens. Un anumit
timbru temperamental, care rămâne ne-
schimbat tot restul existenței noastre, ne
este predestinat, dar acesta se pliază în
funcție de evenimentele noastre existenția-
le, de unde rezultă diversitatea manifestă-
rilor sale concrete (numite de noi în mod
vanitos alegeri) și incapacitatea noastră de
a ne recunoaște adevărata Moiră. Ceea ce
Memoria fiecăruia reține despre sine însuși
nu este decât o derivație, o mistificare, un
efort subconștient de raționalizare, astfel
încât fiecare dintre noi să poată conserva
orgoliul propriei sale consistențe, simțul
propriei continuități, spectrul unei iden-
tități. Nu există decât câteva tipuri tempe-
ramentale la dispoziția improbabilului
demiurg, dar Existența - în mișcarea sa
informă, imprecisă, inconsistentă -, con-
spirând împreună cu Memoria, creează ilu-
zia diversității și orgoliul identității uni-
ce în care se complac muritorii. N-avem
niciun control asupra firii noastre, cu atât


Poem de Ștefan Bolea

tumular #2

o să-ți pierzi înmormântarea
și eu aș vrea să fii cumva prezentă
să-i vezi pe fraierii în costum cum își
privesc manichiura
pe preot cum divaghează de parcă nu și-ar
                fi băut cafeaua cu vodcă
dimineața

pe prieteni și pe familia ta cum se strofoacă
să sufere
să-ți vezi chipul stins pe care se pogoară
                     o armada de humă
și să mă vezi pe mine
cum trec cu o hoardă de dobermani
și cu 30 de big mc ofertă specială
organizând o serată specială sau cum se
                                 spune
pomană
asigurându-ne că viermii ce-ți răsar din
stomac
sunt bine hrăniți și fit
să-ți rănească mai bine aura
să-ți șteargă mai grabnic zâmbetul arogant
până când scheletul tău va fi răzuit ca un
loz necâștigător
până când craniul destupat va fi măsura
                     bocancului metalic


mai puțin asupra particularităților istorice
ale existenței noastre. Nu trăim viața, ci
viața ne trăiește pe noi: suntem agenți ai
Nimicului, fantome ale Neantului.

    A trăi pentru a-ți verifica îndoielile; a te
mișca din inerție...


   Un sceptic are un imens potențial de a
crede. Insă acest insondabil rezervor de cre-
dință este viciat de demonul îndoielii. Ce-
rând mereu o verificare exhaustivă a orică-
rei ipoteze, adeziunea îi este în permanență
refuzată. Concluzia nu face decât să reia
premisa. Această tautologie prezentă în
orice formă de cunoaștere filozofică are to-
tuși în cazul scepticismului o extensiune
aproape perfectă. A merge mai departe ar
însemna anularea oricărei afirmații, întro-
narea muțeniei, apoteoza anorganicului.

   Convingerile autentice, credințele veri-
tabile nu sunt - așa cum în mod fals se pre-
supune - consecințe ale unei iluminări, ci
reflexe ale instinctului de conservare. Nu
există libertatea de a alege în ce să crezi. în
funcție de condiția fiecăruia, există un
număr prestabilit de reacții și răspunsuri.

   Altruismul, in extremis, echivalează cu
indiferența: a-i trata pe toți cu aceeași mă-
sură, a exclude orice satisfacție proprie din
relațiile cu ceilalți, a-i pune pe ceilalți întot-
deauna înaintea propriei persoane nu este
decât o invitație la recluziune, o formă de
budism. în realitate, orice acțiune umană
presupune, conditio sine qua non, o moti-
vație egoistă. Orice faptă este consecința
unui scop egoist.

   Orice om este o fundătură, atât pentru
sine, cât și pentru ceilalți. Conținând în
sine întreg exteriorul, alcătuind un micro-
univers, orice individuație este exclusivă

aș vrea să ridic un șantier deasupra
mormântului tău
sau, și mai bine, o sală de sport
să te calce în picioare, în ritm de dans
toți penalii care ți-ar fi lins călcâiele

aș vrea să înalț un spital peste cavoul tău
să ai țipete în loc de adăpost
transpirația, duhoarea și flegma
să te însoțească în afterlife

în plus aș vrea să construiesc pe locul tău
                                  de veci
un poligon
scrâșnetul gloanțelor să te țină trează
sau și mai bine o cazarmă
să fii bombardată strategic

în fiece anotimp
nuclearele să-ți ducă oasele nimicite direct
                               în cosmos
să crapi sonor și sordid
să infestezi în disoluția ta și alte astre
sorii să se înnegrească și să se impută
atunci când îți primesc solia


și impenetrabilă. Contrar preceptelor kan-
tiene, omul este întotdeauna mijloc pen-
tru om, niciodată scop.

    „Faptul că viața n-are niciun sens e un
motiv ca să trăiești, singurul de altfel.“ -
Cioran...


    Că viața înseamnă în fiecare moment
un număr nedeterminat de posibilități, dar
că fiecare nu are decât o posibilitate - iată
un adevăr neliniștitor, întotdeauna pre-
simțit, dar mereu ignorat.

    Ceea ce numim viață nu e decât o su-
mă de evenimente, unul mai incredibil și
mai de neînțeles decât altul; și totuși, când
privim înapoi suntem cuprinși fără să vrem
de ideea că ele au o logică evidentă, incon-
testabilă și ireversibilă.

    Ne este dificil să conștientizăm cât de
mult ne schimbăm cu timpul, pentru că, de
multe ori, nu ne schimbăm motivațiile, ci
doar mijloacele de acțiune, astfel încât, la
nivelul percepției de sine, nu sesizăm că
suntem o altă persoană. în acest caz, numai
percepția celorlalți asupra noastră mai
poate constitui un reper - ce-i drept, unul
suspect. Ceea ce demonstrează că schim-
barea ne se produce numai conștient, la
nivelul motivației. Ea apare și atunci când
nu o dorim, în mod impersonal, ca efect
pervers al acțiunii.

    Ambiguitatea incomodă a creștinismu-
lui: a legitimat autoritatea lui Dumnezeu
când pe iubirea sa nemărginită față de pro-
pria creație, când pe teama față de sancțiu-
nile sale; astfel încât cei care cred în iubirea
cea mântuitoare sunt dezgustați să afle că
credința poate avea o motivație impură,
egoistă, că nu e nimic mai mult decât o


Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 25

formă sublimată a instinctului de conser-
vare; cei pentru care credința nu e decât o
prejudecată, un pariu, o afacere personală
nu vor înțelege niciodată patosul celor
dintâi.

   Să fii convins că lumea se scaldă în ne-
ant, că orice om e un spectru, că totul e ire-
mediabil - și totuși să fii decepționat de
cele mai banale evenimente. Hotărât lucru,
gândirea nu e decât un accesoriu al omu-
lui, nicidecum o trăsătură definitorie, așa
cum au pretins mai toți filozofii. La ce bun
să concepi argumente despre irealitatea
omului când nu poți ignora o privire in-
diferentă?

   Definim sinceritatea ca o coresponden-
ță între intenție și act, între gând și faptă;
ipocrizia ar consta tocmai în distorsiona-
rea acestei relații. - Nimic din semnificația
acestor cuvinte nu ne permite să înțelegem
că, de fapt, ipocrizia este adesea o formă
rafinată a sincerității, o variație a acesteia,
o mărturisire făcută cu eleganță.

   Nici accesele de tristețe, nici cele de eu-
forie nu l-au împins vreodată să privească
viața dintr-un punct de vedere global, din
perspectiva unei finalități. Fiind incapabil
de a pronunța judecăți de valoare asupra
vieții, tratează orice eveniment drept ceva
inedit, unic, separat de evenimentele ante-
rioare. Această prospețime în manifestări,
această ancorare în sensibil e lucrul - de alt-
fel, capital - care mă frapează întotdeauna
când îl revăd, pentru care îmi rămâne străin
și care îmi confirmă prejudecata că, fără
sensibilitate metafizică, inteligența umană
nu are nicio valoare - poate doar valoarea
unui complicat mecanism de ceas.

   Singuraticului nu i-a impus nimeni sin-
gurătatea; nimic și nimeni nu îl obligă să
trăiască separat; singurătatea a ales-o de-
mult, în zorii existenței sale, sau poate chiar
mai înainte de ivirea lui în lume - e un le-
gământ din vremuri imemoriale, asumat cu
aceeași ardoare ca și sfințenia, a cărui tră-
dare ar însemna însăși trădarea ființei sale.

   Oricât de mult ne-am dori contrarul,
oricât de mult ne-am opune, după o pe-
rioadă mai scurtă sau mai lungă de timp,
vrând-nevrând, suntem alții, ne înstrăinăm
de noi înșine, identitatea noastră se alte-
rează. Consistența nu e o caracteristică a
ființei umane - dacă putem folosi termenul
de ființă în acest caz. Singura cale de a ne
defini constă în a juxtapune, la nivelul
memoriei, fragmente disparate ale exis-
tenței noastre. - Trăim sub imperiul Tim-
pului, suntem lumile fulgurante care trans-
piră neîncetat din porii lui Vishnu, niște
figuranti într-o mare farsă.

   Ce ne predispune la refuzul evidențelor,
la a afirma ceea ce este ca o consecință la
ceea ce nu este? Să deducem, bunăoară, îm-
preună cu Heidegger, din ființare, adică din
deficitul de ființă, Ființa? Sau, precum Pla-
tou, lumea perfectă din cea imperfectă?

   ... Nostalgia unei lumi a pietrei... o tă-
cere insondabilă... indescriptibil... Cum
să nu te simți umilit în apropierea unei
stânci?


   Cu cât te arăți mai convins de irealita-
tea cerului și pământului, cu atât ești mai
prolific: plănuiești, acționezi și o iei iarăși
de la început. Parcă o povară ți-ar fi fost
luată de pe umeri. Nu mai ai nicio iluzie,
pentru că tu însuți ești o iluzie, nu mai
există nicio constrângere, pentru că nimic
nu este real - ești liber, chiar dacă liberta-
tea ta nu e mai puțin iluzorie.



19 aprilie 2005

^^ERTTTUDINEA SINGURĂTĂȚII.

   Abdicăm de la rațiune când încetează să
ne mai hrănească speranțele - mai precis,
iluziile. De fapt, rațiunea e prima care ne
abandonează: la ce bun o metodă fără
obiect?

   După ce s-a deschis cutia Pandorei și au
ieșit în lume toate relele prezentului, nu
mai era decât Speranța care să ne chinuie
viitorul.

   Să vrei să te pui de-a curmezișul naturii
tale... A te cunoaște pe tine însuți nu e -
hotărât lucru - de niciun folos.

   Nu trebuie să ne înșelăm asupra no-
țiunii de prietenie: ea descrie o categorie
de raporturi între indivizi întemeiate pe o
anumită identificare cu celălalt (preocu-
pări, interese, sentimente, experiențe comu-
ne). Această identificare este supusă schim-
bărilor care au loc în interiorul fiecărui
participant. în consecință, nu trebuie să ne
așteptăm ca o relație de prietenie să fie
eternă.

   Există oameni care sunt într-o anumită
armonie cu ei înșiși, cu ceilalți, cu mediul
înconjurător. Cei fericiți. La ei neliniștea
este temporară, strict delimitată și are o
cauză precisă - odată îndepărtată, senină-
tatea revine tot așa cum apa umple volu-
mul creat de ridicarea unei pietre. Și exis-
tă oameni care nu au niciun punct fix,
pentru care căderea nu are fund, golul
nu are limite; momentele de exaltare sunt
succedanee ale depresiei, a doua față a de-
lirului....Da, ei sunt cei nefericiți.

   în iubire nu poți ști niciodată precis
cine e înșelătorul: ea te-a înșelat pe tine sau
tu te-ai înșelat pe tine insuți?

   Ce e iubirea? Dorința cărnii - și a uită-
rii de sine.

   Un imoral e întotdeauna un mai bun
cunoscător al problemelor esențiale decât
un filozof: dându-și frâu liber pornirilor
naturale, el e în armonie cu tot ce înseamnă
viață; nu-1 surprinde nimic, căci regăsește
totul în sine, iar ceea ce nu-și poate expli-
ca ... - ei! asta nu-i este de niciun folos.


11 septembrie 2005,
ora 3 dimineața

Nimeni net iubește pe nimeni, decât pe
sine - ar fi un clișeu dacă n-ar ascunde
un mare adevăr. Tot ce facem - facem cu
gândul la noi: banala politețe - în esență,
propagandă în favoarea stimei de sine;


sacrificiul pentru altul, chiar și cel tragico-
eroic - un efect al orgoliului îmbrăcat în
haina onoarei, a parolismului, a consec-
venței.

    Știu că eu nu pot fi iubit; sunt convins
că nu știu să iubesc liniștit, prozaic, discon-
tinu, inconsistent, umil, într-un cuvânt „lu-
mește“; știu că Iubire nu există - și totuși,
totuși acest sentiment mă bântuie, eu îl
protejez, îl alint, nu vreau să renunț la ideea
că iluzia poate deveni realitate (sau realita-
tea iluzie): e o boală care crește din eșecuri,
nemulțumire de sine și din răul de a trăi.

    Aș vrea să am în loc de inimă o piatră -
o piatră dură ca diamantul, dar întunecată
ca fundul unei fântâni secate.

    Certitudinea sigurătății. Bis - Dar până
când de astă dată? Să nu ceri consecvență
de la o natură predestinată.

    Simt din nou plăcerile derizorii ale unei
senzații - i-aș zice fatalism viril. Dar să nu
se înțeleagă greșit: această satisfacție ri-
dicolă se epuizează în mod irecuperabil cu
fiecare apariție: când apare, are forța unui
mesianism, apoi entuziasmul acesta sus-
pect dispare și rămâne doar răul de a trăi.

    Ipocrizia nu este o trăsătură exclusivă a
femeii, dar îi este prin excelență specifică.

    Crezi că ai reușit să scapi de tine, să eva-
dezi în afara ta - și atunci survine ineluc-
tabilul și te readuce înapoi ca pe un copil
neastâmpărat.

    Copil fiind, credeam că neliniștea era un
stadiu, o stare proprie vârstei. Aveam șai-
sprezece când, la mijlocul unei conversații
amicale cu profesorul de geografie, am avut
revelația că incomprehensibilul este sub-
stanța vieții - iar neliniștea forma ei.
    Toate eforturile noastre au scopul de a
nega această evidență, de a crea sens și
ordine acolo unde nu este.

    Abdicăm de la rațiune când rațiunea se
înfrânge pe sine.

    Ar trebui să mori în clipa când ai iubit
prima dată...

    - O frază de farsă tragică.

    Orice entuziasm nu este decât antici-
pația unei decepții, deci rezultatul unei
neînțelegeri, efectul unei desincronizări.


25 februarie 2006,
ora 3 dimineața

Tot ceea ce înseamnă Viață se consumă
în contradicția dintre ceea, ce știi și ceea
ce faci.

    Inocentul privește vertical^ cel cu expe-
riență are privirea orientată pe orizontală.

    începutul și sfârșitul: după Bach, ci-
ne mai poate afirma că la început a fost
Cuvântul?


26 • APOSTROF

                           Proză

        Heltiuga nepotului


Radu Părpăuță

            Motto: Peipetuo vincit
            qui utitur clementia
            (Cine iartă învinge întotdeauna).

IN 1990, mama lui Iliuță s-a gândit să plece
în străinătate. Era divorțată, iar altă rudă
mai apropiată nu avea decât pe taică-său. A
mers la el și l-a rugat să-i țină copilul câteva
luni, cât va sta ea în străinătate și va strânge
bani, „ca să mâncăm o pâine mai albă“. Mo-
șul nici n-a voit să audă. Tot dădea din gură
că e bătrân și că s-a săturat: a crescut cinci
copii, inclusiv pe ea, și ce s-a ales? Fiică-sa
i-ar fi replicat că a crescut-o pe dracu’; el stă-
tea numai prin crâșme și doar răposata maică-
sa știe câte năpaste a tras cu el și cu cei cinci
copii. Dar s-a abținut, fiindcă avea nevoie de
bătrân. L-a rugat ea în fel și chip, dar bătrâ-
nul era neînduplecat. Până la urmă fiică-sa a
făgăduit că îi va trimite o sută de dolari pe
lună pentru îngrijirea lui Iliuță. Atunci moșul
a lăsat-o mai moale: „Te juri?“ „Mă jur!“ Mo-
șul știa că fata seamănă cu maică-sa și nu își
călca un cuvânt nici în ruptul capului. Așa
că a acceptat.
    Lucrurile însă stăteau cu totul altfel. Cu
banii trimiși și cu pensia bătrânul o ținea nu-
mai în beții. Nici vorbă să aibă grijă de copil.
Bătrânul lipsea uneori zile întregi de acasă pe
la prietenii săi dc pahar. Iar când se întor-
cea, era ca mort câteva zile în șir și gogea în
pat. Iliuță își petrecea mai tot timpul pe
drum, prin fața noii circiume deschise în
apropierea casei lor. Din când în când pro-
prietăreasa îl chema înăuntru și-i dădea câte
un pachet de biscuți sau de napolitane. După
un timp s-a învățat să meargă cu alți copii la
groapa de gunoi. Lua de acolo într-o traistă
pâine mucezită și ce mai găsea. Uneori găsea
și cozonac. O vecină îi dădea câte o cană cu
lapte, câte o hăinuță, ba îi spăla și hainele. Tot
cu ajutorul vecinei a putut intra și la școală.
Mergea la școală de mânuță cu Mărioara, fe-
tița vecinei. Și tot așa se întorcea. El îi cioplea
păpuși din lemn, iar ea îi dădea lui „mâncă-
rică“ din frunze amestecate cu „pâniță“ din
semințe de troscot. Dar, de multe ori, tot de
la groapa de gunoi se hrănea.
    Prin clasa a treia, învățătoarea, impresio-
nată de soarta băiatului și de faptul că acesta
se arăta isteț, s-a gândit să ia legătura cu ma-
ma lui. Tocmai atunci însă mama lui Iliuță a
încetat convorbirile telefonice cu bătrânul.
Moșul avea acea viclenie a bețivilor, care știu
să scoată bani și din piatră seacă. A convin-
s-o să nu-i mai telefoneze, ca să nu cheltuie,
chipurile, prea mult. Bătrânul îl punea pe Iliu-
ță să-i scrie scrisori mamei, îi spunea ce să
scrie, după care le trimitea. Când Iliuță era
prin clasa a cincea, maică-sa s-a căsătorit cu
un spaniol. După aceea a făcut un copil cu
acel bărbat. Vreme de vreo doi ani n-a mai
trimis scrisori, nici bani. Insă Hoașcă, asta era
porecla bătrânului între bețivii lui, n-a înce-
tat cu bețiile.
    Iliuță a terminat opt clase și apoi a lucrat
prin mai multe locuri. Până la urmă a prins
cheag la un atelier de tâmplărie. Salariul era

mic, dar era salariu! Se descurca acum singur.
In această perioadă maică-sa s-a întors acasă.
Se pare că nu se prea înțelegea cu spaniolul
ei. Iliuță a primit-o cu răceala. Nu i-a reproșat
nimic, dar o evita. Nu dădea pe acasă, dor-
mea mai mult pe la prieteni. într-o zi i-a zis
maică-sii: „De-acuma tanti Viorica mi-e mai
mult mamă“. Viorica era acea vecină care
l-a ajutat de mic. înnodată în îndoieli, dezo-
rientată, maică-sa a lăsat totul baltă și s-a în-
tors după o lună în Spania. După aceea n-a
mai dat niciun semn de viață.
    După vreo doi ani, atelierul de tâmplărie
a fost cumpărat de un italian. Acum Ilie câș-
tiga bine. Tot acum, la 19 ani, Ilie s-a însurat
cu Mărioara, prietena lui din clasa întâia.
    Hoașcă a pățit-o rău! A făcut ulcer și avea
dureri groaznice, chiar dacă bea numai un
păhărel. Așa că acum stătea acasă și bea lapte.
Și cum o nenorocire nu vine niciodată sin-
gură, într-o bună zi Hoașcă a anchilozat:
nu-și mai simțea picioarele, erau moi ca de
cârpă. Nu mai putea să meargă nici cât un melc.
    Și-ntr-o zi Ilie îi zice nevesti-sii: „Mă-
rioară, știi ce mă gândeam eu?“ „Ce?“„Mă
gândeam că... să..., începe Ilie să se scarpine
la ceafă. Hai să-l aducem pe moșneag la
noi.“„Vai de mine! Tu zici asta?“ o luă gura
pe dinainte pe Mărioara, căci între ei era un
acord tacit să nu se pomenească de copilăria
lui. Ea învățase că amintirile din copilărie îl
răneau adânc. „Adică de ce nu eu?“ Femeia
nu-i răspunse. Schimbă vorba: „Știu eu ce
să zic.. .“„Doar îi neamu’ meu, orișicât!“ „Bi-
ne, da’ unde să-l ținem? Vezi și tu cât suntem
de strâmtorați.“ „A sta în bucătărioara de vară
cât îi cald, iar la toamnă om mai vedea noi...“
Mărioara ținea mult la bărbatul ei și nu-i ieșea
din cuvânt: „Bine! Dacă zici tu!“ încuviință
ea cu juma’ de gură. „Lasă! o mai îmbună el.
Un blid de mâncare s-a găsi și pentru el.
Doar îi neamu’ meu!“
    Zis și făcut! L-au instalat într-o bucătărie
de vară aflată în curte. Bătrânul avea și tele-
vizor acolo. Să tot trăiești. însă săracul bine
mult rău așteaptă...! Când venea de la servi-
ciu, primul lucru pe care îl făcea Ilie era să
meargă la bucătăria de vară, să-l ia pe bătrân
în brațe, să-l ducă în casă și să-l așeze la masă.
Mâncau toți trei la un loc: Ilie, nevastă-sa și
bunicul.
    „Pune-i rânza din borș, Mărioară, că bu-
nelu’ are dinți slabi, zicea Ilie. Că eu nu-mi
uit neamurile. Așa-i, bunele?“ „Așa-i, Iliuță“,
răspundea umilit bătrânul. în timpul mesei
Ilie bea câteodată un pahar, două de vin:
„Să-ți pun și ție, bunele?“ „Nu vreau, Iliuță“,
răspundea bătrânul cu ochii în jos. „Ei, că
de-atâta nu ți-a fi!“ „Nu, nu vreau“, răspun-
dea moșul și mai pierit. „Aaa, mata vrei un
rachiuaș. Adă-i un rachiu, Mărioară, că eu îmi
respect neamurile/¹ „Nu vreau rachiu.“
„Cum, Doamne, nu vrei? Că toată viața mne-
tale ai vrut ș-ai răzvrut. Rachiu și rachiu!
Așa-i?“ „Așa-i, Iliuță, așa-i“, începea moșul să
plângă. „Nu te-am cinstit eu în privința mân-
cării și a băuturii?“ „M-ai cinstit, Iliuță,
m-ai cinstit“, plângea moșul. „Cu toate că ți-am

fost oghială și buleandră, eu te cinstesc. Iar
acu’ tu ești oghiala și buleandra me.“
    A doua zi Ilie îl aducea iar în brațe pe
moș la masă. Până nevasta punea mâncarea,
Ilie îl toca molcom: „Ia zi, ți-am dat adăpost
ție, un bătrân neputincios?“ „Mi-ai dat, Iliu-
ță.“ „Că eu nu-mi uit neamurile. Așa-i?“ „Nu
le uiți, nu le uiți.“ „Ți-am dat eu cumva hel-
tiuga? Resturile care se aruncă la porci?“ „Nu
mi-ai dat heltiuga, Iliuță“, se îneca în plâns
moșneagul. „Da’ tu mie nici heltiuga nu
mi-ai dat. Spune adevărat!“ „Nu ți-am dat,
Iliuță.“ „Că mâneam de la vărsătoare. Știi
asta?“ „Știu, Iliuță, știu.“ „Te-am poreclit eu
vreodată Hoașcă?“ „Nu m-ai poreclit, Iliuță.“
„Nu, că eu îl respect pe bunelu’ meu. Așa-i,
bunele ?“ „Așa-i, Iliuță, mă respecți“, bocea
moșul, căci slăbiciunea și alcoolul îl făcuseră
tare plângăcios.
    A treia zi îl pisa iar: „Așa-i că trăiești ome-
nește?“ „Trăiesc, trăiesc.“ „Da’ eu am trăit
neomenește din cauza matale. Că străinii
m-au ajutat, iar mata, care îmi ești neam,
sânge din sânge cu mine, nu m-ai ajutat.
M-ai ajutat?“ „Nu te-am ajutat, Iliuță, păcă-
tosul de mine“, plângea amarnic moșul. Dar
Ilie nu-1 lăsa: „Lasă plânsu’, că degeaba mai
plângi acuma. Mai bine povestește cum mă
puneai să scriu scrisori mamei.“ „Te puneam,
Iliuță, te puneam.“ „Și cum scriam? Hai, mai
zi o dată!“ Moșul începea: „Dragă mamă...“
„Nu, dragă mămică“, îl corecta Ilie. Moșul
relua ascultător: „Dragă mămică, află că eu
sunt bine sănătos și o duc bine cu bunelu’...“
„Nu, nu, nu - îl corecta iar Ilie, ridicând
degetul arătător a luare aminte -, află că eu
sunt bine sănătos, ceea ce-ți doresc și matale.
O duc bine cu bunelu’ și am fost și în excur-
sie la Iași cu școala.“ Moșul începea iarăși cu
glas tărăgănat: „Dragă mămică....“
    Așa se petreceau lucrurile zi de zi. Lecția
nepotului era așa: punea întrebări, îl lămurea,
iar bunicul îi răspundea, îl aproba și se tân-
guia. Mărioara îi mai zicea câteodată lui Ilie:
„Măi dragă, mi-i milă de bietul om“. „Ți-i
milă? Da’ ce-am zis? Am zis ceva ce nu-i ade-
vărat?“, o făcea pe niznaiul Ilie. „Lasă-1, nu-1
mai necăji atâta!“ „Da’ ce, l-am înjurat, l-am
bătut, am țipat la el?“
    într-adevăr, Ilie era foarte liniștit când vor-
bea cu bunicu-său. Nu ridica niciodată gla-
sul. Cine l-ar fi ascultat la ușă, fără să înțe-
leagă vorbele, i-ar fi părut mai degrabă că
o combină greoaie seceră-seceră ziua toată.
    Ilie l-a măcinat toată vara zi de zi. Iar
pe la începutul lui septembrie s-a întâmplat
nenorocirea.
    A fost un incendiu la bucătărioara de vară.
L-au găsit pe bătrân carbonizat pe jumătate,
dar, desigur, murise înainte, intoxicat cu fum.
Se târâse până la ușă s-o încuie și acolo l-au
găsit. Pompierii, care au venit după aceea, au
constatat că în cămăruță nu era nicio sursă de
foc și că incendiul a fost provocat. Firește, de
bătrân.

Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 27

ARH


        £ Un iversitatea cl ujeană
        WAA în arhivele anilor '40


Aflat într-o cercetare în Arhivele Naționale de la filiala Cluj-Napoca și investigând registrele
Universității „Babeș-Bolyai“, întâmplarea a făcut, tocmai acum, când universitatea urma
să celebreze 90 de ani de la înființare, să dau peste stenograma ședinței în care s-a elaborat
decizia de schimbare a denumirii instituției. Coincidență sau nu, imediat am realizat că mă
aflu în proximitatea unui document care merita o privire mai atentă, căci plonjam într-o
epocă în care deciziile instituționale își găseau justificările în recursul ideologic, vremuri
în care parcursul istoriei era semănat de trimiteri către voința populară și aspirațiile sale bine
cunoscute. Din fericire pentru universitatea noastră, dominoul denominărilor ce a zdruncinat
acei ani nu a produs un stigmat pe frontispiciul ei. La un moment dat, unul dintre cei
prezenți, Alexandru Roșea, a propus chiar efectuarea unor „sondagii și în opinia publică“.
Astfel că în 1948, în cadrul unei ședințe de Senat ce începea prin laconica formulare
„Chestiunea schimbării“, s-a luat decizia redenumirii universității clujene, din „Regele
Ferdinand 1“ în „Victor Babeș“, însă nu înainte de a se trece în revistă lista posibililor
candidați, ce, bineînțeles, trebuiau cu toții să fie legitimizați atât științific, cât și ideologic.
   Textul transcris în redacție, conform fotocopiilor Registrului de ședințe ale Senatului,
păstrează normele ortografice ale vremii, corectând, în schimb, greșelile de dactilografiere,
care, la rândul lor, au păstrat probabil greșeli ale stenogramelor ședinței. (F. B.)

XXII.
Nr. 25/1948

Dl. Rector prezintă telegrama de felici-
tare pentru hotărârea de a numi Univer-
sitatea Victor Babeș, primită din partea Dini
Prof. Nicolau din București. Senatul ia act.

PROCES-VERBAL
      (înregistrat la Nr. 145/1948)
încheiat în ședința a vi-a a Senatului Uni-
versitar ținută în ziua de 10. Ian. 1948, sub
preșidenția Dlui Rector Emil Petrovici, pre-
zenți fiind: Dl. Prorector loan Tănăsescu,
Dnii Decani: Erast Tarangul, loachim Cră-
ciun, Dna Raluca Ripan, Mihail Kernbach,
Dnii delegați: Aurelian lonașcu, Alexandru
Roșea, Vasile Radu, Coriolan Tătaru și
Secretar General Liviu Gomboș.


I.
Nr. 137/1948
Chestiunea schimbării actualului nume al
Universității. Dl. Rector Petrovici arată că
în urma schimbărilor survenite în organi-
zația de stat, prin proclamarea Republicei
Populare Române, este necesar ca Univer-
sitatea noastră să-și schimbe numele, pentru
a evidenția că înțelege să meargă pe același
drum cu întreg poporul român și că lucrea-
ză pentru realizarea aspirațiunilor populare,
în consecință este nevoie să se aleagă un
nume care să simbolizeze aceste atitudini.
   Un nume la care ne-am gândit este acel
al profesorului Emil Racoviță, savant și fost
profesor la Universitatea noastră care în
tinerețe a făcut parte din mișcarea socialistă
și atitudinile lui ulterioare au evidențiat că
a rămas pe aceiași linie de conduită politică.
   Un alt nume este acel al profesorului
Victor Babeș, marele savant, fost profesor

la Universitatea noastră, la înființarea ei.
Este un nume care a intrat în istorie, prin
mari realizări în domeniul științific. S-a năs-
cut la Viena, din părinți originari din Banat,
și a fost profesor și la Budapesta și Bucu-
rești. A avut idei democratice și a susținut
necesitatea măsurilor preventive în medi-
cină. într-un elogios articol al unui profe-
sor sovietic, apărut într-un număr recent din
Analele Româno-Sovietice, se menționează
această atitudine a profesorului Babeș.
   Un nume mai vechiu legat de Ardeal
este a lui Nicolae Bălcescu, reprezentant
al ideilor democrației populare și republi-
cane din generația dela Î848. Se găsește
trecut în toate enciclopediile în legătură cu
mișcările revoluționare și este mai cunoscut
decât Babeș și Racoviță. Bălcescu a avut
concepții și atitudini politice progresiste, a
luptat pentru înțelegerea dintre Români și
Unguri și a făcut cea mai frumoasă pre-
zentare a Ardealului în introducerea la Is-
toria lui Mihai Viteazul. Crede că este nu-
mele cel mai potrivit ee s-ar putea acorda
Universității noastre. întrucât Universitatea
a avut până în prezent un nume este nevoie
să i se acorde un alt nume, mai ales că în
Cluj mai există o Universitate.
   Dl. Decan Kernbach spune că în primul
rând este necesar să lămurim dacă urmează
să se acorde Universității numele unui om
de știință sau să alegem un nume dintre
acei care s-au evidențiat mai mult pe teren
social. Crede că e mai potrivit să adoptăm
principiul științific, deoarece Universitatea
este un focar de știință. în acest caz se im-
pune numele marelui savant Victor Babeș
a cărui activitate științifică a pus bazele me-
dicinii științifice române. A fost profesor
extraordinar la Budapesta de unde a tre-
cut la București, întemeind medicina româ-
nă modernă. A fost deasemenea unul din-
tre primii profesori ai Universității noastre.
A lucrat în colaborare cu marii reformatori
ai medicinii, fiind elevul lui Pasteur, Koch
etc. și a colaborat cu Mecinicov. A scris
aproximativ 700 lucrări științifice și 30-
40 monografii în problemele de patologie,
bacteriologic etc. A întemeiat primul insti-
tut antirabic, pe timpul când încă Pasteur
trăia, institut care a atras o mulțime de
străini, descoperind o metodă de tratament
mult superioară aceleia a lui Pasteur. A des-
coperit 40 microbi noui, a făcut studii și
descoperiri în legătură cu pelagra, lepra etc.
și a avut primul ideia seroterapiei. A făcut
o politică sanitară fiind preocupat de nece-
sitatea medicinii preventive și în congre-
sul dela Roma a fost primul savant care a
arătat că medicina nu poate să se limiteze
numai la partea curativă. A făcut o operă
uriașe științifică și socială, fiind cunoscut în
toată lumea, a creat o școală nouă și meto-
de noui și a ridicat astfel medicina univer-
sală. Citează părerile unor savanți și rezumă
un articol al profesorului sovietic Noskov-
ski asupra lui Babeș, apărut în revista Ana-

28 • APOSTROF

        Artistul


Ion Mânzatu

N-a trecut prea multă vreme de când
artistdPrnrstăpân peste un paradox
fundamental: pe de o parte, se străduia să
aducă măreață slavă materiei, iar pe de alta
își dorea s-o domine, să-i impună formele
visului născut din puterea neființei sale.
O încleștare acerbă, divină se întâmpla
atunci. Uneori dura o clipă, alteori dura o
viață, dar oricum ar fi fost, artistul era cu
totul absorbit în materia muzei sale. S-au
dus acele zile, acum artistul este preocupat
să aducă o măreață odă persoanei sale. A
uitat de materie, a uitat de forme, a uitat
de substanța creației. în zilele noastre, artis-
tul se definește ca fiind doar egalul imagi-
nii sale publice, pe care o întreține cu greu,
cu eforturi deosebite. Nu mai precumpă-
nește nimic în fața acestei nevoi: cea de a fi
recunoscut drept cineva, drept o autorita-
te. Personal, în România, mai cunosc un
singur artist, o singură persoană care tinde
continuu, încăpățânat, tenace să se trans-
forme în însăși substanța materiei pe care
o glorifică: Johnny Răducanu. Despre res-
tul pot vorbi cu respect, cu oarecare defe-
rență, dar, din nefericire, pot citi lesne dis-

4
lele Româno-Sovietice. Este figura cea mai
potrivită pentru ca Universitatea din Cluj
să-i poarte numele. Opera Profesorului Ra-
coviță deși considerabilă nu este de am-
ploarea celei a lui Babeș. A scris 32 publi-
cații tratând în majoritate despre insectele
care trăiesc în grote studiind totodată și
flora subpământeană. A fost un mare cer-
cetător și a adus contribuții noui la proble-
mele legate de biologie, mai ales în legătură
cu adaptarea. Având în vedere cele expuse
propune ca Universitatea să primească nu-
mele Victor Babeș, iar Institutului de Speo-
logie să i se acorde numele Emil Racoviță.
Totodată Colegiul Academic să i se dea
numele Nicolae Bălcescu.
   Dl. Prorector Tănăsescu spune că nu-
mele profesorului Racoviță trebue legat de
opera lui și în consecință să se dea acest
nume Institutului de Speologie, care este
creația profesorului Racoviță. Ar rămâne de
ales între numele lui Babeș și Bălcescu, în-
să crede mai potrivit să păstrăm un nume
dintre profesori.
   Dl. Prof. V Radu arată că deosebirea
între operele profesorilor Babeș și Racoviță
este mai mult o deosebire de specialități,
domeniul în care a lucrat prof. Babeș se lăr-
gește prin aplicațiuni și deaceea este mai
cunoscut. Profesorul Racoviță a fost din
tinerețe apreciat, încredințându-i-se misiu-
nea de naturalist (singurul cu această spe-
cialitate) în expediția antarctică belgiană. A
trasat linii adânci de cercetare, a studiat mii
de grote, pentru studiul biologiei a adus
contribuții esențiale mai ales prin studiile
asupra adaptărilor. E bine să alegem o per-
soană de mare suprafață, care prin activi-
tatea lui să fi îmbrățișat întreaga cultură.

tanța și neștiința de a fi artiști. Despre cei-
lalți pot spune fără să mă mustre conștiința
că nu au legături tainice cu materia pe care
s-au hotărât s-o slăvească. De fapt nici nu
vor asta. Nu asta este credința lor, ci pro-
pria imagine, propriul eu, propria ființă, pe
care simt teribil nevoia să o așeze pe un
soclu cât mai înalt. S-a făcut o știință din
asta, sunt protocoale temeinic elaborate,
coduri de conduită, s-au elaborat tehnici
consemnate minuțios, și totul conduce în
afara materiei, alături de ea. „Artiștii“ de
azi își privesc detașat materia - care nu mai
face parte din ei -, cu condescendență;
vânând, pescuind elementele trebuincioase
pentru imaginea măreață în care să se lă-
făie în admirație de sine.
   Nu toți - vă aud spunând. Ba toți, prea-
drepților, preabunilor, ba pentru ea asta
este filosofia timpului. Nu trebuie nicidecum
să ne amăgim. Sunt vremuri ale bicisnici-
lor, ale pigmeilor. Nu măreția faptei, nu
misterul relevat ale materiei este obsesia,
nu titanica încleștare cu neexistența, cu
nefiindul, ci parcursul către distincții și
galoane inventate cu oarecare prilej, și din
ce în ce mai numeroase, pentru a ajunge la
toți. Pe timpul lui Mozart era un singur
Salieri, acum sunt cultivați industrial, avem
recolte bogate, o mare varietate de soiuri,
unele dinte ele modificate genetic, pentru


   Dl. Prof. A. Roșea spune că la alegerea
numelui trebue să ținem seamă și de latu-
ra politică și socială a activității precum și
de punctul de vedere științific. Bălcescu a
făcut istorie științifică. Ar fi necesar să se
facă sondagii și în opinia publică în legă-
tură cu alegerea numelui.
   Dl. Prof. lonașcu este deasemenea de
părere să se facă o anchetă prin Consiliile Fa-
cultăților asupra numelui celui mai potrivit.
   Dl. Decan Crăciun arată că cele trei per-
soane în discuție sunt mari personalități.
Bălcescu nu este mai prejos decât ceialalți
doi, opera lui Bălcescu fiind de mare am-
ploare. A avut o vastă activitate și în afară
de monografia istorică a lui Mihai Viteazul,
cea mai cunoscută dintre lucrările lui, are
lucrări din domeniul organizației sociale,
organizației armatei etc. Pentru a se putea
aprecia la justă valoare opera cuiva este ne-
voie și de o perspectivă istorică, de cel pu-
țin 50 ani. Numele lui Bălcescu se impu-
ne prin activitatea revoluționară, activitatea
socială, sfârșitul de martir.
   Ar fi și un al patrulea nume necesar ca
să fie pus în discuție și anume Gheorghe
Lazar, care ar fi acceptat unanim de toată
provincia. Fiu de țăran, a studiat la Cluj,
este luminătorul veacului al 19-lea în țările
române și sintetizează pedagogia română.
   Dl. Decan Tarangul pune în discuție și
numele lui Simeon Bărnuțiu, fiind primul
teoretician român care a susținut republica.
   Dl. Prof. lonașcu spune că este o tra-
diție ca să se acorde Universității numele
unuia dintre ctitorii ei. Dacă renunțăm la
numele de Regele Ferdinand să alegem nu-
mele lui V Babeș sau a altui ctitor. Crede
mai potrivit numele V Babeș, care ar subli-

o productivitate crescută. Iar Mozart a
murit. Toți aceștia nu-ți vor vorbi vreodată
despre trudă, chin, suferință, neîmpliniri,
obsesii, și iar suferință, suferință, suferință
și nevoia de a te împăca mereu cu spiritul
suveran al materiei pe care o provoci con-
tinuu. îți pot vorbi, în schimb, despre infai-
libile tehnici de a realiza măreața opera în-
tr-o manieră industrială, despre sistemele
de obținere a seriilor de masă, despre cum
pot fi ele răspândite pe tot globul pămân-
tesc, de până și locuitorii din Papua vor
ajunge să le glorifice.
    Nu, hotărât lucru, de-o vreme nu mai
avem de-a face cu Arta, ci cu o continuă
alienare turistică și industrială. Și atunci,
de unde să se mai ivească valori morale
care să ne lumineze viitorul? Cum va arăta
Măreția mâine, dacă astăzi arată așa: un
amărât de obiect negociat pentru un post
în administrația publică.
    Zilele trecute, două venerabile doam-
ne stăteau de vorbă în fața băcăniei. „Ce
s-a făcut, tu, cel mic al tău, că, iacă, io nu
mai știu nimic despre el?“ S-a făcut artist.
„Las’ să fie sănătos, săracul!“
    Cu douăzeci și cinci de ani în urmă,
s-ar fi făcut tractorist.





nia specializarea Universității din Cluj în
domeniul medical, așa cum este în prezent
cunoscută în opinia publică. Ar fi potrivit
însă ca cele două nume a lui Babeș și Băl-
cescu să fie puse în discuție la Facultăți.
    Dl. Decan Crăciun opiniază pentru nu-
mele lui Bălcescu. Arată totodată că Babeș
este originar din Banat.
    Dl. Decan Tarangul spune că ambele
nume ar merita să stea pe frontispiciul Uni-
versității. Victor Babeș însă este unul din
întemeietorii Universității și a desfășurat și
o activitate socială și e mai potrivit ca Uni-
versității să i se dea numele lui. Colegiul
Academic să fie numit Nicolae Bălcescu.
    Dl. Prorector Tănăsescu spune că trebue
să ținem seamă și de spiritul vremii. Babeș
este un creator și cu caracter social și în
consecință este numele cel mai indicat.
    După discuțiile urmate Senatul hotă-
rește în unanimitate următoarele:
    Universitatea din Cluj va fi numită în
loc de „Regele Ferdinand I“, Universitatea
„Victor Babeș“, Colegiul Academic, care
până la anul 1940 a purtat numele „Regele
Carol 11“ va fi numit Colegiul Academic
„Nicolae Bălcescu“. Institutul de Speologie
se va numi Institutul de Speologie „Emil
Racoviță“.
    Se va cere Ministerului aprobarea aces-
tor numiri.
    Nouile denumiri vor întră în vigoare
începând dela data de azi 10 Ianuarie 1948.

    Rector                   Secretar General

[Urmează semnăturile celor 11 participanți
la ședință.]

Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 29

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• ORADEA, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mundMercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

      Librăria Muzeului Literaturii Române
      SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •     12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •     24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •     48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

Cuprins

• Cafe Apostrof

• UN AUTOR ÎN DEZBATERE

Pe pământ îngerii ajung oameni                Xenia Karo-Negrea      4
Portret                                       Bruno Mazzoni         5 
(traducere de Codruța Cristina Pușcaș)                                
• Poeme                                                               
Pe fața de masă; O continuă pierdere;                                 
Afară pe coline; Concert; Un bocet;                                   
Deasupra râului                               Ana Blandiana          3
Speranța                                      Ion Mureșan            7
Uranienborg; Tipar; Zori; Grădina de vară     Flavia Teoc           21
prima pruncire; ultima pruncire; Rezemat                              
de vînt; Mica apocalipsă; Arbeit macht frei                           
- șaizeci de ani după; Cîntecul lebedei negre Andrei Fischof        23
tumular #2                                    Ștefan Bolea          25
• Cronica literară                                                    
Nicolae Mocanu, un blagian discret            Irina Petraș           8
Exactitate și manierism                       Ștefan Borbely         9
• Conversații cu...                                                   
Excelența Sa Henri Paul, ambasadorul Franței în România             10
(interviu realizat de Ovidiu Pecican, traducere de Raluca Ghervan)    
• CU OCHIUL LIBER                                                     
Elegii aproximative                           Iulian Boldea         14

2

Tatăl meu era un Domn                         Marta Petreu             18
„Terapeutul înnăscut"                         Constantina Raveca Buleu 19
Poetul religios, astăzi                       Mihaela Ursa             20
Fapte diverse, stiluri de viață               Corina Anghel Crișu      20
• Dosar: Din arhiva optzecismului                                        
Sfîrșitul anilor '80:                                                    
junii autori înceracă la Litera               Ion Bogdan Lefter        15
• Avangarda rusă                                                         
Evan, evoel; Flautul gloriei                  Konstantin Olimpov       18
Gravură hibernală                             Semion Keselyman         18
(traducere și antologie de Leo Butnaru)                                  
• Biblioteci în aer liber                                                
Complexitatea simplității                     Rodica Grigore           22
• Eseu                                                                   
Ultimele aforisme nescrise ale lui E. M.      Bogdan C. Enache         24
Artistul                                      Ion Mânzatu              29
• Proză                                                                  
Heltiuga nepotului                            Radu Părpăuță            27
• Arhiva ,A'                                                             
Universitatea clujeană în arhivele anilor '40                          28

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

Colecția „Filosofic contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.  3 lei

Colecția „Filosofic modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.    10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
•  Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.   15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
•  Se. Anselm din Canterbury,
 Monologion despre esența divinității
 traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.   4 lei


Colecția „Filosofic românească"
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                               10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.  8 lei
•  D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                             5 lei
•  Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                           8,75 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   1 5 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                             1 5 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                               20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                       4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                        4 lei


•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                             7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                 20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                               20 lei

•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.            20 lei
•  Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.               20 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii:
 Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
•  Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                  20 lei
•  Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
•  Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
•  Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                  7 lei

Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.             10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic , prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

•  I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.             5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoi iescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                             6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                             7,50 lei
•  Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Râdulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                              10 lei

Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   1 5 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.        1 7,95 lei
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                              19,95 lei
•  Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                              19,50 lei
•  Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                    19,90 lei

                                          
                                   5      
REDACȚIA:                  flPOSTROf      
Marta Petreu                              
(redactor-șef)                            
Lukâcs Jozsef                             
Virgil Leon                               
Ana Salomia Cornea                        
Irina Petraș                              
Tehnoredactare:                           
Fogarasi Edith                            
Vignetele revistei reprezintă              
variațiuni grafice de Mihai Barbu          
după desene de Franz Kafka.                
Ana Pop                                   
(contabilitate)                           
EDITORI:                                  
□    Uniunea Scriitorilor                 
din România                               
□    Fundația Culturală Apostrof          
Revista apare cu sprijinul:                
□    Fondului Cultural Național            
□    Consiliului Local și al Primăriei     
Cluj-Napoca                                
ADRESA REDACȚIEI:                          
Cluj-Napoca                                
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                
cod 400079                                 
Tel., fax: 0264/432.444                    
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro       
Pentru corespondență:                     
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,          
Cluj-Napoca, 400750                       
• Revista apostrof figurează              
în Lista-catalog a publicațiilor          
interne, editată de rodipet sa,           
la poziția 4251.                          
Manuscrisele primite la redacție          
nu se înapoiază.                          
issn 1220-3122                            
Revista este înregistrată la osim         
cu nr. 45630/22.05.1996.                  
Revista apostrof este membră a       -    
Asociației Revistelor, Imprimeri          
lor și Editurilor Literare (ariel),       
asociație cu statut juridic, recu-        
noscută de Ministerul Culturii            
și Cultelor.                              
Tiparul:                                  
Centrul de Presă Reformat                 

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXI, nr. 8 (243), 2010 • 31