Drept la replică al Uniunii Scriitorilor față de un text apărut în revista Cultura IN LEGĂTURĂ cu textul apărut în revista Cultura, semnat de domnul Mihai lovănel și referitor la indemnizația președintelui Uniunii Scriitorilor din România, dorim să facem următoarele observații lămuritoare: nu regretăm că domnul Mihai lovănel nu este membru al USR ca să cunoască din interior situația, dar ne pare rău de faptul că Domnia Sa, fără o minimă documentare, atribuie indemnizației președintelui USR o sumă fabuloasă (în euro!), care ar acoperi retribuția tuturor funcționarilor din conducerea USR, plus costul facturilor de electricitate și apă plătite de numita Uniune. Chiar dacă indemnizația președintelui USR ar fi atît de mare cît pre- zumă eronat dl lovănel, stabilirea cuantumului ei nu ar fi de com- petența nimănui din afara USR. Uniunea Scriitorilor este o organi- zație neguvernamentală și nonprofitabilă, care se administrează singură, fără nicio ingerință și, din păcate, fără nicio subvenție. Promitem că, în cazul în care vom dori o discuție publică despre retribuțiile redactorilor revistei Cultura și despre sursele mai mult sau mai puțin avuabile ale acestora, ne vom documenta mai bine decît a făcut-o domnul lovănel în legătură cu Uniunea noastră. ■ Conducerea Uniunii Scriitorilor din România Locuirea cu stil La Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor a fost lansat joi, 1 octom- brie 2009, proiectul Locuirea cu stil. Filiala intenționează să rea- lizeze inventarul caselor din Cluj și din județul Cluj în care au locuit personalități ale vieții culturale naționale și locale. în vederea rea- lizării proiectului, conducerea filialei îi invită pe cei interesați să tri- mită adrese și fotografii ale acestor case. Volumul va cuprinde și clă- dirile sau locurile pe unde au trecut mari personalități culturale. Cu prilejul lansării proiectului, a fost prezentat volumul Clujul in ritm de vals imperial, de Radu Constantinescu. Au vorbit Irina Petraș, Constantin Cubleșan, Cornel Țăranu și mulți alții. Alegeri la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor (17 septembrie) Președintele Filialei Cluj a USR: Irina Petraș Comitetul jilialei 1. Doina Cetea (vicepreședinte) 2. Ion Cristofor 3. Mihai Dragolea 4. Ovidiu Pecican 5. Ion Vartic 6. ZsOLT KARĂCSONYI (coordonatorul Departamentului pentru minorități) 7. Ioan PlNTEA (coordonatorul Reprezentanței Est) 8. George VULTURESCU (coordonatorul Reprezentanței Nord) Consiliul usr 1. Irina Petraș (membru cu drept de vot din oficiu, ca președinte) 2. Doina Cetea 3. Mircea Opriță 4. Ovidiu Pecican 5. Marta Petreu 6. Adrian Popescu 7. George Vulturescu 8. ISTVĂN Szilăgyi (loc acordat suplimentar, pentru mino- rități) La conferința de alegeri de la Cluj au fost de față președin- tele USR, domnul ambasador UNESCO Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Irina Horea și Gheorghe Istrate. Clujul va fi reprezentat la Conferința Națională din noiem- brie de 47 de delegați. ■ Premiile Asociației Scriitorilor București pe anul 2008 IN ZIUA de 15 septembrie 2009, juriul, compus din Eugen Simion, Dan Cristea, Alex Ștefănescu, Tudorel Urian și Radu Voinescu, a hotărât laureații premiilor pentru cărți apărute în 2008. Proză Dan STANCA, Cei calzi și cei reci (Editura Cartea Românească) Poezie Mihail Gălățanu, Poeme amniotice (Editura Limes) Mariana Filimon, Iarba de mare (Editura Nouă) Critică Traian T. Coșovei, Poeții marilor orașe (Editura Muzeul Literaturii Române) OciAVIAN SOVIANY, Apocaliptica textului (Editura Palimpsest) Traduceri din literatura universală Geo Vasile -Lotpobardul de Marco Salvador (Editura Polirom) Iulia Baran - Cintece de toamnă de Ruy Câmara (Editura Curtea Veche) Ccpii și tineret Sânziana Popescu, Călătoria lui Vladpe Celălalt lămm (Editura MediaMorphosis) Premiul ipecial Janina Ianoși, pentru traducerea volumului Proză de Marina Țvtaieva (Editura Ideea Europeană) Debut Cătălina Cadinoiu, Nuferii mor in cadă (Editura Cartea Românească) Oana Soare, Petru Dumitriu & Petru Dumitriu (Editura Academiei) Premiul Cpera Omnia Ileana Mălăncioiu Juriul a hotărît ca premiul pentru dramaturgie să nu se acor- de în acest an. 2 • APOSTROF Ancheta APOSTROF Cum stați cu banii? Ce urmări ave asupra situației dvs. financiare, și deci asupra standardului dvs. de viața, faptul ca ați scris și scrieți cărți și colaborați la reviste? M. P. „Cînd ai bani în buzunar..." Adrian Alui Gheorghe N-AM DISPREȚUIT niciodată banii, tocmai pentru că nu prea am avut ce disprețul! Mi-ar plăcea să am toți banii lumii la un loc, în contul meu, ca să-i disprețuiesc ple- nar, deplin, definitiv. Neavîndu-i pe toți deodată, trebuie să mă chinui să-i dispre- țuiesc pe rînd, monedă cu monedă, banc- notă cu bancnotă, chenzină cu chenzină. • La Teatrul Național din Cluj-Napoca, sîmbătă, 3 octombrie, a avut loc deschiderea stagiunii, cu premiera spectacolului Noaptea Walpurgiei, de Venedikt Erofeev, în regia lui Mihai Măniuțiu. Foto: Nicu Cherciu Cred că o duc prost, din punct de vede- re financiar, dar nu-mi dau seama. Nedîn- du-mi seama, mă amăgesc că e bine. Rău e că, optimist fiind, îi mai amăgesc și pe alții. Aș vrea să am banii necesari ca să cum- păr ziua de ieri, ca să-mi rămînă definitiv. Și ziua de alaltăieri. Și celelalte zile trecute. Abia asta ar da valoare banilor. Să cumperi cu ei clipe viitoare? E inutil, ele vin oricum, pe gratis. După ce am încercat toate voluptățile sărăciei nemăsurate, aș încerca și toate vo- luptățile bogăției nemăsurate. Intimitatea mea e foarte bogată, mai puțin bogată mi-e „externitatea“ {există așa cuvint? cred că ar trebui să existe ca antonim al inti- mității! părerea mea!). Oricum, rămîn la ideea că Dumnezeu (sau diavolul? Doamne ferește!) ar trebui să orienteze banii numai spre oamenii cu imaginație, artiștii de exemplu, care ar ști cum să-i cheltuiască cu folos. Că trebuie să existe și o artă a risipirii banilor, nu-i așa? Visez uneori, la modul tîmpit, că am cîștigat foarte mulți bani printr-un concurs de împrejurări. Apoi mă enervez eu pe mi- ne însumi, pentru că în cîteva clipe fac o mulțime de acte de generozitate către lu- mea din jur, care mă lasă complet lefter. O iau de la capăt cu sărăcia, după ce „i-am re- zolvat“ pe toți cei din jur. Probabil că sînt vanitos mai mult decît zgîrcit, ceea ce nu ar fi chiar așa de rău în ordinea păcatelor omenești, după propria clasificare. Am cetit undeva, cîndva, un text atri- buit unui poet sud-american, poate Nica- nor Parra (!?), care acoperă cum nu se poate mai bine lipsa noastră de inspirație în atra- gerea banilor. E un fel de lamentație vioaie a vulpii în preajma strugurilor copți și dulci la care nu ajunge. Iată textul: „Cu banii poți să cumperi:/ un pat, dar nu și som- nul,/ cărți, dar nu și deșteptăciunea,/ mîn- căruri alese, dar nu și pofta,/ haine, dar nu și frumusețea,/ o casă, dar nu și familie,/ medicamentele, dar nu și sănătatea,/ luxul, dar nu și cultura,/ distracția, dar nu și bu- curia,/ colegi, dar nu și prieteni,/ laude, dar nu și respect...// Desigur, se pot cumpăra multe lucruri/ cu banii...! / Dar tu încearcă să ai ceea ce nu se poate obține/ cu prețul banilor“. I-aș răspunde cu o replică din paremio- logia românească: „Cînd ai bani în buzunar ești mîndru, ești frumos și cînți și bine!“ Care e relația dintre scris și bani? Cred că, în ce ne privește, ca scriitori români, una extrem de slabă. Scriitorul român nu se vinde, nu se cumpără, se părăduiește. Faptul că scriitorul român acceptă să scrie în o mulțime de reviste fără să pretindă „un leu moral“ îl plasează în categoria fraierilor dovediți. Dacă m-ar pune cineva să carac- terizez rapid, din această perspectivă, pe scriitorul român de azi, aș spune că e un salahor care lucrează fără plată la o con- strucție care nu are niciun plan arhitectu- ral; care își admiră partea lui de zid cu atîta zel, incit nu bagă de seamă palma de con- strucție a vecinului; care dacă i se dărîmă partea „de operă“, dă vina pe umbra pă- sărilor călătoare; iar dacă își ratează, în final, construcția, spune, aranjînd gulerul Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 3 paharului cu bere: Am ratat totul, dar, față de alții, măcar am avut ce rata! Dacă aș fi cîștigat cîte un ban pentru fiecare cuvînt scris, aș fi fost mai bogat decît șeicul din Brunei. Dacă aș fi cîștigat cîte un ban pentru fiecare propoziție, l-aș fi bătut la conturi pe Bill Gates. Dacă aș fi cîștigat cîte un leu pentru fiecare frază scrisă în viața asta, îl puneam azi pe Adrian Năstase să-mi numere con- turile, după ce-și termina de numărat ouă- le. La un moment dat, convins că fură la numărătoare, l-aș fi pus să le renumere! Și ouăle, și conturile! Vad poeți afaceriști care, între două fac- turi, număratul „cheșului“ și distribuțiile de mărfuri sau alte atribuții mercantile, se apucă să mimeze poezia, melancholia, să vorbească despre sărăcia poetului, despre nefericirea lumii și despre toată recuzita poeticească arhicunoscută. Nu-i cred. Sînt ca niște ciubucari literari care se întind samavolnic (sau doar păcătos-nostagicf și în teritoriul cast al poeziei, care nu pro- duce bani, ci doar virtute. Cînd Arthur Rimbaud s-a apucat de afaceri cu arme și droguri (că nu apărusem încă produsele chi- nezești!) în deșertul Africii, s-a lăsat com- plet de poezie! Ce ar fi fost ca autorul Ilu- minărilor, după o frază de genul „Societe, tout est retabli: - Ies oigied Pleurent leur an- cien mie aux anciens lupanars:/ Et Ies gaz en delire, aux murailles mgies, / Flambent sini- strement vers Ies azurs blafards!“ (L’oigie parisienne ou Paris se repeuple), să se apuce să facă „bilanțul contabil“ la vînzările de peste zi?! Și ca să extrapolez puțin, pot spune că sînt unele meserii care se potrivesc poetu- • Scenă din spectacolul Noaptea Walputgiei. Foto: Nicu Cherciu lui, scriitorului. Sînt cele din „panopliacc lui Socrate, din Dialcguri: atlet, politician, profesor, retor, actor, cultivator de viță-de- vie, degustător de vinuri, strateg la vînăto- rile de cerbi, magician etc. Societatea românească pare să fie pro- fund poetică, incoerența ei, la toate nive- lurile, la toate capitolele, se datorează spiritului depistat de pe vremuri, încă de pe vremea lui Alecsandri, acela care recu- noștea că românul, în loc să fie neamț, e cam poet. Adică, neserios. Din această per- spectivă, România e un fel de Tibet al Eu- ropei, locul în care orice este posibil. E o oază a speranței că pînă la ceruri nu e decît un pas, care nu e greu de făcut, numai că piciorul care trebuie să-l facă e, momentan, anchilozat. ■ Piatra-Neamț, 16 septembrie 2009 Numai pierzând se câștigă Paul Aretzu SUNT LUCRURI mai importante decât banii. Când nu-i am, nu sufăr. Nu prea am știut vreodată câți bani am avut, câți am cheltuit. Sunt lipsit de simț practic. De mine s-au ocupat alții, părinții, soția, sta- tul. Eu nu am învățat, până acum, să fo- losesc un cârd. Am avut întotdeauna ce mânca și cu ce să mă îmbrac. Uneori s-a întâmplat să primesc haine cadou, sau po- meni, când aveam nevoie. Am dat și eu de pomană. Nu am pretenții curente prea mari. Mâncarea mă interesează ca nutriment. Mi-am dat seama că fărâma de anafură de dimineața este o hrană ideală și o iau de la biserică. Nu prea circul. Vreau să spun că drumurile nu mă costă mult. Marian, fratele meu, mi-a oferit, în urmă cu doi ani, o călătorie în Grecia. A fost prima ieșire, un eveniment. Dar sunt oameni care pot trăi și fără să plece din localitatea lor. în viață te poți dispensa de orice. Adică poți să tră- iești cu minimum necesar. De fapt, ar tre- bui să trăim mai mult înăuntru și mai puțin în afară. Iar, cu vremea, să ne mutăm defi- nitiv înăuntru. Am citit în memorialistica lui Petre Pandrea că, atunci când nu avea niciun venit, și nici ce mânca, s-a apucat să-și cultive grădina de la țară. Săpa, semăna, plivea, uda, recolta. Punea straturi cu or- ceag, cu roșii, ardei, cartofi. Era mai inde- pendent ca oricând. Pâinea cea de toate zile- le este un fel de mană, suficientă pentru a sătura. Dumnezeu are întotdeauna grijă de noi. La muntele Athos, călugării se întrec în privința slăbiciunii fizice, dovadă a asce- tismului. Ca să înțelegi lumea ai nevoie de altele, de credință, de cumpătare, de minte, de suflet. E drept că îmi place să-mi cum- păr cărți, Biblii, dicționare (unele prea scumpe), studii de tot felul. Mi se mai dau cadou. Dar există și biblioteci. Fără îndoială că avem nevoie de lumina becului, de apa de băut și de spălat, de căl- dură iarna. Am auzit despre oameni morți de frig. Nu sunt dependent de ceva, de aceea nu mi se pare că-mi lipsește ceva. Cred că lucrul cel mai important este efor- tul nostru de a ne spiritualiza. Este greu și este ușor să faci aceasta. Trebuie să înveți să renunți fără regrete. Numai pierzând se câștigă. îmi pare rău de lacomi, de vicleni, de egoiști, de orgolioși. Ei și-au asumat o povară, un efort care nu are sfârșit și care erodează. Dumnezeu ne-a dat leafa la naș- tere: viață, minte, simțuri, lumea din jur. Pentru bani se poate omorî, se poate vinde sufletul, se vinde corpul. Sunt multe personalități azi care, dacă n-ar avea bani, n-ar însemna nimic. Cum să spun, când vi- ne vorba de situația mea financiară, nici nu mă laud, nici nu mă plâng, și poate că, așa cum m-am învățat cu puțin, m-aș învăța și cu mai mult. Regret vremea copilăriei când hotărâm că frunzele sunt bani. Luam o creangă din pom și eram bogat. N-aș vrea să fiu fariseu, nu-mi dau sala- riul la săraci, nu-mi împart cămașa cu se- menul mai nevoiaș, nu-mi dau pantofii ce- lui desculț. Sufăr pentru aceștia, îi ajut cu ce pot. Știu că e greu să nu ai ce să mă- nânci, să nu-ți poți hrăni copiii, că e umi- litor să fii sărac. Nu mă plâng de lipsuri, cât am îmi ajunge, mă mulțumesc cu puțin. Aceasta este însă o poziție care mă privește numai pe mine. Odată, neavând niciun ban, i-am dat unui cerșetor un covrig. S-a supărat și l-a aruncat. La o predică, am au- zit un preot spunând că poți da sentimen- te, sfaturi sau vorbe bune, că poți mângâia, că poți aduce un rătăcit pe calea cea bună. Pomana poate fi materială, dar și spirituală. Dar azi trăim sub semnul banului. Dacă nu dai bani, nu obții zâmbete, mângâieri, bunăvoință. Pe gratis nu prea ai parte de iubire. Pe gratis ești dat afară, ești privit cu dispreț, ești ignorat. Cum dai ceva, se schimbă lucrurile. Este o vreme când nu bunăstarea, ci morala este în cumpănă. 4 • APOSTROF Sobru și sumbru PARADOXAL - PENTRU cineva care, cea mai mare parte a vieții, a fost ceea ce pe vremuri se numea „scriitor pe picior“, adică un scriitor care trăiește numai din scris -, n-am reușit niciodată să fac o legătură lo- gică între actul scrisului și cel al supravie- țuirii. Poate pentru că, înainte de a fi o con- secință a lipsei banilor, austeritatea vieții a fost o condiție a scrisului. Am crescut și m-am format într-o perioadă în care banii aveau infinit mai puțină importanță decât acum, iar atunci când lucrurile s-au schim- bat, eu nu aveam cum și de ce să mă schimb. Am trăit modest, cu venituri minime și nesigure (pentru că nu era niciodată sigur dacă o carte scrisă va fi și tipărită, și deci și retribuită), dar, pe lângă atâtea alte laturi cu adevărat dramatice ale vieții, n-am re- simțit niciodată condiția materială ca pe o dramă. Atunci când câte un premiu ar fi putut să schimbe pentru un timp nivelul subzistenței, am preferat să îl transformăm în călătorii de cunoaștere care, pentru a pu- tea fi întinse la maximum, se desfășurau în condiții de o severitate ce, privită retrospec- tiv, apare de-a dreptul masochistă. După ’89, un întreg deceniu am scris foarte puțin, iar numeroasele reeditări mi-au fost onorate cel mult cu exemplare de autor. în ceea ce privește efervescența fizică, ea excludea posibilitatea unei salarizări. Țin minte că, prin ’92, mai multe luni ne fă- ceam cumpărăturile zilnice schimbând co- roane norvegiene, pentru că îmi apăruseră în Norvegia două cărți și erau singurii noș- tri bani din perioada respectivă, pe care o petreceam de dimineața până noaptea la Alianța Civică. De altfel, nici în străinătate, traducerile de poezie nu erau plătite de cele mai multe ori deloc, iar cele de proză aveau onorarii modeste, sub nivelul unui salariu lunar de intelectual, dar care, schimbate în leii de atunci, ne ajutau să supraviețuim. Dar nici astăzi, în România, nu mi s-a întâmplat să iau pe o carte - pe care o scriam întot- deauna în câțiva ani - mai mult de „un sala- riu mediu pe economiei Ceea ce este depar- te de a mi se părea firesc, dar ceea ce nu m-a împiedicat să refuz indemnizația de merit, care mi se părea un aranjament jignitor menit să compenseze lipsa unor drepturi. Pe acest fond sobru și mai curând sum- bru din punct de vedere financiar, dar aproape indiferent din punct de vedere psi- hologic, criza nu a adăugat nimic esențial. De altfel, sunt atât de obsedată că nu mai am destul timp, încât aproape nu observ că nu am destui bani. O profesie nerentabilă CUM STAU cu banii? Destul de bine. Dar nu din pricină că scriu și public cărți sau articole în reviste. Recunosc, recurg la diferite forme de investiții (dobânzi ban- care, asigurări de capitalizare, pensii priva- te sau acțiuni tranzacționare pe piața de capital) pentru a-mi spori, cât de cât, veni- turile provenite din profesia de dascăl uni- • Scenă din spectacolul Noaptea Walpurgiei. Foto: Nicu Cherciu versitar. în general, criza economico-finan- ciară reprezintă o posibilă amenințare (prin deprecierea și devalorizarea unor active, prin inflație și deficit comercial), dar, poate mai mult decât atât, reprezintă și o opor- tunitate. Oportunitatea de a cumpăra ief- tin diferite produse (de la mărfuri la pro- prietăți imobiliare sau acțiuni subevaluate ale unor societăți listate pe bursă). Despre confortul material, nu pot să mă plâng; faptul că nu duc grija zilei de mâine repre- zintă certitudinea unui confort îndestulă- tor; pentru a putea citi, scrie, susține cursuri, în condiții acceptabile. în ce privește scri- sul, acesta a cc)ntribuit într-o măsură insig- nifiantă la confortul material de care vor- beam. Prea puține edituri oferă drepturi de autor pe măsura eforturilor pe care le pre- supune scrierea unei cărți, prea puține reviste de cultură mai oferă onorarii decen- te. Nu este, desigur, vina revistelor, con- fruntate, la rândul lor, cu dificultăți finan- ciare insurmontabile, care le aduc în pragul falimentului. Dacă s-ar hotărî să trăiască numai din scris, nu știu câți dintre scriito- rii români de azi ar putea supraviețui. Cu câteva excepții pe care le știm, ale unor scriitori editați în tiraje de masă, promovați prin campanii inteligente de marketing și, ca atare, recompensați cu drepturi de autor pe măsură (Cărtărescu etc.), marea majori- tate a scriitorilor ar eșua, financiar vorbind, dacă nu ar mai avea o slujbă. Cea mai defa- vorizată profesie din România este aceea de scriitor. E o profesie neremunerată, căreia nu i se acordă sporuri, de stres, de toxici- tate sau de alt tip, e o profesie minată de imprevizibilul și de inefabilul inspirației, o profesie căreia statul român nu îi acordă nici cea mai mică atenție. Ea nici măcar nu apare în noua grilă de salarizare a bugeta- rilor. E, ca să spun așa, o profesie care nu există în cadrul legal al salarizării, în ciuda faptului că e exercitată de atâția vânători de absolut și de himere. Niciodată nu a fost altfel și, pesemne, niciodată nu va fi altfel. E o profesie total nerentabilă, o profesie ce nu îți poate asigura traiul cotidian, dar pe care, odată ce ai deprins-o, nu o mai poți abandona. îi rămâi prizonier toată viața. E o profesie care se transformă, încet-încet, în metabolism propriu, luând, ascultătoa- re, forma destinului și a făpturii tale. „Abia mă țin pe linia de plutire" DACĂ E strop de adevăr în ce se spune (dar e chiar mai mult de un strop de... dohot), că în societatea noastră un grup nu prea mare de indivizi are totul, iar ceilalți - restul, nu încape îndoială că majoritatea scriitorilor fac parte din a doua categorie. Cu excepția colegilor care au trecut la busi- ness sau care, extraliterar, au joburi ce le aduc venituri serioase. Bineînțeles, câștigu- rile extraliterare asigură confortul socio- domestic cotidian, dar, inerent, produc și... (dis) confortul scriitoricesc. Pentru că lite- ratura e geloasă, nu? I Ea nu dorește să îm- partă harul, inspirația, timpul și spațiul cu alte preocupări și modalități de a (supra)- viețui ale scriitorilor... Iar criza care a afectat lumea, în gene- ral, nu putea să ocolească și lumile mai mici în care creează și pe care le creează scriitorii. Și aici mă voi referi la propriul exemplu. Acum un an, un coleg din Mos- cova, Evgheni Stepanov, care publică trei reviste și diriguiește tot atâtea edituri, găsise de cuviință să „internaționalizeze“ un chestionar cu tema scriitorul și criza fi- nanciară, lansat în revista Futurum art, întrebându-mă și pe mine cum simt efectele recesiunii. „Eu - îmi scria impacientat colegul din metropola rusă - abia mă țin pe linia de plutire.“ Ce aveam să-i răspund? Adevărul. Zic/ scriu: mie, ca unui obișnuit liber-profesionist, neimplicat în afaceri, care nu e nici tu patron de reviste, edituri, piv- nițe etc., care nu are pile printre politicieni, nici nu știu ce ar putea să (i) se întâmple. Mai să zic/scriu - optimist! - că, parcă, recesiunea nu are cum mă afecta... Insă adevărul și naivitatea-mi de la acel moment nu aveau să dureze prea mult, pentru că, într-o lună, în alta, în jumăta- te de an, mă pomenesc că unele volume personale sau pe care le-am tradus nu mai apar (la București sau Chișinău), nu că „la timp“, ci, în genere, nu se știe când vor ve- dea lumina de la capătul tunelului post- crizei (inerent, apare și un nou limbaj de A Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 5 lemn, nu?), chiar dacă pentru ele am con- tracte editoriale în regulă, iar pentru unele chiar mi s-au avansat 40 la sută din drep- turile de autor. Mă pomenesc că o revistă sau alta, din cele care, de bine, de rău, mai onorau prin oarece onorarii, anunță că, de- valizate de inflație și criză, nu mai au ele- mentara sumă pentru a plăti autorii... Dim- preună, aflăm trista veste că la tradiționalele și marile târguri de carte vânzările au scăzut cu circa 40 la sută față de cele din anii pre- criză... Bibliotecile nu-ți mai achiziționează cartea pe care, ca printr-o minune, ai reușit totuși să o editezi... Din aceleași motive sunt anulate edițiile unor festivaluri tradi- ționale, nu mai are loc programata (și visata) călătorie scriitoricească pe Dunăre, APLER-ul nu-și poate convoca membrii, premiile ajung tot mai simbolice, unele chiar... capotând în doar variantăpaper - cea a simplisimei diplome etc... Prin urmare, cum să stai tu cu banii, optimistule scriitor român?... No com- ment... Iar în Interriverania prutonistreană, alias Republica Moldova, de unde răspund, dezastrul generalizat pur și simplu - și dra- matic! - nenorocește multă lume, nefiind cruțați nici scriitorii. între Prut și Nistru, dar și în dreapta Prutului (care sperăm să nu ajungă o apă a sâmbetei...), scriitorul nu se poate aștepta să fie cruțat de niciun fel de criză. Financiară sau de nervi, inter- astrală, mondială sau național-socială. De altfel, ca și iubiții și tot mai puținii săi cititori... Nimic... totul... Renunțarea la dorință înseamnă suprimarea suferinței.“ Din cîte-au fost, doar două au rămas: cea de-a vedea cultură și-a scrie. După ce-am pierdut-o și pe Mama, am început să călătoresc. în fie- care vacanță de vară plec, pe banii mei, în- tr-o țară străină. Au fost ani cînd am văzut și două, dacă au fost mai aproape. Am avut și „norocul" să devin vegetariană. Binecu- vîntate fie bolile! Plante care cresc sălbatic, legumele și zarzavaturile cultivate și îngriji- te de mine, fructele pomilor - deja rodesc și cei pe care i-am plantat eu - formează hrana mea. Odăile gem de mireasma plan- telor medicinale, pentru care am deja ochiul format. Mașină n-am, locuiesc în casa părinților. Leafa de dascăl mi-a fost suficientă pentru a vedea, cu grup organi- zat și ghid, din 1995: Italia, Grecia, Fran- ța, Anglia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Spania, Portugalia, Coasta de Azur, Andorra, Gibraltar, Germania, Aus- tria, Belgia, Luxemburg, Olanda, Turcia, Rodos, Creta, Santorini, Spinalonga, Mal- ta, Sicilia, Corfu, Elveția, Croația, Rusia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Liechtenstein, Capri, Monaco, Suomenlinna, India, Nepal, China, Tibet, Israel, Egipt. Nimic nu am, totul mi-e de prisos. Poezia e oxigenul. Declarația de impunere STAU PROST, normal! Universitar, buge- tar, scriitor pe deasupra. Muncesc 24 de ore pe zi să întrețin o familie de trei per- soane umane și o pisică. Creangă e proto- tipul scriitorului cînd bine zicea că sărac ca anul ăsta, anul trecut și ca de cînd se știe n-a fost! Dar adevărata bogăție stă în altă parte, sigur nu în bani, și dacă aș fi avut prea mulți bani aș fi riscat să o pierd. Faptul că scriu îmi aduce cîte ceva la declarația de impunere. De cînd am renun- țat la televiziune și la gazetărie, venitul pe partea scrisului a mai scăzut. Conform numitei declarații, cam o treime din veni- turi se strîng din activități literare sau semi- literare (evaluări, jurii etc.). Deși sînt conf. la o facultate de construcții, nu mi-am scos patalama de expert, care, ipotetic, mi-ar aduce mai mulți bani, dar care sigur mi-ar lua mult din timpul pentru scris și citit. Adevărata bogăție e să faci ce-ți place și cu cine îți place. Așa munca pare supor- tabilă pentru mine. Altfel nu. Scrisul, o artă săracă Radu Pavel Gheo A DEVENIT deja un loc comun să asoci- ezi artistul cu sărăcia materială, să-l ci- tezi reflex pe Eminescu - „Poezie, sărăcie" (nu de alta, dar „Proză, sărăcie", „Eseu, sărăcie" sau „Publicistică, sărăcie" nu rimea- ză). Dar cam așa stau lucrurile. Nu cunosc niciun scriitor român care să trăiască exclu- siv din drepturile de autor sau măcar să supraviețuiască din ele. Un scriitor fără slujbă și fără salariu fix e automat un om sărac. Generalizez ca să nu folosesc direct per- soana întîi, cazul particular, exemplul pro- priu, ca să nu dau impresia că mă lamentez. Nici nu mă lamentez: ca orice scriitor ro- mân, mi-am asumat condiția presupusă axiomatic. în România, scrisul e o artă săracă și devine tot mai săracă, odată cu reducerea numărului de cititori. Cara- ghios e și faptul că, în ciuda diferenței ca- re se face uneori între literatura pentru elite și cea pentru publicul larg, în România nu se poate scrie nici măcar literatură comercială, căci pentru scriitorul autohton nu există „public larg". Un tiraj de zece- cincisprezece mii de exemplare vîndute dintr-un volum personal e un ideal rare- ori atins la noi, fapt cu atît mai trist cu cît nici măcar un asemenea tiraj nu ar asigura supraviețuirea scriitorului presupus de succes, de vreme ce o carte bine scrisă și bine construită impune cîțiva ani de mun- că. Traducerile, bursele oferite de diverse instituții din străinătate, lecturile publice (tot în străinătate) sînt o sursă de supra- viețuire mult mai bună decît ceea ce oferă spațiul cultural românesc. Personal, scriu pentru că am ceva de spus. Scriu și încerc să public cînd vreau să povestesc și să farmec cititorul, într-un act de seducție bine-cunoscut și vechi de cînd literatura, în care căsătoria dintre operă și cititor e una din iubire, și nu din interes material. Sigur, mi-ar plăcea să trăiesc din scris - din drepturi de autor. Ce scriitor nu și-ar dori asta? Sau măcar să simt că veniturile din scris contează suficient de mult. Nu e cazul - cel puțin azi, acum, în situația ac- tuală. Dacă n-aș mai scrie și n-aș mai pu- blica, bugetul meu nu s-ar resimți cine știe ce. Cu traducerile în schimb e altă poveste: dintr-o traducere mai consistentă, făcută în cîteva luni, pot cîștiga mai mult decît din- tr-un volum personal, la care am lucrat doi- trei-patru ani. Ca să mă flatez, aș putea spune că și traducerea e un act de creație. Da, e, într-o oarecare măsură. Dar nu e același lucru cu creația propriu-zisă - cea din care nu se poate trăi. Asta a fost poliloghia culturală. Un răspuns sincer și scurt ar fi sunat cam așa: faptul că public cărți și colaborez la revistele de cultură îmi asigură pîinea cea de toate zilele. Doar pîinea. Pentru cele- lalte muncesc mai mult și gîndesc mai puțin. Prost, ma chere Florin laru PROST, MA chere. Și cu asta am spus totul! Nokia, Blackberry și Horia IN CE mă privește, stau foarte bine cu ba- nii. Genial. Ca Statele Unite. O țară ex- trem de bogată, dar plină de datorii. E ora unu la amiază. A treia zi de sluj- bă după vacanță. Stau pe terasa Coffee Hours, în spatele Universității. De ce tocmai acolo? Pentru impecabila rețea wireless a UBB-ului, ne- codată, care bate până aici. Beau o bere Stella Artois fără alcool (pentru cunos- cători, cea mai scumpă dintre berile fără alcool la sticlă din România). Fumez Dun- hill albastru lung. Beau cafea Illy Am două telefoane scumpe pe masă, ca oamenii de afaceri români și fotbaliștii. Un Nokia N82 și un Blackberry Pearl 8110. Nokia are nu- măr de Orange, Blackberry-ul număr de Vodafone. Le țin pe masă, nu în geantă. De ce? Păi d-aia: Blackberry-ul e pus pe „silent". Totuși, trebuie să văd cine sună. Numărul Vodafone e „de reprezentare". Pe el pot suna studenții. Mama. Aia de la cablu. Aia de la internet. Aia de la telefoane. Aia de la Centrul Francez, că n-am dus cărțile. Și încă tot felul de alții. Agenda telefonului Blackberry e imensă. Am mulți prieteni. Foarte mulți. Dacă sună vreunul din ei, te- lefonul afișează numele, iar eu aș putea răspunde, chiar dacă telefonul nu sună; Blackbery-ul e deștept, are o luminiță roșie care clipește atunci când se-ntâmplă ceva: 6 • APOSTROF mail nou sau apel. Pe Blackberry sună doar Marta. Uneori Livius. Foarte rar, extrem de rar, ecranul Blackberry-ului afișează „Un- known number". Atunci e Andi, care sună din Germania de pe telefonul fix, creân- du-mi o stare de extremă confuzie și încur- cătură: pe de-o parte, bucuria de a-i auzi vocea, pe de alta gândul la nu știu care companie de telefoane germană, care îl usucă de bani pe prietenul meu cel mai bun atunci când sună în România pe mobil. Pe Blackberry mai sună Ema, secretara cate- drei, și atunci răspund grăbit, pentru că pe Ema o iubesc. Altcineva nu sună pe Black- berry, deși în agenda telefonului sunt me- morate vreo două sute de numere. Cu nu- me cu tot. Prieteni. Cunoștințe. Telefonul Blackberry are capacitatea de a stoca un nu- măr infinit de adrese. Eventual ăia enume- rați la început: UPC-ul, RDS-ul etc. Păi cine să și sune? Muri¹, care are număr de Oran- ge și care de altfel era la țară și culegea po- rumb, ieri când l-am sunat eu? Nu, Muri nu sună. Sau poate Sandu, cu care am băut o bere scurtă acum două seri, adică una, adică fără alcool, adică eu, cu pretextul mi- nimalist al unei imense sacoșe cu pătrunjel, leuștean, fasole și dovlecel, cu care Dom- nia Sa mă premiase în semn de nesfârșită prețuire, îndelung șlefuită în timp, via diverse tutunuri de pipă exotice, înainte de a evada rapid din Cluj spre vastele sale do- menii ot Mihăiești? Păi nu. Sandu nu sună, celebră fiind aversiunea sa față de aceste diabolice instrumente piuitoare, aversiu- ne ce se manifestă, cum spune cronicarul, prin repedea azvârlite, total sadică și extrem impulsivă, a unui asemenea obiect sunător, taman în miezul iazului de la Mihăiești, un- de multe cercuri se formară în apă... Tele- fonul îi fusese oferit din toată inima distin- sului prozator româno-texan, cu barbă nu patriarhală, ci aleatorie, și pălărie cumpă- rată taman de la târgul de vite din Săo Paulo... pe bune, on line... deci telefonul îi fusese oferit lui Sandu de către un ini- mos și generos prieten, evident cu cele mai nobile intenții, acela de a-1 repera pe tare dragul meu prieten în cele mai intime mo- mente ale vremelnicei sale existențe pămân- tene, și anume acelea când Domnia Sa își exersează talentele de pescar și explorator prin diferite zone rurale necartografiate din județul Cluj. Cam așa e cu Blackberry-ul. Desigur, mai sună și alții, diverși, desigur, se afișează și numele, dar atunci îmi întorc în cap gândul de cincizeci de ori înainte de a răspunde. De obicei e nu. Și acum telefonul Nokia N82. El e des- chis și foarte sunător, ba chiar se poate co- necta la pomenita rețea wireless a UBB-ului. Sau a primăriei, sau a barului Insomnia sau a cafenelei Out-wear etc. Pentru neofiți: pomenitele rețele sunt free. Telefonul No- kia are voie să sune când îl taie capul, la orice oră are el chef, ziua și noaptea. Și el știe să afișeze „Unknown number" și atunci înseamnă că e iar Andi din Germania sau Călinul canadian, ceea ce îmi provoacă, de- ja, o dublă încurcătură și confuzie. De talie multiculturală și globală. Numărul îl știe și Livius, dar el sună pe Blackberry, fiindcă are număr de Vodafone. De bună samă, numărul îl știe și Gabi, păi cum, adică Cojocaru, prieten drag, poet de taină și editor în ascensiune... Și, desigur: iubitul meu știe absolut toate numerele: de Voda- fone, de Orange, de Cosmote, de Romtele- com, de SER, de alea care sunt și care nu sunt... Insă nu sună niciodată. Apare. Exact. Știe și unde. Ca orologiul Big Ben. Dar oare de unde știe el unde să apară, fără ceas, fără telefon, Iară să se orienteze după nordul indicat de mușchiul copacilor? In funcție de calitatea luminii, poate... De doza de saturație prăfoasă din centrul Clujului? Oare de unde știe el unde să apa- ră, fără să vorbim? Cum știe el să mă găsească, la Coffee Hours, Insomnia, Out- wear sau poate la cafeneaua Băncii Transil- vania, de nu chiar la biserica reformată de pe Kogălniceanu? Oare iubitul meu are sub plete o placă de rețea wireless? Să nu uit însă. Extrem de important. Și Horia știe toate numerele. Absolut toate numerele. Numai că Horia sună doar pe telefonul Horia. Telefonul Horia e un Vo- dafone cu număr de fix, ce adesea piuie la ceas de seară, și pâlpâie și clipește din be- culețe, și se încălzește, ca o pasăre ținută în căușul palmei... Telefonul Horia stă în dreptul calculatorului, să fie la îndemână, la o adică... Oricând. Telefonul Horia mai știe un singur lucru: să apeleze la Diesel, firma de taxiuri. De ce însă acest lung excurs? Azi, 3 sep- tembrie, telefonul Nokia, telefonul Black- berry și telefonul Horia seamănă foarte tare între ele. O fi o chestie de compatibilitate de soft, ca și cablurile care intră în calcu- lator, toate de-un fel... Deci toate trei sunt neplătite. Funcționează însă, știu chiar să sune, să clipească și să cânte diverse cân- tecele vesele... Adevărată minune.... Revin. Stau pe terasa de la Coffee Hours. Azi s-au legat vreo cinci pagini din teză. Nu e mult. Dar nici chiar nimic. Am terminat cafeaua Illy. Fumez. Cuget. Sau șed? No’ numa’ șed. E bine. Ca Statele Unite. Azi am luat cu împrumut două sute de la un prieten conferențiar. îi cerusem patru. N-avea. N-avea. Te și miri... Cele două sute trebuie date mai departe. Dacă se poate până diseară. Dacă se poate chiar patru. Sunt plină de datorii. Până-n gât. Dar până-n gât. O sută Livius. O sută cin- cizeci mama. Cinzeci veterinar. I-a curățat ieri urechea cockerului Boby; i-a recoltat probe pentru antibiogramă. „Plătiți când se vindecă", a zis. El s-a oferit. Eu aveam ba- nii în buzunar. Probabil așa arătam. Asta e clinica veterinară de pe Brâncuși, fostă Gheorgheni, pe stânga. Cam trei minute de la Gente, pizzeria din Cipariu. Nu-i spun numele, că nu e voie. Sau poate e voie? Dacă e revistă literară se pune? Aia cu reclamă mascată? Habar n-am. Dacă se pune, taie fraza Marta. E clinica TRIVET, Brâncuși 54. Medicii Timen, Mereț, Mure- șan. Oricare. Nu contează. Aceeași idee: „Se vindecă". Vă spun eu, pe bune, mă pricep. Toată viața am avut câini. Așa deci. Suntem în trei. Banii intră-n paișpe. Sau poate nu? Mai am zece lei. Cash. Ba nu, mai am. Cinci lei pe cârd. Da’ ăia nu-mi servesc. Bancomat ticălos. Nu știe să numere decât de la zece în sus. Tâm- pit bancomat, dom’le... O fi o chestie din aia cu limbaj binar, 0 și 1, ca în progra- mare... în zece, adică imediat, adică înain- te de paișpe, o să fiu la București. La con- ferință. M-au im itat. Citez: Va rog să găsiți, atașat, invitația pentru con- ferința cu tema „Reglementareaprivind Inter- natul și rețelele numerice in Uniunea Eunpea- nă“, susținută de Domnul Olirier jApiot, director general al Consiliului Superior al Audiovizualului, joi, 10 septembrie 2009, la ora 17:00, la Institutul Eunpean din Româ- nia, București; această conferință este or- ganizată de către Ambasada Franței în România, în colaborare cu Institutul Euro- pean din România (IER) și va fi cea de a șaptesprezecea conferință din ciclul „Fran- ța/ România: împreună în Europa". La București? Dar cum? Poate prin wireless... Sau prin teleportare... Cu zece lei... da, e OK, ține cu zece lei... da’ nu- ma’ cu personalul... Cu nașul... Cu ac- celeratul nu prea mai îmi convine, deși e frumos... Și gratis... Ultima dată, acum trei ani, venind de la Sighișoara, domnu’ nașu’ m-a invitat politicos să cobor... Pe peron... în Teiuș... La trei dimineața... Păi sigur că politicos... Ce, nu sunt eu o doamnă? Așa deci... în zece, la București... Oricum... Cred că totuși pe wireless... Am eu o slăbiciune... Oare ce mai e până în paișpe? Păi e... asta e chiar grav. Nașpa. Nașpa rău. Asta n-am cum s-o ridic. Rever, minge pe dreapta, scoasă de sub fileu. Și out. N-a intrat în teren. Cinșpe-zero. Păi până în paișpe mai este treișpe. Chiar treișpe. Nașpa. Ziua lui Andi. îar n-am bani. Nici de timbru. în rest, detalii... Mai trebuie niște bere, niște țigări, ceva cafea... Poate și de tro- leibuz, că e cald al naibii... Eventual, ceva mâncare... Nu. Asta nu. Numai asta nu. Mai am zece lei. Azi am scris cinci pa- gini. Oare ce să fac? Ce e prin decor? Muri la țară, Sandu la țară, Marta lucrează... Andi în Germania, Călin în Canada... La Croco au făcut bancă, lampa lor astăzi și mâine... La BCU e blocat automatul, ăl de știe face cafea de-un leu... Ce să fac? Zece lei... O ciorbă... La Meteor, la expres, la linie... Buunăăă... Ar fi... Zece lei minus ciorbă nu rezultă Dunhill albastru lung mâine. Zece lei minus Dunhill nu rezultă ciorbă la Meteor... De fapt, la naiba... Țigări mai am... vreo cinșpe... Nici foa- me nu-mi prea e... Ce sărăcie să fac? Știu. Mă duc acasă. Pe jos. Notă 1. Ion Mureșan (născut la 9 ianuarie 1955, Vultureni, județul Cluj), poet și publicist român contemporan; v. Al. Cistelecan, revis- ta Vatra, citat din memoria recentă: „Ion Mureșan e poet, restul sunt artiști". Cărți primite la redacție • Norman Manea, Vizuina, roman, lași: Polirom, 2009. Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 7 „Oficial îmi este bine" Există - după cum atestă programele ra- dio - o piesă muzicală intitulată, nu fără motiv și cu destul umor, „Oficial îmi este bineA Pot spune același lucru, după ce, în campania din 2008 pentru parlamentare, statul mi-a mărit, pasămite, salariul cu 50%. Asta deși anul acesta, decretându-se grabnic și oportun criza economică (toc- mai la timp, după ce a căzut guvernul Tă- riceanu, marele angajator de funcționări- me, și a suit pe piedestal guvernul condus de colegul meu Emil Boc, dascălul de la Științe Politice), mi s-a promis ba reduce- rea salariului cu 20%, ba înghețarea lui la nivelul actual, ba suprimarea echivalentu- lui de plată a 10 zile lucrătoare (concediu neplătit pe care nu l-am solicitat). Tot acum rezultă, din dezvăluirile de presă ale doam- nei ministru Andronescu, că putem spune adio fără regrete oricăror indemnizații sau prime. Zelul va fi răsplătit de aici înainte, cel puțin o vreme, în meseria noastră, cu un... surâs. Martori îmi sunt zeii: nu am vrut să fiu profesor. Pe la începutul anilor ’90 mă repliasem în cercetare, pe care oricum nu dă nimeni nici măcar doi bani (la propriu și la figurat), iar în timpul liber scriam pen- tru revistele literare sau pentru cine voia să mă publice, cu sau fără bani. între 1985 și 1990 făcusem pe misionarul navetist, predând istorie, filosofie și științe sociale așa cum voia Partidul, într-un liceu agricol dintr-un târgușor ardelenesc până la care mă târâm cu trenuri neîncălzite, aproape în toiul nopții, și de unde mă întorceam defi- nitiv zdrobit pe când cerul se închidea la culoare, făcând loc înserării... Prima mea grijă în iarna și primăvara lui 1990 a fost deci să mă despart cât mai repede de Mi- nisterul Educației, care mă trata ca pe un fiu nedorit și față de care nutream senti- mente paricide. Dar, patru ani mai târziu, conducătorul meu de doctorat m-a convins cu argumen- te sentimentale și de natură etică, invocând talentul, misiunea, frumusețea, energiile și alte lucruri de acest gen, că merită să lucrezi pe un salariu mic, dar sigur, pen- tru a da o șansă generațiilor ce vin. Or, aici nu-1 puteam contrazice: eram unul dintre cei care nu avuseseră prea multe alternati- ve, pentru mine cartea fusese, și este încă, salvatoare. Am stat deci, mai tot timpul, rău cu ba- nii și, de ce nu aș spune-o, stau și acum. Și ca să nu mă complac în generalități, voi spune doar atât: nu am mașină - n-am avut niciodată -, mult din portmoneul meu a trecut mereu în cel al proprietarilor de apartamente unde locuiam în chirie, iar astăzi circa 80% din salariu îmi migrează la aceeași dată fixă a lunii în conturile bănci- lor care mi-au împrumutat, contra unor ipoteci temeinice și unor dobânzi grase, suma prin care mi-am procurat două came- re, o baie și o bucătărie la bloc. Călătoriile prin lume pe care le-am întreprins s-au materializat datorită unor burse și progra- me de cercetare, și pentru a merge cu mîi- nile în buzunar, fără nicio treabă, peste hotare, a trebuit să aștept anul 2008 toam- na; dar nici atunci nu am putut petrece decât două nopți în Cetatea Eternă, colin- dând-o în lung și în lat, cu buzunarele ușoare, preț de un weekend. Acestea fiind zise, voi nota că unica oară când am câștigat bani pe vreo carte a fost când am colaborat la un manual - astăzi in- terzis în școli, pentru că îndrăznea să con- trarieze viziunea acreditată de manipulato- rii de conștiințe -, că pentru jumătate din cărțile publicate am adus bani de acasă, iar pentru multe dintre celelalte nu am primit nimic și că, în plus, mă bucur de prestigiul de care beneficiază cei mai mulți dintre co- legii mei care nu și-au încadrat efoturile în „politicile“ oficiale ale vreunui grup de- ținător de autoritate: sunt un semimargi- nal, nu prea am receptare critică sau, când o am, e nimicitoare, trebuie neapărat să fiu pus în banca mea, adus pe locul care mi se cuvine etc. Revistele, sărmanele, se tot târâie în România, la marginea degradării. Am con- vertit pofta mea de scris într-o prezență tur- bulentă, rebarbativă, mai peste tot, soco- tind că, pentru cei câțiva oameni care gândesc cu propriul cap, ăsta va fi un semn de normalitate, de neafiliere la vreun pro- gram îngust sau la vreo coterie. Nu de alta, dar chiar nu mă regăsesc în niciuna. La cele de dreapta aș adera, în numele scârbei de excesele totalitarismului roșu; dar nu îm- părtășesc disprețul aureolat față de cei mulți pe care membrii lor îl etalează, de la nive- lul declarațiilor exprese până la cel al stilu- lui neologistic-sofisticat. La cele de stânga, de care mă apropie compasiunea și empa- tia față de mulțimea celor pauperi, din care m-am înălțat, oarecum, și eu, n-am de ce adera, fiind respins de un anume mizerabi- lism al discursului respectiv, o ciudată înțe- legere față de marxismul penal și purtăto- rii lui de trenă, disprețul valorii în numele egalității (diletantism, feerie kitsch, cânta- re a României reluate la infinit). De aici m-am ales cu suspiciunea tuturor părților, cu insinuarea că aș fi duplicitar, emisă în șoaptă de unii, și, slavă Domnului, cu o prezență masivă prin pagini periodice, deci efemere... Nu și cu bani. Numai cine nu publică în revistele românești nu știe ce prost plă- tesc ele. Uneori, perioade întregi, nu mi-am putut cumpăra cartea pe care urma să o comentez în articolul următor, din banii primiți pe articolul dinainte. In schimb fiscul e vigilent, iar la declarat ave- rea, îți ia la puricat toate colaborările punc- Vtyistelor • Observatorul cultural (numărul 236, din 1-7 octombrie) îi dedică „suplimentul¹’'' său Marianei Marin. Despre marea poetă dispă- rută scriu, punînd în evidență valoarea excepțională a poeziei și curajul moral al autoarei, Carmen Mușat, Radu Vancu, Liviu Antonesei, Nora luga, Claudiu Komartin, Caius Dobrescu, Cristina Ispas, Adina Dinițoiu, Tudor Jebeleanu, Cezar Gheorghe, Doina loanid. Un portret în peniță al poetei, de Tudor Jebeleanu, facsi- milul unui poem și cîteva fotografii, în care Madi este neînchipuit de frumoasă și de fragilă, completează paginile. • în numărul 9 al revistei Argeș, Dumitru Augustin Doman îl intervievează, în seria sa de conversații optzeciste, pe Gabriel Chifu. Discuția se plimbă agale de la Cala- fat - locul natal al poetului - la București și sfirșeșteₓ firesc, în ograda Uniunii Scrii- torilor. întrebat de intervievator despre Uniune, Chifu o descrie succint, ca pe o instituție necesară scriitorilor, care deru- lează programe culturale și sociale, o institu- ție nebugetară, care își găsește singură sur- sele de finanțare și care, în aceste vremuri „deloc blînde“, funcționează „decent“; apoi face un apel la rațiunea scriitorilor, să n-o distrugă singuri, din ambiții personale disproporționate cu propriile puteri, căci mai au nevoie de ea: „atitudinea rațională a membrilor Uniunii față de Uniune ar fi să se solidarizeze în jurul Uniunii, să încer- ce s-o consolideze, iar nu s-o submineze prin tot soiul de atacuri orbești și, în fond, autodistructive. Sigur, e perioadă electo- rală și la scriitori, unii țin să-și facă neapă- rat campanie electorală, fără să-i intereseze mijloacele, indiferenți la consecințele gestu- lui lor. [...] Sper să nu comitem greșeala elementară de a căuta dușmanul acolo unde nu este și de a rămîne descoperiți acolo de unde vine pericoluD, declară, cumpănit, Gabriel Chifu. • în România literam, două numere la rînd, poeme frumoase, frumoase, de Eugen Bunaru (în numărul 38) și de Alexandru Mușina (în numărul 39). • în numărul 8 al Orizontului, două pa- gini din penultimul roman al lui Nabokov, Lucruri transparente, în traducerea Ancăi- Gabriela Sîrbu. • în Steaua, nr. 7-8, emoționează un gru- paj dedicat lui Marian Papahagi, texte ce reprezintă comunicările „Colocviului Papahagi“ organizat la Lisabona, în mai a.c. Despre opera strălucitului romanist scriu Adrian Popescu,Virgil Mihaiu, Fernando Couto e Santos, Simion Doru Cristea. Revista marchează, prin textul lui Cătălin Buciumeanu, centenarul Constantin Noica; un grupaj tematic este dedicat lui Adrian Marino (colaborează Mircea Braga și Simona Pop), iar un altul, memoriei lui Matei Călinescu, despre care scriu Florin- Ștefan Morar și Laura Pavel, Ruxandra Cesereanu republicîndu-și în mod bine- venit un fragment din interviul pe care scrii- torul i l-a acordat în 2002. Am mai citit stu- diul lui loan Pop-Curșeu despre Lovinescu, „Jurnalul... “ de la Athos al lui Mihnea Măruță, eseul lui Marian Victor Buciu despre dramaturgia lui Nicolae Breban, însemnările vii ale lui Vasile Igna, „Din Dealul Feleacului“. Și nicio poezie, pentru că revista nu publică... • Pentru poezie, ca de obicei, ne ducem la Familia. In numărul 7-8, de citit poemele lui Teodor Dună. Pot fi recomandate cu folos și paginile - mai calme decît în alte publicații - dedicate Istoriei... lui Nicolae Manolescu, scrise de Liana Cozea și Marian Victor Buciu. Un grupaj consistent de comentarii critice este dedicat lui Ion Stratan. ■ Al. O. 8 • APOSTROF tuale de peste an, chiar dacă de unele ai avut vreme să și uiți deja. Pentru ca totul să fie minunat, sunt sin- gurul producător de venituri în familie. După doi ani de strădanii zilnice la locul de muncă, soția mea a fost proaspăt conce- diată. Sunt, cum s-ar zice, o oală revoluțio- nară în fierbere, încă o clipă și clocotul meu dă pe dinafară. în același timp, realizez câtă lume din jurul meu a ajuns cu sărăcia pro- prie la cote dramatice și, dacă n-aș ști că revistele de cultură sunt citite numai de alții câțiva, aidoma mie, aș tăcea de rușinea că, în timp ce eu, de bine, de rău, mai am ce mânca, sunt alții, peste drum sau alături, care disperă pentru ei și copiii lor. Dar urmările scrisului meu pentru ziare, reviste și edituri nu se reduc la atât. Fiecare text care îmi apare este rezultatul unei munci efective, al unei concentrări nervoa- se, al unei mobilizări a imaginației, rațiunii și științei pe care am agonisit-o. Este peni- bil că evaluarea tuturor acestora se face cu criterii false sau nu se face, după caz. Așa încât cea mai grozavă evaluare este a mea: faptul că mă bucur că viața nu-mi trece degeaba, că fac ceea ce am vrut mereu să fac, că sunt încă sănătos și pot scrie; că unii socotesc că textele mele împlinesc măcar nivelul unui standard minim necesar pu- blicării și... le tipăresc. Cititul și scrisul m-au salvat mereu de depresii, de angoase, de bucuriile prea mari - aproape că n-a fost cazul - și de neliniștile uriașe (destul de dese, acestea). Ele rămân arma mea predilectă, darul, scutul, raza de lumină și frumusețea unei vieți altminteri destul de monotone și severe, nescutite de complicații. Și tot complicitatea cu ele mă determină să cred că sumbrul va ceda, de la o vreme, în fața unei dimensiuni mai so- lare a existenței noastre, aici și acum, că vom coagula într-un proiect care să an- gajeze mai generos și mai strălucitor des- tinele individuale ale micii umanități din care facem cu toții parte. Foamea și Lipsa Foarte pe scurt, „bine, mulțumesc de întrebare!“ Un pic mai pe lung, pun atât de puțin preț pe bani și am deprins de la ai mei să mă descurc cu atâta larghețe și se- ninătate în limitele oricât de strâmte ale veniturilor mele, încât nu e un subiect pe care îl aleg pentru convorbirile mele cu cei- lalți, fie ele între patru ochi sau publice. Culmea e că banii par să știe că nu au un loc privilegiat în proiectul meu existen- țial și, de vreme ce tot nu-mi pasă, se lasă lungiți, lățiți, sunt adesea neașteptat de în- căpători. Ba a ajuns să-mi placă din cale afară orice ispravă destul de rotundă pe care o izbutesc cu bani puțini. Din 2005 încoa- ce, am putut exersa, la filiala clujeană a USR, această (de)lăsare a lor în seama ima- ginației și simțului gospodăresc ale celui obișnuit să se descurce cu puțin, ale celui învățat de Nevoie, o doamnă extrem de in- ventivă. Dacă despre câștigurile din scris vor- bim, aș putea înșira totuși niște repere. Cu onorariul din 1981, pe prima carte, aș fi • Scenă din spectacolul Noaptea Walpurgiei. Foto: Nicu Cherciu putut să-mi cumpăr o garsonieră confort 1. In ’89, pentru a doua carte, am primit bani de o jumătate de mașină. O recenzie în lă- clia ori Steaua însemna cam 10-12 pui do- lofani (de la un punct încolo, teoretic vor- bind - dacă s-ar fi găsit „la liber“!). Cu onorariul pentru patru cărți, onorariu bunicel, mi-am cumpărat, în 1991, un te- levizor (inflația galopantă!). Cu banii pe traducerea din Philip Roth, în 2001, mi-am luat un aragaz, mai punând ceva de la mine. Pe urmă, am mai câștigat câte ceva pe traduceri, dar am scris (aproape) gratis alte 20 de cărți; aproape însemnând că am primit câteva exemplare de autor. Singurul câștig sau, mai degrabă, singura perfor- manță (care funcționează și ca principiu): nu am plătit niciodată niciun leu din bu- zunar ca să-mi apară o carte, s-au găsit întotdeauna finanțatori. Dar ce demonstrează toate astea? Mai nimic. Că lumea se schimbă (nu neapărat înaintează!), că e când așa, când altminteri, că „niciodată n-o fost să nu fie într-un fel“, vorba țăranului ardelean... Nu țin nicide- cum mai mult la textele care mi-au adus oarece câștiguri, nu refuz o colaborare doar fiindcă e limpede că nu voi fi plătită, nu visez plăți fabuloase, ba, glumind pe jumă- tate, sunt prea ocupată să-mi văd de treburi și de datorii (simțul datoriei, ah!) și de bu- na (după criteriile mele) gospodărire a ul- timei postate de viață, încât, am spus-o adesea, o sumă uriașă de bani m-ar in- comoda rău de tot... Apoi, schimbând ușor unghiul, aș mai spune iarăși că, dacă e adevărat că libertatea omului presupune existența morții, tot ast- fel imboldul de a crea presupune existența foamei. O foame scoasă însă din confuzia de termeni îndelung și ticălos întreținută, în vogă în epoca romantică. La confuzia cu pricina se recurge periodic, ori de câte ori societatea vrea (e obligată) să-și scuze inte- resul exclusiv pentru temporalia (economi- cul) în detrimentul a ceea ce ține de aeterna (cultura, creația). Fiindcă pentru mine foa- me înseamnă ne-saț, dor, sentiment al frag- mentării, al carenței, senzație acută a absen- ței etc., etc. înseamnă „să-ți duci lipsa“, tu singur de tine însuți, cum credea Lucre- tius. Să simți limitele și să te lupți cu ele în numele întregii specii sătule și ajunse. Să fii flămând înseamnă, așadar, să accezi la or- ganicitate („Orice structură anorganică de- vine organică, adică dovedește rezistență, când este amenințată să se descompună, să se dezintegreze^ - Mircea Eliade). Să simți răul și să i te opui printr-un efort de auto poiesis. Nu înseamnă nicidecum să fii irfo- metat (cu nuanța de pasiv apăsată, tu fiind cel care suferă din cauze exterioare). E o stare/lucrare ivită din tensiuni interioare, vag dependente de condiția individului ca prizonier „pe viață“ al complotului social. Când ajungi să înțelegi cât de multe pre- destinări și condiționări te mână, cât de multe și legitime, fiecare în parte, sunt perspectivele, ești, în fine, un om liber și eliberat. Această foame a artistului e necesară, ea lucrează în folosul umanității înseși, e anti- dotul unic al cenușiului ivit din saț. Nu e urmarea constrângerilor impuse de o socie- tate sinucigașă, care a decis că producția culturală nu e rentabilă. Ca în înainte de moarte a lui Marin Preda, foamea e o pro- blemă strict personală în care nu are a se amesteca nimeni din afară. Nici măcar gu- vernul. La întrebarea dacă și când mi-e foa- me, răspund eu în intimitate și, disimulat, prin arta mea. Dacă răspunsul vine de la altul, revolta mea e legitimă. Când, întrebat insistent, medicul îi răspunde, în fine, cât mai are de trăit, personajul lui Preda răbuf- nește: „De unde știi tu, mă? [...] Soarele și dumnezeii mă-tii, de unde știi? Spune, de unde știi tu... De unde? De unde?“ îi era/ îmi e pusă în pericol independența, nece- sara privacy. Foamea atroce și concretă, in- dusă de o proastă orânduire - de care nu eu sunt vinovată -, mă împiedică să fiu cu adevărat flămând, îmi ia foamea de sine - singura creatoare - și mă silește să îndur lipsuri, nu să decantez Lipsa. Mă silește, cu alte cuvinte, să renunț la statura umană. Dacă cer socoteală guvernului în legă- tură cu foamea mea, o fac dintr-o atitudine urbană și civilizată. îi recunosc existența și Puterea și pretind să-mi recunoască, după puteri, rostul. Răspunsul său se cuvine să fie evaziv în formă și substanțial în fond. Prețuirea producției culturale nu e un pri- vilegiu, nu creează dependențe. E un drept. Vai de țara în care nu mai rentează să fii flămând pe cont propriu și singura șansă e înrolarea în mulțimea înfometată care, prin număr, garantează mecanismului su- praindividual Puterea. Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 9 Insă, iarăși adevărat, oricât de rău am sta cu banii, individual ori toată breasla de-a valma, cultura nu moare. în definiția ei ma- re, de vistiernic de semne ale înaintării prin lume și de metodă de prospectat viitorul speciei, cultura își vede de ale ei. Nu moa- re, căci ar fi să moară toți oamenii Pămân- tului, și nici nu ajută, anume și punctual, la nimic. Valoarea de întrebuințare a cultu- rii/literaturii e inefabilă și recunoașterea ei nu poate fi decât axiomatică. Pentru orice comunitate, e o investiție constantă și asu- mată pe termen lung, căci cu rezultate nu totdeauna verificabile matematic. Dar, mai e nevoie de o precizare. Con- dițiile financiare precare sunt vindecabile și prin autotratament. Nu văd de ce ar trebui să susțină comunitatea, în alb, pe oricine i se năzare să mai scrie o carte, să mai scoată o revistă. De la un punct încolo, nici con- tinuarea/păstrarea unei tradiții nu mi se pare obligatorie cu orice preț, adică făcând rabat la calitate. Revistele mai și mor, sunt și ele - îmi place s-o repet - oameni. Dacă nu mor, e bine să se întâmple fiindcă pre- zența/viața lor e indispensabilă „aparțină- torilor, cum spun medicii. Legea pieței mi se pare pe cât de dură, pe atât de corectă. Nu susțin nicidecum că sunt gospodăriți la modul ideal banii publici. Micul aranja- ment funcționează adesea perfect, în dis- prețul valorii și al însemnătății unui proiect pentru ceilalți. Dar boala nu e doar a in- stituțiilor guvernamentale ca eventuali finanțatori, ci și a celor culturale. Creatorii nu sunt cu toții niște inși generoși, ima- culați, verticali. Și nici sfinți de ținut dea- supra legilor și răspunderilor omenești nu sunt. Cartea, revista sunt și ele o marfă. Tre- buie deprinse priceperi de negustor dacă vrei să ai mușterii. Am încetat de mult să-mi mai fac inimă rea că sunt atât de mulți cei care aleg un meci, nu o carte, nu o revistă de cultură. Atâta vreme cât nu pot să schimb această stare de lucruri, se cuvine s-o consider naturală. Și să mă comport și eu natural, vorba Gabrielei Melinescu. Să scriu/să citesc, chiar dacă nu mai are (aproape) nimeni nevoie de asemenea fa- rafastâcuri. Și nici prin cap nu-i trece să mai și plătească pentru ele. Revenind. Cum stau cu banii? „Bine, mulțumesc de întrebare!“ • Scenă din spectacolul Noaptea Walpurgiei. Foto: Nicu Cherciu Cheltui câți am BINE MERQI, e primul răspuns care îți vine să-l dai. După care, temându-te că-1 su- peri pe cel care te-a întrebat, o-ntorci puțin și mai îndulcești zisa. întrebarea voastră, dragă Marta, pare de tot indiscretă, fiindcă știm noi foarte bine că cei care au destui nu vor recunoaște nici morți, fie de teama hoților, fie a prieteni- lor mai strâmtorați care și-ar face un obi- cei din a cere mereu cu împrumut, iar cei care n-au N-AU pur și simplu. Ăștia din ur- mă sunt, și ei, fie indiferenți, ducând-o de pe azi pe mâine, fie plângăcioși și obositori: niciodată n-au și îți împuie capul cu veșni- cele lor datorii, încât ajungi să fugi de ei. Unii cred că banul e ochiul dracului sau că „banii n-aduc fericirea“, alții că doar nu- mărul lor... Americanii se închină Banilor, ca unor zei; șlagărul cu „Money, money“ se cântă cu succes și chiar cu plăcere și pe la noi... Eu am să vă răspund simplu: am exact atâția câți îmi trebuie, sau, mai bine zis, cheltui câți am; recunosc că sunt o persoană destul de cheltuitoare, hai să nu zic risipi- toare, dar în niciun caz strângătoare. îmi face plăcere să fac daruri, să-i văd pe cei din jur că se bucură. îmi place, de asemenea, să intru în librării, să-mi cumpăr cărțile dori- te, să pot invita la cafenea, la un suc, o bere sau o cafea, niște prieteni, dacă ne întâlnim cumva pe stradă; să pot călători măcar în Europa ș.a.m.d. Banii în sine nu mi-au fă- cut niciodată vreo plăcere, nu mi-au adus bucurii, dar, recunosc, când îmi lipsesc nu mă simt chiar în largul meu. Asta îmi aduce aminte bancul acela cu Ițic care se ducea mereu sâmbătă seara să ceară împrumut de la Rabi o sută de dolari, pe care îi înapoia conștiincios luni dimineața. După un timp, văzând că figura se repetă, Rabi l-a întrebat ce face cu banii, că duminica magazinele sunt închise și nu mai are de unde cumpăra ceva și apoi nici de câștigat alți bani nu prea ar mai avea când. Stânjenit puțin, Ițic i-a răspuns că îi ia la el la întrunirile tradițio- nale de duminică, fiindcă altfel se simte când știe că are o sută de dolari în buzunar... Deh, așa o fi... Trebuie să recunosc că pensia mea, ca și a altor bugetari ca mine, e destul de mică, teatraliștilor însă le-a mai adăugat ceva UNTTER-ul, și asta numai și numai pentru că Ion Caramitru și Aura Corbeanu - condu- cerea, adică - au luptat și s-au zbătut ca breasla artiștilor să aibă cât de cât un trai decent la bătrânețe și să nu moară în mize- rie și umilință. Or, criticii fac parte din per- sonalul artistic al instituției teatrale. Asta se cheamă, orice s-ar zice, NOROC. încă, să bat în lemn, cum se spune, sunt relativ sănătoasă, prin urmare nu dau banii pe medicamente, ceea ce, recunosc, e o imensă binefacere. Asta înseamnă că res- pectivii bani îi pot cheltui cu folos în altă parte: de pildă, cumpărând jucării și cărți de povești celor doi nepoței; jucării și cărți care, se știe, nu sunt câtuși de puțin ieftine. Apoi, să nu uit, că nu e frumos, băieții mei NU ne cer bani, ci mai uită pe la noi din ai lor sau pur și simplu găsesc în poșetă niște bani de care, pasămite, uitasem cu desăvârșire. Asta îmi cade cel mai bine când sunt la Lyon, la fiul cel mic, fiindcă euroii din portmoneu sunt, oricum, mai puțini ca leii noștri... în rest, eu continui să cred că cea mai mare fericire nu este să ai bani, ci să fii sănă- tos, să te bucuri de ei, mulți, puțini câți sunt. Austeritatea de fond Romulus Rusan N-am depins niciodată de prea mulți bani de la stat, n-am fost interesat de ceea ce azi se cheamă „grila de salarizare“, și asta pentru că n-am fost niciodată un consumist (nici măcar un consumator ono- rabil) . încât criza de azi și multele „crize“ prin care am trecut m-au afectat mai mult psihologic decât economic. Dacă până în 1989 publicam cărți în 30.000 de exemplare (tirajul maxim admis) și mi se plătea onorariul „la mediu“ doar pentru 10.000 de exemplare, după 1989 am publicat cărți în 1000-1500 de exem- plare, iar onorariul a fost practic nul. Ma- joritatea colegilor noștri se bucură acum să facă rost, cel mult, de bani pentru hârtie și tipografie, nemaiavând nicio altă pre- tenție. Poate exagerez, dar concurența cărții de divertisment și a divertis- mentului de orice fel este mai ucigătoare pentru cartea de literatură sau de istorie decât orice criză economică. Va reuși, oare, aceasta din urmă să-i facă pe oameni mai înțelepți, mai serioși? Paradoxal, o reîntoarcere la austeritatea de fond ar putea aduce pentru cartea serioa- să un câștig spiritual. Sunt, oare, un naiv? 10 • APOSTROF Poeme de y/lejat. (ymml. Rutina Pentru Inado, cea adevărată Dimineața piersicul din birou cîntă Am vedere de teatru la stradă Iau aminte cum poate o doamnă să-și piardă Osișorul în ploaie Toată noaptea am jucat fotbal cu fulgii Nu am cafea elveție neagră te visez pîn’ la ziuă Beau vin cît să-mi dau seama Toate mint cînd vine vorba de vîrstă Luna întunecată e încă departe Strada-i albastră de la irozii ei ficși Dragoste tu ești cîteodată Rutina Și simt cum sub mări nevăzute gîndurile unui pește Deschid vana Asfaltul se-nmoaie ca o bucată de pîine în gură Plesnește departe buza ghitarei Țiganii din lună ne mănîncă pămîntul Bucuroși ne dau restul Și acum cît mai e timp trebuie să spun M-am jucat ca un copil cu suflețelul pe-aici Și-mi pare cumva rău că nu sînt o piersică Șă aibă genunchii ei clari unde să cadă Virgula Tii crezi că un mare critic poate înțelege un poet atîtica? Vîntul umflă parașuta femeilor din spate cu grijă să nu le salte dar eu văd cum prefăcutele plutesc deja zîmbitoare pe apele decoloratei realități. Ce este adevărat în cuvintele lui lustruite în măreața adecvare de măcelar care împachetează atent carnea și mațele atent la virgula dintre cap și sentiment? Nu costă prea mult inhalăm creiere suflecăm suflete am plătit și plătesc pentru un pachețel bine făcut rafturi rînduite cu suflete la ieșire o pisică bătrînă îmi surîde ca-n tinerețe ruina vieții ei îmi palpează ficatul gol pușcă acoperit cu-n buchet de florile cîmpului trec printre oameni decent îmbrăcați femeile sînt atente la grădini bărbații la gardurile care le închid. Tu crezi că putem vorbi unul cu altul? Mi-e dor de tui pahar de vin băut cu un om sărac Plătit din buzunarul nostru comun. N-am dansat Să mă cert cu arheii în vremea microbilor nu visez Simt nefericirea în oraș cum văruiește casele Suge cu milă pereții O limbuță plescăie academic Departe în munți apa curge ca la-nceput De bucurie calmă o ploaie de vară Mă apropiam al’dat’ Ceea ce-ți spun acum este inutil Obișnuiește-te să trăiești fără mine Nu fac altceva decît să umplu o femeie cu alte femei Dacă strig de pe deal acum nu înțelegi depărtarea Seara pe poarta cimitirului ies lumini Cînd un bărbat e îndrăgostit sărută aerul pe coapsă Și-apoi simte o durere în ceafă Ridic ancora pe o baltă plină de neliniști și stele în fiecare port torn în suflet miere și vin Și îmi amintesc acum că n-am dansat niciodată Cu mama. Fericirea Și pe rînduneaua ninsă cine o iubește abandonată în rouă sîrmelor a căpețelelor de sfoară în care se încurca viața ei cu miezul de pămînt și toate pietricelele strălucitoare cu spuma zorilor unde plutesc cei grei și nu pier cine a văzut-o vreodată căzînd? Moartea e atenuată în stăruința ei falsă cei gravi ca tine nu se sting curînd ci mai tîrziu cînd pașii se despart în praf iar mina smulge vina și-o aruncă în cerul stîncilor. Niciun sunet nu vine înapoi spre mica ta inimă tremurătoare în cel mai curat loc unde ardea un cuvințel cenușa făcea din dorința noastră un prag atît de înalt că l-am sărit bucuroși și pierduți am fost. Cine rabdă atît și cine trece marea cu pieptul pustiit? Cîntecul nostru nu-1 va mai cînta nimeni moarta mea cu fața ninsă în patul unde strălucește acum gerul și fericirea îți stinge ochii blînzi. Copil, pe dealuri Copil cu cercul în urma lăsată de sandala ta sînt eu și acum tu ții cu tăriile pieptului de un important pact arta noastră comună ceva ce am înțeles amîndoi nu am vorbit niciodată cu tine dar știu cum sună inima ta depusă pe sare și cum ar fi să-ți spun spre bătrînețe „lucrez cu tine la poemul meu intim dar tu nu știi și asta strălucește în tine“ cumva cred că mi-am pierdut talentul de a spune ceea ce vor oamenii să audă de ce mă lași în urmă și acum noaptea mă are în puterea ei stoarsă de vise parcă sînt din nou copil pe dealuri cu ochi cusuți ca ai pisoilor pierduți i-am deschis și cerul mi-a zîmbit prietenos am ochii albaștri ca în zilele cînd lua foc oboseala. Mă întorc jupuit în cutia din care-am ieșit și mă gîndesc să te atac sau să uit. Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 11 Treptele lumii fără mine Autoare a unui eseu despre Anton Holban și personajul ca actor (1983), a unui volum de teatru (Recviem la ghișeu - 1999) și a trei cărți de proză - O lume fără mine, 1991, 2003; Prăpastia de hârtie, 2003; și, acum, Crimă cu înlocuitor (roman, Cluj: Editura Echinox, colecția „Proteu", 2009, 184 de pagini), Mariana Vartic continuă să fie cunoscută și apreciată aproape exclusiv pentru extraor- dinarele sale calități de cercetător implicat în proiecte de toată lumea întâmpinate cu interes și utilizate cu sârg (vezi, de pildă, Dicționarul limbii române, al Academiei, Ro- manul românesc în interviuri, Dramaturgia românească în interviuri, Dicționarul scriito- rilor români, Dicționarul esențial al scriito- rilor români, Dicționarul cronologic al roma- nului românesc de la origini până la 1989, Dicționarul general al literaturii române, Dicționarul cronologic al romanului tradus în România și așa mai departe). A tradus din Adolfo Bioy Casares și din Ramiro de Maeztu, remarcabil, dar nu neapărat remar- cat, fiindcă traducătorul rămâne, la noi, un fel de umbră fără prea mare însemnătate, nu doar pentru cititorul comun, ci și pen- tru cel avizat. Așadar, proza sa nu e așezată pe raftul întâi al librăriilor, nu e reținută în topurile la modă. Deși nu se poate să-i fie cu totul indiferentă starea de lucruri, Mariana Vartic continuă să scrie în ritmul ei susținut și avar, încrezătoare mai ales în rostul elibe- rator al datoriei îndeplinite decât în succes. Descopăr acum că am avut dreptate: „o urzeală romanescă strunită cu artă în toate segmentele sale, de o densitate sublimată, spunerile având bătaie lungă și magnetizând tăcerile" mi se părea primul roman, dar și, „totodată, primul volum dintr-un ciclu al vârstelor interioare". Mariana Vartic scrie cu un proiect amplu în minte, romanele ei alcătuind o trilogie coerentă. O lume fără mine e, cum spuneam la apariție, romanul crizei puberale, filmul în ralcnti al „celei mai fierbinți zile" din viața eroinei înre- gistrând cu o știință extraordinară a dozării luminilor și umbrelor, a tăcerilor și rosti- rilor momentul prelung al „deșteptării pri- măverii". Prăpastia de hârtie își lasă eroi- na/ele în forfota polivalentă și amăgitoare a înscenărilor, a teatrului, de-adevăratelea ori metaforic vorbind. O nouă vârstă inte- rioară, una de cumpănă și de mijloc, e citită cu aceeași artă a detaliilor semnificative și, în plus, cu o privire regizorală tăioasă, des- chizând periculos perspectiva existențială. Acum - în Crimă cu înlocuitor -, femeia „de o anumită vârstă" vine să închidă cercul confruntărilor sale cu lumea printr-un ve- ritabil coșmar epic instrumentat în vag stil policier. Cantitatea de autobiografie este neglijabilă, chiar dacă nu-i nicio îndoială că enciclopedia personală, livrescă ori de- curgând din faptul concret de viață, infor- mează construcția romanescă și-i umani- zează descrierile. Mariana Vartic stăpânește admirabil știința prozatorului de talent de a combina și permuta amănuntele experien- țelor existențiale și scripturale în ecuații de largă deschidere și în forme performan- te ale texturii romanești. „A venit vremea să știu că, pentru a se sfârși ceva cu ade- vărat, trebuie ca altceva să înceapă" e un enunț al succesiunii și al revenirii pe pro- priile urme pentru a le conferi sfârșitul deschis al interpretărilor. In niciuna dintre cărțile sale nu se satis- face gustul minor pentru anecdotic, deși ceea ce se întâmplă e, cum spuneam, de o densitate epică năucitoare. Vorbeam altă- dată despre tehnica aisbergului - piscurile vizibile, deși incitante și mereu nesatisfăcă- toare păstrându-te în stare de curiozitate activă, de uimire, de surpriză, și obligându- te să simți, să intuiești, să retrăiești ceea ce se ascunde sub văl. Scriitura e lucrată în straturi fin, migălos suprapuse, lectura fiind obligată - obligație, altminteri, încântă- toare, având gustul iute și buchetul ațâțător al privirilor prin gaura cheii - să lucreze și ea desfășurat, pe mai multe planuri deo- dată, cu adevăruri parțiale și întorsături ne- așteptate ale frazei. Astfel, fetiței irumpând „brusc și cam țeapăn și cu ochii prea mari" în lumea oamenilor maturi îi răspunde, în ecou târziu, profesoara, femeie în vârstă, „greoaie, urâtă, dizgrațioasă": „In loc de exuberanță și jemanfișism, n-am reușit de- cât să stratific încă o cochilie - una peste alta și încă una deasupra lor. Care toate să mă conserve în stare naturală: distinsă și țeapănă și moartă de frică". Fetița presu- punea încă, având toată încrederea și furia tinereții, că „pesemne că exista și un motiv mai adânc" în tot ceea ce i se întâmplă. Va- riantele sale de reacție se pot imagina în voie: Oare cum ar fi să mă trântesc pe podele și să nu mă mai ridic? îmi trece fulgerător prin minte. în același timp însă, știu foarte bine că n-o voi face. Dacă avusesem vreun drept, acela fusese, de bună seamă, doar al felului cum apărusem în cameră: brusc și cam țea- pănă și cu ochii prea mari. încât trântitul pe podea ar fi însemnat fie o minciună sfrun- tată, fie, în cel mai fericit caz, un drept do- bândit pe căi necinstit de întortocheate. Iar cu asemenea preț, n-aveam chef nici de du- șumele și nici măcar de drepturi. Cu atât mai mult cu cât n-ar fi fost, cu siguranță, decât încă unul câștigat în zadar. Scenariul e perfectibil, remaniabil. Viața cu toate surprizele ei are viitor, se lasă mode- lată, acceptă proiecte năstrușnice. Mai ră- mâne astfel o vreme, în Prăpastia de hâr- tie. Colorată, cu tensiuni care promit să se rezolve, cu un rest de prelungire. în cea mai nouă carte, deși ziua c din nou traversată prin reconstituire verbală, e, adică vorbită pentru a fi ținută sub control și pentru a i se împrumuta un cât de firav sens, echi- librul precar la granița dintre imaginar și realitate nu mai e și fertil. Eroina nu mai e de nimeni vegheată, povestea nu mai are un va urma. Bâjbâielile sale au, toate, încăr- cătura gesturilor penultime. Firescul „gras, mustind, întunecat, uleios al tinereții" s-a risipit. Muchia de cuțit e dureroasă. întâl- nirea cu tânărul „grațios, răsfățat, neglijent" are efecte subterane, săpând sub calmul „trudnic, nefiresc, încordat" al femeii care scotocește dezlânat în poșeta „ca o hrubă, ca o catacombă" pentru a ascunde efectele ruinătoare ale confruntării nu doar cu tine- rețea celuilalt, ci și cu propriul trecut tânăr, neconsumat și pierdut iremediabil: Nu știu decât că, în latura dinspre el, trupul meu dă ramuri, lăstari fragezi ca ceața, liane cărnoase, încordate în nemișcare, mușchi îmbibat sub ploi înverșunate, alge linse de mareea unduioasă, brațe și sâni și degete și buze ce freamătă pe loc, încolăcindu-se în ele însele, într-un elan încremenit! Măcinată între indecizii mărunte, patetice prin lipsa lor de miză, de sens, simte că ziua își face programul și-și stabilește cursul/ curgerea fără ea. Spectacolul tinereții se desfășoară sub ochii ei fără s-o aibă în vedere, cei doi tineri evoluând fără plasă sub ocrotirea anilor lor nesăbuiți: „El, pu- țin insolent, puțin nepăsător, foarte comod și foarte leneș. Ea, de o supușenie apăsată, oarecum teatrală, dar nu ipocrită, unsă cu calinerie tandră și ghidușă." De aici înainte, povestea se derulează scrâșnind, „lumea de sub pleoape" se umple de scene oribile, prelungi, încâlcite, cu crime, cu vinovați, cu oroare, cu frig, cu sânge și cu întuneric. Călătoria în trei nu e cu putință: „în colțul lor s-au baricadat pe tăcute într-o comu- niune parcă materială, aproape tangibilă, care mă exclude". Dozat strâns, coșmarul interpretează realul într-un canon greu de urmărit, tocmai această contopire fiind dătătoare de fiori: Visul se desenează net, de la început la sfâr- șit, orbitor de limpede și uimitor de instan- taneu, ca o unică imagine atotcuprinzătoare, în care timp, spațiu, durată, mișcare, per- spectivă, suprafață și adâncime, disperare și buimăceală coexistă fulgerător. Apoi beznă [...] Uitare. Irecuperabil. Moment în care, cum se întâmplă adesea, arsura lăsată de vi- sul însuși s-a contopit inextricabil cu durerea a ceva pentru totdeauna pierdut. Fiindcă „dintr-un coșmar nu poate ieși decât cel care îl visează", îndrăznesc să sper că avem de-a face, de fapt, cu o tetralogie și că urmează romanul femeii fără vârstă, cea știind deja, senină, despre ce e vorba sub cuvintele oamenilor. 12 • APOSTROF Oglinda întrebărilor IN volumul Iadul etic, iadul estetic (Iași: Ed. Timpul, 2008), Adrian Alui Gheorghe își strânge interviurile și răspunsurile la anchetele pentru care a fost solicitat în ultimii ani. Nu trebuie uitat remarca- bilul eseu publicistic Pipa domnului Smitb sau deriziunea care ne mă- nâncă, paginat la sfârșitul cărții, text de o precizie vehementă privind destinul politic postrevoluționar al poporului român, scris de un om împărțit între știința de a con- tribui responsabil la binele public și exa- sperarea pe care i-o stârnește noua clasă politică de la noi, venală, profitoare și co- ruptă. De factură liberală, cu un program managerial bine pus la punct, prin care autorul depășește contemplativismul ste- ril al intelectualului critic pentru care idea- lismul e un substitut pentru neputință, considerațiile politice din volum se îmbină cu numeroase texte foarte bune despre poe- zie și cu un număr suficient de însemnat de mărturii autobiografice, conturând în final imaginea unei structuri intelectuale puter- nice, complexe, caracterizate prin directețe și simț critic, pentru care angajamentul civic și aplecarea originară înspre poezie nu reprezintă planuri incongruente, ci com- plementare. Mai e de menționat și faptul că toate răspunsurile și intervențiile publi- ce pe care le conține volumul sunt redac- tate în spiritul unui bun-simț exemplar, propriu omului care nu-și supralicitează meritele, ci le rostuiește în făgașuri obiec- tive, pragmatice. Volumele de genul căruia pe care îl avem în față trădează, de regulă, meteahna supralicitării orgoliului în direcții revan- șarde sau megalomane. Nimic de acest fel nu întâlnim aici; pe de altă parte, e foarte reconfortant în carte firescul cu care autorul se înțelege pe sine, oferind de multe ori formulări de o subtilitate rară, care merită să fie reținute. Iată, de pildă, câteva dintre ele: „M-a legat definitiv de poezie frica de absolut..„caracterul este exprimarea ta- lentului de a fi om“; „opera scrisă, tipă- rită a unui scriitor e partea înfrântă" a ființei sale. Optând să locuiască la Piatra- Neamț, adică foarte departe de Bucureștiul care împarte gloria literară și coronițele de lauri (ceea ce nu îl împiedică să primească Premiul pentru poezie al Uniunii Scriito- rilor în 2001), el își asumă provincialismul ca pe o sursă de corectitudine și bun-simț, compensându-1 prin vocația prieteniei, pe care o are din belșug: Scriu în mare măsură pentru prieteni. Pentru câțiva doar, care îmi sunt repere. [...] Când scriu poezie, am în minte câțiva prieteni scriitori, cărora le cunosc exigențele. Și chiar dacă ei se pronunță rar despre ce citesc, despre ce public, mi-i imaginez încântați, emoționați... Sau puțin invidioși. Mai mult solidar decât solitar ca structură (cum ar spune Malraux...), Adrian Alui Gheorghe cultivă de fapt prietenia - arată volumul... - ca pe o raționalizare a an- xietății care-1 încearcă în fiecare zi. Un bun monograf al operei sale va găsi în câteva dintre interviurile volumului „formula existențială originară" a motivației sale de a scrie, concentrată în frecvența cu care au- torul revine la țipătul de spaimă (frică de viață, de necunoscut) care i-a marcat naș- terea din 1958. In consecință, cuvinte ca „frică" sau „spaimă" revin obsesiv în pa- ginile sale - inclusiv în cele de interviuri sau în răspunsurile la anchete -, ceea ce indică o continuitate insurmontabilă. Am menționat deja „frica de absolut" care-1 împinge înspre poezie: citatul, trunchiat de mine din dorința de a-i sublinia preg- nanța, are și o succesiune, dar prefer abrup- tul formulării inițiale raționalizării pe care o reprezintă continuarea frazei, în care își face loc, oximoronic aproape, „plăcerea absolutului". Spre finalul volumului, în răspunsurile unei anchete despre zâmbet, cuvântul apare din nou („zâmbetul e o relaxare a fricii...“), îndemnându-te să recitești cărțile lui Adrian Alui Gheorghe, pentru a înțelege pe deplin frecvența obsesivă a acestei recurențe. Nu întâm- plător, de aceea, Iadul etic, iadul estetic are și menirea de a contura o artă poetică personală: viitorii exegeți se vor opri, cu siguranță, la paginile acestui volum, pen- tru a înțelege explicit și motivațional ceea ce poezia doar sugerează. Existența multiplă, trăitul prin refracție nu e o tramă la Adrian Alui Gheorghe, ci o necesitate estetică. O întrebare formulată de către George Vulturescu atrage atenția asupra acestui fenomen, citând participativ un fragment din poemul Viața secretă: „mă las interogat/ ca și cum eu aș fi alții". Poet, prozator, comentator politic, autorul își consumă viața în alterități multiple, di- fuzând în ele fragmente alternative din „energia" originară a ființei sale. în pre- ambulul volumului, el și mărturisește, de altminteri, că a intrat în jocul interviurilor care i s-au propus exclusiv din dorința de a se verifica prin multiplicare de sine, prin alternanța, mereu nouă, a ipostazelor în care este pus, dorință pe care biografia sa fabuloasă, prin nimic asemănătoare cu aceea a unui optzecist cuminte, nu face decât să o confirme. Iată două confirmări: „literatura - spune poetul spre sfârșitul volumului - e calea de fugă a fiecăruia dintre noi". Fugă de noi înșine, de inerție, de originea și formula reductivă care ne determină. în preambulul interviului rea- lizat de către lolanda Malamen, jocul poe- ziei este definit tot ca o coregrafie a îndepărtării de sine, mijlocită de spaima - cuvânt familiar! - îndepărtării abulice de origini: De la primele semne de conștiință ale vieții proprii, copilul încearcă să ia în posesie, cen- timetru cu centimetru, tot ce este în preaj- mă. întâi își examinează propriul trup, își descoperă degetele, urechile, ochii...! Se joa- că cu ele. Apoi trece mai departe. Descope- ră, centimetru cu centimetru, lumea din jur. Și, din aproape în aproape, tot îndepăr- tându-se de sine, la un moment dat își dă seama că a ajuns prea departe și nu mai știe drumul înapoi...! Intră în panică, îl apucă disperarea, deja a aflat prea multe și nu știe unde să le ascundă, ce să facă cu ceea ce știe. Căutarea drumului îndărăt, spre sine, este întreaga aventură a omului timp de o viață. Din nou, mărturia are caracterul unei arte poetice obsesive, de care exegeții sunt obligați să țină cont. în corpul interviurilor pe care le susține, Adrian Alui Gheorghe vorbește în repetate rânduri despre „ritmul interior" pe care poetul trebuie să îl regă- sească atunci când se așază în fața foii albe de hârtie, despre „vocea interioară" pe care el o caută. Multe sintagme din volum apar- țin acestei realități lăuntrice: trădează re- curențe și simetrii existențiale și poetice, sugerează coerențe definitorii. In ultimă instanță, interviurile pentru care este so- licitat îi oferă poetului șansa de a se des- coperi pe sine, de a vorbi deschis despre „viața sa secretă". E bine, de aceea, că ma- joritatea interviurilor sunt luate de către poeți (Cassian Maria Spiridon, George Vulturescu, Gellu Dorian etc.), capabili să intre în rezonanță cu ceea ce Adrian Alui Gheorghe propune, sau să îl provoace. Definirea prietenei ca rezonanță poetică (în special în relația cu regretatul Aurel Dumitrașcu) face parte din același joc al imponderabilelor frumoase, din care s-a născut, de altfel, și vocația de animator cultural a autorului, vizibilă în constituirea grupării Caietele de la Durău, în stimularea efervescenței literare din Piatra-Neamț și în alte - foarte multe - locuri. Două aspecte aș mai dori să relev, îna- inte de a închide cartea. în primul rând, luciditatea reflecțiilor despre relația dintre literatură și viață, concentrate - majorita- tea... - în evocarea unor experiențe defini- torii din copilărie, în rândul cărora îndepăr- tarea de Creangă joacă un rol important, mai ales dacă ținem cont de faptul că Adrian Alui Gheorghe se naște la nici doi kilometri de bojdeucă, adică într-un spa- țiu în care mitul covârșește orice nouă pre- zumție literară. în acest sens, devine ob- sesivă, pentru autor, dorința de a nu se abandona tentației de a-și reconstrui bio- grafia sub forma unor „amintiri", ci de a merge invers, în direcția înțelegerii copi- lăriei ca alienare de sine („copilăria ne petrece pe noi"), pe care o regăsim, de pildă, la majoritatea optzeciștilor, și mai cu seamă la Liviu loan Stoiciu sau Mircea Cărtărescu, al căror antiproustianism e la fel de notoriu. Și, fiindcă tot am menționat cuvântul magic, să ne oprim și asupra celui de-al doilea aspect: mândria lui Adrian Alui Gheorghe de a face parte din generația opt- zecistă, reafirmată de mai multe ori pe parcursul cărții, într-un moment în care acest orgoliu pare nelalocul său în ochii micilor titani care aspiră, fără să dispună de mijloacele intelectuale pentru a o realiza, la anvergura culturală a predecesorilor. Chiar dacă, personal, nu împărtășesc viziu- nea eroică întreținută de către Adrian Alui Gheorghe („generația ’80 a pregătit Revo- luția Română, atât la nivelul limbajului, cât și la nivelul atitudinii"), spunând în repe- tate rânduri că generația ’80 a dat, majo- ritar, un răspuns estetic unei problematici politice, lucru confirmat, de altfel, și de evoluția sa ulterioară (ceea ce nu e deloc rău, dar rămâne o escamotare...), mă bu- cur de partizanatul său generațional deschis și sincer, mai apropiat de adevăr decât ve- hemența goală a multor pigmei care ne contestă. Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 13 Cenzura și teatrul fWWL RCMNM Comuniștii m iinte sau con- UNA DINTRE probleme- le de acută stringență ale studiului totalitarismu- lui comunist este cenzura. Nu s-a spus încă, nici pe departe, totul despre aceas- tă formă de anihilare a ini- țiativei creatoare, de demo- nizare a talentului autentic, s-au mulțumit să mutileze științe, și-au propus - și au reușit din plin! - să desfigureze ipostazele individuale ale culturii și literaturii române, după chipul și asemănarea dogmelor pe care le ilustrau cu strășnicie. 1948 este anul în care ofensiva comunismului capătă, la noi, amploare catastrofală. Decapitarea partidelor politice, instaurarea unei constituții de tip socia- list, exacerbarea centralismului și a dog- matismului, prin naționalizarea „principa- lelor mijloace de producție", controlul asupra bisericii ortodoxe și așezarea în afara legii a bisericii greco-catolice, înființarea Securității, ca principală formă de repre- siune și persecuție - toate aceste măsuri, și altele încă, au reprezentat modalități de distrugere a societății civile, de confiscare a vieții publice și private a unei populații sărăcite de războiul încheiat nu cu mult timp în urmă. Liviu Malița, unul dintre cei mai înzes- trați istorici literari de astăzi, își propune să radiografieze, în cartea sa, recent apă- rută, Teatrul românesc sub cenzura comunis- tă (Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2009), aspecte definitorii ale alcătuirii și funcționării acestui instrument de aservire și pervertire a conștiințelor care este cen- zura, prin care autoritățile comuniste nu urmăreau altceva decât transformarea artei, a literaturii, a teatrului, a culturii în gene- ral într-un aparat de propagandă. Cum ară- ta și cum se exercita cenzura în domeniul teatrului ne spune autorul în subcapitolul Cine și cum cenzura. în primul rând, se pre- cizează că partidul a dispus crearea unei rețele națio- nale, cu multe ochiuri și filtre, care să supra- vegheze întregul mecanism teatral, prin organisme și servicii diferențiate profesional și geografic, dar strict subordonate ierarhic. Sistemul era riguros piramidal, chiar dacă existau eșaloane care se suprapuneau și se dublau. Exercițiul cenzurii cuprindea două etape: cenzura propriu-zisă și cenzura secundară, în cadrul primei etape, rolul de control ideologic și de cenzură revenea, mai întâi, tuturor instituțiilor teatrale, locale și cen- trale, de la comitetele de lectură până la Direcția Generală a Teatrelor. Existau însă și organisme superioare, din afara insti- tuțiilor teatrale, care exercitau prerogative de cenzură (consilierul cultural județean și comisiunea teatrală de pe lângă prefectura de județ). Procedura era, subliniază au- torul, „complicată. Repertoriul era aprobat la București, de Direcția Generală a Tea- trelor, care verifica și textul pieselor. în competența organismelor speciale județe- ne intra controlul producției propriu-zise. Deciziile acestora erau supervizate de mi- nister". Liviu Malița întreprinde o analiză minuțioasă, extrem de documentată și de detaliată a tuturor acestor organisme, de la comitetul de lectură (care adesea provoacă dificultăți în funcționarea teatrelor, prin deciziile arbitrare, excesive care se luau în încercarea de a se păstra „linia dorită de partid") la Direcția Generală a Teatrelor, organism care îndeplinea, pe lângă atribuții de supervizare a alt( >r organisme subordonate sau coordo- nate (printre care instituția Consilierului Cultural județean, Comitetul de lectură și Biroul Repertoriilor), și funcții proprii. Co- lectivul permanent de inspectori teatrali se ocupa în mod direct cu supravegherea miș- cării teatrale din București și din provincie - aici fiind secondați de consilierii culturali județeni și/sau de reprezentanții bugetari sau onorifici ai Ministerului Artelor în teritoriu. Ei fi >rmau echipe mixte împreună cu colegii lor de la Direcția Muzicii. Atribuțiile Direcției Generale a Teatrelor erau: autorizarea teatrelor, cenzurarea și avizarea spectacolelor și vizionarea specta- colelor pentru turnee. în ce privește cen- zura secundam, prelungire a cenzurii cva- sioculte exercitate de atâtea „comitete și comiții" care avizau textul dramatic sau spectacolul teatral, ea se manifesta în spa- țiul public, în presa de partid sau de spe- cialitate, în perimetrul criticii de teatru, în cadrul „ședințelor publice de comentare a spectacolelor" sau prin organizarea unor „spectacole cu discuții", în care erau supu- se analizei ideologia, conținutul tematic și caracterul realist-socialist al pieselor și tex- telor teatrale. Existau, cum observă Liviu Malița, și alte forme de cenzură: cenzura prin omisiune și/sau ignorare (co- mandată, impusă, regizată) de către critici, programarea discreționară a spectacolelor (suspendarea acestora după considerente extraestetice, politice), cenzura prin tirajele dirijate preferențial, necorelate cu cererea pe piață, politica premiilor, a distribuirii Fon- dului literar ș.a., fenomene care nu au putut face (>biectul investigației de față, dar care, în forma lor mascată, subtilă, au exercitat un control riguros asupra spațiului teatral ro- mânesc, supus unei permanente presiuni de remodelare politică. Cenzura nu avea însă doar rol de control, supraveghere și sancțiune. Adevăratul scop era acela de a determina, prin presiuni succesi- ve, prin epuizare și exasperare, producerea unei literaturi compatibile cu exigențele ideol< >gice și cu voința și capriciile partidu- lui ct >munist. întregul efort represiv țintea spre un scop afirmativ: recuperarea literatu- rii subversive și transformarea ei în literatură publicabilă. într-un context mai general, „rolul cenzu- rii în vastul program de dinamitare a «vechiului» teatru din România, de refor- mare a lui și de croire a altuia nou, după model sovietic, este evident". Cât despre „ce se cenzura", se poate spune că erau cen- zurate în primul rând piesele ce alcătuiau dramaturgia actualității, în diferite etape, cum ar fi pre-cenzura (care preceda pro- cesul creației artistice) și cenzura de text, după cum spectacolul în sine era supus unei cenzuri draconice, care sfârșea prin a dena- tura cu totul semnificația estetică a piesei. Autorul cărții este cât se poate de ferm și de elocvent, atunci când afirmă că fie că este vorba despre text dramatic sau despre alte forme artistice, competența dele- gaților partidului nu are limite. Insensibilă estetic, atentă la cele mai fine incongruențe politice și ideologice, la rigoare inventând unele, cenzura operează imperturbabil, vă- dind crasa necunoaștere sau ignorare a pro- cesului de creație artistică. Se cer nonșalant modificări de viziune, schimbări de perso- naje și de tipologie, adaosuri sau, dimpo- trivă, ciuntiri, noi și noi prefaceri, mutilări, cu o totală desconsiderare pentru voința ar- tistului și niciodată descurajată de absurdi- tatea propriilor intervenții. Dorite salutare din punct de vedere politic și ideologic, aceste intervenții brutale sfârșesc prin a distruge artistic opera, facând-o, astfel, com- plet ineficientă, inclusiv din punct de vede- re politic. Cenzura a avut și „rolul" de a promova o estetică de tip realist-socialist, tezistă și limitativă, cenzorii transformându-se în „îndrumători", critici și teoreticieni ai artei. în cartea sa, Liviu Malița înregistrează și formele de rezistență, cele mai multe de natură mai degrabă involuntară, atitudini- le nonconformiste, nonimplicarea sau du- plicitatea. Partea a doua a cărții, Instituția cenzu- rii, extrem de documentată, înfățișează detalii relevante despre legislația cenzurii, despre organigramă, cenzori (recrutare, instrucție, normă, sancțiuni, salarii și re- compense), despre metodologia cenzurii (cum se efectua cenzura: documentarea, referatul cenzorului, supralectura, referate- le externe, decizia; rapoarte de intervenție și sesizări, preoceduri specifice de cenzură). Ultimul capitol din carte se referă la „pa- cienții cenzurii" (scriitori interziși, recepți, tolerați), surprinși într-o gamă largă de ati- tudini, de la „disponibilitatea spre com- promis" la gestul disident sau opozant (mai degrabă excepții, cum se remarcă în carte). Cartea lui Liviu Malița despre cenzura comunistă în teatrul românesc, documen- tată, scrisă într-un stil alert, sagace, riguros, este una pe cât de necesară, pe atât de utilă. E o carte de neocolit pentru cei preocupați de problematica totalitarismului comunist. 14 • APOSTROF DOSAR Un veac de singurătate boierească INTR-O EVOCARE din primăvara anului 1996, Constantin Țoiu își amintește că, spre sfîrșitul anilor ’50 ai secolului trecut, aproape în fiecare seară, putea fi văzut un scriitor arhicunoscut prin talent și extrava- ganță, care, de obicei, se îndrepta spre bra- seria de la Athenee Palace: „El era un băr- bat tînăr, înalt, subțire încă, voinic, cu o eleganță contrastînd violent cu sărăcimea și cenușiul din jur. Bărbatul acela ostentativ de elegant avea dantele la încheieturi, straie nemaivăzute, un aer feroce de sigur pe el... Capul, tuns scurt, era superb. Răvășit, cu detestabila, capitalista tunsoare ă la Titus... Personajul semăna cu unul din acei dandy faimoși de după Revoluția franceză din tim- pul Directoratului, cărora li se spunea Les Incnyables“. în realitate, acest text evocator nu este decît o variațiune pe tema micului pamflet pe care tot Constantin Țoiu îl scri- sese împotriva lui Petru Dumitriu la sfîrșitul anilor ’50: „L-am întîlnit, într-o zi, pe stra- dă. Ce curios, [Petru Dumitriu] semăna cu strămoșul său de la 1797. Aceiași zulufi că- zuți peste urechi, pe frunte, aceiași pantofi ascuțiți, cu egrete, și gulerul, cravata, man- șetele... Toate ajustate, reduse la proporții- le epocii“. Micul pamflet prozastic a fost acceptat și publicat imediat în Gazeta lite- rală din 31 octombrie 1957 de către Paul Georgescu, redactorul-șef al revistei. Vom vedea mai încolo că explicația acestei publi- cări rapide se găsește ascunsă în partea a xxrv-a a Cronicii de familie. în acel moment, Petru Dumitriu era cel mai celebru scriitor român, întrucît tocmai îi apăruse masiva Cronică de familie (cu bun de tipar dat către sfîrșitul lui decembrie 1956, cu bun de difu- zare la începutul anului 1957). Romanul a stîrnit din start o mare vîlvă, atît în rîndul literaților și-al cititorilor obișnuiți, cît și în acela al „foștilor“, adică al supraviețuitori- lor înaltei societăți interbelice. Toată „lumea bună“ bucureșteană discuta cu aprindere despre romanul lui Petru Dumitriu, deoa- rece, și cu indignare, dar și cu satisfacție, se regăsea în el. Apariția cărții a fost cea mai mare surpriză literară a obsedantului dece- niu, deși Cronica... fusese anticipată de nu- vele ca Bfuterii de familie (1949) și Davida (1954), care, de asemenea, au produs vîlvă la apariție, fiind incluse ulterior în materia romanului. Probe despre succesul acestor nuvele se află în jurnalele lui Alexandru George și Radu Petrescu, pe atunci tineri scriitori ele sertar. Cronica de familie l-a trans- format pe Petru Dumitriu - cum spune Radu Cosașu, pe atunci tînăr scriitor inter- zis - într-un „Harun-al-Rașid, cu trufii de Cezar al literaturii^, care, prin forța lui epică • Petru Dumitriu și, mai ales, prin cultura lui filosofică și lite- rară, își domina rivalii, adică pe Marin Preda și pe Eugen Barbu (ei înșiși consacrați prin Mm-omeții, 1955, respectiv Groapa, 1957). Așa cum reiese și din jurnalele lui Preda și Barbu, complexați, ei au rămas pînă la capăt obsedați de emulul lor, cu atît mai mult cu cit Cromră de familie a apărut foarte rapid și în străinătate, adică în Franța și Germa- nia, la edituri prestigioase, Editions du Seuil, respectiv S. Fischer Verlag. De fapt, succesul Cronicii... i-a fost fatal autorului ei. El s-a îmbolnăvit de ceea ce se DOSAR Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 15 numește nevroză de eșec, adică de teama că o nouă creație de-a sa, din cauza conjunc- turii politice și a cenzurii, nu va mai putea atinge nivelul artistic al trilogiei de fami- lie. După mărturisirile Henriettei Yvonne Stahl și Irinei Medrea, soțiile succesive ale prozatorului, Petru Dumitriu, din cauza re- lațiilor lui cu cenzorii și cu activiștii de par- tid ai epocii, suferea tot mai violent de in- somnii și de crize de nervi. Nu e de mirare că, în intervalul 1958-1959, el își pregătește cu minuțiozitate fuga din România; iar prin evadarea sa, el a declanșat cel mai mare scandal politico-literar al vremii, ce a fost anchetat de însuși Gheorghiu-Dej. Scanda- lul a sporit odată cu apariția în Franța, la Editions du Seuil, a romanului Inctgnito (1962), în care există - înainte de Soljenițîn - ample dezvăluiri despre mecanismele pu- terii comuniste. Nu întîmplător, prin me- sajul său și prin valoarea sa intrinsecă, roma- nul acesta este inclus în prestigiosul Lexikon der Weltliteratur. De aceea, dacă pentru citi- torul occidental Petru Dumitriu rămîne sinonim cu Inctgnito, pentru acela român el este sinonim cu Cronică de familie. Așa cum am mai spus, Petru Dumitriu a surprins încă de la debut prin cultura lui filosofică și literară ieșită din comun. Astfel, o rețea intertextuală considerabilă învelește circular materia epică atît de densă a masi- vei Cronici de familie (apărută în 1957 și avînd XXIV de părți, reeditată în 1958, prin care mișună 335 de personaje, conform In- dex-ului, cu excelente rezumate biografice, realizat de Geo Șerban). Ritmul uimitor al elaborării și scrierii frescei romanești e pro- bat de faptul că, numai cu doi ani înainte, Petru Dumitriu publica o primă variantă, volumul Cronică de Familie (1955, cu doar patru părți: Davida\ Bijuterii de familie-. Sa- lata și în bătălia pierdută, devenită ulterior partea a xxi-a, cu titlul Isabela și Sfârșitul ca- rierei lui Dimitrie Cozianu). Uriașul roman reprezintă un fel de Gen anos de soledad, deoarece primele indicii temporale precise încep „pe la 1850“ (cînd Alexandru Cozianu își construiește la Bucu- rești, în Culmea-Veche, „o casă potrivită cu marea lui avere“) și sfîrșesc exact în oc- tombrie 1954, cînd timpul scrierii cronicii și timpul lumii reflectate se suprapun per- fect (tot ca în romanul lui Garda Mârquez): „Cu aceste însemnări, s-a ajuns la zi cu Jur- nalul lui Rafael Gheorghiu, față de data redactării acestei CronicC. Acțiunea roma- nescă se concentrează inițial în special pe moșiile boierimii din preajma orășelului N. - „orășel provincial, capitală de județ“, me- reu semnalat, direct sau aluziv, în mai toată opera lui Petru Dumitriu -, circumscriind un spațiu real și imaginar în egală măsură, precum comitatul Yoknapatawpha al lui Faulkner, și care, pe două dimensiuni esen- țiale - nemărginita cîmpie dunăreană și cerul perceput cu nenumărate conotații - cristalizează un cosmos aparte. E urmărită, pas cu pas, traiectoria seculară a Familiei (nu întîmplător, în varianta din 1955, pe copertă, ea este în titlu majusculată), adică a „neamului unor Cozieni“, numiți astfel „după o Cozie din ținutul dealurilor din- tre București și Tîrgoviște“ și atestați, în documente, pe vremea lui Brâncoveanu. După apariția Cronicii..., Petru Dumitriu continuă să umple lacunele din timpul Co- zienilor - dintre întîia atestare și epoca modernă - printr-o proză neterminată, în- vățătură de minte, a cărei intrigă se înnoadă, în epoca fanariotă, pe moșia lui Andronic și Șerbana Cozianu. Cronica sa fiind o Comedie umană, scrii- torul generalizează aici tehnica și metoda balzaciană, introducînd în cele XXIV de părți datări foarte pedante, de tipul „într-o sea- ră de la începutul primăverii lui 1862...“ ș.a.m.d. Tot la modul balzacian are loc con- tinuu anamorfozarea fizionomiilor și cor- purilor umane în figuri animaliere, fapt pentru care cronica se transformă într-un imens bestiariu (din care, ca la Garcia Mâr- quez, nu lipsește simbolicul „copil cu coa- dă“, semnal al animalizării brutale și feroce a unei umanități în declin). E un procedeu programatic, al cărui sens e preluat din Cuvintul-inainte al lui Balzac la Comedia umană, paralela dintre „speciile sociale“ și „speciile animale“ urmînd să revele cum „l’Animalite se transborde dans l’Humanite par un immense courant de vie“. Cum creierul scriitorului este o bibliotecă vie, „care se răsfoiește singură“, Cronica... con- stituie rețeaua nenumăratelor intersectări de hipotexte și hipertexte, cu mențiunea însă că forța epică extraordinară face ca ima- ginarul său livresc să fie remodelat într-un mod foarte personal și pregnant, așa încît, adeseori, modelele ilustre sînt împinse în zona uitării. Revine totuși în memoria citi- torului Dostoievski, prin karamazovismul filosofului Fănică Niculescu alias Nae lo- nescu (cu propriul său „Totul e permis“); apoi Tolstoi, căci moartea lui Ivan Ilici, asis- tată doar de un mujic, se metamorfozează în aceea a lui Bonifaciu Cozianu, în pre- zența unui simplu țăran; după cum obsesia personajelor de a vedea pe cer reflectarea transcendenței trimite la faimoasele secven- țe similare în care e implicat prințul Andrei Bolkonski. Sînt, de asemenea, prezenți Flaubert și Thomas Mann: eșecul doam- nei Bovary transpare în bovarismul tragic al Elvirei Vorvoreanu, după cum moartea urîtă a lui Thomas Buddenbrook, în aceea oribilă a prințului Ghighi Duca, iar Pius Dabija polemizează simfonic cu Adrian Leverkiihn. Conform unui calambur al lui Dumitriu, acelJe (adică „Euf al scriitoru- lui se exteriorizează epic înJeu fJ⁰C“Y în consecință, lui Michel Ipsilanti, cronicarul monden cu pseudonimul Seymour (în care e transparent celebrul Claymoor alias Miha- il Yăcărescu), prietenii întorși de la Paris „îi aduceau scrisori de la doamna de Guerman- tes și de la principesa Matilda, de la conte- sa de Fiesque și de la domnul Turgheniev“. E o modalitate ludică de a pune în oglinzi paralele protagoniștii cronicii cu personaje celebre ale literaturii universale, facînd alu- zii la modele: frații Goncourt și fiziologia umanului; Proust, prezent și prin lecturile Elvirei Vorvoreanu (numai întrucît e vorba de un prieten al fraților Bibescu, căci altfel romanul proustian i se pare „cumplit de plicticos“), și prin referințele explicite la baronul de Charlus, bărbatul-femeie resus- citat în Michel Ipsilanti, Șerban Romano și alții; cardinalul de Retz și Schiller, care, prin intermediul familiei Fiesco, răsfrîng trufia nobleței străvechi; în fine, Turgheniev, în- trucît e semnificativ și pentru „cuibul de nobili“ de mina a doua din cronica româ- nească. Prin jocurile intertextuale iese la iveală și I. L. Caragiale, cu bietul Edgar Bostandaki metamorfozat tragicomic în Michel Ipsilanti; apoi, mateina Pena Corco- dușa, în „Foamea Neagră“ din cronică, dar și craii lui Mateiu Caragiale, în „leoparzii“ lui Petru Dumitriu (înrudiți însă și cu „leii“ lui Proust, și cu „cei treisprezece“ ai lui Bal- zac). Nu lipsește nici Nicolae Filimon, căci ciocoilor noi și vechi le corespund aici „bo- ierii vechi“ și „boierii noi“, adică „oamenii de neam“ ai Cronicii... și „boierii de modă nouă, boieriți de revoluție“, aici abia creio- nați, care însă vor fi protagoniștii ulterioa- rei sale cronici, adică ai colecției de Bitgrafii, Autobitgrafii și Memorii contemporane. în fine, aristocrația pauperizată, și grotescă, și tragică, o evocă pe aceea din Bietul loanide. O valoare absolut emblematică o are prezența, chiar în partea întîi a cronicii, Davida, a unei sintagme celebre din Sal- lustius, cu comentariul și corectarea sensu- lui ei, conform concepției personajelor (așa cum, apoi, Inctgnito începe prin comenta- rea incipitului din Istoriile lui Tacitus). în mod circular, sintagma lui Sallustius este reexplicitată, de data aceasta de către croni- car, în finalul Cronicii de familie (în partea penultimă, Boierii vechi și noi). Intenționa- litatea programatică devine astfel transpa- rentă: se sugerează existența unor corespon- dențe temporale, a unei perechi de epoci complementare, a repetiției istorice ciclice și a similitudinii de comportament a spe- ciilor sociale în decursul istoriei. Dar viziu- nea complementarității epocilor istorice a fost expusă și teoretizată de Oswald Spen- gler in Amurgul Occidentului. De altfel, Spengler și apare menționat în discuțiile dintre Fănică Niculescu și Șerban Romano („Tot ce spune e scos din Spengler“, excla- mă Dim Cozianu, referindu-se la ultimul). Europa interbelică, din perspectiva Roma- nd-Spengler, repetă destinul Greciei deca- dente: „... a început războiul peloponeziac. Europa a intrat în agonie“. Noua Vîrstă de fier, în care se presimte deja explozia imi- nentă a războiului mondial, stă sub sem- nul pseudoescatologic al dictatorului: „... eu detest mîntuitorii! înțelegeți? Cînd apare cîte un Ptolemeu Soter, Egiptul e putred!“. De aceea, Europa lui Hitler sea- mănă cu Atena lui Alcibiade: „Nu vedeți că tiranii ăștia, care au apărut în Europa ca ciu- percile, sînt semne de boală, de dezagrega- re politică a unei societăți? Atena era bol- navă cînd prezența sau absența lui Alcibiade la cîrma statului, sau a lui Kleon, sau a lui Phokion, putea să-i schimbe total politica, s-o ducă sau nu la dezastru“. Acest veac de cronică românească stă, totodată, sub sem- nul lumii pe dos. Drept urmare, Vîrsta de aur antebelică și interbelică a Europei, marcată de ură, crime și război, nu-i decît o Vîrstă de fier în germene. Așa cum îi și apare, sim- bolic, în visul coșmaresc, intensificat de deli- rul febrei, al locotenentului Stahl, sub forma unei serii de impossibilia: „un turn cu teme- liile în sus și cu vîrful în pămînt“ ori ca „un vapor cu fundul în sus“ navigînd pe ocea- nul furtunos. Este, cum comentează un alt personaj al cronicii, „Le monde ă l’envers... Dar stă așa de un milion de ani“. De aici și unul din laitmotivele cronicii - bărba- tul-femeie - încarnat de Lăscăruș Lascari, Michel Ipsilanti, Șerban Romano etc. sau de coșmarul erotic trăit tocmai de ofițerii ce vorbesc despre lumea pe dos, cărora, pe cîmp, un biet soldat înfofolit în manta, ca într-o fustă groasă, li se pare, din depărta- re, o femeie cu șolduri largi, planturoasă. 16 • APOSTROF DOSAR Partea întîi a cronicii, Davida, enunță și dezvoltă marile caracteristici ce definesc Familia, adică aristocrația românească (cu ascendență bizantină), cu reflexele ei sub- secvente, acele „cuiburi de nobili“ provin- ciali: disprețul și dandysmul fizic și spiri- tual; singurătatea și melancolia saturniană; sentimentul neantului și, ca efect, lăcomia posesivă; ura, furia și cruzimea („brutalita- te“ e un cuvînt folosit frecvent de către cro- nicar pentru a caracteriza reacțiile acestor animale sociale care se adună într-un adevă- rat bestiariu uman). Sentimentul fundamen- tal al membrilor Familiei, transmis din ge- nerație în generație, e trufia. Teoreticianul justificării ei este Alexandru Cozianu (fiul paharnicului Manolache Cozianu), care transformă sintagma cu sens negativ a lui Sallustius - contemptor animus atque super- bia, ipsa nobilitas („sufletul disprețuitor și trufia sînt însăși noblețea^) - într-o deviză spirituală cu sens pozitiv, ce va fi însușită nu numai de fiica sa Davida, ci și, mai mult sau mai puțin conștientizat, de întreaga aristo- crație consemnată în cronică (degradată și grotescă, deviza va fi transferată, cum ob- servă cronicarul, la „boierii de modă nouă“ ai anilor ’50). Trufia și disprețul „nu sînt lucruri rele“, remarcă Alexandru Cozianu, căci fac parte „din noblețea spiritului și sînt semnele unui duh înalt și generos“. Casa din Culmea-Veche, unde începe și se sfîrșeș- te cronica familiei, e o reflectare concretă a trufiei primului Cozianu modern, fapt vizi- bil în arhitectura complexă a palatului, în interioare, mobilier, bibliotecă, în portrete- le de familie pictate de Aman, toate acestea pe măsura averii și culturii proiectantului și proprietarului cu „duh înalt“. Contemptor animus atque superbia sînt întipărite izbitor în fizionomia și gesticulația Cozienilor, care aspiră să fie recunoscuți de nobilii de întîia mînă, precum Vogoride, Duca, Lascari, adi- că de „cei primiți la curte, înrudiți în Anglia și în Spania“. Astfel, Davida are cînd un „calm trufaș“, cînd un „zîmbet batjocoritor și trufaș“, definindu-se printr-un dandysm feminin, căci este educată să nu arate vreun „sentiment în fața slugilor“ ori vreo slăbi- ciune. „Neagră și tainică și cu ochi de foc, privind în gol cu trufie și îndrăzneală nebu- nească“, prototip al nepoatei sale, fascinan- ta Elvira Vorvoreanu, Davida este o Electră care apelează la mijloacele Heddei Gabler pentru a-și atinge scopul, folosind pistolul tatălui ca armă a răzbunării împotriva ma- mei sale și a amantului ei. Fiica Davidei, Elena Lascari (devenită Vorvoreanu prin mezalianță, viitoarea mamă a Elvirei) e cres- cută și ea în vederea unei existențe pur re- prezentative, nobiliare, fiind educată ca o lady, căreia i se interzic exteriorizările afec- tive. Șerban Vogoride, amantul Sofiei Co- zianu, „omul acela de o trufie brutală și ne- rușinată“, se manifestă, în discursuri și gesturi, cu o asemenea „insolență și sfida- re“, incit provoacă efecte stupefiate, hipno- tizante, în asistență. Colonelul Duca, „boier mare, cu moșii, os de domn“, se prăbușește din cauza unei ambiții exacerbate, de o „tru- fie brutală“, imperială. Creionat cu o ironie binevoitoare de către cronicar, bunicul acestuia, Carol von Debretzy husarul ha- lucinat, are și el un orgoliu și fumuri qui- jotești, iar fiica lui - de o frumusețe săl- batică și distantă - Maria-Theresia von Debretzv-Dumitriu își dezvăluie, din cînd în cînd, cîte o „mică beție de mîndrie“ no- biliară. (In autobiografia spirituală din Au Dieu inconnu, fostul cronicar Petru Dumitriu, cu viziera coborîtă, își semna- lează și el învățătura primită în calitate de urmaș al neamului von Debretzy: „Sînt fiul unui secol nemilos, al unei lumi nemiloase, și acasă m-au învățat semeția: să fii aspru față de tine însuți și față de alții, să dis- prețuiești moliciunea și slăbiciunea“.) Pe linia superbiei se dezvoltă în Cronică de familie un adevărat dandysm, în varian- ta bunului-gust sever și discret a lui Brum- mell, exemplificată cu o oarecare libertate de mulți dintre protagoniștii Familiei. Se rețin, în acest sens, crudul Bonifaciu Co- zianu ori Dim Cozianu, la care eleganța foarte sobră de dandy se combină cu dis- creția ingenioasă a omului desăvîrșit, așa cum îl preconizează Baltasar Graciăn: „re- zerva sa devenită firească încă din adoles- cență, și obiceiul de-a ști ceva pe care-1 știa numai el și nu-1 spunea, nu l-ar fi spus cu nici un chip, îi erau de mare folos“. Stră- lucește Ghighi Duca, perechea masculină a Elvirei Vorvoreanu, fiul prințului Gheor- ghe Duca („de la Dukas, împărați ai Bizan- țului“). E un tip „subțirel ca o nuia“, palid și distins, cu „fața îngustă, triunghiulară, osoasă“, cu un aer englezesc, întotdeauna într-un „costum gri închis, cu guler tare și cravată negru cu alb, ciorapi negri, pantofi negri“, pălărie neagră; îndeletnicirile sale ilustrează un dandysm modern: vînătoarea, hipismul, aviația, tenisul, automobilismul (cu faimosul său Rolls-Royce). Toată lumea bună se definește prin „aerul stăpînitoR, prin „insolență și sfidare“, prin „mîndrie împărătească“, revelînd o „veselă, neiertă- toare și nimicitoare obrăznicie“ și un „zîm- bet de dispreț“ suveran. La toate acestea se adaugă însă o „asprime brutală“ și, mai ales, „neagra melancoliei Arhetipul Fami- liei este și în acest sens Alexandru Cozianu, „născut sub influența nefastă a lui Saturn“, cu fața plumburie, marcată de faptul că „tă- cea și clocea în sine o veșnică furie stăpî- nită“, continuu posomorit și nemulțumit și de oameni, și de el însuși, și de faptul că e doar un nobil de „mina a doua“. Trufia lu- mii bune din Cronică de familie se combină cu melancolia saturniană, cu furia contro- lată și cu sentimentul frustrării permanente a unei nobilimi ce nu se află în linia întîi a vieții europene mondene și politice. Urma- șii în această direcție ai lui Alexandru Co- zianu sînt Davida, Bonifaciu Cozianu, El- vira Vorvoreanu, Ghighi Duca, Șerban Romano, Dim Cozianu etc. De o mare expresivitate estetică și existențială e por- tretul lui Dim Cozianu, cariera lui și eșecul final: „înalt și sumbru“ ca un turn, „bărbat taciturn și saturnian“, care moștenise „mo- horeala saturniană a străbunicului său“, reprezintă tui om „care știe multe“, care „are secrete, tace asupra multor lucruri știute numai de el“, în stare „de fapte surprinză- toare, de combinații tainice, nebunesc de îndrăznețe, pe care nu le află lumea decît după ani de zile“, combinații ingenioase ce îl înalță în preajma puterii, pentru a-1 prăbuși apoi în cea mai lamentabilă ratare. Aceeași soartă, marcată de eșecul derizoriu și grotesc, încheie și biografia Elvirei Vor- voreanu, a lui Ghighi Duca ori a lui Boni- faciu Cozianu. Lucizi și cruzi altfel, membrii Familiei suferă totuși de o boală insolită a gîndirii, care deformează realitatea în proiecții deli- rante; adevărați oameni manieriști, ei se lasă cuprinși de „ispita să se apropie de acea zo- nă a gîndirii în care lucrurile își schimbau proporțiile ca văzute printr-o atmosferă cu însușirile cptice ale cglinzilor curbe (s.n.)“. Simptomul acesta se manifestă, de pildă, la Davida Cozianu: „ce socoteli întortochea- te, ce calcule subțiri, cutezătoare, nebunești, cotite, se țeseau în mintea ei aprinsă“. Sub presiunea trufiei, același tip de calcule labi- rintice și de țesături cerebrale ce țintesc să distorsioneze zone ale realității, sfîrșind însă în eșecuri deplorabile, se observă la nemi- losul Bonifaciu Cozianu, la Elena Lascari- Vorvoreanu (care, fantasmatic, cu „ură și furieu, face planuri imperiale de parcă ar fi o nouă Eugenia de Montijo), la Elvira Vor- voreanu, care, încurajată de reveriile Sofiei von Bodman (fostă Cozianu), se visează „făcînd o reverență înceată și zîmbitoare, aproape îngenuncheată, cu bustul drept și capul sus, la Hofburg sau la Schonbrunn“, iar apoi pune la cale un cinic și complicat scenariu prin care urmează să devină întîia doamnă a României în calitate de amantă a lui Carol al II-lea. Explicația acestui com- portament fantasmagoric al personajelor, în ciuda realismului lor crud și nemilos, este complexă: psihologică și socială, ontologică și metafizică. în primul rînd trebuie să ne reamintim că în materia atît de întinsă și cu atîtea straturi suprapuse a Cronicii de fami- lie sînt incluse și nuvelele Bijuterii de fami- lie și Vîntul de martie; or, acolo, dacă facem abstracție de primul strat, superficial și scontat, acela social, dăm de o dimensiune cosmică esențială, redusă la două elemente: cîmpia nemărginită și „văzduhul goL sau „cerul uriaș“, ce au o unică intenționalitate: aceea de a configura în mod simbolic Nean- tul. De altfel, referințe în acest sens la cîm- pie și la cer sînt presărate și în alte părți ale cronicii. Or, acestui neant cosmic - fie el real, fie aparent, în orice caz impus de „o mare, uriașă tăcere“ a acelui deus abscondi- tus - îi corespunde neantul interior al omu- lui. Deloc întîmplător, și în Cronică de fa- milie, și în celelalte opere ale lui Petru Dumitriu, în mod repetitiv, omul se uită în gol „cu un aer absorbit“, dar, de fapt, cu „privirea pustie“. „Neantul inevitabil“, aceasta e tema despre care conferențiază, în saloanele interbelice, profesorul Fănică Niculescu, comentat astfel de asistență: „Tot timpul despre moarte, neant, putrezire; par- că noi n-am ști, murmură Elvira“. După diavolul meschin, dar atît de periculos care este Fănică Niculescu, optimismul creator al lui Fredegisus din Tours „se încredea să dea ființă nimicniciei. Azi, după douăspre- zece veacuri, domnul Martin Heidegger nu e în stare să vadă nimic decît neantul; nu e în stare să găsească ființă nici în grosolana existență cotidiană. îți spun: - remarcă el adresîndu-se lui Șerban Romano - cercul s-a închis“. Ucenic într-ale filosofici, Șerban Romano devine rapid un ratat iremedia- bil, fiindcă nu scapă de „fascinația senzației ciudate de lipsă de frîne și de opriri, de des- trămare în gol, de plutire în gol, de cădere în gol, pe care o avea tot mai des“. Decizîn- du-se să se sinucidă, Romano e gata să facă gestul de a se împușca, dar și aici, ca și la Beckett, sinuciderea este imposibilă: brațul lui Romano rămîne inert, nedîndu-i „decît senzația de lipsă, de absență, în locul brațu- lui și a mîinii“: „Era fără putere față de tot... față de hăul negru și monstruos al necunoscutului pe care nu-1 putea birui cu mintea“. Pe culmile deșarte ale disperării nu se află decît deus absens: „«Dumnezeule! stri- gă desperat Șerban în întuneric. Dumne- DOSAR Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 1 7 zeule! Dumnezeule!» Dar întîi că nu credea în Dumnezeu, și al doilea că nu-i răspunse nimeni". în partea a vm-a a cronicii, esen- țială în privința viziunii metafizice (cu atît mai mult cu cît face trecerea și înspre Nexus și Inagnito, înspre Extremul Occident și Ini- țiații, datorită revelației lumii ca o uriașă rețea de relații interlegice și interumane), locotenentul Laurențiu Sterie, față în față cu moartea, nu-și găsește punctul ultim de sprijin și, deci, n-are pe cine să invoce: „Nu pot. N-am cui să mă rog... Cînd mă rog, mi se pare că vorbesc în vînt, în gol. Nu e nimic, părinte. Ce mă fac?... Nu-1 văd pe Dumnezeu". Mesajul cronicii e în fond identic cu cel din prozele poematice și nuve- lele începutului ori cu cel din Inagnito, Au Dieu inconnu, LHomme aux yeuxgris, opere franceze ale maturității: singurătatea umană „pe întinderea uriașă a locurilor" pustii, sub „golul fierbinte și uscat" al cerului imens. De altfel, omul însuși e, de fapt, un sediu vremelnic al nimicului; astfel, un muribund se uită la Bonifaciu Cozianu „cu ochii lui ca niște găuri, prin care se vedea întunericul din el, adînc, imens întuneric". Iar pe ocea- nul nesfîrșit al „peltelei universale", existen- țele umane, fragile, se scufundă, lichefiate precum meduzele; astfel, cineva privește țeasta rotundă a unui mort, iar „înăuntru, credințele, patimile, gîndul, amintirea, iubi- rea, tot. Adică nimic. Gelatină care avea să se strice pe soarele ăsta". Nu există în lite- ratura română o prezență mai pustiitoare a Neantului cosmic și uman ca în opera lui Petru Dumitriu și, în special, în Cronică de familie. După eșecul ei de a face ceva, Da- vida îmbătrînește brusc, fața îi devine colțu- roasă, iar ochii ei negri, „pustii și tulburi", cu „cearcăne ca de rugină"; doar din cînd în cînd „o încordare stearpă, fără țel" se mai descarcă în disperare, revoltă și suferință, Davida fiind, în fond, definitiv strivită de o ucigătoare „plictiseală obosită și inertă". Bonifaciu Cozianu are și el „un aer plicti- sit", părînd „un străin calm și plictisit", fo- tografiile de tinerețe „îl arată bine cum pornise în viață, cu energia, trufia și agre- sivitatea care în chip vădit n-au scop, nici obiect", rămînînd în el pur și simplu refu- late: „N-am nimic de făcut... Unde e ceva de făcut, s-a și găsit cineva să facă, și eu n-am decît să mă retrag... Am trecut de patruzeci și trei de ani. Și nimic! Nimic!". Chiar dacă ajunge, pînă la urmă, prim-mi- nistru, în Bonifaciu Cozianu rămîne zațul gros al unei „trufii posomorite", al insatis- facției morocănoase și al furiei explozive, ambele neconsumate în absența unei mari misiuni concretizate. In agonia ei la fel de oribilă ca și aceea a doamnei Bovary, Elena Vorvoreanu murmură „cu o strîmbătură urîtă, de dezgust: Rahat, rahat, rahat", cu același saț al nerealizării: „N-am făcut nimic. Degeaba. Degeaba am făcut tot ce-am fă- cut. N-a ieșit nimic. Nimic. Nimic. Rahat". Cronică de familie stă sub pavăza sumbră a lui Nietzsche. Senzația neantului interior le impulsionează membrilor Familiei voința de putere: să trăiești știind că adevărata ra- țiune a vieții constă în revelația neantului și în cucerirea lui, fie că în eșec, fie că în vic- torie, vei ajunge la un fatal paradox: o nouă și ultimă revelație a nimicului. Protagoniștii cronicii n-ar putea trăi decît la începutul hunii, cînd voința lor de putere s-ar putea manifesta din plin, cînd totul ar putea fi cîș- tigat; or, ei trăiesc la sfîrșitul lumii, cînd nu mai este, de fapt, nimic de făcut, nimic de cîștigat. Cel mai bine exemplifică situația de fapt traiectoria tragică, absurdă și descen- dentă, derizorie, a biografiei Elvirei Vor- voreanu, cea mai vie și fascinantă femeie lansată vreodată în proza românească. Ado- lescentă, „prea e neagră" precum bunica-sa Davida, părînd „un mînz uscățiv și stîn- gaci", cu uluitorii „ochi verzi care luminau rece în mijlocul frumuseții aceleia întune- cate" și cu un surîs fermecător, dar „rece ca gheața". Femeie tînără, e tot tuciurie, cu o coamă albăstrie, iar profilul pur al feței, „cu nasul subțire și ușor arcuit", are gura cărnoasă, „cu buze de purpură", prin fai- moșii ei ochi adînci și verzi ca niște lacuri glaciare uitîndu-se în jur „cu o fixitate duș- mănoasă, cu un fel de ură rece" și „cu o încruntare întunecată și tristă". Căci față de Europa și reala aristocrație europeană, ceea ce îți poate oferi „țărișoara asta" e un nimic desăvârșit. De aceea, în preajma Elvirei, adi- că a unei frumuseți perfecte nepuse nicicum în valoare, „viața uriașă și brutală a lumii [continua] să se desfășoare pe lingă tine și să treacă peste tine, ființă obscură care dacă trăiești sau nici măcar n-ai existat vreodată, totuna e". Așa că ajunsă la o maturitate coaptă fără rost, Elvira - încă hipnotică prin „părul nocturn" din jurul „unui cap de Gor- gonă" - încearcă, din trufie disperată, din frustrare, din nevoie de glorie, să dea „o lovitură, una mare", să cîștige „o partidă mare", să pună la cale o „chintă regală", în- scenînd un complot erotic prin care să de- vină amanta regelui și, implicit, stăpîna, eminența cenușie a țării, căci este un dandy- femeie, cerebrală, „care face ce vrea". Dar nu țesătura ingenioasă a minții manieriste a Elvirei modelează realitatea, ci hazardul conjunctural sfîșie cu brutalitate urzeala ei calculată, punînd-o pînă la urmă pe urmașa desăvîrșită a Cozienilor într-o postură mai dezonorantă și mai trivială decît pe „Foa- mea Neagră", tîrfa famelică a Bucureștiului interlop. Nereușind să facă acea „chintă regală", Elvira - care încă din adolescență simțea nevoia „să se uite de foarte de sus la oameni, ca să nu-și simtă golul și nimicul din suflet" - nu mai scapă, definitiv, de „senzația inutilității, a falimentului, a nean- tului". Atins de „jocul ființei sau neființei", „timpul deznădăjduit al Elvirei" se hrănește din carnea ei steril-mallarmeană: tot mai ofilită și mai uscată, devine „și mai neagră ca înainte", doar ochii femeii „îi rămăseseră verzi ca otrava - o otravă limpezită, decan- tată și ținută la gheață". Elvira ajunge acum un fel de „țigancă vrăjitoare", cu „un zîmbet de șerpoaică" și mască de mumie egipteană, părînd „cadavrul unei fete de optsprezece ani, proaspăt îmbălsămat", mai frumoasă ca niciodată, dar de „o frumusețe cumplită", inutilă, apocaliptică. Pierzînd marea partidă, Elvira n-are nici măcar șansa de a ști cum să iasă din scena vieții: „Ce fac? Ce fac? Cum aștept? Știu că o să mor; dar ce fac pînă atunci?". In clipa morții, Elena, mama Elvi- rei, conchide cu amărăciune: „N-am făcut nimic"; în eșecul ei rușinos, Elvira constată că „dorința ei de-a fi și de-a avea, dorința ei de putere și de a poseda" s-a spulberat. Prezența repetată a verbelor a fi, a avea și a face în relație cu eșecul Elenei și al El- virei probează, în mod limpede, că croni- carul este familiarizat cu jurnalul despre A ji și a avea al lui Gabriel Marcel și, mai ales, cu tratatul Ființa și neantul al lui Sartre (nu întîmplător, Petru Dumitriu a ținut să intre în contact personal cu filosoful francez). Căci cele trei verbe - a fi, a avea și a face - reflectă, conform viziunii sartriene, cele trei esențiale categorii ale existenței umane, iar ființa pentru sine însăși e propria lipsă de a fi. Un existențialism difuz trece, ca un cu- rent subteran, prin materia epică a cronicii. Golul de ființă, definitoriu pentru marii membri ai Familiei, nu poate fi umplut decît prin senzația, mereu înnoită, de a avea. Nu întîmplător, una dintre operele importante ale lui Petru Dumitriu poartă tocmai titlul de Prcprietatea și posesiunea. La mai toate personajele cronicii se poate de- tecta dorința aprigă de a poseda, care le alină deficitul de a fi. Fiecare vrea ca celălalt să fie proprietatea sa, iar celălalt trăiește cu speranța că relația se va răsturna și că va deveni el proprietarul primului. Posesorii, înveninați de „ură încăpățînată, statornică, neiertătoare", de o „patimă feroce", își supraveghează proprietățile umane, în vre- me ce posedații, așteptînd să-și devore proprietarii, sînt și ei „sfîșiați de lăcomie nesatisfăcută", de „ura cea mai grea" și de „deznădejdea ostenită" a amînării. Davida se uită, cu „o mîndrie feroce", înspre lumea față de care ea „are toate drepturile și va stăpîni totul și pe toți, după bunul ei plac și poftele ei"; la rîndul ei însă, Davida ajunge, retrogradată, proprietatea „indiferentă și absentă" a lui Lăscăruș Lascari, care și-o însușește „după pofta ce-am poftit eu". Cleopatra Cozianu îl privește „cu o plăce- re sătulă, mulțumită, de proprietar" pe Wal- ter Apostolescu, dar cu o iritare isterică pe Bonifaciu, pe care încă nu-1 posedă. Dim Cozianu învață postura de proprietar, reze- mîndu-se țeapăn în perne, picior peste pi- cior și cu o mînă în șold, arogant, „ca un bărbat și un stăpîn". în coșmarul colone- lului Vorvoreanu, bătrîna Sofia von Bod- man este nemuritoare pentru că are o poftă de mîncare supraomenească, asemeni bătrî- nilor din nuvelele, cu prînzuri totemice, ale lui Diirrenmatt. Devitalizatul Șerban Ro- mano, din același gol de ființă, irghite viață, „pînă mă satur", abandonîndu-se unui he- donism nutrit de „o lăcomie bestială", de Oblomov veșnic nesătul. Chiar și iubirea de patrie devine, la membrii Familiei, iubire de proprietate: „Iubești ce e al tău", spune bă- trînul Șerban Lascari: țara „a fost a noastră, și am iubit-o. Acum nu mai e a noastră; nu văd de ce-aș iubi-o". în această cronică în care toți membrii Familiei se urmăresc reci- proc „cu ochi injectați, cu o ciudată expre- sie de poftă și lăcomie", partea a xxn-a re- prezintă Apocalipsa: sub alternanța de lumină și întuneric a furtunii, lucrurile lu- mii apar și dispar „de parcă ar fi fost crea- te din nou, de fiecare dată, spre a pieri numaidecît în întunericul și nimicul funda- mental al unui univers de beznă și neant", iar Alexandra și Cezar Lascari, deposedați de toate averile, despuiați la propriu și la figurat, anonimi ca păsările cerului și ani- malele pămîntului, zac în cîmp și în noap- te cu „trupurile despuiate și spălate de ploa- ie" și rupte în hălci de către vulpi și dihori. Cum în cronică există, din cînd în cînd, cîte un Jeu pus la cale de acel Je al cronica- rului, aflăm că unul dintre modelele sale îl constituie frații Goncourt. Or, din Jurnalul acestora aflăm că orice nobilime - fie ea și de mîna a doua, precum aceea românească - găsește viața de-a gata și o consumă ime- diat, cu lăcomie, așa încît intră foarte curînd în contact cu vidul, întrucît nici nu mai are ce consuma, nici nu este aptă să creeze, căci „neantul minții" ei o covîrșește; în conse- cință, nobilimea are imperioasă nevoie, din 18 • APOSTROF DOSAR plictiseală cumplită și din senzația de gol, de divertisment. Foarte exact ilustrează acest fapt cronica în întregimea ei. De pildă, Șer- ban Romano organizează „fel de fel de amuzamente", adică serate muzicale, baluri costumate, excursii la mînăstiri, conferințe despre artă în cercuri închise, intime etc.; „dacă n-ar fi el, n-am ști ce să ne facem și ne-am sinucide, zise Elvira rîzînd". Marele maestru al combinațiilor rămîne însă ex- travagantul Ghighi Duca, destinzîndu-și „încordarea aia de nervi, activă, pusă pe dră- cii" în partide de whisky și drog, în farse erotice și scandaluri proiectate dintr-un his- trionism cinic, rece, imperturbabil, ca și dintr-o senzație insuportabilă de plictiseală care, în final circular, dă într-altă plictiseală, căci, în ciuda inventivității, plăcerile și che- furile rămîn totuși „mereu tot alea". Grupul de amici ai lui Ghighi (format din Titel Negruzzi, băiat de viață etern, din Dodel Dudescu, un fel de Pirgu, din Fănică Nicu- lescu și Dim Cozianu, dar și din Gogu Apostolescu și Cezar Lascari, „diavoli foarte mici") se întâlnesc, ca urmași ai crailor mate- ini, în secreta „Cameră a leoparzilor", sediul „societății anonime «Corupția Română»". Din farsele de un crud cinism ale lui Ghighi Duca se cristalizează două din părțile cele mai puternice ale cronicii (XVII și xvm), în care izbucnește și se consumă în mod dra- matic nebunia pasională a cuplului Dim Cozianu-Fifi Oprescu, care, „sleiți" de deli- rul erotic și de insațietatea sexuală, preves- tesc în chipul cel mai uimitor perechea Au- reliano și Amaranta Ursula din finalul Unui veac de singurătate al lui Garcia Mârquez. Carte de prim rang a romanului româ- nesc, prin puterea dezinvoltă a inventivității epice desfășurate în nesfîrșite cascade, prin potențialitățile ei filosofice și ludic-cultu- rale, Cronică de familie este totuși marcată fatal și de pecetea epocii nefavorabile în care a fost concepută și scrisă. De aici maniheis- mul personajelor, șarjarea mult prea accen- tuată a unor episoade, prezența clișeelor de sorginte pur realist-socialistă (la care se adaugă și supărătorul prin naivitate proce- deu al monologului interior, inadecvat prin frecvență, într-o cronică). De altfel, o jude- cată critică asupra Cronicii de familie este prematură, atîta vreme cit nu va putea fi restaurat, măcar parțial, enormul manuscris originar (căci, după cum ne informează un martor foarte avizat, Geo Șerban, cartea a fost supusă unor lecturi repetate ale cen- zorilor, iar Petru Dumitriu, cu dezinvoltu- ra imaginativă ce îl caracteriza, rescria pe loc, sub presiunea „sfaturilor tovărășești" ale cenzorilor care-1 asistau, pasaje întregi ale cronicii). în orice caz, „hahalera", care ma- nevra abil, din cînd în cînd, episoade din Drum făta pulbere și din Pasărea furtunii, își face din plin datoria în Cronică de familie, introducînd nenumărate comentarii subti- le, mesaje secrete și detalii subversive. Cronica de familie conține, la un prim nivel, o aglomerare de material documen- tar, strălucit transfigurat artistic, privitor la suta de ani de înflorire și ofilire a Familiei. Abundă femeile cu „trupul mare și puter- nic", precum Sofia Cozianu (viitoare baroa- nă austriacă von Bodman), ajunse, ca Elena Vorvoreanu, în „strălucirea unei frumuseți masive" ori, ca Augusta Hagibei, la pro- porțiile de „Veneră africană", specifice epo- cii lui Renoir și Manet, cu „dulceață ma- tură" și „farmec molatic". Tot pentru La Belle-Epoque, dandysmul diversificat fie pe linia lui Brummell, fie pe aceea a lui Bau- • Petru Dumitriu delaire ori Beardsley: Michel Ipsilanti, „re- gele modei", Bonifaciu, în „haina de mătase brută de culoare isabelle“, Walter Apos- tolescu, arbitrul eleganței, îmbrăcat ă Par- tiste, cu „un guler mare de dantelă ă la Van Dyck", tinerii din deceniul 9 al secolului xix, tunși ă la bretonne, „ca să-și dea un aer și mai juvenil, ca muzicianul Debussy în portretul făcut de Marcel Baschet", gaze- tarii „care afectau gulerul a Partiste, pălăria rotundă și lavaliera", Șerban Romano, în costumul de vară, ușor, „de flanel gri deschis vărgat cu dungi fine albe" etc. Cronicarul are o atracție irezistibilă și un rafinament fără egal pentru detaliile vestimentare (îi plac evident pălăriile tip Anthony Eden), pentru descripțiile minuțioase, erudite, de costume, de interioare, de mobilier, de coa- furi artistice, de dansuri la modă, de „tră- suri-automobile" de pe vremea frumoasă a lui Proust. în sensul acesta, cronicarul este de-a dreptul un estet pedant, atent la „pan- tofii cu tocuri Ludovic al XV-lea“ femeiești ai anilor ’30 ori la cei masculini „cu talpă de o grosime enormă", după gustul anglo-sa- xon, zăbovind, cu irepresibilă plăcere, de pildă, în descrierea cîte unui „magnific tete- ă-tete de porțelan de Meissen" din veacul al xvin-lea, cu „tavă, cană, zaharniță și două cești cu capac", toate pictate cu scene cîm- penești, respingînd, în același timp, „dez- gustătorul stil romantic al Europei burghe- ze" de la 1850 ori stilul arhitectural al caselor din epoca lui Carol al n-lea ș.a.m.d. E, în rezumat, Europa dintre cele două războaie mondiale, populată, cum observă, „rîzînd diavolește", Fănică Niculescu alias Nae lonescu, de „ultimii oameni civilizați" care sînt, simultan, „și primii barbari", în- trucît acum debutează răsturnarea valorilor tradiționale, fapt ce duce la apariția „neo- barbarilor" din Est (vezi mai apoi Întîlnire la Judecata de Apoi șilncignito) și a celor din Vest (veziExtremul Occident). Punctul cel mai de sus al cronicii se află în partea a Vl-a, adică acolo unde ne-am aș- tepta mai puțin să-l găsim, în Bijuterii de familie, consacrată, aparent, doar evocării Răscoalei de la 1907. Profunzimea acestei părți e, simultan, metafizică și psihanalitică și ne probează că gînditorul religios din In- agnito și Au Dieu inconnu n-a apărut brusc din neant, ci că el se naște odată cu proze- le sale de debutant, anume cu Nocturnă in Miinchen și cnAigonautica, unde deja omul se află în fața lui Dumnezeu, zdruncinat, cum spune Petru Dumitriu, citîndu-1 pe Rilke, de „Prezența lui prea tare" fon sei- nem starkeren Dasein). Răscoala de la 1907 este circumscrisă în tradiția lui Rebreanu ori Stere (din în preajma revoluției), cu „misti- ca" ei consacrată: „studenți" pe cai albi, me- sageri insoliți, împrăștie manifeste cu conți- nut de sentințe biblice, formulate parcă de profeți mînioși, cu „ordin" de la „regină", anunțînd că „Regele a murit". Este deci o revoltă împotriva Tatălui mort, reflectată, cum stă sub semnul halucinant al „reginei", al Văduvei, de imaginarul prozastic coborît în regim nocturn-feminin: o dezlănțuire anarhică de instincte primare și spaime magice, sfîrșită printr-o extraordinară for- mă de regresiune finală: răsculații, „îngro- pați în apă", zac în „pîntecele de metal" al șlepului-închisoare. Impulsurile bestiale de devorare naturală devastează totul, avuția de la conac risipindu-se cum „se risipește în pădure un hoit de sălbăticiune" hăcuit de DOSAR Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 19 alte sălbăticiuni. Spargerea pendulei masive din mahon și împrăștierea mașinăriei dină- untrul ei semnifică ieșirea din civilizație și din istorie în naturalitate, adică în preisto- rie, țăranii regresînd rapid la starea arhaică, stihială și magică, „așa ca-n vremea de de- mult", la starea de hoardă „de-a valma", de- oarece, oricum, „ei sînt prea simpli, prea străini de lumea de azi". în intuiția nealte- rată, pură, a omului primitiv apare și viziu- nea metafizică primordială, receptată cu panică sacră: „Lumea uriașă dimprejur" este străină de omul minuscul ce o percepe îngrozit, e chiar acea Prezență prea tare ce nu se arată în lume, acel deus absconditus („cineva ascuns") înțeles de aceea ca un Nimeni înfricoșător. Paragraful I al Bijuteriilor de familie ma- terializează, într-o imagistică magnifică, sugestii provenite fie din experiențele trau- matice originare ale cronicarului (avem în finalul cronicii indicii clare că el se identi- fică cu scriitorul însuși), fie din gîndirea lui Wittgenstein, al cărui discipol entuziast și pretimpuriu este fostul student în Filosofie de la Munchen: „Cîmpia era nesfîrșită de jur împrejur. Pe alocuri se ridica sau cobo- ra în văi puțin adînci. O mare părăsire bătea pe deasupra cîmpiei ca un vînt, și o mare tăcere". Din cronică, Familia apare mai ales dintr-o perspectivă nemiloasă și grotescă, adeseori supărător de negativistă. Dar cro- nicarul își îmblînzește, la capăt, duritatea perspectivei, prin insinuarea unor mesaje secrete, abil insinuate în părțile finale, a XXH- a și a xxm-a, ale cronicii sale. în primul rînd, amănunte despre aristocrația pauperi- zată, muritoare de foame, reprezentată, de pildă, fără urmă de caricatură, prin Alexan- dra Lascari, care - stîngace, inadaptabilă și fragilă în lumea brutală, agresivă, a femei- lor cu basmale proletare - vinde covoare, tablouri și mobile, ca să procure „cine știe unde, și cînd, și cît de greu, niște cartofi", apoi de ingenua Marion Lascari, de muri- bundul Șerban Lascari ori de cîte un fost deținut politic, cu privirea halucinat fame- lică. în centru se află recepția mondenă simbolică, ultima, dar „absolut perfectă", dată în onoarea și la cererea agonicului Lascari, care își alege un fel princiar de a- și lua rămas-bun. Muribundul, „îmbrăcat în haine de seară și ghete de lac", impeca- bil, stă întins pe canapea ca într-un sicriu, iar în jur se perindă musafirii - „în toaletă de vizită, seara, nu în mare toaletă, care ar fi fost nelalocul ei și ridicolă" - cu o reală demnitate și o anume nonșalanță de bun- gust, autoironică, ludică, față de degrada- rea lor și față cu iminența arestării sau a morții. Printre temele cozeriei nu lipsesc nici referințele amuzate la o piesă de succes a epocii (în care recunoaștem, cu ușurință, Citadela sfărîmată), al cărei autor e compă- timit pentru naivitatea cu care își închipuie că vorbește și se comportă aristocrația. Băt- rînul prinț Dimitrie Ipsilanti, dandy versat, își ascunde, „galant și magnific", suferința, neanunțînd arestarea cu cîteva ore înainte a fiului său, pentru a nu tulbura atmosfe- ra mondenă și a nu încălca bunele maniere ale existenței pur reprezentative și, deci, fără afecte. Muțenia demnă și agonia bătrî- nului Șerban Lascari le reflectă pe acelea ale unei întregi lumi, cînd „totul era semnul cumplit al ultimei cumpene: supremum discrimen^. E și dispariția bătrînului Las- cari, și a unor oameni ce își pierd „sub- stanța socială: însemnau din ce în ce mai 20 • APOSTROF puțin, ei care însemnaseră totul", oameni care sînt tot mai puțin, întrucît au tot mai puțin și, totodată, deoarece, nu mai au nimic, încetează să mai fie. De aceea, partea a xxn-a constituie Apo- calipsa: „o gigantică prăbușire a lumii". „Ah, Doamne, scapă-mă, dă-mi liniște!", țipă, în miezul furtunii și al nopții, Ale- xandra Lascari, cuprinsă de o spaimă subi- tă: „Și începu să i se facă liniște în inimă. Ii erau plini de lacrimi ochii, din recunoș- tință că aflase, că înțelesese" că i s-a acordat mîntuirea. Final escatologic al unei lumi, în vreme ce se aud simptomele Vîrstei de fier ce se instaurează: tunetul se rostogolește „ca o ghiulea de fier" și „ca o descărcare de tunuri vechi", iar în jur nu mai rămîne vie decît o ceată de găinari și josnici asasini. Și mai există în cronică un mesaj, unul ultrasecret, deconspirat de insistența cu care e retransmis în ultimele părți ale romanu- lui. E în legătură cu laitmotivul evadării, al fugii din România comunistă, reușită în cazul unora (Ionel Haralamb, Dim Cozia- nu), eșuată tragic în cazul Lascarilor. Iar mesajul ultrasecret apare, cu „groază cum- plită", în întrebarea obsedantă pe care și-o pune, agonică, Elvira Vorvorcanu: Și daeă o să mor aici? Sublinierea aparține chiar cro- nicarului și se încarcă de un sens transpa- rent, acum cînd o putem reciti deschis nu numai din perspectiva eroinei, ci și din aceea, cu repercusiunile bine cunoscute, a biografiei scriitorului. Partea a XXm-a, pen- ultima, a cronicii reia în mod circular sin- tagma lui Sallustius, recomentînd-o, la alt nivel teoretic, din unghiul cronicarului. Capitolul Boierii vechi și noi constituie, prac- tic, sfîrșitul Cronicii... și al aristocrației românești (căci ultima parte, a XXTV-a, este dedicată Tinereții lui Pius Dabija și are cu totul altă intenționalitate). Aici, în partea a xxm-a, ni se oferă sensul ultim al romanu- lui legat de destinul membrilor Familiei: „Sentimentul superiorității sociale, con- temptor animus atque superbia, pe care-1 puteau avea, sau nu-1 mai aveau, tocit, oa- menii de neam, și nu i-a părăsit nici cînd nu-și mai găsea nici o justificare, [... ] acest sentiment pe care nimeni nu-1 leapădă niciodată, cu nici un preț, căci e foarte rar și aproape neomenesc să aibă cineva tăria de a privi in față prcpriul său neant (s.n.)“, a reprezentat tema cronicii. în prim-pla- nul ei s-au aflat „boierii vechi", ajunși „um- bre deșarte", căci trăiau numai cu „memo- ria primatului social", așadar în trecut, „deci în neființă", sau trăiau doar cu speranța restaurației, așadar în viitor, deci într-un fel de pre-ființă, adică tot „într-un grad infe- rior al ființei", virtual. Dedicată „oameni- lor vechi" care nu mai mînuiau decît „vise, vorbe și fum", cronica anunță deja noua temă, consacrată „oamenilor făcuți de revo- luție, noi, homines novia, acei „boieri de modă nouă, boieriți de revoluție", realiști și tereștri, mînuind cu adevărat „pîrghii importante ale politicii și economiei țării". în felul acesta, cronica este numai înce- putul, doar „prima treaptă a unei istorii încă și mai necesare de relatat, istoria oamenilor care erau în floarea vîrstei și tineri în țara asta la jumătatea secolului al XX-lea“ și care va forma materia „unei Colecții de Biografii Contemporane". Aici, în anunțul final al cronicii, se aude, direct și netrucată, vocea cronicarului însuși. în vreme ce Cronică de familie, apărută la începutul anului 1957, se află încă în plin proces de receptare, croni- carul își evaluează anticipativ viitorul cor- pus de documente, legitimîndu-și intenția de a-1 publica printr-un avertisment teore- tic intitulat Justijicare a unei colecții de Bio- grafi. Autobiografii și Memorii contemporane (tipărit în revista Steaua, nr. 1, 1958). în sfîrșit, acum e momentul să arăt ce semnificație majoră are partea ultimă, a XXIV-a, din roman și care este explicația faptului că Paul Georgescu, redactorul-șef al Gazetei literare, s-a decis să publice ime- diat micul pamflet al lui Constantin Țoiu împotriva lui Petru Dumitriu. După ’90, Petru Dumitriu a fost, în mod obsesiv, întrebat de ce și cum a deve- nit un reprezentant al realismului socialist. Spre cinstea sa, scriitorul nu dă, post festum, explicații „eroice" și sofisticate, ci unele reale și extrem de terestre: protejarea părinților săi arestați și anchetați și încercarea lui disperată de-a supraviețui: „Efectiv, eu am mcețmtciâpind, pur și simplu, de foame (s.a.). Eram slab, eram aproape un schelet. De ne- mîncat ce eram" sau „Eram un schelet. Și mă gîndeam: mor de foame, mor de pneu- monie, mor de tristețe. Ce mă fac? Hai să încercăm cu ăștia\“ Și, prin urmare, „s-a fă- cut frate cu dracul pînă trece puntea". Dar, ceea ce e decisiv pentru onoarea scriitoru- lui nu e faptul că el recunoaște acum că a semnat pactul cu diavolul, ci că el mărturi- sea adevărul chiar atunci, în momentul cînd făcea acest pact, adică în anii ’50. Capitu- larea scriitorului și semnalarea ei se află înre- gistrate în ultima parte, a XXTV-a, a Cronicii de familie, dedicată 'Tinereții lui Pius Dabja, adică artistului tînăr din perioada obsedan- tului deceniu (inițialele personajului, P. D., sînt chiar cele ale prozatorului). Simili- tudinea între scriitor și personaj este per- fectă. Astfel, Pius Dabija „mînca puțin și prost, n-avea bani...; cînd îi era foame și n-avea ce mînca, bea la pahare de apă, trei, patru, cinci, și iar începea să lucreze... și dacă iar îl apuca somnul își aprindea o pipă și începea să tragă din ea, deși pe stomacul gol și înfometat îi dădea grețuri a doua zi...“. Aflat „pe marginea tuberculozei", Pius Dabija își întîlnește ispititorul, pe Rafael Gheorghiu, care, la un prim nivel, e masca transparentă a lui Paul Georgescu (criticul literar ce era „legătura noastră cu partidul"), iar la alt nivel, este îngerul Rafael dintr-o lume pe dos, deci îngerul în chip de diavol, care, ca în Cartea despre Tobit (12, 12-15), are acces „înaintea Celui Sfînt" adică înain- tea Conducătorului: „Hai, Puiule, trebuie să vorbești cu el [cu Cărăușu alias Nicolae Moraru, «unul din conducătorii Ministe- rului Artelor»]; nu vezi că crăpi de foame?" De altfel, sugestia capitulării artistului și a pactului cu diavolul - intermediat de „blaji- nul și drăguțul Rafael" - este străvezie: printre marile sale satisfacții [ale diavo- lului în chip de înger - n.n.] era conștiința nemărturisită nimănui că a fost cel care l-a dus de mină pe Pius Dabija peste răscruce (s.n.). O dată scrisese pe o bucată de hîrtie: «Sînt demonul lui», apoi rîsese singur și rupsese hîrtia în bucățele mărunte pe care le suflă pe fereastră". Cum se vede, Petru Dumitriu speculează aici, distorsionînd sensul, semnificațiile religioase legate de Rafael, care, conform tradiției biblice, este îngerul-călăuză, îngerul păzitor, interme- diarul omului în relațiile cu Dumnezeu. Asemenea jocuri ezoterice nu puteau tre- ce decît prin mintea unui scriitor prins în menghina totalitară. ■ Fragment dintr-o monografie inedită (1993) Viața la țară? Gelu lonescu AU REMARCAT probabil și alții - nici nu era greu - că tot ceea ce acest roman „relatează* este plauzibil și, pentru că e plauzibil, e de- zesperant. Faptele, tipolo- gia, destinul, acțiunea vin să se așeze într-un întreg cu- tremurător, fără alte explicații și motivări (maladii, accidente etc.) decît cele ce vin din „realitatea* acestui sat care nu are cum fi o excepție. Nu are cum fi pentru că el există fie și numai într-o „literatură*, în această carte, care nu e numai relatarea unui „caz*, ci și o privire impresionantă și crudă spre o lume de „cazuri*; în care viciile, abuzu- rile, violențele, ticăloșiile, corupția și tota- lul dispreț față de persoana umană (cum i se spune omului în documentele juridice) alcătuiesc un întreg (acțiunea romanului) în care e oglindit un alt întreg: acela al unei societăți care pare a fi ieșit din legile mora- le și din imperativele unei civilizații. Do- cumentar? In parte, pentru că el a fost inspi- rat de un „caz* real, de la el pornind ficțiunea. Locuiesc departe de această reali- tate de aproape 25 de ani, citesc însă, une- ori, ziare sau reviste, nu numai culturale, și deci sînt oarecum... la curent, cum se spune. Nu are rost să explic binevoitorului cititor al acestei cronici (de fapt nu e o cronică lite- rară în sensul obișnuit) ceea ce cred că este România de azi, lumea satului în speță; de mult am renunțat - luîndu-mă, firește, după ceea ce scrie presa și arată imaginea - a mai crede că moralitatea și respectarea „persoa- nei umane* atîrnă prea mult în balanța vieții publice din România (dar nu numai, pen- tru că există destule „cazuri* comparabile în întreaga lume, dar nu „mobilate* cu o ase- menea vulgaritate și sălbăticie). Și dacă ar fi să găsești un simptom reprezentativ pentru mentalitatea națională pe care o „descrie* această proză, ajunge să afli că deputați în Parlamentul European au fost aleși, liber, indivizi ca Becali sau C. V Tudor. Că ei îi reprezintă pe românii de azi. Probabil, pe cei din Lizoanca. Cum știm, trecutul țării și al poporului nostru n-a fost o bătaie cu flori la Șosea, cum se obișnuia în timpuri care parcă nici nu au existat, iar stăpînirea comunistă a erodat fundamental valorile unei societăți, criterii venite atît dintr-un trecut național, dintr-o religie, cît și din comunicarea cu lumea civilizată: cele pe care dictatura le-a izolat, le-a anihilat și apoi batjocorit cît a putut mai mult. Cît despre nesfîrșita discuție despre document sau/și ficțiune în roman, ea nu are nicio concluzie (din fericire!): nu vom ști niciodată dacă literatura imită realitatea sau invers... Mă văd silit, așadar, să folosesc niște no- țiuni - mai mult sau mai puțin literare - care sînt de mult tocite, compromise prin exces și rea folosire. Așadar, a spune că Li- zoanca e un roman realist, că el „oglindește* o hune care ar părea neverosimilă unor ci- titori de pe alte meleaguri, mai cruțați de violențe și de abominabil; că singurul lucru ce i se poate reproșa acestei „aventuri* a promiscuității și vulgarității este că - și vă rog să nu izbucniți în rîs! - nu toate satele din țară sînt asemenea adunături de delin- cvenți, brute și ticăloși; că există și o parte... „pozitivă*, umană, care face totuși viața la țară, în sate, posibilă, „normală*; că există și oameni valoroși și virtuoși în ele, și deci că „viziunea* Doinei Ruști e prea neagră, prea fără speranță. Nu știu dacă e atît de neagră - sînt și (puține) gesturi de omenie (Greblă și doctorul) -, iar speranța nu o pu- tem elimina din nicio supraviețuire. Sînt plauzibile deci toate abuzurile, violențele și ticăloșiile din satul Lizoancăi (aflat la o limită cu o țigănie), pentru simplul fapt că acest tip de grozăvii apar, cum spuneam, foarte frecvent, îndobitocitor de frecvent, mai în toate ziarele, mai la toate posturile de televiziune. Ele aduc mulți spectatori din mahalalele societății României de astăzi, o mahala care nu are limite de avere, institu- ție, profesiune. Acumularea lor în roman ar putea fi considerată un „exces*: că totul n-ar fi altceva decît o neverosimilă suprapu- nere a tot felul de abuzuri, ale căror victime nu sînt numai „eroina* și amărîții ei de to- varăși în delincvență, ci și marca majoritate a personajelor, fie ultragiate, fie produse ale educației primite din partea unor părinți, ei înșiși autori ai unor abuzuri venite din... trecutul lor traumatizant. (Există, în roma- nul modern, vreo limită a verosimilului, în afară de cea estetică?) Publicitatea făcută unui „caz* senzațional, publicitate care res- pinge bunul-simț și minima umanitate, în slujba unei vulgarități stupefiante (care nu prea mai e resimțită, de o parte a publicului, ca fiind stupefiantă) sau a unui limbaj vul- gar care e aproape cel de fiecare zi, de pe ecran și din ziar, este numai un punct de plecare; cititorii sensibili vor găsi acest ro- man plin de obscenități, și deci „respingă- tor* (dragă, asta e pornografie, nu literatu- ră!), și-l vor respinge în numele „esteticului* (vai de el sau vai de ei?). Continuitatea, „omogenitatea* vulgarității e copleșitoare - și Doina Ruști are „în ureche* acest limbaj atît cînd vorbesc personajele, cît și, uneori, cînd naratorul îl împrumută. Pudicitatea, rușinea, respectul sînt noțiuni pe care lumea din Lizoanca nu numai că nu Ic cunoaște, dar nici nu le înțelege. Nu e ușor să navi- ghezi în „materia* acestei cărți, care vine dintr-un trecut abuziv și corupt, trece prin prezentul acestei „stări* sociale, economice și politice - incalificabila, eterna „tranziție* - și ne poate produce o reală panică pentru cum și ce va fi viitorul (societății) astfel pre- gătit. El se desenează, în lumina Lizoancăi, destul de înfricoșător... Doina Ruști construiește această „isto- rie* printr-o alternanță de timpuri și de rela- tări ale vieții persoajelor ce trec prin acțiune, o lume legată într-un fel de întreg coerent și complice, în care abuzul este legea. Li- zoanca (oribil nume!), Goarna, Titoașcă, Nuțica, copii ajunși pe drumuri din pricina unui tratament familial mai mult decît abu- ziv, monstruos - deci o variantă rurală a co- piilor străzii (despre care presa din străină- tate a scris de multe ori) -, nu sînt cu nimic mai răi, mai delincvenți și mai perverși decît cei ce îi înconjoară, unii săteni din Grindeni și Satul Nou, localități rurale situate undeva pe apa Neajlovului. „Copiii* nu sînt, firește, inocenți, dar sînt produsul mediului. Sigur că un titlu dintr-un ziar, de la care pornește romanul: O prostituată in virstă de 11 ani a umplut un sat intrig de sifilis, o știre auten- tică din presa cotidiană, care aleargă după senzațional mai mult decît după adevăr și corectă informare, nu are cum nu contraria, stupefia. Dar ceea ce nu se citește decît dacă ești în stare să reflectezi o clipă este că UN SAT, întreg sau nu, a ajuns la această situație incalificabilă. Că deci o mulțime de bărbați de varii vîrste și funcții „la nivel local* au profitat, au devenit pedofili, deci mult mai culpabili decît nenorocita de 11 ani. în fond, „problema* romanului este aceasta: cum s-a ajuns aici, care sînt vinovății, felul cum o autoritate locală - sanitară, școlară, administrativă, polițienească - a „intrat* în acest „joc* atroce, de o imoralitate care în- cepe cu sexul și ajunge la toată corupția, abuzul, mizeriile morale și fizice. Dar vino- văția nu este numai a lor, precizează roma- nul, este și cea a presei, televiziunii etc., care lansează și întrețin o atenție - patologică - unui imens public (episodul Trestiana ține de un inspirat sarcasm). Mediatizarea este la fel de vinovată ca prostituția - o țară întreagă află acest incident care trebuia să intre în preocuparea instituțiilor sanitare și administrative, cu toată discreția și conștiin- ța unei drame ce trebuia vindecată. Dar chiar atunci cînd se iau măsuri, ele sînt la fel de vinovate, de ultragiante - o societate coerentă își desfășoară imoralitatea. Ro- manul este tulburător - Doina Ruști îl con- struiește nu numai cu virtuozitate narativă, ci și abținîndu-se să dea cititorului soluții, reflecții, judecăți diriguitoare - îl lasă să „judece* singur. Era cea mai bună și eficace atitudine pentru a „convinge* cititorul că a trecut printr-o realitate atroce, cea care își arată cruzimea, nu în fiecare zi, dar deseori - și nu numai în moravuri; tema cărții este deci delincvență, abuzul, corupția, nepăsa- rea față de criterii morale și față de oamenii care merg pe stradă alături de tine: Iar oamenii oftară dezamăgiți [...] și ceilalți, risipiți prin toate colțurile țării, oameni obosiți ori cu viață ușurică, vînzători, profesori, miniștri, chiar și președintele țării, cu toții oftară în același timp, întrebîndu-se cum dracu’ de s-au degradat în așa hal moravurile, (p. 216) în ceea ce privește valoarea literară a romanului, cred că este unul din cele mai remarcabile din literatura actuală. Inte- ligența narativă, fluiditatea acțiunii, ex- presivitatea mereu surprinzătoare a textului, concizia, pregnanța personajelor, precizia gesturilor caracterizante în interiorul unui episod (scurt și direct atacat, fără in- troduceri, uneori cu abia schițate reflecții auctoriale) și felul cum fiecare scurt capitol se înscrie în întreg sînt mărci ale roman- cierului care are o disponibilitate de mij- loace ce ar putea face ca și viitoarele sa- le romane, după Fantoma din moară și Lizoanca, să devină evenimente literare importante. Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 21 De la clasic la clasicism Mircea Muthu STUDIILE DE estetică apli- cată dau măsura pro- fesionalismului celui care se încumetă într-o întreprin- dere sintetic-analitică, di- ficilă prin multitudiunea unghiurilor de abordare. Există numeroase teme ca- re, în pofida obișnuințelor noastre, sunt departe de a rămâne fixate într-o nișă a memoriei culturale. Ches- tiunea clasicismului în plas- tica europeană e un ase- menea exemplu. Doctrina clasică, mai exact „ansam- blul teoriilor despre arta plastică, apărute și dezvol- tate de la Renaștere până la vârsta clasică, incluzându-se aici și doctrina artistică pe care pictorii și teoreticienii francezi grupați în jurul Academiei Regale din Paris au înce- put s-o elaboreze în epoca lui Poussin“, alcătuiește obiectul unui dublet editorial semnat de universitarul Dan Eugen Rațiu. Esteticianul articulează desenul general al problemei în La Doctrine classique de l'art (Casa Cărții de Știință, 2007) cu partea ar- gumentativă propriu-zisă, cuprinsă în masi- va teză doctorală, susținută în Franța, res- pectiv Peinture et theorie de l’art au XVlI-e sihle: Nicolas Poussin et la doctrine classique (Casa Cărții de Știință, 2008). Raportul dintre istoricitatea și, până la urmă, carac- terul transistoric al esteticii clasicismului alcătuiește de fapt miezul unei cercetări laborioase, încheiate la toți nasturii acade- mici. Bibliografia în materie este atent fruc- tificată în procesul de restituire cât mai adecvată a unor grile în primul rând con- ceptuale, menite să reordoneze înțelege- rea noastră despre nașterea și apoi dezvol- tarea doctrinei clasice, validată de arta plastică. Tradițiile antice și umanismul de- termină, printr-un principiu dublu - Ut poesis pictura și Ut rhetorica pictura -, gra- matica generală a clasicismului. Prima sin- tagmă cauționează trecerea picturii de la statutul de „artă mecanică“ la acela de „ar- tă liberală^, aceasta dobândind dreptul la invenție și la istorie, ca și poezia; a doua oferă criterii de judecată, în sensul că regu- lile retoricii, fundamentate de Cicero și Quintilian, sunt reiterate în regulile ficțiu- nii picturale. Alberti operează, în De pictu- ra (1547), primele echivalări, conciliind în același timp aristotelismul cu platonismul - adică „naturalismul (asemănarea) cu idea- lizarea (frumusețea) “ - și propunând/im- punând modelul pictorului ca artist savant Cărți primite la redacție și, corelativ, om de bine. Insă regalitatea pic- turii va fi susținută în paralelismele lui Leonardo Da Vinci dintre pictură, muzică, poezie și sculptură din Trattato delia pittu- ra (1651) - o pledoarie pentru sinteza din- tre intuiția directă și construcția matema- tică, pictura fiind capabilă să facă vizibil invizibilul (per la via delia virtu visiva). Contextualizările, ordonarea și articularea surselor, precum și a comentariilor moder- ne ale acestora (Blunt, Alain Michel, Ba- xandall ș.a.) se reiterează convingător și mereu instructiv și în rememorarea pole- micii polarizatoare din Cinquecento dintre estetica desenului, definitivată de școala flo- rentino-romană prin Vasari, și estetica culo- rii, promovată de școala venețiană prin Dolce. Importanței desenului din unghi instituțional, istoric și creativ, ca „instru- ment al raționalizării a tot ceea ce este vizi- bil“, școala venețiană îi opune - cu serioa- se nuanțări și completări față de Alberti - tripartiția retorică a limbajului pictural (unde, spre exemplu, lui elocutio îi cores- punde colorito), desenul contând numai ca o schiță preliminară. Reîntâlnim, cu altă amplitudine față de amintitul Alberti, pro- blema concilierii naturii cu idealul, rezu- mată în acest chip de Dan Eugen Rațiu: „Dolce face din mimesis o obligație a pic- turii, numai că aceasta e condiționată în aceeași măsură de principiul naturalist (imi- tare fidelă) și de principiul idealizării, care înseamnă de fapt o formă de depășire a naturii“. Concluzia va fi reluată în Seicento prin neoclasicul Bellori - admiratorul lui Rafael și prietenul lui Nicolas Poussin -, care definitivează, la modul teoretic, dar și la acela al praxisului, trecerea de la „imi- tarea Ideii“ la „idealul perfecțiunii^. Astfel, se conchide, ddeea lui Bellori nu mai este Ideea platoniciană, ci o invenție imaginată: Ideea frumuseții își are izvorul în natură, ea este perfecționată prin alegerea și judecata artistului educat la școala anticilor și, mul- țumită imaginației sale, dobândește viață“. Se respinge, așadar, justificarea teologico- metafizică a creației plastice printr-un prin- cipiu suprasensibil a priori, formulat în teo- riile manieriste ale lui Lomazzo și Zuccaro. Afirmația lui Bellori din Discursul ținut în 1664 la Academia San Luca din Roma, anume că Ideea care se găsește în spiritul artistului nu mai are o origine metafizică, ci este o invenție a imaginarului, pentru că derivă a posteriori din experiența reală a artistului, structurează ultima fază a doc- trinei clasice. Prefacerea ideii în ideal aduce în discuție caracterul transistoric al doctrinei clasice și în care autorul îl plasează pe teoreticianul și pictorul Nicolas Poussin (1594-1665), revendicat în egală măsură de francezi (prin naștere) și italieni (prin formație). Conclu- dentă pentru demersul esteticianului este analiza comparativ-semiotică a scrisorii cu valoare testamentară a lui Poussin din mar- tie 1665, adresată lui Roland Freart de Chambray - o summa, redusă la cîteva rân- duri, a poeticii pictorului liber de servituțile politice ale vremii sale. îngemănarea, argu- mentată teoretic, a poiesisului intelectual și figurativ cu mimesisul văzut în primul rând ca un act spiritual, pledoaria pentru prin- cipiul vizibilității, la care trimite, metafo- ric, soarele (interpretabil și în sensul gre- cescului phantasia), subtilitatea raportului dintre vizibil și invizibil (ce conferă peisa- gisticii din amurgul vieții o aură enigma- tică, evidentă și în transcrieriea ori asocierea povestirilor mitologice), plierea discursului pictural („ordonarea vizibilului) pe reto- rică („ordinea discursului) cu cele trei categorii (elocutio - movere - actio), până la circumscrierea picturii ca „limbaj al tăce- rii, în sfârșit, delectarea ca formă de liber- tate și finalitate unică a reprezentării pictu- rale alcătuiesc tot atâtea argumente pentru integrarea picturii în domeniul filosofic al cunoașterii. Postulând delectarea ca finalitate unică, Poussin, conchide exegetul, înțelege, pe de o parte, să marcheze distanța față de tradiția clasică de până la el și care punea accentul pe caracterul educativ al artei și, pe de altă parte, față de concepția Contrareformei, care insista pe misiunea morală sau redemptivă a picturii. Mai mult, „principiul delectării a fost pro- clamat în momentul când Academia Regală de Pictură din Paris încerca să orienteze arta pe calea exaltării absolutismului, a celebră- rii gloriei suveranului. Punând totul sub un semn simbolic - „ramura de aur a lui Virgiliu“ („pe care nimeni nu o poate găsi și nici culege dacă nu este condus de fata- litate“) -, Poussin are premoniția geniului în interpretarea ulterioară a lui Kant (natu- ra care dă reguli artei). Poussin, antima- nierist și antibaroc, e reprezentativ pentru tipologia pictorului-pilo sef în grafie euro- peană și, încă o dată, e meritul acestei exe- geze de a fi circumscris drumul spre trans- istoric al doctrinei clasice. „Inactuale'⁷ dilematice • lulia Micu, Thomas Mann: istoria unei partituri literare, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2007. • Andrei Simuț, Literatura traumei, Cluj- Napoca: Casa Cărții de Știință, 2007. • Andrei Simuț, Calvarium, Timișoara: Bastion, 2009. PRETEXT PENTRU fărâme de ideologii, miză pen- tru cuceriri politice, argu- ment menit să susțină un suprasolicitat, însă fragil or- goliu național, pivot al inte- rogațiilor tranziției cotidie- ne parcă nesfârșite, dar mai cu seamă subiect central al configurării continue a identității româ- nești, europenitatea poporului român și a României a invadat fără drept de apel discursurile postrevoluționare, atingând note acute în timpul procesului de aderare la Uniunea Europeană. Pe acest fond, pro- blemele integrării europene și implicațiile lor identitare nu numai că permează spațiul economic și politic, ci devin temă de pro- fundă reflecție culturală, rubrica Eurcpa 22 • APOSTROF dumitale, susținută în Dilema veche, între 2001 și 2007, de către Mircea Vasilescu, fiind ilustrativă în acest sens. Rezultatul direct al acestei serii de articole (la care se mai adaugă un articol publicat în Corriere delia Sera și unul din Frankfurter Al'gemeine Zeitmg), volumul din 2007 al lui Mircea Vasilescu, Europa dumitale: Dus-întors intre „noi“ și „ei“, apărut în cadrul colecției „Ego. Publicistică" a Editurii Polirom din Iași, a fost destinat inițial unei puneri pe piață funerar-concluzive, autorul dorind să lan- seze „ultima carte apărută într-o Românie non-UE“ în data de 31 decembrie 2006, cu cinci minute înainte de aderarea oficială. Cartea avea să apară însă abia în 2007, dându-i autorului suficient răgaz și destule argumente pentru a nu regreta neîmplini- rea teatralei căderi livrești de cortină, deoa- rece istoria imediată a dovedit că integrarea oficială nu a schimbat esențial lucrurile, că dilemele identitare cu care ne-am confrun- tat după 1989 continuă și după aderarea la Uniunea Europeană, formula obsedantă „de ce nu e și la noi ca la ei?" supraviețuind interogativ în perimetrul unor funerarii nesfârșite datorate ancorării în trecut și în vechile mentalități. Grupate în cinci secțiuni tematice, arti- colele adunate în acest volum se dovedesc a fi adevărate piese ale unui puzzle care oglin- dește la finalul construcției sale evoluțiile și involuțiile mentalităților autohtone, com- plexele noastre identitare și durerosul con- trast cu valorile lor, ale europenilor occi- dentali. Astfel, Monoicguri românești și dialtg european, microanaliza care deschide prima parte a cărții (Cu intelectualii inainte. Și tot pe loc...) dă tonul unei dihotomizări cu ecouri la nivelul structural al lucrării, reflex direct al opoziției reale dintre ce înseamnă cultura și mentalitatea occidentală și ce anume rețin cultura și mentalitatea noastră de la un veritabil proces de aderare la aces- tea. Dezirabile teoretic, pluralismul, spi- ritul deschis și dialogic sau diversitatea culturală se ciocnesc în spațiul cultural ro- mânesc de o serie de tendințe puternic retractile, precum refuzul modernității, afi- lierea, preeminența biografismului în detri- mentul operei, accentul pus pe valorile naționale, diabolizarea celuilalt ca formă de refuz al dialogului, lipsa criteriilor valorice reale, tendința paseistă de a vorbi despre cultură sau ineficiența cronică de la palierul instituțional. Toate aceste diferențe se pro- pagă și la celelalte etaje ale societății și dobândesc valoare de mărci ale mentalității românești, simptomatică în acest sens fiind separarea automată dintre „noi" (est-euro- penii) și „ei" (occidentalii), operată în ma- joritatea discursurilor postrevoluționare. Revenind la situația culturii române în lume, Lista culturală scurtă poate fi citită ca un rechizitoriu la adresa apărării clasice a multor voci de la noi. Confruntați cu invi- zibilitatea culturii române în lume, sancțio- nată la modul absolut de Peter Greenaway („Românii nu au dat nimic culturii euro- pene") și ceva mai învăluit de loan Petru Culianu („Cultura română de azi nu e decât o speranță. Privită fără speranță, se reduce la nimic"), o întreagă serie de „romantici" contracarează afirmațiile cu ceea ce Mircea Vasilescu numește „lista culturală scurtă" (Cantemir, Nicolaus Olahus, Tristan Tzara, Emil Cioran, George Enescu, Mircea Elia- de, Eugene lonesco etc.), uitând convena- bil că cei mai mulți dintre aceștia au creat în alte spații, că opera lor nu se datorează nici politicii și nici mediului cultural instituțional românesc, că, așa cum Radu Afrim sinteti- zează cinic, „Am dat câțiva oameni culturii europene și nu i-am dat oricum, ci cu pi- cioare în fund". Chiar dacă acceptăm argu- mentul listei scurte, observă Mircea Vasi- lescu, constatăm că suntem, „în materie de conștiință idcntitară, cu un secol în urmă", deoarece aceste nume nu substituie absența românească de la dezbaterile lumii actuale. Cele patrusprezece articole din a doua secțiune a volumului, Negociați, ntgociați, tot va mai rămâne ceva..., oferă un jurnal comentat al etapelor aderării la Uniunea Europeană, în paginile căruia sunt prinse atât mult așteptatul Raport de țară al Co- misiei Europene, cât și dezinformarea și inerția civică responsabile de o viitoare (ac- tuală deja, mai corect spus!) confruntare cu impunerile normative europene. Conștient de motivațiile profunde ale euroscepticis- mului vestic, Mircea Vasilescu atrage aten- ția asupra faptului că, spre deosebire de majoritatea țărilor europene, care și-au ne- gociat specificul, România trăiește întregul Poeme de Peter Demeny Psalm Vine peste mine marea, vine peste mine pământul, vine peste mine ceriul înfricoșător, stelele tulburătoare - nu mă lăsa, Doamne, să pier. Te văd prin negura vremii, te doresc, gura mea te cheamă furtunos, părintele meu dușman și dușmănit, vreau să suferi și să mori cu mine. Pătura neagră Doamne, cît am așteptat-o să vină, cît m-am uitat în direcția în care a apărut în sfîrșit plutind ca marea, cît m-am rugat: vino odată, e atît de greu aici, sînt singur ca un arici flămînd, apa mă-neacă, iarba mă strînge, tufișurile mă taie, țărîna mă-nghite, vino, te rog - nu pot pleca cu tine. proces ca necesitate fatală sub zodia „sen- timentului românesc al lui «om trăi și-om vedea»" și cu senzația că prezervarea habi- tudinilor seculare va anihila efectele legilor europene; altfel spus, „să zicem ca ei, dar să facem ca noi". Ciclul Noi și-ai noștri gru- pează articole dedicate reacțiilor de turmă datorate lipsei de informare (aici intrând și eurooptimismul și euromândria entuziastă), dar pune în dezbatere și medievalismul ob- tuz din societatea noastră (baronii locali, spi- ritul public precar, superstițiile) sau izbuc- nirile antioccidentalismului născut din neputința subscrierii la valorile europene. Sancționarea tarelor care fac din România o țară nepregătită pentru Europa capătă nu- anțe comice în pseudoparodia neagră SF Mi- nisterul Ospitalității. Potrivit acesteia, în Europa viitorului, România, pentru a se eli- bera de complexele de inferioritate, ar tre- bui să-și valorifice creator „excepționalis- mul" și să devină locul de petrecere a timpului liber al Europei, experiența româ- nească având drept consecință o îmbunătăți- re substanțială a opiniei celorlalți europeni despre țările lor. Fantezia intră și în jocul configurării mentale (mult prea profetice!) a componenței românești în Parlamentul Europei (în Un vis eurcpean). în replică, sec- vența următoare, Ca la ei, la nimeni..., este dedicată „lor", europenilor din Vest, cu un accent aparte pus pe individualismul italian și pe efectele lui pozitive. Reconectarea cu România se face în între „noi“ și „ei“, suc- cesiune de articole structurate pe opoziția netă dintre modelele culturale și sociale din Occident și minusurile corespondente din sistemul nostru. Logic ar fi ca, după adera- rea de la începutul lui 2007, opozițiile for- male dintre „noi" și „ei" să se topească, deoarece „«Noi» suntem «ei»", însă mean- drele noastre identitare continuă să susțină diferența. Martor sensibil la crizele și declarațiile politice ale tranziției noastre eterne, Mircea Vasilescu se oprește critic și asupra unor secvențe antologice din istoria acestora, observând carențele de logică sau de priori- tate socială, cu atât mai flagrante, cu cât la „ei" lucrurile arată cu totul diferit. Pe măsură ce analiza autorului permează sfere identitare europene, dihotomia se meta- morfozează într-o virtuală pluralitate per- spectivică, deoarece - notează autorul - „continuăm să ne construim fiecare «Eu- ropa noastră», la care ne gândim încă în termeni naționali". Unul dintre aspectele su- puse acestei duble reflecții este situația inte- lectualului. Ea revine pe parcursul cărții fie sub forma unui comentariu la cartea lui Wolf Lepenies (Ascensiunea și declinul in- telectualilor în Europa), fie în constatări amare ale modului în care intelectualii ro- mâni sunt plasați în spectrul politic și în ierarhiile valorice de către discursul masiv politizat din ultimii ani. Doar într-un ase- menea mediu este cu putință ca eticheta- rea societății românești drept „societate mediocră" (în discursul ținut de Băsescu în parlament) să scape atenției unei majo- rități mediatice blocate în ideea că preșe- dintele vrea desființarea guvernului. Construită ca o analiză culturală com- parată, avizată, uneori ludică, obiectivă și lucidă chiar și cu riscul unei etichetări cini- ce, lipsită de false patriotisme și eliberată de stereotipiile justificative recurente în discursurile politicienilor și chiar ale unor oameni de cultură, cartea lui Mircea Vasi- lescu desfășoară în paginile sale „inactuale- le" (în sens nietzschean) unui intelectual de clasă care, departe de escapismul justificat al multor oameni de cultură, demonstrează că deschiderea reflexivă spre discursurile economico-politice și spre evenimentele favorizate de mass-media poate avea drept rezultat un incisiv studiu despre mentalități. Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 23 FILOSOFILOR Frică și cutremur de Kierkegaard (publi- cată sub pseudonimul Johannes de silen- tio) este un comentariu al episodului din Facerea 22, în care Avraam, care acționează conform unei porunci divine, trebuie să-și sacrifice unicul fiul. Ținând cont de faptul că Avraam este modelul obedienței¹, ar tre- bui să considerăm existența noastră și din perspectiva neobedienței religioase², ur- mând nu un model clasic, tradițional, cel al nesupunerii „vrăjmașului^, ci unul care ia în considerare faptul că noi înșine suntem forța motrice din existența noastră, noi înșine cei responsabili și liberi. Nu trebuie să ne supunem regulilor unor forțe arbitra- re, nu putem să ne supunem unei divinități care cere sacrificiu uman, potrivit unui ca- priciu de moment. Din punct de vedere social, acesta ar fi sfârșitul existenței și al li- bertății umane. Avraam a crezut, dar aceasta este doar o dovadă de credulitate. Să explorăm două variante, care dau o altă turnură povestirii din Facerea, a) Dacă Dumnezeu nu ar fi oprit sacrificiul?; b) Dacă Isaac, traumatizat de violul psihic al tatălui său, și-ar fi pierdut credința, cum sugerează într-o variantă din Preludiu³ Johannes? a) Dacă Dumnezeu ar fi orchestrat omuciderea până la bun sfârșit, ca să-și satisfacă setea de sânge și voința de adora- ție, nimic nu l-ar fi diferențiat de Moloch, de pildă. Un Dumnezeu care intervine dictatorial în viața oamenilor, punându-i în Grenzesituationen, forțându-i să acționeze împotriva doleanțelor și intereselor proprii, este o divinitate care privește ființa umană ca pe o frunză sau o insectă (un lord cfflies). Mai mult, ea nu-și respectă creația, recom- pensând-o când ia decizii morale suspecte. Acest gen de divinitate își dorește totul, lă- sând existentul să subziste în sfera deperso- nalizată a nimicului. Chiar și așa, stopând execuția, Dumne- zeu nu a acționat din mărinimie, pentru că răul era deja efectuat; un criminal potențial nu poate fi deosebit de un criminal. Fapta se incrimnează din punct de vedere legal, intenția psihologică exprimă însă totul. Atunci când te pregătești să-ți ucizi fiul (când acționezi în virtutea posibilului), în- tr-un fel l-ai ucis deja (într-un univers mental alternativ, în care ai obținut în avans condamnarea). Neobediența religioasă în- seamnă posibilitatea proximă de a fi tu în- suți garantul deciziilor tale, altfel, conform lui Dawkins, avem o mostră de apărare Niirnberg: „doar respectam ordinele“⁴. Pen- tru că nu Dumnezeu l-ar fi omorât pe Isaac Neobediența religioasă (Avraam nu se poate ascunde după asta), fiul nu a văzut mâna dumnezeiască împin- gând cuțitul, ci Avraam însuși a trecut pe lângă crimă. Orice ar ordona zeul, existentul uman are ultimul cuvânt. Nimeni nu l-a obligat pe Avraam să ucidă: aceasta a fost doar o sugestie, pe care părintele credinței a preluat-o, deși putea fi efectiv ispita șarpelui (conform exegezei kantiene din Conflictul facultăților). Am putea spune chiar că, stopând exe- cuția, Dumnezeu a făcut mai mult rău decât bine, pentru că i-a arătat lui Avraam că este în stare să verse sânge și că este la cheremul unei divinități care-1 poate înfrâna oricând. Avraam devine astfel o ființă prin excelență contingență, un fel de derivație a lui Dum- nezeu („prieten“ sună deja cinic), o porta- voce a sa, ale cărei acțiuni sunt simulacrele voinței libere. Avraam este un ins ghidat, manevrat din exterior, care trebuie să se su- pună, să marșeze conform indicațiilor. b) Isaac nu este o victimă, ci și un mar- tor al confuziei. Vede un tată schimbat la față, asemenea unui monstru („crâncenă-i era privirea, cumplită-i era făptura“⁵), ca- re dorește să-l asasineze. Se răzgândește, desigur, dar ce mai poate crede despre Avraam? Crima este doar amânată? Va fi sugrumat în somn? Isaac n-are cum să în- țeleagă că este victima unui renghi divin, a unei tehnici de brain washing, el vede doar atât: „tatăl a vrut să mă ucidă“; „am fost cruțat, dar viața îmi stă sub semnul ne- siguranței“. Nu poți să ai încredere într-un criminal; mai mult, nu poți avea încredere într-un criminal căruia i-a tremurat mâna. Isaac, cel vitriolat de traumă, este posibi- lul model al neobedienței, pentru că relația paternă (prin derivație, cea cu Tatăl ori- ginar) este compromisă. A vrea să vezi pe cineva mort, spune Sartre, este un indiciu al urii. Nu înțeleg cum cineva poate să ridice cuțitul și apoi să pretindă dragoste: el trebuie deposedat de acest drept. Avraam este recompensat pentru orbire și fanatism („fac absolut orice ca să-mi demostrez obediența“), dar nu poate fi achitat; modelul său este abomi- nabil pentru că trădează legătura filială. Din această perspectivă, sacrificiul lui lisus Hristos este iarăși îngrozitor. Să fii alesul lui Dumnezeu înseamnă să fii zidit de viu, să mori în agonie, să fii sacrificat nu pentru păcatele omenirii, ci pentru că așa ți-a fost zis. Alesul lui Dumnezeu nu este hărăzit imanenței, ci morții. Mai bine am fi aleșii noștri decât să ne supunem capriciilor unei zeități care instigă la ură, violență, crimă sau sinucidere. A fi aleșii noștri înseamnă să avem libera alegere; altfel, viața lui Avraam sau Adam este, în termeni hegelieni, în sclavie. Tăria de caracter, independența, autonomia și alegerea (de sine) sunt strâns legate. Jo- hannes arată cât de terifiant este să fii alesul Domnului și ce clișeu a devenit această expresie (aproape o parodie) în creștinismul călduț, care predică și nu practică sau prac- tică fără o angajare mentală. Calea seculară merge spre alegerea de sine, pentru că, pornind de la pasajul din Luca 14, 26⁶, pe care îl dezvoltă Johannes, arătând conse- cințele teribile ale credinței autentice, tre- buie să renunți la propria familie și chiar la ipseitate pentru a face loc lui Dumnezeu. Să le luăm pe rând, în ordine inversă. Re- nunțarea de sine este, din punct de vedere psihologic, o golire de ființă, peste care poate răsări și domni asemenea unei stele în deșert ochiul divin. Neposedându-mă pe mine însumi, pot fi mutat, asemenea unui fanatic, pe o tablă de șah cosmică, într-o arbitrarietate și contingență absolute. Un soldat al Domnului se poate sacrifica, dar nu poate crește sau străluci, pentru că este asemenea unei marionete sau unui com- puter programat din exterior, ajungându- se la golemizare mentală, care garantea- ză identitatea cu principiul divin, eradicând în schimb umanitatea. O îndepărtare de sine similară face să pălească creația divină, care nu mai poate atinge excelența, pentru că funcționează la alți parametri, conform unor legi neștiute, fără voință și forță proprie. Renunțarea de sine poate fi reprezentată printr-o metaforă: adeptul acestei privațiuni este asemenea unui vas gol, în care divinitatea toarnă propriul său „vin al vieții“, conform unor instrucțiuni speciale. Această tehnică de modelare nu corespunde existentului uman, care trebuie să-și dezvolte aptitu- dinile de autodezvoltare și autocreație, conform propriilor înclinații, și nu potri- vit unor comandamente externe. Un soldat al Domnului se poate detona în turnurile gemene, dar nu va fi niciodată capabil să gândească în perfectă autonomie. El nu are conștiință de sine, pentru că șinele său este grefat. Dilema dintre propria familie (prima celulă criminală⁷, cum o numea, cu ironie și cinism, Genet) și Dumnezeu este ușor de rezolvat. Nu se poate renunța la familie în favoarea unor personaje imaginare și orice zeu care comandă violența domestică nu poate fi considerat un garant socio-politic, pentru că orice societate fanatică se auto- distruge. Narațiunea lui Avraam prezintă o problemă majoră: nu putem fi „edificați“ sau lămuriți pornind de la exemplul din Facerea 22, pentru că personajele principale acționează asemenea unor bile de biliard, împinse de agentul divin în virtutea unor capricii. Ele sunt golite de voință și acțio- nează în absența libertății: ele ne pot sugera doar atitudinea și psihologia stăpânului, -4 24 • APOSTROF Nevoia de elite După 20 de ani Stimați colegi, părinți, profesori și studenți*, ESTE o deosebită onoare pentru mine să reflectez înaintea dumneavoastră asupra unui subiect care ne atinge, în sensuri di- ferite, pe fiecare dintre noi și a cărui actua- litate înseamnă, pe de o parte, retrospecti- va a două decenii de speranțe și iluzii în normalizarea învățământului românesc și, pe de altă parte, privirea prospectivă a unui viitor pe care îl modelăm neîncetat după chipul nemulțumirilor noastre actuale. Am numit tema pe care doresc să o dezbat aici și acum nevoia de elite, dând urmare unei porniri firești de a defini ce anume are pro- priu, în oferta sa educațională și în prezen- ța sa specifică în mijlocul științelor univer- sității, istoria și filosofia. Nu pot să vă urez „bun venit" cu mintea împăcată până când gândul acestei naturi proprii a ofertei noas- tre nu este lămurit și nu instituie un raport de sinceritate între corpul profesoral, pe de o parte, și, pe de altă parte, studenți și pă- rinți. Răspunsul meu, pentru început, este foarte simplu: specificul științelor facultății noastre își propune să ofere elite intelec- tuale, sub două circumstanțe: unul cauzal'. pentru că acest lucru este vital societății noastre; altul concesiv, adică: în ciuda faptu- lui că nașterea elitelor a devenit tot mai di- ficilă în contextul legislației învățământului românesc. Voi încerca, în cele de mai jos, să vă argumentez acest răspuns în felul ur- mător. Mai întâi, voi determina istoric spe- cificul facultății noastre, așa cum el arată după experiența ultimelor două decenii. Apoi, voi oferi o definiție clară a concep- tului de elită, aplicat societății românești, în al treilea rând, voi argumenta necesita- tea elitei în contextul lumii în care trăim. Voi continua prin sublinierea naturii in- confortabile, neliniștitoare, surprinzătoare, asemenea „unui fur în noapte", a minții de elită și voi încheia, cu speranța că v-am convins de necesitatea, într-un sens nor- *. Lecție inaugurală la Facultatea de Filosofic, Universitatea „Babeș-Bolyai" din Cluj, 28 sep- tembrie 2009. mală, în altul eroică, a faptului ca tinerii studenți de lângă noi să întrupeze, în sfârșit, asemenea idealuri. Vă mulțumesc pentru răbdarea dumneavoastră de a urma acești cinci pași ai meditației mele. 1. Fiecare dintre colegii mei mai în vâr- stă cunoaște evoluția ultimelor două dece- nii ale facultății noastre. Ea a întâmpinat schimbarea politică a anilor ’90 cu un efort de stabilire a unei identități profesionale. Facultatea noastră s-a născut din studiul savant al istoriei și din seminarul creator de filosofie, existente la Cluj în perioada inter- belică. Dar odată cu despărțirea de ideo- logia de stânga postbelică, facultatea noas- tră a fost pusă în fața unei diversificări a științelor provenite din interiorul ei, o diversificare înrudită, la scară infimă, cu ceea ce a cunoscut, poate, nașterea științe- lor moderne ale Europei secolului al XVH- lea. Din trunchiul ei s-au născut și desprins treptat, mai întâi sub forma conceptului și apoi (atenție) sub forma instituției, diferi- te discipline, de la psihologie la științele po- litice sau de la sociologie la asistența socială sau psihopedagogie. Tot ceea ce s-a putut defini ca specie autonomă în interiorul ge- neros al genului istoriei și filosofici s-a de- finit și s-a desprins. Aș merge atât de de- parte cu această observație încât să spun că, prin desprinderea speciilor dinăuntrul ge- nului, a mai mmas doar genul gol, care a ur- mat efectiv să trăiască singur, confundat cu vechile sale specii, suportând consecințele, faste și nefaste deopotrivă, ale unei aseme- nea vieți. Iată care sunt consecințele aces- tea: 1. mereu „genul gol" tinde să apară ca și cum ar fi asemenea oricăreia dintre speciile pe care le-a născut. In fond, este același fenomen pe care îl resimte cultura, în lumea noastră: ea este mereu dată drept o specie oarecare de activitate, când ea de fapt este genul creator al tuturor speciilor de activități. Tradus în termeni adminis- trativi, această consecință înseamnă supu- nerea oricăreia dintre disciplinele univer- sitare aceluiași calcul al rentabilității în funcție de numărul de studenți, ceea ce conduce la tratarea orizontală, fără nicio ierarhie, a sistemului științelor și a repre- zentării acestuia în sistemul facultăților. De aici, permanenta goană după studenți, anuala spaimă că nu vom avea „clienți", relaxarea ierarhiilor de examinare și tot ceea ce, în general, învățământul umanist rigu- ros a cunoscut drept semne ale crizei con- temporane. 2. Consecința fericită a exis- tenței „genului gol" este totuși la fel de puternică precum cea anterioară: abia când a rămas fără speciile sale determinate, facul- tatea noastră s-a putut descoperi pe sine în nedeterminarea ei, drept instituție for- matoare de identitate și sursă de sens. Dacă există cu adevărat, cred, o misiune a istoriei și a filosofici în învățământul nostru, ea poate fi subsumată conceptului de „crea- toare de sens", pentru a putea fi astfel deo- sebită de toate celelalte discipline care, în mod variat, sunt „consumatoare de sens". Așa se explică paradoxul incredibil, pe care l-am constatat adesea, că absolvenții noștri au cariere mai bune în jurnalism, politică, advertising sau marketing decât specialiș- tii de profil. Dar când genul a fost părăsit de speciile sale, este firesc ca el să se între- be: ce identitate am eu, loc al tuturor specii- lor, fără să fiu și eu, la rândul meu, o ase- menea specie? O asemenea întrebare, proprie filosofilor, trebuie tradusă în dife- ritele limbaje ale secției facultății noastre: cum este posibilă producerea sensului când este vorba de gestiunea informației (în arhivistică, în biblioteconomie, în etnolo- gie, în studiile de securitate ori în relațiile internaționale) sau când este vorba, pro- priu-zis, despre istorie, arheologie sau filo- sofie? Răspunsul poate fi formulat acum ușor, deplasând întrebarea spre al doilea punct al meditației noastre: acest sens poate fi produs doar formând oameni de elită. Iată, pe scurt, modul în care îi definesc pe aceștia. 2. Un membru al elitei este orice intelect care gândește realitatea dată dincolo de ea, din perspectiva posibilităților ei ir,finite. Altfel spus, un om de elită este cel care, ori de câte ori i se întâmplă ceva (așa cum ți se poate „întâmpla" lectura unei cărți, întâlni- rea unei iubiri, confruntarea cu o lege a mi- nisterului, cu propria devenire profesională exprimând pavlovian poruncile primite. Putem învăța prin exemplu negativ, pre- luând diferența culturală dintre o epocă a normelor cutremurătoare și un Zeiigeist care exploatează modelul neobedienței în felul său propriu, centrându-se pe paradigma fidelității față de sine. Note 1. „De ce-1 preamărim noi pe Avraam? Pentru că e un exemplu unic de obediență absolută față de voința lui Dumnezeu și de credință supre- mă în atotputernicia și bunătatea lui" (Leo Stan, „Prefață", in Sefren Kierkegaard, Frică și cutremur, traducere și prefață de Leo Stan, București: Humanitas, 2002, p. 38). 2. II parafrazăm pe Thoreau în schițarea acestui model existențial: „nu este dezirabil să culti- văm respect pentru lege, cât mai ales pentru drepturi. Singura obligație pe care am dreptul s-o asum este să fac oricând ceea ce consider că e drept...“ (Henry David Thoreau, Walden and Civil Disobedience, Spark Education Publi- shing, 2005, p. 266). 3. „Când s-a întors și a scos cuțitul, Isaac a surprins cum mâna stângă a lui Avraam fu cuprinsă de disperare, că un fior îi străbătu cuțitul - și totuși a scos cuțitul... Isaac își pierduse credința" (Kierkegaard, cp. cit., p. 67). 4. Richard Dawkins, Fhe God Delusion, Bantam Press, 2006, p. 242. 5. Kierkegaard, cp. cit., p. 64. 6. „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu." 7. Jean Genet, Dușmanul declarat, traducere și prefață de Bogdan Honorius Micu, Cluj- Napoca: tact, 2004, p. 193. Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 25 și, mai ales, cu viața însăși), știe că lucruri- le acestea ar putea fi și ahfel, că ele sunt doar un mod de a fi, o simplă specie epuizată a unui gen care nu se poate epuiza niciodată și din perspectiva căruia este el educat să privească lucrurile. Deși pare extrem de simplu, o asemenea atitudine nu este înnăs- cută, ci ea se educă. Iată câteva exemple: pentru a cunoaște posibilitatea evenimen- telor istoriei, trebuie să o înveți așa cum ea a fost în act. Pentru a înțelege posibilul gândirii filosofice, trebuie să o înveți așa cum ea a fost în act. Pentru a înțelege care este mecanismul posibil al relațiilor inter- naționale, trebuie să le studiezi cum sunt ele în act. Pentru a nu fi mințit măcar de limba însăși pe care o vorbești, trebuie să înveți limbile clasice, latina și greaca, pen- tru a coborî astfel în posibilitatea însăși a tuturor limbilor moderne, acolo unde cu- vintele nu mai pot păcăli pe nimeni. Edu- cat astfel, omul de elită are acces la lumea posibilă despre care vorbeam. Dimpotrivă, pentru a persista în această atitudine, el are nevoie de încă o compo- nentă, a cărei înțelegere ne apropie și mai mult de specificul facultății noastre și de raportul ei, mai larg, cu lumea contempo- rană: omul de elită cultivă exclusiv idealuri infinite. Aceste idealuri infinite se definesc prin faptul că oferă o deschidere maximă și o afirmare deplină a subiectului care le do- rește, îi conferă natura autentică a desco- peririi sursei inepuizabile de sens a subiec- tului, de vreme ce infinitatea obiectului dorit și care nu se lasă posedat niciodată complet oferă posibilitatea acestei auto- descoperiri. Nu altceva vrea să spună te- ologul când cere suprimarea chipului cio- plit, și nici poetul când invocă „corola de minuni a lumii“. Aceste idealuri se opun direct celor finite, de vreme ce natura dorințelor finite constă în consumarea unul după altul, fără sens, a unui obiect dorit și limitat. 3. Dacă este adevărat că stă în natura umană să fie autentică doar când păstrează un minim al dorințelor infinite, atunci stu- diul universitar, care conferă, prin specifi- cul lui, capacitatea recunoașterii și cultivă- rii acestor idealuri infinite, are maximă importanță și trebuie să stea în centrul ide- alurilor tânărului care se îndreaptă spre universitate pentru a deveni matur și înțe- lept. Știți cum se poate verifica faptul că un tânăr are dorințe infinite? Puneți-1 să defi- nească ce vrea. Dacă el știe precis, atunci idealurile sunt finite. Dacă răspunsul lui există, dar trenează, se definește greoi, e permanent neîncheiat și covârșit de inefabil, atunci el poate fi tânărul pe care îl căutăm. Cu toate acestea, nevoia de elite, așa cum le-am definit mai sus, este profund neclară societății noastre. Ea este cel mai adesea, în ultimele două decenii, cultivată Cărți primite la redacție DUMNEZEUL GÂNDURILOR UAMIHrE • Nicolae Turcan, Dumnezeul gândurilor mărunte, Cluj-Napoca: Limes, 2009. • Ion Zubașcu, Omul disponibil, Timișoara: Brumar, 2009. confuz și desconsiderată în adevărata ei esență. O dovadă este intenția Ministerului învățământului de a bugeta facultățile după „domnia cantității“, iar nu după un sistem al științelor asumat în prealabil. O altă do- vadă este intenția proiectatei Legi a învăță- mântului de a suprima sporul de doctor, care era un ultim semn de recunoaștere din partea statului a apartenenței la o elită în deplinul sens al cuvântului, dată de demni- tatea însăși a cuvântului care îl desemnează pe creatorul unui sens în intelectul seme- nului său, adică doctorul, cel care îl poate învăța ceva pe un altul. O altă dovadă, și mai profundă, a vechii boli a societății ro- mânești, incapabile să asimileze elitele, este istoria noastră culturală, compusă din per- sonalități care, fiind enorme, s-au transfor- mat ele însele în instituții și au strălucit ade- sea doar pe durata vieții lor. Acestor mari personalități li se opune însăși limba ro- mână, care reține în fondul ei inepuizabil și hazliu locuțiuni antielitiste care ilustrează blocajul în fața noului și a invenției, de ge- nul „ar trebui să se facă, dar n-are cine^ sau, și mai interesant, sociativ, „aș vrea să fac, dar n-ai cu cine“. Să medităm la natura acestor expresii, să vedem cât din blo- cajele noastre interioare ilustrează ele și să fim siguri că este momentul depășirii lor. 4. Nu trăim doar într-o societate româ- nească ce marginalizează elitele, ci și în- tr-un „sat mondiaD care face același lucru. Avem un sistem de învățământ în care me- moria - corespondentă studiului istoriei - este profund desconsiderată, în favoarea unui savoir faire care blochează omul în imediatul brutal al cotidianului. Amintiți - vă de exemplul invocat de Gabriel Liiceanu în Ușa interzisă: fata care concura la o emi- siune „Bingou și, cerându-i-se să spună cine a intrat cu tancurile în Fraga în mai 1968, a spus fermă: americanii. Echilibrul visatei societăți de consum conține două principii fundamental antielitiste și aculturale, și anume, pe de o parte, cultivarea dorințelor finite („vreau mașină tare“, „vreau casă miș- to“ sau, cum spune grupul Divertis, „ca s-avem haina mai buna“), iar pe de altă parte, cultivarea unei religii extreme a di- versității. Și, desigur, dacă fiecare dintre noi este altfel decât celălalt, atunci nimeni nu e mai bun decât altul. Să medităm o clipă la o stare de fapt ilustrată de marile romane utopice ale secolului XX. Pe de o parte, George Orwell scrie 1984 ca pe o utopie în care principiul constrângerii dure, de extremă stângă, conduce întreaga socie- tate și impune oamenilor o viață guvernată de dorințe finite și mărunte, datorită opre- siunii și sărăciei. Pe de altă parte, Aldous Huxley scrie Minunata lume nouă ca pe o utopie în care principiul plăcerii, al satisfa- cerii tuturor dorințelor se asociază eugeniei și ingineriei sociale. Mai mult, Huxley • Diana Adamek, Pădurea mătușii Clematis, București: Palimpsest, 2009. crede despre Orwell că a greșit și că viito- rul trebuie rezervat unei societăți a domină- rii prin satisfacerea plăcerilor limitate ale omului convins dinainte de stuna limitată a plăcerilor lui necesare. Dar din perspec- tiva noastră, azi, cei doi autori se înrudesc printr-o notă comună, dar invizibilă la jumătatea secolului XX, și anume faptul că amândouă exprimă o spaimă comună de uniformizare, proprie umanității din seco- lul care a trecut. Dar aceea nu mai este lumea noastră, ci dimpotrivă, mi se pare firesc să apară un romancier talentat care să scrie astăzi o utopie mai actuală, care să ilustreze lumea în care trăim. Cum ar fi ea? Fără îndoială, ar fi o utopie care să exprime spaima de diversitate, de pierderea oricărei coeziuni și ierarhii a societății, adică să exprime spaima de principiul „totul se poate oricum, oricât, oriunde și cu oricine“. Mărturisesc că nu am citit încă o asemenea utopie, dar ea mi se pare mai actuală ca oricând. 5. Cu asemenea legi ale învățământului, într-o asemenea lume, nevoia elitelor, așa cum am definit-o mai sus, este tot atât de necesară pe cât de necesară este conserva- rea identității umane autentice. Misiunea unei facultăți care, dezgolită de toate spe- ciile sale prin însuși elanul acestora din ur- mă de a forma idealuri științifice particula- re și, implicit, finite, este deschisă acum pentru a forma elitele capabile de a gândi posibilul lumii noastre și de a-i forma idea- luri omenești adecvate. Este o misiune ex- trem de dificilă, la înălțimea căreia fiecare dintre noi am dori să ne ridicăm ca spre un ideal cu natură infinită, un ideal care este menit să funcționeze în societatea româ- nească și în legislația învățământului ase- menea evanghelicului „fur în noapte“, cel care aduce noul nebănuit și neașteptat în lume, producând sensuri și valori, redând mereu cuvintelor și conceptelor demnita- tea lor originară, fiind prin natura lui dorit, dar totuși incomod în prezența sa neme- diată, firesc în derularea temporală a acti- vității sale semestriale, și totuși eroic prin mesajul său înnoitor. 6. Cu 20 de ani în urmă, când eram student pe băncile Filosofiei în această universitate, am ascultat entuziasmat dis- cursul inaugural al unui distins profesor, care a meditat atunci asupra nevoii ca filo- sofia să redea gândirii demnitatea, pro- fesionalitatea, puritatea și onestitatea pe care idealul infinit al cercetării le pre- supune. Finalul acelui discurs a invocat pe atunci un apel al filosofului Georg Friedrich Wilhelm Hegel către tinerii debu- tând în studiile universitare, rostit la Berlin, la 22 octombrie 1818, cu ocazia deschi- derii anului universitar, care cerea învă- țământului umanist restabilirea idealurilor de elită intelectuală, mizând decis pe apor- tul generației tinere, așa cum, astăzi, sun- teți dumneavoastră. Atunci, Hegel a spus „Salut această auroră a unui spirit mai robust, o chem - Diese Moigenrothe eines gediigenem Geistes btgnfe ich, nfe ich an“. Schimbând cu modestie proporțiile, vă salut și vă urez bun venit în facultatea noastră! ■ 28 septembrie 2009 Chj 26 • APOSTROF Proză Acedia Jurnal de vise 2 28 septembrie 1999 Fiindcă Ruxandra întârzia, iar Manhat- tanul din apropierea Harlemului, unde locuim, mi se spusese că nu este sigur noaptea, pe atmosfera de fond a așteptării mele, în tăcerea tot mai mare din clădire ce îngheța monstruos pe dinafara căștilor la care îl ascultam pe Peter Hammill, cântând despre singura tandrețe pe care o poate dărui cuiva căruia i-a murit iubitul, a explo- dat în mine neliniștea, deodată cu declicul de întrerupere a aparatului, ce refuza să mai cânte. Degeaba am încercat să-l repornesc și degeaba i-am schimbat mai apoi bateriile, creând din nou oaza de muzică în oceanul de tăcere, era prea târziu, nu am mai putut opri gândul că poate Ruxandra pățise ceva, fusese ucisă, și apariția ei, venită să mi se arate, fusese cea care scurtcircuitase CD-playe- rul. De când ne aflăm la New York, de mai bine de o săptămână, a fost prima oară când, de sub pielea de oboseală, excitație și noutate, a ieșit la suprafață vechea neliniște. De fapt, prima apariție a avut loc ieri, când m-am plimbat singur prin Manhattan, metroul s-a defectat și am așteptat o jumă- tate de oră scufundat într-o stație, se făcea tot mai târziu și mă gândeam că făcusem cumpărături de mai mulți bani decât am fi putut cheltui - dar am blocat repede ar- teziana cu bule de angoasă ce îmi urca în piept. Dar azi am lucrat mult la bibliotecă și, deprivat, seara, am simțit că sunt pe cale de a reintra în deșertul intelectual, deși citi- tul este starea care mă apără de lume. Așa că acasă îmi propusesem să scriu, în sfâr- șit, pentru a păstra deschis tunelul de co- municare cu fundul pieptului, despre con- trastul dintre New Yorkul plin de realitate, viu, epidermic, pe care l-am găsit aici, și New Yorkul îndepărtat în neliniștitoare cețuri mentale pe care îl visasem de două ori înainte de a pleca din România. In amândouă visele despre Statele Unite ajunsesem cu greu, cu avioane care parcă străbăteau cu stopuri de oboseală Sahare de apă, într-un oraș întins la ne- sfârșit pe coaste rotunde de mare, de unde urma să intrăm adânc în continent, spre uriașe cartiere plate de blocuri luminate în amurgul sufletului meu, rătăcind. Din fericire, orașul e aici, îl ating și mă atinge fără ca în inima lui să se deschidă poarta de teamă din vis, care să-l absoarbă într-o depărtare interioară de nestrăbătut. 31 septembrie LUIZA Textoris, fata cu chipul prelung și ochi exoftalmici, cu părul buclat și trupul subțire, cu nas cârn și gură chinuită, Corin Braga mă obsedează din lungile nopți ale adoles- cenței mele. Am ezitat îndelung să mă apropii de chipul ei din amintire, protejat de bariera de lumină a fricii, deși, după ce i-am văzut mormântul de la Bistrița, cu pia- tra funerară pe care din greșeală groparii îi trecuseră vârsta de doi ani, în locul celei de douăzeci și doi când a fost îmbrățișată de Aia, am știut că îmi va vizita visurile ca o remușcare. Luiza Textoris, prietena mea din copilărie, ale cărei caiete de vise le mai am și acum, dosite într-o ladă din debara, ca un talisman îngropat pe care nu e bine să îl atingi ca să nu trezești forțe de mult adormite. Luiza Textoris, iubita mea de gheață, cu care am dormit cast îmbrățișați nopți la rând, în cearceafuri de satin negru, lucios ca o pânză de apă călduță prin care trece soarele, nopți de spaimă și basm, ce se prelungeau uneori precum crengile unei sălcii diabolice peste întreaga zi dintre ele, întinzind brațe tentaculare deasupra ceru- lui, sugrumând amiaza. Și cât de banală le părea Luiza celor din jur, care vedeau în ea o fată ștearsă, ador- mită aproape, cu ochii ei mari aburiți de o cortină invizibilă, întorși înăuntru. Asta până în ziua când nebunia ei a izbucnit la suprafață, când Aia a îmbrățișat-o pe di- năuntru și și-a croit o cale de ieșire, când a transformat-o într-o poartă ce nu ar fi trebuit niciodată deschisă. Prin Luiza, Aia a ieșit în lume, ca un dragon ce urcă afa- ră prin gârliciul pământului, și nimeni nu mai poate împiedica dezastrul. Ca un arc voltaic aprins la o intensitate demențială, Luiza a strălucit și i-a înspăimântat pe cei din jur, iar apoi s-a stins într-o jerbă sinu- cigașă. Nu știu dacă a înțeles vreodată ce a însemnat fulgerarea metastatică a vieții ei pentru noi toți. Probabil a murit cu ochii arși de prea multă lumină neagră. Dar de atunci lucrurile nu au mai fost niciodată la fel, lucrurile nu vor mai fi niciodată cum au fost, și acest epitaf al meu nu va schim- ba nimic din tot ceea ce s-a întâmplat, nici măcar simțămintele mele, arse pe pielea plămânilor ca o scriere de foc, ca o dungă de neon alb pe retină. Luiza a murit. Luiza e moartă. Luiza a fost, în ultimele luni, în ultimele zile, Luiza a fost Aia! 32 septembrie Luiza Textoris se visă pentru prima oară ca personaj în propriul ei vis pe când avea cincisprezece ani, la puțin timp după ce tatăl ei, doctorul Michael Textoris, își înfipsese din greșeală o seringă în gât și de- filase câteva minute cu ea prin casă înainte să o poată scoate. Se făcea că străbătea un culoar lung, cu pereți de cărămidă, ce se îngusta tot mai mult. Nu își amintea cum ajunsese aici, venind dintr-un alt vis, dar în spatele ei culoarul se închidea într-o fundătură, încât singura direcție în care putea merge era înainte. Sus, la câteva zeci de metri deasupra ei, foarte departe, se ză- rea o dungă subțire de cer albastru, de vară târzie, străbătut de dâre flocoase de nori le- neși, albi ca puful de zahăr. Culoarul avea pereți de cărămidă netencuită, zgrunțuroa- să, de un roșu murdar, cu umflături și sco- bituri mari, ca și cum cineva ar fi lovit și deformat zidurile din afară lovindu-le cu un ciocan uriaș. - Ce naiba caut aici? se întrebă Luiza în vis, cuprinsă de un fior de neliniște. Culoarul mergea înainte făcând mici ocolișuri, încât nu se vedea mai departe de șapte-opt metri în față și în spate. La un moment dat însă, Luiza ajunse într-un punct de unde tunelul se întindea drept în față cât vedea cu ochii. Deasupra lui, zidurile se închiseseră, ascunzând cerul după-amiezii târzii de vară. Culoarul era însă luminat din capătul opus de o ușă ovală, boltită, prin care pătrundea un snop de raze vii, desenate prin aer. - Acolo trebuie să ajung! decise Luiza. Aceasta era ieșirea mult căutată din tunelul ce se strângea împrejurul ei, sufocând-o! O luă la fugă spre poarta de lumină, înainte însă de a ajunge la ea, din suprafața acesteia, ca printr-o membrană străvezie, se închegă o siluetă umană. Membrele făptu- rii erau alunecoase, desenate din linii moi, iar fața nu prinsese trăsături, de parcă ar fi fost acoperită cu o pungă de celofan. - Stai, nu intra tu! strigă Luiza. Mai bi- ne lasă-mă pe mine să ies! în același timp, își dădu seama că se tre- zise și stătea în capul patului, cu fața la ușa camerei. Somnul din care ieșise se întindea în spatele ei ca un tunel cu pereți negri și moi, iar poarta de lumină era chiar ușa dor- mitorului, prin a cărei membrană se pregă- tea să intre cineva. Suprafața lucioasă se întinse și căpătă o formă umană. O femeie corpolentă, sănătoasă, rumenă, bonomă, se formă în ușă. - Bunică Emma, spuse Luiza, nu poți veni aici. Ești moartă! Cuvântul „moarte“ urcă pe spatele fetei ca un bulb de curent electric și i se deschi- se în creier. Sub tensiunea lui neagră, Luiza simți că se trezește cu adevărat. Stătea în șezut, între cearceafurile mototolite, pri- vindu-se în oglinda din celălalt capăt al ca- merei. Soarele dimineții, filtrat prin jaluze- le, bătea în suprafața argintie, șiroind pe covor și pe mobilele din jur. Luiza înțele- A Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 27 se că ușa de lumină văzută în somn nu fu- sese altceva decât dreptunghiul oglinzii, în care se privea acum năucă și oarecum de- zamăgită. Pe măsură ce ceața visului i se ridica de pe ochi, își apăru sieși, în reflecție, cu părul zburlit de somn, cu ochii exoftal- mici și cearcăne vineții. Cămașa de noapte, din in alb cu guler brodat, îi stătea strâmb, ridicată pe un umăr. Se sculă din pat, dând la o parte cele două perne uriașe sub care își ascundea ca- pul când se culca, și puse tălpile pe parche- tul rece. Camera nu era încălzită, ar fi tre- buit să aprindă focul în soba de teracotă cenușie, cu flori încrustate, ce se ridica în colțul de la picioarele patului. Păși repede pe covor și se opri pe o gaură din suprafața rugoasă a acestuia, în fața oglinzii. Se privi vreme de cinci minute, imobilă, până când chipul dinaintea ei își pierdu înțelesul. Fi- xându-și pupilele verzi în pupilele verzi, cu creierul golit de gânduri, simți cum un ha- lou se încheagă împrejurul ei, topindu-i trăsăturile chipului într-o pastă circulară. Trupul ei firav, pe care cămașa de noapte atârna ca pe un cuier, dispăru în ceață, iar mușchii feței i se relaxară încet, ca într-o autohipnoză. Obrajii i se întinseră în jos, gura i se deschise ușor, trasă în sus de nasul ascuțit și cârn. - Luiza, nu mai sta în fața oglinzii! se auzi din încăperea alăturată vocea Reginei Textoris, mama fetei. Luiza se scutură din amorțeală și trecu în salonul de zi. - Iarăși ești bosumflată? întrebă Regina Textoris cu răceală, văzându-i fața buhăită. - Nu mă duc la școală, nu mă aștepta. 5 octombrie STÂND AICI singur, în lumina blândă a veiozelor, privind pe fereastra încă lu- minată, prin grătare, spre strada goală, încerc să scriu în acest caiet pentru a porni, ca altădată, fluxul inhibat de atât de mult timp al romanului. Ca și atunci, sper ca jur- nalul să mă ajute să trec peste inhibiție, ca un cântec monoton de șaman pe al cărui răpăit de tam-tam ieși încet din tine, într-o călătorie spre lumea cealaltă. Știu tot despre Luiza Textoris, după ani de criză și uscă- ciune mi s-a limpezit în cap felul în care s-o așez în povestire, mai am nevoie de rit- mul acela de început care să pornească să depene din piept povestea ei de ființă obse- dată de vise, care ajunge să nu mai deose- bească visul de realitate, nou don Quijote într-o hune în care e desuetă și moartă. Și moartă. Luiza Textoris e moartă! Luiza Textoris e Aia! încă o dată, descopăr că nu mă inspiră decât visele, că pentru mine singurul lucru care merită povestit sunt nălucirile nopții (ce ton apodictic, pentru posteritate, am arborat...), că doar ele îmi prind sufletul ca pe un caier pe care încep să-l torc sub presiunea plăcută dinăuntru. Poate ar tre- bui să aștept un vis exploziv, care să mă arunce, prin pagina de hârtie, direct în in- teriorul lumii, al lumii din interior, alt- fel degeaba mă descânt în caietul de jur- nal, într-un ritual cam zaharisit de acum. 14 octombrie Ne PROPUSESEM să ne trezim mai devre- me, să nu mai lâncezim în pat în som- nuri cleioase până la 9-10, când e deja prea târziu să mai începi ceva. Eram convins că ne trezisem, deși afară era aproape întune- ric și încă mă aflam cu Ruxandra în așter- nuturi. De aceea i-am spus să-i mulțumeas- că prietenului care ne bătea în geam, așa cum bănuiesc că îi rugasem s-o facă pe cu- noscuții care s-ar fi trezit înaintea noastră. De altfel, îi mulțumisem eu deja, dar silue- ta în haine maro-deschis, întoarsă cu spa- tele la noi, rămânea în dreptul ferestrei luminate care ne mărginea patul. O îndem- nam pe Ruxandra să repete cu voce cât mai ridicată mulțumirea, dându-mi treptat sea- ma că totuși nu mă trezisem complet, că alunecam printr-o perdea lipicioasă de somn din care nu reușeam să ies. Ruxandra bătea în geam spunând „Mulțumesc!“ si- luetei care stătea în același loc tot mai ame- nințătoare, fără să audă sau să înțeleagă, ca și cum scopul venirii ei se dovedea a fi altul decât acela de a ne trezi. Sau, mai exact, fiindcă de fapt nu mă trezisem cu adevărat, reieșea că nu venise cine trebuie, o per- soană din lumea treziei, ci altcineva, din- tr-o altă lume, tulbure ca o membrană de mâzgă. în silueta încăpățânată începusem să-l intuiesc pe Guști (pe care l-am mai vi- sat o dată, de când a murit, traversându-ne avionul în care zburam spre New York). Am început să lupt prin cleiul somnului să mă ridic în șezut, ca să-l împingem amân- doi din dreptul ferestrei. Dar eforturile noastre prin pâcla mentală s-au dovedit anemice, încât Guști a alunecat printre noi, prăbușindu-se în pat, ca un morman de blănuri de oaie vechi, din care a izbucnit un nor de molii. Am tresărit cu inima strânsă în cleștele sperieturii, ce se confunda cu însuși șocul căderii lui Guști pe pat, aproa- pe peste noi. Fereastra cealaltă, cea adevă- rată, a camerei în care dormim mi-a apărut ca din spatele unei cortine de apă neagră. Lumina albă a dimineții trecea prin gratii- le de siguranță, dar am observat că, în par- tea de jos, gratiile începuseră să tremure, ca o linie de curent (sau de fulger) ce se mișcă și se destramă, dezvelind albul zilei de afa- ră. Atunci am înțeles că până și acum con- tinuam să visez, așa că abia în acest mo- ment am reușit să străbat pânzele de somn ce mă despărțeau de realitate și să mă tre- zesc, în sfârșit, în camera noastră din New York. Ruxandra crede că Augustin îmi tot apare în vise deoarece nu am fost la înmor- mântarea lui (în ziua respectivă, spune Ruxandra, aș fi pretextat nu știu ce treabă urgentă, pentru a rămâne să lucrez ca un posedat la Echinox), nu mi-am luat rămas- bun, nu m-am despărțit de el. E ca o mână ce iese după mine din mormânt. Dar eu nu cred asta, pentru motivul că, deși mă în- spăimântă, aceste vise mă bucură, asemeni unor porți deschise într-o lume mult prea strâmtă. Și acum, înapoi la Luiza... 20 octombrie OARE SÂ se fi terminat starea de criză? Să fi ieșit din deșertul de indecizie ca o locomotivă care a gâfâit până la capătul puterilor printre dune de nisip și acum se ițește veselă, trăgând sirena, într-o vale des- chisă și înverzită? mă întrebam aseară. Ur- marea a fost că, entuziasmat și surescitat, nu am reușit să dorm întreaga noapte, iar acum, când vreau să reiau lucrul la roman, singurul care se pare că a reușit să frângă vraja blestemată a secetei interioare, sunt obosit și incapabil a mă concentra. Noroc cu acest caiet al dezinhibării. 22 octombrie SE IARE că am prins firul care se desfășoa- ră din el însuși al povestirii. Până acum mi-a fost frică să scriu fraza asta, de teamă că, numit cu atâta bruschețe, sentimentul se va dizolva și mă va lăsa în fața paginii de hârtie să o iau de la capăt, iar și iar. Dar acum parcă scrisul a apucat în sfârșit să se așeze pe fluxul sufletului. Dacă voi reuși să redirijez și starea zilei în roman, atunci nu voi mai avea nevoie nici de jurnal. Sau poate da? Ca un corector al devierilor? 23 octombrie De TREI nopți am insomnii prelungite, din cauza hiperexcitației. După-amiaza scriu la roman, iar noaptea nu mai reușesc să adorm din cauza planurilor și imaginilor. Va trebui să fac ceva, astăzi nu sunt doar obosit, ci am impresia că aș fi fost bătut în moalele oaselor și că o răceală mi-a prins pieptul din cauza slăbiciunii. Acum, când în sfârșit gândurile mi s-au focalizat verti- ginos, ca o cascadă ce nu poate fi oprită, pe întâmplările interioare ce ar urma să devină romanul, mi-e teamă să stric vraja; dar dacă o las în voia ei nimicitoare, căderea nemă- surată peste centrul de clarviziune din suflet îl va epuiza în câteva zile, cu viteza unui vortex ce îmi înghite sănătatea. Dar am spart vraja rea! Am spart cavoul în care eram închis. Iar dacă reușesc acum, voi sparge bariera dintre literatură și jurnal, dintre real și vis. Și atunci, la capătul dru- mului, la capătul Luizei Textoris și al Ventri- locului, în convergență cu Acedia, va fi atin- gerea. Va trebui, va putea să fie sclipirea. 25 octombrie A TREBUIT să întrerup vraja. Două zile am evitat să scriu sau să mă gândesc la ro- man. Sper ca acum să-l pot relua, să nu-1 fi avortat. 26 octombrie Repede, mai repede decât vântul, să păcă- lesc gândul, să descătușez fluxul de energie, să uit de sterilitate, să transform noaptea de afară într-un basm cu mașini multicolore, care trec vâjâind pe stradă înălțându-se precum bufnițe cu aripi moi, 28 • APOSTROF păsări de pradă ale bolții, în cerul încă de cerneală, străbătut de râsul copilului singur și de avionul ce ne-a adus la New York, ur- mând în valuri, spre maluri, sunetul de si- renă al salvării care aduce libertatea. Și pof- ta. Și puterea visului, scăpat din chingile nopții, revărsat prin Luiza Textoris asupra lumii ca o maree de moluște și crabi, de languste și lampioane ale somnului meu atât de îndepărtat. Descântecul moare. 29 octombrie CIUDAT. Tot scriind despre visele de zbor ale Luizei, am sfârșit prin a avea și eu unul. Eram acasă la părinții mei (o altă casă, niciodată locuită de noi, dar pe care o recunoșteam), ai mei urmau să se întoarcă din oraș, iar eu, care mă pregăteam să joc tenis (într-un alt vis), am simțit in- credibila și inexplicabila, dar atât de natu- rala senzație de ușurință. Am ridicat picioa- rele de pe podea și m-am înălțat ușor, un metru, în văzduh. întâi părea că am sărit în sus și, prin nu știu ce miracol, cad mai încet decât în mod obișnuit. Dar nu, dacă îmi doream să rămân în continuare în aer și mă concentram asupra acestei dorințe, atunci nu mai cădeam. începusem să dau raite prin camere, printre mobile pe care le atingeam uneori cu mâinile, ca să le evit, când s-au întors ai mei. Altădată cred că aș fi pierdut puterea de zbor, din cauza prezenței unor oameni din realitate, sau aș fi încetat levitația, sau mi s-ar fi schimbat visul, dar de astă dată am rămas pur și simplu în aer, cu o bucu- rie indescriptibilă în piept. Au început să exclame și să se agite, mai ales tata și Marian. La început au spus că e vreun truc de scamator, precum cele ale lui David Copperfield. Puneau mâna pe mine, care stăteam oarecum oblic în aer, în parte întins, în parte ridicat (poziția orizontală pentru plutire, cea verticală pentru a da direcție zborului), și mă trăgeau în jos, ca pe o minge pe care încerci să o împingi sub apă. Tata căuta ceea ce-și imagina că trebuie să fie sforile invizibile de suspensie, dând cu mâna pe deasupra și pe dedesubtul meu, iar eu mă întrebam dacă nu am la dispo- ziție să-i ofer și un cerc din acela mare, pe care scamatorii îl trec peste trupurile pluti- toare ale levitanților. Aș fi putut rămâne în văzduh oricât de mult, să stau acolo la un metru deasupra pământului, printre raftu- rile de cărți și mobilele din camerele acelea luminoase, aerisite, de dimineață târzie de vară. începusem să mă întreb dacă nu chiar asta e realitatea, dacă ceea ce mi se întâm- plă nu e în sfârșit real, și nu vis, iată, acum aveam și martori, iar puterea de plutire era atât de naturală, atât de ușor de controlat, de intuit, de menținut în piept, încât, atunci când m-am trezit, în toiul nopții, am rămas cu un gust de înșelăciune și de mira- re față de certitudinea de adevăr pe care mi-o dăduse visul și de distanța care apă- ruse brusc, prin trezire, între lumea lui și lumea de aici, din camera unde dorm. 1 noiembrie ACUM câteva zile, în timpul concertului de jazz de la Centrul Cultural, fiind încă sub impresia visului de zbor, m-am între- • Corin Braga bat ce lipsește oare ca senzația cu care înce- peam să levitez în somn să fie eficientă și în realitate. Adică de ce nu aș putea, stând acolo, între toți oamenii din sală, să ridic picioarele de pe pământ și să rămân în aer, Ia nivelul capetelor lor, plutind încoace și încolo? încercând să refac trăirea din vis, concentrându-mă mental pentru a repeta situația, m-am pomenit străbătut de un fior de relaxare. Nu am mai făcut relaxări voga de mult timp, dar nu am uitat deloc sen- zațiile, corpul mi s-a lăsat moale, ochii au tins să mi se ducă peste cap, respirația aproape mi s-a oprit, și toate celelalte. Golul din piept s-a căscat și el atât de brusc, încât mi-a fost frică de un stop car- diac, și am rămas să ascult muzica, jazzul, doar cu regretul vag că am pierdut din nou puntea dintre realitate și vis, dar și cu descoperirea, depozitată pentru altă dată, că trăirile din vis se prelungesc psiholo- gic nu în impresiile clare ale mișcării fizice, ci în vagile percepții halucinatorii. Că direcția către suprarealitate trece prin chiar aceste mici viziuni delirante. Și gustul acela mental aromat, de plă- cere indescriptibilă infiltrată în porii vieții de zi cu zi. 3 noiembrie AȘ FI vrut să scriu despre sentimentul în- grozitor de aseară, de la „conferința^ de la Michael Taussig, că încă o dată (și tot mai des de acum) nu am reușit să mă inte- grez, că iarăși am rămas străin, în afara dis- cuțiilor și a oamenilor. Sau despre faptul că întâlnirea de azi cu Mirela Roznoveanu și Radu Popa mi-a refăcut puțin încrederea, fiindcă am reușit să ies afară din puț și să mă alătur lor prin euforie. Dar lupta e de fiecare dată mai grea, sau eu am obosit s-o port. Ce complex mă dirijează ca pe o pă- pușă, cerându-mi să caut mereu compania oamenilor, ca și cum în afara ei m-aș pră- buși, dar nu îmi oferă și instrumentele de a comunica, de a fi simpatic, de a fi accep- tat de ei în mod natural? Pentru că, desi- gur, puterea și siguranța tăcerii, a concen- trării prin meditație yoga sau prin simpla izolare în casă, în după-amiezele nopții, nu e întotdeauna cu mine, e chiar rar în mine, lăsându-mi în rest doar golul și spaima. Dar nu am scris despre ele, pentru că am deschis caietul celălalt, și am lucrat la Luiza Textoris, cu căștile pe urechi, în mu- zica de pe tărâmul soarelui care moare, simțind că semitransa pe care o ridic în mine salvează totul, măcar pentru clipa în care scriu, chiar dacă împrejur e golul. Și patetismul meu jalnic. Și dorința autoin- dusă de a plânge, trezind ce naiba de spai- me ale copilăriei, ce dracu’ de tristețe de dinainte de a mă naște. 11 noiembrie PROBABIL DIN cauză că am scris despre exercițiile de zbor oniric ale Luizei, în dimineața asta, cu o limpezime și simplita- te de cleștar, am visat că îmi iau zborul. Mă aflam undeva la poalele zidului vechii cetăți a Sibiului, în parcul în înserare. Am sim- țit că mi-a revenit imponderabilitatea tru- pului și m-am ridicat în aer. Vedeam totul așa de clar în jur, încât m-am întrebat dacă nu e posibil să fie adevărat ceea ce mi se întâmplă. Cu speranța că de data asta nu visez, m-am înălțat pe lângă zidul cetății. Am zburat în linie dreaptă până la o statuie uriașă, probabil a lui Eminescu. I-am atins nasul ascuțit ca o lamă de coasă și găva- nele ochilor turnate în metalul negru și rece. Apoi am trecut peste zid, în partea cealaltă a orașului. în parcarea construită pe locul unei foste cazărmi se ținea o adu- nare de militari de modă veche, colonei cu sabie la șold și costum imperial. Am ateri- zat în fața lor, lângă o masă pe care se ridi- ca un trofeu, reprezentând o victorie. Nu am zăbovit mult, am luat din ansamblul de obiecte ale trofeului un steag și, cu el flu- turând în mâini, mi-am luat zborul mai departe, cam greoi (urcam cu dificultate în aer), dar cu o mare siguranță, cu bucuria certitudinii că zbor din nou. ■ Fragment dintr-un volum în pregătire la Editura Curtea Veche Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 29 Revista Apostrof se poate cumpăra în următoarele puncte de difuzare: Librăriile Humanitas • Alba Iulia, Librăria Humanitas, Bd. 1 Decembrie 1918, bl. M8-M10. • București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Vic- toriei, nr. 45. • Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității, nr. 4. • Galați, Librăria Humanitas, str. Domnească, nr. 45. • Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6. • ORADEA, Librăria Humanitas „Mircea Eliade", Bd. Re- publicii, nr. 5. • Piatra-Neamț, Librăria Humanitas, str. Ștefan cel Mare, nr. 15, Galeriile „Viorel Lascăr". • RÎMNICU-VÎLCEA, Librăria Humanitas, Calea lui Traian, nr. 147, bloc D2, parter. • Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16. • Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran", str. Flori- mundMercy, nr. 1. • Timișoara, Librăria Humanitas „Joc Secund", str. Lucian Blaga, nr. 2. Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj • str. Regele Ferdinand, nr. 1 (lingă magazinul Central). • Calea Moților, nr. 3 (lingă Primărie). • Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel). • Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental). • str. Napoca, nr. 19. • Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi). • Piața Mărăști (stația de autobuz). • str. Fabricii, nr. 1. • str. Memorandumului, nr. 12. • str. Plopilor (lingă Hotelul „Babeș-Bolyai"). • str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center). Librăria de Artă Gaudeamus Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3. Librăria Muzeului Literaturii Române SC Orfeu Ed SRL, București, bd. Dacia, nr. 12. Către cititorii revistei Apostrof Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statu- tului, Uniunea Scriitorilor din Ro- mânia nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea abonamentului, prin: 1. mandat poștal, pe adresa: Toroczkay-Lukâcs losif Fundația Culturală Apostrof Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750. 2. virament bancar, pe adresa: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj. Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio- teci din România, este de: • 12 lei pentru 3 luni, • 24 lei pentru 6 luni, • 48 lei pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere. Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de: • 10 euro sau 13 USD pentru 3 luni, • 20 euro sau 26 USD pentru 6 luni, • 40 euro sau 52 USD pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere par avion. Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Conturi bancare: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) RO73BRDE130SV06534401300 (euro) RO58BRDE130SV06674381300 (USD), deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, swift: brderobu Cuprins • Cafe Apostrof 2 • Ancheta Apostrof Cum stați cu banii? Adrian Alui Gheorghe, Paul Aretzu, Ana Blandiana, Iulian Boldea, Leo Butnaru, Minerva Chira, Horia Gârbea, Radu Pavel Gheo, Florin laru, Letiția llea, Ovidiu Pecican, Irina Petraș, Elisabeta Pop, Romulus Rusan 3 • Revista revistelor Al. O. 8 • Poeme Rutina; Virgula; N-am dansat; Fericirea; Copil, pe dealuri Nicolae Coande 11 Psalm; Pătura neagră Peter Demeny 22 • Cronica literară Treptele lumii fără mine Irina Petraș 12 Oglinda întrebărilor Ștefan Borbely 13 • CU OCHIUL LIBER Cenzura și teatrul Iulian Boldea 14 Viața la țară? Gelu lonescu 21 De la clasic la clasicism Mircea Muthu 22 „Inactuale" dilematice Constantina Raveca Buleu 23 • Dosar: Petru Dumitriu Un veac de singurătate boierească Ion Vartic 15 • Ospățul filosofilor Neobediența religioasă Ștefan Bolea 24 Nevoia de elite: După 20 de ani Alexander Baumgarten 25 • Proză Acedia. Jurnal de vise 2 Corin Braga 27 30 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: Colecția „Filosofic contemporană" • Gabriel Marcel, A fi și a avea traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei Colecția „Filosofic modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Filosofic extrem-contemporană" • JURGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER, Dialectica secularizării: Despre rațiune și religie, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p. 20 lei • Joseph Ratzinger, Europa în criza Culturilor, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p. 15 lei Colecția „Filosofic medievală" • Sf. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumgarten, 1998, 162 p. 3,50 lei Colecția „Filosofia religiei" • Henry Corbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 4 lei Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li, 2006, 132 p. 20 lei Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei Eugen Pavel, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei Irina Petraș, Teoria literaturii: Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei Scriitorul și trupul său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 7 lei REDACȚIA: Colecția „Filosofic românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p. 8 lei • D. D. Roșca, Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 138 p. 3,50 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită §i prefață de Marta Petreu, 2000, 132 p. 5 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 8,75 lei Colecția „lanus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 15 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2006, 202 p. 1 5 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 10 lei • Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 4 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 4 lei Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 160 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei • I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei • Ludovica Rebreanu, Adio pînă la a doua Venire: Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Malița, 1998, 288 p. 5 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru): Aforisme, prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 6,30 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 7,50 lei • Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899), traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt- înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu (în colaborare cu Editura Polirom) 2009, 83 p. + ilustrații Marta Petreu (redactor-șef) Lukâcs Jozsef Virgil Leon Ana Salomia Cornea Irina Petraș Tehnoredactare: Fogarasi Edith Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Ana Pop (contabilitate) EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof Revista apare cu sprijinul: □ Fondului Cultural Național □ Consiliului Local și al Primăriei Cluj-Napoca ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22 cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei • Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. 7,50 lei • Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară": Scurtă istorie a Clujului și a monumentelor sale, volum ilustrat cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 188 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei Colecția „Istoria filosofici" • Constantin Rădulescu-Motru, F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 15 lei Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (le puteți comanda la www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul și Margareta, ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2008,128 p. 19,90 lei Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. issn 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a Asociației Revistelor, Imprimerii- lor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recu- noscută de Ministerul Culturii și Cultelor. Tiparul: Centrul de Presă Reformat Preț de vînzare: 7,47 lei Revista apare cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național Str. Barbu Delavrancea, nr. 57, sector 1, București Tel. 021 230 00 94; fax 021 230.00.29 e-mail: afcnromania@gmail.com Unica responsabilitate a revis- tei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Respon- sabilitatea pentru conținutul fi- ecărui text aparține, în exclu- sivitate, autorului. Apostrof Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XX, nr. 10 (233), 2009 • 31