
        Optzecismul

în loc de argument

Inallz, cînd a avut loc, la Pitești-Câmpulurg-Curtea de Argeș, prima întîlnire a generației ‘80, am proiectat un număr al revistei noastre
cu ți despre generația cptzecistă. Deși puțini dintre scriitorii invitați să ne trimită texte au răspuns invitației, totuși, cele mai multe pagini
din număr sint cu și despre optzeciști. Precizăm că nu ne-am gindit la o dezbatere teoretică despre generație, ci pur și simplu la un act de
prezență. (A.)

O reflecție

Magda Grigore

Colocviul a însemnat o pledoarie pen-
tru coerența unei generații, o generație
care, pe drept s-a spus, a avut de păstrat
și de (re)făcut procesul de normalizare a
vieții literare românești și a adus un plus
de armonie estetică și etică în cultura
noastră. Admirabil și meritoriu faptul că
generația ’80 nu și-a pierdut șansa.
   Dar timpul se schimbă, se rotește, are
mii de fețe și perversitatea de a te pune me-
reu la încercare. Oamenii se schimbă și ei,
unii în bine, alții în rău, dar și mai rău este
că unii nu se schimbă deloc. Generația ’80,
liberă, inspirată și generoasă în scris, a de-
venit distantă, egoistă și narcisistă în func-
ție. Unii, desigur, au deversat peste puterile
lor, peste propria axiologie, mulți folosesc
și-și atribuie la schimb referințe supraadjec-
tivate, exacerbate, foarte mulți livrează ne-
stingheriți o literatură glazurată doar în or-
goliu (al generației, bineînțeles). De aceea,
Călin Vlasie a avut dreptate când a afirmat
că pe undeva comunicarea s-a rupt, gene-
rațiile ’90, 2000 au simțit răceala, nu afec-
țiunea necesară, de unde și nevoia de frondă
și refuzul recunoașterii influențelor para-
digmatice în scriitură. Generația ’80 e astăzi
statutară, nu și-a pierdut șansa, spuneam,
dar ar fi păcat să-și piardă discipolii scriiturii.
Dimpotrivă, generația ’80 trebuie să găseas-
că împăcarea și drumul spre încă o norma-
litate. Ea a fost (grație zarurilor istoriei)

sprijinită de cititorul existent, 90-iștii și
douămiiștii se lovesc de opacitatea (ne)șan-
sei prin cititorul inexistent, de aceea par pre-
ocupați numai de viitor, dispuși să ignore
trecutul generațional, mai ales când și
dinspre acesta bate vântul aspru al indife-
renței. Oricum, ar mai fi timp pentru toate,
cum spunea meditativ Octavian Paler, dacă
nu-1 pierdem...
   Așa se vede de undeva de la marginea
generației ’80, făcând un pas înapoi, în
afara cercului și încercând să-i dai privirii
limpezimile binefăcătoare.






Șase chestii
cu optzeciști
Liviu Ioan Stoiciu

DIN CE n-am spus până azi despre
fenomenul optzecist (la 30 de ani îm-
pliniți) :
   1.   „Optzeciștii marginali^ și „optzeciștii
întârziați“ (termeni auziți de la Nicolae
Oprea) au preluat controlul fenomenu-
lui optzecist, fiind mândri de el și de ei
înșiși. Optzeciștii bucureșteni au fost eclip-
sați, în timp, ele optzeciștii „provinciei^.
   2.   Optzeciștii vor să fie toți în prima
linie, să fie prezenți în dicționare, istorii
literare și antologii sau manuale școlare, au

dat de gustul puterii, conduc reviste și edi-
turi (chiar și posturi de radio sau de tele-
viziune, în țară), fac politică (au funcții pu-
blice-cheie), au discipolii și gașca lor, au
devenit exclusiviști, își conservă prestigiul
apelând și la acest ascendent administrativ.
   3.    Optzeciștii profită de pozițiile câști-
gate și la vârful instituționalizat al USR, se
traduc în fel și chip, stau tot mai mult în
străinătate, își cultivă cultul personal.
   4.    Optzeciștii domină literatura română
prin valoarea estetică perpetuată după Re-
voluție (contestată degeaba de douămiiști).
Nu mai departe anul acesta, toți premiații
USR pentru cărți apărute anul trecut sunt
optzeciști (Al. Mușina, Cristian Teodores-
cu, Mircea Mihăieș, G. Ardeleanu), profi-
tând și de faptul că juriile sunt majoritar
optzeciste.
   5.    Douămiiștii au fost crescuți în cena-
cluri și educați la facultate de optzeciști -
ce a ieșit? O enormă frustrare literară, re-
ciproc împărtășită.
   6.    Optzeciștii sunt și publiciști remar-
cabili (inclusiv în audiovizual), unii își
eclipsează prin autoritatea lor publică ope-
ra literară. De fapt, câți dintre optzeciști au
cu adevărat o operă literară? Câți își văd
numele pe o ediție de „opere“? Opera
optzeciștilor morți are și ea un statut incert.
■
13 iunie 2010, București




         0 oglindă purtată de-a
         lungul unui drum
         Fotograme din postmodernitatea
         românească

DE-A LUNGUL a trei decenii de activitate critică,
Ion Bogdan Lefter și-a însoțit fidel colegii de
generație literară, de la primul „val“ postmodern
al anilor 1980 și continuînd cu seriile următoare.
Comentîndu-i sistematic, el a urmărit și a analizat
întregul fenomen în diverse tipuri de texte: teore-
tice și programatice, precum cele culese în volu-
mul său Postmodernism: Din dosarul unei „bătălii“
culturale, de cuprindere panoramică a unui gen în
Flashback 1985: începuturile „noiipoezii“ ș.a.m.d. O
iglindă purtată de-a lungul unui drum: Fotograme din
postmodernitatea românească (Pitești: Paralela 45,
2010) e „jurnalul de bord“ al acestui demers inter-
pretativ: cronicile de carte, profilurile de autori, arti-
colele și prezentările reunite aici schițează tabloul de
ansamblu al evoluției literaturii române a perioadei.
7 postmodemi: Nedelciu, Crăciun, Miiller, Petculescu,
Gtgea, Danilov, Ghiu (Pitești: Paralela 45, 2010)
cuprinde șapte studii despre șapte colegi de gene-
rație ai autorului: Mircea Nedelciu, Gheorghe
Crăciun, Herta Miiller, Valentin Petculescu, Vasile
Gogea, Nichita Danilov și Bogdan Ghiu. Cunoscut




       7 postmoderni:
       Nedelciu, Crăciun,
       Miiller, Petculescu,
       Gogea, Danilov, Ghiu

analist și teoretician al fenomenului postmodern, Ion Bogdan Lefter lucrează de această dată „micromonografie^ investigînd scrie-
rile fiecăruia dintre cei șapte în ansamblu, în sistem, cu o importantă dimensiune de critică „genetică^, de investigare a surselor profun-

de ale literaturii lor.

2 • APOSTROF

De ziua de naștere

Liviu loan Stoiciu

îl întrezărisem: pe un cal tras de un camion. Ba nu,
pe platforma unui camion
tras de un cal. Batem în ușă... Cine e? Nu se poate...
Dragă, ni s-a furat soneria! înainte
cu cinci minute de a sosi voi, soneria era la locul ei.
Au reînceput cu șicanele: acum,
după Revoluție? Șușotim - suntem și acum urmăriți.
Studiind de la

distanță icoanele vechi, ferecate, din argint, prinse
în pereți, aici ele tânjesc, nu li se închină
nimeni și nu sunt sărutate: în
apartament la bloc, unde suntem așezați în jurul
unei mese pătrate, cu sertare false,
afundați în sine, simți și tu că te afunzi cu totul aici, nu?
Cui îi pasă... Ochii icoanelor ne
urmăresc, neliniștite. Ce o fi: o deșurubez, o întorc,
o sucesc, e
o ploscă pentru praful de pușcă, o miros, o bat cu
degetul. După sunet, pot

să ghicesc direcția galeriei subterane: „au înviat
morții în familia noastră, pe aici

vin. Unul după altul, vin ca șobolanii^... Unii fură
soneria, alții vă urmăresc? Pe
unul îl întrezărim: pe un cal tras de un camion. Ba
nu, pe platforma unui camion...
Nu vă sinchisiți. Azi, prin instaurarea unei oboseli
și a unei descurajări: cu lingurițele
în mâini, gata să
devorăm tortul otrăvit! Aici, unde îl
serbăm de ziua de naștere pe Teodor Bălțatu: un
ardelean cu un plămân, fost
condamnat politic. Din neam de Tigru. Sau de Pin. Ca
mine. Acasă
la Ioana Diaconescu, de față cu Grete Tartler și
Mircea Dinescu.

O sută de femei într-un pat

Gellu Dorian

Cînd nu eram singur,
nu observam cît de triste erau femeile singure,
ieri însă, cînd ea a revenit după șapte ani, mi-am dat seama
că închipuirile mele nu erau nici pe departe
față de cum arăta femeia care mă privea de după ochelarii negri
ca de după o mască femeia căreia i-am văzut altădată chipul
mult mai frumos decît al unui înger,
mult mai frumos decît orice poate fi frumos,
mult mai frumos decît însăși frumusețea,
incit sacul de box în care loveam cu privirea
se încrețea din ce în ce mai mult
ca o bășică uscată de porc înțepată cu acul,
iar vorbele ei sunau ca grăunțele pe care nu le vor
mai ciuguli găinile într-o curte plină de șroturi;

și dintr-odată am devenit și mai singur și mi-am dat seama
cît de fericită poate fi femeia care poartă în ochii ei un bărbat
pe care-1 scoate din cînd în cînd ca pe un trofeu,
îl arată celorlalte femei
și apoi îl ghigosește în inima ei
care se face de miere,
se face de pelin,
se face de iască,
se preface în venin din care guști și pleci din agora
ca din fundul unei lumi pe care o urăști -

dar eu nu mai eram bărbatul singur,
nu mai eram mortul ei,
eram chiar omul fericit care-și privea în față deșertăciunea,
și deșertăciunea icnea,
vărsa valuri de leșie prin care a spălat toate cearșafurile
pe care le-a murdărit singură ani în șir,
sute de femei într-una singură,
într-unul singur, sute de bărbați fericiți ca iepurii în lanul
                                                        de trifoi -

nici ea nu mai era singură,
mii de chipuri mi-au trecut dintr-odată prin față,
mii de buze sărutam,


mii de țîțe sfarmam în palmele mele care stăteau uimite pe masa
                                                       de vinilin
de pe care ea își ridica din clipă în clipă prigatul de pere -

nimic mai neadevărat decît suferința
din care ieșea ca sirenele din imaginația copiilor în fața acvariului,
ochii mei înecați sub solzii
de sub care așteptam să iasă ca de sub rochia goală
din garderoba de acasă,
pe vremea cînd nu știam nimic despre singurătate,
cînd trupurile noastre umpleau cearșafurile cu rouă,
cînd noaptea nu ostenea în noi
ci se odihnea privighetoare în cerul senin,
ca pe atunci cînd puteam să mă îndrăgostesc de cele mai
frumoase femei
cînd numai pe ea o priveam,
puteam alerga nebun de unul singur prin sîngele ei
și să-i ies pe buze ca bobițele de zmeură printre frunzele verzi,
puteam fi oricît de departe și în același timp foarte aproape de ea,
cînd ea putea alerga prin sîngele meu
și să înflorească pe obrajii mei trandafiri,

pe cînd toate acestea erau lucruri normale,
ca de altfel acum
sacul acesta de box în care lovesc cu ochii facuți pumni
și nu-mi vine să cred că de sub fruntea aceea poate ieși
privirea altei femei care aruncă în sufletul meu
scorușe pe care nici ciorile cînd crapă de ger nu le mănîncă -

acum cînd sunt singur,
mă pot îndrăgosti de toate femeile din lume,
numai de ea nu!


Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 3

    PUNCTE DE REPER


„Cazul"
Lazăr Șăineanu:
Alungarea evreului


Ion Bogdan Lefter


G eorge Voicu, Radio-
grafia unei expatrieri:
cazul Lazăr Șăineanu, Ca-
ietele Institutului Național
pentru Studierea Holoca-
ustului din România „Elie
Wiesel", nr. 1 (3)/2008,
86 p.
    Sociolog și politolog,

cercetător, profesor, autor al unor studii
esențiale despre extremismele autohtone de
ieri și de azi, George Voicu s-a retranșat de
la o vreme pe poziții mai discrete, cu o mai
mică vizibilitate. Pînă acum cîțiva ani era
decan la Științele Politice din Universitatea
București, în perioada cea mai bună a fa-
cultății, la începutul anilor 2000 (perioadă
de reorganizări, de atrageri de finanțări im-
portante, de inaugurare a unui corp de clă-
dire suplimentar). Tot atunci, la trecerea în
noul secol și mileniu, s-a aflat în centrul
unuia dintre „scandalurile" care au fixat
coordonatele „războiului cultural" dintre
intelighenția liberală și cea extrem-con-
servatoare de la noi. Atacat cu virulența
isterică din care cercurile celei din urmă
și-au făcut armă predilectă, a preferat re-
tragerea din prim-plan, unde oricum nu
se simțise la el acasă. în urma unor tensi-
uni care n-au apucat să devină publice, în
loc să continue o bătălie care se anunța
dură, s-a transferat la SNSEA, fără să se mai
lase atras de rolurile de decizie. Structural-
mente un solitar, devotat, ca și pînă atunci,
unor ample explorări tematice, a preluat în
paralel o poziție perfect consonantă cu
profilul său intelectual, devenind director
de cercetare la Institutul Național pentru
Studierea Holocaustului din România „Elie
Wiesel". După setul de trei volume publi-
cate în anul 2000, Zeii cei răi: Cultura cons-
pirației in România postcomunistă, Mitul
Nae lonescu și Teme antisemite in discursul
public, n-a mai publicat nicio carte (doar
o reeditare a Mitului Nae lonescu la Editura
Ars Docendi, 2009), lucrînd pe „șantierele"
unor proiecte de anvergură, încă în curs.
Dacă nu greșesc, cel mai important e o is-
torie a intelectualității românești din per-
spectiva antisemitismului. „Caietul" scos în
2008 ca număr al unui periodic al INSHR,

de fapt un volumaș unitar, ne poate da o
idee asupra preocupărilor actuale ale cer-
cetătorului.
    Față de studiile anterioare, Radugnfia
unei expatrieri: cazul Lazăr Șăineanu mută
obiectivul de la agresori la victime, de la
exemplele de antisemitism și de antisemiți
la una dintre ținte. Bineînțeles, cercetarea
îi va pune în deplină „valoare" și pe „pa-
trioții" care i-au refuzat marelui lingvist
cetățenia română. E un exemplar „studiu
de caz": documentare temeinică, recon-
stituire cursiv-narativă, contextualizări
multiple, conceptualizare în trepte și in-
terpretare progresivă, pînă la concluziile
formulate în maniera știută a autorului. Aș
defini-o în felul următor, dual: precaută,
nuanțată, extrem de atentă, transmițînd
un sentiment de acută responsabilitate;
foarte radicală - însă - în fond, în opțiunile
interpretative privitoare deopotrivă la cazul/
cazurile de care se ocupă și la peisajul ge-
neral, la întreaga istorie românească.
    Modul în care George Voicu reface
povestea lui Lazăr Șăineanu, științific,
savant, creează - tocmai prin reținere, prin
patetismul conținut, neexprimat ca atare
- un impact emoțional special. Pe măsură
ce studiul avansează, devine impresionant
și, către final, zguduitor destinul dureros al
evreului român literalmente scufundat,
adînc, în cercetarea pe teme autohtone
(lingvistice, folcloristice, cu marile lui con-
tribuții: încercare asupra semasioltgiei limbei
române, 1887, Basmele române, 1895, Lsto-
ria filoltgiei române, 1892, Dicționar uni-
versal al limbii române, 1896, Influența
orientală asupra limbii ți culturii române,
1900). Născut la Ploiești, în 1859, într-o
familie evreiască de mult stabilită în Prin-
cipat, se simțea parte a acestui popor și
nu-și dorea altă identitate, drept care cere
„naturalizarea". în ciuda refuzurilor succe-
sive, nu renunță, revenind cu bilanțuri din
ce în ce mai bogate în lucrări care studiau
limba și cultura națiunii în care era integrat
defacto, mergînd pînă la decizia convertirii
la creștinism, care-1 va plasa în postura
„dublului repudiat": nici „românii-români"
nu l-au acceptat (de fapt, dușmanii perso-
nali, grupurile naționaliste care i-au putut
influența decisiv soarta), iar Moses Gaster
- între alți evrei - i-a reproșat „oportunis-
mul". Cînd nu va mai putea suporta ata-
curile, jignirile, nedreptatea virulent anti-
semită, va decide să se expatrieze, plecînd
definitiv, în 1901, în Franța (la 42 de ani;
se va stinge din viață în 1934, la 75). O
mărturie tulburătoare e cea publicată ime-
diat după stabilirea la Paris: O carieră filo-
li^ică (1885-190G). Istoricul unei impămin-
teniri. Memoriu autobicgrafic/Une camere
philokgique en Roumanie (1885-1900): Les
peripeties d’une naturalisation. Memoire au-
tobicgrapbique. Trecuseră 14 ani de la depu-
nerea primei sale cereri de „împămînteni-
re“, dintre care ultimii 12 - plini de atacuri
rasiste, de la cele ale lui V A. Urechiă la ale
lui lorga...
    Concluzia radicală a lui George Voicu
e aceea a constituirii, pe deasupra antisemi-
tismului cu argumente „tradiționale", a
unei „estetici antisemite" și a unui „anti-
semitism literar" care, „de aici înainte, va fi
tot mai prezent în cultura română, pe
măsură ce prezența evreiască în domeniul
literelor se va face tot mai simțită" (p. 83).
Rămîne să vedem cum vor arăta următoa-
rele etape ale cercetării. Studiul asupra „ca-

 Poem pentru
    Apostrof


Lucian Vasiliu


          Marta rimează
          cu arta.
          Aceasta e soarta
          cuvintelor
          în moarta
          mare
          a vremii
          în care
          (în tabăra studențească
          de la Izvorul Mureșului)
          eram
          semne de întrebare

          Cine oare
          acum
          în calendare
          stă tolănit, domniță
          și citește
          cu voluptate
          cartha
          pentru Marta?



zului" Lazăr Șăineanu e impecabil, solid
argumentat. Asupra extrapolării conclu-
ziilor sale am - însă - rezerve. Se poate des-
chide aici o discuție asupra cîmpului de
interpretări posibile. Predominante sînt
cea preponderent localistă și cea general-
europeană, care pune accent pe fundalul
istoric, de la mijlocul secolului XIX și pî-
nă la al Doilea Război Mondial. Ambele
ridică probleme de rigoare și de etică a cer-
cetării. „Localiștii" au tendința de a exa-
gera specificul autohton al antisemitismu-
lui, ceea ce, prin înscrierea exemplelor,
conduce rapid la concluzii așa zicînd „ma-
ximaliste", conform cărora fenomenul ar fi
avut dimensiuni considerabile. De partea
cealaltă, „generaliștii" obișnuiesc să mini-
malizeze cazurile concrete, dizolvîndu-le în
indistinctul vremurilor de altădată, mergînd
eventual pînă la ispita exonerării, de genul:
„n-a existat un antisemitism românesc, era
un fenomen european, de epocă" ș.a.m.d.
Oricît ar fi de scrupulos științific, autorul
Radkgrafiei unei expatrieri e un „localist",
studiile sale tinzînd să recompună coerențe
ample, pînă la amintita idee a „antisemitis-
mului literar" românesc, documentabil pe
cazuri concrete, nu și ca o amplă continui-
tate. O temă asupra căreia rămîne să reflec-
tăm și să discutăm, pe măsură ce vor mai
ieși la iveală și alte rezultate ale cercetărilor
lui George Voicu...
■
      Text publicat inițial on-line,
      în revista virtuală ArtActMagazine/
      www.artactmagazi ne. ro,
      nr. 43, 11 noiembrie 2009.


4 • APOSTROF

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 5

Vibratorul lui Mușina

sau

   De ce vine tristețea

Irina Petraș

ȘTIU CE e acela un vibra-
tor. Aici mă refer însă
ia o frază dintr-un interviu
al lui Mușina: „marea po-
ezie înseamnă un soi de
intrare în vibrație cu «lu-
crurile» exterioare și in-
terioare și transmiterea
acestei vibrații**, și la sensul


de auto-inducere a unei stări pe care îl
conține. Chiar dacă ciclul După dragoste din
Regele dimineții (București: Editura Tracus
Arte, 2009, 72 de pagini) ar putea legiti-
ma și alte sensuri, mai lubrice, iar desene-
le lui Tudor Jebeleanu aleg să îngâne, ezi-
tant, mai ales tema erotică a volumului,
„regele mic al dimineții** a pierdut instruc-
țiunile de folosire și-și lansează înfiorările
haotic, cutremurat de cea mai tare dintre
știri: „lacrima sângelui din inima mea /
[...] tocmai a aflat că sunt muritor**. De
altminteri, volumul întreg este unul al ru-
minării pe diverse tonuri a acestei vechi
descoperiri. Nu boala și bătrânețea, nu con-
cretețea aspră și mizeră a detaliilor decre-
pite, deși și ele prezente, dau fiori reci asi-
gurând caratele poemelor, ci muritudinea,
ca trăsătură destinală asumată cu o perplexă
seninătate. Iată O ceață luminoasă

   Când mă voi întoarce acolo, ce am să spun?
   / N-am înțeles nimic. Dar a fost bine. / An
   uitat ce-a fost rău. O ceață luminoasă / E
   ce-am iubit, sunt multe lucruri / Ce te ră-
   nesc. Puține mângâie. Și mai puține / Intră
   în carne și își fac cuibul acolo. / Carnea: lu-
   necoasă materie. Nu rămâi / Decât c-un
   anume fior, cu muzica limfei / într-o dimi-
   neață de vară: / O ceață luminoasă.

Vibrația vine cumva din afară, chiar dacă
semnalele se iscă din cel mai adânc interior;
viața, boala, moartea nu mai sunt conți-
nute, poemul le descrie cu un soi de par-
ticipare intermediată, artificială și obligat
ascetică. Viața, primăvara, dragostea sunt
departe/îndepărtate, aici și acolo nu mai e
nimic și nimeni, golul se întinde și „tare-i
târziu**, ca-n poemele sacadate ale lui
Baco via.
   Cum spuneam deunăzi, bucurându-mă
de întâlnirile cu Alexandru Mușina și cu
scrisorile lui neliniștite, nerușinate și fără
tihnă, pline de miez, de haz, de fiere îndul-
cită, de fițe și incuri, Alexandru Mușina știe
câte ceva despre Supraviețuirea prin ficțiune
și vecinătatea construită cu migală. Fra-
ternitatea la care invită e una a jupuirii și
a dez-pielițării, nu cu orice preț, ci cu pre-
țul ieșirii din complicitatea joasă. „înghe-


țul“ din Fiul iernii e alt nume pentru cea
mai stranie dintre calitățile ființei muritoa-
re: aceea că „uită** sistematic că e muritoa-
re. Luciditatea, trezirea din amăgirea vieții -
fără-de-moarte a „primăverii** e totuna cu
moartea, o moarte prelungă, aș zice, inven-
tariată aproape cinic, dar cu un cinism
melodic și fratern. Iată viața ca adăpostite
precară:

    Case ale ploii, case ale zăjaezii, / Case ale
   după-amiezelor însorite, / In care te-ai oprit
   să-ți tragi sufletul, / Să te dezmeticești. /
   Case ale trecutului. Tapetate / Cu celulele
   tale. Moarte de mult. / în care nu te poți
   întoarce niciodată. / Fiindcă nu mai există.
   Fiindcă acoperișul lor roșu, / Din milioane
   de hematii, s-a scurs în pământ, / Fiindcă
   zidurile lor, din carne și oase, / Le-a sorbit
   aerul, ca un burete, / S-au destrămat în lu-
   mină. / Lumina din creier. Amintirea / Ca-
   selor ploii, zăpezii, după-amiezelor liniștite.

Mușina nu neapărat autoritatea enunțurilor
poetice și-o vrea recunoscută, cât since-
ritatea nuanțată, reflexivitatea, vibrația.
Poemele sale ascultă, și ele, de reguli reti-
cent-didactice. învățătura asumă sec mic-
șorarea omului și caută puncte de sprijin
în inventare accesibile:


    Hârtia e albă. Să trecem pe ea: / Sânge și
    carne și muci și ofrande de aur, / Salpetru și
    chihlimbar, zmeură și ciuperci, / Să trecem
    pe ea gâfâitul / Și ochii holbați ai bărbatu-
    lui în femeie, / Case și câmpuri cu flori, aro-
    ma de dimineață / A ceștii cu lapte și cu
    cafea, transpirația pruncului și ciotul solda-
    tului / cerșind în fața gării, în zăpadă,

sau în micile daruri:


    Daruri ale aerului, ale luminii obosite, / Ae
    unui Dumnezeu tot mai îndepărtat. Semne
    vagi / Pe spatele Diagramelor lui. // Când
    tot ce ai iubit se scufundă încet, / în aer, în
    lumină, în mâzga din creier.../ Și rămân...
    Ce rămân? Mici reflexe în aer, / Cicatrici, o
    muzică ce dilată / Imperceptibil celulele. //
    Până adormi. Sau te trezești? Până recazi / în
    zgomot, în chingile poftei, ale viselor, / Tot
    mai cleioase, tot mai speriate./ Ca și trupul.
    Tot mai înspăimântat: / De lucruri, de
    cuvinte. [...] Tu, strânge din dinți, ține ochii
    deschiși, / Ține aproape! De lucruri, de
    cuvinte. // Doar acolo, acolo mai ies la
    suprafață/ Reflexele, vocile, micile daruri....


Poemele înregistrează cu privirea ațintită
hipnotic tot ce mai este, dar nu va mai fi.
Delirurile induse de boală, de „transpirația
fricii“ („Caloriferul / va rânji la mine, te-
levizorul va clipi din ochi. // Nicio pro-
blemă. Sunt obișnuit**) sau de reminiscențe
livrești (în Nimic rușinos, de pildă, se ex-
perimentează salvări pe dos ca a lui Gregor
Samsa, refugii în alt regn: „să te întinzi pe
mochetă [...] să te întorci pe spate / și să
dai din mâini și picioare**) proliferează până
la imagini violente ale descompunerii:
„Zeama puhavă a trupului meu evaporân-


du-se / Sub soarele nemilos al amiezii**. Re-
căderea („cad, recad“-ul bacovian) a cărnii
trecătoare (animalul uriaș și străin, trupul
fiziologic) e abia deghizată de jocurile min-
ții: „Toți, toți aveți dreptate: când vorbesc
par de platină, de silicon / Par de poliester,
de email. Când tac par de piatră / Doar
când trăiesc Sunt zgârciuri și gelatină/ /
Sunt mucilagiu uscându-se încet pe covor**.
Cum spuneam altădată despre Bacovia, fără
a mai fi contemplarea unui conținut su-
fletesc real, Poezia se naște din îngânarea
unui tipar psihic monoton, în care vocea
poetică se insinuează, convinge, cucerește
prin efortul permanent de a fi respingă-
toare. Dar și aici e de remarcat o îmblânzire
ironică, de marcă optzecistă. Sub poto-
pul de mâluri, mucilagii, putregaiuri și
mâzgă, se strecoară ca un refren și ca o spe-
ranță curățenia pe care, prin chiar concursul
țărânei la pândă, moartea o promite:

   Ca un craniu într-o vitrină. Ca faianța / De
   pe care am șters sângele, voma, urme de cre-
   ier [...] Deschizi ochii: pământ. Deschizi
   gura: pământ / Jur împrejur: pământ trans-
   parent / Care-ți intră-n orbite, în plămâni,
   în creier / Care te-nghite cu totul // Prea
   multă carne, prea multă piele, furnici, șobo-
   lani / Prea multe cuvinte și creier și sânge...
   Cândva / Doar oasele craniului vor fi dez-
   gropate, albe, curate/ Vor fi puse-n muzeu//
   Faianță străvezie. Luminând stins. Neprețui-
   tă (Faianță).

„Viața se duce în șir de cuvinte**, iarăși
bacovian, însă cu o crispare vătuită cumva,
căci poemul lui Mușina are un picior captiv
în mâzga descompunerii, dar celălalt nu
încetează să (se) joace, să ironizeze, să râdă,
fie și galben: „Dar cuvintele? Muște, țân-
țari:/ Picioare fierbinți, buze umede, masca
putredă/ A fostului prieten, masca de gips
a celor dragi,/ Atâtea lucruri care au intrat
/ în circuitul naturii**. Procedeul e iden-
tificabil de la un poem la celălalt, dar și
în limitele unui vers, o sugestie de viu, de
chef stăruind în fundal: „Piciorul afun-
dându-se în pământul / Galben-verzui, ma-
roniu, mustos**.
   Poemele erotice, oarecum șocante, căci
revărsându-se din schema optzecistă, nu
sunt decât alte piese la dosarul singurătății,
al fără-speranței, al cenușiului, probe ale
„încrucișărilor nedemne ale materiei**. To-
tuși, deși „viața e plină de labe triste**, iar
singurătatea incurabilă, căci „mai fiecare are
o budă a sa, curată [s.m.], în care să vise-
ze“, aceste poeme conservă o aproape ro-
mantică tânjire după inaccesibila stea, o
lingoare care le salvează:

   am să mă topesc încetul cu-ncetul / Privin-
   du-ți spatele gol, arcuit, puful auriu de pe
   ceafă, / în care-am să mă descompun fără
   speranță / Visând la perii cârlionțați ai sexu-
   lui tău. / în care sexul meu nu va intra nicio-
   dată // [...] Mai departe ești decât aerul ce
   mă înconjoară, decât sângele care-mi bate în
   tâmple.

Oarecum inegal și oscilând între mai mul-
te registre, Regele dimineții transmite, in-
discutabil, vibrația mușiniană.


6 • APOSTROF

Scrisori către
Europa Liberă


Ștefan Borbely


Intr-un prim volum de
documente pe care le-am
putea cataloga fără ezitare
ca fiind fundamentale, Ga-
briel Andreescu și Mihnea
Berindei publică în premie-
ră scrisori trimise de ro-
mâni postului de radio
Europa Liberă din Miin-

chen între anii 1979 și 1985, pentru a fi
citite în emisiunile De vorbă cu ascultătorii

și Actualitatea românească. Volumul Ultimul
deceniu comunist: Scrisori către Radio Europa
Liberă, I, 1979-1985 (Iași: Ed. Polirom,
2010) listează câteva sute de scrisori, de di-
mensiuni mai mici sau mari, în general ano-
nime sau semnate generic, dar și trimise de
personalități cunoscute pentru activitatea lor
protestatară (Dorin Tudoran, Doina Cor-
nea, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa
etc.). Rostul lor este, în principal, unul de
defulare altruistă, comunitară, marcată de
dorința de a spune un adevăr colectiv care
în țară era interzis. Sunt, în volum, oameni,
care se adresează Europei Libere în momen-
te de exasperare personală, când simt că o
scrisoare trimisă în eter poate funcționa ca
exorcizare. Sunt, pe de altă parte, seturi de
scrisori, pe care le-am putea numi tematice,
din cauza similitudinilor problematice pe
care le dezvăluie: spolierea muncitorilor ro-
mâni care lucrează pe platforme industriale
din străinătate și pe vapoare, observații fă-
cute de români care s-au expatriat și care
s-au întors ca turiști acasă, pentru a reme-
mora samavolnicii cu care nu prea mai erau
obișnuiți (jecmănirea de la vămi, „ușurarea^
lor de către hotelieri sau chelneri), perse-
cuții îndreptate împotriva cultelor neopro-
testante și a celor care distribuie Biblii, de-
molarea centrului istoric al Bucureștilor sau
eterna rană a românului de rând: neacor-

darea pașaportului și a dreptului de emi-
grare, deși România este semnatară a Acor-
dului final de la Helsinki, din 1975, privind
drepturile omului, pe care și conducătorul
statului îl citează frecvent în cuvântările sale
ipocrite, abreviindu-1 sau interpretându-1
atrofiat, în funcție de cazurile particulare
la care se referă.

   Anii eșantionului prim al volumului
sunt cruciali pentru degradarea vieții de fie-
care zi din România: în martie '77 lovește
cutremurul, se plătesc datoriile țării, se con-
struiește Canalul Dunăre - Marea Neagră,
pentru a se trece, apoi, la demolarea demen-
tă a Bucureștilor și la sistematizarea sa con-
structivă samavolnică. Viața, pe de altă par-
te, devine din ce în ce mai grea, goana după
tui coltuc de pâine și o coadă de salam ocu-
pând, practic, întregul timp de supraviețui-
re al omului de rând. în exterior: în data de
18 nov. 1977 este bătută Monica Lovines-
cu; în 21 febr. 1981 bomba pusă de Carlos
explodează la sediul Europei Libere, di-
rectorii români ai postului se înbolnăvesc
succesiv, suspect, de cancer: numeroase
scrisori exprimă, așadar, solidaritate cu
postul, dar sunt și unele care îl acuză de
negativism.
   Volumul e, pe ansamblu, fundamental,
fiindcă oferă un peisaj documentar fără pre-

cedent. Autorii scrisorilor sunt în posesia
unor detalii și disfuncționalități istorice pe
care țin să le comunice, contestând în mod
direct ipocrizia osanalelor de partid și a ce-
lor care contribuie la escaladarea lor (Adrian
Păunescu, Eugen Barbu, Artur Silvestri, oa-
meni de cultură aflați în posturi de condu-
cere etc.). Câți dintre cei mai tineri decât
mine știu că Nicu Ceaușescu a fost căsăto-
rit cu Poliana Cristescu (p. 232-239), că
jocul de bridge, în care excela fiul dictato-
rului, Valentin, este interzis în România în
toamna anului 1983 (p. 229-232), că eli-
berarea din post a Doinei Cornea, din data
de 15 septembrie 1983, a fost parafată de
Ion Vlad, rector (p. 222-229), că Satur-
naliile lui C. V Tudor apar într-un climat de
scandal mediatic (p. 239-242) sau că ilu-
zionistul A. losefini, directorul Circului din
București, își „tapează¹¹ oneros angajații care
au norocul să dea spectacole în străinătate,
cerându-le șpăgi grase în schimbul câte
unui pașaport?
    Corupția domină, tematic, setul de scri-
sori, principalii incriminați fiind milițienii
și securișii, angajații din industria hotelieră,
chelnerii și funcționarii de la Pașapoarte:
pornind de la detalii, un nou Caragiale ar
putea schița fiziologii profesionale tipizate,
construite pe logica sistemului subteran care
funcționează impecabil și a mâinii drepte
care o spală pe cea stângă. La paginile 348-
355, „un securist dezamăgit“ face harta
obiectivelor cu epoleți din București, din
care, în treacăt fie spus, s-ar putea face, azi,
un „brand“ turistic. Omul cunoaște deta-
lii, care între timp s-au pierdut; iată unul,
care dezvăluie, în subsidiar, și militarizarea
secretă a Poștei:

    Atunci când scriitorul Dorin Tudoran pune
   la cutia poștală o scrisoare, unul dintre fila-
   tori introduce imediat după ea un ziar. Toți
   subofițerii în civil care ridică scrisorile din
   cutiile poștale le duc la Serviciul «Control
   corespondență internă și externă», de unde
   scrisoarea lui Tudoran ajunge rapid pe biroul
   colonelului Victor Achim, care va putea ști
   cu precizie cutia și strada unde a fost depu-
   să scrisoarea.

Tot în treacăt fie spus, am mai scris și altă-
dată că unii dintre funcționarii pe care-i
menționează diferite documente incrimina-
torii continuă să trăiască, neștiuți și nein-
tervievați de nimeni. Cu trecerea vremii, ei
îmbătrânesc și mor, fără ca vreun istoric să
le fi făcut vreo vizită pentru a afla detalii
care, altminteri, sunt duse în groapă,
pierzându-se pentru totdeauna.
    Numeroase scrisori îi sunt adresate, indi-
rect, lui Nicolae Ceaușescu. „în primul rând
- scrie «un sclav al lui Ceaușescu» în sep-
tembrie 1984 - îmi cer scuze pentru deranj,
însă nu am altă cale să mă adresez lui Ni-
colae Ceaușescu decât prin Radio Europa
Liberă, cel mai ascultat post de radio din
România.“ Motivul?: „Noi, românii, sun-
tem atât de subjugați și de înjosiți de dicta-
tura lui Ceaușescu, încât nu ne mai consi-
derăm oameni, ci un fel de sclavi, de roboți
conduși de cel mai mare dictator care a exi-
stat pe pământul românesc“ (p. 306). „... îl
mai rugăm pe președintele nostru să nu mai
vorbească despre democrația socialistă -
scrie «un grup de oameni ai muncii din
Arad» în '79 - căci numai democrație nu
este“ (p. 47). Țiganca Cosmina Cosmin din
Cluj-Napoca (16 mai 1982) invocă asimi-

larea forțată a țiganilor (aici sunt de discu-
tat nuanțe...), concluzionând: „în toate
aceste probleme spinoase, partidul acțio-
nează după principiul înmormântării^, adică
al ascunderii prafului sub preș (p. 106-110)
    De altfel, expresivitățile involuntare
abundă în scrisori, demonstrând că oame-
nii au sclipiri de stil atunci când trimit misi-
ve necenzurate în libertate. „Un posibil
prim-ministru“ scrie, în mai 1982, despre
schimbări de cadre efectuate la vârf: „Trece-
rea în fruntea guvernului a lui Dăscălescu în
locul lui Verdeț echivalează cu sosirea în sta-
ție a unui autobuz galben sau roșu. Locurile
din interior vor fi aceleași, costul biletului
identic, întârzierile inclusiv^ (p. 115). Un
„fost salariat al Ministerului Industriei Ali-
mentare, azi pensionai face, în iulie 1983,
un reportaj spumos al vizitei nervoase pe
care Ceaușescu o face pavilionului Industriei
Alimentare de la Apimondia, unde proble-
ma o constituie nu numai căldura sufocantă
care tinde să altereze produsele („cârnați
aromați, șunci rozalii, noi tipuri de brânze-
turi și pâini rumene și pufoase, nenumăra-
te produse de patiserie...“), dar și setea uci-
gătoare care-i chinuie pe mai-marii țării,
care nu au curajul să bea primii din sticla de
Pepsi care li s-a pus în față, așteptând „încu-
rajarea“ Șefului cel Mare, servit cu un pahar
aburind de suc de portocale. Numai că, ne-
mulțumit de expoziție (Ceaușescu „izbise
cu picioarele în ambalajele șu cutiile care-i
stăteau în cale...“), acesta se pretează la un
joc psihologic perfid, exasperându-și suita:
„Ceaușescu mângâia paharul cu suc de por-
tocale rece, dar se mulțumea numai cu atât.
[...] Nouă, celor înșirați în spatele celor mai
mari, ne trecuse setea, amuzați de această
scenă: douăzeci de perechi de ochi ațintiți
spre paharul cu suc rece al președintelui și
spre buzele acestuia, ochi ce parcă se ru-
gau“. Niciun efect, însă: „paharul cu suc
rămase neatins“ (p. 175-176).
    Câteva constatări generale. Deși înciu-
dați de lipsuri și exasperați de greșelile cini-
ce ale dictaturii, oamenii au încredere în vir-
tuțile instrinsece ale poporului român:
nimeni nu „cioranizează“, nu se avântă în
anateme caracterologice cu substrat națio-
nal sau etnic. Sistemul ca atare nu este con-
testat decât pe alocuri - mai ales de către
intelectuali -, cu excepția restricționării li-
bertății și a derapajelor dictatoriale. Cartea
confirmă, pe de altă parte, în subsidiar, o
temă pe care și volumul Sfârșitul Ceaușeș-
tilor, al lui Grigore Cartianu, o propune
obsesiv: și anume că Ceaușescu nu știa
despre atrocitățile care se petreceau în țară,
fiind el însuși „prizonierul unui mecanism
politic mistificator. Firește că lucrurile nu
stau așa, ci invers, dar mitul e, câteodată,
mai puternic decât realitatea, deși „Ion Po-
pescu, în numele unui grup de oameni luci-
zi din țară“, scrie avizat (semn că ne aflăm
în prezența unui insider): „Aprecierile noas-
tre asupra președintelui Ceaușescu, cu care
am avut mai multe întâlniri și contacte de
lucru, simt următoarele: președintelui Ceau-
șescu îi lipsesc pregătirea și cultura necesa-
re conducerii societății“ (p. 210-214).

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 7

mmtȘi m...

Ion Vianu

S Scriitorul și psihiatrul Ion Vianu s-a
născut la București și, din motive poli-
tice, emigrează în Elveția, unde va lucra în
calitate de medic. După Revoluția din 1989
se afirmă în presa scrisă din România. Ca
eseist, publică Blestem și Binecuvântare, dar
și o cercetare asupra vieții lui Mateiu I. Ca-
ragiale. Este autorul mai multor volume de
memorii: Amintiri in dialog, Exercițiu de sin-
ceritate și al unui roman autobiografic (re-
cent apărut), Amor Intellectualis. Ca roman-
cier, se face cunoscut prin Par amnezii,
Necredinciosul, Caietele lui Ozias - povestea
unui tip original care a atins suta de ani la
finele secolului trecut - și Vasiliu, foi volan-
te, o ficțiune despre lumea din azilurile de
nebuni, care îi aduce în scenă pe psihiatrul
comunist Vasiliu și pe „al său“ bolnav, La-
ban. Ultimul roman a fost recent tradus și
în spaniolă, sub titlul Vasiliu, hojas sueltas
(Ed. Aletheia, 2010).

Gustavo Dessal: Cum s-a produs intilnirea
dvs. cu psihanaliza'? Care era situația psiha-
nalizei în România comunistă? L-ați citit pe
Ereudpe ascuns?

• Ion Vianu

Ion Vianu: Trebuie să fi avut vreo doispre-
zece ani cînd, într-una din zile, mama mi-a
spus: „Hai să facem un exercițiu: încearcă
să înțelegi de ce ești nefericit. Vei vedea că,
dintr-odată, tristețea va dispăreai Manevra
a reușit, iar mama a exclamat: „Iată în ce
constă psihanaliza!“ Mai tîrziu, eram de-
ja adolescent, am vrut să o vindec eu pe
mama de nevroză, și așa a apărut dorința de
a deveni un „medic de sufletcT Psihanaliza
nu a fost pentru mine numai o experiență
culturală, ci și efectul unei relații vii, o re-
compensă nesfîrșită. De aceea, întrebarea
mea, atunci cînd am pășit pentru prima oară
într-o bibliotecă publică - aveam în jur de
cincisprezece ani - a fost: „Aveți ceva de
Freud Aveau, evident, o ediție mai veche
din Cuvântul de spirit..., pe care am citit-o
pe nerăsuflate. In noul stat „popular^ (cum
devenise începînd cu 1948), psihanaliza era
stigmatizată, considerată o „pseudoștiință
reacționară, contrarevoluționară^ etc. Nu se
traduceau cărți de psihanaliză; chiar și în
cercul meu de prieteni, ceea ce conta era
doar marea literatură, Dostoievski, Shakes-
peare... filosofia, Nietzsche, Kierkegaard.
Psihanaliza era grădina mea secretă, și pe
bună dreptate: din dorința de a vindeca fiin-
ța iubită, de a te vindeca de ea! La început,
psihanaliza nu a fost pentru mine un cîștig
intelectual, ci un lucru viu, o speranță de
plăcere. Am avut mereu față de ea o atitu-
dine oarecum naivă. Și asta în ciuda lectu-
rilor mele. Un amic mi-a dăruit, din partea
serviciilor culturale franceze, Dicționarul
de psihanaliză al lui Laplanche și Pontalis,

care tocmai apăruse. Era un privilegiu
imens, eram probabil singurul din București
care îl avea. Am reușit astfel să-mi sis-
tematizez mai bine cunoștințele.
   Chiar dacă România nu s-a numărat, în-
tre cele două războaie, printre țările în care
psihanaliză era la modă, asta nu înseamnă
că a reprezentat un teritoriu virgin, ca în alte
țări din sud-estul Europei. După 1948, psi-
hanaliza a fost interzisă și pusă la zid,
conform doctrinei staliniste. Operele lui
Freud nu se puteau traduce sau difuza. Cu
timpul, s-a simțit totuși o timidă liberali-
zare. Am propus unei edituri sumarul unui
volum de opere alese ale lui Freud, dar pre-
fața pe care am scris-o a fost considerată
prea îndrăzneață, așa că nu a fost publicată
niciodată. Selecția pe care am făcut-o avea
să apară cînd luasem deja calea exilului, fă-
ră a fi însoțită de vreun studiu introductiv.
   La acea vreme mai trăia încă primul
psihanalist român, I. Popescu-Sibiu, fost
medic militar. Făcuse, poate, o analiza di-
dactică, așa cum se facea pe timpuri, la Vie-
na. Speriat de consecințe, a ajuns, sub noul
regim, să fugă de propria faimă de psihana-
list. La un moment dat, a anunțat o confe-
rință despre perversiunile sexuale. Sala era
plină. I s-a făcut frică, așa că a ținut o expu-
nere pur descriptivă despre modul în care
diversele cavități ale corpului uman și ale
celui animal de sex diferit puteau veni în
contact cu diverse protuberanțe. A fost des-
tul de amuzant. Popescu-Sibiu publicase
înainte de război Doctrina lui Freud. Profi-
tînd de destinderea treptată de după 1968,


cartea a fost rescrisă de poligraful dr. V Săh-
leanu. S-a epuizat în cîteva zile. Apoi, un tî-
năr psiholog, Eugen Papadima, a avut ideea
de a se supune unui tratament psihanalitic
cu Popescu; a practicat pe ascuns, înainte de
a emigra în Statele Unite, cîțiva ani mai tîr-
ziu, unde a fost cooptat în Directory.

G. D.: Ce anume din prefața dvs. trebuia
cenzurat? Accentul pe care psihanaliza îl
punea pe sexualitate? Ceea ce ne miră, atunci
cînd studiem istoria stalinismului, este con-
statarea că ideologia comunistă condamna
sexualitatea într-un mod mult mai dur decît
morala burgheză a secolului al xix-lea sau
chiar decît însăși Biserica catolică.

I. V: Nu prefața a fost cenzurată, ci ideea
de a publica ceva de Freud. Faptul că aceas-
tă antologie a putut să apară mai tîrziu,
după plecarea mea din România, fără pre-
fața pe care am scris-o, se datorează „dez-
ideologizării“ survenite în anii optzeci. In
vremea aceea, nu mai conta decît puterea
personală a lui Ceaușescu, deci se putea
scrie sau publica aproape orice. Psihanaliza
continua, evident, să fie interzisă în institu-
ții, dar se practica pe ascuns, fără a fi pedep-
sită. Psihanaliștii clandestini și sălbatici
plecaseră însă. Să faci psihanaliză sub un
regim totalitar era un nonsens. Era total
împotriva curentului! Ea nu ar fi avut sens
decît ca reală forță de opoziție, de revoltă
împotriva tatălui monstruos, Cronos: există
un complex al lui Zeus, dorința de a ucide
tatăl suprem. Dar trăiam cu toții o teroare

8 • APOSTROF

slugarnică, nu puteam uita marea teroare
stalinistă - care putea reveni, după cum
credeau mulți -, și puțini erau cei gata să
devină martiri pe altarul psihanalizei.
    Marxismul n-a fost întotdeauna un ad-
versar declarat al „freudismului" (cunoașteți
lucrarea marelui teoretician literar sovietic,
M. Bahtin, asupra lui Freud). Aș mai adău-
ga o amintire personală, referitoare la o
membră de partid care, în anii ’70, își
amintea că în cadrul cercului marxist de la
Dorohoi (orășel din Modova) „se studia
Freud". Cenzura a fost introdusă de sta-
linism. Pe de o parte, se revenea la un soi
de „academism" generalizat (tot ce era
modern era considerat suspect); pe de altă
parte, orice concepție generală asupra
omului făcea concurență marxismului - al-
tă explicație totală - și trebuia distrusă; în
fine, exista o pudibonderie incredibilă, în
vorbe, dar nu în fapte. Trebuie să recunosc
că în Ungaria, unde psihanaliza făcuse
istorie, toleranța era mai mare și se pare că
a existat întodeauna acolo un filon psiha-
nalitic, care persista în mod discret.
    într-o conferință pe care am ținut-o
la Viena în urmă cu cîțiva ani, am încercat
să găsesc o formulă de a „prevedea" care vor
fi șansele psihanalizei în perioada dintre ce-
le două războaie mondiale. Era nevoie în
primul rînd de existența unei intelectuali-
tăți evreiești; nu poate fi vorba de psihanali-
ză fără o masă critică de intelectuali evrei.
In al doilea rînd, de existența unei societăți
suficient de liberale: dictaturile nu acceptă
psihanaliza decît extrem de rar. In al treilea
rînd, trebuie luată în calcul religia: crești-
nismul occidental (protestant, catolic) dez-
voltă o cultură a vinovăției, care reprezintă
un teren prielnic psihanalizei. In schimb,
ortodoxia orientală este mai puțin sensibilă
la chestiuni de etică. în fine, cu cit o so-
cietate este mai rurală, cu atît se arată mai
puțin interesată de psihanaliză. In România,
țară creștin-ortodoxă, rolul cultural al evrei-
lor a fost destul de mare între cele două răz-
boaie, ceea ce nu i-a împiedicat să se simtă
tot timpul amenințați; nu exista pe atunci
decît o relativă democrație; în fine, Româ-
nia a început să dezvolte după Primul Răz-
boi Mondial o adevărată cultură urbană.
Toți acești factori au făcut ca în România
de dinainte de 1939 să existe totuși o miș-
care „freudiană". în vreme ce în Ungaria si-
tuația era, exact din aceleași motive, mult
mai prielnică dezvoltării psihanalizei, ceea
ce s-a simțit pînă și sub regimul comunist.


G. D.: considerati un „psihanalist sălba-
tic. Este, după cum se știe, o expresie utilizată
de Freud pentru a dtjini psihoterapeuții care
practică analiza fără a fi efectuat o psihanaliză
didactică. Ce inseamnă pentru dvs. acest ter-
men? Mi-ați povestit, printre altele, că in tim-
pul șederii la Paris ați avut ocazia să cunoașteți
doctrina lui Jacques Lacan. Ce vi s-a părut
interesant in cpera sa?


I. V.: Trebuie să vorbesc din nou despre
mine. în 1971 am obținut o bursă, pentru
o scurtă perioadă, la Paris, pentru a studia
„psihoterapia de grup". Am fost găzduit
în arondismentul 13, unde funcționa o
„Psihiatrie de sector" analitică. Șeful și ini-
țiatorul acesteia a fost Serge Lebovici, fon-
datorul psihanalizei franceze, gînditor de
mare forță, o autoritate în materie. Fost co-
munist pînă la Revoluția din 1956 din Un-
garia, a respectat într-atît disciplina de par-
tid, încît a abandonat pentru moment

psihanaliza, reluînd-o abia după ieșirea sa
din PC. „Sectorul" practica o psihanaliză
foarte centrată pe social, lucrînd în grupuri
mari, formate în principal din emigranți
maghrebieni și sicilieni. Terapeuții erau
deseori la fel de numeroși ca pacienții, iar
interpretările masive și violente. Aceeași
ambianță postșaizecioptistă domnea în psi-
hodrama analitică condusă de Jean Kestem-
berg... Doar că eu eram în căutarea altor
cercuri, și am sfîrșit prin a-1 descoperi pe cel
al soților Paul și Gennie Lemoine, lacanieni
de primă generație, care au avut amabili-
tatea de a mă invita (fapt impresionant) la
ședințele lor de psihodramă, desfășurate la
sfîrșit de săptămînă în hotelul privat de pe
Rue des Lions St. Paul, din cartierul Marais.
Primisem mai demult, pe aceeași cale ca
Dicționarul lui Laplanche și Pontalis, Scrie-
rile lui Lacan, chiar în 1966, anul apariției
lor. Nu le-am studiat însă decît după ce am
revenit din Paris. Soții Lemoine nu erau
militanți sociali, doar psihanaliști; atitudinea
lor în cadrul jfWz^-ului privat era, după
părerea mea, diferită de cea a „sectorului",
înterveneau și interpretau puțin, de fapt
deloc. Asta nu făcea decît să însuflețească și
mai mult grupul. Cei care mi-au sugerat
să merg la un curs al lui Lacan au fost chiar
soții Lemoine. Ei participau în mod regulat.
Trebuia să fii în marele amfiteatru al Fa-
cultății de Drept cu cel puțin două ore îna-
inte. Cursul devenise un eveniment mon-
den, fiind frecventat de un mare număr de
turiști, mai ales japonezi. Lacan și-a făcut
apariția într-un freamăt general. în ziua
aceea a vorbit despre semnificantul funda-
mental. Dar, cum era deja la teoria graiuri-
lor, era imposibil de urmărit, după cum
mărturiseau soții Lemoine. După curs, am
luat prînzul într-un local de pe Rue de
Medicis. Lemoine mi-a sugerat să fug din
România și să fac o analiză cu Lacan, ceea
ce, spre marele meu regret de mai tîrziu,
nici măcar n-am încercat. înainte de a mă
întoarce cuminte în România, i-am făcut
o vizită lui Lebovici, căruia i-am împărtășit
frămîntările mele interioare; voiam să devin
psihanalist, dar în România nu puteam
urma o analiză didactică. Trebuia oare să
renunț sau să devin un „analist sălbatic"?
Privindu-mă prin ochelarii săi mari, care îl
făceau să semene cu un extraterestru, „Lebo"
mi-a răspuns: „Cred că trebuie să deveniți
tui analist sălbatic". Venind din partea unui
reprezentant al ortodoxiei anaîitice, acest
sfat a avut asupra mea un impact conside-
rabil. Așa că asta am și devenit în România
între 1971 și 1977, anul în care am emigrat.
A fost o experiență bogată... Ceea ce m-a
surprins a fost că pacienții îmi vorbeau nu
numai de complexul lor oedipian, ci mai
ales de dictatură, viață grea, lipsa libertății.
Mi-am dat seama destul de repede că faptul
de a urî tirania - și tiranul - era o parte sau
o dezvoltare a complexului lui Oedip. Tre-
buia oare să te adaptezi sau să trăiești cu
dorința de libertate? Niciodată, cred, nu am
făcut nimic în direcția „adaptării"; nu am
îmbrățișat psihanaliza americană practicată
de analiștii care au fugit de nazism și și-au
trădat propria doctrină radicală, preferind o
psihanaliză adaptativă, care mergea pînă la
a pretinde că vindecă homosexualitatea! Am
început să-l citesc pe Lacan; totul îmi de-
monstra cit era de dificil - de fapt imposibil
- să fii un lacanian solitar. Lacan mă atrăgea
prin faptul că refuza transformarea în obi-
ect, că avea oroare de ceea ce numea „pu-
nerea moralizatoare cu botul pe labe, [...]

pe muzica de fanfară a Armatei Salvării".
Cel mai mare triumf al meu a fost atunci
cînd, în țară fiind, am vorbit pe față contra
dictaturii, iar unul dintre pacienți mi-a spus
că s-a vindecat: din moment ce psihanalistul
său îndrăznea, avea să o facă și el! Psihana-
liza sub dictatură se dovedea a fi o forță de
opoziție împotriva tatălui monstruos, îm-
potriva lui Saturn, cel care își devora pro-
priii copii... între timp, publicasem în 1975
o Introducere in psihoterapie, în care nu fă-
ceam decît să iau apărarea psihanalizei. Nu
rezist tentației de a cita o definiție a psiho-
terapie! din numita lucrare, pe care conti-
nui s-o apăr: „Psihoterapia este acest an-
samblu de procedee psihologice prin care
terapeutul [...] încearcă să diminueze sau să
anuleze dorința pacientului de a suferi, dez-
voltîndu-i în paralel dorința de a se bucura,
de a domina sau de a poseda". Nietzsche a
spus de fapt că „Scopul nu este fericirea, ci pu-
terea. Umanitatea are în ea o forță imensă,
care vrea să se consume, să creeze; sunt niș-
te explozii în lanț al căror scop nu este fe-
ricirea"... Mi-a fost întotdeauna clar că psi-
hanaliza nu „vindecă", ea mărește plăcerea.
    Trec peste o sumedenie de alte episoa-
de. în noua mea ipostază de psihiatru în
Elveția, am întreprins o psihanaliză. La fel
ca ședința analitică de cinci minte pe care
mi-o oferea mama la vîrsta de doisprezece
ani, această analiză nu avea ca scop conti-
nuarea unei cariere, ci dorința de a mă simți
mai puternic. Voi continua oare o carieră de
psihanalist? M-am gândit un moment să-mi
îndeplinesc o mai veche dorință, aceea de a
parcurge toate etapele disciplinei, de a deve-
ni un psihanalist didactic. Dar nu... între

• Gustavo Dessal

timp am ajuns la cincizeci de ani, am trecut
prin experiențe dintre cele mai grele, hi plus,
psihanaliza mă „vindecase" de mai multe ori,
adică îmi mărise plăcerea... nu mai doream
să fac din ea o carieră... Activitatea mea
practică a rămas totuși centrată pe transfer.

G. D.: Dorința de suferință! Uraniu este și
un exemplu despre modul in care oamenii pot,
in anumite situații și in condiții istorice deter-
minate, să pnfere a se supune „tatălui mon-
struos“. Camus a demonstrat-o conviv,gător in
Caligula. Stalinismul a zdrobit oare psiha-
naliza, considerind-o o forță periculoasă?

I. V: în cazul popoarelor înfrînte, asupri-
te, nu e vorba de o preferință, ci de accep-
tarea forțată a tiraniei. în prologul la^n-
A

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 9

cola, Tacit vorbește despre „blîndețea iner-
ției (jpsius inertiac dulcedo) care îl cuprinde
pe omul aflat sub dictatură. Și cu atît mai rău
pentru torturi, pentru morți! Nu putem to-
tuși vorbi de irfantilizarea subiectului care
trăiește sub dictatură. Copilul care crește este
un revoltat; complexul oedipian nu este alt-
ceva decît dialectica violentă care se instalea-
ză în sînul triunghiului familial. Subiectul ca-
re acceptă dictatura este un adult precoce,
iremediabil asuprit. Patologia înseamnă a-1
accepta pe Cronos, așa cum o fac Titanii,
aceste ființe care nu cresc, care s-au născut
pentru a munci și așa rămîn. Iar tentativa în-
cununată de succes a lui Zeus este instau-
rarea lui Oedip ca lege a reînnoirii perpetue,
a creației. Există o plăcere a sclaviei care nu
poate fi negată. Cu cit tatăl este mai puter-
nic, mai sadic, mai arbitrar, cu atît ceilalți vor
fi mai supuși, scutindu-1 astfel de remușcări.
Există însă și plăcerea de a scutura jugul
sclaviei, și de aici și un timp al revoluțiilor.
Psihanaliza practicată sub dictatură urma
calea asta, dar era o armă a celor hațfyfew.
    In romanul meu, Vasiliu, foi volante, am
creat un personaj - e vorba de psihiatrul
Vasiliu - care corespunde acestui individ
ce acceptă tirania și dezvoltă un „cult al Ma-
relui Om“. Deoarece Vasiliu este nu numai
infantilizat de tiranie, el este și un om care
reflectează asupra morții lui Dumnezeu și,
în consecință, asupra cultului Marelui Om.

G. D.: Deși devotamentul dvs. față de scris
există încă din tinerețe, n-ați met put să scrieți
romane decit după ce ați atins maturitatea
intelectuală. De ce?

I. V: Eram încă în România cînd am publi-
cat un scurt eseu despre „poetica visului".
Observasem că visul lua forma unei opere
de artă... puteam deci continua cu o „poe-
tică a nebuniei"? Acesta a fost mult timp
planul meu. Doar cîteva fragmente, pe care
le consideram schițe pregătitoare, au văzut
lumina tiparului. îmi lipsea însă dialogul,
psihiatrii sau analiștii care ajungeau să-mi
cunoască ideile le calificau drept ciudate,
anacronice. Mi-am pierdut încrederea în
acest plan, așa că, iată-mă, din nou, fără
nimic. Pe la vîrsta de patruzeci de ani am
conceput un proiect de roman, format din
mai multe schițe și fragmente. Poetica nebu-
niei exista, poate, dar trebuia exprimată cu
mijloacele ficțiunii romanești. Mai bine un
personaj decît niște idei. Am început să
scriu sute de pagini pe care, din nou,
le-am aruncat. Și într-o zi, în capul meu a
apărut tui personaj, un oarecare Puiu Ozias,
care s-a născut în 1900 și a atins suta de ani,
escroc, dar și memorialist, avînd ceva din
Nepotul lui Rameau al lui Diderot, dar și din
ducele de Saint-Simon. Aveam deja șapte-
zeci de ani cînd mi-a apărut primul roman,
Caietele lui Ozias. Era despre generația pă-
rinților mei, despre dictatură - de dreapta și
de stingă -, despre dragoste și lașitate, de-
spre trădări de mult uitate. Am conceput
Arhiva trădării și a mîniei, un fel de cronică
a secolului. Ozias era prima parte, Vasiliu,
foi volante trebuia să fie partea a doua... și
va fi și o a treia parte (pe care o scriu acum).
Am scris și memorii, eseuri... și alte două
romane. Plăcerea pe care mi-o dăduse psi-
hanaliza (și pe care, de la un moment dat,
nu mi-a mai dat-o) am regăsit-o în ficțiunile
pe care le scriam. Era ceva asemănător cu
analiza: povestea începea să se închege în
jurul unei intrigi inițial destul de vagi. Sim-


țeam că înaintez după un plan care exista, dar
nu se lăsa descoperit decît în actul de a scrie.
Aflam diverse lucruri despre mine, la fel ca
în munca analitică. Dar nu imediat. Procesul
propriu-zis de scriere semăna cu un fel de
„vis dirijat". Interpretările veneau mai tîrziu,
după terminarea operei (sau, cel puțin, a
unor bune părți din ea). Regăseam în scris
plăcerea pe care mi-o oferise mult timp psi-
hanaliza și pe care sfîrșise prin a mi-o refuza.

G. D.: în cartea dvs. Vasiliu, foi volante,
realizați o im.gine mcgistrală a nebuniei, în-
fățișind două modalități d-,ferite: nebunia „dis-
cretă¹¹ a lui Visiliu, pe care o dtjiniți ca,.formă
goală", „simulatoare a vieții vii“, și nebunia
„dtplină“ a luiLaban, invadată de forța crea-
tivă a delirului. Cum faceți ca pașii psihiatru-
lui să nu se amestece cu proza naratorului?
Este de la sine înțeles că dacă nu ați avea cu-
noștințe medicale ar fi imposibil să creați ase-
menea personaje și, cu toate astea, reușiți să-l
faceți pe cititor „să uite“formația pe care o are
autorul. Este, după părerea mea, una dintre
marile virtuți ale operei dvs.

I. V: In romanul despre care vorbiți am fă-
cut portretul unui psihiatru „nebun", cel al
doctorului Vasiliu. Vasiliu este un fel de
Domnul Teste (personajul lui Paul Valery),
un Teste pierdut în vîrtejul unei povești
agitate (război, revoluție, teroare). Din cau-
za raționalismului său morbid, vrea să sis-
tematizeze totul. Opera vieții sale este o
„sistematizare" a bolilor mintale, inspirată,
pare-se, de principiile marxism-leninismului.
,Moartea lui Dumnezeu" îl conduce spre un
cult pentru Stalin, fără a ține cont de evolu-
țiile istorice care au dus la abandonarea aces-
tui cult. Vasiliu este însă poet; capacitatea
sa poetică este ca o ramură verde într-un
copac uscat. De ce Vasiliu este ucigător, iar
Laban, celălalt personaj central, nu este așa?
- Pentru că Vasiliu n-a cunoscut decît dra-
gostea rece și incestuoasă a unei mame de-
presive, în vreme ce Laban, marele nebun al
azilului, „regele nebunilor", cel care a supra-
viețuit unor frustrări monstruoase, trăiește
cu țăranca Maria o dragoste completă, care
îl satisface total. Dragostea asta este un iz-
vor de viață. Laban, un „parafrenic" după
ultimele sistematizări, nu este și nu va fi ni-
ciodată un mort-viu, cum este doctorul său.
    Dacă personajele mele sunt într-adevăr
„vii", asta nu se datorează cunoștințelor me-
le de psihiatrie. Nu le-am inventat plecînd
de la o schemă prestabilită; ceea ce m-a
ghidat a fost practica psihiatrică, și nu teo-
ria. Aceste personaje au apărut din memoria
mea, și nu din cunoașterea teoretică a psi-
hozei. E vorba despre mai multe modele,
despre trăsături disparate care fuzionează
într-o sinteză epică. Nu pot, evident, spune
că teoria, și mai ales teoria analitică, n-a
jucat niciun rol, dar cred că asta a survenit
mereu prin intermediul amintirii, al unei
experiențe de viață, al unei figuri, al unui
eveniment. Memoria e întotdeauna vie, în
vreme ce raționamentul dezîncarnat e ste-
ril. Ceea ce e valabil pentru personajele ro-
manești, anume că teoria ucide în vreme
ce experiența însuflețește, este la fel de
valabil și pentru autor.
    într-un fel, Vasiliu sunt chiar eu. Un
Vasiliu care a renunțat la „sistemul" său, ca-
re și-a recunoscut eșecul teoretic alegînd
povestea.

G. D.: Cum a primit critica românească ope-
ra literară a unui psihiatru și psihanalist?


Deoarece in multe țări există o dublă prtju-
decată: scriitorilor nu le prea place ca psihologii
să le invadeze teritoriul, iar psihologii sunt des-
tul de invidioși pe coligii lor care devin scriitori.
Cum ați trăit această dublă condiție?

I. V.: Cunosc din experiență situațiile pe
care le descrieți. Cazul meu este și mai di-
ficil, deoarece intervine o chestiune legată
de generații. Generația mea a debutat în via-
ța literară la sfîrșitul anilor cincizeci, a atins
apogeul în anii șaptezeci. Eu am publicat un
volum de eseuri. Din 1977 am fost în exil,
unde am făcut mai ales jurnalism politic și
civic. Poetica nebuniei, marele meu proiect
teoretic, nu dispăruse, dar continuam să-l
dau la o parte. Totul, într-un fel sau altul,
era „programat": văzusem, în 1966, celebrul
film al lui A. Tarkovski, Andrei Rubliov. E
vorba despre un călugăr, faimos pictor de
icoane din secolul al XVl-lea. S-a apucat de
pictat doar spre sfîrșitul vieții, după ce a trăit
experiențele devastatoare ale dragostei, răz-
boiului, muncii. Mi-am spus: „Ar trebui să
faci la fel: trăiește, apoi creează". Dar nu
sunt primul în domeniu. Theodor Fontane
a început să scrie romane către vîrsta de șai-
zeci de ani, iar cel mai bun dintre ele, fiți
Briest, a apărut cînd avea deja 76 de ani.

G. D.: Relația dintre psihanaliză și literatură
datează de mult timp și nu a fost scutită de
controverse. Care este poziția dvs. in legătură
cu acest subiect? Poate psihanaliza să aducă
ceva în creație sau in critica literară?

I. V: într-adevăr. Atitudinea scriitorilor fa-
ță de psihanaliză merge de la negarea cea
mai vehementă (VI. Nabokov) la o apro-
bare prudentă (Th. Mann). Atitudinea cea
mai interesantă o are E. Canetti. El este
foarte critic față de Freud, deși are o pro-
blematică asemănătoare psihanalizei. Dă
impresia că se luptă cu psihanaliza fără
tragere de inimă. Dacă ar fi pășit pe urmele
psihanalizei, s-ar fi condamnat la sterilitate.
Principalul reproș adus psihanalizei este
reducționismul, faptul de a reduce totul la
complexul oedipian, ignorînd individualul.
Avem impresia că psihanalistul și scriitorul
vînează pe aceleași terenuri, dar cu arme
diferite. Psihanalistul face din cazuri indi-
viduale legi (sau reguli), în timp ce autorul
de ficțiune speră să lămurească generalul
printr-un caz individual. Este totuși o
comparație insuficientă. Rolul plăcerii în
cadrul procesului de transfer este conside-
rabil de ambele părți - psihanalist și pacient,
într-un articol din 1909, Der Dichter und
das Phantasieren (Poetul și fantezia), Freud
afirmă că scriitorul regăsește în ficțiune plă-
cerea copilărească de putere și face tot po-
sibilul s-o retransmită cititorului! Relația
dintre autor și cititor este similară celei ca-
re se stabilește în timpul psihanalizei. în
același timp, am mai spus-o, lucrarea scrii-
torului se desfășoară paralel cu asociațiile
libere ale pacientului. Demersul este mai
mult sau mai puțin lucid, am putea uneori
vorbi de „paranoia critică" (S. Dali). întru-
cît autorul este asemănător pacientului,
critica literară de inspirație psihanalitică are
un viitor luminos. Dialogul este posibil.
■
                 Interviu realizat
                 de Gustavo Dessal
                 Traducere din franceză de
                 Liana Lăpădatu


10 • APOSTROF

        Poeme de

    Adrian Alui Gheorghe

Un arțar învață filosof ie

Despre poziția orizontului: e limpede,
el se deșiră din carne
trece prin ochi,
urmează linia melodică improvizată de o pasăre
care e jumătate cîntec, jumătate hrană pentru pisici

         - ai, pisicile coboară din cer, ca soarta,
        pe frîrghii de mireasma,
        își ascut ghearele de pinza de păianjen întinsă între
        două petale de stea gata să se defolieze,
        au boturile albastre, pătate de la ronțăitul aripilor
        de îngeri -

In ceea ce privește poziția pămîntului, aici intervine
fenomenul de frecare al fiecărei vieți de ceea ce se cheamă
îndeobște moarte, care e un fel de eternitate
care se distribuie exact fiecărui muritor,
fără părtinire,
fără rest,
fără întoarcere,
micile evadări - rare de tot - sînt consemnate la fapt divers
și aruncate haosului care e de fapt memoria:
o tumoare care atîrnă hidos pe trupul universului...!

De asta, în dimineața în care un mugure, atît, un mugure
a explodat pe un ram de arțar,
am știut că în lume nimic nu mai poate fi ca înainte.

Mai ales că din gușa păsării
care presăra cîntec peste flori și peste iarbă
la un moment dat a început să curgă
nisip.

Iar o mierlă, care lucra la un orizont paralel,
spuse cu toată convingerea
făcînd să încremenească orice răsuflare caldă:

priiit - liu - iu - con -jiii - soun - pa
viift - riu - riu - cuvist -fborl - coun - da



P.S. A fost îndeajuns pentru un filosof heracleitic
        să înceapă traducerea aerului impregnat de fraza muzicală
        construindu-și temeinic sistemul său filosofic.
         Astfel: priiit ar însemna, în traducere lejeră,
        că nu există între cer și pămînt decît un singur punct
        de contact care e cîntecul din gușa mierlei;
        apoi liu semnifică distanța dintre trup și suflet
        din interiorul fiecărei ființe din univers;
         iu e o monadă, iar con e disperarea ființei care
        nu știe cit de groase sînt zidurile care o țin captivă
        în finitudinea cosmică;
         jiii ar semnifica întoarcerea pe un pămînt care nu a fost
        atins de respirația pămînteană, care a rămas agățat în
        vis de la facerea materiei calde;
         soun e un imn pentru apă;
         pa e gustul teribil al aerului care îi respiră pe
        inimaginabilii
        locuitori ai universului interior;
         viift, și nu viijft, cum se poate înțelege uneori, înseamnă
        că
        soarta e limba care vînează melcii de pe frunzele de
        podbal
        dimineața, pe o fîneață dintr-o livadă care stă să se prăvale
        peste sistemul solar;


         riu e șopotul sîngelui care cară universul în interiorul
                                                           ființei;
         riu, cu accentul pe i, de astă dată, e renunțarea la a doua
        viață
        pentru cei împliniți prin moarte;
         cuvist e drumul care se naște pe sine însuși și e
        fără întoarcere;
         foorl e dorul de punctul înșurubat cîndva cu degetul
        pe aer și care arată direcția spre Dumnezeu; nimeni nu
        mai știe cum a fost, însă toată lumea încearcă,
        măreția fiecăruia stă în ratarea vieții;
         coun e singurătatea cuvîntului desprins de materie;
        da e nu; poate că e singura certitudine...!


Ponticele și Tristele, laolaltă

                      Lui Cristian Apostol
                      ți poeților din generația „fhșitul literaturii^

(....), aș fi vrut să-ți scriu o scrisoare din insula Harbour
și să-ți mărturisesc de acolo,
învelit în nisipul roz pînă la bărbie,
cit de dor îmi este de patrie;

Dar nu pot decît să-ți scriu o scrisoare din patria hărăzită,
captiv în pumnul de piatră al munților Carpați
și să-ți spun cit de departe sînt de insula Harbour.

Poate că în felul acesta, visînd, uzurp
la patria unui om care trăiește în Bahamas
și care își simte patria amenințată
din cauza celor care o devorează cu gîndul;

Și îmi imaginez prostește că și omul
din insula Harbour,
în vreo seară,
în timp ce peștișorul de aur îi papă din palmă
ouă de broască-țestoasă
ca să-i îndeplinească o mie și una de dorinți,
se uită în zare și își dorește
să se fi născut,
în vreuna dintre vieți,
în țara dintre Carpați și Marea Neagră,
acolo unde Dracula
acolo unde Miorița
acolo unde...
acolo unde...

Și dacă ar veni aici, adus de dorința îndeplinită
a peștișorului de aur,
cine ar fi sălbaticul, eu sau el?
Cum am împărți pîinea și sarea?

De asta, nu uita:
Patria e numai una, noi sîntem frunză și iarbă.
Cei care visează sînt inamicii patriilor din univers.
Nu sări peste pnpria umbră, tulburi patria altora.
Oamenii fără patrie au ceva misterios.
Hecare om are o patrie care l-a trădat.
Hecare om a trădat o patrie.


Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 11

 Nicolae Manolescu în
modulațiile critice ale
lui Ion Bogdan Lefter


   Constantina Raveca Buleu

IN SIAJUL Istoriei critice
a literaturii române a
Lui Nicolae Manolescu,
colecția „Studii“ a Edi-
turii Paralela 45 din Pi-
tești publică (în 2009),
sub semnătura lui Ion
Bogdan Lefter, o carte
intitulată Nicolae Mano-

lescu: de la cronica literală la Istoria critică....
Iară să se coaguleze într-o monografie care
să respecte în mod strict canoanele genu-
lui, lucrarea lui Ion Bogdan Lefter asam-
blează articole anterioare dedicate lui
Nicolae Manolescu, cu inerente actuali-
zări și retușuri, dictate de exigențele fixării
lor într-o carte autonomă.
   Originată ludic în titlul unei cărți a au-
torului studiat (Metamorfozelepoeziei), In-
troducerea pune accentul pe Metamorfozele
criticului, miza discursului fiind aceea a
decriptării multiplelor fațete ale criticului
literar Nicolae Manolescu, detașat, și totuși
interdependent în raport cu inventarul
complex al ipostazelor sale. Din organiza-
rea textelor se ivesc, rând pe rând, cronica-
rul literar, istoricul și teoreticianul ge-
nurilor, eseistul, comentatorul politic și
autorul Istoriei critice a literaturii române,
fiecărui segment al activității criticului lite-
rar fiindu-i alocat un capitol distinct. Volu-
mul se încheie cu două serii de Addenda.
Prima cuprinde „texte despre specia cro-
nicii, replici dintr-un schimb polemic
de opinii cu Nicolae Manolescu, din vara
lui 1990“, în vreme ce a doua recuperea-
ză reflecții asupra „lunedismului“, a feno-
menului cultural generat de Cenaclul de
Luni, condus de Nicolae Manolescu, la care
a luat parte și Ion Bogdan Lefter.
   Intensitatea admirației autorului față
de personalitatea subiectului său ia forma
unui elogiu explicit în fișe pentru un portret,
prima secțiune a volumului, unde, într-un
amestec de fișe de dicționar, aprecieri critice
și afirmații care-i aparțin lui Nicolae Mano-
lescu, acesta din urmă este catalogat „Cel
mai important critic român al jumătății a
doua a secolului XXl“. Așezat, la începutul
și la sfârșitul capitolului, pe o logică a
oglindirilor regresive, portretul lui Nicolae
Manolescu reflectă constantele unei per-
sonalități care beneficiază de toate datele
necesare transformării sale într-un „perso-

naj“ cultural memorabil. Astfel, prima sec-
vență încheie o scurtă biobibliografie cu o
constatare perfect justificată: „La 70 de ani,
spirit încă-tînăr, relaxat și zîmbitor, inte-
resat de orice noutate, își amină indefinit
senectutea...“
    A doua secvență portretistică recupe-
rează imaginea lui Nicolae Manolescu
la patruzeci de ani, pe vremea când Ion
Bogdan Lefter l-a cunoscut la Cenaclul de
Luni. Autoritatea, ironia, inteligența și
spiritul ludic de atunci se regăsesc perfect
conservate și rafinate în prezența sa de
acum. Nuanțele se datorează acumulărilor
de pe parcurs, cele mai vizibile fiind tri-
butare exercițiului public, indiferent că
avem în vedere implicarea politică sau spo-
rul de vizibilitate culturală mediatică. în
acest sens, Ion Bogdan Lefter amendează
opoziția dintre izolarea distantă din tine-
rețe, menținută cu virtuozitate de Nicoale
Manolescu în ciuda faptului că orice critic
literar este, implicit, o persoană publică,
și regimul său cât se poate de public de du-
pă 1989. Adiacentă calității de persoană
publică, masca și reflexele ei culturale se
revelează exorcizant în articole scrise de
subiectul cărții, mostre din acestea fiind
intercalate în exercițiul portretistic făcut de
Ion Bogdan Lefter.
    Astfel, un fragment dintr-un interviu
acordat lui Nicolae Rotund, pentru revista
Tomis, dezvăluie un Nicolae Manolescu
conștient de formula capricioasă a existen-
ței publice, în care importante sunt respon-
sabilitatea, implicarea socială, dar și ima-
ginea de rol sau variabilitatea receptării:

    In istoria literaturii n-a reușit nimeni nici-
    odată să-și facă loc dînd din coate. Datoria
    noastră este să ne jucăm după posibilități
    rolul [...] Trebuie să facem tot ce depinde de
    noi și să așteptăm cu seninătate pe istoricul
    de mîine, pe care nu-1 putem influența, nici
    corupe. Intră în meseria noastră un anumit
    simț de fatalitate. Ne încredințăm cu can-
    doare posterității, care ne va așeza, poate,
    intr-un loc la care nu ne-am gîndit, ne va
    onora memoria sau ne va da uitării.

Fin observator și comentator al „obsesiei“
Manolescu, Ion Bogdan Lefter apreciază
într-o primă fază că „Nicolae Manolescu
aparține genului de personalitate magne-
tică, cu vocație de mentor spiritual și cu un
șir inepuizabil de emuli“, pentru ca, în-
tr-un timp secund, el să revină și să-și
atenueze elogiul: „astăzi mi se pare că
exageram eu însumi: important, rolul de
cronicar al lui Nicolae Manolescu n-a putut
fi atît de «obsedant» pentru mediul nostru
literar din ultimele decenii, în care mai
multe serii de critici de mare calibru au
făcut oficiile de întâmpinare a literaturii noi,
la rîndul lor apreciați și așteptați, într-o
dinamică de cîmp mai sofisticată...“ în
consecință, „metamorfozele criticului“ sunt
și „metamorfozele“ celui care redactează
cartea...
    A doua parte a volumului, Cronicarul
literar, reia dezbaterea despre afinitatea
criticii românești pentru teorie și îi opune
critica „foiletonistică“ și „impresionistă“,
în cadrele acestei dihotomii fiind reliefată
apetența criticului Nicolae Manolescu
pentru spiritul teoretic. Ion Bogdan Lefter
argumentează existența unui sistem coerent
de lectură diseminat în masa impresionantă
a textelor acestuia. „Dincolo de jocul înșe-
lător al aparențelor - notează autorul -,

Nicolae Manolescu e însă un critic cu un
sistem precis, nesintetizat într-un volum
«teoretic» din grija - poate - de a evita ori-
ce risc de pedanterie.“ Criticul are o simi-
lară atitudine mefientă și față de antolo-
garea cronicilor sale literare, argumentând
cu „fanarea“ acestora și cu valoarea lor con-
textuală. Cu toate acestea, după tentativa
din 2000 a Editurii Vinea, publicarea în
2001, la Editura Aula, a Listei lui Manolescu
(titlu principal: Literatura română postbe-
lică, subtitlul fiind amendat de Ion Bogdan
Lefter) invalidează „fanarea“ invocată de
criticul literar.
    Modelul teoretic și virtuțile stilistice ale
celor două lucrări fundamentale de dinainte
de 1989, Arca lui Noe și Despre poezie, con-
stituie subiectul analizei din cel de-al treilea
capitol al volumului, Intre istoria și teoria
genurilor. Ion Bogdan Lefter observă con-
vergența structurală a celor două opere,
structura lor bipartită, cu o secțiune teore-
tică și o alta aplicativă. El consideră Arca
lui Noe „o saga a familiei romanului româ-
nesc“ și explică tonalitatea ei romanescă
prin fascinația mărturisită a criticului pen-
tru poveste, pentru genul epic.
    Din gama valențelor discursive ale lui
Nicolae Manolescu nu putea lipsi Eseistul.
Folosind afirmațiile criticului însuși, Lefter
analizează, în acest capitol, trecerea de la
eul fictiv, „depersonalizat^ la biografismul
accentuat, la eul „personalizat“, și remarcă
faptul că, în cazul lui Nicolae Manolescu,
această glisare către biografism a echilibrat
opțiunea pentru teoretic. Mai apropiat de
eseist decât de critic, dar împrumutând vir-
tuțile teoretice ale celui de-al doilea, Co-
mentatorul politic discută într-o mai mică
măsură despre exercițiul politic al Nicolae
Manolescu și mai mult despre cuvintele
acestuia, lăsând spațiu investirii culturale a
discursului său politic.
    Geneza editorială a Istoriei critice a lite-
raturii române, dar mai cu seamă Evenimen-
tul, lansarea, mitohgia și receptarea ei ocupă
cea de-a cincea secțiune a volumului. Mar-
tor al întregului desfășurător ca dispozitiv
spectacular, Ion Bogdan Lefter notează:
„excepționalitatea momentului s-a datorat
nu numai cărții, ci și vizibilității autorului
ei ca personaj public și mediatic“. Oprindu-
se asupra virtuților și carențelor cărții, el
amendează absențele mai mult sau mai pu-
țin flagrante, noncontextualismul și estetis-
mul programatic, dar, mai cu seamă, căli-
nescianismul supraevaluat al perspectivei
de ansamblu.
    Mărturisirile din Addenda II: „Lunedis-
mul“, dar și articolele scrise de-a lungul
vremii arată un Ion Bogdan Lefter res-
pectuos față de autoritatea de necontestat
a cronicarului literar Nicolae Manolescu,
grăbit cu recunoașterea calității sale de
mentor, dar și un critic matur, care și-a
găsit propria cale. Astfel, el conștientizează
că realitatea face ca influenței prime să i
se adauge în timp și divergențe, care fac
imposibilă „idealizarea“ lui Nicolae Mano-
lescu, deconstruind și mitizarea acestuia.
Cartea îl găsește pe Ion Bogdan Lefter
scindat între admirația mărturisită pentru
criticul literar Nicolae Manolescu și nece-
sitatea de a-și afirma, uneori în contra-
partidă, independența de spirit.

12 • APOSTROF

DOSAR


        Viața unui om neliber


Alexandru Niculescu

IFĂră îndoială - atît cît pot să-mi
• aduc aminte - niciun alt volum de
memorii nu a stîrnit atîtea reacții explozive
- negative, chiar vulgar insultătoare - pre-
cum Viața unui om sitgur, opera postumă
a lui Adrian Marino. Aș spune chiar că dis-
tinsul om de cultură care a fost autorul
acestor dezvăluiri memorialistice a fost mai
prezent astăzi, post mortem, decît a putut
să fie în cursul vieții lui zbuciumate.
   S-a dezlănțuit împotriva lui o campanie
furibundă - orchestrată sau nu - a unor
intelectuali ai establishmentului cultural
actual, care nu-i analizau cît de cît ideile
și afirmațiile, nu-i luau în seamă acțiunile
și justificarea lor, adică fără să ji citit cu
atenție și răbdare paginile voluminoasei
lucrări. Era mai ușor a-1 considera pe
Adrian Marino „informator", „agent de in-
fluență", „spion" - chiar... „superspion"! -
acoperit de „faima" unui om de cultură.
Opera lui, neluată în seamă (cpus igne, auc-
torpatibulo dgnusV). Cel care a dat tonul de
la înălțimea autorității sale în CNSAS a fost
Mircea Dinescu. I s-au alăturat o serie de
articole din Evenimentul zilei, din România
literată etc. Au făcut o oarecare vîlvă și ar-
ticolele - și pro, și contra - publicate de
Observatorul cultural. Calificative precum
„frustrat", „masochist", avînd „fiere în me-
morie" etc. apăreau într-un singur articol
al lui Dan C. Mihăilescu (România literată,
15/2010). Iar titlurile articolelor din ziarul
Evenimentul zilei (Marino spiona pe Monica
Lovinescu etc. ) sînt de-a dreptul rizibile, nu
numai ignorante.

2 Au EXISTAT însă - spre cinstea criticii
• noastre literare - și articole obiective,
normale, unele chiar laudative, care dove-
desc aji înțeles, corect, mai aproape de ade-
văr valorile operei lui Marino - dincolo de
slăbiciunile contradictorii ale existenței sale
omenești. Aș menționa printre acestea cro-
nica din Formula AS (Adriana Bittel), excep-
ționalul număr al revistei craiovene
Mozaicul (în care semnează Marta Petreu,
Florina Ilis, Ovidiu Pecican și alții), alături
de care trebuie remarcată seria (repetată)
de intervenții din Observatorul cultural, cu
toate opiniile aprobative, dar și interogativ-
dubitative. (în stadiul actual al cercetării
incomplete a dosarelor Securității, orice
discuție nu poate rămîne decît în suspen-
sie.) Liviu Antonesei („nu cred că un om
închis 14 ani a devenit comunist și fan al
Securității"), Paul Cernat („dezorientare"),
Daniel Cristea-Enache („nu pot să-l ju-
dec"), Marius Ghilezan („cărțile lui nu au
fost influențate de Securitate") și alți cola-
boratori ai Observatorului cultural (9 mai)
se desolidarizează de acuzatorii memoriei
lui Adrian Marino: ei „vor scrie altfel" des-
pre el! Mai explicit decît alți exegeți, Marta
Petreu (în revista Mozaicul, 3/2010) a avut

• Adrian Marino la Universitatea „Babeș-Bolyai", alături de rectorul universității, prof. univ. dr. Andrei Marga,
și de prof. univ. dr. Pompiliu Teodor. Foto: M. P.

ideea de a-1 situa pe Adrian Marino în seria
intelectualilor care au deschis drumurile
culturii României spre Europa: un „model
cultural" ce începea cu pașoptiștii și se con-
tinua cu „Drăghicescu, Maiorescu, Ibrăilea-
nu, Zeletin pînă la Lovinescu", adică „un
ideolog al civilizării/occidentalizării trepta-
te a României" (Mozaicul, p. 3). Marino
însuși se considera „neopașoptist“!
    Deosebit de importante pentru aspec-
tele politice și ale colaborării cu Securita-
tea - atît de clamoros vituperate de criticii
acuzatori - au fost intervențiile în discuții
ale lui Gabriel Andreescu (Cotidianul, 11
mai), cunoscutul disident anticomunist, și,
mai ales, ale lui Neculai Constantin Mun-
teanu (Observator cultural, 20 mai). Primul
considera „compromisurile" lui Marino
drept o „supraviețuire activă" și vorbea
de „macularea grobiană a memoriei lui".
Cel de-al doilea, colaboratorul „Europei
Libere", nu o dată confruntat, la Miinchen,
cu trimișii Securității, declara într-un
interviu: Adrian Marino „nu corespundea"
portretului unui vulgar provocator trimis
în misiune, nici „agentului de influență
patriot", avînd „o atitudine foarte critică
asupra stărilor de lucruri din țară". Și adă-
uga: „ni s-a părut că-și folosește relațiile din

țară, inclusiv cu Securitatea, pentru interese
proprii, să călătorească, să frecventeze
biblioteci, să-și scrie cărțile și, mai ales, să
se facă cunoscut în lume..."
   Putem pune capăt aici, în claritatea
unor astfel de declarații, îndoielilor noas-
tre conjecturale, persiflărilor și insultelor
adresate memoriei lui Adrian Marino.

3 Autorul Viejii unui om sivgur a fost
   •- a vrut să fie - într-adevăr un erudit,
„mizantrop autentic", un solitar. însetat de
a se afirma, pe măsura meritelor pe care și
le atribuia și cunoștea, după ani și ani - 14
ani - de izolare în închisori și în deportare,
neajutat de nimeni (aș adăuga: nici de o
salvatoare speranță în divinitate), a fost
într-adevăr „un om singur". Și prin bio-
grafie, și prin temperamentu-i egocentric,
pecetluit în sine însuși, și prin acțiunile sale
izbucnite din tăceri și resentimente. Un
intelectual remarcabil, care nu avea (nevoie
de) colegi și prieteni, de maeștri, de modele
anterioare pe care le-ar fi putut continua
(unica referință: „neopașoptismul"!). Cît
despre prezența sa printre tinerii literați
grupați în jurul lui G. Călinescu, cunoaș-
tem acum dificultățile colaborării.
A

DOSAR

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 13

   In plus, Adrian Marino era și un mare
naiv, fără simțul biciuitor al realității vieții
sociale. Cobora dintr-o familie din Iași bine
situată material, cu încrengături de rudenie
protectoare, pe care nu o dată și-o repudia
în numele unor „idealuri fundamentale^ al
unor „principii de bază**, în care tînărul vlăs-
tar credea. „Stăpînit de eroarea de a crede
în valori teoretice**, în umbra bibliotecilor,
Marino se recunoaște a avea „un idealism
abstract radical** (p. 15), într-un „amestec
oscilant de stoicism și criticism**. Adică, de
fapt, „o psihologie egoistă și individualis-
tă profund antipatică**. La care adaugă „o
anume blazare și indiferență superioară**!
   Iată ceea ce nu au înțeles - sau nu au
luat în seamă - recenzenții memoriilor lui
Marino. Autorul își dădea seama că era
oarecum ahfel decît confrații săi, că, mai
ales, după suferințele din detenție, „nu
impunea nimănui**. Făcînd mereu o „im-
presie ștearsă, obscură, dezarmantă și com-
plexată**, care nu coincidea cu forța intelec-
tuală pe care și-o cunoștea. La toate acestea
se adăugau și gravele discriminări „pe
criterii politico-sociale** (p. 195). (Un
„frustrat** cu „mania persecuției**, îl carac-
terizează unii recenzenți!)
   în ceea ce mă privește, îmi iau permi-
siunea de a interveni - tardiv - în acest
amalgam învrăjbit de opinii contradictorii
dintr-un devoir de conscience.

4 L-am întîlnit pe Adrian Marino în
   •      1947, odată cu începutul studiilor
mele universitare. L-am privit întotdeauna
din perspectiva unui fost student - deși lui
îi repugnau ierarhiile profesorale. Și totuși,
odată cu trecerea lui G. Călinescu de la Iași
la Universitatea din București, el a fost
„asistent universitar** la Catedra de litera-
tură română (prin anii 1946-1948). Și cu
aceeași identitate a fost arestat, la Iași, în
1948 (sau 1949). Dar printre colaborato-
rii Maestrului (Al. Piru, Valeriu Ciobanu,
O. Papadima, Dinu Pillat), Marino făcea o
figură aparte: mai destins, mai retras și
parcă iluminat de o solidă cultură.
   în acea vreme, Marino desfășura și o
activitate publicistică. A început prin 1944-
1945 să scrie în Jurnalul literar din Iași (re-
vista lui G. Călinescu) și a continuat cu se-
ria universitară din București, cu același
titlu (1946-1947), în care apăreau și
cursurile ținute de G. Călinescu. Dar mai
importantă a fost contribuția sa în pagina
2 literară (săptămînală) a ziarului Națiunea
(director: G. Călinescu) - despre care scrie:
„am apărat cu fermitate criteriul estetic în
publicistica literară românească** (p. 51).
împreună cu Al. Piru și G. Mărgărit, Ma-
rino participa la o adevărată „rezistență
prin cultură**. Cunosc și eu, personal, entu-
ziasmul literar, independent de politică, al
celor ce alcătuiau acea pagină: colabora-
sem, de la Craiova, tînăr aspirant spre idea-
luri literare, cu cîteva articole critice (prin
1947). Iată însă că, în 1948, odată cu
trecerea tot mai supusă a lui G. Călinescu
în tabăra procomunistă, cei doi redactori
principali, Al. Piru și Adrian Marino, sînt
eliminați, G. Călinescu scrie chiar o „jus-
tificare**, pagina literară intră sub controlul
comunist, iar ziarul Națiunea, nu după
mult timp, dispare și el.
   Am trăit aceste triste evenimente.
Pot depune mărturie. Atunci, împreună cu
alți tineri ca mine, „șezum și plînsem“...


5 De AICI, în timp, mai departe, începe
• și calvarul lui Adrian Marino. Odată
cu concedierea de la ziar și pierderea pos-
tului de „asistent universitar**, tînărul căr-
turar se întoarce la Iași și se „refugiază**
printre cărți, nutrind în sinea lui ura împo-
triva comunismului (prosovietic, în plus).
„Cu capul în nori** (cum scrie tardiv în me-
morii), dar cu elanul forței tinerești, Adrian
Marino intră în contact cu secția de tine-
ret a Partidului Național Țărănesc (TUNȚ)
a lui Maniu și participă la „acțiuni directe**
împotriva comunismului instaurat de
sovietici în România.
    Erau ani grei. Un timp în care unii in-
telectuali de marcă pactizau cu regimul
comunist, în timp ce tinerii de valoare lu-
au calea străinătății (începea exodul exi-
lului), Adrian Marino, sprijinind lupta
organizației național-țărăniste, răspîndea
manifeste anticomuniste. Eroism juvenil,
se poate spune, văzut prin prisma timpului
de azi, dar un eroism care, atunci, se plătea
cu viața. Adrian Marino a făcut - la 26-
27 de ani - o rezistență anticomunistă
combatantă. Cînd vorbim despre el, trebuie
mai întîi să ținem seama de aceste indele-
bile fapte! Oricît de „exaltate** le consideră
retrospectiv în volum autorul, ele fac parte
din biografia sa: a pătimit și „a plătit** din
greu - toată viața - pentru aceste acte de
patriotism.

6 A fost arestat, în aprilie 1948 (sau
• 1949, după cum afirmă Cicerone
lonițoiu, arestat și judecat în același „lot“
de acuzați). Marino, încă „asistent uni-
versitar** virtual, avea 27-28 de ani. A fost
supus umilințelor și torturii în timpul an-
chetelor Securității („Mișu Dulgheru** îi era
torționarul-anchetator). Pînă la urmă, inapt
pentru lupta politică și obișnuit a se refugia
în lumea cărților, nu să fie victimă a degra-
dării polițienești, Marino cedează (nu mai
are „atitudine rigidă**, „nu poți fi mereu
erou**, p. 63); Cicerone lonițoiu, în memo-
riile sale, îi reproșează „lăudăroșenia** și
„neseriozitatea¹*, dar nu ținea seama de
faptul că Marino, cu altă structură psihică,
era pradă „unui grav dezechilibru interior**,
„epuizat** și „derutat** - într-o „situație greu
de suportat**.

7 A „CEDAT**, a divulgat secretele orga-
• nizației, a fost judecat și condamnat
(împreună cu Cicerone lonițoiu, Paul Lăză-
rescu și alți tineri) la opt ani de închisoare.
    De aici înainte, lectura atentă a volu-
mului de memorii ne poate servi drept
călăuză hermeneutică în drumul lung și
greu al Vieții unui om singur.

8 Adrian Marino a îndurat - cu stoicism
•- opt ani de detenție și, din 1957, alți
șase ani de deportare în Bărăgan. Capitolele
închisoarea și Deportarea in Bătăgan (p. 64-
98) reprezintă o istorie realistă a suferințe-
lor morale și materiale ale autorului. Ci-
tească-le oricine, cu atenție: ele sînt o
descriere lucidă a unei galerii de oameni
supuși anihilării psihice și fizice - făcută de
unul dintre ei, ca ei, dar cu atenția unui
intelectual lucid, un analist politico-social.
Paginile sînt demne de pana unui Balzac:
într-atîta de exact relatează decăderea uma-
nă. Defilează în aceste capitole figuri ale
personalităților culturale de primă însem-
nătate, strivite de închisoarea comunistă,
tot astfel cum apar și reflecții (libere, în


mediul carceral!) asupra politicii Româ-
niei. Alături de acestea, mărturisirea unor
momente de tot mai mare singurătate și de
reculegere.

9 Perioada de închisoare (pînă în 1951)
   •     a însemnat „o maturizare și o trezire
la realitate** (p. 71). Dar și o pierdere a in-
subordonării combative. începea, treptat,
a se supune - el, rebelul! - situației lui, sub
pumnul de fier al Securității.
    Din închisoare, a fost trimis cu „domi-
ciliu obligatoriu** în Bărăgan (Lățești). Da-
că, în temniță, era „deținut**, în deportare
devenise un „paria**. Fără niciun fel de
perspective (p. 85).
    In Bărăgan era obligat să nu părăsească
satul Lățești fără aprobarea Miliției (sau a
Securității). Cu toate acestea, Marino se
simțea acolo oarecum mai „liber** și - după
cum relatează chiar el - acolo primea „pa-
chete de alimente și haine** cu „destulă re-
gularitate**, iar familia Bote îi trimitea 500
de lei, lunar. Culmea „libertății** sale: as-
culta, la un aparat de radio cu baterii, Ra-
dio Monte Carlo (p. 98). Suficiente ele-
mente pentru a se simți altfel decît era în
realitate. „Este drept, la Lățești am început
să învăț ce înseamnă izolarea și singurătatea
socială** (ibid.). De aceea, „într-un moment
de depresie** („exasperare**, „descuraja-
re“)... evadează din domiciliul obligatoriu!
„Am fugit pur și simplu** (p. 93), pare-se,
la Cluj, la familia Bote, ceea ce s-a soldat
cu arestarea și cu condamnare de „drept
comun**. „Un gest inutil** - la a cărui pre-
zentare detaliată „a renunțat, fără ezitare**.
    Și totuși, unele date din dosarele infor-
mative CNSAS cercetate de Simona-Maria
Pop, autoarea monografiei Adrian Marino:
Vîrstele devenirii (Dacia, 2010), o teză de
doctorat la Universitatea din Alba lulia,
prezintă - cum vom vedea - o viziune ușor
diferită.

    /A Acolo, în Bărăgan, s-a consolidat
I U «însă și legătura afectivă cu viitoarea
sa soție. Călătoriile numeroase la Lățești ale
doamnei Lidia Bote, cadru universitar în
Cluj, îi aduceau nu numai cărți de studiu,
dar și ajutor material necesar. Intervenția ei
a fost benefică, ocrotitoare. O adevărată
Dea ex machina\ Adrian Marino, care știa
să-și ascundă efuziuni sentimentale, lipsite
de misticism patetic, scrie despre ea ca „o
șansă nesperată și neverosimilă**, lăudîn-
du-i „devotamentul, rezistența morală și
puterea de sacrificiu** (p. 53). Numai atît?
- ne-am putea întreba. Nu ar trebui adău-
gată și iubirea ei profundă?

n Împreună cu Lidia Bote, Adrian
•Marino, „eliberat** din domiciliu
obligatoriu, a ajuns la Cluj, în 1963, și s-a
instalat în locuința ei. Bine primit, într-un
adevărat „spirit creștin**, în familia soției
sale, el, fostul deținut politic, „cules de pe
drumuri**, a fost „integrat**: „fără ajuto-
rul L. și al familiei sale aș fi fost un om
pierdut** (p. 101). Deși el „nu avea nicio
afinitate, dar absolut niciuna cu niciun fel
de mentalitate religioasă**! în plus, „stabi-
lirea“ la Cluj o considera „refugiul meu la
Cluj**, care echivala cu... „un al doilea do-
miciliu obligatoriu** (ibid.'). Să nu adăugăm,
printre miracole, și probabilele strădanii ale
doamnei Lidia Bote și ale familiei sale de
a-1 „adapta** pe acest „străin total, dificil și
ciufut**, venit „din altă provincie, cu altă

14 • APOSTROF

DOSAR

mentalitate, limbaj și scară de valori“, la
,/ilt tip de societate, într-o altă Românie,
cu alte valori“ decît cele ale Moldovei sale
natale? Bănuiesc că nu le-a fost ușor a-1
determina să se recunoască legitim și
motivat în locuința sa conjugală!
   In str. Er. Grigorescu, 72, unde, din pri-
mele momente ale sosirii acolo, îl aștepta
„pe trotuarul din față“ o mașină a Securi-
tății! Atunci a înțeles Adrian Marino că
nu mai era un om liber! Că libertatea - cită
avea -, plecînd din deportare, era iluzo-
rie. O urmărire permanentă avea să fie
constanta vieții sale de aici înainte, în Cluj
sau oriunde se găsea.


   r» Dar... A mai înțeles ceva. Că,
I ^«din 1948 pînă în 1963, cît timp a
durat izolarea sa în detenție, Securitatea
devenise în România „o fatalitate inevita-
bilă“, „un fenomen natural“: „comunizarea
țării era un fapt de care trebuia să țină, de
acum înainte, seamă“ fostul combatant
anticomunist trecut prin închisori și tor-
tură. După ani de revoltă și de suferință,
Marino a înțeles încă o dată că trebuia să
se „resemneze^, cu acel sentiment de „bla-
zare“ și „indiferență“ pe care francezii îl
exprimă în sintagma il faut composer avec.
Cu o „cvasiindiferență“, trebuia să se su-
pună realității românești din anii ’60!


   ry Dar pe Marino îl mai aștepta o
I O «deziluzie: indiferența românească
față de comunismul distructiv și, implicit,
pentru sacrificiul celor care au luptat pri-
mejduindu-și viața, libertatea, împotriva
lui. indiferența! Iată-1 în pag. 99-100,
întrebîndu-se: „pentru ce am suferit, am
fost umilit etc. etc.? Care este motivația și
justificarea «sacrificiului» meu. Niciuna din-
tre aspirațiile mele profunde, esențiale, de
«structură» nu preocupa pe nimeni“. Și mai
departe: „nicio imaginație politică. Decep-
ție totală, pe toată linia“. într-adevăr, „încă
din închisoare^ constatase „marea realitate
românească, a carierismului individual, a
politicii de grup și de relații personale^...
îdealurile sale „iluminist-pașoptist-demo-
cratic-european“ (pe care „nu le puteam pă-
răsi“) erau inexistente sau trădate. Atunci,
vorba lui, „pentru ce și pentru cine, mi-am
părăsit studiile, lecturile, preocupările in-
telectuale?“ (p. 100) ca să intre în închi-
soare și, ieșind din detenție, „într-un nou
context politic, intern și extern, fără nici o
perspectivă“.
   în aceste cuvinte și întrebări-cheie
constă explicația și justificarea „relațiilor cu
regimul“, cu Securitatea, ale celui care,
avînd „aspirații pentru puritatea morală“,
se regăsea decepționat și „singur^, aban-
donat și, mai ales, neînțeles și neajutat („fă-
cusem o mare eroare. Inevitabilă și irepa-
rabilă“ - o „căință“ tîrzie).


«g Jt Mai ESTE însă o cauză a decepțiilor
I "T «fostului deținut politic: discrimina-
rea la care îl supuneau cei cărora le solicita
sprijin pentru a reintra în viața culturală a
țării, mai întîi, la Cluj. I. Pervain, Raluca
Ripan și chiar lorgu Iordan (cu care avea
„unele legături de familie“) îi refuzau soli-
citările, într-un fel sau altul (îi „stînjenea“,
îi „irita“, îl „umileau“ - sau „îi reproșau^
faptele anterioare). „Am resimțit din plin
astfel de umilințe“ (p. 103). Ștefan Pascu
îl interpela, cu ocazia unor cursuri de vară
(1968-1969), cu „ce cauți aici?“, iar I. Per-
vain o „apostrofa“ pe doamna Lidia Bote


• Adrian Marino împreună cu Daniela Țăranu, Mircea Ghițulescu și Ion Vartic

cu agresiva întrebare „cînd plecați la Bucu-
rești?“ (p. 104). Soția lui Virgil Vătășianu,
atunci cînd lui Marino i se decernase Pre-
miul Herder (1985), i-a telefonat „indig-
nată, scandalizată“ ca să verifice „incredibila
veste“ (p. 105). Tot astfel, Hadrian Daico-
viciu, Adrian Papahagi și alții. Decepții
clujene!
    Și totuși! Prezența lui Marino în Cluj
nu a trecut neobservată de unii scriitori clu-
jeni de valoare. Adrian Popescu, în două
numere consecutive din Steaua (3 și 4-5
din anul 2010) dezvoltă, cu blîndă elegan-
ță, ceea ce relatează Marino despre faptul
că, vineri seara, cîțiva scriitori clujeni se
adunau la el acasă spre a asculta emisiunile
literare ale „Europei Libere“ (în care vor-
beau Monica Lovinescu și Virgil Ierunca).
Participau la aceste reuniuni Virgil Ardelea-
nu, „impulsiv și iritabil^, Adrian Popescu
și alții („imediat începeau obiecțiile, nemul-
țumirile“, iar „obiecțiile se acumulau me-
reu“, p. 187), Acești oameni de cultură din
Cluj îl prețuiau pe literatul „moldovean^ și
îl considerau nu „un corp străin“, cum cre-
dea el, ci un coltg din Uniunea Scriitorilor,
ca și ei. Dar, din păcate, ideile celor ce se
adunau acolo nu coincideau - și, nu o dată,
ele erau prilej de dispute și despărțiri. Nu
s-ar putea spune că vinovați erau numai cei
invitați, de vină era chiar... gazda! Cu tem-
peramentul său vulcanic, cu ideile sale
liberale - vetuste -, Marino, format „în alt
climat“ (la Iași), în tradiția culturală an-
tebelică, intra ușor în conflict cu cei mai
tineri, care nu-1 înțelegeau. Distanța cultu-
rală dintre generații - și nicidecum „refu-
giul la Cluj“ - îl despărțea, adeseori, pe
Marino de confrații săi transilvăneni.
    In asemenea circumstanțe, s-a îndreptat
spre București. Despre ceea ce s-a petrecut
în „jungla“ vieții literare bucureștene aflăm
nu numai din paginile scrise de el (109-
128), dar și din aserțiunile Martei Petreu,
citate chiar de autor, în care aceasta arăta
„cît de nedrepți, cît de veninoși, cît de mo-
jici pot fi ei, scriitorii. Cît de vanitoși!“ (p.
109). Este vorba de ceea ce, mai tîrziu, în
articolul din revista Mozaicul, scriitoarea
clujeană denumea Literaturocrație. Lista
celor cu care Marino intra în relații con-


flictual depreciative este lungă, uneori
printre aceștia aflîndu-se și unii criticați pe
nedrept (cazul Ileana Mălăncioiu). Dar, să
nu uităm, distanța dintre ei și Adrian Ma-
rino era mare: formația sa culturală ante-
belică, în Universitatea din Iași de atunci,
crea „inevitabile conflicte^, „grave antago-
nisme de generație“, care nu puteau să fie
decît în defavoarea maturului om de cul-
tură. „Colegialitatea, solidaritatea confra-
ternă“ lipseau cu desăvîrșire, iar „inadapta-
rea“ la „moravurile vieții literare“ din jurul
său era întru totul normală. Da, între li-
terații din anii 1960-1970, Adrian Marino
era „un corp străin“! Pentru scrierile sale
„nu exista nicio considerație reală“, pozitivă
(uneori juca un rol negativ și faptul că el
era considerat „călinescian“, în contrarietate
cu „lovinescianismul“ cerchiștilor din Si-
biu). Inimicițiile i se înmulțeau cu ușurință!

CURÎND ÎNSĂ, prin concursul unor
    3 «universitari din Cluj cu funcții de-
cisive în cultură, activiști de partid, Adrian
Marino a fost „reabilitat“ și „repus în
drepturile civile“. Revenea, treptat, la nor-
malitate (deși nu ieșea deloc din vizorul Se-
curității, care l-a considerat mereu „pericu-
los“!). Putea, acum, să călătorească (prin
ONT) în „țările socialiste“ și în Europa Cen-
trală, dar el profita de astfel de călătorii
pentru a-și procura... cărți franceze!
    Visul său rămînea însă Europa Occi-
dentală, „care, atunci, reprezenta un ade-
vărat mit“. Dar „paradisul^ occidental nu
i se deschisese încă. „Pentru mine, plecarea
în Europa, descoperirea și cunoașterea
culturii apusene“ a fost, scrie el, „o ex-
periență capitală, unică“.
    Subliniază: „după închisoare și depor-
tare, «plecarea» în Occident a constituit al
doilea eveniment capital, decisiv, al vieții
mele“ (p. 143). Pentru care - știm acum -
a trebuit să plătească un greu și trist tribut.

*1 /T Adrian Marino a scris el însuși, ă
I \J*sa maniere, despre „relațiile [sale]
cu regimuD (p. 227-255)., tot astfel cum

-4

DOSAR

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 15

a vorbit despre „exil și emigrație" (p. 176-
197), dezvoltîndu-și părerile proprii.
    Desigur, a acceptat - obligat sau nu - să
intre în contact cu Securitatea - mai întîi la
Cluj, apoi cu „centrala" DTE. El, care, ca fost
deținut politic anticomunist și ca om de
înaltă cultură, considera că „sistemul comu-
nist în ansamblul său este cauza și izvorul
«răului» represiv, totalitar și torționar al
conștiințelor" (p. 143). A renunțat - scrie
- la radicalismul total", la o „intransigență
absolută", pentru că, pentru el, ar fi însem-
nat „moartea culturală". A încercat deci
să obțină „rezultate pozitive" prin unele
„adaptări" și „concesii". Marino „încerca
soluții" pentru a salva „tot ce se mai putea
salva" din capacitatea sa intelectuală, din
valorile sale din trecut, din puterea sa de a
mai fi util în cultura românească.
    Dar de ce să ne mirăm? Și unii dintre
noi, cei vîrstnici, am acceptat constrîngerile
politice ale regimului, în schimbul posibi-
lității de a lucra, a publica, a merge în străi-
nătate. fără a avea trecutul combativ al lui
Marino. Și dacă mai-marii establishmentu-
lui politic-cultural al vremilor acelora, în
acord cu Securitatea, îl respingeau, dis-
criminatoriu, de ce nu ar fi fost justificată
și „relația" lui Marino cu securiștii - atîta
cîtă a fost - pentru a-și putea realiza lu-
crările pe care se știa capabil a le scrie?
    Neculai Constantin Munteanu, la Miin-
chen, l-a înțeles mai corect decît actualii
săi recenzenți: „Adrian Marino era un
«domn». Misiunea lui, mărturisită, era
să-și scrie cărțile, spre asta își canaliza tim-
pul, banii și eforturile" (Observator cultural,
nr. 267, p. 5). Și, mai departe: „ni s-a pă-
rut că-și folosește relațiile din țară, inclusiv
cu Securitatea, pentru interese proprii".
Adrian Marino - scrie N. C. Munteanu -
era „propriul său agent de influență". El
lupta de unul singur, împins de indiferen-
ța „confraților" din jur către o solitudine
nemeritată. A fost respins, refuzat, discri-
minat: de ce nu ar fi putut să „cedeze" în
fața unor propuneri ale Securității de a-1
„ajuta" să plece în Occident, în repetate
rînduri, fie și „contrar propriilor convin-
geri" (cum bine subliniază)?

1w Contactele cu Securitatea au fost
    Z «promovate și de campania dusă, în
țară, pentru a-1 invita pe Mircea Eliade să
vină în vizită în România (în ciuda opozi-
ției unor vechi comuniști și a unor foste
personalități de stînga). în 1980, Adrian
Marino a publicat Hermeneutica lui Mircea
Eliade (Cluj: Ed. Dacia), care mai întîi a
fost... interzisă, dar, mai tîrziu, la cererea
Securității, aprobată și pusă în circulație.
„Intrasem în vizorul Securității din «cau-
za» lui Mircea Eliade" (p. 242), specifică
autorul, pentru că Securitatea era interesată
de relațiile personale ale lui Marino cu ce-
lebrul istoric al religiilor. El putea fi folosit
în acest scop. (Eliade ar fi trebuit să fie util
în scopuri politice.)
    Apariția la Paris a traducerii volumului
în limba franceză, la Editura Gallimard
(1981), și faptul că Mircea Eliade i-a pus la
dispoziție locuința sa proprie au incitat și
mai mult Securitatea (prin rezidentul „Tu-
dor") să se folosească de Adrian Marino.
Lansarea versiunii franceze a Hermeneuticii
și, în anul următor, apariția volumului
Etiemble ou le comparatisme militant (Galli-
mard, 1982) corespundeau întru totul
intențiilor Securității (DIE). Marino deve-

nea un „agent de influență" ideal, care se
lăsa instrumentalizat de „rezidenții" ei.
    Cît se înșela! Marino se străduia însă
a-și păstra libertatea de spirit, de mișcări
și de acțiune (p. 143), voind să rămînă „el
însuși"! Chiar dacă nu reușea întotdeauna
să se abstragă cerințelor ei, relația lui Ma-
rino cu Securitatea este o reciprocă înșelă-
ciune, un marche des dupes, ctun spun fran-
cezii (= tîrg între șmecheri). Pe de o parte,
cel vizat făcea caz de „cinism, ambiguitate,
disimulare prudentă" și obținea aprobări
pentru călătorii în Occident („evadări în
lumea liberă"!) și chiar sprijin în obținerea
„oficială" a unor vize prelungite pentru a
rămîne în Franța, în Elveția sau în Germa-
nia, iar, pe de altă parte, Securitatea îl fo-
losea pentru a căpăta informații despre
personalități literare din exil. Și el... le
dădea! Informații „anodine, banale", toc-
mai bune pentru a fi „îndosariate, bovin,
sîrguincios și inutil" (N. C. Munteanu).

    51 Cu TOATE acestea, călătoriile frec-
I O«vente în Franța (și, în general, în
Occident) nu puteau rămîne fără consecințe
(moral-politice) pentru românii din exil. La
Paris, locuind în apartamentul lui Mircea
Eliade, oricît de „normal" s-ar fi comportat,
trezea bănuieli: era privit ca un trimis al
Securității. îi vizitase, în capitala Franței,
pe D. Țepeneag, pe Virgil Tănase, pe
Edgar Reichmann, pe Sanda Stolojan, evita
pe alții sau nu era acceptat (Cicerone loni-
țoiu), participase la cenaclul lui Leonid Mă-
măligă - dar peste tot purta cu sine pova-
ra suspiciunii de a fi un „agent" în legătură
cu Securitatea.

    AU Un LOC aparte ocupă relațiile lui cu
I dz «Mircea Eliade. îi consacrase o im-
portantă lucrare și, cum specificam, datorită
lui intrase în atenția Securității (ceea ce,
probabil, intuia și Eliade). Aflăm acum că
discuțiile cu celebrul scriitor erau de-a drep-
tul decepționante. Ele nu priveau cîtuși de
puțin „întoarcerea", în vizită, a lui Eliade în
țara noastră, ci, la sugestia lui Marino, in-
citau la o serioasă discuție despre „drama
culturii românești" sub comunism. „Româ-
nia nu mă interesează decît dacă sînt pu-
blicat" - relatează autorul, citînd spusele lui
Eliade. Adaugă Marino: „dar problemele
noastre reale sînt mult mai grave, teroarea
totalitară, cenzura etc." (p. 175). Lui Eliade
„puțin îi păsa de soarta culturii noastre" (p.
176). Altădată, referindu-se la un articol
din revista Eimite a lui Virgil Ierunca, ob-
servă că Mircea Eliade era interesat numai
de „propria sa vocație", de „realizarea pro-
prie", și nicidecum de „cultura română"
sub Ceaușescu (p. 178). Contradicțiile
dintre Marino și Mircea Eliade apar la tot
pasul. O dată îl considera pe Marino, re-
probativ, elev al lui G. Călinescu, altă dată
îi reproșa, ironic, că în volumele despre că-
lătoriile sale în Occident „a lăsat mult de
o parte". Hotărît lucru, Adrian Marino nu
s-a bucurat (o știa și el!) de încrederea lui
Mircea Eliade.
    Cu Emil Cioran relațiile erau mai reci,
mai distante, dar mai veridice și mai cal-
me. Caracterizarea pe care i-o face este
deosebit de semnificativă pentru Marino:
„Mă despărțeau orientări de esență. E.
Cioran a scris toată viața o singură carte, în
mai multe variante: disperare, neant, ca-
fard, negativism absolut. El este cel mai ra-
finat exponent al negativismului specific ro-
mânesc" (p. 194). „O astfel de orientare


ideologică, antioccidentală, profund anti-
democratică" o socotește „nocivă". Și con-
chide: „O voi combate toată viața". în nu-
mele convingerilor sale liberale.

O O Mult mai complicate sînt relațiile
«cu Monica Lovinescu și Virgil Ie-
runca. Față de ei Marino avea „o adeziune
ideologică totală" (p. 187), dar și motive
de „nemulțumire". Iată ce crede N. C.
Munteanu: „Adrian Marino figura (în
documentele Securității din 1981) printre
intelectualii agreați și elogiați de Monica
Lovinescu și Virgil Ierunca". Relațiile par
a se fi deteriorat atunci cînd cei doi „au
ajuns la concluzia" că Marino „făcea efor-
turi speciale" pentru aducerea lui Mircea
Eliade la București (Observator cultural,
cit.). Ceea ce era profund neadevărat, dacă
dăm crezare memoriilor lui Marino, care
arată (cum am văzut mai sus) că nu au vor-
bit niciodată despre această problemă ce
interesa Securitatea.
   Monica Lovinescu, mai ales, pare a fi
fost „acuzatoarea" principală a lui Marino.
O cunoștea din România, din seminarul lui
Bazil Munteanu, unde ea afișa o „cu totul
disproporționată autoritate". Făcuse chiar o
vizită „protocolară" în casa din 8, rue Fran-
cois Pinton (acolo admirase colecția impre-
sionantă de discuri a lui Virgil ierunca),
dar... pînă la urmă, îi evita. De ce? Răs-
punsul este semnificativ: „dintr-un motiv
esențial, foarte simplu. Ca la întoarcere,
dacă aș fi fost strîns cu ușa, să nu am de dat,
eventual, nicio informație" (p. 188). „Strîns
cu ușa"? Asemenea cuvinte le-ar fi scris un
„superspion", un agent al Securității?
   Este adevărat, Monica Lovinescu și,
uneori, și Virgil Ierunca îl „boicotau" pe
criticul român, prea „plimbăreț" prin „lu-
mea liberă" pentru a nu fi fost în legătură
cu Securitatea. Mai întîi, la emisiunile „Eu-
ropei Libere", unde despre cărțile lui Ma-
rino apărute la Paris se vorbea foarte reti-
cent sau deloc. Iar atunci cînd în Le Monde,
sub semnătura lui Etiemble, se lăudau Ca-
hiers d'etudes litteraires (sub direcția lui
Adrian Marino) sau cînd apăruse Herme-
neutica lui Mircea Eliade în traducere
franceză, Monica Lovinescu nu le semna-
lase în cadrul rubricii sale Teze și antiteze la
Paris (se remarcă însă la „Europa Liberă"
gestul solidar al lui Gelu lonescu în favoa-
rea lui Marino). S-ar mai adăuga, poate,
și unele denigrări transmise lui Etiemble,
care și-a schimbat brusc atitudinea față de
autorul care îi consacrase o carte. Cît despre
Mircea Eliade, ce altă dovadă mai bună
poate fi decît că Virgil Ierunca spunea tu-
turor că acesta îl „dăduse afară" din locuința
ce i-o oferise pentru că... Marino s-ar fi com-
portat indiscret, „scotocind prin sertare"
(mie însumi mi-a vorbit în acești termeni).
   „Aversiunea" față de „Monici" era cu-
noscută și de securiști. Aceștia ar fi vrut,
prostește, să-l folosească, prin 1981, „în
direcția izolării Monicăi Lovinescu, a lui
Virgil Ierunca și a lui Paul Goma, față de
intelectualii din emigrație" - după cum re-
latează o „notă de analiză" publicată de
ziarul Evenimentul zilei din 3 iunie a.c.. Pei-
ne perduel, vorba francezilor. Relațiile lui
Marino cu ci erau „ireconciliabil" rupte.
Pare-se că un articol al Monicăi Lovinescu
din revista - samizdat, clandestină - Con-
trapunct (Ellenpontok) a disidenței maghiare
din Transilvania le-a pus definitiv capăt
(,,Marino nu uita afronturile", scrie și N. C.
Munteanu).

16 • APOSTROF

DOSAR

    In orice caz, memoriile sale redau și alte
aspecte ale resentimentelor pe care le nutrea
autorul față de cei doi celebri intelectuali
anticomuniști („viscerali**, ținea să specifice
Ierunca). Le contesta „pretenția** de „a face
ordine**, prin emisiunile lor de la „Europa
Liberă**, în literatura română. Nu uita
să menționeze că Unde scurte (de fapt, Pe
unde scurte) nu s-a bucurat de succes, pen-
tru că autoarea „nu dovedește o mare vo-
cație critică**, iar Virgil Ierunca era departe
de a fi „critic literar¹* („cit privește aerele de
mare «Papă» sau de «Patriarh» al exilului,
ele nu treceau, pentru mine, de limitele
folclorului amuzant al emigrației¹*, p. 189).
„în ce calitate** îi judecau ei pe scriitorii din
România?
    Trebuie să recunoaștem, este prima con-
testare a valorilor critice promovate, în exil,
de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. O
critică gravă - din păcate, competentă - a
acțiunii lor radiofonice (nu luăm în seamă
criticile din Săptămina etc. ale Securității).
Dar Marino dădea vina și pe cei din presa
literară românească (de după 1989), cărora
le reproșa „admirația necondiționată**.
    „Boicotul sistematic** al „Europei Li-
bere** și „antipatia Monicăi Lovinescu** i-au
făcut - scrie el - „un serviciu inestimabil**:
„dovadă irefutabilă pentru Securitate că nu
dădeam «informații», că nu frecventam
secția românească a Europei Libere (ceea
ce nu era adevărat). Nu figuram pe lista
scriitorilor români elogiați** (p. 245).
Adrian Marino se temea deci de reacțiile
Securității! Aș cita aici ceea ce urmează:
„Securitatea îmi «dădea drumul» ca să mă
urmărească pas cu pas, să-mi surprindă
legăturile «secrete»... Filajul n-a dat niciun
rezultat. Decepție, mare decepție totuși!**
Sînt oare aceste afirmații clare vorbe ale
unui agent al Securității? Vorba lui, „meca-
nismul DIE funcționa de fapt în gol“.

r» -g Decepții și mai dezarmante îl aș-
     I «teptau pe criticul român de la con-
frații lui din străinătate. De bună seamă,
Marino era un intelectual vanitos, cu un
„ego supradilatat** (N.C. Munteanu), ca-
re de la înălțimea culturii sale și a suferin-
țelor detenției prin care trecuse, se dovedea
foarte sensibil în relațiile personale. De
aceea, părerile sale despre „o oarecare Dr.
Rita Schober**, din Germania de Est sau
despre Roland Barthes, celebrul critic lite-
rar structuralist-formalist („plat formalist**)
(p. 159-160) oferă imaginea unui literat
din România, depășit de evoluțiile criticii
occidentale. Marino căuta „o istorie a idei-
lor literare** în epoca structuralismului ex-
clusiv, iar Barthes era „emblema frivolității
critice**!
    Dar dezamăgirile nu veneau numai din
motive metodologice. Jean Starobinski își
schimbă atitudinea-i „binevoitoare și ospi-
talieră** atunci cînd, probabil, „a fost pus în
gardă** (de un diplomat elvețian) că Adrian
Marino ar fi „spion**, „agent** și, adaugă,
„alte asemenea aberații** (dar, ulterior, în
1995, îl vizitează, acasă, la Cluj, comme si
de rien n^taitl). Mai gravă este comportarea
lui Etiemble, căruia îi consacrase, cum am
văzut, truda monografiei Etiemble ou le com-
paratisme militant, apărută în Franța (boi-
cotată, susține autorul, de comparatiștii
francezi). După apariția cărții, legăturile cu
Etiemble s-au deteriorat, pînă la întreru-
perea totală: „eșec total și ratarea cea mai
spectaculoasă a relațiilor mele «externe»**
(p. 164). Tot astfel, cu Jean Rousset, un

• Adrian Marino și Nicolae Breban. Foto: M. P.

profesor elvețian. După ce avusese cu el re-
lații la Geneva, reîntîlnindu-1, la Paris, la
Biblioteca Națională, s-a arătat „rezervat și
îndepărtat**. Lista negativă continuă cu R.
Escarpit, Jean d’Ormesson, Rene Porneau,
Tzvetan Todorov („o evidentă aroganță și
suficiență**), alături de „mici profesori** spe-
cialiști pe „mici probleme**, precum P. Bru-
nei, I. Chevrel, D.-H. Pageaux și alții. Iată
aici câteva reflecții ale acestui intelectual
român, admirator, prin cultură și tradiție,
al Franței: „am suferit eșecuri umilitoare**,
„am învățat tot ce înseamnă succesul lite-
rar și valoarea sa, mai ales pentru un ne-
cunoscut critic din Est“ (p. 171). Consta-
tări la care, de bună seamă, cred, ar subscrie
și alți literați români în condiții similare...

rj r» Din această perspectivă trebuie
^■^■•considerate și diatribele grave
adresate atît Occidentului (mai ales fran-
cez), cit și emigrației românești din Paris,
în definitiv, „cînd ocupi o catedră la Sor-
bona, îți poți permite să fii suficient și (să
te consideri) superior** (p. 167). Dar emi-
grația românească din Paris? Scrie Marino:
„Dacă aș lua ca simbol Parisul, către care
a gravitat aproape întreaga emigrație ro-
mânească în perioada comunistă, aș spune
că el este polul mondial al rataților de pre-
tutindeni**. „Ratați din toată lumea, uniți-
vă“, ... „în orașul-lumină** (p. 177). Mari-
no, generalizînd și, evident, exagerînd,
vedea în exilul românesc un amestec stra-
niu, grotesc de „rezidență** și depolitizare,
de oportunism în sens invers și resenti-
mente (prost camuflate) în „acte de vigilen-
ță“. Cine erau - după el - exilații? „Foști și
actuali securiști, foști membri PCR, foști
colaboratori la «Scînteia», deveniți peste
noapte, la Paris, mari «rezistenți», «antico-
muniști» și teribil de «vigilenți»** (p. 176).
Adăugind o remarcă sui-generis: „vînă-
tori intransigenți de «turnători», «spioni»,
«agenți de influență» etc.** - care îi erau „la
fel de antipatici** precum îi erau, în alte
vremi, legionarii, antisemiții și rasiștii -
„lichele devenite subit de o mare puritate
morală** etc., etc. In Evadări in lumea libem,
citate în volum, recurge și la următorul
raționament: „Cine este adevăratul «erou»?
Cel ce fuge, își pune pielea la adăpost, fie
și cu mari riscuri? Sau cel ce se întoarce
conștient de ceea ce-1 așteaptă, foame, frig,
teroare securistă, cenzură etc.?** (p. 177).

    Cu dreptate sau nu, Adrian Marino este
cel mai virulent critic al exilului românesc
din Occident. își exercita acest drept în nu-
mele unei superiorități intelectual-culturale
de care era convins - în conștiința sa - că
dispunea? Al cărților - importante - pe care
pînă atunci le scrisese? Sau pentru a răs-
punde - dincolo de viață - valurilor de „in-
sulte, nedreptăți și agresivități** (p. 179)
care i-au îngreunat „evadările în lumea li-
beră“, urmărit de Securitate, respins de
emigrația românească. „Acesta a fost imen-
sul rău pe care mi l-au făcut.**
    Afirmația trebuie relativizată. Pentru
că, după cum presupune el însuși, la Bucu-
rești (v. cazul diplomatului elvețian) ca și în
străinătate, Securitatea, cu un joc dublu, îl
utiliza, dar îl și „trăda**. Astfel se explică, la
Paris, întîlnirea cu legionarul Todericiu în-
tr-o vilă din apropierea Parisului (p. 183),
unde este supus unui adevărat interoga-
toriu. La Amsterdam, i se „fură** agenda:
fusese urmărit și buzunărit. La Miinchen,
„pe scara de intrare** a imobilului în care
locuia, îl pîndea „un individ**. La Paris, în
metrou i se fură - iarăși! - „geanta** în care
se găsea pașaportul (p. 245-246). Etc.
    Toate acestea îl fac să nu uite că „era
de mult semnalat serviciilor străine de
specialitate** - chiar dacă el presupunea că
denunțurile veneau din „emigrație**. Cer-
titudinea autorului nu este însă certitudi-
nea celor care cunosc diabolicele metode
securiste.
    Adevărat pare a fi faptul că relațiile lui
Marino cu regimul comunist-securist din
țară, chiar după ce „colabora** cu DIE, rămî-
neau neschimbate. După cum spune, „con-
tinuam să rămîn un fost deținut politic, un
personaj suspect prin definiție. Eram per-
manent filat, înregistrat la telefon. într-o
perioadă se instalase și un post fix de obser-
vație - peste drum...** (p. 237). Chiar la
Paris (sub supravegherea DIE): „eram, în
același timp, suspectat de stat și... util. Un
personaj profund dubios, evident anti-
comunist...** (p. 244), „ținut permanent
sub observație** (p. 245).

rj ry Lectura Vieții unui om sinpur ar
«putea continua: personaje, fapte,
evenimente - și, îndeosebi, opinii și idei ale
lui Adrian Marino nu au putut fi cuprinse
în paginile de față. N. C. Munteanu are
A

DOSAR

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 17

dreptate: „o carte chinuită, greoi scrisă,
greu de citit, pe alocuri, insuportabilă.
Autorul e ezitant, recunoaște multe, fără să
meargă pînă la capăt, ascunde ceva care îl
torturează și se torturează... se justifică,
fără să mărturisească" (Observator cultural).
Și, cu toate acestea, „și autorul, și cartea,
importantă așa cum este, ar fi meritat mai
multă considerație".
    Pe deasupra a tot ceea ce este relatat și
comentat în volum planează însă o greoaie
umbră: colaborarea cu Securitatea. Sau, cu
termenul fericit al lui Dan C. Mihăilescu,
coabitarea... N. C. Munteanu menționea-
ză totuși faptul că relațiile lui Marino cu
„rezidenții" Securității din capitalele Eu-
ropei Occidentale „nu erau permise oricui"
- ceea ce ar însemna că literatul român era,
probabil, un personaj important în rețeaua
serviciilor secrete.
    Fără îndoială, așa cum încearcă o justi-
ficare autorul, „opera salvează, în cultură,
toate slăbiciunile creatorului" (G. Călinescu
își justifica adeziunea la regimul comunist
în același fel). Tot așa cum este de înțeles
ca cei 14 ani de detenție și deportare ca-
re l-au izolat pe Adrian Marino de lume,
de viață și de studii să îi dea dreptul să se
salveze de la o „sinucidere" culturală totală
și să reîncerce a-și relua locul cuvenit în
cultura țării prin orice mijloace. în defini-
tiv, tributul pe care trebuia să-l plătească el,
un fost luptător împotriva comunismului,
nu era mult mai greu decît acceptarea im-
plicită, supusă a regimului comunist și a
constrîngerilor lui moral-politice de către
cei care se găseau în posturi de frunte în
viața literară din jurul său. Pe de o parte, la
el, dorința imperioasă de a-și recupera pa-
siunea pentru studiu distrusă de comu-
nism, pe de altă parte, la ceilalți, contor-
siuni abile pentru o supraviețuire culturală.


O Ș¹ TOTUȘh cum a început și s-a des-
^"Tefășurat această „cădere" în infernul
Securității?
    Prima constatare: Adrian Marino, la Lă-
țești, in deportare, a refuzat să colaboreze cu
Securitatea, in anul 1959. Simona-Maria
Pop, în Observator cultural (9 mai 2010),
arată că - în urma cercetării dosarelor
CNSAS - s-ar vedea că, datorită unor de-
plasări fără aprobare la 15 km de Lățești,
pentru a telefona „logodnicii" sale (este
vorba de Lidia Bote), securiștii i-au însce-
nat un proces de „părăsire a domiciliului
obligatoriu", care se pedepsea cu un an
de închisoare corecțională. (Va fi plecat „la
15 km" sau a plecat la Cluj? Inadvertența
informațiilor este evidentă.) în schimbul
netrimiterii în justiție, i s-a oferit acuzatului
posibilitatea de a fi recrutat de Securitate.
Adrian Marino a refuzat racolarea și a pre-
ferat să fie trimis în judecată și condam-
nat la o pedeapsă din care nu a executat de-
cît patru luni (grațiat în august 1959).
Securistul Livescu, ținînd seama de „con-
stantul refuz" al lui Marino, a decis că
recrutarea celui în cauză este „contrain-
dicată".
    La 20 mai 1963 i se ridică „restricțiile
domiciliare". Era liber să plece...!
    Dar „viața în libertate pentru Adrian
Marino" - arată Simona-Maria Pop cerce-
tînd dosarele CNSAS - a însemnat „doi
agenți de Securitate care să-i urmărească
orice mișcare, vecini curioși care să dea ra-
poarte permanente despre ceea ce se în-

• Adrian Marino, la sfîrșitul unuia dintre simpozioanele Apostrof-Korunk, 2000. în fotografie: Dora Pavel, Ana
Cornea, Adâm Muller, Geza Szabo. în rîndul al doilea: Ion Vartic, Mircea Popa, Dorin Petrișor, Vasile Grunea.
Foto: M. P.

tîmplă în casa lor, interceptarea corespon-
denței interne și internaționale", adică o
supraveghere strictă a tuturor acțiunilor
sale, publice sau personale. Subliniază:
„existența, în arhiva CNSAS, a trei volume
ale unui dosar informativ, a cărui crono-
logie merge pînă în 1989, atestă faptul că
Adrian Marino a fost în permanență sub
stricta supraveghere a Securității" (Obser-
vator cultural, 9 mai 2010).
    în 1969, a „cedat": s-a lăsat, cu bună
știință, recrutat de Securitatea din Cluj.
Citească-i oricine paginile 237-238 ale
Vieții unui om singuri. „Eram dezgustat de
sistem, de situația mea și, mai ales, de lipsa
oricăror perspective imediate. Doream să
«realizez» ceva, dar nu știam cum. Nu în-
trezăream nicio posibilitate. Trăiam în plină
confuzie și ambiguitate. într-o permanentă
deprimare, încurajat doar de vagi speranțe
pur abstracte. Căutam să mă izolez moral,
să uit, cînd... Securitatea s-a insărcinat să
mă aducă, din nou, la realitate, cu picioarele
pe pămint. începea un capitol nou în viața
mea, pe care trebuia să-l accept așa cum a
fost. Oricît l-am detestat și aș fi dorit să
nu-1 fi trăit niciodată" (p. 237).
    Aceste cuvinte reflectă zbuciumata
„capitulare" a fostului deținut politic anti-
comunist Adrian Marino, „captat" (în sfîr-
șit!) de Securitate...
    Subliniez: Adrian Marino, din 1948-
1949, de cind a fost arestat și condamnat, pi-
nă in 1989, odată cu prăbușirea comunismu-
lui românesc, nu a fost niciodată și nicăieri
in lume un om liber. Securitatea i-a însoțit,
subminat și infectat existența. Un orii etait
dans l'ombre (Victor Hugo).
    De la această premisă - care nu este cî-
tuși de puțin o „coabitare" benevol accep-
tată, ci o tortură morală fără sfîrșit, trebuie
să pornim pentru a înțelege Viața unui om
singur.

rj Vom putea explica astfel și re-
^*J*belîunea („necumințenia") celui ce
și-a urît întotdeauna torționarii. îi cunoș-
tea. îi ura. îi disprețuia. Cîteodată chiar îi
batjocorea.
    Atitudinea mefient-agresivă a Securității
față de el își avea deci motivele ei. „Dupli-

citatea" („o duplicitate constructivă și crea-
toare", precum o preconiza iezuitul Baltasar
Graciăn, în sec. XVII), ipocrizia și chiar
„schizofrenia" morală a celui nesupus erau
evidente (p. 234). Marino - era clar -,
după atîta rezistență, acceptase „sclavia" -
la servitude volontaire (La Boetie, 1548)
numai printr-un „pact", care poate fi con-
siderat „amoral, cinic, realist, inevitabil" -
dar care nu era decît un șiret pact, un „dificil
act al compromisului" - pentru o „supra-
viețuire onorabilă" (p. 234). Se pare însă
că „agentul Bratosin" (numele său de cod)
îi exaspera, în mod sadic, pe securiști. „Dez-
gustul imens față de regim nu putea fi tot-
deauna ascuns", drept care aveau loc chiar
„ciocniri". în timp ce „preocuparea de bază
a Securității era infiltrarea exilului", Marino
susține: „adică exact ceea ce eu nu făceam".
Rapoartele lui Marino (cîte se cunosc) con-
țineau sugestii pentru „acțiuni culturale"
românești în străinătate, difuzarea culturii
românești în străinătate, spre o cit mai bu-
nă imagine a României. „Informările me-
le [se pare că sînt depuse la Biblioteca
Universității din Cluj] mă onorează"!
    Iată de ce „relația" cu Securitatea se în-
trerupe brusc în decembrie 1983 (după ce
funcționase, mai ales între 1981 și 1983, pe
cînd DIE încerca să-l exploateze la Paris). Se
propune „abandonarea sursei" - aflăm
dintr-un articol (Evenimentul zilei, 3 mai
2010) motivele: pentru „rezervele serioa-
se și chiar nemulțumirea cu privire la po-
litica culturală a Statului"! Autoarea ar-
ticolului specifică: „ofițerii au suspiciuni
și îl scot oficial din rețea"...
    Din 1984, Marino nu mai „interesa"
Securitatea, care, probabil, își dăduse - în
sfîrșit! - seama de „duplicitatea" perma-
nentă a colaboratorului ei. Nu-i de tot ha-
zul relatarea unui securist de la Paris, în mai
1982 (va fi fost „Tudor"?), care raportează
superiorilor că „la rugămintea lui Bratosin,
l-am sprijinit [adică i s-au dat bani! n.n.] să
cumpere zece exemplare pentru a le folosi
în munca de corespondență și realizarea
obiectivelor trasate"? Marino știa și el să
exploateze Securitatea!

18 • APOSTROF

DOSAR

        Etica indeciziei
        în absența ideologiei


Marian Victor Buciu

IN autobiografia sa, Viața unui om sin-
gur (Polirom, 2010), trăită sub presiunea
unei singurătăți depline, istorice, anxioasă
și voluptuoasă, modern-romantică, și scrisă
într-un mod programat ideologic, „crite-
riul etic“ este discutat de memorialist la p.
68, una dintre cele mai „fierbinți“, pentru
actualitate, ale cărții. Neapărat de recitit.
Chiar de citat in extenso. Unii comentatori
au luat-o în seamă. Marino nu se întreabă,
nu reflectează și nu obiectează dacă exis-
tă un unic criteriu etic. Sau dacă el, cri-
teriul, este același (bine vs. rău) în cadrul
pluralității eticilor. Aici, memorialistul
constată utilizarea discreționară, limitată, să
spunem chiar vinovată, a criteriului etic
(lipsesc ghilimele depreciative, aici nece-
sare), aplicat spre incriminare colabora-
torilor cu Securitatea, omițându-se tocmai
aparatul instituțional. Vinovăția secundară
o acoperă pe aceea primară. Citez doar cât
să rezum ideea (pagina merită glosări aten-
te) : „Cine este totuși mai vinovat: victima
sau călăul? Sistemul sau instrumentele sale?
Securistul care te-a bătut, constrâns, șan-
tajat etc. să dai note informative sau auto-
rii acestor note?“ O va repeta, punând ghi-
limele termenilor actanțiali: „Cine este
adevăratul vinovat: «victima» sau «călăul»?“
(p. 233)

   Reabilitat în 1968, când este autorul a
trei cărți și deținătorul a două mari premii,
A. Marino nu ajunge cu adevărat liber, ră-
mâne urmărit și suspectat, ca fost deținut,
împotrivitor al regimului comunist. Trăiește
facându-și „procese de conștiință și auto-
culpabilizări“ (p. 143). Privind, desigur,
conștiința politică și culturală, puternic
opresată, oricum, și dacă ar fi optat pentru
pasivitate (ceea ce nu e niciodată posibil,
posibilă e doar rămânerea la nivelul cel
mai de jos, comun, anonim), și dacă ar fi
optat (a optat, în fapt) pentru activitate,
pentru una semnificativă, de prestigiu per-
sonal și colectiv. Drama sa este a nevoii de
continuitate și impunerii discontinuității
sau chiar deturnării de la calea aleasă inițial.
„Refuzam, în două cuvinte, în mod ca-
tegoric și definitiv, atât sinuciderea cultu-
rală, dar și renegarea trecutului“ (ibid.'). Tre-
buia să simuleze că urmează necesitatea
impusă de regimul aflat la putere și că uită
de necesitatea propusă de el dinainte de
regimul căruia i se împotrivise, riscând și
primind mulți ani de detenție. Să faci cul-
tură în comunism fără să-ți renegi antico-
munismul, iată ce și-a repropus Marino,
schimbând din mers, la nevoie, pactul cu
sine. Pactul cultural sau pactul moral?
Pactul cultural mai întâi. Care îl include,

oricum, totdeauna, și pe cel moral. în co-
munism, Marino alege să lase politica, slă-
bește morala și-și fixează un scop cultural,
evident dependent (dar dorit cât mai in-
dependent) de normativele culturale pro-
movate în acest sistem totalitar. De ce n-a
renunțat la țară și limbă, dacă doctrina
comunistă mutilantă le afecta grav? O va
spune discutând despre exil. Vom vedea
acolo ce a contat pentru el, dacă a ales între
acasă și aiurea, în condiții de pierdere
obligată. Rămas în România comunistă,
obținând vize de călătorie peste hotarele
țării, memorialistul se justifică, rece sau
afectat, rațional sau mirat, și cere să fie
tratat la fel ca și ceilalți. Regimul comunist
i-a permis să plece în străinătate pentru stu-
diu. Suspectatul amintește că, prin Gogu
Rădulescu sau M. Malița, au călătorit și al-
ții. El a primit pașaport prin USR și Securi-
tate, așa cum se cerea. „Călătorește“, dar
scrie cărți despre aceste călătorii, din care
citează și aici, ca să facă dovada elocventă a
curajului și a unei opțiuni, prin ce observă
și reflectă. Omul singuratic, închis ca un
arici (Marino face comparația, p. 147) se
documentează în Elveția, ca un matur stu-
dent-doctorand, umilit, suspectat de stră-
ini pentru vârstă și țară. El înțelege că fran-

        Nu PUTEM încă să cunoaștem în
^O«profunzime pînă unde și cum s-a
desfășurat într-adevăr relația cu Securita-
tea. Ceea ce putem ști este numai faptul că,
în 1988, cînd îi apare, la Paris, Compa-
ratisme et theorie de la litterature (la Pres-
ses Universitaires de France), fără spri-
jinul nimănui, probabil și fără prezența
rezidentului Securității. Adrian Marino,
atunci, a refuzat să participe la lansarea
volumului.
   Mai există încă două dosare informati-
ve „nedesecretizate“. Pînă a le cunoaște
conținutul, putem afirma că Marino a
suferit întotdeauna „teroarea sistemului“
comunist (p. 235), într-o epocă „oribilă,
făcută din teroare și șantaj economic“
(adăugind: „am trecut și eu prin ea și vor-
besc în cea mai directă cunoștință de cau-
ză“). Pînă a afla conținutul dosarelor, pu-
tem afirma că rezultatul „compromisului
său cu Securitatea a fost, practic, nul. Ni-
mic din viața strict personală și din opera
lui Adrian Marino nu se datorește acestei
acceptate, în disperare de cauză, „cedări a
fostului deținut politic anticomunist. Pînă
în acel moment nefericit, de „capitulare“,
Adrian Marino, deși obișnuit a fi fost,
vreme îndelungată, privat de libertate,
„scăpase nepătat, nepoluat, nealterat de
sisteni (p. 233). Securitatea nu a făcut
altceva decît să-i umbrească, nefast, repu-

tația și imaginea publică. După cum ve-
dem, acum, chiar post mortem.
   Nu a plătit oare un preț (al suferinței)
prea mare? Realizările lui (cele 25 de cărți,
originale, cu versiuni în limbi străine, Pre-
miul Herder din 1985 etc.), valoarea lui
creatoare, tardiv recunoscută, aveau oare
nevoie de „relații“ cu Securitatea?
   Răspunsul ni-1 putem da cu ușurință -
noi, cei care l-am cunoscut, l-am apreciat,
l-am frecventat. Dar mult mai în măsură de
a răspunde la asemenea chinuitoare între-
bări este soția sa. Singura ființă care l-a
înțeles, printr-o dragoste infinit devota-
tă, a fost doamna Lidia Bote. Invăluin-
du-1 în sentimente de admirație și profundă
afecțiune, ea a reușit, cu curaj, să înfrunte
dificultățile vieții permanent supraveghea-
te de Securitate a soțului ei (mai ales la
Cluj) și să-l readucă - așa și atît cît putea -
în ambianța social-culturală din țară. L-a
„reînviat“, l-a „reconstruit^! Aș spune, fără
riscul exagerării, Adrian Marino, eminentul
autor al atîtor lucrări critice importante,
este epera ei. A soției care s-a identificat cu
soțul ei, per miracol mostrare, vorba lui
Dante. Doamna Lidia Bote-Marino merită
recunoștința culturii românești.

rj w „I Have a Dream“, cum spunea
«Martin Luther Ring, în 1963. Ne
putem oare imagina ce ar fi putut însemna
prezența unui asemenea literat în cultura

românească, dacă nu i-ar fi fost secerată ac-
tivitatea din 1948-1949 pînă în 1963-
1964? Un Adrian Marino, intelectual li-
ber, plin de avînt creator, într-o Românie
liberă și cu adevărat democratică? Un demn
reprezentant al elitei culturale din Iași, care
s-ar fi dezvoltat într-un mediu „normal“,
precum era țara noastră înainte de anii dic-
taturilor totalitare, fascistă și, mai ales,
comunistă?
   Acestea sînt reperele comparative - și
nu altele - atunci cînd voim a-1 „judeca“ pe
Adrian Marino.
   Iar faptul că astăzi, la cinci ani de la dis-
pariția lui, Adrian Marino este mai puțin
indescifrabil, mai ușor de înțeles decît a fost
în timpul vieții, se datorește fidelității
doamnei Lidia Bote-Marino și, bineînțeles,
Editurii Polirom. Prin publicarea Vieții
unui om singur - veritabile JVLemoires
d’outre-tombe acest singular erudit a
intrat din nou în actualitate.
   Astăzi știm, fără umbră de dubiu, că
Adrian Marino a fost unul dintre cei mai
de seamă oameni de cultură ai României.
   Poate că, în lumea noastră intelectua-
lă, am fi avut nevoie nu de unul „singur“,
ci de mai mulți Adrian Marino.
■
iunie 2010

DOSAR

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 19

cezul, de orice condiție, e neprimitor. Se
simte mai bine la Miinchen, primit de
Mircea Carp, prieten vechi și... jurnalist
la Radio „Europa Liberă", și, întors în țară,
ajunge „judecat, bârfit, suspectat" (p. 152)
ca „agent de influență" (153). Dintre „dez-
ideologizați", aparținând sistemului, îl ur-
mărește îndeosebi figura malignă a lui
Vasile Nicolescu.
   Revin la pagina semnalată. O „etică"
imorală, cu trăsături, poate, și de amora-
litate, își impunea criteriul: „criteriul etic
nu era, de fapt, de cele mai multe ori, decât
alibiul fără replică al voinței compromiterii,
insultei și voluptății denigrării, care, la
români, sunt enorme". Vicierea morală
capătă o explicație etnicistă, perfect sime-
trică autoelogierii tradiționalist-naționaliste,
pe care el o respinge. Și dacă explicația este
politică, dacă nu omenească în general, și
nu etnică? Nu spun că nu se pot face dife-
rențieri între moralele practice ale popoa-
relor, potrivit datelor lor comportamentale
și de gândire în momente istorice grele.
Dar contextul istoric, politic, rămâne deter-
minant. Și, poate, mai presus de ele, se află
competiția umană, individuală și colecti-
vă, purtată cu mijloace variate, de la cele
loiale la cele ne loiale. Cine poate stabili cu
adevărat îndreptățirea succesului sau rată-
rii? Cât de sigure sunt ele? Ce mod de îm-
păcare pot să producă? E cumva dominantă
legea sau regula ca mijloacele să fie la fel de
nobile ca scopurile? Suspiciunea umană, in-
diferent de epocă istorică, arată că nu. Ea
este fumul, despre care se crede că nu exis-
tă fără foc. Puritatea etică ajunge nu regula,
ci excepția. Impuritatea, vinovăția, sunt
generalizate și rămân de înțeles numai în
particular. Iar fără judecata de sine, aceea a
celorlalți rămâne neconvingătoare, deși în
abstracțiunea ei poate veni spre ajutor
gândirii sau metodei acesteia.
   Acuzarea victimelor, care nu sunt în ge-
neral absolvite de vină, și uitarea călăilor
sunt în esență aceleași, înainte, chiar în co-
munism, și după dosariadă (etalarea, inte-
resată, a dosarelor întocmite de agenții și
funcționarii Securității comuniste). Con-
textul explică, dar nu absolvă, actele nimă-
nui. Scuza istoriei, notează Marino, nu aco-
peră lichelismul (p. 224). Termenul lichelism
(josnicie, câștig nedrept, greșeală delibe-
rată) mai apăruse și la alții. La apreciatul,
de către mulți - și de Marino - I. D. Sîrbu.
Ca și la detestatul, de Marino - și de, to-
tuși, nu puțini alții -, G. Liiceanu. Marino
caută eticul, un criteriu al acestuia, dar
eșuează într-o pendulare extremă, aproape
de preinfarctul conștiinței, nu doar mora-
le, dar generale. „Uneori mă invadau
criterii abstracte, imperative, teribil de exi-
gente. Alteori, le alungam prin raționa-
mente pragmatice și alternative, la limita
cinismului și amoralismului" (p. 232).
Prima tendință sau tentație a sa, un om atât
de încercat (folosesc intenționat această
metaforă slabă), a fost și la el radicalismul,
duritatea inconcesivă, de tip legalist (deși
există și-n jurisdicție circumstanțe varia-
bile). A doua perspectivă coboară, cum
vedem, imens, în relativism. Dincolo de
bine și de rău. De morală, așadar.
   Memorialistul își constată înstrăina-
rea într-o ambiguitate ezitantă chiar în fața
cuvintelor. De aici folosirea deasă și abu-
zivă, pentru mulți dintre cititorii săi, a

• Adrian Marino și Eugen Pop, directorul Editurii Echinox. Foto: M. P.

cuvintelor. Iată: „Mă simt «sincer» și «fals»
în același timp" (p. 232). Sau: „Prin struc-
tură, nu sunt câtuși de puțin un «fanatic»"
(ibid.). în sens religios sau laic? Laic, în-
trucât el nu este un religios, decât, poate,
unul care se ignoră (l-am numit călugăr sau
ascet laic, cultural). Așadar, nu e fanatic, nu
e intolerant, dar de ce pune cuvântul între
ghilimele? Ce sens mai are el?
   A. Marino n-a crezut - ca unii, feluriți,
din întreg blocul comunist sau de pe tot
globul, în țările acaparate, statal sau numai
ideologic, de comunism (ultimul a fost
Gorbaciov) - în reformarea și viabilitatea
regimului totalitarist stângist. Privind ca
imposibilă întoarcerea istoriei, unii, și în
România, au văzut posibilă ajustarea, uma-
nizarea comunismului, în perspectivă în-
delungată, dacă nu chiar eternă. Marino
scrie aici că n-a fost convins de „reformarea
sistemului din interior" (p. 231). „Pentru
mine, comunism=corupție generalizată"
(p. 233). „A vorbi de adaptare la sistem mi
se pare, deci, în bună parte, și exagerat și
inexact" [ibid.). Deși sistemul a avut certi-
tudinea unei adeptări, nu doar adaptării
Adaptare au produs transformarea, omul
nou creat de sistem. Marino n-a făcut ni-
mic pentru sistem, a făcut totul împotriva
lui. Folosindu-se, inevitabil, de el. Nu e
dispus să-și recunoască, mai mult decât
abstract, compromisurile, dar îi socotește
admirabili pe cei care nu le-au făcut. Sis-
temul era carceral, la toate nivelurile. „Căci
noi, cu toții, eram de fapt «captivi», obli-
gați să trăim în «relativ» și nu în «absolut»"
(p. 233). împotrivirea este firească. Alege-
rea continuă să existe. Voința nu dispare.
Marino citează din La Boetie, Discours de la
servitude volontaire, operă scrisă la 18 ani,
pe la 1548: puterea tiranului este acordată
de cei care i se supun. Servitutea voluntară
este o înstrăinare care, iată, poate să ia pro-
porții. Puțini îi scapă. Stăpânește „o alie-
nare în masă" (p. 231).
   Sistemul comunist a triumfat pe calea
moralei, pasibilă de ambiguitate, nu a ide-
ologici, clară și clarificatoare: „această de-
gradarea morală a fost una, poate cea mai
mare victorie ideologică a regimului comu-
nist-ceaușist" (p. 229). Comunismul a rea-

lizat o „dezideologizare totală" (p. 230).
Atunci de ce a obținut el o victorie ideo-
logică, și nu, dimpotrivă, una antiideo-
logică? In fapt, el a impus o „supraide-
ologie". Este, am mai putea spune, o
monoideologie.
   O frază a lui Marino atrage atenția:
„Totul depinde de ce a făcut fiecare, în
condițiile date, personale, precise și, mai
ales, riguros verificabile" (p. 235). Fap-
te reale, judecată adecvată. Aici se află
și recunoașterea și speranța sa. Nu se re-
cunoaște în postura, suspectată, a unui
„agent de influență" (p. 280). A trăit în
România comunistă, în care omul nu a
făcut, nici pe departe, ce a dorit. „O epocă
nenorocită, în care intelectualul român, fie
și cel mai bine intenționat, se vedea com-
plet dezarmat și abandonat" (p. 230).
Etica împotrivirii este rară și limitată. Din
toată existența sa de autor, Marino nu
reține mai nimic privitor la rezistența față
de cerințele sistemului. Abia amintește (și
cred că ar mai fi avut multe ocazii, mult
mai semnificative) că un anumit curaj a
avut O. Taler la România libem, unde
Marino a colaborat puțin, până a ajuns
obiectul unei drastice cenzurări. Iată și o
recunoaștere sau o autojudecare expiatoa-
re, a celui izolat, în închisoare, domiciliu
forțat, respingere din instituțiile culturale:
„«Nu m-am plăcut» cum am fost" (p.
235). E dispus la o transparență adâncă,
dincolo de scop și mijloace. „Vreau doar
să mă privesc în adâncime, fără a-mi
elibera un certificat de bună purtare"
(ibid.). Nu s-a plăcut, dar nici nu s-a dis-
plăcut. Nici exemplar, nici, așa zicând,
ordinar. Decide: „incapabil să decid, în
termeni definitivi, într-un sens sau altul"
(ibid.). O știa, dar și-a dorit să nu-i pese:
dacă tu nu decizi, o vor face oricum alții,
și nu atât pentru, cât împotriva ta.

20 • APOSTROF

DOSAR

        Poeme de

Olimpiu Nușfelean
Ieșirea de la interogatoriul zilei propriile decizii,
în oraș,

Gardianul:                                   în țară,                                   
- Iată, ai tot inventarul, în păr:           în zona internațională a confuziei.        
cămașa zdrențuită,                           Iar ca supremă legitimare                  
pe care ai vrut                              a libertății mele,                         
să-ți scrii amintirile,                      cer să fiu înzestrat                       
cureaua de la pantaloni,                     cu cea mai performantă ghilotină,          
cu care-ncercai să te spînzuri,              semn că singur am dreptul să aplic         
pantofii tociți                              pedeapsa capitală;                         
pe cimentul omului tău interior,             oricum,                                    
batista însîngerată,                         cine va ieși                               
mustața,                                     din cuvîntul meu liber                     
genele false,                                după decizia inimii mele libere va pieri.  
unghiile de la picioare,                     Dacă-mi respectați libertatea de mișcare   
testiculele, cicatricea de pe obraz,         în groaza absolută a minților voastre,     
tot ce-ți mai trebuie ca să fii              atunci luați bine aminte:                  
un revenit între cele lumești                                                           
pe de-a-ntregul!                                                                        
                                                                                        
                                                                                        
                                             cînd sîngele vostru                        
                                                                                        
                                                                                        
                                                                                        
Da sau nu?                                   îmi va înroși mîinile                      
                                             și vina va da în clocot                    
Interogatul:                                 în sufletul meu                            
-Da!                                         iar demența mea                            
Gardianul:                                   - despre care veți vorbi pe ascuns -       
- Vezi, tot ai învățat ceva                  nu va mai putea număra                     
la alternativa lui nu!                       victimele libertății mele,                 
                                             atunci fiți convinși                       
De-acu’ o să poți face și tu                 că singur, cu mîinile mele -               
pe deșteptul.                                fiindcă dispun pe de-a-ntregul de mine -,  
Dar, ai grijă, numai între ai tăi,           o să-mi așez                               
care-ți citesc cu teamă în inimă.            repede și definitiv                        
Și... ține de la mine                        capul sub ghilotină!                       
un sfat personal:                                                                       
la întrebări să răspunzi întotdeauna                                                    
repede, scurt și fără ocolișuri,             Realitate utilă                            
iar cînd te pocnește șefii’                                                             
lasă metafora-n pace                         Da, domnule, uite ce bună-i                
și nu mai spune, poete,                      realitatea aceasta!                        
că vezi stele verzi!                                                                    
                                             Ai pe unde să dai o raită                  
                                             ca să-ți dezmorțești picioarele,           
                                             unde să te retragi la un film              
Visul omului liber                           cînd te plictisești,                       
                                             îți pune la îndemînă                       
Eu, omul liber, avînd dreptul să spun        lada în care să arunci                     
tot ce-mi trece prin cap,                                                               
declar sfînt                                 cojile portocalelor                        
dreptul meu la libertate!                    sau scuipătoarea în care să-ți șuieri      
                                             plămînii...                                
De-aceea nu-mi pună mie                      In chiar norii ei                          
bețe în roate                                poți să-ți umezești batista                
măcelarul, brutarul sau croitorul...         pentru compresa împotriva migrenelor.      
Dimineața cînd mă scol                                                                  
(profitînd de prerogativele libertății mele, E atît de utilă realitatea aceasta         
am dispus ca ornicul viu să fie tăiat        încît îți e teamă să și visezi             
deoarece îmi cînta prea devreme              ca nu cumva să pierzi                      
trezirea)                                    legătura cu ea!...                        ■
vreau să văd,                                                                           
în fața pridvorului meu,                                                                
zece feluri de pîine,                                                                   
zece feluri de carne,                                                                   
zece costume diferite,                                                                  
să pot lua orice înfățișare                                                             
a poftelor mele!                                                                        
Și mai doresc                                                                           
să mi se pună la dispoziție                                                             
un fax propriu,                                                                         
prin care să transmit                                                                   

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 21

    O carte în dezbatere


Patapievici sau discurs
asupra metodei


Marta Petreu


Horia-Roman Patapievici a ales să
scrie o carte - neobișnuită, cred, foarte
provocatoare - despre un autor din multe
puncte de vedere fascinant: Culianu. Prin
biografia sa neobișnuită, prin felul în care
a sfîrșit, prin tematica studiilor sale -
magie, gnosticism, vrăjitorie, divinație,
călătorii în lumile de dincolo etc. -, prin
senzația ambiguă și neliniștitoare pe care o
lasă la lectură: în primul rînd, că este
genialoid, poate chiar genial; în al doilea
rînd, că gîndește alifel decît (ne permitem)
noi cu privire la natura ontică pe care o
au fenomenele despre care scrie; prin
toate acestea deci și prin altele, Culianu es-
te un autor fascinant. Iată de ce am citit cu
mare curiozitate volumul Ultimul Culianu
(Humanitas, 2010) al lui H.-R. Pata-
pievici, poate la fel de surprinzător și
de neobișnuit precum opera pe care o
analizează.
    Patapievici nu se ocupă de conținutul
luxuriant al operei lui Culianu; dimpotri-
vă, el pune conținutul acesteia în parante-
ză și, avertizîndu-și cititorii de reducția
operată, consideră, în mod declarat-con-
vențional, că rezultatul cercetărilor făcute
de tînărul savant este valid. Pe Patapievici
îl interesează numai și numai metoda ultimă
la care a ajuns Culianu. Așa că ne găsim
în fața unei cărți de arheologie epistemo-
logică, în care Patapievici decopertează, ca
să zic așa, opera lui Culianu, îndepărtînd
tot ce este fapt concret de istoria religiilor
și păstrînd numai elementele ce țin de
metodologia (multidisciplinară, de altfel) a
lui Culianu. De pe urma acestei decoper-
tări atente și minuțioase este scoasă la
lumină - ca într-un șantier arheologic în
care, după ce au fost îndepărtate vegetația
și pămîntul, pentru a rămîne pe teren
numai urmele zidurilor de cetate - metoda
nouă a „ultimului Culianu“.
    După părerea exegetului - sprijinită
pe o mulțime de argumente, atent extrase
din textele lui Culianu -, tînărul savant a
trecut, în scurta sa viață și în bogata sa
operă, prin două etape de creație: o primă
etapă, pînă în 1986; apoi o tranziție, pe
care Patapievici o numește „cezura“, care a
durat din 1986 pînă în 1990; apoi a doua
etapă, a „ultimului^, prin fatalitatea morții,
Culianu. Ipoteza lui Patapievici este că, în
perioada numită de el a „cezurii“, în min-
tea lui Culianu s-a născut o nouă metodă
de cercetare a faptului religios. Mai mult,
această metodă nouă și eficientă este o Cla-
ris universalis generatoare de mathesis uni-
versalii, o cheie universală producătoare de
înțelegere universală. Adică, exact ce au
căutat filosofii - în spațiul românesc, Noica
cel tînăr, de pildă; în spațiul universal, ra-
ționaliștii din epoca marilor narațiuni meta-
fizice - în perioadele de optimism filosofic,
cînd filosofia mai era regina cunoașterii
(ceea ce acum, spre declarata părere de rău
a unor fizicieni, a încetat să mai fie). Sau
exact ce caută chiar acum fizicienii și mate-


   Horia-Roman
   Patapievici
Ultimul
         CULIANU



maticienii, care însă, oarecum modești, do-
resc numai să unifice teoria generalizată a
relativității cu mecanica cuantică; iar în mo-
mentul cînd vor reuși - dacă vor reuși! -,
vor cunoaște, după expresia unuia dintre
temerarii cercetători, Stephen Hawking,
ceea ce a gîndit Dumnezeu în momen-
tul facerii lumii (cu precizarea că nu e deloc
sigur că fizicienii înțeleg prin Dumnezeu
ceea ce înțelege un om obișnuit, ci folosesc
cuvîntul în cel mai metaforic sens cu pu-
tință, poate drept „singularitate cosmică
inițială^).
   O mathesis universalis, asta ne spune
Patapievici că a descoperit/inventat ultimul
Culianu. O metodă de cunoaștere valabilă
nu numai pentru faptul religios, oricare ar
fi el, din orice cultură (să notăm că I. P.
Culianu, metafizician veritabil, a crezut că
pe unitatea minții omenești poate fi de-
monstrată unitatea fundamentală a tuturor
culturilor: un gînd nu foarte nou, dar cu
o formulare nou-nouță), ci și pentru filo-
sofic și știință. O metodă care i-ar fi dat
autorului ei acces la cunoașterea univer-
sală, iar în plan secundar, i-ar fi permis să
își accelereze într-un ritm extraordinar
propriile sale cercetări.
   In studiul său, Patapievici îl reconstru-
iește pe Culianu ca filosof. Unul care po-
sedă metoda universală de cunoaștere,
dar care nu ajunge la adevăr: căci adevă-
rul are pentru el o natură, să zicem, pro-
blematică. Iar Patapievici, în calitate de exe-
get, nu poate tranșa - documentele nu-i
permit - care ar fi fost soluția finală a lui
Culianu, dacă el ar fi trăit și și-ar fi con-
tinuat cercetările, cu privire la adevăr.
Un filosof care, avînd o metodă univer-
sală de cunoaștere (ale cărei operațiuni
sau segmente le-a ascuns și disimulat în
corpusul cărților sale de istoric al feno-
menului ocult renascentist), știe sau crede
că omul nu are acces la adevăr în sensul
aristotelic al cuvântului. Pentru el, tot ce a
creat omul, de la origini pînă astăzi, în
știință, filosofic, religie, adică în întregul
fără rest al culturii, are natura unui joc
desfășurat în spațiile mentale: și anume, un

joc care (fie că e desfășurat în registrul reli-
giei, fie că e jucat în cel al filosofici sau în
acela al științei) cartografiază harta minții
noastre, deocamdată incomplet desfășu-
rată. (Mă întreb dacă desfășurarea ei com-
pletă nu echivalează cu sfîrșitul timpului
în variantă umană...) La aceasta se adaugă,
ca o ipoteză pe care autorul ei nu a mai
apucat s-o examineze critic, și pe care
Patapievici i-o înregistrează pur și simplu,
sugestia consubstanțialității dintre ope-
rațiile minții și creație, prin care s-ar obți-
ne omologia dintre harta minții umane și
lume. Avem o ipoteză măcar în parte de
aceeași natură cu vechea soluție blagiană
(omul creează istorie, cunoaștere și cultu-
ră, dar prin ele nu atinge în niciun fel rea-
litatea, ci își desfășoară propriile sale po-
tențialități - realitatea ca atare rămînînd
pentru totdeauna de neatins și de neasi-
milat cognitiv), dar ambalată în altă termi-
nologie și argumentată cu alte instrumen-
te, pusă în alte ecuații computaționale, ca
să respect ceva din limbajul cărții; sau, de
ce nu, o ipoteză înrudită cu aceea a rați-
onaliștilor din secolul al XVII-lea, că or-
dinea minții o urmează pe aceea a lucruri-
lor - dar la Culianu ar fi pe dos, că ordinea
lucrurilor urmează ordinea minții. Căci,
spune Culianu - și subliniază pasionatul
său exeget -, tot ce este gîndit va deveni
și real.
    Un lucru e oricum sigur: în subsolul
operelor erudite și al celor de ficțiune ale
lui Culianu este ascuns un metafizician, iar
meritul cărții lui Patapievici este de-a ne fi
atras atenția asupra acestui fapt.
    Din metoda lui Culianu - nouă și so-
cotită de acesta (și de exeget) universală -
face parte tratarea miturilor, precum și
a oricăror altor conținuturi informaționa-
le, după metoda fractalilor: un mit este
fracturat în unități de sens, apoi, după o
logică binară, de la un enunț primitiv
sau de bază, se fac derivații, conform tu-
turor posibilităților logice de combinare
care există, pînă la epuizarea posibilită-
ților. O logică de natură combinatorie, aș
zice manieristă prin excelență, extrage din
enunțul prim toate consecințele cu putin-
ță. Culianu însuși a tratat astfel religiile,
în Dicționarul religiilor proiectat cu Eliade
și scris după moartea lui Eliade. Această
logică combinatorie - pe care Patapievici o
numește legică computațională - ne expli-
că de ce părți din diferite religii se supra-
pun; și conform ei, înțelegem în avans că
părți noi din viitoare religii vor apărea la
un moment dat, reprezentînd rezultatele
automat născute din premisele de origine.
Căci, spune Culianu, ceea ce este gîndit
va fi și experimentat. Iar experimentul,
după cum a intuit Culianu, poate fi trans-
format în coșmar totalitar dacă cineva,
modificînd forma cea mai persuasivă de
cultură, religia, va manipula prin ea minți-
le oamenilor, pe care îi va stăpîni în felul
acesta.
    Cartea lui Patapievici este foarte con-
vingătoare în descrierea etapelor de creație
din viața lui Culianu și în reconstituirea
minuțioasă, cu o răbdare de ceasornicar, a
metodei și gîndirii „ultimului CulianuA
Validitatea universală a metodei inventa-

22 • APOSTROF

te/descoperite de Culianu rămîne însă
o problemă dincolo de orizontul cărții și
dincolo de orizontul cititorului. Deși de-
parte de reprobabilele prejudecăți rațio-
naliste cu care s-a luptat Culianu pe față,
nu pot totuși să nu observ că multe din-
tre conceptele cu care a operat savantul
au rămas într-o ambiguitate fundamen-
tală, care le face neutilizabile pentru altci-
neva decît Culianu însuși; așa că ele sînt,
deocamdată, de folosit numai ca sugesti-
ve metafore.
   M-am ocupat pînă aici de teza princi-
pală a lui Patapievici, că I. P. Culianu, în
urma unei perioade de căutare și tatona-
re, a inventat o metodă nouă, universală,
de cercetare, care ar fi trebuit să fie validă
în domeniul religiei, poate chiar în întreg
domeniul științelor umane, ba chiar și în
știință (dacă mă gîndesc că Hawking de-
plîngea absența marilor metafizicieni în
epoca extrem-contemporană; sau că fizica
actuală este mai metafizică decît orice
creație a vechilor metafizicieni, atunci îmi
spun: inclusiv în fizică). Cartea lui Patapie-
vici are însă si o a doua teză, secundară:
aceea că marii creatori, care promit o reve-
lație de proporții, în momentul în care sînt
pe punctul să o expliciteze, au fost trans-
cendent cenzurați. Așa ar fi pățit Nie-
tzsche, așa Culianu. Termenul este împru-
mutat din gnoseologia lui Blaga. (Putea
fi luat și din psihanaliză, adică de unde
s-a inspirat Blaga însuși, pentru a-1 ana-
morfoza ulterior. Sau, de ce nu, putea
fi împrumutat din fizica recentă, care
vorbește despre „cenzura cosmică“.) Pa-
tapievici asumă din start că această parte
a cărții sale este o speculație metafizică, deci
o ipoteză pe care nu o poate proba, dar
pe care, la rîndul său, nu are „cruzimea“
(ca să folosoesc limbajul blagian) de-a și-o
cenzura. Așa că lasă să curgă paginile -
foarte frumoase, foarte spectaculoase:
metafizice - despre moartea lui Culianu ca
o sincronicitate (concomitență, zice el) a
descoperiririi metodei sale universale, pe
care tocmai se pregătea s-o pună în aplica-
re. Sînt pagini tulburătoare, un adevărat
bocet pentru tînărul filosof omorît în con-
diții înjositoare la vîrsta de 41 de ani, îna-
inte de a-și fi dat măsura reală și de-a-și fi
atins statura la care ar fi putut ajunge.
Inclusiv înainte de a-și fi făcut o termino-
logie mai transparentă.
   Neortodoxă în cel mai înalt grad,
cartea lui Patapievici incită la recitirea și
regîndirea cărților lui Culianu. Căci un
autor care crede că a existat, pînă la Re-
naștere, o paradigmă a minții în care vrăji-
toria a fost fi rațională, fi (într-un sens
aparte, mental) eficientă; un profesor care
putea prezice, măcar pe termen scurt, vii-
torul studenților înscriși la cursul lui... un
asemenea autor rămîne, orice am face, o
prezență care tulbură apele.

Culianu între știință
și revelație
Ovidiu Pecican

Editarea postumă, în limba română, a
seriei de opere Ioan Petru Culianu - mai
întâi la Ed. Nemira, apoi la Ed. Polirom,
sub coordonarea Terezei Culianu și a so-
țului acesteia, Dan Petrescu - a prilejuit
nașterea unor texte-escortă, dintre care
unele au fost semnate de Horia-Roman
Patapievici. Gnozele dualiste ale Occidentului
(ed. românească 2002) - monografia care
precedă Arborelegnozei - șilocari serio (ed.
românească: 2003), prima formă a cărții
Eros fi magie în Renaștere. 1484, sunt două
dintre titlurile structurante pentru cariera
științifică și filosofică a autorului, fapt care
i-a permis monografului de mai târziu al
gândirii acestuia să aprofundeze câteva
dintre liniile de forță și de emergență ide-
atică ale lui Culianu. Interesat de opera
savantului dispărut la 41 de ani dincolo
de servituțile implicate de gestul curtenitor
al prefațărilor, Patapievici a pregătit ulterior
un volum, apărut sub titlul de Ultimul
Culianu (București: Humanitas, 2010, 238
p.), publicat - nu întâmplător - anul acesta,
când istoricul și filosoful religiilor „ar fi
împlinit 60 de ani dacă nu ar fi fost asasinat
la 41 de ani“. Drept urmare, ca un omagiu,
Patapievici declară într-un interviu că
„vreau să marchez printr-o carte care adună
laolaltă, remaniate și rescrise, câteva din
contribuțiile pe care le-am avut de-a lungul
timpului referitor la opera lui“ (Laura
Mitran, „Patapievici: ICR funcționează ca o
instituție non-politică, neutră față de oferta
culturală“, Mediafax, 2010).
   De la bun început, cartea se dovedește
ofertantă, redeschizând nu numai discuția
asupra moștenirii lui Culianu - savant de
la decesul căruia se împlinesc curând două
decenii și pentru care avem deja la dispo-
ziție opera cu toate amplele ei deschideri -,
ci și asupra unei moșteniri filosofice mai
largi românești. Patapievici nu ezită să
încerce o lectură filosofică prin perspectiva
unor categorii care trimit și la opera lui
Lucian Blaga, a cărui cenzută transcenden-
tă devine un „martor“ filosofic al verifi-
cărilor la care este supus conținutul gândirii
lui Culianu de către monograf; dar și la
contribuția tânărului Constantin Noica
(mathesis universalis, de pildă, concept care,
deși nu a fost inventat de Noica, i-a prile-
juit acestuia, la tinerețe, o pasionantă incur-
siune). Printre atâția exegeți ai filosofici
românești contemporane care o abordează
în formule înghețate, strict circumscrise la
personalitatea și opera fiecăruia dintre cei
frecventați, Patapievici are meritul de a
încerca să opereze analitic cu concepte
elaborate „acasă“, urmărind atât să obțină
rezultate în justa înțelegere a lui Culianu,
cât și să testeze validitatea respectivelor
concepte înseși în raport cu un material
străin operei de autor din interiorul cărora
ele provin.
   Un alt merit al recentului demers este
acela că propune o jalonare (etapizare)
a operei savantului studiat, în pofida difi-
cultății specifice care rezultă din densitatea
de lucrări apărute într-un răstimp scurt, de
numai circa un deceniu, în care salturile
calitative ale gândirii se constată într-un
raport surprinzător cu trecerea așa zicând

neutră a timpului, semn de combustie
interioară și de arderi rapide și radicale.
De aceea, faptul surprinzător că Patapievici
vorbește despre un „ultim Culianu“ ca
despre o etapă separată de „primul Cu-
lianu“ și de etapa care îi desparte pe cei doi
- un „Culianu median“ -, rezervând fie-
căruia câte un interval temporal de numai
câțiva, puțini, ani, poate părea deconcertant
și exagerat, însă nu mai puțin îndrăzneț,
în acest punct ar fi fost mai nimerită
o corelare cât mai atentă între dezvoltări-
le interne din cadrul textelor, cele care
vădesc, realmente, saltul de la o etapă la
alta, și cadrul biografic propriu-zis, ofe-
rind astfel mai multe argumente și mai
multe posibilități de înțelegere pentru
transformările respective. Fără a paria ex-
cesiv pe biografism și contextualism în
explicarea operei, cred totuși că etapizarea
unei concepții are loc într-o succesiune
temporală și se dezvoltă prin acumulări și
salturi (cu excepția cazurilor oamenilor,
puțini, care primesc adevărurile de-a gata,
prin revelație). Este adevărat, Patapievici fo-
losește în legătură cu „ultimul Culianu“ ter-
meni care pot confuziona, prin asocierea
lor uzuală cu religia și cu experiența sacru-
lui. Astfel, „Timpul încorporat în conce-
perea cărții paradigmatice pentru creația
ultimului Culianu este unul precipitat,
iminent, profetic și eruptiv. Este un timp
al revelației, în frapant contrast cu timpul
gestației...“ (p. 35). „Profetic“, „revelație^,
în cazul unei opere de factură intelectual-
rațională, par niște metafore. în lipsa unei
definiri exprese și precise a sensului atribu-
it lor în contextul dat, eu așa le-am in-
terpretat. Aparent, ele vor să desemneze
ceea ce, în alte contexte, de către alți autori,
se lasă desemnat prin sintagma „salt căli-
tă ti v“.
   Cu toate acestea, H.-R. Patapievici lasă
o portiță întredeschisă către mai mult și alt-
ceva, adică spre o diferență cantitativă și
calitativă considerabilă în raport cu ceea
ce îndeobște caracterizează saltul semni-
ficativ la alți autori. El se referă în mod
explicit la „Un creator talentat [care]
devine, la un moment dat, neverosimil de
înzestrat“ (p. 27). Cuvântul „neverosimil
aici pare să trimită la un salt calitativ atât
de vizibil și de marcat, încât iese din
orizontul unor predicții raționale, în-
temeiate pe antecedentele respectivului
creator. Și totuși, evidențele „neverosimile“
ale înzestrării țin doar de percepția ex-
terioară datorată celui care îl observă pe
subiectul în cauză, iar aceasta califică saltul
ca fiind lipsit de verosimilitate ținând sea-
ma de un orizont comun al percepției
avansului în cunoaștere ori artă. Cu alte
cuvinte, neverosimilitatea talentului ori a
performanței nu este un reper clar cuan-
tificabil, consistent, și el poate însemna și
Savonarola, și Michelangelo, și Einstein,
și... Vlad Țepeș ori Napoleon. Și unii, și
ceilalți dintre cei menționați sar binișor pes-
te medie. Doar că primul a propus o refor-
mă radicală a bisericii occidentale și o for-
mă conexă de guvernare care s-a dovedit
o utopie neagră. El a avut, printre altele, și
efectul arderii unor opere de Botticelli. La
fel, voievodul Dracula - figura istorică, nu
personajul cunoscutului autor irlandez -
s-a remarcat prin radicalismul orgolios al
unei guvernări personale autoritare, și nu

A

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 23

prin nepieritoare opere Legislative, politi-
ce sau creative în orice altă direcție. în
contrast cu aceștia, Michelangelo și Ein-
stein au surprins prin calitatea exemplară,
„vizionară" chiar (ghilimelele semnalează că
nu mă refer la vreun vizionarism religios)
a aporturilor lor, fără a deveni însă neve-
rosimili.
    Dintr-un alt unghi, dacă ajungem să
socotim performanța leonardescă a mul-
tor savanți și artiști drept „neverosimilă”,
atunci probabil că autorii donării, desco-
peritorii genomului uman etc. sunt pe
deplin demni de a fi socotiți astfel, fără
ca rezultatele strădaniilor lor să facă din ei
niște vizitați de revelație. Iată de ce soco-
tesc că argumentația conform căreia ultimul
Culianu ar fi un profet și un vizitat de
revelație este insuficientă și că ar trebui
reluată mai copios și mai strâns. Circum-
stanța că acest savant s-a ilustrat în câmpul
istoriei și filosofiei religiilor nu este sufi-
cientă pentru a-1 recomanda ca pe un
subiect al revelațiilor în sensul consacrat
al cuvântului, ca revelații divine.
    Neclarificând suficient acest aspect,
poate și datorită urgenței de a finaliza vo-
lumul în scopuri festiv aniversare, H.-R.
Patapievici își conduce demonstrația într-o
zonă oarecum diletantă, prin amestecul
dintre o argumentație rational-critică, strân-
să și pasionantă, cu percepții și superstiții
proprii legate mai degrabă de o proiecție
profund subiectivă și personală asupra
traseului performanței în știință. Oricât de
înzestrați ar fi ei, câtă vreme se păstrează în
zona demersurilor întemeiate pe rațio-
nalitate, analiză, sinteză, observație, com-
parație și experiment, oamenii de știință
vor rămâne relevanți în ordinea istoriei
cunoașterii, nu în cea referitoare la pante-
onul și experiența religioasă.

*

Felul în care își argumentează Horia-
Roman Patapievici ipoteza de lucru re-
feritoare la Ultimul Culianu merită o dis-
cuție aplicată. Monograful și-a demonstrat
în cărțile anterioare efervescența, disponi-
bilitatea ideatică, deschiderea plurală în
direcția mai multor discipline - de la fizică
la epistemologie și de la politologie la
filosofie -, și nu poate fi decât normal ca
polivalența lui să se regăsească în expedi-
țiile intelectuale pe care le întreprinde. Sub
acest raport cartea este recompensantă, căci
permite desprinderea mai acurată decât al-
te cărți a portretului interior al autorului.
    Remarc, înainte de alte lucruri, compa-
rația repetată între Culianu - savant în do-
meniul „umanioarelor" - cu oameni de
știință din sfera biologiei, matematicii și
literelor clasice, precum D’Arcy Wentworth
Thompson (vezi p. 40). Temeiul pe baza
căruia construiește Patapievici este furni-
zat de o afirmație din introducerea la Dic-
ționarul religiilor'. „Știu ce este viața mea:
un fractal în spațiul Hilbert". După cum,
poate, se știe, termenul de fractal, conceput
de matematicianul Benoît Mandelbrot,
desemnează figura geometrică fragmentată
divizabilă în părți ce devin copii miniatura-
le aproximative ale întregului. La rândul
lui, spațiul Hilbert imaginat de matema-
ticianul german David Hilbert este un
spațiu matematic cu un număr infinit de
dimensiuni.


   Este clar, în aceste condiții, că I. P.
Culianu încearcă o reflecție metaforică re-
feritoare la viața lui, chiar dacă își recru-
tează metafora din spațiul matematicii (au
făcut-o uneori și alții, precum Ion Barbu
sau Nichita Stănescu, iar romancierul en-
glez Edwin A. Abbott a scris un întreg
roman, Flatland, pornind de la geometrie).
Nu este de crezut că istoricul religiilor își
plasa, realmente, viața sub semnul unei
spațialități de relevanță pur matematică,
Iară un corespondent direct și real în lumea
simțurilor și a sentimentelor căreia, în mod
evident, îi aparținea. Pentru Patapievici
însă, nu numai că o asemenea declarație
trebuie citită în sens propriu, dar ea dez-
văluie intrarea autorului într-o vârstă in-
telectuală în care „adevăratul «loc» al
criteriului realității nu mai este spațiul tri-
dimensional al lumii fizice [...], ci spațiul
Hilbert infinit dimensional, care e popu-
lat de sisteme de obiecte ideale, «fractalice
în natură», pe care le produc continuu
regulile elementare de generare ale minții
noastre" (p. 75). Printr-o înlănțuire de
interpretări - din care nu lipsește trimiterea
erudită la hiperspațiul lui Grazia Marchiand
Patapievici ajunge la concluzia că „Rea-
litatea este în mintea celui care experi-
mentează, deoarece, înainte de a fi extern,
orice univers explorat este un univers men-
tal" (p. 76). Iată-1 pe exeget tranșând
chestiunea care a despărțit lumea filosofilor
în materialiști și idealiști de pe poziții
solipsiste. Concluzia aceasta este, mărtu-
risesc, dezamăgitoare, fiindcă nu convinge
cu privire la noutatea concepției lui Culia-
nu, după cum nu produce nici argumente
noi în favoarea acestui răspuns și în de-
favoarea altora posibile.
   Dintr-un alt unghi, tentativa de a ob-
tura valoarea metaforică a poziționării lui
Culianu în favoarea unei interpretări la pro-
priu dezvăluie glisarea pe sensuri, eroarea
părăsirii situării critice în folosul celei
empatice, anularea periculoasă a distanței
dintre obiect și subiect și, nu în ultimul
rând, cedarea în fața sanctuarului de le-
gende personale cu privire la transgresarea
limitelor științifice ale explorării. Din ne-
fericire pentru noi toți, nu pare să există o
alchimie în adevăratul sens al cuvântului
care să transforme nisipul în aur sau să
producă piatra filosofală, oricât am fi visat
asta în adolescență. Ca o consecință parti-
culară, nici Culianu „ultimul" nu a desco-
perit o clavis universali! validă pentru o
întreagă umanitate, ci doar una iluminantă
pentru sine, subiectivă și intimă. Planurile
nu se cuvin confundate, metafora rămâne
metaforă, știința nu devine religie nici
măcar atunci când (sau dacă) loan Petru
Culianu ajunge să o creadă cu toată tăria.
   Mărturisesc, de altfel, că nu împărtășesc
ideea că știința și tehnica ar reprezenta
răspunsul ultim la întrebările umanității
(caz în care atât arta, cât și filosofia ar putea
dispărea nestingherite dintre preocupările
omului). Există numeroase chipuri în care
acestea, fără ordonarea lor discursivă în-
tr-un orizont de reprezentare și în scenarii
de funcționare, o pot lua razna, vorbind
peste capul omului în numele unor instan-
țe care nu au prea multe de împărțit cu
ființa bipedă rațională. Este de crezut că
știința în sine, fără un management al ei
adaptat orizontului de expectanțe uman și
eticii omului, rămâne un instrument ne-
adaptat la destinul omenirii, mătura uce-

nicului vrăjitor scăpată de sub control,
alienantă și chiar letală. Dacă ar fi să se
invoce chiar și numai limbajul - tot sim-
bolic și metaforic - al Bibliei, și tot ar ră-
mâne mărturisirea că kgosul a întemeiat
lumea. De aceea, fie că se interpretează lo-
gosul în sensul că ar semnifica, pur și sim-
plu, Cuvântul ori discursul, fie că îl socotim
un termen pentru rațiune (filosofie), tenta-
tiva de a tranșa înțelegerea aportului de
cunoaștere al lui Culianu pe tărâmul știin-
țelor „tari" sau al celor „naturale" rămâne
să își dovedească legitimitatea.
   Intrăm astfel într-o zonă în care afir-
mațiile sunt mai la îndemână decât de-
monstrațiile și convingerile personale pot
da iluzia că țin locul argumentărilor. Lumea
în care trăim tolerează ambele abordări,
după cum cei care pariază fără zăbavă pe
puterea de înaintare continuă a științei
coexistă, fie și ignorându-se reciproc, cu
aceia care atribuie virtuți ultimative Lo-
gosului. In lectura din Culianu a lui Pa-
tapievici, cele două coduri se amestecă,
aparent, într-un mod dificil de urmărit, care
stârnește suspiciuni atât dinspre o tabără,
cât și dinspre cealaltă. Pentru scientiști,
cartea lui nu va fi suficient de științifică,
în vreme ce adepții lecturilor dinspre sacru
vor sancționa „impuritatea" științifică a
unui demers subîntins de convingeri
„religioase".
   De altfel, saltul „neverosimil” atribuit
de H.-R. Patapievici ultimului stadiu din
cariera intelectuală a lui Culianu nu pare
deloc destinat unei interpretări unice,
obligatorii. Contrapunerea radicală a
„primului" și „ultimului" Culianu con-
travine teoriei revoluțiilor științifice formu-
lată de un savant apreciat în mod expres și
explicit de Culianu însuși, Thomas S.
Kuhn. Dacă ar fi să aplic perspectiva scrien-
tistă propusă de Patapievici însuși, aș spune
că, în conformitate cu aserțiunile teoreticia-
nului american al științei, schimbarea
unei paradigme în favoarea alteia nu mar-
chează un progres în sensul deplinei refutări
a precedentei de către cea din urmă. Noul
model științific încorporează întrebările
anterioare, dar le răspunde mai adecvat și
nu se rezumă la ele. Tot așa, nu există mo-
tive de a crede că, pentru istoricul reli-
giilor care a fost Culianu, trecerea de la
cercetarea originilor gnosticismului la în-
trebarea cu privire la câmpul real și po-
tențial de manifestări al acestuia ar trebui
să anuleze chestionările anterioare. Ea s-ar
cuveni mai degrabă să ofere soluții mai
cuprinzătoare și mai potrivite, fie și re-
formulând.
   Cartea Ultimul Culianu îmi apare, în
lumina acestor observații - dar și a altora,
posibil de discutat cu alte prilejuri -, ca un
soi de portret răsfrânt în oglinda altui chip,
mai curând un autoportret schițat de
Patapievici însuși folosind pretextul unui
personaj cu care autorul vădește afinități
măcar pentru că tratează istoria anistoric
și religia în chip scientist. Deloc plicticos,
dar nu întru totul convingător.

24 • APOSTROF

[Copilăria...]


Magda Grigore

ctpilăria, e o insulă fAm timp,
amintirea ei ai ascuns-o
în sacul cu merinde gata de drum.
Smulgi zilelor dintâi petalele-ore
una câte una, din silabele lor nedormite
vrei să faci un cal troian
să oprești vânătoarea din jur,
să te ascunzi de semnele morții
risipite peste tot.
Singur trebuie să străbați
bucuria-durere a necunoscutului
care ți se dăruie neconstrâns.
Lumea, vezi bine,
se uită la tine prea târziu,
așteptarea ta o sfâșie ca lupii,

mângâierea ei adie ca vântul
trecând mai departe de tine,
nerămânând. Astăzi tristețea
ți-a înflorit în sprâncene
și mergi, obosit, mergi încet,
drumul se sprijină de tine,
atât de rănite îți sunt tălpile
până când din ele curge mărunt
sângele amar al unui amurg.
Cu cât mergi mai îndelung,
mergi mai încet, mult mai atent
și-ți devine indiferent
încotro duce drumul.

La umbra kitsch-ului în floare



Sorin Durdun

1.
Nimic nu trebuie să fie întâmplător în această mare de cuvinte
Unde tu, cetitorule, încerci cu disperare să zărești malurile visului.
Aș putea să-ți povestesc despre iubirile mele levantine, despre
caii mei albi
Inhămați la caleașca onirică a timpului, despre ținutul de verdeață
și răcoare
Al amicilor mei poeți, dispăruți aiurea prin mulțimea trecătorilor,
Atenți la cel mai mic detaliu al jurnalului intim, de unde numai
obsesiile
Se diluează în spuma zeilor.

Recitesc cu sentimentul timpului pierdut definitiv pentru totdeauna
Scrisorile trecutelor iubiri.
Rememorez pe sărite secvențe dintr-o lume de mult apusă.
Sentimentul că viața ar putea fi trăită și altfel lasă un gol
între zidul de oase al strămoșilor mei și chipurile pe care inevitabil
Trebuie să le agăț în panoplia iluziilor pierdute.

Și astfel conturând poematica existență
Mă regăsesc printre cuvintele orașului de hârtie
De unde a te întoarce ar fi echivalent cu o sinucidere.

2.
Nu-mi dădeam seama dacă aceste iluzii le-am trăit cu adevărat.
Dimineața mă mulțumeam să umblu prin măruntaiele visului
Să aduc la lumină partea inocentă a existenței mele
Să mă amăgesc cu chipul îngerului în oglinda din perete
Până când gândul că a privi înapoi poate fi fatal
M-a făcut să-mi amintesc de trecutele iubiri.

De fata aceea pe care am urmărit-o cu privirea
Multă vreme de pe peronul înghețat într-o iarnă siberiană
Nu mai știu dacă atunci sau ceva mai târziu mi-am dat seama
De inutilitatea timpului, de faptul că toate războaiele sunt făcute
Pentru a fi pierdute, de faptul că poți intra în pielea oricărui
personaj
fără să-ți pese de inutilitatea cernelii pe hârtie.

3.
Și deodată lumina dimineții căzută pieziș pe foaia de hârtie
Mi-a amintit de ziua aceea când alergam prin zăpada virgină
Pe un câmp de la marginea orașului.

Te-ai oprit sub singurul copac existent
Brusc chipul tău căpătase strălucirea argintului
Ai început să fredonezi o melodie

M-am apropiat și am vrut să-ți ating părul
Dar mâna îmi încremenise undeva la jumătatea drumului


Apoi ceața ne-a acoprit contururile

Am închis ochii și mult mai târziu
Când liniștea devenise apăsătoare
Am început să te strig, Annabelle Lee

Dar sunetul se spărgea de pereții încăperii
Unde aici, printre obsesii, amintiri și rime, șezum și plânsem.

4.
De mult pe aici nu mai ninge
Nici cafeaua nu mai are același gust
Fumez cu ochii jumătate închiși
Bântuit de gândul că în afara parfumului
Trecutelor iubiri nimic, dar absolut nimic
Nu mă mai făcea să-mi irosesc existența.

Au fost zile când pe fereastra cafenelei
în dimineți de toamnă ploioasă
Urmăream cum personajele cărților mele nescrise
Salutau trecătorii, îi întrebau de sănătate,
Urcau în călești de sfârșit de lume
Zâmbindu-mi platonic.

Acum toate aceste lucruri nu mai știu
Dacă le-am trăit în această viață sau alta
Sau a fost doar un lung somn, mai lung decât visul,
Din care, vai, încă nu sunt sigur dacă m-am trezit.

5.
îți scriu cu gândul că aceste rânduri te vor găsi pe undeva
Rătăcită printre singurătățile tale, îngropată
în aceeași mocirlă în care ne bălăcim.
îți scriu ca să-mi umplu timpul,
Să-ți spun că, la aceeași fereastră
A blocului meu cu patru etaje,
Corbul nu-mi mai șioptește ca altădată „nevermore“
Chiar ieri l-am îmbiat cu fructe, semințe și apă
M-a privit cu aceeași indiferență, cum face de ceva vreme
Vecinul mi-a spus că poate e trist, că năpârlește
Neavând altă idee i-am răspuns că da, se poate.

Mai târziu dacă rândurile mele te vor găsi pe undeva
Rătăcită printre singurătățile tale, îngropată
în aceeași mocirlă în care ne bălăcim
Șoptește-ți pentru tine, pentru mine, pentru toți cei duși,
Pentru vremurile trecute și cele ce va să vină
„nevermore“.


Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 25

 Poeme pentru o stare


Iulian Boldea


urOpn

Unul DINTRE fondatorii
seriei noi a revistei Va-
tra din Târgu-Mureș, Dan
Culcer este, totodată, o
voce critică importantă în
peisajul literaturii române
postbelice. Cărțile sale de
critică literară (Un loc
geometric, 1973; Citind sau
trăind literatura, 1976; Serii și grupuri,
1981) sunt exemplare pentru o percepție
lucidă și riguroasă a peisajului literar
românesc, în care analiza estetică a operelor
literare se îmbină cu investigația de tip
sociologic. De asemenea, trebuie amintit
faptul că Dan Culcer este și un reputat
traducător din literatura maghiară. A tradus
din Samuel Domokos și Rodion Markovits,
obținând un premiu al Uniunii Scriitorilor
din România pentru traduceri.
    Apariția recentă, în condiții grafice ex-
celente, a volumului bilingv (român-ma-
ghiar) Utcpia, la editurile Ardealul și Asy-
metria nu e o surpriză. Sporadic, Dan
Culcer a mai publicat poeme. Din câte știu,
a pregătit chiar pentru tipar un volum de
poezii, care a fost interzis de cenzură.
Structura cărții de față grupează tematic
textele în secțiunile Utcpia, Ercgeneză,
Eclipsă, Evenimente și Ars poetica. Volumul
e completat de un text al lui Dan Culcer,
Repetate debuturi, de două texte scrise de
autor în limba maghiară și ajustate de
Gâbor Cseke, de un text explicativ, Ipotetica
unitate, semnat Ieronim Laur (pseudonim
al lui Dan Culcer), și de o Notă biobiblio-
grafică. De menționat faptul că versiunea
în limba maghiară a poemelor din acest
volum este realizată de Găbor Cseke.
    Volumul Utopia cuprinde poeme scrise,
în limbile română și maghiară, între anii
1967 și 2010 (apar însă aici și texte scrise
anterior, refăcute mai târziu), poeme ce
sunt, cum mărturisește autorul, „repere în
spațiul utopiei. Adică într-un nicăieri înăl-


Cărți primite la redacție

• Mihai Măniuțiu,
Memoriile hingherului, roman,
ilustrații de luliana Vîlsan,
Cluj-Napoca: bybliotek, 2010.

țat pe spinarea prezentului". Pentru Dan
Culcer, poezia este „mai ales ritm și șoc,
[ea] evocă și nu descrie, este o coborâre
în abis... Rămâne de știut dacă acolo, în
abisul meu, se află ceva, și dacă după
coborâre se mai poate urca". Versurile lui
Dan Culcer înregistrează, cu modalitățile
expresive ale unui lirism dens și aspru, o
anumită atmosferă, o trăire, străfulgerarea
unei stări. Unele peisaje au o densitate apo-
caliptică, percepția eului dilatându-se în-
tr-o senzație de agonie iminentă, de fervoa-
re a extincției și de dureroasă solitudine,
într-un decor dezolant, alienant și abulic,
deposedat de orice boare metafizică:

    Plutesc în albastru întunecat Itunile înghe-
    suite/ Carnea pământului semeață ferindu-
    se/ De-atingeri. Lipicioase semnele. Caute-
    rizări./ Semafoarele oarbe se privesc. Cale
    închisă. /Inmănușate mâini întinse între pla-
    nete fierbinți/ se ating. Mâine - ochii. Cli-
    pind ferești retina/ de explozii viitoare. Te
    poticnești. Aștepți./ Piatră de căpătâi - stân-
    cile unui ținut izolat.

Alte enunțuri, grave și tensionate, induc o
stare de urgență a sensibilității, în care fio-
rul thanatic se conjugă cu o retorică a stri-
gătului („E-atâta mâl în preajmă și-o să
murim strigând") sau amorsează o stare de
neliniște agonică, într-un peisaj maladiv,
dezafectat, marcat de putreziciune și dezo-
lare: „Plină de miasme, la prima vedere
tăcută și pustie,/ pădurea e o câmpie
arzândă și infectată,/ unde domină neli-
niștea, spaima/ unei lumi socotită bolnavă".
Alteori, versurile transcriu o stare de împă-
care cu sine, de ataraxie:

    Ne pierdem mărunta întristare, ademeniți
    de faptă/ și tâmpla ni-e căruntă, de ce să nu
    ne pierdem,/adastă goliciunea adevăratei
    măști și amânarea crește/ uitată ca un plop
    de-aducere aminte,/ aceeași prea grăbită
    mustrare n-are loc:/ ne fierbem vinul iarna
    în sărbători prea lungi/ deci iartă pâra noas-
    tră, Tată,/ ci tâmpla ta cea sură ne mustră
    sub lumină.

Poemele de dragoste, grupate în ciclul
Engeneză, vădesc o delicatețe aspră în de-
cantarea trăirilor și senzațiilor, precum și o
percepție fină a detaliului afectiv transpus
în pliurile gesturilor și cuvintelor ființei
iubite. Eros și thanatos se întretaie în aces-
te versuri în care senzualitatea și interiori-
zarea trăirii nu sunt decât două ipostaze
egal îndreptățite ale cuplului ce stă sub in-
cidența timpului, a dragostei și a morții:

    Suntem doar noi, în clipa calcinată,/ sub
    ploaia repede, cu ierburi albe,/ cresc țipete
    de păsări peste nalbe/ și gura ta-i amară ca
    stricnina,/ Suntem doar noi, pierduți sub
    soare,/ și moartea, ce ne cântă-n trup,/ cu
    pieptul tău bătrân faci umbră-lumii,/ femeie
    roditoare și plină ca un stup.


• Cristina Modreanu,
Mihai Măniuțiu: Spațiul
cameleonic/The Ever
Changing Space/les Meta-
morphoses de l'espace,
trad. în engleză Maia
Banciu, Bita Zerbes și
Ozana Budău, trad. în fran-
ceză Diana Suciu, Cluj-
Napoca: bybliotek, 2010.

Un alt poem, Te iubesc, mi-e frică fără tine,
e impregnat de prezența acvaticului, ca ele-
ment matricial, ca sugestie a unei mater-
nități generice în care eul se retrage din fața
spaimelor și amenințărilor unei realități
agresive, ostile, ultragiante:

    Apa ne ține în brațe, ne leagă,/ ne leagănă.
   Adormim în brațele/ apei, în brațele Mamei
   ca doi frați/ incestuoși, după o scurtă noap-
   te/ de dragoste. Soare și Lună, priviți/ de
   Mama care ne-a descoperit goi,/ așa cum
   ieșisem din pântecul ei,/ plini de sânge și
   mâzgă./ Să vă fie apa ușoară, ne urează/ Pă-
   rinții aplecați, răsfrânți/ In oglinda apei care
   clipocește/ la picioarele lor, sărată și caldă/
   ca lacrima, ca moartea.

Clipa prezentă și cea deja trăită, reculul în
imaginar și povara gestului, asumarea in-
tervalului dintre acum și atunci reprezintă
aporii ale existenței pe care versurile
lui Dan Culcer le înregistrează într-un
regim al lucidității și urgenței:

    Atât de dulce, nouă, celor veșnici,/ strigătul
   aspru al iubirii voastre,/ Stranie sâmbătă cu
   ochi în-cearcă-ne,/ dimineața se pleacă peste
   sânii tăi./ De obicei înnoptăm aici pre
   pământ/ cum am dormi în pulbere oricând./
   Numai un cântec ne poate trezi,/ va fi un
   cântec și atunci a fost,/ a fost un cântec pe
   care l-am uitat./ Trăim acum între aceste do-
   uă lumi./ Atât de dulce, vouă, celor veșnici/
   strigătul aprig al iubirii noastre.

Un poem precum Ars poetica rezumă un
crez estetic centrat pe valorile transparenței,
pe clipa de grație a epifaniei, a întâlnirii
dintre transcendență și percepția umană, în
instantanee afective sumar și efemer dese-
nate pe ecranul conștiinței:

    Porumbeii coboară din clopotniță la ore
   anumite,/ Uguitul lor sălbatec pătrunde sin-
   gur în biserică./ Fereastra înaltă-i pătată de
   suflul unui zeu amăgit,/ Duh coborât din
   triunghi la fereastră,/ amprenta unui gând
   strivit,/ pene și striuri de sânge:/ De flacără
   orbiți dar poate trezi/ din cer porumbii lasă
   umbre-n sticlă./ Ce vină au când transpa-
   rența-! pierde?

Extrem de relevante, pentru poezia lui Dan
Culcer, sunt definițiile lirice de o extremă
plasticitate imagistică, în care elanul afectiv
e retranșat în expresia minimală, de mare
sugestivitate („ascunsă-n lucruri, tăcerea
cerne vremea", „să ne închipuim departe
un alt pământ existent", „trece prin lume
cântecul apei", „sunetul sacru al clopotelor
din vale cinstea umbra" sau „Și nu mai vine
nimeni când lucrurile lasă/ umbre lungi,
despicate de teamă").
    îmbinând grația desenului cu tensiunea
afectivă expresionistă, în care frenezia
simțurilor capătă o dimensiune simbolică,
poetul se revelază ca un spirit neliniștit, o
conștiință interogativă și agonală, care scrie,
într-o poziție marginală, cum el însuși
mărturisește, „la marginea turmei", „înfri-
coșat, concentrat, deci vulnerabil", bântuit
de oroarea unui „timp greu - prezent per-
manent". Inventar liric al unor stări esenți-
ale (teamă, angoasă, ultraj, repudiere, alie-
nare, iubire, neliniște, melancolie sau dor),
cartea lui Dan Culcer reprezintă, în opinia
mea, un debut poetic de excepție, al unuia
dintre criticii importanți ai literaturii
române postbelice.


26 • APOSTROF

                                Proză

        Cum s-a făcut de am ajuns
        scriitor (iv)


Ion Lascu

VA CITI cândva, târziu, pe scoarța unui
copac, scrijelită cu briceagul, o strigătură
în distih: „Viața asta e un vis, / Numele rămâ-
ne scris“. O zicătură pe jumătate cărturăreas-
că. Mult mai târziu avea să audă povestea
aceea despre viața care este vis, a unui spaniol
de demult, dintr-o vreme căreia-i spunea Re-
naștere. Insă el nu se depărtase decât cu trei-
patru ani de naștere. Nu știa nimic, nu avea
nicicum puterea să știe, despre durabilitatea
scrisului, despre numele care rămân întipări-
te. Ca și unele cuvinte. Ca și anumite idei. Nu
aflase nimic despre memorie sau despre cul-
tura scrisă, auzi Tu, Doamne! Abia de văzu-
se câteva cărți, cele mai multe manuale ale
școlarului care fusese cândva, mai demult,
tatăl lui. Nu pricepea o iotă din ele, în afară
de ceea ce îi citea sau îi povestea tata. Mai
privea chipurile din cărți, așa cum numeau ei
ilustrațiile. Era captivat de ele. Se încumeta-
se să mâzgălească marginile de pagină cu cre-
ionul chimic, încercând foarte stângaci să de-
seneze oameni și animale. Erau niște desene
ale unui stângaci nativ, tare copilăroase, cu
oameni caraghioși și diformi și cu animale
așijderea. Adeseori mâzgălea găini și câini. Și
vaci. Erau cel mai ușor de desenat. Când le
făcea cu creionul, mai stătea de vorbă cu ele.
   în grajdul vacilor se uita de multe ori,
iarna și vara. Era acolo o rânduială poruncită
de stăpâni, mai abitir decât la oi, care se gră-
mădeau cum le tăia capul, în staul, în șopron
sau prin ogradă. Vacile stăteau orânduite la
perete, două câte două, în încăperi separate.
Aveau sub boturile rotunde și umede câte o
iesle din care se înfruptau, nesățioase, cu fân,
suflând înciudate pe nările largi. Pufneau și
se ghiftuiau. Se întâmpla mereu că, după
ce-și umflau burțile, li se umflau și ugerele.
Și așa înțelegea el, simplu, cum între fân și
lapte era o legătură nevăzută, dar spornică.
Serile și diminețile donițele se umpleau cu
lapte alb-alb, cât de alb? Ca zăpada de alb,
îi venea cel mai la îndemână să spună. Da,
laptele era ca zăpada de alb! Și invers... Doar
că rosturile le erau deosebite.
   Se uita din ușa grajdului, de cele mai
multe ori în singurătate, la vuve. Mirosea
grozav a floare de fân. Toate semințele ierbu-
rilor, adunate iarna pe sub iesle, îl amețeau cu
mirosurile lor, eterice și ușor alergice, așa cum
avea să constate mai târziu, iarăși mai târziu,
după ce ani și ani îl trimiseseră cu vacile la
pășunat. Dis-de-dimineață, vara, înainte de
ceasurile șase, când soarele se gătea să răsară
de după zimții de piatră ai munților. Tot tim-
pul trebuia lăsate să se ghiftuiască, altfel pun-
ga tatei era... hămesită. De parale. Din două
în două zile, maică-sa cobora în oraș cu lap-
tele și-I împărțea pe la barabe și domni, adică
pe la proletari sau pe la oameni mai cu stare,
fiecăruia cât putea să ia. O dată pe lună înca-
sa banii. Așa reușeau ei să trăiască: vaci, iarbă,
fân, lapte. De aceea se zicea, cu îndreptățire,

că o vacă scoate sărăcia din casa omului. Dar-
mite trei sau patru? Sau mai multe? Din fire,
vacile sunt niște dobitoace curioase, își vâră
botul în toate cele, dar și tare ciudoase. Câ-
teodată ostile, nicidecum sperioase, ca oile,
care de toamna până primăvara bântuiau li-
bere prin ogradă.
    Nu fără plăcere le privea din prag, cum
așteptau, rânduite în grajd, legate cu lanțuri
speciale, fânul și apa. Uneori vuvele lui erau
umede sau aburoase. Verile, luceau de cură-
țenie - un păr des, scurt și roșu, tărcat cu alb
pe spinări, pe pântece și la cap - și-ți era mai
mare dragul să le privești. Din pragurile graj-
durilor pe lângă care gazda cea mică trecea
adesea alergând în cercuri-cercuri, puteau câ-
teodată și musafirii admira șeptelul mare. Cel
de trei-patru ani le prezenta vacile pe rând -
fiecare purta un nume, ca oamenii: Florica,
Dorica, Zoica, Bimba, Vireana -, apoi le ți-
nea o adevărată lecție de morfoanatomie. Vuve
erau și boturile lor, mari, rotunde și umede,
cum lesne le putea vedea oricine. Capetele
mari și grele le erau însă înzestrate cu câte o
pereche de coarne, mândre și periculoase, că-
rora el le spuneaglâji, probabil și pentru că
semănau cu niște sticle de o jumătate de litru.
La petreceri, oamenii mari se cinsteau din
plajă cu rachiu. Glajile vuvelor erau ascuțite și
stârneau frica celor de seama lui, ba și celor
mai mari, căci vacilor li se năzărea nu de pu-
ține ori să împungă. Privite din pragul graj-
dului, ele își vedeau însă netulburate de trea-
bă, rumegând alene, somnolente, cu ochii pe
jumătate închiși. In afară de „estetica“ exte-
rioară, ele nu stârneau nimănui cine știe ce
stări poetice, precum oile, care, se știe, îi in-
suflaseră unui cioban lunatic Miorița. Erau
însă tari în economie casnică, așa cum dă de
înțeles zicala cu vaca și cu sărăcia și... ce vă
spunea el de punga cam lihnită a lui taică-
său? Asta când se întâmpla ca vreo vacă-două
să fie sterpe, adică să nu hge viței. Sau când,
pentru o vreme, din pricini bănuite de vrăji-
torie, pierdeau laptele. Sau când înțărcau prea
devreme. Deh, necazuri care încrețeau a pa-
gubă chipurile părinților! Insă el nu uita
Acglâji, nici de curațală, care nu era altceva
decât baroca lor gușă de piele, mare și încreți-
tă. Părinții lui îi spuneau bardile. Uf, ce de vor-
be ivite din cea mai neașteptată imaginație!
Imaginarul lingvistic nu vine neapărat din gra-
matici, din basme ori din poezii. In sfârșit...
    Plimbându-și ochii către dinapoia vaci-
lor, gazda își mai îngăduia să le arate musafi-
rilor broțearea, adică acea coadă dotată la vârf
cu un smoc de păr lung și aspru, ca o mătu-
rică. Și ce te mai șfichiuiau cu cozile, fie iarnă,
fie vară, de te ustura fața până la lacrimi. Da-
că te prindeau, căci trebuia să te ferești
de atingerea lor ca de foc. Ba câte unele mai
loveau și cu picioarele dindărăt, de parcă erau
cai, și te schilodeau. Doamne apără, că unele
vaci erau niște neroade! Le treceai pe la spate


și fâstâceau din cele broțcări, ca și când le-ar
fi atacat o ceată de tăuni! Era un semn că le
iritai, deoarece lor le plăcea somnolența și
nimic mai mult. Că legate fiind la iesle toată
iarna, doar nu era să filozofeze. Puțin indis-
creți, musafirii își strecurau privirile și sub
cozile vuvelor și descopereau o părticică de
care lor nici nu le păsa. Ca și de toate cele-
lalte, de fapt. Vedeau locul pe unde vacile se
pișau, în șuvoaie. Ce să mai..., ca niște vaci
ce erau! Gazda le preciza musafirilor că locul
acela se numea bolăscă, și i se părea că arată
cumva fleșcăit și... jenant. Jena era a lui,
pentru că musafirii deveneau câteodată in-
diferenți și dădeau semne de plictiseală. Să
fi fost vacile niște creaturi plicticoase? Până la
urmă, se poate crede că indolența lor nu
transmitea decât plictiseală. Asta când erau
legate, îmblânzite cu lanțuri, cum ar veni,
fiindcă, dacă erau slobode, unele făceau fel de
fel de năzbâtii: se împungeau cu altele, străi-
ne, până ce se sângerau pe burți, săreau peste
garduri în ogrăzile vecinilor, sau, vara pe
arșiță, le apuca subit strechea și fugeau de
rupeau pământul, cu cozile pe spinare. Ca
să se ascundă în hățișurile cele mai dese.
Acolo se descotoroseau de hoardele de insec-
te hematofage, frecându-se de lăstăriș cu
pielea lor tare, fără să se zgârie.

PÂNĂ LA vară mai era o veșnicie, iar în „casa
mare“ se bea țuică din păhărele de sticlă
groasă și se tăifăsuia. Din când în când lec-
ția de anatomie bovină mai revenea pe...
tăblie. Ele, bovinele, erau cele mai obișnui-
te animale, prin satul prăvălatic și prin cele
învecinate. Că dacă oi nu se vedeau chiar prin
fiecare ogradă, vaci avea toată lumea. Barem
câte două... Și se lăudau care mai de care că
ale lor erau mai bune de lapte! Că laptele
muls de la ale lui cutare lăsa o smântână groa-
să de două degete! Că una i-a fătat un vițel-
minune, că abia îl urneai de jos, la naștere!
Că erau grase și frumoase și la păr lucioase!
Ce de avuție! Ai lui Mingore și ai lui Fikore
nu lipseau de la asemenea șezători de lăudat
vacile. Nici gazda nu se lăsa mai prejos. Uita
până și de zăpada magnifică ce acoperea ogra-
da, grajdul și „casa mare“. Nu uita însă de
feeria unor brazi încărcați cu zăpadă încât
abia o mai puteau ține și de steluțele infini-
te care străluceau în lumina înghețată a soa-
relui de ianuarie. Ce mai zăpadă! Cerul de
aprilie nici gând să trimită vreo vibrație, cât
de tainică! Cu atât mai puțin miroaselc ereti-
ce ale florilor de fân, cosit pe la mijloc de
iulie. Ce tăceri... eterice! Doar răsuflarea grea
a vitelor peste iesle, rânduite una lângă alta,
ca într-o familie cuminte, numai a lor!
    Pe scoarța înțepenită de ger a copacilor
nu se puteau scrijeli asemenea cuvinte. Era
totuși bine: scoarța era în capul lui... Nune
probantur.

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 27

    Avangarda rusă


* * *

Anna Ahmatova

               (1889-1966)
Vad peste vamă steagul decolorat
Și peste oraș galbenă tulbureală.
Inima deja mai prudent se-nfioară
Și e tot mai dureros de respirat.

De-aș deveni iar fetița de la mare,
Să încalț pantofii pe piciorul gol,
Și gâțele să le aranjez coroană-rotocol,
Cântând cu voce emoționată,
tremurătoare.

La ale bisericii din Herson cupole smolite
Să privesc din pridvor spre chindie
Și să nu știu cum de fericire și glorie
Inimile se șubrezesc, deznădăjduite.

1913



Veneția

Hulubărie aurie lângă apa cu unda
Alinătoare, verzuie, tulbur-vetustă.
Un vântișor sărat cu palma
Șterge a bărcilor urmă îngustă.

In mulțime, ce de-a stranii fețe-nduioșate.
In prăvălii - jucării, cu argintiu și ocru,
Pe-o pernă - leu ce ține-n labe o carte,
Cu cartea - leu pe marmură de soclu.

Ca pe o pânză de demult, decolorată-pală,
Albastrul ceresc e răcorit de o mată boare.
Dar nu e strâmt în această înghesuială
Și nu-i năbușitor în umezeală și dogoare.

1912



Lira lirelor

Serghei Bobrov

               (1889-1971)
               (oratoriu)

Lui Boris Paseerrak

Neobișnuita alură a timpului
Oasele-și așterne-n fața acestei veri.
Săvârșim peste repezile ghețuri -
Acest zbor noi - solitari.
Viața, ca moara imposibilităților,
Adună tainicul bob:
Culoarea și sunetul oboselilor
Și incomparabilul clopot.
Dar dă-mi, o aur al vieții,
Porțile infinitelor sensuri
Lovind, ca razele, în lentile -
In freamătul prăpăstiilor imaginate,
învrednicește-mă, zeiță, să cânt neasemuit
A aurului curgătoare grăsime străvezie;
Dă-mi intenționata mea Liră a Lirelor.


I

Pe trotuare aeriene
Coboară alergătoarea limuzină
Inmlădiindu-se în vitala ambră,
Cheltuindu-și cele trei sute de mii de
puteri.
Curcubeiele se înalță ca arcurile,
Cercurile lor - precum tobele dinamului,
Plugurile cercurilor - pătrunzând, sunt
ușoare;
In sus răsturnată-i o groapă de aer.
Și acest spațiu procurat blagorodnic
Mormânt al nălucilor și viselor,
Al corsarului mort de îndelungă așteptare
Și metrul imperceptibil.
în jur se rotește veselia de dragoste
(Nu am timp de a o descrie!),
Hiperbole, elipse - învârtejesc circumferințe
Peste care-apare oștirea zburătoare,
întinse-s în sălbatică nemărginire
Căi fără văzduh:
Lactația lor
Exactitatea, răsucirea, îngrămădirea
Invită a se bea cântecul nostru și
de-a merge.



II

Sicrioviață dansează insuportabil,
Sustrasă-i de sculptură;
Taine ofilite se aruncă în prăpastie,
Demenții întredeschid buzele.
Oprește-te, viață, în sălbatic salt,
In față - talaz neașteptat -
Și cine-i va linge rănile,
Cine-i va spune că el este anume: -
Cel imperceptibil.



III

Limuzina duce albastrul curcubeu
Și rarele explozii bucură robii.
Răsculați-vă pe firul poruncilor,
Viselor dați-le otravă, prăpăstiile vieții.
Iubiți cu inima zdrobită,
Aruncați toate cuverturile -
Pentru ca peste orbita lume
Să se înalțe o nouă zână-a frumuseții.


IV

Dansul demențelor - ne ia și pre noi
Cu hora sa, - șoptește, sâsâie, arde:
- înălțați un nou Zambezi,
O nouă strâmtoare Behring,
O nouă Atlantidă!
In explozii permanente -
Pe alergător mangan și fier,
Noua viață a cariatidei.
Creație radioactivă!
A emana viață - lucire
în luxul vodcii de Danzig,
în băutura lui Faust.


V

Nu ne-a rămas decât să-i întâlnim
Fuga, brațele, buzele, negrul și albastrul
                                  ochilor
Și cu lire subțiri să-i marcăm viața.
Deci fii înluminare de smaralde,
Fii aurul neînvins.
Fii drapelul albului imaculat,
Porți de neurmărit
Fii făclie la ospățul nostru,
Liră a Lirelor dăinuitoare-n neființă.

(1913)




Menajerie în provincie
Nikolai D. Burliuk

               (1890-1920)
Pe colburosul șleau pietruit, în lungul
căsuțelor de piatră
Unde soarele strivește al muștelor chinuit
prisos,
Scârțâie o puturoasă teleguță.
Pe lângă nemiloase bordeluri și sumbre
                                hanuri
Abia se târâie vlăguita menajerie.
Păzită-i de biciul unei dure mâini
Nuditatea gemetelor de fiare:
Nu contează colții și ghearele
De după gratii ruginite.
C-un umăr purulent
Și ochișori de cârtiță,
Cu pas de rață
Elefantu-și împleticește
Butucănoasele picioare.
Probabil, e amiază -
Peste oraș plutește leneș zvon de aramă.
Cămila nu e flămândă,
Mușcă din marginea rogojinei.
La strâmbăturile maimuței
Se holbează trecătorii.
Copleșii înșfacă smocul
Codiței elefantului, smulgându-i părul.
Sub un capac mut
Se gheboșește o spinare năpârlită
Și, scheunat, se-aude un cine știe ce glas de
stepă,
Poate că al vulpii sau al unui lup bolnav.
Alături, după perete se cântă gama,
Obișnuiți sunt ochii lamei
Cu piciorul fracturat...
Doamne!
Când oare se va declanșa furtuna?


(1914)


               Fraducere și antologie de


28 • APOSTROF

        Cartea surâsului

(fragmente)


Andrei Zanca

O CONTRAPONDERE FAȚĂ de superficialitatea vieții moderne o
constituie, în orice caz, viața contemplativă. In momentele
de liniște, de pace, suntem mai degrabă pregătiți a ne deschide
spiritului. Contemplația este în acest sens marea cărare în viața
lăuntrică. Ea este o formă a conștiinței, care este direcționată asu-
pra unui țel sacru. Contemplația sacralizează cotidianul, de ea
aparținând rugăciunile, însă și formele meditative, mijlocind un
trai mai decantat și mai fertil. Indrăgirea liniștii, a atenției nude,
meditative, a tăcerii fertile, ne scoate din emoțiile și atitudinile
distructive, ca invidia, ura, agresiunea, întru deschidere și o gân-
dire decantată.
    Atenția, ca act al iubirii.

    Extrem de important mi se pare faptul că Hinukh, cuvântul
ebraic pentru educație, nu înseamnă doar îndrumare, ci și iniție-
re. A educa înseamnă a sacraliza. Copilul este condus astfel în teri-
toriile sacre ale credinței. In Tora, cea mai însemnată experiență a
inițierii copilului este cea a aflării divine, a adâncirii și lărgirii ei.
Potrivit lui Pirke Aboth (o culegere de zicale și aforisme, de prin-
cipii etice și religioase), studiul Torei constituie adevărata bază a
existenței. Tora poartă omul în prezența divină. Studiul ei înce-
pe devreme, la cinci-șase ani, și cere o concentrare deplină. Nu
este acest lucru extrem de semnificativ pentru un anume vector
evolutiv? De la cine se cere de la o vârstă fragedă mult va și da
mult.
    Fiecare nou-născut, flecare ccpil este ungând divin.
    Lipsa unor rituri de tranziție (pubertate-maturitate, de exem-
plu, însă și altele) și-a arătat deja urmările dezastruoase: disturbă-
ri serioase în cursul vieții normale în societățile așa-zis moderne,
în care tranzițiile în general sunt total ignorate, lăsate la voia
întâmplării. Toate riturile de tranziție au un numitor comun: tre-
zesc în cel inițiat simțul ipiritual.

    într-o emisiune, oameni de știință privesc pe un ecran întretă-
ieri grafice presupunînd matematic existența unei stele necunos-
cute până acum. Pe ecran apar puzderie de constelații, într-o
copleșitoare evidență a infinitului, uriașului univers. Și totuși, în
fond este o călătorie în conștiință, în holonul individual al con-
științei'. ceea ce privim cu spaimă ca fiind un continuu abis în
aceste constelații pare a fi doar abisul conștiinței noastre. închizând
ochii și închipuind din nou nesfârșirea de groază a universului,
dintr-odată lucrurile par să se aplaneze: este conștiința noastră
ce așteaptă incursiunea noastră prin intermediul unei atenții nude,
meditative, prin pura atenție fără de a urmări ceva precis, prin pura
percepție a ceea ce este.
    La început a fost visul. Cineva, un filozo-lingvist, spunea odată
că nu poți aduce niciun argument care să conteste afirmația că
lumea, cu toate amintirile noastre, ar fi luat naștere acum zece
minute...

    Textele lui Lao-tse provoacă o incitare spirituală pe care tex-
tele unei raționalități „ele casă“, precum cele ale lui Confucius, nu
o pot egala. Confucius a fost de fapt un pozitivist; Lao-tse, un
mistic.
    Lao-tse: în vorbele mele zace un principiu. în treburile oamenilor
zace un sistem. Fiindcă nu știu asta, ei nu mă cunosc.
    Cel mai indicat este să citești Lao-tse în paralel cu Ciuang-tse,
care a fost elevul lui și cel mai de seamă exponent al taoismului.
hi vreme ce textele lui Lao-tse sunt aforistice, splendide nestemate
fără de montură, textele lui Ciuang-tse sunt lungi, vii, explicati-
ve excursuri filozofice; primul este pură intuiție, al doilea, în
mare parte, rațiune; primul vorbește inimii, al doilea, rațiunii.
Ceea ce la primul este filozofie a camuflării, la al doilea e poetică.

    (Trebuie în acest context amintite aici și textele cu totul tao-
iste ale lui Emerson din Circles și The over-soul, care pot fi acum
înțelese mult mai bine prin prisma lui Lao-tse. Emerson citând
un fermier: Binecuvântat fie nimicul; cu cât mai rele sunt lucrurile,
cu atât mai bune sunt ele.)


    Când Lao-tse și Ciuang-tse vorbesc în termeni mistici despre
nonopunerea de rezistență, despre evitarea impactului în Tao, se
poate băga de seamă, abia azi, că nu au fost în sine „mistici¹¹, ci
extrem de buni observatori ai naturii. Această evitare (ca în teoria
indeterminării a lui Heisenberg) o observa și fizicianul în labo-
ratorul său.

    Fizicianul Eddington: Am alungat substanța solidă din conti-
nuumul fluid în atom și din atom în electron; acolo le-am pierdut. (în
cuantumul luminii, corpuscularul se întâlnește cu necorpuscula-
rul, descumpănind.)
    Și tot Eddington, tulburător: Ceva necunoscut face - nu știm
ce...

    Când se vorbește în termeni mistici despre Tao și incapacita-
tea lui de cuprindere, acest lucru este împărtășit nu numai de
mistici, ci și de oamenii de știință. Aici se produce cufundarea în
problema principiului nevăzut al cauzalității, adică acceptarea pre-
zenței unei adn-iădăcini cauzale, ce nu poate fi văzută, auzită ori
dovedită.
    Totul pășește în viață, însă nu putem zări izvorul. Doar cei
ce se reîntorc la ceea ce cunoștințele nu pot ști știu într-adevăr.
    Tao este astfel im-personal, ne-partinic.
    Spre deosebire de dumnezeul religiei creștine.
    Tocmai în acest punct pare să se producă în viitor ruptura
esențială.
    Nu pare astfel încât în „epocile păgâne“ oamenii nu știau ce
înseamnă a iubi viața și a detesta în același timp moartea?

    Dacă vrem să vedem cât de departe a ajuns unul pe Calea lui
prin aflările lui asumate deplin, ajunge să-l observăm o vreme cu
atenție cum își îndeplinește cele mai mărunte, cele mai uzuale acti-
vități cotidiene. Dacă le îndeplinește cu un surâs, cu calm, cu
atenție, aplecare, tandrețe, sensibilizat la cei din jur și la nevoile
lor, dacă posedă calitatea de a asculta realmente când unul îi des-
crie ceva ori se împărtășește lui, dacă are o conlucrare armonică
cu ceilalți, atunci este pe Cale.

    Meher Baba, misticul modern al Indiei: Un ipirit care este rapid
este bolnav; un spirit care este lent este sănătos; un ipirit care este liniștit
este divin.

    Era atomică se naște în mod paradoxal prin „moartea¹¹ mate-
riei. Dezlănțuirea energiei atomice urmează prin distrugerea par-
ticulelor materiale.

    Lao-tse: Când fiecare știe că Binele este bun, atunci nu e bine.
    Ce profeție peste milenii a maoismului...
(așa e când nu mai există spațiu pentru alte opinii)

    Și tot Lao-tse, simptomatic pentru o anume atitudine „inte-
lectuală“ în genere -.Boți rămâne nevinovat în vreme ce puterea de înțe-
ligere pătrunde pretutindeni ?

    Nevinovăția, ca sinonim al naivității și prostiei, este o atitu-
dine periculoasă, condiționată de izolarea psihică. Să rămâi însă
nevinovat în ciuda a toate care te întâmpină, să înțelegi slăbiciu-
nile aproapelui, fără a pierde fermitatea lăuntrică - prin abor-
darea unui anume cinism, de exemplu -, acest lucru e posibil doar
prin conștiința originii sublime a potențialului uman.
    Taoismul privește echilibrul în societate în catigoriile sănătății
și igienei, și nu ca moralitate abstractă (tendința iudeo-creștină de
a emite observații morale asupra unor probleme, pe care taois-
mul le privește drept strategice și pragmatice).


Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 29

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile HUMANITAS
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• GALAȚI, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• ORADEA, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mund Mercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •     12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •     24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •     48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

Cuprins

• Optzecismul

In loc de argument                         A.                   2 
O reflecție                                Magda Grigore        2 
Șase chestii cu optzeciști                 Liviu loan Stoiciu   2 
De ziua de naștere                         Liviu loan Stoiciu   3 
O sută de femei într-un pat                Gel Iu Dorian        3 
Poem pentru Apostrof                       Lucian Vasiliu       4 
Șase versuri                               Alexandru Vlad       5 
Un arțar învață filosofie; Ponticele                              
și Tristele, laolaltă                      Adrian Alui Gheorghe 11
Ieșirea de la interogatoriul zilei;                               
Visul omului liber; Realitate utilă        Olimpiu Nușfelean    21
[Copilăria...]                             Magda Grigore        25
La umbra kitsch-ului în floare             Sorin Durdun         25
Cartea surâsului                           Andrei Zanca         29
• Puncte de reper                                                 
„Cazul" Lazăr Șăineanu: Alungarea evreului Ion Bogdan Lefter    4 
• Cronica literară                                                
Vibratorul lui Mușina                                             
sau De ce vine tristețea                   Irina Petraș         6 
Scrisori către Europa Liberă               Ștefan Borbely       7 

• Conversații cu...

Ion Vianu                                                            8
(interviu realizat de Gustavo Dessal, traducere de Liana Lăpădatu)    
• CU OCHIUL LIBER                                                     
Nicolae Manolescu în modulațiile critice                              
ale lui Ion Bogdan Lefter                Constantina Raveca Buleu   12
Poeme pentru o stare                     Iulian Boldea              26
• Dosar: Adrian Marino                                                
Viața unui om neliber                    Alexandru Niculescu        13
Etica indeciziei în absența ideologiei   Marian Victor Buciu        19
• O CARTE ÎN DEZBATERE                                                
Patapievici sau discurs asupra metodei   Marta Petreu               22
Culianu între știință și revelație       Ovidiu Pecican             23
• Proză                                                               
Cum s-a făcut de am ajuns scriitor (IV)  Ion Lascu                  27
• Avangarda rusă                                                      
***; Veneția                             Anna Ahmatova              28
Lira lirelor                             Serghei Bobrov             28
Menajerie în provincie                   Nikolai D. Burliuk         28

(traducere și antologie de Leo Butnaru)

30 • APOSTROF

    Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

Colecția „Filosofie contemporană"
• Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.   3 lei
Colecția „Filosofie modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.  1 0 lei
Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.   1 5 lei
Colecția „Filosofie medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
 Monologion despre esența divinității
 traducere de Alexander Baumgarten, 1998, 162 p. 3,30 lei

Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 21 6 p.    4 lei

Colecția „Filosofie românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                                10 lei
• N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 1 40 p.   8 lei
• D. D. Roșca,
  Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,30 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
  ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
  2000, 132 p.                             5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                              8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                    15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                              1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.             10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                                20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                         4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                          4 lei

• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                              7,50 lei
• Lukâcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.             20 lei
• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.               20 lei
• Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                              20 lei

• Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.              20 lei
• Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                 20 lei
• Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
• Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                 20 lei
• Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
• Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
• Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                   7 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.               10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

• I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei
• Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Râdulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   15 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.        1 7,95 lei
• Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
  recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                                19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                               19,50 lei
• Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                      19,90 lei

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukâcs Jozsef
Virgil Leon
Ana Salomia Cornea
Irina Petraș
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□  Uniunea Scriitorilor
  din România
□  Fundația Culturală Apostrof

Revista apare cu sprijinul:
□  Fondului Cultural Național
□  Consiliului Local și al Primăriei
  Cluj-Napoca

ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750

• Revista apostrof figurează
în Lista-catalog a publicațiilor
interne, editată de rodipet sa,
la poziția 4251.

Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

issn 1220-3122
Revista este înregistrată la osim
cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor, Imprimerii-
lor și Editurilor Literare (ariel),
asociație cu statut juridic, recu-
noscută de Ministerul Culturii
și Cultelor.

Tiparul:
        Centrul de Presă Reformat


Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXI, nr. 7 (242), 2010 • 31