


APOSTROF

• Daniela Dima și Andrei Șerban, în Franța, pe malul Oceanului Atlantic



Cum puteți ajuta
revista Apostrof, fără să
scoateți un ban din buzunar
                  Stimați cititori și colaboratori,

    LEGISLAȚIA DIN România vă permite în acest moment să
   sprijiniți o instituție de cultură, fără să scoateți un ban din
   buzunar.
     In conformitate cu legislația actuală, contribuabilii pot
   dispune asupra destinației unei sume reprezentînd 2% din
   impozitul pe venitul net anual impozabil, pentru unitățile
   nonprofit, ce funcționează în condițiile legii cu privire la aso-
   ciații și fundații.
     Calcularea, reținerea și virarea sumei de 2% din impozitul
   pe venitul net anual, obținut din salarii, onorarii, chirii,
   dividende etc., revin organului fiscal competent.
     Toate persoanele fizice și juridice din România pot da 2%
   din impozitul pe care l-au plătit statului în cursul anului 2009
   unor fundații sau asociații, pe care doresc să le sprijine
   material.
     Ce aveți de făcut în mod concret: trebuie să completați și
   să depuneți la organul în a cărui rază teritorială se află domi-
   ciliul Dvs. formularul 230 „Cerere privind destinația sumei
   reprezentînd pînă la 2% din impozitul anual“, cod
   14.13.04.13.
     Acest formular se completează de către persoanele fizice care
   au realizat, în anul 2009, venituri și care solicită virarea unei
   sume de pînă la 2% din impozitul anual, conform art. 57, alin.
   4 și art. 84, alin. 2, 3 și 4 din Legea nr. 571/2003 privind
   Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, pen-
   tru sponsorizarea entităților nonprofit care se înființează și
   funcționează potrivit legii.
     Contribuabilii care își exprimă această opțiune pot solicita
   direcționarea acestei sume către o singură entitate nonprofit.
     Formularul se completează de către contribuabili, înscriind
   datele prevăzute de formular.
     Termen de depunere: anual, pînă la data de 15 mai a anu-
   lui următor celui de realizare a venitului.
     Formularul se completează în două exemplare: originalul
   se depune la organul fiscal în a cărui rază teritorială se află
   domiciliul fiscal al contribuabilului; copia se păstrează de
   către contribuabil.
     Formularul se depune direct la registratura organului fiscal
   sau la oficiul poștal, prin scrisoare recomandată.
     Formularul se pune gratuit la dispoziția contribuabilului,
   la solicitarea acestuia. Acest formular trebuie să conțină:
     a) Datele de identificare a contribuabilului: numele, adre-
        sa și codul numeric personal.
     b)  Destinația sumei de 2% din impozitul anual pentru
        sponsorizarea entității nonprofit.
     c) Suma. In situația în care contribuabilul nu cunoaște suma
        care poate fi virată, nu va completa rubrica „Suma“, caz
        în care organul fiscal va calcula și va vira suma admisă,
        conform legii.
     d)       Denumirea entității nonprofit.
     e)       Codul de identificare fiscală al entității nonprofit.
     f)      Contul bancar (IBAN) al entității nonprofit.
     g)  Documentele anexate - se înscrie numărul de fișe fisca-
        le anexate la cerere.

     Noi sperăm că veți alege Fundația Culturală Apostrof!

                    Coordonatele noastre sînt:
               Fundația Culturală Apostrof
                    cod fiscal 4868907
                    CONT BANCAR (IBAN)
               RO68BRDE130SV07853701300
deschis la Banca Română pentru Dezvoltare
(BRD) CLUJ


2 • APOSTROF

10 ani de la moartea lui Mircea Zaciu

SE ÎMPLINESC, în 21 martie, 10 ani de la
moartea fulgerătoare a lui Mircea Zaciu.
M-am uitat la scrisorile pe care le am de
la el și m-am gîndit că nu e potrivit să pu-
blic niciuna. Deși oricare dintre ele îl repre-
zintă foarte bine așa cum era - mai bine zis,
așa cum l-am perceput eu: un știutor de
carte, doldora de istorii transilvănene de
familie, un iubitor de genealogii, de epic -
și un „rău“. Dacă însă aș da publicității chiar
și o singură scrisoare, aș răni, degeaba, pe
vreunul dintre oamenii care îl iubesc și pe
care el însuși i-a iubit, chiar dacă cu țîfnă.
   Mi-1 amintesc cum l-am văzut ultima
oară, în ultima zi a vieții lui, cu vreo două-
trei ore înainte să moară: trecea pe lingă
Librăria (atunci) a Universității, însoțit de
două persoane. Privindu-1 prin sticla vitri-
nei, m-am gîndit la ce se gîndește: că înă-
untru e o lansare de carte (a mea, din
întâmplare) ce nu-1 interesează cîtuși de pu-
țin; și am știut că mintea lui formulează
spontan una dintre micile lui răutăți ful-
gerătoare pe seama mea ori pe seama cărții
mele. Știu că, după ce el a dat colțul libră-
riei, un prieten de-al lui și de-al meu a ieșit
în viteză de la lansare și l-a salutat, schim-
bînd cu el formule de politețe. Apoi Zaciu
s-a dus acasă însoțit, a mîncat, și-a onorat
musafirii. După dejun a făcut ordine în
bucătăria lui mare și simpatică, în care mă
simțeam și eu, cînd mîncam la el, așa de
bine și, totodată, așa de stînjenită. Apoi a

primit niște telefoane privitoare la Dicțio-
narul... său cel urmărit de blestem, tele-
foane care l-au tulburat așa de tare, incit a
murit. înainte de a muri a apucat să scrie,
la mașina de scris, o formulă de adresare și
primul cuvînt dintr-o scrisoare către direc-
torul editurii la care se afla atunci Dicționa-
rul. în dormitorul lui, mi s-a spus, cartea
mea era așezată la îndemînă pe noptieră.
   Mă gîndesc, cunoscîndu-1 atîta cit l-am
cunoscut - adică puțin și imperfect - și iu-
bi ndu-1 atîta cit l-am iubit - adică tot im-
perfect -, că în cultura românească, dacă
ești autor, dezideratul ideal ar fi acela cu
totul irealizabil de a muri ultimul. Ultimul
nu pentru a avea cea mai lungă viață, ci
pentru ca nimeni să nu te mai poată bhji
după moarte. După moartea lui Zaciu au
fost publicate cîteva dintre scrisorile lui, ce-i
seamănă aidoma, prin care a rănit foarte
tare cîțiva prieteni de-ai săi. Dacă ar ieși
la lumină toate scrisorile lui Mircea Zaciu,
s-ar vedea că era egal de nedrept cu noi
toți, căci era urmărit de o umoare acidă
căreia îi dădea glas în corespondență și-n
discuțiile cotidiene; iar din această nedrep-
tățile generalizată ar rezulta și nulitatea ei
de fond, lipsa ei totală de importanță. Iar
dacă în celălalt talger al balanței am putea
așeza multele lui gesturi de iubire, nume-
roasele servicii pe care le-a făcut, cu fapta
și cu vorba, pentru aceiași oameni pe care
în scrisori îi vorbește de rău, ar rezulta ima-

ginea, mai apropiată de realitate, a Profe-
sorului. Pentru că Zaciu era un om umoral
nu numai în rău, ci și în bine. Și făcea ne-
numărate gesturi pentru care oamenii care
l-au cunoscut l-au iubit pe bună dreptate.
Stîrnea iubire. Și merita să fie iubit.
    Nu cunosc niciun om perfect. Rădu-
lescu-Motru, care a fost un bun psiholog,
spunea că personalitate perfectă este numai
aceea a divinității. Noi, ceilalți, sîntem oa-
meni - mai mult sau mai puțin izbutiți,
în cei zece ani de la moartea lui Mircea
Zaciu mi-a fost adesea dor de el. Mi l-am
amintit adesea, îmbufnat de o falsă îmbuf-
nare, menită mai degrabă să-i ascundă o
emoție pe care nu voia să o exteriorizeze
sau un gest de iubire pe care, englezește,
nu știa cum să și-l camufleze. Mi-am amin-
tit adesea înmormîntarea lui, din foaierul
Casei Universitarilor, și gîndul cumplit - că
e bine să fii universitar: ai cine să te în-
groape - pe care l-am avut cînd am văzut
că sicriul cu el și coroanele pentru el sînt
îmbarcate în mașinile Universității, pentru
a fi transportate la Oradea. îmi pare rău că
nu e înmormîntat la Cluj, unde Ion Vartic
și cu mine ne-am putea duce de mai multe
ori pe an la mormîntul lui, așa cum mer-
gem la Negoițescu, la Radu Stanca și la
Papahagi, să-i ducem flori și să mai schim-
băm o vorbă.
■
Marta Petreu

• Marian Papahagi și Mircea Zaciu, la un salon clujean de carte. Sfîrșitul anilor '90. Foto: M. P.

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 3

30 de ani de la moartea lui Marin Preda (5 aug. 1922-16 mai 1980)

(Urmare din numărul trecut)

Acum da, avem la dispoziție o imensă
bibliografie istorică și memorialistică
despre Hitler. Dar, față de ce a lăsat Marin
Preda despre ființa interioară a lui Hitler și
răsfrângerea ei dezastruoasă asupra oame-
nilor, statelor și popoarelor, aproape că nu
se poate adăuga nimic esențial. S-a consi-
derat punctul iradiant plăsmuitor de istorie
și totodată punctul magnetic de atracție a
iradierilor istoriei spre sine. Ce contau de-
zastrul și distrugerea omenirii, chiar dezas-
trul propriului popor, în fața voinței lui
demiurgice de a genera o nouă așezare a
lumii?
   Marin Preda creează, analizându-1 pe
Hitler și faptele sale, un personaj veridic
și halucinant. Sigur, acea scenă din can-
celaria Reich-ului la aflarea respingerii de
către Iugoslavia a alianței, abia încheiate,
cu al III-lea Reich este șarjată. Dar scene
de isterie sălbatică n-au lipsit din recuzita
comportamentului lui Hitler.
   Cât privește evenimentele din România,
fizionomia și urmările lor, ele înfășoară tra-
ma beletristică a textului. Te întrebi, astfel,
dacă istoria nu a înghițit romanul sau isto-
ria, cu faptele și substanța ei, nu se înfăți-
șează ea însăși ca un roman. O poveste stra-
nie și aiuritoare, izbucnită într-o societate
fragilă, nepregătită să-i înfrunte asprimile.
Marin Preda pune în operă întreaga pano-
plie a evenimentelor care s-au aglomerat în
vuietul vremii. Ascensiunea dreptei la pute-
re, instaurarea regimului autoritar, de fan-
faronadă și zădărnicie al lui Carol al II-lea,
apoi reacția mișcării legionare, până la
punctul de sus al atentatului reușit împo-
triva lui Armând Călinescu; în sfârșit, dez-
lănțuirea represiunii pornite din cercurile
Palatului și cele guvernamentale împotriva
mișcării legionare, după ce, în noiembrie
1938, Carol al II-lea inspirase acțiunea sol-
dată cu împușcarea lui Corneliu Zelea
Codreanu și a altor 13 deținuți legionari în în-
chisoarea de la Râmnicu Sărat. Marin Pre-
da stăpânește bine materialul istoric și îi im-
primă tensiunea istorică și umană cuvenită.
   Cum va fi cules știrile și informațiile de
rigoare? în cărțile obișnuite de istorie ale
anilor ’70 ai secolului trecut nu se găsea
mai nimic, în afară de scheme și formulări
stereotipe privitoare la epocă. La fel și
în legătură cu preluarea puterii de către
Antonescu, în fapt o lovitură de palat în-
tr-o atmosferă de panică, de bulversare a lui
Carol al II-lea și a anturajului său, pe fon-

Istoria în opera lui
Marin Preda
(II)


Dam ian Hurezeanu

dul prăbușirii granițelor țării și al violen-
telor manifestații populare extinse, prin
adepții mișcării legionare, până spre gardul
curții regale. Timpul bluffurilor și echivo-
curilor combinatorii trecuse. Ambasado-
rul Germaniei la București, Fabricius, era o
voce forte în România, astfel încât regele a
trebuit să țină seama de toate și să-l aducă
la putere pe generalul Antonescu, omul
care îi inspirase nu o dată aversiune, dar cu
care credea că va putea să coabiteze. An-
tonescu i-a retezat însă speranța și, în două
zile de la încredințarea puterilor depline
în mâna lui, l-a forțat să părăsească tronul
și să plece din țară. Antonescu era însă în
fond un monarhist, el l-a acceptat pe Mihai
ca urmaș la tron, după cum și Mussolini
acceptase monarhia italiană.
   în România, situația era mai avantajoa-
să. „Mihăiță“ abia ieșise din adolescență, iar
Antonescu i-a adus și mama, Elena, să-i
stea în preajmă. Conducătorul nu știa că mai
ales Elena se va disocia de stilul său de gu-
vernare și de unele dintre faptele lui. în sep-
tembrie ’40, Conducătorul se credea stăpâ-
nul situației și urzea planuri mari, pentru el
și pentru condiția României.
   Când Marin Preda a scris romanul, nu
apăruse puzderia de jurnale și de amintiri
despre episodul preluării puterii de către
Antonescu. Totuși, descrierea episodului
este corectă, exactă și detaliată. După cum,
în afară de Pe maiginea piăpastiei și de Car-
tea netgm: Suferințele evreilor din România
(3 voi.), alcătuită de Matatias Carp (1947-
1948), nu se publicaseră izvoare documen-
tare prea multe... Larry Watts avea să publi-
ce mai târziu (în engleză) O Casandtă a
României, iar memoriile colonelului Gheor-
ghe Magherescu, fost aghiotant al lui An-
tonescu în vremea guvernării legionaro-
antonesciene, nu apăruseră. Să fi știut
Marin Preda de ele? Fiindcă prea seamănă
ceea ce scrie Preda în roman cu ceea ce rela-
tează Magherescu din observația nemijlo-
cită a evenimentelor rebeliunii (21-23 ia-
nuarie 1941).
   De altfel, tot ce spune Marin Preda de-
spre Antonescu este materie istorică. Este
drept, romancierul propune un portret inte-
rior al lui Antonescu. Acesta își vede fap-
tele curate și îndreptățite, iar ființa apăsa-
tă de greaua povară a răspunderii. Și-a
asumat-o cu gândul că reprezintă o soluție
în ceas de cumpănă pentru destinul țării,
dar și pentru că se considera hărăzit per-
sonal unui mare destin. Convingerea curată
nu este și un titlu de neapărată compasiu-
ne. Or, Marin Preda, în romanul Delirul,
înclină spre această interpretare. Antonescu

trebuia să fie un dictator aspru de tip fascist,
înrudit spiritual cu Hitler, fiindcă altfel nu
l-ar fi suportat Marele Inchizitor. Condu-
cătorul a fost o variantă de catifea a fascis-
mului, și nu putea fi altceva. Ca viziune,
el a fost, cel puțin atâta timp cât s-a aflat în
fruntea țării, un om cu vederi de dreapta,
conservatoare și cu apucături de militar care
comandă. Sigur și categoric. Conducerea
lui însemna ordine, disciplină, supunere
necondiționată dispozițiilor, hotărâre ener-
gică și de nediscutat, structură ierarhică
având în cap Conducătorul, executare fără
cârtire a ordinelor. Iar în plan cultural-spi-
ritual - cultul bisericii, al valorilor neamu-
lui și strămoșilor, al demnității personale și
colective, al idealurilor unui popor pe care
Antonescu credea că este chemat să le îm-
plinească. Vorbea de dreptate și de spiritul
dreptății, de grija pentru cei mulți și îm-
povărați de nevoi, dar n-a mers niciodată
spre o reformă agrară. A privit drept nesu-
punere nemulțumirea minerilor care cobo-
rau în adâncul minelor cu bocancii rupți
și în neputință de a-și hrăni copiii, cât de
cât omenește.
   Antonescu nu era, bineînțeles, pe ace-
eași lungime de undă cu acea pacoste uni-
versală și distrugătoare care a fost Hitler,
dar a trebuit să împrumute, volens-nolens,
unele reflexe ale Piihrerului Marelui Reich,
cum îi spunea Antonescu însuși în discur-
surile saîe... A umplut aceste discursuri cu
ideea „cruciadei împotriva bolșevismului
și a „apărării civilizației occidentale“, a „cru-
cii“ în fața „puhoiului asiatic“. Conducătorul
n-a pregetat să afirme că dacă este necesar
să împingă bolșevismul și masa slavă până
dincolo de Urali, atunci o va face. Postură
penibilă de conducător care își pierduse
simțul măsurii.
   Introducerea instituției Conducătorului
în sistemul constituțional al României con-
firmă, de fapt, alinierea la familia regimu-
rilor fasciste ale vremii: Italia, Spania și,
bineînțeles, Germania. Apoi Slovacia, Croa-
ția și Norvegia... Toată gama sateliților și
regimurilor fasciste ale vremii.
   Sigur, Marin Preda n-a forat prea adânc
în ființa interioară a mareșalului și nici a
sistemului său de conducere. A focalizat
interesul spre adversitatea legionari-general
și spre imensitatea poverii pe care Anto-
nescu și-a asumat-o după înlăturarea lui
Carol al II-lea.
   AcesteA aspecte le-a tratat cu înțelegere și
pasiune. în aceste capitole ale romanului,
toate inserțiile vizând guvernarea lui An-
tonescu sunt istorie. Cu excepția episodu-
lui întâlnirii lui Antonescu cu mama sa. O

4 • APOSTROF

mamă construită de fapt ficțional, iar nu
mama lui reală, doamna colonel Baranga,
altfel femeie emancipată, de lume. In ro-
man, mama semnifica înțelepciunea pă-
mântului, glasul țării, cu care Antonescu
simțea atunci să se pună în rezonanță.
   Altfel, Delirul poate fi recomandat ca
materie bibliografică pentru seminariile
studențești (în segmentele sale privitoare la
istorie).
   Pe lângă tematica istorică concretă, ro-
manul propune și teme de meditație de or-
din general: Există o ordine internă a pro-
ducerii istoriei? Cu alte cuvinte, o logică a
determinismului, dincolo de fenomenalita-
tea concretă a faptelor și evenimentelor? Se
pot găsi în istorie coordonate și sensuri ex-
plicative plauzibile? Sunt evenimentele cru-
ciale din istorie puncte de pornire pentru
noi linii evolutive ale procesului istoric? Es-
te intervenția, acțiunea unor figuri domi-
nante în istorie aptă să-i schimbe cursul?



* *

Cel mai iubit dintre pământeni este, de
asemenea, un roman înțesat de substan-
ță istorică și politică.
   Cine a trăit matur epoca nu-și poate re-
prima întrebarea: Cum de a putut să apară
în acea vreme un astfel de roman?
   Sigur, romanul are mai multă substanță
epică decât Delirul. Este redactat cu grijă
specială pentru estetica scrisului, încearcă
să închege un text solicitant psihologic și
cu o linie narativă complexă, pe măsura di-
mensiunii proiectului epic. Textul degajă o
tensiune intelectuală de mare ținută. Parada
de filozofare și de lectură filozofică nu cred
însă că-i face bine. Nu stă în sarcina mea să
mă pronunț asupra unității interne a poveș-
tii de dragoste și a raportului dintre filo-
zofia iubirii și zvâcnirile temperamentale ale
eroilor care personifică „filozofia“. Sunt,
probabil, prea brutale și abrupte, proprii fie
firilor foarte puternice, fie acelora care își
lasă filozofia în anticameră atunci când sunt
invadați de pasiune. Probabil că Marin Pre-
da a ținut să imprime temei și romanului,
ca atare, o mai mare tensiune dramatică.
   în mare măsură, opera lui Preda este în-
să o meditație asupra realității și întocmi-
rilor din vremea sa, a condiției umane în
socialism, a socialismului ca sistem social-
politic și a fundamentului teoretic și ideo-
logic al acestui sistem.
   Apariția, în condițiile socialismului, a
unei asemenea opere este explicabilă doar
din următoarea perspectivă: Marin Preda se
fixează în roman asupra unei perioade ante-
rioare preluării puterii de către Nicolae
Ceaușescu; romanul promovează o critică
virulentă împotriva stalinismului, a ideolo-
giei culturale exemplificate de „momentul
Jdanov“, a socialismului sovietic în genere.
Or, această tematică convenea cercurilor
diriguitoare române și măgulea, într-un fel,
trufia calpă a nou-venitului, preocupat și el,
în maniera lui, să se distanțeze de Gheor-
ghiu-Dej și de „obsedantul deceniu“ și să
critice, dacă se poate, vehement, Uniunea
Sovietică și „socialismul ei“, căutând să își
asigure o stăpânire totală și netulburată
asupra României.
   In acest context, cercurile politice con-
ducătoare i-au făcut lui Marin Preda con-
cesia de a critica nu doar excesele „ob-
sedantului deceniu“ și politica jdanovistă,
dar și ideea de socialism și realitatea soci-


• Marin Preda

alistă în substanța ei. Bineînțeles, nu în
termeni expliciți de opoziție cu cealaltă
așezare fundamentală a lumii - capitalismul
-, dar adesea și în lumina acestei realități.
    O clasificare a fenomenelor universu-
lui socialist supuse privirii critice a lui Preda
este dificil de construit, întrucât fiecare din-
tre aceste fenomene își cere cumva drept de
prioritate. Să procedăm totuși de la nivelul
cel mai înalt de generalitate la aspecte, să
spunem, parțiale, de ordin politic sau cultu-
ral. Astfel, Marin Preda critică gândirea
marxistă pentru că tratează arbitrar filo-
zofia lui Hegel, admițând doar metoda lui
dialectică și propunând răsturnarea ideii de
spirit prin aceea de materie. Dialectica era
operativă, în viziunea marxistă, numai în
varianta ei materialistă. Scriitorul român
„reabilitează^ spiritul în substanța univer-
sului, consideră inadecvată și teza marxistă
potrivit căreia existența socială determină
conștiința socială. Neagă, de asemenea,
afirmația care acordă prioritate materiei
în raport cu spiritul. Mai mult, crede că
spiritul, ca fenomen universal, are ascen-
dență asupra materiei, întrucât dispune de
aptitudini creatoare superioare.
    O altă mare temă pusă în discuție de
Marin Preda vizează asimetria dintre con-
cepția marxistă de factură categoric deter-
ministă, după care victoria noii ordini so-
ciale urmează să se afirme în societățile din
prima linie a dezvoltării economice și so-
ciale, beneficiare ale unei civilizații avansa-
te (și ale unei structuri sociale care face din
proteletariat purtătorul acestei ordini), și
înscăunarea socialismului într-o țară re-
tardată economic, politic, social și civili-

zațional. între teorie și realitatea de fapt
s-a creat astfel un hiat, o stare de incom-
patibilitate. Discuții s-au purtat constant pe
această temă. Oricum, Marx și Engels nu
erau răspunzători pentru faptul că un par-
tid și o elită conducătoare care se revendi-
cau din marxism și-au asumat răspunde-
rea detonării revoluției într-un mediu care
nu răspundea scenariului determinist mar-
xist. Scriitorul român aduce în discuție
acest aspect fundamental al desfășurării eve-
nimentelor din 1917 în Rusia și apoi al im-
plantării socialismului în Europa Central -
Estică, spre a sugera urmările extrem de
grele de ordin social, economic și politic
care au decurs din preluarea puterii de către
o elită într-un mediu și în condiții istorice
nepregătite pentru deschiderea unei noi pa-
radigme în evoluția istoriei. Nu putem
desprinde din meditațiile lui Marin Preda
dacă el accepta în genere producerea unei
astfel de treceri, chiar în condițiile unei so-
cietăți foarte evoluate. Din meditațiile sale
se desprinde preferința pentru liberalism ca
mod de existență a societății, prin urmare
și pentru valorile economiei capitaliste de
piață. în numele adevărului, Preda sublinia
performanțele tehnice, științifice și econo-
mice ale lumii occidentale, în special în
SUA. Prin urmare, întâietatea SUA în lume.
El persiflează teza luptei dintre cele două
„lagăre“, crede în nevoia unui lung respi-
ra pentru „lagărul socialist“, spre a putea
să-și dezvolte eventualele potențialități.
Respinge, bineînțeles, în numele umanis-
mului, ideea unei înfruntări militare, mai
ales în prezența armamentului nuclear.

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 5

   Am prezentat schematic setul marilor
teme dc meditație pe care le propune Ma-
rin Preda în romanul său. Nu totul este
construit pe o argumentație ireproșabilă,
dar scrisul este incitant. Tendința de a de-
precia marxismul (pe care, de altfel, nu-1
consideră un sistem filozofic, ci o teorie
economică și socială) este vizibilă. în aceas-
tă situație, este de mirare larghețea cu care
elitele politice ale vremii au acceptat apa-
riția romanului.
   De la acest palier al sintezelor teoreti-
ce și al scenariului problemelor mondiale,
incluzând dificultățile pe care URSS le-a in-
trodus în harta raporturilor internaționale,
se impune în romanul lui Marin Preda cri-
tica necruțătoare a fenomenului socialist
românesc, în coordonatele sale structurale.
Probabil numai abilitatea scriitorului de a
opera în marginile „obsedantului deceniu“
și de a evoca situații și persoane (abia deghi-
zate sub inițiale sau nume de circumstanță)
a căror „desființare“ producea o anumită
satisfacție celor înscăunați după înlăturarea
„înaintașilor“, ca și anumite accente de or-
din național venind în întâmpinarea stării
de spirit a noii generații a elitelor comunis-
te, probabil că numai într-un asemenea con-
text a apucat să apară romanul lui Marin
Preda. Un roman care în realitate făcea praf
edificiul socialist românesc în ansamblu.
O construcție, după el, pretimpurie, intem-
pestivă, întocmită arbitrar și incoerent de
elite slab ori deloc pregătite, sub dominația
unui singur partid, bazat pe dictatul forței,
arbitrarului și spaimei sau temerilor deve-
niteA coordonate mentale ale populației.
   în fapt, în Cel mai iubit dintre pămân-
teni, Marin Preda s-a situat în opoziție glo-
bală cu puterea politică din România, cu
factorii de dominație a statului. Romanul
constituie cel mai elocvent, mai expresiv,
mai cuprinzător și mai semnificativ mani-
fest împotriva realității politico-statale și
social-culturale a României „obsedantului
deceniu“. Demersul nu are, bineînțeles, ca-
racter de manifest politic; este o abordare
de tip meditativ, încifrată în substanța unui
discurs epic ficțional. „Materia politică“ a
romanului are însă o pondere atât de în-
semnată, încât uneori prevalează asupra țe-
săturii epice exterioare părților cu semni-
ficație nepolitică. Este destinul romanelor
lui Marin Preda de dupăMoromeții. Temele
dominante prezente în materia volumului
I (mă refer, mai ales, la acest volum, de re-
ferință pentru problema pe care o discut)
sunt: condiția culturii în socialism, mai ales
în faza incipientă a regimului; construcția
socialismului la sate ca eșec istoric; articu-
lația partid-Securitate, ca instrument de
putere și de dominație asupra societății.
   în roman, condiția culturii este reflec-
tată mai cu seamă în legătură cu situația
poetului-filozof, „marele profesor¹¹, fiind
vorba, evident, de Lucian Blaga. Roman-
cierul a luat „cazul Blaga“ pentru că era cel
mai elocvent și mai semnificativ pentru
opera de epurare a cadrelor didactice, de la
învățător și până la figuri ilustre ale cultu-
rii, în anii 1947-1952. Procesul de epura-
re a continuat, dar nu la scara intervalului
de timp menționat. Textul este învăluit în-
tr-o intensă aură de admirație pentru pro-
fesorul poet-filozof. Se apăra concomitent
atât valoarea creației unui om, cât și ideea de
cultură ca atare. Pentru Preda, asemenea
valori sunt intangibile. A le brusca sau, și
mai rău, a le opresa are semnificația unui act

îndreptat împotriva dreptului la viață spi-
rituală al unui popor. în jurul „cazului
Blaga“ se țese un păienjeniș de întrebări,
de atitudini comportamentale, de neliniști și
reacții morale, de trăiri emoționale. Se țes în
roman profiluri ale unor oameni politici ai
vremii, fizionomii și mentalități, relaționări
ale politicii și culturii. Pentru tinerii care
n-au trăit în epocă este interesant, poate, să
știe cine a fost I. C. (losif Chișinevschi), în ce
relații s-a aflat acesta cu Gheorghiu-Dej, cu
Ana Pauker sau cu Miron Constantinescu;
cine a fost rectorul savant al Universității din
Cluj în anii 1948-1950 (poate profesorul
Emil Petrovici), cine a configurat o altă ima-
gine a istoriei României și a pus un accent
special pe punctele de contact și de întrepă-
trundere ale istoriei României cu slavismul
și cu istoria statului rus... Romanul nu dă
numele promotorului acestei orientări. Era
și atunci bine cunoscut, era invocat insis-
tent și înainte de 1980, anul apariției roma-
nului. Mihail Roller se stinsese cu 22 de ani
înainte, sub povara unei critici „duioase“ la
o plenară a Comitetului Central al PCR.
   Marin Preda era sensibil la fenomen,
fiind în fond unul de conștiință și de adevăr
istoric. în acest sens, el descrie și ciocni-
rea studentului de la Universitatea din Iași
cu autoritățile după riposta acestuia la ten-
dința de a se întuneca figuri-simbol ale isto-
riei noastre - Ștefan cel Mare și Mihai
Viteazul. Acel student, plătind cu ani de
închisoare mândrul său curaj, era ilustrul
savant de mai târziu, academicianul
Alexandru Zub.
   Despre colectivizarea agriculturii, Marin
Preda s-a pronunțat și în roman, cum s-a
pronunțat, de altfel, și în alte ocazii. Sensul
discursului lui Preda este următorul: colec-
tivizarea a fost o traumă ireparabilă adusă
lumii profunde a societății românești - ță-
rănimea -, care a rămas debusolată, lipsită
de impulsul vital al rostului ei în lume și cu
sentimentul dezmoștenirii nemeritate. Co-
lectivizarea a rupt firul existenței țărănimii,
care nu s-a mai putut regăsi pe sine în în-
treaga perioadă ulterioară. Țărănimea n-a
înțeles saltul trecerii la un alt tip de eco-
nomie și nu-1 putea în veac înțelege, pentru
că s-a făcut prin jaf și siluire. Și dacă ar fi
fost benefic sub raport economic, acest salt
nu s-ar fi altoit pe orizontul mental al țăra-
nului, pentru că s-a făcut silnic, iar oamenii
pământului n-au primit nimic în plus, sub
raport economic. Dimpotrivă. Au rămas cu
ochii în soare, încât s-au năpustit spre orașe,
ca soluție de a ieși din situație. Chestiunea
e pusă direct în romanul lui Preda. Autorul
subliniază că socializarea marilor întreprin-
deri industriale este, probabil, sustenabilă
economic. Dar în ce privește micile între-
prinderi și mai ales micile gospodării țără-
nești, socializarea lor este economic neren-
tabilă, ca atare lipsită de sens. Nu știu să fi
existat în literatură și în câmpul culturii
noastre o luare de atitudine atât de tran-
șantă împotriva colectivizării.
   Romanul lui Marin Preda recreează ar-
tistic componenta „dramei Securității româ-
ne“, cu atmosfera de spaimă și nesiguranță
pe care aceasta o crease, cu imensa rețea de
informatori, sporită încă de imaginația și
de temerile celor vizați, cu arbitrarul enor-
mei ei puteri care se năpustea violent asu-
pra celor bănuiți, acționând inept și fără
răspundere, adesea absurd și fără sens, dar
întotdeauna drastic și fără nicio conside-
rație față de demnitatea ființei umane.
Orice cititor al romanului lui Marin Preda

îl scoate pe scriitor de sub suspiciunea „co-
laborării“, așa cum s-a insinuat, discret, în
presa literară după 1990, până la publica-
rea documentelor de arhivă în România lite-
rală (nr. 43, 31 octombrie 2008).
   Pe de altă parte, pentru orice cititor
apare legitimă întrebarea: Cum de liderii
Partidului Comunist nu au văzut în fresca
Securității ieșită din penelul lui Marin Pre-
da o critică structurală a instituției, nu doar
o temă critică circumscrisă „obsedantului
deceniu“? Revin la ideea enunțată mai sus:
elita politică a PCR de după 1965 se credea,
probabil, exonerată de apartenența de fond
la continuitatea cu PCR (PMR) de până în
1965. Cum puteau să-și imagineze că „no-
ul PCR“ este structural altceva decât „ve-
chiul PCR“ sau că „noua Securitate“ este
structural altceva decât Securitatea ante-
rioară anului 1965? Pe un asemenea tip de
gândire, ai putea îngădui apariția unui ro-
man ca al lui Marin Preda, Cel mai iubit
dintre pământeni. Altfel, din perspectiva
intereselor puterii politice și a limitelor li-
bertății instituite de ea, apariția romanului
n-ar fi fost posibilă. Spun aceasta în logi-
ca regimului și a puterii date. Argumentul
prestigiului autorului nu este suficient. Și
totuși, „enigma și miracolul“ s-au produs!
Ceea ce nu înseamnă că nu rămâne între-
barea: cum de s-au produs?
   La trei decenii de la apariția lui, substan-
ța politică și socioculturală a romanului a
devenit istorie, iar trecutul lui are semni-
ficația unei „cărți de învățătură“ mai auten-
tică și mai bogată în sensuri decât puzde-
ria de tomuri cu iz de pamflet țipător,
servite ca materie de analiză politico-isto-
rică. Prin Cel mai iubit dintre pământeni.
Marin Preda a făcut să se înțeleagă multe
din realitățile socialismului, deschizând bre-
șe spre altă structură a istoriei românești.

*
* *

PRIN URMARE, Marin Preda incită în ope-
ra sa literară la meditație asupra seg-
mentelor fundamentale ale trecutului nos-
tru de după Primul Război Mondial, fie că
o face prin recrearea artistică a realității
organice interbelice, fie ca analist al vremii
lui Antonescu, în Delirul, o istorie asortată
cu o glazură de substanță epică, fie ca autor
al unui roman politic, cum trebuie, pro-
babil, considerat Cel mai iubit dintre pă-
mânteni, învăluit într-un dens strat de fic-
țiune artistică. Strălucit ca scriitură, dar,
pentru mine, neconvingător ca structură
epică. Eroii sunt interesanți, luați fiecare
în parte, dar articulați într-o totalitate par-
că nu suficient de consistentă.
   Istoria în opera lui Marin Preda palpită
însă de autenticitate. Romancierul o tra-
tează ca pe un spectacol încărcat de viață și
de înțelesuri; nu face operă morală și carte
de învățătură, ci provoacă întrebări. Dimen-
siunea morală a demersului e subsumată
nucleului căutărilor în istorie, cum este,
inevitabil, mesajul „învățăturii oricărui
demers în substanța istoriei.
   Și nu este doar o perioadă sau un frag-
ment istoric, ci trei mari capitole ale isto-
riei noastre, care acoperă existența și desti-
nul de-a lungul a șase decenii, oferindu-ne
trei profiluri distincte, dar niciunul de îm-
plinire autentică.
   în Moromeții, Marin Preda e genial; în
celelalte romane, e un scriitor puternic.


6 • APOSTROF



Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 7

Despre Cluj,
în ritm de vals imperial

Irina Petraș

Pe Radu Constantinescu
l-am întâlnit prima oară
cu destulă vreme în urmă -
scosese, împreună cu Doina
Cetea, o carte de povestiri
pentru copii, Poiana Nălu-
cilor (1994), iar eu mă nu-
măram printre vorbitorii la
lansarea de la Librăria Uni-

versității. De atunci am acumulat tot felul
de detalii pentru portretul lui și, de fieca-
re dată, a trebuit să reformulez noul sem-
nalment cu un deși. Are un bun-simț din
alte vremuri, o reticență foarte caldă și pre-
venitoare în relațiile cu ceilalți și un fel de
modestie nu prefăcută, ci foarte bine con-
struită/conținută, încât am avut bănuiala,
înainte de a ști toate amănuntele, că s-a
născut undeva la țară. Modestia, simplita-
tea, atenția față de ceilalți trimiteau la o
legătură strânsă cu pământul și cu vechi și
nescrise legi ale conviețuirii. Ei bine, s-a
născut la București! In tot ceea ce face, e
echilibrat, meticulos, atent la detalii, chiar
cu o oarecare încetineală a gesturilor și
înaintărilor, dar o încetineală necesară
pentru a face lucrurile bine și temeinic.
Așezat. Nu se grăbește, nu sare nesățios
pe ocazii, ci le lasă să se coacă, în așa fel
încât ceea ce va culege în cele din urmă să
fie rod ales. Iarăși nu se potrivește cu preju-
decata mea despre oamenii fără astâmpăr
din Sud. Se poartă mai degrabă ca un arde-
lean. Este un excelent ziarist, cu o curio-
zitate mai aparte, adică nu-1 mână nici
goana febrilă după (non)știri și (non)eve-
nimente și nici doar curiozitatea intelec-
tuală obișnuită și lăudabilă, ci, în plus, o
atenție aproape de iubire față de tot ceea ce
isprăvesc cei din jurul lui, de lucrurile care
merită aduse în atenția publică și ținute
minte ca repere comunitare.
   Ca redactor al cărții sale Clujul în ritm
de vals imperial (interviuri, Cluj-Napoca:
Casa Cărții de Știință, 2009, 316 pag.),
m-a surprins numărul de personalități cu
care a intrat în dialog și de la care a reușit
să obțină, firesc, povești extraordinare. Pă-
rea aproape imposibil ca un om care nu te
prinde de mânecă oriunde te-ar întâlni, care
nu are nimic agresiv în abordările sale, nu
e înfipt și nici băgăreț, ba chiar oarecum
predispus la singurătate și izolare, să fie me-
reu atât de „pe fază". Adesea descopeream
că un eveniment oarecare, pe care îl cre-
deam întâmplându-se în ograda noastră, el
îl știa deja, întrebase pe cine trebuie, iar
convorbirea era gata, numai bună de trimis
la ziar. Scriitorii clujeni, oamenii de cultură
din Cluj, în general, îi sunt datori pentru
prezența lor foarte consistentă în Ziarul de

duminică, supliment al Ziarului financiar;
o sumară statistică va arăta că editorialele
sunt ocupate de clujeni într-o proporție
foarte confortabilă. Să mai remarc tinerețea
prezenței sale în cetate. Vârsta nu-1 incomo-
dează defel. Cu o vioiciune de invidiat, e în
stare să coboare în afund de peșteri numai
ca să afle ce mai spune losif Viehmann des-
pre tot felul de întâmplări speologice. Stră-
bate kilometri întregi ca să se întâlnească
cu un personaj sau altul pentru a afla amă-
nunte despre lucruri importante, dar dis-
crete, lucruri care nu devin evenimente de
senzație, nu ocupă pagina întâi și nici orele
de vârf, dar au greutatea necesară pentru a
lucra ca repere formatoare. Să mai adaug
aici că a lucrat în jurnalism și într-o perioa-
dă care ar fi putut să lase urme nu dintre
cele mai bune. Nu i-a lăsat. A știut mereu
să găsească o cale de ieșit din impasul omu-
lui sub vremi.
   Așadar, Clujul... său este o carte scrisă
de cineva care își mărturisește de la bun
început, în argument, dragostea pentru
Cluj. O dragoste fără rest și cuprinzătoare,
dar, lucru remarcabil, secondată strâns de
distanța necesară pentru o privire lucidă și
nepărtinitoare. El, bucureșteanul, scrie des-
pre Cluj, despre clujeni, despre ce înseamnă
Clujul de altădată și de azi cu aplicațiune,
cu sentiment și cu indiscutabilă și chiar sur-
prinzătoare competență. Intre copertele
cărții, pe care le-a compus cu o ticăială ia-
răși ardelenească, sunt întrebați și răspund
cu tâlc: Elena Daniello, Camil Mureșanu,
Crișan Mircioiu, Marta Petreu, Ion Albu,
Ion Vlad, Dan Damaschin, Vasile Fanache,
Constantin Cubleșan, Viorica Guy Marica,
Nicolae Edroiu, Emil Simon, Cornel Țăra-
nu, losif Viehmann, Dan C. Mihăilescu,
Ion Mureșan, Irina Petraș, Florina Ilis, Ion
Brad, Mariano Martin Rodriguez, Eric
Williams, Ioan Glodariu, Vasile Herman,
Simona Noja, Andrei Șerban, Matei Viș-
niec, Marcel Lupșe, Vasile Gheorghiță, Șer-
ban Savu, Ovidiu Avram, Nicolae Maniu,
Ionel Haiduc, loan-Aurel Pop, Ioan Dră-
gan, Corin Braga, Mihai Bărbulescu, Eu-
gen laroslavschi, Radu Ardevan, Cristian
Roman, Szabo Bâlint, Robert Lakatos, Ga-
briel Croitoru. Istoria, literatura, dansul,
pictura, știința, medicina, arhitectura, tre-
cutul și prezentul, aproapele și departele,
viața și moartea sunt convocate la o sin-
drofie pusă la cale de un fin maestru de
ceremonii.
   Radu Constantinescu știe să întrebe
scurt și la obiect, cu o știință a punerii de-
getului pe rană care declanșează mărturisiri
și depoziții de tot interesul. Nu compune
eseuri în loc de întrebări, interlocutorul nu
e blocat în da sau nu. întrebările sunt re-
lansatori abili ai discursului, îmboldiri de-
licate și laconice, care să-l determine pe ce-
lălalt să-și deșerte sacul cu povești. Celălalt
înțelege imediat că e ascultat de cineva care
știe deja aproape tot și care dorește să știe
mai mult nu doar pentru sine, ci și pentru


toată lumea. întrebatul se simte în largul
său, lucrurile se leagă, detalii cu gust ies
la iveală, dezvăluirile fiind senzaționale nu
de puține ori, dar prinse în pagină cu grija
de a reconstitui o atmosferă, un fundal, o
ierarhie. Cum singur mărturisește:

    Simțeam nevoia să trec dincolo de perdeaua
   impresiilor primare și să cobor spre straturile
   tainice, care definesc personalitatea orașului
   și care i-au conferit, cu o incredibilă, dar
   exemplară continuitate, un aer „imperial"
   de-a lungul unei întregi perioade în care ter-
   menul respectiv avea cu totul și cu totul alte
   conotații.

Voi reține, cu titlul de exemplu, o secven-
ță din interviul cu academicianul Camil
Mureșanu despre explozia de valori intelec-
tuale din deceniul 1930-1940, despre tatăl
său, Teodor Murășanu, despre Dictatul de
la Viena:

    ... trăiam aproape de locurile pe care tăișul
   pumnalului înfipt în trupul țării de Dictat
   avea să le despartă, silnic, de noi. Pretu-
   tindeni, priviri cernite de durere și revoltă.
   Cum avea să scrie Teodor Murășanu: „în
   țara lui Gelu-Domn / Nimeni nu mai are
   somn / Vântul nu-și mai află locul, / Lumii
   i-a murit norocul". Dar, acel moment tragic
   îmi prilejuiește și o amintire frumoasă. în-
   tr-o zi, pe aleea grădinii casei noastre, s-a
   apropiat cu pași mari un domn necunoscut,
   înalt, care, cu o voce blândă, ușor nazală,
   m-a întrebat dacă profesorul Teodor Mură-
   șanu e acasă, fiindcă Lucian Blaga ar dori
   să-i vorbească [...] într-o astfel de plimbare
   - era una dintre superbele zile de toamnă
   cum numai prin Ardeal pot fi, Blaga s-a
   oprit, a privit în jur, și după o clipă a rostit,
   visător, parcă răspunzând - nu mie, ci lui
   însuși: „Da. Au o frumusețe sfâșietoare..."

Și o mărturisire cu bătaie lungă a Martei
Petreu:

    ... sunt profesor de istoria filosofici româ-
   nești, deci nu aveam cum să ocolesc epoca
   interbelică și pe intelectualii tineri ai acelor
   ani, cei mai mulți ieșiți din școala filosofică
   a lui Nae lonescu. De fapt, am intrat în tur-
   bulenta istorie a anilor interbelici ocupându-
   mă inițial de Nae lonescu, care e un fel de
   cheie a epocii. Uneori îmi pare rău, aproape
   cred că am greșit alegându-mi ca temă de
   cercetare generația ’27; în mod sigur, îmi era
   mai bine dacă începeam cu Blaga sau cu alt
   filosof fără implicații politice. Dar m-a tentat
   și pe mine, ca pe alții, fructul oprit, adică
   Nae lonescu, Cioran, Eliade, Eugen lones-
   cu. Habar n-aveam că, ocupându-mă de fi-
   losofia lor, voi fi obligată să intru și într-o
   complicată problematică istorică și politică.
   Am fost, ca să o spun direct și cinstit, igno-
   rantă. Ignorantă și curioasă. Iar când am
   început să știu câte ceva, era prea târziu să
   mai dau înapoi, nu numai din mândrie, ci și
   pentru că făcusem pasiune pentru epoca și
   pentru tinerii ei „eroi". Am vrut să înțeleg.

O încercare de a înțelege o lume și oame-
nii ei este cartea de interviuri a lui Radu
Constantinescu. Și, cu siguranță, e doar
primul volum.


8 • APOSTROF

Jurnalul lui
Adrian Marino
Ștefan Borbely

Viaja unui om singur,
jurnalul scris de către
Adrian Marino înainte de a
se stinge pe neașteptate din
viață în data de 16 martie
2005 (precizez ziua, fiindcă
numeroase trimiteri rețin ca
dată a morții 19 martie, când
a avut loc înhumarea), a fost

pus în circulație de către Editura Polirom din
Iași cu puțin înainte de împlinirea celor cinci
ani stipulați în testament, și în condițiile unui
scandal mediatic ieșit din comun, intenționat,
după toate aparențele, fiindcă a făcut parte
din strategia de lansare a unui volum foarte
scump. Ne putem întreba, cu candoare, cum
de a ajuns Evenimentul zilei în posesia unor
fragmente „neliniștitoare" din carte, înainte ca
volumul să fi fost aruncat pe piață, sau cum se
justifică virulenta campanie de denigrare care
a precedat apariția sa, în care cei incriminați
(„păltinișenii" lui Gabriel Liiceanu și Andrei
Pleșu, sau Mircea Dinescu, numit „golănaș" în
jurnal) l-au acuzat pe Marino că se „gudura"
pe lângă Noica în timpul vieții, pentru a-1 ataca
după, sau că a fost colaborator al DIE, ceea ce
explică și ușurința cu care a călătorit, infor-
mație confirmată cu prudență la televiziune
chiar de către Nicolae Manolescu. Două lu-
cruri sunt limpezi în toată această tevatură
imundă: cartea a dispărut de pe rafturile libră-
riilor la puține clipe după ce a fost pusă în
vânzare, atenția cititorilor și chiar a profesio-
niștilor fiind deturnată din start în direcția
unei lecturi insidioase, pe care cu siguranță
jurnalul o încurajează, dar care este periferi-
că în raport cu substanța ei de adâncime.
   Le va fi greu, astfel, exegeților de bună-
credință să-l „recupereze" pe autor din gro-
hotișul unor lecturi facile, anecdotizante - așa
se citește la noi în anul de grație 2010... -,
relevând în schimb dimensiunea umană fun-
damentală a volumului. E drept, nici Marino
nu ne ajută integral într-o asemenea restituire,
fiindcă cele două secțiuni cronologice majore
ale jurnalului sunt disproporționate: 270 de
pagini sunt dedicate evenimentelor și stării de
spirit de după 1989, numărul celor dedicate
întregii vieți de până atunci fiind nițel mai
mic. Dacă ținem cont și de faptul că nume-
roase fragmente din prima jumătate sunt pu-
ternic infuzate de resentimentele și amărăciu-
nile postrevoluționare ale autorului, istoria
concretă fiind reinterpretată umoral într-o di-
recție care să justifice sentimentul de ingra-
titudine și de neîmplinire pe care Marino l-a
nutrit pe tot parcursul vieții, în ciuda unei
notorietăți literare și culturale evidente, foar-
te solide și recunoscute ca atare, ajungem la
concluzia că adevărul psihologic al volumului
covârșește în multe privințe obiectivitatea și
atenta cumpănire a nuanțelor.
   Strict tehnic, există două instrumente
spirituale de autodisciplinare la care recurge
autorul, și care l-ar putea conduce în direc-
ția unei serenități mai cumpătate: primul este
gândirea stoică, pe care jurnalul o evocă în
prima sa parte, pentru a calma frustrările în
atmosfera cărora întregul text a fost redactat,
al doilea fiind Baltasar Graciăn, cele două pla-
nuri nefiind întotdeauna compatibile. Cu toa-
te acestea, negreala umorală a notațiilor este
de o consecvență halucinantă: mai puțin
atent la ce scriu adepții sau prietenii, unii

dintre ei (Sorin Antohi, Monica Spiridon,
Constantin M. Popa) fiind totuși menționați
laudativ, Marino parcurge, obsesiv și cu pixul
în mână - pentru a le clasa ulterior în fișe
resentimentare foarte scrupulos rânduite -,
toate paginile incerte care se scriu despre el,
plătind acum polițele care se impun. „Școala
Zaciu" din Cluj este incriminată consecvent;
Liviu Petrescu este un critic „mediocru", ceea
ce e departe de a fi adevărat; Marian Papahagi
este incriminat prin intermediul... fiului său,
căruia i se atribuie o intervenție nepotrivită
de pe vremea când era elev. „Păltinișenii"
suferă zgomotos, aproape în fiecare capitol,
ca parte a campaniei antiiraționaliste pe care
o susține exclusivist autorul; unii foiletoniști
(Regman, Grigurcu, Dan C. Mihăilescu), de
asemenea, cu notele grotești de rigoare. Fă-
când inventarul tuturor plăților înveninate pe
care le administrează autorul, ajungi la o în-
trebare care nu se poate evita: cum se poate
că un om de un asemenea calibru, ireproșabil
ca ținută erudită, științifică, și în mod incon-
testabil competitiv în orice context profesio-
nal de pe mapamond, nu poate întreține o
relație umană de durată cu nimeni, fiind
invariabil părăsit după un prim contact favo-
rabil? Lista unor asemenea apostazii este
impresionantă, și las la o parte, în mod inten-
ționat, numele de acasă, pentru a le releva
doar pe acelea din afară: Jean Starobinski,
Jean Rousset, Etiemble sau Mircea Eliade,
mai puțin Cioran - toți, cu excepția lui Ro-
land Barthes, defavorabil de la început, au un
prim puseu de apropiere, pentru a se retrage
ulterior într-o expectativă prudentă.
    „Omul singur", invocat în titlul jurnalu-
lui, devine, astfel, un om lăsat singur, ceea
ce acutizează și mai mult întrebarea, împin-
gând-o în direcția unei sensibilități tragice.
Lăsând deoparte, astfel, toate campaniile stig-
matizante, trebuie să avem în vedere adevărul
uman și psihic al jurnalului: motivațiile de
adâncime ale unui comportament ursuz și
ultragiant sau cauzele pentru care violența po-
lemică pe care o degajă volumul reprezintă,
de fapt, raționalizarea psihanalizabilă a unui
puseu de apărare, derivat dintr-un foarte acut
complex al alterității.
    Voința de a fi „altul", de a funcționa „alt-
fel decât ceilalți" în cultura română domină
exponențial jurnalul, coroborată fiind cu o
alta: cu voința de a fi recunoscut in altă parte
decât in cultura română, de a le impune celor
de aici un prestigiu bulversant, sosit de din-
colo. Strict psihanalitic, acest lucru înseamnă
o exacerbare a tatălui de substitut în dauna
celui real, ceea ce ne duce, în mod inevitabil,
înspre complexe profunde, urcate din viața
infantilă și din familie. Mi-aș fi dorit ca jur-
nalul să ofere mai multe detalii în acest sens,
numai că autorul și le reprimă în mod pro-
gramatic, declarând că nimeni nu are căderea
să scotocească nechemat în viața lui afectivă.
Pe de altă parte, pornind tot de la mărturii
consemnate în trecere prin carte, trebuie să
vedem și faptul că jurnalul de care dispunem
acum în formă finalizată, pregătită pentru
tipar, e precedat de altele, fragmentare, pe
care autorul nu le-a publicat, confirmând
în mod indirect faptul că Viața unui om sin-
gur nu reprezintă expresia unei sponta-
neități existențiale directe, ci constructul
psihologic de grad secund al unei ecuații de
sine ultragiante.
    Cu toate acestea, detalii psihice apar, des-
tul de des și în suficientă măsură în carte,
pentru a putea construi un profil psihanalitic
plauzibil. Am așteptat volumul pentru a ve-
dea - infirm în acest fel public sugestia celor
care cred că l-am citit în manuscris... - și cum

apare Doamna Lidia (soția autorului) în jur-
nal: impecabil, în această privință, pe potriva
profilului intelectual și uman-altruist și pu-
ternic al acestei femei admirabile, fără de care
Marino n-ar fi putut să se realizeze așa cum a
făcut-o. Rânduri impresionante sunt dedicate
familiei acesteia, cu un rol esențial în reinte-
grarea umană și profesională de după februa-
rie 1963, când lui Marino i s-a îngăduit să
părăsească domiciliul obligatoriu din Lătești.
Din nou, ne aflăm în fața unei tandreți co-
rective, de gradul al doilea, compensație
fericită la „fondul obscur, tenebros, instinctu-
al al vieții mele", de care Marino vorbește la
un moment dat, repetând apoi sugestia de
mai multe ori, suficient de des pentru a
înțelege că raționalismul din care a făcut un
program cultural exclusivist derivă, de fapt,
din adâncurile insondabile ale unui psihic
rănit, fiind trăit ca o compensație asigurătoare
la o iubire pe care o respingea.
    Detaliile esențiale apar însă altundeva:
la pag. 22, de pildă, unde autorul mărturiseș-
te că ar fi avut „proaste relații cu mama", care
„nu îl iubea". Nici tatăl său nu excela în tan-
drețe, corecțiile ambilor părinți fiind imedia-
te, ultragiante, provocatoare de suferință sau
de umilință. Reacția copilului - și a adoles-
centului de mai târziu - este aceea de a căuta
„părinți" de substitut, pentru a le arăta celor
reali că s-au înșelat, că nu au făcut investiția
corectă. JWaiginal, un fel de outlaw etern, ine-
vitabir, cum se definește pe sine la pag. 110,
Marino găsește un asemenea „părinte" în...
cultura română, pornind de la convingerea,
foarte adânc înrădăcinată în subconștient, că
laurii acesteia îl vor face să se impună în fața
părinților, câștigându-le dacă nu iubirea, mă-
car stima.
    Numai că aici intervine istoria, cu coefi-
cienții săi imprevizibili, ceea ce înseamnă pen-
tru Marino în primul rând ideologie - insta-
urarea totalitarismului comunist - și, în al
doilea rând, oameni', „lichele" ale istoriei -
cum a fost pentru el G. Călinescu - sau sim-
pli servanți ai unei atrocități politice și cultu-
rale pe care ființa sa o repudia. Pălmuit în fața
clasei de către un profesor pentru primul ar-
ticol publicat în presă (licean fiind încă), el
este apoi „comprimat" de către G. Călinescu
din funcția de asistent, întemnițat pe motive
de propagandă proțărănistă, ținut în peni-
tenciare - la Aiud cere să fie repartizat în
schimbul de noapte la fabrică, pentru a
nu vedea prea mulți oameni... -, trimis ulterior
în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, lăsat,
după revenirea la Cluj, fără serviciu, urmă-
rit permanent de către colegii literați și de
către Securitate (ceea ce înseamnă, câteoda-
tă, același lucru).
    Reintegrat după 1963, când se eliberează,
nu mai e „liber" sub aspect lăuntric, fiindcă
intră, pentru a fi acceptat, într-o cultură stig-
matizată ideologic și moral, care deja il mnisc.
oricâte recunoașteri i-ar fi oferit aceasta (pres-
tigiul dobândit fiind incontestabil), nimic
nu mai putea estompa suspiciunile, vigilența
defensivă, resentimentele. Apelează, compen-
sativ, la „părintele" de substitut pe care îl re-
prezintă cariera din afara granițelor țării: ni-
ciodată exilat, fiindcă nu ruptura de cordonul
ombilical îl interesa, ci sancționarea acestui
cordon prin retroactivare, obsesia de a le
dovedi celor de acasă că au greșit.
    In mod paradoxal, astfel, Viața unui om
singur e cartea unui om neliber sub aspect
psihic: jurnalul unui justițialism încrâncenat,
unilateral și exclusivist, în care un om nu se
luptă în primul rând cu ceilalți, ci cu propriii
săi demoni.

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 9

lectorii


Uleie

Să ne amuzăm
cu „secta gînditorilor
de estradă"!
Ion Bogdan Lefter


Cunoscut eseist al „șco-
lii“ ieșene, unul dintre
numele de vîrf ale primei
noastre generații literare
postmoderne, bine știut și
ca disident anticomunist la
finele anilor 1980, Dan
Petrescu revine cu o nouă
carte, Secta gînditorilor de

estradă (Iași: Editura Polirom, 2009, 280

p.), după cîțiva ani de surprinzătoare ab-
sență din presă. Surprinzătoare - fiindcă
vorbim despre un om de atitudine și de in-
tervenție (în sens intelectual, firește), incit
dispariția sa publică din ultimii ani ar putea
trece drept unul dintre misterele perioadei.
Reîntors în Iași după circa un deceniu și
jumătate trăiți la București, părea să fi op-
tat, în vara lui 2005, pentru tăcerea totală.
Pînă atunci, din 1990 încoace, scrisese arti-

cole și susținuse rubrici în ziare și reviste,
pronunțîndu-se asupra multor teme politi-
ce și culturale fierbinți. Ce-1 va fi făcut să
se tragă dintr-odată deoparte?
   Insist o clipă asupra acestui traseu regre-
siv, de-a lungul căruia Dan Petrescu și-a
confirmat mereu atitudinea antiestablish-

ment. Revoluția „i-a făcut dreptate“ fostu-
lui disident, chemat în capitală pentru a
prelua poziția de ministru adjunct al cultu-
rii. N-a rezistat decît cîteva luni în biro-
crația de stat. Conform principiilor „no-
menclaturii“, odată intrat în „sistem“, el,
„sistemuD, are grijă de tine; drept care lui
Dan Petrescu i se oferă la retragerea din
fotoliul viceministerial direcția Editurii Al-
batros, unul dintre „nucleele de putere“ ale
vieții literare de dinainte de 1989. încă ne-
privatizată, instituția se află în subordinea
ministerului. Nu se adaptează nici acolo.
I se oferă direcția Muzeului Literaturii
Române, subordonat Primăriei Capitalei.
Scenariu identic: iarăși se retrage, de astă

dată în „sectorul privat“, părăsind definitiv
zona „de stat“: devine consilier al Editurii
Nemira, de unde, peste cîțiva ani, va trece
la Polirom, cu aceeași titulatură, în am-
bele cazuri făcînd și redactare, și strategie
editorială, coordonînd colecții ș.a.m.d.,
dintr-o poziție de „eminență cenușie“ la
Nemira, mai puțin vizibil în operațiunea
mult mai vastă a Poliromului, devenită edi-
tura numărul 1 a țării.
    Nu m-aș grăbi să pun aceste succesive
„retrageri“ pe seama unor deziluzii și a
unor întristate abdicări. Dan Petrescu e
structuralmente un „marginal^, un martor
foarte atent și foarte informat al vieții pu-
blice în genere, al celei intelectuale în spe-
cial, și un cititor de elită, prea rafinat și prea
mizantrop ca să poată funcționa în echipe
instituționalizate, lui potrivindu-i-se - în
schimb - perfect rolul de glosator expert și
ironic, oricînd în măsură să facă observații
de finețe asupra oamenilor și cărților, nu
mai puțin a presei de toate zilele și de toată
mina, și să taxeze erorile, ticăloșiile, stîngă-
ciile, ridicolul omniprezent. Valurile rivu-
luției îl purtaseră prea departe, către pos-
turi și posturi care nu i se potriveau. S-a
reîntors treptat la „naturelul“ lui de inte-
lectual mai degrabă singuratic, deși - spu-
neam - conectat la actualitate, observator
sarcastic, bîrfitor superior, glosator.
    Și s-a reîntors astfel și la scris, la glose-
le efective. Imediat după căderea comunis-
mului, în 1990, îi apăruse un volum, Ten-
tațiile anonimatului, cu eseuri publicate
de-a lungul deceniului anterior în junele
reviste ieșene Dialig și Cpinia studențească,
din a căror „grupare“/„școală“ făcuse parte,
și se tipărise dialogul cu Liviu Cangeopol,
Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere intr-o
țară ocupată, dar au urmat ani fără cărți și
cu intervenții sporadice în reviste. Abia în
perioada de la Nemira și apoi la Polirom
revine la eseistica ironic-savantă, mai ales
în studii însoțitoare ale unor cărți de științe
socio-umane, mai ales atipice, „contracul-
turale“, inclusiv în prefețe la ediția opere-
lor lui Culianu, inaugurată la prima editură
și reluată la a doua; iar către finele anilor
1990 începe să scrie ritmic la ziar, în coti-
dianul Național, unde ține pînă în 2002
(dacă nu greșesc) o rubrică vivace, din care
va trage materia volumelor In răspăr (2000)
și Deconstrucții populare (2002). în paralel,
publică alte „divagații“ culturale în revista
ieșeană Timpul, transferate în Scrisori către
Liviu, 1994-2004 (2004). în sfîrșit, din mai
pînă în august 2005 semnează săptămînal,
la invitația mea, în pagina culturală a zia-
rului Ziua, o rubrică tot de glose libere pe
subiecte intelectuale la zi, „mușcătoare¹¹ sau
„pișcătoare“, sub o titulatură amuzant-
adecvată: Pizzicato. S-a retras fără explicații,
invocînd nevoia unei pauze. De-atunci...
tăcere!

    Revenirea prin Secta gînditorilor de es-
tradă e - totuși - discretă, din mai multe
motive. Întîi, pentru că, deși constituie o
„ieșire la vedere“, nu conține texte noi și nu
decurge din reluarea scrisului la gazete:
adună trei articole publicate în 1990 în
revista 22, paisprezece din rubrica din Na-
țional, din 1999-2002, neincluse în volu-
mele precedente (dintre care unul, cel mai
lung, Alegeri 2000, nu are marcată sursa,
însă trebuie să fie preluat tot de acolo), și
trei din Timpul, din 2003 și 2005, cărora
le adaugă setul din Ziua și o intervenție po-
lemică izolată, răspuns la o săgeată care-1
privea direct, lansată de Gabriel Liiceanu
în 2006, în Observator cultural (evident, nu
cel din 2000-2005). Autorul e în continua-
re absent de pe mica-mare scenă a actua-
lității noastre culturale, nici măcar o lansa-
re cu public a Sectei... nu știu să fi avut loc,
ceea ce nu prea e în măsură să încurajeze
receptarea. Concluzia ar fi că revenirea edi-
torială e deocamdată mai mult un semn de
viață transmis de undeva, de departe, decît
o reîntoarcere cu motoarele turate din plin.
    Oare lucrează cumva Dan Petrescu, în
misterioasa lui retragere, la un proiect am-
plu, la o carte complicată, poate la vreun...
roman? (reamintindu-ne că la începuturile
sale literare comitea proză; a și încercat să
debuteze cu un volum, din care cîteva bu-
căți au fost incluse într-o culegere tripar-
tită, în 1985, alături de alți doi aspiranți
din epocă)...
    Cu toate cele deja zise, Dan Petrescu nu
se dezminte: ca orice scriere a sa, Sectagîn-
ditorilor de estradă are un cert potențial ex-
ploziv. N-a produs niciodată eseuri pașnice,
blajine, comode; cele de aici nu fac excep-
ție. Și cînd vorbește despre perioada disi-
denței și a extincției comunismului (în pri-
mul text din 22), despre legitimarea puterii
instalate după 1989 (într-al doilea), apoi
despre situația politică de la sfîrșitul ani-
lor 1990 sau despre alegerile din 2000 (în
mai multe texte din Național), și cînd tra-
tează subiecte sau subiecți din lumea inte-
lectuală, notațiile lui Dan Petrescu au nerv
polemic și-și supun țintele la catastrofale
(pentru ele!) tiruri ironice. Atare atitudi-
ne salvează pînă și lectura etnico-politi-
că a Țiganiadei (al treilea text din 1990),
sarcasmul continuu făcînd pasabile, prin
eroziune relativizantă, constatări identita-
te altfel excesiv de „substanțiahste“ - asu-
pra poporului român, nu a minorității folo-
site alegoric de Budai-Deleanu.
    Pînă la urmă, tema centrală a cărții,
atinsă încă din articolele din Național, mai
ales în cele despre Consiliul N ațional pen-
tru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS)
și despre odiseea dezvăluirilor de colabo-
raționiști ai vechiului regim, se dovedește
a fi cea a așa-numiților - de către Sorin
Adam Matei - „boieri ai minții“, emblemă

• Ion Ianoși,
Autori și opere,
voi. II, Cultura
rusă, București:
Europress
Group, 2009.

• Dora Pavel,
Pudră, roman,
București:
Polirom, 2010.

km Pop

LIII RF
ALR1NE

• Ion Pop,
Litere și albine,
Cluj-Napoca:
Limes, 2010.

• Mircea Muthu,
Ochiul lui
Osiris, dialoguri,
Cluj-Napoca:
Eikon, 2010.

Itotihb

। il ’i i| UMHft

10 • APOSTROF

desemnînd grupurile de intelectuali con-
servatori și extrem-conservatori care pre-
lungesc în postcomunism comportamente-
le de la vîrful establishmentului literar-
artistic de dinainte de 1989, ale cercului
noiciano-păltinișean ș.a.m.d. Despre ei va
fi vorba aproape exclusiv în textele din Tim-
pul și din Ziua. Dan Petrescu îi numește
acum, în titlu și în Preliminariile cărții,
„secta gînditorilor de estradă"", compusă
din „pontifii din trecut"" și din „continua-
torî“ (p. 6). „O parte"" dintre cei dintîi „a
izbutit să acceadă la poziții instituționale
avantajoase, în virtutea îndelungatului an-
trenament în cățărare ce-i era propriu""
(ibid.). „O altă parte, deseori aceeașicare
„s-a aventurat (și) în politică"", „a gafat sis-
tematic"" (p. 7). în condițiile dezinteresului
tot mai mare al publicului, „Toate aceste
mișcări din interiorul cîmpului intelectual
[...] au căpătat aerul unei agitații obișnuite
mai cu seamă înăuntrul unei secte“ (ibid.).
Compusă din cine? Din „gînditori cu ac-
centuate înclinații histrionice: fotografiile
lor, mult mărite, pot fi admirate la fiecare
tîrg de carte autohton; îi citim în presă, îi
vedem la televizor, le admirăm limbuția fa-
cilă, papioanele și lavalierele caraghioase
(dar, vorba lui Michaux: cine și-ar pune pe
el ceva care să-l contrazică tot timpul?),
prestațiile pline de comic (involuntar) care-i
fac emulii unor Horia Căciulescu, Puiu
Călinescu, Radu Zaharescu etc."" (p. 8);
după care, în prelungirea acestui șir de vaj-
nici comici ai spectacolelor de revistă și ai
vechilor sketch-uri umoristice de televiziu-
ne, eticheta respectivă e aplicată firesc:
„Aceasta este secta gînditorilor de estradă și
cu ea ne vom amuza în cele ce urmează¹¹
(ibid.). Personajele vizate vor fi gratulate în
aceleași pagini liminare și cu alte califica-
tive „\n pizzicatoj gen: „cabotini culturali""
cu „dorința unei perpetue vizibilități, îm-
pinse, cînd se întîmplă, pînă la o jenantă
senectute"" (ibid.), „clovni"" care „se afișează
ca spirite religioase, ortodoxiste în princi-
pal, ceea ce, după Lumini și Kant, este cel
puțin un anacronism"" (p. 9), „diletanți""
rezultați din „amețitoare schimbări de pro-
fil“, incit „un fizician vrea să treacă drept
filozof, un critic de artă drept istoric al reli-
giilor, un filolog drept istoric, alți istorici
trec la studii religioase, inginerii se avîntă
și ei în domenii cu totul inedite pentru for-
mația lor“, totul „în cea mai bună tradiție
lăutărească"" (ibid.), „rebuturi promise ne-
muririi"" prin intrarea în Academie (p. 10),
„măscărici culturali"" care compromit „orice
subiect care [le] încape pe mînă"", „tratat
impropriu, superficial, iresponsabil, baga-
telizat sau luat în derîdere, adică ratat; așa
s-a întîmplat cu Gulagul, Holocaustul, eve-
nimentele din 1989, interbelicul, legiona-
rismul, dosarele Securității, democrația,
liberalismul și ce va fi fost să mai fie la noi
pricină a vreunei dezbateri publice"" (ibid.).
Nici nu știi dacă, în fața unui asemenea in-
ventar de simptome, să rîzi odată cu auto-
rul, purtat de stilistica lui spumoasă, ori să
te îngrozești...
   Din fericire, scriitura rămîne veselă.
Cînd discută, în 2002, despre intelectualii
membri ai CNSAS, Dan Petrescu constată că
intransigența de care Mircea Dinescu sau
Andrei Pleșu ar fi trebuit să dea dovadă
s-a dovedit „în realitate cu totul străină
moderației dilematice și tranzacționale a
celui de-al doilea și, la fel, intereselor ime-
diate și facondei exclusiv verbale ale celui

dintîi"" (p. 80). Frecventarea episodică a
ședințelor CNSAS de către trioul Dinescu-
Pleșu-Patapievici e astfel „justificată"": „ci-
ne și-l poate închipui pe Mircea Dinescu
stînd, zi de zi, opt ore pe un scaun ori pe
ceilalți doi fără mai multe luni pe an de
absență din țară?"" (ibid.). Mai înainte, un
pasaj despre același Andrei Pleșu: „el are un
simț al ierarhiei bine dezvoltat, de alpinist,
cum ar spune I. D. Sîrbu, adică se agață
de ce e sus și calcă în picioare ce e jos (ca
fost subaltern al D-sale, știu ce vorbesc: nu
o dată a urlat la mine, fie din pricina arti-
colelor mele inconvenabile puterii, fie pen-
tru că, în diverse situații, nu țineam seama
de protejații D-sale)“ (p. 73). Subiectul
unui fin portret satiric, în care elogiul și
ironia se amestecă permanent, pînă la in-
discernabil, e Alexandru Paleologu, apropo
de colaborarea sa cu Securitatea, compor-
tamentul „păltinișenilor"" din CNSAS fiind
categorisit în context, cu probe din mărtu-
risirile lui Paleologu, drept „schizoid"" (p.
95-96). O notă de subsol adăugată la
pregătirea cărții pentru tipar: „în perioada
cînd a făcut parte din Colegiul CNSAS,
Patapievici nu și-a dat osteneala de a afla
ceva despre presupusul căpitan Soare; pa-
re-se că nici Măgureanu, cu care i-a inter-
mediat o întîlnire de taină Pleșu, nu La
lămurit... Insă rezultatul practic al acestui
scandal a fost lansarea lui Patapievici și a lui
Răzvan Ungureanu (care, de la Iași, își
striga din răsputeri asemănarea cu presu-
pusa persecutare a lui Patapievici) în arena
publică; astăzi îi avem pe Ungureanu la
cîrma SIE, iar pe Patapievici la aceea a ICR,
de unde, în mod tradițional, li se fabrică
agenților externi acoperirile... Ce coinci-
dență!“ (p. 138). Despre cărțile lui Liicea-
nu: „Nemuritoarele capodopere Jurnalul
de la Păltiniș și Deipre limită, de Gabriel
Liiceanu, se pot acum consulta și descărca
de pe Internet, de la Pagina României
Naționaliste - Centrul de Documentare
Legionară (rubrica Noica-Cioran-Eliade),
sau de la http://pages.prodigy.net/nnita/
alte_carti2.htm, unde cineva a găsit de cu-
viință că le era locul de drept"" (p. 187-
188); informația, datînd din februarie-
martie 2005, e confirmată în luna mai (cf.
p. 202); în iulie va fi consemnată dispariția
cărților de pe site-ul cu pricina: „Persistența
celor două cărți ale lui Gabriel Liiceanu
[...] pe site-ul Centrului de Documentare
Legionară «Libertatea», pe care o semna-
lasem cîndva, s-a încheiat: cărțile au fost
retrase de sub aripa (neo)legionară, mai
mult ca sigur însă nu din considerente
ideologice, ci pecuniare, autorul lor dîn-
du-și seama că nu i s-au plătit drepturi
pentru afișarea lor pe Internet. Oricum,
faptul în sine dovedește totuși ca pater Hu-
manitatis este o persoană ameliorabilă și
capabilă de revizuiri, nu un «tataie cu
bască» înțepenit într-un Zeiigeist revolut
[aluzie la Noica, persiflat ca atare într-un
text cules în Scrisori către Liviu - n.m., I. B.
L. ]; trebuie doar puțin ajutat, din cînd în
cînd, ca să-și sară limita (perasp (p. 238).
Dan C. Mihăilescu e „practicant al unui stil
pe care l-ar vrea ludic, chit că e lipsit pînă
și de cea mai slabă umbră de umor"" (p.
192), și „boiernaș al minții"" (p. 205), pro-
sternat la niște „moaște interbelice"" care
„sînt cam verzulii"" (p. 258). In schimb,
Mircea Mihăieș capătă o gradație mai miti-
tică: „vechil la curtea boierilor minții"" (p.
196); mai tîrziu vor fi descoperiți acolo și

„argați"" (p. 227). Preluînd sugestia cuiva
care-i sugera aceluiași Mihăieș să-și con-
sume violența și agresivitatea pe un sta-
dion, Dan Petrescu adaugă: „Intr-adevăr,
M. Mihăieș păscînd niște patrupede pe un
stadion dezafectat sau, pe un altul funcțio-
nal, vînzînd semințe în cornete special con-
fecționate din paginile opului Omul recent,
ar fi un spectacol cum nu se poate mai
tranchilizant pentru toată lumea"" (p. 221).
întregul grup noician și noicofil e ironizat
sub un generic-parafrază a unui clișeu de
propagandă triumfalistă din vremurile de
glorie ale ceaușismului: „Păltiniș, mîndria
țării"" (p. 200). Teodor Baconsky e „răspo-
pitul nostru de la Externe"" (p. 203). „Gru-
pul de la Păltiniș"" ar oferi o „combinație de
așa-zis elitism, ortodoxie frivolă, spirit
accentuat de gașcă și indispoziție dialoga-
lă, totul sub umbra incertă a filozofiei lui
Noica, acest minor interbelic (căruia e
ciudat de ce nu i-a fost preferat Mircea
Vulcănescu, mult mai autentic și profund);
cert este însă că tonalitatea generală a aces-
tui gen de discurs e una vetustă și nocivă,
ca aflată în riguros contratimp cu ce se în-
tîmplă dacă nu la noi, în mod sigur în
lumea spre care, declarativ, aspirăm"" (ibid.).
Patapievici - „un Sandu Napoilă, al cărui
nerostit avantaj din lumea înapoiată în ca-
re evoluează este că își găsește totuși un
public pentru diletantismele sale"" (p. 255);
repetir: același „decade în diletantism și
dogmatism cu fiecare nouă apariție"" (p.
263). Și din nou Liiceanu: „patronul
Editurii Humanitas, cu o intoleranță spe-
cifică, nu suportă nici un fel de concu-
rență“; în altă formulare: „negustorul cara-
ghios de la Humanitas, celebrul inventator
al cărților la borcan (sic\)“ (p. 269). Etc.,
etc., etc.
   Nu mai glosez la rîndul meu asupra
modelului intelectual extrem-conservator
care se desprinde din aceste încondeieri.
L-am diagnosticat în repetate rînduri, am
polemizat, am declanșat teribile „răz-
boaie culturale"". Caz clarificat. Firește,
analizele rămîn necesare, iar tratamentul
plin de vervă al lui Dan Petrescu e salutar.
Plăcerea lecturii susține justețea atitudinii.
Efectele comice sînt sporite de montajul
alert: fragmentară, formula predilectă a
textelor lui Dan Petrescu cultivă alternan-
ța de planuri, de la o secvență la alta, nota-
țiile aparent dezordonate revenind - de fapt
- în anumite puncte fixe, reluînd motive,
sintagme, vocabule, răsturnîndu-le, ală-
turîndu-le altele care le deviază spre sem-
nificații surprinzătoare, cu utilizarea unei
bogate panoplii de procedee retorice,
mereu generatoare de umor devastator.
Promisiunea din Preliminarii e - vasăzică -
respectată: citindu-i cartea, ne amuzăm
copios în compania „sectei gînditorilor de
estradă""...
■
    Text publicat inițial on-line, în revista
    virtuală ArtActMagazine/
    www.artactmagazine.ro, nr. 36,
    23 septembrie 2009.

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 11

cu Ochiul
LIBER

Fascinația
spiritului critic

Iulian Boldea


CU UN interviu „strict
biografic^ (eu aș spu-
ne „nu numai biografic^),
Nicolae Manolescu la 70 de
ani: o vârstă „neverosimili,
debutează volumul coor-
donat de Călin Vlasie și
Ion Bogdan Lefter, Nico-
lae Manolescu - 70 (Edi-

tura Paralela 45, 2009). Criticul septua-
genar răspunde întrebărilor lui Ion Bogdan
Lefter, într-un registru preponderent con-
fesiv, dar și ironic sau parodic, reconsti-
tuind momente ale copilăriei („Din păcate,
nu am o imagine foarte clară despre co-
pilăria mea, decât în măsura în care ea are
două jumătăți, și anume o primă jumătate,
de când am devenit conștient, ca să spun
așa, de mine însumi, în timpul războiului
și imediat după, care pot să spun că a fost
foarte fericită: la vârsta aia, nefăcând po-
litică, neavând sentimentul istoriei“) și ado-
lescenței, derulând, cu vervă a detaliului
semnificativ, imagini ale maturității, ale
formării intelectuale, ale carierei didactice
sau politice. Din puzderia de întâmplări,
gesturi, fapte, idei, atitudini aflăm care au
fost „versurile și revistele copilăriei^, „carie-
rele politice ratate“, aflăm despre „ce și cum
se citea în anii ’50“, despre începuturile cri-
ticului literar, despre condiția cronicarului
literar „în perioada de recuperare a mo-
dernității“, despre cărțile scrise sau citite,
despre personalitățile cu care a fost con-
temporan Nicolae Manolescu, în schițe de
portret sumare, dar cât se poate de eloc-
vente (Tudor Vianu, G. Călinescu, Paul
Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru,
Matei Călinescu, Alexandru Ivasiuc etc.).
Portretul lui Vianu, alcătuit din doar câte-
va linii sumare, din gesturi disparate, dar
exemplare, relevă efigia cărturarului în care
tristețea și erudiția se regăseau deopotrivă
(„Cu Vianu am făcut curs normal de lite-
ratură străină, de fapt mai teoretică, așa
cum făcea el, nu mai știu în ce an, cred în
anul V Atunci l-am cunoscut, n-am fost în
relații apropiate cu el, dar ne știam așa, cât
de cât... Atunci m-a impresionat printr-o
teribilă tristețe. Ulterior am aflat că făcu-
se deja mai multe infarcturi, scăpase din
ele, avusese tot felul de probleme la Facul-
tate... Avea una din cele mai triste priviri
pe care le-am văzut în viața mea... Venea,
se așeza la catedră și cu vocea aia baritonală
foarte plăcută, extrem de plăcută, vorbea

cu o mare naturalețe despre cele mai com-
plicate lucruri posibile“). Mărturisindu-și
voința de sistematizare, criticul literar nu
își trădează nici aici vocația analitică sau
verva portretistică. Punând în contrast
două personalități formatoare (Vianu,
Călinescu), Manolescu relevă constantele
temperamentale și psihologice a două
personalități, a două tipologii culturale,
aș spune, ce și-au pus amprenta nu doar
asupra modelării tânărului studios, ci și
asupra literaturii române a secolului XX
(„Vianu era profesor: te forma, te călăuzea,
îți dădea curaj, era extraordinar. Călinescu
era un spectacol, era un histrion genial care
nu făcea nu știu ce spectacole de teatru
clasic, facea istorie literară în histrionismul
lui. Ce spunea era extraordinar, ca și stilul
de a o spune. Să nu uităm momentul: sfâr-
șitul anilor ’50, când totul era vorbit în
limba de lemn, monotonă. Și venea deo-
dată Călinescu și spunea niște lucruri de
istorie literară, banale în fond, dar ți le spu-
nea într-o manieră care le făcea excepțio-
nale“). Interesante sunt, de asemenea,
notațiile despre propriile cărți. Primele
volume (Lecturi i%fidele, Metamorfozele poe-
ziei) sunt văzute ca o etapă, inevitabilă, de
început, abia în monografii (despre Maio-
rescu, Odobescu, Sadoveanu) criticul înce-
pe „să se recunoască“, Arca lui Noe este
„urmarea lecturilor unor studii de narato-
logie“ (cărții putându-i-se reproșa „un
sociologism prea apăsat“), în timp ce Istoria
critică îi apare, post factum, ca un „proiect
monstruos“. Finalul interviului unește, prin
răspunsul la întrebarea „Cine e Nicolae
Manolescu la 70 de ani?“, disponibilitatea
ideatică și umorul tonic, în câteva fraze
paradoxale („Sper că sunt un bătrân de vii-
tor, după vorba lui D. I. Suchianu de pe
vremea când, colaborator al României lite-
rare, avea vârsta pe care zici că aș avea-o eu
acum. Cum să am 70 de ani?! Nu te trimit
la dicționarele literare, fiindcă sunt sigur
că toate greșesc. Un răuvoitor a pus în cir-
culație ideea asta. Nici vorbă de 70 de
ani: voi împlini peste o lună...“).
    Patruzeci și șapte de autori (critici lite-
rari, teoreticieni ai literaturii, poeți, proza-
tori, eseiști) scriu despre Nicolae Manoles-
cu în diferitele secțiuni ale cărții: La
aniversară (Paul Cornea, Ștefan Radof,
Livius Ciocârlie, Gabriel Dimisianu, Eugen
Negriei, Dorin Tudoran, Gabriel Chifu,
Cristian Teodorescu, Marta Petreu, Ioana
Pârvulescu, Cristian Moraru, Horia Gâr-
bea, Mihai Dragolea ș.a.), Lunediști (Călin
Vlasie, Traian T. Coșovei, Magda Cârneci,
Matei Vișniec, Mircea Cărtărescu, Bogdan
Ghiu ș.a.), Alți foști studenți (Iulian Cos-
tache, Andreea Deciu, Luminița Marcu,
Costi Rogozanu, Simona Vasilache ș.a.),
Interpretări (Solomon Marcus, Gheorghe
Grigurcu, Mircea Martin, Mircea Anghe-
lescu, Ion Pop, Nicolae Oprea, loan Hol-
bau, Mircea A. Diaconu, Andrei Bodiu,
Laszlo Alexandru etc.). File - dense și ex-
presive - de portret (poate cele mai reușite
din carte!) desprindem din textul lui Paul
Cornea, ale cărui caracterizări, precise, fără
a fi fade, fixează exemplar efigia cărtura-
rului Nicolae Manolescu:

    M-au frapat la Manolescu, din capul locu-
    lui, inteligența ascuțită, care-i permitea să
    plonjeze direct în miezul operelor analizate
    ori al problemelor în discuție, mintea echi-
    librată și clară, capacitatea de a privi realita-


    tea cu sânge rece, recunoscându-i partea in-
    conturnabilă de ireversibil. Mi-a plăcut la el
    aptitudinea înnăscută de a vorbi fără emfază
    și dc a găsi totdeauna, în oralitate ca și în
    scriere, un mod natural și simplu al rosti-
    rii, care face accesibile ideile cele mai ab-
    stracte, fără a le trivializa, și evocă palpabil
    simbolurile, fără a destrăma ceea ce în ele e
    destinat a rămâne enigmatic. Luciditatea îl
    imuniza împotriva soluțiilor iluzorii, iar spi-
    ritul de independență, veșnic treaz sub felul
    său manierat și urban în relațiile cu ceilalți,
    îl împingea mereu la non-aliniere.

Privit sub spectrul „seducătorului („spi-
rit rațional și solar“) de către G. Dimisianu,
sub semnul „cordialității ca modus vivendi^
de Dorin Tudoran („Nicolae Manolescu a
preferat să vadă mereu jumătatea plină a
sticlei, dar nu spre a nega existența ju-
mătății goale“), perceput ca un „ceasorni-
car care pune orologiul formidabil sub
lupă“ de Gabriel Chifu, Nicolae Manolescu
este un intelectual a cărui trăsătură de ca-
racter dominantă este, cum observă Marta
Petreu, „raționalitatea, una vie, promptă,
precisă“. Critic „fără inconștient^ (Cristian
Moraru), „un mare spirit într-un om nor-
mal“ (Călin Vlasie), „nașul nostru de spi-
rit“ (Magda Cârneci), „fascinantul Mano-
lescu“ (Matei Vișniec), „o privire pasională,
dar obiectivă asupra lucrurilor^ (Mircea
Cărtărescu), „fratele mai mare“ (Ion
Bogdan Lefter), „seninătatea^ (Andreea
Deciu), „un profesionist al cronicii litera-
re“ (Mircea A. Diaconu), „modestia, fires-
cul și seninătatea“ (Andrei Bodiu) - sunt
doar câteva dintre caracterizările care își
propun să circumscrie figura acestui spirit
creator fascinant în simplitatea sa umană,
spirit prin excelență marcat de valorile ra-
ționalității și ale echilibrului intelectual și
moral.
    închei cu câteva cuvinte din interviul de
la începutul cărții, revelatoare pentru cre-
zul manolescian: „Când trecem vămile, spre
lumina de dincolo, îngerii sau arhanghe-
lii, după meritele fiecăruia, care ne petrec,
ne întreabă ce-am făcut noi, nu ce-au făcut
alții. Mă pregătesc în fiecare ceas care mi-a
rămas să dau socoteală pentru cărțile mele,
pentru Istorie incluși vT Nicolae Manolescu
- 70 nu este altceva decât o suită de exer-
ciții de admirație consacrate unuia dintre
cei mai importanți cărturari români de azi.







Identitatea culturală
a românilor

  Constantina Raveca Buleu


Colocviul interna-
țional desfășurat la

Universitatea „Babeș-Bo-

lyai“ în luna noiembrie
2008 și dedicat sensibilei

probleme a identității ro-

mânești în reconfigurare

europeană își oglindește
observațiile, concluziile și

interogațiile într-o serie de patru volume,
dintre care cel de-al treilea, dedicat per-
spectivelor literare, sociologice și istorice,
a apărut în 2009 la Editura Risoprint din

12 • APOSTROF

Cluj-Napoca, sub egida Centrului de
Analiză Politică. Coordonat de către Vasile
Boari, Ștefan Borbely și Radu Murea, volu-
mul Identitatea românească in context euro-
pean: Coordonate istorice și culturale cuprin-
de 24 de studii semnate de nume sonore și
de cercetători avizați ai fenomenelor cultu-
rale din România, fiecare încercând să izo-
leze și să diagnosticheze un aspect al mul-
tifațetatei probleme a identității autohtone.
Rezultatul este un slalom cultural rafinat
printre nenumăratele capcane și glisări, atât
ale conceptului central pus în dezbatere
(identitatea), cât și ale aplicării sale specifi-
ce la spațiul românesc.
    Reluând spusele lui Hans Christian An-
dersen, călător prin țările dunărene pe la
mijlocul secolului al XlX-lea, Grete Tartler
analizează, în „Aici începe EurcpaD, relati-
vitatea hermeneutică a portretelor făcute
românilor în veacurile trecute de către stră-
ini. în rama acestei complexități imagolo-
gice, autoarea izolează mărci pozitive ale
identității românești - chiar dacă acestea
par mai degrabă carențe, cum este cazul lip-
sei unui „model consacrat de identitate na-
țională" - și construiește un discus specu-
lativ asupra aportului acestora în scenariul
actual al contextualizării europene a iden-
tității naționale. Astfel, situarea culturală
a României între Orient și Occident, pre-
cum și inventarul formelor simbolice pre-
cipitate diacronic și menite să întărească
sentimentul și idealul național devin vir-
tuale atuuri în perspectiva configurării unei
identități europene deschise către inovație
și varietate culturală.
    Genealogia conceptului de „Europa" și,
implicit, a identității europene constituie
subiectul articolului lui Radu Murea, Euro-
pa intre Identitate și Getfrafie: Identitatea
eurcpeană sau nașterea unui narativ identi-
tar. Tot o investigație de tip genealogic face
și Kazimierz Jurczak, în Orientalismul nea-
sumat: Maifinalizarea elementului oriental
in definirea identității românești, oprindu-se
asupra caracterului liminal al culturii româ-
ne și asupra „hiatului dintre viziunea ab-
stractizantă, adesea excesiv ideologizantă,
asupra elementului oriental, ce se desprin-
de din dezbaterile intelectuale și mani-
festările orientale din viața obișnuită".
    „Problema redefinirii identitare o im-
plică în mod necesar pe aceea a flexibilității
structurilor de auto-identificare", observă
Caius Dobrescu în deschiderea studiului
său, intitulat De la mai finalitate la excen-
tricitate: Politici de euroinsolitare a identității
românești. O privire scurtă asupra posibile-
lor riscuri ale redefinirii identitare îl con-
duce pe autor la regândirea conceptului de
„insolitare“ și la transformarea lui în expe-
rimente mentale, în cadrele cărora carac-
teristicile culturale atipice pot media dina-
mic între autopercepția autohtonă și
adaptarea la valorile europenității.
    Componentele tradiționale și mutațiile
lor în construcția identității românești re-
prezintă miezul studiilor semnate de către
Barbu Ștefănescu și Georgică Mitrache.
Dacă cel dintâi se oprește asupra evoluției
imaginii satului în conturarea acesteia, cel
de-al doilea discută locul tradiționalismului
în modernitate prin intermediul aplicațiilor
arhitectonice. O secțiune interesantă a volu-
mului se oprește la inflexiunile minoritare
din construcția identității românești, cu in-
sistență pe multietnicul din spațiul transil-
van. Savuros și foarte bine documentat,

studiul lui Alexandru Simon, „Acțiunea“,
„diata“și „chipul“ românesc al lui Matia
Corvin, reface filmul ascensiunii politice a
regelui Matia Corvin și analizează conse-
cințele politico-economice și culturale ale
politicii acestuia. în Identitate etnică: Exem-
plu: sașii transilvăneni..., Renate Weber și
Georg Weber abordează problema identi-
tății sașilor transilvăneni din punct de vede-
re sociologic și ajung la concluzia că „nu
etnicitatea joacă rolul-cheie în problemati-
ca analizată, ci dezintegrarea structurală a
persoanei, ce se descarcă compensator în
ipostazierea identității etnice". O privire în
istoria interferențelor dintre sași și români
transformă articolul lui Lorând L. Mâdly,
Intre discurs identitar și acțiune politică - ro-
mânii și sașii in deceniul neoabsolutist, în-
tr-o analiză comparativă a discursurilor iden-
titare ale românilor și ale sașilor ardeleni.
    Suprapunerile și contaminările dintre
mit, istorie și ideologie, instrumentalizarea
miturilor moderne și fenomenele de demi-
tizare la care este expus imaginarul politic
ocupă prima parte a studiului lui Roberto
Merlo, La vendetta di Decebalo - prelimină-
ri a uno studio del mito storico-politico dacico,
a doua parte fiind dedicată mitului dacic și
dezbaterii evoluției sale în perimetrul con-
ceptual al mitodologiei lui Gilbert Durând.
    Locul marginal al intelectualilor în „pro-
iectul românesc" și contextualizarea euro-
peană a identității autohtone duc analiza lui
Casian Popa, „Public use“ al strămoșilor intre
identitate românească și dezbatere eurcpeană,
înspre reluarea teoretică și comparată a con-
ceptului identitar al strămoșilor. Un studiu
comparat - cel puțin ca punct de plecare
- este și Formarea identităților naționale in
România și Turcia - timpul ca alternativă a
spațiului, în care Dragoș C. Mateescu pole-
mizează cu ideea centralității teritorialității
în definirea identităților naționale și ofe-
ră soluția înțelegerii acestora ca „adevărate
colonizări ale timpului istoric", în strânsă
conexiune cu ontologia suveranității. Re-
gistrul comparativ al studiului psihosocio-
logic al lui Alin Gavreliuc, Româniile din
România: Cazul identității bănățene in con-
textul dinamicii social-politice postdecembriste,
se soldează cu o avertizare privind încă fra-
gila democrație românească și carențele
politicilor publice. în fine, mult prea me-
diatizata chestiune a românilor din Italia
constituie subiectul unor abordări științi-
fice extrem de interesante: Maria Nicoleta
Turliuc și Cătălin Turliuc, în Emigrația ro-
mânească in Italia și dificultățile conservării
identității românești, respectiv Giordano
Altarozzi, în Comportamentul politic trans-
național al românilor din Italia.
    Grație studiului Martei Petreu, Eliade,
Sebastian, lonescu, Cioran, „ccpiii din flori“
ai României interbelice, problema identității
intră pe teritoriul unor sensibilități cultu-
rale a căror abordare necesită curaj inte-
lectual și rafinament hermeneutic. înregis-
trând regimul negativității identitare la
români, fie că este vorba despre inferiori-
tatea greu de acceptat, translată deseori în
discursuri despre singularitate, fie că este
vorba despre nevoia obsesivă de recunoaș-
tere colectivă exterioară, Marta Petreu ana-
lizează maniera în care Mircea Eliade,
Mihail Sebastian, Eugen lonescu și Emil
Cioran au înțeles să trateze problemele
legate de identitatea lor românească. în
patru stadii succesive - indiferență, „iubi-
re-ură, manifestată printr-o angajare poli-

tică antidemocratică și totalitară", negare și
lepădare, adoptarea unei identități fantas-
matice -, acești oameni de cultură nu au
făcut altceva decât să teoretizeze dilematic
un fenomen actual de masă, „consemnat
rece și fără comentarii" de către autoarea
studiului.
    Construcția literară a identității româ-
nești constituie miza articolelor semnate de
Rodica Grigore (Proza lui Mateiu I. Cara-
fiale intre ficțiune identitară și realitatea fic-
țiunii), lulia Micu (Altf oria identității:
Criză, ficționalizare și confluență in drama-
tuifia românească de azi), Andrei Simuț
(Proza postcomunistă intre vinovăția trecutu-
lui și provocările prezentului: Dileme identi-
tare), iar modulațiile lingvistice și locul lor
în fundamentarea identității constituie tema
articolului lui Paul Aretzu, Traducere și/
creație. La o scară mult mai mare, impor-
tanța componentei lingvistice în construi-
rea identității naționale reprezintă centrul
preocupărilor Rodicăi Marian în Dicționa-
rul Tezaur al Limbii Române informat elec-
tronic - monument de limbă și cultură al
identității românești.
    Transformate în referințe culturale, tea-
trul lui George Bernard Shaw și romanul
lui Nikos Kazantzakis îi furnizează lui Sil-
viu Lupașcu (în Sentimentul românesc al de-
zastrului fericit: Anarhism și supra-realism
electoral) cadrele definirii identității politi-
ce a lui homo balcanicus, dar și a cazului său
particular, homo valachicus. Reconsiderarea
unui fenomen controversat din Fenomenul
„manele“: avatar identitar sud-est european
orientează discursul lui Marius Radu către
deschiderea unei linii de comunicare între
cultura academică și realitatea socială româ-
nească. în contextul problemelor ridicate
de migrația românească de după 1989, Ște-
fan Borbely analizează progresia discursu-
rilor identitare de pe internet și complexe-
le descifrabile în amestecul de stereotipii
și mutații atitudinale, studiul său accen-
tuând atât pozitivitatea actualului discurs
identitar românesc, tradus în „orgoliul na-
țional lipsit de naționalism", cât și ame-
nințarea virtuală a recăderii în naționalism.
    Chiar dacă răspunsul la întrebarea „Cum
suntem noi, românii?" nu se dovedește a
fi întotdeauna confortabil, varietatea pers-
pectivelor identitare etalate în volum de-
monstrează că dezbaterea academică iscată
în jurul unei asemenea interogații merită
atenția tuturor.







Leacul pentru o boală
istoriografică
Cristian Vasile


IEȘITĂ DIN comunism, is-
toriografia română - pe
lângă eliberarea de cenzu-
ră și recuperările (conceptua-
le, de istorie evenimențială
etc.) salutare - a fost cu-
prinsă și de un soi de boală
greu de vindecat: proan-
tonescianismuL Cercetători
consacrați, dar formați în

anii național-
A

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 13

stalinismului, ocupând după 1990 poziții-
cheie în facultăți, institute și instituții ar-
hivistice, au prelungit tendințele de reabili-
tare a mareșalului Ion Antonescu ivite, deși
timid, încă din timpul dictaturii lui Nicolae
Ceaușescu. în primul deceniu postcomu-
nist, chiar și istorici mai tineri, aflați sub
o presiune instituțională sau doar neinspi-
rați, au simțit nevoia ca atunci când abor-
dau problema Ion Antonescu să afirme
înainte de toate „patriotismul mareșalului
și să privească în mod condescendent sau
prudent revelațiile postdecembriste privi-
toare la antisemitismul din cultura politică
autohtonă și la xenofobia antonesciană,
dezvăluiri aduse atât de lucrări istorice sem-
nate de Leon Volovici, Z. Ornea, Radu
loanid, Jean Ancei, cât și de memorialistică
(Alexandru Șafran, Mihail Sebastian). O
notă distinctă mai bine sesizabilă au făcut
doar câțiva cercetători cu deschideri către
diversitatea culturală din trecutul recent
(Șerban Papacostea, Andrei Pippidi, Viorel
Achim, Lucian Boia ș.a.) și Federația Co-
munităților Evreiești din România, cu a
sa Editură Hasefer. Din nefericire, modelul
de a scrie istorie inaugurat de Gheorghe
Buzatu, cu glorificarea grotescă a mareșalu-
lui, s-a dovedit foarte influent în anii 1990,
iar Secția de științe istorice a Academiei,
sub conducerea prof. Dan Berindei, nu a
avut întotdeauna acțiuni inspirate.
   Probabil, lupta dusă prin 1994-1995 de
reprezentanții USHMM (Muzeul Memorial
al Holocaustului din Washington, D.C.) cu
diriguitorii Arhivelor Statului de la Bucu-
rești își are o parte din explicații și în per-
sistența acestei maladii istoriografice a an-
tonescianismului, dar și în alte inerții
mentale. Aparent paradoxal, USHMM a avut
un mai mare succes - în ceea ce privește
accesul la documente relevante pentru stu-
dierea politicilor antisemite și a perioadei
antonesciene - în tratativele cu Serviciul
Român de Informații. Multe documente
din arhiva SRI au fost microfilmate și s-au
regăsit ulterior în arhiva Memorialului din
capitala americană (o parte dintre ele sunt
acum disponibile și la București, în arhiva
Institutului Național pentru Studierea Ho-
locaustului). La aceste izvoare esențiale
pentru scrierea istoriei românești din pe-
rioada celui de-al Doilea Război Mondial
a avut acces și Dennis Deletant, care, după
câțiva ani de cercetări, a desăvârșit o remar-
cabilă lucrare monografică. La numai doi
ani de la apariția versiunii în engleză (Hit-
ler’s Fot^otten Ally: Ion Antonescu and
His Rt^ime, Romania 1940-44, Palgrave
Macmillan, 2006), publicul din țară a putut
avea acces la ediția românească, tradusă de

Delia Răzdolescu (Dennis Deletant, Aliatul
uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și rtgimul
sau 1940-1944, București: Editura Huma-
nitas, 2008).
   Dennis Deletant consacră pagini impor-
tante culturii politice dominate de antise-
mitism, precum și sistemului politic din
intervalul 1940-1944. Istoricul britanic ne
furnizează evaluări echilibrate, adecvate pri-
vind natura regimului politic - o dictatum
militam -, înlăturând aprecierea oarecum
eufemistică de dictatură bonapartistă, vehi-
culată de istorici care nu au studiat siste-
matic nici relațiile dintre instituțiile politice
românești din perioada celui de-al Doilea
Război Mondial, nici personalitatea lui Ion
Antonescu. Deși volumul nu se dorește a fi
o biografie a lui Antonescu, portretul ma-
reșalului așa cum este zugrăvit de Deletant
pare unul credibil, fiind reconstituit și prin
raportare la relațiile generalului cu regele
Carol al II-lea și cu Corneliu Zelea Codrea-
nu (cap. 2 - Drumul lui Antonescu ipre pu-
tere), dar și apelând la surse istorice cât se
poate de diverse. Cercetătorul britanic a
găsit sprijin documentar atât în arhive ro-
mânești (cele ale Ministerului Apărării, ale
SRI, CNSAS, MAE, dar și Arhivele Naționale
Istorice Centrale), cât și în cele britanice
(fosta Public Record Office) și americane
(USHMM); nu au fost omise nici izvoarele
literare (de exemplu, romanele lui Marin
Preda și Eugen Barbu), Deletant rămânând
printre puținii istorici care privesc critic
evocarea de către Marin Preda în cheie fa-
vorabilă, chiar dacă într-o operă de ficțiu-
ne, a mareșalului (p. 283-285).
   Buna stăpânire a surselor istorice îi
permite autorului sublinierea contextului
intern și internațional, o caracteristică a
volumului semnat de istoricul britanic. Citi-
torul beneficiază astfel de posibile explica-
ții pentru tratamentul diferit aplicat Fin-
landei după 1944 (p. 97), în comparație cu
o Românie care își pierde suveranitatea și
dreptul de a-și decide regimul politic. între
lucrarea lui Dennis Deletant și producțiile
unui Petre Țurlea, vădind un naționalism
istoriografie extrem, este o adevărată pră-
pastie. Aliatul uitat al lui Hitler este o carte
care - pe parcursul celor 11 capitole - îl
ajută pe cititor să-și formeze percepții în
cunoștință de cauză; să înțeleagă, de pildă,
cât de nejustificate, exagerate și pripite au
fost acuzele formulate în vara anului 1940
în presă și pe alte canale (buletine militare),
care îi incriminau pe evreii din Basarabia
și nordul Bucovinei că ar fi pactizat cu ina-
micul sovietic invadator al celor două pro-
vincii istorice (cap. 1 -Rreludiu la războiul
lui Antonescu, p. 25 și urm.). între altele,
aceste informații deformate au contribuit

decisiv și la răfuielile teribile care aveau să
se producă începând din iulie 1941 în
teritoriile de dincolo de Prut eliberate de
armatele germano-române, minoritatea
evreiască fiind cea mai lovită (cap. 6 -An-
tonescu și Holocaustul).
   Dennis Deletant demonstrează, în răs-
păr cu mulți dintre istoricii militari români
din primii ani postdecembriști, profunzi-
mea antisemitismului lui Ion Antonescu (p.
131), care în cele din urmă, în contextul
războiului din Răsărit, a condus la o poli-
tică de purificare etnică, la un holocaust ca-
re a fost recunoscut oficial abia în toamna
anului 2004, în urma asumării de către pre-
ședintele României, Ion Iliescu, a conclu-
ziilor din Raportul final al Comisiei Inter-
naționale pentru Studierea Holocaustului
în România. Dar poate că atât primul Ion
Iliescu (cu pozițiile sale antimonarhice), cât
și coabitarea urmașilor FSN-ului cu partide-
le naționaliste din „patrulaterul roșu“ i-au
favorizat pe istoricii autohtoni cu discurs
patriotard, care l-au transformat pe Ion
Antonescu într-un model eroic și antico-
munist exemplar, cu diminuarea imaginii
regelui Mihai I, persona non ^rata în ochii
primului președinte posteomunist și ai to-
varășilor săi protocroniști și antiregaliști.
Un document reprodus de Deletant, o scri-
soare de răspuns la un mesaj al lui Dinu
Brătianu, în care Ion Antonescu amintește
de „nemulțumirea jidanului de la Londra“
(aluzie la unul dintre prezentatorii de la Ra-
dio BBC - Secția română), îi prilejuieș-
te profesorului de la UCL evocarea unui
moment semnificativ din era postdecem-
bristă: un membru marcant al FSN aflat
în vizită la sediul BBC, în 1991, se plânge
de ceea ce el aprecia a fi o „prejudecată
anti-FSN“ în programele de știri, pe care o
punea pe seama „evreilor“ strecurați în
rândurile serviciului românesc al postului
britanic (p. 332). Rămășițele unui aseme-
nea mod de a gândi, atât de rudimentar, se
pare că se regăsesc și astăzi chiar și în siste-
mul educațional. Din acest punct de vedere,
este tulburător cazul unei profesoare de
gimnaziu din județul Prahova, care, după
ce a obținut cu elevii săi două premii națio-
nale la un concurs școlar dedicat memoriei
holocaustului, a fost forțată să renunțe la
clasa din care făceau parte copiii premiați
(v. detalii în volumul Școala memoriei 2008,
ed. Romulus Rusan, București: Fundația
Academia Civică, 2009, p. 77).
   Cartea lui Dennis Deletant ne oferă ne-
cesare deslușiri în cazul mai multor proble-
me ale politicii și istoriografiei românești,
fiind o istorie nuanțată și bine documentată
a unei perioade tragice și îndelung ocultate.

^pistelor

• In Acasă, periodic cultural trimestrial, editat
de Consiliul Județean Alba - iată încă un semn
că acest județ e dispus să absoarbă manifestări
culturale pe care alte județe, saturate de cîte insti-
tuții au la bugetul lor limitat, le tratează cu indi-
ferență... -, am citit, pur și simplu, interviul cu
Ion Dumitrei, președintele Consiliului Județean
Alba. Am vrut și noi să știm ce viziune culturală
are. Aș da interviul dlui Dumitrei ca temă de lec-


tură tuturor omologilor săi din țară, în benefi-
ciul pe termen scurt și lung al culturii românești.

•  Ramuri, nr. 1/2010. Frumos textul unui poet
blînd, al lui Adrian Popescu, despre o poetă dis-
cretă, care are o religiozitate interioară de tip sublim,
manifestată ca atare în poezie - Constanța Buzea.

•  în Timpul, nr. 1/2010, revista mensuală de la
Iași, un bun text al lui Victor Neumann despre
totalitarism, cu numeroase clarificări de termi-
nologie și elemente de istoriografie a totalitaris-
mului românesc.

•  în Verso, nr. 74-75, articolul - ocazional, în
sens goetheean - al lui Ovidiu Pecican despre
Mitică și miticism. Excelent. îi semnalez și dimen-
siunea filosofică a celebrului personaj-simbol


caragialian, asupra căreia s-a speculat (dar mai
încape...) în exegeza românească, pornind, cum
se cuvine, de la textele lui Caragiale însuși.

•  Șapte teme are revista Secolul 21 în nr. 7-
12/2009. Dintre ele, m-am oprit la Steinhardt.
Despre acest membru aparte al generației ’27
scriu George Ardeleanu, Ioan Pintea, Alexandru
Baciu, Alina Ledeanu și alții. Fotografii expre-
sive, unele necunoscute, facsimile - și un aer
creștinesc suav.

•  Splendid textul lui H-R. Patapievici despre
Culianu, cenzurat transcendent în momentul în
care mintea lui genială pregătea saltul în expri-
marea inexprimabilului. Vezi România literată,
nr. 6, a.c.


14 • APOSTROF

        Jurnalul inedit
        al lui Mircea Eliade


Mircea Handoca

Eliade își consideră Jurnalul drept cea mai
importantă operă. Această afirmație o întâl-
nim de câteva ori în memorialistică. își dorește
Jurnalul ca un șantier, unde să fie oglindită di-
versitatea preocupărilor scriitorului și savantu-
lui, a omului în carne și oase, cu slăbiciunile,
nostalgiile și reușitele lui.¹
    Primele însemnări datează de la vârsta de 13
ani, iar ultimele au fost scrise cu câteva zile îna-
inte de a ne părăsi.
    Jurnalele din copilărie și adolescență le-am
descoperit în arhiva scriitorului, publicându-le
fragmentar, mai întâi în Manuscriptum și în Re-
vista de istorie și teorie literară, apoi în primul vo-
lum al Scrierilor de tinerețe: Cum am găsit piatra
filozofală. Treptat, autorul mi-a dăruit fotoco-
pia Jurnalului său, pe care l-am încredințat tipa-
rului în revista Vatra în 1983-1984 și în două
volume, abia în 1993 (Editura Humanitas).
    Atunci când mi-a oferit fotocopia Jurnalului
inedit, am fost deosebit de emoționat. Euforia a
crescut pe măsură ce mă cufundam în lectura
manuscrisului. Mi-a prilejuit șansa de a cunoaște
îndeaproape intimitatea personalității sale, amin-
tirile, gândurile, proiectele, visele, mărturiile
lui sincere, fără de fard și necenzurate, nici de el,
nici de alții.
    Cu câțiva ani în urmă, am publicat o cărțu-
lie despre Jurnalul inedit.¹ La o nouă lectură a
celor peste patru mii de pagini, am făcut alte în-
semnări^ privitoare la biografia spirituală a lui
Eliade. întrucât ele se referă la o operă literară
de o deosebită valoare documentară, mi-am pro-
pus să dau publicității câteva informații, folosind
citate reprezentative - cu alte cuvinte, să prezint
un Eliade par lui-meme.
    Voi începe cu problema acuzelor aduse scrii-
torului, în peste o sută de articole, ale unor cri-
tici și istorici literari, ziariști, calomniatori și
„procurori“: legionarism, fascism, hitlerism și anti-
semitism.
    Eu sunt cel ce am publicat - primul - tex-
tul tuturor articolelor incriminate, mai întâi în
revista Wra³, apoi în volumul Textele „legiona-
reași despre „românismaț Am polemizat de-a lun-
gul anilor cu Henri H. Stahl, Daniel Dubuisson,
Alexandra Laignel Lavastine etc.
    Alături de mine s-au aflat prestigioșii eliadiști
Mac Linscot Rîcketts, Bryan Rennie, Julien Ries,
Natale Spineto, Roberto Scagno, Ion Dwor-
schak, Cornel Ungureanu, Wilhelm Dancă,
Gheorghe Glodeanu, care au folosit argumente,
iar nu falsuri, inadvertențe și citate trunchiate.
    în lucrarea mea despre Jurnalul inedit am
comentat o însemnare a lui Eliade din 18 sep-
tembrie 1945 - două zile după ce ajunsese la Paris
-, în care era intransigent cu legionarismul, că-
ruia „nu-i va putea ierta niciodată“. Ce anume?

„Oricine va scrie într-un stil mai personal și
cu mai multă vigoare, sau își va îngădui ex-
cese lexicale, sau va evoca miturile - va pu-
tea fi acuzat de legionarism, fascism, reac-
ționarism. Legiunea a distrus o întreagă
generație și a ratat pe toți cei ce au avut
un contact cu ea, chiar sporadic.“

• Facsimil Mircea Eliade, Jurnal inedit

Despre intervenția brutală a Legației României
la Paris, în 1946 (care s-a opus ca Eliade că pre-
dea cursuri la Sorbona), Jurnalul tipărit păstrea-
ză discreția. Doar la 14 februarie 1976, când i
s-a decernat titlul de doctor honoris causa al Sor-
bonei și elogiul a fost rostit de rectorul Alphonse
Dupront, „împricinatul își amintește și scrie
câteva rânduri:

„Crezând că îmi oferă bursa la CNRS, s-a dus
la ministrul României (marele savant mate-
matician Stoilov), rugându-1 să nu se opu-
nă, căci el, Dupront, mă cunoaște bine de
la București și știe că n-am fost «fascist».
Stoilov, se pare, i-a dat asigurări. Dar a te-
lefonat la București pentru instrucțiuni și
rezultatul a fost: NieCP

Jurnalul inedit relatează, la 6 august 1946, între-
vederea de trei sferturi de oră pe care a avut-o cu
Simion Stoilov. împreună cu el era Alexandru
Rosctti, cel ce avusese inițiativa acestei „inter-
venții“:

„îi spun [lui Stoilov] tot ce gândesc despre
informația dată Ministrului de Instrucție,
mărturisindu-i că nu mă așteptam ca un căr-
turar ca el să judece un scriitor din auzite.
Se apără destul de abil. «D-ta ai și un mit,
în afară de valoarea scriitorului și omului
de știință, pe care am confirmat-o, de altfel,
Ministrului. Dar întrebat ce mai ești în afa-
ră de scriitor, am răspuns ce știam: că ești
considerat de toată lumea, alături de Nae

DOSAR

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 15

lonescu, ideolog al dreptei.» Dar e lamen-
tabil că acest om, care se pretinde savant
și democrat, a sfătuit pe Ministrul de In-
strucție francez să nu mă angajeze prin con-
tract la Sorbona - deși nu-mi recunoaște
nici o vină politică, în afară de aceea de a
avea un mit...
    în timp, orice element ungur de oare-
care valoare, de la fascist la trotzkist, este
pus în lumină de Legația de aici, este pro-
movat și ajutat. Notez toate acestea cu un
infinit dezgust. Singura mea consolare este
că mi-am descărcat întreaga indignare în
grădina din St. Dominique, în fața lui Al.
Rosetti, care mă aproba înroșindu-se¹¹.

După șase luni, sosit din nou la Paris, Al. Roset-
ti, întâlnindu-1 pe Dumezil, îl întreabă ce anume
se poate face cu Eliade. Cu satisfacție, eroul nos-
tru notează, la 13 februarie 1947, răspunsul sa-
vantului francez:

    Pe mine mă întrebați? întrebați-1 pe mi-
nistrul Dstră. Aveam marele noroc să-l ve-
dem pe Eliade la Hautes Etudes, unde sin-
gurul putea ține cursul pe care nimeni în
Franța nu-1 poate ține. Și apoi a intervenit
intriga aceea stupidă. De altfel, vina n-o
poartă numai Ministrul Dstră, ci și Minis-
trul nostru de Instrucție. Și de un asemenea
lucru mi-e rușine ca francez, și roșesc...“

Și în toamna anului 1948, Sorbona e gata să
apeleze la conferențiarul Eliade. Preventiv, ca
să-l compromită față de savanții francezi, ziarul
Legației românești pune la cale noi josnicii, ur-
zind niște scenarii inimaginabile.
    Intrigile, instigările și calomniile nu erau mo-
nopolizate de diplomații români aflați în Franța.
Și în Italia, traducerile cărților lui Eliade sunt
amânate datorită presiunilor ambasadei din Ro-
mânia. A fost necesar ca Ernesto de Martino să
intervină pe lângă Palmiro Togliatti, secretar ge-
neral al Partidului Comunist, ca editorul Einaudi
să tipărească Tehnicile Xega, Mitul eternei reîn-
toarceri și Tratatul de istorie a religiilor.
    Perfidia și manipulările funcționarilor co-
muniști de la Ministerul de Externe al rpr nu
încetează mai bine de un deceniu.
    In 1960 se încearcă aceeași manevră de amâ-
nare a traducerii unei cărți a lui Eliade, în Por-
tugalia. Este vorba de Noaptea de Sânziene.
Amintesc că tocmai atunci, în România, Con-
stantin Noica fusese condamnat la 25 de ani de
temniță pentru că citise și difuzase acest roman.
    ,Misterul¹ celor două svastici desenate pe
afișul care anunță titlurile conferințelor lui Eliade
la Sorbona, în 1946, e dezlegat după mulți ani.
îl aflăm din nota scrisă la 20 iulie 1963. într-o
cafenea, Cioran îi arată un individ care corecta
șpalturile unui articol. E Lucien Goldmann.

„Cioran îmi amintește cât rău i-a făcut
Goldmann. Timp de 12 ani l-a urmărit pre-
tutindeni, l-a denunțat ca nazist. Tot el,
Goldmann, îmi spune Cioran, mi-a dese-
nat svasțicile pe anunțul cursurilor mele la
Hautes Etudes, în 1946. Gelos că un român
era invitat înaintea, lui să țină cursuri la
Sorbona. Filozofie și vigilență. Sau de la
filozofie (marxistă) la denunț.“

Marile personalități ale istoriei religiilor și orien-
talismului din America, Franța, Spania și Italia,
academicieni și profesori la cele mai prestigioa-
se universități din lume, au analizat contribuții-
le excepționale ale savantului nostru. Am pre-
zentat în cărțile și articolele mele câteva din cele
mai semnificative elogii. Au existat însă și câțiva
teologi improvizați, adversari ai ideilor istoricu-
lui religiilor. Unul dintre ei e un cercetător ob-
scur, pe nume Kenneth Hamilton. Eliade nu
i-a răspuns printr-un articol, ci s-a mulțumit cu
o însemnare, datată 18 noiembrie 1965:


„Are impresia că eu aș vrea să reînviez «Ho-
mo religiosus» adică «religiozitatea cosmică»
(spațiul sacru, timpul sacru etc.) și el, ca
bun creștin (teolog) ce e, protestează. Nu
cred că m-a citit bine; sau, poate nu m-a
înțeles... Dar poate e interesant că teolegii
«conservatori» încep să protesteze asupra
felului de a înțelege Istoria religiilor. Mă
așteptam la asta - și încă mai de mult. Alti-
zer mi-a prezis că voi «fecunda» gândirea
teologică americană. Deocamdacă aș vrea
să fiu citit cu mai multă atenție...“

încă din toamna anului 1962, se gândește la re-
dactarea unei cărți, Religiile primitive:

„14 noiembrie 1962
    Aș putea-o scrie «științific», în așa fel
încât să fie acceptată până și de etnologii
americani - și în acest caz, cartea ar avea
oarecare succes și ar fi uitată în 10-15 ani.
    Pe de altă parte, aș putea-o scrie într-o
perspectivă «personală», limitându-mă la
«esențe», insistând asupra semnificațiilor și
valorilor spirituale. In acest caz, cartea va
fi aspru criticată de etnologi și va contribui
la deprecierea mea «științifică» - dar va
avea succes de public, va interesa pe scrii-
tori, critici literari și filozofi și va deveni
celebră în 30-40 de ani. Ezit încă. Nu mă
sperie «compromiterea» mea științifică (nu
degeaba am scris atâtea romane...) Dar mă
gândesc că reînnoirea disciplinei noastre, a
Istoriei Religiilor, începută pe dinăuntru,
adică în inima Universităților, va fi oprită
pe loc, înainte de vreme. Se va spune: e pri-
mejdios să accepți tezele lui Eliade. Nu
vedeți ce «personal și literar» prezintă el
Religiile primitive ?“

în orice caz, lui Eliade nu-i plăcea să meargă
pe cărări bătătorite. Chiar cu riscul de a se afla
împotriva „Curentului¹¹ și ar fi trebuit să înfrun-
te coaliția tuturor etnologilor, sociologilor și
antopologilor lumii.
    Două zile după sosirea în Franța, după eu-
foria perspectivelor care se întrevăd, are mo-
mente de neliniște.

                          „17 septembrie 1945
Deodată, pe la cinci după-amiază, simt o
copleșitoare melancolie. Gustul ratării în
sânge, pustiul în suflet. Bănuiam că mă vor
încerca asemenea crize la Paris, dar nu mă
așteptam să mă întâmpine atât de repede...“
își revine însă curând și luptă împotriva slăbiciu-
nilor. Se bucură de frumusețea peisajului, de efer-
vescența culturală. Intră în lumea orientaliștilor
și istoricilor religiilor, i se solicită articole și con-
ferințe, devine din ce în ce mai cunoscut. Se re-
întoarce la obiceiurile tinereții și redevine un
scriitor nocturn. Cu o putere de muncă inima-
ginabilă, săptămâni de-a rândul scrie până în zori,
definitivându-și cele două manuscrise ce-i vor
aduce celebritatea: Tratatul de istorie a religiilor și
iMitul eternei reîntoarceri. Nu ezită însă să noteze
cu dezgust (în anii 1945-’46) și aventurile lui fri-
vole, de-o mediocritate ce-1 exasperează. Ne po-
vestește, de pildă, despre Jeanette, o veche cunoș-
tință, întâlnită întâmplător, împreună cu care
petrece într-un hotel sinistru, până la 3 diminea-
ța, pierindu-i, după aceea, orice chef de lucru:

„Dar simt o teribilă plăcere notând toate
aceste mărunte mizerii în acest caiet pe ca-
re-1 închinasem «spiritului»¹¹.

în fond, se mută dintr-o baie de voluptate în-
tr-alta de erudiție. Nici nu-ți vine să crezi că în
aceeași perioadă e în stare să trăiască aceleași
momente de fericire supremă la răsfoirea unui
dicționar etimologic:


                         „22 februarie 1947
Am luat de mult obiceiul să nu notez în
Jurnalul intim lecturile, studiile sau desco-
peririle, să le spunem științifice. Mi-aduc
aminte cât de mult mă ispiteau, în primul
meu an indian, comentariile în jurul gra-
maticii sanskrite. Ași fi vrut să însemnez zi
cu zi etapele acelui pasionant studiu, să citez
primele fraze pe care eram în stare să le tra-
duc, etc. Dar n-am voit să transform Jurna-
lul intim într-un caiet de școală și am re-
zistat ispitelor.
    Nu mă pot opri, însă, astăzi, de a însem-
na aici imensa bucurie pe care mi-a prici-
nuit-o Dicționarul etimologic al limbii lati-
ne al lui Ernout-Meillet, cumpărat la un
anticar. Ore întregi am urmărit în paginile
lui etimologiile acelor cuvinte care mă preo-
cupau de mult, cărora, însă, nu le acorda-
sem niciodată onorurile unui adevărat stu-
diu, ca, bunăoară, gens-is, mactus, bumus-i,
tellum, tempus etc. Aproape că sunt recon-
vertit la lingvistică și filologie comparată,
discipline pe care le abandonasem de foar-
te multă vreme; pe de o parte pentru că nu
aveam vocația prea sigură pentru asemenea
cercetări (proastă memorie, dispersiunea
curiozității, rapiditatea cu care apăreau și
dispăreau «pasiunile» mele intelectuale), pe
de altă parte pentru că socoteam aceste
discipline bazate pe studiul cuvintelor, ste-
rile. Am crezut în ultimii 15 ani și continui
să cred, că înțelegerea omului nu poate
pleca nici de la lingvistică, nici de la istorie;
că faza revelatorie a situației unice pe care
o are omul în Univers este aceea a semne-
lor, gesturilor și simbolurilor. Dar e încântă-
tor să poți surprinde urme din acest para-
dis pierdut al simbolurilor într-o limbă atât
de strictă ca cea latină...¹¹

Sunt cunoscute lipsurile materiale ale eroului
nostru în primii ani ai șederii în Franța. După ce
vânduse cărțile bibliotecii personale din Lisa-
bona, după ce amanetase lucrurile de oarecare
valoare la Muntele de Pietate, e nevoit să împru-
mute bani „pentru coșniță¹¹ - cum se spunea pe
vremuri. La începutul anului 1950, căsătorindu-
se cu Christinel, trebuie să aibă grijă de întreți-
nerea a două persoane. Prietenul lui, Brutus Cos-
te, îi dăruise două costume de haine, ca să se
poată prezenta decent îmbrăcat la conferințele
pe care le ținea în străinătate. Disperat, solicită
un împrumut de 500 de dolari de la marele in-
dustriaș Nicolae Malaxa. Așteaptă, înfrigurat,
și cu toate că intervenise pentru el și generalul
Rădescu, în zadar. în cele din urmă, Malaxa îi
expediază o sută de dolari, fără nicio vorbă încu-
rajatoare. La 12 august 1950, Eliade izbucnește:

„Va să zică un miliardar refuză un împru-
mut de 4-500 de dolari unui cărturar și
scriitor consacrat, împrumut pe șase luni
și garantat de Ionel Perlea... Iar la un sobru
și foarte deschis S.O.S., el nu-mi răspunde,
mulțumindu-se să-mi trimită prin cablu a
cincea parte din suma cerută... Singura mea
dorință este să-i înapoiez cât voi putea mai
repede acest bacșiș!¹¹

Umilințele și tragedia personală erau amplifica-
te de atmosfera irespirabilă a Franței, unde forțe-
le de stânga se aflau la putere. Acum - și în alte
zeci de situații - se vede atitudinea lui antico-
munistă. Ororile regimului sovietic din România
le află din cartea Soranei Gurian Les mailles du
filet. E trist, deprimat, înfricoșat.

                         „24 decembrie 1950
Cât de inconștient sunt să prelungesc până
în ultima clipă rămânerea mea în Franța!
Ași fi incapabil chiar de a zecea parte din


16 • APOSTROF

DOSAR

energia Soranei Gurian (și a atâtor altora!)
de a căuta un fel oarecare de a evada din
temnița Franței ocupată de comuniști. Dar
nici măcar n-ar trebui să-mi mai pun aceas-
tă problemă. Dacă vin Rușii, voi fi imediat
arestat. Restul, aproape că nu mai intere-
sează...“

In cei șase ani cât mai rămâne la Paris, publică
peste o sută de eseuri, în cele mai prestigioase
reviste (Critique, Combat, La Nouvelle Rerue
Franțaise, Dicgenes, Numen, Rerue de IHistoire
des Religions'), participă la congresele de istorie a
religiilor de la Amsterdam și Roma, ține în fie-
care vară, invitat fiind de Jung, conferințe la As-
cona, publică alte cărți (Șamanismul, Imagini și
simboluri, Tiga, lăurariși alchimiști'), care-i con-
solidează prestigiul științific.
    Vintilă Horia îi scrie entuziasmat de satis-
facția pe care i-au produs-o întâlnirile Inter-
naționale de la Geneva. Conferința ținută aici de
Eliade îl situează pe același plan cu marii gân-
ditori contemporani. Cu emoție și recunoștință,
V Horia își încheie scrisoarea din 22 septembrie
1953 astfel: „Mircea Eliade e astăzi România
dincolo de fruntariile României și e liniștitor
să știi că acest lucru e posibil“.⁶
    La Chicago, Eliade desfășoară aceeași activi-
tate febrilă. La 12 noiembrie 1963, de pildă, no-
tează în fugă desfășurarea unei zile obișnuite
de muncă, transcriind programul pe ore: de la
14 până la 15,30 discută despre etnologia afri-
cană și sud-americană; de la 15,30 la 17, con-
duce seminarul indian (de la Rig-Veda la Bha-
garad-Gita).

„Și aici trebuie să fiu precis, bine informat,
la punct cu bibliografia (căci trei dintre stu-
denții mei sunt sanskritiști și unul din ei a
studiat la Uppsala trei ani). Și cu toate aces-
tea reușesc. Seara, departe de a mă simți
obosit - sunt «stimulat», plin de «idei». Ar
trebui să scriu - dar mi-e teamă să nu abu-
zez de rezistența mea. Mă mulțumesc să iau
note. Primitive ReLgion înaintează, deși am
redactat foarte puțin. Iar din cealaltă car-
te - ipus magnum, capitolul despre India e
aproape complet, deși neredactat...“

Pentru a ne face o imagine exactă a puterii de
muncă și a activității înfrigurate din ultimii ani
de viață, aș fi tentat să reiau ceea ce am scris în-
tr-un articol unde mă ocupam de Mircea Eliade,
redactor-șef al Eneielcpediei religiilor.
    Jurnalul inedit ne prezintă zeci de fațete ale
personalității lui Eliade, îndoielile și certitudini-
le lui, contradicțiile gândirii. Totul e spus sin-
cer și firesc, fără să-i pese că unele afirmații îl
dezavantajează. Spicuiesc câteva portrete care
ne dezvăluie unele laturi mai mult sau mai puțin
intime. Cadrul în care se desfășoară munca
la Chicago nu e prea prielnic. Sute de dosare,
ciorne și manuscrise pe birou, în bibliotecă, în
sertare, pe scaune. Atunci când vrea să facă
puțină ordine, nu știe cu ce să înceapă. E impo-
sibil să grupeze ceva în această halima. Iată
ce scrie el în 21 decembrie 1962'.

„După vreo două ceasuri, îmi dau seama că
punerea lor în ordine mi-ar lua câteva zile,
și atunci renunț. Mă mulțumesc să clasez
extrasele primite de când mă aflu la Chicago
și pe care le îngrămădesc pe unde îmi vine
la îndemână. Către seară, îmi dau deodată
seama de absurditatea acestei munci și încep
să râdT

Pasiunea față de cărți o întâlnim la fiecare pas.
La 12 iulie 1970, se zugrăvește apartamentul.
Teancuri de cărți - aflate în mijlocul camerei - îl
atrag ca un magnet. Se apropie și încearcă să le
claseze, cu speranța că va putea elimina câteva
maldăre. Deschide la întâmplare volume citite
mai demult sau altele de existența cărora
nu-și mai amintea nimic.


• Mircea Eliade

„Ce «experiență» turburătoare, să stai pe
covor, între movile de cărți, neîndurându-
te să te desparți chiar de acelea pe care știi
bine că nu vei mai apuca să le citești! îmi
aminteam acea seară din octombrie 1933,
când transportasem biblioteca din man-
sardă în apartamentul din Bulevardul Di-
nicu Golescu. Nu se instalaseră încă raftu-
rile. Cele 10.000 de volume erau așezate
unele peste altele de-a lungul pereților.
Apucam la întâmplare câte unul, îl răs-
foiam, luptând cu ispita de a-1 reciti - pen-
tru că trebuia să scriu în noaptea aceea foi-
letonul pt. Cuvântul și articolul pt. Vremea.
Am dat peste o carte a lui Unamuno,
și asta mi-a fost de-ajuns: găsisem subiec-
tul foiletonului: «Cunoaștere viscerală»...
Și tot așa, mulți ani în urmă, aducându-mi
mica bibliotecă în camera pe care o închi-
riasem la Hotel de Suede, m-am trezit cu
Ensayos în mână, și n-am mai lăsat volumul
până noaptea târziu. Scriu aceste rânduri ca
să mă apăr de «ispită» - hotărât să aranjez
biblioteca în noaptea asta și începând de
mâine să-mi văd de treabă.“

Cât de interesante sunt rândurile de mai sus!
Cunoșteam până acum comentariile lapidare sau
ample despre diferite opere la care se referea me-
morialistica sau publicistica (personaje, firul epic,
secretele compoziției, judecăți de valoare), dar
parcă acum aflăm pentru prima oară ceva despre
momentul care declanșează nașterea unui eseu.
    Altă dată, referindu-se la cărțile necitite, oferă
un adevărat ghid, pledând pentru lectura cărților
esențiale:

„Cărțile pe care le citesc sunt de o atât de
joasă spiritualitate, încât, dacă nu voi izbu-
ti să salvez miile de pagini erudite și miile
de documente etnografice care mi-au năclăit


mintea și mi-au întunecat memoria - viața
mea se va solda în cea mai tristă ratare. Tre-
buie să arăt lumii comorile care zac ascun-
se în simboluri, rituri, legende, mituri și
măști - comori pe care erudiții autori le as-
cund, sau le ignoră din prostie, din teamă
sau din rea-voință. Dacă nu voi scrie ceva
fundamental asupra etnografiei, folklomlui,
bibliotecile pe care le-am citit mă vor stri-
vi. Nici nu vreau să mă gândesc la bogății-
le atâtor cărți bune pe care nu le-am citit,
numai pentru că pasiunea mea erudită mă
concentra asupra memoriilor seci, medio-
cre, sterile. Ce-aș fi devenit dacă, în loc de
a mă fi ocupat, în acești 20 de ani de isto-
ria religiilor și celelalte pseudoștiințe aș fi
citit numai cărți substanțiale? Cât îl invidiez
pe un Gide bunăoară, care își alegea cărțile,
recitea pe clasici, culegea texte esențiale,
îmbogățindu-se neîntrerupt!...“

în privința propriei prezentări, numeroasele
autoportrete sunt variante ale aceluiași... arhe-
tip. Cu o nestrămutată încredere în sine, are
obsesia de a crea o operă deosebită.

                        „20 ianuarie 1960
Fiecare om se naște cu o «misiune». Dar nu
e conștient de ea și poate de aceea viața e
uneori atât de dramatică. Deznădăjduită
încercare, necontenit reluată de a-ți revela
«misiunea». Dar eu știu de ce m-am născut.
Pentru o operă. Pentru a exprima un adevă-
rat număr de idei pe care deocamdată, sunt
singurul care le pot gândi sistematic și până
la ultimele consecințe. De aceea existența
mea e lipsită de elementul dramatic. Trage-
dia mea e legat de expresie și de conștiin-
ța că trebuie să spun foarte multe lucruri
și s-ar putea să nu am timp să le spun..T


DOSAR

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 17

                                „30 mai 1964
Am avut o viață plină, dramatică, rodnică.
Doar în ultimii ani, datorită Universității și
artritei, creativitatea mea a fost necontenit
în declin. Până la 50 și ceva de ani, am trăit
cât alții în 80. Ca să nu mai vorbesc de no-
rocul pe care l-am avut (și care contrastează
cu nenorocul neamului românesc), scăpând
de la moarte de nenumărate ori, cunoscând
India la 29 de ani, plecând din țară la 33 de
ani, întâlnind-o pe Christinel la timp și atâ-
tea și atâtea. Așa că, orice s-ar întâmpla, nu
mă pot plânge. Aș vrea doar să-mi mai ră-
mână destul timp ca să pot încheia Auto-
biografia. Va fi, evident, o operă postumă.
Dar trebuie scrisă nu numai pentru a pre-
ciza traiectoria secretă a vieții mele - ci mai
ales pentru a contribui, cu mărturiile mele,
la înțelegerea epocii 1930-1940.“

Au fost evidențiate - pe bună dreptate - ten-
dințele de megalomanie ale lui Eliade: se com-
pară frecvent cu Goethe, propria lui operă o pu-
ne alături de capodopera lui Tolstoi Război și
pace, nu ezită să se considere un geniu. Nu s-a
observat însă că momentele de egolatrie alter-
nează cu altele în care-și denigrează propria-i
creație. Iată trei exemple în care „își toarnă ce-
nușă pe cap“:

                             „6 ianuarie 1948
[La terminarea capitolului despre mit:]
Adevărul e că am scris cel mai prost text pe
care îl cunosc, printre multele texte proaste
pe care le-am scris până acum, copiind, de
câte ori puteam, din alte cărți ale mele. Din
fericire, făcusem mai de mult nenumărate
note de o extremă importanță asupra aces-
tor probleme, și le-am transcris tale-quale.
Ele vor constitui sâmburele viitoarelor
mele lucrări asupra mitului și simbolului -
dar vor stârni de pe acum un foarte viu in-
teres nu numai printre specialiști, ci și în
rândul filozofilor...“


„4 ianuarie 1951
Ca întotdeauna când sunt confiscat de o


«operă științifică», suport o anumită imbe-
cilizare. în afară de reverii și scurte fulgeră-
turi, mintea mi-e permanent solicitată de
«subiect». Și iarăși după obiceiul meu, tot
ce e mai inteligent și mai îndrăzneț, în legă-
tură cu «subiectul», îl consum în reverii,


în textul propritpzis nu dau decât zgura și
documentarea. îmi propusesem mai de
mult să mă dezbar de erudiție. Dar văd că


nu a venit încă timpul“.


Mai evidentă e nemulțumirea față de deplora-
bila prefață la traducerea engleză a cărții Mituri,
vise, mistere. Severitatea admonestărilor ar putea
figura într-o antologie a autocriticii:


                            „22 octombrie 1959
Șapte pagini dactilografiate, prost și confuz
scrise, care mi-au luat cam cinci zile. Une-
ori, eram disperat - mi se părea că mă afund
într-o nouă perioadă de sterilitate. Ce e cu-
rios e că îmi dau foarte bine seama că micul
text e de o lamentabilă mediocritate, și to-
tuși simt că, dacă mi-a trebuit atât ca să-l
scriu, și să-l scriu atât de prost, e pentru că,
pe bâjbâite, fără să-mi dau seama, îmi reve-
lam o perspectivă grandioasă“.

Despre laboratorul de creație, geneza și semni-
ficația anumitor opere, raportul dintre creațiile
științifice și cele literare am intenția de-a scrie un
alt articol, acum mă mulțumesc să semnalez ob-
servația scriitorului privitoare la lipsa de valoare


a scrierilor ce-i sunt comandate, precum și eșecul
ultimei părți a tuturor studiilor științifice. La 9
aprilie 1962, mărturisește:

„Se petrece și cu această carte ce s-a întâm-
plat cu toate cărțile mele: le termin cu un
efort imens, și cu o mare silă. Nu-mi mai
amintesc de vreo excepție. (Evident, e
vorba numai de cărțile științifice. Unele din
romanele mele, Maitreyi, Nunta in cer,
Domnișoara Christina le-am scris și le-am
terminat cu o mare bucurie, aproape de
exaltare.)
    Aș vrea să scriu ultimul capitol odihnit,
pe îndelete, și, mai ales, din nou înflăcărat
de problema Mitului. Sunt atâtea de spus
despre camuflarea mitului în valorile Lumii
moderne“.

Dintre personalității spiritualității românești elo-
giate de Eliade în Jurnalul inedit nu am mențio-
nat numele lui Mihai Șora și Ion Petrovici. La
primul dintre ei se referă adesea, numindu-1 stu-
dentul său preferat la seminarul de logică și me-
tafizică. Cartea lui Șora Du diahgue interieur,
apărută la Gallimard, îl entuziasmează. La 21
aprilie 1947, își notează impresiile de lectură:

„îmi place, cu toate truismele și teribilis-
mele ei. îmi place mai ales pentru ceea ce
găsesc din «mine», cel din 1934-’38, când
traduceam împreună la seminar pe Sfântul
Thoma și Nicolaie din Cusa. Este o carte
din care, fără să-și dea seama, Șora continua
problematica «generației»: autenticitate, li-
bertate, alegere.
    Curios sentiment de a asista la ecloziu-
nea perfectă a unui fost «elev». îmi dau sea-
ma, între altele, cât de puțin am «crescut»
eu de-atunci, cât de mediocră a fost desăvâr-
șirea mea spirituală între 30 și 40 de ani.
Era, probabil, fatal să se întâmple așa. Cele
mai serioase cuceriri spirituale le faci între
20 și 30 de ani. Când îi eram «profesor», eu
aveam 30 de ani și el 20. El dibuia, eu eram
deja orientat. Astăzi el se află în aceeași si-
tuație pe care o câștigasem eu acum 20 de
ani. în schimb, pașii pe care i-am făcut eu
în acest răstimp nu mai au nimic «senzațio-
nal», sunt doar împliniri, rectificări, șovăiri.
Singura turnantă mai abruptă a fost expe-
riența legionară în ceea ce avea ea apolitic
și insurecția mea contra «istoriei», care și-a
precizat orientarea între 1942-’43“.

Citind volumul memorialistic De-a lut,pul unei
vieți de Ion Petrovici, Eliade ne prezintă cum
filozoful, eliberat de curând, după aproape 20 de
ani de închisoare, trăia într-un subsol, la o ne-
poată. Citește cu plăcere și melancolie cartea lui,
amintindu-și, la 8 ai,gust 1966, Tecuciul, lașiul
și Bucureștiul de odinioară.

„Dar și o altfel de melancolie - când îmi
dau seama ce mult contau pentru Românii
din generațiile trecute «succesele» lor în
străinătate. Gravitatea solemnă cu care Ion
Petrovici scria despre participarea lui la
Congresele de Filozofie, despre conferințe-
le pe care a fost obligat să le țină la Sorbona
(invitat chiar de Brunschvicg!), ai impre-
sia citindu-1, că acele conferințe ar fi avut
succesul conferințelor de mai târziu ale unui
J. P. Sartre. Asta nu e o critică pe care i-o
aduc lui Petrovici (și cât de bine îl înțeleg,
scriind ce-a scris, la 84 de ani, după 20 de
ani de temniță...). Ci doar o remarcă melan-
colică în legătură cu provincialismul nostru
cultural (și nu numai al nostru; până și un
Papini, un Ortega, un Ernst Jiinger erau
peste măsură de flatați de orice «recunoaș-


tere» a lor la Paris). De-abia cu generația
noastră - lonescu, Cioran, eu, Vintilă Horia
- Românii au scăpat de acest complex. Sun-
tem cei dintâi care nu ne mai speriem de
«laudele Parisului».“

Cred că cea mai nimerită încheiere a prezentă-
rii de față e reproducerea unui fragment din Jur-
nalul inedit - pledoarie pentru adevăr și deose-
birea dintre aparență și esență:

                              „21 iunie 1968
Oh! Să vezi ultimele gesturi de «revoltă» ale
Negrilor și studenților «radicali» din Cam-
pus, să-i vezi cum trec strada indiferent dacă
semnalul e verde sau roșu, să-i vezi citind
provocator cărți pro-Cuba și pro Ho-Și-
Min. Să-i ghicești cât de convinși sunt de
îndrăzneala lor... și să-ți aduci aminte cum
erau torturați studenții în beciurile Prefec-
turii prin 1938-’39, cum erau violate fete-
le cu fierul roșu, toate acestea pentru că cre-
deau în ceva.
    Dar ce importanță au toate acestea? Sin-
gurul lucru care contează este să-ți întorci
fotoliul în sensul Istoriei...
    Apar mereu cărți despre neo-fascismul
german (chiar și cel francez: De Gaulle!!),
dar nu am văzut măcar un articol despre
victimele revoluției de la Budapesta din
1956. Și doar acolo «studenții și muncito-
rii» riscau ceva mai mult decât cei ce tra-
versează strada la semnalul roșu sau ocupă
clădiri: Ungurii atacau tancurile cu ce aveau
la îndemână“.

Peste două luni (suntem în 1968!) a urmat
invazia în Cehoslovacia. Eliade a avut aceeași
atitudine.
    N-ar fi exclus ca unii iacobini intransigenți
să vadă în pasajul citat anumite deviații: rasism
și aluzii la persecuțiile împotriva legionarilor.




Note
I. La întâlnirea cu Eugen lonescu de la Paris,
  din 4 octombrie 1945, Eliade își contrazice in-
  terlocutorul în privința importanței Jurnalu-
  lui: „îmi spune că a mai scris în acești ani câ-
  teva sute de pagini din Jurnalul lui, dar pe
  cine va interesa el oare? In România, ca și pre-
  tutindeni se ridică o altă generație. Generația
  noastră e terminată. Ii răspund că tui Jurnal
  interesează oricând, că marele lui noroc a fost
  tocmai hotărârea pe care a luat-o acum vreo
  10 ani să-și înceapă Jurnalul"'.
2. Mircea Handoca, Jurnalul inedit al lui Mircea
  Eliade, Oradea: Ed. Grafnet, 2005.
3. Vatra, nr. 6-7, iunie-iulie 2000.
4. Textele „Itgionare" și depre „românism", Cluj-
  Napoca: Ed. Dacia, 2001.
5. Mircea Eliade, Jurnal, ediția a 2-a, voi. II,
  București: Ed. Humanitas, 2001, p. 224.
6. Mircea Eliadeși cm-e:pondenții săi, voi. II, Bu-
  curești: Ed. Minerva, 1999, p. 229.


18 • APOSTROF

DOSAR

cu (Ochiul
LIBER

Cartografierea
Revoluției Române


Ovidiu Pecican


CĂ POLITICIENII scriu
cărți pentru a-și expli-
ca programul sau abateri-
le de la el, e un fapt. La
noi, ca în alte părți, astfel
de acte de natură intelec-
tuală, dar cu bătaie, ade-
seori, în afara câmpului de
interes al studiosului, nu

sunt de dată recentă. Cu toate acestea, prin-
tre oamenii politici care publică mai mult
sau mai puțin ritmic titluri relevante pen-
tru cariera lor în serviciul cetății, fostul pre-
ședinte al României Emil Constantinescu
face o figură aparte. Textele Domniei Sale
nu sunt simple documente referitoare la un
mod de a gândi acțiunea politică, ci cărți
care „stau singure în picioare“. Vreau să
spun că ele pot fi citite fără a căuta în afara
lor ținta urmărită sau impulsul care le-a
generat. Iar relevanța lor este integral can-
tonată în câmpul culturii. în fapt, acest
aspect nu ar trebui să mire, câtă vreme,
înainte de a intra în politică, Emil Constan-
tinescu a fost profesor universitar și cer-
cetător în câmpul geologiei. Faptul vorbeș-
te de o anume familiaritate cu obiectul

livresc și cu funcția creatoare de asemenea
obiecte. Dar experiența universitară nu se
reflectă, cu toate acestea, în mod direct,
în producția de carte a acestui autor din
perioada de după mandatul prezidențial,
aceasta din urmă presupunând dezvoltarea
altor coduri de comunicare, a unui alt tip
de retorică și abordarea altor teme decât
cele de strictă specialitate geologică.
    Cel mai recent apărut volum sub sem-
nătura menționată se anunță a fi primul
dintr-o serie mai amplă. El se intitulează
Păcatul originar, sacrificiul fondator, iar vo-
lumul I se cheamă Revoluția din ’89 ața
cum a fost (București: Ed. Minerva, 2009,
436 p.). Următorul volum, anunțat deja
- de fapt partea a II-a a primului, dacă înțe-
leg bine -, se va numi Revoluția din ’89,
trepte spre adevăr și promite ca, împreună
cu primul, să elucideze câte ceva din necu-
noscutele lepădării de comunism și ale tre-
cerii la o nouă construcție de regim politic,
în cuvântul-înainte, planul întregii lucrări
devine și mai explicit. Vor mai fi alte șase
volume: Mineriadele (II), Democrația (III),
Țara ca o pradă (IV), Prețul schimbării (V),
De la țață-problemă la model ngional (VI) și
Adevărul despre minciună (VII). împreună
cu primul, ele vor alcătui o serie compre-

hensivă de șapte abordări care vor da seamă
despre perspectiva lui Emil Constantinescu
asupra ultimilor douăzeci de ani de istorie
românească.
   Trebuie să spun că anvergura proiectu-
lui m-ar pune serios pe gânduri, ca unul
atent la elanurile creatoare din câmpul cul-
turii noastre, care, din păcate, au încreme-
nit, nu doar o singură dată, în diverse sta-
dii de realizare a proiectelor. M-ar pune,
spun, dar în același timp adaug că nu pare,
de astă dată, să fie cazul de îngrijorare, câtă
vreme Emil Constantinescu a publicat deja
Pimpul dărâmării, timpul zidirii (4 volume,
3.239 p.), Cele două fețe ale zidului (2002,
685 p.), Pietre de încercare (2002, 900 p.),
Lumea in care trăim (2002, 914 p.), Cărțile
schimbării (2002, 713 p.) și Adevărul despre
România (ediția I - 343 p, ediția a II-a, re-
văzută - 598 p., 2004). Sunt deci șanse
mari ca planul să fie dus la bun sfârșit, mai
ales că pare să pornească dintr-o conștiință
a faptului că nu este destul să faci, trebuie
să și conferi legitimitate deplină făcutului
prin consacrarea și comentarea lui pe înde-
lete, comprehensivă și nuanțată, mai ales în
vremuri tulburi. Lucrurile, fără certificate
de naștere și acte de identitate lipsite de
ambiguitate, nu sunt depline.
   Aici nu încap, de altfel, dibuieIț, câtă
vreme Emil Constantinescu spune: „înain-
te de a întoarce paginile istoriei recente tre-
buie să le citim cu atenție“. De ce? „Pentru
că vremurile grele cer o solidaritate socială
și națională care nu poate fi clădită pe min-
ciună. Realitatea existenței instituțiilor
democratice nu poate ascunde lipsa de în-
credere în cei care le reprezintă. Performan-
țele economice nu pot ascunde corupția.
Stabilitatea politică nu poate ascunde lipsa
unor ideologii bazate pe idealuri politice
care separă partidele de grupurile de inte-
rese. Stabilitatea socială nu poate ascunde
lipsa de demnitate a celor care acceptă să
fie cumpărați sau mituiți la un preț derizo-
riu. Și nici realitatea unei profunde crize
morale generate de confuzia valorilor și de
o lipsă a respectului de sine“ (p. 10). Per-
fect rezonabil, n-aș fi putut-o spune mai bi-
ne nici eu. Toate discrepanțele constatate
cu acuitate în rândurile de mai sus merită
analize bine conduse, suficient de aprofun-


Poem de Ștefan Bolea


tumular #1

și după ce mori
o să te vizitez să dau cu bocancul în
                                 lespede
să ți se umple medalionul lipit de gât
cu fire subțiri de putregai

să-ți răscolesc groapa cu grebla
inima să ți-o despic cu un clește
lumina s-o sug din ochii stinși
pe buze să las urme de ciocan

machiajul să-l repar cu dalta
să-ți dezarticulez sărutul cu unghiile
să-mi chem amicii să te siluim prin
fereastra de la coșciug

să te urmăresc asemenea unui hitman
prin toate cercurile în care te zbați
la fiecare vamă un glonț în cap

date pentru a decela glisajele, cauzele lor
și eventualele remedii față de alunecările
produse.
   Rânduri ca acestea suprind un diagnos-
tic atent, întemeiat pe observarea realități-
lor de pe mai multe paliere. Dar pentru mi-
ne important se dovedește că o asemenea
punere în pagină vădește dorința de a încer-
ca sondaje în realitățile complexe pe care
le trăim, căutând răspunsuri. Or, acest semn
îmi indică faptul că Emil Constantinescu,
autorul, face parte dintre cei care nu se mul-
țumesc să descrie cu acuratețe ceea ce se
vede intr-un anumit moment al unei evo-
luții, ci încearcă și să descifreze mecanismele
care conduc la anumite configurații social-
politice, economice și de mentalitate.
   Ceea ce urmează, alcătuind, practic,
corpul volumului, este o cronologie cât se
poate de amănunțită - dar selectând mo-
mentele cu adevărat relevante din noianul
de detalii posibil de identificat - a fenome-
nologiei schimbării inițiate în decembrie
1989. Uneori ea se înșiruie nu doar zi după
zi, ci pe ore, vădind o grijă reală de a punc-
ta fiecare stop-cadru dintr-o succesiune
alertă și, nu o dată, confuză. Alte caracte-
ristici, nu mai puțin meritorii, sunt: pără-
sirea ipotezei de lucru că numai evenimen-
tele bucureștene au fost capitale; inițierea
consemnărilor cu ianuarie 1989, așadar
considerarea preludiilor la revoluție. Se dă
și o organizare corectă a materiei în secți-
uni separate, în cadrul cărora capitolele au
o organizare coerentă, facilitând lectura.
   Aș compara, ca procedură, tehnica alcă-
tuirii volumului cu tradiția analiștilor me-
dievali, care compilau cu folos, eliminând
erorile de cronologie și de atribuire a fap-
telor, însemnări disparate de proveniențe
diferite. Așa arată și cele două volume de
cronologie strict contemporană elaborate
de Domnița Ștefănescu în urmă cu aproxi-
mativ un deceniu, și tot astfel și volumul
de istorie a Maramureșului datorat harni-
cului și pasionatului Nicolae Torni. Pentru
orientarea în „măruntaiele^ anului 1989
din istoria României și pentru înțelegerea
mai atentă a Revoluției Române, cartea
fostului președinte Emil Constantinescu
rămâne însă un unicat indispensabil.



și te-ai întors în groapă
locul de unde nu poți ieși
locul în care ești a mea


nu te dezleg
nu vei fi deportată în brațele unui înger
                                 amiabil


te scuip în timp ce te sufoc
și am să te sugrum mereu cu gambele

până ce triunghiul constrictor devine
                                      linie

și creștetul tău ce supurează viermi
cade retezat ca la jocul de zaruri


Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 19

- Se spune, rosti el, că tu poți arde un trandafir în flăcări, pentru a-1 face să renască apoi din propria-i cenușă,
         cu ajutorul artei și al priceperii tale. Ingăduie-mi, așadar, să fiu martor acestei minuni.
Iată ce-ți cer, și îți ofer, apoi, întreaga viață.
- Ești foarte credul, spuse magistrul. Și n-am ce face cu credulitatea: eu am nevoie de credință.


Discipolul spuse atunci pe un ton rece:
                               - Te rog cu umilință să te învoiești a-mi arăta pieirea și întoarcerea rozei.
Puțin îmi pasă dacă operezi cu Verbul ori cu athanorul.
Paracelsus rămase pe gînduri. In cele din urmă spuse:
                       -  Dacă aș face-o, ai spune că e vorba despre o aparență impusă de magia ochilor tăi.
Miracolul nu ți-ar da încrederea pe care o cauți. Așadar, lasă roza.


      Cu o mișcare bruscă, luă trandafirul roșu pe care Paracelsus îl lăsase pe pupitru și îl azvîrli în flăcări. Trandafirul își schimbă
  culoarea și, după cîteva clipe, din el nu mai rămase decît o mină de cenușă. Clipe în șir, discipolul așteptă cuvîntul și miracolul.
Paracelsus rămăsese de gheață. Spuse cu o ciudată simplitate:
                       -  Toți medicii și toți spițerii din Basilea afirmă că aș fi un impostor. Poate că au dreptate.
Aici odihnește cenușa care a fost cândva roză și nu va mai fi niciodată.

Paracelsus rămase singur. înainte de a stinge lampa și de a se așeza în fotoliul scîlciat, răsturnă grămăjoara de cenușă
în mina lui concavă și rosti un cuvînt cu glas scăzut. Roza reapăru.


(Jorge Lms Borges, Cartea de nisip, „Roza Lui Paracelsus“,
trad. de Cristina Hăulică, București: Ed. Univers, 1983, p. 343-347)




           Ce ați fi făcut în locul lui Paracelsus, ați fi făcut sau nu minunea în prezența prezumtivului discipol?
                                           De ce s-a abținut Paracelsus?
                                                                                                A.

Vîntul roșu

Adrian Alui Gheorghe

Deși ÎNAINTEA sa nu era niciun deșert,
Johannes Grisebach simți vîntul roșu
care sufla asemeni celui pe care îl înfrun-
tase, altă dată, în pustiurile Indiei. Ca și
atunci, și azi se simțea gol ca o armură din
care luptătorul pierise. Vîntul acesta nu-ți
biciuie fața, trupul, ci sufletul. Ți-1 des-
tramă. Apoi ți-1 recompune, de fiecare dată
altfel, după alte reguli, după alte configu-
rații. Au fost vremuri cînd, sub bătaia vîn-
tului roșu, a avut suflet de cîine. Da, chiar
de cîine. Și atunci schelălăia ca un biet cîine
lovit de vreun netrebnic de om care se con-
sideră unic descendent al lui Dumnezeu.
Dar a avut și suflet de femeie și a tremu-
rat pentru pruncii nenăscuți. Dar a avut și
suflet de bivol turbat, care a fost lovit între
coarne de măciuca ghintuită a vreunui grăj-
dar beat.
   Și chiar s-a întrebat, pentm o clipă: Oa-
re Paracelsus a simțit vreodată vîntul roșu
bîntuindu-i sufletul? în ce s-a transformat
sufletul său în acele momente? Ce configu-
rație a căpătat? Dar nu și-a oferit un răs-
puns. în sufletul celui de alături intri ca
într-o apă neagră din care nu mai ieși nici-
odată, pentru că numai propriul suflet are
țărmuri, celelalte sînt vagi și nețărmurite,
în sufletul celui de alături te pierzi ireme-
diabil. De asta suferința lumii este infinită,
pentru că oamenii părăsesc prea ușor pro-

priul suflet ca să se scufunde în sufletul al-
tuia, din preajmă.
   Nici în sufletul copilului propriu nu e
bine să te pierzi.
   Nici în sufletul mamei tale nu e bine
să te pierzi.
   Nici în sufletul tatălui nu e bine să te
pierzi.
   Nici în sufletul iubitului nu e bine să te
pierzi. O faci, dar fără întoarcere. Citise
asta și într-o scriere a lui Paracelsus. Dar
o găsise, schițată, și într-un text al lui Pi-
tagora, pe care i-1 arătase un călugăr valah
pe cînd urcase Athosul grecesc. Acesta este,
de altfel, secretul înțelepților dintotdeauna,
își spuse. Vîntul roșu îi pătrundea printre
gînduri, răzlețindu-le.
   De asta Johannes Grisebach se opri lin-
gă o piatră pe care se odihnea o șopîrlă. Era
vmplychozom kuhli, una dintre acele șopîrle
pe care le întîlnești mai ales în pustiuri.
Aceasta îi întări imaginea și senzația pus-
tiului din sine în care se afunda. După ce
alungă șopîrla, care se scufundă în pămînt,
se așeză el pe piatră. Și făcu ceea ce făcea
mai întotdeauna cînd se simțea răscolit de
vîntul roșu. Cu un bețigaș începu să scrie
formulele care îi ordonau mintea, care îi
dădeau energia necesară ca să vadă carnea
cuvintelor. Că ele, cuvintele, au o carne atît
de concretă, cu ea hrănești sufletul, asta se
știe. Sînt atîtea suflete care mor înfometate,
pentru că acei care le poartă nu știu să le
hrănească cu cuvinte! Aici, la acest nivel, se
petrece continuu o dramă. Poate că și des-

pre asta ar fi vorbit cu Paracelsus, era con-
vins că ar fi reușit, împreună, să extragă
limfa din cuvinte. Ar fi fost proba concretă,
spre care tinde orice alchimist, că Dumne-
zeu s-a născut din Cuvînt! Corporalitatea
cuvîntului trebuia demonstrată, ca să poți
demonstra materialitatea lui Dumne...
   In timp ce mintea deșira frînghii de cu-
vinte, mina scria pe lut. Aproape mecanic.
„Igne Natura, Renovatur Integra.“ Adică
„Natura este complet reînnoită prin foc“.
Apoi „Ignis Natura, Renovatur IntegrumT
Adică „Focul reînnoiește complet natura“.
Apoi „Ignem Natura Regenerando Inte-
grat“. Adică „Regenerîndu-se, natura păs-
trează integritatea focului“. Și la capăt,
„Insignia Naturae Ratio Illustrat“, adică
„Prin intermediul rațiunii înțelegi simbolu-
rile naturii“. Nu, nu erau capete de rugă-
ciune, ci formule considerate alchimice, la
care raportîndu-se putea să-și ordoneze
mintea. Că îi spusese același călugăr valah,
care îi despăturise fragmentul de papirus cu
textul atribuit lui Pitagora, un lucru extrem
de simplu: Raiul? Raiul e ordinea. Iar iadul
e dezordinea.
   Acum avea nevoie să-și pună ordine în
întîmplările zilei și ale nopții. Să se gîn-
dească la ceea ce se petrecuse în atelierul
subpămîntean al Maestrului.
   Nu, nu aruncase niciun trandafir în foc,
ci simulase. îl făcuse pe Maestru să creadă
că trandafirul fusese cel care lăsase cenușa,
și nu doar sugestia unei roze arzînd. Mai
făcuse lucrul acesta de cîteva ori. Odată îl

20 • APOSTROF

făcuse într-o piață din Marrakech, cînd vo-
iau să-l lapideze niște almohazi pentru că
măgarul pe care îl călărea lăsase scîrna în
poarta moscheei al-Kutukyya. în fața ploii
de pietre s-a concentrat și atacatorii au vă-
zut cum bulgării de bălegar se transformă
în bulgări de aur, strălucitor, și toți au în-
ceput să se calce în picioare, ca să apuce și
ultimele firișoare. Cînd el era deja departe,
bulgării au revenit la ceea ce fuseseră inițial:
bălegar.
   Probabil că în urma sa Paracelsus făcuse
ceea ce știa să facă așa de bine: să întindă
mina peste cenușa din vatră și să culeagă un
trandafir. Și nu, nu era gestul sau pasa pres-
tidigitatorului, era puterea celui care știe că
aerul e înțesat de toate lucrurile care se lea-
pădă de corpurile lor materiale. Pentru un
Maestru e ușor să le vadă, să le simtă. La
gîndul că Maestrul își mîngîia orgoliul cu
această izbîndă, Johannes Grisebach zîmbi.
   Da, „Ignis Natura, Renovatur Inte-
grum"...! Cu ochii ațintiți pe formula
aceasta, care relua inițialele INRI, cele de pe
crucea lui Cristos și care înseamnă abre-
viat și „lesus Nazarenus Rex ludaeorum",
vreascul din fața lui se aprinse. Era o flacă-
ră din care se despleteau limbi albastre și
roșii, limbi verzi sau galbene, care se ri-
dicau într-un dans al flămînzeniei. Scoase
din buzunar, cu gesturi leneșe, trandafirul
și îl aruncă în foc. Focul ocoli o vreme
floarea, care își strînse petalele ca o pasăre
ce se pregătea de somn sau pentru un zbor
interior.
   Apoi limbile albastre, roșii, galbene sau
verzi se strînseră jur-împrejurul rozei, cu
dragoste, ca și cum ofranda frumuseții era
așteptată în ceruri.
   Johannes Grisebach zîmbi mulțumit:
niciun fir de cenușă nu rămase din tran-
dafirul încredințat focului, semn că darul
său fusese primit.







Regnul cantității

Anamaria Beligan
1 Bineînțeles că nu aș fi resuscitat
• roza! Și aș fi fost mult mai puțin poli-
ticos decît Paracelsus. Pur și simplu l-aș fi
dat afară pe dubiosul discipol. Lipsa de
bun-simț cu care-mi arată galbenii de aur,
acești ochi ai diavolului, și impertinența cu
care-mi cere minunea sînt dovezi clare
că-i lipsește gena metafizică și că suferă de
materialism. E sigur strămoșul lui Marx!
Cum să-i divulg secretul unei asemenea
făpturi?
   Aș petrece următoarele zile făcînd
exerciții spirituale și, mai ales, rugîndu-
mă, fiindcă e clar că Dumnezeu nu vede
cu ochi buni nevoia mea (vanitoasă?)
de discipoli.

2 Paracelsus s-a abținut pentru că al-
• ternativa ar fi fost catastrofală. A
împuternici pseudodiscipolul e o cale si-
gură spre pierzanie. (Bine, ea - pierzania,
regnul cantității - vine oricum, dar de ce
să-i grăbească Paracelsus sosirea?)


Neafinitatea (s)electivă

Marian Victor Buciu

ÎNȚELEG CÂ problema de „rezolvat“ prin
această orientare a lecturii Rozei lui Pa-
racelsus de J. L. Borges ar fi să formulez
o conjectură (de ce n-a făcut Paracelsus
minunea cerută imperios de cel care pro-
mite să-i fie discipol?) și să mă integrez
într-un mod transformator într-o conjunc-
tură (aș fi procedat sau nu ca Paracelsus?).
Mai ales pentru ultima cerință, trebuie să
citim, așadar, pretextual, și nu textual, să
rescriem, și nu să interpretăm. Dar toate
acestea se implică mutual, nu se pot se-
para în tăcere, „pe mutește". Lectura se
cade să clarifice cât poate, rămâne în cel
mai rău caz exoterică, nu poate fi ezoterică.
Pretextualitatea succedă textualității, de
la care se abate, stilizând-o. Dar cerința es-
te de a rescrie o secvență, un detaliu din
text, și nu de a trata tot textul într-un mod
pretextual. Dificultatea care apare este că
organismul schiței lui J. L. Borges va fi
incizat parțial și va fi consultat totuși în
întregul său. Pe porțiunea incizată vom
aplica rescrierea. Am numit uneori acest
proces supratextualitate, cu referire la tex-
tele incomplete, continuate de noi autori,
dar acum se ivește un aspect nou, supra-
textualitatea ca rescriere. Pe porțiunea nea-
tinsă de stilizare, interpretarea rămâne
deschisă, nu fără limite, așa cum cere Eco.
Dar fiecare cititor și interpret își răsfrân-
ge-n peștera textului propriile ecouri.
   Să mai precizez că rescrierea aplicată aici
secvențial nu este estetic reparatorie, ca în
cartea francezului Pierre Bayard, Cum se
ameliorează cperele ratate, trad. de N. Bârna
și Ș. Foarță, Ed. Art (după Editions de Mi-
nuit, 2000). Rescrierea se aplică acum unui
personaj, numai într-un anume act. Pro-
priu-zis, reflectăm (la) un gest și ne lu-
ăm libertatea de a-i propune o înlocuire.
Cartea despre revizuirea, pur și simplu, a
operelor ratate, în fondul căreia nu pot
intra aici, atrage în vizor și operele rea-
lizate. Fie în sensul că orice operă „nu este
de fapt decât o parte delimitată dintr-un
ansamblu mai vast" (p. 186, ed. româneas-
că). Fie sunt luate-n reflecție „operele care
ar fi putut exista" (p. 199).
   Să mă supun, acum, la dubla întrebare.
1. De ce n-a făcut Paracelsus minunea ce-
rută, înviind roza arsă? 2. îl imit sau îl

contest în acest punct? O hermeneutică de
tip cauzalist e admisă la prima întrebare; o
explicație și poate o identificare a reținerii
de a comunica învierea rozei ucise. O iden-
tificare ori o identizare a mea drept cititor,
iată ce alternativă am după primirea ac-
ceptului de a intra în text, păstrându-1 sau
transformându-1 într-o articulație a sa.
   O spun de la început, dezvăluindu-mi
limitele gândirii și lecturii sau interpretării:
nu mă pot identifica cu alchimistul Paracel-
sus. Dispus la un pact oarecum faustic, el
este în fapt mai imprecis și mai disponibil:
se smerește în rugăciune față de orice
Dumnezeu care, în fond, i se supune, îm-
plinindu-i cerința. Nu e deloc credincios,
dimpotrivă, e un sceptic deplin: nu-i vine
să creadă că rugăciunea sa a avut ecou și
discipolul chiar îi este trimis. Se comportă
însă ca un mistic, ca un atotștiutor și, poa-
te, atotfăcător. Să spun mai simplu: ca un
inițiat. Doar e maestrul. Un maestru fără
niciun ucenic. Borges nu atestă, dar nici nu
detestă datele istorice ale personajului. Se
știe că Paracelsus este întemeietorul medi-
cinei magiei negre, al iatrochimiei, de la
iatros-medic, khemia-magie neagră. Dum-
nezeu, așa cum este invocat de Paracelsus
la Borges, descrie o trinitate fără unitate,
extensivă și contradictorie. E un Dumne-
zeu: 1. personal, 2. vag, 3. oricare. E deo-
potrivă o divinitate exoterică și ezoterică.
Exoterică prin condiția vagă și oarecare.
Ezoterică prin condiția personală. Rapor-
tul, cum se vede, este de dpi la unu în fa-
voarea ipostazei exoterice. în pofida aces-
tui dezechilibru între ezoteric și exoteric,
e întrunită ipostaza unui Dumnezeu al
Kabbalei, ca existență și neant. Un aspect
doctrinar relevant, care se cuvine amintit,
este că neantul teozofic (superior ființei și
gândirii, în acest sens Dumnezeu e neant
sau superneant) se opune neantului on-
tologic (inferior, identificat cu nimicul),
în Paradis, Adam, îi va spune Paracelsus
vizitatorului necunoscut, a fost lipsit
de aptitudinea de a nimici.
   Să produc mai întâi o lectură literală, a
faptelor, cum se spunea în Evul Mediu.
Reamintesc că în vremea amintită, lectura
căuta prin sensul literal fapte, prin sensul
alegoric, credință, prin sens moral, practi-
cul (ce să faci), iar prin sensul anagogic
(spre ce să tinzi), o nuanță a practicului,
am putea să-i spunem pragmaticul. A do-
ua întrebare, dacă-1 imităm sau nu pe Para-
celsus, și în ce fel ne-am îndepărta de el în
secvența suspendării minunii reînvierii ro-
zei din propria cenușă, impune găsirea sen-
sului moral și anagogic, dar nu poate ex-
clude sensul alegoric, al credinței, nu doar
în limite conceptuale.
   Reiau lanțul factual al textului în câteva
verigi care au mai mare însemnătate.
   Paracelsus din text e cunoscătorul tutu-
ror chipurilor pe orizontală, de la Apus la
Răsărit. Citind alegoric: de la moarte spre
viață. Candidatul virtual la condiția de uce-
nic preferă anonimatul. Nenumitul este
pentru teozofie inexistentul, neantul infe-
rior; neantul superior fiind divinitatea,
Dumnezeu e, spuneam, neant sau hiper-
neant. Oaspetele - așteptatul neașteptat -
poartă cu sine însă concretul. Aduce aur,
voind să-și plătească ucenicia. Citind supra-
textual: aur pe care, după inițiere ca alchi-
mist, îl va recupera cu vârf și îndesat. Ne-
numitul (are totuși un nume, nedeclarat,
A

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 21

Johannes Grisebach) aduce roza de care
Paracelsus are teamă, deși poate nu ea este
generatorul acestei neliniști.
   Vizitatorul caută Piatra filozofală con-
cretă. Despre ea, Paracelsus susține că e
punctul inițial, și nu final, al căutării. Dru-
mul înțelegerii rămâne deci primordial. Ca-
lea sau metoda (meta-odos = după cale),
ca și stilul, există (sau nu) în fiecare. Necu-
noscutul se îndoiește de „țel“, Paracelsus
crede doar în el și îl identifică cu calea sau
metoda. Dar și cu metafora, pentru că ținta
și drumul, deplasarea sensului - meta-phora
- sunt totuna. Iluzie sau realitate, acestea
nu contează, în distincția sau identitatea lor,
pentru Paracelsus.
   Necunoscutul acceptă drumul (străba-
terea, deplasarea, metafora, sensul ascuns)
sub inițierea lui Paracelsus, dar are aroganța
de a-1 pune la probă tocmai pe maestru. îi
cere stăruitor să omoare și să învieze roza
adusă de el. Ucenicul, aducând scenariul
înscenării jertfei, a venit la maestru nu ca
să se predea, ci să-l manipuleze. Textul mar-
chează obstinarea vizitatorului, fixarea
inițiativei acestuia, deloc întâmplător prin
schimbarea căii de comunicare, a limbii,
prin trecerea de la latină la germană. Ale-
goric spus: de la sacru la profan.
   Ucenicul se dezvăluie: n-a venit la maes-
tru din credință, el vrea întâi să vadă dacă
e adevărat ce se „se spune“. E un fel de
Toma Necredinciosul și, ca tot necredin-
ciosul, vrea un lucru: credința să treacă prin
minune. Minunea rămâne pentru el calea.
Calea pentru maestru este doar credința.
Minunea e drum, deplasare, metaforă. Cre-
dința este țel, înțelegere, o cale concepută
ca plasare, și nu ca deplasare.
   Cei doi nu înțeleg la fel nici credulitatea
vizitatorului. Acesta și-o neagă, pentru că
nu are conștiința ei. Maestrul i-o afirmă, el
înțelege că credulitatea este conștiința co-
mună încrezătoare în faptul că minunile (și
doar ele, în mod suficient) sunt posibile.
Pentru vizitator, care este un spirit credul,
credința urmează minunilor, pe când pentru
maestru minunea urmează credinței. Nici-
un loc, nicio cale de întâlnire nu poate exis-
ta pentru ei. Vizitatorul îi dă în schimb via-
ța lui pentru a vedea minunea, după ce
văzuse că galbenii (aurul) nu au trecere.
Dar viața unui lipsit de credință nu există.
Credința face viața. Mai mult, credința face
și moartea, spune Paracelsus. Vizitatorul
crede că nimicirea, neantul nu fac parte din
minune, la credință nici nu se gândește.
   Survine un scurt dialog, sau mai curând
un monolog susținut de Paracelsus, fun-
damentat pe teologia creștină, cu trimiteri
la Dumnezeu, Paradis, Adam. E un fel de
punere în abis a întâlnirii celor doi. Cre-
dința, viața sunt opuse credulității și mor-
ții. înălțarea este înțeleasă drept credință
că te afli în Paradis, iar prăbușirea ca ne-
credință în Paradisul deja locuit. Scindatul
Paracelsus este alchimistul nocturn și cre-
dinciosul diurn. Roza e pentru el eternă,
reală, iar moartea rozei e temporară, ilu-
zorie. Divinitatea recunoscută de Paracelsus
e cea a Kabbalei, de unde preia formula de
comunicare.
   Calea alchimiei ori calea Kabbalei îl lasă
rece pe vizitator, el vrea să vadă minunea,
auzită și, acum, comandată. Dar 1 ără meto-
dă (drum), nici minunea nu e posibilă. Se
poate spune că indiferența pentru o cale
sau alta către minune echivalează cu o
acceptare a oricăreia dintre ele. Acceptarea

prin indiferență nu e calea credinței. Vi-
zitatorul e făcut să înțeleagă faptul că, fiind
lipsit de credință, el nu poate fi ucenic.
Comparându-1 pe ucenicul voit de Paracel-
sus cu ucenicii lui Isus, constat că aceștia
nu au credință inițială și nici personală, o
capătă greu, cu căderi, pe o cale acceptată
de la început fără împotrivire, cu unele îm-
potriviri ulterioare. Desigur că nu toți se
comportă identic, vreau să subliniez doar
că sunt aleși de Isus pentru a fi inițiați, în
timp ce Paracelsus cere ucenicului să fie
deja pe un prag al inițierii. Paracelsus con-
diționează explicit darul minunii de un
merit al celui care îl cere. Necunoscutul
nu-i devine ucenic și nu a făcut nimic
pentru a primi acest dar. Să observ că nici
Paracelsus nu primește un ucenic în urma
rugăciunii adresate Dumnezeului „oare-
care“, deși crede că are o condiție supe-
rioară bazată pe meritul credinței. Dar am
văzut în ce Dumnezeu incert crede el.
   Tensiunea întâlnirii crește încă prin ob-
stinarea vizitatorului decis să forțeze minu-
nea renașterii rozei din cenușa ei. Paracelsus
acceptă varianta imposturii sau, cum crede
necunoscutul, a neputinței, șarlataniei și
vizionarismului golit de realitate. Vizita-
torul își recunoaște și el eșecul, incapabil de
puterea credinței, pe care făgăduiește să o
câștige. Deocamdată el nu poate să vadă
dincolo de roza moartă. Variantele de tra-
ducere nu schimbă nimic esențial: slăbiciu-
nea credulității, incapacitatea credinței se
constată, ca să spun așa, constant. Fixația
rămâne în varianta primei traduceri (Cris-
tina Hăulică): necunoscutul vrea să priveas-
că încă o dată cenușa rozei. în varianta celei
de-a doua traduceri (Olivia Petrescu): pri-
vind în continuare cenușa, fixația vizitato-
rului persistă.
   într-un sens, necunoscutul s-a transfor-
mat, nu mai e cel care a venit, fără a fi fost
cel așteptat. A înțeles că nu poate fi discipol
decât într-o credință comună, dezbărată de
credulitatea pe care el o poartă și care-1 des-
parte de maestru, intermediarul între el și
„Atotputernicul^ Nu renunță la discipolat,
condiție pe care o înțelege acum bine: să
urce pe prima treaptă de credință și, im-
plicit, de putere. Pleacă însă mult mai in-
credul în puterea maestrului, căruia îi neagă
esența și îi afirmă aparența (Paracelsus îl
demascase de la început pe el însuși ca fiind
sclavul aparenței). îndoiala îi sporește, sfâr-
șind cu aceea de sine. Cei doi stau de vorbă
împreună, fără a se întâlni vreodată. Reto-
rica nu le mediază comuniunea. Maestrul
știe că necunoscutul nu va repeta nici măcar
drumul vizibil, rămânând inapt pentru cel
ascuns, mistic. El face minunea reînvierii
rozei din propria-i cenușă în absența necu-
noscutului. Nu voia sau nu putea, nici nu
se cuvenea, să facă minunea în afara credin-
ței ucenicului în Magistru. E inflexibil, ri-
gid, admite un singur drum, închis într-un
punct. Nu acordă niciun rabat lăturalnic
predestinării. Se comportă ca un Dumne-
zeu atotcunoscător, dar necruțător. Nu e un
maestru ideal. Nici necunoscutul nu-i poate
deveni un ucenic real. De ce-1 mai cheamă
Paracelsus la el pe acest neașteptat Johannes
Grisebach, dacă e sigur că el nu se va în-
toarce? E un cinic care joacă-n binevoitor
sau un binevoitor care joacă-n cinic. E un
„modern“ ascuns în tradiție (alchimie),
pentru care credința e pur fanatism și are
nevoie de supuși înstrăinați de sine. Para-
celsus al lui Borges neagă alchimia exte-
rioară (exoterică), preschimbarea spagiri-







că a metalelor, urmând alchimia interioară
(ezoterică), salvarea sufletelor. în fapt, au-
tosalvarea lor. Vrea un ucenic, un adept,
unul care a atins condiția afinității, a proxi-
mității. Se comportă autonom și își caută
un zeu care să-i trimită un ucenic. Rămâne
în iluzie. De fapt, rămâne în propria sa rea-
litate. Paracelsus cel real credea și el în
autonomie, stăpânire de sine, autodidac-
ticism. Nu numai că nu era supus, dar era
chiar un uzurpator, încrezător în faptul că
i se cuvine orice, de la oricine. învățatul cu
nume și supranume (Paracelsus vs Celsus)
și-a făcut gloria din credința interioară.







Magia și analogia

Leo Butnaru

AICI AR fi propice un test. (Propice, chiar
dacă cineva o să-l pice...) Să zicem, pro-
fesorul intră în clasa (superioară) de liceu
sau în sala de curs (mic) universitar) ă), în-
trebând învățăceii: „Cine dintre Domniile
Voastre a citit nuvela Roza lui Paracelsus de
Jorge Luis Borges?“ Să admitem că s-ar gă-
si una, două, hai să admitem - trei persoa-
ne care ar cunoaște textul dat. Profesorul le
propune acestora să plece de la oră, să facă
orice vor în timpul liber în care el le va da
un test celorlalți învățăcei care (încă) nu
cunosc povestea. După alungarea știutori-
lor, liceenilor/studenților (necititori de Bor-
ges, deocamdată) le oferă câte o filă cu tex-
tul respectivei nuvele, dar care se oprește la
jumătatea penultimei fraze: „Paracelsus ră-
măsese singur. înainte de a stinge lumina și
de a se așeza în fotoliul scâlciat...“
   Până la finalul propoziției nu mai sunt
decât 15 cuvinte, dintre care patru - simple
conjuncții și prepoziții. Iar fraza de final e
alcătuită din doar două cuvinte. în fine,
profesorul le propune necititorilor (deo-
camdată) să citească și să dea ei finalul res-
pectivei nuvele... Iar noi să ne imaginăm
câte variante vor propune străduitorii, cu-
rioșii, inventivii liceeni sau studenți, din
clase mari și cursuri mici, în locul „fires-
cului“ final al Rozei lui Paracelsus'.
   „... răsturnă grămăjoara de cenușă în
mâna lui concavă și rosti un cuvânt cu glas
scăzut.
   Roza reapăru“. - Atât. Acesta e finalul
fascinantei, misterioasei și popularei nuvele
a lui Borges, al cărei nume și l-au preluat
de titulatură atâtea și atâtea asociații, socie-
tăți, instituții mai mult sau mai puțin se-
rioase, al căror registru se întinde de la me-
dicină la magie, de la firme de turism la
găști de stradă, de la transcendentalism la
psihedelism... Căutați pe internet, în mai
multe limbi, și veți vedea cât de pliabilă, de
aplicabilă, oricând, pe orice și oricum, e
Roza lui Paracelsus ca brand!... Și aceasta
pare a fi chiar narațiunea despre care se
spune că e dedicată cititorilor de la 7 la 77
de ani, pentru că, până la un moment, cu
două-trei fraze până la final, respectiva pa-
rabolă criptică poate fi crezută axată pe un
subiect paralel, implicit afin, celui din cele-
brisima narațiune pentru cei mici și mari
de-a valma Hainele cele noi ale împăratului
de Hans Christian Andersen. în cazul dat
însă, Borges ținând să dea o „variantă^ doar

22 • APOSTROF

pentru cei maturi. Numai că finalul anulea-
ză această posibilă prezumție, propulsând
ideea din material, sau - etic-material (pil-
duitor) în spiritual; în pur-spiritual și, poate
că, spirit pentru spirit ca în cazul artei pen-
tru artă. Paracelsus „întruchipează"... spiri-
tul (de-a pururi fără trup; spiritul pur!).
   Dar și aceasta nu e decât o ipoteză. Pen-
tru că nuveleta e un text sui-generis „des-
chis" (ca să ne amintim de Cpera aperta a
lui Umberto Eco). El înaintează tot mai
multe întrebări, decât să sugereze răspun-
suri. Și pentru a găsi unele dintre ele, pro-
fesorul le amintește, le insuflă liceenilor/stu-
denților prinși în test că este necesar ca ei,
pentru a se dumeri cumva asupra even-
tualului final, să evidențieze anume cuvin-
tele care le-au rămas „imprimate" în memo-
rie, care li se par importante. Poate că
anume ele le-ar oferi cheia. Iar în ce priveș-
te textul borgesian, „Drumul", „Piatra" sunt
noțiuni asupra cărora pot roi presupunerile
ce ar însemna ele, în special în ecuația „Dru-
mul este Piatra. Piatra este punctul de por-
nire". Este destul de interpretabilă și tria-
da (întru... Unu) „Dumnezeului său, vagu-
lui său Dumnezeu, oricărui Dumnezeu..."
(Această formulare elastică te poate duce
cu gândul (și) la budism, care nu recunoaș-
te existența dumnezeului creator de care de-
pinde întreaga lume, inclusiv viața omului.
Motivele tuturor suferințelor omului por-
nesc de la cecitatea lui personală, de la nepu-
tința sa de a renunța la dorințele lumești.)
   De fapt, îmi dau seama ad hoc, pro-
fesorul putea să dezvăluie integral chiar
și penultima frază, până în finalul ei:
„... răsturnă grămăjoara de cenușă în mâna
lui concavă și rosti un cuvânt cu glas scăzut".
Deci, problema „simplificându-se“ pentru
a afla finalul (unul dintre atâtea posibile
pe care le vor da liceenii, studenții). Profe-
sorul chiar poate merge mai departe, spu-
nându-le învățăceilor că, la Borges, finalul
e simplu: din, doar, două cuvinte.
   Prin urmare, odată cu căutarea finalu-
lui, cei prinși în acest procedeu de teh-
nologie pedagogică, zis test, se vor întreba:
dar care a fost acel unic cuvânt pe care l-a
rostit Paracelsus?
   Uite, asta nu o știu nici chiar cei care au
citit nuvela integral, și nu o singură dată...
Putea fi unul dintre foarte multe: Logosul
dumnezeiesc de la începutul începuturilor,
de la Geneză, însă nici el nu este cunoscut
muritorilor de rând. Alte cuvinte? Zeu,
Dumnezeu, Hegemon, Dragoste, Liber-
tate, Veșnicie, Absolut?... Sau poate că
... Pentru că - da, omul e atât de neștiutor,
dar mai ales - hazliu sau poate - irespon-
sabil, încât poate spune orice, spre exem-
plu: Nemurire...
   Așadar, ce a rostit Paracelsus pentru a
reînvia, din scrum, roza?...
   Uite că vreun final de nuvelă propus
de liceeni/studenți ar putea fi în formă de
dialog imaginar cu însuși autorul, Borges,
sau cu protagonistul narațiunii, Paracel-
sus, sau cu tânărul care venise la acesta, cu
gând de a-i deveni discipol, moștenitor
întru fapte minunate, miraculoase. în că-
utarea argumentelor și contraargumentelor,
(ipo)tezelor și anti(ipo)tezelor, acest text
a fost și este cercetat „la microscop",
încercându-se febril să se înțeleagă ce a avut
în vedere (și calcul?) autorul. Și este ne-
cuprins spațiul posibilelor interpretări.
   De ce totuși nu s-a întâmplat compa-
tibilitatea dintre Magistru și tânărul care
dorea să-i devină discipol?... O jumătate de

răspuns ar putea fi acesta: Indiferent de
destinele de viitor ale tânărului și Maestru-
lui, întâlnirea dintre ei nu a trecut fără rost.
De fapt, însuși Drumul înseamnă scopul.
Procesul cunoașterii adevărului nu e deloc
mai puțin important decât rezultatul pro-
cesului care, nu o singură dată, ar putea fi
și de neatins. Prin urmare (... de drum),
lecția a avut loc, tânărului rămânându-i să
înțeleagă anumite lucruri de aici încolo. De
aici încolo (până hăt... dincolo!) mai avem
și noi a medita, a cumpăni, a resimți în
continuare farmecul enigmatic al Rozei lui
Paracelsus.
    Dar să revenim la text și să (mai) re-
ținem că refuzul lui Paracelsus sună astfel:
„Ești foarte credul... Și n-am ce face cu cre-
dulitatea; eu am nevoie de credință". Ar fi
aici (acolo, pretutindeni!) parabola credin-
ței dătătoare de har care - Magistrul știe
- nu trebuie nici dezvăluit, nici acordat
oricui. Să luăm aminte: chiar dacă spune că
nu are nimic în comun cu aurul, discipolul
vine la Magistru anume cu el - cu aurul,
ca expresie a materialității (ca valorizare)
sui-generis (în concepția/obișnuința oa-
menilor) .
    Meritul unor astfel de personalități
(Paracelsus, Borges) în mitologie, istorie,
religie, literatură, artă e că ele „dinami-
tează" (și dinamizează), „zdruncină", scot
din tipare, remodelează canoanele tradi-
ționale de gândire și de receptare a lumii
(realității, dar și... irealității).
    Ei bine, inițiații, docții, competenții ar
putea lărgi cu mult aria unde pot fi căutate
(dar și... crescute!) eventualele răspunsuri,
punând alături Roza lui Paracelsus cu Roza
lui Luther (acesta din urma scriind la tim-
pul său: „Primul element are să fie crucea
- neagră - în inimă, care va avea culoarea
ei firească. Căci atunci când omul crede din
inimă, atunci devine drept. Această inimă
trebuie plasată în centrul unei roze albe,
pentru a arăta că credința aduce bucurie,
consolare și pace... și de aceea trebuie să fie
roza albă, și nu roșie; căci albul este cu-
loarea spiritelor și a tuturor îngerilor" -
citat după un text de D. Stuparu, din care
extrag și alte analogii fascinante: „... apare
aici distincția dintre roza albă și cea roșie,
care vor juca mai târziu, la Shakespeare, un
rol esențial în Necinstirea Lucreției sau Venus
și Adonis (texte presupuse a fi fost scrise de
sau măcar sub influența lui Francis Bacon,

la rândul său revendicat de către rozacru-
cieni) simbolizând iubirea sacră și cea pro-
fană, dar și sulful, respectiv mercurul în al-
chimie; urmează o altă aluzie alchimică,
calificarea aurului drept cel mai nobil dintre
metale, afirmație care la vremea respectivă
nu putea veni decât de la o persoană măcar
familiarizată, dacă nu chiar inițiată în alchi-
mia spirituală"; „Trecând la Paracelsus, din-
colo de aluzia la textul omonim de Borges,
care prezintă roza ca pe un simbol al iniție-
rii, al gnozei - metaforă a desăvârșirii Marii
Opere și a dobândirii Pietrei Filozofale"...)
    Da, așa procedează știutorii, pe când
cititorii de rând ai lui Borges, puși în fața
anchetei Apostrcfului, într-un fel sau altul,
adică în zeci de moduri personale, proce-
dează oarecum ca și învățăceii antrenați în
simplul, dar atât de complicatul test de
imaginație, chiar de creație: Ce e totuși,
domnule, cu Roza aia a lui Paracelsus'' Și iar
se vor căuta cuvintele-esențe, ideile la supra-
față și cele de subtext, evidențele și su-
gestiile, magia și analogia etc. Pentru că
în minune, ca și în frumusețe, rezultatul
înseamnă interacțiunea (armonioasă a) ele-
mentelor. Ca și în cazul acestei roze minu-
nate - făcută scrum, dar care, la rostirea
unui enigmatic cuvânt, reapare din pulbe-
re. E o roză bună la toate (... ca să ne amin-
tim de „suflet bun la toate" de Sorescu).
    Astfel că de ce nu aș risca și eu s-o în-
chei, nesofisticat, ca un simplu profesor:
îmi place mult nuvela Roza lui Paracelsus,
considerând-o poate că cea mai pilduitor-
pedagigică (testul!) din întreaga literatură
artistică... Dar, bineînțeles, nu spun decât
o banalitate-subiectivitate, în special din
unghiul de apreciere al celor care cunosc
textul în cauză pe dinafară și ți l-ar putea
recita ca pe un poem. La fel de tainic, ca
ștNevermore... (nu-i vei afla adevărata esen-
ță-dezlegare...). Iar vag presupus, Borges
infățișează-scrumuiește-renaște roza (lui
Paracelsus) ca pe un însemn al călăuzirii
spre absoluta gnoză, la care omului nu-i va
fi dat să ajungă... (Pentru că - nu? - însuși
Drumul înseamnă scopul...)

P.S. Să nu ne lăsăm descurajați, dar mai ales
derutați de prestația unor magicieni sau
scamatori care, pe scenă, în fața publicu-
lui, ar putea scrumui o roză, apoi să o facă

A

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 23

să reapară. Efectului artistic îi lipsește esen-
țialul: simbolul ca aviditate de inițiere chiar
dincolo de... magie, de minune. Roza lui
Paracelsus e una a esențelor (poate chiar
... transesențelor), nu una a aparențe-
lor (scenice).
■
23 ianuarie 2009,
Chișinău






„Tehnica" minunii:
„scăderea glasului"
din tăcere

Bogdan Ghiu

BORGES FACE minunea sub ochii noștri,
si noi n-o vedem.
   A
   Minunile nu pot fi văzute, doar rezul-
tatele lor. Alchimia e ca literatura, o mi-
nune pe fața, tocmai de aceea invizibila.
   Ca și Borges, Paracelsus nu se ascun-
de, ci face minunea pe fața, dar ea nu este
văzută.
   Și nu este văzută pentru că nu poate fi
văzută.
   Minunile nu se văd, doar rezultatele lor:
adică ceea ce e.
   „Povestirea¹¹ lui Borges e aceeași grădină
de cărări divergente: plină ochi/plesnește de
detalii, toate esențiale, dar care, poate toc-
mai pentru că sînt menite să sară în ochi,
par a nu „face serie“, ci a rupe, a întrerupe,
a redirija permanent narațiunea/sensul/
privirea, compunînd un plan imposibil'.
însuși spațiul, planul, expîoziv/explodat,
al minunii.
   Minunea e punerea în plan a unor ele-
mente care nu pot sta împreună - la fel ca
în povestirea lui Borges. Care de fapt se
preface că povestește.
   Falsa congruență. Povestea, povestirea
ca fals, deci ca minune pur literara. Lite-
ratura ca minune „contrafactuală“.
   A da de interpretat. Și, Doamne, cit e de
interpretat, cîte nu a pus Borges spre minu-
nată, miraculoasă interpretare în acest text,
pentru a masca/opera minunea! Cum Nai-
ba să nu interpretezi?
   De pildă: diferența dintre (operarea
prin) Verb („cuvîntul dezvăluit de Kabbala“)
și athanor, și disprețul lui Paracelsus față de
athanorul „stins“, care nu face decît să pro-
fite de „magia ochilor“ fiecăruia (producția
imanenta de ,,minuni“)- Cum să nu vezi
(prin „magia“ interpretării) în athanor teh-
nica, operatoare, vedem azi, prin imagini,
prin reprezentări, prin dovezi, prin veridi-
citate, prin certitudini? Oare nu tocmai cu
ele se joacă, supralicitîndu-le pentru a-și
masca/opera minunea, literatura? Și nu toc-
mai asta, un „athanor“ textual al literaturii,
operează/forțează Borges?
   Ba da.
   Minunea nu se vede. Sau, cînd ajunge să
se vadă, a fost deja operată, e vorba de
rezultatul ei.
   Minunea nu se poate vedea. Nu e dată
spre mărturie/mărturisire.

    Borges ne satisface, crud-părintește, aș-
teptările, împinge „aparatura“ minunii în
față. Asta vrem, asta ni se dă: athanor stins!
    Imaginea se produce în mod nonvizibil.
    Athanorul se stinge singur, se auto-
depășește.
    Despre literatură e vorba. Povestea de
„scamator^, cu „trucuri“ de sens radicale la
vedere anume pentru cei care vor să vadă
(cititorul inclus - discipol refuzat, Toma
Necredinciosul reîntors al autorului inclus-
Paracelsus, care face/nu face, operează/mas-
chează minunea), dependenți de trufia vă-
zului, deci a tehnicii, povestirea lui Borges
deci e un apolog in primul rind despre li-
teratură.
    Modul de „operare“ al minunii se spune
- fără a se spune - în final: „rosti un cuvînt
cu glas scăzut“, care deci abia dacă ar putea
fi auzit, spune Borges despre Paracelsus.
„Roza reapăru.“
    Dar dispăruse oare vreo clipă? Oare nu
tocmai dispariția e „scamatoria“, „minu-
nea“? Și asta se spune: nu există diipariție.
    De re-apariție, de „re-vizibilizare“ e vor-
ba, nici măcar de resurecție, ci de anularea
nesacrficială, suprasacrificială, a morții, a
dispariției: minunea e readucerea la viață.
Negarea diipariției, a morții provocate, arti-
ficiale: REPETARE. Nu există dispariție, nu
dispare decît imaginea, nu dispărem decît,
literal, in tfgie, prin ceea ce ține de athano-
rul tehnic.
    Nu există moarte, nu există decît crimă,
ucidere', nimic nu piere de la sine, „natural“,
ci e omorît, ucis.
    „Diferență și repetiție“ (Deleuze)? Mai
degrabă Diipariție ți Repetare. Minunea e
Repetarea, politică a repetării voluntare a
„dispărutelor“, a făcutelor să diipară.
    Minunea re-afirmă, reface continuitatea
„tehnic“ întreruptă, știrge athanorul. Roza
nu se usucă de la sine, „de bătrînețe“, ci
e azvîrlită în foc (chiar dacă athanorul
e stins): moarte, dispariție provocată', ho-
locaust.
    Nu se produce, nu e nevoie de nicio mi-
nune: uciderea e artificială, dispariția e truc,
ele sînt minunea, minunea e doar ntgativă.
    Cuvînt - un singur cuvînt: Numele
Trandafirului - rostit cu glas scăzut', nici
tăcere, nici scris, nici imagine: rostire scă-
zută (nu adăugată', minus-cuvînt), înceată,
de aproape, a unui sirgur cuvînt. Cel mai
probabil a numelui. Care, însă? Al cui nu-
me, de fapt?
    In regimul vederii și al vădirii, discipolul
aspirant nu avea cum să vadă nimic, iar
maestrul care-1 refuză nu avea cum să-i
dovedească ceva. Minunea re-apariției e un
„truc“ pe fondul minunii, întotdeauna ne-
gative, nihiliste, a dispariției. Paracelsus nici
n-ar fi putut opera vreo minune. Nu există
minuni. „Minunea“ e doar dispariția. Văzul,
imaginea sînt secunde, ulterioare Cuvîn-
tului, produse de către Cuvînt: „cu glas
scăzut“, de aproape.
    Nu facem, cu toții, decît să operăm în
permanență, tehnic, minuni negative. Să
producem încontinuu, în masă, absență.
Tocmai de aceea ni se pare că există minuni
pozitive, că (re-)în-ființarea ar ține de re-
gistrul minunii, cînd ea, de fapt, este ngula
anulată, pe care literatura nu poate, etic,
decît s-o invoce.

   „Minunea"/'Minunea re-în-ființării: a în-
cepe pur și simplu să vorbești, a înceta să
mai taci. A-ți scădea glasul din tăcerea în-
totdeauna comună, comunicațională.







Uitarea totală


Rodica Marian

Există poate cel puțin două răspunsuri,
ambele legate de uitare. Dacă prima
întrebare ar fi, în abstract, ruptă de text,
atunci sunt înclinată să spun că n-aș fi uitat
de ri.găciuneaformulată, adică mi-aș fi amin-
tit că am cerut Atotputernicului (Dumne-
zeu) să-mi trimită un discipol. în textul lui
Borges se precizează însă, de la început,
înainte ca nou-venitul să bată la ușă, că
„Paracelsus, toropit de oboseală, uită de ru-
găciuneaformulată". Din perspectiva unei
mise en abîme, aici (în cuvintele subliniate)
pot identifica (= recompune în suprafața
textuală) o astfel de tehnică de dezvăluire a
sensului esențial, a concentrării acestuia.
Trebuie să precizez că uitarea este strategică
și totală. Aceasta fiindcă în planul diegetic
(respectiv în firul epic, în succesiunea de
întâmplări ori în poveste) în textul lui Bor-
ges nimic nu mai atestă - prin vreo marcă
textuală ori semantică - că Paracelsus și-ar
fi amintit de faptul că a cerut un discipol.
Dimpotrivă, tot ce urmează poate dovedi
numai faptul că uitarea rugăciunii este (de-
vine) de fapt totală ignorare, este o uitare
- de acum - fără revenire. încă de la înce-
put, Paracelsus insistă că nu-1 cunoaște pe
nou-venit, nu-i ține minte chipul, siguranță
care este în contrast cu îndoiala supre-
mă mărturisită: „n-ar fi cu neputință ca
totul să fie o iluzie. Ceea ce știu e că drumul
există". La sfârșitul textului rămân la fel de
străini: „Amîndoi știau că nu se vor mai
vedea niciodată. Paracelsus rămase sirgur.
înainte de a stinge lampa și de a se așeza în
fotoliul scîlciat, răsturnă grămăjoara de ce-
nușă în mina lui concavă și rosti un cuvînt
cu glas scăzut. Roza reapăru". Răspunsul
este, așadar, cuprins aici, prezumtivul disci-
pol - care numai la sfârșitul textului capătă
identitate, se numește Johannes Grisebach
- nu i-a apărut lui Paracelsus ca un discipol
dorit, este deci firesc ca numai singur să
poată face minunea. De altfel, Johannes
Grisebach este în final conștient că deo-
camdată lui nu-i este îngăduit decât să vadă
cenușa: „îngăduie-mi să pot vedea în con-
tinuare cenușa". Posibilitatea întoarcerii lui
ca discipol, într-o ipostază viitoare - când
ar fi mai puternic -, este îndată amendată
de text, ca fiind imposibilă, fiindcă nara-
torul precizează în continuarea ultimelor
cuvinte rostite cu pasiune de Johannes Gri-
sebach: „Amîndoi știau că nu se vor mai
vedea niciodată". Motivul abținerii lui Pa-
racelsus de a face minunea în fața prezum-
tivului discipol este mai întâi faptul că aces-
ta îi rămâne total indiferent, nu recunoaște
în el un posibil discipol. Mai apoi, după
conversația lor inițiatică, motivul se clari-
fică, în sensul că Johannes Grisebach se do-
vedește a crede numai în realitatea cenușii
rămase după arderea rozei, iar Paracelsus
rămâne în credința imposibilității distru-

24 • APOSTROF

gerii a orice, crede în veșnicia substanței
și formelor lumii, cum ar zice Eminescu,
pe urmele învățăturii Upanișadelor, pe care
poetul român a exersat-o atât de bogat în
variantele Luceafărului, ca și în alte texte
ori poeme ale sale.
   Al doilea răspuns privește o altă uitare,
cea referitoare la șansa minunii, la taina cea
mare a cuvântului creator. De fapt, tragedia
omului, izgonirea lui din rai - spune Pa-
racelsus - este chiar uitarea faptului că pră-
bușirea nu constă „în altceva decât in a ig-
nora tocmai faptul că ne aflăm in Paradis^.
Uitarea aceasta desăvârșită este pedeapsa
pentru păcatul originar, fiind alungați, noi
oamenii, „aici, sub razele lunei, [unde] to-
tul e pieritor“, cum crede, înverșunat și în-
căpățânat, cel venit la Paracelsus. Așadar,
prezumtivul discipol are ferma convingere
și credință că totul este pieritor, că nu ne
aflăm în Paradis, cum încearcă să-l lămu-
rească Paracelsus. Prezumtivul discipol cre-
de în pieire, în realitatea cenușii, și nu în
cea a eternității rozei, cum mai încearcă
alchimistul să-l convingă: „îți spun că roza
e eternă și că doar aparența poate să se schim-
beL Magistrul nu face minunea pentru că
știe, s-a convins că „Dacă aș face-o, ai
spune că e vorba despre o aparență impusă
de magia ochilor tăi. Miracolul nu ți-ar da
încrederea pe care o cauți. Așadar, lasă roza“.
   Aș putea adăuga că așa cum trupurile
noastre (cu toate celulele lor) alungate din
rai au uitat rețeta veșnic regeneratoare a
nemuririi și a tinereții (singura amintire
bulversată fiind haotica proliferare a celu-
lelor cancerului, cum descoperă un perso-
naj-savant din nuvela fantastică a lui Mircea
Eliade, cu titlul Cele trei grații), tot așa pă-
catul originar ne ,gscunde“ cuvântul folosit
de „divinitate pentru a crea cerul și pămân-
tuD, adică dezvăluit de Kabbala, adaugă
Paracelsus în proza lui Borges. Și acest
cuvânt îl știe Paracelsus și-l poate șopti în
singurătate.

P.S. Am găsit un citat din Paracelsus, după
ce am răspuns acestei anchete (în ceea ce
privește textul lui Borges), pe care-1 adaug
aici, fiindcă îmi pare că are consonanțe cu
mise en abîme-vă identificat de mine în acest
text. Paracelsus spunea: „Nu există zeu,
sfânt sau om în mâinile căruia să ne punem
credința pentru mântuirea noastră, ci doar
în puterea principiului divin care lucrează
în noi înșine. Numai când omul începe să
realizeze acest adevăr, el își va începe viața
infinită și va păși din planul iluziilor eva-
nescente în cel al adevărului etern" (Franz
Hartmann, Paracelsus: Viața și învățătura,
București: Editura Herald, 2004).







între cenușă
și trandafir

Irina Petraș

PORNESC DE la bănuiala că Borges știa
destule despre Paracelsus. Despre orgo-
liul său rănit (Theophrastus Bombastus
Hohenheim își alesese numele de Para-
celsus pentru a spune că e mai mult și din-
colo de Celsus, cel bine văzut de contem-


poranii săi). Știa și despre neastâmpăr și
excese, despre scindarea lui tensionată, des-
pre omul de știință lucrând cu instrumen-
tele cele mai potrivite meșteșugului său, dar
subminându-și singur știința - nesățios și
dornic de mai mult - prin experimente al-
chimice; despre latura lui de poet însoțin-
du-și pașii raționali cu suplimente metafo-
rale, cu descântece și ritualuri misterioase.
Despre laudele și injuriile la fel de nemă-
surate care îl însoțeau. Prețuindu-i gândi-
rea, Jung îl descrie drept „ocean sau, mai
pe șleau spus, haos, creuzet alchimic în care
ființe omenești, zei și demoni ai veacului
său [...] își picură licorile lor stranii".
   De aceea, nu-i de mirare că Paracelsus,
cel din povestea borgesiană, se va ruga
unui zeu vag, unul, oricare, nu definirea
unei anume divinități, cu reguli deja for-
mulate interesându-1, ci o divinitate supusă,
pe care s-o modeleze în funcție de visurile
sale. își construiește o fantasmă în care să
se încreadă. Fără rezerve, tocmai fiindcă era
de el singur născocită. Are purtări și aștep-
tări de Poet. Știe cât de limitate îi sunt pu-
terile simplu omenești, dar știe și câtă forță
stă în cuvintele potrivite m voia cărora să
te poți lăsa, amăgit(or). își dorește un dis-
cipol (personajul istoric avea nenumărați)
fiindcă puterea nu e Putere dacă lipsește cel
care te ascultă fără crâcnire. Dar nu vrea
până la capăt să primească acest discipol,
știe deja că nu va putea conduce pașii ni-
mănui, că fantasma rotunjită în intimitatea
laboratorului său subteran nu poate fi îm-
prumutată direct, așa cum ai înmâna o sa-
bie. De aceea, uită că a rostit rugăciunea și
se miră când tânărul apare. Acesta, în elanul
tinereții, dornic să găsească mai repede Ca-
lea, se arată gata să-și plătească învățătura.
Dar probele pe care le cere atunci și acolo
spun deja limpede că nu de la bătrânul Pa-
racelsus speră să le capete. înțelege repede,
fiindcă bănuiește de mult (e și el deja obosit
când bate la poarta bătrânului), că fiecare
pas făcut în singurătate e chiar Calea fiecă-
ruia, că nu va putea urma pe nimeni în do-
rința lui de a descoperi Adevărul. Că înso-
țirea e și ea o amăgire. Ba, dincolo de micul
ritual al dialogului, știu amândoi chiar mai
mult: Adevărul nu e de găsit, dar îți poți
gospodări gândurile și gesturile ca și cum ai
crede că la capătul drumului tău stă altceva
decât moartea („n-ar fi cu neputință ca to-
tul să fie o iluzie. Ceea ce știu e că drumul
există.. C). Omului îi e la îndemână creația,
el poate imita gesturile demiurgice și se

poate amăgi - cu bună știință - că e mai
mult și mai deplin decât un muritor. Că
nu-i sunt oprite cuvintele puterii. Tânărul
cere - de formă, căci nu va mai reveni nici-
odată, a aflat ce știa deja: singurătatea e fără
rest - să vadă, să privească cenușa. S-o pri-
vească în singurătate până când fantasma
va prinde contur și trandafirul lui - „for-
ma“, nu cel nemuritor - i se va arăta. Când
poemul lui existențial se va așeza în pra-
gul desăvârșirii. Când va putea spune, ca
Marcel Moreau: „la-mă, moarte, sunt de-
săvârșit 1“
    Paracelsus nu-i poate arăta drumul, știe
prea bine că nu există un singur drum,
Acela. Ca învățător, el îi poate dezvălui
adevărul profund omenesc al răscrucii. îi
poate arăta că nu există și nici nu-i de dorit
o unicale, mai ales una pe care să refaci,
orbește, pașii altuia. Că există nenumărate
drumuri, cărări și poteci, pe măsura fie-
căruia. Să mergi pe drumul tău ca și cum
n-ai ști că e o fundătură e darul suprem
al minții omenești cuprinzătoare care lo-
cuiește trupul vremelnic. înaintările sunt
mereu paralele, atingerile - trecătoare. Da-
că nu aperi și nu-ți asumi singurătatea
ultimă a drumului tău, dacă alegi, leneș ori
năuc, să urmezi fantasma altuia, te pân-
dește dogma, renunți la îndoială ca instru-
ment al cunoașterii și îți înalți „biserică"
(niciuna dintre biserici nu deține întreg
adevărul, scria personajul istoric). Renunți
la cel mai înalt dar al tău, acela al minții
curioase, îndoite, necrezând nimic până
la capăt, fiindcă nimic nu e neîndoielnic.
    în singurătatea sa, Paracelsus spune un
cuvânt șoptit și vede, el singur (rugăciunea,
ca „exaltare a gândurilor și aspirațiilor",
se rostește numai în singurătate, credea Pa-
racelsus, personajul istoric), trandafirul său,
cel nevăzut pentru toți ceilalți. E roza în-
chipuirii saîe, e Poemul despre trandafir.
Poate concura cu roza „adevărată¹', ba poa-
te fi chiar mai adevărată decât ea.
    Intre cenușă și trandafir, ambele din „lu-
mea cea aievea" a formelor provizorii („cu-
vântul moarte are două înțelesuri: încetarea
activității vitale și anihilarea formei; forma
e o iluzie și nu are existență independent
de viață; este doar o expresie a vieții, nu o
creatoare a ei...“), se află miezul lucrurilor,
acel intre, al treilea (cum îl descrie Irancois
Cheng, de pildă), „lumea închipuirii", zona
cea mai densă în sensuri și tensiuni creatoa-
re, atentă la relație, la întrețeseri și la fluxul
permanent pe care se întemeiază existența
umană secondată de gândul activ. în ținutul
fantasmelor, sunt abolite temporar legile
diurne și se întrevede integralitatea. Prin
intermediul ei, s-ar putea face, în cele din
urmă, și saltul de la simpla, suficienta, oar-
ba credință la crezare și încredere.
    Sigur, ne-credincioasă fiind, chiar cu o
doză de exasperare când evlavioșii de ser-
viciu par să se înmulțească peste măsură,
voi fi de partea tânărului care cere, fie și
într-o doară, dovezi. Sunt, așadar, de partea
îndoielii, de partea curiozității fără tihnă,
de partea drumului pe care îl construiește
fiecare pas al meu, știind că nu va ajunge la
alt capăt decât cenușa. în asta și stă frumu-
sețea întâmplării numite viață: să privești
cenușa, asemeni tânărului, s-o știi așteptân-
du-te răbdătoare, fără să te amăgești că stă
în puterea ta să aduci vreodată înapoi tran-
dafirul - „căci morți sunt cei muriți". Dar
sunt și de partea amărăciunii lui Paracelsus,







Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 25

cel care știe că nu are ce minuni să arate, că
athanorul său e „fermecat“ doar pentru uz
personal, în singurătate. Iar „vraja“ nu se
transmite, se dobândește. Căci „nimic nu
se pierde vreodată cu adevărat din elanurile
noastre nesăbuite către inaccesibila stea^
(Marcel Moreau), dar nici nu putem atinge
ceva mai mult decât un fel de conștiință su-
perioam - amestec de știință și fantasmă -
a ceea ce suntem înainte de a nu mai fi.







Piatra filosofală


Laura Poantă


Dacă ucenicul/discipolul ar fi știut
că drumul însuși este piatra filosofală,
nu ar mai fi avut nevoie să vină la Para-
celsus. Dacă Paracelsus are nevoie de un
discipol, dacă l-a chemat, nu este pentru că
vrea să îl învețe? Și dacă vrea să îl învețe,
fără să îi arate nimic din tainele lui, nu în-
seamnă că îl domină?
    Cei ce înțeleg că drumul însuși, calea
fiecăruia, este, de fapt, Piatra sunt puțini,
sunt cei aleși, cei pentru care este posibil ca
roza să renască din cenușă. Sunt cei care văd
roza întreagă, așa cum au văzut-o arsă. Dar
dacă discipolul ar fi rămas și nu ar fi văzut
nimic, în timp ce maestrul „vedea“ roza?!
Ar fi crezut că acesta c nebun. Pe când așa,
plecând atunci când Paracelsus a refuzat să
rostească în fața lui cuvântul, l-a crezut doar
neputincios, și-a dovedit sieși că minunile
nu există sau că există în altă parte.
    Cum ar fi, de exemplu, un film realizat
după povestirea lui Borges? Ce s-ar întâm-
pla când maestrul ar rosti cuvântul magic?
Am vedea cu toții roza renăscută? Dar
atunci ar însemna că suntem toți egalii ce-
lui ce poate transforma plumbul în aur și
care cunoaște taina vieții veșnice sau a ti-
nereții fără bătrânețe. Mai credibil ar fi,
poate, ca cenușa să se transforme în floare
doar pentru el, iar noi restul să vedem doar
ceea ce dorim. Sau ceea ce putem.
    Unele dintre curentele actuale care îm-
bină credința cu misticismul și cu știin-
ța susțin că, de fapt, piatra filosofală este
chiar mintea omului; căutarea perpetuă a
„misterelor antice“ este una zadarnică dacă
este orientată înspre afară, pentru că toată
energia se află în mintea omului, în puterea
gândului său. Acesta este cel ce face roza să
renască, nu vreo minune dumnezeiască,
nu vreun cuvânt magic, nu vreo forță ocul-
tă. Ci, pur și simplu, mintea omului des-
cătușată de prejudecata că este supusă unei
forțe divine creatoare atotștiutoare, preju-
decată care aduce cu sine umilință sau ne-
încredere. Mintea omului „ales“ poate să
miște munții din loc. Iar acești oameni se
caută și se găsesc între ei, se recunosc și
acceptă greu să împărtășească harul celor
neaveniți.
    Altfel, s-ar putea ca puterea minții, fo-
losită fără rațiune și fără măsură, să se re-
zume la distrugerea rozei, fără a o mai aduce
vreodată înapoi. De aceea, Paracelsus nu a
vrut să-i arate discipolului său „minunea^,
nu a rostit cuvântul „magic“, pentru că nu
l-a recunoscut ca fiind unul dintre ai săi.

Dubla dramă


Alexandru Pop

Admirabila schiță a lui Borges rezumă
dubla dramă a magistrului fără discipoli
și a învățăcelului fără maestru. Este extinc-
ția unei huni a imaginarului, a fantasticu-
lui bogat alimentat de Antichitate și de
Evul Mediu, timp în care magistrul, nostal-
gic și melancolic, continuă să trăiască.
   Ph. A. B. Theophrast von Hohenheim,
zis Paracelsus (contra lui Celsus), a fost un
om al Renașterii și Reformei. Ca medic,
reușește câteva vindecări spectaculoase ale
mior personalități, ceea ce îi aduce un post
de profesor la Catedra de medicină a Uni-
versității din Basel, unde se dovedește cu-
rând un opozant al „prăfuiților¹¹ profesori
și medici, adepți ai lui Galenus, Celsus,
Avicenna etc. El arde, demonstrativ, cărțile
vechilor maeștri, gest cu totul reprobabil,
predă cursuri în limba germană, nu în la-
tină, fiind considerat un „Lutheru al chi-
miei timpului; pentru el primează cartea
Naturii, cunoștințele practice, fiind înte-
meietorul „iatrochimieiT
   Rolul alchimiei este acela de a extrage
arcanele vindecătoare din cele trei regnuri
pe baza „simpatiei și a signaturii lucruri-
lor“, spre a fi folosite pentru alinarea și vin-
decarea bolnavilor, și nu fabricarea aurului.
   Personajul lui Borges este acel Paracel-
sus cunoscut din numeroase cărți, pe care
lumea îl credea deținător al secretului pie-
trei filosofale, un alchimist mistic, sapien-
țial, în tradiția unui Sacrobosco, Rupescissa,
coborând până la Zosimos din Panopolis,
pentru care miracolele palingenezei, ale
transmutării metalice, ale elixirului vieții
ș.a. țineau de „realitatea^ pietrei filosofale.
   Nostalgia melancolică a lui Borges
îl apropie până la identificare de acest
Paracelsus.
   Adevăratul Paracelsus însă, cel istoric,
este ucenicul, tyrocinantul venit, cu toată
ființa lui, să-și găsească magistrul, de la care
nu așteaptă decât un semn spre a-1 urma cu
credință, fiind gata să-și sacrifice nu numai
tinerețea, ci și întreaga, deși modestă, avu-
ție materială.
   Acest Paracelsus al lui Borges nu-1 ac-
ceptă însă: nu crede că este demn, neavând
credința unui adevărat discipol sau, cine
știe, poate nu vrea să-l lase să rătăcească,
așa cum a fost el însuși, un rătăcitor?
   Necredința ucenicului este oarecum le-
gitimă, dacă ne gândim că a încercat să se
rupă de un trecut pe care, cu toată admira-
ția, nu-1 poate accepta fără să fie convins de
„realitatea“ lui. Necredința lui este cea a lui
Toma, acesta însă primind o dovadă din
partea lui Hristos, asupra adevărului său:
fapta.
   Paracelsus, așa cum îl descrie Borges,
n-o face, de aceea potențialul său discipol
îl părăsește, plecând cu punga lui cu bani,
cu care venise.
   Miracolul din mintea magistrului nu
este unul din lumea reală. Unde zace
adevărul? In noi sau în afara noastră?
   Credința este începutul a toate. Reli-
gia cere credință în Axiomă: există Dum-
nezeu; știința, în axiome - adevăruri pri-
me, nedemonstrabile. Având izvor comun,
fiecare își urmează apoi propriul drum,
care s-ar putea să fie circular...


Drumul este... piatra


Elisabeta Pop

Foarte bună ideea ta, dragă Marta!
   Dacă nu voi răspunde, eu, cel puțin,
mulțumitor la deloc ușoara întrebare, cel
puțin mi-ați dat prilejul să caut în biblio-
teca mea cele trei volume BORGES apărute
după revoluție și să recitesc, cu imensă plă-
cere, recunosc, povestirile lui unice... Apoi,
de ce să vă mint, am purces la lecturi la care
nu mă gândisem că mai apuc, ocupată me-
reu cu tot felul de piese de teatru... Adică
Paracelsus: studii, în limbile română și
franceză, două-trei monografii și chiar
micul roman al lui Mihai Neagu Basarab;
aici am fost norocoasă pentru că soțul meu,
alchimist împătimit cum îl știi, tu cel puțin,
Marta, are o bibliotecă extrem de bine pu-
să la punct.
   Dacă n-o să se „simtă“ din ce-am scris
CÂT am citit, e numai vina mea, că n-o să
dau vina pe genialul Borges...
   Așadar:
   După trei zile și trei nopți de călătorie,
tânărul Johannes Grisebach bate într-o sea-
ră la ușa casei lui Paracelsus și, scoțând o
pungă cu galbeni de aur, o pune pe masă
și-și spune oful: știe că EL e Paracelsus, cel
căruia i-a mers faima că poate preschimba
metalele în aur, găsind de fapt piatra filo-
sofală. Și că nu are altă dorință decât să-i
devină ucenic. Dar ca să-l poată urma fără
niciun strop de îndoială, are mare nevoie
să-i pună la încercare puterile magice. Pâ-
nă să apuce magistrul să obiecteze, adu-
cându-i aminte că mulți învățați îl socotesc
șarlatan, tânărul scoate un trandafir (o fi
fost cam ofilit după atâtea zile de mers pe
jos!) și-l imploră să-i dovedească cum o ști
că, după ce-1 aruncă în foc, din cenușa lui
va face o altă... roză!
   Paracelsus încearcă zadarnic să-i explice
vizitatorului său că nu are niciun rost să
insiste, fiindcă și el, ca și mulți alții, este
atras de ideea obținerii aurului - de aceea
a și venit el, desigur, cu monedele de aur.
Și că ar fi mai bine să-și vadă de drum, că
pierde numai vremea... Tânărul insistă însă
că nu aurul îl interesează, ci ideea de a fi
alături de magistru, atunci când acesta va
arăta lumii că știe unde se află piatra filo-
sofală. Paracelsus cel adevărat, nu persona-
jul borgesian, definește, în scrierile sale,
PIATRA prin cuvintele Azar și Adrop, ex-
plicând că piatra filosofală este doar o ex-
presie alegorică, însemnând principiul în-
țelepciunii teozofice, pe care filosoful a
dobândit-o prin experiență practică, nu
doar prin speculație teoretică, și pe care se
poate sprijini cu încredere, așa cum s-ar
sprijini pe valoarea unei pietre prețioase...
   Paracelsus îi explică, succint, admirabil,
că important este DRUMUL. El este chiar
PIATRA.
   Așa este, recunosc: nu cunosc artiști (iar
alchimiștii sunt mari artiști) care să nu elo-
gieze repetițiile - actorii și cântăreții, lucrul
chinuitor în studioul de înregistrări - com-
pozitorii, ceasuri nenumărate în fața șeva-
letului sau a cartoanelor - pictorii, înne-
bunitoarele ore de chin în fața colii albe
de hârtie - scriitorii...
   Nu țelul final, premierele, vernisajele,
audițiile, lansările de carte sunt cele mai
importante! nu! Ci drumul, adesea ane-
voios și presărat cu zbateri și suferințe,

26 • APOSTROF

căutările, ele îi fac pe toți artiștii adevărați
să simtă că trăiesc! DRUMUL, el este ținta!
   Marii, adevărații artiști sunt doar instru-
mentele prin care se împlinește voința
Creatorului. Cu cât sufletele lor se apropie
de perfecțiune, cu atât sunt mai aproape
de Dumnezeu. Ei folosesc, spune Franz
Hartmann, materialul cu care Natura i-a
înzestrat și produc ceva care există doar în
mintea lor. Ei sunt alchimiști pentru că își
imprimă caracterele în operele lor.
   Dar tânărul, neîncrezător, nerăbdător,
grăbit, vrea să se convingă singur („eu
vreau să pipăi și să urlu: ESTE.¹"); dacă
Paracelsus este așa cum se vorbește, va tre-
bui să și arate: ia roza și o aruncă în foc;
arătându-i grămăjoara de cenușă, îl implo-
ră să facă din ea roza care a fost.
   Magistrul îl asigură că POATE s-o facă,
folosind un singur cuvânt, CUVÂNTUL din
cabala, același pe care l-a folosit Supremul
când a creat cerul, pământul și Paradisul
invizibil în care se află și ei doi, dar nu va
face nicio demonstrație în fața lui, pentru
simplul motiv că în acest Paradis nu e po-
sibil să se distrugă niciun fir de iarbă, nicio
floare. „Dacă azvârli roza în jăratec, îi spu-
ne, ai putea crede că flăcările au mistuit-o și
că cenușa este cea care-i reală. Eternă este
însă roza, iar ceea ce se schimbă e aparența."
Trandafirul e cel ce va trăi veșnic, dar „veș-
nic" nu înseamnă, spune chiar Paracelsus
„o durată fără sfârșit, ci o stare în care tim-
pul nu se mai măsoară, adică nu mai există".
   Prea târziu însă, nesăbuința a fost co-
misă! Rușinat de gestul său trădând nerăb-
dare și neîncredere, tânărul încearcă zadar-
nic să-și ceară scuze. N-a ținut cont de
îndemnul „Crede și nu cerceta!" Magis-
trul îi face semn să plece. Și, cu toate că-i
spune, pe scară, că va fi oricând bine pri-
mit dacă revine, noi știm că el nu va mai
reveni niciodată. Pentru simplul motiv că
cei doi nu se potrivesc, între ei s-a crăpat o
falie de netrecut: a îndoielii, a lipsei de
încredere, de fapt a absenței CREDINȚEI; or,
unde credință nu e...
   După plecarea tânărului, Paracelsus
ia în căușul palmei grămăjoara de cenușă,
rostește cuvântul acela magic și, iată, roza
apare așa cum a fost! Să fie magie? Nici
vorbă! Despre secrete însă putem vorbi...
De altfel, una dintre cele mai mari ispite,
crede magistrul, este să vrei să spui, în orice
împrejurare, tot ce știi. Cei neinițiați nu
te vor înțelege niciodată!
   Undeva, într-una din cărțile sale, Pa-
racelsus afirmă că „Magia nu e vrăjitorie,
ci înțelepciune". Și mai spune că dintot-
deauna oamenii au fost tentați să conteste
ceea ce nu pricep. „înțelepciunea existen-
ței tuturor lucrurilor este mai presus de
timp - spune Paracelsus în cartea sa Philo-
scpbia Ocmita (în sec. XVI, atenție!) -, fiind
fără început și fără sfârșit. Lucruri care
acum par imposibil de realizat vor fi reali-
zate, căci ceea ce este de neconceput acum
va fi realizabil în viitor și ceea ce este con-
siderat acum drept superstiție va constitui
temeiul unei științe recunoscute în secolul
următor!" Câtă dreptate avea să gândeas-
că așa, ce spirit vizionar era! Azi chiar și un
copil de 7 ani îți face, la calculator, în doi
timpi și trei mișcări, dintr-o grămăjoară de
cenușă un trandafir, virtual, ce-i drept, de
o frumusețe ce-ți taie respirația. Dar magia,
cu ea cum rămâne?
   Fiind partizanul împingerii neconteni-
te a limitelor cunoașterii, Paracelsus și-a
dat seama pe loc cât de nepotrivit este

acest tânăr în rolul de discipol, fiind lipsit
de spirit vizionar, de „nebunia" aventurii
adeseori gratuite. Ca să prepare acea mi-
raculoasă tinctura physicorum, spune
undeva Paracelsus, e necesară „prezența a
două persoane perfect armonizate și la fel
calificate". Despre potrivire e vorba, nu?
    îndemnul său către posibilii discipoli
ar fi: „Amintește-ți că numai omul care
dorește acest lucru din toată inima reușește
și numai aceluia care bate mai tare în ușă
i se va deschide!"
    Iar îndemnul lui Borges, extrem de fin
și de voalat, este, cred, să nu ne pierdem
puterea credinței, să ne fim propriii maeștri
în ale alchimiei, fiecare după puterile lui,
punând preț pe imensa putere de viață a
Spiritului.
    Maeștrii au ascuns mereu marile ade-
văruri și descoperiri de ordin spiritual, în
diverse alegorii, cu intenția vădită de a
le oferi doar inițiaților, acelora care posedă
în propriile lor inimi cheia înțelegerii
acestor taine. Iar când nu i-au găsit, au pre-
ferat să ducă tainele cu ei în mormânt.







Atelierul


Simona Tanăsescu


Se dedica sculptorului Caius Rotaru

IN ATELIERUL meu erau multe obiecte
misterioase pentru ochii unui neofit și
multe altele, ispititoare, pentru un posibil
nou-venit. Grămezi de materiale, argilă,
coloranți, oxizi, unelte - cele mai multe
făcute de mine, după chipul și asemănarea
mea. Roata olarului, cuptorul, biblioteca,
planșetele, crochiuri și desene abandona-
te, lucrări începute și acoperite cu folii mari
de plastic - și lucrări trecute prin foc, ară-
tate lumii, expuse și povestite, sele, „capre"-
șevalet, rotative, mulaje de ipsos, baloți
de câlți, metale, structuri și texturi, sti-
cluri, plăci, bureți, țiclinguri, blaturi, pie-
tre, lemne la uscat, sticle cu diluanți sau
patine, cutii cu șuruburi, ace, cuie, șaibe,
agățători cu role, clești, vata termoizolantă,
scheletul unui cuptor Raku, etajere, fo-
tolii vechi încărcate cu machete, rafturi și
mape, cutii cu lucruri-care-poate-pot-fo-
losi-cândva, lucrări care necesită mici in-
tervenții sau reparații capitale, fotografii,
citate, flori uscate de anghinare și tifoane,
cârpe, draperii și gheme de toate felurile
de sfoară din lume, hârtie kraft, hârtie
velină, hârtie manuală și coli vechi, îngăl-
benite de decenii - fragile și precare, dar
gata plastice și promițătoare. Mai erau
umbre consistente sau catifelate și calde;
lumini texturate și mirosuri ciudate, alt fel
de liniște și alt fel de trecere a timpului.
    în acest spațiu trebuia să binemeriți ca
să fii primit; mult timp nu am avut nici
măcar scaune și nu primeam pe nimeni.
Era locul religiei mele, biserica, templul, în
care Dumnezeul meu poposea să se odih-
nească netulburat. Aveam și lari, mani și
penați - fiecare cu treaba sa, cu responsabi-
lități... și toți erau prietenoși și favorabili
mie; atelierul meu era, așadar, destul de
populat; nu prea mai era loc pentru mu-

safiri sau învățăcei. De câteva ori însă, am
primit pe lângă mine pe câte cineva și
de obicei am fost iute dezamăgită, chiar
prompt penalizată pentru risipă, de către
zeitățile spațiului meu sacru. Doar o
singură dată, unul singur a fost acceptat,
asimilat și a devenit parte indisolubilă a
acestui mare athanor. Pentru el am înviat
trandafirul și am dezvăluit experiențe și mai
misterioase. Ce se putea da din preaplinul
meu? Să repeți gesturi demiurgice la roata
olarului: să spui întâi cuvântul atunci când
centrezi argila (după ce ai frământat-o până
a ajuns să fie la fel de caldă ca trupul tău),
după ce am ridicat un semn falie în numele
lui Adam și din el am întrupat-o pe Eva -
căuc, receptacol, unguentar și Krater - du-
pă ce ai modelat doar golul, haosul din
formă, susținând cu mâna fermă epider-
ma ce desparte interiorul de lumea obiec-
tivă - pentru ca apoi să încredințezi vân-
tului și focului această experiență. Iar ce
poate face focul, aceasta nu o mai spun aici.
   Cum să te întorci după aceea, la fel, în
lumea celorlalți? Cum să mai fii același du-
pă ce trăiești toate astea? Iar efortul de a
părea normal, de a rămâne discret și de a
pune strajă gurii tale era să fie fără nicio
urmare? Acum știu. Aceasta este vama. Să
simți cum devii prelungirea degetelor tutu-
ror dumnezeilor știuți și necunoscuți, cum
ți se revelează răspicat marele adevăr (ma-
rile adevăruri se spun în șoaptă), să te um-
pli de fericire la găsirea unei soluții plasti-
ce - de să simți cum îți plesnește inima de
recunoștință și dragoste - să levitezi de
atâta armonie și extaz! Să poți să împărți
cu cineva aceste miracole și să te știi încă
stăpân, păstrând luciditatea, dar și sme-
renia, să împărtășești secretul, să arunci
binele in mare. Acestea erau doar o parte.
   S-a întâmplat că ucenicul a plătit
scump, atât cât a mai adăstat în umbra
acestui spațiu, pentru că aceste minuni
te pot răni, pentru că nu poți să spui chiar
tot și poate sunt minuni de neîmpărtășit.
Și poate nu ai voie să risipești darul; și
poate faci rău arzând etapele și cu siguranță
Paracelsus a făcut nu bine și nu rău - a
făcut ce se face când ești Marele Maestru.







Țelul este în fiecare
dintre pașii tăi
Andrei Zanca

Convingerile NOASTRE lăuntrice sunt
atât de „înrădăcinate", lasă urme atât
de adânci în creier, încât un eveniment
miraculos, neobișnuit, ieșit din comun, nu
ajunge spre a dtpăși o blocare spirituală, spre
a te sălta la un nivel mai înalt al conștiin-
ței. Prin revelarea unui miracol viața nu se
„schimbă", nu se produce Cprirea benefică
a auscultării, a atenției nude, atotprezente
și fără de intervenție. Atenția, calitatea de
observator al Martorului, mereu bănuit,
al fiecăruia. Șinele autentic.
   Cu fiecare pas, cel aflat pe Calea lă-
untrică se găsește (spre deosebire de cel
însoțit de o hartă) într-un Meleag cu totul







Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 27

Altul, cu totul Nou. După cum în oglindă
ne zărim doar masca. Pentru cel aflat pe
Cale, în care „țelul este în fiecare din pași“,
nu mai există drum înapoi. Miracolele tind
să devină „starea normalăÂ Credința genu-
ină începe în momentul în care se instau-
rează convingerea intimă că ceea ce poate
fi distrus nu este real. Real este doar ceea
ce nu poate fi distrus.







Trandafirul din mintea
lui Dumnezeu

Ion Zubașcu

Pentru Adrian Alui Gheorghe

Când ROTOFEIUL Johannes Grisebach,
cu obrajii îmbujorați de frig, intră în
adăpostul subpământean al bătrânului Pa-
racelsus, afară începu să ningă cu fulgi nelu-
mești și dacă ar mai fi stat câteva clipe,
înainte să bată în grabă la ușă, ar fi văzut
cum pământul se acoperă în scurt timp cu
o zăpadă mântuitoare, care ar fi șters toate
drumurile greșite ale lumii și urmele tutu-
ror pașilor rătăcitori de pe fața pământului.
Tânărul Johannes Grisebach nu era totuși
atât de obosit, după trei zile și trei nopți de
când colinda ținuturile înghețate, în căuta-
rea peșterii în care Paracelsus se închina
Dumnezeului său, vagului său Dumnezeu,
oricărui Dumnezeu. După ce coborî mica
scară sub formă de melc, în pântecul cald
al pământului, își deșertă săculețul de piele
de la brâu, cu galbenii aduși bătrânului
magistru, ca o mică ofrandă, și acum cer-
ceta fără să scoată un cuvânt hruba de sub
ninsoarea de afară, unde locuia ciudatul pă-
mântean, și pe care o găsise atât de greu.
Deodată ochii mici și iscoditori ai viitoru-
lui ucenic se opriră în spațiul îngust din-
tre athanorul stins și alambicurile colbuite
din mica încăpere, ce semăna mai degrabă
cu o pivniță străveche. Se ridică brusc de
pe lavița de lemn, luă revista Apostnf, des-
chisă la grupajul cu care admiratorii din
toată lumea ai Martei Petreu sărbătoreau
200 de ani de la apariția istoricei publicații,
și citi poemul Marele Secret, la lumina unui
trandafir adus din lumea de afară, de aca-
să, pe care acum îl ținea ridicat în mâna
stângă ca pe un felinar aprins:

   iată secretul cel mai bine păzit al lumii
   acesteia:
   cuvintele noastre predetermină
                               realitatea
   ce gândește creierul nostru modelează
   cursul lumii de mâine
   iar visele pot fi programate din timpul
                     zilei de inima noastră
   alege-ți cu grijă cuvintele cu care
                      vorbești schimbă-le
   înnoiește-le roagă-te începe să te rogi
   miracolul nu se întâmplă decât cu cei
ce cred în miracole.

Abia la auzul acestor cuvinte, bătrânul
Paracelsus se trezi din fotoliul scâlciat, în
care părea adormit pe veci, miji ochii, spri-
jinindu-și pleoapele cu degetele, și rosti
stins, ca și cum ar fi obosit de atâta amar
de vreme, de când îl aștepta pe Johannes:


   -  Ai bătut atâta cale până la mine, sperând
   să-ți arăt Piatra Filozofală, care schimbă
   totul în aur, dar drumul însuși pe care l-ai
   străbătut este Piatra. Țelul vieții tale este în
   fiecare dintre pașii tăi și singurul lucru pe
   care îl știu sigur, după o viață întreagă de
   căutare, e că drumul acesta există.

Apoi bătrânul mag se ridică cu greu din
fotoliu, în timp ce oasele îi scârțâiau ca niș-
te osii neunse la timp, luă de pe athanorul
stins cartea Creatorii de lumi, înnegrită de
timp și cu coperțile de piele jerpelite de atâ-
ta cercetare, o șterse de colb cu genele-i
prelungi, care băteau genunchii, și-i citi
de la sfârșitul ei tânărului său ucenic, fre-
mătător de nerăbdare, ca în așteptarea unui
miracol:

    tu, care-ți croiești un drum, orice drum
    drumuiește
    doar din urmele pașilor tăi și din nimic
                                       altceva
    tu, care-ți croiești o cale, calea ta nu
                                 exista înainte
    calea ta se face mergând
    și numai crezând sporește creația lumii
    numai odată cu mersul se deschide în
                              lume și drumul
    privind înapoi vei vedea o cărare
                           șerpuind după tine
    care nu va mai începe niciodată din nou
    și lumea nu va mai fi niciodată ca
înainte.

Johannes Grisebach începea treptat să înțe-
leagă. Aruncă trandafirul, cu care se trezi
încă în mână, în flăcările focului pîlpâi-
tor din vatră și petalele lui fragile se pre-
făcură sfârâind într-o grămăjoară de cenușă,
își umplu punga de piele de la brâu cu ce-
nușa rozei stinse și, apoi, învins de obo-
seală, se culcă ghemuindu-se pe lavița ma-
estrului său, sub privirile lui părintești,
înțelegătoare. Bătrânul mag Paracelsus se
adânci și el în fotoliul său scâlciat și, înain-
te de-a se cufunda în somnul binefăcător,
simți pentru prima dată în viața lui încer-
cată de multe miracole că picioarele încep
să i se prefacă în țărână.
    Rotofeiul Johannes Grisebach se trezi
într-un timp, asudat de vise încâlcite, fără
să știe cât a dormit și dacă afară luminau
zorii zilei sau minunea ninsorii. Se simțea
ca înviat din morți, stăpânit de sentimen-
tul puternic că ar putea rosti cel mai de ne-
rostit cuvânt din lume. I se părea că în
somn învățase lecția înțeleptului său învă-
țător, cum bobul de grâu putrezind sub
pământ iese primăvara la lumina lumii
cu puterile înmiite ale rodului bogat din
spic. îl îmbrățișă cu emoție pe bătrânul
Paracelsus și cu multă blândețe, să nu-1
trezească totuși din somn, și îi șopti la ure-
che, fiind convins că magul aude totul, în
visul său de dincolo de lume:
   -     Dumnezeu nu e doar al tău, ci al
   tuturor, nu e vag, cum crezi tu, ci e clari-
   tatea de cristal a celei mai limpezi minți
   universale. Și, mai ales, nu e un Creator
   oarecare: nu există decât un singur Dum-
   nezeu în veșnicie, adevărat și viu în tot
   tmiversul, dintotdeauna, care răspunde în
   orice clipă, când îl întreabă orice existen-
   ță, din orice viață și din orice ungher al
   materiei. Apoi, adăugă zâmbind versul
   pe care îl citise în revista Apostnf, de pe
   athanorul stins al bătrânului adormit:
   „Dar miracolele se întâmplă doar cu cei ce
   cred în miracole, nu-i așa?“ Și abia atunci
   observă ucenicul că strămoșul său Paracel-
   sus era deja până la brâu prefăcut în țărână.


• Borges

   Rotofeiul Johannes Grisebach urcă gâ-
fâind mica scară în formă de melc și ieși din
hruba subpământeană a bătrânului, abia
deschizând ușa de lemn a adăpostului, îm-
pingând cu greu în lături noianul de zăpadă
care îi astupase cu totul în pământ. în fața
lui, toate căile lumii îi erau deschise: putea
s-o ia la dreapta sau la stânga, înainte sau
înapoi, toate posibilele și imposibilele sale
drumuri de acum înainte (sau înapoi) înce-
peau cu responsabilitatea primului său pas.
Dacă s-ar fi trezit mai târziu, drumul ar fi
fost început de alții și ar fi trebuit să mear-
gă pe cărări bătătorite. Totul în viața asta
(și în celelalte) e cât de dimineață te trezești
înaintea celorlalți. începi să stăpânești lu-
mea, cu toate cărările și puterile ei, abia
când te stăpânești pe tine, îți stăpânești bă-
tăile inimii și mai ales cuvintele.
   Mai aruncă o ultimă privire spre ușa
adăpostului subpământean, unde bine-
făcătorul său încă dormea, așteptând pri-
măvara, apoi Johannes Grisebach se hotărî
să nu înceapă niciun drum pe pământ, în
acea dimineață miraculoasă, ca toate dimi-
nețile lumii, lăsând zăpada feciorelnică
neatinsă, pentru cărările celorlalți. Scoase
cenușa trandafirului din punga de piele de
la brâu, o răsturnă în căușul palmelor sale
și rosti un singur cuvânt, cu glas scăzut. Apoi
o porni încet, printre fuioarele ninsorii,
pe drumul neînceput către cer.
   Rotofeiul Johannes Grisebach, cu nasul
roșu de ger și obrajii aprinși, se înălța
asudând din greu tot mai sus spre cer, în
timp ce lumile cădeau în jurul lui, iar tran-
dafirul din mâini îi lumina calea prin întu-
nericul universului.
■
Noaptea de 2 '.pre 3 februarie 2010



Anchetă realizată de

28 • APOSTROF

Benjamin

Fondane

Monastere

XVI
Le docher dans le ciel enfonce son fer
et l’autel sous Ies parfums se dissimule.
Luisant comme le verre, le crepuscule,
macule de rose et de sang, boit Pether.

Seul le Seigneur est le gardien de ces terres -
Ies poules le voient, grand comme un monticule,
secouer sa poche emplie de son pecule,
et renverser, au soir, le ciel dans Ies airs.

Dans Pherbe foile, Ies betes font la sieste.
Les paons enfilent leur fabuleuse veste,
lune blanche ou soleils, selon le cote.

Des vaches rapiecees paissent a la brune
et les grues cendrees secouent Pobscurite
dans leurs yeux vitreux, enlumines de lune.

et ne mourra-t-elle pas avec toute notre cervelle.
Des grillons gorges de soleil boiront midi de plus belle
et l’univers de nouveau diaphane pour un temps.
Je savais que tout est sage et vain depuis longtemps.
Mais j’ai jete au monde des pollens ă pleines mains ;
j’ai mis an desert des silences de champ... et des trains,
des pretextes de mouvement, du moisi, dans les gares.
J’ai mis des feuilles de peluche dans les soirs epars ;
Tu m’as humilie, 6 soleil, de ta blondeur de paille.
Et j’ai connu la femme impure dans ses entrailles,
la femme, cette urne qui accueille la semence,
engendre des creatures ă notre ressemblance.
Puis voyant que la vie est une mare deletere,
je me suis humilie comme la nature en priere
et j’ai baise la terre ; j’ai mis ma cervelle la
pour engraisser le site oii une charrue creusera
vers l’ouest le sillon de la vie, de Petre et du ble.
Une feuille ira dans le livre de l’humanite.

[1917-1918]

Iași, VII 1917


Eclats

Du cote de mon nid, bien loin des tumultes humains,
j’ai accroche des aigles aux paysages en vain,
mis en vain des oiseaux, avec bec et eventail,
dans les airs, aux couleurs de cimes et de rocaille.
Peu m’importe qu’ailleurs existent d’autres paysages,
dans lesquels l’Univers decharge de nouveaux bagages,
puisque mes yeux, meme s’ils sont fermes, voient sans treve.
Je tiens la Vie dans un sifflet, dans le hachisch le Reve,
l’âme dans une cloche, bien au-dessus des fougeres,
dans le silence que portent entre leurs bois les cerfs.
Oh, ce corps qui me lie au rivage, au vegetal !
Et la pensee - effondrement d’astres, de metal -
qui para de cygnes ma melancolie des bassins,
m’echappe, comme une note obscure des clavecins.
Je veux gravir en vain le cristal vague des cimes -
bourbe benie, je suis ton eternelle victime,
et le Souvenir cherche, dans les urnes de blancheur,
votre jeune figure pour la saupoudrer de fleurs
et le cerveau pour le changer en chair de desirs.
Comme dans sa chaumine la vierge son doux sire,
j’attends la sultane qui satira veiller sur mes lys,
extraire pour moi des diamants de la lumiere lisse,
et coucher en moi son visage, anneau dans les plumes.
Puisse ma pensee perir comme Pair dans Pecume
et puissent perir tous les aigles accroches en vain -
du cote de mon nid, tout preș des tumultes humains.

Iași, 1X1917


Bible

Et la Vie, peut-etre, de nouveau reviendra demain,
avec son vernis d’etoiles, sa bonne odeur de pain,
malmenee par les orgueils et les desirs tout d’or.
Peut-etre sera-t-elle arrachee ă l’esprit encore,


Piatra-Neamț

11 ]
Mărior
Si tu venais sur le banc, un roman
ă la main,
ton sourire me chercherait dans le parc,
ă travers la page du livre.

Ton roman, aux caracteres allemands,
c’est Werther.
Tu Pas quitte au moment oii il chargeait
son pistolet.

Ton sourire bienveillant et inquiet
me cherche.
Les moineaux, par-dessus ton epaule, epellent
le roman.

Je suis preș de toi, chargeant mon pistolet,
tu ne me vois pas -
tu continues la page oii tu as laisse
Werther.

Si je pouvais embrasser ton genou
ou ton âme -
si j’etais ce banc pesant, oii tu reves,
le livre retourne -

Et si j’etais ce livre entre tes mains ;
ou si j’etais
la simple chaussure du petit pied
qui me foule ;

si j’etais ta main, ou bien si j’etais
ton sourire...
■
Poemes d'autrefois suivis de Le reniement de Pierre
Traduit du roumain par
Odile Serre


Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 29

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• BUCUREȘTI, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• ORADEA, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr“.
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori-
  mundMercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

   Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“).
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.

Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •     12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •     24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •     48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

Cuprins

• Cafe Apostrof                                                                       • Revista revistelor                                                              
                                                                                    2                                                                                 14
• 10 ANI DE LA MOARTEA LUI MlRCEA ZACIU                                               • Dosar: Mircea Eliade                                                            
Marta Petreu                  3                                                       Jurnalul inedit al lui Mircea Eliade           Mircea Handoca             15      
• Puncte de reper                                                                     • Ancheta Apostrof: Roza lui Paracelsus                                           
                                                                                      Vîntul roșu                                 Adrian Alui Gheorghe        20        
Istoria în opera lui Marin Preda (II)           Damian Hurezeanu            4         Regnul cantității                              Anamaria Beligan             21    
• Poeme                                                                               Neafinitatea (s)electivă                        Marian Victor Buciu           21  
Pe șoseaua de centură                      Linda Maria Baros             7            Magia și analogia                           Leo Butnaru                 22        
tumular #1                                 Ștefan Bolea                 19            „Tehnica" minunii: „scăderea glasului"                                            
• Cronica literară                                                                    din tăcere                                Bogdan Ghiu               24            
                                                                                      Uitarea totală                               Rodica Marian               24       
                                                                                      Intre cenușă și trandafir                       Irina Petraș                    25
Despre Cluj în ritm de vals imperial          Irina Petraș                     8      Piatra filosofală                               Laura Poantă                  26  
Jurnalul lui Adrian Marino                    Ștefan Borbely                 9        Dubla dramă                           Alexandru Pop             26                
• Lecturi libere                                                                      Drumul este... piatra                          Elisabeta Pop                  26  
Să ne amuzăm cu „secta gînditorilor                                                   Atelierul                                    Simona Tănăsescu            27       
de estradă"!                                Ion Bogdan Lefter            10           Țelul este în fiecare dintre pașii tăi            Andrei Zanca                 27 
• CU OCHIUL LIBER                                                                     Trandafirul din mintea lui Dumnezeu         Ion Zubașcu                 28        
Fascinația spiritului critic                       Iulian Boldea                   12 (anchetă realizată de Marta Petreu)                                               
Identitatea culturală a românilor             Constantina Raveca Buleu 12             • Biblioteci În aer liber                                                         
Leacul pentru o boală istoriografică           Cristian Vasile                 13     Monastere, Eclats, Bible, Piatra-Neamț       Benjamin Fondane           29        
Cartografierea Revoluției Române            Ovidiu Pecican               19           (traduit du roumain par Odile Serre)                                              

30 • APOSTROF

    Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

Colecția „Filosofie contemporană"
• Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.   3 lei

Colecția „Filosofie modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.    10 lei

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
• JURGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER,
 Dialectica secularizării: Despre rațiune
 și religie, traducere de Delia Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.    20 lei
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.   15 lei

Colecția „Filosofie medievală"
• Sf. Anselm din Canterbury,
 Monologion despre esența divinității
 traducere de Alexander Baumgarten, 1998, 162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.    4 lei

Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,               
2006, 132 p.                                      20 lei
Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,                       
Corin Braga, Virgil Mihaiu,                             
Ovidiu Pecican, Ion Vartic,                             
Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.           20 lei         
Eugen Pavel, între filologie                            
și bibliofilie, 2007,170 p.                   20 lei    
Irina Petraș, Teoria literaturii:                       
Dicționar-antologie, 2002, 288 p.        20 lei         
Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui                  
Mircea Eliade, 2003, 224 p.               20 lei        
Scriitorul și trupul său, carte gîndită                 
și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p.      8,75 lei
Cele 10 porunci, carte gîndită                          
și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p.      8,75 lei
Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,                        
2007, 304 p.                                       7 lei

Colecția „Filosofie românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                               10 lei
• N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.   8 lei
• D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.           3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                              5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                             8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                             1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                               20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                        4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                         4 lei

• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                              7,50 lei
• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.             20 lei
• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.               20 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.               10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
• I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei
• Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   15 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.       1 7,95 lei
• Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                               19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                               19,50 lei
• Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                      19,90 lei

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukâcs Jozsef
Virgil Leon
Ana Salomia Cornea
Irina Petraș
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□  Uniunea Scriitorilor
  din România
□  Fundația Culturală Apostrof

Revista apare cu sprijinul:
□  Fondului Cultural Național
□  Consiliului Local și al Primăriei
  Cluj-Napoca

ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750

• Revista apostrof figurează
în Lista-catalog a publicațiilor
interne, editată de rodipet sa,
la poziția 4251.

Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

issn 1220-3122
Revista este înregistrată la osim
cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor, Imprimerii-
lor și Editurilor Literare (ariel),
asociație cu statut juridic, recu-
noscută de Ministerul Culturii
și Cultelor.


Tiparul:
Centrul de Presă Reformat

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXI, nr. 3 (238), 2010 • 31