Comunicate ale usr Comunicat al Filialei Cluj a usr Filiala Cluj a usr pregătește editarea antologiei Invitație la vers, alcătuită din versuri alese de către scriitorii clujeni, din literatu- ra română și din cea universală, recomandate locuitorilor orașului. Cei care vor să participe la alcătuirea antologiei vor trimite, prin e- mail, până la 1 februarie 2010, la adresa irinapetras@yahoo.co.uk: 1. o fotografie; 2. versuri preferate (nu strofe, nu poeme) din poe- zia română și străină, cu indicarea autorului și a numelui traducă- torului, în cazul poeților străini. Model (orientativ): Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de gea- muri razele de lună. (Lucian Blaga) Stă drept mesteacănul / Picotind la gard. (Serghei Esenin, trad. loanichie Olteanu) Exemplele pot fi în număr de maximum 20. Poeții vor adăuga și un poem propriu, de mici dimensiuni, cules sau scris de mână și scanat, în jpg. Pot participa la antologie și tineri scriitori, nemembri ai USR. LUNI, 23 noiembrie 2009, după o ședință de cinci ore, Con- ferința Națională a Uniunii Scriitorilor din România l-a ales, prin votul a 344 de delegați, pe criticul Nicolae Manolescu președinte al Uniunii pentru încă un mandat de patru ani. Scorul final a fost: Nicolae Manolescu - 174 de voturi, Nicolae Breban - 76, Dan Mircea Cipariu - 38, Constantin Stan - 36, Ștefan Agopian - 17, voturi nule - 3. * MARȚI, 24 noiembrie, Consiliul Uniunii Scriitorilor din România s-a întrunit la sediul Uniunii, sub conducerea președintelui său, domnul Nicolae Manolescu, reales cu o zi înainte. Au fost prezenți 56 de membri dintre cei 68 aleși de filiale. Membrii Consiliului au ales prim-vicepreședintele și pe cei doi vicepreședinți ai USR și Comitetul Director al Uniunii. Au mai fost aleși componenții juriului de nominalizări pentru premiile USR și ai juriului pentru decernarea acestor premii, membrii Comisiei sociale a Uniunii. Consiliul a ales cu majo- ritate largă, la propunerea președintelui, prim-vicepreședinte- le în persoana domnului Varujan Vosganian și vicepreședinții: pentru administrație internă - Gabriel Chifu, iar pentru relații externe - Irina Horea. Aceștia fac parte de drept din Comitetul Director, ca și președintele Uniunii. în Comitetul Director au mai fost aleși: Horia Gârbea, Nicolae Prelipceanu, Doina Ce- tea, Cassian Maria Spiridon, Mircea Mihăieș, Dumitru Chioa- ra, Nicolae Oprea, Leo Butnaru, Alexandra Dobrescu, Szilâgyi Istvân (reprezentant al Comisiei pentru minorități). Comitetul Director se va întruni în prima ședință de lucru în luna ianua- rie a anului 2010. Tot atunci va avea loc următoarea ședință a Consiliului, care va alege celelalte comisii ale Uniunii (de validare, de cenzori, de relații externe etc.). CONSILIUL USR, întrunit în ședința din 24 noiembrie 2009, a ales prin vot secret juriile USR pentru anul în curs, pre- miile urmînd a fi decernate în anul 2010. Juriul pentru nominalizări: Paul Aretzu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Mircea Ghițulescu, Vasile Spiridon. Juriul pentru decernarea premiilor: Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Mircea A. Diaconu, Adrian Popescu, Nicolae Oprea. Proiecte ale Filialei Cluj pentru anul 2010 (xwxAV.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro) PROGRAMUL Scriitorul in cetate cuprinde următoarele proiec- te/activități: 1. Maraton de literatură contra crizei: Cm Mihai Eminescu (15 ianuarie 2010 - 160 de ani de la naștere). 2. Simpozion național Ion Budai-Deleanu - 250 de ani de la naștere. Editarea Caietelor simpozionului (februarie 2010). 3. Continuarea concursului de debut al Filialei, colecția „Biblioteca tânărului scriitor" (1 martie 2010). 4. Șezătoare literară: La taifas cu August Treboniu Laurian (200 de ani de la naștere), Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu (125 de ani de la moarte) - martie. 5. La clanul Caragiale. Masă rotundă: 125 de ani de la nașterea lui Mateiu I. Caragiale și de la premiera piesei D’ale carnavalului. Recitiri și înscenări (aprilie). 6. Festivalul Internațional Lucian Blaga, ediția a 20-a. Blaga și traducerile. Recital de poezie. Un secol de la debutul cu versuri în Tribuna din Arad (26 martie). Premii pentru poezie și traducere. Lansare Meridian Blaga 9 și 10. 7. Salonul de artă al scriitorilor Filialei Cluj a USR (mai 2010) - ediția a treia, dedicată lui Lucian Blaga. 8. Lansarea (în luna mai) a albumului Locuirea cu stil (circa 300 de pagini) - cele mai importante locuri ale memoriei culturale clujene/ardelene: case memoriale, încăperi, mese de lucru, ateliere, clădiri în care s-au născut, au trăit, au creat mari personalități ale literaturii, muzicii, picturii, arhitecturii clujene. Albumul va fi completat cu un mic dicționar de personalități și cu harta locurilor memoriei. . 9. Premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Reuniunea de primăvară-vară a scriitorilor (aprilie/mai 2010). 10. Editarea antologiei de poezie Invitație la vers (circa 250 de pagini). Versuri alese de scriitorii clujeni din literatura română și universală și recomandate locuitorilor Clujului ca veritabile aforisme de conferit pregnanță și adâncime vieții cotidiene. Poezia ca vistiernic al ființei. (Lansare: 1 iunie 2010.) 11. Șezătoare literară la Ciucea (octombrie). 12. Zilele Prozei la Cluj, ediția a patra, noiembrie 2010. 125 de ani de la nașterea lui Liviu Rebreanu. Dezbatere. Premii pentru exegeză rebreniană și pentru proză (noiembrie). Ioana Postelnicu, 100 de ani de la naștere. 13. Expoziții/concurs Carte in dar, în colaborare cu Biblioteca Județeană „Octavian Goga“ (decembrie). 14. Reuniunea de toamnă-iarnă. 2 • APOSTROF Ancheta APOSTROF Comunismul pe înțelesul copiilor Se împlinesc 20 de ani de la căderea nu numai a lui Ceaușescu, ci chiar a socialismului real românesc. „Nu știu alții cum sînt“, dar eu, cînd se face frig și ninge, mi-1 amintesc pe Ceaușescu: a intrat în capul meu ca frig și întuneric și mi-a stricat, pentru totdeauna, bucuria ninsorii și a zăpezii. Ce înseamnă pentru dvs. comunismul? Ce vi s-a părut cel mai insuportabil în comunism? Ce v-a plăcut în comunism (pentru că a avut și părțile lui bune, alfabetizarea, de pildă, sau eradicarea tuberculozei... Nu-i vorbă, astea se puteau realiza și fără socialism, dar asta e altă poveste...)? Cum e acum, „după 20 de ani“ de la căderea comunismului? Vă rog să scrieți despre ce înseamnă pentru dumneavoastră faptul că, acum 20 de ani, am scăpat din coșmarul în care eram închiși... (M.R) Comunismul și tranziția Iulian Boldea Am TRĂIT, de-a lungul mai multor dece- nii, ca mulți alți conaționali ai mei, într-o eră comunistă. Se numea „Epoca de aur“. Dar nu era deloc de aur. A fost o pe- rioadă crâncenă, în care frigul, mizeria umană, frica și nesiguranța erau cuvinte de ordine, a fost o perioadă în care nu aveai voie să spui ce gândești, să spui ce scrii, să scrii ceea ce simți. Totul se făcea la co- mandă, totul era planificat, atunci când nu era interzis. Se vorbea la comandă, se gân- dea la comandă, se scria la comandă. Desi- gur, au existat și excepții, în acest regim al detenției generalizate. Au existat insule de libertate, de normalitate și de decență. In- sule iluzorii, desigur, spații compensatorii reprezentate de cărți citite, de literatura pe care o scriam, de fărâmele de speranță pe care ni le puteam închipui și permite. Unul dintre elementele constitutive ale totalitarismului comunist a fost cenzura. Am resimțit rolul nefast al cenzurii din plin, ca redactor al revistei Echinox. Comu- niștii nu s-au mulțumit să mutileze ființe sau conștiințe, și-au propus - și au reușit din plin! - să desfigureze ipostazele indivi- duale ale culturii și literaturii române. Anul 1948 a fost anul în care ofensiva comunis- mului a căpătat, la noi, o amploare catas- trofală. în acest an s-au petrecut eveni- mente de o amploare malefică extremă: decapitarea partidelor politice, instaurarea unei constituții de tip socialist, exacerbarea centralismului și a dogmatismului, prin na- ționalizarea „principalelor mijloace de pro- ducție“, controlul asupra Bisericii ortodoxe și așezarea în afara legii a Bisericii greco- catolice, înființarea Securității, ca principală formă de represiune și persecuție. Toate aceste măsuri, și altele încă, au reprezen- tat modalități de distrugere a societății civi- le, de confiscare a vieții publice și private a unei populații sărăcite de războiul încheiat nu cu mult timp în urmă. Existențe confis- cate, conștiințe mutilate, voci interzise - sunt doar câteva dintre sintagmele ce pot desemna realitatea acestei perioade a comu- nismului totalitar. Evident, s-ar putea spu- ne că, în fond, comunismul a supraviețuit și datorită conformismului și lașității oame- nilor, îndoctrinați de dogmele înrobitoare ale marxismului, hăituiți de teroarea Secu- rității, anihilați de cenzură. După 20 de ani, • Cfntăreața cheală, de lonesco, în regia lui Tompa Gâbor. Foto: Nicu Cherciu am cel puțin o certitudine: aceea că era co- munistă rămâne în urma noastră, ca un vis urât, ca un coșmar halucinant și monstruos. Pe de altă parte, după 20 de ani, socie- tatea românească nu a evoluat deloc așa cum o îndreptățeau speranțele, potențialul, aspirațiile cu care pornea, în decembrie 1989, pe lungul drum al regăsirii de sine, al legitimării propriei identități. Dacă luăm în calcul faptul că alegerile din primii ani au consacrat, prin voința unei populații ușor de manipulat, accederea la prima func- ție în stat a unui președinte cu un trecut comunist notoriu, care nu era adeptul unei reformări rapide a structurilor politice, eco- nomice și sociale, dacă ne gândim la faptul că societatea românească s-a complăcut în- tr-o stagnare nedefinită atâția ani, într-o tranziție mocirloasă, dacă ne gândim la mi- neriade, la toate înscenările mediatice la care am fost martori în decursul democra- ției noastre originale, nu putem decât să regretăm că nu au fost arse câteva etape, pentru a se ajunge la maturitatea politică, economică, socială care se întrezărește, oa- recum, astăzi. Exercițiul democratic al ale- gerilor, falimentar în ultimii douăzeci de ani, este, de altfel, ilustrativ pentru starea de fapt a reprezentanților acestei societăți. La fel de ilustrative sunt, de fapt, și demer- surile cel mai adesea incoerente ale politi- cienilor români, întorși, de cele mai multe ori, cu fața către propriile interese și cu spa- tele la poporul pe care îl reprezintă. îi ve- dem adesea, cu stupoare, în intervenții, mese rotunde, conferințe sau dezbateri, cum discută, dezbat, pun la cale destinul societății românești, preocupați, gravi, serioși, responsabili: ai crede că nu-i inte- resează nimic altceva decât interesul „țări- șoarei“ lor, căreia îi jertfesc, fără preget, propriile lor interese și pasiuni. Ai crede că sunt, prin ținută, discurs și imagine publi- că, niște bieți martiri, cărora li se cuvin elo- gii necondiționate, ofrande și recompense nemăsurate. E drept, există momente când fardul de pe obrazul lor se șterge, când masca ce le înconjoară protector chipul se fisurează, iar adevărata lor față iese la iveală, așa cum este în realitate: interesată, nimbată de un rânjet batjocoritor, lipsită de orice strălucire. Acestea sunt, în fond, măștile eternei și fascinantei tranziții româ- nești, aceasta e sarabanda carnavalescă a politicienilor români, actori mai mult sau mai puțin înzestrați ai tragicomediei la care suntem, la rândul nostru, martori sau ac- tori. Pe scena politică românească, discre- panța dintre mască și chip e totală; cel mai adesea, dedesubtul măștii celei mai expre- sive și mai sincere se ascunde un obraz ce poartă amprenta abjecției, a compromisu- lui, a jocului meschin al interesului propriu. Și este de ajuns aceasta pentru a spori, cu asupra de măsură, deruta bietului alegător care, din patru în patru ani, își depune în urna de vot speranțele și iluziile ce vor fi negreșit înșelate, în scurt timp. Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 3 Ultimii 35 de ani de comunism, primii 20 de ani de capitalism Marian Victor Buciu ULTIMII 35 de ani de comunism, primii 20 de ani de capitalism. Scriu în 22 noiembrie 2009, zi de alegeri prezidențiale, referendum pentru reformarea parlamen- tului. Ce pot spune așa, repede, conjunctu- ral? Impresii. O schemă vagă. Memoria reactivată superficial. Stare dispersă. Grădi- nița, cât am frecventat-o, a fost cu jucării. Nu-mi amintesc de cântece și poezii comu- niste. Slabe amintiri. Educația „patriotică“ a început mai târziu, la școală. Acasă, pre- siune pentru colectivizare. Echipe zise de lămurire. Oameni sprijiniți în bâte, doi câte doi, ca niște copii. Lămuriri în casă. Să semneze cererea că-și predau avutul, ave- rea. Rămânând doar cu casa și curtea. Tris- teți mari. Frică. „Ce face lumea facem și noi...“ „Vezi-ți de copilăria ta...“ Ce să spun decât ce pot spune atâția? Jale. Uneori și mândrie: „Am făcut, am dres contra“. Desproprietărirea ne-a schimbat soarta. Au plecat sau au fost siliți să plece? Școala. Bibliotecile. Educație „patriotică“ iritantă. Fără comparație. Capul plecat. Mici împo- triviri. Fiu unic la părinți cu salariu cât do- uă familii de profesori. Primul ceas a fost marca Atlantic, elvețian. Aparat foto Beiret- te, din RDG, german totuși. Mag(netofon) Tesla. Pentru care eram căutat de colegi. în clasa a Xll-a și de noul nostru coleg, fiul șefului Securității sau al serviciului de con- trainformații. N-am știut niciodată. Teamă să-l întreb. El nu avea (mag), dar primea destui bani de buzunar. încă două surori. Mamă casnică. Doar fără să vreau sunt ten- dențios. Ce-mi mai luaseră ai mei? Vioară (bani aruncați). Mașină de scris Consul ce- hoslovacă, din clasa a opta. Dacie în stu- denție. Ce-ți mai puteai atunci dori? Radio „Europa Liberă“. Mai mult literatură și muzică. Cam paralel cu realitatea, cu isto- ria. Criza sau penuria din ultimii ani ceau- șiști îndurați pentru achitarea datoriei ex- terne? Da, da. Frică, da, mereu. „O să vezi ce pățești tu cu adevărul, doar pe noi să nu ne minți.“ Frig, da, la bloc până la 12 gra- de, mi se părea insuportabil. Unii-mi spu- neau „spre zero“, se sculau cu promoroacă la nas, mi se părea incredibil. Foame, nu chiar, o hăituială. Cozi. Și la hârtie igienică. Mai puțin rău la Slatina, mai rău la Cra- iova. Aprovizionare „pe sub mână“. Teama că-ntr-o zi nu te mai descurci. Ciudată tăce- rea. Să stai trei zile cu mașina la coadă la benzinărie. Sau de câteva ori pe săptămână la lapte, imediat după miezul nopții, ade- sea degeaba. Și să nu spui nimic despre sis- tem și stăpânii lui. Ireal. De necrezut, acum aproape de nepovestit. Transformări, nu glumă. Profesor? Lecții, manuale unice, impuse, aberații. Fără repetenți, apoi și fără corigenți. „Ce fel de profesor ești dacă n-ai rezultate...“ Dar cu ani în urmă, la gene- rală și liceu am avut colegi repetând anul și de trei ori. Unul era fiu de lucrător în co- merțul „socialist^. în vremea cozilor am ajuns în fața lui la un rând unde el, deși era șef, vindea ouă. Nu m-a recunoscut. Fuse- sem colegi de bancă. La română și muzică (tocmai unde „mă afirmam“) mă-nțepa des cu o spilcă, țipam, eram dați afară din clasă amândoi. Niciodată la vreo defilare, nici ca elev, nici ca profesor. Dar membru de par- tid din facultate. Ședințe cu cadrele didac- tice. Repartiție la țară, oportunismul nu mi-a mers. Detașări prin județe din Olte- nia. „Talonul“ (?!) pierdut. „Mai sunt, nu mai sunt?“ Ședințe, conformism. Dispera- re. Amenințarea să domiciliem obligatoriu la locul de muncă. Rezistența prin nave- tism, fără alternativă. Lehamite finală. Ci- team cărți, nu și reviste. Și-n cei douăzeci de ani? Schimbare profundă de statut. Ui- mire privind modul de solidarizare. Vicle- nia prin inteligență, după cea prin prostie. Totuși inteligență. Contra. Prostie. Trans- formare, și nu atenuare a durităților? Multe de spus, destule de tăcut. Imperiul bolșevic Leo Butnaru NU CRED că deja am alergie la leviatha- nicele întrebări despre comunism. Mi le-am pus și eu însumi, în mii și una de nopți, în care s-au și izvodit câteva cărți ce sunt anume (și) despre comunism, de- spre subcondiția umană... acolo (ducă-se pe pustii!). Cărțile se intitulează: Ccpil la ruși (Ideea Europeană, 2008), Student pe timpul rinocerilor (Chișinău, 2000), Peri- metrul cuștii (Cartea Românească, 2005), Românii, enciclcpedia sufletului rus & Gom- browicz (Timpul, 2008), în care sunt cu- prinse anume toate perioadele existențiale - câte vor fi fost ele - până la vârsta-mi de 40 de ani, rotunjită în 1989. Prin urmare, cărțile cuprind/reflectă copilăria mea în co- munismul imperialist ruso-sovietic, apoi studenția rinocerizată (este vorba de jurna- lul meu de almamater-ist 1969-1972, în primii doi ani de studenție, 1967-1968, țărănașul de ieri neîndrăznind să recurgă la ipunere/scrierea de sine), apoi poststudenția, ca ofițer sovietic (prins cu arcanul după fa- cultate; 1972-1974) și anii de redactor la ziarul Tinerimea Moldovei, de unde, în 1977, am fost scos din pâine, adică alungat pentru un eseu despre Mihail Kogălnicea- nu, în care se vorbea și despre corifeii Uni- rii românești, și despre munteanul Grigore Alexandrescu, în timp ce în Interriverania Prutonistreană, alias RSS Moldovenească, numele de român era ca și prohibit, iden- tic cu cel al dușmanului de... naționalitate (dar - prieten de lagăr socialist!). Prin ur- mare, aceste și alte detalii despre existența unui student, a unui tânăr jurnalist în co- munism apar în cartea Perimetrul cuștii. Iar volumul despre români și enciclopedia su- fletului rus cam sugerează din titlu ce aspec- te tratează. Apoi, cărțile de eseuri și publi- cistică Umbra ca martor (Hyperion, 1991), Lampa și tglinda (Cartier, 2001), plus câte- va volume de dialoguri cu peste 100 de personalități ale literaturii și culturii româ- ne de pretutindeni. Zeci de interviuri pe care le-am acordat eu însumi. Probabil, bu- nii mei prieteni și colegi din dreapta Pru- tului înțeleg că în stânga Prutului (care, sperăm, nu va ajunge apa sâmbetei) am tră- it-suferit dublu, adică era un fel de - Ceau- șescu... plus puterea sovietcă deznațio- nalizatoare, cu leninismul, stalinismul, hrușciovismul, brejnevismul ei! Sau vice- versa, cu Ceaușescu în coadă. Pentru că în imperiul bolșevic-muscălesc, concomitent cu umilințele socio-economice la care era supus omul, acesta era terorizat și de dena- turarea, alterarea, deformarea sa ca persoa- nă și chiar de furtul de identitate, astea reprezentând unele dintre cele mai mon- struoase fărădelegi ale comunismului în tandem jandarmeresc cu imperialismul pan- slavist. Politica leninist-stalinistă zdrobea orice încercări de independență națională și spirituală, anihila, la propriu, adică depor- ta, întemnița sau asasina pe oricare cetă- țean, și în primul rînd pe intelectualul care nu accepta înregimentarea ideologică fals internaționalistă. în artă și știință, mahării momentului nu susțineau valoarea, ci pro- movau mediocritatea devotată liniei parti- dului-buldog. Plus cozile de topor ,,autoh- tone“, dintre care unele se erijau în, nici mai mult, nici mai puțin, agenți de circu- lație în literatură, în ideație etc. Plus coloa- na a cincea a alogenilor. Astfel că această obsesie despre comu- nism te-ar putea duce la... depresie. Sincer vorbind, cărțile pe care le-am invocat aici m-au cam... vlăguit, m-au cam... lehăme- tit de tematica legată de comunism și, dacă se va găsi cineva care să se intereseze ce aș fi putut răspunde in extenso la prezentul chestionar Apostrcf, ar putea să răsfoiască unele dintre ele. Plus că obsedanta temă a obsedantelor decenii apare și în unele po- eme ale mele, cu unul dintre care aș vrea să închei acest text: Pe volumul „Poeții undeigroundului“ șⁱ în genere țineți-vă limba după dinți! - E prea târziu... - Ce ai în vedere? - Am în vedere că nu mai am dinți - mi i-ai dezbătut tu curvă de putere sovietică ce ești astfel că nu pot să-mi țin limba după dinți spunându-ți precum ți-am spus curvă de putere sovietică ce ești tu... ________fără regrete____________ Sanda Cordoș Am TRĂIT în comunism 23 de ani. E mult dacă fac comparația cu cei care au avut șansa de a nu trăi deloc într-o asemenea lume. E puțin dacă mă gîndesc la cei, atît de mulți, care și-au dus întreaga viață sau cea mai mare parte a ei în dictatura co- munistă. Experiența mă determină să spun că ni- mic n-a fost bun în comunismul sau (păs- trînd formularea din anchetă) în socialis- mul real din România. Nimic nu poate fi bun într-o lume înglodată pînă la gît în minciună. Din primii ani de școală, am fost învățată că trăiesc într-o societate multila- teral dezvoltată și pe măsură ce-am înain- tat în vîrstă am înțeles tot mai mult că toate laturile ei sînt șubrede. Mi s-a promis, aproape zi de zi, că mă îndrept, împreună cu o țară înreagă, spre un viitor luminos, cel mai bun viitor, paradisul pe pămînt. Dar cînd te apropiai de el, se transforma într-o ceață vîscoasă pe care nicio rază de 4 • APOSTROF lumină nu reușea s-o străbată. Am făcut (de-a lungul formării mele) mii de ore de învățămînt politic (fie sub acest nume, fie prin orele de istorie, foarte ideologizată, economie politică, materialism dialectic, socialism științific, constituție etc.), în care mi s-a predat atașamentul față de țară (cea mai bună din lume), dragostea față de par- tid și față de secretarul general al acestuia, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cel mai bun fiu al poporului, Transfăgărășanul sufletu- lui nostru, cu expresia unui poet inspirat, în viața care viețuiește, am descoperit că trăiesc într-o țară sărmană, nenorocită, că ea e condusă de un partid tiranic, iar Ceaușescu trezește o ură generalizată, pe care glumele și bancurile inepuizabile reu- șeau mai curînd s-o potențeze, iar nu s-o ascundă. Ceaușescu, președintele țării, cel care scria o carte în foarte multe volume (regina din colțul roșu al tuturor librăriilor, inclusiv al celor improvizate în magazinele mixte de la sate), România pe drumul con- struirii societății socialiste multilateral dez- voltate. Cred că prin liceu am aflat că titlul scurt al cărții, aflat în gîndurile tuturor, este România pe drumuri. Am participat în vre- mea pionieriei mele la zeci de serbări, la sute de ore de cor în care am intonat cîn- tece de slavă țării, partidului, conducăto- rului. Am bătut mii de pași de defilare ca pionieră, ca liceeană și membră a brigăzi- lor PTAP (pregătirea tineretului pentru apă- rarea patriei), ca studentă-ostaș. Tînără pro- fesoară de română, am executat sarcina venită de la conducerea școlii (sătești) de a face un montaj literar-artistic în cinstea patriei, partidului și conducătorului, demn de a fi inclus în festivalul național „Cân- tarea României“. Stăteam după ore, cu copii flămînzi și rebegiți de frig, să învățăm versuri fierbinți care ne intrau pe-o ure- che și ne ieșeau pe alta. Vreau să spun prin toate acestea că am participat neîncetat la sărbătoarea continuă care era viața în România comunistă. O sărbătoare care se așeza, ca o poleială hidoasă, peste zilele cenușii, mohorîte, lipsite de veselie, dacă nu luăm la socoteală hazul de necaz. Am trăit, în comunism, în lumea eti- cii și echității socialiste și mi-a fost lesne să văd omniprezența injustiției sociale și dom- nia bunului-plac al celor puternici, care, atît cît dețineau puterea, se aflau, incontrola- bili, dincolo de bine și de rău. La putere se alia PCR, adică - în deslușirea ultimilor ani de dictatură - pile, cunoștințe și relații. Ti- ranul nu era unul, ci, după chipul și asemă- narea sa, erau toți cei care ajungeau să aibă drept asupra ta. Și erau tot mai mulți, de la activiștii de partid la diverșii conducă- tori și pînă la gestionarii și vînzătorii care dețineau puterea de a-ți da, pe sub mină, cinci ouă, un kg de carne ori de portoca- le, o carte, o pereche de ciorapi, un săpun, o pungă de cafea sau un pachet de vată. A fi la mina altora era marea regulă, așa incit propria mea viață devenea tot mai îngustă și mai absurdă, era și nu mai era a mea. Pentru că viața mea, conform ideologiei mult clamate, era consacrată partidului și conducătorului, aceștia aveau dreptul (ba chiar obligația) să o controleze și în ceea ce astăzi numim spațiu privat. Nu știu să fi cunoscut prea mulți oa- meni, niciunul dintre apropiați, mulțumiți de viața lor în comunism și datorită comu- nismului. Nu cred că, în orînduirea clasei muncitoare și a țărănimii, au dus-o bine nici țăranii (atîția cîți au mai existat), ale căror recolte și livezi le culegeam ca școlari, liceeni și studenți. Mă rog, e un fel de-a spune că le culegeam, eram nu o dată în- demnați, la sfîrșit de octombrie sau început de noiembrie, să culcăm la pămînt porum- bul care se încăpățîna să rămînă în picioa- re. Nu părea să le meargă prea bine nici muncitorilor, care făceau cozi de ore pen- tru alimente, cîntau țara, partidul și con- ducătorul în „Cîntarea României“ și aveau sindicatele subordonate Partidului Comu- nist. Aflați, conform ideologiei, în strînsă alianță cu poporul muncitor, intelectualii cred că pierduseră, în cea mai mare parte, pe lingă multe straturi și calități din pro- pria viață, tocmai sensul generozității și atenției sociale, preocuparea pentru clasa muncitoare cu care sperau (zadarnic) să nu semene. Tocmai de aceea nu am regrete și nici nostalgii. Nu vreau să spun prin asta că viața de după 1989 s-a schimbat în mod miraculos, de la o zi la alta, dar sigur s-a schimbat substanțial și a devenit tot mai mult viața mea, chiar dacă sînt unii care își pun amprenta abuziv asupra ei. După cincizeci de ani în care s-a încercat înfăp- tuirea omului nou și a fost dusă, pentru a atinge mărețul scop, o politică a urii, delațiunii, duplicității și lipsei de memorie, e foarte greu de revenit la valorile umanu- lui pur și simplu. Din toate aceste motive, pentru mine cei 20 de ani care au trecut de la căderea comunismului sînt, cu toate neajunsurile, nemulțumirile și poticnirile care nu m-au ocolit, un dar. E suficient să mă gîndesc pentru o clipă că în această seară de noiem- brie s-ar fi putut să mă întorc de la școală unde, împreună cu a 22-a generație de elevi, aș fi pregătit montajul literar-artistic pentru „Cîntarea Românei“. Mi se face frig. Cu adevărat: un dar. ■ Wall Fall Street (amintiri impersonale) Bogdan Ghiu UN SINGUR lucru mi-a plăcut, era recon- fortant în comunism: comunismul pe dos, în oglindă, contra-comunismul. Faptul că ne era cald împreună, strîngîndu-ne unii în alții, laolaltă, pentru că făcuseră unii, aiu- rea, frig, creînd niște popoare abstracte, de igloo. Altfel spus, că aveam clar, fără dubii, dreptate (singura chestie pe care o ,,aveam“) și că nu eram deloc singurul ocupant al acestei poziții: mulți, la limită toți aveam dreptate. Exista noi, iar acest noi era de par- tea adevărului, în adevăr. Ceilalți erau de- testabili pentru că nici măcar nu se (mai) mințeau, nu se (mai) iluzionau (dacă o făcuseră vreodată, ceea ce nu prea cred), erau rupți, blocați, fără interioritate: un fel de existențe pur spațializate, de „instalații“ de ființă (precum megamecanismele lui Tinguelv), de construcții inutile și imprac- ticabile, asemenea edificiilor industrializă- rii forțate, de pură paradă. Repetam comunismul, realizam comu- nismul pe dos, în oglindă: „anticomunism^ de fond în formă, dacă nu comunistă, măcar „comunitaristă“. Dublă iluzie deosebit de periculoasă pentru o ființă tînără în formare, cum eram eu, „noi“, pe atunci. Ba chiar triplă: 1) să fii sigur că ai dreptate, că deții adevărul; 2) să știi că nu ești singur, ci că formezi un „noi“, o forță (momentan fără putere, în afara puterii)-, 3) să fii o forță colectivă con- tra. Să ai deci, nu numai biologic, ci și is- toric, deci la fel ca în poveștile pioase, ca în hagiografia comunismului, viitorul de par- tea ta. Comunismul ne contra-„comuniza“, impunîndu-ne o formă, un mod de auto- concepere deja falimentar, care, chiar dacă opus, avea să piară odată cu comunismul, dat fiind că-i era mimetic. Eram anticomu- niști copiind comunismul. Capcana (ponen- ței\ trebuie să-ți copiezi adversarul pentru a i te opune. De fapt, nu. Sau nu în totalitate. Ceea ce ne-a salvat, cît de cît (ambiguu, duplici- tar), întîrziind însă eliberarea, dar pregă- tind, dacă nu aservirea, măcar naivitatea ulterioară, a fost tocmai faptul că nu ne-am oiganizat, că nu am copiat comunismul pî- nă la capăt, că nu ne-am contra-comunizat în totalitate, rămînînd indivizi. Dar nu era egocomunismul românesc un elogiu al hi- perindividului suprem"? 20 de ani: poate că voiam altceva. Obli- gatoriu, inevitabil: nu știm ce vrem. Cînd gîndești „comunistarist“ anticomunismul nu ai cum, după spulberarea, după retra- gerea comunismului (căderea comunismu- lui a fost o retragere, o demisie, o nonin- tervenție, o paralizie), să nu fii victimă, pradă sigură. Poate că am rămas să urîm comunismul tocmai pentru că ne-a abandonat, pentru că a promis și nu s-a ținut de cuvînt, pen- tru că ne-a mințit, pentru că a fost doar o toană mimetică de putere a unor neprice- puți, a unor ageamii tocmai din neprice- pere, din prostie, din neputință criminali. Cine știe! * De CE ne place, de ce atîta lume iubește, caută, azi, la 20 de ani de la Căderea Zidului, Berlinul, neieșind, de fapt, din fostul Berlin de Est? Berlinul e, azi, un model inconștient, utopie instinctivă, re- flexă, spontană: socialism subvenționat de capitalism, Est întreținut de Vest, demo- crație de tip occidental trăită în condițiile de precaritate și de sobrietate eroic-umani- zante, morale, ale Estului. După revoluțiile din 1989, am fi vrut, poate, să fim, „est-germanic“, subvențio- nați, întreținuți de capitalism, dar fără a deveni capitaliști. Cine știe! Voiam, poate, democrație fără capitalism. (Sau invers.) Azi, globalizarea, adică recu- perarea fostelor zone periferice sau excluse și întoarcerea lor împotriva „Centrului“, împotriva „Occidentului^ înseamnă toc- mai, obiectiv, disocierea capitalismului de de- mocrație. în 1989, noi ne doream, poate, disocierea democrației de capitalism. Demo- crație sau capitalism? Pot fi ele disociate? Fantasmatic și în moduri opuse, da. Ca in- tenție, ca iluzie. Cine știe! Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 5 PERSPECITVISM SALVATOR: capitalismul e atractiv, popular dezirabil numai din perspectiva dictaturii, a totaliiarismelor, a comunismului. Urăsc comunismul pentru că m-a făcut să-mi fac iluzii cu privire la capitalism. Sînt anticomunist pentru că, după ce ne-a abuzat, făcîndu-ne să credem: 1) că avem dreptate împotriva lui; 2) că sîntem „noi", adică o forță gata pentru putere - comunismul ne-a abandonat, ne-a predat legați fedeleș, dar cu porii deschiși, capi- talismului, făcîndu-ne să ne iluzionăm nu numai în ceea ce îl privește (în cazul, even- tual, al unor generații anterioare), ci și în ceea ce îl privește pe „dușmanul" său, capi- talismul. De-asta sînt anticomunist: pentru că a fost o glumă, o farsă sinistră, o pros- tie inutilă. Cînd există capitalismul (ceea ce numim, generic, astfel), ce nevoie mai e de comunism? Cine știe! „Modelul" (postcomunist) Berlin: un capitalism care nu poate să întrețină socia- lism, comunism, nu există, nu este demn de acest nume și de pretențiile pe care le tot emite. * DUPĂ 20 de ani": reafirmarea unei ᵣᵣ vulgate. Pentru mine: consumarea unei iluzii. 20 de ani: traversarea unei ilu- zii. Iluzia capitalismului democratic creată, întreținută în/de către comunism. Iluzie de perspectivă. Pică extrem de nasol, de jenant aniver- sarea a 20 de ani de la căderea comunismu- lui în plină criză a capitalismului! De-asta se și pune accent, în discursurile oficios-ofi- ciale (politico-mediatice), pe latura niga- tivă, anti, referențial-semantic-retrospectivă (căderea comunismului). Comunism: lipsuri, nevoi false, artifi- ciale. Capitalism: dorințe, satisfaceri false, artificiale. Avantajul capitalismului față de comunism: artificialitate pozitivă, nu nega- tivă. O artificialitate - continuitate de re- gim - a venit s-o „combată", s-o „vindece" pe cealaltă. Să profite de ea. Am înlocuit o artificialitate (politică) negativă cu o arti- ficialitate (economică) pozitivă. Privarea de identitate, de propriu, cu fabricarea de „identitate", de „propriu". Comunismul producea în mod artificial, fals (privativ, negativ) adevăr {nevoi reale)-, capitalismul produce pozitiv, real, falsitate, artificialitate, identități-proteză. Aici sîntem, asta am petrecut, ca „isto- rie a ființei", în ultimii 20 de ani, asta a însemnat „sfirșituî istoriei": sfirșituî „isto- riei" bazate pe iluzia „adevărului", a „comu- nității", a subiectului colectiv deținător al ade- vărului, proprietar (inevitabil „în efigie" prospectivă: comunismul, utopia, în gene- ral, ca tfigie prospectivă, ca anticipare a vii- torului-mort). Am fost contra-proletariatul. Comunismul a fost o ambiție, o invidie mimetică, opusă tocmai pentru că în oglin- dă, a unor indivizi improvizați, nepricepuți, marea vină a comunismului, care i-a și atras răzbunarea, pedeapsa, fiind aceea că, din nepricepere, a scos puterea din ea însăși, a 6 • APOSTROF făcut vizibil (a dat în spectacol) adevărul despre putere. Comunismul a denunțat pu- terea patolegizînd-o inevitabil, și pentru asta chiar merita pedepsit. Avem privilegiul gnoseologic de a fi trăit această istorie. 20 DE ani": iluzia unei epoci, ceea ce ᵣ acest inter-val nu e. E intre epoci, spațiu de eveniment, numai că perspecti- va s-a inversat: „tradițional", „istoric", eve- nimentul era fulgurație, moment, cezură, aproape nu exista, era insesizabil; „post- istoric", nouă ni se pare că nu mai există evenimente, că însăși noțiunea, categoria de eveniment a dispărut, a fost depășită. De fapt, invers: „epocă“-eveniment, nu eve- niment-intre-epoci. De-asta nu mai perce- pem evenimentul: pentru că, acum, s-a făcut epocă. O epocă de schimbare. Apo- calipsa? Epoca-lipsă. Abia acum, după 20 de ani, încep să în- țeleg (mai cinstit: începe să mi se pară că înțeleg) ce s-a întîmplat în acești 20 de ani: RECUPERARE. Am numit, au fost numite revoluție niște evenimente retrospective, de încheiere, de închidere, de sfîrșit: denumirea, titulatura de revoluție, acordată generic, cu epitete de nuanță, diferențiatoare, evenimentelor din 1989, a avut un sens retrospectiv, de mar- care a sfîrșitului unei jjulsiuni neconsuma- te: era Revoluțiilor. In 1989 au avut loc revoluții-:fit fit, menite a satisface o aștep- tare, o neîmplinite, o frustrare, și frustrînd, ocultînd, în schimb, tocmai sensul de schimbare, de deschidere spre noutate al revoluției. Revoluțiile din 1989 au fost doar, literal, semantic, referențial (adică cu fața spre trecut: orice semantică, orice referen- țialitate este cu fața :pre trecut), o închide- re, o recuperare, o revenire. Menite, tocmai, a bloca invenția, noutatea, în golul produs de o ruptură. Revoluții conservatoare, li s-a spus. Revoluții aservite, funcționalizate, le spun eu. Revoluții castrate, revoluții- poliție, revoluții-razie etc. Revulsii. Poate că voiam ceva nemaivăzut, altce- va, dar n-am știut - și nu vom ști niciodată - ce-am vrut, ce vrem. Nimeni nu știe ce vrea. Nu știm niciodată ce vrem. în 1989, am fost eliberați nu ca să scă- păm, ca să evadăm, ca s-o luăm razna, ca să inventăm altceva, dînd curs, atent, adevă- ratelor dorințe profunde, ci ca să fim RECU- PERAȚI, pentru ca, în felul acesta - „mane- vră" epocală -, capitalismul (care, ca atare, nici nu există, e „cîmpul", „fondul" însuși) să se relanseze din neant pe spinarea noas- tră, actori fără să știm. Comunismul a însemnat cel mai bun dresaj privativ pentru capitalism. în 1989, am fi putut fi liberi. Dacă do- rințele nu ne-ar fi fost imediat codificate. Dar ne-am lăsat, normal, recuperați. De- mocrația ne aștepta ca o mafia, căci așa ne fusese, sub comunism, reprezentată. Cine știe ce oroare sau ce minunăție doream, de fapt. Ce fugă sau ce regresie necontrolată. Am scăpat din țarc în lume, de 20 de ani nu încetăm să purtăm „țarcul" la nivelul lumii (globalizare). După „sfirșituî istoriei" și dispariția „metanarațiunilor", 20 de ani pentru a refa- ce o nouă „Mare Narațiune": capitalismul era sfîrșit, iar Occidentul, societățile occi- dentale, ajunsese(ră) la conștiința (reflexul) acestui „fapt" metaistoric. Intelectualii cri- tici, de fapt, au învins, Occidentul e(ra) intelectual, e(ra) critic: conștient de ca- racterul nu doar finit, ci și terminat al capitalismului, care trebuia să pună capăt istoriei și să (se) recupereze (relanseze)geo- grafic. Repet, trebuie repetat (arta nu copiază, dar repetă) acest lucru: intelectualii critici, cărora nu degeaba li se cîntă, azi, cu jubi- lație, prohodul (cînd nu li se organizează de-a dreptul parastase), avuseseră, de fapt, succes; întregul Occident devenise, ca re- flex, critic, mai exact circumspect, reținut, disociind (analitic) capitalismul de demo- crație (nu invers). Numai din perspectiva Estului, a peri- feriilor, a zonelor mărginașe excluse, capi- talismul mai putea fi confundat cu demo- crația. Roma trebuia să cadă, devenind prizoniera Imperiului. Occidentul trebu- ia luat prizonier al „lumii". Occidentul a devenit prizonierul „lumii", al tuturor Esturilor reunite, recuperate. Aceasta este meta-, macro-narațiunea actuală, povestea evenimentului-epocă inaugurat, ca relansare în alt fel a istoriei, acum 20 de ani. Asta am trăit, (în) asta trăim. în Occident, capitalismul era sfîrșit, adică „tendențial" împlinit. Estul, Esturile trebuiau să fie recupera- te pentru a fi întoarse împotriva Vestului, disociindu-se capitalismul de democrație, făcînd democrația captiva capitalismului, condiționînd capitalist democrația. Nu tocmai de aceea este China singu- ra (contra)putere actuală, pentru că a reușit să disocieze singură, prin ea însăși, „Estul" de „Vest", realizînd și prefigurînd capitalismul fam democrație, ca adevărata epocă postcomunist-postistorică ? Din 1989 încoace, Estul, Esturile, pe care comunismul, totalitarismele, dictatu- rile, ca evadări-autonomizări aberante ale fenomenului puterii (cînd puterea, de fapt, nici nu există, e-n toate), nu reușiseră să le desprindă decît negativ, adică mimetic, în cglindă, au fost recuperate, pentru a se în- cerca, epocal, disocierea capitalismului de povara, de încurcătura democrației: „capi- talismul e democrația"! Capitalismul s-a relansat postistoric/ geografic recuperînd „Esturile" (pămîntu- rile din afară). în Occident, grație victoriei intelectualilor critici (pe care vulgata actua- lă ni-i prezintă ca fiind învinși, pe drept, căci erau vinovați), capitalismul era sfîrșit. După 20 de ani, trebuie să reînvățăm să strigăm, primordial, prim, adică negativ, LIBERTATE. Trebuie să reluăm, să reformulăm, din lagăr socialist în cîmp global, opera disi- denților. Are din nou sens, abia acum are sens să fii literal - și global - disident. Nu e(ra) nevoie de comunism, nu e ne- voie, în general, de dictaturi pentru a do- mina: iată ce nu încetez să învăț, să mă învăț minte de 20 de ani încoace. Comu- nismul n-a fost decit o criminală carantină pentru un capitalism reușit, debarasat de democrație, pentru relansarea capitalismu- lui sfîrșit. Est cu Est am fost uniți! Cel mai mult, în comunism, mi-a plă- cut capitalismul. Cel mai mult mi-a plăcut capitalismul în/din comunism. Comunis- mul a fost peștera în care ni s-a proiectat filmul „Victoria Capitalismului". Wall Fall... Wall Street... Wall Street Fall... Wall Fall Street... WWW... M-am sătu- rat să tot fiu convocat la reconcilieri „dia- lectice". M-am săturat să tot fiu la nesfîrșit mediul de trecere, locul de pas, golul de salt, de torsiune, de „traducere", de min- ciună al „dialecticilor". Tocmai de aceea prefer, caut să elaborez amintiri imperso- nale. ca să am din ce să mă extrag. în 1989 am ratat, poate, libertatea. Ci- ne știe! Totul loan Mușlea CE Înseamnă pentru mine comunismul: mizerie, teroare și dezumanizare, dis- perare, frică, oroare, exasperare... N-am să le sistematizez/ordonez, ci voi înșira, așa cum îmi vin în minte, câteva tm- iri „exemplare": până pe la zece ani îmi amintesc perfect mitingurile de 7 Noiem- brie, unde - „duși cu școala" - înghețam bocnă; și tot de școală ține amintirea destul de confuză a oribilei manipulări în urma căreia toată clasa a fost silită/prostită să semneze pentru îndepărtarea unui profesor (dl Dănescu), după ce acesta a fost declarat necorespunzător politic. Peste ani, în studenție, aveam să suport uluit, speriat, îngrozit chiar, presiunile regi- zate de un comitet ad hoc care urmărea să bage groaza în colegi, pregătind de fapt ședințele „pe facultate" supervizate de Ceaușescu sau Ion Iliescu și care se lăsau cu exmatriculări. Ce poți să mai crezi când ți se aruncă în față un text de genul: „Măi to- varășe, păi dacă vin americanii au să te spânzure nevinovat!"? îmi amintesc apoi cartelele de alimen- te și de haine, cozile interminabile, mar- melada-bloc, dar îl mai țin minte și pe ba- dea Greța, care venea pe ascuns cu desăgile pline de carne de vițel, pe care maică-mea o împărțea și anunța apoi rețeaua de prie- teni; sau pe misitul (Killinger?) care ne vi- zita lunar cumpărând pe mai nimic orice lucruri cât de cât... interesante, precum și comisiile de rechiziții, infernale/bestiale, care circulau ziua în amiaza mare, și pri- ceperea cu care îi depista tata, dând alarma și anunțându-ne să închidem ușile și să nu deschidem nimănui. Mult mai grave au fost episoadele ares- tărilor de pe strada noastră; îmi amintesc astfel cum tata, care fusese dat afară („a fost epurată persoana, și nu postul!"), spe- riat de valul tot mai apropiat al „ridicări- lor", o vreme n-a mai dormit acasă, păs- trând la îndemână, până târziu, un bagaj și un rucsac cu cele trebuincioase... în puș- cărie; sau mama, care (devenind indezira- bilă ca profesoară) se internase la psihiatrie ca să nu poată fi, și ea, epurată. Cam tot atunci au început să curgă și să nu se mai oprească știrile catastrofale: fra- tele mamei a fost arestat și a murit în oreză- riile de la Spanțov, fără măcar să fi aflat că soția sa, supusă presiunilor Securității, se sinucisese cu puțin timp în urmă; tatăl vi- treg al mamei, Alexandru Lapedatu, mi- nistru al cultelor și președinte al Academiei Române, a fost omorît cu zile la Sighet: suferea de astm și a fost închis/lăsat în ce- lulă în timpul unei dezinsecții. Unchiul ma- mei, Aurelian Pană, ministru al agriculturii sub Antonescu, a fost declarat criminal de război și acuzat că intenționase să otră- vească poporul cultivând semințele de soia aduse din America; a murit la Gherla, su- ferind umilințe îngrozitoare, și - fiindcă nu încăpea în coșciug - i-au tăiat picioarele cu fierăstrăul; fiul său, Petru Pană, a fost împușcat de ruși la moșie, iar soția și un alt fiu au făcut pușcărie. Mătușa mea a avut domiciliu forțat, la fel ca socrii săi, stră- mutați la Blaj. Lucrurile au prins apoi să se mai așeze, să se mai liniștească; am trăit momentul eli- berării deținuților politici, iar după aceea, timp de câțiva ani, am crezut în aerul mai respirabil al așa-zisei liberalizări, care a fost - și ea - curmată brusc și înlocuită de mini- revoluția culturală. Situația economică mer- gea din rău în mai rău, începuse să lipseas- că mâncarea, se făceau economii la sânge, se realiza cincinalul în patru ani jumate, se plăteau prostește datoriile și se mergea pe ideea reducerii cu oricâte eforturi a im- porturilor. Au fost anii când trebuia să te descurci cu orice preț și intrasem - de-a dreptul in- conștient - într-o rețea prin care procuram carne furată de la abator (ți-am promis, Mar- ta, să povestesc unele episoade mai... pican- te) ; în aceeași idee, la un moment dat am izbutit să fac rost de o basculantă... cu ouă. Copiii mei ajunseseră să-și facă lecțiile la lumina unor becuri alimentate de la un acumulator de Trabant, încercam să prind cine știe ce programe străine de televiziu- ne, furam curent și începusem să mă pregă- tesc pentru un soi de agonie economică și culturală, amăgindu-ne pasivi cu surogatul serilor-video și nemaicrezând că ar exista șanse de scăpare din ghearele criminalilor care conduceau țara spre prăpastie. In cele din urmă, în preajma Revoluției, mi-am încropit o antenă-satelit. CE mi s-a părut cel mai insuportabil în co- munism? UMILIREA! o ne: farșiță, insu- portabilă UMILIRE... Este vorba, în mare măsură, de conștien- tizarea stării dramatice de inferioritate și de îndobitocire vădite în care se străduiau să te împingă structurile comuniste conduse de cei doi netrebnici. Probabil că ne chinuia și un anumit sentiment de culpabilitate sau lașitate, legat de celebra... sentință: mămăli- ga nu explodează. Am trăit nespus de intens senzația că noi, românii, suntem cei mai înapoiați și mai fraieri/naivi/lași și fricoși consumatori ai binefacerilor unui comunism pe care-1 suportam, practic, fără cârtire, înfometarea, sărăcia, bezna ajunseseră să fie primite/trăite cu o pasivitate bleagă și resemnată, în vreme ce ungurii, bulgarii, polonezii și cehii, nemții din Est sau chiar și rușii (cu glasnostul lor) o duceau cu totul altfel. Am văzut-o cu ochii mei sau la TV, am plâns și m-am întors acasă înfrânt, umi- lit, convins că așa ne e scris', acasă, unde am dat peste aceiași nemernici inimaginabili și de mulțimile obligate/dresate să aplaude ori să ridice imne de slavă. Era de neînchipuit, insuportabil, și nimic nu te lăsa nici măcar să întrevezi o zare de lumină. Și totuși, cea mai teribilă imagine a umilirii unui întreg popor și - în orice caz - a elitelor mi s-a înfățișat imediat după Revoluție, când am dat peste caietele tatii de la un curs obligatoriu de limba rusă și care conținea câteva pagini ale cursantului Lucian Blaga. Fuseseră colegi la Biblioteca Academiei din Cluj și - nu o dată - taxați amândoi drept reacționari. Pe una din pagi- nile caietului, la sfârșitul unor exerciții, cursantul Blaga - la cei șaizeci de ani ai săi - își notase... tema pentru casă: „De scris încă patru [propoziții?] și de subliniat voca- lele influențate...". CE Ml-A plăcut în comunism: alfabetiza- rea, de care pomenește Marta, și la care am fost martor, nu mi s-a părut cine știe ce; prin anii ’50, maică-mea, care era profe- soara de română, a trebuit să-și „facă norma" luminând un analfabet. Fiindu-i teamă să nu trebuiască să-și caute „clienți" în cine știe ce țigănie, s-a hotărît să pro- cedeze la alfabetizarea servitoarei ungu- roaice. Elfi neni era un om deosebit, cu principii morale și o înțelepciune nativă ui- mitoare, stăpânind la perfecție adunarea și scăderea; când se întorcea cu cumpărătu- rile de la piață și îi recita maică-mii soco- telile, te cruceai. Din păcate, cititul nu o interesa „de nicio culoare" și, din toată po- vestea, n-a rămas decât cu priceperea (căz- nită) în a se semna. Nici măcar atacurile „sub centură" ale vecinei sale Mâthe neni („Erzsi draghe, cum poate dumneata să crezi în D-zeu dacă nu poate citi Biblia!?") nu-i vor fi trezit interesul pentru lectură. In schimb, m-a impresionat cazul unui tânăr pe care l-am întâlnit ca frezor în ate- lierul unde mi-am început stagiatura ingi- nerească. Era sclipitor de inteligent și a știut să exploateze toate avantajele pe care i le conferea o origine sănătoasă, împletin- du-le cu o inteligență și o putere de muncă ieșite din comun, care - după 15 sau 20 de ani - l-au ajutat să devină inginer, doctor în științe tehnice și, în final, profesor uni- versitar. L-am întâlnit de câteva ori după Revoluție și m-am mirat să aflu că era membru PDSR, deși, astăzi, mi se pare cât se poate de firesc, mai ales după ce l-am citit pe Zinoviev, care a trăit o experiență similară. Ce ea ce mi-a plăcut însă cu adevărat in comunism a fost tot ceea ce îl surpa și îmi dovedea că nu poate fi invincibil! Vreau să încep cu faptul că I. D. Sârbu, pe care l-am avut profesor în clasa a vm-a, ne aducea la școală, la ora 7 a.m., pentru a ne preda un alt Eminescu decât cel oficial și cantonat la nesfârșit „pe bănci de lemn în scunde taverne mohorâte". Un eveniment cu totul aparte, la care am avut norocul să fiu de față, l-a consti- tuit conferința intitulată „întâlnirile mele cu Goethe", ținută, cred, în 1955 la Biblio- teca Universității din Cluj. Conferențiar, nimeni altul decât poetul Lucian Blaga. Ie- șirea în public a marelui absent îngropat, practic, de viu de către comuniști a trezit în Clujul universitar un interes nebun, în sală s-au rupt câteva rânduri de scaune și lumea a încercat înnebunită să-l vadă/asculte pe cel „înviat din morți", dând o palmă ustu- rătoare regimului. Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 7 Prilejurile de mari satisfacții au fost însă nenumărate: intervenția americanilor în Coreea și mai apoi în Vietnam, revolta muncitorilor din Berlinul de Est din 1953, extraordinara „contrarevoluție¹¹ din Unga- ria și mișcările din Polonia anului 1956, fantastica/incredibila primăvară pragheză din 1968, alegerea papei Woytyta, miraco- lul sindicatului Solidarnosc, culminând cu primul guvern necomunist, glasnostul și providențialul GORBACIOV sau, last but not least, căderea Zidului. La noi în țară, după ce crezusem multă vreme în partizanii din munți, speranțele mele s-au legat nebunește de Paul Goma și Doina Cornea, de minerii care s-au ridi- cat în 1977 sau de brașovenii răzvrătiți din 1987; nădejdi mi-au mai dat și Scrisoarea celor șapte sau cuvântarea lui Pârvulescu. Simțeam, plutea în aer începutul sfârși- tului... Un alt moment aparte - aș îndrăzni să-l numesc de-a dreptul miraculos! - l-am trăit citind extraordinarul Jurnal de la Păl- tiniș. Liiceanu a izbutit cu această carte să insufle multora dintre noi curaj și speranță, demonstrând că se putea trăi și în România cea blestemată și nenorocită. Dincolo de toate aceste ciudate și atât de chinuite sau, poate, miraculoase satis- facții, a existat însă și un moment de entu- ziasm și/sau - dacă e să-i spunem pe nume - de mândrie și ridicare a capului: este vor- ba de acel straniu și, în același timp, înălță- tor moment al zilei de 21 august ’68! în acea zi unică - la invitația timorată și ezi- tantă a secretarilor de partid și UTC („Puteți să ridicați orice problemăR), cerusem NU să intru in partid, ci să ies din UTC, for- mulând în scris - clar și răspicat - câteva cerințe elementare (chiar dacă pe alocuri naive!) pentru instaurarea unei democrații pe care mi-o închipuiam a fi cu putință. Indiferent de ce anume s-a urmărit de fapt și cât de jalnic/penibil a luat sfârșit to- tul, timp de o săptămână sau poate zece zile mi s-a părut că exist/trăiesc cu adevă- rat. Ni se dăduseră puști, umblam în uni- forma de gărzi și am stat de pază la arme, am simțit beția solidarității și iluzia amăgi- toare a participării directe la ceva de neîn- chipuit, la un vis spulberat în doar câteva zile; trăisem însă senzația unică, incompa- rabilă că sunt român și că pot fi mândru de acest lucru! ClmE acum, la 20 de ani după Revoluție? In ciuda dezamăgirilor, în ciuda aștep- tărilor prea mult timp amânate și în ciuda calității mizerabile a clasei politice, senti- mentul meu este că lucrurile merg tot mai mult spre bine; în ciuda tuturor întârzie- rilor, piedicilor și conspirațiilor, România s-a schimbat mult în bine. Nici mineriade- le și nici tergiversarea la nesfârșit a atâtor hotărâri care puteau grăbi integrarea noas- tră în Uniunea Europeană și în NATO și nici criza nu au izbutit decât să întârzie în- trucâtva o minimă normalizare și accepta- rea României în rândul țărilor așa-zis civi- lizate. Va trebui să învățăm însă alte reguli de conviețuire și de muncă, să renunțăm la chiul, minciună și necinste, să nu mai permitem ca presa și televiziunea să ne prostească la nesfârșit, să nu mai risipim în neștire banul public ori să înghițim cu nai- vitate și indiferență matrapazlâcurile unor sindicate dubioase și pe cele ale național- comunismului rezidual. Morții din pușcării, morții din munți și morții din decembrie 1989 sunt cei care ne-au adus libertatea și ar trebui să le dove- dim că suntem demni de jertfa lor, încer- când să construim o Românie mai bună și mai dreaptă. Iar faptul că am scăpat de coșmarul în care eram închiși ne obligă să nu uităm cu niciun chip nimic din tot ce a fost și mai cu seamă să nu uităm învăță- mintele Istoriei. Pentru mine, faptul că acum 20 de ani am scăpat de coșmarul comunist înseam- nă totul! ■ Coșmaruri din epoca de aur Elisabeta Pop NU ȘTIU, dragă Marta, cum de ți-a venit ideea să ne întrebi cum ne mai rapor- tăm, după 20 de ani, la comunismul în ca- re, fără voia noastră, am trăit, unii, iată, mai bine de jumătate din viața ce ni s-a dat... Deși nu cred că există o zi în care, într-un fel sau altul, să nu vorbim de „cum a fost atunci“, e bine să ne mai întrebăm o dată, nu de alta, dar să nu uităm! De ce-ar tre- bui să uităm? Eu, de câte ori mă simt bine, având căl- dură, lumină, un blid de mâncare pe masă, de câte ori plec spre Franța, spre Germania, când ajung la Geneva în aeroport sau mă plimb prin Fraga, mă gândesc că toate as- tea mi-au fost interzise vreme de 40 de ani. O viață de om, nu-i așa? Da, comunismul cu aberațiile lui, de care nici să-mi amin- tesc nu mi-e ușor, mi-a furat pur și sim- plu o parte din viață: aceea în care omul simte că e liber să facă ce vrea, să se ducă unde-i place, să muncească în care colț al lumii dorește... Tot ce azi li se pare tineri- lor ceva normal, în anii aceia erau lucruri de neimaginat. Dar hai să-ți povestesc, draga mea, în ce fel anume mă urmărește coșmarul comu- nismului. în primul rând, o să mă refer la viața mea personală, iar în al doilea rând, la cea profesională. Când eram încă un copil, am asistat la câteva descinderi ale așa-zise- lor comisii de control (din ele făceau parte câțiva bărbați și câteva femei recrutați din clasa cea mai „prăpădită“- așa îi numea mama mea pe sărăntocii leneși care s-au dat cu comuniștii, în speranța că vor trăi fără muncă); în micul orășel de provincie Lipo- va, în podul casei noastre au urcat, nu o dată, în câteva toamne, să vadă dacă țăranul mijlocaș care era tatăl meu, încăpățânatul care refuza să intre în colectivă, nu minte că nu mai are nimic din recoltă, deci nu mai are de unde să dea cotele, tot mai mari, „la statT Noi, sora mea și cu mine, eram com- plice cu părinții, știind că tata mai dosea câțiva saci cu grâu și secară, în locuri numai de noi știute, ca să avem ce mânca... A urmat apoi arestarea lui, ca membru al PNȚ probabil, dar l-au acuzat că „vorbeș- te“ (culmea, din același pod nenorocit) cu America, la un aparat de radio cu galenă! A fost dus la Timișoara și Aiud, a stat la închisoare un an întreg fără să fie judecat. După mulți ani, ne-a povestit cum îl bă- teau în beciurile unde l-au ținut, cu o sete de neînțeles, peste rănile cicatrizate, unde pielea era subțiată; cu rănile astea a venit din război: un picior anchilozat ciuruit prin 17 locuri! Și înainte, și după ieșirea din închisoa- re, tata continua să-i înjure pe comuniști! Nu era un fricos; ne spunea că, după ce-a stat la morgă în Odesa, o zi și o noapte, fiindcă era considerat mort, nu se mai teme nici de blestemății de comuniști; azi îl pot admira și-i spun, după ce rostesc rugăciu- nea la crucea lui, că lumea s-a schimbat, dar nu e chiar așa cum a visat el... Foame, frig, frică - aceste trei cuvinte fac parte din repertoriul curent al „epocii de aur“ de tristă amintire. Au urmat ani de foamete la propriu; cozi interminabile la ouă, la lapte, la pui... un timp prețios pierdut pentru totdeauna. Iarna, la cozi înduram frigul să facem rost de mâncare pentru copii, cu frica-n sân că n-o să ne ajungă... A venit și rândul cartelelor de alimente: o jumătate de pachet de unt pe persoană pentru o lună; o, de câte ori mi-a trecut prin cap să mă duc la prezidiul ședințelor noastre de partid din teatru, să pun pe ma- să în fața tovarășei șefe de la propagandă, care ne ținea discursuri demagogice despre succesele în toate domeniile ale Partidului Comunist, 60 de felii de pâine, să văd cum le unge ea cu pachetul de unt, pentru sand- vișurile copiilor pentru o lună... Să vă povestesc cum ne făcea rost de carne un coleg, muzeograf, aducând din satul lui, cu multe riscuri, pachete cu carne de vițel pentru prieteni? Și cum ne suna și ne spunea cifrat: Vino să-ți iei cărțile sau revistele. A fost apoi chinul nechezolului: să bem în fiecare dimineață lichidul acela scârbos, cu gust de orz stricat... iar când mi-a adus cineva un kg de cafea tocmai de la Viena, mi s-a părut unul din cele mai extraordi- nare cadouri. Ba chiar și de șnurul unui mărțișor primit în anii aceia atârna un pli- culeț cu nes... Ce umor plin de tristețe, nu? în case, iarna, stăteam înfofoliți, cu șo- sete de lână în picioare, cu căciuli pe cap, arătând de parcă ne pregăteam de plecat la Polul Nord. O, dar câte n-aș putea să povestesc, dar parcă văd că unii vor crede că sunt pure invenții... Dacă mă întorc la cele profesionale, aici poveștile sunt cu sutele și unele chiar incre- dibile. De pildă, un cenzor foarte inteli- gent, cum se vede, mi-a tăiat din caietul- program un mușatism care suna cam așa: definiția acarului - un ceferist care ia trenul peste picior. Cum adică, tovarășa, mi-a zis, să luăm trenul peste picior și cum să râdem de un lucrător cinstit dintr-o țară socialistă? Sau alta: pentru spectacolul Emigranții am tipărit niște hârtii colorate pe care sce- nografa a scris 50 dollars, care pasămite ziceau personajele că ar fi dolari. La un spectacol s-au împrăștiat prin sală câteva bancnote; ei bine, un bătrân s-a dus cu ele la magazinul cu marfă pe valută să cumpe- re ceva. Bineînțeles că ăia au râs de el și nu i-au dat nimic, dar securistul care răspun- dea de teatrul nostru a venit să cerceteze cazul... să vadă cu ochii lui desenul după care s-a executat zincul. Că atunci nu se lucra încă la computer cu imprimante... Ca să intre ceva la tipar, orice text sau fotografie trebuia musai să aibă patru ștam- pile și tot atâtea semnături: a directorului instituției, a inspectorului de la Comitetul de Cultură, a activistului de la Propaganda 8 • APOSTROF de partid și a cenzorului (asta era ultima). Niciun cuvânt nu mai puteai adăuga, fiind- că nu voiai să le faci necazuri tipografilor cu care erai în relații de amiciție. Vizionările spectacolelor, cu tot felul de comisii, cu activiști care habar n-aveau de piesă, de ce însemna un spectacol, erau coș- marurile noastre. Ne dădeau sfaturi (une- ori muream de râs de ce puteau spune), fă- ceau propuneri de tăieturi în text, scoteau cu de la sine putere replici și chiar scenete întregi, cum a fost la Zece hohote de tas de T. Popescu, în regia lui Ducu Darie. Ca să nu mai vorbesc de Jolly joker, tot în regia lui, spectacol gândit subversiv, la care am complotat toți și am și plătit cu voturi de blam și amenințări de tot felul. Mai apoi însă Ducu a știut să comunice o anume sta- re de spirit chiar și prin intermediul unui spectacol ca Amadeus-, la replica despre compozitorul Bonno se spunea în sală: 70 de ani și nu mai moare... și toată lumea pricepea: Ceaușescu tocmai îi împlinise... Dar ce șopârle puteai găsi în spectaco- lele semnate de Alexandru Colpacci! în toate, dar mai ales în Balconul (D. R. Popescu). Personajele cu nume precum Cășină și Bășat, de pildă, erau emblemati- ce pentru caracterele și ținuta etică a acti- viștilor de partid care ne țineau nouă, tutu- ror, lecții de conduită morală!!! D. R. Popescu a mai scris în ’88 o piesă {Păpușarii cehi sau moara de pulbere) pe care noi am jucat-o în ’89, în regia lui loan Ieremia; acolo se vorbea limpede de un călău care... și aluzia la dictatorul nostru era în multe locuri străvezie... Și exemple- le ar putea continua... Să uităm toate acestea ar fi imposibil. Unii cred că e benefic să uiți. Nu cred. îi dau mai degrabă crezare lui Jacques Le Goff, care spune că „Memoria nu încearcă să salveze trecutul decât pentru a servi pre- zentului“. Așa să fie! ■ Toate iluziile au fost interzise Dan Stanca IN IANUARIE 1990, mi-aduc aminte per- fect, Andrei Pleșu dădea un interviu în România literată, în care spunea că, din acel moment încolo, toate iluziile ne sunt per- mise. Puțini au înțeles atunci ironia fină a maestrului, care, într-un moment al entu- ziasmului nețărmurit și al unui idealism in- transigent, ne atrăgea atenția că nu intrăm în epoca certitudinilor și a fericirilor, ci, dimpotrivă, în aceea a iluziilor, a mirajelor, a voluptății de-a ne înșela și de-a suferi în- grozitor din cauza aceasta. Andrei Pleșu a intuit perfect. Cei 20 de ani care au trecut din 1990 sunt anii iluzionării și ai dezamă- girii, ai unei vieți din ce în ce mai grele, mai ales pentru oamenii care nu știu alt- ceva să facă decât să scrie și să citească. De aceea spun că de acum încolo, după acest fatal „apres vingt ans“, toate iluziile ne sunt interzise. Nu ne mai putem îmbăta cu ni- mic, nici cu cel mai bun vin de buturugă, nici cu cel mai fin coniac, cu nimic, nimic. Iluziile au fost aruncate la gunoi. Am intrat într-un sistem din care nu ne mai putem elibera. Suntem oamenii deziluziei sau care • Cîntăreața cheală, de lonesco, în regia lui Tompa Gâbor. Foto: Nicu Cherciu nu se mai pot iluziona. Valorile sunt ter- felite prin scepticism și relativism, absolu- tismul, în consecință, e privit cu rea-cre- dință, dacă faci o afirmație hazardată vin noii comisari ai corectitudinii politice și te belesc... Atunci ce să mai așteptăm, cum să ne mai iluzionăm? în 1990 puteam să visăm orice, de aceea am și fost fericiți, fiindcă nimeni nu ne îngrădea visurile. Acum, dacă ești visător, ești luat în râs. Nu atât cartea contează, cât felul cum știi s-o promovezi, ce tehnologie a marketingului folosești etc., etc., așa că vorbă multă, sără- cia omului. Și eu acum, scriind aceste rân- duri, simt oboseală, inutilitate, zădărnicie. Poate exagerez, dar întotdeauna am cre- zut că exagerarea este începutul metafizicii. Nu poți să ai sentiment metafizic dacă nu te detașezi de lume și nu arunci asupra lu- mii voalul supremei desconsiderați!. Tira- nul a murit și ne împresoară spectrul otră- vit al lui Nimeni, cum scriam într-o carte. Poate o să mai scriu... Prapor comunizma Virgil Staneiu CE A fost tău in comunism? - Mizeria și stresul de fiecare zi (căutarea dispera- tă de alimente pentru suplimentarea rații- lor, cozile la benzină și altele), întreruperile de curent (fiica mea învățând la lumânare pentru admiterea la Medicină), frigul din apartamente, programele sărăcăcioase de televiziune, filmele 100% socialiste din cinematografele anilor 1980. - îndoctrinarea susținută, deși total ine- ficace (spălarea creierelor): învățământ poli- tic (la care noi, de fapt, la Filo, discutam relaxat cu prof. Paul Schweiger, metodistul, chestiuni de lingvistică matematică, struc- turalism, semiotică), ședințe de partid (to- tuși, prilej bun ca lumea să se mai întâl- nească și să joace „Oameni celebri“) și, cele mai nesuferite, „discuțiile individuale“, spo- vedania anuală. - Lipsa libertății de a călători liber peste hotare. - Dificultățile de informare: acces difi- cil la ziare și reviste străine, cărți intrate prin contrabandă, cenzurarea scrisorilor. - Dificultățile de comunicare: cenzu- rarea scrisorilor din străinătate, teama de a-ți întâlni prietenii veniți din alte țări, sen- timentul de izolare culturală. O notă spe- cială: fenomenul de pierdere a prietenilor români, prin expatrierea acestora și nevoia de a rupe, ă contre cceur, relațiile cu ei. Nu-i vorbă că și ei te uitau repede. - Atmosfera sumbră, nesiguranța, frica de Securitate (mie nu mi-a fost frică, dar am avut un meci crâncen cu ei în iunie 1989). CE A fost bun in comunism? - Mai pu- țină violență, bădărănie și mojicie decât acum. Lumea era mai stilată (simțită). - Prețuri modice la cărți, ziare, reviste, cinematografe. - Onorariile mult mai bune pentru scriitorii care puteau publica: pentru o tra- ducere din 1988 am primit o sumă echiva- lentă cu zece salarii lunare, azi primesc pen- tru una cel mult echivalentul unui salariu. - Educația mult mai serioasă în școli și universități, selectarea mai atentă a valo- rilor. - Existența unor foruri (chiar și peni- bile) care inhibau exercitarea discreționară a bunului-plac („așa vrea mușchii mei“). CE NE-A adus anul 1989? - Pașaportul în buzunar, dreptul de a-1 folosi oricând vrei sau poți. - Acces liber la informație, devenită copleșitoare. - Posibilitatea de a câștiga, nu doar prin potlogării, ci și prin muncă cinstită, mai mult și de a-ți asigura un nivel de trai mult mai decent. - Ruperea relațiilor cu mulți prieteni, pe motive politice. - Confuzia politică. - înrăutățirea climatului social, prin exacerbarea individualismului și a bunului- plac. ■ Anchetă realizată de Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 9 cu (Ochiul LIBER „Argintos gînd al pustiei../' Gelu lonescu Titlul cărțhIlinei Gre- gori (Ilina Gregori este critic, istoric și teoretician literar, a emigrat de decenii în Germania, unde a predat mulți ani limba și literatu- ra română, a publicat mai multe cărți în țară, dar a ră- mas puțin cunoscută, pentru că nu a prac- ticat cronica literară, specie care aduce notorietate, dar și multă impostură), așadar, titlul cărții sale: Știm noi cine a fost Emi- nescu? (Editura Art, 2008) este (după o clipă de ezitare, în care chiar te gîndești da- că știi cu adevărat cine a fost Eminescu) o provocare, care așteaptă un răspuns, adică cel ce va decurge din analizele și cercetări- le făcute de autoare mulți ani în șir, la Ber- lin, în bibliotecile de acolo, precum și în manuscrisele Eminescu aflătoare la Acade- mie. Evident, întrebare adresată celor care sînt interesați de Eminescu și cîtuși de pu- țin celor care au trecut de școlarizarea în care și-au umplut tezele pînă la refuz cu răs- punsul, devenit semn de idioție: „Da, el este Luceafărul literaturii române, poetul nostru național!^ Nu mă număr nici prin- tre ei, dar nici printre cei care s-au ocupat de Eminescu în chip special - doar așa, ca un om de litere obișnuit -, așa că răspun- sul meu, după o clipă de gîndire vinovată, este: „Nu prea...“ Istoria receptării, studierii, publicării, cercetării operei și vieții lui Eminescu este mai veche de un secol și nu va fi niciodată încheiată (frază care se potrivește, în linii mari, și altor mari scriitori ai lumii). „Ca- zul“ Eminescu e mai complicat pentru noi, deoarece el este considerat singurul geniu al literaturii române (eu mă îndoiesc că e singurul), a cărui viață, operă, al cărui des- tin este mitic, înconjurat de vălul unui „mister", a cărui sublimitate literară a fost exaltată - pe bună dreptate - de un întreg popor; chiar dacă pentru unii textul său nu e decît unul de... romanță cîntată printre șprițuri. Viața sa, de asemenea - cu ade- vărat extraordinară -, a făcut și ea ravagii printre cei sus-pomeniți - „viață de poiet nefericit, săracu’!“ Lăsînd aceste nătîngi evidențe la o par- te, cercetarea și editarea lui Eminescu au fost, sînt un subiect cu totul neepuizat, de fapt, așa cum a arătat Petru Creția (perso- nalitate uimitoare, editor admirabil al ope- rei, deseori invocat de Ilina Gregori), aflat nu mult după începuturi, dar departe încă de o editare corespunzătoare importanței operei. Sigur, Perpessicius și Călinescu - dar și alții - au făcut minuni. Acum merită, trebuie să te ocupi și de detalii - multe ne- glijate, vulgarizate sau rău înțelese. Titlul Ilinei Gregori ar trebui să fie mottoul a ceea ce ar urma să se facă și nu s-a făcut încă (speranța în viitor fiind minimă): adică in- vestigarea părților din întreg, repunerea lor într-un tot perfectibil, corectarea unor prea grăbite afirmații, reeditarea după noi și esențiale criterii etc. Așadar: Ilina Gregori își dedică cerce- tarea anilor 1873-1874, cei în care Emi- nescu a studiat la Berlin, ani considerați a fi fost nu prea „fericiți“ nici în ceea ce pri- vește creația poetică, nici în ceea ce privește sănătatea, în general precară, cum se știe („marele bolnav") - nici în ceea ce privește conturarea unei concepții privitoare la ceea ce am numi „mitul național“. Eșuează în obținerea unui doctorat pentru a ocupa apoi o catedră la universitatea ieșeană, cea pe care Maiorescu i-o rezerva. S-a trecut, în genere, foarte repede asupra acestor ani, Ilina Gregori demonstrează nu numai că s-a trecut prea repede, dar și foarte super- ficial. în ceea ce privește creativitatea, ea constată mai degrabă contrarul, anii berli- nezi sînt cei în care cîteva poeme sînt cre- ionate și „muncite" (Călin nebunul, Fata-n grădina de aur, Miron și frumoasa fără corp), apoi sînt și încercările poetice după model popular, în fine sînt anii în care (dacă nu greșesc) Sărmanul Dionis și Avatarii Fa- raonului Tlă primesc forme aproape „defi- nitive“; anii în care Eminescu își însușește temeinic filosofia schopenhaueriană (clișeu interpretativ cu totul neaprofundat), se preocupă intens de etnopsihologie, de importanța elementului „inconștient“ în această direcție, ani în care interesul său pentru basmele populare se adîncește și se modelează. Ani în care cunoștințele sale de egiptologie se îmbogățesc (deși episodul egiptean Ava Memento mori fusese elaborat). Urmărind prezența studentului Eminescu la diverse cursuri universitare - prezență confirmată de acte Ilina Gregori consta- tă nu numai curiozitatea extraordinară a tînărului pentru cele mai diverse discipline, dar mai ales modernitatea acestor preo- cupări - intr-adevăr uimitoare. Deci un parcurs refăcut - cu extraor- dinară migală, prudență și cu o eleganță rară -, în urma căruia Eminescu ne apare într-o lumină înnoită și deloc ignorabilă, expediată pînă acum, în virtutea unei tra- diții propuse de „romanul" călinescian (așa cum autoarea numește marele și inevitabi- lul studiu al lui G. Călinescu, reper funda- mental, dar, cum e și normal, perfectibil prin completări, re interpretări, reașezări ale părților în întreg). Un parcurs în care sînt prezentate figu- rile principalilor profesori berlinezi, locul lor în universitate, influența lor. Traseul de viață eminescian este și el refăcut - car- tierele, clădirile, instituțiile, momentul po- litic -, în genere, „aerul" berii nez, care ca- pătă în această exemplară cercetare locul care i se cuvine într-un întreg care - deși atîta studiat și interpretat (în ultimii ani dintr-o perspectivă aberantă, penibilă) - e mereu în mișcare. Cum, inspirat și perfect îndreptățit, Ilina Gregori scrie la pagina 176: „autorul Eminescu nu și-a încheiat nicio scriere și nici nu și-a definitivat niciun proiect". E evident că Eminescu nu putea trece „nemuritor și rece" față de ceea ce se petrecea în jurul său, nici la Berlin - de fapt, nicăieri. Orizontul său de așteptare nu trebuie ignorat - și e o eroare a-1 considera pe poet un fel de „autist". (Dar cîte ar mai fi de spus pentru completarea acestui ori- zont chiar în ceea ce privește patria-mu- mă!..) Cartea Ilinei Gregori este exemplară și ne readuce în spațiul profesionalismului de cea mai bună calitate - loc ce părea pierdut în deșertul improvizației și grăbirii. Această acribie nu seamănă deloc cu nor- mele de cercetare grăbite și de interpretare și mai grăbită care însoțesc preocupări- le eminescologice (hm!) din ultimii ani. Nimic nu se poate face repede, fără mij- loace și fără răbdare. De aceea studiile asupra lui Eminescu - dar și acelea asupra altor scriitori români - rămîn încă defi- citare; și vor rămîne așa pînă cînd statul, Academia și universitățile se vor decide să umple golurile unei culturi - a noastră -, goluri care sînt mai mari decît plinurile... Gîndiți-vă numai la edițiile critice cu un text complet, și nu ciopîrțit, sau la un dicționar-tezaur, așteptat de prea multe decenii. Nu sînt nici primul, nici ultimul care observă această deprimantă situație, și nu o fac pentru prima oară - mă tem că mărșăluim în... deșert. O carte deci care se înscrie în descen- dența aș spune „tragică" a „lăsatului" dato- rat eminentului om de cultură, eruditului Petru Creția, cel din urmă editor al „seriei" Eminescu; probitatea, suplețea, chibzuirea interogațiilor, preferate de Ilina Gregori certitudinilor, impun și respect, și admi- rație: lărgimea parantezelor este preferată conciziei - căci nu ne aflăm pe terenul cri- ticii și eseisticii, ci pe acel al unei „științe" care e cam abandonată. Nu trebuie uitată nici menționarea „ecourilor" acestei peri- oade în întregul operei; a fost deci o pe- rioadă în care Eminescu a trăit (totuși!) în centrul culturii europene a momentului! Ilina Gregori mai semnalează încă unele „erori" în felul de analiză, de aprofundare a „întregului" eminescian: aceea de a-1 în- țelege ca pe un fel de zeu, și deci a-1 men- ține izolat de tot contextul (e prea puțin ceea ce s-a făcut în această direcție), aceea de a-1 fixa în formula „romantic tîrziu"; sau convingerea că era numai un autodidact (confirmînd astfel și opinia altor emines- cologi); sau de proclamarea lui ca „poet național", o altă fixare, care e, de fapt, con- traproductivă pentru cercetarea operei și posterității geniului - așa cum arată, perfect îndreptățită, autoarea. Insă întrebarea din titlu rămîne, pentru unii, nu prea mulți, deschisă - ea cutremură clișee și zgîlțîie certitudini; ea, întrebarea, e începutul - sau, mai degrabă, sfîrșitul, concluzia unei cărți impecabile. 10 • APOSTROF Poeme de , _ Ion Zubașcu Noi teritorii pentru poezie de-acum trupul meu nu mai este al meu ci doar al acestor femei străine care sporovăiesc întruna într-o lume îndepărtată paralelă cu universul organelor mele și al paletei de cobalt din capul straniu al cobaltronului pe harta acestor teritorii încă necunoscute poeziei române scria Hic sunt leones dar eu am fost pe aici înaintea voastră ca exploratorul din junglă între triburi stranii de canibali se poate trăi și dincolo de aceste granițe nu vă fie frică se poate trăi Pe patul cobaltronului din clipa când tehnicienele îmi caută punctele de iradiere tatuate pe șolduri și desigur în zona pelviană cu fețele lor secționate de laserii roșii de poziționare toate primejdiile de moarte stau la pândă jur-împrejurul fragilului meu trup gol ca un stârv pe patul metalic al cobaltronului mă amușină cu ochii sticlind pe marginile cărnii mele din afară și dinăuntru cu colții sticlind de strălucirea razelor de cobalt moartea salivează deja în jurul bietului meu trup împrejmuindu-mă din toate părțile cu poftele ei feminine fremătând în sine ca un arc încordat abia așteptând să dea drumul asupra mea tuturor bolilor amorțite din mine care pândesc de o viață momentul de atac această clipă de slăbiciune a sistemului meu imunitar să se năpustească prin toate celulele mele rămase acum fără putere și apărare mutând istoricele câmpuri de bătălie ale lumii în geografia dinăuntrul organismului meu și numai tu, Doamne, mi-ai mai rămas în preajmă după ce asistentele au tras huruind ușile grele de plumb așa cum visele nevăzătorilor care-au orbit în adolescență au cadre vizuale doar din copilăria dinaintea orbirii deși acțiunea visului se petrece în plină maturitate tu ești singurul care mă mai poți acum apăra din clipa când se aprinde becul roșu din peretele buncărului și timpul iradierii cu razele ionizante începe să țiuie straniu ca o bombă cu ceas Cine donează sânge pentru tine? și se apropie ziua întoarcerii în București internarea analizele pregătitoare și apoi operația chirurgul ți-a cerut trei, patru donatori de sânge trebuie să aduci adeverințele de donație și ai o emoție pe care n-ai mai trăit-o niciodată până acum cine va dona sânge pentru tine? cine va merge la secția Hematologie a unui spital de la marginea Bucureștiului cine-și va pierde o zi din viață și 450 g de sânge din propria viață pentru sănătatea ta? rând pe rând se răresc cei care au sărit să te ajute în prima clipă trei prieteni au plecat în concediu sora din Maramureș va veni la Fundeni dar nu poate dona e bolnavă nu știi sigur nici dacă soția e compatibilă ca vârstă și greutate cu nenumăratele criterii de donare fiica mai mică are RH-ul negativ și-a purtat propria sarcină cu chinuri de moarte un fiu a plecat cu prietenii în munți au mai rămas doar băiatul din Anglia și fiica mai mare din București în ei îți e toată speranța vor încerca să-i roage pe prietenii lor și prietenii pe prietenii lor până la urmă s-ar putea întâmpla să-ți doneze sânge oameni pe care nu i-ai văzut niciodată și despre care nici nu știai că există așa cum și tu ești mai sigur că scrii aceste cuvinte pentru ei cei nevăzuți și necunoscuți decât pentru oamenii tăi te vei trezi de pe masa de operație cu aceste întrebări simple care te vor urmări tot restul zilelor tale până la moarte: cui îți dăruiești tu cuvintele? cine donează sânge pentru tine? Politică la Oncologie câștigă întotdeauna alegerile cine are Internele n-ați văzut că semiguvernul Boc a căzut după demiterea ministrului pesedist de interne cine are Internele la alegeri câștigă totul între cei patru canceroși cu branulele în vene și citostaticele picurând din pungile fixate pe stative unul era fan PRM le vorbea întruna doamnelor întinse pe paturi cu toate organele lor interne invadate de metastaze în ultima fază de parcă politica lui Vădim ar fi fost tratamentul miraculos așteptat și nu Avastin de 2500 dolari fiola de curând lansat în America cu cine să mai votezi cu Bombo, cu Prostănacu, cu Crinișor nu-s toți niște hoți ordinari s-a terminat și cu ei cincinalul Băse s-a fâsâit doamna tânără din Pitești se întorsese de curând din Viena unde făcuse tratamentul cu raze X într-o clinică particulară acolo medicii nu suflă în fața bolnavului zicea cred și eu pentru 20 de mii de euro vorbea interminabil la celular auzi tu să înnebunești soția amantului meu era prietenă din copilărie cu cea mai bună prietenă a mea ei, ce zici tu de chestia asta? dar s-a purtat ca o doamnă mai mult decât ca o doamnă știa de soțul ei și de mine câtă vreme îmi aduce banii acasă ține la mine și la copii se mai scapă și el pe de lături zicea cine e sfânt în ziua de azi pe holul Oncologiei televizorul era în delir tunetele politicienilor se întretăiau cu scâncetele bolnavilor care o strigau pe sora Felicia când citostaticele nu mai picurau va veni un guvern de patruzeci de zile cât un parastas sănătos nouă românilor ne reușesc doar înmormântările și mai ales petrecerile de după cu fasole sarmale și vin fiert de la Burebista încoace dar ce se întâmplă cu noi suspina doamna care citea Omul frumos de Dan Puric cu fiica alături pe marginea patului ce se va alege și de noi toți amenință se sapă unii pe alții și țara dă tot timpul înapoi iar ei fac spume la gură zi și noapte și conduc România de pe sticlă așeptând Salvatorul pe cal alb sau măcar Neamțul salvator nu vedeți că toate dezastrele noastre naționale se întâmplă doar când PSD-ul lui Ilici nu e la guvernare la noi nu se face politică se trag sfori pentru privilegii capitaliști comuniști canibali tot un drac doar trei oameni din parlament au votat cu 254 de mâini doamna din Pitești arăta încă bine cu brățările cerceii mari și lanțurile ei de aur ca un sarcofag venit la propria înmormântare nu știa dacă o va întinde până în vară așa că și-a cumpărat acum bilet pentru un tur în Grecia voia să ajungă neapărat la moaștele Sf. Nectarie și la Brâul Maicii Domnului dar tocmai când își imagina 254 de parlamentari votând moțiunea de cenzură cu branulele în vene fetița a țâșnit din salon scăpând cărticica de rugăciuni din mâini Felicia veniți vă rog repede repede mama scuipă cheaguri negre de sânge Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 11 PUNCTE DE REPER De la înființarea sa din 1968 și până în prezent, în cele patru decenii, ansam- blul Ars Nova, în frunte cu întemeietorul și conducătorul său, compozitorul Cornel Țăranu, a reprezentat și reprezintă citade- la clujeană - și nu numai clujeană - a muzi- cii contemporane de avangardă - româ- nească și universală deopotrivă. Pe atunci, inimoșii membri fondatori - Agneta Kriza (soprană), Ion Budoiu (bariton), Alexan- dru Poduțiu (flaut), Szdverdi Mârton (oboi), loan Goilă (clarinet), Gabriel Si- mon (fagot), Ion Olteanu (corn), Gheor- ghe Mușat (trompetă), Gheorghe Lungu (trombon), Grigore Pop, Adriana Chișu (percuție), Grigore Botar (vioara I), Peter Reinfeld, Vasile Curta (vioara II), loan Șanta, Olimpiu Moldovan (violă), Torok Bela (violoncel), Oana Caius (contrabas), Harald Enghiurliu (pian) - dimpreună cu dirijorul lor au pus bazele unei activități pline de abnegație, constante și sistemati- ce, incluzând, printr-o continuă selecție riguroasă a maestrului Țăranu, cele mai reprezentative, valoroase creații de avan- gardă ale muzicii autohtone și universale, pe care le-au promovat repetitiv de-a lun- gul celor 40 de ani, cu o remarcabilă fer- mitate stilistică și competență interpretativă. Premiera absolută a avut loc la Cluj, în cadrul stagiunii de concerte a Filarmonicii de Stat, în cadrul festivalului Toamna 40 de ani cu Ars Nova Ștefan Angi Muzicală Clujeană, în 1968. în program erau noutăți absolute pentru melomanii obișnuiți cu repertoriul clasic: Pierre Boulez, Tiberiu Olah, Gilbert Anii, Dan Constantinescu. Ecoul național și interna- țional, deopotrivă elogios, al concertelor Ars Novei - să amintim doar primele tur- nee, imediat după înființare: Londra, Za- greb, Varșovia, Budapesta - dovedește fără echivoc recunoașterea și adoptarea ars poe- ticii muzicale a formației atât de către spe- cialiști și critici consacrați, cât și de către publicul meloman al muzicii de avangardă din țară și de peste hotare. Omniprezența concertelor formației cu ocazia diferitelor festivaluri și evenimente tradiționale - Toamna Muzicală, Festivalul Muzicii Moderne, Clujul Modern etc. - a fost posibilă doar printr-o dăruire totală, o consecvență și preocupare permanentă și, nu în ultimă instanță, o nețărmurită dra- goste față de elevatele valori ale muzicii prezentului nostru. O caracteristică generativ-formativă a ansamblului o reprezintă neștirbita preocu- pare de a suprapune planurile educației și ale autoeducației sale. Suprapunerile au ge- nerat un auditoriu consacrat, creșterea și rafinarea judecății sale de gust estetic, în strictă dependență cu cizelarea continuă a tehnicii și măiestriei interpretative a ansam- blului. Cu ocazia unui concert, subsemna- tul, felicitându-i pe membrii formației, le spuneam că pentru auditori fiecare concert al Ars Novei reprezintă o veritabilă reciclare profesional-estetică. Dirijorul Țăranu a re- plicat prompt, în stilul lui firesc: „Și crezi că pentru noi nu?...“ Autoeducându-se, an- samblul și-a format propriul public în Cluj, în țară și chiar peste hotare, de la Budapesta la Viena și Paris, de la Paris la Berlin și pes- te tot unde au răsunat pledoariile sale so- nore în slujba muzicii noi contemporane, iar înregistrările din repertoriul Ars Novei sunt cunoscute inclusiv în forumurile mu- zicii contemporane din Statele Unite ale Americii. Potrivit practicii esteticii sale interpre- tative, Ars Nova nu se oprește la prezen- tarea cvasiprotocolară a creațiilor, marcând doar momentul primelor audiții absolute, ci stăruie să permanentizeze prezența lor pe diferitele podiumuri instrumentale și vocal- instrumentale din țară și din afara ei. Spre exemplu, creațiile lui Y. Xenakis (precum Anaktoria) au constituit în repetate rânduri momente culminante ale programului formației. Concertul jubiliar din 7 oc- tombrie 2008, pe lângă importanța sa aniversară, a confirmat viabilitatea ars poeticii muzicale potrivit căreia ansamblul Ars Nova, interpretând de mai multe ori una și aceeași creație, engramează gradual, de la spectacol la spectacol, în conștiința publicului valoarea ei estetică. Gradarea nu reprezintă doar un moment evolutiv mne- motehnic, ci apelează la inepuizabila pro- funzime a mesajului din partitură, inter- pretând-o de fiecare dată cu câte o tentă de culoare și câte o nuanță de idei și senti- mente în plus, oferindu-le publicului aflat mereu în veghe după noi și noi experiențe estetice. Prin întreg programul serii străbătea at- mosfera unui Remember. Au fost selectate • Ars Nova acum 40 de ani. De la stânga la dreapta, rândul din spate: Grigore Pop, loan Goilă, Gavril Costea, Grigore Botar; rândul din față: Vasile Herman, Ninuca Oșanu-Pop, Ion Budoiu, Cornel Țăranu. din repertoriul celor 40 de ani șase creații cu menirea de pomenire. Autori, interpreții și publicul am trăit sentimentul unui hoi- nar, cu plimbările sale de altădată, aidoma trecerii din nou, după multă vreme, pe stră- zile aceluiași oraș natal, uitându-te la clă- dirile, colțurile, trotuarele acestor străzi. Și îți aduceai aminte cu nostalgie de eveni- mente, întâmplări, episoade care s-au în- tâmplat cu tine în vremurile de altădată, amintiri pe care le învăluie o melancolie, după Francisco de Sanctis, „o durere îndul- cită de imagini dragi și duioase care stau în locul unui real pe care, nemaiputându-1 avea, ne mulțumim cu aparența lui“. Inter- preții serii - soliști: Lavinia Cherecheș (so- prană), lulia Merca (mezzosoprană), Ma- rius Budoiu (tenor), Gheorghe Roșu (bas), Anton Tauf (recitator), Aurel Marc (oboi); membrii ansamblului: Gavril Costea (fla- ut), Aurel Marc (oboi), loan Goilă (clari- net), Vasile Toda (fagot), Gheorghe Mușat (trompetă), Alexandru Marc (corn), Mircea Neamț (trombon), Grigore Pop (percuții), Ninuca Oșanu-Pop (pian), Albert Mârkos (vioara I), Grigore Botar (vioara II), Olim- piu Moldovan (violă), Ortenszky Gyula (violoncel), Adrian Filipescu (contrabas), 12 • APOSTROF Codruța Ghenceanu (pian) ca întotdea- una, au oferit și de această dată seria unor evenimente estetice de neuitat. Primul moment a fost al compozitoarei Dora Cojocaru, stabilită actualmente în Ca- nada, prin interpretarea unei părți din Can- tata de cametă pentru mezzoscprană, cvintet de suflători și percuție, pe versuri de Emil & Dan Botta, Georg Trakl, Rainer Maria Rilke și Ady Endre (1998). Drept motto al ciclului, repetat la începutul fiecărei mișcări, exclamația O mein Bruder destăinuiește jeluirea compozitoarei în urma pierderii tragice, sub avalanșa munților de zăpadă de la Bâlea, a fratelui iubit. Dintre cele nouă părți - O mein Bruder, Descindere, Magicia- nul, Oberon, O mein Bruder, Letbe, Mistuire, Liniște, O mein Bruder -, a fost prezentată în cadrul programului serii secțiunea a treia, Mc.gicianul, pe versurile lui Georg Trakl și Rainer Maria Rilke. Nota tragică, accentul plin de pasiune al durerii oglindesc edifi- cator intonarea dramatico-muzicală a ver- sului evidențiat din poemele citate: Trakl: Oh, al meu frate.¹ Rilke: Aștri-adormiți și spirite nu sunt legate-ndeajuns, In noapte-ordonează maestrul adunările lor stabilite. OMtgule, rezistă, rezistă, rezistă! Aici e magie. In regatul vrăjii cuvântul crud pare prca-nălțat Balanța instabilă a vieții mereu oscilând, mereu oscilând se răsucește balanța liniștită-a morții. Aici e magie. Al doilea moment evocativ l-a constituit Sequentia (1994) pentru ansamblu a lui Ștefan Niculescu, artist care ne-a părăsit în ianuarie 2008. Paradigmă a eterofoniei con- temporane - între unison și multivocalitate -, piesa reprezintă confirmarea valabilității preocupărilor teoretice și de atelier ale lui Niculescu în promovarea aspectelor eterofo- nice tradiționale, populare, inclusiv enescie- ne. Secvența pentru ansamblu este paradigma viabilității și prospețimii eterofoniei, pe cât de veche, pe atât de nepălită. Dramatismul compoziției, atât de propriu aspectului evocativ al acestui concert, se datorează în primul rând modului în care acordul con- stituit reprezintă momente discontinue ale spațiului, iar multivocalitatea toposului înconjurător, prin densitatea sa coloristică, apare ca un cluster temporalizat amintind și deviza heraclitiană: Toate sunt unu. Invocații II (1971) a fost comandată acum aproape 40 de ani de ansamblul Ars Nova compozitorului Tiberiu Olah, acesta realizând o nouă variantă, în care oferea o paletă coloristică adecvată timbralității for- mației clujene. Invocații II a fost cântată pe parcursul anilor în mod repetat, în țară și peste hotare, existând și o înregistrare rea- lizată de ansamblul Ars Nova. Cel de al patrulea moment din program nu a fost întâmplător plasat după piesa In- vocații II. Serenade funebre: In memoriam Tiberiu Olah, pentru oboi și percuție, a fost o piesă compusă de Dan Dediu imediat după decesul maestrului îndrăgit, între 20 și 22 noiembrie 2002. Discursul muzical este prin excelență unul evocator. Arheti- purile etosului muzical românesc, mereu vii în conștiința muzicienilor noștri, apar aici printr-o tehnică aparte, prin intonarea unor sunete multifonice de către oboi. Noile pre- • Membrii fondatori ai ansamblului parate sonore din partitură - mult fonicele - stăteau la baza plăsmuirii și reflectării me- sajului funebru. Redate cu deosebită com- petență de către maestrul Aurel Marc în- tr-o poziție ușor coborâtă, de o ținută umilă a oboiului, ele produceau metafore muzicale profunde ale doliului. Intonația modelului arhetipal cu aceste accente mul- tifonice destăinuie, de-a lungul întregii piese, confidențe ale doliului și compasiunii care l-au învăluit pe autor. Penultima piesă a concertului jubiliar i-a aparținut lui lannis Xenakis, reprezen- tând o permanență repertorială a ansam- blului, începând cu concertul dedicat în întregime creației lui Xenakis din anul 1979. Xenakis mărturisea că muzica sa are deliberat accente sălbatice și agresive, pur- tătoare de angoasă. Pianistul Sebok Gydrgy ne amintește de un episod în care Xenakis a pretins un nou efect sonor violoncelului, un fel de timbru „răzuitor“. Sebok a price- put și a cerut violoncelul de la maestrul vio- loncelist Jânos Starker, ducând la capăt in- tenția lui Xenakis, compozitorul exclamând, bucuros: „C’est șa! Frumos!“ Iar Starker a replicat furios: „Asta nu este muzică!“ Memorabila seară de concert a avut ca punct final Cântecele nomade ale maestrului Cornel Țăranu, piesă compusă în 1982. Tot ceea ce spunea compozitorul, cu ocazia premierei din 1983, noi credem că, în ma- re, reprezintă chintesența ars poeticii lui tăinuite: Este ultima mea încercare în domeniul vo- cal, scrisă pe versuri de Cezar Baltag, poet de mare farmec, pentru mine cel puțin. Din- tr-un volum Madona din dud. Dintr-o tradi- ție care pornește de la ludor Arghezi, Miron Radu Paraschivescu și alți mulți autori care au abordat acest gen, care nu cred că este numai pitoresc, ci și foarte profund. Ce am încercat să fac? Am încercat să construiesc un limbaj special pentru aceste versuri, care sunt folclorice, dar mai e încă ceva pe lângă ele, în care se folosesc patru- cinci limbi - bineînțeles, româna e de bază. Se înțelege foarte bine, însă avem câteva ci- tate în limba originală și unele sunt în eb- raică veche, altele în latină și chiar în limba indiană - niște numărători. Acolo sunt ori- ginile acestea nomade... De ce am scris această lucrare? Din spirit de solidaritate și din dragoste. Și trebuie să vă mărturisesc că de fapt nici eu nu sunt altceva, decât cum sunt aceste cântece. Adică sufletul nostru astă-seară se identifică cu magia, poezia, cu apropierea de natură, cu apropierea de misterele vieții: ale dragostei, ale morții, care apar în aceste patru părți ale lucrării. De data aceasta, pentru respectarea unei durate adecvate, piesa a fost prezentată fragmentar, începutul fiind urmat de partea a patra, combinație în care reapariția evoca- toare în final al discursului melodic de la început oferea nu numai o rotunjime fi- rească structurii reduse, dar a evidențiat, într-un fel chiar simbolic-profetic, profun- zimea alegorică a cântecului de incipit scris pe versurile lui Cezar Baltag: Știu un zvon pe de rost, clipa trece în zi/ Efemera-și găsi în secundă un rost / Ci- ne-și poate zidi în uitare un rost // Ce va fi a mai fost / Ce a fost va mai fi / A mai fost ce va fi. // Ce a fost va mai fi / Ce va fi a mai fost / Va mai fi ce a fost. // Și acel foșnet sublim / ca un râs de copil / haveil, havulim, hakoil, haveil. După interpretarea Cântecelor nomade. Cornel Țăranu, venind în fața publicului, și-a luat rămas-bun, parafrazând cunoscuta butadă schilleriană {Conspirația lui Fiasco din Geneva) astfel: „Maurul și-a făcut dato- ria, maurul... nu vrea încă să plece. Știind că această butadă are rezonanță parodizantă asupra lipsei de gratitudine față de munca îndeplinită, butada citată de ma- estru ne pune pe gânduri. Creșterea rându- rilor unui public devotat și exigent, dă- ruirea totală a mai multor generații de instrumentiști de a participa trup și suflet la activitatea formației, căutarea în țară și în afara ei de noi și noi partituri ale com- pozitorilor de avangardă, spre a fi inter- pretate și popularizate prin ansamblu - cred că sunt numai unele dintre argumen- tele potrivit cărora denotația parodizantă a butadei nu își are locul aici. Tocmai invers, noi credem că epilogul ludic al maestrului evidențiază prima parte a butadei - înde- plinirea unei datorii liber consimțite, iar partea a doua - datorită mai ales toposului în plus de nu vrea încă - a fost lăsată pe seama noastră, spre a înțelege că aceeași tinerețe spirituală și același entuziasm in- terpretativ vor continua și după cei 40 de ani aniversați acum. Noi dorim să urmeze alți mulți ani similari în succese, în bucurii și satisfacții de a fi împreună, compozito- rii de avangardă cu executanții lor devotați și cu un public meloman consacrat sub veghea organizatorică, dirijorală, compo- nistică și educativă a maestrului Cornel Țăranu. Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 13 „Fiecare loc își cheamă proza..." Irina Petraș spune Andrei Simuț • ••într-un interviu cu Mihai Vieru. Echinoxistul Andrei Simuț este unul dintre câștigătorii concur- sului de debut al Filialei clujene a Uniunii Scriito- rilor, cu Literatura, traumei, eseu despre anii ’40 apărut în 2007 și distins cu Premiul pentru debut al României literare. Romanul Calvarium (Timișoara: Ed. Bastion, 2009, 412 pag.) este prima sa carte, încheiată în 17 noiem- brie 2006 și lăsată să se așeze: „Ironia tra- seului acestui roman, spune în interviu, a fost faptul că l-am scris într-un moment când nimeni nu se prea gândea la sfârșituri de lume, iar apariția lui a întârziat suficient de mult încât să nimerească în plină cri- ză... “ în argumentul la Literatura traumei, Andrei Simuț vorbea despre ivirea orică- rei cărți din „reacția naturală de uimire în fața unui subiect, roman, epocă⁴⁴, mărturi- sea pasiunea pentru istorie, dar și „un vechi și plăcut obicei de a citi jurnale intime și preferința pentru subiecte apocaliptice⁴⁴, semnalmente regăsibile la prozator. In plus, o „boală a sensului⁴⁴, în sens donquijotesc, de care suferă și Daniel, protagonistul ro- manului. O privire extrem de atentă și creatoare e simțul predilect de punere în contact cu lu- mea. Andrei Simuț vede și descrie. Vorbește el singur, în interviu, despre vizualizare - „orice scriu se cere vizualizat mai întâi⁴⁴ e o metodă a celor mai puțin atenți la sem- nale auditive. Chiar dacă muzici de tot felul traversează cartea, nu urechea e scutierul căutătorului de sensuri, ci ochiul. De aceea punctele nevralgice ale romanului sunt vo- cile (puține) prinse în dialogurile zilei. Mo- nologurile autodescriptive, în schimb, merg ca unse, sunt rezultatele unei vizualizări in- terioare și se întemeiază pe capacitatea de a face conexiuni a omului cu biblioteci în spate. S-a spus că e o carte pentru filologi. în parte, așa e, romanul e împănat cu trimiteri pe față ori discrete la texte și cărți. La fie- care cotitură ți se mai oferă, cu naturalețea unui mediu de cultură asumat, o nouă în- mugurire, un spor (în mai multe sensuri, de sămânță gata să dea colț - iarăși, și în sensul de a rodi, dar și în acela, argotic, de moarte și decădere ori de replică polemică; dar și de îmbogățire permanentă a interpretării, cu conotații înflorind ca mucegaiul pe fiecare rest - rămășiță, dar și neruminare până la capăt, până la toate capetele a unui anume ciot de viață). Eseistul e și un bun povestitor, așa încât povestea de dragoste dintre Daniel și Almira, tensionată de tre- cutul sentimental al amândurora, dar și de existența unui El cu anume drepturi de pro- prietate erotică, se citește lesne și în registru de romanț, un pic retro și lucrat în horbote cvasipoematice. în plus, până și intersecta- rea fără preaviz cu istoria (romană) cu îm- părați, senatori, lumi în amurg și în destră- mare, cuceriri și retrageri este o oglindire cu funcții multiple, o răsfrângere simplă, metaforic-parabolică, dar și alta în straturi, aplicabilă oricărei povești omenești cu creș- teri, descreșteri și apocalipse. Calvarium, cu perechea feminină și... clujeană Calvaria, adaugă o nouă „expli- cație⁴⁴ parțială și liberă. Dâmbul din straturi succesive de istorie al bisericii Calvaria sea- mănă cu o țeastă (sensul latinesc al calva- rium-ului), trimițând la forfota plină de ambiguități a gândului, la feluritele tradu- ceri în cuvânt ale „experiențelor⁴⁴ în sens larg. Istoria cu majusculă și cea măruntă acceptă la fel de multe interpretări, variante, remanieri. Nimic nu e „gata ca o fotogra- fie⁴⁴, dimpotrivă, ceea ce vede și descrie pro- zatorul respectă mai degrabă regula rebelă și derutantă a ficțiunii onirice. Și mai departe, cartea lui Andrei Simuț se lasă citită în registru cel puțin dublu. Studenția, ca timp, loc și stare de spirit, se conturează la un nivel general acceptabil, cu ingrediente speciale fiind vorba de o stu- denție la Litere. Apoi există și câteva recep- tări anume privilegiate. Clujenii literați (în sensul de filologi și simpatizanți ai literelor) vor gusta savori aparte fiindcă ei văd ime- diat și recunosc, dincolo de niște nume ab- sconse și cenușii pentru restul lumii, in- dividualități, personaje, personalități, istorii suplimentare și complementare. Lectura lor e activă și propria cunoaștere intră în jocul conexiunilor în lanț. Când fundalul poveștii de iubire e traversat în străfulgerări de Doi- na Curticăpeanu, Sanda Cordoș, Teutișan, Muthu, Neamțu, Borbely, Ioana Bot, Elena Dragoș, Fanache, Periau și așa mai departe, nu chiar „tăt mârlanii⁴⁴ va ști despre ce e vorba. Tot așa cum Andrei Simuț, cel năs- cut și școlit la Cluj, își așază povestea anu- me în acest oraș, căruia îi cunoaște car- tierele, străzile, le știe ori le inventează istoria, topica urbană secondând cu parfum și atmosferă topica lexicală. Locul e impor- tant, iar locuirea nu e o dimensiune negli- jabilă a ființei, fie ea și sub vremi. Sigur că poate fi oricare oraș-al-studenției, cu străzi, biblioteci, săli de cursuri, parcuri, cafenele. Dar nu mă pot împiedica să con- stat că, pentru clujeni, acțiunea se petrece la Cluj, un loc și un spațiu de enunțare pe care le pot străbate cu ochii minții alături de eroi și narator. Nu pot ști exact cât se pierde din farmecul atmosferei pentru cine- va care nu cunoaște Clujul. Ce îi va spune un nume de stradă ori de cartier? Barițiu, Horea, Napoca, Moților, Mănăștur, Mă- răști, Andrei Mureșanu, Babeș și Calvaria, Canalul Morii și așa mai departe trezesc pentru clujeni imagini, culori, istorii. Ce se întâmplă cu ceilalți? „Ce este un nume⁴⁴? Pierderea nu va fi catastrofală, mă gândesc, dar știu la fel de bine că locul tău lasă urme și modelează privirea ta asupra lumii, lă- sându-se la rândul său impregnat. Nu în- tâmplător, drumurile la capitală sunt în do- uă dimensiuni, nu în trei. Capitala e un soi de agora abstractă, în care Daniel e dus pe- riodic de un tată atent la formarea sa, pentru a asculta diverși oratori, mai mult ori mai puțin celebri. Ieșirile sunt însă pro- vizorii. Daniel/Andrei se întoarce mereu, chiar dacă locuirea sa e labirintică. Povestea „lumii ce pe nesimțite cade⁴⁴ dă adâncime și celor mai mărunte gesturi și cuvinte, le infinitiplică. Ca orice generație de cumpănă, autorul, naratorul și eroul său știu multe despre ambele lumi trăite ca să le vadă amândurora inevitabila descompu- nere. Au în mod firesc înțelepciunea celui care nu poate fi amăgit de aparențe. Pot gândi pe cont propriu. Eseul despre Litera- tura traumei conținea deja acest echilibru și această necesară distanță. Panoramările nu pierd din vedere detaliile, sarea omenes- cului dintotdeauna. Excelent portretul be- molat, pe muchie de cuțit al celor născuți la începutul anilor ’70-’80, fără „amintiri despre primii pași pe lună, nici despre răz- boaie sângeroase, dar avem cultură gene- rală, pentru că asta însemna ceva odată⁴⁴, „ultimii Șoimi ai Patriei și ultimii Pionieri⁴⁴, „noi am auzit cum s-a tras la Revoluție, noi am fost martorii a trei schimbări de banc- note și monede... Suntem o generație de învingători, de visători, tefirst-timers..? Scrisă modernist, în sensul respectului pentru povestea cronologică și relativ cu- minte („am preferat mijloace de seducție mai moderniste, oarecum în răspăr cu pe- rioada post-postmodernă pe care o traver- săm⁴⁴), cartea e bulversată de tehnici ale întretăierilor postmoderniste, însă cu o mă- sură și un echilibru ținând de maturitate. Nimic șocant și gratuit în carte, totul are un schepsis și un rost. Fragmentele, deși acceptând și lecturi la întâmplare, sunt țe- sute după un desen migălos care invită la reveniri, la înaintarea înceată în urzeala ro- manescă și la priviri aruncate cu egal folos și încântare și nodurilor de pe dos. In „vizuina împânzită de scenarii și aș- teptări inutile⁴⁴, privitorul își anexează simțul ne-cultural, de „fiară⁴⁴, al mirosului, adulmecând întretăieri de alei labirintice și de aer-. aer de Calvaria, aer vechi, aer de mănăstire, aer de munte, aer de pădure, aer de fân proaspăt cosit, aer de vis, aer de grotă, ... aerul fiecărui secol, aer de incași convinși că sfârșitul e aproape și că nu mai are rost lup- ta, aer întețind focul peste Roma, ... aer de Nabokov în exil, aer de anii patruzeci, aer de jurnal sentimental, aer de catastrofă mondia- lă... aerul străzii Barițiu, aerul mulțimii de fete necunoscute, aer de mai și de iubire pri- măvăratică, aer latin ... aer de Casablanca, aer de diavol bântuind visele... aer de enci- clopedie infinită a aerului prin care te poți mișca în voie precum peștele în apă. Ceea ce și face, de altminteri. E, clar, o carte bună și bine scrisă. Cartea unei vârste pe care a depășit-o deja acum câțiva ani. Andrei Simuț se știe în schimbare și, chiar, în bogată cădere. Căci mileniul al doilea s-a împlinit și marca descoperire întârzie să se producă. 14 • APOSTROF Apocalipsa după Simuț (fiul) Ștefan Borbely Andrei Simuț este unul din cei mai înzestrați scriitori ai generației sale. Literatura înseamnă, pentru el, o zestre genetică: fiul criticului Ion Simuț, de la Oradea, el a moștenit de la tatăl său un echilibru aproape geometric al vieții, pe care încearcă să-l deconstruiască prin text. Rezultă că scrisul reprezintă pentru fiu deo- potrivă disciplină și insurgență: organizare, fiindcă - foarte școlit fiind, cu lecturi bine rânduite - el scrie la intersecția unor mode- le celebre (Umberto Eco, Thomas Pyn- chon, Jack Kerouac) pe care le cunoaște foarte bine, până la obsesie, și insurgență, fiindcă nu urmărește modelul monocultu- ral al Tatălui, consecvent tovarăș de drum al autorităților și temelor consacrate: debu- tează cu un volum de eseuri dedicate Lite- raturii traumei, în care decantarea narati- vă a celui de-al Doilea Război Mondial e prevalentă, apoi scrie romanul Calvarium (Timișoara: Ed. Bastion, 2009), lucrând, altfel spus, pe registre nu neapărat conexe și în domenii diferite. Așa cum nu se întâmplă în multe cazuri similare, Calvarium nu reprezintă extensia ficțională a volumului de debut, ci un ex- periment textual legat de tema pe care Simuț o dezvoltă în lucrarea sa de doctorat, și anume reflectările romanești ale apoca- lipsei. Din nou, intervine și aici inhibiția livrescă a temei: foarte bine cunoscută de către autor, din interior - fiindcă reprezintă domeniul său predilect de respirație cultu- rală pe moment -, ea duce în mod inevi- tabil la concluzia că apocalipsa anului 2009 nu poate fi decât o apocalipsa a textului. A textului ca apocalipsă. Adică: un fenomen de construcție palimpsestică, multistratifi- cată, cu eșafodajul la vedere, cu simboluri și formule deja cunoscute, care vin din re- cuzita compozită a unei culturi sincretice, ușor obosite, recalibrate de infuzia de bar- barie elaborată pe care o numim postmo- dernism. In consecință, fără a diminua prin nimic forța unui discurs narativ foarte bine scris, sugestiv și pertinent în majoritatea articu- lațiilor sale, Calvarium ne apare ca fiind un roman în care efortul de construcție covâr- șește, pe alocuri, spontaneitatea pe care o presupune libertatea neconstrânsă de a scrie. Conștient de acest neajuns, Andrei Simuț se salvează, cu inteligență, prin pu- ternica infuzie de realitate directă, recog- noscibilă pe care o introduce în roman. In alte cazuri, cu miză culturală similară, so- luția la îndemână ar fi reprezentat-o supra- intelectualizarea temei: inserția de sim- boluri și analogii alambicate, oferite generos unui cititor flatat de faptul că i se avansează statutul de partener ezoteric. Dimpotrivă, Calvarium e suprasaturat de realitate, de una mai degrabă biografică decât ficțională, în pofida avertismentelor repetate ale autorului cum că ne aflăm în fața unei opere în care totul trebuie luat drept convenție narativă. Realitatea este, în primul rând, una a studenției autorului, în- tâmplată între anul apocaliptic 2000 și 2004, în care apune Ion Iliescu. In al doilea rând, este una a Clujului, cu străzi și baruri desemnate cu numele lor real, dar și a Fa- cultății de Litere, unde autorul a fost un student exemplar, nepierzând niciun curs și citind, cu o conștiinciozitate pe care nu o mai regăsim azi decât la specimene rare, toate titlurile din bibliografie, fie că e vor- ba de istoria literaturii române sau engleze, de literatură comparată sau - horribile dictu - de fatidica istorie a limbii, obsesiv in- vocată în roman ca traumă definitorie... „Fauna" profesorală a Facultății clujene de Litere e masiv reprezentată în roman, dar fără sarcasmul negru, coroziv pe ca- re-1 găsim în ultimul roman al lui Ion Manolescu, a cărui „acțiune" se desfășoară, parțial, la Literele bucureștene. în Calva- rium, numele profesorilor e furnizat ca atare, fără esopisme sau descrieri aluzive, ceea ce va stârni, probabil, nu puține scă- părări iritate, dar opțiunea ține, de aseme- nea, de tehnică: nu un roman „cu cheie" îl interesează pe autor, ci unul în care pro- ximitatea să funcționeze ca exces de real, menit să umple cu „materie" aleatorie o biografie în ultimă instanță rectilinie, cu- minte. Materia deconstruiește, aici, geo- metria, similar cu ceea ce se întâmplă - pe un alt plan, desigur - în Pe drumul lui Ke- rouac: luând la rând străzile clujene ale stu- denției sale, autorul le construiește bi- ografia și, câteodată, arheologia, Clujul funcționând în roman ca organism textual care generează destine, le absoarbe sau le aneantizează, după caz. Sub acest aspect, sintagma de realism netraumatic se potri- vește cel mai bine apocalipsei liniștite din Calvariunr. o apocalipsă a cerebralității de- construite de materie, a „căpățânei" (de un- de vine „calvarium") deconstruite de trup, de senzorialitate, iubirea protagonistului pentru misterioasa Almira (o fată foarte frumoasă, pot să depun mărturie...) fiind una dintre marile reușite narative ale ro- manului. Poate că, în ultimă instanță, de aici ar fi trebuit să pornim: Calvarium e, dincolo de experimentul apocaliptic pe care-1 încearcă textual, un superb roman de iubire, foarte fin și nuanțat scris, de către un om care descoperă înfiorat că viața are și inefabil, nu numai contururi ferme, definiții clare sau geometrie. Pentru a-1 cuprinde, să fa- cem un pas înapoi și să înțelegem contex- tul: așa cum spune protagonista, autorul vine dintr-o „adolescență foarte liniștită", în care intelectul funcționează ca substitut pentru realitate. în consecință, realitatea pe care el o trăiește e realitatea cărților pe care le citește; drama - câtă este - vine integral de aici, și tot de aici vin suferința, angoasele sau căderile. Individ aproape livresc, pro- tagonistul aduce cărțile ca scuză pentru o viață pe care nu a trăit-o; mai mult decât atât, el este atât de inteligent, încât e ca- pabil să demonstreze nu numai că livrescul funcționează ca substitut de real, ci și că textul poate genera realitate, romanul său fiind un desăvârșit exemplu al acestei pre- zumții nobile, dar foarte intelectualizante. Din acest punct încolo, există două so- luții: ingenuitatea sau dezmățul - cedarea melancolică în fața vieții sau distrugerea acesteia, cinică, neagră, premeditată. Spre deosebire de mulți romancieri care s-ar arunca frenetic în a doua capcană, Andrei Simuț alege prima cale, ea fiind, sub aspect narativ, mai dificilă. în consecință, vom găsi în Calvarium un om cerebral care se lasă invadat de real, asemenea unei materii spongioase. Partea de sus, subtilă a acestui real se numește iubire. Partea de jos: un haos tandru, neconflictual, substitut al re- fuzului de a supune totul unei analize cate- goriale, sistematizante. Iată un exemplu: Atunci distingeam voci necunoscute, prinse în dialoguri la care nu-mi aminteam să fi asistat vreodată. Replicile păreau fragmente fără legătură, decupate din nesfârșite mono- loguri, căzute din piese diferite. Personajele săreau de la un subiect la altul, fără nicio logică, și totuși se înțelegeau de minune. Mi-am spus că nu are rost să pun ordine în aceste discursuri ce mă urmăreau peste tot ca o muzică proastă. Nimeni nu se poate juca nepedepsit cu capsulele unor timpuri diferite, în care dialogurile se rosteau, izolate iremediabil unele de altele. Haosul se insera prin subtile desincronizări. întreaga textură a romanului e suprade- terminată de absența unei logici ordona- toare. Temporal, aceasta înseamnă abolirea istoriei ca sens ordonator al vieții, adică o suspendare în prezent: Calvarium e un ro- man al clipelor privilegiate care se succed după logica hazardului, în condițiile în care nu numai că Dumnezeu nu există, pentru a supune totul unei logici a transcendenței, dar nu mai există nici diacronia culturii, înlocuită prin ceva ce epistema postmoder- nă numește „prezentificare": aglomerare întâmplătoare a cărților pe un colț de masă, falii temporale care se amestecă, stiluri ce se întrepătrund, neatente la puritatea care le-ar putea garanta identitatea. Tipologic, ne aflăm în fața unui roman nonevenimen- țial, aparținând unei generații care nu mai dispune de un eveniment care s-o deter- mine, așa cum funcționase dictatura co- munistă și cenzura pentru generația ’80, generând dihotomizări particulare: călău vs. victimă, erou vs. laș, disident vs. delator etc. Generație fără conștiință politică (tele- vizorul nu joacă niciun rol în Calvarium, unde referințele politice sunt inexistente), ea are o singură șansă: de a construi reali- tatea ca text, de a transforma imprevizibilul biograficului neapărat livresc în carte. In acest sens, măiestria lui Andrei Simuț e remarcabilă, fiindcă autoscopia pe care o realizează prin Calvarium e foarte iscusit lucrată ca artă epică. Ins obsedat de ceasuri, de calendare (adică de ordine), protago- nistul romanului se lasă deconstruit de ro- manul pe care-1 scrie prin intertextualizări recognoscibile, semn că „totul a fost scris", că trăim viața textului care ne-a fost hărăzit la naștere. O asemenea intertextualizare vi- zează - pe modelul contrapunctic al lui Bulgakov, din Maestrul și Margareta - de- generescența Imperiului Roman târziu, melancolia lui Aurelian (cel cu retragerea din Dacia) și cotropirea imperiului de ma- teria „barbară" pe care o aduc cu ele popoa- rele migratoare. în filigran, crepusculul im- perial e asociat cu obsesia pentru luna februarie, pe care o trăiește protagonistul, luna psihopompă a sfârșitului de an roman, a Lupercaliilor și a Feraliei, ziua în care morții revin efemer pe pământ. Estet fiind, prin structură, autorul nutrește, așadar, o propensiune subtilă pentru decadență („Ești sclavul ce poartă pe prințesă în lec- tică, poposind de câte ori ochii ei umbroși au zărit o portocală mai frumoasă"), scriind - repet - una dintre cele mai delicate povești de iubire pe care mi-a fost dat să le citesc în ultima vreme. Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 15 cu Ochiul LIBER Vocația inteligenței Iulian Boldea Titlul de mai sus repro- duce o sintagmă folosi- tă de Alexandru Paleologu în cartea sa Interlocuțiuni (ediția a doua, București: Ed. Cartea Românească, 2009). E o carte vie, pro- blematizantă, în care verva eseistului este mereu inso- țită de semnele unei inteligențe disponibi- le, mobile, capabile de adevărate spectaco- le ale paradoxului și ironiei, de racursiuri caustice, mordante, dar și de insinuări ale melancoliei, mai ales în acele pasaje cu ca- racter autobiografic, în care revelațiile memoriei capătă rezonanțele și accentele unei nostalgii învăluitoare. Alcătuit din „mărunțișuri (prefețe, interviuri, articole diverse), cum precizează autorul în „Scu- zele“ sale de început, volumul este însă cu adevărat revelator pentru concepția auto- rului, reiterată, uneori, obsesiv, aproape monoton în aceste pagini, pentru modul său de a se situa în lumea românească de azi, pentru modul său de a-și apăra și ilus- tra valorile, ideile și reprezentările despre trecut și prezent, despre comunism și li- beralism, despre lumea aristocrației sau despre demagogia politicienilor de după 1989. Revelatoare este, apoi, raportarea eseistului la Caragiale și la Goethe, din pri- mul interviu al cărții (Genul doct nu mi se potrivește...), pe temeiul unei comune inte- ligențe radicale, care înregistrează cu fer- voare ironică fisurile din ordinea fizică, socială sau morală a lumii. Rolul lui I. L. Caragiale în modelarea propriului eu, în făurirea propriului destin intelectual este mărturisit de Alexandru Paleologu fără rezerve: De mic și până în ziua de azi am fost ab- solut fascinat de Caragiale, iar cu tatăl meu, care-1 știa pe de rost, ctun foarte repede am ajuns să-l știu și eu, ne dădeam la toate oca- ziile replici din Caragiale și ne amuzam te- ribil, ne prăpădeam de râs. Spiritul caragia- lesc a fost pentru mine intr-adevăr formativ, în sensul că mi-a educat acustica gândirii, mi-a inoculat o anumită năzuință expresivă, un gust al frazei supra-voltate. Spiriml cara- gialesc este pentru mine un spirit socratic, adică o disciplină aperceptivă și o terapeu- tică morală. Râsul caragialesc e un fenomen cathartic de efect major, aparținând, ca și în cazul lui Moliere, al lui Aristofan, al lui Rabelais, al lui Cervantes, unei categorii pe care aș numi-o „cosmogonică“. Temele abordate de eseist sunt, dincolo de varietatea lor, demne de tot interesul. O astfel de temă e cea a modelelor în literatură: autorul distinge două tipuri de naturi, na- turi aurorale și naturi culturale. în cazul primului tip, se precizează că „amoralul e instaurator, adică generator în lanț de ulte- rioare modele“. De altfel, referindu-se la propria formație intelectuală și la modelele pe care le-a asumat, Alexandru Paleologu amintește „șocul“ pe care l-a resimțit în urma lecturii operei lui L L. Caragiale, pre- cum și reperele alese în momentul în ca- re se decide să se dedice criticii literare: Maiorescu, caracterizat prin „lapidaritatea stilului, autoritatea inteligenței, ironia, causticitatea voalată, logica“, și Gherea, la care înregistrează „pasiunea culturii uni- versale“ și vocația dialogului cultural. O altă temă, aceea a raporturilor dintre or- todoxie, naționalism și fundamentalism, e tratată de eseist într-un ton echilibrat, lipsit de fervori partizane, în aserțiuni argu- mentate și plastice totodată: Astăzi, naționalismul are o motivație reală, pentru că timp de jumătate de secol am fost supuși unui regim de extirpare a ființei na- ționale; și deci trebuie să recuperăm. După ctun trebuie să recuperăm și apropierea de tradiția noastră creștină. Sunt două lucruri esențiale, dar nu sunt asociate decât prin această circumstanță istorică. în ceea ce privește tema sincretismului ar- telor, Alexandru Paleologu consideră că nu ar exista un „limbaj comun“ al artelor, în- trucât „arta este artă în măsura în care are o limba proprie. Că există o comunicare a materiei verbale, chiar fără comunicare no- țională, aceasta se pare a fi ceva important^. La fel, diferența între diletant și artistul au- tentic e marcată cu rigoare și tranșanță: Diletantul nu distruge motivul, ci îl traves- tește. Când comparăm arta cu o cosmogo- nie, știm că orice cosmogonie presupune un haos inițial, un haos pre-cosmogonic și apoi se repun toate în ordine. La marii artiști, se simte că ei nu au mutat un obiect din rea- litate în opera lor, ci au perceput bine rea- litatea, au perceput-o integral, au perceput-o până la esența ei numenală, iar atunci când recreează motivul inspirator, pleacă de la această numenalitate. Răspunsul la întrebarea „Care este scopul artei este reprezentativ pentru expresi- vitatea paradoxală a eseistului, pentru spi- ritul său de frondă și de extremă finețe a disocierilor: Tocmai faptul că arta nu are scop mi se pare minunat. De aceea, ne dă nouă arta un sen- timent de libertate, ne validează umanul și ne este atât de necesară: tocmai fiindcă nu are scop. Prea ne-au năvălit scopurile, și arta este fără scop. La fel de expresivă e tema bătrâneții, în conjuncție cu cea a iubirii și a indiferenței („principalul păcat“). Bătrânețea e văzută ca „începutul vieții adevărate¹¹, dar și ca o confirmare și o legitimare a adevăratului atașament afectiv între două persoane în- drăgostite: O definiție a iubirii, în perfectă concordanță cu ce spuneam adineaurea, după mine, este aceasta, și nu văd cum ar putea fi alta po- sibilă. A iubi înseamnă a îmbătrâni împre- ună și a te emoționa de ridurile care se descriu pe figura partenerului sau a par- tenerei tale. Tema comunismului și a terorii pe care a exercitat-o acesta asupra conștiințelor nu este nici ea ocolită. Titlurile unor interviuri sunt elocvente (Sistemul comunist duce la extirparea bucuriei de a trăi), după cum la fel de semnificative sunt aserțiunile referi- toare la brutala represiune la care a fost supus chiar autorul, sau cele care se referă la reprimarea țărănimii („Țărănimea a fost asasinată. După 1949, a fost asasinată sis- tematic“). Incitantă este, de altfel, și con- vorbirea dintre Alexandru Paleologu și Andrei Pleșu despre Noica, al cărui farmec era „iritant pentru mediocri“. Se vorbeș- te aici despre „echivocurile“ filosofului, despre slăbiciunile sale („nu avea percepția profunzimii), despre simplificările și su- perficialitatea unor judecăți. Reiese din aceste pagini un portret viu, sugestiv, autentic al uneia dintre cele mai importante figuri din cultura românească a secolului XX. InterlocuțiuniAe lui Alexandru Paleologu, departe de a da impresia de a adăposti „mărunțișuri, configurează un mod de a gândi și de a simți de maximă lu- ciditate. La care se adaugă o ironie mereu prezentă, un spirit ludic subtextual și o ju- decată morală de o pertinență incon- testabilă. Cărți primite la redacție F R T । Bl ■lllț.pil fFfWWI JMWWT rwiiki ..i ginmkhcâ ¥ Jz-1 ' • Marin Mincu, Proba de gimnas- tică, un portret al autorului de Nichita Stănescu, București: Ed. Vinea, col. „Ediții definitive", 2008. • Constanța Buzea, Creștetul ghețarului: Jurnal 1969-1971, București: Ed. Humanitas, 2009. • Luigi Pirandello, Rău de lună și alte povestiri, în româ- nește de Laura Poantă, Cluj- Napoca: Casa Cărții de Știință, 2009. • Victor Cubleșan, Petru Dumitriu romancier, Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2009. 16 • APOSTROF Noica și utopia recunoașterii Marta Petreu IN MOMENTUL cînd a fost arestat și impli- cat în „procesul Noica-Pillat", Constantin Noica terminase nu demult două cărți: An- ti-Goethe¹ și Povestiri din Higel¹. Amîndouă circulaseră, din voința autorului, atît în mediul editorial - de pildă, manuscrisele fuseseră încredințate spre lectură la ESPLA, lui Mihai Șora, care le dăduse și altora -, cît și în mediul cunoscuților săi. De aseme- nea, amîndouă fuseseră trimise - și prin poștă, și prin cîte-un mesager direct - în Occident, Noica nădăjduind că Eliade și Cioran, prietenii și colegii săi de generație, se vor strădui să i le publice acolo. în cartea sa despre Hegel, Noica pre- zintă, limpede și accesibil, deoarece în lim- baj epic, un concept hegelian cheie: mișca- rea recunoașterii. Este un concept care l-a fascinase și pe un alt om din Est, pe Kojeve - care, ajuns, în urma Primului Război Mondial și a revoluției sovietice, în Franța, a dedicat, între 1933 și 1939, Fenomeno- Ugiei spiritului și conceptului de recunoaș- tere serii de cursuri universitare la Ecole des Hautes Etudes³. (Nu este deloc exclus ca tînărul Noica, în anii studiilor lui pariziene, să-l fi audiat pe Kojeve; dar nici nu e nece- sar, simpla lectură a Fenomenolcgiei... lui Hegel fiind mai convingătoare decît orice interpretare.) Mișcarea recunoașterii (sau relația din- tre stăpîn și slugă) reprezintă un concept fundamental și fascinant⁴, care, vorba lui Noica, povestește povestea omului. Hegel a arătat că un om (orice om), pentru a fi intr-adevăr uman, pentru a fi o conștiință de sine, are nevoie de un alt om, adică de recunoașterea acestuia. Pentru că nevoia de a fi recunoscut de celălalt o are fiecare om în parte, din situația liminară, a unui indi- vid care se ivește în fața altui individ, se iscă o înfruntare (în care fiecare ins dorește să fie recunoscut și să se recunoască, dar refu- ză să îl recunoască pe celălalt); drept urma- re, înfruntarea celor doi indivizi care stau față în față se transformă în luptă. O luptă care se poate termina în mod fericit, la ega- litate, în recunoaștere reciprocă: „Ei se recunosc ca recunoscîndu-se reciproc", spu- ne Hegel; sau, dimpotrivă, una ce se poate termina în inegalitate, într-o „recunoaștere unilaterală și inegală", care dă naștere cuplului stăpîn-sclav. Observația importan- tă a lui Hegel este că un om își are esența în celălalt, în cel ce îl confirmă; așa că, pen- tru a fi într-adevăr ce crede/simte/speră el că este, trebuie să fie confirmat/oglindit/ recunoscut de către un seamăn, iar nu de către un inferior; de către un egal, nu de către o slugă. Tot din învățămintele hege- • Constantin Noica liene face parte și acela că felul cum te porți cu celălalt om este măsura propriei tale dimensiuni. Conceptul acesta hegelian explică dina- mica oricăror relații umane: între doi indi- vizi, între două colectivități ori între un individ și o colectivitate. El arată de ce, în- tr-o recunoaștere inegală, nu e nimeni feri- cit sau împlinit, nici stăpînul, nici sluga: căci stăpînul își primește recunoașterea nu de la un egal, ci de la unul pe care el îl socotește subaltern, de la slugă. Iar sclavul, la rîndul lui, este nefericit pentru că pur și simplu nu a obținut confirmarea după care tînjește, recunoașterea esenței și a identității sale umane. In repovestirea lui Noica, stă- pînul sau „învingătorul" este o conștiință nefericită, deoarece „cel care recunoștea pe stăpîn era cineva pe care stăpînul nu-1 recu- noștea. Adevărul și confirmarea stăpînului, în loc să vie de la seamănul pe care-1 cău- tase, veneau de la robi, de la suflete moar- te"⁵. Insă sclavul sau învinsul, deși neferi- cit, arată Noica pe urmele lui Hegel, mai are o speranță, deoarece în el „se trezește DOSAR Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 1 7 -> conștiința de sine, singura prin a cărei recu- noaștere s-ar împăca cu stăpînii“. La între- barea: cine - dintre învingător și învins, dintre stăpîn și sclav - este omul și care din- tre ei poartă omul și umanul mai departe?, răspunsul filosofului german, urmat îndea- proape de discipolul său român, este că sclavul. Căci sclavul, spune frumos Noica, își vine în fire prin muncă'. prin muncă îți revii cu adevărat în fire, ieși din cutremur. E adevărat, muncești pentru dorința și desfătarea altuia, deci îți revine ca sclav relația secundară cu realul pe care-1 pre- lucrezi. [...] Tu negi lucrul nu desființîn- du-1 ci înființîndu-1, modelîndu-1; într-un fel, te pui pe tine în lucru, te definești și con- templi în el. Munca, mai spune Noica, te „educă“ și pe tine, cel care muncești, îți dă un sens și „te definește ca om, definește omul“. Pentru Noica, mișcarea hegeliană a re- cunoașterii - cu sălbatica ei dialectică stăpîn-slugă, cu concluzia că stăpînul e un „învingător“, dar unul derizoriu, în vreme ce sclavul sau robul „a luat întîietate“ și asupra stăpînului, și asupra lumii - a făcut parte din arsenalul lui de axiome, a fost o convingere intimă și o idee uzuală prin care a ordonat realitatea. Și prin care s-a raportat la ea. * IN DECEMBRIE 1958, Constantin Noica a fost arestat. Urma să devină obiectul unei înscenări judiciare de amploare, în care au fost anchetați, arestați și condamnați o mulțime de oameni. Nevinovați cu toții. Pretextul înscenării a fost, cum se știe, cul- tural: lectura unor cărți de-ale lui Cioran și Eliade (Cioran, Ispita de a exista, 1956, care are texte antiromânești; Eliade, Laforetin- terdite; Cioran, Lettre ă un ami lointain, eseu publicat în NKF, în 1957); apoi, scri- soarea publică a lui Noica către Cioran, adică Răipuns unui prieten îndepărtat, pre- cum și alte texte ale lui Noica, Anti-Goethe și Povestiri din Htgel. La anchetă, Noica a dat, drept listă a persoanelor care veniseră în contact cu aceste texte, toată agenda sa; drept urmare, Securitatea a anchetat o mul- țime de oameni, pe aproape toți cei care avuseseră, într-un fel sau altul, o legătură cu textele. Astăzi, culpa incriminată sună neverosimil; la finele anilor 1950 însă, orice pretext, oricît de străveziu, a fost sufi- cient de consistent pentru a băga oamenii după gratii. „Anatomia" acestei înscenări uriașe, în care toți cei implicați au fost în realitate nevinovați, a fost refăcută din do- cumente și mărturii de Stelian Tănase⁶. Așa cum arăta acesta, la procesul Noica-Pillat s-au dat sentințe care totalizează 268 de ani de pușcărie și 183 de ani de degradare civică. Noica a fost condamnat la pedeap- sa maximă, de 25 de ani. Toți condamnații au fost eliberați mai repede, în cadrul libe- ralizării de la mijlocul anilor 1960. Noica a ieșit din închisoare în vara anului 1964, fără să fi ispășit toată condamnarea. * IN TREACĂT, să observăm că Emil Cioran, care a fost pretextul procesului (unul din- tre ele, firește), nu pare să fi priceput vre- odată prin ce a trecut prietenul său, pe care l-a judecat cu o stînjenitoare frivolitate. Cioran și-a făcut reproșuri că i-a scris epis- tola fatală din 1957, adică Scrisoarea către un prieten de departe. Ce greșeală - să răspund la scrisorile lui Dinu. I-am scris din milă pentru singură- tatea lui, precum și ca să-mi fac datoria de prieten, fără să vreau, am oferit arme împo- triva lui și am contribuit la năpasta care l-a lovit. In același timp, cu superficialitatea omului liber dintr-o țară liberă, Cioran a crezut că nici măcar detenția nu l-a schimbat pe Noi- ca. Intîi de toate, s-a îndoit că memoriile de pușcărie ale lui Noica ar prezenta vreun interes: D[inu] vrea să-mi trimită un manuscris în care e vorba de grozăviile pe care le-a trăit în închisorile de-acolo. Dar aici suferințele lui nu interesează pe nimeni: cum să i-o spun? Acolo ar avea un sens și un ecou, și o valoare literam; în Occident, nu prezintă nici măcar un interes anecdotic. - Oamenii din țara mea se pricep să sufere inutil și la mo- mentul nepotrivit, notează, în mai 1966, cu bine-cunoscuta-i frivolitate, Cioran. în toamna aceluiași an îl judecă aspru pe Noica pentru că a cola- borat la Glasul patriei, gest prin care, crede Cioran, „și-a distrus legenda și a șters cu buretele șase ani de suferință". Cîțiva ani mai tîrziu, dimpotrivă, îi reproșează men- tal prietenului său că nu a depus mărturie despre calvarul prin care a trecut: Am văzut o grămadă de compatrioți de-ai mei care au făcut ani și ani de închisoare. Nu aveau despre asta nici o amintire, nici bună, nici proastă. La drept vorbind, încer- carea asta n-a fost pentru ei o încercare, de vreme ce nu i-a marcat profund. Nici o ope- ră nu a luat naștere din ea. C. N., filosof, nu scrie niciodată despre ea, nu face nici o alu- zie. Șase ani de pușcărie nu l-au transformat lăuntric. S-ar spune că trecînd de la o închi- soare la alta a făcut turism fără voie. Cum poate fi explicat acest fenomen? De opsyche debilă, sau pur și simplu de acea pasivitate - urmare a unei robii seculare? Cred mai de- grabă că trebuie incriminat frivolul scepti- cism național, care refuză să aprofundeze, să interiorizeze senzația. Eliade, „vinovat" în același fel precum Cio- ran pentru iscarea procesului, căci romanul său, Noaptea de Sînziene, fusese (în varianta franceză, La foret interdite) de asemenea corp delict în anchetă, făcea, peste ani, po- melnicul victimelor sale, justifieîndu-se tot- odată că n-a scris în favoarea victimelor în presa occidentală: „fiind considerați «fas- ciști», protestele noastre, al lui Cioran și-al meu, i-ar fi deservit: ar fi fost interpretate ca o confirmare indirectă a «reacționaris- mului» lor". * “WTNÎND CONT că Noica a refulat sistematic I (auto)biograficul, lăsînd cu limbă de moarte că, Dacă se va interesa cineva de activitatea mea cărturărească, îl rog să nu țină seamă [...] de biografia mea, ce n-are conținut, în bună parte din voință proprie, publicarea, în 1990, a volumului memori- alistic Ri.pați-vă pentru fratele Alexandru a fost o surpriză. (între timp, setea de bio- grafic în privința filosofului a fost satisfă- cută de alte cărți, ale altora, de memorii, jurnale și corespondență, ori de apariția vo- lumelor de reconstituire și de documente care ne permit o oarecare aproximare a per- sonajul și misterului Noica: volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944- 1989; extraordinara carte Sub semnul depăr- tării: Corespondența Constantin Noica - Sanda Stole jan; masivul opus Noicași Secu- ritatea, I; și nu trebuie uitat fermecătorul volum al lui Nicolae Șt. Noica, Neamul Noica.) Apărut în 1990 (mult prea devreme, cred, dar pentru anumite cărți se pare că nu vine niciodată timpul potrivit), volumul Rhgați-vă pentru fratele Alexandru - prin propunerea să ne rugăm pentru „învingă- tori", pentru „biruitori", pentru „cei pu- ternici", inclusiv pentru comuniști și tor- ționarii lor - și-a contrariat pînă la mînie cititorii. Căci, imediat după căderea regi- mului comunist, aceștia așteptau alt gen de revelații despre închisorile comuniste și tor- ționarii lor, mai concrete, mai „gotice", pline (precum Gherla lui Paul Goma) de scene de tortură, de cruzimi care să moti- veze neiertarea și ura, dar nu o rugăciune pentru foștii învingători și stăpîni. Mărturia îui Noica a fost prost primită și, în febri- litatea acelei perioade, nici nu s-a mai observat că ea este o parabolă, nu o reme- morare, o carte de creație filosofică și pe- dagogică, nu o simplă repovestire a avata- rurilor de pușcărie ale fostului deținut Constantin Noica. Deși, firește, acestea nu lipsesc. Nu se cunoaște cu exactitate data la care a fost scrisă Rhgați-vă pentru fratele Ale- xandru. Dacă ne luăm după însemnarea lui Cioran din mai 1966 din Caiete, care no- tează că „D.“, adică „Dinu", vrea să-mi trimită un manuscris în care e vorba de grozăviile pe care le-a trăit în în- chisorile de-acolo, s-ar părea că Noica și-a scris memoriile de pușcărie curînd după eliberarea sa. Dacă ne luăm însă după o „sinteză" a maiorului de securitate Pătrulescu, care se ocupa de „ca- zul Noica", filosoful își scria Amintirile din detenție prin vara anului 1973, trimițîn- du-le, capitol cu capitol, în Anglia, la fosta sa soție: unde însă nu ajungeau, deoarece Securitatea le confisca, plic cu plic⁷; astfel, capitolul al treisprezecelea al cărții Rugați- vă pentru fratele Alexandru nu a ajuns nici- odată la destinație, iar autorul, cu neas- cunsă ironie, l-a înlocuit în volum cu o versiune refăcută, ce începe cu următoarea declarație: Capitolul acesta a fost trimis de autor, din țara sa, de cinci ori - prin poștă, ca toate celelalte -, dar n-a ajuns la destinație nicio- dată, iar manuscrisul din țară s-a pierdut si el⁸. Indiferent cînd le-a scris, memoriile lui Noica sînt o operă de creație, nu de stric- tă rememorare. Astfel, Alee, voleibalistul ce apare drept colegul de celulă al lui Noica, căruia acesta îi adresează pilde înalt peda- gogice și de la care primește cadou de des- părțire, într-o scenă gingașă ca întîlnirea dintre Micul Prinț și Vuîpișoară, o amin- tire: o mișcare de gimnastică, Alee deci nu a fost colegul de celulă al lui Noica, ci al altui deținut, al lui Alexandru Botez. Noica a aflat de la acesta din urmă patetica poves- 18 • APOSTROF DOSAR te a tînărului sportiv și „a operat o trans- mutare"⁹, topind într-un singur personaj, mai convingător literar, două destine (al voleibalistului și al aceluia care i-1 des- crisese) . Apoi, paginile acestei mărturisiri lapidare sînt impregnate de atmosfera ul- timelor două cărți la care lucrase Noica înainte de arestare, Anti-Goethe și Povestirile din Htgel. Repetatele referiri la Faust-A goethean nu pot să scape cititorului, căruia Noica, în loc să-i satisfacă, prin descrierea minuțioasă a torturilor de pușcărie, apeti- tul voaierist secret și masochismul prin delegație, îi vorbește, în termeni goetheeni, despre primatul „posibilului gol" asupra realului sau îi explică, pedant, colectivizarea agriculturii cu ajutorul unei secvențe din Faust II. Și mai prezent decît Goethe (ori decît Koestler, Cervantes etc.) este însă Hegel: începutul și sfîrșitul cărții lui Noica stau explicit sub semnul hegelian al mișcării re- cunoașterii, al înfruntării dintre stăpîn și slugă. Noica trimite explicit la Fenomeno- logie..., în a cărei valoare explicativă pentru relațiile interumane a crezut mereu. Așa că primele pagini din carte conțin teoria în- fruntării dintre învingători și supuși, apli- cată la instalarea comunismului în Româ- nia, după care urmează ilustrarea „mișcării recunoașterii" printr-o secvență din puș- cărie: deținutul Noica se întoarce bătut de la anchetă și îi face lui Alee, voleibalistul din celulă, în mai multe reprize, teoria că faptul „e fără importanță", că ei, ancheta- torii, „nu contează", deoarece „Ei nu sînt ei", „e altceva sau altcineva îndărătul lor", că „N-aș putea spune că [noilor stăpîni] le merge chiar atît de bine"; ba chiar că ar fi, cu toții, vrednici de milă: „Mi-e milă [...] să văd că ei nu sînt puși în condiția de oameni, adică de ființe care făptuiesc ceva și află de la viață ceva". Această atitudine noiciană, plină de compasiune pentru „învingători", pentru „stăpîni", inclusiv pentru „torționari" și „comuniști" („Să ne rugăm pentru ei", spu- ne ceva mai încolo, în altă celulă și în alt context, Noica; iar colegii de detenție îl întreabă: „Și pentru comuniști?"), îl umple de mînie pe colegul de închisoare al lui Noica: tînărul „s-a ridicat, mînios" și, în timp ce se învîrtește prin celulă ca într-o „cușcă de lei", „Un suflu de animalitate emană din el", observă, cu tîlc, filosoful. Din situația asta tensionată („De s-ar în- tîmpla ceva... De s-ar întîmpla ceva...") se iese prin „miracolul", bine adus din condei de scriitorul Noica, al muncii. Adică, spune Noica, se deschide ușa, iar gardianul îi pu- ne pe cei doi deținuți să spele pe jos. Să observăm că și în modelul pe care îl urmează Noica (Fenomenologia spiritului, de Hegel), și în propria sa carte, în Povestiri din Htgel, soluția relației stăpîn-slugă se află, pentru „rob", în muncă. Iar în Ri.gați- vă pentru fratele Alexandru, după ce în- drăznește să invoce, chiar dacă sub formă de citat, „pitie pour Ies forts!", stîrnind mî- nia, adică „suflul de animalitate" al colegu- lui său, cei doi deținuți se salvează făcînd „ceva adine uman: munca de sclav" a spă- lării cimentului din celulă. Căci, spune Noi- ca - iar în spate se ghicesc paginile pe ace- eași temă din cartea sa despre Hegel - „Este munca și asta, și are în ea ceva bun, regenerator". Trebuie sâ observ că, în principiu, noi nu avem dreptul să judecăm nici fur- tunoasa scenă (fie ea reală, fie ea închipuită de Noica) care introduce ideea iertării, nici ideea de bază, a iertării celui rău, din sim- plul motiv că, netrecînd printr-o pușcărie comunistă, sîntem lipsiți de îndreptățire morală. Noi putem numai să medităm, cu varii reacții, la gîndul deloc ascuns al lui Noica. Cartea lui este pusă, în întregul ei, sub avertismentul unei întîmplări cu va- loare de pildă: povestea comandantului Alexandru, care, după ce a ocupat în război o mănăstire de măicuțe, a lăsat-o intactă, cerîndu-le maicilor să se roage pentru el. Școlit la școala Fenomenologiei... lui Hegel, pe care a repovestit-o în registru epic, Noica însuși a cerut, obsesiv, să ne rugăm pentru învingătorii care ne fac rău. De ce să ne rugăm pentru ei? Pentru că, spune Noica, sînt niște alienați („Ei nu sînt ei"), sînt niște oameni care s-au îndepăr- tat de la esența lor umană („e în joc altce- va, care-i transformă pe toți în obiecte"), și-au pierdut sensul vieții („ei nu sînt puși în condiții de oameni, adică de ființe care făptuiesc ceva și află de la viață ceva"); și, peste toate, spune filosoful într-o formula- re foarte hegeliană, „Nu-și dau seama că, între oameni, dacă anulezi pe celălalt, te anulezi și pe tine". Această idee - sucită, scandaloasă, pe deasupra filosofică -, extrasă de Noica, drept învățătură universală, adică și morală, din Fenomenologia spiritului și asumată de el explicit în cele două variante ale cărții sale despre Hegel - este un laitmotiv al volumului Regați-vă pentru fratele Alexan- dru. Adică al mărturiei noiciene despre în- chisorile comuniste. I s-a adăugat, pentru ca scandalul să fie deplin, „episodul marxist" din Rugați-vă pentru fratele Alexandru. Faptele sînt cunos- cute: după o lungă perioadă în care a fost singur în celulă (Kojeve, celălalt mult mai mare interpret al Fenomenologiei spiritului, atrăgea atenția că pentru Hegel un singur om înseamnă niciun om: „II faut, pour le moins, etre deux pour etre humainM⁰, deoa- rece, în viziunea lui Hegel, omul nu este nimic altceva decît „le fait de la reconnais- sance d’un homme par un autre homme"), lui Noica i-au fost date cărți. Mai exact, i-a fost dat Marx. Așa că a citit „17 volume din operele complete ale lui Marx și En- gels". In felul lui „naiv" și onest, adică sublim, depune liberă mărturie că „Sînt pagini în Marx care te cutremură", căci acesta a fost, vreme de măcar un deceniu, în secolul al XlX-lea, „cronicarul și purtă- torul de cuvînt îndrăcit" al conștiinței europene. Drept urmare, Noica, fidel înălțimii sale morale, exprimate în mod explicit în termeni hegelieni de mișcare a recunoașterii, cere... o rugăciune pentru Marx: Fie-vă milă de un gînditor atît de mare, ce, în părțile lumii unde e prea des și prost in- vocat, a ajuns de rîsul copiilor. Fie-vă milă de felul cum se întoarce biruința sa împotri- vă-!. Lăsați batjocura ieftină, cei care vă sim- țiți victime ale lui [...]. Fie-vă milă pentru blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingător. [...] „ler- tați-1, a stat și el sub nebunia Binelui. Ruga- ți-vă pentru sufletul fratelui Karl. Rugați- vă pentru the Big Brother"¹¹. La apariție, cartea lui Noica, așa cum am spus, n-a plăcut. Poate că „demonul am- biguității" pe care i-1 atribuia Monica Lo- vinescu l-a făcut pe filosof, în această ple- doarie de natură morală, să uite să îndemne la rugăciune și pentru victime, pentru cei învinși, închiși, torturați. Compasiunea pentru ei este evidentă și implicită, dar se pare că Noica a uitat că ar trebui să adau- ge un imperativ etic explicit și în favoarea celor nevinovați. A fost penalizat pentru asta. Pentru Monica Lovinescu, de exem- plu, Rtgați-vă pentru fratele Alexandru a devenit pentru mine breviarul prin exce- lență al decăderii. Cum să te rogi pentru fra- tele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei? Nu mă pot ruga pentru Big Brother - cum mă îndeamnă, într-un mo- ment de non-sens filosofic, un C. Noica. Nu era vorba nici măcar de o iertare creștină: Noica n-avea decît frugalitatea monahală, nu și credința. Mila sa ține de sofism, nu de Cruce¹². IN FAPT, problema e fără soluție, măcar în sensul că are mai multe soluții, că orice atitudine umană este, subiectiv vorbind, cu putință. Există, de pildă, tradiția evreiască a zilei iertării - pusă în termeni filosofici și istorici de către Jankelevitch -, în care vino- vatul își cere iertare de la cel pe care l-a le- zat. Există, la fel, tradiția creștină, a absol- virii noastre de către Dumnezeu, căruia ne rugăm să ne ierte așa cum noi îi iertăm pe cei care ne greșesc: „Și ne iartă nouă gre- șelile, precum și noi iertăm greșiților noștri", precum și a solicitării iertării pen- tru un altul, care nu a avut destulă știință sau prevedere: „iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac". Viața ne învață că există iertarea ca proces psihologic anevoios, în care ab- solvirea vinovatului coincide cu vindecarea interioară a unei răni adînci, ori, dim- potrivă, iertarea ca decizie a voinței, în urma unei deliberări. După cum poate să existe iertare spontană, cu sau fără ca vino- vatul să își fi cerut iertare, sau iertarea ca încheiere premeditată de conturi. Și am pu- tea continua. In cazul de față, Noica s-a arătat dispus să-i compătimească („fie-vă milă") și să-i ierte („iertați-1") pe „învingători", pe stă- pîni, pe călăi. (La proces, conform măr- turiei Siminei Mezincescu, s-ar fi adresat, foarte semnificativ, soldaților care-i pă- zeau: „Eu știu că, în fond, sînteți buni, dar ascultați de ordine".) Era dreptul lui, inalie- nabil. La fel, a fost dreptul său ca, în numele unor principii filosofico-morale în care credea - și care, așa cum a intuit Monica Lovinescu în fragmentul mai sus citat, nu sînt de natură creștină (ci de sursă hegeliană) -, să-i îndemne și pe alții la iertarea celor vinovați. Nicolae Balotă, în Caietul albastru - o capodoperă a literaturii românești - și mai ales în cartea sa încă inedită, cu un titlu de maximă încărcătură mistică, Abisul lu- minat, procedează la fel, chiar dacă în absența unei pledoarii explicite pentru călău. Steinhardt, în Jurnalul fericirii, se află pe aceeași linie. Testamentul moral al lui Vulcănescu, „Să nu ne răzbunați!", e de aceeași natură. Iar un film precum Binecu- vîntatăfii, închisoare (regia: Nicolae Măr- gineanu), la fel. Aceste creații au lansat în DOSAR Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 19 spațiul public, toate, chiar dacă fiecare în felul său și de pe alte fundamente de gîn- dire, ideea iertării. Adică, acești autori s-au întîlnit, într-un fel sau altul, cu propunerea lui Noica, mult mai elaborată filosofic, a compasiunii victimei față de călău (compa- siunea victimei superioare moral față de călăul său, călău ce și-a înjosit substanța umană). La o civilizație creștină, chiar dacă astăzi masiv desacralizată, comandamentul etic de-a ne ruga pentru călăi și de-a-i ierta nu ar trebui să ridice, în principiu, obiecții in- surmontabile. în spațiul românesc însă, poate și pentru că trauma este încă foarte recentă și adîncă, ideea nu a fost (încă?) metabolizată complet și nici asimilată ca atitudine. Cu toate acestea, rămâne faptul de netăgăduit că unii dintre foștii deținuți politici, Noica, Balotă, Steinhardt și alții, pun problema experienței lor carcerale nu pe teren juridic, ci pe unul strict etic, al moralității personale, și că, în calitatea lor de supraviețuitori, nu au o pornire punitivă la adresa temnicerilor lor, împingînd inter- pretarea experienței lor carcerale pînă la sublim (unul mistic sau unul laic). Problema fiind una de natură intim- morală, nu juridică, fiecare ins are libertatea de a reacționa conform codului propriu. Este foarte posibil ca reacția de iertare despre care vorbesc foștii deținuți să vină dintr-un resort de autoapărare: cei închiși au fost atît de umiliți în închisoare, încît unii dintre ei, pentru a-și salva superiori- tatea morală asupra torționarului (și asupra sistemului), au fost nevoiți să renunțe la resentiment, la ideea răzbunării, și să alea- gă, într-un act liber, saltul moral: iertarea ca unică modalitate de conservare a respec- tului de sine și ca atitudine de superioritate față de torționar. Ceea ce ar da o răzbuna- re în bunătate, manifestată prin iertarea deplină. Deși înclin să cred că atitudinea lui Noica față de „învingători" și „stăpîni" (inclusiv față de Marx) provine din etica lui de sorginte hegeliană, nu pot să exclud ipo- teza că filosoful a îndemnat la iertare pen- tru ca să i se ierte și lui. Ipoteza - de o pro- babilitate mai redusă, cred - ar putea fi argumentată prin marea culpă a lui Noica față de oamenii din lotul său. Așa cum se știe și așa cum el însuși povestește, la an- chetă, întrebat cine a mai citit textele pen- tru care era inculpat, filosoful a răspuns to- tal naiv, și anume dîndu-i anchetatorului toate numele din agenda sa: Atunci brusc mi-a venit în minte ideea că aș putea să-mi scap prietenii paralizînd sub un noian de nume pe cei care mă interogau. „Ah", făcui eu, „vă gîndiți la aceștia? Dar sînt zeci de alte persoane cărora aș fi putut să le împrumut cartea, sau cărora le-am și împrumutat-o." Mă trezesc spunînd: „Ați luat de la mine agenda cu numere telefon- ice. Dați-mi-o vă rog o clipă ca să pot să-mi amintesc". // Mi se dă agenda și citesc abso- lut toate numerele din ea. Din cînd în cînd anchetatorul se oprește și rostește cu satis- facție numele mic al persoanei de care e vor- ba; alteori mă întreabă care este. II urmăresc cum înșiră tacticos pe hîrtie nume după nu- me, timp de trei sferturi de oră (Au stomac bun, îmi spun în gînd, suportă orice can- tități). La sfîrșit îmi oferă o țigară. // în clipa aceea mi-am dat seama ce idiot fusesem, poate chiar criminal, punîndu-i sub ochi atîtea nume, din care putea să aleagă pe cine voia. Am refuzat țigara. Mulți din cei pe care Noica i-a inculpat in- conștient și prostește au fost anchetați și, unii, închiși. Cînd a ieșit din închisoare, Noica, o arătare slabă, prost îmbrăcată, știrbă - rămăsese fără dinți și nu voia să și-i pună, „pentru ca lumea să vadă ce poate face o închisoare comunistă cu noi"; reacția aceasta este, să notăm, de răzbunare, nu de iertare! -, a peregrinat pe la ușile vic- timelor sale, pentru a le cere, în genunchi, iertare. Dorina Al-George povestește că, după eliberarea lui, Noica a venit de cîteva ori pe la noi, dar nu a in- trat în casă, ci doar a introdus pe sub ușă cîte o scrisoare. [...] ele cuprindeau încercări de explicare și „deculpabilizare"; nu sunt sigură dacă acesta este termenul cel mai propriu¹³. în unica scrisoare păstrată, filosoful i se adresa lui Al-George astfel: Dragă prietene,/ nădăjduiesc că ai primit rindurile mele și că ai înțeles din ele și cîtă suferință mi-a pricinuit răul pe care ți l-am făcut și cîtă rușine îmi este să dau ochii cu dta. în fața Siminei Mezincescu, Dinu „a că- zut în genunchi și mi-a sărutat fusta. Eu nu știam cum să-l ridic". In fața Cocăi Casa- sovici și a soacrei acesteia, „Dinu a căzut în genunchi și ne-a sărutat poala rochiilor, spunînd: «Iertați-mă!»“. Și, dacă în general a fost iertat, unii to- tuși nu au putut să-l ierte, de pildă apropi- ații lui Mihai Rădulescu: mama acestuia, care l-a considerat pe Noica responsabil pentru moartea fiului său, sau unii dintre prietenii lui, care l-au socotit vinovat „de a-1 fi antrenat, aproape forțat [pe Mihai Rădulescu], în procesul pe care - nu spun nici un păcat - Dinu N[oica] și l-a dorit atît de mult"¹⁴. Ecoul remușcărilor lui Noica intră in- clusiv în documentele pe care Securitatea, care n-a încetat nicio clipă să-l suprave- gheze, le-a întocmit pe seama lui după ieșirea din pușcărie. Laitmotivul său la Securitate este „am devenit vinovat de ne- norocirile care s-au abătut asupra lor [pri- etenilor]". Ori de cîte ori vreunul din fos- tul „lot Noica" a fost oprit să iasă din țară, filosoful s-a simțit vinovat, pentru că „i-am luxat și i-am dus la pușcărie". Ori de cîte ori refuzați pașaportul unuia din- tre aceștia, eu am sentimentul că sînt trau- matizați din cauza mea, declară, în mod foarte semnificativ, Noica la Securitate. Pentru că Sergiu Al-George n-a primit pașaport să plece la un congres, filosoful i-a reproșat maiorului Pătrulescu (în întîlnirea din 20 octombrie 1973), că am rămas cu sentimentul că încă oamenii pe care i-am aruncat în închisoare încă poartă povara asta în dosarul lor și figurează nu- mele meu, și încă din cauza mea mai sînt traumatizați. Conform altei note de Securitate, la înce- putul anilor 1970 Noica simțea că și-a răs- cumpărat totuși o bună parte din vinovăția față de victimele sale, drept care i-ar fi spus fostei lui soții că ar putea pleca „cu totul" din țară, căci „Moralmente, aș putea s-o fac, probabil, pentru că mi-am plătit unele din datorii «victimelor mele» și, pe de altă parte, culturii noastre". între sentimentul de vinovăție al lui Noica față de fostele sale victime și bu- năvoința cu care răspundea anchetatorilor după eliberarea lui din pușcărie pare să existe o legătură subterană. Iar insistența cu care vorbește Noica, la Securitate - căci filosoful a fost supravegheat permanent, anturajul său, împînzit cu informatori (unii culți), iar el, invitat periodic la sediul instituției -, despre vinovăția sa față de oa- menii din „lotul" lui pare a fi o încercare neobișnuită de-a smulge de la „organe" cîte-un pașaport pentru fostele sale victime. Legătura filosofului cu Securitatea a că- pătat o turnură de-a dreptul halucinantă după ce el a făcut, în 1972, o călătorie în Occident, unde s-a văzut cu Eliade, Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, soții Stolojan și alții. Realist vorbind, Noica nu avea cum să evite această instituție. Iar dacă tot n-o putea evita, se pare că s-a gîndit cum s-o folosească: pe de o parte, în bene- ficiul prietenilor săi, față de care se simțea vinovat; pe de altă parte, și mai ales, în fo- losul culturii române. Planul, pe care îl putem ghici și chiar reconstitui din docu- mentele de Securitate recent publicate în Noica și Securitatea, a fost măreț. Și ridicol. Sau, mai propriu spus, a fost una din „is- prăvile lui Dinu"¹⁵: un plan donquijotesc, cum numai Noica putea, în sublimul ilu- ziei sale culturale (dar o iluzie trăită într-un context de deplină mizerie socialistă), să conceapă. * NOICA A făcut parte dintr-o generație care, în momentul startului, și-a pro- pus (la fel ca generația anterioară, a lui Bla- ga), să creeze o cultură română atît de înal- tă și de valoroasă, încît să-i asigure intrarea în circuitul universal. Politizarea generației, atrasă de colectivismul revoluționar la mo- dă în întreaga Europă, apoi războiul mon- dial și instalarea socialismului de ocupație sovietică au amînat fără termen proiectul. Iar dacă prietenii lui Noica rămași în Apus au răzbit și, individual, s-au salvat în glo- rie, filosoful însuși n-a avut o șansă asemă- nătoare. După ce a făcut anii de închisoare (și sînt mai mult decît interesante frînturile de informație care sugerează că filosoful și-a dorit procesul), el a încercat, oarecum de unul singur și în condițiile cele mai nepropice, adică în socialismul real româ- nesc, să pună în aplicare proiectul cultural al generației sale: cu alte cuvinte, a încer- cat să creeze, în condițiile de atunci din țară, o mare cultură română. (Pentru Noica însuși, cultura reprezintă valoarea supremă, cu întîietate față de valoarea vitală ori față de alte valori - situație ce poate fi con- statată printr-o judecată de existență, dar nu poate fi sancționată printr-o judecată morală.) Și, pentru că nu o putea face sin- gur, s-a folosit de călătoria din 1972 în Franța pentru a încerca să-i capteze în proiect pe vechii săi colegi de generație, în primul rînd pe Eliade. De asemenea, a încercat să convingă Securitatea - și, con- form notelor publicate în Noica și Secu- ritatea, o vreme a chiar crezut că a convin- s-o - că trebuie să urmeze proiectul său, înspre folosul imediat și pe termen lung al culturii române. Marea lui ambiție pe 20 • APOSTROF DOSAR lingă Securitate era să-l publice pe Eliade în țară - iar marea lui ambiție pe lingă Eliade (și pe lingă tot grupul din Franța, în primul rînd pe lîngă Monica Lovinescu) a fost să îl convingă pe acesta să vină în țară, unde să se înființeze, cu ajutorul... știut, un institut de studierea religiilor. Din cauza acestui plan - utopic, firește -, Noica i-a tratat pe ofițerii de Securitate, care-1 căutau pentru a-1 descoase și îl supra- vegheau neîntrerupt, ca pe niște egali. De pildă: după călătoria din 1972 în Franța, unde s-a întîlnit cu toți cei impor- tanți din emigrația românească, Noica a fost chemat la Securitate. Iar acolo, în se- diul din Tunari, după „cîteva discuții intro- ductive", filosoful, care nu pare să fi cunos- cut și practicat „minciuna vitală", a repetat scena carnetului din ancheta „procesului Noica-Pillat": adică, a scos „carnetul său, în care a notat zi de zi ce-a făcut pe timpul șederii în Anglia și Franța". Era o formă de a le spune securiștilor: mă port cu voi des- chis, purtați-vă și voi cu mine și cu proiec- tele mele pe măsura mea, nu pe măsura voastră. Sanda Stolojan, care de altfel a dezaprobat atitudinea lui Noica, a descifrat foarte bine scena: Noica jucase cartea sincerității cu niște po- litruci condiționați de propriile lor metode polițienești. Nu i-am ascuns lui Dinu ui- mirea mea. Jucînd cu cărțile pe masă, cre- zînd că îi putea convinge de bunele lui in- tenții pe niște polițiști a căror mentalitate nu putea concepe un asemenea comportament sincer, era o naivitate de neînțeles din partea lui Noica. A fi sincer cu asemenea indivizi însemna nu numai a se coborî, dar a se umi- li în zadar - lucrul mi se părea de neînțeles. Dinu și-a recunoscut eșecul - nu greșeala, ci eșecul¹⁶. Deci, cu carnetul în mînă, Noica a explicat ofițerului din fața sa cum pot fi folosiți românii celebri din străinătate pentru con- struirea culturii române, cum trebuie Ro- mânia socialistă să publice cărțile acestora și cum le-a explicat el celor din exil, în spe- cial Monicăi Lovinescu, lui Eliade și lui Cioran, că „România este o țară liberă", cu care ar trebui să colaboreze. Pentru cazul aparte al lui Eliade, filosoful s-a oferit să facă, apoi chiar a conceput cîteva zile mai tîrziu, în 18 iulie 1972, un plan special, detaliat, care, dacă ar fi fost pus în practică, ar fi dus la crearea unui institut de studii orientale, la publicarea masivă a lui Eliade în România și la trimiterea de doctoranzi români la istoricul religiilor. Este un proiect măreț, complet lipsit dc simțul realității: unul pe măsura filosofu- lui. Pe scurt: este una din „isprăvile lui Dinu". Pentru că, deși se pare că ambele părți erau ispitite de planul lui Noica, nici- una dintre ele nu a fost cu adevărat con- vinsă. * PUSĂ FAȚĂ în față cu relatarea Monicăi Lovinescu despre vizita lui Noica la Paris, versiunea optimist-euforică a lui Noica despre propria lui călătorie și despre planul cultural urzit de el nu rezistă însă. Observînd „buna lui credință", Monica Lovinescu consemnează rece pozițiile com- plet diferite pe care s-au aflat ei, exilații, în raport cu Noica. De pildă, departe de a fi entuziasmat de ideea prezidării unui insti- tut de orientalistică la București, Eliade de fapt „refuzase sec cu o fermitate pe care nu i-o cunoșteam"¹⁷ orice idee de colaborare cu regimul de la București. Mai grav încă: De fapt, după prima lui călătorie, Noica ple- case refuzat de toată lumea. De Cușa cu vio- lență. De noi cu curtoazie (dar la limită). De Mircea Eliade cu tărie. De Cioran cu rîsul lui enorm cînd dădea de ceva incredibil și exclama, treeîndu-și mîna prin păr, „C’est pas possible!"¹⁸. Desigur, prezența lui îi impresionase adînc pe toți. Eliade, care venise din America anume să-l întîlnească, a fost tulburat de „încre- derea lui Dinu în posibilitățile creatoare ale culturii românești de astăzi"¹⁹, propunîn- du-și să mediteze la „ideile și sugestiile lui Dinu în legătură cu «colaborarea culturală» pe care o propune între exil și regimul din țară". După plecarea lui Noica, elita cul- turală a exilului, adică „Eugen, Rodica, Marie-France, Cioran, Virgil și Monica", întruniți la Eliade, „Sînt toți sub impresia reîntîlnirii cu Noica". Cioran, într-o scri- soare, recunoaște la rîndul lui că „fiecare comentează în felul său trecerea ta pe aici, și se întreabă cine-o fi? cine-o fi?", con- chizînd apoi: „Ne-ai tulburat rău pe toți, fiindcă în gesturile tale, în vorbele tale, în întreaga ta făptură e ceva care provoacă o afectuoasă perplexitate"²⁰. La rîndul ei, Sanda Stolojan i-a consemnat ieșirile teri- bile, planurile pe care le-a urzit pe seama lui Eliade ori cele gîndite compensator pe seama României, care „nu are decît o șansă prin cultură", fiindcă „destinul istoric i-a fost refuzat"; tot Sanda Stolojan observă că, după plecarea lui, toți „am vorbit, bineînțe- les, de Noica". însăși Monica Lovinescu recunoaște că, deși erau pe poziții complet diferite, îi păstra lui Noica „un straniu dar indefectibil respect intelectual", căci era o persoană care își îmbogățea interlocutorul. Dar, deși toți au fost tulburați, niciunul nu a fost de fapt dispus să colaboreze așa cum plănuise, cum raportase și cum con- tinua să fantasmeze Noica. * Acasă, euforia constructivist-cultura- listă a lui Noica pe seama publicării în țară a lui Eliade și a celorlați români cele- bri din exil a continuat, conform pieselor din dosarul de Securitate, cîțiva ani. La un moment dat însă, Noica n-a putut să nu se trezească, n-a mai putut să nu-și dea seama că e tras pe sfoară de „organe": de Secu- ritate, de ștabii de la cultură ori de cei de la partid. Așa că s-a plîns tuturor, și informa- torilor care îl vizitau, și ofițerilor de Se- curitate care îl convocau la sediu. La mai puțin de un an de la întoarcerea din isto- DOSAR Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 21 rica sa călătorie în Franța, filosoful se plîngea oficial: Regret că, deși am făcut memoriu anul tre- cut la organele dv. și am mers și la un tova- răș la Comitetul Central al PCR, recomandat fiind de Paul Anghel, pînă în prezent nu s-a rezolvat nimic în problema lui Mircea Eliade. încă nu este publicat și operele lui Eliade de istoria culturii tradiționale nu sînt cunoscute la noi. // Eu, ca și Mircea Eliade, continui să cred că țara noastră ar avea nevoie de colaborarea lui Mircea Eliade, dar se constată încă rezerve din partea unor cercuri culturale din România. Eu am propus și am arătat că dorința lui Eliade este să se facă un mare institut de studii orientale. Peste alte două luni și jumătate, repeta în fața unui informator: îi vine greu să facă o nouă călătorie, căreia nu prea îi mai vede rostul. Copiii pe care îi are în străinătate nu-i poate ajuta efectiv, iar față de prieteni - în afară de Eliade -, se simte jignit. La trecuta sa călătorie în străi- nătate, s-a comportat destul de dur față de aceștia, și în special față de Monica Lovinesclt. A spus acestora că ei, acolo, sînt aproape sterili și nu fac nimic de seamă, în timp ce în țară există totuși inițiative și se simte un spirit dornic de cultură și înaintare. Dar, după întoarcerea sa, a constatat că, cu toate eforturile, nu a putut realiza nimic, nici pentru Mircea Eliade, nici pentru Lulașcu, iar cărțile sale nu se publică, fiind mereu amânate. In octombrie 1973, în discuția cu același maior Pătrulescu, filosoful reproșează: Vă spun că, pe undeva, m-am îmbolnăvit și de inimă rea. Mi-am zis: d-le, ctun mi-am permis eu să-i iau de sus pe ăia și să-i spun Monicăi Lovinescu, anul trecut, cînd am fost la Paris, să mai termine cu trasul de mînecă al oamenilor; lăsați pe oamenii de cultură în pace, să facă ce cred. [...]// Deci, eu îi iau pe ăia de sus, vin aici, risc obrazul [...], ca să vin aici și să nu realizez nimic, să nu pot întreprinde nimic, să nu pot nici măcar să trag o traducere în legătură cu mi- tul, a lui Eliade! In ciuda faptului că afirma, nu știm nici cît de calculat, nici cît de convins, că „acum nu te mai poți înțelege decît cu Securitatea^, în ciuda faptului că și-a povestit călătoria în străinătate cu carnețelul de însemnări în mină - detaliu care, așa cum am arătat, a consternat-o adînc pe cea mai apropiată pri- etenă a sa, pe Sanda Stolojan -, în ciuda faptului că a făcut pentru Securitate proiec- te culturale, în ciuda faptului că la întîlniri- le cu securiștii era și elocvent, și locvace, în ciuda declarației provocatoare că „Eu nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că eu știu că sînt cu inima curată“; pe scurt: în ciuda faptului că Noica i-a tratat pe securiști în calitatea lui de Noica, deci ca un om liber care discută cu egali, Securitatea s-a purtat cu el ca Securitate - adică josnic. In loc să îi acorde credit cultural, instituția l-a pus sub o și mai strînsă supraveghere, înconjurîndu-1 pe acest Don Quijote filosof de și mai mulți informatori și instalîndu-i în casă aparatura de ascultare. Cu alte cu- vinte, instituția și-a bătut joc de el. în ter- meni hegelieni, ar fi o mișcare a recu- noașterii eșuată în neînțelegere absolută. „Organele¹¹ au rămas însă cu sugestia importanței lui Eliade, pe care l-au abor- • Constantin Noica dat și prin alți mesageri, de pildă prin Mih- nea Gheorghiu, poate și prin alții. Deși, în absența Jurnalului eliadesc integral, orice afirmație trebuie făcută cu aceeași prudență cu care trebuie să fie citite și piesele din dosarul de Securitate, se pare că lentoarea cu care au digerat instituțiile comuniste din România proiectul lui Noica i-a lăsat timp lui Eliade - dacă acesta ar fi fost cumva ten- tat de o colaborare culturală strînsă cu Ro- mânia - să se dezmeticească de tot. Astfel că în 1978, primindu-1 pe Corneliu Mănes- cu, Eliade răsufla ușurat că oaspetele său nu l-a mai ispitit să vină în țară, pentru „întîl- nire la cel mai înalt nivel“. Din proiectul cultural noician, în care Eliade juca rolul principal, nu s-a ales deci mare lucru. A rămas numai strădania lui Noica, de om lipsit de simțul realității și al istoriei, de a se comporta cu securiștii și politrucii conform unui cod propriu, înalt, de-a dreptul sublim; și replica lor poliție- nească, de a-și întări supravegherea, deci un răspuns pe măsura lor, nu pe-a lui Noica. * PASIUNEA LUI Noica pentru creație și strădaniile lui de-a construi o cultură română majoră fac parte din persoana lui. La fel ca Blaga, care se simțea posedat de opera sa încă nescrisă, Noica era prizo- nierul cărților lui care mișcau în el, al căr- ților pe care se simțea dator să le scrie - și, în plus, al proiectelor lui privitoare la cultura română. Structural, el aparține ti- pului uman sublim: în felul în care este sublim Don Quijote; sau în felul în care Antigona, prizonieră în unilateralitatea subiectivității ei, este sublimă. în locul „istoriei ca un abator“ (în care i-a fost dat să trăiască și în care practicarea adevărului și refuzul „minciunii vitale“ l-au livrat nu numai pe el, ci și pe alți nevinovați, în mina atotputernică a Securității), lui Noica i s-ar fi potrivit, mai mult decît oricui, o perioa- dă fără evenimente. O „pagină goală“ a istoriei: una în care să își desfășoare, de nimic nestingherit, „isprăvile^ lui culturale, pasiunea sa de constructor și de antrenor cultural. ■ 7 dec. 2009 Note 1. E vorba despre primul manuscris al viito- rului volum Despărțirea de Goethe, apărut în 1976, la Ed. Univers. 2. Manuscrisul a fost publicat în Franța, în lim- ba română, sub titlul (schimbat de către Cioran, care socotea că titlul real este inac- ceptabil în Occident): RnomenoUgiaspiritu- lui de G.-W-F Higel, istorisită de Constantin Noica, Paris, text publicat de revista Semne, 1962. Volumul a apărut în timp ce filosoful se afla în închisoare. Mai târziu, Noica a re- văzut textul și l-a publicat, în 1980, cu titlul Povestiri despre am: După o carte a lui Hipel, la Editura Cartea Românească. 3. Alexandre Kojeve, Introduction ă la lecture de Hipel: Le^ons dur la Phenomenolcpie de lEsprit..., reunies etpubliees par Raymond Queneau, Paris: Gallimard, 1947; selecțiuni din acest volum au fost publicate la Biblio- teca Apostrof, în traducerea lui Dumitru Țepeneag, în 1996. 4. Eu însăși am fost fascinată de mișcarea re- cunoașterii, prezentînd-o și ilustrînd-o pe larg într-un eseu, „Hegel și utopia recunoaș- terii”, din volumul meu Teze neterminate, București: Ed. Cartea Românească, 1991. Pe vremea aceea nu cunoșteam cartea lui Kojeve, de negăsit în România. 5. Noica, Fenomenolipjia spiritului de G.-W-F. Htpel, p. 22. 6. Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944- 1989, București: Ed. Humanitas, 1997. 7. Notă-sinteză a maiorului Pătrulescu, 6 aug. 1973, in Noica fi Securitatea, prefață, selecția și îngrijirea textelor de Dora Mezdrea, post- față de Sorin Lavric, București: Editura MNLR, 2009, p. 107. 8. Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, București: Ed. Humanitas, 1990, cap. XIII, p. 104? 9. Tănase, p. 285. 10. Kojeve, p. 172, vezi și p. 170; în traducerea lui Dumitru Țepeneag: „trebuie să fim mă- car doi pentru a fi umani” (p. 81 în versiu- nea românească). 11. Noica, Rhpjați-vă pentru fratele Alexandru, p. 113-114. 12. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, voi. 2, 1960-1980, București: Ed. Humanitas, 2001, p. 187. 13. Dorina Al-George, Șocul amintirilor, Pitești: Ed. Paralela 45,"2006, p. 59. 14. Vezi Tănase, p. 463, 469. 15. Nicolae Șt. Noica, Neamul Noica, cuvînt în- soțitor de Andrei Pleșu, București: Ed. Cadmos, Ed. Kultura, 2009, p. 155. For- mula trimite la proiectele culturale, utopice în condițiile socialismului, pe care le genera permanent Noica. 16. Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării: Co- respondență Constantin Noica - Sanda Sto- Icjan, prefață de Matei Cazacu, București: Ed. Humanitas, 2006, p. 80. 17. Lovinescu, p. 185-187. 18. Ibid., 2, p. 188. 19. Mircea Eliade, Jurnal, voi. II, ediție îngrijită de Mircea Handoca, București: Humanitas, 1993, nota din 23 iun. 1972, p. 67. 20. Cioran, scrisoare către Noica, 7 iul. 1972, in Scrisorii către cei de-acasă, stabilirea texte- lor de Gabriel Liiceanu și Theodor Enescu, traduceri din franceză de Tania Radu, ediție, note și indici de Dan C. Mihăilescu, Bucu- rești: Ed. Humanitas, 1995, p. 301. 22 • APOSTROF DOSAR Noica și noicienii După douăzeci de ani Ovidiu Pecican OBICEIUL FACE ca aniversările să prileju- iască bilanțuri retrospective. împlini- rea unui secol de la nașterea lui Constantin Noica nu înseamnă, la urma urmei, decât un secol de istorie culturală românească îm- preună cu filosoful de la Păltiniș. în pofida ultimilor douăzeci și ceva de ani de exegeză pe seama autorului Devenirii intru ființă (1981), paradoxul face ca la data decesului gânditorului să fi avut cu toții sentimen- tul că știm cine a fost Noica în mai mare măsură decât îl avem acum. Se prea poate ca acesta să fie doar un efect al pierderii coerenței pe care o asigura evoluția omului câtă vreme a fost în viață, odată cu tăierea firului în patru pentru a-1 cunoaște și înțe- lege mai bine, așa cum s-a conturat acest proces al receptării pe îndelete, declanșat de Jurnalul de la Păltiniș (1983) și de Epis- tolar (1987). Așa cum se știe, răsfirarea copacilor te împiedică să vezi pădurea, atunci când te apropii mai mult de ea. Or, noi ne-am apropiat de Noica mai mult decât odinioară, când invadarea spațiului intim al filosofului peste o anumită limită ar fi însemnat să îl stingherim în cursa con- tra cronometru pe care o încerca pentru a-și contura mai bine opera. Inaugurarea ediției de opere la Ed. Humanitas, prin inițiativa principalului său prieten dintre discipoli, Gabriel Liiceanu, a prilejuit recu- perarea din periodice a publicisticii (Sem- nele Minervei, 1994; Intre suflet fi spirit, 1996; Moartea omului de mâine, 2003; Despre lăutărism, 2007), aducând în fața cititorilor un editorialist cultural și un ese- ist ignorat. Tot la Humanitas, în cadrul aceleiași inițiative, s-au dat la tipar princi- palele postume: Jurnal de idei (1990), Ru- gați-vă pentru fratele Alexandru (1990), Simple introduceri la bunătatea timpului nostru (1992), Introducere la miracolul emi- nescian (1992), Manuscrisele de la Cimpu- lurg (1997) fi Echilibrul spiritual: Studii și eseuri (1929-1947) (1998). Nu în ultimul rând, au fost reeditate unele dintre textele importante ale naratorului Povestirilor despre om, cunoscute din anii dictaturii roșii. Toate acestea au asigurat resursele unei exegeze temeinice, dintre care unele titluri s-au tipărit și au ajuns și la reeditări. Men- ționez dintre aceste contribuții cărțile lui Andrei Cornea (De la Școala din Atena la școala de la Păltiniș, 2004), Sorin Lavric (Ontoligia lui Noica: O exegeză, 2005 și Noica și mișcarea legionară, 2007), Laura Pamfil (Noica necunoscut: De la uitarea fiin- ței la reamintirea ei, 2007), Ion Hirghiduș (Introducere in ontolcgia lui Constantin Noi- ca, 1999), Mircea Handoca (Constantin Noica: Comentarii, 1994; Eliade și Noica, 2001), Alexandru Paleologu (Amicus Pla- to... sau: „Despărțirea de Noica“, 1980), Gabriel Liiceanu (Declarație de iubire, 1999), Vasile Dem. Zamfirescu (în căutarea sinelui: Jurnal despre Constantin Noica. Jur- nalul unei psihanalize, 1999), Alexandra Laignel-Lavastine (Eiloscfie și naționalism: Paradoxul Noica, 1998; Cioran, Eliade, Po- • Constantin Noica nesco: L’oubli dufascisme, 2002), Ion Ianoși (Constantin Noica intre construcție și expresie, 1996). După cum se vede, unele dintre titlurile de mai sus au în vedere activitatea filosofului, altele se ocupă de raportarea acestuia la contextul istoric și politic, luând în coarne chestiunea adeziunii lui Noica la legionarism (Alexandra Laignel-Lavastine, Sorin Lavric), altele îl prezintă ca mentor (Gabriel Liiceanu și Vasile Dem. Zamfirescu). Nu trebuie tre- cute cu vederea - chiar dacă nu s-au confi- gurat ca monografii, ci doar ca articole și luări de poziții în presă - criticile la adresa acomodării lui Noica cu regimul Ceaușescu (I. P. Culianu, Adrian Marino, Paul Goma, Laszlo Alexandru, C. T. Popescu), care au întreținut flacăra interesului „monden“ și de actualitate asupra numelui filosofului. Ceea ce s-a obținut astfel a fost o viziu- ne mai nuanțată asupra vieții și activității sihastrului laic de la Păltiniș, dar ceea ce s-a pierdut, într-o anumită măsură, a fost aureola personajului și coerența unei percepții oarecum generalizate, care înainte vreme vedea în el un personaj central, un „salvator“ al culturii naționale în vremuri de presiune ideologică roșie. Astăzi nu mai vorbim doar despre filosof, ci știm și despre existența publicistului, eseistului cultural, a omului de atitudine, a traducătorului și mondenului, a prigonitului și marginaliza- tului, a arestatului, a filosofului, a educato- rului, a inițiatorului unei tendințe subver- sive în cultura ultimilor ani de comunism, a agentului de influență și a managerului cultural. Avem, dar, de a face cu o plura- litate deconcertantă de ipostaze care merită însumarea într-o abordare monografică to- talizantă, așa cum au beneficiat de așa ceva deja Mircea Eliade - prin efortul lui Florin Țurcanu -, N. Steinhardt (datorită dedi- cației lui Ardelean) și chiar oameni mai tineri decât el, precum I. D. Sârbu (grație lui Daniel Cristea-Enache) sau loan Petru Culianu (prin strădania lui Ted Anton). S-au mai decantat, în același timp, lu- crurile și datorită simplei treceri a timpului, așa încât cuvintele lui N. Steinhardt, care se referea la Școala de la Păltiniș spunând că „Filozofia e pentru ei toți [maestru și discipoli] singura preocupare vrednică a reține cugetul și veghea omului, iarăși și iarăși: ea, delecta, suverană... Restul nu-i decât deșertăciune, băcănie, irosire a vre- mii, carență a spiritului. Și se ajunge astfel la o nevoită, dar reală trufie...“, au ajuns să sune nu blajin ironic, ca atunci când au fost formulate, ci un pic mai aproape de sar- casm. De ce? Pentru că, în pofida spe- ranțelor lui Noica, principalii lui discipoli s-au validat nu ca filosofi, ci rămânând în câmpul larg al culturii. Fiecare dintre ei pare să fi pășit pe căi oarecum colaterale programului gândit de Noica și care viza o DOSAR Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 23 resurecție a filosofici originale românești. După o autocaracterizare, G. Liiceanu a ajuns editor și autor de egoliteratură, profesor de filosofic producând discipoli cărora le datorăm deja tentative monogra- fice și câteva traduceri filosofice, dar vocația filosofică personală a autorului tezei despre Tragic - o fenomenologie a limitei și depășirii rămâne sporadic onorată, în ilustrarea ei fiind de convocat doar câteva volume de eseuri, prefețe, texte introductive la cărțile altora. Ieșirile la scenă deschisă ale moralis- tului Liiceanu, inițial foarte convingătoare și cu un potențial de credibilitate intact (Apel către lichele'), au devenit mai puțin neutre, pentru că - spre exemplu - vitu- perările împotriva Monei Muscă nu s-au repetat și în cazul, similar în esență, al părintelui Iustin Marchiș. Totodată, autorul și-a declarat adeziunea și solidaritatea nu doar cu o orientare politică, ci chiar cu o personalitate politică a cărei coerență și consecvență etică pun probleme, iar a cărei consistență de personaj angajat în realizarea binelui public lasă de dorit (Traian Băses- cu). La rândul lui, Andrei Pleșu, care a început ca un excelent istoric al artei (Că- lătorie in lumea formelor, 1974; Pitoresc și melancolie, 1980; Francesco Guardi, 1981; Ochiul și lucrurile, 1986), afirmându-se ul- terior, în scris, ca eseist cu contribuții per- sonale în domeniul eticii {Minima moralia, 1988) și preocupat de teologie {Diakguri de seată, 1991; De-pre îngeri, 2003), fiind și publicist {Chipuri și măști ale tranziției, 1996; reluat parțial în Comedii la porțile Orientului, 2005), eseist (Limbapăsărilor, 1994), a devenit și membru al instituțiilor statului și om politic de mare disponibili- tate, însă de performanțe mărunte (28 dec. 1989-16 oct. 1991 - ministrul culturii; 29 dec. 1997-22 dec. 1999 - ministrul aface- rilor externe; 2000-7 oct. 2004 - mem- bru în Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității; 20 dec. 2004-3 mai 2005 - consilier prezidențial pentru relații internaționale). Andrei Pleșu a urmat însă, și el, ca și Liiceanu, pe cont propriu și în forme insti- tuționalizate proprii, proiectul lui Noica de a întemeia o școală de gândire, măcar for- mal, punând bazele institutului de studii avansate New Europe College, cu burse, stagii de pregătire și organizare de activități post-graduate și postdoctorale. Atât Liicea- nu, cât și Pleșu sunt niște fermenți și cata- lizatori culturali, voci care contează și deți- nători de capital simbolic notabil, inițiatori de publicații periodice (revista 22 și Idei în dialeg stau, în bună măsură, sub autori- tatea primului, iar revista Dilema, devenită apoi Dilema veche, sub a celui de-al doilea). Dar istoria filosofici îi va înregistra ca eckermanni noicieni, mari preoți ai cultu- lui păltinișean, promotori ai exegeților mai tineri ai lui Noica (precum Sorin Lavric) și ai altor tineri gânditori (H.-R. Patapievici), traducători ai lui Heidegger (Liiceanu și Kleininger) și protectori ai altor traducă- tori heideggerieni. Nu însă și ca autori im- pozanți de filosofic românească, în linia visată de Noica, ci cultivatori ai fragmenta- rului, mai apropiați de spiritul lui Cioran. Mai aproape de legatul noician ar putea părea un al treilea apropiat al maestrului, Sorin Vieru, care s-a păstrat în linia unei activități filosofice, cultivând logica - deci vădind preocupări afirmate de ultimul Noi- ca în Scrisori despre legica lui Hermes {Axio- matizări și modele ale sistemelor silogistice, 1975; încercări de legică: Studii frtgeene, 1997), elaborând în nume propriu (Riscul gindirii, 1990; coautor: Terente Robert), angajându-se în programul editării integrale în românește a lui Platon, ca și primii doi discipoli, și traducând filosofia științei și logică (Stephan Korne, Experiență și teorie: Eseu de filozofie a științei, 1969; Rudolf Car- nap, Semnificație și necesitate: Un studiu de semantică și legică modală, 1972; William Kneale și Martha Kneale, Dezvoltarea legi- cii, 1974; I. V Perminov, Cauzalitatea în filozofie și știință, 1988; Gottlob Frege, Fun- damentele aritmeticii: O cercetare legico-mate- matică asupra conceptului de număr, 2000). Cu contribuții în domeniul filosofici vi- ne și Andrei Cornea (Penumbra, 1991; Tur- nirul khazar, 1997, 2003; De la Școala din Atena la Școala de la Păltiniș, 2004), inclusiv prin traduceri (Platon, Republica, Philebos-, Aristotel, Metafizica-, Plotin, Cpere~), dar afirmându-se și ca istoric al artelor (De la portulan la vederea turistică, 1977; Primitivii picturii românești modeme, 1980; Forme ar- tistice și mentalități culturale în epoca roma- no-bizantină, 1984), antichist sau clasicist {Scriere și oralitate în cultura antică, 1988; Platon: Filoze fie și cenzmă, 1995; Când Socra- te nu are dreptate, 2005; Scriere și oralitate, 2006) și publicist {Mașina de fabricat fan- tasme, 1995; Cuvintelnicfăiă frontiere, 2002). Desigur, pe Noica l-au frecventat și alți oameni de cultură: Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Mihai Șora, Marin Taran- gul, Ion Papuc, Dan lacob, Alexandru Sur- du, Constantin Barbu, Monica Pillat, Paul Anghel, Marta Guțu, Francisca Băltăceanu, George Purdea, Vasile Dem. Zamfirescu, Victor Stoichiță, Thomas Kleininger, Aurel Brumaru, Șerban Nicolau. Dar ei nu pot fi arondați, cum par să creadă unii, așa-nu- mitei Școli de la Păltiniș, fiecare urmând propria linie de creație și activitate cultura- lă, iar unii participând la dialogul cu filo- soful de pe pozițiile unei originalități și ale unei pregătiri la fel de prestigioase (Alexan- dru Dragomir, Mihai Șora). Ceea ce rezultă, în orice caz, din tabloul astfel obținut, la mai bine de două decenii de la plecarea dintre noi a lui Noica, este că, dintre cei socotiți discipolii direcți ai acestuia, unii s-au dedicat, în bună măsură, altor genuri ale scrisului cultural decât re- construcția filosofică, cei mai fecunzi dintre ei și-au risipit semințele creativității pe mai multe ogoare, iar cei mai consecvenți în a se păstra în câmpul filosofici au publicat sporadic, parcimonios, participând mai mult la opera aducerii filosofici în limba ro- mână decât la cea a îmbogățirii ei cu pro- duse proprii. Aceasta nu exclude, desigur, posibilitatea ca generația secundă de noi- cieni - discipolii discipolilor, de la Patapie- vici la Sorin Lavric (dintre cei din proxi- mitatea lui Liiceanu) și Mihail Neamțu (apropiat de Pleșu), Laura Pamfil (care a lucrat sub coordonarea lui Sorin Vieru), dar incluzându-i pe Bogdan Mincă, Cătălin Partenie, Cătălin Cioabă, Cristian Ciocan, Andreea Parapuf, Christian Ferencz - să continue efortul de gândire al lui Noica în linia maestrului păltinișean (antimoder- nism, antioccidentalism’, valorificarea moș- tenirii platoniciene și heideggeriene). Doar atât, că, deocamdată, asumarea ideilor lui Noica nu prea este vizibilă, gândirea ca ata- re a acestuia rămânând izolată în nimbul ei și beneficiind, pe moment, de o descriere pas cu pas (a lui Ion Ianoși) și de câteva eșantionări tematice, tratate mai mult sau mai puțin critic. Cel mai adeseori se merge pe exegeza marilor teme și motive, pe apă- rarea onoarei lui Noica - în polemici cu cei care îi reproșează acestuia colaborarea cu autoritățile comuniste în anii de după abo- lirea primului stalinism românesc -, chiar și pe retrasarea biografiei (Lavastine și So- rin Lavric) și mult mai puțin pe programul filosofic al acestuia. Aceasta, poate, și pen- tru că, la drept vorbind, sistemul filosofic noician nu este atât de accesibil pe cât s-ar putea crede după contactul cu publicis- tica de tinerețe a filosofului, cu seducătoa- rele narațiuni vulgarizatoare după Fenome- nalegia spiritului și după textele referitoare la virtuțile filosofice ale limbii române. Dincolo de catalogările în termenii cei mai generali cu putință, care rămân parțial nefuncționali într-o tentativă de circum- scriere și situare cât mai exactă a gândirii lui Noica - Ion Ianoși observă că este vorba de mitosofie, tradiționalism, antimoder- nitate, antiburghezism, de impregnare cu spiritul filosofici clasice germane (sau, mai precis, cu romantism), spiritualism, uto- pism, spirit fantast cu propensiuni maxi- maliste, coerență, spirit de geometrie și de finețe, monocordismul (monomania) etc. -, autorul se impune ca un gânditor al bi- nomului ființă-devenire. El se dovedește astfel un heideggerian sau, ca și filosoful german, un urmaș al eleatismului. Din pă- cate însă, sistemul lui filosofic rămâne, deo- camdată - ca al lui Blaga -, izolat, aparent fără posteritate, oarecum impenetrabil, ca un adevărat menhir cultural înălțat într-o savană vegetală. In schimb, tot mai mult, Noica a ajuns să fie privit - cel puțin ca Maiorescu - drept un mare dascăl al națiunii, mai cu seamă că, în vremea celei mai mari părți a vieții lui, din 1938 încoace, România era sub dicta- tură, și nu în perioada de acalmie și con- strucție a unui rege înțelept precum fusese Carol I sau urmașul lui, Ferdinand. Mitul lui Constantin Noica, ilustrat - ca în cazul maeștrilor filosofi din Antichitatea greacă, despre care vorbește Diogene Laertios, sau cel al marilor rabini ai iudaismului și, mai ales, ai hasidismului, ori ca în al atâtor guru orientali - prin câteva legende (verosimile și chiar adevărate), ca și prin unele zise me- morabile, recomandă nu atât un filosof, cât un personaj remarcabil, un caracter puter- nic și bine particularizat, un alt tip de dascăl decât cel recomandat de tradiția noastră sta- tornicită (de la Gheorghe Lazăr la Spiru Haret), cu un mare impact asupra imagi- narului cultural al României actuale. Ca și ctitorul de la Junimea, deși altminteri, și Noica este un capăt de linie și un înce- pător de drum, stabilind ștachete ameți- toare pregătirii intelectuale a elitei visate, elaborând un program de lucru și încercând chiar punerea lui în operă, în pofida con- textului istoric descurajant. Unul dintre aspectele acestui mit a fost deja adus în discuție, cu indicarea mode- lului cultural care l-a generat, de Cristian Bădiliță: Retragerea însăși a lui Noica din hune, claus- trarea la „cinci mii de picioare deasupra omenirii" și la peste trei sute de kilometri depărtare de capitala României intră [...] în scenariul unui destin filozofic de extracție platoniciană. Plotin își înfiripase comunitatea în marginea Romei, cu o discreție totală, chiar dacă oricine dorea să participe la cursuri și la viața grupului era primit fără a i se pune vreo piedică. Evident, exista o formă de testare și, implicit, de ierarhizare, după cum exista un regim de viață special pentru 24 • APOSTROF DOSAR „interni¹¹ și altul, mai puțin exigent, pentru „externi¹¹. Vizitatorii întâmplători sau incon- secvenți (care treceau doar la sfârșit de săptă- mână pe la școală) nu intrau niciodată în posesia tratatelor scrise, a viitoarelor Enneade. Porfir a fost obligat să treacă o probă dificilă înainte de a avea acces la miezul învățăturii Maestrului. Examenul lui a echivalat, practic, cu o convertire la plotinism. La fel și în cazul grupului de la Păltiniș: fiecare aspirant era pus la proba celor zece ore de greacă veche, probă decisivă, în urma căreia majoritatea s-au văzut înfrânți. Modelul școlii lui Plotin îl va fi îmboldit și pe tânărul Augustin să se retragă la Cassiciacum, moșia unui prieten, împreună cu mama sa mereu ocrotitoare, cu fiul său Adeodatus, și cu alți câțiva tovarăși [...] Desigur, Noica s-a recunoscut atât de mult în acest fel de a face filozofie, încât n-a visat altceva toată viața. (Planetcpolis) Altele au fost luate în discuție, fie și numai pentru a fi deconstruite, de bunul lui prieten de domiciliu forțat Alexandru Pa- leologu, în eseul - faimos, reeditat - Ami- cus Plato... sau: „Despărțirea de Noica“ (1980). Conform acestuia, la Noica voința de sistem camuflează sistemul idiosincrazii- lor funciare; Unul exclude Multiplul, uni- tatea desfide multiplicitatea; dialectica am- putării, cu eliminarea naturii, a lucrurilor, a ochiului, și deci a picturii; excesul de apriorism, consecință a carenței aperceptive în fața naturii; condamnarea afectului, spontaneității și imediatului; condamnarea cosmologiei în numele cultivării ontologiei; disprețul bunului-simț, separat prin natură de țelul gândirii corecte. Dar, după Paleo- logu, Noica este de părere că „Fără filozofie nu e de trăit, orbire cruntă este a nu pri- cepe acest adevăr¹¹. Exegetul adaugă însă imediat, în nume propriu, că „Firește, nici fără artă, fără poezie, nu e de trăit. Lucru- rile acestea se leagă între ele¹¹. El observă că filosofiile care au supraviețuit prin veacuri au fost acelea care etalau o mare frumusețe în sine, valențe estetice (structură solidă, valoare artistică, stil mare). Altfel spus, Noica promovează mitul vocației unice și neapărat elitare, al abordării sistematice, în detrimentul fragmentarității, artificiosul și abstractul în detrimentul accesibilității ime- diate, mediate de simțuri, condamnă arta și literatura în numele filosofici. Mitul noician presupune opțiuni tran- șante, elitare, autoizolante și dificile, prin- tr-o separare cât mai radicală de nevoile și condițiile contingente. El este, prin exce- lență, un mit antidemocrat și antimasifi- cant, la antipodul „trăirismului¹¹ cultivat în anturajul tinereții lui studioase, al „autenticismului¹¹ și „personalismului¹¹, mergând mai curând în direcția unei de- personalizări (simptomatic, refuza ideea biograficului nud, înglobând anumite date ale acestuia în hermeneutica lui filosofică, precum în cazul fișei clinice personale din cele Șase maladii ale spiritului...). Dintr-un alt unghi de vedere, nu de pe versantul calitativ, ci din perspectiva con- textualității, Dan C. Mihăilescu recapitu- lează că Noica nu vrea simplă, sterilă răzvrătire. El vrea operă culturală acasă, construcție, con- tinuitatea ideii românești, nu risipire în afa- tă. [...] Alegând România și concubinajul cu Leviathanul, Noica a contrabalansat perfect rostul și rolul celorlalți „năiști¹¹ plecați din țară. Bineînțeles că oricine poate alege: să-l condamne ori să-l absolve - argumentele simt la fel de tari pentru ambele decizii -, dar asta numai după ce va fi înțeles rostul luptei lui. Lupta pentru ființa românească, împotriva „nemerniciei¹¹ și „nimicniciei¹¹ care îndeobște o caracterizează. („Din contextele unui verb securistic: a colabora (I)¹¹, in Idei în dialcg, august 2009, p. 8) Iar cu un alt prilej, același autor observa că: „Noica avea cultul construcției temeinice, al performanței culturale pe termen lung, adică tot ce este mai străin de nepăsarea epicureic-risipitoare a firii noastre, de blestemul «adamismului» și improvizației perpetue¹¹ (idem, „Constantin Noica, la o sută de ani¹¹, in Evenimentul zilei, vineri, 24 iulie 2009). Cât de dificil era însă acest program se poate observa nu numai din faptul - evi- dent - că primii lui discipoli, cei direcți, par să fi abandonat intensitatea creatoare filo- sofică pe care Noica o privilegia, făcând loc în preocupările lor culturale eseisticii și pu- blicisticii (deci încuviințând tacit punctul de vedere al lui Al. Paleologu). Devine evi- dent caracterul puternic contradictoriu și tensional al manifestului pentru cultura înaltă de acasă chiar și în cazul generației următoare de noicieni, din perspectiva ada- giului noician „în alte ceruri să privești și sub cerul lumii tale să visezi¹¹. Dintre aceș- tia, Patapievici, Sorin Lavric, Bogdan Min- că, Laura Pamfil, Andreea Parapuf, Cristian Ciocan și Christian Ferencz au rămas acasă, Mihail Neamțu pendulează între România și Occident, în timp ce alții au ales calea exersării performanței intelectuale în afara României: Cătălin Partenie (ambientat la University of Quebec, Montreal), Cătălin Cioabă (la Viena) și Mădălina Diaconu (tot în capitala austriacă). Trage greu în cumpă- nă, în acest sens, și discreditarea accentuată și mereu mai accelerată, în ultimele două decenii, progresiv, a educației specializate de acasă, prin exagerarea decalajelor față de Occident, deprecierea doctoratelor ob- ținute în universitățile românești de însuși sistemul academic și educativ din țară, și ca- lificarea superlativă a publicării în străină- tate, în detrimentul dezvoltării publicisticii savante în limba și spațiul național. Concluziile în ceea ce îi privește pe noi- cienii din generația secundă sunt greu de tras, deocamdată, în pofida studiilor lor laborioase și meritorii, a traducerilor filo- sofice (mai ales din Platon și Eleidegger, dar și din alți autori). Unii vor rămâne, poate, cantonați în sfera culturii înalte extrem de specializate, prin excelență filosofice, prac- ticând un discurs tehnicist și riguros plin de substanță, însă rezervat puținilor cunos- cători. Alții vor găsi, probabil - precum Patapievici și Lavric -, și calea către dialogul cu un public cultivat mai larg, valorizând resursele expresive ale unei limbi cu virtuți artistice (în sensul acesta pledează nu doar modelul scrisului lui Noica însuși, cu ex- cepția operelor sale mai tehnice, precum Tratatul de ontohppe sau Scrisori despre ligica lui Hermes, ci și pledoaria lui Al. Paleologu). Nu se știe însă, în acest moment, câți vor asuma și pariul lui Noica de a face perfor- manță acasă, nu în străinătate. Presiunea actuală - cam oportunistă - a necesității validării profesionale după standarde și în medii occidentale îi va îndepărta, probabil, cel puțin pe câțiva dintre ei (deja a și fă- cut-o) de mediul cultural românesc, expor- tându-le competența și repetând experiența lui Eliade, Cioran, lonesco și St. Lupasco, nu pe cea a lui Blaga, Noica și Steinhardt. Ar mai fi câte ceva de spus despre un alt tip de „noicieni¹¹, care l-au frecventat pe Noica epistolar și/sau direct, vizitându-1 sau fiind vizitați de acesta, dar care au rămas oarecum în afara valorizării, afirmându-se ca solitari, pe cont propriu și nerevendicându- se explicit în descendența spirituală a autoru- lui. In anii care au trecut de la decesul din 1987 au început să iasă la iveală fragmente răzlețe din vasta corespondență a filosofului adresată acestor emuli și admiratori. Unii dintre ei au publicat chiar jurnale cu Noica distribuit în rolul principal, după modelul lansat de G. Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniș. Nu vorbesc aici despre lucrarea lui Vasile Dem. Zamfirescu, pentru că el se numără printre apropiații cercului Noica, ci, de pildă, despre recent publicatul volum Constantin Noica in amintirile unui preot ortodox, de Constantin Șt. Dogam (2008). Alți parteneri de dialog epistolar cu auto- exilatul de la Păltiniș și-au publicat, și ei, între timp, corespondența primită (Liviu Anto- nesei, Francois Breda, subsemnatul etc.), dând posibilitatea reconstituirii unui Noica protagonist al unui cerc secund în raport cu cel privilegiat, pus în valoare de Jurnalul de la Păltiniș sau, prin refracție, de Epistolarul lui Liiceanu (cu care antologie de scrisori s-ar afla într-o complementaritate contrastantă); un cerc poate și mai heteroclit, mai „brow- nian¹¹, în virtutea numeroaselor și diverselor unghiuri dinspre care membrii lui s-au apropiat odinioară de Noica, nu neapărat pentru a deveni ei înșiși filosofi, ci mai degrabă văzând în cel retras la Păltiniș un contact cu libertatea de gândire neîngrădită de ideologia Partidului Unic. Cândva, acest alt cerc, mai lax și mai permeabil, cu frecven- tări mai sporadice ale autoexilatului, dar nu mai lipsit de fervoare sau mai puțin reprezen- tativ pentru receptarea plurală a lui Noica, va trebui reconstituit, împreună cu traiectoriile intelectuale ale membrilor săi, pentru a se vedea cât mai bine ce a însemnat, realmen- te, autorul celor Șase maladii ale spiritului conteni por an pentru contemporanii lui de la senectute. Cu sau fără piese epistolare la activ, aici trebuie pomeniți, cu siguranță, și Liviu Antonesei, dar și, probabil, Sorin Antohi, Luca Pițu, Dan Petrescu și Dan Pavel. După două decenii de la plecarea dintre noi a filosofului, nici această zonă a recep- tării antume, prin act paideic și acțiune di- rectă - chiar dacă mediată de coresponden- ță -, a demersurilor autorului nu a ajuns încă măcar în stadiul unei însumări inițiale, beneficiarii scrisorilor de la Noica tipărin- du-șî numai prin publicistica de cultură sau în unele volume de autor aceste „piese¹¹ de mozaic. Inițiativele în domeniu par să fie inhibate de dorința lui Gabriel Liiceanu de a pune în circulație integralitatea moșteni- rii lui Constantin Noica. Deși a început devreme, editarea operei antume și postu- me a lui Noica înaintează relativ greoi și fără un plan exact adus la cunoștința publicului. La centenarul nașterii lui Constantin Noica, suntem, prin urmare, într-un anu- mit sens, tot în preambulul receptării ope- rei sale și departe, încă, de a decide asupra dimensiunilor impactului avut de „gurul de la Păltiniș¹¹ asupra culturii române. Notă 1. Ion Ianoși, Constantin Noica între construcție și expresie, București: Editura Științifică, 1996, p. 108. „în partizanatele sale, el sur- prinde [...] devieri, degradări, efective ma- ladii culturale și umane¹¹. Prin partizanate, aici, se pot înțelege nu doar adeziuni, ci și idiosincrazii. DOSAR Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 25 Evocări B IAN CA (fragment dintr-o evocare) Nicolae Balotă CRED CĂ Biancăi i-ar face plăcere să în- cep această evocare a ei prin amintirea unei mărunte întâmplări din copilăria sa, pe care o povestea cu acel amestec de haz și autoironie zâmbitoare în care își învăluia duioșia ori o nostalgie nemărturisite amân- două. Dar, binențeles, nu pot să o poves- tesc cu hazul ei; cât despre ironie, aceasta mi-e cu neputință de îndată ce încep să vor- besc despre ea. Ori doar să mă gândesc la ea. Dimineață caldă de vară. Tata Petrică și Mama Lizica au instalat-o într-un compar- timent al trenului de București. Lângă geam, așa cum dorise fata. Era pentru întâia oară că o lăsau să plece singură, fără ei, în vacanță la mătușile din Focșani. Ea insistase însă, doar nu mai era o copilă mi- că la cei doisprezece ani ai ei, pe care avea să-i împlinească în curând. Când trenul se punea în mișcare, Tata Petrică îi mai dădea pe geamul deschis ultimele sfaturi părin- tești. Dar abia părăsise peronul gării din Brașov, care i se păruse nesfârșit de lung, că fetița cu părul lung, blond, împletit în cozi (fusese lăsat despletit și cădea în valuri pe spate când, de curând, jucase rolul Ilenei Cosânzeana la serbarea școlară de sfârșit de an) se ridica pe vârfurile picioarelor ca să coboare din plasă micul ei geamantan și să scoată din el o carte. Era un volum hăr- tănit de multele mâini prin care trecuse de vreo zece ani încoace, unul dintre acele ro- mane traduse de harnicul Giurgea, poate cea mai citită dintre ficțiunile anglo-saxo- ne revelate cititorilor români de ingeniosul traducător. De la primele cuvinte ale roma- nului, pe care le citise fata în seara din aju- nul plecării, fusese vrăjită și nu ar fi lăsat cartea din mână, ci, ca în alte împrejurări, ar fi citit culcată, sub plapumă, la lumina unei lămpi de buzunar, dacă n-ar fi fost mai atent supravegheată tocmai din pricina ple- cării din dimineața următoare. Peste ani, ea își va reaminti cuvintele acelui incipit pro- mițător al romancierei, cu nume el însuși ca de roman, Daphne du Maurier: „Noap- tea trecută, am visat că mă întorsesem la Manderley“. Era un început incitant, mai ales că după două-trei pagini de istorisire a visului, de prezentare a acelui misterios palat la care se întorsese în visul ei eroina, prologul romanului se încheia prin cuvin- tele ce nu puteau decât să tulbure inima unei copile predispuse la melancolii pentru motive nici de ea știute: „Căci Manderley nu mai e al nostru. Manderley nu mai este”. Cum bine fusese instruită și cum știa de altfel din călătoriile mult așteptatelor va- canțe anterioare, trebuia să schimbe tre- nul la Ploiești. Ceea ce și făcu, întrerupân- du-se din lectură doar pentru a coborî din • Bianca Balotă vagon și a căuta linia pe care urma să vină, dinspre București, trenul de Focșani, în aș- teptarea căruia, pe peron, continuă să ci- tească din pasionantul roman. Nu-1 lăsă din mână nici în colțul compartimentului unde se instală după sosirea trenului. Acesta aler- ga spre Moldova cu același zor cu care ea înfuleca istoria tainei Domnului de Winter și a misterioasei Rebeca. Și ar fi continuat dacă, la un moment dat, cei din compar- timent nu s-ar fi ridicat pregătindu-se de zor să coboare la Adjud. Numele acestei localități o făcu să tresară și, cu ochii brusc înspăimântați, să întrebe: „Dar Focșani? - Am trecut, duduie, de Focșani. Acolo tre- buia să cobori?“. Panică. (Doamne, cât de bine simt spaima copilei, aceeași cu spaima ei copilărească de mult mai târziu, din ulti- ma noastră seară pariziană, înainte de ple- carea spre Nisa, când ne dădusem întâlnire la Gare d’Austerlitz, unde eu depusesem mașina noastră la trenul de noapte pe care urma să-l luăm și noi, iar ea urmând să vină după mine la gară greșise drumul!) Copila n-avea nicio clipă de pierdut, a coborât din tren într-un suflet, apoi - fată deșteaptă - a aflat repede o soluție, s-a întors peste pu- țin cu un personal spre Focșani. Apariția ei în casa mătușei Aurica încântă și liniști ru- dele ce o așteptaseră, îngrijorate că nu apă- ruse la gară. „Am pierdut la Ploiești acce- leratul și am venit ceva mai târziu cu un personal^ - explica fata. Toate ar fi fost bu- ne și la locul lor, dacă nu venea de la ser- viciul său unchiul Ionel, mai priceput decât mătușile în mersul trenurilor. Aflând expli- cația întârzierii, acesta o apostrofă pe ne- poțica mult iubită: „Dar, ia spune, duduie, cu ce tren ai sosit? Doar nu e niciun per- sonal dinspre Ploiești la ora la care zici ma- tale că ai sosit“. îmbujorată, tulburată, fata care făcea parte (ca și mine) dintre cei ce nu pot să mintă fără să nu fie negreșit prinși cu minciuna, trebui să recunoască, rușinată, adevărul. Noroc că cele patru mă- tuși fuseseră toate subjugate mai demult de farmecul romanului Rebeca, încât părerea lor unanimă era că Daphne du Maurier îl scrisese parcă anume pentru ca, citindu-1, să te facă să uiți coborârea în gara Focșani. In sfârșit, cartea merita o minciună, cădeau ele de acord. Era în primăvara de după așezarea noas- tră la Nisa, când - între palmierul și lămâ- iul pe care îi instalasem cu câteva luni în urmă, în ajunul Crăciunului, pe terasa din față, și care ne erau dragi, mai ales că lămâ- iul tocmai înflorise și îmbălsăma aerul - mi-a povestit această mică pățanie din co- pilăria ei. O cunoșteam, binențeles, căci nu mi-o istorisea pentru întâia oară. Dar, ca și copiilor, îmi place și mie să ascult din nou, și de mai multe ori chiar, vechi povestiri ce m-au mișcat odată. Doream din când în Cărți primite la redacție • Ruxandra Cesereanu, Gourmet: Ce- line, Bulgakov, Cortăzar, Rusti- ci ie (close rea- dirg), Cluj- Napoca: Ed. Limes, 2009. • Benjamin Fondane, La porțile Indiei, Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2009. • Anamaria Beli- gan, Windermere: Dragoste la a doua vedere, roman, Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2009. • Florica Bud, Reparăm onoare și clondire (satiră menipee), Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2009. 26 • APOSTROF când să mai aud istorisită de ea câte o asemenea întâmplare din copilăria ei. De altfel, nu făceam, oare, și eu la fel, repo- vestindu-i, cu plăcerea retrăirii, unele în- tâmplări dintre cele povestite mai demult ale mele? Tocmai ne întorsesem de la Mo- naco, făcând drumul cu mașina pe îndele- te, urmând cornișa de jos, cea dinspre mare. La ducere, îl străbătusem rapid, pe autostradă, în vreo douăzeci de minute. Ne oprisem doar câteva minute la Turbie, sub Trofeul lui August, contemplând de pe bel- vedere, ca dintr-un balcon înalt, în prăpas- tia de la picioarele noastre, la vreo cinci sute de metri adâncime, marea de azur ur- când departe spre orizont și pe malul ei fee- ria urbană înghesuită liliputan între mare și munte: Monaco și Monte Carlo. Ieșirea noastră îi reamintise o scenă din Ro-beca, în care Max de Winter o plimbă cu mașina pe tânăra eroină naratoare urmând tocmai drumul în serpentine străbătut de noi (atât doar că azi ceva mai repede, făcându-1 în bună parte printr-un tunel tăiat sub mun- tele ce domină Monaco). Cu memoria ei uluitoare, cita din romanul pe care nu-1 mai luase în mână, cred, de la acea memorabilă lectură în tren, cuvintele rostite cu o naivă vioiciune de tânăra povestitoare copleșită de drumul de vis cu mașina pe coasta medi- teraneană alături de bărbatul pe care - fără să-și dea prea bine seama încă - începuse să-l iubească. Ar trebui născocit ceva, spu- nea ea, ceva ce să conserve amintirea într- un flacon, ca un parfum care să nu se eva- poreze, să nu-și piardă mirosul. Iar, uneori, când ai avea nevoie sau poftă, să destupi flaconul și să retrăiești clipa trăită odinioară. Era în acest gând al eroinei lui Daphne du Maurier ceva din timpul trecut regăsit de Naratorul lui Proust în experiența nu mai puțin senzorială a madlenei, chiar dacă la el nu mirosul, ci gustul avea virtutea de a reînvia un paradis pierdut. Cum sunt toate paradisurile noastre. Intr-una din orele edenice ale începutu- rilor noastre, mi-a citit ea, pentru întâia oară, din manuscrisul Mașinei de fhgit in lume. Ascultam, la început destul de sur- prins, apoi din ce în ce mai uimit, mai se- dus, vocea aceea caldă nițel răgușită, de emoție mai degrabă decât din pricina țigă- rii pe care o strivise în scrumieră. Lumina zilei de iarnă scăpăta încet, doar cușmele de zăpadă ale brazilor din pădurea Predealului mai albeau acolo afară un timp, scufun- dându-se pe nesimțite în beznă. Când cu o mână petrecută după spatele ei am aprins veioza, surprinsă de lumina ce țâșnise lângă ea, și-a ridicat ochii verzi din hârtiile pe care le ținea în poală și mi-a surâs întrebă- toare. Dorea parcă să iscodească în ochii mei impresia pe care mi-o făcea lectura ei. Liniștită de privirea mea, s-a aplecat din nou asupra filelor și a reluat cu o voce mai sigură lectura. Pe măsură ce citea, obrazul ei roz, între buclele ce se desfășurau blon- de de-o parte și de alta, se înroșea în bătaia luminii abajurului vișiniu asemenea drape- riilor de la fereastră. Și, după o scurtă întrerupere, ca și cum n-ar fi vrut să-mi lase timp de vorbit, înce- pu o altă povestire. O altă Erzahlurg, îmi spuneam în sinea mea, nevoind să o între- rup nici măcar cu o șoaptă; credeam că doar germanilor le reușește cu adevărat ge- nul acesta de narațiune în care participarea naratorului fluctuează tot timpul între iden- tificarea cu cele narate și planarea mult dea- • Nicolae și Bianca Balotă supra lor... Cum îi priveam profilul lumi- nos pe fondul întunecat al ferestrei, auzeam acel început de istorisire, quasi una fanta- sia\ „Diminețile făceam exerciții la pian. Eram singură acasă. Când mă opream, mă duceam să privesc, pe fereastră, pădurea neagră de peste drum, bătrână și deasă, pli- nă de veverițe... “. Ascultând-o, în amurgul acela, ceea ce vedeam eu pe geamul mare al camerei noastre de la Rozmarin, pădurea aceea tot mai neagră, mai întunecată, ilus- tra întocmai priveliștea din povestire. Nu mă puteam împotrivi unor asemenea su- prapuneri de-a dreptul magice între poves- tire și trăire. Tot astfel, eram pornit să o cred pe cuvânt (știam încă atât de puține despre ea, și aș fi dorit să știu atâtea!) când povestea despre sine trăind printre ai săi, când îl privea pe tatăl ei cu o privire în care nu puteam face parte dreaptă între emoții- le ei din copilărie și rafinamentul intuiții- lor scriitoarei, intr-atât ele se contopeau pentru mine: „L-am privit ieșind, o siluetă mijlocie, un bărbat nu prea tânăr, cu umeri căzuți, cu părul ușor încărunțit, retezat scurt la ceafă, formând o crustă țepoasă, plăcută la pipăit și m-am gândit că văzuți din spate oamenii sunt caraghioși și îndu- ioșător de neînsemnați, că dacă stai pe loc și-i privești plecând, înțelegi dintr-odată că toate amărăciunile și nemulțumirile care vă dezbină sunt accidentale, lipsite de impor- tanță, trecătoare, că vă iubiți infinit; că toa- te astea îți trec însă, din nenorocire, prin minte când stai pe loc și-i privești plecând și că s-ar putea să fie prea târziu odată ce au apucat să se îndepărteze...în cele vreo zece pagini ale acestei povestiri dinA£a/m« de fi.git in lume era înscrisă cu o mână pe cât de fină pe atât de fermă o întreagă dra- mă pe hotarele incerte ce despart copilăria de maturitate. O schiță, desigur, dar cât de sugestivă, de bogată în subînțelesuri. Scrii- toarea, ce mi se revela surprinzător în du- pă-amiaza aceea, dispunea de arta rară a sugerării acelor non-dits, a nespuselor ce tulbură, ce dau tensiune relațiilor dintre oameni, uneori dintre cei mai apropiați. Ca un rafinat moralist, bun cunoscător al as- cunzișurilor noastre labirintice, ea remarca pe marginea raporturilor copilei din poves- tire cu părinții ei: „Nu regretam nimic. Aveam conștiința limpede a dreptății împli- nite, bucuria aspră, lipsită de frăgezimi, or- golioasă și puțin fățarnică a justițiarului, dar asta nu-mi elibera sufletul de membra- na subțire și rece a unei tristeți mărunte și rezistente care mă însoțea de atunci ca o neînsemnată, aproape insesizabilă durere de dinți“. Cu grația simplității și folosind o caligrafie impecabilă, povestitoarea aceasta ce-mi apărea încă atât de delicat-fragilă în- scria astfel în miniaturile ei o cunoaștere ca- re mă uluia pe mine, deprins cu cotloanele cele mai tainice ale condiției umane, doar eram nu prea demult ieșit din închisori, un- de străbătusem adânc sub crusta uman- preaumană, descoperind mai multe prin suferință - a mea și a altora - decât aflasem anterior și aveam să mai aflu vreodată prin scotocirea pasionată și studioasă a biblio- tecilor. Mă uimea cunoașterea aceasta, mai ales că peregrinările ei printre oameni îmi păreau să se fi desfășurat în cercuri restrân- se, în spații exigue: o familie modestă, un mic cerc de prieteni, burgul vechi al Brașo- vului în anii de maximă strânsoare a „Ora- șului Stalin“, mici ieșiri, nici ele nu prea departe, în clanul rudelor din Moldova ma- ternă. Și-apoi, ce putuse citi - îmi ziceam nedumerit - la „Școala“ aceea ineptă „de literatură“ sau într-o Facultate de Filologie regizată de dascăli improvizați, majoritatea impostori? Cu acea vanitoasă siguranță de sine pe care ți-o dau dacă nu călătoriile prin lume (ce-mi fuseseră până atunci interzise) dar explorările prin atâtea discipline - filo- sofie, psihologie, istorie, ca să nu mai vor- besc despre umanioarele literare, und leider auch Ebeolcgie mă credeam în toate cele umane ba chiar și mai mult decât umane un cunoscător și, ca atare, îmi închipuiam că știu deja multe, dacă nu chiar toate, în legătură cu această tânără femeie. Or, iată, descindea în viața mea nu doar o grațioasă ce emana un irezistibil farmec, ci o subtilă dispunătoare a cuvântului adevărat. Și fru- mos. Iar surpriza mea, care creștea pe mă- sură ce o ascultam citindu-mi din filele răvășite acum pe plapuma vetustă de măta- se a hotelului, era că blonda atât de subți- re ce mă vrăjise era una și aceeași cu scrii- toarea aceasta confirmată în ochii mei, îndeajuns de cunoscători, prin subtilitatea și măiestria ei. Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 27 CU (©CHIUL LIBER Pagini de carnet mai noi, mai vechi Ion Bogdan Lefter Trandafir cu venele [ ■ 1I u Ovidiu Gcfiini Ovidiu Genaru, Tran- dafir cu venele tăiate, Editura Vinea, 2008, 134 p. Fragmentarea pieței literare românești a perioadei și preluarea unei bune părți a recenzisticii de către cri- ticii „valurilor“ tinere, cărora imaginea de ansamblu nu le mai este accesibilă, explică cvasiignorarea în ultimii ani a multor autori de calitate. Poate fi de vină, uneori, și slaba productivitate, comentariile lipsind din cauză că n-au apărut cărți noi ale respec- tivilor; în destule alte situații e vorba despre o anumită „miopie“ regionalistă, respon- sabilă de restrîngerea percepției la contex- tul imediat, drept care mulți se mulțumesc cu ecourile locale și cu prestigiul zonal, ne- maisesizînd limitarea drastică a vizibilității lor naționale. E cazul nu numai al scriito- rilor cu vocație de „solitari“ sau de „mar- ginali“, ci și al grupărilor compacte din cele mai importante centre culturale din provin- cie, cu o viață intelectuală suficient de activă pentru a le crea iluzii „artiștilor locali“ și pentru a le bloca percepția „celebrității" restrînse. Consecința imediată e diminuarea peisajului general al literaturii actuale, care pare și mai săracă decît este (căci cam așa e: sărăcuță...). Un exemplu: Ovidiu Genaru, un foarte bun poet, apreciat de critică înainte de 1990, aproape ignorat în acești ani. Băcă- uan din naștere și trăitor în urbea bacoviană (minus etapa studiilor universitare), de un- de și o anume marcă a scrisului său, a co- laborat timp de decenii la revista culturală locală Ateneu, din a cărei „grupare “ a făcut parte (a și lucrat în redacție). Poate că pu- blică în continuare acolo, însă nu se mai poate ști, căci din 1989 încoace, după pră- bușirea regimului comunist, cînd a dispărut și sistemul centralizat de difuzare a presei, n-am mai văzut gazeta decît cu totul întîm- plător. Despre poet s-a mai aflat că a de- ținut între 1992 și 1996 un mandat de de- putat în primul Parlament constituțional al României postcomuniste, după adoptarea legii fundamentale din decembrie 1991 (din păcate, ca reprezentant al unui partid neonorabil; a fost atît de discret, incit nu s-a auzit mai nimic despre activitatea sa legislativă...). A revenit la poezie în 1999, cu un volum de mai vechi texte glumețe, Orient, pardon! (1999), apărut - însă - la Universal Dalsi, o editură mică, fără im- pact. Mai cunoscută pentru bogatele sale serii de versuri, Vinea, la care a ieșit acum Trandafirul cu venele tăiate, își distribuie și ea cu dificultate cărțile. Urmarea: ecouri slabe, mult sub ceea ce ar merita un volum de poezie adevărată, mai ales într-o perioa- dă mai puțin fastă a genului. De constatat în trecere că nici prin pro- ză n-a mai atras atenția Ovidiu Genaru, de- și a continuat s-o practice, publicînd în anii ’90 nu mai puțin de trei romane: Sperietoa- rea (1992), Diverse cereri in căsătorie (1994) și Proces-verbal al unei crime (1998 ) - dar gazdele, Cartea Românească și Junimea, nu mai aveau pe-atunci vad, iar literatura au- tohtonă nouă nu s-a bucurat de presă bună pînă către sfîrșitul acelui deceniu, cînd s-a lansat ofensiva Editurii Paralela 45, preluată ulterior, către mijlocul anilor 2000, de Po- lirom și de alții. Genaru scrisese și înainte proză în paralel cu poezia: în anii ’60-’70 publicase alte trei romane - Week-end in oraș (1969), Fidelitate (1977) și Iluzia cea mare (1979) -, fără să se impună în clasa- mentele categoriei. Făcea pe-atunci figură de analist modernist. Bucățile scurte din Cafeneaua subiectelor (1980), mai „jucate“, ironice, parabolice, remarcate ca atare la apariție, au făcut - de fapt - trecerea spre experimentele metaromanești și de montaj de texte „verite“ de după 1990, pe care cri- tica nu le-a mai omologat. POEZIA LUI Ovidiu Genaru, așadar. O ex- plicație mai teoretizantă pentru recep- tarea ei modestă se poate deduce din ma- nieră: după începuturile metaforice și mitologizante, tipic moderniste din Un șir de zile (1966), Nuduri (1967), Țara lui Pi (1969), continuate și în Madona cu lacrimi (1977), el a contribuit, cu Patimile dupăBa- covia (1972), Bucolice (1973) și Goana după fericire (1974), la tatonarea viitoarelor for- mule postmoderne, narative, pigmentate ironic ori sarcastic, placate cu aluzii livrești, alăturîndu-se astfel „precursori lor“ dc felul unor Petre Stoica, Florin Mugur, Victor Felea, Nora luga, George Almosnino, Con- stantin Abăluță ș.a., rămași cu toții cumva „suspendați" între „valurile" noastre poeti- ce postbelice, „nealiniați", atipici printre colegii de vîrstă. Faptul că Genaru, născut în 1934, deci congener al seriei Labiș-Ni- chita Stănescu & comp, (a împlinit în no- iembrie 75 de ani), ieșea din rînd trebuie să fi fost motivul includerii lui, la mijlocul anilor ’80 (mai exact, în 1986), în colecția „Hyperion" a Editurii Cartea Românească, gîndită de Mircea Ciobanu ca seric dc an- tologii de autor care să pună în valoare „va- lul ’70“, cu extensii la ambele capete (mai vîrstnici - Alexandru Miran, Genaru, Abă- luță, Sorin Mărculescu; mai tineri - Mircea Dinescu sau loan Flora). Totuși, nici aici nu-i era locul, deși i-am putea identifica tendințe manieriste, doar că estompate în prozaismele sarcastice din Patimi... (titlu preluat și de antologie). Perspicace, Lauren- țiu Ulici nu l-a inclus în panorama sa din Literatura română contemporană, I - Pro- moția 70 (1995). Iar inlstoria critică... a lui Nicolae Manolescu nu e încadrat într-o „generație“ anume; apare doar printre „au- torii de dicționar" ai întregii epoci postbe- lice, menționabili, dar necomentați efectiv. Cartea de curînd apărută ar fi putut - ar putea - fi o ocazie de redescoperire a poe- ziei lui Ovidiu Genaru. Toate trăsăturile care au consacrat-o la vremea ei se regăsesc în poemele din Trandafir cu venele tăiate, într-o dispunere cu aparență ambivalență, deopotrivă întîmplătoare și intenționată. Paradoxul se explică prin aspectul de con- semnare măruntă al acestei poezii, cînd nu debușează spre gesticulații prea largi și spre invocații grandilocvente (ca în scenariile mitologice din tinerețe). Ieșite din notații cotidiene, de univers provincial, „baco- vian“, vag boem, uneori dramatic, versurile au un inevitabil aer de lejeritate, de impro- vizație, de unde și decizia de promovare pe post de titluri, în lipsă de ceva mai bun, mai atrăgător, mai „construit", direct a da- telor de calendar, a aniversărilor sau a săr- bătorilor religioase: 49, 48, 1979, 28 iunie 1998,1992, Ajun de Paști 2007, 24 septem- brie 1987, 31 decembrie 1982, Tunel 1986 etc. Enumerarea respectă succesiunea din carte, unde textele sînt presărate printre alte întîmplări, amintiri, reflecții, mici viziuni transpuse în versuri. Zigzagul temporal, de parcă foile carnetului de însemnări s-ar fi amestecat, vrea să transmită dezinteresul autorului față de ordinea notațiilor, de fapt tot de el decisă, bineînțeles, ceea ce ne pune în fața unui caz de „neglijență studiată", de improvizație - spuneam - intenționată. Pe de altă parte, zigzagul Trandafirului... e și tematic, e și retoric, în conformitate cu cro- nologia deconspirată de titlurile amintite: în carte sînt și poeme noi, din ultimii ani, dar și mai vechi, recuperate - probabil - din mapele cu manuscrise. N-am identificat reluări din volumele de altădată, doar două texte cu modificări, nu putem ști dacă re- veniri la formele inițiale, poate alterate de cenzura comunistă, sau prelucrări recente (Vreau și eu la berărie, dinMw mai vorbit de- Țre asta, reluat acum ca Nu, p. 23, și Un măr mincat din Țațele unei uși, din ineditele ciclului final al antologiei Patimilor..., re- luat caZ« Țațele ușii, p. 116). în schimb, revin referințele la - firește - Bacovia sau la Cehov, la ruși în genere (Lermontov, Cha- gall...), obsesiile provinciale și luarea lor în derîdere, ironia amară, sarcasmul, cinismul la adresa vieții ori a scrisului, adeseori cu un fir de patetism conținut, suficient pentru a reabilita valorile înalte pe care autorul se preface că le subminează. Iată - de pildă - Suflete moarte, parafrază gogoliană în răs- păr, în decor... bacovian: în acest violet cardinal de provincie inaugurez fundația „Suflete moarte" cu sucursala „Piese umane de schimb și atelierele" Inaugurez „Podul pe sub care nu trece nici un fluviu" și „Frigul din peșteră" Facem mai trainic mortarul zidului ce ne împrejmuie Inaugurez și „Expoziția de pleonasme barbarisme și cacofonii" fiindcă arta are nevoie de proști ca s-o denigreze Și dacă am o zi grea și nu dovedesc mai las și pe mîine că doar nu dau turcii, (p. 16). Cehovianismul e asumat prin antifra- ză, într-o autoderiziune deplină, cu efect poetic - se-nțelege - opus: Prin trenuri încete pe culoare strimte cu oberlicht persoane secrete ronțăie vertebre fragile de îngeri 28 • APOSTROF De ce spionezi de ce critici intimitatea întunericului Genarule Ești un Cehov de Moldova Nu prea zărim în poemele tale microbii durabili Ai eternității Pagubă-n ciuperci! (De ce, p. 78) în alt loc vine vorba despre „zațul unei substanțe civile numite ovidiu" (p. 57)! Sentimentul decadenței, al unei extincții generale transpare în multe poeme de date recente, în care sînt identificabile referințe la lumea de azi: „resturi de sfîrșit de mile- niu" (p. 17), ,,Muriți încet nu stîrniți pani- că" (p. 21), „ultima batistă plînsă a umani- tății, și anume în „vremuri de ospiciu" (p. 25), „fiind de secol" (p. 27 și 120), „sfîrșit de milenii (p. 31) ș.a.m.d.¹ Din ce în ce mai sceptic, din ce în ce mai mizantrop, „precursorul" postmodernismului ajunge să-l persifleze: ’Mnezeule deodată răsare un cal confuz pe autostradă și asta întoarce pe dos orice concluzie și implicit tot postmodernismul cu bufnițele lui globale cu aiurelile cu tot. (p. 90) în cele mai bune poeme tezele sînt mai discrete, lăsînd să se desfășoare liber notația micilor evenimente, cu eventuale debușee simbolice, mitice, metafizice, ca în aceste Umbre la Tescani-, Pe cerdacul unei case de țară într-o livadă răcoroasă la o cafea cu apă rece și o dulceață de cireșe amare amare mînuim lingurițe de alpaca eu bălăiță² și domnișoara pia care are optzeci de ani Stăm pe ultimele scaune ale domnului negruzzi șubrede arhibătrîne rude cu scaune de domn stăm la moldovenești taclale boieri ai nimănui în anno domini 1985 iulie 17 sporovăind anistoric ca și cînd nicicînd n-am fi decît sculpturi de aer mimînd că sîntem imaginea celor trei fericiți de atunci Puf de păpădie al patrulea era Dumnezeu, (p. 107) Pagini de carnet amestecate, mai noi sau mai vechi, în care poetul veritabil se recu- noaște ... ■ Text publicat inițial on-line, în revista virtuală ArtActMagazine/ www.artactmagazine.ro, nr. 33, 2 septembrie 2009. Note 1. Lucrurile deviază chiar către un neplăcut me- saj politic „stîngist", apăsat ideologic (cineva „mă consideră un marxist reformat" - p. 41), în prelungirea știutei retorici bacoviene „pro- letare", folosite acum pentru a demasca... so- cietatea contemporană și „consumismul" de import, cu note de-a dreptul antioccidentale, stupefiante. Dintr-un poem aflăm că „o nouă stafie" îi bîntuie pe țărani, și anume „sa- phadul" (probabil, grațiere distorsionată a programului SALARD al Uniunii Europene), care îi face să-și vîndă plugurile ca fier vechi, „fier din care Europa știe să facă noile plu- guri/ care să-i ducă la sapă de lemn" (p. 67) - echivalare abia disimulată a comunismului cu federalismul european actual! în alt text e făcută de două parale coca-cola, băutură cu „toxine" din cauza căreia „peste o sută de ani" se vor naște „monștri"! (LyriCola, p. 76). V și p. 20, 23, 26, 81 (Cleiosul acum), 100 (După Revoluție), 126... 2. George Bălăiță, prozatorul concitadin, aproa- pe de aceeași vîrstă, i-a fost lui Ovidiu Gena- ru coleg de carieră sportivă în junețe, cînd amîndoi au urmat Institutul de Educație Fizică (abandonat de Bălăiță pentru Filologie, absolvit de Genaru), apoi coleg de carieră literară băcăuană, de redacție la Ateneu și - după cum se vede - de recluziune la Tescani. Despre o „vîrstă a terorii" Ioana Crăiuțu Cunoscut cititorilor prin romanele sale, Ca- ietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Necredinciosul, Ion Vianu revine, prin Exercițiu de sinceritate, la literatura memorialistică, gen cu care și-a cîștigat, la începutut anilor 1990, prin preafru- moasele Amintiri in dialțp, o celebritate binemeritată. Volumul de față, Exercițiu de sinceritate, apărut la Editura Polirom, în colecția „Egografii", este o carte provoca- toare, căci reconstituie peripețiile prin care a trecut autorul în 1977, cînd a plecat în exil. Despre anul 1977 și mișcarea Goma mai citisem și în cărțile lui Paul Goma însuși. Ion Vianu povestește însă propria sa istorie, felul cum a ajuns să se hotărască să plece, aderarea sa la „mișcarea Goma" și ceea ce a urmat după această, foarte deran- jantă pentru regimul ceaușist, aderare. După cum recunoaște autorul, rememora- rea acestui episod autobiografic, petrecut într-o „vîrstă a terorii", adică în timpul socialismului real românesc, a presupus un efort de autoanaliză și de sinceritate. Autorul își descrie condiția de medic psihiatru și cadru universitar în timpul co- munismului, presiunile ce se exercitau asu- pra lui și la care răspundea uneori inerțial, fapt pe care și-l judecă acum cu asprime și și-l explică printr-o lungă criză depresivă: „... de cînd mă știu, am fost supus crizelor depresive" (p. 15). însăși lumea socialis- mului este diagnosticată ca producătoare de boală psihică, și anume de „neurastenie" sau „nevroză astenică", o reacție patologică proprie numai lagărului comunist și de- spre care a scris atunci un studiu, consi- derînd-o o boală socială a alienării sau a lipsei de motivație publică. Autorul își reamintește încrucișarea, ca medic, cu lu- mea Securității, care apela la opiniile psi- hiatrilor, și felul în care a ajuns treptat să își dea seama de existența psihiatriei po- litice - adică de folosirea psihiatriei pentru neutralizarea persoanelor care se opuneau sistemului socialist -, care s-a născut din- tr-o directivă a lui Ceaușescu, din 1968: acesta a indicat drept „tratament" pentru cei ce se opun socialismului „cămașa de forță" sau „mijloacele mai moderne" (p. 59); In centrul cărții se află autorul însuși și devenirea sa, radicalizarea sa moral-poli- tică. Indirect însă, Ion Vianu face și tabloul complex al lumii românești a anilor ’70; astfel, el descrie mediile sale de muncă, de pildă clinica din București și mai ales spi- talul psihiatric de la Poiana Mare, unde sec- ția „politicilor", ținută într-o mizerie în- spăimîntătoare, trăda „intenția deliberată" a puterii comuniste „de a-i distruge pe acești oameni" (p. 69). în comunism, spu- ne autorul, spațiile de libertate aparțineau strict vieții personale, iar aceasta putea fi „variată, amuzantă, cum am spus, plină de experiențe revelatoare" (p. 40). Trezirea moral-politică a eroului/auto- rului cărții s-a produs, după propria lui mărturisire, încet, durînd ani de zile: „Anii aceia, 1974-1977, au fost anii desprinde- rii", și s-a cristalizat în hotărîrea de a pă- răsi România socialistă: „Alternativa era: dacă nu ești nici membru [de partid], nici turnător, dacă nu pot să facă din tine un nimeni, dacă ei hotărăsc să te omoare, atunci pleacă!" (p. 79). Este foarte impor- tant pentru psihologia personajului faptul că, prin existența rudelor din străinătate și prin dubla cetățenie a soției sale, a avut posibilitatea de a cere plecarea legală, iar semnarea apelului lui Goma a fost moda- litatea de a transforma o decizie privată într-o acțiune publică, usturătoare pentru regimul comunist. La fel, este important că avea un număr mare de rude și de prie- teni în străinătate, care, la fiecare presiune sau agresiune a organelor statului asupra sa și-a familiei sale, au alertat foruri inter- naționale. Aceste detalii sugerează ce ine- gală era lupta dintre un ins și sistemul to- talitar socialist, ce lipsit de șanse era un om care nu reprezenta un nume și nu avea pe nimeni „afară", deci nu putea lua legătura cu străinătatea. Putem oare să presupunem că, pentru un om fără legături, opoziția la socialism nu ar fi avut altă „rezolvare" decît un spital psihiatric precum acela de la Po- iana Mare sau, chiar mai rău, închisoarea? Deși cartea lui Ion Vianu nu se ocupă ex- plicit de asemenea probleme, ea nefiind una de analiză a socialismului, ci una de autoanaliză și de recapitulare a trezirii sale morale și a „întîlnirii cu sine însuși", citi- torul poate să răspundă cu da. Autorul povestește cu simplitate felul în care, după ce și-a depus dosarul de expatrie- re, a ajuns, la sugestia lui I. Negoițescu, să se alăture „mișcării Goma". La fel, po- vestește diferite episoade traumatice din această acțiune. Cartea sugerează că fiecare pas și fiecare izbîndă asupra sistemului so- cialist însemnau și un pas în evoluția sa mo- rală, și viceversa, fiecare victorie morală îi permitea să înainteze în lupta cu sistemul. Foarte interesante sînt portretele perso- najelor din ultimele episoade românești ale lui Ion Vianu, portretele lui I. Negoițescu, ale unora dintre colegii de clinică. La fel, foarte importantă este relatarea marii șe- dințe prin care Ion Vianu a fost exclus, la 2 aprilie 1977, din Facultatea de Medicină, printr-o desfășurare stalinistă de forțe, șe- dință în timpul căreia colegii săi de facul- tate, adevărate marionete, se „desolidari- zează" public de „inculpat" și îi condamnă Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 29 dorința de a pleca. Mecanismul de funcțio- nare a socialismului românesc se arată aici în întreaga lui teroare și oroare. Rememo- rarea autorului este dublată de actele aces- tei ședințe de excludere, scoase din arhiva Securității. Iar cititorul își poate da seama și de dificultatea în care se afla un ins de a rezista sistemului, și de teribila presiune pe care sistemul o utiliza contra fiecărui in- divid în parte. Cîți dintre vorbitori ar fi putut oare să tacă la acea ședință, să refuze să ia cuvîntul? Ce ar fi pățit în acest caz? (Și, ca întrebare de tip utopic: ce s-ar fi în- tîmplat dacă toată populația României ar fi refuzat orice gest de subordonare în fața puterii comuniste?) Iată cîteva întrebări le- gitime, pentru care confesiunea incomodă a lui Ion Vianu nu are cum să aducă răs- punsuri, dar care relevă teroarea sistemului și suspendarea formelor de rezistență mo- rală ale indivizilor. Volumul lui Ion Vianu nu este unul cu eroi, nici o carte cu „buni“ și „răi“, ci una despre rău, despre stăpînirea generalizată și implacabilă a răului istoric. Rău care e totuna cu socialismul românesc, cu acest experiment monstruos la care a fost supusă toată populația țării. Și prin care a fost deformată fibra morală a întregii colec- tivități. Rău de care se putea apăra numai cine reușea să se extragă și să plece. Fiindcă lupta unui ins singular cu sistemul întreg nu avea, practic, nicio șansă. Bine scrisă și tulburătoare, cartea lui Ion Vianu este o mărturie cit se poate de importantă despre trecutul nostru apropiat și despre căile alchimice de forjare a in- dividualității. Magia povestitorului Constantina Raveca Buleu Apariție mai mult decât surprinzătoare în pei- sajul romanesc al anului 2009, Cartea șoaptelor face parte din colecția „Fiction Ltd“ a Editurii Polirom din Iași. în paginile ei, Varujan Vosganian mixează inteli- gent memorialistica și fic- țiunea, creând un discurs extrem de cap- tivant, în care lecția oferită de istoria palimpsestică a peregrinărilor tragice ale poporului armean se amestecă fluid cu fo- calizarea asupra destinelor unora dintre personaje, iar legendele și figurile accen- tuate eroic din trecut fac corp comun cu umanitatea „șoaptelor“ din perioada comu- nismului, când autorul - personaj acciden- tal aflat la vârsta copilăriei - ascultă poveș- tile surdinizate, rostite cu voce joasă, ale câtorva armeni din Focșani. Nota dominantă a romanului este tra- sată încă din motto - „«Noi nu ne deose- bim prin ceea ce suntem, ci prin morții pe care fiecare îi plânge» a spus bunicul meu Garabet“ -, fiecare episod de istorie a po- porului armean și fiecare destin individual urmărit în paginile volumului fiind marcate thanatic, fără însă ca tragicul să devină co- pleșitor. Responsabilă pentru această stare este o perspectivă dulce-amară, uneori fri- zând ironia, originată în înțelepciunea bă- trânilor armeni ai lui Varujan Vosganian, filtrată cu inteligență și farmec de talentul de povestitor al autorului. De altfel, pro- pria sa identitate ține de această istorie, de șirul de morți și de peregrinări ale neamu- lui său, de fatalitatea înscrisă în istoria armenilor, construindu-se pozitiv și vital pe o profundă logică a absenței, a neîmpli- nitului și a principiului thanatic, totul în cadența unui discurs lirico-filosofic: Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre viețile pe care le port, ca un mănunchi de șerpi înnodat la un capăt, e viața netrăită. [...] Părinții mei sunt vii. înseamnă că eu nu sunt, încă, născut pe de-a-ntregul. Pentru că nu sunt încă născut pe de-a-ntregul, moartea e încă departe. Sunt atât de tânăr, încât aș putea s-o iubesc ca pe o femeie frumoasă. Sensibilitatea metaforică din introducerea propriei ființe a autorului în lumea despre care va povesti, și în care va fi mai degrabă o „prezență întâmplătoare“, intră în armonie cu percepția somatizantă, hiper- bolizantă și organic-integratoare pe care acest personaj, copil în lumea bătrânilor săi armeni, o are despre lume: Focșaniul copilăriei mele era un oraș cu străzi largi și case impunătoare. Pe măsură ce creșteam, străzile se îngustau și casele se piperniceau. Așa fuseseră dintotdeauna, de fapt, dar ochiul meu de copil le dădea, ca, de altfel, întregii lumi, dimensiuni enorme doar pentru mine. Tonalitatea lirică se disipează subtil, mai întâi într-o ironie inteligentă, reflex direct al personalității autorului, apoi într-o po- vestire absolut captivantă, însă revine în saga armenilor odată cu melancolia poves- titorului, creând pasaje aproape lirice. în amintirile acestuia, oamenii și geografia Focșaniului anilor ’60 înseamnă fantasmele copilăriei, mahalaua, bunicii și oamenii din jurul lor, ritualurile - cum este ritualul-meș- teșug al cafelei, fascinant de (ab)sorbit în lectură! - și poveștile auzite, dar mai cu seamă mirosurile, deoarece „dintre toate simțurile, mirosul este cel mai încărcat de memorie“. Puterea lui de actualizare de- clanșează o povestire focalizată la început asupra bunicilor și a celor apropiați lor, pentru ca, treptat, memoriei și identității lor să li se asocieze evenimente tot mai gra- ve, timpuri tot mai îndepărtate și o umani- tate tot mai densă. Astfel, povestirea prin- cipală dobândește amploare, se ramifică în jocul cu segmentele istoriei armenești, în asocierile dintre figurile apropiate și cele imposibil de sustras legendei. în dinamica memoriei narative, mirosurile și poveștile bunicilor se completează cu fotografiile vechi ale „nansenienilor“, dar și cu timbre- le recuperate de pe scrisorile trimise de ar- menii răspândiți peste tot în lume. La primul palier al povestirii se află bu- nicul Garabet (deloc întâmplător citat în mottoul romanului), centrul afectiv al în- tregii narațiuni, el fiind, totodată, și enti- tatea care a determinat sau prorocit scrie- rea Cărții șoaptelor: In copilărie, am trăit într-o lume a șoaptelor, iar bunicul explica șoptitul în vremurile tul- buri ale comunismului prin citirea unei cărți nescrise încă, pe care credea că poate o voi scrie cândva. Ceea ce, iată, fac acum. Și chiar așa o și numesc: Cartea șoaptelor. Primar în ordinea factorilor declanșatori ai memoriei narative, mirosul cărților este un miros achiziționat de la acest bunic, care știa toate alfabetele și care, pe moarte fiind, amestecă toate limbile. Tot lui i se dato- rează și metamorfozarea povestitorului în „scorpionul de cărți“, menit să îndrepte greșelile vechi din paginile acestora, hărăzit să povestească despre cei învinși. Dacă bunicul Garabet ține de un regim al risipirii (mai ales prin preocupări nea- ducătoare de venit), celălalt bunic poves- titor, Setrak Melichian, urmează logica tradițională a negustorilor armeni, dar su- portă și consecințele ei după venirea la pu- tere a comuniștilor, când pierde totul. în- țelept și împăcat cu tot ce i s-a dat și, mai ales, i s-a luat, bunicul Setrak joacă dumi- nica tabinet împreună cu un fost legionar (și pușcăriaș, Dom Colonel), cu unul dintre instigatorii propriei sale arestări (tovarășul Botrâncă) și cu tovarășul Butnaru. „Tabi- netul era - remarcă naratorul - tratatul lor de la PotsdamA Marcat crâncen de istorie, de moarte și de pierdere - mai întâi în ex- terminările otomane, mai apoi, în primii ani ai comunismului -, bunicul Setrak evo- luează senin sub zodia unei filosofii a sân- gelui, asociată principiului vital și supravie- țuirii în vremurile tulburi. Conștient sau nu, aceeași filosofic a sângelui translează, la zeci de ani distanță, și într-un comentariu făcut de autorul distanțat de el însuși ca personaj; „Sângele curge mai încet decât timpul. De aceea, deprinderile se dezme- ticesc mai greu“. Puternice instanțe de con- diționare peste timp (după cum o dove- dește implicit existența Cărții șoaptelor), cei doi bunici povestitori își primesc statutul de zeități ludice în fantezia afectivă a au- torului, care-i „simte“ jucând ghiulbahar în ceruri, „rânduind cu zarurile lor lumea, răz- boaiele, nașterea și minunile și, mai ales, calvarul“. Povestirea nesfârșitelor peregrinări ale armenilor prinde în ochiurile ei și figurile eroice ale acestui neam, scrisul fixându-le încă o dată în eternitate, însă fără ca nicio urmă de etnicism orb sau retributiv să dilueze perspectiva lucidă a omului de cul- tură, speranța pacifistă a omului politic sau rafinamentul estetic al scriiturii cu alunecări mitografice, perfect conștientizate: „Ade- vărata istorie, cea care merită să fie poves- tită, e aceea care, oricând, dacă ar fi destui s-o povestească, și alții s-o țină minte, s-ar putea transforma în legendă, adică po- vestea cea mai puțin exactă cu putință“. în interiorul povestirii, partea de eternitate îi este refuzată căpeteniei ienicerilor de că- tre bunicul Setrak: refuzând să-i rostească numele, bunicul îi neagă celui care i-a ucis fratele dreptul de a trece în legendă sau, altfel spus, îi refuză învingătorului dreptul de a avea un nume în istorie. Filosoful paradoxal al acestei logici este bunicul Garabet, care, deși consideră că eroismul este o formă de lașitate, își educă urmașii în cultul eroilor. In poveștile lui - își amintește naratorul -, învingătorii nu erau întotdeauna cei pe care îi știam din cărți. „Nu te grăbi, spunea. Ra- reori cel care pare că a învins e adevăratul învingător. Iar istoria au facut-o învinșii, nu învingătorii. A învinge e, până la urmă, un fel de a ieși din istorie.“ în istoria prinsă în cuvintele Cărții șoaptelor intră cei învinși de năvala comunismului, 30 • APOSTROF altfel spus cei care vorbesc în șoaptă sau cei care se strâng, pentru a putea povesti, în perimetrul tăcut al cimitirului armenesc din Focșani. „în Cartea șoaptelor - preci- zează autorul ei - sunt scrise numele celor morți. Despre ei vorbeau din vârful bu- zelor Siruni [unul dintre învinșii-învin- gători grație supraviețuirii experienței si- beriene] și bunicul Garabet.“ Astfel, în Cartea șoaptelor intră pe rând în scenă călugărul Komitas, generalul Dro, Onik Tokatlian, Misak Torlakian, Sahag Șeita- nian, Hartin Fringhian, Micael Noradun- ghian, dar și țăranul Aurel Dimofte. De cealaltă parte a spectrului se află Ceaușescu, Ana Pauker sau Mesia Khacerian, cola- borator al Sistemului. Soliei documentată sub aspect istoric, Cartea șoaptelor garantează pagină cu pa- gină menținerea vie a curiozității cititorului ei, fiindcă magia artei de povestitor a au- torului creează senzația unei curgeri na- rative fără scurtcircuitări, în care singurul pericol este acela de a te pierde nu numai în țesătura artei de povestitor a lui Varujan Vosganian, ci și în interesul admirativ pentru istoria și destinul armenilor. Per- fecta armonie dintre istoria tragică, dar fascinantă a unui neam și puterea povestirii capătă valoare de marcă identitară pro- fundă, explicând forța și densitatea nara- țiunii, cel citat fiind, din nou, bunicul Garabet: Singurul lucru pe care oamenii îl au în co- mun sunt poveștile. Când spui că doi oa- meni sunt din același neam, înseamnă că au ascultat aceeași poveste. Despre eroi se pot spune povești, căci ele au întotdeauna în- ceput și sfârșit. Despre cei care îndură și, mai ales, îndură înțelegând, nu poți povesti, căci suferința lor e fără sfârșit. Iar povești fără sfârșit cine să spună și, mai ales, cine să asculte? Insă, dacă cineva se va încumeta, asemenea lui Varujan Vosganian, să aștearnă pe hârtie o asemenea „poveste fără sfârșit“, se vor găsi și oameni care s-o asculte și s-o admire... Problemele personale ale poeziei Mihaela Ursa LA LECTURA ultimului vo- lum de versuri al Angelei Marinescu m-am întrebat dacă titlul trebuie citit în lumina observației lui I. Negoițescu de pe coperta a patra: „Un lirism pur su- biectiv, probleme persona- le până la deznădejde, ex- primând o dramă existențială ce lasă uneori să-i strălucească, nu mai puțin îndoliat, to- tuși, nimbul metafizic^. Probleme personale (București: Cartea Românească, 2009) are, pe lângă subiectivismul clinic cu care ne-a obișnuit deja poeta, un pronunțat caracter autoexpozitiv, de artă poetică. Mai unitar și mai explicit decât în alte volume, autoa- rea întreține aici replica unui dialog de re- ceptare (v. „expertizele postmoderne și rătă- citoare/ ale unui tânăr bâlbâit, stângaci/ și de nerecunoscut“ - Peisaj de iarnă). Din acest motiv, volumul de față nu poate con- stitui decât o piesă de maturitate: nu numai siguranța și forța vocii atestă acest lucru, ci și problematica „poetică“. în acest fel, Angela Marinescu întoarce pe dos sensul titlului, problemele personale devenind pro- blemele scrisului sau chiar ale poeziei. In afara principiului de unitate tematică numit mai sus, volumul este străbătut de un al doilea fir roșu, desenat de formele retroipecției. Vocea subiectivă relatează în- tr-un azi despre „problemele^ unui ieri, oferind explicația lipsă, de parcă miza ver- surilor ar fi tocmai desființarea ambigu- ității, impunerea unei dictaturi agresive a eului, în care toate lecturile/explicațiile/in- terpretările se produc exact, precis, ca o împărțire fără rest, după litera legii su- biective (ajunsă unică autoritate, ca în Atracție: „nu am convins pe nimeni/ și nu am forță interioară^). Acesta este, de altfel, și punctul de diferență al volumului actual, în care Angela Marinescu așază într-un plan secundar expresionismul său caracteristic (care le-a semnalat comentatorilor, de-a lungul timpului, asemănarea cu Trakl sau Gottfried Benn), cu toată poetica negativă a distrugerii, pentru a face loc unui filon explicitant. Această autodeslușire era pre- zentă și în volume anterioare, precum Fagi postmoderne smlmi mănânc versurile. Ceea ce se modifică este mai degrabă finalitatea ei: în Probleme personale, scrisul optzecist, textualizant, a fost părăsit în favoarea formulării unei sentințe cu putere de lege maximă. Optzeciștii sau optzecismul mai populează câteva poeme din prima parte a volumului („ce ficțiune este/ optzecismul/ când ascult/ sunetul obscur/ al nopți i“ - Noapte cptzecistă), dar mai degrabă ca în- tr-o poză nostalgică (dacă termenul ne este permis în contextul acestei poezii, unde rămâne impropriu). „Am fost o alcoolică postmodernă și slabă“, auzim în Toxico- manie, „pentru că am suferit/ un șoc/ al poeziei“, pentru ca XXXX să vorbească despre „fascia scrisului fascistă ca un curcan/ în plin ritual erotic“. Două teme principale își dispută volu- mul: una este însăși arta poetică, iar cealaltă - mai greu de formulat - ține de lectura sinelui. Intre „ce este poezia mea“ și „cine sunt eu“ explodează, ca un delir toxic, ver- surile acestei poete virale („politic vorbind,/ sunt obsedată sexual“ - Din punct de vedere politic), care a ajuns să contamineze produc- tiv, cu modul său poetic atât de particular, o întreagă vârstă a poeziei românești, mult înainte de a intra în canon. Pentru că nu avem în Angela Marinescu doar o campioa- nă de generație, ci un generator de practică poetică funcțional la poeții tineri de azi. Din prima serie tematică trebuie neapărat menționate Amintire de medicinistă („la au- topsiile la care am participat /.../ niciun ca- davru nu a fost/ mai aproape de perfecți- une/ de revolta lividă și cenușie/ și de obscenitatea ultimă/ aceea care te mai ține în viață/ la sfârșitul vieții/ ca poezia“), dar și Rezistențe arse („ca să terminăm odată cu această stare de lucruri/ ar trebui inventate metode de stârpire a scriitorilor/ rapide, primitive și eficiente,/ eventual, un ultra- aparat kafkian,/ ca să le distrugă degetele de la mâini,/ mâinile sau chiar mușcătura rece a scrisului,/ uterul invocat cu furie și/ penisul invocat cu delicatețe/ să vadă și ei ce înseamnă/ să facă gărzi de noapte/ inu- tile și reci/ pe culoarul fără sfârșit“). Le- gătura frecvent observată pe care Angela Marinescu o stabilește între poezie și disec- ție este recuperată aici ca autopsie dublă, generând în egală măsură revolta și exhiba- rea obscenă („războiul este poetul, introdus ca un rect plin de sânge/ în manuale“ - XXXX), până la atingerea limitei ultime a senzorialului: „pe drum/ un câine/ căruia îi iese fum pe nas și pe bot/ dă din coadă/ vrea un gest/ de bunătate/ mie îmi țâșnește sângele/ pe nas și pe gură/ scot briceagul/ și-i tai coada/ de la jumătate/ și mai dă/ din coadă/ cu răutate“ - O filă de jurnal din timpul iernii. Ei i se adaugă pronunțarea unei atitudini față de scris („sunt/ oligofre- nă/ pentru că nu mai cred/ decât în poezie“ - Oligcfrenie), care modifică fundamental perspectiva, deschizând-o dinspre transa individuală, morbidă, către viziunea unui eu surprins în relație cu o alteritate, de obi- cei blamată pentru eroarea de percepție. în acest lei, trasând distanțe și stabilind repere, fără să scrie o poezie de limbaj, bazându-se primordial pe imagine și viziune, scriitoarea reușește în Probleme personale și un manifest poetic personal. Cât despre poemele sinelui, care formau nucleul dur al poeticii autoarei, ele și-au adăugat aici tema suplimentară a bătrâneții: „bătrânețea e o cârpă pe care o folosești du- pă consumarea unui act homosexual/ o câr- pă contorsionată ca o rufă/ o cârpă pe care o arunci pe anusul/ subminat de sânge al lesbienelor“ (Nu putem judeca realitatea cu bun-simț). îmbătrânirea („pentru că am îm- bătrânit din greu/ până și-n scris“ -Lung ocol inutil) este proiectată ca o formă supli- mentară de libertate („îmi pot permite să mă joc/ în gura mirosind a gin“). Ceea ce ar fi rezultat într-o anumită anxietate a dis- pariției, în cazul unei poezii mai lipsite de energie vitală decât poezia Angelei Mari- nescu, devine în cartea de față alegere deli- berată: „(eu) niciodată nu am fost cu ade- vărat în viață“ (Toamna care a trecut). Pentru a da un singur exemplu, să obser- văm cum „cocoșul" sexual, violent erotic dintr-un volum anterior (v. Cocoșul s-a as- cuns in tăietură) își asociază aici aproape exclusiv agresiunea morții („cocoșul este moartea" — XXX). în rest, singurătatea „cu gura închisă ermetic" din Poezie maidaneză și „plânsul lung și negru/ al poetelor ne- cunoscute" din Cu ochii pe tine întrețin umoarea neagră a eului. „Nimbul metafizic" pe care I. Negoițes- cu îl vedea aureolând lirismul altor poeme ale Angelei Marinescu face din Probleme personale un volum oximoronic. Nu numai în intersecția senzorialului cu cerebralitatea constă combinația imprevizibilă a scriitoa- rei, ci și în tratamentul pur imanent de care are parte transcendența (v. „fabula" meta- fizică cu șobolanul și pisica neagră din Plimbare). în poemele acestui volum, ter- menii antagonici amintiți se transformă în capete de arc, între ei tensionându-se, până la limita fragilă (dar atât de precis intuită) a rupturii expresive, coarda splendidă a poeziei. Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 31 OSPÂTU Curaj și angoasă la Paul Tillich Ștefan Bolea FILOSOFILOR Teologul existențialist Paul Tillich inițiază fenomenologia angoasei por- nind de la următoarea definiție: „Angoasa este conștientizarea existențială a ne-fiin- ței"¹. Am putea spune că angoasa se mani- festă ca o modalitate cognitivă, prin care neființa se imprimă în structura existentu- lui uman. Bineînțeles, avem de-a face cu un mod de cunoaștere paradoxică, pentru că neființa este înșelătoare (i-am putea atribui acea „viclenie" - List - pe care Hegel o asigna rațiunii); ea nu se dezvăluie decât parțial și niciodată decisiv. „Revelațiile" neființei (cunoașterea furată neantului, în principiu dăunătoare ființei umane), prin ambiguitatea lor constitutivă, mai degrabă conduc conștiința umană într-o stare de be- ție; imaginile vertijului și ale amețelii fiind expresive în această situație. Suntem pe te- ritoriul acoperit de Lev Șestov în Revelațiile morții atunci când, comentându-1 pe Euri- pide, remarca: „Ce poate fi mai cumplit de- cât neputința de-a ști de ești mort sau viu?"² Definițiile secundare pe care le constru- iește Tillich trimit la definiția matricială de mai sus, care le întregește și fundamen- tează. Teologul american de origine germa- nă le dezvoltă astfel: angoasa este „finitu- dine, experimentată ca proprie finitudine" și „starea în care ființa este conștientă de posibila ei ne-ființă“³. Se mai amintește, de altfel, că „este întâmpinat cu angoasă necu- noscutul de un anumit tip. Este necunos- cutul care prin natura lui nu poate fi cu- noscut, deoarece este ne-ființa"⁴. Deși Paul Tillich observă că angoasa nu poate fi con- siderată o modalitate de „cunoaștere ab- • Noaptea Walpurgiei sau Pașii comandorului, de Venedikt Erofeev, în regia lui Mihai Măniuțiu. Marele premiu pentru cel mai bun spectacol la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Brașov și Premiul pentru cel mai bun actor, lonuț Caras. în imagine: lonuț Caras și Ramona Dumitrean. Foto: Nicu Cherciu. stractă", am putea-o redefini în termenii noștri drept o imprimare a necunoscutului în cunoscut; mai mult, am putea discuta angoasa în termenii unei epistemologii ta- natologice, care încearcă să fundamente- ze elementul de „moarte" din ființa întru moarte. Principiul acestei epistemologii nu ar putea fi unul raționalist; dimpotrivă, ar milita pentru separarea completă dintre lo- gică și psihologie în edificarea unui afect, care își caută propriul său adevăr. Heidegger, militând pe constituția anti- cipatoare a ființei întru moarte, încerca să evite posibila acuză nefondată de morbi- ditate. Cu toate acestea, ca ipoteză, putem încerca să concepem angoasa drept un con- cept de graniță, prin care meontologicul se imprimă asupra existentului sau, altfel spus, neființa intră pe teritoriul (niciodată clar delimitat - pentru că nu are rigiditatea și „demnitatea" esenței) al ființei. Intrăm, cu ajutorul lui Șestov și Cioran, într-un do- meniu nihilist; această imprimare meonto- logică (sau altfel spus, o amprentă a nimi- cului) presupune imanența morții în viață, „întrucât moartea este imanentă vieții, aproape întreaga viața este o agonie."⁶ O observație metodologică se impune: pentru a consolida dialogul dintre „viață și moarte" și intimitatea dintre vitalism și tanatologie, nu avem nevoie de noțiunea schopenhaue- riană a durerii (de la care Nietzsche și Cioran își concep în mod diferit filosofiile); putem să transcendem fenomenologia du- rerii prin edificarea atentă a angoasei, care este mai subtilă. Motivația peratologică a angoasei por- nește de la modul în care o privim noi, drept modalitate epistemologică de „studie- re" a necunoscutului. Aici poate fi eviden- țiată legătura dintre psihologie și mistică (Șestov și Cioran mută deja problema pe acest teren): conceptul de angoasă, atunci când își depășește „funcția" anticipativi a morții și devine un avanpost al morții pe pozițiile ocupate anterior de „viață", trimite mai ales la noche obscura- a Sfântului loan al Crucii (o noapte a sufletului pe care a trăit-o și protoexistențialistul Pascal - în care afectele își dezvăluie inteligența proprie, transgresând domnia diurnă a rațiunii, or- ganizând, mai mult, șinele conform dez- văluirilor furate neființei). Cheia concepției lui Tillich asupra an- goasei rezidă în acest pasaj: Angoasa noastră pune măști înspăimântătoa- re pe toți oamenii și peste toate lucrurile. Dacă le lăsăm fără aceste măști, se ivește pro- pria lor înfățișare și atunci frica se risipește [...] Dorințele noastre necontrolate sunt acelea care creează măști și care acoperă cu ele oamenii și lucrurile⁶. Filosoful creștin prezintă o concepție spectaculară (de asemenea, dramatică) asupra existentului; subiecții și obiectele angoasante au o persona (am putea spune, în termeni contemporani, un alias sau un avatar), prin care își primesc puterea de a înspăimânta. în această linie de argumen- tare, teatrul angoasei este acel „spectacol" (folosesc ghilimele de această dată, pen- tru că existențialismul nu militează pentru retragerea resemnată și stoică ilustrată, printre alții, de Eminescu în GlossA, dim- potrivă el constă în coparticipare) interactiv în care personajele sau măștile fricii asal- tează psyche-ul, pentru a-1 pune la zid, amenințându-1 cu distrugerea. Putem deduce că o asemenea punere în scenă echivalează cu un teatru al infernului; din nefericire, nu o ceremonie medievală dantescă (în care subiectul era protejat de un ghid și era absolut separat de supliciile celor condamnați), ci una renascentistă, în care șinele angoasat este înconjurat de avataruri amenințătoare (fie subiecte, fie obiecte ale angoasei) și executat ca în Faust- ul lui Marlowe⁷. Un asemenea destin l-ar face pe cel urmărit de angoasă să sucombe, iar psihologia, deși înțelege într-un mod diferit angoasa existențială, dovedește că acest lucru nu este imposibil. Tillich ofe- ră acest exemplu spectacular, sugerând, de asemenea, o soluție: demascarea avataru- rilor amenințătoare (sub care se ascund de obicei dorințele noastre lacome) risipește panica. Revenind la imaginile anterioare, în care personificam angoasele, am putea ob- serva că demascarea unor subiecți și obiecte angoasante (prin care își încetează rolul și se dezvăluie în adevărata lumină) transfor- mă inamicii în aliați. Soluția teologului existențialist este elementară și poate fi apropriată printr-o metaforă cu un apel la limpezirea privirii sau cu alte cuvinte, la în- depărtarea sau anihilarea obiectelor care obturează sau limitează unghiul de per- spectivă asupra lumii. 32 • APOSTROF Avangarda rusă Vreau să mănânc Leonid Cernov (1889-1933) Primitiv tragic Nemaipomenită întâmplare! Grăbiți-vă! Ieftin de tot! Deschid dugheana „Schitul poetic“. Un imens sortiment de exaltări de creație! Nu pierdeți ocazia! Cumpărați, Cumpărați!... „Reînvierea bucuriei“, „Căutarea fericirii# Grăbiți-vă, procurați-le la jumătate de preț! Pentru dumneavoastră - foarte ieftin. Năvăliți! Tăbărâți! Pentru un funtișor de pâine de secară - visuri nemuritoare! Prima dragoste - ceva mai scumpă, In schimb - ce forță, Ce impetuozitate! 200 de bucăți - cumpărați - patul în care Petrecui cu muza prima noastră noapte. Nu gltunesc - sunt serios cu desăvârșire: Un pud de inspirație - 300 de bucăți. Cumpărați! Cumpărați, cât nu e târziu, Neni și sânge cât se poate de proaspete! Zaharină? Heidegger observa că relația dintre an- goasă și frică poate fi rezumată astfel: „Frica este angoasa căzută sub dominația «lumii», neautentică și, ca atare, ascunsă sieși“⁸. Cu totul alta este opinia lui Tillich, care remarcă: „Noi încercăm să transfor- măm angoasa în frică și să facem față cu curaj obiectelor în care amenințarea s-a în- trupat“⁹. Trebuie să admitem că soluția teo- logului protestant este ingenioasă: pornind de la intuiția kierkegaardiană revoluționară, care a constatat că angoasa este lipsită de obiect (și că nimicul stă în spatele ei astfel), aceasta constituind principala sa deosebire față de simpla frică, putem dezarma angoa- sa transformând-o în frică. Există nenumă- rate arme prin care frica poate fi contraca- rată, aceasta este o observație de bun-simț; dimpotrivă, curajul se dizolvă sub acțiunea ambiguă și voalată a angoasei. Poate in- tr-adevăr acest modus cperandi este o ma- nifestare inautentică a existentului (detur- narea observată de Heidegger), dar, în momente de criză, soluția lui Tillich are o certă valoare pragmatică. Pornind de la „metoda Tillich“ de înlo- cuire a angoasei cu frica, am putea gândi un alt mecanism de apărare în fața angoa- sei, desprins din metodologia nihilistă (și anumefght fire with fire). Presupune un efort mental considerabil, cel de a înlocui o indeterminare anxioasă cu alta (absența obiectului este tocmai miza acestui efort), mai exact un efort de imaginație, prin care este cerută o anumită putere de abstracție: ca și cum am cartografia un neant și apoi l-am înlocui cu altul. Presupunând că re- cunoaștem angoasa, în ciuda absenței de- finite a obiectului (de exemplu mi-e frică - Nu avem. Pantaloni? - Nu ținem. Nu ați dori mai bine să luați craniul meu, periostul? Este cel mai bun mobil poetic. Vând inspirația - Cu ridicata și cu amănuntul. Pentru dumneavoastră - juma-de-lămâie „Dor de Cer“. (Stimabili domni, n-ar fi cazul să nu vă mai hliziți?) O jumătate de pud de crupe - Pentru „Freamătul cometelor# Că doar poetul are nevoie să iubească și să mănânce. Apropiați-vă! Cumpărați Chinuri de creație Aproape gratis - pe un pud de crupe de mei. Aseară abia am mâncat Ultima pereche de pantaloni - Tângă... și soție. Zici de aur? Merele? - S-au înăcrit! Scuzați, nu ținem. In schimb - pentru oricine: Dementele zboruri ale genialelor gânduri, Fulminantul foc Al genialelor poeme. Ce ziceți - dracu’ să vă ia! -5 funturi de pâine? - de frica de moarte), o putem înlocui din gama largă de angoase personalizate cu alta, la fel de indeterminată (de exemplu, mi-e frică de frica de durere). Prin aceasta, mutăm câmpul de acțiune al angoasei, ca într-un joc, în care nonobiectul angoasei își pierde conturul. Această metodă presupune un meca- nism performant, prin care recunoaștem angoasele după gustul lor. Fiind lipsite de obiect, ele pot fi identificate după o anu- mită culoare: important este să le impri- măm acea culoare care ne permite să lup- tăm împotriva lor; înregistrându-le, ele devin (aproximativ) benigne. De exemplu, angoasa cu care suntem obișnuiți poate fi mai ușor de combătut decât cea care vine pe neașteptate. Ne bazăm mai ales pe o anumită intuiție, care transferă conturul unei angoase pe profilul alteia (cu care sun- tem obișnuiți să conviețuim). Revenind la ideea lui Tillich („încercăm să transformăm angoasa în frică“), se pare că niciun fel de curaj nu ar putea dizolva angoasa însăși. Altă soluție, din această si- tuație aparent fără ieșire frica de frică de... - o angoasă labirintică, în crescendo, care se donează, pentru a avansa la o putere su- perioară), este postularea unei mentalități anxiofile (de care se apropie Baudelaire, printre alții), care primește adrenalină din receptarea șocurilor. Se poate ajunge la un fel de ataraxie catatonică, în care su- biectul (termen despuiat de conotații me- tafizice, care trebuie să primească o accepție clinică) trăiește într-un no exit infernal, depășind ciclul angoasă - mecanism de apărare, fiind efectiv zdrobit (în același timp eliberat) de reculul angoaselor. Am Luați cu ridicata: „Din amo-iubire“, „Pătratul gratiilor“, „Diavolul în cer“ - De-o absolută prospețime nervii și sângele!... Nu vrei, ticălosule? Nu ai nevoie, jefuitorule? Valea, hoitule, să râzi aiurea!! Bubuind cu sudălmi, Voi închide schitul - Astfel că nici azi Nu va fi să mănânc! Mă duc în vizuină Să mă umflu de foame, Inima să mi-o ard în mondială tângă. Dar ascultă-mă, ticălosule: „Sufletul nu se va stinge, Până nu voi simți oțelul la tâmplă# Iar cu ciocanul în cap - Zi de zi. Dar parcă eu aș fi cel ce ar scânci, Cel ce ar boci în hohote? Pe piatră săruta-voi urmele prostituatei Și voi arunca un: „Noi Nu mai avem ce vinde... “ (1922) ■ Traducere și antologie de putea observa, metaforic, că este ca și cum ne-am adăposti în epicentrul cutremurului sau în mijlocul furtunii, ceea ce Nietzsche recomandă prin invitația de a ne construi orașele la poalele Vezuviului¹⁰. Se poate trăi într-un asemenea teritoriu liminar? Nu, dar se poate depăși angoasa, prin absoluta ei repetitivitate, care imunizează subiectul, în timp ce-1 distruge, probabil. Note 1. Paul Tillich, Curajul de a fi, traducere de Sorin Avram Vârtop, București: Ed. He- rald, 2007, p. 47. 2. Lev Șestov, Revelațiile morții (Dostoievski- Tolstoi), traducere de Smaranda Cosmin, prefață de Radu Enescu, Iași: Ed. Institutul European, 1993, p. 15. 3. Tillich, p. 47. 4. lbid.,p. 49. 5. Emil Cioran, Pe culmile diipemrii, Bucu- rești: Ed. Humanitas, 1990, p. 24. 6. Tillich, p. 22. 7. „The stars move still, time nins, the clock will strike,/ The devii will come, and Faus- tus must be damned!“ (Christopher Mar- lowe, The Complete Plays, ed. Frank Ro- many și Robert Lindsey, New York: Penguin Classics, 2003, p. 393). 8. Martin Heidegger, Piință ți timp, traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, București: Ed. Humanitas, 2003, p. 257. 9. Tillich, p. 58. 10. Friedrich Nietzsche, Die frohliche Wissen- schaft, Ditzingen: Reclam, 2000, #283. Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 33 Livada de vișini - o continuare Ion M. Tomuș ÎNCĂ DE La început, trebuie să spunem că identificăm două niveluri de funcționare a mecanismului dramatic din piesă și din spectacol: este vorba, în primul rând, de- spre acela al climatului politic și social, cu tot ceea ce înseamnă el (haosul adus de co- munism), apoi, în al doilea rând, cel al ra- portării spectatorului la continuarea poveș- tii cehoviene. Numitorul lor comun ar fi subiectivitatea și sensibilitatea publicului, care trebuie să se plaseze undeva la mijloc, pentru a putea stabili un numitor comun. Spectatorul român are (ne)șansa de a cunoaște comunismul, deci este aproape un insider în drama de pe scena Naționalului clujean. Pentru personajele lui Nic Ularu, timpul a încetinit atunci când livada și-a schimbat proprietarul și s-a oprit odată cu victoria revoluției roșii. Urmarea - un fel de apocalipsă, o perioadă de veșnică adap- tare, în care haosul guvernează: universul este prăbușit, personajelor le lipsesc cele mai elementare condiții de igienă, acope- rișul este găurit și plouă în casă. Sugestia nu este una adresată direct spațiului de joc, ci cuprinde întreaga lume. Ei bine, acesta este cadrul în care actanții încearcă să evo- lueze, trăind niște drame postcehoviene: se ceartă mereu (Epihodov cu Lopahin) pen- tru motive cu totul neînsemnate, dar care, prin frecvență, iau dimensiuni foarte grave. Pe alocuri, textul are accente ionesciene: drama este a banalului, a nimicniciei și a mizeriei condiției umane. Dacă nu am ști că este vorba despre o continuare la Livada de vișini, am putea bănui că este o rescriere a Scaunelor, căci locul de joc și situația sunt asemănătoare: un nicăieri murdar (livada de vișini nu mai este centrum mundi), în care personajele nu pot comunica. Relațiile interumane, care începeau să nu mai func- ționeze în textul lui Cehov, nu mai au niciun fel de noimă în continuarea lui Nic Ularu: comunismul a distrus dimensiunea socială a vieții actanților cehovieni. De exemplu, Lopahin avea o țintă clară: să ajungă proprietarul moșiei. Acum, trăiește fără niciun țel, neracordat la vreun reper spațio-temporal. In general, singura meni- re a personajelor din continuarea lui Ularu este aceea de a discuta aspectele mici și nee- sențiale ale cataclismului istoric: așa cum se întâmplă întotdeauna, îi interesează mai puțin noua ideologie, cât faptul că trebuie să stea la coadă pentru gaz, iar aprovizio- narea se poate opri oricând. Sunt oameni, nu își pierd timpul cu lucruri mărețe, îi in- teresează supraviețuirea imediată. Aceasta nu înseamnă, în niciun caz, banalizarea uni- versului lor spiritual, ci adaptarea lor la noi- le condiții: vor să supraviețuiască, iar pen- tru aceasta, trebuie să împlinească acțiuni- le care îi definesc ca ființe umane: să stea la coadă, să viseze, să bea vodcă, să se certe, să iubească, să le fie dor... Al doilea plan care ne interesează este, așa cum am mai spus, raportarea specta- torului la continuarea poveștii cehoviene. Dimensiunea estetică a textului și a specta- colului depinde de orizontul de așteptare al publicului, deoarece este vorba despre o continuare a unei povești clasice. Livada de vișini a lui Cehov este una dintre cele mai cunoscute piese ale dramaturgiei universa- le, iar relația sa cu spectatorul este, în pri- mul rând, una afectivă. Receptorul are o conexiune specială cu actanții acestui text, precum și cu mecanismul dramatic; publi- cul avizat a asistat la numeroase spectaco- le, reprezentații și chiar adaptări cinema- tografice și, drept consecință, se simte apropiat de contextul dramei, stabilind afi- nități cu personajele centrale, având simpa- tii ori antipatii. Continuarea lui Nic Ularu (ca orice sequel) propune o reevaluare a acestor raporturi, o renegociere extrem de subiectivă, căci depinde de disponibilita- tea receptorului de a accepta noul destin al celor care locuiesc la fosta moșie a Liubovei Andreevna Ranievskaia, precum și de ra- portarea sinelui la noua ecuație a contextu- lui dramatic. Este momentul să spun că Nic Ularu procedează în cea mai pură manieră post- modernă: de exemplu, el aduce pe scenă personaje absente în piesa lui Cehov - este cazul lui Grișa, copilul care s-a înecat și care a determinat-o pe mama lui, Ranievskaia, să plece de la moșie. Scena este bântuită de fantoma acestui băiat (ajuns acum la vârsta adolescenței), în haine ude, care nu îl mai încap, frământat de problemele specifice vârstei la care ar fi ajuns. Contrapunctul lui este lacheul Firs, care a murit după ce Lopahin a preluat livada și care este un fel de tutore al lui Grișa, în lumea umbrelor, a fantomelor. Aparițiile lor sunt episodice, cei doi interpreți, Cristian Grosu (Firs) și Cristian Rigman (Grișa), fiind cei mai cor- porali actori din spectacol. Bătrânețea pri- mului este evidențiată de frăgezimea celui- lalt, sunt două extreme care bântuie (la propriu!) prin casă. Personajul central al piesei pare să fie Epihodov, interpretat de Ovidiu Crișan, care îl duce (evident, la indicațiile regizo- rului-dramaturg) în continuare, în direcția indicată de Cehov. Automatismele sale verbale, manifestate sub forma unor ticuri, a unor repetiții de care personajul se fo- losește în actul său de comunicare, carac- terizează pe deplin actantuL Ar fi impro- priu să spunem că este un personaj ratat, pentru că Epihodov nu a aspirat niciodată Ia prea mult, darămite să mai și împlineas- că ceva deosebit. Existența sa este marcată de mici drame ale cotidianului, acelea pe care Cehov i le-a atribuit: răstoarnă mereu obiectele din calea sa, este neîndemânatic; li se adaugă cele ale existenței de zi cu zi în societatea comunistă (și care aparțin lui Ularu): statul la coadă, lupta cu mizeria socială etc. Trofimov (Dan Chiorean), din veșni- cul student, a ajuns aspirantul la un post oarecare în nomenclatura comunistă. Uni- forma veșnic șifonată a studentului lui Cehov este înlocuită cu cea mototolită a soldatului sovietic imaginat de către Nic Ularu, iar personajul trăiește cel mai bine teama de trecut. Duniașa (Vasilica Stamatin) a devenit o femeie aprigă, ea este cea care ține casa și se pare că nu acceptă noua orânduire socia- lă. Gaev, ca stâlp al vechii aristocrații, nu are niciun fel de contact cu realitatea, iar interpretarea lui Dragoș Pop plasează personajul în zona unui comic trist prin senilitatea emițătorului, uneori de supra- față. Lopahin (Petre Băcioiu) este perso- najul care a evoluat cel mai mult. Conti- nuarea lui Ularu ni-1 arată mai șlefuit, deși alcoolic, trist și resemnat, îndrăgostit de Ranievskaia, care i-a oferit motivația de a se ridica de la statutul său de țăran. Nici acum nu își vede lungul nasului, are îndrăz- neala să o cheme pe nume, iar sfârșitul său este violent: se spânzură. De la Elena Ivanca (Ranievskaia) ne-am fi așteptat la mai mult. în primul rând, ar fi fost de dorit ca în seara premierei să se fi făcut mai bine auzită din sală. Alături de Emanuel Petran (tovarășul Boris), formează un cuplu care ar trebui să reprezinte chin- tesența celor două lumi: vechea aristocrată și noul comunist. Din păcate, nici prezența scenică a lui Emanuel Petran nu a fost una prea fericită, acesta nereușind să creeze bru- ta, animalul comunist, lăsând impresia că arată, în loc să fie. Dar, chiar și cu acest mi- nus al spectacolului, universul scenic este unul pe deplin funcțional, căci publicul lasă la o parte ceea ce reprezintă cele două per- sonaje, pentru a se concentra la relațiile din- tre ceilalți. Scena confruntării dintre Boris și Ranievskaia devine, din una esențială, una marginală, care nu face decât să apro- pie sfârșitul. Scenografia ne indică un loc fragmen- tat, împărțit în zone destul de restrânse. Sugestia casei dărăpănate, pe care nu o mai întreține nimeni, este realizată prin câteva draperii de plastic, de culoare închisă, dis- puse simetric, iar ultima scenă a spectaco- lului, care se petrece afară, se folosește de aproximativ aceleași elemente de decor, cărora li se adaugă schițele de copaci din codrul unde are loc confruntarea finală din- tre Epihodov și Boris. Cenușiul este omni- prezent, chiar și în viscol. Continuarea pe care ne-o propune Nic Ularu, alături de versiunea sa scenică, va găsi, cu ușurință, locul potrivit în orizon- tul de așteptare al publicului. Semnul sub care stă finalul spectacolului (secera și ciocanul, agitate de Duniașa și Epihodov) reprezintă zodia noului timp istoric, dar și neputința celor două personaje. Ridicolul scenei, adăugat conglomeratului postmo- dern care este textul piesei, indică derizo- riul luptei celor doi, care încearcă să înfrân- gă viscolul și istoria, ajutați de cele două unelte emblematice pentru vremurile în ca- re trăiesc. 34 • APOSTROF Sorin Mărculescu L'hymne 31 la mer est lourde Ies arbres malades des naissances Seigneur le suave chaos nous est encore donne la terre est transparente vers le Nord pend le ciel croit en nous l’amere famine d’âme des cloches montent dans Ies domes sous un crepuscule adamique l’horizon se couche en nous gronde la douleur oiseaux bienheureux le son fletri qu’ils le portent vers Ies peupliers de chair crucifies en douceur nous remontons la pluie en volees pour te connaître l’arche absorbee par le plafond de tenebres rememorantes tombent des holothuries sur la lu ne dorment Ies pierres souriantes oii je te cherche grince la bascule de la mort la vallee est surveillee l’esprit arrondi des eaux des troupeaux de montagnes s’y noient ivres de commencements de fumee Ies eaux douces et salees dans le lointain astral bonne lecon du balancier noir. oubli rememoration oubliee. perdure sans doute seule la fragrance de l’eau reclose et de la brise fendue au passage Ies levres soudees dans la lymphe du sommeil le fleuve des pays transfigures avec ses rives en arriere se repliant de glissement en glissement scindees et mirees dans Ies bris gardien des accouplements des traces nomme et exile par la parole et par le regard prematurement retourne vers Ies convalescences du chem in de la chair perseverences et annees du manege liturgique le frisson du retour ă la noce jaillissement et vive palpitation de l’egorgement la braise du chemin qui porte vers la chemise tendre et vorace de la deesse * * * ta solitude tu la passes d’orme en orme ă celle de la foret dynasties d’aveugles patients 1’epiderme des feuilles s’amincit jusqu’ă la claire vue il suffit d’une poignee de terre et d’une flamme peut-etre surgie de la tempete de neige de tes cheveux la mer est lourde de nuit Ies arbres brulent dans le sang Seigneur le suave chaos tu te l’es encore donne * au-delă de tout de toute chose en deca au-delă de la mort en decă Ies hypographes aux pattes de miel ont explose sous le crepuscule L'hymne 40 rai de sommeil entre Ies ruisseaux et Ies peupliers aiguilles d’anguilles parmi Ies heures determinees savoir oublie en chemin ajournement profond de la mort qui va et vient ă travers le paysage le tourbillon du trou noir ă l’affut derive l’essaim des eons simple amalgame pour nos miroirs ? etre ă l’affut mais pour apprendre des entonnoirs renverses dans le vide Ies noms de nos fronts que dans le rite contrai re d’autres comme toi Ies enferment ■ Traduit en frangais par Ed Pastenague Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 35 Pasărea împăiata CU EXCEPȚIA tatălui, mort de o pneumo- nie la cincizeci de ani, toți ceilalți mem- bri ai familiei - mamă, frați, surori, unchi și mătuși dinspre mamă - muriseră de fti- zie, foarte tineri, unul după celălalt. Un frumos alai de coșciuge. Doi mai rămăseseră în viață, Marco și Annibale Picotti, și păreau să se fi prins anume să învingă flagelul ucigaș al celor două familii. Se supravegheau reciproc, mereu în alertă, la pândă, și, punct cu punct, cu o rigoare de nestrămutat, urmau prescripțiile medicilor nu doar în legătură cu dozele și calitatea hranei, a întăritoarelor de tot soiul de luat sub formă de pastile ori cu lingurița, dar și în ce privește îmbrăcămintea de po- trivit după anotimp și după cele mai mici variații de temperatură, ora de mers la cul- care ori de trezit dimineața, micile plimbări de făcut și alte distracții modeste și îngă- duite, care, și ele, aveau savoarea unor tra- tamente și rețete. Trăind astfel, Marco, mai ales, dar și Annibale sperau să poată ajunge în deplină sănătate la vârsta-limită pe care o atinseseră rudele lor, mai puțin tatăl, mort de altă boală. Când izbutiră, avură sentimentul unei mari victorii. Ba, Annibale, cel mai tânăr dintre ei, prinse un asemenea curaj, că începu să slă- bească puțin câte puțin frâiele atât de strân- se pe care și le impuseseră până atunci și să se lase să alunece spre o nesăbuință destul de vizibilă. înarmat cu autoritatea pe care i-o asi- gurau cei doi-trei ani în plus, fratele său, Marco, încercă să-l recheme la ordine. Dar Annibale, ca și ctun ar fi trebuit să se apere mai puțin de moarte, de vreme ce nu-1 lo- vise la vârsta la care toți ceilalți membri ai familiei fuseseră deja doborâți, refuză să-l asculte. Erau, da, amândoi de aceeași statură, scunzi și bine făcuți, cu nasul mare, drept, cu ochii oblici, fruntea îngustă, cu mustăți groase, dar, deși prâslea, Annibale, era mai robust decât Marco: făcuse chiar o burtă discretă cu care se fălea și era mai larg în piept și mai lat în umeri. Așadar, dacă Marco, mai firav fiind, se simțea atât de bine, el nu avea, oare, dreptul să-și risi- pească nepedepsit bruma de avans pe care o avea față de fratele său? Socotind că-și făcuse datoria de con- știință, Marco lăsă deoparte avertismente- le și interdicțiile ca să studieze, fără niciun risc din parte-i, efectele acestor nesăbuințe asupra sănătății fratelui său. Dacă, până la urmă, nu vor avea nicio urmare nefastă, cine știe dacă nu-și va îngădui și el una ori două, din când în când. Oricum, putea mă- car să încerce. Ei, dar asta, nu! Vai, ce grozăvenie, nu, nu! Annibale veni să-l anunțe, într-o bună zi, că e îndrăgostit și vrea să se însoare. Im- becilul! Să se însoare cu amenințarea aceea teribilă deasupra capului? Să se însoare... Cu cine? Cu moartea? La naiba, n-ar fi, oa- re, o crimă în plus să te pui pe adus pe lu- Luigi Pirandello me alți nefericiți? Și cine era nenorocita ca- re se preta la o asemenea crimă? La o crimă dublă, da, dublă! Annibale își pierdu calmul. Nu putea să-i permită, îi spuse fratelui său, să fo- losească astfel de vorbe apropo de cea care îi va deveni soție. Și, în plus, dacă așa tre- buia să-și apere viața, netrăind, mai bine să nu trăiască deloc. Mai devreme ori mai târziu, ce importanță are? Era sătul până peste cap și basta! Fratele îl privi cu chipul marcat de milă și ciudă, clătinând ușor capul. Ce idiot! A trăi... a nu trăi... Ca și cum despre asta era vorba! Ce trebuia să facă era să nu moară. Și nu din spaimă de moarte, ci fiindcă moartea era o nedreptate teribilă în contra căreia se revolta cu toată ființa, nu doar pentru sine, ci pentru tot neamul pe care rezistența sa dură, aspră avea să-l răzbune. Gata, da, gata. Nu avea de gând să-și iasă din fire; îi părea chiar rău că-și pierduse sângele rece și se înfierbântase. N-avea să se mai întâmple! Niciodată! Voia să se însoare? N-avea decât! Va ră- mâne el singur să înfrunte moartea în față, fără să se lase sedus de capcanele vieții. Să vorbim pe șleau, așadar. S-a terminat cu locuitul sub același acoperiș. S-a termi- nat cu grijile și supărările! Dacă vrea să se însoare, afară! Ca frate mai mare, era capul familiei; și casa îi revenea, prin urmare, lui. Restul va fi împărțit pe din două. Chiar și mobilele, da. Putea să ia tot ce poftea, dar încetișor, cu grijă, fără să stârnească praful, căci el înțelegea să-și păstreze sănătatea. Dulapul ăsta? Dar, firește, tot așa como- da, oglinda de toaletă, scaunele, ligheanul, da, da... Perdelele? Bineînțeles, și perdelele, și masa cea mare din sufragerie, numai bu- nă pentru copiii robuști pe care îi vor aduce pe hune, da, și vitrina cu toată vesela! Să-i lase neatinsă doar camera lui, cu vechile fo- tolii și cu divanul, îmbrăcate în imitație de piele, mobile de care se atașase, plus cele două etajere burdușite cu cărți vechi și bi- roul. Astea toate, nu, căci le voia pentru sine. - Și pe asta? îl întrebă surâzând fratele său. Arăta, între cele două etajere, o pasăre mare, împăiată, țeapănă pe o stinghie de papagal, atât de veche că, după penele de- colorate, n-ai fi putut ghici ce soi e. - Și pe asta. Tot ce se află aici în încă- pere, spuse Marco. Ce-i de râs aici? O pa- săre împăiată. Amintire de familie. Las-o unde e. Nu voia să adauge că, așa bine conser- vată ctun era, pasărea i se părea de bun au- gur și îi dădea, prin chiar vechimea ei, un sentiment reconfortant de câte ori o privea. Când Annibale se însură, nu voi să asis- te la nuntă. Doar o dată, din respect față de conveniențe, îi făcu o vizită viitoarei soții, dar nu-i adresă nici felicitări, nici urări. O întrevedere rece, de cinci minute. La fratele său nu se duse deloc, nici la întoarcerea din călătoria de nuntă, nici altă dată. I se făcea rău și-i tremurau picioarele de câte ori se gândea la căsătoria asta. JJ - Ce dezastru! Ce nebunie! nu înceta el să exclame, învârtindu-se prin odaia cea vas- tă, îmbâcsită și cu miros greu de medica- mente, cu privirea în gol și izbind cu mâi- nile lui agitate mobilele care îi rămăseseră. Ce dezastru! Ce nebunie! Pe vechiul tapet, locul mobilelor luate de fratele său se decupa clar și sărea în ochi, ceea ce sporea impresia de gol în care, rupt de lume, trăia ca un suflet în suferință. Haide, haide, să nu ne descurajăm, să nu ne mai gândim la ingratul ăla, la nebunul de frate! Mai bine să se gândească la sine. Și Marco începu să fluiere încetișor, să bată toba cu degetele pe geamuri, privind la copacii din grădină, preschimbați de toam- nă în simple schelete, până când, chiar pe geamul pe care bătea darabana, descoperi, of! Dumnezeule mare! o muscă moartă - de ftizie? - agățată încă de un picioruș. Câteva luni trecură, ba aproape un an de la nunta fratelui. în ajun de Crăciun, Marco Picotti auzi suind până la el, din stradă, sunetul cimpo- iului și al trianglului și glasul femeilor și copiilor cântând pentru ultima zi din cele nouă de post și rugăciune, în fața capelei împodobite cu frunze; asculta trosnetul ce- lor doi snopi de paie care ardeau sub capelă și, cu inima strânsă, tocmai se pregătea să se ducă la culcare, la ora obișnuită, când soneria furioasă îl făcu să tresară, el și casa întreagă. O vizită a lui Annibale și a cumnatei sa- le, Annibale și Lillina. înfofoliți, îmbujorați, năvăliră înăuntru, tropăind de frig, și se puseră pe râs, ce mai râs... Cât mai puteau să râdă! Vii, veseli, cu inima cuprinsă de sărbătoare. Presupuse că sunt beți. Oh, doar o vizită de zece minute, cât să-i ureze: nu voiau nicidecum ca, din pri- cina lor, să întârzie, fie și cu un minut, peste ora de culcare... Și... nu putea el oare, între timp, să deschidă un gemuleț, pentru a îm- prospăta un pic aerul? Nu? Nici măcar pen- tru un minut? Ala, Doamne, și ce era diha- nia aia, pasărea aia împăiată pe stinghie? Dar asta? O, un cântar în miniatură! Pen- tru medicamente, așa-i? O bijuterie! Dar doamna Fanny? Unde era doamna Fanny? în timpul celor zece minute, Lillina nu stătu o clipă locului, țopăind de colo-colo prin odaia cumnatului. Marco Picotti simți că i se învârte capul ca sub efectul unei rafale bruște și furioase de vânt care ar fi venit să-i întoarcă cu susul în jos nu doar vechea odaie liniștită, ci tot sufletul. - Prin urmare... prin urmare..., începu el să spună, așezat pe pat, după plecarea lor; și își scărpină fruntea cu ambele mâini. Prin urmare... Nu știa cum să încheie. Era cu putință? Fusese foarte sigur că, după ce se va scurge prima săptămână de la nuntă, fratele său se va prăbuși, se va face fărâme-fărâmițe. Și când colo, când colo, uită-te la el! Minune; sănătos de mai mare minunea! Și ce vesel! Fericit de-a dreptul. 36 • APOSTROF Și atunci? însemna, oare, că nici el nu mai avea trebuință de tratamentele astea stricte, de toată grija temătoare? Oare nu putea să scape și el de coșmarul ăsta apă- sător? Și să trăiască, să trăiască, să se arunce în viață ca fratele său? îi spusese, râzând, că nu mai urma nici- un tratament și că nu mai respecta nicio regulă. La gunoi cu ele! La naiba cu lea- curile și cu doctorii! - Dacă aș încerca și eu? își puse în gând s-o facă și se duse pen- tru prima dată acasă la fratele său. îl primi cu atâta bucurie, că rămase o clipă descumpănit. închise ochii, se apără cu amândouă mâinile de câte ori Lillina pă- rea să vrea să-i sară la gât. Ce mai drac de femeiușcă, ce mai drăcoaică Lillina asta! Ar- gint viu. Era viața însăși! Și voia cu orice preț să-l țină să mănânce împreună. Și câtă mâncare și băutură îi puseră dinainte! Se ridică beat de la masă, dar mai degrabă de bucurie decât de vin. Seara însă, când se întoarse acasă, Mar- co se simți rău. Un soi de răceală în piept și la stomac îl țintui la pat câteva zile. în zadar încercă Annibale să-i demon- streze că era din cauză că-și făcuse prea multe probleme și că nu se aruncase în dezmăț cu tot curajul și cu toată bucuria. Nu, nu, niciodată nu se va mai întâmpla! Și își privi fratele cu asemenea ochi, că Annibale, dintr-odată... Nu, de ce? - Ce... ce vezi la mine, îl întrebă Annibale, pălind, cu umbra unui surâs pe buze. Nefericitul! Moartea... moartea... Deja își pusese semnul pe chipul lui, un semn care nu înșală! Paloarea bruscă îl dezvăluise. Obrajii îi rămăseseră îmbujorați. Odată veselia stinsă, iată că rămâneau pe pomeții obrajilor cele două pete înflăcărate ale mor- ții, sumbre, arzânde. Annibale Picotti muri, într-adevăr, la trei ani de la nunta sa. Fu pentru Marco cea mai teribilă lo- vitură. Da, îl prevenise, știa prea bine că fratele său nu putea sfârși decât așa. Dar, totodată, ce avertisment pentru el, ce tulburare! Nu vru să riște nici măcar însoțindu-1 la cimitir. L-ar fi impresionat prea tare, iar privirea oamenilor ațintită asupră-i i-ar fi stârnit mânia, căci, pe de-o parte, l-ar fi compătimit, dar, pe de altă parte, l-ar fi scrutat fără milă ca să descopere și pe chipul lui semnele morții care îi lovise pe toți cei din neamul lor, inclusiv pe acesta din urmă. Nu, el nu. El nu trebuia să moară! El singur din toată familia va învinge. Avea deja patruzeci și cinci de ani. Dacă ar ajun- ge la cincizeci ar fi destul. Apoi, moartea - dar altă moarte, nu cea de care avusese- ră parte toți ai săi - putea să-și ofere plă- cerea de a-1 lua. N-ar mai fi avut nicio în- semnătate. își dublă grija și vigilența. Dar, în același timp, nu dorea ca starea de perpetuă con- sternare, acea manieră de a se supraveghea clipă de clipă să devină nocive. își propuse, în cele din urmă, să se prefacă în fața lui că nu se mai gândește deloc la asta. Prin ur- mare, încet, încet, vorbe precum „E cald“ sau chiar „Ce vreme frumoasă¹¹ îi veneau de la sine pe buze, fără să se gândească la ele, singure, singurele, și nu fiindcă ar fi vrut să le rostească pentru a auzi dacă vocea nu-i răgușise cu totul. Se învârtea prin vastele încăperi goale ale vechii lor case, legănându-și ciucurele de la căciulița de catifea și fluierând. Micuța doamnă Fanny, îngrijitoarea, ca- re nu se simțea încă bătrână și care, în anii cei mulți de când lucra în casa asta, nu reu- șise să-și scoată din minte că stăpânul avea planuri în ce-o privește, dar, din timiditate, nu știa cum să i le mărturisească, văzându-1 învârtindu-se astfel prin casă, îi zâmbi și îl întrebă: - Micul nostru domn are nevoie de ceva? Marco Picotti o privi de sus în jos și îi răspunse sec: - Nu, de nimic. Șterge-ți nasul. Doamna Fanny se răsuci toată și spuse: - înțeleg, înțeleg... Domnia Ta mă cerți fiindcă mă iubești. - Nu iubesc pe nimeni! strigă el cu ochii ieșiți din orbite. Ți-am spus să-ți ștergi nasul fiindcă prizezi tutun! Și când prizezi tutun nu simți când îți atârnă mucii din nas. îi întoarse spatele și se puse din nou pe fluierat, clătinându-și ciucurele și învârtin- du-se prin casă. Intr-o zi, văduva fratelui său avu proasta inspirație de a-i face o vizită. - Fie-ți milă, nu! îi strigă el, acoperin- du-șî fața cu mâinile ca să n-o vadă plân- gând astfel, îmbrăcată în negru. Pleacă, pleacă! Și, pentru Dumnezeu, să nu mai vii să mă vezi! Vrei să mă omori? Te conjur, pleacă imediat! Nu te pot vedea, nu te pot vedea îl Un adevărat atentat i se păru vizita asta. Ce-o fi având ea în cap? Că el nu se gândea decât la fratele lui? La asta se gândea, da, la asta..., dar se prefăcea că nu se gândește fiindcă nu trebuia s-o facă, nu mai trebuia s-o facă! Intr-o bună zi, se simți rău. Iar noaptea, iarăși, trezindu-se, avu o criză teribilă de plâns de.care dimineața se prefăcu căj nu-și mai amintește- Tot numai zâmbete din zori; fluiera ca o mierlă și din vreme în vreme: - E cald... Ce vreme bună... Când mustățile care îi rămăseseră cu în- căpățânare negrei începură a-i încărunți, ase- menea părului de la tâmple, în loc să se mâhnească, fu încântat, încântat foarte. Ftizia - cum al săi muriseră cu toții tineri - se lega, în mintea lui, de tinerețe. Cu cât se îndepărta mai tare de ea, cu atât se sim- țea mai în siguranță. Voia, trebuia să îm- bătrânească. Ura nu doar tinerețea, ci și tot ce se lega de ea: iubirea, primăvara. Ăsta era, o știa prea bine, anotimpul cel mai în- spăimântător pentru bolnavii de piept. Și o surdă iritare îl cuprindea la vederea copaci- lor din grădină plini de verdeață și de flori. Primăverile nu mai ieșea deloc din casă. După ce mânca, rămânea la masă și se amu- za cu clinchetul paharelor. Dacă doamna Fanny venea în fugă, atrasă de sunete ca fluturele de lampă, el o alunga cu vorbe grele. Sărmana doamnă Fanny! Era clar că stă- pânul ăsta acru n-o iubește. Și văzu și mai bine că așa stăteau lucrurile când se îmbol- năvi grav și fu dusă la spital să moară acolo. Marco Picotti fu trist numai fiindcă trebui să caute altă îngrijitoare. Și câte mai fu ne- voit să tot schimbe în câțiva ani! în cele din urmă, cum niciuna nu-i era pe plac și își râdeau toate de el, se resemnă să trăiască singur, să se descurce fără ajutor. Și împlini, astfel, șaizeci de ani. Tensiunea în care trăise atâta timp se spulberă într-o clipită. Marco Picotti se simțea împăcat. Scopul vieții sale fusese atins. Și acum? Acum putea să moară. Ah, da, să moa- ră, să moară: era dezgustat, îngrețoșat, îi fusese de ajuns, nu mai dorea decât asta! Ce putea să-i mai aducă lui viața? Fără vreun scop de atins, fără o datorie de împlinit: oboseală, plictis, năduf. începu să trăiască fără să mai țină seama de nicio regulă, trezindu-se mai devreme ca de obicei, ieșind serile, întâlnindu-se cu tot felul de oameni, mâncând de toate. își cam deranj ă stomacul, firea i se înăspri, suportă din ce în ce mai greu vederea celor care îl tot felicitau pentru sănătatea sa. Gândurile negre, dezgustul luară aseme- nea proporții că, în cele din urmă, fu con- vins că îi mai rămăsese ceva de făcut, nu știa încă prea bine ce, dar cu siguranță ceva care să-l elibereze de coșmarul ce nu înce- tase să-l apese. Nu ieșise învingător? Nu. Simțea că nu învinsese încă. Lucrul îi fu dezvăluit și probat de minu- ne de pasărea împăiată, dreaptă pe stinghia de papagal dintreicele două etajere. - Paie... Paie... , își spuse Marco Picotti în ziua aceea, privind-o. O smulse de pe stinghie, scoase un bri- feag din buzunar și îi despică burta. -Uite-le: paie, paie... își plimbă privirea prin încăpere, văzu vechile fotolii de piele falsă, divanul, și, cu același briceag, se puse să le spintece înve- litoarea, apoi, cu ambele mâini, să le scoată umplutura, cu o mască a zădărniciei și a dezgustului pe chip: - Uite, paie... paie... paie... Ce voia să spună? Păi, asta, și nimic mai mult. Se duse la birou, se așeză, trase ser- tarul, scoase un pistol și și-l fixă la tâmplă. Asta e. Singura cale de a ieși învingător. Când vestea sinuciderii lui Marco Picot- ti se răspândi în ținut, nimănui nu-i venise, la început, a crede, atât de mare era nepo- trivirea cu furoarea obtuză și încăpățâna- tă cu care se păstrase în viață până la bătrâ- nețe. Mulți dintre oameni, văzând fotoliile și divanul sfâșiate și golite, incapabili să înțeleagă atât sinuciderea, cât și devastarea mobilelor, bănuiră mai degrabă un asasinat și puseseră spintecările în seama mai multor hoți. Cea dintâi intrase la bănuieli autori- tatea judiciară: deschisese deja o anchetă și începuse cercetări. Printre nenumăratele probe, puseseră la loc de cinste pasărea împăiată și, ca și cum asta ar fi putut aduce oarecare lumină în anchetă, un brav ornitolog fu însărcinat să stabilească specia căreia îi aparținea pasărea. ■ Traducere de Laura Poantă, după Luigi Pirandello, L'uccello impagliato (din volumul în curs de apariție Rău de lună și alte povestiri) Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 37 Revista Apostrof se poate cumpăra în următoarele puncte de difuzare: Librăriile Humanitas • Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918, bl. M8-M10. • București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic- toriei, nr. 45. • Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității, nr. 4. • Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45. • Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6. • ORADEA, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, Bd. Re- publicii, nr. 5. • Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare, nr. 15, Galeriile „Viorel LascăC. • Rlmnicu-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr. 147, bloc D2, parter. • Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16. • Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Flori- mundMercy, nr. 1. • TIMIȘOARA, Librăria Humanitas „Joc Secund“, str. Lucian Blaga, nr. 2. Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj • str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central). • Calea Moților, nr. 3 (vizavi de Primărie). • Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel). • Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental). • str. Napoca, nr. 19. • Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi). • Piața Mărăști (stația de autobuz). • str. Fabricii, nr. 1. • str. Memorandumului, nr. 12. • str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“). • str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center). Librăria de Artă Gaudeamus Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3. Librăria Muzeului Literaturii Române SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12. Către cititorii revistei Apostrof Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statu- tului, Uniunea Scriitorilor din Ro- mânia nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea abonamentului, prin: 1. mandat poștal, pe adresa: Toroczkay-Lukâcs losif Fundația Culturală Apostrof Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750. 2. virament bancar, pe adresa: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj. Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio- teci din România, este de: • 12 lei pentru 3 luni, • 24 lei pentru 6 luni, • 48 lei pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere. Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de: • 10 euro sau 13 USD pentru 3 luni, • 20 euro sau 26 USD pentru 6 luni, • 40 euro sau 52 USD pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere par avion. Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Conturi bancare: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) RO73BRDE130SV06534401300 (euro) RO58BRDE130SV06674381300 (USD), deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, swift: brderobu Cuprins • Cafe Apostrof • Evocări • Ancheta Apostrof: Comunismul pe înțelesul copiilor Comunismul și tranziția Iulian Boldea 3 Ultimii 35 de ani de comunism, primii 20 de ani de capitalism Marian Victor Buciu 4 Imperiul bolșevic Leo Butnaru 4 Fără regrete Sanda Cordoș 4 Wall Fall Street (amintiri impersonale) Bogdan Ghiu 5 Totul loan Mușlea 7 Coșmaruri din epoca de aur Elisabeta Pop 8 Toate iluziile au fost interzise Dan Stanca 9 Prapor comunizma Virgil Stanciu 9 (anchetă realizată de Marta Petreu și Ovidiu Pecican) • CU OCHIUL LIBER „Argintos gînd al pustiei..." Gelu lonescu 10 Vocația inteligenței Iulian Boldea 16 Pagini de carnet mai noi, mai vechi Ion Bogdan Lefter 28 Despre o „vîrstă a terorii" Ioana Crăiuțu 29 Magia povestitorului Constantina Raveca Buleu 30 Problemele personale ale poeziei Mihaela Ursa 31 • Poeme • Puncte de reper Ion Zubașcu 11 40 de ani cu Ars Nova Ștefan Angi 12 Bianca (fragment dintr-o evocare) Nicolae Balotă 26 • Cronica literară „Fiecare loc își cheamă proza..." Irina Petraș 14 Apocalipsa după Simuț (fiul) Ștefan Borbely 15 • Dosar: Constantin Noica 100 Noica și utopia recunoașterii Marta Petreu 17 Noica și noicienii Ovidiu Pecican 23 • Ospățul filosofilor Curaj și angoasă la Paul Tillich Ștefan Bolea 32 Bianca (fragment dintr-o evocare) Nicolae Balotă 26 • Avangarda rusă Vreau să mănânc Leonid Cernov 33 (traducere și antologie de Leo Butnaru) • Cronică teatrală Livada de vișini - o continuare Ion M. Tomuș 34 • Biblioteci În aer liber L'hymme 31, L'hymme 40 Sorin Mărculescu 35 (traduit en frangais par Ed Pastenague) Pasărea împăiată Luigi Pirandei Io 36 (traducere de Laura Poantă) 38 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: Colecția „Filosofic contemporană" • Gabriel Marcel, A fi și a avea traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei Colecția „Filosofic modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Filosofic extrem-contemporană" • JURGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER, Dialectica secularizării: Despre rațiune și religie, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p. 20 lei • Joseph Ratzinger, Europa în criza Culturilor, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p. 15 lei Colecția „Filosofic medievală" • Sf. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumgarten, 1998, 162 p. 3,50 lei Colecția „Filosofia religiei" • Henry Corbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 4 lei Colecția „Filosofic românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, ediție gîndită și ak ătuită de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p. 8 lei • D. D. Roșca, Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 138 p. 3,50 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu, 2000, 132 p. 5 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 8,75 lei Colecția „lanus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 15 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2006, 202 p. 1 5 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 10 lei • Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 4 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 4 lei • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei • Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. 7,50 lei • Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară": Scurtă istorie a Clujului și a monumentelor sale, volum ilustrat cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 188 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li, 2006, 132 p. 20 lei Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei Eugen Pavel, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei Irina Petraș, Teoria literaturii: Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei Scriitorul și trupul său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 7 lei APOSTROF Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 160 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei • I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei • Ludovica Rebreanu, Adio pînă la a doua Venire: Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Malița, 1998, 288 p. 5 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru): Aforisme, prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 6,30 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 7,50 lei • Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899), traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt- înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu (în colaborare cu Editura Polirom) 2009, 83 p. + ilustrații Colecția „Istoria filosofici" • Constantin Rădulescu-Motru, F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 15 lei Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (le puteți comanda la www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul și Margareta, ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2008,128 p. 19,90 lei REDACȚIA: Marta Petreu (redactor-șef) Lukâcs Jozsef Virgil Leon Ana Salomia Cornea Irina Petraș Tehnoredactare: Fogarasi Edith Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Ana Pop (contabilitate) EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof Revista apare cu sprijinul: □ Fondului Cultural Național □ Consiliului Local și al Primăriei Cluj-Napoca ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22 cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 • Revista apostrof figurează în Lista-catalog a publicațiilor interne, editată de rodipet sa, la poziția 4251. Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. issn 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a Asociației Revistelor, Imprimerii- lor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recu- noscută de Ministerul Culturii și Cultelor. Tiparul: Centrul de Presă Reformat Unica responsabilitate a revis- tei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Respon- sabilitatea pentru conținutul fi- ecărui text aparține, în exclu- sivitate, autorului. Apostrof Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XX, nr. 12 (235), 2009 • 39