
Fototeca APOSTROF
revista a uniunii scruton or ■

• Mircea Zaciu și Andrei Marga - sfîrșitul anilor '90, în drum spre Germania

• Daniela Țăranu, Mircea Ghițulescu, Ion Vartic și Adrian Marino,
la un salon de carte de la sfîrșitul anilor '90. Foto: M. P.

-Fraelexlalub,

Număr apărut cu sprijinul financiar al

Amprenta

               --------------------------------------------
Cum puteți ajuta
revista Apostrof, fără să
scoateți un ban din buzunar
                  Stimați cititori ți colaboratori,

    Legislația din România vă permite în acest moment să
    sprijiniți o instituție de cultură, fără să scoateți un ban din
    buzunar.
     în conformitate cu legislația actuală, contribuabilii pot
    dispune asupra destinației unei sume reprezentînd 2% din
    impozitul pe venitul net anual impozabil, pentru unitățile
    nonprofit, ce funcționează în condițiile legii cu privire la
    asociații și fundații.
     Calcularea, reținerea și virarea sumei de 2% din impozitul
    pe venitul net anual, obținut din salarii, onorarii, chirii,
    dividende etc., revin organului fiscal competent.
     Toate persoanele fizice și juridice din România pot da 2%
    din impozitul pe care l-au plătit statului în cursul anului 2009
    unor fundații sau asociații, pe care doresc să le sprijine
    material.
     Ce aveți de făcut în mod concret: trebuie să completați
    și să depuneți la organul în a cărui rază teritorială se află
    domiciliul Dvs. formularul 230 „Cerere privind destinația
    sumei reprezentînd pînă la 2% din impozitul anuaR, cod
    14.13.04.13.
     Acest formular se completează de către persoanele fizice
    care au realizat, în anul 2009, venituri și care solicită virarea
    unei sume de pînă la 2% din impozitul anual, conform art. 57,
    alin. 4 și art. 84, alin. 2, 3 și 4 din Legea nr. 571/2003 pri-
    vind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare,
    pentru sponsorizarea entităților nonprofit care se înființea-
    ză și funcționează potrivit legii.
     Contribuabilii care își exprimă această opțiune pot solicita
    direcționarea acestei sume către o singură entitate nonprofit.
     Formularul se completează de către contribuabili, înscriind
    datele prevăzute de formular.
     Termen de depunere: anual, pînă la data de 15 mai a anu-
    lui următor celui de realizare a venitului.
     Formularul se completează în două exemplare: originalul
    se depune la organul fiscal în a cărui rază teritorială se află
    domiciliul fiscal al contribuabilului; copia se păstrează de
    către contribuabil.
     Formularul se depune direct la registratura organului fis-
    cal sau la oficiul poștal, prin scrisoare recomandată.
     Formularul se pune gratuit la dispoziția contribuabilului,
    la solicitarea acestuia. Acest formular trebuie să conțină:
     a) Datele de identificare a contribuabilului: numele, adre-
        sa și codul numeric personal.
     b)  Destinația sumei de 2% din impozitul anual pentru
        sponsorizarea entității nonprofit.
     c) Suma. în situația în care contribuabilul nu cunoaște su-
        ma care poate fi virată, nu va completa rubrica „Suma“,
        caz în care organul fiscal va calcula și va vira suma admi-
        să, conform legii.
     d)       Denumirea entității nonprofit.
     e)       Codul de identificare fiscală al entității nonprofit.
     f)      Contul bancar (IBAN) al entității nonprofit.
     g)  Documentele anexate - se înscrie numărul de fișe fisca-
        le anexate la cerere.

     Noi sperăm că veți alege Fundația Culturală Apostrof!

                    Coordonatele noastre sînt:
Fundația Culturală Apostrof
cod fiscal 4868907
CONT BANCAR (IBAN)
               RO68BRDE130SV07853701300
deschis la Banca Română pentru Dezvoltare
(BRD) CLUJ


2 • APOSTROF

        Situația Casei Monteoru


Nicolae Manolescu

Circulă de la o vreme în presă, pe
bloguri, pe net tot felul de informații
false cu privire la situația Casei Monteoru
din București, sediul actual al USR. Unele

de-a dreptul tendențioase și cu atât mai
greu de înțeles cu cât vin chiar din partea
unor membri ai Consiliului USR, informați
de către conducerea USR, nu mai demult
decât cu trei săptămâni în urmă, în sesiu-
nea ordinară a Consiliului. Altele izvorăsc
din frustrări explicabile, deși nu justifica-
bile. Spre a curma afirmațiile fără niciun
temei și procesele de intenție care se fac
conducerii actuale a USR, vom expune în
continuare situația exactă a Casei Mon-
teoru, așa cum rezultă din actele și din in-
formațiile de care dispunem. Casa Monteo-

ru, după numele primului proprietar, a fost
donată în 1948 de către Elena și Lascăr Ca-
targiu, urmașii legali ai lui Monteoru, Aso-
ciației pentru Strângerea Legăturilor cu

Uniunea Sovietică (ARLUS), recent înfiin-
țată (dosar nr. 68/Arhivele Statului,
Direcția Arhive Centrale). Actul
de donație a fost autentificat de
către Tribunalul Ilfov (pro-
ces-verbal nr. 4929/3 mai
1949). Donația conținea o
sumă de clauze.
   In 1954,M. Sadovea-
nu, care era președinte al
ARLUS și totodată al USR, a
făcut, împreună cu Lascăr
Catargiu, vicepreședinte
la acea dată al ARLUS, un
schimb, preluând în folo-
sință gratuită Casa Mon-
teoru și cedând ARLUS
imobilul din str. Pover-
nei, devenit sediul Aso-
ciației de tristă amintiri
până la desființarea ei
în 1964. Schimbul s-a
făcut fără perfectarea
vreunui act. La desfiin-
țarea arlus în 1964, Ca-
sa Monteoru a fost trecută            L ,


în proprietatea Primăriei Bu-
curești și în administrarea IAL „30
Decembrie^, devenit ICRAL „Herăstrău
Nord“, sectorul 1, care a atribuit USR imo-
bilul, printr-un contract de închiriere.
Așadar, din 1964 USR a funcționat în aceas-
tă clădire în calitate de chiriaș, pînă în
1997, cînd Primăria a dat USR folosința
gratuită a Casei Monteoru pe o durată de
10 ani (Hotărârea Consiliului General
9/30.01.97), iar în 1998, prin hotărârea
71/98, folosința gratuită a fost prelungi-
tă pe o durată de 49 ani, respectiv până
la data de 01.01.2046. Pe 26.06.1999,
Grigore Ghika și Constantin Angelescu
Monteoru au dat în judecată Ministerul
Finanțelor, ca reprezentând statul român, și
Consiliul General al Primăriei Municipiului
București (dosar nr. 2986/99 T.B., Secția
V Civilă și de Contencios Administrativ),
solicitând, între altele, revocarea actului de
donație. Comunicându-i-se de către Minis-
terul Finanțelor existența pe rol a proce-


sului, USR a făcut cerere de intervenție în
interes propriu. T.B. n-a acceptat nici soli-
citarea de anulare a donației, nici vreuna
dintre solicitările USR, cea mai importantă


fiind recunoașterea dreptului USR de pro-
prietate ca efect al uzucapiunii de 30 de
ani. Apelul Ministerului, al Primăriei și al
USR a fost respins prin decizia 192A a
Curții de Apel București. Recursul la înal-
ta Curte de Casație și Justiție (dosar
3419/2001) nu s-a judecat, fiindcă recla-
manții au retras plângerea, trecând cauza
pe Legea 10/01. Aceasta era situația în 2005,
când actuala echipă de la USR a preluat con-
ducerea ca urmare a alegerilor. în 2010, am
aflat întâmplător că moștenitorii acționa-
seră, din nou, în 2006, în instanță Minis-


terul Finanțelor pentru anularea donației,
obținând de data aceasta câștig de cauză, și
se aflau deja în proces cu Primăria Capitalei


* -



pentru restituirea Casei Monteoru. Nu nu-
mai că n-am fost înștiințați de cele două
procese, dar ni s-a refuzat de către jurista
Primăriei accesul la dosar, sub cuvânt că
n-avem calitate procesuală, deși aveam folo-
sința imobilului, iar Ministerul pretinde că
nu poate căuta acul în carul cu fân! Am pu-
tut consulta totuși, prin eforturi proprii,
dosarul celei de a doua cauze, cu Primăria,
din care am aflat de anularea donației pe
motivul stupid că ar fi fost făcută „sub
amenințarea armelor“. în realitate, Lascăr
Catargiu era, în 1948, ca și M. Sadoveanu,
în grația regimului și a sovieticilor, dovadă
funcțiile deținute la ARLUS și primirea am-
bilor de către însuși Stalin la Moscova. în
plus, Elena Catargiu a locuit până la moar-
te în Casa Monteoru, beneficiind, conform
actului de donație, de o pensie viageră și de
hrană zilnică. Am adresat pe 11.03.10 pri-
marului general al capitalei o întâmpinare


(înregistrată sub nr. 713/2010), la care
n-avem deocamdată niciun răspuns, în care
îi atrăgeam atenția asupra faptului că nici
Primăria, nici Ministerul Finanțelor nu ridi-

caseră vreo obiecție în procese, ignorând
cunoașterea problemei. Ca și faptul că nu
e vorba de o clădire oarecare, ci de una de
patrimoniu, moștenitorilor necerându-li-se
de către instanță să facă dovada capacității
de restaurare și de întreținere a Casei Mon-
teoru, pentru care USR făcuse în decursul
timpului nenumărate apeluri la cei îndri-
tuiți să conserve patrimoniul, inclusiv la
ultimii doi primari generali, apeluri solda-
te cu promisiuni neonorate. Această clădi-
re are, evident, o valoare în sine, dar și o
valoare simbolică, ea figurând ca siglă pe

carnetele de membru al USR. La jumăta-
tea lui aprilie, va avea loc un nou termen
de judecată în procesul dintre moștenitori
și primărie, tot în absența USR. Vom încer-

ca, desigur, o cale de a ne spune cuvân-
tul. Nu pretindem nicio favoare.
Respectăm dreptul la proprietate.
Ne vom supune hotărîrii orga-
nelor judiciare. Dorim însă să
avem garanția unei judecăți
corecte și bazate pe stăpâ-
nirea documentelor. Sun-
tem surprinși de declara-
țiile recente făcute agenției
de presă Mediafax de către
moștenitori și de către
avocata lor, pline de nea-
devăruri și de procese de
intenție la adresa USR. Nu
le meritam, mai ales din
partea unor oameni care
n-au călcat niciodată
în imobilul de pe Calea
Victoriei, dar au plecat
urechea la bârfa publică
sau au luat de bună o
expertiză în care se afir-
mă că imobilul e nelo-
cuit. Nici prejudecățile

de care dau dovadă, când
lasă să se înțeleagă că USR ar fi o
adunătură de parveniți de tip comunist, nu
le fac cinste. î-am ruga să nu uite că pro-
prietatea cu pricina le-ar putea reveni nu
pentru vreo contribuție personală la patri-
moniul național, ci prin moștenirea rezul-
tată din munca unor înaintași merituoși.
Suntem încă și mai surprinși de preluarea
unora dintre acuzații de către membri ai
USR și de „tămbălăul“ (expresia aparține
unuia dintre ei) pe care au crezut de cuviin-
ță să-l facă pe această temă. Nici noi, nici
cei care ne-au precedat la conducerea USR
n-avem vreo vină într-o cauză extrem de
complicată, ca atâtea altele lăsate în urmă
de regimul comunist. Și, din păcate, nu pu-
tem prevedea nici cum se va soluționa. îi
putem asigura pe membrii USR că vom face
tot ce depinde de noi, în condițiile legii și
din convingerea că dreptul la proprietate
este esențial în toată lumea civilizată.

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 3

ACEST sceptic sistematic, acest flecar în-
negurat, acest apostol al naufragiului,
acest Cioran care a deplîns, ca un alt rege
Lear, „nefericirea de a se fi născut" ne-a
surprins pe toți cu forța rîsului său. Prie-
tenii apropiați povestesc și scriitorul Fran-
gois Bott își amintește de uimirea pe care a
încercat-o atunci cînd acest „cavaler al
tristei figuri", de a cărui dispoziție sum-
bră se temea a priori, l-a invitat, pentru
prima lor întîlnire, la agape lipsite de orice
urme de posomore^ă? Aceeași surpriză am
avut-o eu în momentul în care, trecînd pra-
gul casei sale din strada Odeon, nr. 21,
Cioran, fără reținere și fără niciun protocol
prealabil, mi-a povestit precipitat ceva,
izbucnind în rîs. Un rîs liber, „homeric", ca
să folosesc un clișeu ionescian, rîs pe ca-
re, cîțiva ani mai tîrziu, aveam să-l aud
rezonînd în liniștea unui templu zen.

Rîsul lui Cioran


George Banu

Ambii călugări, cel din Cartierul Latin și
cel din Kyoto, se abandonau rîsului, fără a
încerca să și-l cenzureze sau tempereze, ci,
dimpotrivă, i se lăsau pradă cu totul. Acel
rîs îl regăsim într-o fotografie a lui Cioran
făcută de Sorin Ilieșiu, rareori reprodusă,
ocultată fiind de norul imaginilor în care
fața sa gravă și sceptică ne scrutează sever.
Ele confirmă așteptările generate dc scrisul
său, în vreme ce cealaltă, ignorată, în ca-
re rîde ca nimeni altul, furnizează dovada
concretă, materială ce confirmă existența
unui „alt Cioran". Un Cioran care rîde.
   Nu se poate spune că Cioran avea în-
tr-adevăr umor, acel umor pe care l-am sa-
vurat în preajma lui Slawomir Mrozck:
umorul unui Buster Keaton exersat în viața
de zi cu zi, umor dispensat cu aceeași dis-
creție ca și a comediantului celebru pentru
reținerea sa. Acel Mrozek pe care l-am cu-
noscut îndelung te făcea să rîzi, fără ca el
să rîdă. Cioran era exact pe dos. Prin rîs, se
elibera. îndrăgostitul de leacuri, obstinatul
cititor al W^/-ului, această antologie me-
dicală, această „capodoperă", ca să-l citez,
transforma rîsul în terapie indispensabilă
nervilor săi de insomniac veșnic în alertă,
în antidot împotriva „maladiei sufletului".

   Cioran rîdea, fără să mă facă - cel puțin
nu pe mine - să rîd cu adevărat. Rîdeam
împreună cu el din curtoazie, dintr-un soi
de „servitute voluntară", legitimată de ad-
mirația față de operă. El rîdea de „absur-
dul" unor situații cotidiene, care pe mine
mai degrabă mă perturbau, de „idioțenia"
unor cuvinte care nu mi se păreau demne
de atîta onoare, de „grotescul" unor com-
portamente politice sau al unor guvernări
naționale. „Absurdul", „idioțenia", „grotes-
cul" sunt propriile lui cuvinte, care îl făceau
să rîdă! Rîsul lui nu era, în cele din urmă,
decît convertirea carnavalescă, diurnă a
exasperărilor lui nocturne. Complemen-
taritate care îl lăsa perplex pe lonescu și-l
făcea să-l întrebe într-o scrisoare: „De ce
eu sunt trist și scriu piese vesele, în vreme
ce tu scrii texte triste, dar ești vesel?" Far-
mecul amîndurora provenea tocmai din
această lipsă de concordanță, din acest
dezacord între ei și imaginea lor, așa cum
putea fi dedusă din cărțile lor. Se fereau
de ideea de „rol", ca să folosesc un termen
teatral, rol omogen, compact, unificat.
Fiecare în parte era sfîșiat, scindat, frînt.
Opera și viața se constituiau într-un cuplu
complementar, contradictoriu, dinamic, și

• Cioran, 18 iunie 1990, în apartamentul lui din Paris, 21 rue de l'Odeon. Foto: Sorin Ilieșiu

4 • APOSTROF

• Cioran, 18 iunie 1990, în apartamentul lui din Paris, 21 rue de l'Odeon. Foto: Sorin llieșiu

această „revelație" surprindea pe oricine îi
întîlnea.
    Grotowski nu înceta să surîdă. Surîs de
Buda, îndepărtat și uman. Privea „prostia"
cu indiferența amuzată a unui gînditor
oriental. Cioran, în schimb, n-avea nimic
din această indiferență și, apucat, cînd își
striga oroarea de a fi „în cîmpurile de rui-
ne" care-i erau textele, pen-
tru a relua o metaforă cu
care Beckett i le definise,
cînd se salva apoi prin rîs,
un rîs la fel de excesiv ca
abisurile de disperare în ca-
re putea cădea. Cioran rî-
dea, în intimitate, de „pa-
radoxurile" lumii, pe care le
deplîngea în scrierile lui pe
un ton apocaliptic. Rîsul
său mi-a părut întotdeauna
venit de aiurea, nu din si-
tuația evocată sau din cu-
vîntul incriminat, era un rîs
salvator. Un rîs „enorm“,
vital și neașteptat, un rîs in-
dispensabil acestei ființe
care, pentru un moment,
credea că poate scăpa astfel
din infernul pe care-1 frec-
venta cu încăpățînare. Rîsul

său mi se părea a se deschide ca o supapă
de siguranță. Rîsul său rezona în calmul
chiliei sale pariziene ca odinioară rîsul preo-
tului japonez în liniștea grădinilor din Kyo-
to. Rîsete care făceau aerul să vibreze.
    Rîsul lui, subterfugiu exploziv, îi per-
mitea, fără afectare și fără declarații de prin-


cipiu, să nimicească singurătatea chiliei și
să revină, din cînd în cînd, printre oameni.
El a putut fi, grație rîsului, „singur printre
ceilalți". Rîsul, o formă de pudoare a celui
pe care toți și toate îl „exasperau", pentru
a-i putea, o clipă, regăsi și accepta. Grație
lui el reușea să se sustragă dezastrelor pe
care nu a încetat să le deplore. Rîsul lui


Fotografiile provin din filmul Apocalipsa după Cioran de Gabriel
   Liiceanu. Iată ce am scris atunci.
   „Acest film a însemnat o detașare de propria persoană, un fel de trans-
fer de personalitate dinspre Cioran către spectator.
   Căutarea echivalentului vizual al universului cioranian a însemnat
traducerea în imagini a ceva aproape intraductibil. Efortul de a intra în eul
lui Cioran, pentru a-1 înțelege și a-1 face înțeles, a însemnat un fel de pariu
esențial. Pe de altă parte, acest efort a reprezentat o încercare de dedublare.
Asemenea multora dintre cititorii lui Cioran, m-am regăsit în multe din
gîndurile și obsesiile lui. O regăsire firească, tocmai pentru că Cioran
gîndește și formulează întrebările și răspunsurile noastre fundamentale;
aproape toate, dacă nu cumva toate. Le rostește răspicat, cu orgoliu
omenesc și grație dumnezeiască. Tentativa noastră de identificare cu Cioran
a fost înlesnită chiar de el, pentru că Cioran exprimă o parte din eul nostru.
Am încercat să facem conștientă componenta cioraniană prezentă în noi.
   Mesajul lui Cioran (chiar și atunci cînd rîde sau surîde) este extrem de
grav și adresat tuturor. Ne-am propus să fim mediatorii fideli ai acestui
mesaj."
■
Sorin Ilieșiu


avea eleganța unei curtoazii și brutalitatea
unei confesiuni. Liniștitor și tulburător,
așa era rîsul lui Cioran.
■
Traducere din limba franceză de
Liana Lăpădatu

IMI PERMIT să adaug trei reacții la acest
text trimis unor prieteni.
    Andrei Șerban mi-a scris: „M-am gîn-
dit că rîsul lui Cioran are aceeași calitate ca
și rîsul nebunilor shakespearieni, Touch-
stone, Nebunul din Lear sau bufonul din
Noaptea regilor - toți rid, dar nu e deloc
comic ce spun, ei rîd cu intenția să ne tre-
zească pe noi la realitatea pe
care nu o vedem. Șocul spi-
ritului! La fel cum foarte bi-
ne ai spus despre Cioran și
Grotowski".
    Laurence Tacou, fiica lui
Constantin Tacou, prieten
intim al lui Cioran și cores-
ponsabil al Caietului Cioran,
de la l’Herne: „Foarte fru-
mos textul tău. Dar nu sunt
complet de acord, căci cred
că Cioran avea mult umor,
în texte ca și în viață, un
umor negru, macabru, co-
roziv, decapant, irezistibil,
care întotdeauna mi s-a pă-
rut a fi o formă de umor
balcanic..."
    Vincent Piednoir, codi-
rector al Caietului Cioran, de
la l’Herne: „Vă mulțumesc

pentru textul trimis. îmi permiteți să i-1
transmit Ioanei Andreescu, căci deseori
am vorbit cu ea despre rîsul lui Cioran..."

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 5

Despre privirea piezișă
și primejdiile ei

Irina Petraș

Diana Adamek face fi-
gură tot mai aparte în
scrisul contemporan. Cea
mai proaspătă carte a ei,
Pădurea, mătușii Clematis
(București: Ed. Palimpsest,
2009, 166 de pagini), mar-
chează, cred, un moment
de cumpănă. Totul a înce-

put în 1995, cu Trupul neîndoielnic, cule-
gere de eseuri despre limbajul viu luându-i
drept martori pe Virginia Woolf, Săbato,
Blecher, Borges, Bruno Schulz și Yukio Mi-
shima. Doi ani mai târziu, excelentul stu-
diu Ochiul de linx: Barocul și revenirile sale
argumentează sensurile subterane și dura-
bile ale „pasiunii arătării" și circumscrie
„poetica privirii" (de reținut apropierea
gesticulației baroce de postmodernitate).
Aglomerarea traduce nevoia de a ordona/
stăpâni prin aducerea pe un spațiu contro-
labil a cât mai multor obiecte-semn ale lu-
mii celei mari pentru a încropi un sens lu-
mii celei mici, sufocată de propria știință,
hiperlivrescă și dezîncântată. Prima probă
clară de singurătate și singularitate, în Pata-
Tata: Șah (2004): „Un bazar pestriț cu va-
luri de mătăsuri, brocarturi și catifele, în
care foiesc, împreună doar fericiți, negus-
tori și hoți". Spațiu propice desfătărilor de
cititor huysmansian, care învăluie în priviri
îndrăgostite lucruri de preț reale ori ima-
ginate, cu o „mișcare furișată, care cheamă,
între curbe și linii frânte, întinderi senine
de mare". Albul și negrul (se) joacă îm-
preună, în desfășurări crepusculare ori,
dimpotrivă, aurorale, în prelingeri piezișe,
furișate, pe suprafața textelor. Martori ori
însoțitori: Lampedusa, Yourcenar, Italo
Calvino, Virginia Woolf, Saramago, Ghel-
derode, Marcel Moreau. Comentariile își
alătură amintiri fulgurante din copilărie și
adolescență. Privirea piezișă, cu o somno-
lență de catifele grele, face cât cea mai atro-
ce stare de veghe, pânda desfășurându-se
poematic. O carte a ademenirilor surdini-
zate, a flăcăruilor dansând misterios dea-
supra cărților în noapte, fremătândă și cu
o sfâșiere de fundal a armoniilor („sunt re-
gina unei table de șah fără figuri"), pledea-
ză ispititor pentru plăcerea lecturii ca loc
privilegiat al ființei. Eseurile creole (2005)
se învolburează ca niște pene de păun dea-
supra cărților alese. Scriitura de mătase îm-
pacă sub semnul creolității contrariile și de-
gustă intervențiile misterioase ale „mâinii
străine". Amestec baroc de arome și vede-
nii, de forme ambigue și prețioase, poe-
mele critice exaltă plăcerea lecturii până la
transă. Vasco da Gama navighează (roman
de curând tradus în portugheză) și Melan-

colii portugheze (eseuri, 2007) rotunjesc
portretul atipic. Critificțiune, poeme criti-
ce? Alex Goldiș vorbea despre textul critic
care parazitează, în sens pozitiv, textul co-
mentat. Diana Adamek recurge liber și cu
o gesticulație barocă la o lectură încorpo-
rantă, ruminată lăuntric, aproape la pro-
priu. O intertextualitate strânsă, compactă
își uită anume sursele pentru a evidenția
esențe eterne. Ceva din visceralitatea vio-
lentă a lui Moreau, pe melodia în falduri
ă la Saramago. Descrieri îndrăgostite de
miresme, forme, culori, toate exaltate și
extenuate în aceeași clipă, într-un amestec
de vis și realitate, contaminate amândouă
de fantasmele cuvintelor înmugurind ade-
sea pe texte străine. Lectura e luare în pose-
sie și germinare. Atingerile de sens sunt
senzuale și rodesc de îndată. „Părând viață
e chiar viață umbra aceasta arborescentă pe
care o proiectăm pe pământ?" se poate în-
treba autoarea, cu vorbele lui Saramago.
Răspunsul stă tot acolo: „vrem nu vrem,
ne întoarcem tot timpul la cuvinte". Situa-
rea autoarei e lusitană: cu spatele la pământ
și fața la mare. Romanul ei „istoric" nu e
poveste despre o lume în care, din perspec-
tiva posomorârii contemporane, „se trăia
mai bine". Calea e, iarăși, în răspăr cu mo-
de și direcții. Se scrutează nedefinitul, clar-
obscurul, vagul, traduse în cuvinte de o
stranie, năucitoare exactitate a detaliilor.
Dianei Adamek i-ar fi la îndemână o Teorie
a norilor, precum cea a lui Stephane Aude-
guy. Cornel Ungureanu are dreptate, pro-
zatoarea e extraordinară, dar „decuplată"
fiind de modelele mileniului trei, de obiș-
nuințele scrisului postmodern, și-a câștigat
o primejdioasă autonomie.
    Cu Pădurea mătușii Clematis ajunge în-
tr-un punct periculos. Cuvântul-înainte
promite o întâmplare cu tâlc tragic și pre-
lungiri. Lingura de argint uitată pe par-
doseala sinagogii răvășite și marșul forțat al
evreilor spre gară sub priviri rotunde de
copii se rătăcesc în volbura frazelor evo-
luând a cappella. Orice secvență poate re-
constitui holografic atmosfera sufocată de
sensuri și subsensuri și stilul bogat și ne-
statornic, ca de nisipuri mișcătoare ascul-
tând de o cadență violent onirică. Iată câ-
teva cioburi culese aproape la întâmplare:

    „Ea își continuă căutarea, cu ochii închiși de
    data aceasta, doar Clematis făcea așa când
    umbla să spulbere capetele înflorite ale mu-
    cegaiului, Da, sub orbite se întind nopțile
    nedormite ale mătușii tale, iar aici, sub cea-
    fă, unde simt un nod, e o legătură mai ve-
    che, un lanț în care vei rămâne pentru toate
    zilele tale prins, tu însuți ai spus-o, împreună
    cu vulpea ucisă, nu mă lega și pe mine";
    „Ce fulguială amară peste pământul noroios,
    se împart apele și se întind din nou podețele
    de gheață, iarna s-a întors"; „Ar fi trebuit să
    intru măcar o dată în pădure, nu i-am tre-
    cut niciodată pragul, deși mi-a trimis atâtea
    ispite, mirosul ciupercilor, vara, după nopțile
    de ploaie, când sporii zburau și se deschi-


    deau frenetic ca să câștige și pământurile mai
    îndepărtate, sau cel al rășinilor și cleiurilor
    care izbucneau și înghețau apoi sub brațul
    câte unei ramuri despicate. Știu despre ele
    de la mătușa care bătea aceste adâncuri, une-
    ori chiar și noaptea, și se întorcea cu trupul
    nou, de nerecunoscut, atât de plin era de
    miresme, nu mi-a povestit niciodată nimic
    din ceea ce făcea ea acolo, singură, în inima
    neagră, dar mi-a îngăduit să îmi îngrop fața
    în hainele ei înmuiate de umezeală, cerân-
    du-mi să nu mă grăbesc, să învăț să recu-
    nosc..."; „... acesta nu este un țărm portu-
    ghez și corabia care va pleca de aici nu spre
    soare se va îndrepta, doar dacă nu numim
    așa chipul care își apropie noapte de noapte,
    tot mai mult, răsuflarea de fața mea, facân-
    du-mă uneori să suspin, de stupoare și plă-
    cere și teamă laolaltă în fața izurilor ameste-
    cate, ca de rășini, piper și nisip încins, care
    se schimbă întruna, făcându-mă să le pierd
    urma și să simt că într-un fel sunt deja de-
    parte. Când astea toate sunt mai puțin
    încâlcite, mă reîntorc la orașul meu, sunt
    multe de făcut încă acolo..."; „Centrul pe
    care îl caută acum ar fi atunci pretutindeni,
    Și marginile nicăieri, știm povestea [...]
    când chema în sprijin, pentru a putea
    adormi, imagini de valuri și hărți astrale,
    apoi table acoperite cu cifre pe care le aduna
    în perechi, repetându-le simetriile, simte că
    ele și-au slăbit apăsarea și că tocmai ne-
    somnul îl ține departe de sfârșit. Ca liziera
    pădurii mătușii"; „Multe din gesturile și cu-
    vintele care urmează se rup, altele se în-
    calecă, e o plasă cu goluri și ascunzișuri cea
    pe care o întinde această zi"; „Da, iubito,
    îmi voi aminti totul. [...] Vreau doar să mă
    ții strâns, să nu mă lași să plec, fiindcă, dacă
    am să fac pasul pe care deja îl fac, n-am să
    mă mai întorc niciodată, Fă pasul și dez-
    leagă-te. După aceea vom fi liberi amândoi.
    Așa spune el, așa dorește ea, deși cere, plân-
    gând, altceva, așa vor împlini apoi apele, îmi
    plac valurile fiindcă poartă porunca ștergerii.
    Așa stă scris pe biletul lăsat în camera de la
    hotelul Idolia, unde el, chiar acum, s-a mu-
    tat. Și ce-ți mai amintești?, doar pielea ta
    fierbinte, iubito, ca cel mai zadarnic dintre
    deșerturi"...

Virtuozitatea se închide în sine, toate
valențele sunt autosaturate, frumusețea e
de melc răsucit, mecanismul metaforal,
foarte elaborat, nu mai duce nicăieri, nu
mA poartă sensurile, ele sunt toate acolo, în
spațiul aglomerat al broderiei textuale. Os-
cilând simfonic între limbaj și poezie,
expresivitatea frazei își ajunge, cuvintele
con-lucrează în ritmuri primordiale, „pa-
radiziace". Lumea „reală" poate înceta ori-
când să fie referința lumii astfel create.
Proza atinge atunci, prin chiar desăvârșire,
autismul. Povestea e un splendid murmur
melodic care-și uită izvorul și, prin urmare,
își ratează vărsarea în omenesc. Cartea nu
mai are nevoie de cititor.
   Ce va urma? Presimt o revenire aproape
demonstrativă lapovestea-pură-și-simplă (?)
și o austeritate albă, tăioasă a frazei. Așa
să fie?

6 • APOSTROF

Două volume
de poeme
Ștefan Borbely


INTENȚIONASEM, ÎNTR-O
primă instanță, să scriu
separat despre cele două vo-
lume de poezii clujene pe
care Editura Limes
le-a scos în vremea
din urmă (Mircea
Petean, Câmp minat,
2009; Ion Pop, Li-
tere și albine, 2010),
însă, recitindu-le de
mai multe ori, am
fost frapat de coinci-

km l\ip

LITERE
   INE

dențe de substanță, dar și de diferențe pri-
vind modul de a concepe actul poetic ca
atare, ceea ce mă determină să le tratez in-
tr-un singur text, cu o deschidere inevita-
bil comparativă. înainte de a le lua în deta-
liu, o primă precizare, de ansamblu, se
impune: atât Câmp minat, cât și Litere și
albine sunt volume foarte bine scrise, prin-
tre cele mai bune care au apărut la noi în
ultima vreme. Apoi, sunt volume din care
politicul igrasios din jur nu are cum să
lipsească, deși modalitatea sa de sublimare
e diferită, împinsă în direcția grotescului
manierist de către Petean și-n aceea a me-
lancoliei suave, crepusculare, la Ion Pop.
însă, intr-un mod semnificativ, e de remar-
cat că niciunul dintre cei doi poeți nu se
poate sustrage politicii sau grohotișului
subcultural din jur, sau presiunii cotidi-
ene pe care acestea o exercită, semn că tur-
nul de fildeș nu mai protejează, ci vulne-
rabilizează. Răspunsul intelectual, în cazul
amândurora, e însă pilduitor, atât Câmp
minat, cât și Litere și albine fiind volume
ale unei rezistențe literare conjuncturale,
dar explicit afirmate în mai multe poeme:
nu apare, în niciunul dintre ele, mizerabi-
lismul socio-politic cinic și dezabuzat al
multor tineri barzi de azi sau predilecția,
fără perdea, pentru erotomanie ca spațiu de
refugiu. Dimpotrivă, atât Ion Pop, cât și
Mircea Petean rămân la nivelul unor ca-
ligrafii compoziționale foarte nuanțate, mai
discrete la Ion Pop, mai acut-provocatoare
la Petean, Poema Anei a acestuia din urmă
fiind una dintre cele mai frumoase poezii
de iubire care s-au scris la noi în ultima
vreme. Iată o mostră: „m-aș prăbuși pe un
pat de aprilie/ instalat pe acest câmp mi-
nat de-aș ști/ că tu cu mâinile tale ai trage
peste mine un cuvânt/ cald evanescent
protector“.
    Pentru ambii poeți, pe de altă parte, ac-
tul poetic reprezintă o formă - singura,
poate - de liniște lăuntrică și de însenina-
re. „Poetul ca om liber“, care se folosește
de poezie pentru a-și atinge starea de eli-
berare, este un punct central în programul
existențial al lui Petean, Câmp minat având,
în acest sens, un mai pronunțat caracter de
artă poetică decât Litere și albine. Unul din-
tre poemele lui Petean (Voilâ) îi este dedi-
cat, ironic, lui Ion Simuț, pentru a sancțio-
na aserțiunea acestuia potrivit căreia se scrie
și se publică prea multă poezie la noi. La
ce bun poetul? - se întreabă, în contrapar-
tidă, Petean. Pentru a deschide supapa sen-
zorială a imaginației („eu - zic - de câte-
va zile și nopți în șir mă uit la un fag/

prăbușit între ferigi/ cum se răsucește în
partea ailaltă/ dezvăluind pielea solzoasă a
unui animal preistoric/ ce face sforțări
uriașe să se ridice în două labe/ pământul
pârâie din toate încheieturile/ pădurea se
clatină, podurile vibrează/ tăblăria lumii
vuiește/ ochii crapă nervii plesnesc trupuri
sângerează**) și pentru a ajunge, prin inter-
mediul poemului, în starea unui calm
postapocaliptic, echivalent cu libertatea:
„Ești bolnav?// Nu,/ sunt liber./ Voilă“.
    Sentimentul sfârșitului - mai acut apo-
caliptic la Petean, mai discret-melancolic la
Ion Pop - domină, intr-un mod tulburător,
ambele volume. In fiecare dintre ele, senti-
mentul „ultimilor pași în viață** se combină
cu speranța supraviețuirii prin poezie, sub
acest aspect cele două modalități de expre-
sie fiind, din nou, diferențiate. în acord cu
esența artei poetice optzeciste, Petean evo-
luează în direcția unui ceremonial autore-
ferențial ironic și antimetafizic, situând via-
ța în dependența discreționară - punitivă
sau, dimpotrivă, salvatoare - a Textului. La
Ion Pop însă, totul se soluționează în alter-
nativa dintre existența „geometrică**, sobră,
calculată, controlată și firescul empiric, sen-
zorial al vieții de fiecare zi, redobândit prin
intermediul versului. „Sunt un biet om/
care moare încet/ printre atâtea chermeze
și dănțuiri** - scrie acesta în Ba se mai poate
-, pentru a preciza, în Oră, antiteza: „Multă
vreme nu am putut spune/ te iubesc, din
cauza Geometriei,/ multă vreme/ m-am tre-
zit din vise dreptunghiulare, iar ochii mei
erau/ presați dureros din trei laturi,/ ca și
cum nu puteam vedea/ decât din centrul
Altarului. [...] Dar, destul cu aceste metafo-
re reci. Acum/ iată-mă cald și moale,/ eșu-
ând între albine./ Să lucreze ele de azi în-
colo/ în locul meu.// E Aprilie, au înflorit
prunii, caișii, mâine și merii vor înflori/
și, iată, sunt plin de polenuri/ ca un poet
tradiționalist/ de la 1900.// Și parcă simt și
eu deschizându-mi-se două-trei corole**.
    „Sfârșitul geometriei** - așa poate fi des-
crisă cel mai bine această fervoare de redes-
coperire adamică sau, în termenii profe-
siei lui Ion Pop - de excelent critic și istoric
al poeziei românești -, ca o trecere de la
Barbu la Blaga: de la geometrie la „corolă**.
Partea interesantă, în toată această poves-
te de redescoperire a firescului senzorial din
jur, este că ea se petrece prin privilegierea
simțului poetic în dauna celui critic: ca și
cum, obosit de „ordonarea** intelectuali-
zantă a vieții din jur, autorul ar fi desco-
perit vocația de exorcism senzorial a po-
eziei, ca și cum și-ar fi dat seama, spre
sfârșitul clipelor de lumină de care dispu-
ne („am raportat și visat aproape totul**; „și
în mine s-a cam învechit urletul** etc.), că a
trăit dintotdeauna dual, expansiunea risi-
pitoare a poetului fiind sever încorsetată
și pusă la zid de universitarul corect și
pedant care o cenzurează.
    Așa se face că Litere și albine reprezintă
un imn extatic al infinitezimalului din jur,
al naturii și al gesturilor firești, cuvântul
obsesiv al volumului fiind acela de „risipi-
re**. E cu totul altceva aici de cum găsisem
în volumele anterioare ale lui Ion Pop, ob-
sedate de metafore vătuite și de un neo-
modernism discret, evanescent. Până și
moartea, evocată expansiv în mai multe
poeme (inclusiv intr-un ciclu al „călcării
prin moarte**, prilejuit de o călătorie la
Roma), apare altfel aici decât în volumele
anterioare ale poetului: ca iminență elibe-

rată de sentimente de anxietate sau de
spaimă, ca o realitate foarte organică, chiar
tandră și învăluitoare - aproape la fel de
liniștitoare ca în Orient sau ca în poemele
lui Blaga.
    La Mircea Petean însă, deși eliberează,
tensiunea normativă a „Poemei** atotbirui-
toare domină peisajul apocaliptic presărat
cu hrube, unghere, văgăuni de necuprins
sau crevase nimicitoare. Aici, poezia se scrie
la marginea neantului, fiindcă poetul e doar
viață, nu și moarte simultan; nescriind, pu-
nând tocul în călimară, poetul cedează, abia
atunci, morții, se prelinge în neființă. Con-
știentizarea acestei tensiuni face ca multe
dintre poemele din Câmp minat să devină
metafore ale liminalității, echivalente cu o
prefigurare a apocalipsei: „curând vor sfârși
toate astea/ curând toate astea fi-vor cenu-
șă/ vagoane de cenușă aruncată din avion/
peste calotele glaciale// atunci vor porni pe
jos în turul orașului/ atunci vor reconstitui
pentru uz personal/ primele trei secunde ale
universului**.
    Pentru a confirma sentimentul, în poe-
mul intitulat In orașul acela este invocat „ul-
timul om“ „îngropat într-o carte deschisă**,
din care se înțelege - ca de altfel și din al-
te poeme, desigur... - că, pentru Mircea
Petean, exorcismul dobândit prin interme-
diul poeziei reprezintă și apocalipsa Cărții
în general, motiv pentru care reprezentări-
le „Poemei** din volum sunt, cu mici ex-
cepții, terifiante: ea apare când ca „duh
feminin al poeziei**, pregătit să-și înghită,
vorace, „adepții**, când ca un „Text care se
scrie singur**, autosuficient și dominator,
indiferent la „poetul gomat“, șters din car-
tea vieții, care îl slujește. De fapt, întregul
ciclu se construiește pe opoziția dintre fra-
gilitatea poetului și mecanismul nimici-
tor, imperturbabil, al „Poemei**, care as-
cunde în viscerele sale atât viață, cât și
moarte. îndeajuns de subtil, Petean stre-
coară în finalul volumului o sugestie de
ciclicitate: malaxor al vieții și al morții
fiind, „Poema** funcționează asemenea unui
ciclu cosmic suficient sieși, răsplătind sau,
dimpotrivă, nimicind orice sau pe oricine
care i se consacră: „așteaptă-mă poete - fii
răbduriu cum bine te știu/ peste paispreze-
ce miliarde de ani bătuți pe muche/ fi-voi
negreșit în același loc în aceeași zi - bună
dimineața**.
    Pregnantă e, în volumul recent al lui
Mircea Petean, dorința desprinderii de
complexul lirismului regresiv, compen-
satoriu din ciclurile anterioare dedicate
„Jucului Nobil** și intrarea într-o apoca-
lipsă eminamente citadină, sfârșită, în cele
din urmă, cu experimentarea lucidă, foarte
bine articulată sub aspect compozițional, a
poeziei ca apocalipsa.
    Marcate, temperamental sau tematic, de
asemănări și disimilitudini inerente, Litere
și albine de Ion Pop, respectiv Câmp minat
de Mircea Petean reprezintă două volume
majore, pe care comisiile de premiere n-ar
trebui să le ocolească.

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 7

O carte în dezbatere


        Restaurarea sensului



Ioan Chirilă

O CARTE INCTIANTÂ, atât pentru filosofi,
cât și pentru teologi. Incitantă prin
aceea că, din însuși titlul său, Absolutul as-
tăzi: Teohgia și jiloscjia lui Jostph Ratzir.ger
(Cluj-Napoca: Ed. Eikon & Ziua de Cluj,
2010), te îmbie fie să perorezi pe marginea
aspectului transcendent al absolutului, fie
să te cumințești și, în smerenie, să-i accepți
formele proprii de revelare. Ieri, astăzi,
mâine și-n veșnicie, absolutul este abso-
lut, dar nu doar în sine, ci și în cuprinde-
rea sa necuprinzătoare. Ceea ce vrea să sur-
prindă monografia de față este faptul că
omul, ca rațiune responsabilă a creației,
poate accesa structurile de epifanizare/ima-
nentizare a absolutului, cum este și cazul
acestei culmi a teologiei catolice contem-
porane.
    Iată de ce vă propun să intrăm în zona
colocvialității, căci pentru mine o mono-
grafie este cel mai firesc îndemn spre co-
locvialitate, spre întâlnirea noastră cu ce-
lălalt în locul viețuirii autentice. Viețuirea
autentică este configurată în structurile
unor valori ferme, valori care în sinea lor
reflectă unitatea teică a creației și asuma-
rea morală a acestei unități prin om, prin
omul care se unește cu Ecce homo în reca-
pitularea și restaurarea agapică a tuturor.
Locul acestei întâlniri, toposul ei, este
mediul în care troposul apare cu evidență
ca mărturie a sensului existenței, ca măr-
turie a întrupării și a învierii. Introduc și
conceptul de înviere deoarece vreau să
punctez de la început care este conținutul
conceptului de lisus escatologic: este lisus
cel înviat și așezat în slava veșnică.



• De peste 15 ani, Transylvanian Review,
publicație trimestrială editată de Centrul de
Studii Transilvane din Cluj al Academiei
Române, s-a consacrat în lumea academică
prin publicarea de studii, articole, analize și
recenzii pe diferite paliere tematice și exclu-
siv în limbi de circulație internațională.
    Numărul 4 (iarnă) 2009 cuprinde mai
multe grupaje de contribuții, în câteva
secțiuni devenite deja tradiționale (Para-
dgms,Pnjile, Ertmssilvanica, Taugencies etc.).
Secțiunea Paradgms cuprinde un număr de
cinci contribuții dedicate istoriei Universi-
tății din Cluj, contribuții care se înscriu în
seria de manifestări și publicații ocazionate
de aniversarea de către instituția clujeană a
nouă decenii de la înființare. De remarcat
articolele semnate de loan-Aurel Pop și
Liana Lăpădatu (Les debuts de PUniversite
modeme ă Cluj: le ColUge jesuite entre 1579
et 1581), Doru Radosav (Landmarks in
Higher Education in 17“’ Centwy Cluj) și
lonuț Costea (Academic Education in 18“’

    Lucrarea de față, pe lângă aspectul en-
ciclopedic evident, ne aduce în zona inte-
rogațiilor restauratoare de sens. Abordarea
marilor teme ratzingeriene ne facilitează
redescoperirea unor sectoriale de percepere
a realului, mai mult decât a lui saeculum,
prin relansarea unor concepte ca: teologia
istoriei, fraternitatea, Yahwe hai - Dum-
nezeul cel viu, revelația, escatologia și sen-
sul vieții, liturghia și revenirea la Absolut.
    Abordarea ratzingeriană se face întot-
deauna plecând de la „situații reperabile
empiric**, în cazul de față de la „imaginea
posomorâtă a omului** care se cultivă pe
spații mari, de mass-media și de dezbaterile
publice, ca și de opticile elaborate filosofic.
„Mărețul și nobilul este de la început sus-
pectat; el trebuie smuls de pe soclu și des-
făcut. Morala trece drept fățărnicie, fericirea
ca autoînșelare. Cine are încredere pur și
simplu în frumos și în bine este socotit
naiv, nebănuitor sau i se atribuie intenții
rele. Suspiciunea este atitudinea morală
efectivă, demascarea marele ei succes.“ De
aici rezultă exacerbarea în două direcții -
dezvoltarea unei „plăceri a negativului** și
răspândirea „optimismului de serviciu**,
care sunt completate de expansiunea opti-
cilor rigide și de descalificarea aproape ri-
tuală a vederilor alternative (p. 270). De
aceea, „reflecția noastră țintește să identifice
ceea ce este durabil și vindecător, acea
orientare fundamentală ce susține prezentul
și poate deschide astfel drumul spre viitor.
Căutăm elementele caracteristice ale timpu-
lui nostru pentru a stabili ceea ce împiedică
accesul la drumul corect și ceea ce îl serveș-


Centmy Cluj), care reconstituie câteva
momente de viață universitară clujeană din
perioadele premodernă și modernă, mo-
mente care jalonează o întreagă tradiție în
care se înscriu apoi Universitatea „Francisc
losif**, înființată în 1872, și Universitatea
„Regele Ferdinand I“, înființată în 1919 și
devenită apoi „Babeș-Bolyai“.
   Din acest număr mai trebuie remarcate
două studii de antroponimic istorică, sem-
nate de Adinei Dincă și Șerban Turcuș.
Primul dintre acestea reprezintă o discuție
metodologică privind antroponimele din
marile colecții de surse medievale pentru
Transilvania, iar cel de-al doilea este o ana-
liză aplicată pe antroponimele creștine care
apar în Registrul capitlului de la Oradea.
Revista mai cuprinde alte câteva studii și
articole dedicate învățământului greco-cato-
lic de la si ârșitul secolului al XlX-lea și înce-
putul secolului XX, istoriei ideii europene
în cultura română, precoupărilor lui Nicolae
lorga pentru cartea românească veche etc.
Aceste ultime contribuții menționate, deși
compozite tematic, întăresc profilul cultural
și academic al revistei clujene.
■
Radu Mârza

te“. Soluția o reprezintă recuperarea acelor
valori și promovarea lor prin purificarea de
contexte și date ale vieții concrete. Aceasta
poate fi realizată de către omul ce își mai
regăsește în sine darul divin, de către cel
care se apleacă și astăzi asupra „adâncului
mesaj dumnezeiesc**, care poate fi deformat
în om, și cu toate acestea izbucnește mereu
și mereu și-și croiește drumul. Din aceasta
putem înțelege faptul că valorile durabile
sunt acelea care se fondează pe o structură
a revelației, sunt cele care zămislesc o cre-
dință reînviată și care animă o speranță
autentică, adică ajungerea la „păstrarea
unei năzuințe continue**. Marile cunoștințe
morale ale umanității sunt la fel de raționa-
le și la fel de adevărate, chiar mai adevărate
decât cunoștințele experimentale ale do-
meniului naturalist, științific și tehnic. Ele
sunt mai adevărate pentru că pătrund mai
adânc în propriul ființării și sunt mai pline
de caracter hotărâtor pentru ființarea uma-
nă a omului. Omul nu poate deveni om
fără morală. El are nevoie de etos pentru
a fi el însuși, etosul are nevoie de credință
în creație și în nemurire, adică are nevoie
de obiectivitatea imperativului și de carac-
terul definitiv al răspunderii și împlinirii (p.
273-274). Ce frumos sună după aceste cu-
vinte concluzia ratzingeriană: omul are
nevoie de transcendență, imanența singură
este prea strâmtă pentru el. Omul este creat
pentru mai mult, de aceea trebuie ca valo-
rile ferme să se întemeieze pe acest „adânc
dumnezeiesc revelat** și să genereze un
mesaj al credinței aducător de bucurie, de
fericire, fără de care omul și creația nu pot
să se mențină durabil. Acest tip de regăsire,
de întâlnire, putem să-l realizăm în Biserică,
în istoria ce-și redescoperă valența grăitoare
despre Dumnezeu, adică în teologia isto-
riei. Iar realizarea istoriei ca teologică se
împlinește prin dobândirea „puterii asu-
pra timpului**, prin iubirea care înseamnă
trăirea unei relații cu celălalt, relație în ca-
re acesta este acceptat așa cum este, fapt ca-
re apoi se deschide în receptarea noastră
de către celălalt în ceea ce suntem noi
înșine. Or, acest tip de relație își are para-
digma în misterul Treimii, pururi deschis și
niciodată deplin epuizat în definiții. E ca și
în cazul vederii - vederea este un conti-
nuum de definire care naște fericita mirare
și încântare proprie eternității.
   Fiecare capitol din cele treizeci ar putea
suscita o atare abordare, ceea ce înseamnă
că lucrarea dlui rector Andrei Marga ge-
nerează reflecții profunde, că ea ne pune în
față un spirit viu, un liturg care înțelege
că e imperios necesar să nu pierdem din
vedere „întregul**. De aceea laud inițiativa
ilustrului filosof român de a ne aduce în
convivialitatea ratzingeriană și de a ne măr-
turisi astfel faptul că trebuie să ne regăsim
sensul spre Absolut sesizând responsabil
revelațiile sale. Felicit editura pentru acest
dar cu valențe anastasice! Poftiți la o ve-
ritabilă „întâlnire cu Absolutul*'!

8 • APOSTROF

O carte în dezbatere


        Regăsirea unității


Ovidiu Pecican

IN preocupările filosofului Andrei
  Marga din ultimul deceniu și-a
făcut loc, tot mai insistent, reflecția
asupra dimensiunii teologice a gân-
dirii contemporane. Autorul a atras
atenția asupra efectelor relativismu-
lui în lumea actuală {Relativismul și
consecințele sale, 1999; reeditată în
franceză în 2006 și 2008) și a revă-
zut demersurile principale ale filo-
sofiei contemporane {Introducere in
filosofia contemporană, 2002), tră-
gând consecințele necesare din acea-
stă examinare de ansamblu. Unul
dintre rezultate a fost acela că Andrei
Marga și-a lărgit spectrul de cuprin-
dere și asupra religiei, interesându-se
de Religia in eraglobalizării (ed. I:
2003; ed. a ll-a: 2006), discutând
raportul dintre Filoscfie și teologie
astăzi (2005) și emițând o serie de
Diagnoze (2008) asupra timpurilor
în care trăim, asumate în perspectiva
complexității și dimensiunii lor filo-
sofico-teologice.
    Atent analist al dezvoltărilor din
filosofia contemporană, Andrei Mar-
ga nu putea rata din vizor tentativa
de „a relansa religia ca factor de uni-
tate, de toleranță și de dialog între
civilizații/culturi/credințe diferite “
(Marta Petreu), care are loc în anii
de după căderea comunismului. în
direcția acestor demersuri, universi-
tarului clujean i-a atras atenția pres-
tația de teolog și teoretician al problematicii
actuale a cardinalului Joseph Ratzinger
(devenit între timp papa Benedict al XVI-
lea). în această ordine de idei, profesorul
Marga a inițiat traducerea mai multor texte
socotite importante pentru definirea pro-
filului cărturăresc ratzingerian și a prefațat
aparițiile prin tentative interpretative aten-
te. S-a publicat astfel dezbaterea dintre
Jiirgen Habermas - în preajma căruia Mar-
ga a ucenicit o vreme și căruia i-a dedicat o
amplă monografie, cu puțini ani în urmă -
și Joseph Ratzinger, Dialectica secularizării:
Despre rațiune și credință (2005), introdu-
când-o prin studiul „Premisele unei dezba-
teri epocale: Habermas - Ratzinger^, a ur-
mat Interpretarea biblică in criză: Despre
problema fundamentelor și căilor exegezei
astăzi (2007) și Europa in criza culturilor
(2008).
    Retrospectiv, toate acestea par niște pre-
gătiri pentru recent apăruta monografie in-
titulată Absolutul astăzi: Teologia și filosofia
lui Josepb Ratzinger (Cluj-Napoca: Ed. Ei-
kon & Ziua de Cluj, 2010, 368 p.). Ex-
plicația acestei opțiuni vine din două di-
recții. Conform unei declarații a autorului,

    Profilul meu este de contemporaneist. Cu
    această carte am extins lecturile în domeniul
    teologiei. Astăzi este foarte greu să mai
    desparți științele, teologia, filosofia și artele.
    Ele trebuie luate împreună, dacă vrem să
    înțelegem timpul în care trăim. Intrarea pe

ANDREI MARGA
ABSOLUTUL ASTĂZI
TEOLOGIA Șl FILOSOFIA UU JOSEPH RATZINGER

    terenul teologiei este un pas nou și pentru
    mine, chiar dacă prin prisma filosofici.

Pe scurt, tentativa avută în vedere de
Andrei Marga s-ar referi la nevoia de trans-
disciplinaritate, la aspirația către regăsirea
unității abordărilor, peste vechile separații
de scop și metodologie și chiar de limbaj.
Cealaltă explicație a fost formulată de
Marta Petreu, cu prilejul unei întâmpinări
mai vechi:

    Lumea este în criză de sens, spune Andrei
    Marga pe urmele unor mari teologi contem-
    porani precum Hans Kiing și Joseph Ratzin-
    ger, dezvoltarea tehnică a mers înaintea celei
    spirituale, globalizarea reală a complicat lu-
    crurile, relativismul filosofic a despuiat viața
    de sens, revoluția științifică permite libertăți
    care, fără control moral, pun omenirea în
    pericol, așa că omul însuși este în primejdie;
    concluzia sugerată este „înapoi la religie“ (de
    fapt: „înapoi la religie, dar prin filosofieU),
    aceasta concepută ca factor de unitate mo-
    rală, de toleranță și de speranță; și, nu mai
    puțin, „înapoi la om“, un om căruia îi sînt
    recunoscute nu numai facultățile raționale și
    pragmatic-eficiente, ci și cele afective.

în oricare dintre cazuri, efortul monogra-
fului pare să poată fi interpretat ca o di-
namică integratoare, recuperatoare a unui
sens mai general, a unei unități fărâmițate
și risipite în modernitate, mai ales în cea
târzie, o viziune care amintește idealul re-
nascentist al lui uomo universale și, mai ales,

convingerea lui că mai există o cale
către recompunerea coerenței lumii.
Spre deosebire de umanismul oa-
menilor Renașterii însă, cel pe care
încearcă să îl articuleze Andrei Mar-
ga este nu unul care se detașează de
viziunea teocentrică asupra lumii,
așezând omul în centrul universului,
ci, tocmai invers, unul care face din
nou loc orizontului metafizic și
divin în miezul unei lumi angoasa-
te și subminate de relativisme, re-
instalând Absolutul în rosturile lui
de pivot central. Formulând „Abso-
lutul astăzi“, Andrei Marga ape-
lează, aparent, la o metaforă care tri-
mite la misiunea îndeplinită de
pontiful Benedict al XVI-lea în ipos-
taza lui de mediator prin excelență,
în numele creștinismului occidental,
între Divinitate și Om. De fapt însă,
trimiterea mi se pare oximoronică,
sintagma opunând eternul efemeru-
lui, centralitatea perifericului pro-
vizoriu și actual.
            Nu știu dacă în cartea profeso-
rului clujean merită căutată mono-
grafia ratzingeriană sau mai degrabă
modul în care, trimițând la o bio-
grafie privilegiată, autorul încearcă
să formuleze - grupat și coerent -
un crez propriu. Pentru a răspunde
acestei dileme s-ar cuveni încercată
o lectură paralelă cu monografia de-
spre Habermas, unde admirația lui
Andrei Marga se îndrepta către virtuțile
unui discurs filosofic raționalist, de mare
anvergură interpretativă, cu care simțea că
are multe în comun. Dincoace, în Absolutul
astăzi, empatia auctorială se îndreaptă către
un orizont de amplitudine maximă și către
dimensiunea vizionară a unei gândiri teo-
retice care izbutește integrarea credinței, a
convingerii celei mai tari și profunde, ca
factor modelator al hunii.
    Rezultatul personal al demersului, în-
tr-un traiect filosofic în plină desfășurare,
îl mărturisește autorul în chip neechivoc:

    Cartea de față [...] mi-a oferit, pe parcursul
    investigației și scrierii, posibilitatea să sesizez
    mai profund diferențele, dar și interferențele
    și problemele comune teologiei și filosofici
    de astăzi și să înțeleg mai precis cât de mult
    se schimbă lumea, inclusiv lumea teologilor
    și lumea filosofilor. [...] Am învățat mult,
    încât sentimentul meu este încă o dată acela
    că nu se mai poate înțelege lumea fără a pu-
    ne în lucru sau, cel puțin, a ne familiariza cu
    diferitele perspective asupra ei.

Prin Absolutul astăzi: Teologia și filosofia lui
Joseph Ratzinger, Andrei Marga pune în
act ideea examinării lumii din perspective
plurale, văzând în asocierea discursului
teologic celui filosofic nu o relație ancilară,
ci o fericită și fertilă complementaritate.


Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 9

estuar

A TRADUCE POEZIE înseamnă a căuta un
echivalent, nu un succedaneu, iar cali-
tatea primară a oricărui poet-traducător,
scria losif Brodski, este capacitatea acestuia
în primul rând de a se sacrifica, de a-și sa-
crifica eul stilistic.
    Intervenind în favoarea unei posibile
uitări a propriilor forme verbale, în unul
dintre cele mai frumoase eseuri din Fuga
din Bizanț, Brodski, care putea să se înde-
părteze de limba rusă cu aceeași hotărâre cu
care își abandonase patria, împletea cele
două fire ale unei imposibilități publice și
private, îndeosebi după moartea părinților.
Ceea ce dispăruse mai întâi a fost tocmai
încrederea în incontestabilitatea unei opți-
uni lingvistice și în propria-i spontaneitate
familială. Refuzând orice normalizare, os-
til traductibilității, dacă nu chiar intranzi-
tiv în ritmurile tainice ale prozodiei sale,


Poeme de Daniel Lăcătuș


Nu pleca

Se spune că timpul distruge
tot ce avem mai prețios

Captiv în îmbrățișare
îmi găsesc fericirea
amăgindu-mă
cu încremenirea vieții
din jurul nostru

Pe buzele de carmin răsar safire


Nu pleca
tăcerea mai are ceva de spus


Criminali

Niște bezmetici
au ucis poezia,
au lăsat-o să zacă
aruncată într-un șanț
la marginea orașului,
în lumina farurilor
se vede clar tăietura


Spre o poezie
săracă
Biancamaria Frabotta

limbajul poetic rus, mai mult decât orica-
re altul, opunea rezistență succedaneului.
   Era exemplar cazul Mandelștam, care,
tradus în engleză, părea că devine mai
îngrozitor decât cel mai cumplit Neruda.
Nu era de mirare că Auden, venerat de
Brodski cel puțin tot atât cât Mandelștam,
nu îi percepea valoarea. Așadar, a fost exi-
latul, fugarul, apostatul dezamăgit, care,
nici măcar după ’89, nu a găsit motivații
suficiente pentru a se întoarce acasă, a fost
el cel care a intuit că la baza oricărei tradu-
ceri contează doar onestitatea și alte câteva
umile însușiri, mai degrabă ale tempera-
mentului și ale experienței decât ale Spiri-
tului, precum curiozitatea și maturitatea.
Nu e cazul să căutăm alte intenții în cuvin-
tele sale, dincolo de amarul adevăr pe care
acestea îl conțin și care nu are nicio legă-
tură cu o mistică sau, mai mult de-atât, cu
o estetică a renunțării. Este adevărat că
Brodski ne sugerează un instrument adec-
vat unei etici a traducerii nu pur și simplu
narcisistă, dar nu ne obligă totuși să ne în-
sușim întregul pachet, adică sistemul filo-
zofic sau religios din care acel instrument
ar putea face parte. Acesta este motivul
pentru care avertismentele sale se dovedesc


în piața agroalimentarâ

M-am săturat de melancolie,
stări maladive....
Prea mult negru au văzut ochii mei.
Astăzi,
în piața agroalimentarâ
din orașul Călan,
o țărancă m-a întrebat:
„Nu cumperi nimic, fericitule?"



Pădurea nemuririi

E bizară pădurea care-mi
înconjoară plutirea.
Se apleacă și se înalță
se rupe și se frânge,
se sfarmă.

Vântul, din când în cînd,
mai ridică inimi vegetale moarte,
le topește în pământul negru:
și el, ca un simbol al renașterii,
le înalță și cad în lac.
Putrezite în puterea apei,
nasc licheni, și mușchi, și pânze,
bolnave caută vindecare în cer.
Plutesc în derivă,
suflate parcă de respirația
lui Dumnezeu.

atât de prețioase celor care se aventurează
să traducă de la un poet la alt poet.
    Așadar, poetul-traducător trebuie să fie
și un poet-critic, în primul rând cu încli-
nația sa inerentă de a-și apropria ținutul
altuia. Ce părere am avea despre un musa-
fir care ar decide din senin să zugrăvească
ex novo în culorile sale preferate pereții casei
unde i s-a oferit temporar ospitalitate? Cine
l-ar putea autoriza să restructureze un me-
diu deja perfect în dispunerea sa inițială?
într-un poem foarte citat, Valerio Magrelli
folosește imaginea unui traducător-trans-
portator și tocmai acestui umil, dar util
efort, acestei elementare, dar nicidecum
prevenibile etichete am încercat eu însumi,
pe cât posibil, să mă conformez traducând
în versuri italiene poezia Anei Blandiana.
Am întâlnit însă câteva obstacole în plus,
printre care și ignoranța mea în materie
de limbă română, abia emendată de acel
dram de înțeles pe care reușeam să-l între-
văd în originea neolatină a unei părți a lexi-
cului ei. Numai traducerile puteau să-mi
vină în ajutor, ca aceea a Poemelor luminii (I
poemi delia luce) de Lucian Blaga, în pur stil
Novecento, semnată de Marin Mincu și
Sauro Albisani, sau extrem de bogata anto-
logie a poeziei românești din secolul al XX-
lea, îngrijită de Marco Cugno. Pe aceas-
tă cale am descoperit poeziile Anei, iar
grație prețioasei îndrumări oferite de Bruno
Mazzoni le-am citit și iubit și în versiunile
lor în limbile engleză și franceză. Primul
impact a fost în mod inevitabil de ordin
tematic, inspirându-mi, tot cu sprijinul lui
Bruno, două rescrieri după Cuplu și Mamă,
publicate în volumul Terra contigua (Ținut
apropiat), în 1999. în același an am ascul-
tat-o pentru prima oară pe Ana Blandiana
într-un recital dedicat „poeților melanco-
liei“ la Roma.
    Cred că modalitatea ei de a citi, trans-
figurând literalitatea textului într-o rostire
osificată, îngerească, voit arhaică și aproa-
pe în afara timpului, a făcut să crească în
mine hotărârea de a lucra la această carte.
    Tocmai detașarea ei a fost ceea ce m-a
atras, și pentru că rămân convinsă că cel
care nu suportă depărtările ar trebui să se
mulțumească cu ceea ce îi este mai aproa-
pe, y compris oglinda în care, singur și plic-
tisit, va ajunge să se privească.
    Deși eram conștientă de riscurile unei
traduceri la patru mâini dintr-o limbă în
bună măsură necunoscută, inițial m-am
simțit reconfortată. îmi plăcea ideea că nu
mă voi afla de una singură în fața prăpas-
tiei unui text care mi se dezvăluia în răstim-
puri, ca un chip pe jumătate în umbră. Și
nu mă refer doar la natura duală a unei
limbi dramatic scindate, în fiecare pliu al ei,
între atracția fatală a Estului și nostalgia
unei ordini „romane“ care, întâlnindu-se și
luptând între ele, au dat naștere acestui ciu-
dat palimpsest - româna modernă. Mă re-

10 • APOSTROF

fer însă și la partea luminoasă prin care
orice poezie strălucește în fața noastră, la
plăcerea deseori pur fonetică pe care o
moștenește de la tulburătoarea iluzie că des-
cinde dintr-un limbaj universal. Latura
obscură însă este cea care ne redă în mod
inexorabil destinului nostru de exilați,
epocilor noastre de cei veniri „după Babel“.
Și aici intră în scenă partenerul nostru,
cunoscătorul codului, expertul, descifrato-
rul, cel care va transforma terenul pe care
pășim în unul mai puțin instabil și care ne
va permite să ne apropiem de acea sarcină
într-o oarecare măsură nesăbuită ce ne des-
curajează și ne provoacă în același timp.
Un tovarăș de drum ca Bruno Mazzoni mi
se părea creat ad hoc tocmai ca să-mi spo-
rească sentimentul nepotrivirii mele; atât
de vivace, bogată și variată era ceea ce doar
impropriu se putea numi o parafrază a ver-
surilor Anei Blandiana.
   Piatra de încercare pentru un bun tra-
ducător, cum se știe, o constituie stăpâni-
rea limbii-țintă \lingua d’arrivo}, iar italia-
na lui Mazzoni, care mi se etala ca un covor
des întrețesut din soluții multiple, aproa-
pe m-a paralizat. Aveam impresia că mi se
lăsa doar posibilitatea de a adăuga sinoni-
me sau variante, nu întotdeauna la fel de
convingătoare. Hotărâsem să nu cedez ten-
tației de a lăsa o pecete asupra unei limbi
poetice care nu avea nimic în comun cu
sofisticatul limbaj occidental, o limbă care
la fiecare pas invoca respect și fidelitate.
Așadar, m-am îndreptat ușor spre realiza-
rea unei sârguincioase munci de anihilare
și autoprivare. însuși parcursul poeziei Anei
mă încuraja să dezvălui adevărul ei de abia
ascuns în spatele aparenței: adică datoria
care o ținea legată de naturalismul extatic
și profetic al modernismului blagian. De-
sigur și poetica sa, a ideii sale de poezie
șoptită „între tăcere și păcat“, conform cre-
doului, poate ingenuu și crud, dar nestră-
mutat, că unica și adevărata poezie de mare
valoare este aceea încă nespusă.
   Să nu ne gândim, cum am putea fi ten-
tați, la iluzionismul simbolist, la paradoxul
mallarmean al abisului {goiijfre) de tăcere
ce zace în adâncurile Cuvântului. Alta este
intenția Anei Blandiana: mai prozaică și
mai catacombală. Escaladând de la versuri-
le lungi, dispuse neuniform, în metrica iso-
strofică a anilor șaizeci, până la muzica sin-
copată și gâfâitul aproape astmatic din
ultimele volume, ni se dezvăluie din ce în
ce mai mult antipatia autoarei față de re-
dundanța tropilor, de frazarea metaforică
și de excesul de variatio. Printre sugestiile
sale, aceasta a fost cheia de acces către ceea
ce deja sesizasem în transparenta sărăcie a
sintaxei, în severitatea aproape oraculară
prin care consimte iterația sau repetiția sic
et simpliciter de cuvinte identice sau afine
din punct de vedere etimologic și, în fine,
în repudierea unei bogății lexicale care îi
pare dictată doar de o „păcătoasă“ capitula-
re în fața muzicii sunetelor și a simțurilor.
   Am înțeles că, pentru a reda această pa-
rabolă de simplitate solemnă, trebuia să
respect cât mai mult cu putință cosmosul
său de lucruri umilite, disprețuite, despuia-
te, chiar dacă erau vii și vibrante ca natura
misterioasă și puțin sinistră, fremătând de
fiori și de șoapte angelice, pe care o întâl-
nești traversând peisajele încă necontami-
nate ale României. Sau reflectând la desti-
nul său crud de țară săracă, vexată de un
regim obtuz timp de ani ce încă nu au fost

uitați, un regim căzut printr-o demitere
sângeroasă, caz unic printre celelalte regi-
muri din sfera fostei URSS. Deși, referitor
la aceasta, cred că pot să împărtășesc ale-
gerea Anei Blandiana de a elimina din
această antologie acele poeme „disidente“,
care i-au sporit notorietatea atât în țară,
de-a lungul canalelor subterane, unde moc-
nea protestul literar, cât și în acel Occident
dornic de a capta voci de opoziție care să
scoată la suprafață, împreună cu existența
unei reprobabile cenzuri, acea relevanță
politică și civilă pe care poezia nu o mai are
în țările vestice de zeci de ani. Acele texte
nu numai că sunt intraductibile astăzi, dar
sunt și datate în deasa rețea de aluzii la
persoane, locuri și evenimente de neînțe-
les pentru tinerele generații postcomunis-
te din România. Am păstrat doar câteva
urme rapide, criptice și înspăimântătoa-
re, asemenea unor blazoane sumbre ale tre-
cutului, care apar peste tot în poemele
deceniilor îndepărtate. Mult mai convin-
gătoare și persuasive apar alte imagini ce-
lebre sau alegorii, mai bine zis, precum,
ca să amintim exemplele cele mai citate,
acei eremiți care au îmbătrânit prin păduri
și care astăzi nu mai sunt capabili de a urî,
sau acei îngeri (frecventați întotdeauna cu
intensitate) cu aripile la pământ, încolonați
și îngrămădiți în piețe. Acesta este mesajul
care, înțesat cum e de o conștiință calmă
și îndurerată, ajunge negreșit, cred eu, la
oricine și la orice latitudine. Aceasta este
Ana Blandiana care desigur va supraviețui
epocii sale sau, cel puțin, cea pe care eu am
preferat-o, oferindu-i o scandare ce încet-
încet, revizie după revizie, devenea, în

mâinile mele, din ce în ce mai aspră și
incisivă.
    Cum se întâmplă de obicei, nu poți
niciodată să bagi mâna în foc pentru rezul-
tatul propriei tale munci, ci doar pentru
seriozitatea intențiilor. Pe punctul de a-mi
lua rămas-bun de la poeziile Anei Blan-
diana, simt datoria de a-mi exprima toată
gratitudinea nu doar pentru cuvintele sale,
în primul rând, ci și față de persoana sa și
pentru atenta lectură a ceea ce am vrut să
realizăm în timpul acestui stagiu, deloc
ușor, dar pasionant pentru noi. Am încer-
cat, acolo unde a fost posibil, să respectăm
sfaturile sale precise, dar niciodată peremp-
torii, și mulțumită inteligentei intermedieri
a lui Bruno Mazzoni. Iar acolo unde tre-
buie să dau socoteală pentru explicite nesu-
puneri, cum ar fi alegerea de a nu adopta
majuscula la începutul fiecărui vers, pot
doar să mă adăpostesc în spatele justifică-
rii de a evita o soluție de foarte mult timp
inuzitată în poezia italiană. Ceea ce pot însă
să afirm cu deplină seninătate e că de acum
înainte nu va exista pentru mine o altă cale
de acces, în afară de pronunția Anei, către
acea limbă atât de minunată în dualitatea ei
- limba română. Nicio altă gramatică, în
afară de aceea unde „înaintează în umbră /
cântând“.
■
Text apărut ca prefață la antologia Ana
Blandiana, Un tempo gli alberi avevano
occhi (Roma: Donzelli Editore, 2004).

Traducere din limba italiană de
Roxana-Adina Tohănean


Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 11

Comentarii critice

  N. Manolescu

despre cenzură

Marian Victor Buciu

CENZURA EXISTĂ pentru că scrisul rămâ-
ne fără rost în afara cititului. Panora-
mând problema cenzurii, N. Manolescu
observă că ea există indiferent de societate,
dar în forme diferite în același regim poli-
tic, fie el chiar totalitar. Un editorial, la
cinci ani după decembrie 1989, este inti-
tulat chiar Cenzura. Ea și-a dat întreaga
măsură în comunism, în pofida faptului
că această măsură a avut și fluctuații. „Cen-
zura ideologică, totală și eficace, este opera
comunismului.“ în democrație, cenzura e
„cu totul altceva“/ Autorul secționează
perioada comunismului românesc, după
o convenție ce s-a impus, în două părți:
comunismul internaționalist, așa zicând
„natural“, și comunismul naționalist, îm-
potriva doctrinei, artificial, „baroc“. Primul
ar fi întreținut o cenzură dură, iar al doi-
lea una impură. „Cenzura realist-socialistă
era temeinică, sistematică și practic impo-
sibil de ocolit. Ceaușescu a schimbat com-
plet tipicul de cenzură. Majoritatea con-
ceptelor vechi au fost înlocuite cu noțiuni
mult mai vagi și deseori contradictorii. “
   Un alt articol din același an reia proble-
ma cenzurii în comunism cam în sensul
dezvoltat de E. Negriei, al efectelor stranii,
neobișnuite până atunci, asupra literatu-
rii. Expresivitatea involuntară se produ-
ce, iată, la două mâini: cea a autorului și
cealaltă, diriguitoare, a cenzorului (aflat și
în mintea celui care scria). Cea mai clară
constatare ce se face asupra literaturii pro-
duse cu cenzură comunistă este diferența.
Și prin aceasta, calitatea de a interesa, ca ex-
periment, deși unul făcut prin constrân-
gere. „La noi, cenzura a creat o literatură și
un public care nu semănau cu literatura și
publicul antebelic și nici cu literatura și
publicul occidental/”
   Memoriile³ nu uită de cenzura comu-
nistă și experiența personală cu ea. Criticul
nu se plânge, dimpotrivă, pare că se fălește
cu statutul său în presa culturală începută
spre sfârșitul primei perioade și pe întreg
parcursul celei de-a doua. Ce-și amintește
e că s-a simțit mai mulți ani la început,
fiind rareori cenzurat de G. Ivașcu. Acesta
era protectorul sau mentorul care i-a des-
coperit vocația critică. Ce lasă el la o parte
aici este autocenzura, în fond partea fun-
damentală a cenzurii, întrucât cine n-a ac-
ceptat autocenzura nici n-a ajuns să cu-
noască cenzura, amânând sau ascunzând
scrisul. în cronica dublă și contradictorie
despre romanul Cordovanii al privilegiatu-
lui Ion Lăncrănjan⁴, pe de o parte admite
că a greșit, a fost laș, având posibilitatea
să reziste fără urmări. Altădată va trage
lucrurile în favoarea sa: n-a schimbat eva-
luarea rezervată. Un echilibru uimitor
păstrează criticul în judecarea constrânge-

rilor scrisului. Cenzura e analizată acum cu
relele, dar și cu cele bune, ale ei. Se cen-
zurau chiar și promotorii cenzurii. Trimis
de G. Ivașcu, pe când începea să publice în
revista Contemporanul, să-i ia un interviu
lui I. Gh. Maurer despre ceea ce regimul
socotea marele act de la 23 august 1944
și rolul liderului în funcție Gh. Gheorghiu-
Dej, prim-ministrul a recunoscut că dacă
ar spune adevărul, acesta n-ar fi difuzat.
Cenzura era forța omniprezentă și omni-
potentă, un fel de zeiță cu două frunți,
benefică pentru ideologie, malefică pen-
țru partea cealaltă. Forța ei era supremă,
începea de la falsificarea orizontului de
așteptare, de la lectură, rostul real al scri-
sului. „Cititorul cel mai atent era, în comu-
nism, cenzura/” Afirmația tare nu este
lăsată ca atare, ea este slăbită, nuanțată, așa
cum se-ntâmplă cu excepția în raport cu
regula. Totul fiind paradoxal, nimic nu este
unitar. Reacționează la „săpuneala“ lui Al.
George pentru că a minimalizat cenzura.
M. Nițescu ar fi exagerat concesiile față
de ea. N. Balotă, aflat cu domiciliu forțat
în Câmpia Bărăganului, a recunoscut că a
simțit libertatea la lectura primelor cro-
nici literare ale tânărului critic. S-ar deduce
că cenzura dură devenea impură, înlesnind
schimbarea și speranța. Numele amintite și
al celui care se referă se deosebesc ca scrii-
tori prin perioadă, statut literar creat sau
obținut pentru scrisul și critica acestuia.
Dincolo de prezența într-un anume mod de
implicare, există, pentru o deplină ex-
plicare, și categoria celor care s-au absen-
tat. Dar prezența și absența pot fi comple-
te sau parțiale, continue sau discontinue.
Manolescu pune problema și scrutând
extremele atitudinale ale scriitorului. „Tă-
cerea mi se părea o demisie. Altora li se
va fi părut o complicitate. Cine mă va con-
vinge de care parte se află adevărul?"⁶
    N. Manolescu este înțelegător cu cen-
zura, întrucât cronicile sale n-au fost cen-
zurate (dar autocenzurate?) grav, afectat de
unele eliminări (unele amuzante) și rare
adăugiri. C. Mitea i-a respins la Contem-
poranul cronici despre G. Călinescu și Deli-
rul de M. Preda, cel din urmă arătându-se
încântat de promisiunea nepublicării ei. A
mai avut cronici cu probleme, de data
aceasta publicate. Una este aceea despre
romanul Bunavestire de N. Breban. Nu-i
scapă paradoxul aparent că lovind în unii,
cenzura îi apăra pe alții, chiar dintre scrii-
tori, cum s-a întâmplat cu E. Barbu, autor
al unui scandalos plagiat, în volumul al
treilea din romanul Incignito. E amintit și
cazul unor admiratori occidentali ai so-
vietismului, scriitori editați în țările lagă-
rului comunist în tiraje exorbitante, care
se deziceau și erau interziși.

   Criticul ajunge să bagatelizeze instru-
mentul, de atâția condamnat, al cenzurii,
„în orice text se poate umbla fără conse-
cințe. “ Unii s-au temut exagerat de cen-
zură. Valeriu Cristea i-a reproșat că se sus-
trage comenzii de partid exercitate asupra
tuturor celor care scriu în presă, dar N.
Manolescu, fără a se crede protejat, consi-
deră că acea comandă nu era obligatorie.
De necrezut. Dacă nimeni n-ar fi urma-
t-o, nu s-ar fi produs o adevărată, acum, re-
voluție? Ar fi fost ea tolerată de regim? Tot
secretul, potrivit criticului, era cunoașterea
unor reguli excepționale de lucru. Esen-
țialul în ceaușism era faptul că „cenzura era
preocupată exclusiv de salvarea aparențe-
lor".³ Jebeleanu și Caraion au semnalat li-
bertăți prea mari în antologia de Poezie
modernă din 1968, dar criticul a fost lăsat
să continue. Când a depășit limita, pentru
a scrie mai departe, cronicarul a trebuit să
suporte un articol contra sa scris chiar de
G. Ivașcu, acum redactor-șef al României
literare, după disidența lui N. Breban.
Limita nu e strictă, ca aceea dintre boală și
sănătate, nici în ideologie și literatură.
Cartea despre Sadoveanu, blocată de V
Râpeanu prin V Nicolescu (acum ajuns
bun sfătuitor pentru discuția cu Dumitru
Popescu), acuzată de eludarea problemati-
cii specificului național, a fost salvată
întrucât nu se clarificase ideologia proto-
cronistă. Nu o spune direct, dar criticul
sugerează că cenzura se autocenzura și-n
sens benefic, lăsând literatura să se nască
într-un fel mai natural. Dovada? „Un de-
ceniu și jumătate [1965-1980, n.n.] de li-
teratură adevărată..."⁹




Note
1. Cenzura, in România literară, nr. 31,
  1994.
2. Cultura, cinci ani după căderea Zidu-
  lui..., va România literară, nr. 43, 1994.
3. Viață și cărți: Amintirile unui cititor de
  cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009.
4. Ibid., p. 195-196.
5. Ibid., p. 210.
6. Ibid., p. 220.
7. Ibid., p. 216.
8. Ibid., p. 227.
9. Ibid., p. 214.

12 • APOSTROF

        Poeme de

          COSMIN PERȚA

Pieptul bunicii mele

Pieptul bunicii mele
găurit de pietre nu e un poem

A început prin 1999
eram un băiețel numai bun de crescut,
pe atunci eram pur,
pur cum poate fi apa unui izvor cu uraniu din maramureș.

Țeposu era nașul meu
și când venea pe la noi obișnuia să mă ia ore întregi în călătorie
și-mi arăta, și-mi spunea una și alta, apoi mă întreba
câte versuri din eminescu am memorat.
In 1998 nu memorasem nimic, iar în 1999 el a murit.
Am fost la înmormântare ca un puștan ce eram,
am văzut-o pe dia, de atunci niciodată nu o am mai văzut,
iar imaginea ei, blondă, înlăcrimată, mi-a dat un model de visat.
La înmormântare s-a mâncat, s-a băut și a fost foarte frig,
era lume multă, mai multă decât mi-aș dori, copil, pentru mine.

Cu o săptămână înainte să moară, Ulici a trecut pe la noi.
Era vioi, era hotărât, ceva avea cu adevărat să moară.

Săplăcan m-a crescut ca pe un fiu,
mi-a dat un loc de dormit, mi-a dat un loc de băut,
mi-a dat un loc de lucrat,
mi-a dat un loc de visat, mi-a dat un loc de trecut.
M-a învățat cât m-a învățat,
dar păcat că eu atunci nu prea dormeam, nu prea iubeam
și dacă iubeam nu prea știam cum și de ce o făceam,
nu prea beam și nu înțelegeam, nu prea lucram și
visam, visam, visam
și a trecut.

Săplăcan a murit lângă mine, deși m-am ferit să se întâmple așa,
moartea lui ca moartea unui astronaut belgian.

Dar floarea dalbă și netedă a memoriei
nu-mi dă răgaz să nu amintesc
că în 1994, zi de vară,
cu pământ răscolit, l-am descoperit
pe bunicul meu cu creștetul despărțit
de trup. Că atunci, eu, dobitoc mic,
pitic, nimic, am realizat
că tot ce însemna mare, minunat, adevărat,
pentru mine, era un căcat.
Adică viața, ea, domnia sa,
se putea finaliza când nu te-ai aștepta,
indiferent de voința ta.

De atunci moartea este prietena mea
și o îmbrac tot mai sărac,
mai iei pe unul, mai renunți la un brocart.
Moartea mea este o cerșetoare,
se plimbă aiurea pe aici și nu știe pe cine să ia,
moartea mea este atât de pregnantă, încât nici nu poate exista.

Moartea mea nu e a mea, dar moartea lor e cu adevărat a mea.

Am pornit beat spre înmormântare,
până acolo nu am reușit să mă îmbăt,
ajuns acolo nu am reușit să mă îmbăt,
după plecare nu am reușit să mă îmbăt.

La mormântul bunicii mele am săpat nouă ore
și am scos numai piatră,
pietre mari de peste cinșpe kile.
Apoi am băgat-o în groapă și
piatra am pus-o peste sicriu.
La un moment dat am auzit cum un bolovan mic

a spart sicriul și i-a trecut prin piept.
S-a auzit doar un ah, așa cum scoate orice aer
presat prin memorie.


Poem de uitat

Sunt puține lucrurile pe care mi le amintesc și în care mai am
                                                       încredere.
Memoria mea este viața mea,
dar memoria mea este falsificată. De prea multă teamă,
de prea puțină încredere,
de prea multă literatură,
de prea puțină dragoste.

Eu sunt unul dintre oamenii care nu au trăit alături de voi,
nu au cunoscut și nu au prețuit aceleași lucruri,
sunt unul dintre oamenii care nu a cunoscut nimic din ce a trăit,
a cunoscut, a iubit, a trăit doar ce și-a imaginat.

Și ce mi-am imaginat, de abia, e viață cu adevărat.

X a scris cea mai bună carte din lume, X a scris cea mai bună carte
din hune,
îmi repet asta cu insistență, pentru a mă lămuri, pentru a fi liniștit,
dar X asta face, scrie cele mai bune cărți din lume, cu asta se
ocupă.
Și atunci, eu, de ce aș putea fi neliniștit de ocupația unuia dintre
                                                             noi?

Eu scriu tot ce îmi amintesc, cu precizie.
Cu precizia unui metronom.
Numai că memoria mea, cum spuneam,
nu este cea mai de încredere.
Atunci, eu scriu tot ce îmi imaginez
cu precizia unui metronom,
numai că nimic din ce îmi imaginez nu este exact.
Atunci, eu scriu, scriu, scriu, până la epuizare,
până când nimic din mine nu rămâne nescris,
până când inima mea de taur debil se apropie de moarte.

Și atunci, de abia, viața capătă sens. Atunci mă liniștesc, beau ceai,
                                                   dorm normal.
în patul meu dorm eu și dragostea mea,
în patul meu frunzele de sicomor sunt împrăștiate ca niște lalele,
pieptul meu se deschide și se închide după respirația frunzelor
de sicomor.

Mint. în patul meu nu stă nimeni. în patul meu stau doar eu,
frunzele de sicomor sunt Raluca, iar Raluca are dreptate să nu stea
cu mine când vreau eu.

Cândva, peste ani, când sicomorul nu va mai exista,
voi scrie un poem cum nu s-a mai pomenit.
Nu va fi nici frumos, nici inteligent, nici inspirat,
va fi un poem cum nu am crezut. Nu va fi despre mine,
nici despre viața mea, nu va fi despre viață,
nici despre moarte,
va fi un poem cum nu mi-am imaginat,
un poem despre tine,
dar chiar și tu, prietenul meu, nu ești ferit de greșeală.

Și atunci: în patul meu dorm eu acoperit de frunze de sicomor,
vântul leneș mă adulmecă dintr-o parte
și eu, cu o palmă ascunsă între genunchi,
mă întorc.


Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 13

FUNȚA SECRETĂ a comediantului se dezvă-
luie în momentele de culise, când el se
află „între lumi“. Adevărul lui este prins
în ambiguitatea acestei ființe care se află pe
o fâșie îngustă între real și ireal, care pare
a fi cineva, dar nu este încă. Comediantul
pregătit pentru spectacol, purtând semne-
le necesare personajului, nu este cel ce va
deveni, dar nu mai este nici cel care a fost.
Actor și personaj compun acum o alcătui-
re echivocă, bizară, neașteptată, uimitoare,
stranie. Este un corp eteroclit, rupt, com-
pozit, aparținând unor lumi diferite, unor
persoane diferite. Este un corp schizoid, un
soi de corps morcele lacanian, pentru că nu
este unitar ca aparență și comportament. în
asemenea momente, comediantul este ase-
mănător bovaricului, care, în tentativa de
a se concepe altul decât este, eșuează și nu
reușește să fie decât o alcătuire eclectică, un
hibrid, un monstru himeric căzut între
lumi.
   Culisele sunt prin excelență tărâmuri de
graniță, asemănătoare limburilor, populate
de ființe abia deslușite printre penumbre,
asupra cărora plutește incertitudinea iden-
tității sau chiar a realității lor. înveșmântat,
machiat, purtând semnele personajului ce
va urma să-l joace, comediantul are aparen-
ța personajului, dar gesturile, acțiunile, cu-
vintele sunt încă ale lui. Este o combinație
bizară, pentru că există, de cele mai multe
ori, o inadecvare șocantă a gesturilor, acțiu-
nilor, a vocii, a obiectelor folosite, la apa-
rența creată de imaginea plastică a costu-
mului și machiajului. Realul și irealul se
amestecă și se confundă într-o manieră ciu-
dată, stranie, grotescă și comică uneori. Vei
putea, astfel, să vezi o galerie de personaje
cuprinse parcă de „nebuniecc, alcătuind o

Efectul de culise

Miriam Cuibus

adevărată „lume răsturnatăE Un diavol roșu
cu aspect macabru, fioros, cu o mască hi-
doasă pe cap, are lacrimi în ochi și se văietă
că-1 strâng coarnele; Maria-Anna de Aus-
tria, regina Spaniei, într-un superb costum
desprins din Velâzquez, fumează și scuipă
firele de tutun rămase pe buze, ca un birjar;
Sfânta Fecioară aleargă gâfâind și cu poalele
în cap, să nu-și piardă „intrarea“; „scorpia“
Catarina, cu pușca pe umăr, are priviri ga-
leșe, tandre, înmuiate de ultimele raze ale
soarelui ce bat prin fereastră în oglindă și
de acolo în ochii ei; un bătrân decrepit, cu
fața toată albită de fard, își schimbă căma-
șa, dezvelindu-și astfel... sânii; Nebuna, ca-
re va fi peste câteva clipe Charlotte Corday,
își coase costumul pe ea, acul trece parcă
prin ființa ei, împunsătura acului ajunge
până-n copilărie, firul leagă personajul de
trup, amintirile uneia trec în cealaltă odată
cu firul aței, stabilind legături ombilicale,
legături de sânge; etc. Replici celebre sunt
întrerupte și se amestecă șocant cu cele mai
nepotrivite, prozaice și comune conversații.
   Ființa aceasta ambiguă nu aparține nici-
unei lumi. Ea nu există nicăieri, doar aici
în culise. Ea nu este încă ficțiunea teatrală
care va fi peste câteva clipe în scenă, nu este
opera, dar nu este nici actorul. Ea apare din
împletirea ficțiunii cu realul. Ea nu a fost
gândită, premeditată, ea apare pur și sim-
plu. Ea este produsul unui efect de culise.
Această ființă s-a născut tocmai din anu-
larea distanței dintre personaj și actor, din
amestecul, permis doar aici în culise, dintre
actor și personaj. Peste o clipă, în scenă,
ființele acestea, contopite acum, se despart,
esențele se decantează, actorul se retrage
obligatoriu în spatele personajului, iar ce-
ea ce se va percepe va fi doar personajul,
de data aceasta o figură clară, limpede,
strălucitoare.
   Până atunci însă, culisele îngăduie
confuzia și ambiguitatea ivite din compli-
citatea dintre actor și personaj. Stranietatea
acestei figuri, impregnată de jocul dintre

Eu și Altul, atrage ca un magnet. Este per-
cepută ca o neliniște, ca o formă oscilantă,
indecisă, dar mai ales este percepută ca
promisiune de evadare din real. (De-aceea,
poate, această ființă este râvnită de „civi-
lii“ care vizitează culisele și cabinele acto-
rilor. Seducția provocată de ființa come-
diantului vizează, cel mai adesea, personajul
pe care acesta poate să îl întrupeze. Rădă-
cinile seducției trebuie căutate însă mai
departe. Ceea ce seduce și atrage este po-
tențialul uriaș de metamorfozare a come-
diantului, care are ca suport teribila forță a
imaginarului. Spectatorii subjugați de jocul
comediantului într-un personaj sau civilii
care târcolesc prin culise țintesc vaphantasia
și vânează „nimicuE. „CiviluE râvnește la
dezinvoltura jocului prin care comediantul
devine Altul. Căutând compania acestuia,
„civiluE visează la posibilitatea contami-
nării de ireal, ținta lui ascunsă este masca.
Și-ar lepăda cu bucurie, poate, hainele, chi-
pul și viața lui care nu-1 mulțumește, pen-
tru a intra în posesia altui costum, altui
chip, altei povești, altui destin. Și dacă nu
se poare irealiza în acest fel, el speră ca, mă-
car în compania actorului, ceva din nimbul
acestuia să cadă și asupra lui, scăldându-1
pentru câteva clipe în libertățile permise de
fantezie. O asemenea situație este descrisă
de Baudelaire în La Fanfarlo, unde Samuel
Cramer, eroul povestirii, îndrăgostit de
dansatoarea La Fanfarlo, visează „să pună
mâna“, nu atât pe dansatoarea actriță, cât
pe Colombina, personajul jucat de aceasta.
Din aceleași pricini visa și eroul lui Flau-
bert, din povestirea de tinerețe Novembre,
la amorul devorant al unei actrițe. Acestuia,
rampa teatrului îi părea bariera iluziei, din-
colo de ea se afla universul de amor și poe-
zie la care aspira.) Același efect de culise al
nedesăvârșirii, al hibridului, al eclecticului,
îl percepem în ființa bovarică. Ea nu mai
este nici cine a fost, dar nu este nici ceea ce
dorește să fie. Ființa bovarică nu este cine
crede că este. Ea apare ca un personaj nou
și insolit, o ființă la fel de iluzorie ca ființa
actorului în culise. Emma Bovary nu a fost
niciodată o nobilă castelană iubită de vreun
viconte, așa cum își imagina ea că este, dar
nici nu se comportă ca fata unui fermier
măritată cu un doctoraș de țară. Am putea
înscrie acest efect de culise ca subspecie a
efectului Don Quijote, descris de Victor
Ieronim Stoichiță, pentru că și prin el se
manifestă jocul real-ireal, producând același
tip de confuzie a planurilor, același echivoc
al situațiilor, aceeași ambiguitate a iden-
tității.
    Gândind la posibila revărsare a ficțiu-
nii teatrale în real și la subtila prelungire a
personajului în gesturile din viața reală a
actorului, Camus observa, în eseul Co-
media, că „nu există graniță între ceea ce un
om vrea să fie și ceea ce el este“. Nici
pentru Georges Paiante nu există o linie de
demarcație netă între personalitatea reală și
personalitatea bovarică, ele înscriindu-se în
aceeași linie, starea bovarică fiind mai mult
o anticipare a personalității.

14 • APOSTROF

        Patru amintiri despre
        Lucian și Cornelia Blaga


Viorica Marinca

Pe doamna Viorica Marinca am cunoscut-o în anul
1995, în redacția, atunci pe strada lașilor, nr. 14,
a revistei Apostnf Venise, împreună cu soțul său,
doctorul Eugen Marinca, să vorbim despre Blaga,
pe care îl cunoscuseră amîndoi. Iar Viorica Marinca,
o desăvîrșită doamnă de modă veche ardelenească,
fusese admirată de Blaga, cum îmi mărturisea, de
față cu soțul său, care încuviința surîzînd, distinsa
doamnă. Acum totul era de domeniul trecutului,
mai puțin venerația pe care cei doi o purtau
în continuare doamnei Blaga și lui Lucian Blaga.

Doamna Marinca mi-a spus atunci, nelămurit,
că are manuscrise inedite ale lui Blaga. Iar doctorul
Marinca îmi adusese pentru publicare fișa consultu-
lui medical, la care fusese supus Lucian Blaga in 27
martie 1961. Fișa, altfel spus, a diagnosticului
morții lui Blaga.
   Publicăm în acest număr patru scurte fragmente
de pioase amintiri ale dnei Viorica Marinca despre
Cornelia și Lucian Blaga. (M. P.)

8 aprilie 2010

Clinica Medicală I:
vizită la Lucian Blaga

Era iarna, decembrie, când am auzit că
poetul Lucian Blaga se reîntorsese de la
București, bolnav, acum internat la Clinica
Medicală I. Mai apoi, într-o zi, caut salo-
nul 13. Deschide Doamna Blaga, cu un
zâmbet ușor, mă poftește să intru. într-o
lumină difuză, de lampă mică, îl zăresc pe
poet, întins, nemișcat, în primul pat. Ii
adusesem frezii aurii și portocale.
   Doamna Blaga exclamă: „Sunt florile
preferate ale lui Lucian. Știai?“ Le așază
într-un pahar pe noptieră și spune: „Să lă-
săm poeții între ci“, și se retrage lângă Gigi
Gheorghe, nepoata poetului, nelipsită de
lângă dânșii. Ea strecoară portocalele între
geamurile înalte. Din dreptul unei măsuțe,
unde s-au strâns amândouă, se aud vagi
șoapte, un murmur, ciocnet de cești. Mă
așez pe marginea patului.
   Lucian Blaga se uita bucuros, intens, la
colțul colorat de portocale, îi amintea, îmi
spune, de Calea Portocalelor din Portuga-
lia, unde au stat cu toții câtva timp într-un
hotel. Solul era arid, dezolant, semănat cu
mori nesfârșite ce-și învârteau melancolic
aripile. L-au obsedat mult, a scris o poezie
cu ele, apărută în volumul La curțile do-
rului. Oamenii de asemenea melancolici,
foarte perseverenți în munca câmpului. își
amintește și de fructele exotice, atât de
dulci, dar lipsite de aromă, la fel erau și
strugurii. Dintr-odată tace. Ii ating mâna
mică, cu pete maronii, atât de rece. „La ce
vă gândiți?“ își revine, răspunde cu glas
nostalgic: „La o veche dorință, să călătoresc
în jurul lumii. Eu care am scris și am vorbit
de filozofia culturii, despre stilul și arta atâ-
tor popoare, pe care nu le-am văzut pe
multe niciodată“. Glasul sună mereu mâh-
nit. îl întreb de poezii, dacă s-a gândit la
ceva nou. „Numai să mă pun pe picioare.“
■4

DOSAR

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 1 $

   Doamna Blaga se apropie. Trebuie să
plec. în ultima clipă îl rog să-mi spună care
e poezia preferată. Cu o voce foarte înceată
îl aud: „Cântecpentru anul 2000“. îi strâng
mâinile, de nenumărate ori, îl rog să se pu-
nă pe picioare repede. Se uită la mine grav.
Tresar: în ochi, în adânc, parcă stătea cui-
bărită moartea. încă o dată îi ating mâinile.
Doamna Blaga mă însoțește afară: „Nu
concep să nu își revină“. „Vă asigur că va
ieși din criză, o să fie bine.“ O îmbrățișez.
Rămân singură. Trec prin coridoarele pus-
tii. Cobor scările. Se înserase. De pretutin-
deni străzile apar înghețate, sticloase. Plec,
mă îndepărtez cu ochii plini de lacrimi.


6 mai 1961

Am INTRAT devreme, după-amiază, în
Capela Clinicilor, de fapt o cameră
mică, umedă, nu prea albă, cu un catafalc
rudimentar, din lemn. Era singur. întins
pe-o targă, îmbrăcat într-un costum închis,
cu brațele așezate de-a lungul corpului.
Nicio lumânare aprinsă. Nicio floare.
   Palid și senin, intangibil, de-o nemăr-
ginită grandoare, în mijlocul sălii, cu
pereții suri.


2 sept. 1970:
ultima întâlnire cu Doamna
Cornelia Blaga

DUPĂ-AMIAZA LA piața unde se vând
flori, găsesc doar câteva darii mici,
roz, și un mănunchi de gladiole albe de-o
nemărginită prospețime, ce înfrumusețează
capătul mesei de piatră. Este 2 septembrie,
ziua de naștere a Doamnei Blaga. Auzisem
că era acasă, restabilită după internarea la
Sibiu. Urc cu emoție scara interioară a
casei ce duce la etaj. Sun, iar când s-a
deschis ușa m-a întâmpinat în prag chiar
Doamna Blaga: „Ce mă bucur că te văd!“
și un surâs a luminat chipul palid, fin, cu
cearcănele sub ochi mai adâncite. M-a pof-
tit înăuntru. Trecând prin înalta odaie, mi
s-a părut străină, transformată. Mobilele
masive, vechi, germane, fuseseră înlocuite
de altele simple, obișnuite. Intrând în cea-
laltă cameră a Doamnei Blaga, aceasta se
ivi golașă, deși părea că nu fusese nimic
schimbat din decorul cunoscut. Rămăsese
neatins, la locul lui, în dreptul geamurilor,
biroul poetului. „Mi l-a lăsat Dorli“, spune
doamna Blaga. Din prima clipă tresar, îl
văd cu desărvârșire gol, fără o carte, fără
o filă de hârtie pe placa lui ce fusese oda-
tă acoperită de manuscrise. Acum există
numai telefonul. O ajut pe Doamna Blaga
să pună florile într-o vază înaltă. Mă roagă
să o depun pe birou. Ne-am așezat pe
canapeaua antică trasă într-o mătase no-
uă, vernil intens. în fața noastră, măsuța
știută. Privind în jur, rafturile bibliotecii
sunt aproape fără cărți. Caravela cu pân-
zele întinse adusă din Portugalia o desco-
păr deasupra unui dulap. Revăd canapeaua
pe care doarme Doamna Blaga, la căpătâiul
ei cu sfeșnicul și cele câteva piese arabe,
din aramă. Niciun covor pe parchet. Târ-
ziu, disting, disparate, fotografia mamei
Doamnei Blaga și micul portret înrămat al
lui Napoleon, tânăr general. în timp ce îmi
oferă un lichior dintr-o sticlă roz cu spira-


16 • APOSTROF

DOSAR

le în relief, mi-a spus că așteaptă un telefon
de la Dorii. întreb cum se simte. „Bine“,
a fost răspunsul. „Nu mai ies în oraș, doar
în grădină mă plimb, când obosesc stau pe
bancă.“ Avea aceeași înfățișare fragilă și
însingurată, la fel am simțit când i s-a părut
că sună telefonul, dar nu fusese decât un
sunet difuz, venit probabil de afară.
   O lumină orbitoare, scânteind, trece
prin fereastră, se răsfrânge asupra biroului
tăcut, atingând în cele din urmă florile albe.
Portretul lui Lucian Blaga, pictat de Mag-
dalena Rădulescu, era păstrat deasupra pe-
retelui cu ușă. Revăd ochii mari, imenși,
privirea covârșitoare, care cine știe unde
se oprea. Abia atunci, privindu-L, am înțeles
că portretul era prezența vie a poetului, el
îi făcea suportabilă singurătatea și toată
schimbarea.
   Doamna Blaga a adus, pe urmă, albume
cu fotografii. Am privit fascinată o fotogra-
fie a Doamnei Blaga, tânără și atât de fru-
moasă, ca și acelea ale lui Lucian Blaga,
unicate, tot din trecut. Le priveam cu
emoție alături de Doamna Blaga, mă lăsa
să le privesc îndelung. Mă opresc pe urmă
la altele de la Berna, unde sunt împreună
cu poetul Octavian Goga și Doamna
Veturia Goga și cu Dorii mică. Doamna
Blaga și-l amintește pe Octavian Goga, ce
fermecător era. Dorii îl adora. Simțeam din
tot grupul cum se desprinde o frumuse-
țe de neînchipuit. Toți erau tineri, strălu-
citori, plini de elan.
   Fotografiile din Portugalia erau de ase-
menea luminoase, imagini ale unor ani
fericiți, instantanee pe care Doamna Blaga
le surprinsese. Pentru o clipă le țineam în
mâini aplecată asupra lor, știind că nu vor
putea fi atinse nicicând de uitare și de timp,
în cele din urmă, mă ridic să plec. Telefo-
nul tot nu sunase. Simțeam în Doamna
Blaga așteptarea lui.
   Pe masă, risipite, fotografiile din Berna
și Portugalia, deasupra lor era aceea a
Doamnei Blaga, tânără, zâmbind. O scurtă
oprire înaintea portretului. Cu o expresie și
un glas nostalgic, privind în sus spre el, îmi
spune: „Vorbesc cu Lucian, îl întreb cum
să fac un lucru, dacă am făcut bine sau nu.
Dorii mi-a reproșat cum de i-am permis
atâtea «muze» în viața lui: pentru Operă“.
   O aud murmurând. Mă îmbrățișează,
îmi mulțumește că am stat cu dânsa de ziua
ei. Cobor câteva trepte și mă întorc. Stătea
încă în ușa întredeschisă. „Am să mai vin“,
îi spun. Casa înaltă, tăcută, rămâne tot mai
ștearsă în înserare. Nici nu știam, atunci
când coboram strada, că nu aveam să o mai
văd în viață pe Doamna Blaga. Niciodată!


21 martie 1983:
   înmormântarea Doamnei
Cornelia Blaga

Duminică friguroasă de primăvară.
Mesele lungi, de piatră, apar cenușii.
Pe una, un miel mic, firav, parcă zdrobit,
și o colivie veche, strâmtă, atât de strâm-
tă, încât doi porumbei stau înghesuiți
oblic.
   La capătul pieței găsesc zambile albe,
un conglomerat gingaș de cruciulițe. Ple-
căm spre Lancrăm cu Gigi Gheorghe și cu
o prietenă a lui Dorii, din București. O ză-
rim în trecere cu capul strâns într-o glugă,
cu fața obosită.


   Doamna E. relatează cele auzite de la
Doamna Constantinescu, cum nu au mai
găsit-o în viață pe Doamna Blaga, muri-
se în somn, singură în cameră, cu mâinile
așezate pe piept, cu degetele petrecute
strâns, așa cum și le ținea întotdeauna.
   Sosisem devreme în Lancrăm.
   In biserică, când am intrat, nu era
nimeni.
   O lumină alburie se strecura prin feres-
tre. Bolta îndepărtată părea în întregime
neagră. Sfinții nedeslușiți, altarul învelit
în albastru. Doar coșcigul din mijloc, în
același loc unde fusese depus, în trecut,
poetul Lucian Blaga, se vedea limpede, cu
vălul lăsat în jos. Din Doamna Blaga nu
mai rămăsese nimic cunoscut. Ieșea în evi-
dență fruntea boltită, în rest nimic nu-i mai
aparținea, orbitele puțin rotunjite ale ochi-
lor, nasul puternic, gura întredeschisă,
adâncită, părul cenușiu, puțin și fin. Chiar
și rochia bleumarin cu guleraș alb, o cru-
ciuliță alunecată într-o parte nu semănau
cu cele ale Doamnei Blaga.
   Strânse pe piept, mâinile cu degetele
petrecute, cum le văzusem de atâtea ori -
gestul acela o reamintea nesfârșit pe Doam-
na Blaga. Gigi spune privind-o: „Tot nu i
se îndeplinește dorința Corneliei“, să i se
amestece oasele cu ale lui Lucian.
   Dacă nu a mai rămas nimic din el? E
posibil?
   Alături de sicriu, două coroane de flori,
una lângă alta, cea a lui Dorii și aceea din
partea Asociației Scriitorilor din Deva. în-
tr-un colț, văd zambilele albe, mai albe în
umbra bisericii fără lumânări aprinse.
   Se strâng oamenii din Lancrăm. Lângă
mine, Dorii îmi șoptește: „Să nu mă lăsați
singură“. Vin și rude. Nu se apropie de
Dorii. O privesc din mulțime. începe sluj-
ba, se înaintează cu glasurile înalte ale preo-
ților, se prelungește cu predicile lor, pe care
le ascult distrată. Fruntea Doamnei Blaga
îmi creează o stare de tristețe, de ireal.
   O privesc mereu, amintindu-mi drumu-
rile împreună la mormântul „sfânt“ și repe-

tatele mele drumuri când, bolnavă, era in-
ternată la Cluj, unde o văzusem extenuată
într-un pat de spital, sau la Sibiu, cum îi era
teamă de reîntoarcerea acasă, cu interiorul
schimbat.
    De neuitat întâlnirile de la Săvârșin. în-
tâia, la un început de septembrie, cu Doam-
na Blaga, când Arthur Dan și Sanda i-au
sărbătorit ziua de naștere cu șampanie și
muzică de bal. Scânteioara amuzată din
privirea Doamnei Blaga, când Arthur a
ridicat paharul pentru „Mica Anonimă“,
cum numai el îi spunea. Pe urmă, o altă
întâlnire la Săvârșin, cu Ovidiu Puiu Cotmș
lângă Doamna Blaga; noi cu Delia și cu
Doamna Enescu îi urmam ca în vis, as-
cultându-1 pe Puiu recitând din memorie,
cu o frumusețe neasemuită, poeziile lui
Lucian Blaga, aproape pe toate din volu-
mul recent apărut după moartea poetului,
în 1962. Din gândurile în trecut mă între-
rupse vocea preotului tânăr. II aud zicând:
„Doar iubirea de oameni va triumfa“, restul
este „vis și deșertăciune“, nu pot reintra
în atmosfera slujbei, să urmăresc predica
cu idei complicate a trimisului episcopului
din Sibiu, doar când părintele Lașiță evocă,
cu simplitate, personalitatea Doamnei
Blaga, încheindu-și predica cu emoționan-
tul final din Hronic.
      Ai venit?“
      Sunt aici!“
    Tot timpul s-a fotografiat sicriul. Dorii
permite. Nu mai știu cum s-a sfârșit cere-
monia. Afară, în cimitir, se săpase sub les-
pedea mormântului realizat și prin străda-
nia Doamnei Blaga. Chipul, basorelief,
opera sculptorului Romul Ladea, apare
patinat de timp, fără să-și fi pierdut din lu-
ciu. Stăm în preajmă. Părintele Lașiță ne
comunică că într-adevăr nu s-au găsit ose-
minte, doar fragmente de stofă și mătase.
Voichița, fiica Iui, insistă să se ridice ră-
mășițele puține, rămase, și să se pună în
sicriul Doamnei Blaga. Părintele îi răs-
punde că nu este permis. Nici nu știm exact
ce să credem. S-au găsit oseminte sau nu?
Ce este acest mister?
    Atâtea contradicții! Vedem oamenii
cum se împrăștie repede, în timp ce se face
pomană lângă mormânt. Dorii intră în casa
părintelui tânăr, unde cozonacii aduși aici
sunt pentru ultimii poftiți. Preoteasa Lașiță
îi tot împarte. Părintele Lașiță vrea să știe
dacă ne-a impresionat cuvântarea lui. Ple-
căm din Lancrăm. începe ploaia cu stropi
rari. Doi gropari își continuă grăbiți lucrul,
astupă la picioare groapa săpată. Nimeni
nu a mai rămas în preajmă. Nu sunt decât
bătrânele cruci de piatră, pe care le iubea
atât de mult poetul. Ele înduioșau și mai
mult locul.
    Ne îndepărtăm. în clipa când privesc în
urmă, o văd pe Voichița cum ridică brațele
în sus, cum își unește palmele, împletite
deasupra capului, și deodată îmi pare că
și ea a devenit, miraculos, o troiță neclinti-
tă în zarea fantomatică, rece, plumburie.

DOSAR

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 17

lecții


     Uleie

Urmuz
în trei tipuri de ediții

Ion Bogdan Lefter


IN 2008-2009 au apărut
pe piață nu mai puțin de
trei noi ediții Urmuz, scoa-
se de editurile Limes, Bas-

tion și Cartier. Site-
urile de vînzări On-
line mai au în ofertă
alte două ediții din
anii trecuți, una (Pa-
gini bizare, 2004) la
Gramar, alta (idem,
2007) la... Nomina



(?!), plus două „audiobook"-
uri realizate de Cartea So-
noră (Fuchsiada, 2008) și
de Humanitas Multimedia
(Pilnia și Stamate, 2009).
S-ar mai adăuga prezențele
lui Urmuz cu texte - une-
ori cu toate textele sale - în

dmB lUttUIH



antologiile de avangardă autohtonă, din
care, firește, nu lipsește niciodată.
    Delicioasă „revanșă" a extraordinarului
„marginal"...
    „Urmuzii" de la Limes (Cluj), Bastion
(Timișoara) și Cartier (Chișinău) reușesc
să ilustreze trei tipuri diferite de editare a
clasicilor.

    Primul, sub titlul Pe,gini bizare (2008,
166 p.), e cel mai „istorico-literar" și mai
atent alcătuit. îngrijitor de ediție (prefață,
tabel cronologic și referințe critice): Gheor-
ghe Glodeanu, critic cunoscut și profesor
la Universitatea din Baia Mare. Aparatul
însoțitor dublează numărul de pagini al tex-
telor urmuziene: prefață, tabel cronologic
și o selecție de extrase critice din comenta-
torii prozatorului, începînd cu Arghezi,
„nașul" său literar, continuînd cu primii
admiratori avangardiști, Stephane Roii,
Geo Bogza, Ilarie Voronca și Sașa Pană,
trecînd prin critica profesionistă a epocii,
cu Perpessicius, Lucian Boz, Pompiliu
Constantinescu și G. Călinescu, și ajungînd
la articolul francez din 1965 al lui Eugene
lonesco (antologat aici ca Eugen lonescu)
și la exegeții ultimelor decenii, respec-
tiv Matei Călinescu, Nicolae Balotă (mono-
grafistul „clasic" al lui Urmuz), Ov. S.
Crohmălniceanu (din panorama interbeli-
cului), Sergiu Pavel Dan (Urmuz ca autor
fantastic), Nicolae Manolescu (dinAroz lui
Noe), Marin Mincu și Ion Pop (din studiile
lor asupra avangardei), I. Negoițescu și
Dumitru Micu (din istoriile lor literare ge-
nerale), pînă la cei mai recenți comentatori,
Corin Braga și Adrian Lăcătuș, cu un extras
și din excentricul eseu Pelicanul sau babița:
Introducere in urmuzolcgie al Anei Olos,

semnat Anagaia, din 1998. Prefața lui
Gheorghe Glodeanu, Urmuz și poetica
antiliteraturii (p. 7-32), e un studiu serios,
o bună pregătire pentru lectură. Cu pornire
de la ideea că „paginile bizare" au produs
„«revoluția» cea mai radicală" din literatura
română interbelică, autorul îi schițează lui
Urmuz un portret biografico-psihologic
și apoi face un inventar al procedeelor fo-
losite de marele subversiv, mereu în relație
cu opiniile celorlalți exegeți. Singurul re-
proș pe care l-aș nota e acela că ediția nu
indică sursa textelor, preluate - presupun -
din Paginile bizare îngrijite de Sașa Pană în
1970, extensie a culegerii tot de el alcătuite
în 1930, cu cîteva adaosuri pe care le re-
găsim în volumul îngrijit de Gheorghe
Glodeanu: Puțină metafizică și astronomie,
însemnări - ciorne răzlețe și puținele scrisori
păstrate (la Cuprins mai e trecută Conclu-
ziune și morală, care este - însă - finalul
Plecării in străinătate).
   La Bastion - o ediție „de buzunar",
subțirică: După furtună (2008, 74 p.), în-
tr-o colecție de proză fantastică al cărei
coordonator este Lucian-Vasile Szabo,
prozator și jurnalist timișorean, semnatar
și el al unei prefețe cu o formulare din
După furtună în glumețul ei titlu: Un miros
pestilențial fiscal sau Despre romanul scurt ca
o schiță. Mai improvizat, textul rezumă
puținele lucruri cunoscute despre biografia
lui Demetru Demetrescu-Buzău și îi des-
crie prozele expresiv și cu umor, dar fără
cîștiguri interpretative notabile. Autor de
Science-fiction, Szabo atrage atenția asupra
atracției lui Urmuz față de „literatura de
aventuri, cea de călătorii, mai ales cea pri-
vind voiaje imaginare și extraordinare, atît
de gustată la începutul veacului al XX-lea",
pentru „romanele «astronomice», proto-
tipul celor Science-fiction de mai tîrziu", și
care „îi dezvoltă imaginația, pasiunea pen-
tru asociații inedite, în discursuri perfecte
din punct de vedere gramatical și stilistic"
(p. 6). Precursoratul urmuzian e - vasăzică
- revendicat din direcții multiple. Zvelta
plachetă cuprinde și ea Puțină metafizică
și astronomie, nu și însemnările... și scri-
sorile. în sumar titlurile sînt amestecate fără
explicații: După furtună face deschiderea,
apoi vine Puțină metafizică..., apoi restul,
cu fabula Cronicari în clasica poziție finală.
   La Cartier, tot ca Pagini bizare (cu 15
intervenții de Dan Perjovschi, 2009, 96 p.)
- un Urmuz bibliofil, ediție dacă nu „de
lux", în orice caz foarte frumoasă, „artis-
tă": hîrtie de bună calitate, gălbuie, pe care
textele și desenele sînt imprimate în sepia,
coperți cartonate, „15 intervenții" ale lui
Dan Perjovschi și un rafinat design al pa-
ginilor realizat de Vitalie Coroban, gra-
ficianul editurii, bun pictor și desenator.
Colegul său Igor Mocanu, basarabean și el,
tînăr eseist și director de promovare pe
piața din România, cu sediul în București,
coordonează colecția în care apare cartea,
probabil acum inaugurată: „C(art)ier" -
tentativă de joc de cuvinte între numele
editurii și „artă" în englezește (indicată în
caseta redacțională, soluția cu „art" în
paranteză, în mijlocul „Cartier"-ului, nu e
cea mai fericită, resturile lăsate pe dinafară,
respectiv „Cier", neînsemnînd nimic; ar fi
putut fi folosită - de pildă - varianta si-
milară celor din genericele bucureștenelor
housepARiy, din 1987-1988, sau carto, de
la începutul anilor 1990, cu „cărți-obiect"
evocatoare ale „bibliocidului" din decem-

brie 1989, anume „cARTier", majusculele
atrăgînd atenția fără să impună și elipsa lor;
logoul colecției rezolvă problema introdu-
cînd „art"-a intr-un chenar subțire). Clou-
ul de marketing al ediției e - firește -
alăturarea textelor urmuziene și a „inter-
vențiilor" lui Dan Perjovschi, pagini de
carnet umplute cu mici schițe de lucru și
însemnări laconice, considerate de autorul
lor „«ceva» în sine, un limbaj original,
jumătate desen/jumătate text care se face
sincer, fără ca eu să știu, artistic", ansamblu
de „semne misterioase, mai greu de citit
din prima, absurde într-un colț, exacte în
celălalt", în fine, „pictograme", „cele mai
urmuziene desene ale mele" (notă pe
pagina de gardă a cărții). Interesante și ex-
presive, ca tot ce face Perjovschi, unul din-
tre artiștii români de vîrf ai perioadei, dar
- totuși - mai degrabă obscur-neliniști-
toare, căci aproape nicăieri nu se înțelege
exact către ce forme finale se îndreaptă
schițele, decît absurde și urmuziene. în
plus, în contratimp istoric cu prozele avan-
gardistului, desenele făcînd referiri la po-
litica de azi, la civilizația contemporană, cu
„Google", „laptop", „popcorn" ș.a.m.d., și
la galeriile și muzeele în care Perjovschi a
expus în perioada 2003-2008, de cînd
datează „pictogramele". (O mai veche edi-
ție de la Cartea Românească, bilingvă, Pa-
gini bizare/Weird Pages, a recurs la aceeași
soluție de extindere a puținelor pagini
urmuziene prin presărarea de desene, dar
graficianul de atunci, Ion Mincu, a făcut
ilustrație propriu-zisă la text, propunînd
spectaculoase echivalențe vizuale ale per-
sonajelor și situațiilor din Pilnia și Stamate
& comp.) Vitalie Coroban preia cele 15
„intervenții" ale lui Dan Perjovschi și ela-
borează o structură vizuală care să le ab-
soarbă și să estompeze astfel și mai mult
mesajele lor actuale, făcînd coabitarea
cu Urmuz acceptabilă. Marginile rupte sau
găurite ale filelor de carnet, petele de tuș,
asperitățile hîrtiei sînt mărite, îngroșate
și transformate într-un discurs-cadru al
cărții, gardînd textul, însoțindu-1, acope-
rindu-1 în parte cu liniaturi și mai ales cu
iregularități, linii, pete, puncte, parcă și am-
prente ale degetelor care au răsfoit, răsfo-
iesc sau vor răsfoi caietele în care au fost
scrise prozele, agendele în care au fost schi-
țate desenele sau volumul care le cuprinde
pe toate: degetele lui Urmuz, ale lui Per-
jovschi, ale noastre?! Un obiect - spuneam
- foarte frumos, deopotrivă de citit (dar...
fără cuprins!) și de privit. Urmuzian? Nu
mai pare să conteze prea mult.
    (Și la Cartier, ca și la Limes, ca și la Bas-
tion, lipsește indicarea ediției după care
au fost preluate textele.)
    Același Urmuz într-o retipărire sobră,
cu aparat istorico-literar, într-o versiune
.poche" și într-una elegant-artistică...
■
     Text publicat inițial on-line, în revista
     virtuală ArtActMagazine/
     www.artactmagazine.ro, nr. 38,
     7 octombrie 2009.

18 • APOSTROF

    Proză


        Țara-tată


Anamaria Beligan

AM PĂRĂSIT România ceaușistă în 1982.
/VAm revenit în 1995, după o absență de
treisprezece ani. Cu patruzeci și opt de ore
înainte de a-mi lua zborul, am primit un
telefon din partea unei colaboratoare, scrii-
toarea Cârmei Bird. M-a întrebat cu ce oca-
zie plec în România și i-am explicat că am
acolo un tată, care e actor. „Ce coinciden-
ță !“, a exclamat. „Tocmai pregătesc o anto-
logie pe tema relației dintre tați și fiice. Te
rog să ții un jurnal pe timpul vizitei tale, și
la întoarcere să scrii ceva pe această temă.“
Am ascultat-o. Rezultatul, Fatberland, a
fost publicat în antologia Dahgbters and
Fathers (Fiice și tați), University of Queens-
land Press, 1997.


SE AFLA în aeroportul din Ziirich și făcea
duș, zicîndu-și în gînd: „S-ar putea să
fie ultima oară că am parte de apă caldă în
săptămînile ce vin“.
    Zăbovi sub dușul fierbinte zece, cinci-
sprezece, treizeci de minute, pînă ce pier-
du socoteala timpului. Poate pentru că îi
plăcea ca din cînd în cînd să-i piardă soco-
teala? Sau pentru că voia ca la coborîrea din
avion, pe aeroportul Otopeni, să aibă părul
spălat și fața proaspăt machiată, ca și cînd
n-ar fi petrecut două nopți și o zi fără să
închidă ochii? Sau pentru că era - pur și
simplu - înfricoșată? Pentru că această fără
de sfîrșit călătorie se apropia, iremediabil,
de sfîrșit? Da, peste trei ceasuri avea să pu-
nă piciorul pe pămîntul natal. Pe pămîntul
patriei. Pe care-1 părăsise cu treisprezece ani
în urmă, convinsă că niciodată, dar nici-
odată, nu avea să se întoarcă. (Și de ce
m-am apucat să scriu la persoana a treia?)
    Patria-mamă\ Dubioasă metaforă, în
limba ei natală, doldora de metafore. In
limba ei nouă s-ar fi tradus prin mother-
land, ceea ce era de fapt o înșelăciune, pro-
venită dintr-o abordare superficială a
conceptului. Căci la o mai atentă privire,
cuvîntul-cheie, patrie, deși de genul femi-
nin, provine din latinescul pater. Așadar, în
limba ei maternă, patria-mamă e doar o
subtilă diversiune, o superficială feminiza-
re a esențialului (masculin, ca mai toate lu-
crurile esențiale). Așa-i și cu cealaltă sacră
instituție, biserica: un receptacul pasiv al
spiritului patern.
    Se acumulaseră atîția aburi în cabina
dușului, încît ceva se sparse - nu, nu era
becul, ci altceva, o sticluță de colonie sau
de acetonă. Nu-și dădea seama după miros,
dar simțea cioburile pretutindeni sub tălpi.
Vedea deja rîuri de sînge, prelingîndu-se și
amestecîndu-se cu apa, ă la Hitchcock. Așa
că ieși din duș, pășind cu grijă, ca nu cum-
va să-i intre vreun ciob în călcîi, să facă o
infecție, să ajungă în cine știe ce spital bu-
cureștean, să se aleagă c-un SIDA, că așa se
zice, în spitalele românești te poți aștepta
la orice.
    I se strînse stomacul cînd se urcă în avi-
onul de București. Credea c-avea să fie un
jet sau un airbus, ceva cosmopolit și com-

puterizat, doar călătorea spre o capitală eu-
ropeană. Dar avionul era mic, vechi și șu-
bred. Cu nume demodat, evocînd filme-
le americane din anii șaizeci: McDonnel
Douglas.
   (I se - mi se - strînse stomacul. De obi-
cei nu-mi vine să scriu la persoana a tre-
ia. Mă identific total cu personajele mele.
Nu pot și nu vreau să mă plasez într-o
poziție avantajoasă. Mă consider umilul lor
servitor, nu vreun demiurg atoateștiutor
(arogant? paternalist?). Atunci ce mă face
să scriu la persoana a treia, în ciuda înclina-
țiilor mele stilistice?)
   Doar un sfert din locuri erau ocupate.
Un bărbat în costum - părea român - o
ajută să-și urce bagajul de mină, foarte
greu, în compartimentul de bagaje. Nimeri
între două fotolii neocupate. In apropie-
re, doi italieni nu tocmai tineri, coborîți
parcă din Padre, Padrone, comandară vin
roșu.
   Avionul decolă. Era mult prea emoțio-
nată ca să mănînce sau să bea ceva, sau mă-
car să se uite pe fereastră. Aruncă o privi-
re spre ziarul pe care-1 citea bărbatul ce
părea român: Chirac cîștigase alegerile din
Franța. „Asta da ghinion“, își zise în gînd.
„încă puțin și-o să-nceapă nenorociți! să ne
otrăvească ograda.“ Prin tiradă înțelegea
Pacificul de Sud - căci la un moment dat,
în cursul ultimilor ani, începuse să vadă
lucrurile din perspectivă antipodică.
   Alt titlu: Ebola, un nou virus ce ame-
nință omenirea. „Vreme numai bună să că-
lătorești!“ comentă în sinea ei. Premonițiile
inițiale, neliniștea firească erau pe cale să se
transforme într-un concert de sumbre pro-
nosticuri. Sub semnul lui Hitchcock și al
dezastrelor nucleare. Al virușilor SIDA și al
molimei Ebola.
   „Oribile știri!“, spuse bărbatul român
care se dovedi a fi și el italian. („Ce-or fi
căutînd toți italienii ăștia în România?“ se
întrebă ea. „Investiții în economia româ-
nească? Sau femei la preț redus ?“) îl privi.
O privi la rîndu-i, cu un zîmbet deschis,
latin. Intrară în vorbă. „Sînt antreprenor“,
spuse el, „construiesc un lanț de stații de
benzină în sudul Moldovei. Am mult de
lucru și în Africa. Luna asta am fost de do-
uă ori în Zair. Cînd te gîndești că m-aș fi
putut pricopsi cu virusul Ebola! Uitați-vă
la pașaport, vedeți viza de Zair?“
   „Poate că-1 aveți deja, fără să știți - la
virus mă refer“, glumi ea fără convingere,
trăgîndu-se cît mai departe de viza zaireză.
   „în cazul ăsta, hai să ne sterilizăm!“,
rîse el, turnîndu-i vin roșu.
   „Noroc!“ îi ură ea, și dădu peste cap pa-
harul, înainte să-și dea seama că vinul era
Cote du Rhone. „Lua-te-ar naiba, Chirac!“,
gîndi. „Fără italianul ăsta, nu știu cum aș
rezista. “
   (Ca să rezist, ăsta e răspunsul. De aia
scriu la persoana a treia. Cum aș putea alt-
fel, scriind despre tatăl meu, despre țara
mea paternă și despre mine? Am neapărată
nevoie de un mijloc de detașare. Și singu-

rul mijloc de care dispun în clipa asta e per-
soana a treia. Numai de-aș rămîne la per-
soana a treia pînă mă-ntorc acasă.)
   Dar iată că avionul începe să aterizeze
în virtutea legilor inexorabile și ireale ale
realității.
   Ochii ei recepționară primele fragmen-
te din peisajul patriei. Buruieni, crăpături
în terasament, cîțiva soldați mititei, văzuți
de la distanță, țeava prost camuflată a unui
tun antiaerian. Un aeroport mic, cu patru,
cinci avioane mărunte. Prin praful din aer,
pătrundeau cîteva raze ale unui soare as-
cuns după niște nori fără contur. S-ar fi pu-
tut afla oriunde în Africa, sau Asia, sau
America de Sud. Treize ans apres.
   Treisprezece ani: ce sonoritate fatidică!
Mai ales după premonițiile funeste din
avion. Dar pentru ea, numărul treispreze-
ce avea o cu totul altă conotație. Era numă-
rul înscris pe cabina de machiaj a tatălui ei,
la Teatrul de Comedie, în anii șaizeci. Un
număr pe o plăcuță de plastic, care anunța
sărbătoarea a mii de luminițe reflectate la
infinit în șiruri de oglinzi fără număr; care
preceda praful misterios ce se ridica din
hainele ciudate pe care Victorița le aranja
în jurul Tatii; și care mirosea a unt de ca-
cao, întocmai ca fondul de ten de pe obra-
zul lui. Treisprezece, micul număr de plas-
tic care cuprindea primele ei întrebări
despre Tata: „Da’ de ce își pune fond de
ten? De ce se înfășoară în mantia asta plină
de praf? Cum poate el să fie și Tata, și Be-
ranger în același timp? Sau e pe rînd, cînd
unul, cînd altul? Da’ atunci, cînd e el, cel
adevărat? Nu cumva Beranger e cel care-și
pune fond de ten și se dă drept Tata?“
   Controlul pașapoartelor: la capătul in-
terminabilei și stagnantei cozi, se întreabă
cînd oare își va face intrarea Tata. Căci pre-
zența lui e neapărat precedată de o intrare.
Scena îl urmează oriunde s-ar afla. O fla-
tează ideea că îi poate furniza un moment
teatral. Ca atunci cînd era elevă și se stră-
duia să ia premiul întîi, în ciuda silei de ma-
tematică și socialism științific, numai și
numai pentru momentul de la serbarea de
sfîrșit de an, cînd Tata se urca pe scenă să
ia premiul, în aplauzele extatice ale mame-
lor și profesoarelor. (Nu-mi dau seama cum
am alunecat de la timpul trecut la prezent;
dar atunci cînd se apropie intrarea lui în
scenă nu poți trăi - sau retrăi - decît la pre-
zent.)
   Coada continuă să stagneze și ea nu-și
poate stăpîni nerădarea. Brusc, se deschide
ușa unui ghișeu alăturat și un funcționar
îi face semn. Nici nu apucă să-și manifes-
te jena față de asemenea favoruri că... uite!
Silueta zveltă. Nasul celebru, zîmbetul ine-
fabil. Și mirosul abia perceptibil de unt de
cacao care acum e parte din codul lui (al
lor?) genetic.
   „Tata!“ Lungă, teatrală îmbrățișare.
   Pe cînd trec, împreună, printre vameși
și controale, în partea cealaltă, unde legea
A

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 19

pare din nou să intre în vigoare și unde o
așteaptă cei dragi, veniți s-o întîmpine, își
dă seama că, de-acum încolo, ceea ce părea
o aventură întru lămurirea identității devi-
ne cu totul altceva, ceva ce sfidează orice
regulă, fie ea gramaticală sau de altă natură,
tui caleidoscop de simțiri nedefinite și hao-
tice, ca o rană extrem de dulce și profund
dureroasă.
   își închipuise călătoria asta ca pe un fel
de examen. Lumea mea versus lumea lui. O
necesară confruntare, un ultim capitol în
cucerirea maturității. în niciun caz nu rana
asta deschisă.

Toiul nopțh o găsește în pat. Bineînțeles
   că nu poate dormi. Timpanele ei înre-
gistrează zgomotele bătrînului București,
venite direct din copilărie, din pruncie, din
lumi atemporale. Un cocoș anunță zorile.
Copite de cal pe caldarîmul pietruit și roți-
le de lemn ale unei căruțe. Sticlegoaleeeee!
   Ceaușescu a venit și a trecut. Revoluția
a venit și a trecut. Se căznesc să se nască
democrația, libertatea cuvîntului, economia
de piață. Și vocea țiganului continuă ne-
schimbată: Sticle goaleeeee!
    Gîndește: „Tatăl meu și vocea țiganu-
lui. încremeniți în timp. Ignorînd (sfi-
dînd?) Istoria". De fapt n-a putut niciodată
disocia de tatăl ei noțiuni precum „destin",
„istorie", ba chiar și „realitate". Oare pur și
simplu pentru că, în afară și înainte de a fi
tată, e actor? Pentru că meseria lui invită la
speculații metafizice?
   în copilărie, avusese întemeiate îndo-
ieli privind realitatea, din cauza celor ce
se petreceau îndărătul ușii cu numărul trei-
sprezece. Mai tîrziu, avea să aibă întemeia-
te îndoieli privind relația dintre istorie și
destin (precum și alte chestii mai puțin so-
nore, ca de pildă „morală" și „integritate"),
căci, în virtutea aparențelor, tatăl ei se com-
promisese ca artist, „dîndu-se" de partea
comuniștilor.
   Prin urmare, plecarea ei din țară fusese
un protest împotriva lumii lui, a valorilor
lui, a ipocriziei și compromisurilor lui. își
afirmase astfel personalitatea printr-o ne-
gație: ce convenabil! Ce simplist!
   Și totuși... dincolo de vechi și clare
semne de întrebare ce se ridică din sub-
conștient, pe măsură ce se întoarce în tim-
pul ieșit din timp al primei ei dimineți în
București, simte - ba nu: știe - că fiecare
semn de întrebare conține o contraîntre-
bare, că a se întreba constituie în sine o
întreprindere sub semnul întrebării.

CEASUL DIN bucătărie arată 5:30 am.
    Deschide ușa frigiderului: Camembert,
Brie, pate de foie gras. își amintește că Tata
i-a zis aseară: „Panul meu, milionarul, mi-a
umplut frigiderul în cinstea venirii tale".
Are înainte-i dovada că România are acum
milionarii ei, consumatori de foie gras. în-
ghite ceva, ca să nu i se strîngă stomacul.
   Zăbovește pe culoarul slab luminat: pe
pereți, fotografii cu tatăl ei în Hlestakov,
Tuzenbach, Beranger, Robespierre, Richard
al III-lea, Romulus cel Mare, George din
Cui i-e frică de Vuginia Woofr, Salieri; foto-
grafii ale unor colegi celebri, cu dedicații
pompoase, în stilul „Marelui meu prieten,
Radu Beligan", semnate de Laurence
Olivier, Paul Scofield, Annie Girardot,
Francois Perier. O schiță, reprezentînd o
coroană, însoțită de cuvintele: pour son


• Anamaria și Radu Beligan

excellence, Radu Beligan - homnu,ge de Dali.
Și-și amintește de Tata zicîndu-i, la intrarea
în apartament: „Cînd m-au dat afară din
teatru, n-am avut unde să le pun. Așa că
le-am înghesuit aici".
   Dintr-o crăpătură, apare pe perete
un gîndac de bucătărie. Vederea scîrboa-
sei făpturi n-o indispune cîtuși de puțin.
Dimpotrivă, îi stîrnește o nostalgică sim-
patie. Face parte din bătrînul București, așa
cum Bucureștiul face parte din ființa ei.
Gîndacul se preumblă pe cărarea dintre
Michele Morgan și Jean Louis Barrault.
   „Futu-te...!" E vocea lui. Cu papucul
în mină, pe jumătate amuzat, Tata e gata să
ucidă insecta. „Nu!", strigă ea. ,,Murdărești
peretele, Tată! Lasă-1 în pace!" O privește,
uluit: „Bine, dacă așa zici tu!"


Micul dejun în bucătărie. Tata bea ceai
dintr-o ceașcă vopsită în roșu și auriu,
primită-n dar de Crăciun de la un admira-
tor american.
   „Cum faci de te ții așa de tînăr, Tată?
Cine ți-ar da mai mult de cincizeci-cinci?"
   „Aaa, stai să vezi cum arată trupșoru’!",
exclamă el vesel, descheindu-și halatul de
baie și lăsînd să i se vadă, sub pielea side-
fie, pectoralii și abdominalii, conturați cu
precizie, bine întinși, mărturia unei condi-
ții fizice neverosimile la cei șaptezeci și
șapte de ani ai lui. Ea e gata să se înece cu
pîinea care i-a rămas în gît, dar numaidecît
își dă seama că gestul tatălui ei n-are nimic
indecent, căci pentru el trupul e unealta
principală a meseriei, un bun mai degrabă
obștesc decît personal.
   „Maestre! Ce nu mi-ai spus că te-ai tre-
zit, să-ți pregătesc omleta!", se aude vocea
Cristinei, prietena Tatii, care tocmai intră
în bucătărie. Arată nostim în pijamaua ei
băiețească. „Prea tîrziu", o tachinează el.
„Mi-am făcut-o singur." Fiica își zice:
„Acum doi ani, cînd i-a murit de cancer a
treia nevastă, era inconsolabil. Credeam
că n-o să-și mai revină vreodată".
   „Da’ nu mi-ai răspuns la ce te-am între-
bat, Tată. Care-i secretul de-ai rămas atît de
tînăr?" însă el nu se mai află în bucătărie.
Nu poate sta prea multă vreme în același loc.
   Tatăl dă să-și pornească Dacia, veche de
șaisprezece ani. Apasă pe accelerator, schim-

bă vitezele. „Futu-te...!“ exclamă, rămînînd
cu schimbătorul de viteză în mină. Care
schimbător s-a desprins împreună cu o bu-
cată de podea. „Vezi cum își tratează ăștia
artiștii? De cincizeci și șapte de ani sînt ac-
tor celebru și nici măcar nu-s în stare să-mi
cumpăr o mașină. Nu-i nimica, luăm tro-
leul."
    „Nici vorbă, luăm un taxi. Doar n-ai să
întîrzii la repetiție."
    Taxiul - o Dacie la fel de prăpădită -
se strecoară, scrîșnind și pîrîind, printre
străduțele întortocheate, lăsînd în urmă
praf și fiim. Se oprește la Teatrul Național,
în fața intrării actorilor. Tatăl n-o lasă, în
ruptul capului, să plătească și se grăbește să
achite cursa. „Vai maestre! Nu se poate!
Sînt admiratorul dumneavoastră de cînd
v-am văzut în Prizonierul din Manhattan.
Luați, vă rog, cartea mea de vizită, Dorinei
Alexandrescu mă numesc. Sînt de profesie
inginer, da-n ziua de zi, ne descurcăm cum
putem, nu-i așa? Vă rog, oricînd aveți ne-
voie, sunați-mă și sînt la dispoziția dum-
neavoastră. - gratuit, se înțelege."
    „Nu-și tratează chiar atît de rău artiștii",
comentează ea, după ce Dorinei și Dacia
lui dispar înghițiți de-un nor de fum. „Aaa!
Publicul! Oamenii adevărați\“ exclamă ta-
tăl, cu patos teatral. „Ei sînt unica mea con-
solare!" Ei i se strînge inima: simte cum
renaște vechea gelozie, cum revine acel
gînd perfid, pe care l-a articulat pentru
prima oară cînd avea cinci ani: „Pot să fiu
moartă și-ngropată și lui nici că-i pasă. Tot
ce contează pentru el e publicul luP.
    Se oprește o clipă în fața intrării. Și-l
amintește pe Tata cu cinci ani în urmă, la
Melbourne, după doar cîteva luni de la re-
voluție. Avea șaptezeci și doi de ani și pen-
tru prima oară în viață îi era interzisă scena.
Fusese alungat din teatrul pe care-1 condu-
sese douăzeci și doi de ani și declarat per-
sona non grata de către noii guvernanți.
    Fusese directorul Naționalului sub
Ceaușescu, delict suficient de grav pentru
a justifica verdictul. Nu era vreme pentru
amănunte sau nuanțe. Nu conta că, în vir-
tutea „pactului său cu diavolul", adusese
replicile lui lonesco pe scena românească.
Ale lui Albee, ale lui Diirrenmatt. Nu conta
că, în interpretarea lui, Richard al 111-lea
fusese un comentariu subtil și subversiv
asupra nebuniei lui Ceaușescu. Nu contau
hohotele de rîs ale spectatorilor, atîtea seri
la rînd, ori de cîte ori îl auzeau în Romulus,
rostind nonșalant, cu pauze strategice:
„Există doar două alegeri posibile: ca-
tastrofa capitalistă sau... catastrofa totală\“.
Nu, revoluțiile nu lucrează cu nuanțe, ele
împart situații, fapte, oameni, cu precizie,
în alb-negru, rău-bun. Nu-și pierd timpul
cu întrebări, dubii sau subînțelesuri.
    „Cum se face că joci din nou la Națio-
nal?", se miră fiica. „Păi, au nevoie de pu-
blic!", răspunde firesc tatăl.
    Trece un mașinist îmbrăcat în salopetă.
„Ce vă face mașina, dom’ director?" (Radu
Beligan nu mai e de ani de zile director,
dar această realitate revoluționară încă nu
a fost asimilată de salariații teatrului.)
„Mașina mea? Mai bine nu-ntreba!"
    „Dați-mi cheia, mă duc să văd ce are."
înainte de repetiție, tatăl propune: „Hai
la o cafea cu băieții". Pătrund în mărun-
taiele clădirii-buncăr și le străbat pînă ce
ajung la atelierul de pictură. Locul ăsta,
unde se reciclează și metamorfozează iluzii
din pînză și carton, a fost, de cînd ține ea

20 • APOSTROF

minte, refugiul de predilecție al tatălui ei.
Mișu, pictorul de decoruri, cu un ochi de
sticlă, pare posedat de o putere ocultă care
transcende umilul lui anonimat și-l înfră-
țește cu țiganul atemporal, de azi-dimi-
neață.
   începe repetiția. Tata n-o lasă să asiste:
„încă nu-i momentul, încă nu e perfect¹¹.
   Ea spune la revedere și se îndreaptă un-
de pînă acum evitase să calce: spre străzile
bătrînului oraș, ale cărui zgomote enigma-
tice o umpluseră de o insuportabilă, difu-
ză neliniște, încă de la patru dimineața.
   Pașii o poartă pe o cale dinainte stabi-
lită, fără niciun amestec din partea conști-
inței semianesteziate. O poartă spre lo-
curi paradiziace, unde a deschis ochii, unde
a trăit pînă la vîrsta de cinci ani. Paradis
primordial de scurtă durată, care s-a ter-
minat cînd Mama l-a părăsit pe Tata, iar
el a devenit un tată de duminică, și teatrul,
o casă de duminică.
   Vîntul stîrnește nori de praf care înghit
clădirile, casele boierești din secolul al
nouăsprezecelea, prăvăliile cu firme vechi
(Sfonărie, Tutungerie, Marochinărie...), mă-
turătorii de stradă cu roabele lor antedi-
luviene, clopotnița unei biserici, pînă și
castanii în floare, cu toată sfidarea lor
barocă - transformînd paradisul în imagi-
nea lui sepia.
   își amintește de cineva spunînd, cu o
noapte înainte: „Bucureștiul nu poate scăpa
de praf. E consecința dărîmărilor din vre-
mea lui Ceaușescu¹¹. Explicația e simplis-
tă. Căci praful Bucureștiului nu-i doar un
simplu fenomen fizic. Are o componentă
psihică. Este omniprezent și obsedant,
nu-ți dă voie să-l ignori. E un praf plin de
semnificații, cu origini multiple și ambi-
gue: dărîmarea bisericilor, dezgroparea
morților, cutremure... La care se adaugă
otrăvuri, noxe, Cernobîlul. Inspiră adînc,
umplîndu-și plămînii cu praf - inhalîndu-1
ca pe o tainică împărtășanie, complet indi-
ferentă față de primejdia potențialei radio-
activități.
   Strada Salcîmilor 12, acolo o poartă
pașii. Ultima adresă unde ea și Tata au
locuit sub același acoperiș, azi sediul unei
ambasade. își amintește de piațeta din fa-
ța casei, de rondul cu petunii și gura-leu-
lui. în care azi zace un maldăr de gunoaie
peste care doi cîini se împreunează, sub pri-
virea soldatului care păzește ambasada.
   Merge fără țel, trecînd pe lingă un
Trabant a cărui carcasă zace în mijlocul stră-
zii. Din el țîșnește o țigăncușă de patru ani
și-i cere o sută de lei.
   Ajunge în Calea Moșilor, unde dă peste
un nesfîrșit șir de blocuri. Neterminate,
nevopsite, înnegrite de noxe și pătate de
igrasie, asemenea unui nesfîrșit șir de gi-
gantice closete publice. Biserica Olari, în
mod miraculos salvată de urgia buldozere-
lor, e ascunsă îndărătul unor blocuri, nu
cumva să strice monotonia peisajului de
beton. Deci asta era în mintea Nebunului!
Puțin să mai fi trăit și tot ce-a rămas din
bătrînul București s-ar fi transformat în
asemenea oroare.
   O ia înapoi, pe străduțele întortochea-
te, și se retrage în biserica Sfîntul Silvestru.
   își amintește de cineva care i-a spus
în ajun: „Cînd Ceaușescu a poruncit să fie
dărîmată Biserica Sfînta Vineri, muncitorii
au refuzat să execute ordinul. La fel s-a în-
tîmplat și cu militarii, care au fost chemați
mai apoi. Și-atunci au adus niște pușcăriași,

din ăia cu sentințe pe viață. Noaptea,
veneau femeile de prin preajmă, aprindeau
luminări, și fiecare ducea acasă măcar o
cărămidă din trupul sfintei biserici. Se pare
că nu s-a pierdut nicio cărămidă¹¹. Aprinde
o luminare și o așază în tava pentru morți,
în memoria defunctei biserici Sfînta Vineri.
Mai aprinde una pentru cei vii, în memo-
ria cărămizilor ei încă în viață.
   Nu poate gîndi, pentru că tot ce a vă-
zut, auzit și mirosit sfidează gîndirea. Sim-
te că-i plesnește inima de furie și durere.
Ce i-au făcut orașului în care s-a născut,
orașului ei, singurei întruchipări palpa-
bile a paradisului pe care a posedat-o
vreodată? L-au murdărit, l-au desfigurat,
l-au batjocorit, l-au pîngărit. Uite-1 cum
sîngerează, printre dărîmăturilc bolnave și
munții de gunoaie, năpădit de hoarde din
ce în ce mai numeroase de cîini pribegi.
   „Cum de i-ai lăsat, Tată?¹¹, îi vine să stri-
ge. „Cum de i-ai lăsat! Beranger, Richard
sau Romulus n-au fost în stare să salveze o
singură cărămidă a Sfintei Vineri! Ce-ai
făcut să împiedici toată profanarea asta?¹¹
„Și - mă rog - tu ce-ai făcut?¹¹, ar fi răspuns
el. Oare?

DE CÎND a rămas văduv, nu mai mănîn-
că acasă. Se duc la Premiera, restau-
rantul nou-deschis în spatele Teatrului Na-
țional. Care are o politică foarte deșteaptă:
Ie oferă actorilor mîncare la preț redus,
în schimbul prezenței lor care atrage clienți.
Niciun actor român, oricît de bun prieten
cu Laurence Olivier sau Michele Morgan,
nu și-ar permite să consume un singur
fel din meniul la „preț real¹¹. Acesta e conce-
put pentru turiști cu parale și pentru noua
clasă de milionari, gata să dea cincizeci de
dolari americani pe un file de morun.
   Actorii sînt plasați strategic, așa in-
cit să fie văzuți, dar să nu incomodeze,
prin comportarea lor uneori gălăgioasă,
convorbirile și afacerile clientelei „adevăra-
te¹¹. Au acces la un meniu fix, care constă
în cașcaval la capac și cartofi prăjiți. Iar
mesele și scaunele lor sînt ușor de repe-
rat, deoarece, în loc de lemn și pluș, sînt
din plastic.
   Ca de obicei, la masa maestrului se în-
ghesuie o mulțime de nume celebre. „Și
cum ți se par schimbările în urma revo-
luției?¹¹, o întreabă careva. „M-au îngrozit
prețurile!¹¹, răspunde ea. „Sînt la fel ca în
Australia.“ „Știi cit e pensia lui taică-tu?“,
întreabă, pe jumătate beată, o vedetă de
cinema. „Spuneți-i, maestre, spuneți-i cîte
parale facem, noi, actorii!¹¹ „180.000 de
lei pe lună, adică nouăzeci de dolari ame-
ricani¹¹, mă informează Cristina. „Echiva-
lentul a opt kilograme de cașcaval. Sau
șapte kilograme de salam de Sibiu, sau...“
„Gata! Tăceți! Lăsați fata să se bucure de
prima ei seară în București!“
   Nu dorește decît să se vadă în pat, să
dea drumul lacrimilor în pernă. Lacrimi
imposibil de stăpînit, care n-o lasă să-și
înghită cașcavalul.

DAR PE măsură ce trec zilele, noua rea-
litate, schimbările produse de revolu-
ție și ceea ce revoluția a lăsat neschimbat
(pensionarii făcînd coadă la lapte și pîine,
apatia de pe fețele oamenilor, resemnarea
femeilor trecute de prima tinerețe, aprin-
zînd fără încetare luminări în toate biseri-
cile orașului, la toate orele din zi) încep
să-i pătrundă în conștiință, transfor-
mînd durerea inițială în tristețe și un ciu-

dat sentiment de deja vu, amestecat cu o
profundă și nostalgică duioșie.
   în drum spre stația de troleibuz (căci
vetusta Dacie nici vorbă să mai fie repa-
rată), tatăl și fiica dau de o grădină de zar-
zavaturi, sădită pe un teren viran între două
case din secolul trecut. „Ia te uită ce roșii!
Și ce mărar!¹¹, exclamă tatăl. înainte să ter-
mine vorba, își face apariția o femeie între
două vîrste: „Doamne! Ce-mi văd ochii!
Radu Beligan în persoană! Vă rog, domnu’
Beligan, faceți-mi cinstea și primiți roșiile
astea. Și cîțiva ardei. Poftiți și niște ceapă
verde și fire de mărar. Maria mă cheamă..
Tatăl acceptă cu grație neprețuitul dar.
„Mulțumesc, draga mea“, îi spune părin-
tește femeii, apoi se întoarce către mine:
„Să-mi amintești să-i dau o invitație de
două locuri la spectacolul de mîine¹¹.
   Fiica își zice în sinea ei: bilete de teatru
contra roșii și mărar: asta-i țara mea, țara
mea-tată.
   Mai tîrziu, reîntoarsă în apartamentul
Tatii și furișîndu-se în dormitor ca să tragă
un pui de somn balcanic, dă peste tatăl ei,
la patru ace, în costumul lui Yves Saint
Laurent. „Te credeam la repetiție¹¹, exclamă.
„Grăbește-te¹¹, îi răspunde el, „vine limuzi-
na să ne ia peste juma’ de oră. E petrecere
la Palatul Elisabeta, pentru nu știu ce prin-
țesă din Anglia. Sînt musafir de onoare și
te iau ca doamna mea.¹' „Ce prințesă din
Anglia?¹¹ „Habar n-am, da’ scrie pe invi-
tație.¹¹ Se uită: e vorba de însăși prințe-
sa tabloidelor, protagonista telenovelei
regale, Fergie, ducesa de York! „Tată, n-am
traversat mapamondul pentru așa ceva.
Avem parte de ea destul, în Australia.¹¹
„Doar nu mergi pentru ea, mergi pentru
mine. Și ca să vezi circul. Unde ți-e curio-
zitatea artistică?¹¹
   Cînd ducesa de York, ruptă de obo-
seala drumului, ajunge într-un tîrziu la
Palatul Elisabeta, unul dintre personajele
oficiale îi prezintă „două vîrfuri ale culturii
românești: Marin Constantin, care repre-
zintă tot ce e mai valoros în muzica noas-
tră, și Radu Beligan, cel mai mare și dura-
bil nume din teatrul românesc¹¹. Numai că
vîrfurile culturii sînt cel din urmă lucru care
o interesează pe Fergie. Tot ce-și dorește, du-
pă un zbor neîntrerupt Hong Kong - Bu-
curești, este un pat confortabil. „Aveți o ța-
ră frumoasă¹¹, declară ea în speech-ul de
mulțumire. „Am zburat încoace direct de la
Hong Kong și pot spune, cu toată sincerita-
tea, că țara dumneavoastră e foarte deosebi-
tă de Hong Kong! Realmente deosebită!¹¹

   §1 CE planuri ai pe ziua de azi?¹¹, în-
treabă tatăl. „Am un vis vechi: vreau
sa vizitez mormîntul lui Ceaușescu.¹¹
   Vine s-o ia un prieten, posesor al
unui Trabant. Mai întîi acesta se simte obli-
gat să-și ceară scuze pentru halul în care
se află rabla. Apoi pornește mașina, îndrep-
tîndu-se spre cimitirul Ghencea, dar face un
ocol ca să-i arate noul centru civic al ca-
pitalei. Complexul, amestec de monu-
mentalism stalinist și de kitsch al anilor
douăzeci, e dominat de faraonica și inutili-
zabila Casă a Poporului, cea mai mare clă-
dire din lume după Pentagonul american.
   Cîțiva kilometri mai departe, la Ghen-
cea, în tragicomic contrast (... cu rezonan-
țe shakespeariene), se află lăcașul veșnic al
lui Ceaușescu: mormînt de sărăntoc, cu
o cruce improvizată din două bare de

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 21

metal, plasat între alte două morminte,
de-a lungul unei cărări noroioase. Nu lip-
sește o adunătură de amărîți care aprind lu-
minări pentru faraonul carpatin, regretînd
sărăcia dinainte, generalizată și demnă, ce
li se pare adevărat lux comparativ cu mize-
ria fără leac de sub neocomuniștii de acum.
   „Cum ai petrecut?“, întreabă tatăl. „E
adevărat că vin oameni să aprindă lumi-
nări la mormîntul lui?“ „Niște dobitoci!
Habar n-au pe ce lume trăiesc.“ „Știi că eu,
personal, nu l-am urît chiar de tot? Cu
toată pornirea lui împotriva culturii, cu
toată profunda lui neîncredere în artiști, cu
mine s-a purtat frumos, mi-a arătat chiar
un soi de respect. Cînd m-a părăsit mama
ta, eram în turneu la Paris. L-a instruit per-
sonal pe securistul care ne însoțea să facă
orice ca să-mi ridice moralul, chiar cu
prețul unei mese la Maxim. Și cînd ai ple-
cat și toți credeau c-o să mi se ceară să-mi
dau demisia, a dispus să fiu lăsat în paceC
„Personal, de-abia m-am ținut să nu scuip
pe mormîntul lui!“ Cam aici se oprește
confruntarea dintre tată și fiică.

   CE MĂ exasperează“, gîndește ea în
ᵣ timp ce nu reușește să adoarmă, „e
că Tata desfide orice încercare de categori-
sire. într-o țară atît de paternalistă prin tra-
diție, cum e țara noastră, cu nenumărate
personaje exemplare masculin-protectoare,
de la Decebal pînă la actualul președinte, al
cărui aer de tătuc a constituit bunul său
electoral cel mai de preț, tatăl meu a sfi-
dat întodeauna arhetipul patern. I se potri-
vește mai degrabă prototipul băiețandrului
a cărui unică preocupare e jocul lui imagi-
nar. Mereu dornic de atenție, mereu plic-
tisit de orice n-are tangență cu joaca lui, de
orice ține de «realitate» și de «confruntări-
le ei majore».“ Și-l amintește în vizită la
Melbourne, unde unicul lucru care-1 făcea
cu adevărat fericit era să fie lăsat în pace,
să-și petreacă de unul singur ziua întreagă
la etajul librăriei Discurio, unde se afla sec-
ția de texte dramatice. Către seară, cînd
venea să-l ia acasă, îl găsea cocoțat pe o sca-
ră, răsfoind ultima piesă a lui Neil Simon
sau a cine știe cui. Un băiețandru, asta era.
Apoi, în minte formulează, pentru prima
oară, ceea ce dintotdeauna a simțit pentru
el, încă de la vîrsta de doi ani, pe vremea
cabinei numărul treisprezece: „îl invidiez,
în felul cel mai duios și mai matern“.

CORTINA E gata să se ridice. Cu treispre-
zece ani în urmă, se afla exact în același
loc, urmărindu-1 pe Tata repetînd în Ama-
deus. Știa că peste cîteva ore avea să plece
definitiv din țară, dar el nu avea nici cea
mai mică bănuială. îl privise lung, încercînd
să și-l imprime pe retină pentru eternita-
te, gîndind că nu avea să-l mai vadă nicio-
dată. Se înțelege că această ultimă imagi-
ne trebuia, să fie pe scenă, pentru a fi reală.
   Iar acum, cortina stă să se ridice din
nou, contrazicînd acea realitate. Iar el are
să-și facă intrarea, așa cum și-o face întot-
deauna, iar publicul are să-i aștepte, cu res-
pirația tăiată, prima replică rostită nonșa-
lant, ca din întîmplare, aproape sotto voce,
despicînd spațiul împietrit, semn că ma-
estrul și-a început lucrarea.
   Astăzi e Taîleyrand: blazat, cinic, deca-
dent, pervers, intrigant - și în același timp:
elegant, nobil, trist, ba chiar idealist. Ames-
tec impecabil de puritate și abjecție, dezvă-

luind publicului mișculațiile și tertipurile
petrecute într-o noapte în care soarta Fran-
ței a fost decisă la o cină între doi oameni
ai puterii.
   Tragicomedia Istoriei, desfășurată în
Franța, în acea noapte postrevoluționară,
se suprapune tragicomediei prezentului
postrevoluționar din România. Prea puține
s-au schimbat, în acest joc al suprapuneri-
lor, de la Richard al III-lea, Romulus sau
Robespierre pînă la actualul Taîleyrand.
Nici actorul, nici publicul și nici marele
mecanism al Istoriei. Doar micile deviații
ale vieții cotidiene.
   Știe toate astea înainte de ridicarea cor-
tinei, și totuși, cînd se ridică, vraja ce se
răspîndește în sală anihilează tot ceea ce știe
și nu mai simte decît bătăile asurzitoare ale
inimii. Care devin insuportabile, gata să-i
spargă pieptul, cînd, la sfîrșitul spectacolu-
lui, publicul se ridică în picioare să-l ovațio-
neze pe maestru. în care clipă, de sub mas-
ca lui Taîleyrand, apare băiețandrul, dînd
drumul unei lacrimi ce i se prelinge pe
obraz și plecîndu-se adînc, în fața publi-
cului lui.
   „Să mă bată Dumnezeu dacă te mint!“,
i se destăinuie fiicei, cîteva minute mai tîr-
ziu. „Fac meseria asta de cincizeci și șap-
te de ani și ori de cîte ori am o premieră,
fac pe mine de emoție, în fiecare clipă cit
durează spectacolul!“
   în seara asta iau masa tot la Premiera,
dar acum nu se mai așază în zona cu plastic
și cașcaval. în seara asta, mănîncă la masa
din mijlocul localului, în chiar inima con-
freriei celor care consumă meniul cel „ade-
vărată Din pricină că astă-seară, miliona-
rul - cel care a umplut frigiderul tatălui
în ajunul venirii ei -, ei bine, milionarul
însuși a ieșit în oraș în scopul exclusiv de
a sărbători premiera spectacolului.
   Tipic pentru el, odată potolită emoția
iscată de contactul cu publicul, tatăl în-
cepe să treacă în revistă toate neajunsurile
tehnice și tot ce n-a funcționat perfect
pe scenă, pentru ca în cele din urmă să se
lase furat de sentimentul de autocompăti-
mire care nu încetează să-l chinuie. „Știați
voi că atunci cînd m-au gonit de la Na-
țional, tocmai prietenii cei mai apropiați au
fost cei care au cerut să fiu dat afară? Cei
trei prieteni apropiați, colaboratorii mei de
atîtea decenii, echipa mea de încredere,
frații mci...“ Milionarul se face vînăt de
indignare. Tatăl a avertizat-o, de altfel, că
milionarul se înfurie rău, ori de cîte ori i
se reamintește acest episod de abjecție
umană. Iar acum i s-a oprit mîncarea în
gît, nu mai poate atinge nicio fărîmă din
nisetrul care-i zace în farfurie.
   „Luați aminte ce vă spun - toți cei de
față“, rostește solemn tatăl. „Vreau să se
știe care este dorința mea: cînd mor, vreau
să fiu incinerat. Și vreau să-i fie dată fiică-
mii cenușa, ca ea s-o azvîrle în Pacific! Nici-
un atom din mine nu vreau să rămînă în
țara noastră de rahat! Niciun atom! M-ați
auzit?!“
   „Las-o mai moale, Tată! Unde mai gă-
sești tu în Pacific un Dorinei să te plim-
be gratis cu taxiul, o Mărie să-ți dea roșiile
crescute de ea, un public care să te aplaude
în picioare? E rece în Pacific, și multă sin-
gurătate. Unde mai pui că azi-mîine javra
aia de Chirac o să-și pornească experimen-
tele nucleare. “
   „Publicul are nevoie de dumneavoastră,
maestre!“, zice careva de la altă masă. „Toa-
te capetele de afiș din teatrul nostru ne-au

părăsit. Cum ating șaizeci de ani, toți
se prăpădesc. Românii mor repede, doar
sîntem o țară în curs de dezvoltare! Dum-
neavoastră sînteți singurul mit al scenei
noastre încă în viață. Ați fost cu noi de cînd
ținem minte - înainte de comuniști, în tim-
pul lor și după! Zău, dați-1 încolo de Pa-
cific, maestre!“
    Adorat și răzbunat, Tata se înfruptă din
porția dublă de marrons glaces, al căror
preț e jumătate din venitul lui lunar. Ea îl
privește pe milionar: scurt, gras, ochi albaș-
tri, de prunc, celular, costum din stofa de
mătase, pantofi Al Capone, Mercedes albas-
tru, bodyguard de veghe. Niciodată n-a
văzut pe cineva să aducă mai bine cu Dick
Tracy! („Și dumneata, cu ce te ocupi?“ îi stă
pe limbă să-l întrebe. „Crack? Speed? Ura-
niu rusesc?“) El nu spune niciun cuvînt,
doar o măsoară rece, cu ochii lui de prunc.

Avionul decolează peste două ore și
tatăl își bea tacticos ceaiul din cana de
la Moș Crăciun. Au trecut cinci săptămîni
și n-a apucat să-l întrebe niciuna din mul-
tiplele întrebări formulate înainte de a pă-
răsi Australia.
    „Tată“, îi spune, „probabil că habar n-ai
ce furioasă eram cînd veneai cu mine la ser-
bările școlare, să asiști cînd mi se decer-
nau amărîtele alea de premii, pentru care
trudeam din greu, fără aplauze și ovații, un
an întreg. Făceai mare caz, mă îmbrățișai,
îmi declarai că ești mîndru de mine, pentru
ca după cincisprezece minute să dispari, lă-
sîndu-mă cu jalnica perspectivă de a înfrun-
ta, de la capăt, încă un an. Un an întreg
pentru cincisprezece minute!
    Da, am fost îngrozitor de furioasă că
nu m-ai dus niciodată la grădina zoologică,
că n-ai știut niciodată ce culoare are peria
mea de dinți, că puțin ți-a păsat dacă-mi
făcea sau nu curte vreun băiat, și că unicul
motiv pentru care ai băgat, probabil, de
seamă că am fugit a fost frica de a nu-ți fi
stricat cariera artistică.
    Dar adevărul este că n-aș fi vrut, Doam-
ne ferește, să fii altfel. Nu-mi închipuiam
nimic mai exasperant decît un tată grijuliu,
bun educator, jucîndu-se cu mine, aju-
tîndu-mă la lecții, urmărindu-mi «progre-
sul», pas cu pas. Acele cincisprezece minu-
te pe an, cînd Beranger, sau Romulus, sau
Robespierre își dădeau cu machiaj ca să se
prefacă în tată! Tatăl meu! Pe scena mea!
Nimic nu m-ar fi putut face să simt un ase-
menea extaz!“

LA AEROPORTUL din Ziirich, îi trece prin
minte să mai scurteze cele cinci ore de
așteptare, facînd un duș fierbinte. Dar nu
vrea să se spele de praful Bucureștiului. Nu
încă.
    La Hong Kong, iau tramvaiul pînă sus
de tot, de unde orașul pare un fel de Syd-
nev deghizat. (In sfîrșit, pot renunța la per-
soana a treia, sînt aproape acasă.)
    Mi-o amintesc pe Fergie la Palatul Elisa-
beta: „... pot spune, cu toată sinceritatea,
că țara voastră e cu totul diferită de Hong
Kong!“ Și zîmbesc. Nu din cauza lui Fer-
gie, ci din cauza lui.
    „Cum de-am ales tocmai Australia să-mi
fie patrie?“, mă întreb pentru prima oară.
„Probabil din cauza marsupialelor. Ar fi pur
și simplu ridicol de imposibil s-o numești
țam-tată\“
■
           Traducere din limba engleză de
       Dana Lovinescu și Anamaria Beligan


22 • APOSTROF

cu (Ochiul
OBER

Umilința și orgoliul
scrisului
Iulian Boldea


Dialogurile reunite
de Mircea Muthu în
Ochiul lui Osiris (Cluj-
Napoca: Ed. Eikon, 2010)
sunt exemplare pentru des-
tinul criticului și teoreti-
cianului literaturii, care
își dezvăluie aici preocu-
pările dominante, obse-


siile, aspirațiile, precum și revelațiile ori
umilințele scrisului. Voința de „autocon-
strucție prin intermediul Cuvântului scris¹¹
se întrevede în aceste pagini în care, adesea,
alături de turnura raționalizantă a frazei,
întâlnim tremurul evocării sau melancolia
unor irizări afective. în preambulul cărții,
De ce scriu? în ce cred?, Mircea Muthu


pornește de la frustrările unei copilării și
adolescențe puse sub semnul unui destin
tragic, în care scrisul devine mijloc de
supraviețuire, refugiu și recul în imagi-
nar, în fața unei realități cu contururi etice
precare. Tensiunea scrisului, mărturisită, e
incontestabilă, cum și detenta conceptuali-
zantă, echilibrată mereu de vibrațiile unei
afectivități nu lipsite de accent liric:


    Iată de ce, îmi place să cred, scrisul meu este
    tensionat, chiar concentrat și cărțile publi-
    cate până în prezent se leagă între ele, pentru
    că - nu-i așa? - de fapt nu scriem decât una
    singură. înnegresc așadar hârtia, adesea fără
    nicio plăcere, ca să caut - prin mijlocirea
    doar a cuvântului - desenul, eliberat de cu-
    loarea grasă, al unei geografii spirituale in-
    dividuale și, dacă se poate, colective. Scriu
    deoarece știu că alinierea, mereu întreruptă
    și mereu reiterată, la valorile Europei Apu-
    sene e un proces firesc ce nu poate totuși
    recuza postulările noastre sud-est europene.
    De aici și până la poziția, puțin comodă, a
    lui solus contra omnes nu mai e decât un pas.
    In fapt, însă, demersul meu critic și morfo-
    logic e în esență integrativ tocmai prin aspi-
    rația, venită din interior, spre conceptua-
    lizare - veritabil reflex al autoproiecțiilor (id
    est: eliberărilor) încercate de-a lungul celor
    peste două decenii de când scriu.


Recunoscându-și fibra „transilvană¹¹, Mir-
cea Muthu aderă la principiile și formele
conceptualizării și ale sintezei, la „examenul
morfologic al formelor literare și struc-
turilor mentale¹¹, ce mediază între metodo-
logiile tradiționale și spiritul sistemic, dar
și între limbajul teoretic și „frisonul afec-
tiv¹¹. Marea literatură e decriptată ca o „fi-
losofic ad concretumf aptă a fi relevată prin
intermediul conceptului-imagine, printr-un


demers ce îmbină spiritul analitic și „vi-
ziunea globală¹¹, „construcția elaborată¹¹ și
orizontul poieticii, critica transformându-
se astfel într-o veritabilă „operă deschisă¹¹,
ce contribuie la eliberarea eului de avata-
rurile ideilor „condamnate la o perpetuitate
iluzorie“. Pentru Mircea Muthu, scrisul a
însemnat, cum mărturisește undeva, „o
modalitate de autoconstrucție în primul
rând interioară¹¹. Revelațiile cuvântului scris,
asumate deopotrivă cu umilință și cu orgo-
liu, au rezonanțele metafizice, grave, ale
întemeierii ontice:

   Numai funcționalizat în acest chip cuvântul
   dobândește valoarea terapeutică, resimțit
   drept a doua natură a ființei și nu doar ca
   substitut al realității. Cred, așadar, cu obsti-
   nație, în capacitatea recuperatoare a cuvân-
   tului, precum și în forța sa regeneratoare
   într-o civilizație a imaginii, adesea inflațio-
   nară. Grație paginii manuscrise ori tipărite,
   „cerul înstelat¹¹ se află în mine, regalitatea
   textului inversează astfel celebra formulare
   din testamentul kantian.

Problematica balcanismului literar trebuie
privită, în opinia lui Mircea Muthu, într-o
perspectivă justă, eliminându-se conotațiile
peiorative care au fost atașate acestui ter-
men. Balcanismul este, în viziunea compa-
ratistului clujean, „un concept-imagine¹¹,
unul dintre „reflexele balcanității“, el în-
semnând, totodată, „răscumpărarea es-
tetică, prin semnul lingvistic deci, a unor
drame multiple cu rădăcini adânci și am-
plificate de veacurile de impact cu Semi-
luna otomană, în principal. Balcanismul
estetic ca restituire și fixare a dramei cu re-
versul său parodic e semnul de vitalitate a
celulei creatoare din acest spațiu aflat, s-a
spus, la răscrucea imperiilor vii sau moar-
te¹¹. Balcanismul, „delimitabil de balcani-
tate“, este, cum se precizează, „o realitate
politică și etnică fragmentată¹¹, apoi, din
perspectiva mentalității, este „parte inte-
grantă dintr-o necesară dar și acuzată filozo-
fie a supraviețuirii¹¹ și, într-o a treia accep-
ție, balcanismul, „ca răscumpărare prin artă
a unei geografii adiabatice, trebuie înțeles
ca o școală de stil ce aglutinează sensibilități
diferite și, axiologic vorbind, ca o formă de
libertate în primul rând interioară, în
condiții cu regim preponderent autocratic¹¹.
Dincolo de conceptul de balcanism literar,
care apare cu o constanță semnificativă în
aceste pagini, tematica volumului se leagă
și de relevanța spiritului transilvan („Ar-
deleanul are dorința, dar și voința spiri-
tului de sistem sau, mă rog, de cuprinde-
re sistemică¹¹), care se caracterizează prin
mentalitatea pragmatică, a lucrului bine
făcut („el își duce gândul până la capăt¹¹),
sau prin accesul la „regalitatea¹¹ categoriei
organicului, „decelabilă în modul cum (re)-
trăiește istoria, în atașamentul față de
valorile date sau create¹¹. Interesante sunt,
alături de aprecierile despre profesia și
vocația de dascăl universitar, paginile con-
fesive; aici sunt rememorate aspecte ale
unei copilării ultragiate de demonia comu-
nismului, în care lectura a constituit un
refugiu, o cale de acces spre universul fic-
țional eliberator, după cum literatura de
calitate a constituit o modalitate de „rezis-
tență pasivă¹¹. Referindu-se la conceptul
de „geografie literară¹¹, Mircea Muthu re-
levă principalele dimensiuni ale unei ast-
fel de modalități de explorare critică, ce
se integrează în „studiul de morfologie a
formelor de reprezentare literară¹¹, ilustrând







„principiul unității in diversitate^ și funda-
mentându-se deopotrivă pe principiul sin-
cronic și pe cel diacronic. Pe de altă parte,
mai trebuie să subliniez că încărcătura etică
a acestor dialoguri este dincolo de orice
îndoială; criticul și teoreticianul literaturii
își expune cu pertinență și fermitate con-
vingerile, crezul său estetic, în care ideea de
deontologie literară este mereu prezentă
(„Nu-mi place provizoratul eternizat,
nu-mi place lipsa de construcție, dat fiind
faptul că, pentru mine, fundamentală este
construcția, sinteza, dar o sinteză care se fa-
ce mereu, din mers. Nu-mi place aleatoris-
mul, și încă ceva: nu-mi place, în această
perioadă a postmodernismului [...] că nu
se caută acele elemente care coagulează o
forma mentis care, intr-adevăr, să fie o re-
plică la modernitatea târzie sau la marea
modernitate cristalizată în perioada inter-
belică¹¹). „încrederea în cuvânt¹¹, vocația sin-
tezei, aspirația spre un benefic orizont in-
terdisciplinar, asumarea funcției soteriolo-
gice a cuvântului scris și relevarea șanselor
lecturii și comunicării literare de autode-
finire și întemeiere a reliefului spiritual al
ființei într-o lume acaparată tot mai mult de
imagine - sunt doar câteva dintre reperele
tematice care articulează structural această
carte în care regăsim (auto)portretul spiri-
tual al unuia dintre cei mai înzestrați critici
literari și teoreticieni ai literaturii de astăzi.







O înviere mascată


Mihaela Ursa


VĂD ÎN cel mai recent
roman al Dorei Pavel,
Pudm (Iași: Polirom, 2010),
geamănul poetic al primului
roman al autoarei, Agata
murind. Și unul, și celălalt
spun povestea prezenti-
ficării unor absențe: în
murind, rescrierea
absenței Agatei de către

sora ei Augusta prilejuiește un discurs ca-
re își extrage forța tocmai din senzorialita-
tea maladivă și seducătoare a recuperării
unei fantome, a unui inexistent dublu. în
Pudm putem citi jumătatea nescrisă a ace-
lui roman: cum ar fi dacă dorința de a
nu-1 pierde pe cel atât de important pen-
tru noi ni s-ar împlini și dacă el ar mai avea
o șansă la viață? Dacă nu am avea de re-
zolvat problema depășirii morții celuilalt?
Punctul în care cele două romane se despart
fundamental este imprevizibila soluție nara-
tivă: în locul unui nou roman psihologi-
zant, scris la persoana întâi, din perspecti-
va martorului absenței/morții, Dora Pavel
ne oferă aici perspectiva protagonistului
acestei tranzacții viață-moarte, perspectiva
mortului reînviat însuși, redată în mare
parte de la distanța persoanei a treia. De
altfel, nu este niciun secret că Dora Pavel
este o scriitoare de obsesie, că explorări-
le sale romanești preferă să adâncească un
set limitat de termeni (vezi gemelaritatea,
incestul, explozia tabuului sexual și în mai
puțin reușitul Captivul), înainte să expan-

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 23

deze tematic. Avantajul acestei sondări, al
acestui efort vertical, este excelența psi-
hologică, analitică și contemplativă, dez-
avantajul îl reprezintă parțiala sacrificare a
epicului.
   Povestea este cât se poate de șocantă:
Carasiniu, tânărul de douăzeci și șapte de
ani în jurul căruia se construiește Pudră,
se trezește într-o situație de transfigurare
pe care o înțelege tot atât de puțin pe cât
înțelege Gregor Samsa trezirea lui drept
gândac. După două zile de moarte clinică,
declarația de identitate „eu-sunt-restaura-
tor-de-artă“ îl ridică din morți în capela
familiei. Prima parte a romanului este ocu-
pată de această reapropriere a vieții, din
interior, dinspre stomac, către exterior, iar
cheia narativă este kafkiană: de la „lichidul
și secrețiile gastrice¹¹, de la o conștiință cor-
porală imposibil de mobilizat pentru a miș-
ca unitar un corp care fusese părăsit, până
la înregistrarea clinică și nonemotivă a
amintirilor de familie. Tot aici se află una
dintre cele mai importante chei de lectură:
imaginarea morții ca viață, dar și a unei
discontinuități între ce a fost înainte de
moarte și ce este după depășirea morții.
Carasiniu vede „ieșirea“ din moarte și în-
toarcerea la viață ca pe o cădere în gol, îm-
potriva percepției comune a morții ca
„ieșire“ din viață. Impulsul întoarcerii nu
există. Revenirea la cei dragi (tatăl său și
sora Carola) îi apare ca o impudoare ori ca
o impertinență („nu se face să apari așa,
tam-nesam în ușa casei la miez de noapte,
strigoiul amator și plicticos în care nu mai
crede nimeni“), dar refuzul său are de a face
(tot mai clar spre final, după ce depășește
„oroarea“ pielii celei noi) și cu potențialul
eliberator de determinații al acestei ieșiri
„dincolo^ („va trăi! La fel ca acum, n-o să
mai doarmă. N-o să mai doarmă noaptea...
n-o să mai doarmă în nicio noapte, n-o să
mai doarmă în nicio noapte, cât o trăi!“).
   Două filoane expresive se intersectează
în metafora pudrei: cel al morții și cel al ar-
tificiului măștii. Protagonistul, „marele
pudrat“, este cel care se ridică (întâi la
figurat, apoi la propriu), din propria pul-
bere, din praful și deșertăciunea care se
aleg, în comentariul ecleziastic, de orice
destin omenesc. Pe de altă parte, el este în
aceeași măsură „marele actor“ purtător de
mască, personajul versatil, „care ia mulajul
și glasul tău, statura și prestanța ta“, al
teatrului celorlalți. Disputat între iubirea
(dorită, dar neprimită) a Graziei și dorința
(necăutată, dar substituită iubirii) a Davi-
dei, Carasiniu restaurează la nesfârșit tablo-
uri incomplete: deprinderea „înfrânării“,
apreciată în tehnica restaurării plastice, este
practicată în amintire și rememorare alături
de machiajul sus-amintit. Romanul crește
din încetineala cu care se instalează lămu-

rirea, iluminarea unui răspuns, din ritmul
amnezic al refacerii unui original mărtu-
risitor. Pentru a afla adevărul, Carasiniu
parcurge bolgiile unui iad de recuzită (vezi
parcursul său dinspre capelă înspre spital,
poliție, restaurant, hotel). El însuși purtător
de mască (pentru că „mirosul de mort“ îl
însoțește ca pe Jean Baptiste Grenouille,
din Pai fumul lui Siiskind, propria lipsă de
miros - ca o marcă rușinoasă a identității),
Carasiniu ajunge în postura receptorului de
confesiuni.
    A doua cheie de lectură, oarecum su-
praimpusă, dar obligatorie, este aceea a sce-
nariului hristic al învierii: personajul Dorei
Pavel se trezește la viață a treia zi după
moarte, cade de două ori în genunchi pe
strada Bisericii Ortodoxe, parcurgând un
drum al crucii invers, coborând o Golgotă
care nu mai primește sacriiicii, este prima
dată recunoscut de Gina (femeie nu numai
cu numele, dar și proscrisă a lumii celor
vii). Pentru Dora Pavel, în Pudră, moartea
și învierea au devenit o farsă actoricească,
iar mântuirea nu se revelează decât pentru
a fi, în cele din urmă, refuzată (pentru că
maxima trezie de la capătul acestei nopți,
în plină lumină și la debutul vieții celei noi,
este înlocuită cu ațipirea, cu recăderea sal-
vatoare în somn).
    Pomeneam mai sus despre sacrificarea
epicului, pentru că - dacă dă dovadă de
vreo deficiență - atunci aceasta se vede în
momentele când romanul ar trebui să alter-
neze vocile pentru a construi mai multe
posibilități de lume. Or, în dialogurile lor,
personajele vorbesc cu aceeași voce, cu
aceeași fluență discursivă, cu aceleași pre-
ferințe lingvistice: Carasiniu „sună“ la fel
cu naratorul, uneori cu exagerări sapienția-
le, chiar și atunci când se adresează cuiva,
Gina „sună“ la fel cu protagonistul, iar di-
ferențele specifice rămân stridente, pilotul
de curse Caba îi vorbește lui Carasiniu, ca
un romancier, despre lulia, „cu brațe ma-
iestuoase și cu o piele nefiresc de albă, de
parcă ar fi fost zămislită la început de secol
douăzeci și ar fi reînviat acum, și pe care
n-o vedeam nicicum practicând sculptura
- o artă atât de atroce și de masculină,
în fond“. Ironic, personajele rămân în
acest fel unele „de hârtie“, niște măști până
la urmă în deplină conformitate cu rulajul
romanului în metaforele butaforice. Totuși,
ele nu sunt programate pentru acest sta-
tut, ci sfârșesc astfel, aș spune, pentru că
Dora Pavel iese aici dincolo de zona sa
de excelență (și confort artistic), care este
aceea a discursului direct, interior, de o
luciditate dureroasă, al eului.
    Spre deosebire Ae Agata murind, cu ca-
re, după cum spuneam, Pudră este com-
parabil la nivelul problematicii, noul roman
al Dorei Pavel afirmă o altfel de reușită
scriitoricească. Având o temă încă și mai






tare în ordinea puterii de sugestie, Pudră
mizează pe două piese câștigătoare: prima
este chiar tratarea tabuului existențial și re-
ligios în cheie derizorie, ca impostură, în
maniera în care apare în proza universală
contemporană, și nu încrâncenat negator,
cum apare în romanul modern (de analiză,
cu concluzie existențialistă, mai ales), cu
care autoarei i s-au atribuit afinități la pri-
mele romane. A doua este formularea unei
sfidări a verosimilității chiar din interiorul
convenției realiste, strict dependente de ve-
rosimilitate. Aceste mize de o importanță
crucială, alăturate stupefiantei intrări în
subiect, fac din Pudm un roman excelent,
care realizează atât un set de performanțe
estetice, cât și o ofertă pasionantă de lectu-
ră, concurând pentru eșalonul întâi al pro-
zei românești contemporane.






Limba de lemn,
de esență tare


Francisc Baja


SPECIFICĂ SISTEMELOR
totalitare, născută din
dorința de a masca reali-
tatea, limba de lemn își
manifestă în continuare
impostura în contempo-
raneitatea noastră, ce încă
nu și-a dezvoltat anticorpi
suficient de puternici. Car-

tea Limba de lemn in presă, coordonată de
Ilie Rad și apărută la Editura Tritonic,
conține studii ce au fost prezentate în
cadrul unui simpozion național din anul
2008, ce încearcă (și reușește) să găseas-
că o punte de legătură între limba de lemn
de astăzi și cea de dinainte de 1990.
    Dogmatizarea limbii de lemn în peri-
oada comunistă, precum ne-o înfățișează
în excelentul ei studiu Tatiana Slama-
Cazacu, se transpune într-o oficializare a
unui limbaj autoritar, internalizat „prin
memorare în mare măsură forțată, obli-
gatorie, întărită și prin teamă^, ce devine
în mâinile puterii chiar o „stratagemă“. O
stratagemă, căci învățarea ei însemna
obediență față de sistem, ce se răspândea
prin exemplul imitației, prin care limba
de lemn ajunge limbajul comun al prole-
tariatului, discursul plagiat ce-i unește în
aceleași stereotipuri lipsite de viață, până
la urmă reprezentând „un fenomen de
ștergere a diferențelor din limbaj“.
    Dar limba de lemn poate fi privită și ca
„un eșec al discursului^, perspectivă din


    Cărți primite la redacție


• Mihai Măniu-
țiu, Memoriile
hingherului,
roman, ilustrații
de luliana Vîlsan,
Cluj-Napoca: Ed.
bybliotek, 2010.

• Alexandru
Niculescu,
Peregrinări uni-
versitare europe-
ne - și nu numai,
București: Ed.
Logos, 2010.

• Paul Morand
L'Europeen: Les
Actes du Collo-
que, septembre,
2009, Bucarest,
Ambassade de
France en Rou-
manie, l'lnstitut
Frangais de
Bucarest.

• Letiția llea,
Blues pentru cai
verzi, București:
Ed. Cartea
Românească,
2010.

24 • APOSTROF

care ea este „demnă de a fi ridiculizată",
precum ne spune Gabriela Rusu-Păsărin,
iar această cădere a limbajului este negocia-
tă de fiecare vorbitor în funcție de ca-
pacitatea sa de a nu se lăsa asimilat în acest
tip de limbaj. Fie că vorbim de „snobism"
sau de „constrângere", prin care ea este în-
corporată în gesturile cotidiene, ea consti-
tuie și accesul, nu neapărat ezoteric, la un
cod al limbajului. Cei ce îl codifică și de-
codifică sunt participanți la un discurs emi-
namente nereflexiv, pentru simplul motiv
că „limba de lemn nu este reflexivă¹'. Lim-
ba de lemn enunță realități care par a fi rea-
le și care sunt doar o evanescentă perdea de
fum ce maschează impostura ori incapaci-
tatea de a gândi rațional.
   Felul în care se produce acest limbaj
utopic îl aflăm din studiul lui Dumitru
Irimia: suspendarea „raportului semantic
realitate-cuvânt și absolutizarea funcției co-
native a limbajului transformat în mijloc de
manipulare". Realitatea întotdeauna a
constituit un obstacol pentru sistemele to-
talitare. Pentru a face față acestei realități
materiale și sociale, trebuia inventată o so-
luție, artificială evident, iar discursul să de-
vină un „act de pseudocomunicare lingvis-
tică, în contradicție cu însăși natura limbii".
   Limba de lemn, limbajul artificial, dis-
cursul codificat recurg la „un număr mare
de eufemizări", precum reiese din studiul
Nicoletei Mihai, eufemizări prin care se
încearcă denominarea directă a „unei rea-
lități neplăcute", procedeu totuși primitiv,
rămășiță a epocilor animiste. Un caz pil-
duitor îl avem în contextul cutremurului
din 1977, când autoritățile se străduiau să
întocmească o telegramă cât mai diafană
Ceaușeștilor aflați în Africa, adică să îmbăl-
sămeze eufemistic realitatea:

   In loc să organizeze imediat ajutoare de
   urgență, echipa rămasă în locul lor a pierdut
   ore în șir întrebându-se cum să formule-
   ze telegrama prin care să-l informeze pe
   Ceaușescu în legătură cu catastrofa. S-a
   pierdut astfel timp prețios pentru a potrivi
   fiecare cuvânt, fiecare nuanță, fiecare epitet
   - pentru a minimaliza catastrofa și a-1 asigu-
   ra pe Conducător că guvernul controlează
   situația.

Procesul eufemizării se reflectă la toate ni-
velele administrației, fie că ele maschează
dezastrul economic, prin cuvinte de genul
lipsuri, neajunsuri sau echivocul comic al
termenului greutăți, fie că maschează ani-
hilarea claselor sociale împrumutând ter-
meni tehnici, ca epurare, sau militari, pre-
cum lichidare.
   Totuși, limba de lemn nu e o limbă
moartă. Ea își trăiește încă actualitatea.
Conform lui I. Funeriu, prezent și el cu
un studiu excelent, regăsim în cadrul dis-
cursivității contemporane, chiar în cadrul
proiectelor de cercetare științifică, „relicve
ale limbii de lemn, care se reproduc ruti-
nier în toate tipurile de discurs". Motiv
pentru care autorul califică limba de lemn
de astăzi drept un adevărat „strigoi",
aceasta pentru că, deși oficial am decla-
rat-o decedată laolaltă cu gloria comu-
nismului, „moaștele ei ne vizitează încă".
Cauza se află în „formidabila capacitate de
regenerare a limbajului de lemn. Matrițe-
le sale se reînnoiesc mereu, tot așa cum
în natură apar forme noi de paraziți re-
zistenți la medicamente. Sistemul imuni-

tar al acestui limbaj se dovedește a fi, ca
la toți paraziții, foarte tenace".
    Tot ce ne rămâne de făcut este să ne
vaccinăm din timp împotriva limbii de
lemn și, eventual, să citim periodic câte o
nouă apariție editorială ce tratează mal-
formațiile viitoare ale acesteia.







Mărturisirile unui om
de cultură


Constantina Raveca Buleu


A TRĂI, A scrie, volumul
lui Augustin Buzura
apărut în 2009 la Editura
Limes din Cluj-Napoca,
reafirmă, încă de la nivelul


titlului său, echivalența
ontologică dintre viață și
cărți, mărturisită de mulți
scriitori.


U tfiul
flSlRlO

    Am spus deseori că îmi măsor viața în cărți
   și nu în ani - scrie Augustin Buzura în des-
   chiderea cărții. Iar cum mai am suficiente
   subiecte de roman, dar și puterea de a le
   scrie, încerc să-mi petrec cât mai mult timp
   în lumea personajelor mele. Din când în
   când însă, sunt obligat să privesc în urmă cu
   luciditate, fără prejudecăți, anumite momen-
   te importante sau întâmplări peste care am
   trecut în grabă sau le-am lăsat rezolvarea
   în seama zilei de mâine. Un mâine în care
   am crezut cu toată puterea și de dragul că-
   ruia, în acele zile uimitoare și atât de mult
   visate, ale Revoluției, aș fi sacrificat orice,
   tară ezitare.


A trăi, a scrie reprezintă o asemenea privire
înapoi, o analiză și o explicare a traseelor
biografice, o tentativă de clarificare a locu-
lui omului și scriitorului Augustin Buzura
în țesătura capricioasă a istoriilor reale și
fabricate în învălmășeala postrevoluționa-
ră, dar și o plonjare în geneza creației sale
și a principiilor care-i structurează arta
scriitoricească.
    Perspectiva sintetică din De la un zid
la altul, prima parte a volumului, dezvălu-
ie, pe de o parte, profilul unui profesionist
al scrisului și, pe de altă parte, o conștiință
extrem de sensibilă la mutațiile istorice și
la efectele lor asupra culturii. Cea dintâi
ipostază se concentrează perfect în mărtu-
risirea: „odată ce am înțeles ce înseamnă a
scrie și a răspunde pentru fiecare cuvânt,
m-am străduit să-mi fac meseria de scriitor
cu orice risc". însă „orice risc", în contextul
regimului Ceaușescu, departe de a fi urmat
post festum de alocarea orgolioasă a vreu-
nei disidențe, se traduce printr-o atitudi-
ne inteligentă, lucidă și responsabilă. Gra-
ție acesteia, decembrie 1989 l-a găsit pe
Augustin Buzura pendulând între resem-
narea cu ideea unei existențe percepute ca
un război de uzură și, în trena căderii
Zidului Berlinului, speranța că lucrurile se
pot schimba și în România. Reluată în A
trăi, a scrie, după o editare anterioară în-
tr-un volum din 2004, convorbirea sa cu
Crisula Ștefănescu, realizată la Miinchen
la începutul lui decembrie 1989, consem-
nează această speranță pe fundalul unui

autoportret dinamic al entității formate din
omul și scriitorul Augustin Buzura. Incur-
siune genealogică în istoria personală și în
istoriile cărților pe care le-a scris, O con-
vorbire cu Crisula Ștefănescu dezvăluie pro-
filul unui om dc cultură sigur de valorile
estetice cu care operează, tranșant în apre-
cierea adecvării unor stereotipii din aria
mentalităților, obiectiv în raport cu gradul
de implicare al scriitorului în treburile
Cetății, dar, mai ales, înclinat către o iden-
tificare integrală cu propria sa creație. în
acest context, o declarație precum: „Bio-
grafia mea nu are importanță. Eu sunt
cărțile mele și atâta tot" nu intră în contra-
dicție cu recunoașterea ubicuității politicii
pe fiecare palier existențial, inclusiv pe acela
al scrisului. Adăugat în 2004, Post-scriptum
reconfirmă perspectivele teoretice ale inter-
viului din 1989 și dă măsura statorniciei
convingerilor estetice, filosofice sau pur
mundane ale lui Augustin Buzura.
Afirmat în interviul realizat de Viorel
Cacoveanu în 1988 (redat în ultima sec-
țiune a volumului) și actualizat la Revolu-
ție, principiul speranței se estompează
treptat în fața asaltului istoriei, inventarul
incomod făcut de Augustin Buzura ac-
centuând involuțiile și tristețile din Ro-
mânia postrevoluționară.


Din nefericire - notează scriitorul -, nici cel
mai cinic dintre cinici nu cred că și-ar fi pu-
tut imagina cum va fi România peste două-
zeci de ani. O țară muribundă. Așa a carac-
terizat-o președintele ei, domnul Traian
Băsescu. Sigur, este și meritul nepieritor al
domniei sale că a ajuns astfel, deși nu sunt
convins că a reușit să înțeleagă acest amă-
nunt. La noi, numai alții sunt de vină. Chiar
și oracolul din Dămăroaia, Silviu Brucan, ne
dăduse douăzeci de ani ca să ne revenim, nu
să ne pomenim în situația jalnică de acum,
când am ajuns iarăși în plin ceaușism, dar
în versiunea lui cea mai penibilă și cu ac-
tiviștii cei mai nerușinați.

în opinia lui Augustin Buzura, linșajele
mediatice, distrugerea valorilor intelec-
tuale, politizarea culturii și carențele grave
ale sistemului transformă România într-o
„țară în care te simți tot mai străin și in-
util". Nota personală adusă în sprijinul
acestei opinii vine din reconstituirea pro-
priei sale experiențe cu Fundația Culturală
Română, în vreme ce seria de interogații
despre libertate și dictatură, inserate în-
tr-un dialog rafinat cu Dostoievski sau
Erich Fromm, convertește cultural întrega
viziune într-un discurs menit să dea mă-
sura intelectualului Augustin Buzura.


Privind în urmă cu toată luciditatea, pot
susține cu „cărțile pe masă" că, mie, per-
sonal, Revoluția nu mi-a redat libertatea de
a scrie, deoarece, în ciuda cenzorilor și a
amenințărilor, m-am simțit întotdeauna
liber. Drept pe care, de altfel, mi l-am câș-
tigat singur. Și, totuși, mi-a adus și mie ceva
Revoluția: o nouă generație de agresori [...]
Dacă aș avea măcar câțiva ani mai puțin,
m-ar tenta niște baricade, la propriu, și sunt
convins că nu aș fi singur pe ele. Paginile
acestei cărți, așa cum au fost ele scrise, sunt,
însă, din păcate, singura mea baricadă. Pe
care sper să am puterea să o înalț și mai mult


- scrie, în 10 noiembrie 2009, Augustin
Buzura, fidel credinței sale că a scrie
înseamnă implicit a te implica și a face

       (Continuare în p. 29)


Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 25

    Film

        Avatar - o mașină
        de fantasme și reverii


loan Pop-Curșeu

S-AU SPUS și, desigur, se vor mai spune
încă foarte multe lucruri despre Avatar,
filmul din 2009 al lui James Cameron, cea
mai scumpă producție (buget de 237 de
milioane de dolari, plus încă 150 de milioa-
ne investite în publicitate) și unul dintre
cele mai mari succese din istoria cinema-
tografului. Că ar avea un scenariu inept,
plin de naivități revoltătoare; că ar fi încăr-
cat de semnificații rasiste; că ar fi preapo/z-
tically correct-, că nu s-ar plasa - ca produs
estetic - nici la înălțimea banilor investiți
în el, nici la nivelul fabulosului succes de
public repurtat. Relativa dizgrație de la pre-
miile Oscar, care au adus filmului doar trei
statuete (efecte speciale, imagine, sceno-
grafie), în locul celor nouă scontate în ur-
ma nominalizărilor, a relansat dezbaterile
pe un ton foarte critic. Ar fi, fără doar și
poate, interesant de analizat fiecare obiecție
în parte, dar nu semnificațiile ideologice
sau problemele relative la management și
marketing mă vor interesa aici. Voi încerca
o scurtă analiză pur estetică a filmului, cen-
trată, așadar, în primul rând pe scenariu,
apoi pe detalii legate de compoziția ima-
ginii și pe câteva observații punctuale
despre muzică.
   Cei care obiectează banalitatea scenariu-
lui pierd din vedere că Avatar se încadrează
în categoria filmului SF, că nu e o dramă
psihologică sau orice alt fel de producție
cinematografică, unde complexitatea și fi-
nețea scenariului ocupă un rol major în
efectul estetic trezit de opera în cauză. Nu
trebuie, prin urmare, să căutăm aici un
scenariu de calitatea celor din Citizen Kane
sau Hiroshima, mon amour.
   Mai mult decât atât, aspectele SF ale fil-
mului (omniprezența ecranelor, rolul jucat
în povestea din Avatar de echipa de cerce-
tători condusă de Grace - Sigourney Wea-
ver - care face investigații pe planeta Pan-
dora, câteva ecouri din Jurassic Park de
Steven Spielberg) se conjugă armonios cu
o logică de basm, excelent pusă în scenă de
regizor. De această logică de basm țin în-
fruntarea dintre bine și rău și polarizarea
maniheistă a personajelor (nuanțată totuși
uneori), precum și tema centrală a filmului,
aceea a unei inițieri. Să ne aducem aminte
în câte basme eroul, la fel ca Jake Sully
(Sam Worthington) al nostru, este la în-
ceput un tânăr prostuț, dar cu inimă vitea-
ză, care sfârșește - la capătul lanțului de
încercări inițiatice - prin a deveni om în
deplinul înțeles al cuvântului. Aventura
ontologică a lui Jake se petrece la două ni-
veluri diferite. în primul rând, printre oa-
meni, devine, din soldatul american pro-
slăvind ideologia militaristă a țării sale
(exercitată acum, în 2154, și la 4,4 milioa-
ne de ani-lumină de Terra), prin interme-

diul prieteniei cu oamenii de știință, sen-
sibil la valori neperisabile: prietenie, dra-
goste, devotament, atașament față de na-
tură (manifestat în forme apropiate de
ecologismul radical contemporan, de pan-
teismul cvasireligios al mișcării New Age).
Apoi, în paralel, printre Na’vi, învață să
adopte un nou mod de viață, în armonie cu
pulsul Marii Mame (Eywa), devenind astfel
Omaticaya, membru cu drepturi depline al
poporului uriașilor albaștri și codați de pe
Pandora. Scurtcircuitând și amestecând în
permanență cele două niveluri ale inițierii
lui Jake Sully, Cameron construiește o po-
veste care - deși aparent simplă - ține spec-
tatorii atenți pe tot parcursul filmului și îi
stimulează din punct de vedere emoțional.
    De fapt, inițierea lui Jake Sully mai pre-
zintă un aspect, care o leagă de marea tra-
diție romantică a literaturii cu avataruri.
Derivând din sanscritul avatara, care de-
semnează coborârea unui zeu într-o formă
umană (dar nu obligatoriu), pe durata unei
vieți, această schimbare de identitate, de
trup, i-a fascinat pe scriitorii veacului al
xix-lea. Avatar de Th. Gautier (1856) pu-
ne în scenă povestea pasiunii lui Octave
de Saville pentru contesa lituaniană Pras-
covie Labinska. Deoarece contesa își iubeș-
te soțul și fiindcă pasiunea tânărului pare
lipsită de orice speranță, Saville își trimite,
ajutat de bizarul doctor Balthazar Cher-
bonneau (un hibrid de Faust și Mefistofel),
inițiat în India în doctrinele cele mai stra-
nii, sufletul în cel al contelui Olaf Labinski.
Chiar și așa, contesa nu-1 iubește, deoarece
Saville rămâne un melancolic incurabil, cu
crize de violență, un personaj cu caracter
sumbru, diferit de cel al soțului angajat în
războaiele din Caucaz. Doctorul Cherbon-
neau (al cărui nume prezintă oarecari legă-
turi simbolice cu cărbunele) schimbă iden-
titățile încă o dată, dar sufletul lui Saville
evadează în spațiul nelimitat și doctorul,
deja bătrân, profită pentru a se transfera pe
sine în trupul inert al lui Octave, bene-
ficiind astfel de o nouă viață. Avatarul lui
Gautier, la fel ca filmul lui Cameron, este
deci o poveste despre dezmărginire, despre
libertate, despre dragostea mai presus de
fire - care nu se poate desăvârși decât cu o
schimbare de personalitate, cu o transgre-
siune a datelor imediate ale ființei. Mai
mult însă decât cu nuvela lui Gautier, filmul
lui Cameron mi se pare a avea fascinante
conexiuni cu Avatarii faraonului Tla, de
Eminescu, atât la nivelul atmosferei fantas-
tice, al filozofiei panteiste în care se scaldă
cele două opere, cât mai ales la nivelul
compoziției vizuale a peisajelor sau la cel
al utilizării savante a cromaticii.
    Și, până la urmă, ca să închei cu ches-
tiunea scenariului făcând o paranteză, un

film ca Avatar cade bine în România con-
temporană, unde politicienii din vârful
piramidei promovează proiecte distrugă-
toare pentru mediu și pentru cetățenii
zonelor afectate, doar din rațiuni financia-
re: în Munții Apuseni, Roșia Montană și
Ocoliș ar fi doar două exemple în acest
sens. Dacă semnalul de alarmă tras de ONG-
uri, de artiști, de intelectuali, de oamenii
simpli afectați de aceste proiecte nu va trezi
pe nimeni, nu ne rămâne decât să sperăm
că natura ultragiată, Eywa, se va răzbuna.
Dar, dincolo de scenariu și de mesaj, acest
film se dovedește extrem de captivant
și aș spune chiar revoluționar pe tărâmul
specific al cinematografului, anume acela al
imaginilor mobile, al poveștii spuse cu suc-
cesiuni de cadre, al desfătării pure a pri-
virii - pe care n-o poți respinge decât în
numele unor argumente „protestante¹¹.
    în 1933, cu o intuiție profetică, Benja-
min Fondane afirma în legătură cu evoluția
ulterioară a cinematografului, care tocmai
devenise din „mut“ - „vorbit¹¹, o serie de
lucruri care nu pot să nu ne frapeze după
ce ieșim de la proiecția cu Avatar.

    Acesta e un vechi vis al negustorilor de ci-
   nema. în neputința lor de a copia viața -
   ceea ce cred ei că e viața - au sperat, de la
   început, să demoleze teatrul și să treacă pe
   acolo cu plugul. Dar pentru aceasta trebuia
   captată vorbirea; a fost captată; trebuia
   surprins relieful - va fi surprins. Va rămâne
   de obținut culoarea, deoarece viața - se pare
   - e colorată: va veni și asta. Va trebui apoi
   să ne smulgem din această „convenție¹¹ pue-
   rilă: ecranul, ca și cum filmul n-ar fi decât o
   pânză pictată. Pe gârlă cu el! Se va proiecta
   în spațiu liber.

Iată, așa cum preconiza Fondane în 1933,
cu filmul lui James Cameron - deși nu ne
aflăm în fața singurei tentative de acest gen
(s-au produs deja aproximativ 250 de filme
3D, cele mai multe americane) - cinema-
tograful a dobândit pe de o parte relieful,
și încă unul așa de pregnant, încât specta-
torul are senzația că e acolo, în inima
imaginii, că „avatarul¹¹ său participă la ac-
țiune, iar pe de altă parte proiecția este pe
cale să se elibereze de „convenția¹¹ ecranu-
lui. Senzația produsă de aceste două pro-
cese paralele, solidare, e într-atât de pu-
ternică, încât, când colonelul ticălos ordonă
o șarjă cu bombe lacrimogene împotriva
indigenilor, una dintre ele a explodat așa
de aproape de mine, că m-am lipit in-
stinctiv de spătarul scaunului, cu o mișcare
bruscă, incontrolabilă, de panică.
    Grație filmării originale, cu un sistem
revoluționar, pus la punct de Cameron îm-
preună cu directorul de imagine Vincent
Pace, și numit „fusion digital 3D camera

26 • APOSTROF

system“, care-i permite regizorului să evo-
lueze liber într-un spațiu 3D și să editeze
pe computer universul astfel generat, pro-
funzimea de câmp ajunge la un nivel de
rafinament încă neatins în nicio epocă de
evoluție a cinematografului. Aparatul in-
ventat de Cameron & Pace și construit de
Sony este de zece ori mai ușor decât tra-
diționalele camere de filmat în 3D, poate fi
mânuit de un singur operator și este pre-
văzut cu o pereche de lentile stereoscopice,
menite să se apropie de modul în care per-
cepe realitatea ochiul uman. Acest tip de
aparat i-a îngăduit regizorului să capteze
simultan două imagini care se aliniază per-
fect și produc astfel iluzia de profunzime și
mai ales pe aceea de relief. Spațiul este in-
finit de adânc și cred eu că aruncă definitiv
în aer partiția tradițională in prim-plan, plan
mediu și plan îndepărtat, pe care ne-a im-
pus-o în mod totalitar experiența picturii
în perspectivă a Renașterii, cu modelul ei
geometric riguros, dar finit, de convergență
a axelor de simetrie în punctul asupra că-
ruia ochiul se focalizează în mod spontan.
In Avatar, modelul perspectivei geometrice
nu mai funcționează, spectatorul nu mai
are loc fix de unde să domine cu privirea
opera de artă (e înăuntru), ochiul percepe
formele în același timp din mai multe
puncte, iar imaginea se hipertrofiază în
toate direcțiile, punând sub semnul între-
bării conceptul însuși de cadraj sau sepa-
rarea netă între lumea ficțională și lumea
spectatorului... Ca să revin la experiența
empirică de spectator, au fost momente
când mi se părea că sunt inserat în textura
imaginii, că mă înconjoară formele fantas-
tice create de regizor din stânga și din
dreapta, ba mai ales de deasupra, că exis-
tă jocuri de imagini paralele dincolo de
suprafața de încadrare a ecranului.
    Somptuozitatea vizuală a filmului vine
și de la cromatică. Se vădește aici o predi-
lecție a lui Cameron pentru culorile pure și
mai puțin pentru nuanțe, pentru contras-
tele marcate clar, fără tranzițiile de rigoare,
ori pentru luminozitatea puternică, menită
să pună și mai bine în lumină cruzimea
culorilor. Verdele strălucitor al pădurii de
pe Pandora rămâne multă vreme întipărit
pe retină, la fel ca albastrul-turcoaz al ikra-
nilor, un soi de pterodactili călăriți prin aer
de războinicii Na’vi. Ca să nu mai vorbim
de roșul purpuriu al uriașului monstru
Toruk, încălecat asemenea calului înaripat
din poveste de către erou, în momentul
când merge să salveze poporul primejduit
de locuitorii cerului (adică de oameni). To-
ruk se decupează în contrast pe cerul al-
bastru, într-un tablou situat undeva între
Rousseau Vameșul, benzile desenate și jo-
curile video cele mai recente, în Avatar,
noaptea se petrec relativ puține scene, doar
atunci când regizorul vrea să pună în evi-
dență, prin contragere, o ecuație coloristică
de mare impact. Memorabilă este astfel
imaginea copacului sufletelor, un soi de
Axis mundi, ce îi adăpostește pe toți Na’vi
după ce se sting, ale cărui lungi frunze roz,
filamente electrice translucide, unduie ușor
pe fundalul maroniu-închis al nopții, în
timp ce protagoniștii, Jake Sully și Neytiri
(Zoe Saldana), fac dragoste.
    Efectele vizuale ale culorilor sunt ac-
centuate și subliniate de dimensiunile obi-
ectelor. Pe Pandora, totul e gigantic: copacii,
munții plutitori (magrittieni, totuși ne-
verosimili într-un loc unde gravitația pare

să existe), cascadele, animalele, florile, uma-
noizii care locuiesc pe această planetă (di-
mensiunea lor e dublă față de a pământeni-
lor). în acest sens, putem afirma că poetica
regizorală a lui James Cameron este în mod
evident hiperbolică, mizând pe grandoa-
re, hipertrofie, depășire permanentă a limi-
telor în toate direcțiile posibile (inclusiv li-
mitele inerente limbajului cinematografic).
   Poate că t< )t ce am afirmat până acum e
de natură să dea impresia că Avatar e un
film static. Dimpotrivă, e o operă de artă
extrem de dinamică, grație efectelor spe-
ciale excepționale și montajului „rapid“ al
scenelor, ori conjugării impecabile între
imaginile generate exclusiv pe computer
și ceea ce s-a filmat cu actori reali (doar
37!) și a fost ulterior prelucrat informatic.
Camera pare cuprinsă de frenezie și specta-
torii o urmează în somptuoasa ei explorare
a spațiului: urcușuri vertiginoase, plonjoa-
ne amețitoare, baleiaje fulgerătoare, schim-
bări sacadate de unghiuri, ca în secvențele
unde Jake și Neytiri călăresc pe ikrani, după
ce inițierea străinului s-a desăvârșit cu cap-
turarea zburătoarei ce urmează a-i fi înso-
țitoare în toată viața ulterioară de război-
nic. Scenele care presupun o viteză de
percepție situată cu mult peste limita nor-
mală se conjugă adesea cu prim-planuri
menite să fixeze în memorie până și deta-
liile cele mai insignifiante, cum ar fi punc-
tele strălucitoare de pe chipul ființelor
Na’vi sau volutele machiajului facial ce
aduc aminte de labirinturile pe care și le
zugrăvesc pe chipuri femeile caduveo întâl-
nite de Levi-Strauss într-o Amazonie la fel
de exotică și de luxuriantă ca Pandora.

   La impresia de vertij pe care o comuni-
că ansamblul, contribuie în mare măsură și
dozajul savant al zgomotelor sau coloana
sonoră foarte reușită (realizată de James
Homer). în materie de muzică, se trece de
la sonorități psihedelice, transmundane
(Into the Na’vi Wirld), la mari ansambluri
simfonice, sau la un cântec în stil MTV, I See
Tou, interpretat de Leona Lewis, despre
care putem paria că - la fel ca tema din Ti-
tanic - va deveni un hit superascultat pe
întreaga planetă. în anumite momente de
criză, când încearcă de pildă să vindece ră-
nile cuiva, Na’vi psalmodiază un cântec
straniu, cu intonații liturgice gregoriene,
care-i învăluie pe spectatori și care se
păstrează multă vreme gravat în urechea in-
ternă. Tot în categoria muzicii, ori cel pu-
țin a muzicalității, aș include și limba in-
digenilor, special inventată de Cameron
pentru Avatar, dotată cu sonorități aspre,
rugoase, însă nu lipsite de armonie.
   Nu aș putea încheia mai bine decât ci-
tându-1 pe Victor Cubleșan, care, într-o
discuție despre Avatar, îmi spunea că e ex-
traordinar cum filmul acesta reinventează
cinematograful: e o producție pe care n-o
poți vedea acasă, e un fenomen social, o
operă de artă care te silește să te reîntorci
în sala întunecată. Și, aș adăuga eu, te sileș-
te să te gândești aproape obsesiv la acele
imagini profunde, sticloase, de o purita-
te vizuală de gheață, care nu-și produc
efectul estetic deplin decât pe ecranul
gigantic, redevenit și pentru generațiile
de azi o mașină de fantasme și reverii.

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 27

    in memoriam

  Alexandru Mirodan


Uniunea Scriitorilor din România și
    Asociația Scriitorilor București anunță
cu tristețe încetarea din viață a scriitorului
Alexandru Mirodan, cunoscut drama-
turg și publicist. Alexandru Mirodan es-
te pseudonimul dramaturgului Alexandru
Zissu Saltman. S-a născut pe data de 5
iunie 1927, la Budeasa, în județul Argeș.
După ce a absolvit liceul la București, a
lucrat ca redactor la publicațiile Tinerețea,
Tînărul muncitor, Scinteia tineretului. In
anul 1956, la Teatrul Național București
s-a jucat, cu un succes deosebit (peste 900
de reprezentații), prima sa piesă, Ziariștii.
Un alt succes de public și de prestigiu l-a
reprezentat inaugurarea Teatrului de Come-
die din București, pe 5 ianuarie 1961, cu
piesa Celebrul 702. în anul 1966 a primit

Premiul I. L. Caragiale al Academiei Ro-
mâne. în 1976, Alexandru Mirodan a emi-
grat în Israel, stabilindu-se la Tel Aviv. A
înființat, împreună cu poetul Sebastian
Costin, revista în limba română Minimum.
Opera sa de referință este considerată Dic-
ționarul neconvențional al scriitorilor evrei de
limbă română, apărut la Tel Aviv. Alexan-
dru Mirodan a tradus multe volume, în
special romane polițiste. Prin dispariția lui
Alexandru Mirodan, literatura noastră su-
feră o dureroasă pierdere.



Vicu Mîndra


Uniunea Scriitorilor din România și
    Asociația Scriitorilor București anunță
cu tristețe decesul criticului și istoricului
literar Vicu Mîndra (Lewis Mendelovici).

Vicu Mîndra s-a născut în București, la 5
mai 1927. A absolvit Facultatea de Litere
și Filosofic din capitală în anul 1949 și a
devenit doctor în filologie în 1972. A lucrat
la numeroase publicații centrale și cultura-
le, precum și la Editura Tineretului, unde a
fost redactor-șef. A fost profesor la Fa-
cultatea de Litere a Universității București.
Vicu Mîndra s-a dedicat istoriei dramatur-
giei românești și textului de teatru româ-
nesc, realizînd muneroase lucrări din acest
domeniu. Dintre ele, cea mai vastă și mai
reprezentativă rămîne Istoria literaturii dra-
matice românești, lucrare de referință pen-
tru multe generații de filologi și oameni de
teatru. Prin dispariția lui Vicu Mîndra, li-
teratura noastră critică și învățămîntul fi-
lologic suferă o dureroasă pierdere.

Concurs național de poezie

PRIMĂRIA MUNICIPALĂ Gherla și Casa Municipală de Cultură
Gherla, în colaborare cu Mănăstirea Nicula, organizează Con-
cursul național de poezie ProVERS, ed. a rv-a, mai 2010. Concursul
se va desfășura pe două secțiuni:
   I. Volum de debut', scriitorii care au debutat în volum, la orice
editură națională sau internațională (condiție unică - ISBN), între
1. VI.2009 și 1.IV2010, pot trimite, într-un plic A4, volumul de
debut, în 5 exemplare, cu CV atașat, sau in format electronic, pe
adresa concursului. II. Grupaj de poezie in manuscris', tinerii poeți,
cu vârsta maximă de 30 de ani, nedebutanți în volum și (impli-
cit) nemembri ai USR, pot trimite, până la data de 15.IV2010,
minim 7 și maxim 10 texte poetice, tehnoredactate față-verso, în
5 exemplare, la 1 rând, font Times New Roman, corp 12. Intr-un
plic format A4 se introduce grupajul de poeme; pe prima pagină
a grupajului este scris un motto; în același plic A4 se introduce un
plic mic, închis, cu același motto scris pe verso; înăuntrul plicu-
lui concurentul va pune un CV care va cuprinde: a. mottoul pus pe
plicul mic și pe grupajul de poezii; b. nume/prenume; c. dată/loc
de naștere; d. studii, premii/distincții/activitate culturale/literare;
e. un crez poetic de maxim 10 rânduri; f. o fotografie tip buletin
(facultativ). Adresa la care vor fi trimise lucrările (pentru ambele
secțiuni) este Casa Municipală de Cultură Gherla, Piața Libertății,
nr. 1-2, mun. Gherla, jud. Cluj, cu mențiunea „Pentru Concursul
de poezie ProVERS - grupaj de poezie^. Grupajul de poeme poate fi
trimis și pe adresa concursulprovers@yahoo.com. In acest caz, se
atașează mesajului și CV-ul.
   Festivitatea de premiere va avea loc în cadrul întâlnirilor de la
Nicula, ed. a V-a, mai 2010. Premii: Premiul național ProVERS pen-
tru volum de debut: 1500 RON; Premiile pentru grupaje de poe-
zie: Marele premiu - 1000 RON, Premiul I - 700 RON, Premiul
II - 600 ron, Premiul III - 500 ron, Mențiune I - 400 ron,
Mențiune II - 300 RON, Mențiune III - 200 RON. Vor fi acorda-
te premii suplimentare, oferite de instituțiile culturale clujene, de
publicații și edituri și de persoane fizice: cărți, abonamente, publi-
cații, bani. Drumul, cazarea și masa vor fi asigurate de către orga-
nizatori. Deadline: 15 aprilie 2010!

Contact:
Luigi Bambulea - 0742 699 745 / lugil6sem@yahoo.com
concursulprovers@yahoo.com / htipy/concursidprovers.wordpress.com


Cafeneaua critică la Club Control

DUPĂ O lungă vacanță de vară-toamnă-iarnă, s-au reluat
întîlnirile Cafenelei critice.
   Proiectul de dezbateri culturale Cafeneaua critică, inițiat în
1994 de către Ion Bogdan Lefter la Facultatea de Litere a
Universității București, a fost continuat, în seria a doua, în anii
2008-2009, la Club TSC și la Club A. Seria a treia este găzduită
de Club Control (în pasajul Victoriei, intrarea dinspre str.
Academiei/Institutul de Arhitectură/str. Biserica Enei; e-mail:
feedback@control-club.ro, www.control-club.ro). La Cafe-
neaua critică sînt invitate personalități artistice și intelectuale
și se dezbat evenimente culturale și teme fierbinți ale actua-
lității.
   Prima ediție a seriei a treia a fost consacrată Centenarului
Eugen lonescu (n. 13/26 noiembrie 1909) și a fost prilejuită de
premiera spectacolului Cintăreața cheală & Lecția la Teatrul de
Comedie din București, în direcția de scenă a lui Victor loan
Frunză și cu scenografia Adrianei Grand. Invitați: Victor loan
Frunză, Adriana Grand, actorii Virginia Mirea, Florin Dobro-
vici, Mirela Zeța, George Costin, Dragoș Huluba, Andreea
Samson, Bogdan Cotleț și George Mihăiță, directorul Teatrului
de Comedie.
  Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.



Mii tomiste

 •                      Sub o înfățișare austeră, volumul Studii
tomiste (1), editat de Alexander Baumgar-
ten, reunește eforturi hermeneutice mul-
tiple, aparținând mai multor autori.
Efectiv, acest volum de studii însoțește
într-un mod lămuritor și exegetic apariția
în românește a celebrei Summa theohgi-
ca, tradusă în premieră în limba română
prin meritul Centrului de Filozofie An-
tică și Medievală al Facultății de Istorie și
Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“.
Citind volumul, aflăm câte ceva despre dificultățile ce se nasc
odată cu traducerea lui Toma din Aquino, despre raporturile
dintre filozofie și teologie și distincțiile specifice acestui raport,
și descoperim întâlnirea spirituală dintre Maimonide și Toma
din Aquino, dintre teologia ebraică și cea creștină. Un studiu
care ne-a provocat interesul este cel al lui Gabriel Chindea,
anume „Teoria tomistă a intelectului agent și echivocurile sale
în Summa theohgica, Quaestiones diiputatae de anima și De uni-
tate intellectusf în care se face, argumentat și convingător,
un mic inventar al echivocurilor și confuziilor teoriei tomiste
a intelecției, surprinzând un Toma ce încearcă să împace com-
pulsiv intelectul, agent producător de rațiune, cu lumea sensi-
bilă. (F. B.)


28 • APOSTROF

        •    Poeme de

arhIva >a ,,    _     .
   J\ Victor Teofil Ilieșiu

Biserica de lemn

Pe pragul tău ce-i ros de-atâta vreme
Mă înfioară gândul care geme,
Iar Crist pe cruce sângerând din rană
îmi face semn să hodinesc în strană.

(1944?)


Răbojeri de stihuri

Strunim viori și alăute
Pentru dorurile mute.
Ne încopcie cuvântul
Și ne saltă-n brață vântul.
Hodinim la cruci de vis
Unde e destinul scris.
Brâul versului se leagă
Peste inima întreagă.
Zboară cântecul pe creste
Pe răboj de stea să-ncreste
Slova gândului curat
în cuvinte strecurat.
Altoim pe trunchiul firii
Vorbele și trandafirii.
Se zidesc din crez și pietre
Podinile pentru vetre,
înflorim pe șterguri albe
Mărgărit de vers și salbe.
Mânecăm cu zorile
Și priveghetorile.

(1942)

Răscruce

Ajuns-am la capăt de drum
Cu traista nădejdii în mână.
Pe-ntinsuri, coloane de fum
Se urcă-n fuiorul de lână.

Purtat-am cuvântul merinde
Și apa veciei în cupă.
Pâinea vieții, Domnul mi-o vinde.
Și gândul îmi fuge șalupă.

      Sprinten urnească-se vrerea
      Și luciul de taine celeste.
      Fagurul truzii cu mierea
      Găsi-l-veți în scurta poveste.

      Dar marele cântec din mine
      L-oi scrie cu peana tăcerii.
      Pe struna de viers și de rime
      Va plânge arcușul puterii.

      (1942)

Mărturisirile
unui om de cultură
(Urmare din p. 25)
politică. De altfel, această convingere este
perfect consonantă cu afirmația din Me-
moria risipirii, unde autorul mărturisește:
„Dacă dețin vreo putere, ea izvorește din
cărțile mele“. însă o asemenea alocare a
puterii se cere însoțită și de imperativul
asumării responsabilității pentru cuvântul
scris.
   O privire mai detaliată în reverberațiile
interioare ale biobibliografiei lui Augustin
Buzura ni se oferă în a treia parte a volu-
mului, Tentația risipirii: Precizări incomode.
Pseudojurnalul, primul text al acestei sec-
țiuni, revelează, pe de o parte, scriitorul
prins între conștientizarea dimensiunii pe-
ratologice a literaturii și provocarea conti-
nuă și virtual infinită de a scrie Cartea, iar,
pe de altă parte, omul de cultură obsedat
de ideea de a construi (verbul „cel mai ar-
delenesc“, potrivit părerii din Victoria unui
învins, un text dedicat lui loan Inochentie
Micu-Klein), dar care asistă la degradarea

culturii românești, la falsificarea biografiilor
și la spectacolul grotesc al maculării ce-
luilalt. „Nu vreau să iau apărarea nimănui
- mărturisește scriitorul într-un text în care
încearcă să restaureze imaginea unor oa-
meni de cultură prinși în vânătoarea de vră-
jitoare de după 1989 -, dar observ că în loc
să studiem și să afirmăm marile opere, ne
concentrăm excesiv pe micile biografii. “ El
însuși victimă a culpabilizărilor postrevolu-
ționare, Augustin Buzura se apără furni-
zând extrase din dosarul său de urmărire
informativă, dând astfel o replică mai ales
Jurnalului lui Mircea Zaciu.
    Din culisele cenzurii. Recurs la memorie:
„Fețele tăceriD, Capcanele candorii: „Vocile
nopții“, Memoria risipirii, Victoria unui
învins și Simple mărturisiri se concentrea-
ză mai mult asupra scrisului, asupra ate-
lierelor romanelor lui Augustin Buzura.
Amestec de experiențe reale, intertext, is-
torie, documentare, trăiri interioare, prin-
cipii de construcție romanescă și cărți,
discursul acestor capitole insistă pe calita-
tea scrisului de luptă infinită cu moartea
fizică și psihică, pe insatisfacția perpetuă a
scriitorului pentru care cea mai bună carte

este întotdeauna cartea următoare, cea
nescrisă încă, dar mai ales, pe identitatea
structurală dintre viață și scris.
   Câteva interviuri, ultima parte a volu-
mului, grupează zece interviuri acordate de
Augustin Buzura între 1988 și 2008, fie-
care reafirmând practic valorile și principiile
întregii sale existențe creatoare, constant
mărturisite de-a lungul cărții. Fie că își
asumă ludic eticheta de „scriitor demodat“,
observând că „experiența arată că viața cea
mai lungă o au tocmai demodații“, pe când
„modelele trec“, fie că proclamă „suntem,
în fapt, ceea ce scriem“, Augustin Buzura
rămâne un profesionist al scrisului, dublat
de o conștiință responsabilă și implicată
social. De altfel, întregul volum constituie
o pledoarie pentru valoare și valorizarea
operei culturale, dar și o dezavuare a ve-
detizării inflaționiste a imposturii culturale
și a politizării excesive a spațiului cultural,
îar dacă literatura reprezintă pentru Augus-
tin Buzura o „nesfârșită luptă cu limitelecc
în perimetrul interdependenței dintre viață
și scris, așteptăm cât mai multe încălcări ale
limitei și tot mai multe cărți.

Anul XXI, nr. 4 (239), 2010 • 29

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mund Mercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

      Librăria Muzeului Literaturii Române
      SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •      12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •      24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •      48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

Cuprins

• Cafe Apostrof                                                                                                                        Cosmin Perța               13
                                                                                 2 • Comentarii critice                                                             
•                                                                                  N. Manolescu despre cenzură              Marian Victor Buciu         12          
                                                                                   • Dosar: Lucian Blaga                                                            
Situația Casei Monteoru                     Nicolae Manolescu            3         Patru amintiri despre Lucian și Cornelia Blaga Viorica Marinca               15  
• Eseu                                                                             • Lecturi libere                                                                 
Rîsul lui Cioran                             George Banu                  4                                                                                         
(traducere de Liana Lăpădatu)                                                      Urmuz în trei tipuri de ediții                  Ion Bogdan Lefter             18 
Efectul de culise                            Miriam Cuibus               14        • Proză                                                                          
• Cronica literară                                                                 Țara-tată                                   Anamaria Beligan            19       
                                                                                   (traducere de Dana Lovinescu și Anamaria Beligan)                                
                                                                                   • CU OCHIUL LIBER                                                                
Despre privirea piezișă și primejdiile ei       Irina Petraș                     6                                                                                  
Două volume de poeme                  Ștefan Borbely              7                Umilința și orgoliul scrisului                  Iulian Boldea                  23
• O CARTE ÎN DEZBATERE                                                             O înviere mascată                         Mihaela Ursa               23          
Restaurarea sensului                          loan Chirilă                    8    Limba de lemn, de esență tare               Francisc Baja                24      
Regăsirea unității                             Ovidiu Pecican                 9    Mărturisirile unui om de cultură             Constantina Raveca Buleu 25         
• Revista revistelor                                                               • Film                                                                           
                                                                                 8 Avatar - o mașină de fantasme și reverii      loan Pop-Curșeu             26     
• Estuar                                                                           • In MEMORIAM                                                                    
Spre o poezie săracă                        Biancamaria Frabotta         10        Alexandru Mirodan, Vicu Mîndra                                       28          
(traducere de Roxana-Adina Tohănean)                                               • Arhiva „A"                                                                     
• Poeme                                                                            Poeme de Victor Teofil llieșiu                                                29 
Daniel Lăcătuș               10                                                                                                                                     

30 • APOSTROF