
Comunicat al usr


Uniunea Scriitorilor din România își exprimă îngrijo-
rarea în legătură cu inițiativa guvernului privind ridica-
rea excepției de la plata contribuției de asigurări sociale pen-
tru sumele provenite din drepturile de autor.
   Introducerea CAS în cuantumul drepturilor de autor va
însemna o reducere semnificativă, de aproape 30%, a venitu-
rilor creatorilor români rezultate din creația artistică. Aceasta
în condițiile în care, chiar și fără această impozitare suplimen-
tară, drepturile de autor aveau, cel mai adesea, o valoare sim-
bolică.
   Socotim că argumentul potrivit căruia în acest fel se elimină
evaziunea fiscală rezultată din utilizarea abuzivă a acestei mo-
dalități de plată este netemeinic. Nu înțelegem de ce ținta
luptei împotriva evaziunii fiscale, în loc să fie marii evazioniști,
ajung să fie scriitorii români.
   Uniunea Scriitorilor din România își exprimă susținerea
pentru acele amendamente la Legea bugetului de stat pe anul
2010 care prevăd o majorare a bugetului Ministerului Culturii
și Patrimoniului Național. O tentativă de creștere substanțială
a impozitării drepturilor de autor, în condițiile în care finan-
țarea culturii scade, în termeni reali, cu aproape 10% față de
2009, ajungând la 0,12% din PIB (!?), reflectă o atitudine cel
puțin stranie, una care nu acordă respectul cuvenit creației
artistice românești.

Un dejun spiritist

SEBASTIAN „MOARE tragic, strivit de un
autocamion în plină stradă, la 1 mai
1945“, ne comunică senin Constantin Tran-
dafir, intr-un articol din România literată
(nr. 48, 4 dec. 2009). Iar noi ne întrebăm,
destul de contrariați, de ce a scurtat dl Con-
stantin Trandafir, cu aproape o lună, viața -
oricum, mult prea scurtă - a lui Sebastian.
    Ca să dezlegăm misterul, ne-am dus la
monografia pe care dl Trandafir i-a dedica-
t-o nu demult lui Sebastian. Și-am citit-o.
Cu delicii. Așa am aflat că, și dacă nu dădea
buzna camionul peste Sebastian - fie în
1 mai 1945, cum vrea acum Constantin
Trandafir; fie în 29 mai 1945, cum scriu
dicționarele -, dl Trandafir oricum îl con-
damnase pe Sebastian la o moarte timpu-
rie. La una prin boală, printr-o fatală uzu-
ră. Căci iată ce scrie el în monografia sa:

    Sănătatea [lui Sebastian] îi este zdruncinată
    la numai 37 de ani. [...] Pe 31 decembrie
    1944, merge o zi la Predeal și șase la cabana
    Vânători. Bucegii îl emoționează, nu mai are
    însă exuberanța de altădată. E melancolic
    și nemulțumit, greu încercat de incurabila
    lui singurătate...
       Jurnalul se oprește aici.
       La începutul anului 1945, este, în sfîrșit,
    numit consilier de presă la Externe. Mircea
    Eliade scrie în Jurnal'. „II văzusem ultima
    oară, astă-primăvară, la un dejun în Rue de
    Tour. Mi se păruse tot atît de dispersat, de
    jovial, de amuzant ca întotdeauna. Guillard
    mi-a spus mai tîrziu că a îmbătrînit înfio-
    rător, că se stinge. Nu voia să vorbească de
    moarte, de tratament, de nimic care ar fi pu-
    tut provoca iremediabilul. Nu credea nici în
    suflet, nici într-o supraviețuire, și totuși îi
    era groază de moarte“ (Constantin Tranda-
    fir, Mihail Sebastian intre viață ți ficțiune.
    București: Fundația Culturală Libra, 2007,
    p. 75-76).

Pișcă-mă, mi-am spus! Cum pot să fiu așa
de ignorant? Sebastian a fost la Paris la
începutul anului 1945, sau cîndva pe-atunci,
și s-a văzut cu Mircea Eliade, ba chiar au
mîncat împreună... iar eu nu știu nimic?!
    Dar, ce ciudat, Eliade însuși n-a ajuns la
Paris decît în toamna anului 1945, fix în 16
septembrie 1945. Iar Sebastian a murit fie
la 1 mai 1945, cum a descoperit acum dl


Trandafir, fie în 29 mai 1945, cum știe
toată lumea și cum scrie la dicționar. Cînd
s-au întâlnit? Căci dl Trandafir scrie limpede
că s-au întîlnit în 1945, „astă-primăvară“,
și că au dejunat împreună...
   Așa că am luat Jurnalul lui Eliade, căci,
scrupulos foarte, Constantin Trandafir dă
trimiterea bibliografică pentru istorica în-
tâlnire: „Mircea Eliade, Jurnal (1941-1969),
Editura Humanitas, 2003, p. 204“. Și-am
început să caut, doar-doar o să-nțeleg cum
a ajuns Sebastian cel „jovial“ și „amuzant“,
dar „îmbătrînit înfiorător“, să se vadă, în

1945, pentru „ultima oară“ cu Eliade (și cu
Guillard), în „Rue de Tour“, nu importă în
care oraș occidental.
    Și am găsit nota lui Eliade, atîta doar că
e din 8 septembrie 1951 și sună astfel:

    8 septembrie [1951]
        Răsfoind Le bat ar o Litteraire, aflu de
    moartea lui Antoine Bibescu. Emoționat
    deodată; prin Antoine, păstram - într-un fel
    curios, de altfel - contactul cu țara, cu
    Mihail Sebastian și grupul lui mai ales. îl vă-
    zusem ultima oară astă primăvară, la un de-
    jun în rue de la Tour. Mi se păruse tot atît
    de dispersat, de jovial, de amuzant totodată.
    Gouillard mi-a spus mai tîrziu că a îmbă-
    trînit înfiorător, că se stinge. Nu voia să vor-
    bească despre moarte, de testament, de ni-
    mic care ar fi putut invoca iremediabilul. Nu
    credea nici în suflet, nici într-o supraviețuire,
    și totuși îi era groază de moarte. (Mircea
    Eliade, Jurnal, 1941-1969, ediție îngrijită de
    Mircea Handoca, București: Ed. Huma-
    nitas, 2003, p. 204.)

Alia, îmi spun, comparînd cele două cita-
te, cel din „Eliade apud Trandafir“ și cel din
Eliade propriu-zis: Eliade s-a întîlnit în „rue
de la Tour“, dar nu cu Sebastian, ci cu Bibes-
cu, ți nu in 1945, cum sugerează Constan-
tin Trandafir, ci in 1951. Iar în toamna
aceluiași an 1951, Eliade a aflat de moartea
lui Bibescu, nu a lui Sebastian (de moartea
tragică a acestuia știa, bineînțeles, încă din
1945). Iar un mediu de talia literară a lui
Constantin Trandafir i-a convocat, prin
știința sa spiritistă, pe toți, pe Eliade, pe
Sebastian și pe cine-a mai avut el poftă, la
un dejun spiritist din 1945. (Neco)

P.S.
    Data viitoare cînd mai face spiritism li-
terar, ar fi bine ca dl Constantin Trandafir
s-o convoace la masa într-un picior și pe
Michele Hechter. Poate află de la ea, prin viu
grai, ceea ce nu a aflat din cartea acesteia:
niște ipoteze despre orientarea sexuală a lui
Sebastian și-a fraților lui. Iar dacă convoacă
și Parlamentul României, află că homose-
xualitatea nu mai e un delict juridic - și nici
un blam moral la adresa unei persoane - nici
chiar în țărișoarele mioritice...


2 • APOSTROF

        Ancheta APOSTROF

Comunismul pe înțelesul copiilor



Se împlinesc 20 de ani de la căderea nu numai a lui Ceaușescu, ci chiar a socialismului real românesc. „Nu știu alții cum
sînt“, dar eu, cînd se face frig și ninge, mi-1 amintesc pe Ceaușescu: a intrat în capul meu ca frig și întuneric și mi-a
stricat, pentru totdeauna, bucuria ninsorii și a zăpezii. Ce înseamnă pentru dvs. comunismul? Ce vi s-a părut cel mai
insuportabil în comunism? Ce v-a plăcut în comunism (pentru că a avut și părțile lui bune, alfabetizarea, de pildă, sau
eradicarea tuberculozei... Nu-i vorbă, astea se puteau realiza și fără socialism, dar asta e altă poveste...)?
Cum e acum, „după 20 de ani“ de la căderea comunismului? Vă rog să scrieți despre ce înseamnă pentru dumneavoastră
faptul că, acum 20 de ani, am scăpat din coșmarul în care eram închiși... (M. P.)

O formă de protecție
împotriva adevărului

Ana Blandiana

Ziarul GERMAN Die Welt din 11 noiem-
brie se miră că „în timp ce în toate țări-
le blocului comunist sunt comentate eve-
nimentele de acum 20 de ani, în România
este tăcercT Și într-adevăr, în timp ce în-
treaga Europă sărbătorește cu seriozitate,
fantezie și exuberanță cei 20 de ani de la
căderea Zidului (ceea ce, oarecum eufemis-
tic, poate fi considerat și momentul teore-
tic al sfârșitului comunismului), în Româ-
nia vacarmul electoral maschează de fapt o
tăcere jenată pe această temă. Pentru că Ro-
mânia nu aniversează doar 20 de ani de la
revoluția „a fost sau n-a fost?“, ci și 20 de
ani de când nu a vrut și nu a fost în stare
să răspundă la această întrebare și să lămu-
rească niciuna dintre problemele pe care ea
le-a ridicat.

După 20 de ani,
România nu poate să comenteze ceea ce
s-a întâmplat în decembrie ’89 pentru sim-
plul motiv că de 20 de ani documentele le-
gate de acele evenimente sunt ascunse pen-

tru ca să nu se afle vinovății de cei 1133 de
morți, dintre care mai mult de două treimi
după prinderea lui Ceaușescu. Chiar în
această toamnă, atât de aniversară, pre-
ședintele Asociației 21 Decembrie a stat
mai mult de 60 de zile în greva foamei
pentru a obliga autoritățile române să res-
pecte o hotărâre CEDO prin care li se cerea
să pună la dispoziția organizației de revo-
luționari arhivele revoluției. Dar în pofida
implicării de partea CEDO a președintelui
țării, a ministrului justiției, a procurorului
general, arhivele au rămas închise. O ade-
vărată omerta, rezultat al unei țesături de
interese dintre care cel mai important este
acela de a nu se afla adevărul, împiedică
dezbaterea și explicarea caracterului violent
al anului 1989 în România. în această
omerta își are rădăcinile tăcerea despre care
vorbea Die Welt.
   Ca și 1848, 1989 a fost un an progra-
mat, dar a fost programat pentru că revolta
reală atinsese cote care amenințau să scape
de sub control. Gorbaciov a înțeles asta, ca
și Gyula Horn, când a tăiat sârma frontierei
de vest, ca și generalul Jamzelski, când s-a
așezat la masa rotundă cu Solidarnosc.
Ceaușescu, nu. Cred că n-au înțeles nici
liderii est-germani, nici cei cehi, dar erau
prea dependenți de URSS ca să nu se supu-
nă. Ceaușescu avea un grad de independen-

ță mai mare și de raționalitate mai mic. Cu
el nu s-a putut trata, deci s-a tratat cu unii
subalterni. Violența s-a născut din confrun-
tarea între cei ce l-au trădat pe Ceaușescu
și cei care n-au făcut-o pentru că le era
frică. Tinerii aflați în stradă au fost victi-
mele celor două categorii.
   înainte de prinderea lui Ceaușescu au
tras cei ce rămăseseră de partea lui, după au
tras cei ce îl trădaseră, dar aveau nevoie de
violență pentru ca la adăpostul spaimei să
preia în liniște puterea. Era un semn că-și
însușiseră perfect lecția lui Stalin, care - cu
cinismul care îl caracteriza - susținuse că
„Violența este necesară pentru salvarea și
perpetuarea structurilor totalitarei
    Cea mai importantă urmare a violenței
nu a fost însă doar preluarea puterii de
echipa care a organizat-o, ci și faptul că
această echipă nu-și mai putea permite -
chiar dacă ar fi vrut - să mai părăsească
băncile puterii, pentru că ar fi trebuit să
treacă direct pe băncile acuzării. Au fost
obligați deci să inventeze mereu forme de
rămânere la putere. Și au rămas.
   Au rămas chiar și atunci când formal nu
au câștigat alegerile, organizați într-o rețea
de putere subterană distribuită în toate par-
tidele politice și de acordul căreia depinde
ascensiunea oricui în orice domeniu.
A

Cuprins

• Cafe Apostrof                                                                   • Lecturi libere                                                                 
Comunicate ale usr                                                 2,27           Alonja intelectuală a unui scriitor             Ion Bogdan Lefter             14 
Un dejun spiritist                           Nego                         2       • Dosar: Petru Dumitriu                                                          
Dl Alexandru Matei, retraducător...           Nego                        27      Chestionarul lui Proust                                                       15 
• Ancheta Apostrof: Comunismul pe Înțelesul copiilor                              • CU OCHIUL LIBER                                                                
O formă de protecție împotriva adevărului Ana Blandiana                 3         Un roman „cu cheie"                      Constantina Raveca Buleu    19          
(anchetă realizată de Marta Petreu și Ovidiu Pecican)                             O sarcină comună: noua întâlnire                                                 
• Poeme                                                                           a Europei cu iudaismul                      Ana Pantea                  20       
Gel Iu Dorian                  5                                                  Sexul pe românește                         Ovidiu Pecican               21       
Ecaterina Bargan             23                                                   O etică a salvării                              Francisc Baja                  21
Alexandru Boariu             29                                                   Paradoxuri și interogații                       Iulian Boldea                  22
• Puncte de reper                                                                 • Proză                                                                          
Revista losif Vulcan din Australia             llie Rad                         6 Investigația de noapte                       Alexandru Vlad              24      
• In memoriam                                                                     In timp ce adorm...                         Ovidiu Pecican               26      
                                                                                  • Avangarda rusă                                                                 
Marin Mincu                               Irina Petraș                   8        Trenul canin                                Nikolai Aseev                25      
Valeriu Sârbu, Elena Zarescu                                              28      (traducere și antologie de Leo Butnaru)                                          
• Cronica literară                                                                • Revista revistelor                                                             
Două cărți de loan F. Pop                   Ștefan Borbely                9                                                         Al. O.                       28
• Estuar                                                                                                                                                           
Libertate și moderație: Albert Camus,                                                                                                                              
Monica Lovinescu și Virgil Ierunca           Vladimir Tismăneanu         10                                                                                        
Revoluție și utopie - decembrie 1989        Angelo Mitchievici           11                                                                                        

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 3

   Aș vrea însă să precizez că, în pofida a
tot ceea ce am spus până acum, deși știu
tot ce știu, și știți, despre programare și
manipulare, nu voi înceta să numesc ceea
ce s-a întâmplat în decembrie ’89 revoluție,
pentru că, deși a fost o piesă politică minu-
țios scrisă, actorii ei din stradă nu știau că
sunt doar actori și au murit cu adevărat.
Această revoluție din mintea celor ce au
murit am încercat să o continuăm după
’89, spunând nu celor ce încercau să îm-
piedice înlocuirea sloganului oficial Jos
Ceaușescu! prin cel cu adevărat revoluțio-
nar,Jos comunismul!
   In decembrie ’89 eram un scriitor inter-
zis de mai bine de un an. Era pentru a treia
oară când îmi pierdeam dreptul de a pu-
blica, dar, dacă în urmă cu cinci ani îl recă-
pătasem în urma unor proteste și soli-
darizări internaționale, de această dată era
clar că legăturile cu lumea, nu numai ale
mele, ci și ale dictatorului, erau definitiv
tăiate. Nu aveam telefon, nu venea poșta,
în fața casei mele era parcată o mașină lo-
cuită pe ger sau pe arșiță de un același per-
sonaj care înregistra totul fără să intervină.
Cărțile îmi fuseseră scoase din biblioteci,
iar eu scriam un roman despre care eram
convinsă că va fi publicat postum. N-am
fost niciodată atât de optimistă încât să-mi
închipui că voi trăi mai mult decât Ceau-
șescu. Acesta este tabloul pe fondul căruia
au explodat pentru mine evenimentele din
decembrie. Dar pentru că am pomenit de-
spre improbabilitatea morții lui Ceaușescu,
trebuie să mărturisesc că despre moartea lui
am auzit pentru prima oară în noiembrie,
nu în decembrie ’89. Treceam pe o stradă
liniștită pe lângă un grup de copii care se
jucau învârtindu-se în cerc în ritmul unui
cântecel în care se repetau mereu două ver-
suri. Versurile erau: Ceaușescu Anu’ Nou /
il va face in cavou. Ceea ce mi s-a părut o
incredibilă întâmplare suprarealistă, care
m-a făcut să privesc cu spaimă împrejur, a
devenit în perspectiva timpului un prim
detaliu de organizare și o dovadă a minu-
țiozității programării evenimentelor.
   în ziua de 22 decembrie eram pe stradă
în mijlocul mulțimii euforice și confuze,
urmărind fuga lui Ceaușescu, incendierea
Bibliotecii Universitare, mitralierele tră-
gând în Muzeul de Artă. Abia seara, când
am ajuns în casa unor prieteni, pentru că
pe strada noastră din preajma radioului nu
se putea pătrunde, era război, am aflat că
de mai bine de opt ore la televiziune se
transmitea din jumătate în jumătate de oră
lista noii conduceri a țării, din care făceam
parte. Au urmat trei zile de confuzie tot
mai suspectă, în care numele meu era repe-
tat mereu la televizor ca o componentă a
noii puteri, dar mie nu îmi spunea nimeni
nimic și eu nu reușeam măcar să aflu unde
era centrul, locul, sediul acestei puteri.
Apoi, în ziua de Crăciun, am văzut la tele-
vizor procesul și execuția, ca un omor ri-
tual, și pentru prima oară m-am întrebat
cine sunt oamenii care conduc acest joc, nu
se sfiesc să amestece crima cu simbolul cu-
rat al nașterii și care mi-au luat fără să mă
întrebe numele. A doua zi a avut loc prima
ședință a Consiliului Frontului Salvării Na-
ționale. Ion Iliescu m-a propus ca vicepre-
ședintă a acestei structuri echivalente cu un
guvern provizoriu, iar eu am refuzat. In
prima clipă am făcut-o aproape fără să mă
gândesc, din bun-simț, abia insistențele tot
mai iritate și mai fără măsură m-au convins

că făceam, fără să știu, parte dintr-un plan
pe care refuzul meu, pe care nu îl luaseră în
calcul, îl zădărnicea. „Nu aveți dreptul să
refuzați, mi-a spus la un moment dat Ion
Iliescu, avem nevoie de cineva foarte iubit. “
Era ultimul lucru pe care trebuia să-l spună
ca să mă convingă. Am înțeles că rolul care
mi se rezervase era să stau frumos în vitrina
în dosul căreia se făceau jocurile. Când am
demisionat, revenind practic la situația de
dinainte de revoluție, au fost declanșate îm-
potriva mea nu numai mecanismele de su-
praveghere și de spargere a anturajului pe
care le cunoșteam dinainte, ci și o inferna-
lă mașină de ură organizată, isterizată, sute
de scrisori cu insulte, de o incredibilă vio-
lență și vulgaritate, amenințări cu moartea,
zvonuri compromițătoare.
   Am făcut acest mic detur subiectiv nu
numai pentru a aduce argumente de un or-
din mai puțin cunoscut și mai personal
pentru înțelegerea felului în care s-au
desfășurat lucrurile în decembrie '89, ci și
pentru a înțelege anomaliile evoluției ul-
terioare.
   Dacă eram condamnați la libertate, cum
spunea Voltaire, trebuia să-i dăm libertății
un sens, iar acest sens a fost textul progra-
matic al Societății Timișoara - Proclamația
de la Timișoara - publicat în 11 martie ’90,
prima încercare din Europa de Est de a sis-
tematiza (în 13 puncte) condițiile necesare
trecerii de la un stat de tip totalitar la un
stat de drept. Punctul 8, celebrul punct 8,
era formularea lustrației. Piața Universității
și apoi Alianța Civică ce s-a născut din ea
au pornit teoretic din acest punct. Peste

mai mult de un an, în octombrie 1991, la
Praga lui Havel, avea să se voteze o lege a
lustrației; la noi ea a devenit vers într-un
cântec și nu a fost votată nici acum. Lus-
trarea, purificarea, care în Roma antică avea
loc din cinci în cinci ani (grecii îi spuneau
catharsis), nu s-a putut petrece în România,
și tot ceea ce trăim - de la dramatic până la
ridicol - vine din această neputință de a
elimina reziduurile otrăvitoare.
   Mitingul de 50 de zile din Piața Uni-
versității și represiunea lui prin chemarea
minerilor împotriva intelectualilor au fost
continuări și replici în oglindă ale eveni-
mentelor din decembrie. Pe de o parte, ma-
nifestanții au încercat să continue revoluția
și să-i dea conținut prin susținerea lustra-
ției, pe de altă parte, cei ce reprimaseră ti-
nerii din decembrie au recurs la represiune
și o jumătate de an mai târziu. Printre fos-
tele țări comuniste, România a rămas astfel
de două ori originală: prin violența re-
voluției și prin mineriade. Două tipuri de
crime imprescriptibile, de la neinstrumen-
tarea juridică a cărora aniversăm acum 20
de ani. Tăcerea care însoțește această ani-
versare este o formă de protecție împotriva
adevărului. „Libertatea este dreptul de a nu
minți“ spunea Albert Camus. In acest sens
- în pofida overdozei de libertate pe care
am primit-o -, noi nu suntem încă liberi.
■
Anchetă realizată de


n j ■ £2
l AN Wl


4 • APOSTROF

        Poeme de ,,

          Gellu Dorian

Eu

1. Osia

L-am simțit aproape pe Dumnezeu tot timpul,
dar mult mai mult atunci cînd peste tot era întuneric,
afară era gălăgie, mama țipa la ceilalți, tata sforăia
cu capul în pernă,
zăpada era de martie, bunăvestirea mea glăsuia îngerului,
boluri de hrană îmi cădeau peste creștet,
raze de soare peste chelia unui bolnav de cancer,
nouă luni gemene într-un bob de grăunte
care acum se răstește la lumină
ca orbul la întuneric,
era marți, era 12, abia miercuri s-a scris numele meu
pe o hîrtie fără de care n-aș fi fost folositor mai tîrziu
cînd Dumnezeu și-a văzut de alte treburi
lăsîndu-mă în grija mea
care n-a fost întotdeauna cea mai bună,
așa cum se întîmplă cu merele care se strică alături de altele...


2. Blana din jurul cuvintelor

Zile în șir te-am ținut în memorie, acolo
dăinuia cuibarul din care ai furat pînă cînd n-au mai rămas
decît paiele cărora acum le dăm foc,
cenușa lor urcă la cer,
norii scriu cu ea mîna pe care adormi liniștit
ca un pui învelit de razele soarelui -

treacă și viața asta,
apoi vom mai vedea noi care pe care...


3. Oglinda cu ramă de abanos

Mereu m-a ținut cineva de gulerul hainei, o mână rece
părea să mă gîtuie, o alta era așezată pe creștet,
fruntea mea se făcea
pagină de carte pe care o răsfoiau cele două mîini
fără trup,
inima mea devenea un sertar în care erau ascunse toate nimicurile
de care acum depind,
așa cum depind foalele bolnave de aerul din punga de plastic
plină cu rășină din munții călugărilor de la Agios David din Ewia,
sufletul meu este zburdalnic,
ce-a mai rămas din el mă face ușor ca un fulg peste casa în care
mai stau
cît să-l văd în oglindă pe celălalt...


4. Goana pe loc

Drumul devine din ce în ce mai îngust,
cineva toarnă tot timpul sare pe el, dezbrăcîndu-ne de fracuri
în timp ce Chopin își abandonează degetele pe claviatura pianului,
iar pinguinii se fac oameni
în care nu mai pot avea încredere -

alerg, sîngele mă rostogolește,
ghem de lînă într-o pîrloagă plină de scai -

drumul se face linie,
în goana săgeții cad de o parte și de alta jivinele în ale căror blănuri
se ascund femeile cu trompele legate,


pustiu e înapoi și-nainte,
cititorul obosește și el, pe spinarea lui s-au scris tone de poezii -

gîrbovit arde lemnele altui secol
în aceeași sobă de tuci...



5. Muzica din dormitor

Ascult flămînd șuvoiul de muzică revărsînd din dormitorul
de-alături,
nimeni nu e acolo, boxele se golesc de sunete,
pereții se dezbracă de pînzele de păianjen pline de praf,
șifonierul din care au fugit hainele
geme ca un contrabas,
ferestrele fac lacrimi din bobițe de soare,
vecinilor nu le place Bach, le pun Lache Găzarul, apoi „fără zahăr“,
se aud hohote de rîs,
lumea se surpă în ea,
din prăpastie nu mai răsare nimic,
doar ecoul pe care-1 împachetez în cîteva cd-uri pe care le arunc
undeva în inimă,
mă las forat pînă la piele, pînă cînd nici de piele nu mai am nevoie,
carnea se face franjuri,
sîngele țurțuri de gheață,
oasele mi se albesc și sună ca lamele unui xilofon din care ies;
plec în pustie, ca vîntuL..



6.  Marmura de catifea

Mai întîi mă acopăr de bubele lumii,
apoi le vindec cu un brici din mătase, ca în legendele chineze,
fac din trupul meu turla unei biserici
din care se aud clopote reci,

singur ca ochii morții
adun întunericul din care nu se vor ivi stelele
pe care de atîtea ori și eu le-am aruncat pe cer...


7.  Zile de vată

Sunt zile cînd pun capul în mîini și zbor cu el așa
pînă cînd cad sub cer,
spital scos la uscat pe sîrmele pline de ciori,

doar atunci vin toate gîndurile și mă găsesc obosit
ca o luminare arsă și făcută țurțuri
pe marginea paharului
din care pe vremurile bune am băut cu o mie de guri
însetate deodată,

sunt zile atît de goale încît ar trebui să adun toată viața mea
trecută și viitoare
să pot simți măcar dimineața plină de gînduri,
seara plină de fapte -

numai atunci se deschid ferestrele și femeia aceea imaginară
mă scutură, firimituri, firimituri
în ciocul miilor de păsări nevăzute...


Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 5

PUNCTE DE REPER

1 Programul revis-
• tei. In luna martie a
anului 1993, la Cringila, o
localitate situată la circa 100
de km de Sydney, apare pu-
blicația losif Vulcan: Revistă
de artă și cultmă. Colectivul
redacțional al revistei, anun-
țat încă în primul număr,

este următorul: redactor-șef, loan Miclău,
în redacție: Elena Maling, Tincuța Miclău.
Ilustrații: Otilia Miclău. începând de la nr.
5 din 1998, pe coperta a IV-a a fiecărui nu-
măr există un contur al României actuale, cu
Poartă Sărutului, de Brâncuși, în mijloc, și
cu înscrisul: „Revista de artă și cultură «lo-
sif Vulcan». Un colț din România în inimile
Dumneavoastră din Australia. Revistă de
artă și cultură, editată de fondalul | în alte
numere: «fondul», «foundul»] Bibliotecii
«Mihai Eminescu», Cringila, Australia".
   Inițiatorul și redactorul-șef al publicației
este, așadar, poetul loan Miclău, care, cu un
an înainte, întemeiase, în propria sa casă,
Biblioteca „Mihai Eminescu", deschisă pu-
blicului larg. Revista a început cu un tiraj
de 120 de exemplare, ajungând în final la
200 de exemplare pe număr.
   într-un scurt articol cu caracter progra-
matic, fără titlu, semnat de loan Miclău și
publicat în numărul inaugural, se arată, în-
tre altele:


    Această revistă literară are scopul definitiv
    de a servi românul australian emigrant, prin
    întregul program ce și-l propune. Este o re-
    vistă de caritate, nonprofit, cu orientare spre
    continua înnobilare a artei și culturii româ-
    nești, cât și spre atașarea acesteia la marile
    idei internaționale, spre un viitor demn
    omenirii.
        în programul imediat, Comitetul de re-
    dacție își propune segmente [rubrici, n.
    I. R.] permanente, dar și unele ocazionale, în
    funcție de evenimentele cotidiene. Cu carac-
    ter permanent vor fi segmentele: folclor,
    debuturi literare, analize și studii, biografii
    ale personalităților eminente românești, pre-
    cum și periodice concursuri literare, atât de
    așteptate de concurenții creatori.
        Așteptăm, desigur, suportul moral și di-
    rect al fiecărui grăitor de limbă românească,
    fără nicio resemnare [reținere, n. I. R.], chiar
    dacă ar fi probabil de o reflecție mai dură,
    deoarece cu atât mai mult îndemnul venit
    va fi mai binefăcător.

într-un alt Cuvânt de deschidere, publicat în
numerele 1 și 2 ale revistei, se mai arată
că noua publicație va continua eforturile lui
losif Vulcan, patronul revistei (al cărui por-
tret este publicat pe coperta fiecărui nu-
măr), bihorean ca și loan Miclău,


Revista losif Vulcan
din Australia

llie Rad

    unul dintre acei neobosiți purtători ai făcliei
    culturii românești și ai emancipării Neamu-
    lui, care a știut să integreze în arena luptei
    spirituale puterea unei reviste literare. [...]
    în aceste contururi am dori și noi să așezăm
    orientarea noii reviste de artă și cultură „lo-
    sif Vulcan", tocmai aici, în Australia, și căreia
    în mod onorabil și sinceră prețuire îi dăm
    numele cărturarului holodean. Continuitatea
    revistei vulcanee este și astăzi și va fi veșnic
    o îngemănare vie culturii noastre românești,
    strămoșești.


Programul revistei se va cristaliza pe par-
curs. Astfel, în același număr, tot într-un
text semnat de loan Miclău, se mai scrie:
„Revista noastră va face, probabil, mai pu-
țină politică, dar mai multă înnoire sufle-
tească, fiindcă înălțarea spirituală va fi aceea
ce ne va smulge din rătăcirile vremurilor".
    Cum se vede din aceste aserțiuni, pro-
gramul revistei pare inspirat chiar din re-
vista lui losif Vulcan, Familia, pentru că își
propune a fi „o întreagă enciclopedie cul-
turală, de literatură, folclor, istorie, precum
și cugetări de-ale înțelepciunii".


2 Conținutul publicației. Anali-
   •     zând cele 40 de numere publicate, se
poate spune că, în general, revista și-a res-
pectat programul anunțat. Eără a avea un
pronunțat caracter anticomunist (nici nu
mai era cazul, în 1997!), precum Buletinul
de informații al Asociației Românilor Aus-
tralieni, cea mai longevivă publicație austra-
liană în limba română (apare, neîntrerupt,
din 1945), noua revistă pledează, indirect,
pentru democrație, libertate de exprimare,
toleranță etc. în nr. 3, 1997, este reprodus,
din revista Magazin istoric, studiul Mani-
feste anticomuniste și antisovietice, România,
1945, semnat de profesorul Nicolae Scurtu.
De asemenea, într-o recenzie la cartea unui
român australian, George Mițin Varieșescu,
Miclău afirmă: „Environmentul spiritual e
îmbâcsit de ființe negre, ceaușiști de tot
felul, dar care, lipsiți de frica de Dumnezeu,
dovedesc tocmai ateismul cu care i-a edu-
cat ideologia comunistă", vorbind apoi de
„putreziciunile de sistem comunist, ce nu
puteau duce decât la o totală prăbușire".
    Colaboratorii primului număr sunt mai
ales autori bihoreni: Constantin Mălinaș,
Crăciun Parasca, Miron Blaga, Viorel Horj,
loan Laza, Gheorghe Santău din Ungaria.
Rubricile anunțate prin articolul progra-
matic nu se regăsesc în toate numerele.
    Poezia este genul literar cel mai des în-
tâlnit, datorită faptului că redactorul-șef
este el însuși poet, prezent cu versuri în
aproape fiecare număr. Sunt reproduse po-
ezii din clasicii literaturii române: Mihai
Eminescu, Vasile Alecsandri, Veronica Micle,
G. Coșbuc, Gr. Alexandrescu, D. Bolinti-
neanu, Al. Mateevici, Nicolae lorga, Șt. O.
losif, losif Vulcan, Vasile Militant, dintre
poeții contemporani fiind antologați Lu-

cian Blaga, Geo Dumitrescu, Aron Cotruș,
Ștefan Baciu, Minerva Chira. Revista îi mai
publică pe Gheorghe Porumbreanu, Lăcră-
mioara Filip, Crăciun Parasca, Constantin
Mălinaș (toți din Oradea), Maria Berenyi
și Lucia Borza, din Ungaria, din Australia
fiind prezenți Carmen Vâlceanu, Alexandra
Pelevaniuc, Alexandrina Isac, George Mițin
Varieșescu, loan Dina Căpâlnean, Iustin
Valcianu, Oprea Trache (cu epigrame destul
de slabe), Alexandru Silaghi, George Roca,
loan Gâf-Deac Jr., Tincuța Miclău (fata lui
loan Miclău), cu versuri în engleză, Vasile
Posteucă, Nicolae Novac, N. S. Govora
(cei trei cu excelente portrete grafice, reali-
zate de Eugen Drăguțescu).
   Spuneam că poezia este susținută, în ge-
neral, de loan Miclău, care scrie în stilul lui
Alecsandri, așa cum rezultă și din poezia
Păsăruică călătoare: „Păsăruică călătoare,/
Cu argint la aripioare,/ Și cu ciocul cântă-
tor,/ Știi de cine îmi e dor?// De ai cuibul
sus pe deal,/ Să privești peste Ardeal,/ Pes-
te-al Crișurilor mal!/ De-i vedea flori în-
florind,/ Eu oi scrie lăcrimând.// De-i vedea
apa albastră,/ Să le spui iubirea noastră,/
Ciripind pe la fereastră,/ Să le spui că-n lu-
me cresc,/ Flori cu suflet românesc", sau
ample poeme, amintind, prin prozodie, de
Scrisorile eminesciene: ,,Amorțit sună în tur-
lă clopotul cel de aramă,/ Iar pe fruntea-i
luminoasă ziua-ntinde-a ei maramă,/ Ne-
guri cenușii s-ardică legând văile de cer,/
Luna-i o suveică-n nouri țesând raze în
eter,/ Vapori alburii ca perle se-mpreun
ridicând arc,/ Boltuind din nori de-argin-
turi o cunună sclipitoare,/ Pe sub care curge
Crișul, al Bihorului monarc" (Seara pe
Crișl, nr. 3, 1997).
   Proza (narațiuni, amintiri sau însemnări
de călătorie) este reprezentată de Gheorghe
Santău (O perit Mura, nr. 1, 1997), Ray-
mond G. Roca, fiul poetului George Roca
(Legenda celor trei surori), Al. Stănciulescu-
Bârda {Oaia cu cercel), Al. Vlahuță (frag-
mente din România pitorească), Loredana
Dragolici, losif Vulcan, Mihai Maghiarii.
   Revista reproduce pagini întregi sau
doar fragmente din alte publicații austra-
liene de limba română, precum Buletinul de
informații al Asociației Românilor din Aus-
tralia, Statul NSW (cea mai longevivă publi-
cație în limba română din Australia),Mihai
Eminescu: Revistă pentru literatută și artă,
care apărea la Sydney, precum și din Româ-
nul australian, ceea ce face ca în paginile
publicației să întâlnim nume precum Ștefan
Baciu, George Mițin Varieșescu, George
Roca, dar și numele unor debutanți sau ale
unor autori care publicau în revistele de
limbă română din Ungaria: Lucia Borza
și Maria Berenyi.
   Revista încearcă încă de la început să
mențină contactul cu realitățile politice, so-
ciale și culturale din România, încă în nu-
mărul inaugural, din 1997, publicându-se,

6 • APOSTROF

de pildă, o biografie a lui Emil Constanti-
nescu, care, cu un an în urmă, devenise
președintele României.
    La rubrica „Istorie și adevăr“, găsim
eseul lui Nicolae Titulescu, Politica și pacea,
un articol de acad. Camil Mureșanu, despre
Școala Ardeleană: Spiritul național, frag-
mente din monografia profesorului român
din Ungaria Gheorghe Petrușan, Ios,f Vul-
can și „Familiacc. Alte studii: Fauna și flora
României, de Ion Simionescu (fragmente),
Gabriel Țepelea, Țara Bihariei (nr. 10,
1999), Gheorghe Santău, Din ce cauză a
fost exilat Ovidiu la Tomis (nr. 7, 1998), Al.
Macedonski, Despre ligica poeziei, I. L. Ca-
ragiale, Ceva despre teatru, Constantin Mă-
linaș, Eminescu și revista „Familia“ (nr. 13,
2000), dar și Un italian despre români, la
1718 sau Chipul Tancului in dramaturgie,
prof. univ. dr. Ion Iliescu, Răspândirea cpe-
rei lui Eminescu prin cartea pcștală ilustrată
(nr. 17, 2001), Victor Jinga, Transilvania
- leagănul neamului românesc, Onisifor
Ghibu, Despre educație (nr. 27, 2003) etc.
    Sunt omagiate personalități precum
losif Vulcan, Gheorghe Șincai, Vasile Câr-
lova, Mihail Kogălniceanu, Mihai Emines-
cu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Nicolae
Filimon, cel mai adesea prin reproducerea
articolelor despre aceste personalități din
istorii literare românești, dicționare etc.
    Un colaborator de valoare al revistei es-
te Lucian Boz, care îi trimite spre publicare
mai multe cronici literare, pe care le publi-
case în perioada interbelică, la cărți de Sa-
doveanu mai ales. în nr. 27 din 2003, loan
Miclău consemnează plecarea „în altă ga-
laxie“ a marelui eseist, publicând, în varian-
tă facsimilată, patru scrisori primite de la
Lucian Boz, iar în nr. 30 din 2004, se mai
publică trei (de fapt două, fiindcă scrisoarea
din 3 ianuarie 2002 este republicată).
    Găsim în revistă și diverse articole, în
afara rubricilor consacrate, cum ar fi cele
despre activitatea românilor australieni, în-
ființarea Societății Familia etc. Nu lipsesc
rețete culinare, cu reproduceri din Gastro-
nomicele lui Al. O. Teodoreanu (-Păstorel),
cărora li se adaugă: un articol despre no-
ua stemă a României, care tocmai fusese
adoptată de Parlamentul României, un
necrolog despre dispariția profesorului bi-
horean Lucian Drimba sau o recenzie la
cartea fostului ambasador al României în
Australia, loan Gâf-Deac, Speranța duală,
medalioane dedicate lui Constantin Măli-
naș, care, în calitate de director al Bibliote-
cii Județene „Gheorghe Șincai“ din Oradea,
a sprijinit revista prin cărți și materiale tri-
mise redacției, sau lui Constantin Noica.
Ben Todică este prezent cu o relatare des-
pre expoziția de pictură a Dorinei Bugna-
riu, organizată la Ambasada României din
Canberra.
    în nr. 18/2001, este publicat un comu-
nicat de presă al Bibliotecii Naționale a
Australiei, din care aflăm despre o acțiune
de colectare a unor mărturii, atât de impor-
tante pentru memoria istoriei, a culturii:

    Prin depunerea publicațiilor la bibliotecile
    respective, materialul devine accesibil pentru
    cercetare și este de asemenea păstrat pentru
    folosința generațiilor viitoare, să-și cerceteze
    moștenirea culturală.
        Biblioteca colectează tot felul de publi-
    cații, inclusiv cărți, reviste, ziare, cărți de
    desene, afișe, broșuri ș.a.m.d. Publicațiile
    pot include istorii de familie, autobiografii,
    informații regionale sau comunitare, rapoar-
    te anuale de activitate, poezie, romane, tea-


    tru, știri sportive, materiale de la evenimen-
    te sau festivaluri culturale, conferințe sau
    seminarii etc.

Un exemplu care ar trebui urmat și în
România!
    In mai multe numere se publică articole
despre satul de naștere al lui loan Miclău,
Gepiu, despre care scriitorul ar dori să re-
dacteze o monografie, informații privind
organizarea unor concursuri literare, dotate
cu premii. O emoționantă evocare a publi-
cistului Stelian Vasilescu publică, la moar-
tea acestuia, George Roca, bihorean și el
(nr. 30, 2004), iar în același număr, găsim
o evocare a poetului Alexandru Andrițoiu,
datorată lui loan Miclău (fost coleg cu re-
dactorul-șef al revistei Familia la Școala de
maiștri din Beiuș), apreciat pentru demni-
tatea dovedită în fața autorităților comu-
niste: îndepărtat din funcția de redactor-șef
A Familiei, el ar fi răspuns acestora: „Eu,
poetul Alexandru Andrițoiu, pot găsi o bu-
cată de pită și în altă funcție, în țara mea
românească“. Se publică frecvent lista căr-
ților intrate în Biblioteca „Mihai Emines-
cu“ din casa lui loan Miclău, chiar și arti-
cole despre sănătate (informații legate de
boala lui l’arkinson) etc.
    Paginile de folclor sunt reprezentate de
reproduceri din poezia populară (Miorița,
Toma Alimoș), din basmele lui Petre Ispi-
rescu, culegeri de folclor românesc (din-
tr-o antologie realizată de Crăciun Parasca)
sau australian.
    Ca revistă de credință ortodoxă, revista
losif Vulcan publică materiale dedicate ma-
rilor sărbători ale creștinătății, Paștele și
Crăciunul, pastoralele unor preoți. încă în
primele pagini ale numărului inaugural gă-
sim un articol semnat de Ștefan Cioacă-
loanid, despre aducerea în România, după
aproape 2000 de ani, a moaștelor Apos-
tolului Andrei (Sfântul Apostol Andrei a
revenit in România). Mai publică articole
cu profil religios pr. Alexandru Stănciules-
cu-Bârda, de la Malovăț, apoi pr. Gheorghe
Nemeș, paroh la Oradea.
    Traducerile nu sunt foarte numeroase,
dar acestea trebuie totuși consemnate. în
afara unor articole de informare, despre
istoria și geografia României, destinate,
evident, unor potențiali cititori australieni,
loan Miclău însuși publică traduceri din
Waltzinc Matilda, un fel de Mioriță austra-
liană, și din scriitorul australian Henry
Lawson.
    In mai multe numere ale revistei găsim
pagini de cugetări ale redactorului-șef, sub
genericul Cuvinte de minte.

3 Importanța revistei. Așa cum am
   •     spus, reproducând articole din prin-
cipalele publicații australiene de limbă
română, aflăm astfel despre prezența aces-
tora, mai ales că unele nu au avut o exis-
tență îndelungată: Revista „Mihai Emi-
nescu“ din Sydnev, Căruța cu povești
(redactor-șef: George Mițin Varieșescu),
Viața parohială: Foaia trimestrială a Parohiei
Ortodoxe Române „Sfânta Maria“ din
Sydney, Orizont: Revista Asociației Române
Baptiste din Australia.
    Sunt recenzate apoi cărțile unor autori
româno-australieni, despre care ar fi fost
greu să aflăm din altă parte, știut fiind fap-
tul că, în general, autorii români din dias-
poră nu își trimit cărțile și revistele editate
instituțiilor publice din România (amintesc
aici: George Mițin Varieșescu, Undeva in

Occident, Timișoara: Editura Excelsior,
1996; antologia de poezie Dincolo de ori-
zont, Sydney: Editura Mihai Eminescu,
1997, unde sunt antologați și loan Miclău
și George Roca; Mihai Sica, Lagărul pu-
fului de păpădie, București: Editura Ararat,
1997; Ana Vintilă Bogdan, Chemarea des-
tinului).
    în general, revista a avut relații cordiale
cu toți ambasadorii României la Canberra,
respectiv cu consulii de la Consulatul Ge-
neral al României de la Sydney. La un mo-
ment dat, ambasadorul României, dr. loan
Gâf-Deac, a transmis, prin intermediul re-
vistei, un mesaj românilor australieni, cu
ocazia Zilei Naționale a României. Revista
publică o scrisoare și grupaje de poeme ale
fiului ambasadorului, loan Gâf-Deac Jr.
    Fotografiile publicate sunt de slabă ca-
litate, iar greșelile elementare de ortografie
abundă: ^-mi scapă“, ^ș-au șef de echipă“,
,gve-ți revista românească“, „oameni mân-
drii și fericiți“, ,șltfuindune reciproc speran-
ța“ etc. Problemele de artă și cultură sunt
uneori amestecate cu cele strict intime, per-
sonale (loan Miclău cu nepoțica sa, cola-
boratorul Ben Todică în timpul ceremoniei
de căsătorie, condoleanțe trimise la moar-
tea unei mătuși etc.). „Dar tot până azi am
rămas un fel de bulgăre de aur neșlefuit“,
afirmă undeva, cu umor, loan Miclău.
    Revista este tipărită într-un mod curios,
poate unic în istoria presei românești: se
decupau articole din diverse cărți și revis-
te, se lipeau pe o coală A4, după care se
multiplicau prin xeroxare. Acest procedeu
spune multe despre condițiile dramatice ale
presei românești din exil, tipărite, cel mai
adesea, prin energia și cu costurile finan-
ciare ale unor entuziaști (și celebra revistă
Caiete de dor, a lui Virgil Ierunca, era tipă-
rită prin șapirografiere). Să mai adaugăm
faptul că eforturile și condițiile de tipărire
a acestor reviste erau infinit mai grele îna-
inte de invenția internetului.
    în nr. 33 din 2004, se publică o scrisoa-
re „inedită“ de la Mihai Eminescu, adresată
unei prietene a Hariettei, sora poetului. în
realitate, scrisoarea nu este deloc inedită, ea
fiind publicată, tot ca „inedită“, în mai
multe locuri.
    în ciuda acestor neajunsuri, revista s-a
bucurat de ecouri favorabile, în țară și în
Australia. Așa cum este normal, în primele
numere găsim ecouri ale apariției revistei,
urări de succes etc.
    Primarul Clujului, Gheorghe Funar, de
pildă, care a primit câteva numere, îi scrie
o scrisoare de mulțumire, în care afirmă,
între altele, că revista „are un sumar bogat,
bine redactat, care sunt convins că satisface
gusturile exigenților ei cititori. Mai presus
de asta, aduce imense servicii limbii și cul-
turii românești și comunității române din
îndepărtata Australie" (nr. 16, 2000). în
același număr găsim o scrisoare de la Lu-
cian Boz, care spune: „Activitatea D-tale
e lăudabilă. Publicația e bine întocmită și
ea constituie o binevenită prezență cultura-
lă românească în Australia“, în termeni
elogioși exprimându-se și preotul Alexan-
dru Stănciulescu-Bârda, parohul din comu-
na Malovăț, județul Mehedinți, directorul
Editurii Cuget Românesc din aceeași loca-
litate, care i-a tipărit lui loan Miclău mai
multe cărți și care este un colaborator frec-
vent al revistei. Sorana Sava scrie: „De-a lun-
gul timpului, am remarcat profesionalismul
(Continuare în p. 30)

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 7

    In memoriam

Marin Mincu a plecat dintre noi. La
65 de ani. Atât de nepotrivită cu vita-
litatea lui debordantă îi e plecarea, încât am
numit-o impolitețe ontoligicâ. La Conferința
Națională, în pauză, făceam încă planuri
(printre altele, o întâlnire la Cluj, în primă-
vara lui 2010), râdeam, cârteam, amânam,
ca niște oameni „cu zile“ ce ne credeam.
Revenea cu întrebarea-refren a ultimilor
ani: nu-mi găsesc, oare, timp să scriu un
studiu monografic despre el? Scrisesem de-
ja în câteva rânduri, nu, deocamdată nu văd
cum aș putea să promit o astfel de concen-
trare pe un singur subiect. în plus - adău-
gam cu ușurătatea oarbă a prezentului etern
-, nici nu gust monografiile despre oameni
încă în viață, care ți se uită peste umăr la
ceea ce scrii...
    In 2001, îndată după apariția Panoramei
mele (Panorama criticii literare românești,
1950-2000), am primit un telefon de la
Marin Mincu. Ne știam, ne mai întâlnise-
răm în câteva rânduri, dar nu mă sunase
niciodată. Cu un ton politicos, dar sec, mi-a
reproșat că i-am „furat“ ideea Panoramei.
Am izbucnit în hohote de râs. A rămas des-
cumpănit câteva clipe, apoi m-a întrebat ce
e de râs. Mi s-a părut comic reproșul, i-am
răspuns. E plină lumea de panorame, să
faci o panoramă nu e o idee, ci o muncă...
A râs și el. Convertit, măcar o câtime, la
privirea mea relativizantă și senină asupra
lumii. Așa a început lungul șir de lungi te-
lefoane amicale: „Te sun ca să-ți aud râsul,
e revigoram în cenușiul zilelor...“ Mi-a
propus să facem împreună ediția a doua a
Panoramei (ediție pe care o plănuiesc de
mult, cea dintâi a apărut, vai, fără corec-
tură) . I-am răspuns că nu sunt omul lucră-
rilor colective, am alt ritm, nu lucrez decât
singură. Nici el nu-mi pare potrivit lucrului
la patru mâini. A râs din nou. își va face
propria panoramă, m-a „amenințat“. în iu-
nie 2008, Marin Mincu s-a aflat la Cluj,
la Filiala Uniunii Scriitorilor, însoțit de mo-
numentalul său op O panoramă critică a
poeziei românești din secolul al xx-lea. A avut
surpriza unei discuții serioase, temeinice și
aplicate. Cartea sa, încercare mai mult decât
meritorie de a formaliza poezia românească
a unui veac întreg, de a-i stabili rădăcini și
de a prevesti evoluții viitoare, a fost descri-
să în detaliu, cu demontarea atentă a inten-
țiilor și izbânzilor sale, de către Ștefan
Borbelv, Ion Pop, Petru Poantă, Luigi
Bambulea, după care au luat cuvântul poe-
ții clujeni prezenți în Panoramă...'. Marta
Petreu, Adrian Popescu, Ion Mureșan. Ma-
rin Mincu s-a recunoscut emoționat de
seriozitatea ardelenească a comentariilor

Marin Mincu


Irina Petraș

critice, evocând câteva alte bune, tonice
întâlniri cu Clujul literar.
   Marin Mincu este - verbul se cuvine
păstrat la prezent! - un scriitor polifonic și
o personalitate complexă, greu de prins sub
etichete rezistente la relecturi și deloc ușor
de stăpânit cu instrumente obișnuite ale
portretului critic. Autor cu mai mult de 60
de cărți publicate (poezie, proză, eseu, cri-
tică literară, traduceri), o treime dintre ele
în Italia (unde a predat două decenii la uni-
versități din Torino, Milano și Florența),
distins cu Premiul internațional Eugenio
Montale (Roma, 1989), Premiul literar
Carlo Betocchi (Cittă di Piombino, 1992)
și Premiul național pentru roman (Berga-
mo, 1998), dar și laureat al Premiului Her-
der (1996), scriitorul are toate șansele să
stârnească polemici sau să potențeze duș-
mănii și adversități literare. I se alătură și
nu poate fi pus între paranteze omul însuși,
intervenind în peisaj cu degajarea/liberta-
tea/superbia egocentrică a celui situat la o
altitudine nu tocmai la îndemână murito-
rilor de rând, de unde aruncă provocări cu
plăcerea de a avea doar pentru sine larga
panoramă și aerul rarefiat. Biografia mă-
runtă, cea inventariind relații cotidie-
ne, compromisuri crepusculare, învecinări
ciudate, își pierde periodic consistența,
rămânând mereu în prim și înalt plan cea-
laltă biografie, în care punctul de răscru-
ce al propriului eu în procesul autolecturii
face toate jocurile.
   Textualismul și autenticitatea scriiturii
își au în Marin Mincu nu un „promotor“,
ci un degustător atent, care poate citi bu-
chetul vinului încă de când boaba de
strugure n-a dat cu totul în pârg. Și care
propune cel mai potrivit nume de înscris
pe etichetă. Impetuos, năvalnic, cu o vita-
litate abia ținută în frâu, Marin Mincu își
păstrează eleganța și rafinamentul în cele
mai înfocate bătălii, căci luptătorul are la
cârmă un cugetător atent la detalii, lucid și
sensibil la cele mai infime vibrări ale atmos-
ferei culturale. Conducător/fondator de
editură (Pontica), de revistă (Paradigma),
de cenaclu (Euridice), este teoreticianul în-
fiorat de idei, mereu la pândă, gata să cap-
teze zvonuri ale viitorului, cu urechea lipită
de drumurile hoardelor literare și știind cu
un ceas mai devreme dincotro va să bată
vântul. „Tendința supremă a oricărui critic
este aceea de a întemeia un sistem de sem-
ne acolo unde în aparență nu există decât
hazard și a dovedi chiar sistematicitatea ha-
zardului“, nota în una dintre cărțile sale.
   Asemeni personajului său M., din Inter-
mezzo, Marin Mincu își este simultan obiect
și subiect, ambele însemnând puterea înstă-
pânirii pe propriile gesturi existențiale prin
cuvânt. Dosarul unicității adună, cu bucu-
rie aproape copilărească, dar și cu orbire de
colecționar, probe. Ceilalți, dacă nu sunt
mari constructori de expresii memorabile,
sunt anonimi „fără acces la problema onto-
logică a existenței^. Are obsesia perfor-

manței, a situării în fruntea clasamentelor
(„când ești mai puternic decât ceilalți și
acest lucru iese în evidență“), în dispreț
repetat, neobosit față de turmă. „Eu vreau
să fiu eu: orice abatere de la acest mod in-
terior, de la această stare de a fi pe care o
simt a mea mă desființează, mă anihilează
ca ființă cu individualitate proprie.“ Refre-
nele diferenței au violența unui strigăt mun-
chian. Ele deconspiră o fină, stăruitoare și
tragică pe segmente contradicție: cel care
se construiește și se apără pe sine în spatele
unei zid înalt o face mai ales prin reflex po-
lemic la toți ceilalți, fără de care individua-
litatea sa nu există. Spaima de contaminare
e tot atât de atroce ca și dorința sfâșietoare
de atingere, chiar și vulnerantă, de ceilalți.
E aici complexul Iui Orfeu într-o varian-
tă inedită. Așa cum îl înțelege, de pildă,
Patrick Siiskind. Orfeu știe că nu trebuie să
se întoarcă, dar nu poate să nu se arate cu
fața, căci are vanitatea și orgoliul oricărui
artist. „Are nevoie de reacțiile publicului
pentru a măsura efectul cântecului său.“ El
nu poate cânta „ca un prost, de unul sin-
gur“, dacă nici măcar Euridice nu-1 ascultă!
„El trebuie să se arate și, în același timp,
trebuie să se întoarcă, pentru a vedea refle-
xia exterioară a propriului suflet.“ Jurnalul
lui M. este o continuă aratare de verificare.
O întoarcere. M. (M. M.) nu poate fi mare
singur și retras, oricât de mult își dorește
izolarea de orice infecție mutonieră. Joacă
o singurătate cu alții, demonstrativă și, ine-
vitabil, antipatică. Cântă a cappella în chiar
coasta corului, după colcăiala căruia, când
și când, în mare taină, tânjește. Taciturnul
locuit până la sufocare de idei gureșe, vi-
sând tăceri prelungi. Un cavaler al spiritului
care nu-și poate ascunde nevoia de „bârfă“,
chiar dacă îi descrie crispat invazia: „simți
cum te agresează întâmplările altora, ce vor
să ocupe și ele un spațiu cât mai larg, să
te dea afară din tine însuți și să te umple cu
alte imagini și texte“.
   Panorama critică... are o arhitectură
impecabilă fiindcă se supune pedant și
riguros proiectului propriu. Oricâte ob-
servații sunt posibile și chiar așteptate, până
mai ieri, de autor cu un „demonic“ amu-
zament polemic, Panorama... e cea mai
solidă și mai strâns închegată abordare
teoretică a poeziei românești (aș alătura-o,
pe raftul meu de referință, Istoriei poeziei
românești a lui Mircea Scarlat). Remarcabilă
mi se pare tocmai situarea de cunoscător
și îndrăgostit a criticului-teoretician față
în față cu poezia, cu literatura română.
Aceasta nu e obligată să accepte tipare
străine, ci i se demonstrează dinăuntru că e
în stare, chiar mai mult decât bănuia, să
stea în rând cu poezia europeană, fără a-și
pune în pericol specificitatea. E aici o
veritabilă declarație de dragoste, chiar dacă
academic formulată și, se poate presupune,
nu întotdeauna destul de limpede, în toate
articulațiile ei, pentru cititorul român.

8 • APOSTROF

Două cărți
de Ioan F. Pop


Ștefan Borbely




J URMAT

tan două cărți concatena-



te la Editura Dacia din
Cluj-Napoca, despre ca-
re, în treacăt fie spus,
nu s-a mai auzit nimic
de o bună bucată de
vreme. Jurnal aproape
închipuit reproduce do-
uă stagii doctorale de
câte o lună efectuate în



străinătate, 164 de pagini fiind dedicate
Romei și aproape 100 Parisului, pe când
Sfântul Augustin - morfologia unei paradigme
reprezintă lucrarea de doctorat în filosofie a
autorului, susținută la Cluj sub îndrumarea
profesorului Vasile Muscă, cinismului de
bun-simț al acestuia datorându-i-se, în cele
din urmă, și călătoria de documentare a
discipolului: înscris la doctorat cu o temă
legată în principal de paradigma morală și
teologică a episcopului de la Hippona, pe
care o duce la bun sfârșit cu rezultate meri-
torii, acestuia i se spune prompt la înscrie-
re că „tema nu poate fi făcută de pe malul
Crișului Repede". In consecință, Ioan E
Pop ia, luminator, drumul străinătății, nea-
vând nici vocație de turist avizat, dar nici
timp să intre prea mult în detaliile biobi-
bliografice ale subiectului. Publicarea în
paralel a celor două cărți creează însă un
contrapunct agreabil și câteodată tensionat,
fiindcă Jurnalul nu este, câtuși de puțin,
unul scolastic sau de lectură, insolitarea
proprie fiind ceea care-1 interesează pre-
ponderent pe autor: pus să existe și să reac-
ționeze într-un alt climat uman și cultural
decât cel molcom și familiar cu care este
obișnuit pe malurile Crișului Repede, el se
refugiază într-un șir de notații cel mai ades
judicioase, dar uneori șarjate sau fastidioa-
se, caietul de însemnări din chilia mănăsti-
rească în care locuiește părând să fie chiar
mai important decât șansa de a vedea Co-
lumna lui Traian, la care se duce în abia a
treia săptămână de la sosire, sau catacom-
bele de pe Via Appia, la care nu mai ajun-
ge înainte de plecare. Notațiile despre cele
văzute, din teama de a nu deveni turist de
duzină într-o vreme a „canibalismului in-
formațional și imagologic", sunt de aceea
expediate, convențional-entuziaste, pe când
monologul autoscopic sau jurnalistic pri-
mează. Detaliu foarte simpatic, mobilitatea
externă a autorului e riguros controlată me-
teorologic: când plouă, el nu iese din casă
și scrie la jurnal, abia pe pagina 251 pro-
ducându-se neașteptata „minune" de a sfida
stropii de apă care cad din cer, pentru a ve-
dea atelierul lui Brâncuși de la Centre Pom-
pidou, pe care, în cele din urmă, îl ratează.



   Așadar, Jurnalul este preponderent au-
toscopic și spune mai multe despre autor
decât au făcut-o câteva dintre volumele sale
de poezii de până acum. Trecând printr-o
experiență de jurnalist după Revoluția din
decembrie 1989, el cioranizează obstinat
pe marginea metehnelor românești con-
genitale, cu cinisme obosite, stârnite de ve-
derea cerșetorilor români pe care-i poți
întâlni la fiecare colț de stradă în Roma.
   Biciul moralist cade ropotind, dar fără
să lase urme adânci la atingere: lucruri de
acest fel au tot fost spuse după Revoluție
la noi și, repetându-le, nu faci decât să le
demonetizezi. Pe Ioan E Pop îl interesează
însă autenticitatea continuă a dialogului cu
sine însuși și interogația introspectivă, pe
care nu le poate decanta decât în scris. Pen-
tru un cititor zâmbitor al Jurnalului - așa
cum am fost și eu în pasajele de început ale
acestei cronici -, pare ciudat să stai zile
întregi în odaia ta și să-ți notezi impresiile,
când Roma, cu care nu te-ai mai întâlnit
înainte și pe care nu ai nicio garanție c-o
vei mai revedea vreodată, este la o aruncare
de băț. Pentru Ioan E Pop însă, experiența
scrisului e mai importantă decât experiența
vieții. In consecință, ajuns pe plaiuri miri-
fice, el se închide într-o singurătate severă,
de moralist inflexibil, pe care o înțelege atât
ca indiciu al apartenenței sale la un moder-
nism existențial radical (modernismul a re-
dimensionat solitudinea, spune el în tre-
cere), cât și ca distanțare față de cultura
instantaneelor hedoniste pe care o promo-
vează fatalitatea de a te afla într-un spațiu
cosmopolit în care turismul face legea. De
aceea, așa cum anunță și titlul, Jurnalul este
„aproape închipuit": se bazează pe două
experiențe parțial avortate, din care Roma
și Parisul aproape că lipsesc, substituite
fiind de „nefericirea exactă" pe care poetul
și-o descoperă în copilărie și pe care ajunge
să o cultive ca pe o obligație de a rămâne
egal cu sine însuși, indiferent de mediu,
timp sau circumstanțe.
   într-un mod poate nu neapărat bizar,
servitutea doctoratului i se pare, și ea, cal-
pă autorului nostru, a cărui structură e
preponderent artistică, poetică: „îmi ima-
ginez cât de bine ar fi dacă doctoratul s-ar
da din creație autentică, nu din tot felul de
exegeze, mai mult sau mai puțin ratate. Un
scriitor, de pildă, cu opera lui originală
nu-și poate da doctoratul. Dar cel mai
mărunt interpret al scrisului său o poate
face. Dumnezeu a făcut lumea fără niciun
fel de bibliografie, în vreme ce cel mai amă-
rât doctorand se sufocă în trimiteri și bi-
bliografii".
   Pentru a-și salva sufletul, Ioan E Pop nu
se „sufocă", ci, „pur și simplu, vagabondea-
ză serafic printre cărți", ceea ce, în final, îi
prilejuiește mici neplăceri la editare. De
pildă, titlul cărții lui Henri-Irenee Marrou
despre Sf. Augustin este greșit reprodus
în secțiunea de bibliografie, la p. 331, dar
apare corect la p. 44, deși e de precizat că
traducătorul este Dragan (și nu Drăgan)
Stoianovici; la subsolul p. 45, titlul engle-

zesc are două greșeli; la pag. 103 apare
Laibniz în loc de Leibniz, îa p. 108 e scris
,,backgraund“, cea mai surprinzătoare gre-
șeală debutând la p. 57, pentru a fi reluată
apoi de mai multe ori: Enchiridon, în loc de
Echiridion (ad Laurentium, celebra operă a
episcopului de la Hippona). Alte afirmații
rămân neaprofundate, lăsând spațiu liber
unor speculații, așa cum se întâmplă la p.
111, unde autorul spune că Sf. Augustin
„era aproape convins că Platou nu a fost
un necunoscător al Vechiului Testament".
Dacă forțăm cronologic ipoteza Graf -
Wellhausen privind redactarea Torei, să
spunem că ar fi fost posibil, deși indicii
directe nu sunt, în ciuda faptului că Tho-
mas de Aquino sugera el însuși o asemenea
posibilitate. Oricum, afirmația s-ar fi cu-
venit justificată, analizată...
    în ciuda acestor scăpări, nu multe la nu-
măr, cartea e utilă, completând fericit mo-
nografiile autohtone deja existente, ale lui
Anton Adămuț și Alin Tat, apărute, amân-
două, în 2002. Consecvent structurii sale
artistice, Ioan E Pop caută în Augustin exis-
tențialul, adică un „gânditor de o profundă
factură poetică", ce „s-a dedicat cu pasiune
tuturor trăirilor, de la turmentația viciilor la
extazul mistic", având o „dorință de formare
intelectuală tumultuoasă". Centrul afectiv al
tezei este, astfel, subcapitolul Poietica demer-
sului cognitiv (p. 93-107), dedicat, pe de o
parte, inspirației platonice din opera lui
Augustin și, pe de alta, convingerii - „ere-
tice" pe ansamblul disciplinei de la noi,
dominată de esențialiști și de pragmatici -
potrivit căreia „poieticul este adaosul ne-
cesar filosofiei pentru a putea înțelege mai
bine revelația. Orice filosofie se îmbogățește
prin fulguranța de tip poetic".
    Inserția unui asemenea capitol sugerea-
ză și faptul - deloc prezumțios - că autorul
a ținut la tot pasul să se definească pe sine
în raport cu teza pe care o redacta, trăind
scrisul ei ca pe un act soteriologic. Astfel,
începând de la p. 253, în lucrare este in-
serat un subcapitol intitulat Eiteratura ca
intermediaritate, în care se vorbește despre
rolul propedeutic al literaturii: „Impactul
sui-generis al cuvântului literaturizat l-a
adus [pe Sf. Augustin] mai aproape de cu-
vântul divinatoriu". Nu de puține ori, pe
de altă parte, autorul divaghează subtil pe
marginea textelor pe care tocmai le citește,
cum se întâmplă, de pildă, la p. 210, unde
interdicția de a mânca din pomul cunoaș-
terii, impusă lui Adam și Evei, este inter-
pretată, heideggerian, ca pe o ferire a
acestora de „posibilitatea de a nu fi", adică
de conștiința morții (Geneza spune altceva,
dar demonstrația e frumoasă...).
    Triada revelație - literatură -filosofie, pe
care se bazează majoritatea paginilor, este
de asemenea heideggeriană, grila de lectură
existențialistă apărând și în alte locuri, ca
un indiciu al faptului că autorul e fascinat
în subsidiar de o asemenea perspectivă.
Regret, personal, că în discuția despre
traseulpaideic al Sfântului Augustin Ioan E
Pop nu a lucrat pe De Magistro, cum regret,
de asemenea, că Cetății lui Dumnezeu,
plină de imprecații și de pasionalitate, nu
i s-a dedicat o analiză separată: e „sarea"
care lipsește lucrării, tocmai ingredientul de
care ea este frustrată. Pe de altă parte însă,
nu pot să închei fără să atrag atenția asupra
excelentului subcapitol dedicat Răului (p.
157-188) - unul dintre cele mai profunde
lucruri care s-au scris în filosofia româ-
nească din 1990 încoace.

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 9

estuar


        Libertate


ATUNCI CÂND suntem agresați de atâtea
știri deprimante, atunci când ajungem
la disperare văzând cum nimicnicia morală
prosperă, atunci când nihilismul renaște sub
ochii noștri (dar a murit el oare vreodată în
toți acești ani dominați de năluciri ideolo-
gice?), atunci când hienele, lichelele, cana-
liile și delatorii, îmbătați de ură, predică
furibund de la pseudoamvonul Cetății,
batjocorind și spurcând tot ceea ce a mai
rămas de batjocorit și de spurcat, ei bine,
atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe
Albert Camus. Când se vorbește despre
„trădarea intelectualilor", se uită adeseori
că au existat intelectuali care nu au trădat,
în urmă cu cinci decenii, la 4 ianuarie
1960, înceta din viață, într-un tragic și
absurd accident de automobil, Albert
Camus. îmi revine în memorie o frază a
autorului Omului revoltat, de fapt un prin-
cipiu director menit să avertizeze împotri-
va radicalismelor utopice: „Niciunul dintre
relele pe care totalitarismul pretinde că
le remediază nu este mai rău decât totalita-
rismul însuși". La un ceas istoric în care
părea că nu există vreo șansă de a ține piept
avansului totalitarismului comunist, când
intelectualii de marcă ai Vestului acceptau
să devină megafoane pentru „campania
pentru pace", Camus și puțini alții au rostit
adevărul. Au denunțat falsificarea noțiuni-
lor esențiale de bine și rău. Au susținut
lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim
aici pe Aron, Koestler, lonesco, Orwell,
Manes Sperber, Jaspers, Mifosz, Silone.
   Impresionată de onestitatea pozițiilor
politice și filosofice ale lui Camus, Hannah
Arendt La numit unul dintre puținii oa-
meni onorabili din Parisul anilor ’50. Spre
deosebire de Sartre, Francis Jeanson, Si-
mone de Beauvoir ori Maurice Merleau-
Ponty, spre a-i numi doar pe aceștia, Camus
nu a avut motive să roșească în momentul
în care, în februarie 1956, urmașul lui Sta-
lin, Nikita Hrușciov, denunța „cultul per-
sonalității", în fapt un sistem criminal de la
momentul întemeierii sale. Pentru Camus,
ororile totalitare, Dachau și Kolyma, făceau
parte dintr-o unică monstruozitate, aceea
născută din utopia ingineriei sociale abso-
lute, a Palatului de Cristal menit să justifice
Marea Teroare și Kristallnachtul valpurgic.
Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât
autorul Ciumei genealogia și consecințele
demonismului nihilist al veacului XX.
   în cartea sa Camus: A Românce, apărută
în 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes
reconstituie de o manieră captivantă și cu
mișcătoare empatie un itinerar spiritual și

și moderație

Albert Camus, Monica Lovinescu
și Virgil Ierunca

Vladimir Tismăneanu

• Vladimir Tismăneanu. © Foto: Eduard Koller

moral intr-adevăr exemplar. Pornind în
căutarea adevărului despre Camus, stând de
vorbă cu apropiații scriitorului, rude și prie-
teni, autoarea se caută și se găsește pe sine.
Atunci când unii nu ezită să vorbească des-
pre „le siecle de Sartre", mai suntem unii
care credem că a fost (și, ori poate mai ales)
secolul lui Camus. Cum a demonstrat gân-
ditorul politic american Jeffrey Isaac, Albert
Camus și Hannah Arendt au dat glas, în-
tr-un veac al umilirii subiectivității, eticii re-
voltei. Ori, în același sens, să ne amintim
de cartea istoricului Tony Judt despre
Camus, Raymond Aron și Leon Blum: The
Burden cf Responsibility (apărută în româ-
nește la Polirom). îmi amintesc perfect ce
a însemnat pentru generația mea publicarea
romanelor Străinul și Ciuma, ca și a Mi-
tului lui Sisif. La fel, Uhomme revolte, carte
care circula pe sub mână, despre care Eliza-
beth Hawes scrie un fascinant capitol.
    In timp ce Sartre și Merleau-Ponty jus-
tificau procesele de la Moscova, teroarea
comunistă în genere, drept expresie a „vi-
cleniei Rațiunii", Camus a respins aceste ra-
ționalizări specioase drept imorale și ires-
ponsabile. Replica lui Sartre la Omul
revoltat a fost textul de 300 de pagini din
1952, Les Communistes et la Paix, manifest
al capitulării etice și politice în fața disci-
polilor/agenților lui Stalin. Nu mai puțin
dureros pentru Camus, Sartre a declanșat
operațiunea punitivă în paginile revistei

unde Camus publicase două capitole din
Omul revoltat: deci chiar în£« Tmps Mo-
demes. La încredințat misiunea de desfiin-
țare a bunului prieten unui june plin de zel
și lipsit de scrupule morale, Francis Jean-
son. Prea puțini au fost cei care să fie alături
de Camus: între aceștia Jean Grenier, fostul
său profesor de filosofie, și poetul Rene
Char. Sartre însuși a intervenit cu un text
scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza
pe Camus de păcatul suprem: faptul că cir-
cula în Republica Literelor cu un „piedestal
portabil" de pe care proclamă responsabili-
tatea marxismului pentru crimele totalitare,
întrebat ce-ar face dacă Franța ar fi ocupată
de Armata Roșie, autorul lui L'Etre et le
Neant răspundea impasibil: „Voi continua
să scriu, ca și în perioda ocupației naziste".
Chiar și mai târziu, Sartre a continuat să
celebreze marxismul drept la philoscphie in-
depassable de notre tpoque. Nu cred că exa-
gerez spunând că în acele timpuri de ruși-
ne și neputință, Camus ne-a salvat. Sartre
era genial și cinic. Camus era genial și
curat. El a fost scriitorul care a dat măsu-
ra demnității umane în secolul lagărelor
de concentrare, al camerelor de gazare, al
gropilor comune, al Auschwitz-ului, al
Katynului și al gulagului.
    Pentru Camus, filosofia absurdului era
una a rezistenței. A descoperit în chiar ini-
ma revoltei o dimensiune nesăbuită, lipsa
de măsura pe care a înțeles să o explice,
nu să o justifice. Virtutea supremă pe care
a cultivat-o, spre disperarea marxiștilor
și existențialiștilor de stânga, a fost mo-
derația. A denunțat lagărele staliniste și
a plătit pentru acest gest, fiind expulzat din
„fraternitatea" sectară a existențialismului
sartrian. S-a opus torturii, oriunde această
metodă barbară era aplicată. S-a împotrivit
pedepsei capitale pe vremea când nu mulți
aveau tăria să o facă (citiți volumul scris
împreună cu bunul său prieten, Arthur
Koestler, apărut în colecția „Zeitgeist" la
Humanitas). A fost deopotrivă un mare
scriitor și un mare moralist. Ponegrit și
desconsiderat de către snobii metafizici ai
unor timpuri fără onoare, Camus rămâne
unul dintre solidele repere ale conștiinței
anti totalitare.
    Albert Camus a fost unul din scriitorii
favoriți ai Monicăi Lovinescu și ai lui Vir-
gil Ierunca, tocmai pentru că la el etica se
îmbină într-o tragică sinteză cu estetica.
Dispariția lui Camus, un gânditor pe care
îl iubeau și cu care se identificau grație cu-
rajului de a rămâne fidel adevărului, a fost
o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele
lui Malraux: „Moartea transformă viața în

10 • APOSTROF

        Revoluție și utopie
        - decembrie 1989


Angelo Mitchievici

Autorul celui mai important studiu
despre comunismul românesc, Stalinism
pentru eternitate {Stalinism for AII Seasons),
cel care-1 fixează ca pe o firma mentis cu
avatarurile recognoscibile în metabolismul
politic și mentalitar actual, Vladimir Tis-
măneanu ne oferă astăzi o carte, Despre
1989 - naufragiul utcpiei (București: Edi-
tura Humanitas, 2009, 239 p.), la fel de
provocatoare, o analiză de o mare acribie a
Revoluției din decembrie 1989, evenimen-
tul care a marcat profund istoria ultimelor
două decenii din România, dar și a celor
mai importante evenimente care au condus
la colapsul dictaturilor comuniste în Eu-
ropa de Est. In ciuda accesibilizării deli-
berate a discursului în favoarea unui cititor
inteligent, dar nespecializat (astfel este con-
cepută seria „Despre“ a Editurii Humani-
tas), cartea are o densitate ideatică cu valoa-
re de sinteză ce reclamă dezvoltarea fiecărei
teze propuse spre discuție, iar încercarea de
a cuprinde într-o formulă rezumativă în-
seamnă a o sărăci. Nu aș trece cu vederea
faptul că volumul distinsului cercetător apa-
re în același an cu o reevaluare lucidă a ceea
ce a mai rămas din stânga politică, realizată
de către unul dintre reprezentanții a ceea ce
s-a numit noua filozofie, Bernard-Henri
Levy, cu Cadavrul răsturnat (Curtea Veche,
2009). in Despre 1989 - naufragiul utcpiei

găsim o deconstructie minuțioasă atât a mi-
turilor fondatoare ale regimurilor comunis-
te, cât și a ceea ce individualizează aceste
revoluții fără violență care pun în evidență
„puterea celor fără de putere“, cu sintagma
inspirată a lui Vâclav Havel. Vladimir Tis-
măneanu a condus Comisia Prezidențială
pentru Analiza Dictaturii Comuniste, având
ca rezultat un raport care a permis preșe-
dintelui în funcție, Traian Băsescu, ca pe
data de 18 decembrie 2006 să condamne
crimele și abuzurile regimurilor dictato-
riale din România postbelică. Cele două
demersuri, unul științific, celălalt civic, se
reunesc în această ultimă carte care, dinco-
lo de analiza propriu-zisă, are și un sens mo-
ral de consolidare a unui regim democratic
către care România tinde după evenimen-
tele din 1989. In primul rând, Vladimir
Tismăneanu construiește raportul corect
dintre modelul revoluțiilor de catifea și cel
al revoluțiilor tradiționale care au dus la
instalarea unor regimuri dictatoriale, a unor
autoritarisme extreme și în ce fel revoluția
română, prin caracterul sângeros, își situea-
ză propria diferență în raport cu modelul
revoluțiilor de catifea. în acest sens, con-
ceptul de utopie devine o cheie de lectură
esențială atât pentru mistificările operate în
cadrul totalitarismelor de stânga, „mito-
crațiD radicale, sub masca științificității de-

mersului politic, cât și pentru necesara de-
mistificare, dezvrăjire concomitentă renaș-
terii societății civile. Referințele la literatură
nu constituie doar o simplă prestidigitație
intelectuală a eruditului, ci și o permanentă
raportare la conturul poveștii mistificatoa-
re sau demistificatoare; cartea joacă un rol
esențial atât în consolidarea utopiei, cât și
în declinul ei. în acest sens, volumul lui
Tismăneanu este unul care analizează un
fenomen al declinului utopiei în contextul
istoriei ideilor, în paralel cu cel al regimu-
rilor care s-au întreținut din forța ei. Pe de
o parte, colapsul este urmărit prin demo-
cratizarea din interior a regimurilor totali-
tare, prin nucleele de societate civilă care
reapar în deșertul dogmatismului ideologic,
iar pe de altă parte, dezangajarea chiar în
interiorul elitelor comuniste, elite care con-
stată falimentul proiectului comunist.
   Există o arhitectură a cărții care cuprin-
de trei momente importante, 1956, 1968,
1989, trei puncte de inflexiune, iar fiecare
dintre ele constituie deopotrivă momentul
privilegiat al destrămării unei iluzii și al
apariției uneia noi. Cu mici excepții, numi-
torul comun al acestor momente îl consti-
tuie o anumită dimensiune utopică, un de-
rivat al matricei utopice a comunismului
însuși, matrice deconstruită în capitolul

destin“. Știrile din România erau devasta-
toare, speranța unei revederi cu mama
Monicăi (întemnițată pentru refuzul de a
colabora cu tirania) se stinsese, totalitaris-
mul domnea nestingherit la București. Spre
a relua titlul unui roman de Victor Serge,
„il faisait minuit dans le siecle...“ (era miez
de noapte în veac). La moartea lui Camus,
Ierunca a scris un superb eseu în memoria
acestui desăvârșit moralist. Iar în Trecut-au
anii găsim această notă de jurnal din 5
ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veș-
tii cutremurătoare despre moartea autorului
Mitului lui Sisfi „Camus era pentru mine
cel care făcea din literatură o paranteză
pentru a se instala în acea zonă a conștiinței
unde cuvântul mărturisește prin arsură“.
Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean
Grenier, profesorul și prietenul lui Camus,
potrivit căruia viața și opera marelui roman-
cier și moralist au dat cel mai bun răspuns
întrebării nietzscheene: „Cine e nobil?“
   Niciodată nu mi-au și nu ne-au lipsit
atât de mult Monica Lovinescu și Virgil
Ierunca. Aș fi vrut să vorbesc cu ei despre
biografia lui Arthur Koestler de Michael
Scammell, recent apărută, carte care ar tre-
bui tradusă cât mai repede în limba româ-
nă. Dar și despre situația morală a intelec-
tualilor la acest ceas istoric. Cineva se
întreba acum câteva luni ce-ar fi spus Mo-
nica Lovinescu și Virgil Ierunca despre
mineriadele din presă, despre resurecția

fantomelor ceaușismului și despre cam-
paniile pervers-virulente menite a împie-
dica și a denigra condamnarea comunis-
mului. Pentru cei doi intelectuali critici de
orientare ci \ ic-l iberaLă, anticomunismul nu
a fost o „iluzie^. îmi pot lesne închipui ce-ar
fi scris pe acest subiect. O știu și cei care,
cu lejeritate morală, propagă această idee
falsă. Pentru anticomunism, ca și pentru
antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim
atent Etica neuitârii (Humanitas, 2008)
răspunsul este cât se poate de limpede:
amnezia este o fugă de responsabilitate,
deci este opusul unei libertăți autentice. în
Fenomenul Pitești, Virgil Ierunca o cita pe
Nadejda Mandelștam, pentru care „Proble-
ma de căpetenie este de a învinge amnezia.
Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu
există viitor^.
    Pentru Virgil Ierunca și Monica Lovi-
nescu, ca și pentru Orwell, Camus, Solje-
nițîn ori Nadejda Mandelștam, distincțiile
dintre victimă și călău, dintre bine și rău
erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceața
unei abulice uitări. Memoria devine astfel
spațiu al salvării, al recunoașterii și al rezis-
tenței: „Pentru cei adormiți de-a lungul
istoriei, pentru cei care n-au ridicat glasul
când au fost victime de apărat, amintirea
însăși a victimelor este supărătoare“ (Unde
scurte, București: Humanitas, 1990, p.
170). Memoria nu este un teritoriu neutru,
victimele sunt prezente acolo tocmai pen-
tru a împiedica echivalențele cinice. „Vom

fi cimitirele ambulante ale prietenilor noștri
asasinați¹¹, scria Manes Sperber, un inte-
lectual admirat de Monica Lovinescu. în
remarcabilul eseu „Noica și utopia recu-
noașterii“, din revista Apostrcf (nr. 12,
2009), Marta Petreu examinează cu sub-
tilitate teme precum iertarea, mila, ex-
pierea. Faimoasa invitație a lui Noica de a
ne ruga pentru Marx, pentru cei care au
imaginat ori au comis Răul, notează Marta
Petreu, a provocat interogația critică a Mo-
nicăi Lovinescu: „Cum să te rogi pentru
fratele-călău, fără să participi la schingiuirea
victimei?“ O întrebare ce subîntinde pro-
blematica unei justiții morale care nu poa-
te concepe reconcilierea în absența căinței.
    Albert Camus, Monica Lovinescu și
Virgil Ierunca au fost intelectuali onești,
în pofida constrângerilor umilitoare ale
epocii totalitarismelor. Moștenirea lor este
aceea a virtuților modeste cu care au luptat
împotriva atâtor păcate:

    onestitatea, datoria de a-și pune în discuție
    certitudinile, acceptarea valorilor relative dar
    concrete, fermentul unei neîncetate îndoieli.
    Nici surle, nici trâmbițe, nici majuscule.
    Necesitatea doar prin aceste mijloace apa-
    rent mărunte de a apăra omul de fantasmele
    ideologice care ucid mai sigur decât violența
    (Unde scurte, p. 136).

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 11

   introductiv, „Naufragiul utopiei și revolta
   intelectualilor¹¹. Un alt element esențial
   pentru înțelegerea demersului lui Vladimir
   Tismăneanu îl constituie importanța pe
   care acesta o acordă nu doar istoriei ideilor,
   cât mai ales rolului jucat de intelighenție,
   cu un termen demult consacrat, și de către
   intelectualitate atât în edificarea unei iluzii,
   cât și în risipirea ei. Cele două momente,
   1956 și 1968, care preced falimentul dezas-
   truos al sistemului în 1989 printr-o reacție
   în lanț, articulează două tipare de regândire
   a sistemului, două „imposibile întoarceri¹¹,
   două false soteriologii, două soluții de ava-
   rie care pornesc de la datul controversat
   al moștenirii staliniste. Ele verifică și limi-
   tele sistemice ale comunismului și sublinia-
   ză incapacitatea acestuia de a tolera orice
   formă de viață democratică, orice formă de
   „umanizare¹¹, pentru că efortul constant al
   acestor ani, pe care dublul eșec 1956/1968
   îl scoate în evidență, are ca deziderat esen-
   țial umanizarea comunismului, „un socia-
   lism cu față umană“ (adică cu incipiente
   reflexe democratice), cum îl proclama Dub-
   cek în 1968.
   In opinia lui Tismăneanu, anul 1956
vede eșecul iluziei recuperării „tradiției li-
bertate a tânărului Marx“, a reformării sis-
temului din interior, sau ceea ce istoricul
numește „revizionismul marxist¹¹, diferit de
cel bernsteinian, revizionism având ca nu-
cleu antistalinismul, ale cărui premise se re-
găsesc în actul de desemnare a lui Stalin de
către Nikita Hrușciov (Raportul secret al
lui Hrușciov, 24/25 februarie 1956) ca unic
responsabil, țap ispășitor-victimă sacrificia-
lă, în termenii antropologiei girardiene,
pentru „excesele¹¹ regimului instaurat de
acesta în intervalul 1934-1953. „La baza
revizionismului marxist a stat o iluzie neo-
marxistă inspirată parțial din existențialis-
mul sartrian, din scrierile lui Henri Le-
febvre și cele ale lui Antonio Gramsci.¹¹
Tismăneanu realizează în paralel o recon-
strucție a genomului totalitar, pentru a re-
leva mutațiile succesive în praxisul revo-
luționar al social-democrației europene,
^nutația leninistă¹¹, cu propria sa demonie
de sorginte dostoievskiană, și a succesivelor
ei derivări doctrinare, care au condus la al-
ternativele de regândire a sistemului con-
cepute de către intelectuali marxiști, inițial
fideli proiectului revoluționar. Politologul
merge mai departe și identifică o tradiție
a contestării, „o fenomenologie a rupturii
cu proiectul autoritar despotic leninist¹¹, cu
o primă reacție organică de respingere a
mutației într-o fază incipientă de gestație
totalitară, în insurecția soldaților și ofițe-
rilor de marină de la Kronstadt în martie
1921, o insurecție nicidecum antimarxistă
sau antisocialistă, ci una antitotalitară, re-
levabilă și în sloganul răsculaților: „soviete
fără comuniști!¹¹ Pentru Tismăneanu, mo-
mentul Kronstadt, nu atât cel istoric, cât
mai ales cel „mental¹¹, inaugurează o „feno-
menologie a deșteptării¹¹, o „dialectică a
dezvrăjirii¹¹. Tismăneanu redescoperă recu-
rențe ale „tipului Kronstadt¹¹ în „comunis-
mul libertar¹¹ afirmat în timpului războiului
civil din Spania, la Barcelona, recurențe ca-
re jalonează fenomenul de disoluție siste-
mică a proiectului utopic, totalitar. Episoa-
dele acestei „dezvrăjiri¹¹ nu sunt date numai
de evenimente istorice precum Revoluția
din 1956, revolta studențească de la Var-
șovia din ianuarie 1968, ci și de apariția
unor cărți precum Dumnezeul eșuat, în

vad

despre 1â8â
na. faglul utopii

1949, a lui Arthur Koestler, Ignazio Silone,
Stephen Spender, Louis Fischer, Richard
Wright, Andre Gide, care anunță ruptura,
a unor articole incendiare precum cel al lui
Gyula Hây din 6 octombrie 1956, De ce nu
îmi place tovarășul Kucsera, care precedă
Revoluția Maghiară, inițiată și condusă de
către intelectuali, de „trezirea¹¹ unor intelec-
tuali de stânga precum Frangois Furet, Cor-
nelius Castoriadis, Jean-Francois Lyotard,
nucleul revistei Socialisme ou Barbarie-, de
reconversia lui Pavel Tigrid, Milovan Djilas
(vezi volumul Noua clasă), Emst Bloch, Ja-
cek Kuron, Karol Modzelewski sau Leszek
Koiakowski, Krzystof Pomian, Zygmunt
Bauman etc. în paralel, Tismăneanu ana-
lizează irosirea oportunității destalinizării
în România pe care o reprezintă cele două
momente, 1956, 1968, pentru intelectua-
litatea de stânga, cu excepția unor episoade
izolate, momentul Alexadru J ar în primă-
vara lui 1956, momentul Nicolae Labiș, cu
sfârșitul poeziei Albatrosul ucis care-i pre-
coniza propriul sfârșit, o destalinizare ra-
tată, deturnată, avortată. Și momentul
1968 este unul ratat, atât din cauza stra-
tegiei manipulative a lui Nicolae Ceaușescu
de a mima o destalininizare, cât și din cau-
za lipsei de coerență și coeziune a inteli-
ghenției românești.
    Remarc ca de obicei aportul esențial pe
care deconstrucția fenomenului totalitar în
România comunistă, așa cum o face Tis-
măneanu, îl oferă cercetării literare propriu-
zise, scriitorii regăsindu-se nu o dată în
miezul „unui ev aprins¹¹, în rețeaua con-
flictelor intestine a activiștilor culturali, a
jocului politic, a unui mină game ideologic.
Marginalizarea oniriștilor Leonid Dimov,
Dumitru Țepeneag, Vintilă Ivănceanu, pro-
tejații marxistului antistalinist, poetul Mi-
ron Radu Paraschivescu, răspunde, pe alt
nivel energetic al puterii, jocurilor de stra-
tegie pe care Ceaușescu le face, așa cum și
Antolcgia poeziei românești interbelice al-
cătuită de Nicolae Manolescu, retrasă ur-
gent din librării, descria foarte bine ne-
gocierea unui alt canon, un canon liberal al
literaturii române. Ce anume a împiedicat
un răspuns pronunțat al intelighenției față
de aceste două „somații tragice¹¹ (H.-R.
Patapievici), aceste două nesperate ocazii?
O parte din răspuns sunt convins că nu ne
place, el vine pe filiera risipirii iluziilor și

implică o rediscutare a tezei „rezistenței
prin cultură¹¹: „Din păcate, un fatal nar-
cisism orgolios a făcut din scriitorii români
acei «orfani ai curajului» despre care a scris
Monica Lovinescu¹¹. în acest sens, trebuie
spus că analiza lui Tismăneanu oferă o serie
de răspunsuri colaterale privitoare la relația
complicată dintre politică și cultură în Ro-
mânia celor 45 de ani de comunism, ea re-
flectă însă esențial rolul jucat de intelighen-
ție și oferă premise importante pentru o
evaluare a spațiului pe care literatura îl câș-
tigă în favoarea libertății de expresie.
   Momentul 1968 marchează pentru Tis-
măneanu o renaștere în spiritul utopiei a
unui marxism colorat neoromantic, ca re-
voltă a tinerilor, cu eradicarea tabuurilor
sociale atât împotriva unui stalinism osifi-
cat, gerontocratic, cât și a „imperialismului
american¹¹, privit prin lupa înșelătoare a
Războiului din Vietnam. în paralel se află
disoluția utopiei antiideologice a intelectu-
alilor cehi și slovaci, Primăvara de la Praga,
iluzia unui „socialism cu față umană¹¹. încă
o dată, cartea lui Tismăneanu se întâlnește
aici cu demersul lui Bernard-Henri Levy
din Cadavrul răsturnat în analiza pe care cei
doi o fac stângii, numai că accentul la Tis-
măneanu cade pe disidența și reconversia
lucidă, în spiritul unei fenomenologii a
rupturii a unei părți a intelectualilor de
stânga față cu stalinismul pur și dur, pe
când Bernard-Henri Levy urmărește fa-
limentul lamentabil al stângii franceze
nu fără o doză de nostalgie. încercările
de relansare, recondiționare a proiectului
stângii oferă un alt numitor comun în ceea
ce privește interesul pe care i-1 acordă cei
doi din perspectiva istoriei ideilor, circum-
scrisă acestui halou al deziluziilor. Bernard-
Henri Levy remarca epuizarea utopiei spre
exemplu prin soluția maximalistă a regi-
mului Pol Pot, cu ducerea până la ultimele
consecințe a încarnării utopiei, sfârșind
într-o mutație monstruoasă; Tismăneanu
urmărește eșecul ei în iluzia revizionismelor
care succed raportului antistalinist al lui
Hrușciov. De asemenea, un alt punct de
convergență cu Bernard-Henri Levy pe
care Vladimir Tismăneanu are meritul de
a-1 centra și analiza în contextul românesc
îl reprezintă mutația fascistă a comunismu-
lui care însoțește momentul 1968 și care va
ruina PCF, relansând însă comunismul în
formula sa dinastică, maoistă a lui Nicolae
Ceaușescu. Cred că aici avem una dintre
cele mai bune analize ale acestui moment,
pe trei etaje, iluzia pe care o creează came-
leonismul reformist al lui Ceaușescu, struc-
tura ireductibil stalinistă a acestuia, a cărei
expresie devine elocventă cu Tezele din iulie
1971, nașterea cultului personalității în
intervalul cuprins între sfârșitul lui 1967 și
momentul augural al intervenției lui Ceau-
șescu împotriva invaziei militare din 21
august 1968, care zdrobea Primăvara de
la Praga. Cu o eleganță care-1 caracterizea-
ză, Tismăneanu face loc unui intermezzo
polemic, prin intervenția lui Daniel Chirot
care-i contestă cea de-a doua teză. De ase-
menea, aici se află diferența între pozițiile
comuniștilor români în Î968 și cele ale
comuniștilor cehoslovaci, italieni și spa-
nioli. Pe fondul acestei justificări mistifi-
catoare, limitative, ia naștere mitul „obse-
dantului deceniu¹¹, mit care-și găsește o
expresie elocventă în literatură, de la un
autentic prozator precum Marin Preda la
un întârziat doctrinar ca Dinu Săraru. Epi-
soadele contestatare din anii ’80 relevă

12 • APOSTROF

aceeași inconsistență și absență a solidari-
tății care făcea din mișcarea poloneză un
adversar de temut al regimului. Stau măr-
turie interviul acordat de Mircea Dinescu
ziarului parizian Liberation, care i-a găsit
aliați pe Andrei Pleșu și Mihai Șora, decla-
rația din octombrie 1986 legată de aniver-
sarea Revoluției Maghiare, semnată doar
de trei români, printre care Corneliu Co-
posu etc. Raritatea acestor momente de
coeziune civică își găsește din plin reflexul
în perioada postrevoluționară și explică
dificultățile legate de inițierea unei rezis-
tențe a societății civile în fața confiscării
revoluției.
   Unul dintre cele mai captivante capito-
le ale cărții, „Revoluțiile din 1989: cauze,
semnificații, consecințe^, răspunde unei
probleme de interes general: care sunt ur-
mările pe termen mediu și lung ale acestor
revoluții de catifea, nonviolente din Europa
Centrală și de Est. în opinia lui Tismănea-
nu, din perspectiva lui „ce se câștigă atunci
când ceva se pierde“, câștigul este cuanti-
ficat în cadrul refacerii țesutului necrozat
ideologic al societății civile, dezvoltarea
unor nuclee de activism civic care permit
recuperarea valorilor democratice derivate
din ceea ce Adam Michnik numea noul evo-
luționism, ca strategie pe termen lung de
construire a unei alternative de societate
civilă la statul totalitar.
   Ca de obicei, această analiză trece la
Vladimir Tismăneanu prin rolul jucat și
asumat de elite, acele elite revoluționare
care au direcționat mișcarea de rezistență
împotriva totalitarismului. Vladimir Tis-
măneanu constată, pe de o parte, pierderea
de imagine pe care aceste elite o suportă
ulterior momentului revoluționar, iar pe de
altă parte, revenirea în poziții-cheie, la pu-
tere a unor contraelite provenite din eșa-
loanele doi și trei ale fostului regim. Po-
litologul evită judecățile paușal-maniheiste
și mai ales tentația de a demoni za întregul
aparat de stat al fostelor state comuniste.
Nevoia de schimbare a fost înregistrată
chiar și în interiorul elitelor comuniste,
doar că în formula specifică a unei restau-
rații și cred că una dintre formulele inspi-
rate ale acestei cărți este de a considera is-
toria stângii - avem aici iar o apropiere de
Bernard-Henri Levy - ca o istorie a acestor
revizionisme, când privite ca necesare și
înregistrate pozitiv (vezi glasnost și peres-
troika), când înregistrate peiorativ și califi-
cate în jargonul politic drept fracționisme,
fiecare cu un pronunțat conținut utopic.
Ținând cont și de observațiile lui Michnik,
Tismăneanu atrage atenția asupra lipsei de
omogenitate a proiecțiilor libertare ale celor
care au făcut revoluția și mai ales asupra
pericolului activării unor gene recesive, ale
extremismelor, a unui naționalism etno-
centric și xenofob, un naționalism „non-
liberal“. Activarea unor astfel de naționa-
lisme a condus la războiul din fosta
Iugoslavie, la evenimentele de la Târgu-
Mureș în România etc. Cercetătorul are o
explicație și pentru declanșarea tardivă a
procesului democratic, prin faptul că Ro-
mânia a intrat în faza posttotalitară, cu-
noscută la atâtea state din zonă încă din
anii ’60, abia după 1990. Și aici avem o
teză extrem de profitabilă dacă am rapor-
ta-o la complexele culturii/literaturii ro-
mâne, printre care și cele legate de defa-
zajele care însoțesc modernizarea ei. Aici

• 1994, Rutgers University (Newark): Vladimir Tismăneanu (dreapta) cu Adam Michnik (la mijloc) și Mircea Mihăieș

găsim o serie de explicații pentru mine-
riadele succesive, pentru valul xenofob care
a traversat România acelor ani cu sloganul
„Nu ne vindem țara!“, cu idiosincrazia față
de o burghezo-moșierime defunctă, scoasă
din lada de zestre a propagandei bolșevice,
reșapată, reinventată pentru a crea inami-
cul, de data aceasta din exterior, de către
regimul Ion Iliescu al primelor două man-
date. Posibilitatea unei noi forme de tota-
litarism, chiar dacă nu atât de acută ca în
sumbra predicție a lui Ralf Dahrendorf,
vine din analiza mutanților ideologici, a
sincretismelor care încorporează atât tradiții
precomuniste, cât și comuniste, în practi-
carea unor radicalisme investite ideologic
pe fondul unor reflexe mentalitare cultivate
de ingineria socială a societății comuniste
cu acces în acel interbelic colorat legionar-
fascistoid. Mărturie a acestor revenants stau
personaje politice precum Corneliu Vădim
Tudor, a cărui prezență accentuată pe
posturile de televiziune ține de barometru
politic, sau Gigi Becali, care accesează stra-
turi joase ale libidoului naționalist-xenofob.
Care a fost natura acestor revoluții și ce a
condus la eșecul arhitecturii totalitare?
Tismăneanu remarca natura antiideologică
sau transideologică a acestor revoluții: „în
realitate însă, revoluțiile din 1989 prezintă
o situație total nouă în istorie: spre deo-
sebire de mișcările revoluționare anterioare,
ele au avut loc în absența unei doctrine
închegate prin lianți ideologicii
   în „Revoluția română și chipurile de-
crepitudinii“, politologul atacă două ches-
tiuni esențiale: soarta elitelor comuniste și
situația opoziției în România. Milenaris-
mele încorporate în ideologia marxistă și
descărcate peiorativ în adresele către statul
democratic, societatea bazată pe clase anta-
gonice, societatea „burghezo-moșierească“
„decadentă“, aflată în „descompunere“ sunt
deconstruite și reasamblate în tabloul ana-
litic-clinic al dezagregării elitelor comunis-
te. Avem un mic extras de prosopografie,
„mică galerie de chipuri ale decrepitudi-
nii“, „mic bestiar pre- și postdecembrist“,
care amintește de Arheoltgia terorii și de
excelenta Perfectul acrobat: Leonte Răutu,
măștile răului (Humanitas, 2008), portret
ideologic al stalinismului intelectual al unui

geniu al răului detașat pe fondul tabloului
de gen al elitelor comuniste, sau de Fanto-
ma lui Gheotghiu-Dtj (Humanitas, 2008),
în colimator intrând de data aceasta Paul
Niculescu-Mizil, Eugen Florescu, Dumitru
Popescu-Dumnezeu, Mihai Ungheanu, Ni-
colae Pleșiță, „un fel de Kaltenbrunner al
comunismului românesc“, și ultimul, dar
nu cel din urmă, Ion Iliescu, în încercarea
sa mistificatoare de a poza drept un Dub-
cek ă la roumaine. Existența unei revoluții
eroice și a unei restaurații, o simililovitură
de stat, nici ea după toate canoanele, a for-
țelor autoritar-birocratice care au încercat
să minimizeze programul revoluționar,
devine pentru Vladimir Tismăneanu o
matrice a tensiunilor care urmează momen-
tului 1989. Confruntarea celor două for-
țe în anii care a urmat a descris meta-
bolismul tranziției convulsionate către un
stat democratic, cu momente definitorii
Proclamația de la Timișoara, Piața Uni-
versității (aprilie-iunie 1990), mineriadele
succesive, regruparea nomenclaturii perpe-
tuând mentalitățile leninist-autoritare,
interesată în ocultarea memoriei. Cercetă-
torul acordă o importanță deosebită acestui
spațiu ideologic-rezidual, creuzet al unor
posibile mutații, subliniind responsabili-
tatea civică care-i revine intelighenției de
a controla magma unor potențiale to-
talitarisme.
   Aș încheia prin a spune că acest excep-
țional volum al lui Vladimir Tismăneanu
are o calitate specială pe care formidabila
capacitate de sinteză a autorului o reco-
mandă: cartea poate servi drept manual,
așa cum autorul oferă a nu știu câta oa-
ră prin lucrările sale o pedagogie civic-
liberală, refractară oricărui radicalism uto-
pic, a conceptului și practicii libertății.

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 13

lectvii


Uleie


Alonja intelectuală
a unui scriitor


Ion Bogdan Lefter


POET și eseist, autor și de
proză, Traian Ștef e un
scriitor complex, de o alon-
jă intelectuală aparte. Echi-
noxist prin formație, în pe-
rioada studiilor universitare
clujene, e unul dintre „pilo-
nii" echipei „postdecem-
briste" a revistei orădene

Familia, alături de loan Mo Ido van și Ion
Simuț. Cel dinții are un profil mai strict de
poet (face și recenzistică, preponderent tot
despre volume de versuri), al doilea e cri-
tic și istoric literar. Mai mult ca ei, Traian
Ștef e un intelectual cu apetit speculativ, de
unde mobilitatea formulelor adoptate: poe-
zie - de fină notație și reflecție, esențial-
mente livrescă - în Călătoria de ucenic
(1993), Femeia in roz (1997), Tandrețea
dintre noi (1999), Epistolele către Alcxandros
(20QA),Didascaliile (2007), proză în Orbul
și dintele de aur (2002, cu o ediție în ma-
ghiară în 2004), critică aplicată în micro-
monografia Leonid Dimov, scrisă în tandem
cu Viorel Mureșan (2000), și în alte oca-
zii revuistice, eseuri în Despre mistificare
(1998), Ridicolul (1998), Despre calitatea
umană (2000), Deficitul de prezent (Editura
Paralela 45, 2009, 212 p., la care mă refer
în continuare). Oricînd antologabil în re-
trospectivele poeziei echinoxiste și în cele
ale literaturii „valurilor" literare românești
din ultimele trei decenii, foarte interesant
și în proza sa „eseistico-poematică" (așa
calificată în subtitlul Orbului...), parabo-
lică, multiplu-stratificată, în linia lui Pound,
ca și Epistolele... sale, Ștef rămîne cel mai
caracteristic - probabil - în eseuri, adică
acolo unde alonja despre care vorbesc se
traduce într-o gamă tematică largă, din-
colo de focalizările literare.
    Indiferent dacă face excursuri sistema-
tice sau fragmentare, pe subiecte varii, și
cînd comentează evenimente sau cărți, și
cînd scrie liber, pornind pe firul cîte unui
subiect care-1 preocupă, colegul nostru pu-
ne în mișcare aceeași manieră: discurs grav,
înalt-conceptualizat, organizat în jurul ma-
rilor teme ale vieții, ale epocii, „umanizat"
de asumarea personală, cu trimiteri la situa-
ții concrete, din viața publică națională sau
din existența proprie. Tonul e calm, reținut.
Enunțurile - atent cîntărite. Nu retorica îl
interesează pe autor, ci mesajele, ideile. Ex-
celent scriitor, are o plăcută cursivitate a
frazelor, dar evită efectele calofile, jocurile
stilistice, cochetăriile, picanteriile (o singură
excepție, savuroasă: textul Despre stat, în


care face amuzante și totodată pline de
miez explorări lexicale și semantice). De re-
marcat sentimentul special de responsabi-
litate cu care Traian Ștef vorbește, cu cre-
dința că despre lucrurile majore nu trebuie
discutat cu ușurință și ușurătate, la re-
pezeală, ci cumpănit, căci cuvintele, opinii-
le, evaluările intelectuale au greutate.

CELE DOUĂZECI și șapte de texte aduna-
te în Deficitul de prezent, scrise de-a
lungul unui deceniu (au apărut în Familia
și în alte reviste din 1999 încoace), traver-
sează trei etape distincte din evoluția re-
centă a României: finalul perioadei de fali-
ment economic din anii ’90, revirimentul
pornit puțin înainte de trecerea pragului
2000 și boomul de după 2005, perioadă în
care s-a și produs, în 2007, intrarea țării
noastre în Uniunea Europeană.
    Cîteva eseuri din 1999-2000 sînt mar-
cate de un anume defetism necaracteristic
autorului. Să adaug și detaliul că Traian
Ștef e o personalitate publică activă în zona
Oradiei, și ca intelectual critic, și ca poli-
tician, mai întîi în Partidul Alianței Civice,
apoi în Partidul Național Liberal. S-a situat
- așadar - de partea construcției unei noi
Românii democratice, active, întreprinză-
toare, integrate în sistemul instituțional și
de piață occidental. Și-a avut - totuși - mo-
mentele de neîncredere și dezamăgire, după
cum se vede din texte precum Dominația
eterigenului și deconstrucția vulgară, în care
îl descoperim urmînd linia speculațiilor
substanțialiste în vogă în primele decenii
ale secolului XX și relansate după 1990:
„Românii au o nevoie substanțială de pro-
fetism" ș.a.m.d. (p. 19 sq.). Va face el
însuși critica specifismului autohton ca
„deconstrucție vulgară" a unui fond „orga-
nicist" tipic spațiului ortodox (cf. p. 23-
24), dar nici în acest punct discursul nu
poate depăși paradoxul tentativei de asu-
mare a spiritului critic, a gîndirii raționa-
liste, dar cu argumente în continuare esen-
țialiste. Se referise și la „fondul nostru
conservator, țărănesc" (p. 20), însă este -
de fapt - vorba despre un conservatorism
al diagnosticului, al atitudinii intelectuale
care îl formulează. Din punctul de vedere
al liberalului Ștef, e o impuritate, un balast
care ține pe loc analiza autentică a „speci-
ficului național" și a „stării de fapt". Nu
duce întotdeauna lucrurile atît de departe,
preocupat fiind nu doar de tema naționa-
lă, ci și de evoluțiile culturale, de ideologii,
de postmodernism, multiculturalism, alte-
ritate..., dimensiuni civilizaționale și men-
talitare relevante ale contemporaneității.
Printre eventuale lucruri discutabile, avan-
sează m Mimetism, modă, canon, Cultură
și valoare, Cultură și ideologie etc. multe
constatări și propuneri interesante. Intre
altele, se declară, ca tot liberalul, un opti-
mist (p. 48), chiar dacă mai departe va
recunoaște că, în ce privește construcția
culturală, nu poate fi „la fel de optimist" ca
Gheorghe Crăciun, Călin Vlasie și ca... au-
torul acestei cronici (p. 108-109); înregis-
trează modelul „luminist-liberal" promovat
de Adrian Marino (p. 37); pledează pentru
cultură, nu pentru „etnocultură" (p. 68
sq.); sau constată laMonica Spiridon nuan-
țe „radicale" care o apropie de „politica
statului național" tocmai cînd discută critic
despre „multiculturalismul radical" (p. 86-
87). în unele cazuri pornește de la cîte o
carte, de obicei de „culturologie", de pildă

Zece mii de culturi, o sirgură civilizație: Spre
geomodernitatea secolului XXI de Mircea
Malița (1998) sau Noua ignoranță și pro-
blema culturii de Thomas Konink (2000 -
ediția franceză; 2001 - traducerea româ-
nească), de la un grupaj tematic precum cel
despre multiculturalism din revista tîrgu-
mureșeană Altera sau de la notele de sejur
berlinez ale lui Mario Vargas Llosa apărute
într-o revistă germană (Deutschland), dez-
voltînd de fiecare dată glose personale,
utile, profunde. Dintre numele pe care le
mai citează din cînd în cînd: Nietzsche,
Ortega y Gasset, Vianu, Paul Ricceur, Jean-
Francois Revel, Nicolae Manolescu, Matei
Călinescu, Lucian Boia, Peter Sloterdijk...
    La un moment dat, într-un articol din
2002, Cultura de astăzi, mai bine, e marcată
detașarea de atitudinea cea negativă: „M-am
înscris și eu într-un curent critic față de si-
tuația culturală de astăzi. [...] De atunci în-
să am mai dormit cîteva nopți. Criticismul
meu în ce privește tineretul s-a mai domo-
lit" (p. 71). în consecință, intelectualul
public Traian Ștef va face - bunăoară - un
examen necruțător „reacționarismului", în-
tr-un text intitulat chiar Reacționarismul,
pornit de la analiza severă din Istoria civili-
zației române moderne a lui Lovinescu (p.
111-118), va discuta comprehensiv alterita-
tea în Celălalt (119-127) și, într-o serie de
eseuri în care regăsim maniera predominan-
tă în mai vechile cărți ale autorului, se va
ocupa și de teme mai „moraliste", de tipo-
logie psihologică: Mintea și soarta, Despre
comoditate, Despre certitudine și Despre un
anume cinism al certitudinii... Se produce
între timp și trecerea dincoace de pragul
2004-2005, cînd îl descoperim, în 2007,
excesiv de critic la adresa guvernării liberale
(p. 134-136); dar va considera „istoric" mo-
mentul intrării în uniunea continentală, în
întoarcerea la civilizația europeană (p. 163-167).
    Aș mai remarca trei articole din Defici-
tul de prezent. Cel mai ingenios, Mersul cu
trenul, extrage din respectiva situație deam-
bulatorie o mulțime de detalii relevante
tipologic, evocă episoade ceferiste (pățania
lui Mihai Dragolea cu un oșean dotat cu
horincă, pe un culoar de tren), alternează
particularul cu generalul, pînă la ideea că
„Trenul de călătorit împacă omul cu timpul
și cu spațiul, cu preajma"... (p. 196). Cele-
lalte două texte, la început și la sfîrșit, ca
niște „coperți" ale cărții, marchează două
solidarități intelectuale, scriitoricești și
umane: în deschidere, comprehensivele
note pe marginea unui volum de versuri al
colegului și prietenului loan Moldovan,
Inconfortul prezentului (p. 9-14 - minus
notele amintitului defetism față de „starea
națiunii"); și, la final, evocarea impresio-
nantă a lui Gheorghe Crăciun, după stin-
gerea acestuia din viață: Gheorghe Crăciun
sau responsabilitatea însăși (p. 203-207). Nu
va mai urma decît un mic portret al lui
Corneliu Coposu, probabil pentru a nu
încheia în atmosfera lumii literare o carte
mai degrabă de reflecție socioculturală,
politică, ideologică.
    Adică - pentru a închide demonstrația
- de alonjă intelectuală...
■
     Text publicat inițial on-line, în revista
     virtuală ArtActMagazine/
     www.artactmagazine.ro, nr. 34,
     9 septembrie 2009.

14 • APOSTROF



Chestionarul lui Proust

Prin bunăvoința dnei Frangoise Mohr, am intrat în posesia „Chestionarului lui Proust“,
completat olograf de Petru Dumitriu.
îi mulțumim dnei Franșoise Mohr pentru permisiunea de a-1 publica.
A



Quel ®st votre personnage histDrique favor!?

DOSAR

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 15

2

Vetre qualite preferee ches l’hojame?

Vetre qulite prefere* ehea la fcmmfi?

Voire vertu preferee?

Vetre occupatian pr^f^r^e?

Le principal trăit de ison caractere?

Ce que j’&ppr^elc Ic piua chea mes aiaie?

iion principal d^faut?

Quel semit mon plus grand mallieur?

16 • APOSTROF

DOSAR

1

Ce qne je voudraia Stre?

Lh CDuleur que jc nrHfbx-e?

Mes Eroine e Claris 1 'histalre?

Me s iLami favq ri ș ?

DOSAR

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 17

4

Le fait milltaire nue j'admire le piua?

La reforme que j'admire le plus?

Le ion de la nasture nue je voudraîa a.volr?

Etat present de mon eaprit?

Ma devise?

18 • APOSTROF

DOSAR

cu Ochiul
LIBER

Un roman „cu cheie"

  Constantina Raveca Buleu


SERIA DE autor „Normau
Manea“ a Editurii Poli-
rom din Iași ne oferă în
2009 romanul Vizuina, o
fericită reîntâlnire cu sofisti-
cata îmbinare de voci și
(auto)portrete multiple și
intertext exploatat abil, pro-
prie scriitorului. Reluările

pluriperspectivice ale unuia și aceluiași epi-
sod, departe de a perturba fluiditatea scrii-
turii, reîntregesc în stratificări succesive
portretele și destinele personajelor. Repo-
vestită de un alt personaj, aceeași secvență
adaugă un nou element în jocul de puzzle
al istoriilor personale și încearcă să aproxi-
meze impactul pe care Istoria îl are asupra
acestora. Paralel, referințele literare inte-
grate portretistic și destinai în țesătura ro-
manescă funcționează ca o hârtie de tur-
nesol, constituind, simultan, atât accente
puternice în profilul personajelor sau pre-
viziuni ale evoluției lor, cât și magice legă-
turi între oameni, cărți și destin.
    „Dimineață nouă, neîncepută. Brațul
lung și puternic, de magician, declanșează
scamatoria zilei.“ Prin aceste cuvinte, roma-
nul deschide perspectiva profund ludică și
deseori tragică a existenței umane precare,
pe o scenă controlată de instanțe supraor-
donatoare imprevizibile. Avataruri ale ace-
leiași identități sau personalități accentua-
te, lăsate să evolueze ficțional pe același
vector ca și în realitatea istorică în care sunt
originate (cum se întâmplă cu Mircea Elia-
de sau cu loan Petru Culianu, care apar în
roman sub măștile lui Cosmin Dima, res-
pectiv Mihnea Palade), personajele lui
Norman Manea intră pe rând sub incidența
concatenărilor magice ale destinului. Deși
elementul magic trimite direct la Mihnea
Palade, alias loan Petru Culianu, prima
prestație îi aparține lui Peter Gașpar, imi-
grant român transplantat în New York, adi-
că în „capitala pribegilor. A lunatecilor și
somnambulilor [...] Una dintre cele 777 de
minuni ale lumii“, unde oamenii sunt re-
duși la numere, după cum observă Lev Bol-
tanskî, taximetristul ex-sovietic. Lumea
Nouă, în care sovieticul și românul devin
americani, revendică o nouă identitate, care
se cere construită, la nivel ideal cel puțin,
pe o trăire exclusivă a prezentului.
   In ciuda determinării de a rămâne fidel
„devizei noii sale vieți: PREZENTUL", și de
a trăi în zodia iresponsabilității, Peter ajun-
ge, ca și ceilalți imigranți români, să fie
conștient de imposibilitatea eliberării de
forța condiționantă a trecutului și de con-

taminarea reciprocă în interiorul micii co-
munități academice disparate, deoarece
legăturile dintre ei sunt stabilite tot de tre-
cut, de anii petrecuți în România comunis-
tă, când întâlnirile studențești furnizau o
supapă culturală pentru paradoxalii „cap-
tivi ai lecturii". O privire în acest trecut
clarifică natura relațiilor dintre oameni:
„Lectura însemna izolare și cod, jubilația
asocierilor secrete contamina rapid, mi-
crobul speranței prolifera [...] efectele
mistificatoare ale izolării îi solidarizau, în
acei ani, și în acel loc, pe captivi". La o ase-
menea întrunire, dedicată lui Borges, labi-
rintul și libertatea sunt supuse unei dez-
bateri cu bătaie lungă în economia traseelor
existențiale ale protagoniștilor: Palade are
premoniția asasinării sale și o comentează
prin referiri la opera lui Borges, iar Peter
Gașpar, sub spectrul executării lui Palade și
al recenziei despre ultimul volum de me-
morii al lui Dima (care scandalizase în Pa-
trie și trezise suspiciunea că el, evreu fiind,
ar fi scris recenzia din răzbunare), trăiește
paroxistic amenințarea borgesiană din bile-
tul primit la colegiu (tăiat din: „«The next
time I kill vou» said Sharlach, «I promise
you the labyrinth made of a single straight
line wich is invisible and everlasting» [...]
«The next time I kill you» replied Sharlach,
«I promise vou that labyrinth, consisting
of a single line wich is invisible and incea-
sing»"), disecă la nesfârșit implicațiile
cuvântului labirint (categorie esențială în
sistemul lui Dima) și se implică într-o
ramificată anchetă polițienească, până în
momentul în care totul se destramă într-un
joc (Loteria Babylon) pus la cale de o stu-
dentă din Sarajevo. Ocolind comploturi
ancorate cultural și punctate simbolic,
moartea sosește însă pentru el abia cu aten-
tatul din 11 septembrie 2001.
    Poreclit Mynheer în „cafeneaua literară
balcanică și socialistă", după titlul singuru-
lui text (posibil subversiv, codificat) publi-
cat de el în anii de „fericire legiferată",
Peter se întregește identitar printr-o stranie
fuziune cu Mynheer Pieter Peeperkorn,
straniul olandez dinAIwraf^ vrăjit al lui
Thomas Mann, dovadă că în cazul său
„hazardul complicitase cu biblioteca". Su-
prapunerea este escaladată în amintirile și
speculațiile lui Augustin Gora, proroc in-
voluntar și livresc al dispariției lui Peter.
„Unde ești ? Ai ajuns aici, în America, pe
lumea cealaltă? [întreabă Gora, iar] Strigo-
iul confirmă: da, venise mai demult, cu o
bursă de doctorat la New York University."
„Vorbea despre sfârșit - ni se spune -, nu
despre început, despre ieșirea dintr-o situa-
ție, nu despre intrarea într-o alta. Despre
plecare, nu despre destinație.“
    Personalitate creată de o diferență ma-
gică, obsedată de sfârșitul lumii al cărui
centru este, Peter împrumută de la dublul
său livresc inclusiv mania silabisirii cuvin-
telor-cheie în destinul său, ^i-chi-dat^ fiind
semnificativ în acest sens. „Nu revendic un
nou loc - mărturisește Peter însuși -, mă
eliberez de cel vechi. Jocul de-a v-ați ascun-
se lea cu moartea, pe alt teren decât vechiul
țarc." „Ființă intangibilă" în etichetarea lui
Bedros Avakian (președintele congresului
despre genocidul armean, sensibil la istoria
Holocaustului din care făcuseră parte și pă-
rinții lui Peter), Peter Gașpar performează
detașat acest joc cu moartea, demonstrând
o „supunere fatalistă la hazard", concreti-
zată într-o atitudine de resemnare oarbă
la tot ceea ce mesagerii destinului său îi


oferă. Numiți invariabil Larry și numero-
tați în ordinea ivirii lor, acești mesageri
îi creionează secvențial biografia, unul din-
tre ei, Larry doi, un ziarist căruia Cosmin
Dima i-a fost profesor, determinându-1 să
scrie o recenzie la ultimul volum de memo-
rii al profesorului și forțându-1 la o privire
analitică în problema acuzelor de nazism
aduse savantului. O eventuală explicare a
cazului Dima vine din reflecția profesoru-
lui Gora:

    Doar se credea genial, nu conta dacă recu-
    noștea și cerea îngăduință, uitare. Dar ca
    să ceară iertare, trebuia să creadă în ceva.
    Credea doar în sine! In suprema sa dotare,
    suprema lui strălucire. Geniul, comparabil
    doar cu geniile, dar incomparabil! Intangi-
    bil, generos, deasupra, în eter. Ar fi însem-
    nat să-și ceară iertare sieși. Beția vanității.
    Amoral, deasupra profanului.

Moartea se insinuează obsedant și în dis-
cursul lui Cosmin Dima (,,Moartea, Supre-
mă! Domnește peste tot"), însă în cazul
său, reflexul specialistului în mitologie gă-
sește și pandantul pozitiv: existența ca pri-
vihpiu și situația extremă ca șansă de învăța-
re a stratipiei înnoirii. Cuplul format din
Cosmin Dima și Mihnea Palade atrage
atenția grație transparenței biografice ca-
re-î face ușor recognoscibili pe Mircea
Eliade și loan Petru Culianu. „Maestrul
Dima avea, evident, o putere hipnotică asu-
pra ucenicului vrăjit de magie și mistere",
atras tot mai mult de „ars combinatoria".
Când Palade și Gora descoperă „ambi-
guitățile" și trecutul legionar ale lui Dima,
admirația ucenicului față de maestru gă-
sește în focalizarea asupra prezentului o
posibilitate de eludare a dilemelor de ordin
moral: „Căderile de inteligență și morali-
tate, din urmă cu jumătate de veac? Nu-s
prezentul - decide el - Dacă trecutul nu-i
clar, prezentul este: cărturarul e un om al
cărților, nu al disputelor de stradă". Dis-
tanțarea de maestru se produce abia după
moartea acestuia, când Palade,

    obsedat de profeții sociale, cataclisme per-
    sonale, șarade sexuale, interoga astrele. Se
    îndepărtase de comunitatea exîlaților, publi-
    ca texte vitriolice antinaționaliste în presa
    din exil. Ataca, săptămânal, ideologia pa-
    trioților naziști și comuniști, din post-na-
    zism și din post-comunism.

Urmează apoi amenințările telefonice, vio-
lențele și pachetele stranii, apoi asasinarea
sa abia menționată în presa americană, dar
cu impact uriaș în România.
    în discursul profesorului Augustin
Gora, reactualizarea hermeneutică a expe-
riențelor semnificative din trecut fuzionează
subtil cu notarea trăirilor intense ale pre-
zentului și revelează treptat tabloul existen-
țelor individuale puternic condiționate de
fluxul general al lumii. Adevărată arhivă de
oameni și cărți, titular al unei rubrici inti-
tulate „Necrolog", Gora dezvoltă o întreagă
filosofie a necrologului ca „memoriu adre-
sat posterității", dar și ca generator al unei
distanțe benefice între realitatea imediată și
cea fictivă, „mai imediată". El „se profe-
sionalizase, învățase să întrețină buna dis-
poziție a celor rămași în viață: farsa numită
biografie devine necrologul-farsă". Simul-
tan tehnică escapistă și formă de conser-
vare, necrologul se convertește treptat în-
tr-un exercițiu de ficțiune și atunci când

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 19

povestește un asasinat individual, și atunci
când devine „Necrologul Planetei“ (la 11
septembrie), conversie cât se poate de
explicabilă în cazul unui om care „nu cre-
dea decât în cărți“.
    în ultimă instanță, Vizuina lui Norman
Manea este un roman „cu cheie“ despre
reconstrucția identitară prin expatriere. Un
roman în care istoria devine prezent, în
perimetrul unor condiționări culturale ca-
re transcend Timpul.





O sarcină comună:
noua întâlnire a
Europei cu iudaismul


Ana Pantea

D întotdeauna, una din
responsabilitățile majo-
re ale ființei umane a con-
stat în concretizarea unor
acte ce depășesc biografia
proprie, înlesnind drumul
comunității sale spre un
viitor mai bun. Generația
noastră, a celor ce vin după

drama Shoah-uhii, are însă o menire dublă,
o menire greu de îndeplinit. Ea constă nu
doar în proiecția unui orizont ce are să vi-
nă, ci și în asumarea unui trecut pe alocuri
dezonorant. Cum pot fi oare depășite dra-
mele secolului douăzeci altfel decât prin-
tr-un memento ce este, totodată, o rugă
pentru antecesori, pentru cei de acum și
pentru cei încă nenăscuți?
    Volumul filosofului Andrei Marga, Fra-
ții mai mari: întâlniri cu iudaismul (Bucu-
rești: Editura Hasefer, 2009), dorește, cred,
să transgreseze convențiile temporale, prin-
tr-o întoarcere la trecut, dar adresându-se
generațiilor viitoare. Mai mult, această fru-
moasă carte este și o transgresare a concep-
țiilor culturale conservatoare ce separă arti-
ficial culturi și comunități care au coexistat
mereu în spațiul european. Autorul declară
programatic că se angajează într-o „căutare
de a regăsi și a reliefa osmoza culturală din-
tre iudaism și creștinism, europenitatea
noastră culturală și contribuția majoră a
evreilor“ (p. 8). Altfel spus, cartea vorbește
nu doar despre evrei, ci și despre noi cei-
lalți, europenii nonevrei, care trebuie să
asumăm rădăcinile culturale multiple ale
continentului nostru.
    De fapt, cele cinci capitole ale lucrării
pot fi citite în două direcții, oferind două
perspective distincte asupra problematicii.
Cititorul cuminte, cel ce urmează secvențele

în ordinea propusă de autor, va descoperi
cinci etape care se articulează într-un întreg:
tratarea teoretică a unor aspecte legate de
iudaism (Capitolul I); întâlniri concrete cu
iudaismul (Capitolul al II-lea); reflecții per-
sonale asupra operelor lui Carol lancu și
Robert Wistrich (Capitolul al III-lea); dia-
loguri cu mari personalități evreiești euro-
pene (Capitolul al IV-lea); copii după acte
fondatoare instituționale care au avut me-
nirea de a facilita cercetarea și dialogul cu
iudaismul (Capitolul al V-lea). însă, dacă
citim cartea de la sfârșit la început, vom
înțelege mai bine cum se nasc reformele
instituționale, cum se precipită în ele mul-
tiple viziuni, lecturi, experiențe personale
și dialoguri cu intelectuali de marcă ale
celui ce inițiază aceste decizii. Ambele căi
de lectură sunt oportune, ambele oferind
un plus pentru comprehensiunea autorului
Fraților mai mari.
    Importanța recentului volum publicat
de Andrei Marga nu rezidă într-un update
conceptual și instituțional. în Frații mai
mari ni se argumentează concludent că Eu-
ropa va depăși crizele profunde pe care le
traversează doar prin regândirea ariei „în-
tâlnirilor culturale. Reducerea democrației
la proceduralism și a multiculturalismului
la o simplă conexiune culturală poate doar
degrada valorile vechiului continent și re-
duce șansele înnoirii sale.

    In această situație, în care democrația trebuie
   asumată mai mult decât „tehnică“ de alege-
   re periodică a liderilor, deci ca „formă de
   viață“, în care multiculturalismul trebuie asu-
   mat mai mult decât drept coexistență a cul-
   turilor diverse, deci ca o valoare însufleți-
   toare pentru creație, este nevoie, tot mai
   probabil, de noi viziuni. Teza mea, cea de a
   cpta, este că nu se poate depăși criza de moti-
   vație, in fapt paralizarea, relativă sau substan-
   țială, a inițiativelor indispensabile făiă noi vi-
   ziuni universaliste. (p. 115)

Noul universalism propus de filosoful
Andrei Marga refuză generalizarea simpli-
ficatoare, aclamând structuri generative,
mereu noi și mereu mai complexe ale mo-
dernității târzii, structuri în care rădăcinile
multiple ale Europei sunt valorizate în mod
egal. „Dar, pentru acest nou universalism,
tradițiile iudaismului și tradițiile creștinis-
mului continuă să constituie «rădăcini» ce
nu s-au pierdut, între timp, în molozul is-
toriei, ci rădăcini vii, din care se înalță noii
măslini ai speranței¹¹ (ibidj.
    Sintagma „frați de predilecție^ - ca frați
mai mari ai creștinilor, impusă simbolic de
loan Paul al II-lea - a devenit una ce mar-
chează noua paradigmă filosofică în care a
fost gândită relația dintre cultura evreiască
și cea creștină. Iar pasul important realizat
în filosofia românească, prin apariția volu-
mului Frații mai mari, constă în depășirea

unei paradigme impuse de Constantin Noi-
ca. în Jurnalul filozefie, Noica s-a oprit la
dialectica fiului risipitor și a fratelui acestu-
ia, negând posibilitatea unei judecări etice
a celor doi frați. Relația lor se putea gândi,
potrivit lui Noica, doar prin apel la trans-
cendent, prin Tată, precizând totodată că o
iubire frățească nu este, de fapt, posibilă în
mod autentic. Relația dintre frați era văzu-
tă, în Jurnalul filozefie, mai degrabă prin
parabola lui Cain care-1 ucide pe Abel:
„Suntem țara lui Cain în care Abel n-a mu-
rit încă de tot“ (Constantin Noica, Jurnal
filozefie, București: Editura Humanitas,
1990, p. 15). Andrei Marga propune însă
o nouă perspectivă culturală, gândind re-
lația fraților „întru“ credință fără apel
la răpunerea unuia dintre ei sau la o dialec-
tică ce ar impune în cele din urmă doi poli
ireconciliabili. Filosoful contemporan are
în vedere un plan diacronic, al căutării in-
fluențelor reciproce ale iudaismului și
creștinismului, mizând pe reconstrucția
unei conlucrări benefice ce ar favoriza o
Europă cu rădăcini plurale și cu un viitor
multicultural. A venit momentul pentru
desprinderea de paradigma Abel-Cain,
dominată de paranoia unui etern Abel
prezent printre noi. Nici obsesia căutării
unui etern vinovat nu mai face față noilor
realități culturale.
    Volumul lui Andrei Marga ne vorbește
despre cooperarea și angajamentul comun
al iudaismului și creștinismului, dorind
a împlini idealul unei Europe realmente
comune. Autorul ne îndeamnă să iubim di-
versitatea și culorile pestrițe ale acestui
vechi continent, propunând ca armă pen-
tru câștigarea păcii puterea dialogului, un
dialog autentic asemeni acelor dialoguri pe
care Andrei Marga le-a întreprins cu perso-
nalități de marcă, precum Rene-Samuel
Sirat, Robert Wistrich sau Eveline Good-
man-Thau. Prima femeie rabin din Austria
declară la sfârșitul volumului:

    Consider că secularizarea are nevoie de o
    reformă suplimentară - anume, întâlnirea cu
    tradiția iudaică, o tradiție care știe că, chiar
    dacă nu există Dumnezeu, chiar dacă nu
    există preoți, chiar dacă nu există profeți,
    chiar dacă Mesia nu a venit, eu trebuie să
    trăiesc în istorie, eu sunt acea persoană care
    apără cetatea lui Dumnezeu, (p. 247)

Cred, la rândul meu, în adevărul acestor
afirmații: responsabilitatea pentru viitorul
mai bun al cetății trebuie să o asumăm fie-
care dintre noi.


    Cărți primite la redacție


• Nicolae
Manolescu,
Viață și cărți:
Amintirile unui
cititor de cursă
lungă, Pitești:
Paralela 45,
2009.

• Ion Bogdan
Lefter și Călin
Vlasie, coord.,
Nicolae
Manolescu - 70,
Pitești: Paralela
45, 2009.

• Ion Bogdan
Lefter, Nicolae
Manolescu: De
la cronica lite-
rară la Istoria
critică..., Pitești:
Paralela 45,
2009.

• Mircea
Handoca,
Mircea Eliade și
contemporanii
săi, București:
Lider, 2009.

20 • APOSTROF

amiiuaiAi

   Sexul pe românește

Ovidiu Pecican

SĂ FI apărut în vremea
copilăriei mele un in-
strument de informare cum
este lucrarea Rodicăi Ma-
crea și a Ioanei Micluția,
Dicționar de sexoligie (Iași:
Ed. Polirom, 2009, 550
p.), mult timp economi-
seam, iar lecturile mele din

Ion și Răscoala de Rebreanu ori din Mai-
danul cu dragoste de G.-M. Zamfirescu ar
fi rămas în limitele unor intenții de instrui-
re nemistuite de curiozități colaterale.
Fiindcă nu a apărut însă pe atunci, mă
bucur că a apărut acum, într-o altă vârstă -
inclusiv culturală, a mea și a națiunii -,
când încă totuși nu m-am îndepărtat atât
de mult de cele lumești încât să-mi fi pier-
dut cu totul pasiunea devorării paginilor
lexicografice de care vine aici vorba.
   Bine că a fost scris acest dicționar nu
doar pentru că așa ceva nu a cunoscut bibli-
ografia românească de până acum, nici cea
specializată, nici cea destinată marelui pu-
blic. Efectele acestei absențe de până azi
le știm și le simțim încă: vorbirea despre
sex și sexualitate în limba română sună tri-
vial, vulgar, deplasat, este lipsită și de ele-
ganță, și de precizie. Mai grav decât atât,
nu permite descrierea corectă de simptome,
în caz de nevoie, nu face loc diagnozelor
adecvate, ba chiar lasă în întuneric o lume
din afara clinicilor și a sexologiei ca disci-
plină de studiu, aducând în fața chirurgilor
- sau, mai grav, la morgă, Doamne ferește!
- o serie de experimentaliști dintre care
doar unii sunt duși cu pluta, ceilalți caută
satisfacerea unor nevoi fundamentale în
maniere riscante, nepermise sau neomolo-
gabile (încă?). Cel puțin eu m-am săturat
de buletinele de știri televizate după-amia-
za, pline de orori care implică o sexualitate
pe care judecătorii o socotesc deviantă și
care, scăpată din hățurile practicilor civili-
zate, în cunoștință de cauză, cu asumarea
deplină a răspunderii și cu consimțământul
partenerei sau al partenerului, creează si-
tuații imposibile și reduc omul la condiția
lui animală.
   Salut, apoi, concepția care prezidează la
alcătuirea volumului celor două distinse
specialiste în psihiatrie, care și-au focalizat
interesul - și instituțional -, de câțiva ani
buni, asupra studiului sexualității. Pe lângă
termenii strict medicali, pe lângă ceea ce
îi sună, adeseori, ageamiului drept o inutil
de complicată păsărească științifică, apar
rubrici dedicate explicării unor termeni cul-
turali prin excelență, făcând legătura între
nevoile primare și proiecțiile spirituale, ar-
tistice, intelectuale pe care acestea le-au ge-
nerat de-a lungul timpului. Din acest punct
de vedere, este de sperat că editura va ține
seama, la o viitoare reeditare - mă gândesc
deja la ea pentru că dicționarul pare să se fi
volatilizat din librării la puțin timp după
expunerea pe rafturi -, de nevoia de a
include fotografii, elemente de grafică
științifică (tabele, schițe anatomice etc.)
și reproduceri de artă (grafică, tablouri,
sculpturi), transformând efortul erudit și
didactic de explicitare a atâtor termeni
(circa 3000) și într-un prilej de instruire
și delectare vizuală. într-o lume nu nea-
părat extern de instruită, statistic vorbind,
în care destui adolescenți, tineri și chiar

oameni de alte vârste mai confundă, nu o
dată, vulva cu uretra, astfel de ghidaj cu
ajutorul ochiului rămâne un deziderat. Cu
siguranță că autoarele s-au gândit la nevoia
de el, dar cunoscând imperativele eco-
nomice - menținerea prețului lucrării la un
nivel anume de accesibilitate - și constrân-
gerile momentane (criza economică) pe
care le poate avea în vedere investitorul în
cultură, îmi vine să cred că eliminarea din
start a unei asemenea opțiuni s-a putut face
numai de către editor.
    Șocul cultural pe care îl aduce o apariție
de acest fel - la aproape jumătate de secol
după revoluția culturală din Occident și
într-un moment când furia nihilistă a SIDA
pare periclitată de ultimele descoperiri -
este să constați ce bogăție terminologică,
ce diversitate de preocupări, ce uluitor de
complexe manifestări cunoaște pulsiunea
sexuală a omului. Manifestare privilegiată
a instinctului vital, poartă a intrării umane
în ființă, sexualitatea merita o asemenea
recapitulare amplă, simfonică. S-ar putea ca
în câțiva ani domeniul să arate cu mult
altfel, ținând seama de apariția donării ca
posibilitate de reproducere asexuală și de
fecundarea in vitro, de alchimia genetică
menită să prelungească viața cât este ne-
cesar sau să schimbe caracteristicile de sex
și de gen sociocultural, apelând și la chirur-
gie. Suntem, cum se poate înțelege, într-un
punct de răscruce, în miezul unei noi revo-
luții care, fiind una a condiției ontice a
omului, rămâne, nu mai puțin, și una a se-
xualității și reproducerii umane. Sexul vir-
tual, dar și nanorobotica, omul bionic,
noile cenzuri sociale și tehnologice, castra-
toarele feminisme și masculinisme în plină
confruntare - deocamdată mai mult aiurea
decât la noi - arată că războiul tradițional
al femeilor cu bărbații ar putea deveni cu
totul altfel. Teritoriul este imprevizibil, răz-
boiul pentru prezervarea umanității din om
a ajuns să se ducă și pe acest tărâm, care
abia într-un plan secund rămâne unul etic.
Deocamdată însă, privirea trece cu surpriză
de la „fantasme de sarcină^ la „fard“ și „far-
mece de dragoste^, pentru a ajunge la
„fascie a lui Buck“, la „fascie Colles“ și „fas-
cinație a iubirii“. Este aici, la p. 195, unde
am deschis cartea la întâmplare, tot vechea
lume „naturală“ a iubirii omenești, cu cele
două sau mai multe versante, cel al apro-
pierii fizice și cel al apropierii spirituale,
sufletești; presărate cu detalii anatomice și
delicioase bagatele ornamentale... Te simți
încă într-o anume siguranță.
    Remarc efortul izbutit al autoarelor de
a da și definiții cât mai succinte, expresive,
limpezi, de a facilita înțelegerea textului
pentru aproape orice nivel de instruire. Es-
te un lucru important, care va putea fi mă-
surat la deplina lui valoare abia în anii ce
vin. De cealaltă parte, oriunde a fost ne-
cesar apar trimiterile etimologice la ter-
meni, în primul rând la cuvintele grecești
și latine din care se trage cuvântul româ-
nesc, dar și la celelalte limbi din care am
împrumutat, în efortul de a aclimatiza rea-
litățile unui nivel modern al cunoașterii.
Avem astfel și aici un nivel superior al cu-
noașterii propuse, iar cei interesați pot
deveni mai mult decât cunoscătorii pro-
blematicii specifice a volumului, verifi-
cându-șî apetitul pentru filologie, istoria
cuvintelor și delicioasele alunecări prin
timp ale acestora.
    Nu am subliniat fără motiv acest aspect.
Este un mod de a observ a - fie și en passant






- asumarea unei eredități personale și cul-
turale, având în vedere că autoarele sunt
fiica și, respectiv, nepoata marelui filolog și
istoric care a fost Dumitru Macrea. Proce-
dând dinastic - noblesse oblige! semna-
tarele cărții nu greșesc. Există o aristocrație
a meritului și a vocației culturale cel puțin
la fel de importantă ca și cea a sângelui. Mă
bucur să constat că există locuri și momen-
te când, în pofida timpurilor și contextelor
mai puțin prielnice, ea este deplin onorată.






O etică a salvării

Francisc Baja

ORICE RECONSTITUIRE a
trecutului e dintru în-
ceput dovada faptului că
ceva s-a pierdut. Anume că
avem în fața noastră un eșec
al prezentului, ce este mai
puțin permeabil la vocile
trecutului, care își resimbo-
lizează geografia cotidiană

nemaiținând cont de antecedența unor tra-
diții care și-au pierdut privilegiile misteru-
lui. O asemenea carte ne propune Mircea
Mihăieș -Deipre doliu: Un an din viața lui
Leon W, Iași: Polirom, 2009 -, impunân-
du-și o temă și un personaj al cărții, și
implicit un travaliu hermeneutic, ce sin-
gularizează un om și trăirile sale în cadrul
societății mecanicizate americane, un per-
sonaj care are un nume, Leon Wieseltier,
care a scris o carte, Kaddisb, și care este
prins în păienjenișul interpretărilor, pri-
zonier al cărților citite, martor al propriei
suferințe și călător în lumile care au mar-
cat tradiția kaddisb-uhii, anume a doliului
după cel ce i-a fost tată și va rămâne astfel.
   Volumul ni se prezintă sub forma inti-
mistă a comentariilor și analizelor făcute
pe marginea cărții scrise de către Leon
Wieseltier, în care ne regăsim brusc plon-
jați, fără pregătiri prealabile - nu că am
avea nevoie -, într-o lume a derutei și a
certitudinilor amânate, când ni se spune că
atunci „Când moare un înțelept, toți sunt
rudele lui“. Propoziția în sine nu e relevan-
tă pentru destinul cărții, în schimb este
pentru L. Wieseltier, ce tocmai își îngro-
pase tatăl și este nevoit să reflecteze asu-
pra propriei suferințe, suferință care este
doliu, dar un doliu care se află încă ne-
clarificat, ce gravitează încă între obligație
și tradiție, unde îl găsim pe L. Wieseltier
de la început străduindu-se să pătrundă
limbajul înțelepciunii, valorificând senti-
mentul că moartea răscolește și naște
tulburare, ajungând chiar să se întrebe „La
ce bun filosofia dacă există durere ?“, iar
răspunsul îl va căuta neîncetat pe parcursul
unui an întreg, când existența lui se va
reduce la o „navetă între sinagogă, ceai-
nărie și bibliotecă“, o căutare furibundă a
mesajului pierdut, dezbătând în oceanul
propriei însingurări cu rabinii de pe vremea
cruciadelor, răbufnind împotriva indife-
renței contemporanilor, a reformatorilor, a
minimaliștilor tradiției, a celor ce „peti-
cesc“ tradiția, cosându-și pe haine petice pe
care, la momentul oportun, îndeobște al
morții semenului, să le rupă în semn al

A

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 21

mâniei - tradiția le cere să-și rupă hainele
cele bune protestând împotriva celor
ce trădează, polemizând ironic cu auto-
ritățile rabinice ale altor epoci, apoi cri-
ticând shul-ul ce devenise întru totul o
„lălăială generală pseudohasidică" sau
revoltat de interdicția dată - a câta oară?
- femeilor de a spune kaddisb-\A, căci nu-i
așa?, ele suferă de un exces de lascivitate.
   Pierdut în acest „zig-zag înnebunitor
între concepte și halucinații intelectuale",
ce se suprapune travaliului durerii, și care,
astfel sublimat, devine travaliu intelectual,
știindu-se amenințat de primejdia tăcerii,
adică de simpla utilizare ca instrument
monologat a kaddisb-uhii, L. Wieseltier
caută să înțeleagă kaddish-vl, care nu este
o simplă tehnică de alungare a durerii, ci
și un mijloc de resimbolizare a relației
dintre tată și fiu într-o nouă morală, o etică
a salvării, dar a cărei datorie îi aparține
exclusiv fiului, căci „fiul își absolvă tatăl,
tatăl nu-și absolvă fiul".
   în privința celei de-a doua părți a cărții,
Doliul: Mod de întrebuințare, cu succinte
apariții ale unor nume de antropologi, psi-
hanaliști sau etnologi, trebuie să mărtu-
risesc că suferința, ca spațiu al ultimei su-
biectivități, poate înnobila spiritul sau ne
poate înnegura orizontul. Doar aici pot
găsi expresia subiectivității lui M. Mihăieș,
în momentul în care se decide să arunce
peste bordul raționalității toți psihanaliștii,
intr-un gest explicabil de furie, acceptând
o viziune a unei „psihologii literare", lă-
sând deschisă ușa dialogului doar antro-
pologilor, probabil din cauza excesului de
metaforizare pe care textele lor îl oferă,
autorul însuși dezvăluindu-ne preferința
pentru „explicații cu tentă poetică".






Paradoxuri
și interogații
Iulian Boldea

CONVERSAȚIILE „BERLI-
neze" din România
noastm de Virgil Nemoianu
și Sorin Antohi (Editura
mnlr, 2009) relevă, dinco-
lo de eterogenitatea subiec-
telor abordate, o temă cen-
trală, recurentă, o temă care
revine obsedant în derularea

expunerii dialogice: aceea identitară. Legi-
timarea apartenenței la cultura și la menta-
lul românesc, modelul spiritual la care a
aderat intelectualul român plecat mai apoi
peste ocean, aporiile ideologice care au
marcat cultura românească, problematica
exilului, problemele legate de meditația re-
ligioasă, interogațiile cu privire la feno-
menul globalizării și la relațiile României
cu Occidentul sau cu Statele Unite, toate
aceste toposuri se regăsesc în această carte
marcată în gradul cel mai înalt de fervoa-
re a argumentației și de luciditate, de rațio-
nalitate și de pasiune. în Cuvânt-înainte,
Sorin Antohi își motivează propriul de-
mers, insistând asupra actualității temelor
și subiectelor abordate în convorbirile cu

Virgil Nemoianu, care s-au desfășurat la
Berlin, în perioada 17-21 iunie 2005:

    Cartea de față documentează așadar o întâl-
    nire veche de câțiva ani (în plan subiectiv, ea
    fixează foarte bine și starea noastră de spirit
    de atunci), dar a rămas la fel de actuală în
    privința marilor sale teme, devenind o măr-
    turie de istorie recentă în privința detaliilor
    unor evoluții trecute care nu trebuie uitate,
    cel puțin fiindcă tranziența actualității ime-
    diate și notațiile „la cald" se cer integrate,
    prin depășirea regimului lor specific de isto-
    ricitate, în fenomenologia devenirii noastre
    pe termen mediu și lung.

Prima parte a cărții, Formarea unui umanist
in România anilor 1940-1960, urmărește,
prin prisma unor rememorări care, dincolo
de caracterul lor inevitabil subiectiv, se im-
pun prin rigoarea expunerii, principalele
etape ale devenirii intelectuale a viitorului
critic și teoretician al literaturii, născut și
crescut „intr-un mediu în care cărțile erau
peste tot, erau tot soiul de cărți, în tot soiul
de limbi, la tot soiul de niveluri". Lectura
devine, în fond, pentru tânărul Nemoianu,
o cale de acces spre un spațiu al (d) eliberă-
rii spirituale, într-o lume a aridității cultu-
rale și a dogmatismului, o modalitate de
refugiu și de articulare a unui „sistem alter-
nativ față de lumea comunistă care ne do-
mina". întâlnirea cu cerchiștii (Negoițescu,
Doinaș, Regman, Balotă, Radu Stanca,
I. D. Sîrbu) va reprezenta pentru Virgil
Nemoianu un moment de referință în mo-
delarea de sine; tânărul intelectual regăsește
la cerchiști un fapt considerat de importan-
ță excepțională, anume

    un raport arme>nios între ideile tradiționale,
    pe care eu credeam că numai „burghezii"
    pot să le aibă, și că în lumea literară ele nu
    pot să existe, și pe de altă parte o deschidere
    spre modernism, spre progres, spre experi-
    ment, spre avangardă, spre lucruri de felul
    ăsta. Deci legătura asta, dialectica asta între
    tradiție și inovație mie mi se părea extra-
    ordinară.

Modernizările și demodernizările României,
al doilea capitol al convorbirilor, reprezintă
o schiță aplicată de istorie a mentalităților
românești, de la primele semne firave de
modernizare a „elementului local, indigen,
fără a-1 nimici", datând din secolul al XIX-
lea. O afirmație paradoxală, dacă nu chiar
șocantă, a lui Virgil Nemoianu, se leagă de
Unirea de la 1918, care, în ciuda efectelor
sale benefice incontestabile, a avut și „o
parte negativă":

    Aici am să spun un lucru care știu că îl va
    șoca pe aproape oricare cititor din România.
    Anume: există și o parte neagră a unificării
    naționale de după Primul Război Mondial.
    Vechiul Regat începuse într-adevăr, cum
    spui, o instituționalizare sau cristalizare a
    modernizării. Existau o serie de lucruri bine
    așezate, o burghezie care era în curs de dez-
    voltare, o viață care avea dulceața ei. Asta
    e realitatea. Simultan, dincolo de Carpați,
    exista de asemenea o lume bine așezată, în
    tradiție Bicdcrmeyer, era o burghezie cu
    băncile ei, era o țărănime independentă,
    uneori bogată, era un sentiment al legalității,
    o toleranță, bunăoară între ramurile orto-
    doxă și grcco-catolică (ceea ce mai târziu nu
    s-a mai întâmplat). Ei bine, unificarea, nu
    vreau să spun că a fost un lucru rău istoric,
    dar a avut și o parte negativă, fiindcă a zgu-
    duit un pic prea tare lucrurile care în cele
    două jumătăți erau de fapt binișor așezate și


    mergeau pe o matcă bună și sănătoasă. E un
    lucru care trebuie luat în considerație. Nu
    tot ce ține de unificare a fost ceva frumos
    sau admirabil.

Disincroniile pe care le observă cei doi in-
terlocutori în evoluția culturală de după
1989 se referă la emergența unui mare nu-
măr de publicații, la proliferarea unor in-
stituții culturale sau academice, fapte care
au avut darul să conducă la producerea
unei adevărate confuzii axiologice. Pe de
altă parte, asimilarea fără discernământ a
unor produse ideologice sau epistemo-
logice occidentale a produs deformări, imi-
tații lipsite de orizont și de respirație teo-
retică, precum și o blocare a șanselor unei
deschideri autentice și faste a orizontului
cultural. O astfel de realitate ce vădește
precaritate în gândire și servilism con-
ceptual se regăsește și în politică. Sorin
Antohi observă că „România este un te-
ritoriu periferic în care se înfruntă versiu-
nile radicale până la caricatură ale unor idei
și ideologii care în contextul lor natural
de existență, chiar când devin rigide, sunt
parcă mai puțin pernicioase", în timp ce
Virgil Nemoianu consideră că

    dacă te uiți la spectrul gândirii politice și al
    practicii politice românești, el apare ciuntit.
    Merge de la stânga până la centru-stânga,
    aproximativ, deci este de fapt îngust. Nu că
    nu cuprinde dreapta, dar nici măcar centrul
    nu este ca lumea reprezentat în acest evantai
    al gândirii ideologice și al practicii politice.
    Asta e o chestiune gravă.

Dialogurile despre Exilați, emigranți, remi-
granți, despre Intelectuali, politicieni, insti-
tuții, despre Biserici, religie, politică sau
despre direcțiile noi în cultura românească
trezesc interesul printr-o regie adecvată a
dozajului de argumentație logică și de
spirit confesiv, prin relevanța substratului
ideologic, de cea mai durabilă calitate, pe
care îl conțin aceste convorbiri animate, nu
de puține ori, de suflu polemic, de ardența
unei reactivități cu finalitate mobilizatoare
și constructivă. Nu sunt trecute cu vederea
tarele societății și culturii românești, defi-
ciențele etice și inflamările ideologice ca-
re s-au manifestat de-a lungul timpului la
noi, momentele de entuziasm pletoric și
cele de abulie, de recesivitate ori de stag-
nare. Echilibrul opiniilor și al opțiunilor
ideologice, deschiderea conceptuală incon-
testabilă, asumarea unei poziții relativ echi-
distante, sugestivitatea unor rememorări,
precum și raționalitatea de ansamblu a
dialogurilor constituie mizele cele mai
importante ale cărții. O carte pe cât de
incitantă, pe atât de edificatoare: prin alura
enunțurilor, prin verva asocierilor și pre-
cizia disocierilor, dar și printr-o tehnică
analitică, subiacentă sau expusă în mod
manifest, ce discerne în mod riguros pa-
radoxurile și aporiile culturii românești de
ieri și de azi.


22 • APOSTROF

        Poeme de

Ecaterina Bargan

de azi o să scriu mai frumos                                     în septembrie nu                                                   
aburul acesta dens mișcător mă sufocă                                                                                               
senzație că am revenit în copilărie                                                                                                 
în costum de clovn când toți copiii                              pentru omul care nu plânge                                         
mă lovesc cu picioarele în burtă                                 mergem pe linii diferite                                           
haide hai să ne jucăm cu mașinuțele în nisip                     degetele noastre - drumuri adâncite                                
hai să mâncăm stafide                                            în pori                                                            
fiecare se așază pe scăunelul său                                oamenii sunt buni sunt frumoși                                     
așa stăm ore în șir cu unghiile înnegrite de ciudă               ei strâng agresiv timiditatea în palme                             
ne șoșotim ca bătrânii                                           îmi aplaudă rătăcirea fără să mă cunoască                          
și bătrânețea se îndesește sub papucii prăfuiți                  adevărul tăiat în jumătate                                         
haide hai să ne jucăm cu mașinuțele în nisip                     indulgențele idioților ca niște                                    
papuceii se ascund rușinos unii după alții                       acoperișuri pentru răbdare                                         
ne târăsc printr-un tunel albastru-roșcat                                                                                           
în urmă nimic nu rămâne în același cadru nemișcat                                                                                   
cu pereții văruiți în azur                                                                                                          
acum totul e preschimbat în verde                                                                                                   
acum ochii sunt roșii                                                                                                               
acum dorințele ustură ca niște cepe proaspăt tăiate              plânsetul greu mă videază                                          
m-am întors în trecutul prostesc                                 2009-09-21                                                         
unde mergeam și jucam băiețește                                  album                                                              
în jurul pavilionului fără acoperiș                              Mergem târâș prin zile ca șopârlele în nopți fără de apă, mergem   
haide hai să ne jucăm cu mașinuțele în nisip                     prin                                                               
fugeam cu frigul în pumni și în plămâni                          sălbăticia gemetelor repetate-n ferestrele sparte. Scrumiera de    
eram mai primitoare decât un zâmbet reflectat dimineața în       lemn                                                               
oglindă                                                          în formă de vultur servește doar ca suport unei icoane,            
aș fi iertat orice                                               în urmă atâtea fețe frumoase de beția atingerii                    
2009-10-26                                                       și fericitul vis dimineața secat, fericitul vis                    
                                                                 din care vom sorbi îndreptându-ne orbește altundeva.               
                                                                 Dezastrul e parcă mai tânăr decât scrisoarea cu rânduri șterse.    
                                                                 Acolo, pe schele, hulubii nu erau mai albi ca pescărușii plagiați  
aș fi iertat orice                                               de o copilă de la dascălul mamei. O pictură doar cu dimineți       
                                                                 uscate.                                                            
este umbră noapte fiind, un azi va fi și ziua de mâine, tăcerea  Un mormânt deasupra căruia câțiva băiețandri musculoși             
sărată din spatele cuvintelor, fiecare secundă cu ochii larg     în cămăși maro citeau Shakespeare                                  
deschiși.                                                        sub lumina lămpii din hârtii împăturite și desfăcute cu grijă.     
                                                                 Lipsim, dar nu uităm câte priviri ne mai rămân de îmblânzit,       
ascunzi în palme pereții, podeaua, vidul, lumina de sub pleoape, nici nu știm care cântec ne adoarme, n-avem habar ce amprentă      
moartea, nimic nu ajunge mai adânc de orizont.                   ne colecționează remușcările mai vii.                              
                                                                 Degeaba credem în ploile de vară cînd câinii vagabonzi stau lanț   
rămâi, mai rămâi șoptești scorpionului roșu înainte să trântești sub fructele putrede, iar noi încă purtăm în buzunare              
ușa. și fugi.                                                    mulțumirile laolaltă cu                                            
                                                                 ticăloșeniile prietenilor, mizeriile din adevărurile ce ne aparțin.

în stern se ascund săgețile otrăvite, blândețea de a ucide fără

zgomot, evidența unui zâmbet cerșit, trădarea strecurată orfană  2009-08-26                                          
printre îngrijorări.                                                                                                 
2009-11-03                                                       chip                                                
                                                                 Dimineți răsuflecate fără calendar                  
adagio                                                           îmi deschid ferestrele                              
                                                                 trag de obraji soarele știrb                        
chestii comune, hainele noastre atât de aproape, lucruri simple  mă cheamă pe strada Cosmonauților cu lilieci violeți
pentru care se moare                                             într-un septembrie atât de străin                   
vocea grăbită, tu, eu, câteva repere pentru tristețe             ochiul meu care atunci tremura                      
răgușire îndesită înspre sfârșit, ar fi suficient atât           acum privește                                       
ar fi impecabil un zâmbet, de bun-rămas, cât nu tocmai se pleacă sunt anii de triumf                                 
nimic despre mine                                                o amețeală stranie mă copleșește zilnic             
despre noi                                                       ca într-un somn adânc cu visele cusute              
în trecut                                                        îmi satisfac spaima într-o seară bolnavă            
am descris                                                       străinii sunt mai primitori de rugă decât mine      

doar mersul tău pe care mi-1 voi aminti mult după

și fuga pentru final. 2009-09-01
                      ■         

2009-09-24

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 23

    Proză

        Investigația de noapte


Alexandru Vlad

Deși toată lumea urma de voie, de ne-
voie calea cea mai scurtă, uneori tăin-
d-o prin grădinile cui se nimerea, Pompiliu
făcu, fără să știe de ce, un ocol de parcă
n-ar fi trebuit să-și dea nimeni seama înco-
tro anume se îndreaptă. De fapt când ieșise
din casă nu era hotărât el însuși, abia după
ce frământă noroaiele ulițelor pustii aproa-
pe o oră fără să fi străbătut cine știe ce
distanțe i se relevă propria destinație. Ime-
diat ce acceptă ideea că avea o țintă, întin-
se pasul. Se pogora seara și dacă tot ținea
să ajungă trebuia s-o facă neapărat câtă
vreme mai putea vedea pe unde calcă. Altfel
risca să se înnoroieze ca un porc. Evită stra-
tegic centrul satului, unde probabil curând
se va aprinde felinarul, dacă nu cumva paz-
nicul se aciuase deja acolo. Când se cobora
întunericul, parcă mai dens în ultima vreme
din cauza ploii permanente, satul trecea fără
fasoane în stăpânirea acestuia. Felinarul era
aprins abia când se lăsa noapte neagră, din
motive de economie, dar paznicul își făcea
apariția întotdeauna mai devreme: ziua era
intervalul în care se simțea inutil, în care se
făcea nevăzut în curtea lui buruienoasă, în
casa mică și cârpită, căreia părea că, din
cauza umezelii, îi dospește acoperișul din
paie negre.
   Pompiliu se îndrepta spre acea parte din
sat căruia el îi spunea „colonie“. Mai fusese
o singură dată acolo, asta la vreo trei luni
de la sosirea lui aici, când luase parte la re-
censământul animalelor, recensământ care
se făcea întotdeauna în primele zile ale lui
ianuarie. La instructaj i s-a spus că nu tre-
buia neapărat să pătrundă acolo, poate să
tragă o linie în toate rubricile, nenorociți!
aceia oricum nu aveau nimic, dar cum s-a
întâmplat să fie zile frumoase a preferat să
bată cu piciorul toată țigănia. în frigul de
atunci nu-i păruse a fi excesiv de insalubră.
Existau lucruri aruncate peste tot, ca res-
turile unei piețe de vechituri, dar iarna
aceea a fost geroasă și uscată, toate ulițele
fiind tari și abrazive ca betonul, ceea ce le
făcea să pară curate. Era curios, credea
atunci că-i de apostolica lui datorie să
cunoască locurile în amănunt. în privința
oamenilor nu era sigur că-i cunoștea nici
măcar acum pe toți. Babele încotoșmănate
în negru erau încă anonime pentru el, dar
nu era sigur că, atunci când șușoteau, aces-

tea nu-și transmiteau din gură în gură toc-
mai^ numele lui.
   între sat și mica țigănie exista o pajiște
îngustă, care la acel moment al anului era
sticloasă sub brumă, dar acum era moale și
mustea ca un burete. Nu se vedeau prea
multe în jur, dar lucrurile se mai lăsau
oarecum ghicite. A intrat cam la nimereală
în prima cocioabă care avea lumină, poate
singura. Și nimeri tocmai unde trebuia. Nu
se miră că aveau petrol, mai mult ca sigur
îngerașul avea grijă de asta. Ușa era legată
cu sfoară. în tot ambientul exista ceva de
șatră, deși nu era toată lumea acasă. înge-
rașul însuși lipsea. încăperea era caldă și
aglomerată, totul era îngrămădit într-o
singură încăpere. Lampa aceea nu era chiar
o lampă, ci un felinar de grajd cu sticlă
groasă, bun probabil și pentru expediții
prin vecini. în pat trona o bătrână, copiii
fojgăiau pe jos, iar lângă foc o fată cu o
claie de păr atât de negru că părea vopsit cu
smoală veghea răbdătoare un ceaun în care
clocotea zgomotos ceva. Oare ce trebuia
fiert atât de tare?
   Bătrâna era sfrijită, cu oasele spinării
boltite ca o cocoașă, cu mâinile și picioarele
uscate și diforme - foarte lungi mâinile cu
degete noduroase parcă din cheratină pură,
lustruite ca lemnul de păducel, ținând o ți-
gară albă și arzândă, așa cum o gheară de
cioară ar ține un bețișor alb de parafină.
Avea o față mare și ridată, cele mai formi-
dabile riduri pe care le văzuse Pompiliu
vreodată, urmele de cari mai puteau fi așa
în scoarța de lemn lucios, piatra săpată de
urmele fine de apă tare, lutul săpat de o fur-
culiță mânuită cu sălbăticie. Avea părul vâl-
voi, pe jumătate cărunt și vălătucit ca fuio-
rul aspru de cânepă adunat în caier. Fuma
în pat, cu picioarele tuciurii pe-o cărămidă
caldă, și se uita la el cu bunăvoință și cu
chef de vorbă. Nepoata ei îi făcea cafea și
cei mici se retrăgeau din calea lui, după
pândiri ochioase prin uși întredeschise.
Bătrâna îl supuse unui interogatoriu ne-
milos, dar binevoitor, pe când nepoata îi
spunea cu voce glotală:
   - N-o luați în seamă pe bunica. Sper
să nu vă supărați pe ce spune ea.
   Oricum bătrânei nu-i păsa de ce spunea
nepoata, era treaba ei să fie frumușică, să-i
facă oaspetelui cafea și să-i atragă privirile,
iar a bătrânei să se informeze. Pompiliu nu

apucă nici măcar să spună de ce anume ve-
nise, dar înțelese că în vremea asta Prințul
era undeva la băute cu nevasta lui cu tot,
mama ochioșilor de după uși. Cafeaua era
prea dulce, ca siropul, ceea ce era un lux
inutil și aproape inexplicabil. Când Pompi-
liu ieși să plece, nepoata îl conduse până
în întunericul de afară, aținându-se prea
aproape de el, trăgându-1 în zarea de la
geam, de parcă l-ar fi fixat în cadrul unei
fotografii.
   - Pe unde-i îngerașul? întrebă Pompiliu
în șoaptă.
   Fata nu răspunse. Carnea tremura pe ea
ca pe un mânz tânăr, talia îi era subțire și îi
simțea oasele șoldurilor, tendoanele gâtului
îi erau line și fumurii, ascunse în șuvițele de
păr. Săruta parcă și cu dinții. Pompiliu se
desprinse hotărât, se trase un pas în spate
și dispăru în întuneric cu toată graba. Poa-
te că sălbatica asta îl și mușcase de buze.
   - îngerașul a zburat! strigă fata în urma
lui.
   Pompiliu încercă să evite pătratul de lu-
mină care pornea de la geam, dar ochii lui
parcă refuzau să se adapteze la întunericul
păstos.
   - O fi pe la cabană. Te pot conduce aco-
lo, știu drumul! mai strigă fata, după care
se porni pe râs.
   Lumina scăzu brusc, la geam apăru ceva
rotund, probabil capul unuia din țigănușii
cei mici. Se deschise ușa și afară năvăli abu-
rul încins dinăuntru. Bătrâna stătea în pat
ca un guru cu țigara în mână. Poate că abu-
rul acela nu era de fapt abur, ci fumul abun-
dent de țigară care se insinua în aerul umed
și curat.
   Pompiliu ezită nu mai mult de o clipă,
apoi o luă la nimereală în dreapta. Câțiva
pași mai departe alunecă și se prăvăli cât era
de lung în noroi, se sculă cleios pe coapsă
și-și continuă drumul pe dibuite. Nu mai
fusese de multă vreme în partea asta de sat
și avea probleme în a se orienta prin bezna
totală. Nu ploua pe moment, dar era tot
aia. Satul acesta mai avea surprize pentru
el, acum la doi ani după ce sosise aici. Tere-
nul de sub picioare părea că se mișcă im-
previzibil și îi făcea tot felul de feste. No-
roiul clefăia sub tălpi și pantalonii se
întăreau pe el. Nu mai avea rost să încerce
să se ferească. Nu mai era nimic de salvat,
era murdar din cap până-n picioare. Mai


    Cărți primite la redacție


• Nicolae
Mocanii, Amiază
tîrzie (poeme
din alt mileniu),
Cluj-Napoca:
Scriptor, 2009.

• Nicolae
Mocan u,
Alarhos și alte
poeme, antologie,
prefață și ecouri
critice de Mircea
Muthu,
Cluj-Napoca:
Dacia, 2009.

• Monica
Patriche,
Memoria fluviu-
lui: Scrisori
către o prietenă,
Timișoara:
Brumar, 2009.

• Mircea Braga,
Gabriela
Chiciudean și Alin
Mihai Gherman,
coord.,
Ideologia Junimii,
București:
Ed. Academiei
Române, 2009.

24 • APOSTROF

căzu de câteva ori, alunecă pe turul panta-
lonilor care se îngreuiară ca o armură. Mă-
car dacă ar fi lătrat câinii - și după lătrătu-
rile acestora s-ar fi putut orienta întrucâtva.
Dar câinii tăceau, așa cum tac ei nu se știe
de ce în unele nopți. Rămase nemișcat și
trase atent cu urechea. Avu pentru o clipă
impresia că restul satului dispăruse. Nu
avea încotro, trebuia s-o ia acum spre
centru, altfel risca să se rătăcească. Felina-
rul din fața prăvăliei era deja ca un far.
Coroana unui pom, acoperișul negru și
înfoiat al unei case acoperite cu șindrilă
sau piramida umedă a unei șire de paie se
interpuneau uneori între el și sâmburele
acela de lumină, și atunci trebuia să-și
corecteze direcția, afundându-se primejdios
în noroi. Lumina aceea, deși unică, era
derutantă. Când ajunse la câteva zeci de
pași, paznicul tuși, de parcă l-ar fi avertizat
că nu se poate trece pe lângă el fără să
schimbi câteva cuvinte. Așa ca să știe cine
ești și ce cauți la ora aceea tocmai pe ulița
principală.
   - Bună seara.
   - Ar fi bună dacă n-ar ploua, răspunse
paznicul, cu acea vorbă de duh pe care o
folosea invariabil și pe care-și închipuia c-o
inventase el. De exemplu, acuma nu ploua.
Oare îl recunoscuse deja sau încă nu? Se
zicea că i-ar cunoaște pe toți după siluetă

sau după mers. Prin noroi însă mergem toți
la fel - pleosc, pleosc. îl văzu cum înain-
tează de sub coroana uriașă a nucului, care
făcea corp comun cu umbra ei și din care
probabil ploaia se scurgea cu zgârcenie ca
dintr-un burete îmbibat. Avea tehnica lui,
oprindu-se în așa fel încât celălalt era
obligat să pășească în lumină.
   - A, dom’ profesor. Măi, măi. Nu e să-
nătos să umble omul creanga prin sat
pe-o astfel de vreme, pe un astfel de în-
tuneric. Și unde să fi fost dom’ profesor? îl
chestionă bătrânul cu vocea lui tabagică,
vibrantă, de altfel totalmente lipsită de orice
fel de curiozitate. Asta îl scoase din sărite
pe celălalt. Adică nu prezenta niciun fel
de interes, indiferent de unde ar fi venit.
Era un nimeni pentru ăștia, un locuitor
adiacent. Și paznicul se arăta interesat nu
atât din politețe, ci mai degrabă ca să
găsească sămânță de vorbă. Se plictisea.
Noaptea abia începuse, era prea frig să
picotească în voie, ori căciula aceea ridico-
lă i s-o fi părut prea grea. Te ducea mintea
la acoperișul mițos al casei sale.
   - De la cabană, îi răspunde Pompiliu
într-o doară, provocându-1. Ar putea măcar
din curtoazie pune mai multă curiozitate în
ton, dacă tot îți adresează o întrebare.
   Se lăsă tăcere, dar paznicul mai făcu câți-
va pași așa încât să-l poată privi cu luare aminte.

   - Și ce-ai făcut acolo?
   - M-am distrat.
   Probabil celălalt era uimit, dar nu se pu-
tea ști. Bâta lungă, ciobănească, lăsa o um-
bră care se pierdea undeva în umbra mai
mare care înconjura din toate părțile locul
în care se aflau.
   - Ehe, să-ți fie de bine! mormăi bătrâ-
nul amuzat de-a binelea. Ești de-al nostru,
te-ai dat pe brazdă, profesore! He, he!
   Schimbarea de ton și nota aproape
obraznică erau evidente. După ce-i trecu
surpriza, Pompiliu simți că se făcuse roșu
de furie, dar celălalt nu avea cum să vadă
un asemenea amănunt. Omul acesta nu-i în
toate mințile. Nu degeaba se zvonește de-
spre el că vorbește uneori cu bufnițele. Se
întoarse brusc și o luă spre casă urmărit
de niște comentarii pe care bătrânul le făcea
ca pentru sine, și dacă nu oricum Pompiliu
nu le mai băgă în seamă. Doar că atunci
când peste câteva zile se întâlni cu el în sat,
pe lângă faptul că paznicul era o prezență
diurnă rară, avu alt prilej de mirare: po-
litețea lui era de data aceasta ireproșabilă,
aproape excesivă, de parcă între Pompiliu
de zi și cel de noapte ar fi fost cine știe ce
diferență numai de el știută.


    Avangarda rusă


Trenul canin

Nikolai Aseev

            (1889-1963)




       Frig,
      geb
      frig,
      ger,
      frig,
      frig,
      frig!
       Ziua -
       groază,
      ziua -
       groază,
      ziua,
      ziua,
      piua!
Se-aude daireaua șamanului
sau al vântului neogoit plâns peste gheață?
Oricum, el cheamă, ademenește
în nesfârșita albeață.
A r r o e!
A r r o e!
A r r r r o e!
In urechi se-nfige chițcăit de vulpe,
ochilor li se-ntunecă de la albastre scântei,
îndârjită e a atelajului cercetare -
zboară, zboară trenul tras de câini!
      Arro e!
      A r r o e!
      A r r r r o e!
      A r r r r o e!



2

hi pantă - nartele-s mai sprintene...
Doar obișnuitul pocnet de bici.
Al acestor locuri, al tundrei sur urlător -
lupul în lăcrimoase tânguiri.



Și printre straturi scârțâitoare,
unde pupilele-s constrânse de soare,
el - unicul condrumeț,
el - chinuitoarea nopților agonie.
Și de-a-ntregul mai e dânsul
bubuitoarea melodie
a neostoitei disperări,
și peste dânșii
ard zilele,
secularele tăceri!
„Pe lume eu sunt unul cel ce urlă
precum coarda întinsă-a străvechiului arc!“
„Și eu unul, prinzătorul tău și neprieten,
la fel sufăr de arzătoare tângă
și-o duc în neagră mizerie
printre aceste muțenii ale adâncurilor!“
Frig,
fag,
ger.
       Frig,
       frig,
       fng!
       Ziua -
       groază,
       ziua -
       groază,
       ziua,
       ziua,
       piua!



3

Și aici, printre țipetele orașului,
eu tremur cu-nfrigurarea ta, lupule,
și se vede turmentata mutră
peste întinsuri de Nipruri și Volgi.
înțepenește pământul dinspre margini,
acoperindu-se cu sloiuri polare,
și iarba amuțește crudă
sub respirația-ți căruntă,
ierni amenințând cu sânge rece
își țuguie buzele-n viforniță...
Cum le-am ocoli - să gonim pe-alături
de milenarele năvoade de gheață?
Noi am înțepenit

lângă fața iernilor.
Crâncenă-i sala
căptușită cu promoroacă -
țârâișul focilor,
înghețat -
mângâi roza,
dezarmat -
mângâi freamăt de
înfermecat:
„Na, ține, hoț de cârlionți T
încătușat, prins în inele
lângă tâmple-i el.
Acest cântecel - umbra Nordului,
strigoi ce moare-n amurg,
dar care jinduiește primăvara -
să suprime-n firea ei
vârcolacii muți ai iernii.
Și privind aurora boreală,
moarta respirație-a luminii,
eu iarăși sunt fericit
într-un refren gâgâit
să duc la capăt ceea ce încă
nu a fost cântat și povestit.





De la albastrele scântei ochii orbesc,
în urechi - șuierul tălpilor de narte,
îndărătnică-i cercetarea atelajelor -
zboară trenul tras de nordici dulăi!
Du-mă, primăvară, pe mine, du-mă
intr-acolo unde rebegesc nivhii*,
unde în iarnă poate intra doar cel
înveșmântat în blănuri întoarse pe dos,
unde gheața trosnește asurzitor,
unde nu ești nici tu, nici eu,
unde întregul trecut a devenit
al cristalului vis înluminat!

(1922)

' Nihvi - populație din Extremul Nord oriental
al Rusiei. (N. trad.)
■
Traducere și antologie de

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 25

        în timp ce adorm...


Ovidiu Pecican

PRINȚUL Orlov pufăie din pipă, iar ro-
tocoalele de fum par să continue vâr-
tejurile care îi încheie mustața albă, asortată
cu buclele perucii pudrate. I se adresează
aghiotantului său personal, porucikul Afa-
nasi Antonovici Sobolenski, fiul natural
al prințului Karughin, direct în franceză,
tacticos:
   -Mon ober prince, il me semble qu’on au-
ra besoin de mforcements dans le secteur oc-
cupe par le general Malaikin.
   - Tout â fait, mon commandant!, cade de
acord tânărul, care ascultă în poziție de
drepți ce îi spune șeful său militar direct,
cocoțat în șa.
   Orlov își plimbă calm privirile pe câm-
pul de bătaie. Căderea unei ghiulele la doi
pași distanță îi ridică bidiviul negru în două
picioare, scoțând un nechezat sonor. însă
Excelența Sa îl liniștește, împungându-1 pâ-
nă la sânge în coaste cu pintenii lui de aur.
   Nisipul i-a împroșcat aghiotantului
eghileții și fireturile aurii, dar el se rezumă
să clipească scurt și repetat.
   - Eb bien, qu’est-ce que vous attendez de
plus? Allez-y! - îl îndeamnă cu totul ne-
echivoc comandantul ostașilor din regimen-
tele cu uniforme albe, gata să moară pentru
patrie, dinastie și marea țarină a tuturor
rușilor.
   Sobolenski salută după toate regulile, cu
mâna la tricorn, și pornește în grabă, aler-
gând cu pași mici, în josul colinei, către
grupul comandanților de grupuri de armată
și către cei de regimente, care așteaptă să
intre în bătălie, privind de-a-n-călare prin
binocluri ce se petrece câteva sute de metri
mai departe.
   - Domnilor! - salută el regulamentar pe
primii întâlniți. înălțimea Sa socotește că e
nevoie de întărituri în sectorul ocupat de
generalul Malaikin.
   - Așa s-ar zice, mormăie unul, păstrând
deocamdată binoclul la ochi.
   - într-adevăr -, încuviințează și al do-
ilea, un bărbos burtos din dreapta celui
dintâi.
   - Cui îi face Excelența Sa cinstea de a-1
trimite să șarjeze? - vrea să știe un colonel
de husari temperamental, a cărui voce tună
la concurență cu tunurile.
   - înălțimea Sa nu a precizat, lăsând pe
seama domniilor voastre această decizie -
lămuri Sobolenski, ducându-și mâna la gu-
ră într-un gest de curtean.


    Cărți primite
    la redacție


• Ștefan Melancu, Elegiile
toamnei, Cluj-Napoca:
Dacia, 2009.

   - Atunci, să decidem noi - spune gene-
ralul von Steinoff, cel mai mare în grad
dintre cei de față. Alexei Mihailovici...
   Cel strigat, un general mai tânăr al cărui
cal stă foarte aproape de al celui dintâi, însă
cu jumătate de metru mai în spate, își îm-
boldește armăsarul și pătrunde în cercul
înalților ofițeri ai statului-major imperial.
Scoțându-și apoi mănușa imaculată de pe
mâna dreaptă, începe să numere, trecând
grăbit de la unul la altul:
   - Ala-bala portocala, ieși Gheorghiță
la portiță, că te-așteaptă o fetiță, și cu ochii
verzi de drac. Măi fetiță, garofiță, ce ai tu
în cea căniță? Să fie vreun vinișor, cum îi
place la fecior?
   -     Alexei Mihailovici... - intervine din
nou generalul.
   -     Da, înălțimea Voastră?! - se întrerupe
îndată, plin de deferență, ofițerul cu sprân-
cenele roșcovane.
   -        Scurteaz-o!
   -        Am înțeles, mon commandant\
   -     Merg eu! - se repede, profitând de ne-
atenția celorlalți, colonelul Marinkov, con-
te de Holovenskaia.
   -     Prea bine, deci! - îl concediază von
Steinoff, revenind la muțenia dinainte.
   Cel trimis să sprijine trupele din secto-
rul lui Malaikin se repede în galop la trupe-
le lui pitite printre mesteceni numai cinci-
zeci de metri mai încolo. Străjerul l-a și
văzut și a transmis informația că șeful lor
vine înspre trupe, așa încât căpitanul și lo-
cotenenții, sergenții și stegarii, toboșarii și
lăncierii și-au și luat locul în formație, în-
tr-un zăngănit metalic de toată frumusețea.
   - La ataac! - țipă Marinkov, smulgând
un drapel frumos colorat și cu ciucuri lungi
de mătase și eșarfe azurii cu înscrisuri de
aur de la stegarul cel mai apropiat.
   începe astfel o cavalcadă nebună, între-
ruptă două minute mai târziu de uralele ce-
lorlalți ostași în uniforme albe, deja mânjiți
cu sudoare, sânge și funingine pe fețe și
uniforme, cu perucile căzute sau cârne...
Dar tot atunci încep și primele focuri de
armă să le secere rândurile. Se trage de
aproape și poți vedea câte un surtuc roșu
ochind în timp ce mârîie de sub propria
perucă:
   -        Bloody Russian bastard!
   Ori:
   -        Son if a bitch!
   Ori:
   -        No meny for tbe comrades!
   Mereu în fruntea oamenilor săi, Marin-
kov a și intrat însă în zona unde se duc cele
mai sângeroase lupte. Oamenii se trântesc
de pe cai în lupte corp la corp, în țărână,
scoțându-și dinții cu baionetele, orbindu-
se în ochi cu oglinjoare scoase de prin bu-
zunarele interioare de la piept, scuturân-
du-și colbul de pe surtucuri unii în capetele
celorlalți. E plin de morți, de ațipiți și de
somnambuli al căror sforăit nu se aude din
cauza rafalelor de pușcă și a căror sudoare
a fost înghițită de mirosul persistent de sal-
petru, urină, parfum ieftin și friptură.

   Ca printr-un miracol, împărțind în
dreapta și în stânga lovitură de spadă după
lovitură, Marinkov și doi dintre locotenenți
au trecut de zidul uman al celor mai fioroa-
se confruntări, iar acum se regăsesc pe ne-
așteptate într-un perimetru destul de în-
gust, bine protejat din toate părțile de
spinările celor care luptă, albi și roșii, roșii
și albi, de fumul și de flăcările ce încing ae-
rul, făcându-1 aproape irespirabil, de miș-
carea dinamică și necontenită.
   - Ce naiba se petrece aici? - dă Marin-
kov să întrebe, când deodată distinge, așe-
zați în iarbă, în mijlocul careului astfel for-
mat, patru inși, dintre care unul se întoarce
și îi face semn.
   - Sâât!
   Este soldatul Bubulov din regimentul
de ulani al generalului Malaikin, iar acesta
șade îndărătul lui, cu mâinile la spate, în-
crucișate peste biciușcă, așteptând.
   - înălțime, ce se întâmplă aici? - întrea-
bă, descălecând, nou-venitul, iar tovarășii
lui îi urmează exemplu.
   - Cum ce, nu se vede?! - mârâie cu voce
de bariton comandantul ulanilor imperiali.
Pe cinstea mea și cu ocrotirea Sfântei Icoa-
ne a Fecioarei din Novgorod, ne batem cu
inamicul.
   într-adevăr, în fața lui Bubulov, peste
covorul cu motive caucaziene sau anatolie-
ne, sau poate etrusce ori din East England,
stau, în jurul unei table acoperite cu bile
colorate, câte un american, un turc și un
roman. Iar în spatele lor, asistând pasiv la
confruntare și arbitrând-o, totodată, câte un
înalt ofițer din armatele stacojie, verde și
albastră mestecă tutun, bea dintr-un clon-
diraș o licoare necunoscută și își face mani-
chiura cu un cuțit ce taie ca briciul.
   Pe tablă piesele nu arată cine știe cât de
bine. Par să domine, deocamdată, cele al-
bastre. O situație intolerabilă.
   - Mergeți cu ceilalți și țineți de șase! -
le ordonă Malaikin. - Pentru nimic în lume
istoria nu trebuie să afle cum s-a câștigat ori
s-a pierdut bătălia asta.
   în timp ce se îndepărtează zelos, ținân-
du-și calul de dârlogi, în direcția indicată,
îl mai aude pe marele prinț al ulanilor im-
periali mormăind:
   -     Ne batem precum chiorii pentru acest
candelabru nenorocit din mijlocul camerei,
maică Rusie!
   -     Și cine e vinovat de războiul ăsta
absurd?
   -     Puștiul ăla din patul de dedesubt, care
nu mai adoarme odată, și cu maică-sa. Ar
merita o lecție cum scrie la carte...
   -     N-ai cum să i-o dai, Excelență! Dacă
n-ar fi el, noi nici n-am exista...
   -        Hm! Asta cam așa e.
   -     Lasă că nu rămâne el nepedepsit. Are
cine-1 învăța minte...

26 • APOSTROF

                                                     Comunicat al usr

CA URMARE a hotărârii Comitetului Director din data de
30 noiembrie 2009, Uniunea Scriitorilor din România
comunică:
   1)    Fiecare filială a USR este rugată să trimită Uniunii o
situație a manifestărilor culturale/proiectelor culturale care vor
avea loc în cursul anului 2010 în zona de acțiune a filialei (toate
manifestările/proiectele, nu numai cele organizate strict de
filială);
   2)    începând cu primul semestru al anului 2010, proiecte-
le pentru concursul de finanțări nu se vor mai adresa direct
Uniunii, ci vor fi depuse la filiale. Proiectele de finanțări pe
semestrul I al anului 2010 vor fi depuse până la data de 30
decembrie 2009. Comitetele de conducere ale filialelor vor face
o preselecție și vor timite la secretariatul USR proiectele alese
(data-limită: 20 ianuarie 2010). Acestea vor fi luate în discuție
de Comitetul Director, care se va întruni în data de 27 ianua-
rie 2010.
   3)    Comitetul de conducere al fiecărei filiale va propune un
proiect cultural reprezentativ pentru respectiva filială, proiect
care urmează să fie sprijinit financiar cu prioritate de USR.

Dl Alexandru Matei, retraducător (al unui text românesc)
al lui Cioran din franceză în română

Domnul Alexandru Matei s-a entuziasmat de ultimele apa-
riții Cioran de la Paris. Noi nu putem decît să-l aprobăm:
bine a făcut. S-a oprit, din producția 2009 a Editurii L’Herne,
taman la volumul Tranffuration de la Roumanie (tradus splen-
did din română în franceză de Alain Păruit), ca să-l comentează
în felul lui: dl Matei nu scrie o prezentare de carte, asta ar fi
prea puțin pentru distinsul cioranolog, ci un eseu, pe care îl
publică în Observator cultural, nr. 245, 3-9 dec. 2009.
    In primul și-n primul rînd, dl Matei este un om harnic: în loc
să caute cartea lui Cioran, Schimbarea la față a României, fie ediția
princeps, din 1936, fie ediția a doua, din 1941, ambele integrale
și necenzurate, sau măcar ediția scoasă de dl Gabriel Stănescu la
Criterion Publishing în 2002 (căci integrală și ea), dl Matei,
filolog absolut, se apucă să retraducă fragmente din Schimbarea la
față a României din franceza lui Păruit în româna sa. Iată:

    Cioran retradus de dl Matei: „Naivitatea istorică are drept premisă
    comunitatea. Nu se vorbește despre socialism decît acolo unde ea nu
    mai există. Iar chestiunea socialistă a apărut datorită extincției etosului
    comunitar. [...] Astăzi, omul caută în dictatură sau în socialism o
    simplificare, o formulă unică, un principiu ireductibil. Pluralismul,
    sub orice formă s-ar manifesta, nu este < > soluție pentru muritori¹¹.

    Cioran pre limba lui: „Naivitatea istorică are ca presupoziție
    comunitatea. Despre socialism nu se v< >rbește decît unde ea nu mai
    există. Dispariția statului în societate, care este o idee centrală a
    socialismului, n-a putut apare decît în diferențierile rezultate din-
    tr-o devenire complexă. Risipirea et< >sului comunitar a pus problema
    socialistă. [...] în dictatură sau socialism, el [omul modern] caută o
    simplificare și o formulă, o reducere la un principiu. Pluralismul, în
    orice formă, nu mai este o soluție pentru muritori¹¹.

    încă un exemplu, din mai multele cu putință:

    Cioran retradus de dl Matei: „De ce anumiți naționaliști români, și
    din păcate nu doar ei, cred că înflorirea națiunii este compatibilă cu
    inegalități strigătoare la cer? Naționalismul a devenit astfel o oală
    în care fierbe mizeria¹¹.

    Cioran pre limba lui: „De ce vor crede unii din naționaliștii noștri
    și din păcate ai globului, că înflorirea națiunii este compatibilă cu
    inegalități sfâșietoare? Naționalismul a devenit un cuptor în care
    dospește mizeria¹¹.

Nu neg, româna dlui Matei o fi, poate, mai... avansată decît aceea
a rășinăreanului. Dar, orișicît: în țara lui Cioran, ne sînt servite
fragmente din Schimbarea la față a României nu din româna lui
Cioran însuși (din orice ediție integrală poftea eseistul: 1936,
1941, 2002), ci prin retraducerea unui original românesc din
franceză. De-asta spuneam că dl Matei e harnic: pînă la Cioran,
îi place calea cea mai lungă.


   Eseistul nu se oprește însă aici. Ci, după ce a pus la punct
problema filologică și a îmbunătățit româneasca lui Cioran, cu ex-
presivitatea ei cu tot, trece la fondul problemei: la filiația ideilor
politice ale lui Cioran. Dumnealui explică autoritar că volumul
Cioran de la l’Herne este el prefațat de Marta Petreu, dar „parțial¹¹.
Așa că, iute, face el însuși interpretarea neparțială, totală: explică
publicului român 1. că Cioran a fost de stînga, mai exact, marxist,
și 2. că ideile din Schimbarea la față a României l-au anunțat pe
Ceaușescu.
   Să fie dl Matei sănătos și harnic pe mai departe și să ne explice
și-n viitor tot ce-i va trece prin minte. Dar să fie mintea lui. Pentru
că, acum, interpretările lui, pe care le-am numerotat cu 1 și 2, sînt
luate amîndouă din cartea Martei Petreu, Un trecut deocheat sau
Schimbarea la față a României (1999). Autoarea a arătat atunci, în
1999, că: a) Schimbarea la față a României este, în soluțiile sale,
o combinație de extremisme, adică de idei ale extremei drepte și
ale extremei stingi, ale nazismului și ale comunismului, și-a stabilit
chiar niște filiații marxiste; și că: b) Emil Cioran a fost profetul lui
Ceaușescu. A vorbit deci și despre stângismul marxist al lui Cioran,
și despre protoceaușismul lui. De ce o mai pune dl Matei la punct
acum? Pentru că așa e moda în capitală? Sau ca să îi poată îm-
prumuta nestingherit interpretările și descoperirile? Sau, precum
croitorașul cel viteaz, pentru două dintr-o lovitură?
   Ne întrebăm: Este dl Matei un cioranolog ignorant? Sau este
un cioranolog cunoscător? Dacă este ignorant, de ce este așa de
obraznic și de ce crede că interpretarea lui Cioran începe cu el?
Dacă este cunoscător, de ce nu citează?
   Cum spuneam, îi dorim dlui Matei să fie sănătos și harnic și
pe mai departe. Pentru că există Pe culmile disperării în japoneză,
așteptăm cu paciență ca dumnealui să-și încerce puterile și pe
această carte, pe care s-o retraducă glorios din japoneză în română.
(Nego)                                                          ■

• Cioran. Foto: Sophie Bassouls

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 27

    In memoriam

Valeriu Sârbu


Uniunea Scriitorilor din România
anunță cu durere încetarea din viață a
dramaturgului, poetului și eseistului VALE-
RIU SÂRBU. S-a născut la 18 septembrie
1931 la Bujoreni, județul Vâlcea. A absol-
vit Facultatea de Filologie a Universității
București. A lucrat ca reporter și redactor
la mai multe reviste și ca profesor la Liceul
„Nicolae Iorga“ din Vălenii de Munte. A
debutat cu versuri în anul 1966, editorial
în anul 1969, cu volumul Poeme banale. Pri-
ma piesă radiofonică, domeniu în care a
excelat, a fost transmisă la Radio România





^^yistelor
• Steaua de toamnă, adică numărul 10-
11/2009, sărbătorește centenarul lui lones-
cu. Scriu despre scriitorul româno-francez
Ruxandra Cesereanu (care trece în revistă
cîteva dintre interpretările teatrului lui lo-
nescu), Ștefana Pop-Curșeu (care se ocupă
de atitudinea lui Cioran și lonescu față de
propriul lor trecut românesc), Laura Pavel
(despre „ficțiunea vie“ a textului ionescian,
într-o insolită interpretare a cartezianismu-
lui), Marius Conkan (care îl pune pe lones-
cu în relație cu Beckett). De citit povestea
vacanței ideale: Jurnal hanian, de Ruxandra
Cesereanu.


•  Freed Jeech se intitulează ultimul număr
al revistei Modern poetiy in translation (12,
2009), editat de David și Helen Constantice
la The Queen’s College, Oxford. Revista-
carte publică, uneori bilingv, alteori numai
pe englezește, poeți vechi și noi din toate
părțile lumii. Așa că i-am citit pe Yannis Rit-
sos, Ernst Stadler, Annemarie Austin, Sap-
pho, Louis Aragon și pe alții în engleză.
Apoi, paginile - multe - cu Poems
Romania, traduse și prezentate de Adam
Sorkin: Mircea Cărtărescu, loan Flora,
Marta Petreu, Dan Sociu, Petre Stoica,
Floarea Țuțuianu.


•  Nord literar, revista editată la Baia Mare
de către Consiliul Județean, se deschide cu
lectura critică pe care Gheorghe Glodeanu
o face Jurnalului lui Virgil Ierunca. Două
pagini cu loan Es. Pop, intervievat de
Gheorghe Pârja, ne sugerează ce este poezia.
Bine făcută în întregul ei, revista se citește
cu plăcere.


•  Orizontul pe noiembrie îl sărbătorește -
de, provincia... - pe Nicolae Manolescu. Un
foarte bun interviu cu sărbătoritul este rea-


lizat de Mircea Mihăieș, care, știind ce și
cum să-l întrebe, l-a făcut pe Manolescu să


nu fie prea zgîrcit în răspunsuri. E o plăcere


să-l vezi pe Manolescu, un raționalist cum-


pătat, recunoscînd, calm și cu o ironie con-
ținută, rolul intuiției și al hazardului, de
pildă. Citiți!


•  Vacanțele sînt și ele bune la ceva: la citit
presa pe care n-am apucat s-o citesc la apa-



în anul 1968 (Balerina portocalie'). Au ur-
mat numeroase piese, în special pentru
radio, dramaturgul primind premii pentru
aceste realizări în România și în străină-
tate. Prin încetarea din viață a lui Valeriu
Sârbu, literatura noastră dramatică suferă
o considerabilă pierdere.



Elena Zarescu


Uniunea Scriitorilor din România și
    Asociația Scriitorilor București anunță
cu durere trecerea în neființă a scriitoarei
Elena Zarescu. S-a născut la 5 noiem-


riție. în numărul 242 al Observatorului cul-
tural, din 12-18 noiembrie 2009, un exce-
lent eseu al Roxanei Sorescu despre „anii de
ucenicie“ ai lui Fundoianu și un foarte fru-
mos interviu cu Laura Albulescu, de la Edi-
tura Art, care și cunoaște, și iubește lite-
ratura.

•  In Familia, nr. 10, o substanțială antologie
de poezie românească, recolta prestigioa-
selor Zile ale Revistei Familia, ediția 2009.
Am citit poeme de Vasile Dan, Andrei Bo-
diu, Romulus Bucur, George Vulturescu,
Gheorghe Mocuța, Ștefan Jurcă, Dan Mir-
cea Cipariu, Ion Zubașcu, apoi am sărit la
splendida proză a lui Alexandru Vlad, Sibila.
Pe aceasta din urmă o auzisem citită la Cluj,
nu demult, și-am recitit-o cu ochi răi, să văd
dacă este sau nu o capodoperă, cum mi se
păruse. Este, am conchis, și, mulțumit, am
trecut la un comentariu critic al lui Vasile
Dan despre Aurel Pantea... Ceva mai încolo,
Traian Ștef scrie și (re)scrie (despre) Jiga-
niada - el știe că vine o sărbătoare și se pre-
gătește s-o întîmpine așa cum se cuvine... în
întregul ei, revista Familia, atent făcută, în-
grijită, este una dintre cele mai bune pu-
blicații ale perioadei.

• Euresis, număr tematic B. Fundoianu (3-
4, 2008). încă una din reușitele semnifi-
cative ale acestei reviste este numărul de
față, dedicat lui Fundoianu/Fondane. Nu-
mărul este internațional, adunînd textele
următorilor: Mircea Martin, Magda Câr-
neci, Remus Zăstroiu, Radu I. Petrescu,
Roxana Sorescu, Giselle Vanhese, Ion Pop,
Monique Jutrin, Claire Gruson, Ecaterina
Griin, Mioara Todosin, Eric de Lussy, Mi-
chael Finkenthal, Ricardo L. Nirenberg,
Dorin Ștefănescu, Bruce Baugh, Michel
Carassou, Eric Freedman, Țicu Goldstein,
Nicolas Monseu, Olivier Salazar-Ferrer, Si-
mona Brânzaru, Michaela Ghiță, Carmen
Oszi. Extraordinară secțiunea de inedite, și
anume corespondența lui Fondane cu Boris
de Schloezer, prefațată de Olivier Salazar-
Ferrer, între scrisori - al căror șir a fost în-
trerupt de arestarea și deportarea scriitorului
la Auschwitz - una, cunoscută deja din alte
surse, datată 7 mai 1946, a lui Cioran, către
văduva poetului, Gcnevieve Fondane. Un
număr foarte bun, la înălțimea la care re-
dacția ne-a obișnuit, de altfel.

•  în atenția dnei Buzea și a altora de la Ro-
mânia literară. O persoană din lumea presei
literare se laudă în scris, într-o revistă, că
recepționează în căsuța ei poștală o parte
din corespondența dnei Buzea și a României






brie 1933 în județul Vâlcea. Absolventă
a Universității București, Facultatea de
Pedagogie, Elena Zarescu a activat ca pro-
fesoară de limba și literatura română. Ca
poetă, a debutat în 1966 în revista Lu-
ceafărul și editorial cu placheta Nordice, în
1971. A publicat numeroase volume de
versuri și mai multe antologii din lirica pro-
prie. Prin dispariția poetei Elena Zarescu,
breasla literară înregistrează cu tristețe
despărțirea de o scriitoare sensibilă și de o
bună colegă.






literare. Respectiva persoană nu cunoaște în
general bunele maniere. Respectiva persoa-
nă nu cunoaște nici bunele maniere ale Ce-
tățeanului turmentat, care, dacă intra din
întîmplare în posesia unei corespondențe ce
nu-i era adresată, nu-și permitea s-o deschi-
dă, ci se străduia (conform legii) s-o înapo-
ieze destinatarului. Respectiva persoană nu
cunoaște nici legea de azi, care - exact ca pe
vremea lui Caragiale - protejează secretul
oricărui fel de corespondență, chiar și al co-
respondenței rătăcite, deschise din greșeală,
citite din greșeală etc. Conform Codului
penal în vigoare în România, art. 224 pre-
vede că asemenea fapte reprezintă delictul
de „violare a secretului corespondenței^
care, vai, se pedepsește după cum urmează:
„(1) Deschiderea, sustragerea, distrugerea
sau reținerea, fără drept, a unei corespon-
dențe adresate altuia precum și divulgarea
fără drept a conținutului unei asemenea co-
respondențe, chiar atunci când aceasta a fost
trimisă deschisă ori a fost deschisă din gre-
șeală, se pedepsește cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă“.
    Cum persoana care interceptează frau-
dulos o parte din corespondența României
literare o deschide, o citește și apoi... vor-
bește, lăudîndu-se public cu faptele sale, le
sugerăm celor de la România literară să își
mute cutiile poștale sau să le închidă mai
bine. Noi, cei de \a.Apostnf deși sîntem și
noi parte păgubită (persoana respectivă
interceptează și corespondența expediată de
noi pentru România literară), avem, din
motive umanitare, rețineri să intervenim.

• în numărul pe decembrie al revistei
Tomis, centenar lonescu. Bun, ne-am spus,
și ne-am apucat de citit textul dnei Lucia
Dărămuș despre marele scriitor. Bine am
făcut, căci e plin de inedite informații
literare. De pildă, scrie dna Dărămuș:
„în 1922, [Eugen lonescu] se mută la
București, unde trăiește alături de tatăl lui
și soția acestuia. Urmează anii adolescen-
ței cu liceul la «Sfîntul Sava», avîndu-1
coleg pe Tristan Tzara“. Fantastic! Eugen
lonescu și Tzara și-au tocit coatele - în
optica noii specialiste în ionescologie - la
același liceu. Bine că nu ne spune și că s-ar
fi jucat împreună cu nasturi. Sau că Tzara
a rămas repetent 13 ani la rînd, anume ca
să fie coleg de liceu cu junele lonescu. Căci
atîta e diferența dintre ei, 13 ani...
■
Al. O.


28 • APOSTROF

        Poeme de

         Alexandru Boariu

Pentru început...

O viață de-un ridicol absolut
gândesc în cor
vecinul îmi spune să râd, uitându-se peste umăr (să-i pese)
eu nu găsesc nimic amuzant... uite-o afirmație ipocrită
absolut totul e de râs (până și plânsul mamelor pierdute?)
prefer să nu mai simt, dar n-aș putea trăi.

Deocamdată aleg viata, ridicolul absolut.

Dreptul la propria rutină

Fiecare e unic; fiecare e banal în felul său.

(în mulțime)
sunt căpitan pe-un vas al nimănui, îmi beau tăria și-mi trece
tot răul de mare, de voi, de nevoi
și mă înec; apa era o cucerire și aerul esența unui foc
iar eu am dat de pământ; ... halal pământ.

Al doilea semn

Al doilea semn
de carte
ne ține(m) declarativ de urât
până apar niște prieteni mai buni

de citit mai departe.



La poarta raiului, sub zid (ce e durerea?)

Pierdut sunt în mormanul de nimicuri
îmi amăgesc deriva și curajul în nesomn
zidesc orbiri din vise-n calea lor
și plâng pe malul vieții la răstimpuri.

Un scop mai nobil decât moartea de-aș găsi
la poarta raiului, sub zid, în întuneric
m-apasă doru-n locul crucii pământii
să scriu, să dau uitării chip angelic.

La poarta raiului, sub zid, nu știu să plâng.

Noi

Părerea de rău dispare aici
nu înțeleg de ce, doar că
(„remember me...“) ziare, o grămadă
uimită privind pereții pavați doar cuvinte.

Vino cu noi să înveți
arta răsfățului în locuri ascunse privirii
vino cu noi... doar vino, fii singur
în lumea noastră, nu a ta.

Poate așa te vei simți mai distrat (complexat,
dacă vrei) și-o să râzi de durere cu lacrimi;
poate așa.

Apoi (volumul doi) mai facem dragoste, curat
în ordinea iubirilor trecute
(trecătoare?... impas) vă las
să mă întrebați cine pe cine scrie
descrie acum, aici și de ce

(poate veți fi convinși că vă iubesc,
că-mi pasă).

Nu, mamă, timpul

Nu, mamă, timpul nu mi-1 pierd,
mă lasă el pe mine;
nu-1 joc la cărți, nu-1 vând în târg
(dar ce păcat... rușine!)
nu-ncerc să mă ascund de el
(și nici de guler n-o să-l prind)
nu-1 caut în mulțime
(și nici n-o să-l găsesc)

... nu, mamă, nu am ce să pierd
decât clipa de mâine.



Palmaresul de-o șchioapă

Palmaresul de-o șchioapă
de dincolo de noi... cât de subtil
visul ăsta prooccidental...
aproape ironic (hai, fie, subtil)
cu reclamă cu tot.

Mă doare încăpățânarea
mă chinui și eu să zâmbesc automat
și nu-mi iese. Stropesc o hârtie
ce va mai fi dar nu este
(cerneală-n van...)


Dați-mi o carte bună

una în care să nu regăsesc aceleași
clișee metaforizante, interjecții aluzive
episoade erotice în plan secund
dragostea pe toate gardurile...

dați-mi o carte de esență tare
una în care să plâng viii, consolarea
un avion de hârtie să-mi fie cuvintele, să-mi asalteze
atât de platul plan afectiv...

dați-mi o carte călăuză, un călău al rutinei
dați-mi un sfert de suflet - jumătatea
simțirilor mele...
    a

Morții, mai mult ca perfectul

Morții, mai mult ca perfectul
îi dedic

vise împlinite, dorințe satisfăcute,
realizări profesionale absolute,
adânci bătrâneți și-un veșnic „La mulți ani!“

Să ne trăiești, capăt de drum!


Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 29

Revista losif Vulcan
din Australia

(Urmare din p. 7)
și calitatea articolelor și am apreciat atenția
pe care o acordați continuității vieții spiri-
tuale a românilor din Australia", iar Viorel
Predoșanu, consilier economic la Con-
sulatul General al României din Sydney,
spunea că biblioteca și revista losif Vulcan
reprezintă „repere ale vieții culturale ro-
mânești din Australia". De altfel, aceste
eforturi ale lui loan Miclău, în special
pentru crearea și îmbogățirea fondului de
carte al Bibliotecii „Mihai Eminescu", au
fost apeciate de autoritățile românești, așa
cum anticipa Lucian Boz: loan Miclău a
primit, prin Decret prezidențial, semnat de
președintele României, Emil Constanti-
nescu, medalia comemorativă „150 de ani
de la nașterea lui Mihai Eminescu" (Decret
nr. 439, din 6 noiembrie 2000, privind
conferirea medaliei comemorative „150 de
ani de la nașterea lui Mihai Eminescu",
publicat in Monitorul tjicial, nr. 643, din 11

noiembrie 2000), cu următoarea justificare:
„loan Miclău, membru al Uniunii Scrii-
torilor din Australia, organizatorul Biblio-
tecii «Mihai Eminescu» din Cringila,
Australia".
    Cred că revista aceasta trebuie apreciată
mai mult prin intenții, decât prin realizări
concrete. S-ar potrivi foarte bine aici cuvin-
tele spuse de Eminescu, într-o scrisoare căt-
re lacob Negruzzi, despre predecesorii săi,
lăudați în poezia Epigonii'. „Dacă in Epigonii
veți vedea laude pentru poeți ca Bolliac,
Mureșan ori Eliade, acelea nu sunt pentru
meritul intern a lucrărilor lor, ci numai pen-
tru că într-adevăr te mișcă acea naivitate
sinceră, neconștiută, cu care lucrau ei".
    Intr-o scrisoare către Lucian Boz, Ștefan
Baciu face considerații dure la adresa presei
românești din exil: „«Presa» exilului româ-
nesc, cu mult limitate excepții, nu se poate
ceti. E o jale, dar așa este! Din Washington
DC, «cineva» de la legația comunistă îmi
trimite ziare, dar nici alea nu se pot ceti, și
în afară de asta, apar pe-o hârtie care are un
miros de nesuferit. Un fel de hârtie de
prins gândaci!" (25 ianuarie 1971).

   Din 2006, revista nu mai apare pe hâr-
tie, ci este transferată în mediul virtual. Din
păcate, în noua „locație" nu se mai poate
vorbi de o revistă, ci de o înșiruire de arti-
cole, care nu mai respectă structura unei
publicații periodice.
   Așa cum îi scrie Lucian Boz într-o scri-
soare din 8 octombrie 2001, prin Bibliote-
ca „Mihai Eminescu" și prin revista losif
Vulcan, loan Miclău reprezintă „un dinamic
al culturii române în Australia".

Referințe: Florin Șipoș, Românul aus-
tralian, in Jurnal bihorean, anul IX, nr.
2268, 6 iunie 2009, p. 6; Marin Oprea,
in Curierul Primăriei Municipiului Cluj-
Napoca, 10 dec. 2001; Ilie Rad, Lucian
Boz, inedit, in România literală, anul XLI,
nr. 38, 25 sept. 2009.

Revista Apostrof se poate cumpăra
în următoarele puncte de difuzare:

Librăriile Humanitas
• Al .BA lULIA, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918,
  bl. M8-M10.
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic-
  toriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității,
  nr. 4.
• GALAȚI, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade", Bd. Re-
  publicii, nr. 5.
• Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare,
  nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr".
• RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr.
  147, bloc D2, parter.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran", str. Flori-
  mundMercy, nr. 1.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund", str. Lucian
  Blaga, nr. 2.

  Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
•  str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
•  Calea Moților (vizavi de Primărie).
•  Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).
•  Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
•  str. Napoca, nr. 19.
•  Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
•  Piața Mărăști (stația de autobuz).
•  str. Fabricii, nr. 1.
•  str. Memorandumului, nr. 12.
•  str. Plopilor (lingă Hotelul „Babeș-Bolyai").
•  str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librăria de Artă Gaudeamus
          Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1.  mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •      15 lei pentru 3 luni,
    •      30 lei pentru 6 luni,
    •      60 lei pentru un an.


Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
    •     12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
    •     24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
    •     48 euro sau 60 USD pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (USD),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

30 • APOSTROF

    Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

Colecția „Filosofic contemporană"
• Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.   3 lei

Colecția „Filosofic modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.    10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
• JURGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER,
 Dialectica secularizării: Despre rațiune
 și religie, traducere de Delia Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.    20 lei
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.   15 lei

Colecția „Filosofic medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
 Monologion despre esența divinității
 traducere de Alexander Baumgarten, 1998, 162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.    4 lei

Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,               
2006, 132 p.                                      20 lei
Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,                       
Corin Braga, Virgil Mihaiu,                             
Ovidiu Pecican, Ion Vartic,                             
Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.           20 lei         
Eugen Pavel, între filologie                            
și bibliofilie, 2007,170 p.                   20 lei    
Irina Petraș, Teoria literaturii:                       
Dicționar-antologie, 2002, 288 p.        20 lei         
Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui                  
Mircea Eliade, 2003, 224 p.               20 lei        
Scriitorul și trupul său, carte gîndită                 
și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p.      8,75 lei
Cele 10 porunci, carte gîndită                          
și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p.      8,75 lei
Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,                        
2007, 304 p.                                       7 lei

Colecția „Filosofic românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                               10 lei
• N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită
 de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.   8 lei
• D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.           3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                              5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                             8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                   15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                             1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.            10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                               20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                        4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                         4 lei

• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                              7,50 lei
• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.             20 lei
• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.               20 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.               10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

• I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei
• Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
 traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
 înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu
 (în colaborare cu Editura Polirom)
 2009, 83 p. + ilustrații

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   15 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev: Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.       1 7,95 lei
• Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.       19,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                               19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                               19,50 lei
• Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                      19,90 lei

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukâcs Jozsef
Virgil Leon
Ana Salomia Cornea
Irina Petraș
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□  Uniunea Scriitorilor
  din România
□  Fundația Culturală Apostrof

Revista apare cu sprijinul:
□  Fondului Cultural Național
□  Consiliului Local și al Primăriei
  Cluj-Napoca

ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750

• Revista apostrof figurează
în Lista-catalog a publicațiilor
interne, editată de rodipet sa,
la poziția 4251.

Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

issn 1220-3122
Revista este înregistrată la osim
cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor, Imprimerii-
lor și Editurilor Literare (ariel),
asociație cu statut juridic, recu-
noscută de Ministerul Culturii
și Cultelor.


Tiparul:
Centrul de Presă Reformat

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXI, nr. 1 (236), 2010 • 31