Premiul Papahagi Institutul Italian de Cultură, Centrul Cultural Italian Cluj, în colaborare cu Universitatea „Babeș- Bolyai“, sub înaltul patronaj al Am- basadei Italiei în România și al Consulatului General al Italiei la Timișoara, anunță Premiul Papa- hagi, ediția a doua (2009). Premiul este instituit în me- moria italienistului și profesorului Marian Papahagi (1948-1999). Premiul, dotat cu suma de 3000 de euro, se va acorda în data de 15 octombrie. Vor fi luate în considerare: a. volume publicate în ultimii trei ani; b. opere artistice, dramatice și alte inițiative culturale; c. întreaga activitate. Acestea pot privi orice aspect al culturii și civilizației italiene (istorie, politică, literatură, arte etc.). Candidații trebuie să fie cetă- țeni români, fără limită de vîrstă. Candidaturile se depun pînă la data de 15 iulie 2009. Informații suplimentare: Centrul Cultural Italian, 0264 59 1 117, culturaitcluj ro @ yahoo. corn Comunicate IN DATA de 17 iunie 2009, a avut loc ședința ordinară a Comitetului Director al USR, ședință prezidată de președin- tele Uniunii. în urma discutării proiectelor depuse pentru finanțare pe semestrul II al anului 2009, s-a hotărît amînarea finanțării tuturor proiectelor ce ar fi urmat a fi plătite din taxa de timbru, întrucît încasările din această taxă pe anul 2009 întîr- zie. Comitetul a luat în discuție acordarea unor indemnizații de merit, protocolul Uniunii Scriitorilor cu Editura Polirom, posi- bilitatea unor modificări de salarii pentru angajații cu retribuții mici. * Miercuri, 17 iunie 2009, a avut loc ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, prezidată de președintele Uniunii, dl Nicolae Manolescu. Consiliul Uniunii a validat propunerile Comisiei de validare pentru anul 2009 și a rezolvat contestațiile depuse de unii dintre candidații care nu au fost validați ante- rior. Aceasta a fost ultima ședință a Consiliului din actualul său mandat. în continuare, a avut loc Conferința Uniunii, care a avut pe ordinea de zi amendarea Statutului USR și adoptarea unui nou mandat. După dezbaterea propunerilor de amendare pe articole și stabilirea, în fiecare caz, a variantei dorite de majo- ritatea celor prezenți, Conferința, cu norma de reprezentare 1 la 25 de membri ai USR, a adoptat cu o largă majoritate textul unui nou statut. Conferința a delegat Consiliul Uniunii să orga- nizeze noi alegeri, pentru fiecare dintre comitetele filialelor și pentru delegații la Conferința USR ce va alege noul președin- te, alegerile pe filiale fiind fixate în decursul lunilor septembrie și octombrie 2009, iar Conferința Națională de alegeri în cursul lunii noiembrie 2009. * în urma reuniunilor Comisiei de validare a Uniunii Scriitorilor din anul 2009, Comisia a propus Consiliului USR, la ședința din 17 iunie 2009, iar acesta a hotărît să fie admiși ca mem- bri în Uniunea Scriitorilor următorii autori din Filiala Cluj: Ion Antoniu Mircea Arman Diana Cozma lULIA CUBLEȘAN Elisabeta Donca Kirschmajer Tatiana Dragomir/Tatiana Ițoaie Farkas Wellman Endre Jancso Mikios Laura Poantă Ilie Sălceanu Daniela Sitar Tăut Felicia Șerban Premieră la Naționalul clujean: Cîntăreața cheală de Eugene lonesco, în regia lui Tompa Gâbor 27 iunie 2009 2 • APOSTROF Festivitate la Uniunea Scriitorilor JOI, 18 iunie a.c., la sediul Uniunii Scriitorilor din România a avut loc ceremonia decernării premiilor USR pe anul 2008. Juriul Uniunii Scriitorilor, alcătuit din Gabriel Dimisianu (președinte), Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Dan C. Mihăilescu și Cornel Ungureanu (membri), întrunit în șe- dința din 18 iunie a.c., a stabilit prin vot premiile pentru volume apărute în 2008 și Premiul național de literatură. Premiile au fost decernate într-o cere- monie care a avut loc la sediul Uniunii și a fost prezidată de domnul Nicolae Manolescu, președintele USR. • Proză: Doina Ruști, Fantoma din moatâ, Ed. Polirom • Poezie: Andrei Bodiu, Oameni obosiți, Ed. Paralela 45 • Critică Uter am/Eseu/Istorie literată: Ilina Gregori, Știm noi cine a fost Eminescu?, Ed. Art • Traduceri din literatura universală ți Premiul „Andrei Bantaș“: Ana- maria Pop - Peter Esterhâzy, Harmonia caelestis, Ed. Curtea Veche; George Volceanov - John Updike, întoarcerea lui Ra- bitt, Ed. Humanitas Fiction • Debut: Svetlana CÂRSTEAN, Floarea de menghină, Ed. Cartea Românească - poezie; SlMONA Sora, Regăsirea intimității, Ed. Cartea Românească - critică li- terară • Premii speciale: Vaier iu Anania, Memorii, Ed. Polirom; Ion Iovan, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoțite de un inedit epistolar precum ți de indexul ființelor, lucrurilor ți întâmplărilor/ în prezentarea lui Ion Iovan, Ed. Curtea Veche • Literatură in limbile minorităților: Nikola Korsiuk, Nici Dumne- zeu, nici om, Ed. rcr - proză în limba ucraineană • Premiul național de literatură a fost acordat romancierului și dramaturgului Dumitru Radu POPESCU. Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 3 PUNCTE DE REPER Alături de Poveste, ce s-ar dori exem- plară pentru prostia omenească, Poves- tea unui om leneș trădează la modul fericit intențiile declarate ale autorului, care își propusese în fond să scrie niște texte având un scop pur didactic. Povestea unui om leneș a fost luată ori- cum în serios de către comentatori dintre cei mai avizați ai creației lui Creangă. Pen- tru Vasile Lovinescu, într-un timp al acțiu- nii și al utilului, „contemplativul apare ca un leneș și înțeleptul ca un nebun“. în fond, subliniază eseistul, lenea nu este alt- ceva decât „o boală perfect cunoscută în psihiatrie: abulie, melancolie, schizofrenie acută. în acest caz, nu leneșul este spân- zurat, ci contemplativul, pentru că nu-și mai are locul, este incompatibil cu o socie- tate în plin delir activist“. Referindu-se, în mod indirect, la felul în care textul a pre- luat inițiativa, pentru a trăda inevitabil in- tenția autorului, Valeriu Cristea consideră pe bună dreptate că autorul însuși se înșală atunci când nu-și dă seama „că a făcut mai mult decât a crezut că face“, el nu rămâne „un simplu ilustrator epic al unei zicale“, câtă vreme oferă în ultimă instanță niște secvențe anticipând tocmai finalul Proce- sului kafkian. Mai mult, insistă criticul, „le- neșul lui Creangă e un personaj sartrian“, cuprins de „greață existențială, care face din Festivalul Internațional „Lucian Blaga" Joi, 14 mai 2009, în organizarea Societății Culturale „Lucian Blaga“, s-a desfășurat, la Cluj, cea de-a 19-a ediție a prestigiosului festival. Pe lîngă un recital de poezie - mode- rat de Horia Bădescu - și vernisajul Salonului de Primăvară al Scriitorilor, au avut loc lansări de carte (volumul retrospectiv Meridian Blaga în lumină 9, cu peste 120 de studii despre opera blagiană; Jurnalele Corneliei Brediceanu-Blaga, editate de Dorii Blaga; cartea electronică Lucian Blaga ș.a.) și s-au decernat premiile festivalului. Premiile Poesis -20 de ani, 2009 La Satu Mare au avut loc festivitățile Zilele Culturale Poesis - 20 de ani. Au fost pre- zenți scriitori din țară și străinătate. Redacția revistei sătmărene a acordat în acest an următoarele premii: • Opera Omnia: Dumitru Țepeneag și Adam PusLOjid • Marele Premiu Poesis - 20 de ani: Nichtia Danilov • Critică literară: Gheorghe Glodeanu • Eseu: Marius Ghica • Studiu monografic: George Ardeleanu • Premiul Ady Endre: Gaăl Ăron • Premiul Gh. Bulgăr: Gheorghe Mocuța • Reviste de cultură: Apostnf și Arca - pentru 20 de ani de excelență literară. Despre un anumit fel de lene Mircea Moț refuzul masticației expresia dorinței sale de sinucidere^. în sfârșit, pentru C. Țoiu, per- sonajul povestirii lui Creangă este un sto- ic, în vreme ce Cornel Regman îl taxează drept „filosof consecvent al inacțiunii^. Dacă am prezentat aceste considerații despre Creangă, am făcut-o în primul rând pentru a-mi întări convingerea că intenția textului nu este deloc de neglijat, pe de altă parte pentru a încerca, detașându-mă cu toată deferența de opiniile prezentate, o al- tă posibilă ipostază a personajului. Textul debutează prin impunerea la su- perlativ a trăsăturii de leneș a personajului, acesta fiind, așadar, nu întâmplător „grozav de leneș“, în afara oricărei raportări, prin însăși condiția gradului de comparație. Ideea este de altfel întărită în continuare, textul sugerând profilul unui individ unic, în primul rând prin atitudinea sa față de realitate. Personajul este, în acest caz, un „nepereche“, este într-un fel sublimul im- par, recunoscut de altfel în această ipostază de către sătenii care viețuiesc sub semnul acțiunii și al utilului: „Nu credem să mai fi având păreche în lume de leneș“. Acest „le- neș“ se va plasa în contrast cu o lume ce se definește inevitabil prin „doi“, prin pereche și prin stabilirea de relații sub semnul ne- voii de a fi cu „celălalt“. Este oare chiar în- tâmplător faptul că, dintre săteni, „se aleg vreo doia (s.n.) pentru a-1 duce la spânzu- rătoare pe cel în cauză? Leneșul lui Ion Creangă reține însă atenția și din unghiul unei alte trăsături, sesizabilă chiar la o lectură mai puțin atentă a textului. Atunci când îl iau pe leneș pentru a-1 duce la spânzurătoare, sătenii „îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc ne- simțitor^ (s.n.). Cum ne propunem să-l cre- dem pe cuvânt pe autorul Amintirilor din ccpilărie, de ce ne-am îndoi oare că perso- najul se impune în fond, de-a dreptul os- tentativ, prin inconștiența și, implicit, prin „nesimțirea“ lui vegetală, de plantă? Marea și adevărata vină a leneșului rămâne aceea că el nu acceptă să ființeze în altă ipostază decât aceea de nediferențiat de o natură ce nu poate fi pentru el ceva străin, respectiv un alt-ceva, cu atât mai puțin, Doamne fe- rește, obiect al unei acțiuni ce nu se poate finaliza decât prin efecte distructive. Faptul de a vegeta, de a se sustrage acțiunii îi ga- rantează acestui individ deplina identifica- re cu un natural ce contează în exclusivi- tate ca prelungire a propriei ființe. Mai mult, în cazul leneșului se poate vorbi chiar de un refuz al individuației și de o nostal- gie a păstrării lumii în niște forme consa- crate în momentul inițial, forme pe care el nu le distruge, nu le devorează. în același timp este de bănuit la omul lui Creangă o anumită nostalgie a informului, anterior creației. El primește posmagii numai după ce sunt înmuiați (de alții, el nu acceptă sa- crilegiul anulării formelor existente, dar și pentru că el nu poate devora, cum spu- neam, aceste forme). Oricum, pe de altă parte, posmagii contează pentru el doar dacă sunt reduși la fluiditatea cu care seve- le condiției sale vegetale ar intra pe deplin în rezonantă. De ce nu am accepta ideea că omul leneș (stoicul, contemplativul) acceptă cu atâta seninătate moartea tocmai fiindcă in- tuiește că aceasta îi poate oferi eliberarea de tot ceea ce-1 diferențiază la modul dureros de universul cu care ar fi dorit să se conto- pească până la deplina pierdere a identității? Cu atât mai mult cu cât pentru el existența coincide cu obligația de a devora realul, de a anula ipostazele acestuia. Din această pri- cină leneșul sancționează în special „guraȚ de-a dreptul emblematică pentru condiția celui silit să consume o realitate căreia ar fi dorit să i se abandoneze total inconștient, adică, vorba textului, „nesimțitor ca un bu- tuc“. Gura rămâne ceea ce-1 mai diferen- țiază pe leneș de realitate. După ce sătenii îl întreabă dacă se prinde să înmoaie pos- magii, leneșul răspunde fără nicio ezitare: „-Ba [...] trageți mai bine înainte! Ce mai atâta grijă pentru AstĂpustie degum“ (s.n.). (în treacăt fie spus, gura este asociată de către personaj pustiului, ceea ce nu este chiar total lipsit de semnificație!) Nu este aceasta însă singura vină a gu- rii, câtă vreme gura se pare că nu contează 4 • APOSTROF • Ion Creangă în text doar ca organ al masticației, ci și al vorbirii, al cuvântului. în Povestea unui om leneș se stabilește o sugestivă relație între cuvânt și tăcere, echi- valând relația creației cu increatul. Este ușor de sesizat că între leneș și săteni nu se stabilește dialogul garantând prezența isto- riei, ci, dimpotrivă, tăcerea. Povestirea pare să surprindă tocmai de aceea un moment când dialogul, dacă va fi existat, se estom- pează, predominând tăcerea, ca semn indu- bitabil al regresiunii spre increat. Cuvintele naratorului, luând inițiativa, nu fac decât să accentueze această dramatică tăcere ce s-a așternut între săteni și leneșul contând deja ca obiect, ca „butuc nesimțitor“ ce era: „Și așa se aleg vro doi oameni din sat și se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, și hai cu dânsul la locul de spânzurătoare^. Dialogul firesc se stabilește între săteni și milostiva cucoană, cea care se oferă să-l adăpostească și să-l hrănească pe cel sortit morții, aspect posibil câtă vreme partene- rii de dialog se află în aceeași situație, în relația de ierarhie ușor sesizabilă: - Oameni huni! se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro dofto- roaie undeva, să se caute. - Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ță- rani; să ierte cinstita fața dumneavoastră, dar aista e un leneș care nu credem să fi mai având pereche în lume, și-l ducem la spân- zurătoare, ca să curățim satul de-un trândav. - Alei! oameni buni, zise cucoana, înfio- rându-se, păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fără de lege! [...] A mânca la posmagi și-a trăi și el pe lângă casa mea, că doar știu că nu m-a perde Dumnezeu pentr-o bu- cățică de pâne [...] Cucoana nu intră, așadar, în dialog cu leneșul; propunerea ei este transmisă celui în cauză de către săteni („- I-auzi, măi le- neșule, ce spune cucoana... hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi“), tot sătenii fiind aceia care mediază comunicarea dintre le- neș și generoasa străină („- Ce-a zis... - Ia, întreabă, că muiați-s posmagii ?“). Oamenii din Povestea unui om leneș nu au nume, contând doar condiția lor, impusă orgo- lios și de-a dreptul violent. Per- sonajul rămâne pe parcursul narațiunii un „om leneș“. Ape- lativul pe care i-1 adresează cei- lalți în momentul întâlnirii cu generoasa cucoană este „lene- șule“. De altfel, dialogul dintre cucoană și săteni este semnifica- tiv și din perspectiva conturării condiției personajului în cauză. Nu, el nu este un „om“, cum bănuiește străina, ci un „leneși, așadar o prezență ce ține mai degrabă de ritmurile naturalului decât de universul uman. în nai- vitatea sa, cucoana se (mai) în- căpățânează totuși să-l conside- re pe leneș un om, singura lui diferențiere de ceilalți consti- tuind-o, după părerea ei, boala („Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie, undeva, să se caute‘L)- Nicidecum, dau sătenii tăios replica: cel din car nu este „om“, ci o specie cu totul aparte, adică „un leneș“. Și totuși, femeia nu dă înapoi așa de ușor și nu se lasă convinsă de spusele sătenilor: „Păcat, sărmanul, să moară ca un câne, făta de lige“ (s.n.). Ea nu poate bănui că leneșul este oricum în afara legii, implicit în afara unei structuri mc >derne, ținând de altă vâr- stă, satul vizând activismul și relația defi- nitorie cu ceilalți, cei care se revendică de la această organizare, făcându-și un titlu de noblețe din a se numi „săteni“. Textul lui Ion Creangă lasă loc unei în- trebări ce pune în lumină gesturile săteni- lor, dar și semnificațiile povestirii. Care este motivul pentru care cei „vro doi“ din sat, hotărâți să-l spânzure cu orice preț pe leneș, par să renunțe atât de ușor atunci când cucoana le propune soluția salvatoare? La început gestul lor era motivat de ideea de a nu-1 lăsa pe leneș să dea „pildă de lenevire și altora“. Aspectul era valabil însă numai în sat, în satul lor, în universul închis, cu norme rigide, prin a căror respec- tare se păstra condiția de lume organizată, care s-a delimitat de natural. Leneșul nu e pedepsit deloc din punct de vedere moral. In oricare altă parte, fie și la casa cucoanei, el poate să rămână mult și bine în condiția de „nesimțitor^, fiindcă acolo este un alt spațiu, diferit, plasat dincolo de lumea lor. în universul satului din povestire, leneșul însă nu are loc: dacă nu acceptă expulzarea, el trebuie obligatoriu să moară. Nu se mai poate întoarce oricum în sat, fiindcă marea lui vină constă în faptul că el este un prin- cipiu dezorganizator, lenea lui fiind geme- nele de disoluție ce amenință o lume care, prin acțiune, a dobândit orgoliul triumfului asupra naturalului. La care nu este deloc dispusă să renunțe. Avangarda rusă Montaj sentimental Aleksandr Arhanghelski (1889-1938) (Viktor Șklovski) Scriu pe șezute. Pentru a te așeza, trebuie să îndoi picioarele în ge- nunchi și să-ți înclini corpul înainte. Nu fiecare, ce e în stare să se așeze, poate să și scrie. Se așază și în trăsura birjarului. De pe strada Pătimirilor până la Arbat ăsta ia o rublă. Clientul se supără. Boscorodesc și eu. Astăzi nu mai e clientul de altădată. Dar mergem mai departe. Eu sunt tare sentimental. îmi place să călătoresc din motivul că eu sunt chiar mai genial decât mine însumi. Ador automobilele. Cel pedestru nu-i poate fi de tovarăș automobilului. Apropo, despre pantaloni. Pantalonii nu trebuie să aibă dungi. La fel ca pânza ecranului de cinema, în cinematografie nu scenaristul e important sau regizorul, operatorul, actorii și nici chiar mecanicul, ci - eu. Dvs. ați mai putea să mă-ntrebați ce ar fi aia fabula? Fabula nu e subiect și subiectul nu e fabulă. Subiectul poate să fie îngrămădit, desfăcut și reorientat. De altfel, o iau și eu altfel. La Murmansk toți bărbații poartă pantaloni, deoarece fără pantaloni e destul de frig. Pentru ca să ai pantaloni, trebuie să ai bani. Banii îi eliberează casierul. Prietenul meu Roma Jakobson* mi-a spus: - Dacă nu ar fi fost Platon Karataev**, eu aș fi scris despre tine, Vitiea. Tolstoi umbla desculț. Desculții lui Gorki se încleaștă-n beregata subiectului. Editura de Stat se încleaștă, rozător, în autori. Caii mănâncă ovăz. Volga se varsă în Caspica Mare. Cam asta e. *. Roman fakobson (1896-1982) - exeget al avangardismului, unul din protagoniștii școlii formaliste și stucturaliste. **. Anton Karataev - personaj din romanul lui L. Tolstoi Război și pace; personaj pe care Pierre Bezuhov îl percepea ca întruchipa- rea sui-generis a mujicului rus. ■ Traducere și antologie de Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 5 Hai să vorbim! A dam PuSLOjid a fost de curând la Cluj cu cea mai proaspătă ispravă poe- ticească. Și-a lansat la Târ- gul Gaudcamus trilogia Asimetrici durerii (3 voi., Baia Mare: Editura Proe- ma, 2008 - 250, 240, res- pectiv 144 de pagini; ilus- trații de Mircia Dumitrescu, portretele autorului de M. G. Kani). Vlah din Valea Timocului („sută la sută sârb și sută la sută valah, adică român" sau „un pământean / minunat de obișnuit / crescut cuminte / sub o stea răsăriteană"), născut în 11 martie 1941, a absolvit Facultatea de Filologie din Belgrad. Debutul s-a întâmplat în 1967. Poezia sa a fost tradusă în 20 de limbi. Tra- ducătorii săi în limba română au fost Ni- chita Stănescu și loan Flora. La rândul său, a tradus poeți români precum Nichita Stă- nescu, Marin Sorescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mircea Dinescu etc., etc. Pentru români, el este prietenul poeziei române și prietenul lui Nichita Stănescu și al lui Marin Sorescu. Destinul său dublu și uimitor de coerent în același timp e recu- noscut cu orgoliu și delicată râdere de sine: „Tu mori pe drum, Adame, / dacă mai călă- torești / așa, nebuniile... așa, atât de / ne- bun ca un nebun! Oprește-te / mă, omule, salvează-te! / Lasă la o parte, odată... / toată literatura românească! / Lasă-te de Emines- cu, Blaga, Bacovia. / Uită-i pe Barbu și Ar- ghezi, uită-i. / Nu vezi cum dispari din cau- za lui Bogza / și tot te micșorezi, acum, de la Naum? / Ce-ai tu cu Urmuz și Cara- giale! / Și ce dacă este pe lume Oda / in metru untic și Rugăciunea / unui dac, Poarta sărutului / și Coloana infinită^ // Lasă-te de toți, lasă-te de tot. / Vină, mă, acasă, omule sălbatic. / Nemernicule, muritorule! / Măla- iul mă-tii, auzi! / Dar, crede-mă, vei muri / așa, pe drumuri trăind. / Tot la masa cu hârtie / și de munca de tradus. Viața ta / atunci, adevărată, unde-i?“ Scrie poezie în limba sârbă (mai mult de 25 de volume) și în limba română (alte Cărți primite la redacție • Anca Măniuțiu, Spectacolul morții în teatrul lui Michel de Ghelderode, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2007. vreo 10 volume). Biografia sa îl înregistrea- ză ca fondator al școlii literare Clocotrism, mișcare de avangardă literară inițiată la Belgrad în anii V0 și păstrată în fundalul tuturor gesturilor sale culturale, cu accent pe autenticitate, pe spectacol, pe necon- vențional sau, mai degrabă, pe un conven- țional cultivat cu bună știință, ca ingredi- ent de solemnitate mitică. Are și răspunderi publice (secretar general al Uniunii Scriito- rilor din Iugoslavia, primul președinte al Asociației de Creație și Prietenie Frăția Sârbo-Română din Belgrad). Este membru de onoare al Academiei Române și mem- bru al Uniunii Scriitorilor din România. Rolurile, oricât de înalte, nu-1 incomo- dează, păstrează în toate aceeași costuma- ție și propovăduiește neobosit aceeași filo- sofie a fraternității fără granițe din spațiul literaturii. Văzut de Nichita Stănescu, în 1971, ca un lungan pletos și cu favoriți, cu o frunte frumos curbată și cu un nas acvilin, cu suflet ca o pelerină neagră fluturând pe umerii scheletici, de adolescent crescut peste noap- te cu încă un metru, cu o vorbire tunătoare și timidă, metaforică și pasionată [...] fla- grant romantic în gesticulație [...] fantas- magoric încă și mai sentimental, Adam Puslojic este un personaj, o apariție, o făptură de șocantă expresivitate, imposi- bil de trecut cu vederea ori de uitat. Eugen Simion vorbește, descriindu-1, despre un „amestec de asprime țărănească și lumină mistică". Fantast și boem, mulcomit în vre- mea din urmă, Adam Puslojic este un ne- guțător ambulant de poezie și un construc- tor de apartenență în numele aceleiași poezii. Pentru Adam Puslojic, poezia este mo- dus vivendi și ars moriendi. „Un poet adevă- rat este: un om simplu, un spirit complicat, un fantezist mortal. Și uneori, poate, un nemuritor", spunea într-un interviu cu lolanda Malamen. Citindu-i versurile și as- cultându-i mărturisirile, descoperi de îndată o sfâșietoare spaimă de moarte și, comple- mentar, o încredere înduioșătoare în capa- citatea poeziei de a o ține în frâu: „Tragedia vieții îmi pune două puncte și atunci tre- buie să rostesc ceva. Și volumele mele, sau poemele mele, sunt un răspuns la viață". Călător „metaforal" („... Aici am venit o • Samuel Beckett, Teatru, ediție îngrijită, cuvânt-înainte, traducere și note de Anca Măniuțiu, București: Fundația Culturală „Camil Petrescu", prin Editura Cheiron, 2007. singură dată / Și am rămas de o sută de ori! / Luptându-mă cu plecarea din mine / Am învățat toate lecțiile despre cerc / In afară de una singură... / Cercul / Unde / înce- pe?"), adică unul care apelează la metaforă ca la un mijloc de a purta ființa în pelerinaj la frați (toți poeții întâlniți în drumurile sale sunt frații săi și alcătuiesc/țes împreu- nă o confrerie cumva salvatoare), Ădam Puslojic nu are stare: „Foarte mult / doresc să trăiesc // pretutindeni // nu și nu / într-un singur punct // din care / de obicei nu pot / să văd mai mult // de o singură dată / de o singură stea". A trăi pretutindeni cu ver- sul tovarăș de drum e totuna cu a trăi mai multe vieți, a trăi viața ca nesfârșită comu- niune cu semenii, alături de ei, conviețuind în sensul cel mai adânc, asumându-le gene- ros și difuz viața („Ci, poetul e neam cu cine?") ca surplus de viață. Și ca moarte amânată: „scrisul meu / este sicriul meu, nu / altceva [...] scriu / un sicriu, un nou sicriu". Poezia, ca mijloc de stabilire a contac- tului uman, e și comunicare/comuniune cu ceilalți, e și expresie, dar nu aceasta din ur- mă primează, ba, de la un punct, pare chiar indiferentă. „De fapt, într-un fel, tot ce am scris a fost o dedicație fraților mei Nichita Stănescu, Marin Sorescu, loan Flora, loan Stratan, Virgil Mazilescu. Sunt doar câteva nume de poeți iluștri cu care eu m-am hră- nit sufletește", spune într-un interviu. Im- portantă este rostirea incantatorie, chiar murmurată și uitându-și sensurile diurne: „când cântăm / cu toții la masă / iar scri- sul nostru / merge și singur mai departe..." Poemele sunt închinări la oameni și la lo- curi, inscripții, repere, urme ale trecerii. Singurătatea, tăcerea, moartea, plânsul sunt relansatorii predilecți ai versurilor-descân- tec. Hai să vorbim e chemarea repetată și ultimă. Poemul intră în vorbă, o provoacă, pretinde răspunsuri și recunoașteri. Temele pot fi minore, dar nu și lipsite de impor- tanță, căci Adam Puslojic se tutuiește cu tot ce e viu: „Pe neașteptate / stau și eu / aici la coadă - / ce se mai vinde, fraților? // moartea se vinde / se vinde ieftin / de tot / aproape gratis // fugi dracului / iarăși mă minți / iarăși și iarăși / ca pe un smintit // eu de aici / unde stau cuminte / la rând văd doar / câteva bucăți de vid // și-un kilogram / de mălai de la Cobișnița / adus aici pe cal / sau pe măgar" (Pe neașteptate stau la coa- dă ), sau tulburător metafizice: „Atunci ce Dumnezeu mă naște?"; „Unde te-ai ascuns, frate?" Trilogia de la Proema e alcătuită din car- tea După primul plâns, o selecție din pri- mele patru volume ale poetului: Plâng, nu plâng, Adaos, Versuri din mers, Primitor la vise; cartea a doua, Cânt posibil, cu cicluri- le Tăcere lustruită (dedicat lui Brâncuși), Muritori, ce-i cu voi și Hai să vorbim; car- tea a treia, Trecerea surâsului, cu ciclurile inedite Poeme bătute-n cuie și Dormitorul din lacustre. In loc de încheiere, câteva strofe emblematice: „Stau pe gânduri ca pe o cru- ce / de aer și gheață, fără cuie / și aproape liber ca un popor / nemișcat încă de la naș- tere / care mereu visează să ajungă / unde- va departe, cu lauri pe suflet / și încoronat cu istoria locului sfânt / unde s-au născut toți străbunii..."; „Brusc începe / să cânte și cântă / o noapte bună și o / viață întrea- gă. // E destul? / Nu!“; „In gură mai port uneori / și câteva cuvinte amare / de adevă- ruri uitate de viață"; „Hai să vorbim!" 6 • APOSTROF Poeme de Adriana Teodorescu Mâna. Alta Mâna mea e o tresărire de timp într-un ținut de carne, o prisosire prin care trupul nu curge, ci se sparge, ceață veche mâzgălindu-mi atingerile, vărsându-mă depărtărilor, dizolvând zidurile în uși. Am străbătut oameni și ochii mi-au fost muți ca de pește, am scuturat imagini și ele m-au acoperit cu pământ, am pus deoparte anii și-au fost vremuri ce mi-au umflat mâinile. Le-am așteptat să scadă ascuns șoptindu-le povești catifelate-n haine pe care n-au simțit putere să le îmbrace și căței șchiopi cu genunchi înnodați le-au pătruns palmele cu mișcări închipuite și vâscoase și mi-am spus că le-am pierdut pentru totdeauna, antemergători ai mei în moarte. Am visat mâine rupte și chinuri de-a alege una. Am trăit împrăștiind; în ochi cu forțe mici semenii mei pești, unși de viață, s-au deschis mai mult către apă. Mâna, alta, mi-a străpuns mintea m-a retras ca pe copil bleg din nisipuri, matern eșuată obligându-mă scrisă și eu fără mâini, ceață în tinereți largi înecându-mi urmele și ceilalți un rău ca de mare amețiți de mâini multe în care se înmulțeau pești și, tot eu, spărgându-mi trupul în mână. Alta. Aproape scrisoare There’s a house with no door and I’m livirg there (House with no door, Van der Graaf Generator) Să vii, ziua e tot aici, albă și umflată de ea însăși, cu picioare scurte de omidă străbate casa și lasă din sine în neștire prin toate colțurile firimituri pâsloase care însă dacă îți apropii urechea poartă sunete minuscule de lucruri ce se sparg fără să se împrăștie, locuind în spărtură ca într-o casă invizibilă repetându-se, subțiindu-se, ne-chip fericit în foamea sa cam așa ca puii posaci cărora le injectam penele cu zbor cules din vise și carnea le creștea densă, iar moartea li se întâmpla din preadospirea acesteia și-n noi înțelegerea cum zborurile adevărate sunt întotdeauna invers, după praguri ce le maschează în reliefuri plate, adaptându-le nimicului, dar acum până și amintirile îmi îngrașă malign frica, se deschid până trosnesc, iar legăturile ies din ele însele și se fac rană, și tu știi că e aceeași zi eclozând peste trecutul nostru ca peste un cuibar, aderând la ființa sa prin nașteri curate, ușoare, de pui. Să vii, ziua durează de mult timp, am lăsat deoparte somnul ca pe lucru inutil, pleoapele s-au stricat apoi ceilalți și le-au tăiat, pielițe inutile, căci ziua s-a depus și înăuntrul lor, iar aici vorbim din ce în ce mai mult despre grădini, șosele, ieșiri, ne desenăm unii altora uși și ne jucăm de-a ele, forțăm trupul blocat în sine însuși, privirea se sfâșie crestând în carne geamuri care se sting aproape lumânări. Nu vii, ziua e tot aici, îi spuneam mamă și ne așeza cuvintele pretutindeni, le scotea din noi ca pe măsele inutile și amestecate unele cu altele iscau praf de ființă, liber cum atunci când erau vremuri plăcinte în aer, fără trup, emanații înșelând ușile, cum n-am reușit noi de când s-a adăpostit ea în casă, fiind câine alb și transparent, dar de fapt devenindu-1 perfid, insinuant și nu veți mai muri niciodată, dar pentru asta nici nu puteți mmâne, căci nu mă pot eu înmulți din mine câtă murire se va scuige din voi la picioarele retezate ale timpului ce urma să vină dar eu n-am putut să întineresc cum au reușit ei, despuindu-se de riduri, de piele, de carne, ajungând miezuri explodate în puzderie de fapte trecute prin care m-am văzut și eu un... timp, până ce s-au îngropat fericit în ele, din gândul meu stors au căzut amintirile ca fructe coapte și aș fi vrut să plec în toate sau doar într-una, le-am forțat cu gândul și cu picioarele, am spart vreo două și am avut senzații de-a fi omorât pui, iar acum, singur. Mă strigi, dar eu nu pot răspunde orișicui am clei în vorbe și gesturile mi se sinucid opace, nu le văd desfăcându-se, dezarticulându-se, iar oglinzile sunt mișcătoare, paturi moi în care poți dormi cu ochii deschiși înspre nimic, mări de cioburi în care plutesc ci, fructe trecute resuscitate în bibelouri mincinoase. Ziua a cuprins întreaga casă cum o zăpadă prelungindu-se din prima amintire și mintea mea se topește și tu n-ai spart limbajul ca să ajungi la mine, și absența ta a copilărit ușile și-acum se deschid pentru șoareci, iar eu nu cunosc pe nimeni care să mă alungească dincolo de această zi ce mă îndeamnă să mor înapoi. Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 7 cu Ochiul LIBER întoarcerea la roman «o i_____________________ SUNT RARISIME cărțile de critică, teorie sau istorie literară care conving atât prin profesionalismul de- monstrației, cât și prin entu- ziasmul vădit al autorului față de subiect. De aceea, când se ivesc, ele trebuie sa- lutate pe două voci: una din public, admi- rativ-emotivă, marcată de plăcerea nudă a lecturii, iar alta din fotoliul critic, herme- neutic-evaluativă, să spunem, atentă la efi- cacitatea argumentului. O astfel de carte este Gândirea romanului, ultimul volum al lui Toma Pa vel (trad. din franceză de Mihaela Mancaș după ediția originală din 2003, București: Humanitas, 2008), dedi- cat în egală măsură atât unei istorii com- parate a romanului, cât și unei teorii a aces- tuia (aș spune „unei filosofii a romanului” dacă nu m-aș teme de complicarea proble- maticii acestei cronici dincolo de atribuții- le ei revuistice). Dacă este să privim cartea într-o bibliografie de autor, ea trebuie pusă în legătură atât cu precizia conceptuală și cu deliciile formale din Lumi ficționalc, carte care l-a consacrat pe Toma Pavel printre campionii ficționalismului, cu exercițiul metacritic din Mirajul lingvistic, cât și cu revenirea la o anumită imanență a lecturii, precum aceea Am Arta îndepărtării. Gândi- rea romanului are atât un proiect critic (rea- bilitarea unor forme romanești și o reașezare corespunzătoare a istoriei lor), cât și unul estetic, explicitat de autor în primele rân- duri: „își are originea în dezacordul dintre gusturile mele literare și prejudecățile pri- vind istoria romanului"". Teza demonstrației este majoră, mai ales că prea puține lucrări de istorie a genurilor își mai propun astăzi redefiniri conceptual- paradigmatice, majoritatea rezumându-se la expuneri consecutive de noi analize, cel mult completate de categorisiri discutabile, în schimb, cartea de față semnalează fap- tul că istoria receptării „moderne"" a roma- nului cade în ceea ce aș numi, rezumân- du-1 pe Toma Pavel cu propria-mi sintagmă, eroarea, realistă. Aceasta se conturează în uti- lizarea preceptelor realiste ca pat procustian de evaluare a performanțelor romanești: cu cât mai mult „adevăr"", cu atât mai mult ro- man, pare să spună istoria critică a roma- nului modern, care respinge „schematismul considerat pueril al romanelor premoder- ne“. Or, Toma Pavel este convins aici că avem de a face, în romanele premoderne, doar cu o altă formă de adevăr, respectiv cu adevărul idealului. De aceea, în viziunea sa, istoria romanului, „departe de a putea fi redusă la o luptă între adevărul triumfător și minciuna înfrântă"", se întemeiază, ca „istorie a unei dezbateri morale"", pe „dialogul secular din- tre reprezentarea idealizată a ființei umane și cea a dificultății de a ne măsura cu acest ideal"". De aici decurge, hegelian, o nouă pro- punere de receptare istorică a romanului, al cărei scop subiacent este reabilitarea idea- lizării romanești, prin reîncorporarea ei în- tr-o paradigmă a „adevărului"" în care „per- sistența trecutului"" redevine evidentă. Toma Pavel are darul de convinge nu numai prin coerența argumentelor, ci și prin maniera contaminant entuziastă de a reveni asupra unor lecturi supracanonizate sau, du- pă caz, aruncate în desuetudine tocmai de „memoria voluntară și selectivă care, în di- verse epoci, a servit nevoile polemice ale noilor curente"". Analizele sale încep de la romanul elenistic (Eticpitele lui Heliodor), unde zeii din epopei se retrag pentru a face loc divinității unice, dar mai ales umanului, unde înrădăcinările în familie și în cetate, cu care ne obișnuise tragedia, își pierd relevanța în favoarea unui element precum interiori- tatea (contemplată deocamdată în embri- on) . Alături de romanul elenistic, categoria „romanului idealist premodern"" este com- pletată de romanul cavaleresc și de cel pasto- ral, toate trei acuzate istoric că „deformează imaginea lumii"". Scoaterea de sub acuză, cu ajutorul semnalării aderenței la ideal, nu are loc numai în analizele dedicate fiecăruia în parte, ci și în deschiderea părții dedicate ro- manului modern cu o analiză a lui Don Quijote, polemică în raport cu receptarea istorică. Cât despre romanele „reabilitate"", probabil că exemplul cel mai bun este acela al Principesei de Cdeves, operă pe care Pavel o eliberează, numind-o „cel mai frumos ro- man scurt din literatura franceză"", atât de pretențiile unei istorii care o face responsa- bilă de înmormântarea „erei triste a neve- rosimilității"", cât și de antipatia unei recep- tări neatente la felul în care romanul vorbește despre intervenția temporalității și a dezintegrării interioare în raportul indi- vid-ideal. Indiferent de obiect, structura analizelor punctuale este asemănătoare. Observația începe de sus, dintr-un punct de contemplație antropologică, mitologică, fi- losofică ori măcar istorică, coboară prin sta- bilirea unor comparații necesare între răs- punsurile diferite generate de un singur obiect (precum acelea de care are parte, în exemplul de mai sus, raportul uman-divin sau raportul exterior-interior în epopee, tra- gedie și, în final, în romanul elenistic). Ul- terior ea se apropie microscopic de detalii- le textului. în acest punct, analiza devine pură recitire hedonistă a romanului, pentru ca imediat să facă loc - la acest nivel ima- nent - ochiului critic, disociant, categori- zant, căruia îi acordă ultimul verdict. în ultimele părți ale studiului, dedicate romanului modernist, în discuție intervine un revelator suplimentar: intelectualismul sau, la rigoare, estetismul. Romanul se- colului XX aduce în scenă, pe lângă ex- perimentalismul estetic, plăcerea jocului intelectualist, a intervenției eseistice, a repre- zentării „unei psyche în stare brută și a ciu- dățeniei lumii"". Din această perspectivă sunt citiți Joyce, Mann, Mușii, Woolf, Borges, Calvino, Faulkner, Eco etc., fără ca autorul să-și piardă interesul față de „opțiunea acce- sibilității"". Romanul modernist, preocupat de „a dezvălui cititorului poezia enigmatică a lumii și strălucirea multiformă a subiec- tivității"", îi pretinde cititorului „o răbdare și o calitate a atenției ieșite din comun", „o abnegație nesfârșită¹": „ca să abordeze aces- te opere, prezentate drept culmea nedepă- șită a spiritului creator, publicul trebuie să aibă o nesfârșită umilință, căci i se cere să înțeleagă incomprehensibilul și să simtă o admirație adâncă pentru ceea ce, la prima vedere, pare insipid, pocit și fastidios"". Din acest motiv, atenția lui Toma Pavel se împar- te echitabil între capodoperele modernis- mului și romanele cu succes de public, pe baza observației (reiterate) că romanul as- piră în primă idee să placă și să fie citit. Una dintre puținele aserțiuni ale cărții despre romanul ultimelor decenii (cu o is- torie prea recentă pentru standardele de rigoare ale autorului) vizează tocmai per- petuarea formulelor romanești accesibile odată cu reafirmarea „vocației internaționa- le“ a romanului, respectiv cu noua apleca- re a romanului asupra „dezorientării eului desprins de un mediu perceput ca insesiza- bil“. Chiar în această orientare postmodernă a romanului, Pavel citește o revenire la tra- diția elenistică, a romanului în care eroul virtuos nu poate evolua decât în definiti- vă ruptură față de contingența lumii pă- mântești. ■ (Continuare în numărul viitor) 8 • APOSTROF Poem de apocrifa lui ferapont haide tu cu noi la hetaira ocnaș fără vocație vino să vezi secretele și rafinamentele peticului de carne ombilical cum mi-o fi destinul poate omphalos nu e cum credeam o ridicătură de pământ un zigurat piscul dorinței ne așternem pe burtă și ascultăm pe linia orizontului nu trece nicio antilopă și totuși doamne ceva mi-a strivit încălțările talpa genunchii mei s-au risipit pulpele îmi sunt plate și s-au contopit cu siliciul doamne mișcă-mi măcar coapsele diafragma ce-mi pune impozit pe aer umerii catargele unde mă mai aflu dacă pricăjitul acesta pus la uscat pe oasele farâmicioase m-a părăsit nu sunt dintre aceia refugiați cu totul în capul lor lipsit de reazem omphalos ce sorbire ai simte cine poate eu mă răsfir vine peste mine rotocolul desfășurat al soarelui apoi gălbejita în formă de corn în foiță de aur dar asupra mea nu au nicio putere niciuna ascult de alt dumnezeu decât natura cea cu rochii încrețite locurile prin care îmi port cerbicia au o geometrie ce nu se predă la școală teologii se miră ce rezistent poate fi un asemenea lucru lipsit de curbură ferapont ferapont țipă glasul din întuneric iar între timp cartierele de blocuri se prăbușesc într-o veche orizontală cu gust de griuri și sârmă ruginită eu sunt ferapont mă aplec eu să ridic mănușa dar între timp s-a închis la spital neonul arde fără concesii carnea doctorilor și a pacienților ultimii bețivi ticsesc trotuarul într-un bănuț expirat se înghesuie toată vraja lumii ei bine, da după caz voi renaște sau nu în dimineața următoare între trusa de unghii a margaretei și acul ce ține laolaltă zdrențele utopiei zilnice mă înghesui la coada căderilor să nu pierd rândul căldura urcă din noi către înalt și iar se tropăie pe deasupra noastră de parcă ar fi uitat să ne pună lesele hamurile atâta mai spun și plec sau lasă nici zodiile nu cer asemenea lucru darmite tu drumul s-a înveșmântat în colb profetul se așterne sub picioarele tale praful își încinge particulele în crepuscul astfel aventura devine o descriere neinspirată previzibilă ca o conservă uitată deschisă cad capete în nepal în alte paradigme se fumegă șuncă la foc scăzut aici carnea și oasele se transformă doar în terci în piele argăsită și clei urât mirositor ai putea fi o vopsitorie ambulantă locul unde martiriul câinilor abandonați devine condiție a igienei ți se scufundă definitiv basarabia iar în barbă acarienii au aprins focuri de tabără invizibile vor fi având și ei îngerii lor purtătorii de absolut „nu vrei tu să vii cu mine, piticule?“ întreabă mătușa în direcția lui priap apoi se scufundă într-o altă epocă printre zepelinuri și forme opulente am răsfoit și pagina asta și nici funinginea nu mă înspăimântă Știți eu am rău de alcool și alergia mea la zăpadă cedează puțin vara iubesc spațiile dintre fracturi unde osul crește miraculos chiar mai tare ca la început și am pică pe elefanți trefle și promisiunile oraculare (17 septembrie 2005) Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 9 In memoriam Alain Păruit La moartea lui Alain ACUM câteva zile, când am aflat de sfâr- șitul lui Alain, nu mi-a venit să cred. Știam că era suferind, speram însă că va mai dura ani și ani și că avea să mai poată lucra. Un comunicat prcfesionist al unei agenții de știri a făcut, de altfel, cunoscu- te câteva informații exacte, destul de cu- prinzătoare, după care toate au continuat să curgă de parcă nimic nu s-ar fi întâm- plat. Am simțit atunci nevoia de a încerca să scriu, să fac pentru prietenul meu Alain și pentru cei care i-au stat aproape ceva mai mult decât atât, alegând - pentru moment - să încerc o evocare a omului extraordinar care a fost Alain și a incredibilei povești a familiei Herskovits*. Căci Alain împrumutase doar, ca nom de guerre, numele de familie (Păruit) al mamei sale. Născut la Brașov, tatăl său, Endre Herskovits, era un comunist convins; a stu- diat medicina la Paris, unde va rămâne în calitate de cancerolog la Institutul Curie; după o vreme, se căsătorește cu o catolică franțuzoaică, ce aduce pe lume patru copii: Alain, Jean, Gerard și Frangoise/ Jac- queline. începutul Războiului al Doilea îl găsește pe medicul Herskovits în Legiunea Străină, mai apoi luând parte activă la Re- zistență. Participarea sa la debarcarea de la Narvic îi va aduce La Croix deguerre. După 1944 continuă să activeze ca militant co- munist, răspunzând pe linie de partid de spionii comuniști pe care românii îi infil- trau deja în Franța după 1945. In cele din urmă, este arestat și expediat în România, aducând cu acest prilej - și în țara noastră - radiul. îl va urma în scurtă vreme toată familia. La fel ca în cazul atâtor altor comuniști din Est care au fost urmăriți, închiși și chiar executați ca trădători pentru a fi activat în Occident sau a fi luptat în Spania, docto- rul Herskovits devine suspect, este urmărit și, finalmente, tras pe linie moartă. Cei pa- tru copii, născuți în Franța, învață româ- nește perfect, în vreme ce mama - în urma experiențelor prilejuite de trecerea la româ- nește și adaptarea la obiceiurile pământului - se încumetă să traducă Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război și scrie o foarte interesantă/ingenioasă gramatică ro- mânească, din păcate pierdută. La Bucu- rești, pe strada Belgrad, pivnița casei în care locuiește familia Herskovits se transformă, încetul cu încetul, într-un „atelier* under- ground avant la lettre, unde pot fi întâlniți poetul (pe atunci) Țepeneag, Vintilă Ivăn- ceanu, pictorii Șerban Epure și H. Bernea, precum și - din câte se zice - ciudatul care era încă de pe atunci Gelu Voican. Alain are, și el, convingeri comuniste, însă - de la un timp - nu se mai prea îm- pacă cu deformările doctrinare sau cu apli- carea în practică a preceptelor sacrosanc- te. Urmează liceul, apoi, din lene, „intră* fără probleme la Franceză; începe să lucre- ze ca traducător-simultan la diverse con- grese și colocvii, precum și, împreună cu tatăl său și cu Gerard, la emisiunile pen- tru străinătate (în limba franceză) de la Radio România. în aceeași perioadă, își încearcă puterile traducând din Marin Sorescu, Ilie Constantin sau Băieșu. Trăiește o experiență ieșită din comun în calitate de interpret al lui Dej și Chivu Stoica, când îl va cunoaște îndeaproape și pe - tânărul pe-atunci - Ceaușescu. La vârsta de treizeci de ani, după sugru- marea Primăverii de la Praga și după ce i se naște primul copil, convins că nu are voie să-l lase să crească intr-o țară comunistă, Alain - însoțit de familie - ajunge în Fran- ța; este tot mai puțin încrezător în idealu- rile „neîntinate* al comunismului, întrucât contactul nemijlocit cu implementarea siste- mului în viața de zi cu zi începuse să-i dea de bănuit, stârnindu-i îndoieli din ce în ce mai serioase. O vreme lucrează într-o libră- rie. îl reîntâlnește pe Țepeneag, aflat în căutarea unui traducător al textelor sale, și se apucă de lucru; află că Gallimard um- blă după un traducător pentru cartea lui Paul Goma, Ostinato, și iată că o intervenție absolut întâmplătoare a lui Cioran face ca Gallimard să i se adreseze lui Alain, a cărui traducere va avea mare succes. După acest episod, Alain optează pentru statutul de traducător profesionist, renunță la slujbă și - încetul cu încetul, muncind din greu - devine un adevărat ambasador al literaturii române. Concomitent însă, timp de aproa- pe 17 ani, traducătorul lucrează, alături de Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, în stu- dioul de la Paris al „Europei Libere*, unde redactează unele cronici, reportaje, artico- le, fiind însă, cel mai adesea, glasul incon- fundabil care - în cadrul faimoaselor Teze și antiteze la Paris sau al splendidei Povești a vorbei - citea textele monicilor. * DINCOLO DE lista impresionantă a româ- nilor traduși de un mare scriitor într-o franceză impecabilă, un aspect mai puțin cunoscut al vieții/activității de traducător a lui Alain Păruit stă în prietenia care îl va lega de victimele sale, însă cu osebire de Cioran și Eliade. Apropierea de labora- toarele intime ale acestor monștri sacri i-a prilejuit unele observații surprinzătoare, deosebit de interesante și - de ce nu? - cu- rajoase. Intr-un interviu recent din coti- dianul Liberation putem astfel citi: In lucrările sale de tinerețe, Cioran scria cu picioarele, aruncând cuvintele și ideile pe hârtie cum îi veneau. Dacă era comprehen- sibil, cu atât mai bine, dar și cu atât mai rău. El și prietenul său Mircea Eliade în special scriau într-o română proastă, ceea ce le și reproșa Eugene lonesco. In schimb, de cum foloseau franceza, care era în România limba culturii și a elitei, erau atenți să se exprime cu cea mai mare limpezime, ceea ce le trans- forma cu totul maniera de a scrie. în continuare, Alain precizează: „începu- sem să traduc «Breviarul învinșilor» și îi citeam [lui Cioran] anumite fraze care erau, o recunoștea el însuși, complet incom- prehensibile în original. îmi spunea să le scot. De aceea traducerea mea a devenit originalul pe baza căruia se fac traduceri în alte limbi*, precizează Păruit, care însă nu a procedat la fel în cazul Schimbării la față a României-, căci „trebuia să respect fidel și litera, și spiritul originalului*, susține tra- ducătorul, care pledează pentru o recon- textualizare - „cartea trebuie plasată în con- textul unei epoci de ură și de nebunie* -, atenționând totodată că textul e important pentru a înțelege ce a devenit apoi Cioran, motivația scepticismului său și a respinge- rii oricărei ideologii. Pe de altă parte, spune Păruit, în De la France - scrisă în română, în 1941, pe teritoriul Hexagonului - se vede „Cioranul de după. Frazele lui poartă însemnele francezei, iar lui Eliade i se întâmplă același lucru odată stabilit în Franța*. Cioran era complet incapabil să își traducă propriile opere. Cuvintele românești îi vor- beau intr-atât încât nu găsea echivalente în franceză. Dar nu e singurul, nici pe depar- te. Un scriitor veritabil nu poate niciodată să traducă una dintre propriile cărți, chiar dacă stăpânește perfect o altă limbă. Ar scrie o altă carte și, în sfârșit: „Cioranul român este opusul Cioranului francez pe care îl cunoaștem*, conchide Alain Păruit. Ar mai fi multe de spus despre lucidi- tatea și implicarea traducătorului în miste- rul textului și al scriiturii celor cărora li se dedica cu trup și suflet, așa cum ar fi tre- buit să amintesc de remarcabila luare de poziție în „afacerea Laignel-Lavastine*, fără a uita de tentativele sale (discrete și prea puțin cunoscute) de a scrie literatură... pu- ră* *. Chiar dacă munca și eforturile sale au fost recunoscute și încoronate cândva cu un important premiu ce se acordă traducă- torilor consacrați, ne revine cu siguranță nouă, românilor, misiunea de a lua legă- tura cu Odile Serre sau cu Frangoise Agra- tina pentru a strânge cele mai semnificati- ve scrieri și însemnări rămase de la cel care a fost Alain Păruit și a le pune în circulație sub forma unui volum omagial de sine stătător. Este, în momentul de față, o dato- rie de onoare pe care o avem față de cel care a fost un neîntrecut ambasador al lite- raturii române. Note *. Am folosit în această evocare unele date cuprinse în interviul luat lui Alain Păruit de către Gabriela Adameșteanu și publicat în anul 2002 în revista 22. *. Alain a scris, încă din România, în franceză, romanul Asile, o politik-fiction a totalita- rismului comunist, care urma să fie publi- cat în Franța dacă autorul ar fi acceptat modificările cerute de editor. 10 • APOSTROF Despărțirea La începutul lui octombrie 2008, Matei și Adriana au venit la Paris, într-un voiaj de câteva săptămâni. Matei se știa bolnav. Dar prima chimioterapie reușise dincolo de orice speranțe. Nu mai avea niciun simp- tom care ar fi putut să-l îngrijoreze. Ade- vărat, slăbise puțin, dar nu-i venea rău. De fapt, nu-1 mai văzusem de foarte multă vre- me atât de destins. Zâmbetul lui fermecă- tor, câteodată umbrit de o ezitare, vioiciu- nea intelectuală erau prezente. Cu toate astea, era lucid asupra perspectivei oferite de viitor. La ultimul control, doctorul îi spusese, folosind un limbaj de voyant'. te mai văd în 2009, dar, drept să-ți spun, în 2010 nu te mai văd. Spunea lucrurile astea foarte liniștit, liniște pe care mi-o comu- nica și mie, sprijiniți fiind amândoi de Adriana, a cărei prezență blândă și puter- nică ne făcea și mai tari. Ei veneau din America, iar eu din Elve- ția. Cu generozitate, mă invitaseră în micul, elegantul hotel unde trăseseră și ei, pe Rue des Ecoles, lângă College de France. Pe fe- reastră puteai zări cupola Panteonului, ca un asteroid apropiat de Terra. Nu mai fuse- sem de mult în cartier, care mi s-a părut ciudat de liniștit, altfel decât îmi apăruse în 1968 și în anii următori (cu o circulație nebună, înfrigurat și încălzit de neînceta- tele manifestații studențești). Inițiativa pri- măriei de-a pune la dispoziția parizienilor biciclete pe care le puteai lua și lăsa apoi în stații special amenajate părea a da roade. Din când în când, ca o pasăre care ateri- zează într-un scurt fâșâit, o gospodină cu coșul de piață sau un universitar cu o legă- tură de cărți pe portbagaj își opreau silen- țiosul vehicul cu două roți legându-1 în par- care, intrau în imobilele alăturate. Peste tot mirosea a curat. Seara am mers pe Rue de l’Ancienne Comedie, aproape de colțul cu St. Ger- main, la Le Procope, cel mai vechi cafe-res- taurant din Paris, unde au băut cafea lumi- niștii, enciclopediștii. Decorul e în tonuri calde, o combinație de rococo cu stil pom- peian, cu portretele unor mari clienți, pre- cum Voltaire, Diderot și Georges Sand. Ca prin minune, am găsit o masă la etaj, lângă o statuetă înfățișând un valet negru cu pe- rucă albă servind o ceașcă de ciocolată. Ne-am adus aminte, Matei și cu mine, că aici ne mai întâlnisem în 1983, cu puține zile înainte de Crăciun. Matei îmi anunța- se atunci moartea lui Nichita Stănescu, pri- lej, și atunci, și acum, de evocări bucureș- tene, triste mai ales, și vesele. Am mai vorbit și literatură, despre în căutarea tim- pului pierdut, a cărui lectură inversată (de la Timpul regăsit către Swann) Matei o ex- perimenta surprinzând noi efecte literare. Adriana avea darul să ne stimuleze, punând întrebări, exprimând dubii, în felul ei pro- vocator, deși niciodată agresiv. • Matei Călinescu (n. 1 5 iunie 1934 - m. 24 iunie 2009). Foto: M. P. A doua zi am mers la librăria Gibert Jeune, cu ale ei patru etaje de cărți noi și vechi, cea mai bună librărie din Cartierul Latin de când a dispărut cea a Presses Uni- versitaires de France. Acolo, ca în șansone- ta lui Edith Piaf, timp de vrei două ore mulțimea ne-a despărțit sau ne-a reapro- piat, iar noi stăteam cu nasul în standurile de cărți răsfoind, citind. Matei a cumpărat, la urmă, Jurnalele lui Jiinger din Pleiade, facându-mi și mie o mare poftă să le citesc, ceea ce am și făcut în lunile următoare. Am prânzit, într-un mic restaurant bio de lângă stația Maubert, delicioase mâncăruri de legume, mici feluri de pește, bând sucuri neobișnuite, eu un pahar mare de molură (fenoui!). Trăgeam cu ochiul la masa ală- turată, unde stăteau două fete, din care una a luat doar o supă de legume, înțelegând de ce talia ei era atât de subțire. Seara am fost la Neuilly, la sora lui Matei, Marina, unde era o ambianță tânără, cu grațioși nepoți și nepoței. Când am ieșit, o aversă strașnică se abătuse asupra Parisului, niciun taxi nu era accesibil, am fugit până la metrou. Ultima zi am mers la Panteon, nu înain- te de-a trece pe la biserica St. Etienne-du- Mont, pentru a saluta pietrele Itinerare ale lui Pascal și Racine. Nu mai vizitasem nici unul, nici altul monumentul de zeci de ani. Am privit admirabila arhitectură barocă a bisericii prefăcute în templu al oamenilor mari ai Franței. Apoi am coborât în criptă, vastă, în mare parte neocupată, așteptând marii oameni ai secolelor viitoare. Ca inși din Est, nu ne-am simțit prea bine. Cu cât mai „organic“ este cultul sfinților, ideea de „oameni mari“, menită să-i concureze pe sfinți, rămâne încă artificială și sună pom- pos. I-am făcut totuși un semn amical lui Voltaire. Apoi am constatat că în criptă se simțea un miros aromatic, subtil și suspect. DOSAR Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 11 In dimineața de Sânziene... PE Matei Călinescu l-am cunoscut per- sonal la începutul lunii aprilie a anu- lui 1992, în campusul Universității Indiana din Bloomington. Veneam spre el de la Wa- shington, ca proaspăt bursier Fulbright, curios să întâlnesc un om care mi-a marcat adolescența: cărțile sale - și cu precădere Zacharias Lichter - erau printre cele pe care le țineam mereu la îndemână, alături de vo- lumele lui Balotă și ale câtorva tematiști cu deschidere existențială, din care învățam nu numai disciplina distilată a intelectualității subtile, profunde, ci și libertatea - eretică, în cele din urmă - pe care ți-o îngăduie estetizarea. Pe Matei, sincer să fiu, nu-1 pu- team rostui într-o categorie precisă, bine circumscrisă: era autorul unor volume de poezie de un modernism reprimat, discret, publicase câteva cărți foarte serioase de eru- diție - din care generația mea a învățat multe - și mai era autorul misticismului histrionic, hohotitor din Zacharias Lichter, carte care mă umplea de stupoare admira- tivă, fiindcă nu înțelegeam cum de a putut ieși de sub tipar în anul editării sale, când texte infinit mai cuminți cădeau rapid sub secera cenzurii, autorul lor putând fi fericit că nu i s-a intentat un proces politic. în consecință, descindeam din avion la India- napolis cu speranța întâlnirii unui om pro- teic, al cărui clasicism de substanță se pre- lungește într-o bună doză de histrionism demonic, coroziv: recunosc că mă intere- sa cu precădere această din urmă latură, pe care mi-o și construisem fantasmatic, unde- va la granița dintre Nietzsche și protestan- tismul clasic, coborât direct din Luther, pentru a trece prin lecția aspră a marilor mistici. în mod curios, lecția pe care o des- prinsesem citind în tinerețe Zacharias Lich- ter - după ce ani de zile nu devorasem de- cât Blaga, cu o venerație pe care am tot încercat să o mai regăsesc, în zadar, însă - era aceea a depășirii ortodoxismului prin protestantism, în care vedeam nu numai o opțiune religioasă, ci și ceva ce ține de sti- listica opțională, volitivă a existenței ca ata- re. Vorbim, azi, până la refuz de „lumi fic- ționale“ și de aventura ipostazierii noastre în alteritate, or, cu mult înainte ca sintag- ma să fi atins notorietatea pe care ea o cu- noaște în zilele noastre, Zacharias Lichter tocmai asta face: propune o reipostaziere spirituală și religioasă, o „ficționalizare“ de sine prin intermediul adoptării voluntare, de către autor, a unui alt cadru mistic decât acela isihast și liniștit, care merge înspre Așteptând masa de prânz, am băut o ca- fea la soare, în fața hotelului nostru. Nu mai știu cine a spus ce, dar am discutat despre sinucidere. Sinuciderea rămâne un lucru greu de decis, atâta vreme cât între- rupe brusc, clandestin relațiile firești. Se- parația dintre cei ce rămân și cei ce pleacă e forțată. Am dejunat în același mic restaurant bio. Se apropia ora plecării. Matei m-a condus la gară, până la vagon. Ne-am îmbrățișat: l-am tăcere și reculegere. Lichter e agresiv, iro- nic până la absurd, ofensiv și orgolios, dar limita lui superioară nu e Cerul, ci grotes- cul și derizoriul, adică fețele histrionice ale sublimului. Coboram, așadar, din avion pregătindu-mă să întâlnesc un om mai apropiat de Naphta decât de Settembrini: câteva clipe mi-au fost ulterior de ajuns să înțeleg că livrescul e departe de a ține loc de realitate, că ridicam, iluzoriu, un eșafo- daj peste care adevărul va sufla nimicitor, zădărnicindu-1 în câteva clipite. Matei m-a primit ceremonios, îndatori- tor, dar și cu o neascunsă undă de suspi- ciune bine controlată, specifică emigrantu- lui căruia i se trimite pe cap un om pe care nu știe unde să îl pună. Ulterior, contactân- du-1 discret pe Adrian Marino, aprehensiu- nile sale se vor risipi întrucâtva, însă la pri- mul contact am avut impresia unui om care-și ia măsuri de siguranță formalizân- du-se elegant, pentru a impune un cere- monial al distanței. Nu era însă o distanță umană, ci instituțională: Matei intrase în rolul de „academic advisor“ pe care i-1 con- ferise universitatea și mă judeca din per- spectiva ierarhiei pe care o impunea distri- buția oficială de roluri. Ierarhia avea, aici, accepțiunea subtilă a libertății: a lui față de mine și a mea față de el, perimetru diafan în care toate gesturile erau îngăduite. Deși am cutreierat pădurile Bloomingtonului împreună, stupefiindu-i pe americanii care ne credeau sinucigași văzând cum culegem ciuperci direct de la „fața locului“, deși am asistat la cursurile și la seminariile pe care le ținea, pentru a o porni apoi în lungi plimbări prin Bryant Park, care era nu departe de strada East Wvlie, pe care locu- ia, distanța dintre noi a rămas neatinsă, fiind prelungită și în timpurile când Matei a început să se întoarcă în țară, petrecând săptămâni și luni consistente în casa Tudor Vianu de la București sau pe la rudele - puține, care îi mai rămăseseră - din Mehe- dinți. Aveam să înțeleg foarte repede că distanța aceasta ținea de categoriile occi- dentale în care Matei a ales să trăiască, așa cum Zacharias Lichter alesese să trăiască, prin autorul său, în protestantism: de la Matei Călinescu am învățat, așadar, ce în- seamnă să fii occidental. Nu să te naști, ci să devii', e o diferență esențială... hi primul rând, asta presupune absența senină a duplicității morale. Românul de rând, chiar dacă e universitar, muncește pe brânci pentru angajatorul care-1 dispre- privit. Era tânăr, în depline puteri. Parcă nici n-ar fi fost bolnav. In timp ce se îndepărta, mi-am adus aminte că se împliniseră chiar în zilele acelea șaizeci de ani de când eram prieteni și tot atunci mi-a trecut prin minte că ne vedeam pentru ultima oară. țuiește și-și ia revanșa după orele de pro- gram, bârfindu-1 crunt la un pahar de bere. La Indiana am văzut pentru prima oară ce înseamnă să trăiești într-o universitate care te respectă și te înnobilează: Matei se bucu- ra de prestigiu, era respectat, deferența față de el se simțea la tot pasul, fie că mergea spre cafeteria în Ballantine Hali, fie că se întâlnea cu fratele lui Dalai Lama din pură întâmplare, pășind agale înspre biblioteca aflată pe o ridicătură de deal. S-a întâmplat la un moment dat să intru în biroul său și să-l găsesc absorbit în lucru: universitatea sesizase - mi-a spus liniștit - câteva supra- puneri cu syllabusul altei discipline și-i ce- ruse să aducă modificările cuvenite, pentru ca paralelismul involuntar să nu mai func- ționeze. La noi, suprimarea unei virgulițe într-un syllabus personal stârnește supărări scăpărătoare, furii necontrolate, ură și suspiciune, necum să te mai gândești și la ajustări de conținut: acolo - mi-a sugerat Matei - ești parte a unui sistem care vrea binele general și, în numele eficienței, se cuvine să te supui comandamentelor sale, lăsând orgoliile deoparte. Psihologia neutră, obiectivismul eficient a fost ce m-a impresionat cel mai mult în tot ceea ce făcea: nu lucra pe două paliere psihice, așa cum se întâmplă pe la noi, nu avea răbufniri, supărări umorale sau resen- timente, nu lovea pe la spate, nici măcar verbal. Occidentul funcționase terapeutic în cazul său: îl echilibrase, eliminase toată zgura, păstrase numai diamantul. Nu avea resentimente nici față de sistemul politic pe care-1 părăsise: analizele sale politice erau mereu fine, subtile, dar nu erau încăr- cate de o psihologie revanșardă sau eroică - foarte prezentă, de altfel, la mulți emi- granți români, siliți de context să-și cosme- tizeze biografia, estompând unele detalii și accentuându-le pe altele. Ceea ce intuisem atunci, la prima întâlnire, Matei avea să îmi confirme prin viu grai după câteva săptă- mâni de acomodare: făcuse pasul din ’73 firesc, s-a integrat fără frecușuri - în ciuda greutăților de început -, recepta Occiden- tul ca pe o șansă de înseninare și de echi- libru, știind să profite din plin de aceste privilegii. Notorietatea internațională îi accentua calmul, îl înnobila: spre deosebi- re de mulți alți emigranți pe care aveam să îi întâlnesc de-a lungul anilor, era perfect integrat în sistem și respecta sistemul care știa să-l cauționeze. Făcuse cu Occidentul un pact fericit: nu-1 interesa să incrimineze România pentru nereușitele controlate ale anilor „de tranziție", nu vitupera împotriva sovieticilor și nu discuta prestanța oscilantă a liderilor așa-zis „politici“ cu care ne-am procopsit. Personaliza afectiv țara din care plecase, nu o generaliza: ținea legătura cu Marino și se interesa de cărțile sale, vorbea cald de sibianul Mircea Ivănescu - pe care nu va pregeta să îl viziteze la fiecare reve- nire în România -, se exprima tandru, cu afecțiune, despre prieteni și dușmani, ca un om care aparținea unei alte lumi, uneia perfecte - aceea a campusului universitar american -, pe care amintirea imperfecțiu- 12 • APOSTROF DOSAR nilor celeilalte, din care plecase, nu mai avea cum s-o viruseze. Mi-a explicat, neutru și fără prea multe detalii împovărătoare, care sunt cerințele de prestigiu care i se impun: să nu participe la sesiuni științifice sub rangul său și al uni- versității căreia îi aparținea, să nu publice în locuri necotate, să caute, pentru cărțile pe care le scria, editurile cele mai potrivite. L-am reîntâlnit, timp de nouă luni, atât la simpozioane sau la conferințe, cât și la aga- pe organizate de diferite departamente: peste tot era degajat și responsabil, stilat și capabil de a concentra deferența prietenoa- să a celor din jurul său. Spre deosebire de mulți emigranți români, nu era obsecvi- os, culant sau versatil: nu se lăsa strivit de prestigiu, dar îl afișa senin, luminos, împă- cat cu sine, fiindcă era fructul integral al muncii sale, al capacității sale de a se con- strui ca occidental. Dintre toate aceste ipostaze de civilita- te dobândită, într-un Occident care func- ționase pentru el ca o terapie, cea mai difi- cilă părea să fie aceea pe care nu avem cum s-o evităm, fiindcă îl aduce în discuție pe Matthew: ipostaza de tată al unui copil au- tist, pentru care nimic în lume nu te poate pregăti, și pe care trebuie să o înveți, așa cum înveți să faci primii pași, să îți ții echi- librul sau să te folosești de lingură sau fur- culiță. Puericultura românească nu este încă pregătită să facă față - social vorbind - unei asemenea încercări: aici, la noi, boala se ascunde, e resimțită ca un stigmat familial sau personal, prejudiciază. S-a remarcat mai puțin, la apariția Portretului lui TU, că mie- zul relației dintre Matei și fiul său l-a repre- zentat exorcizarea unei vinovății: aceea de a-1 fi făcut așa cum l-a făcut, de a nu fi pu- tut evita, genetic vorbind, malformația. Dacă Matei ar fi decantat această vină la noi acasă, ea l-ar fi strivit cu siguranță: l-ar fi distrus fizic și intelectual, i-ar fi măcinat voința și puterile, translându-le într-o psi- hologie labilă, ezitantă. De aceea spuneam, în cronica pe care i-am dedicat-o volumu- lui, că parentajul pe care-1 presupunea re- lația cu Matthew nu a fost posibil decât în Occident, și cu precădere în Statele Unite. Matei a reînvățat să fie tată în Occident: un alt fel de tată de cum fusese - impecabil - până atunci, cu responsabilități speciale, asumate în condiții dificile, traumatizan- te. Fără echilibrul pe care i l-a conferit pri- vilegiul de a trăi într-o societate normală, o asemenea metamorfoză n-ar fi fost cu pu- tință: am fost, în multe cazuri, martor al firescului cu care își creștea băiatul, îi în- tâmpina capriciile și îi controla furiile ivite din străfunduri pe care nimeni nu le putea controla. La noi, toate acestea ar fi părut stridențe; acolo, dimpotrivă, făceau parte din sedimentarea culturală a unei societăți pentru care handicaparea nu e decât un si- nonim al alterității. Circumspecția relativă cu care Matei m-a întâmpinat la Bloomington deriva - aveam să-mi dau curând seama - și dintr-o ironie rezervată intelectualilor „exotici^ ca- re suntem. Veneam spre el cu un proiect psihopolitic de esență bachelardiană: îmi propusesem să analizez stilistica elementară a sistemelor totalitare, distingându-le pe cele care se folosesc de foc - ca nazismul, de pildă - de cele construite metaforic pe apă, aer sau pământ. Liberal rațional, nu simțea nicio chemare spre analize arheti- pale, dar a acceptat teza din dorința de a ne • Matei Călinescu și Ion Vartic. Foto: M. P. confrunta: așa cum va spune ulterior un oaspete al Colegiului Noua Europă - pe care și Matei avea să îl frecventeze după întoarcerea sa în țară -, e mai bine să ai un coordonator confrontațional decât unul situat pe aceeași lungime de undă cu tine, fiindcă în polemică se verifică cel mai bine toate ideile. Amuzat de proiect, dar curios de direcția spre care va duce, Matei mi-a recomandat s-o iau pe calea disciplinelor academice „demente“ - și în acest fel am ajuns la psihoistorie. Personal, nu-și mai putea îngădui rătăciri, dar o putea face prin delegație: am simțit în îndemnul său che- marea marginală a lui Zacharias Lichter, nostalgia anarhiei care îl încercase odinioa- ră și pe care acum, din rațiuni sistemice, se vedea nevoit să o suprime. E simptomatic, de aceea, că în faza ul- timă a creației sale, legată de revenirea în patrie, când avea să scrie despre Mateiu I. Caragiale sau despre Mircea Eliade, sistemul ocultului pe care îl propovăduia protago- nistul eseului său filosofic avea să joace un rol atât de important în economia scrisului său, încât îmi spuneam în repetate rân- duri că Matei s-a întors în țară nu pentru a-1 regăsi pe autorul Clasicismului eurepean sau pe acela al Conceptului modern de poe- zie, ci pe Zacharias Lichter. Scria, febril, eseuri de numerologie: calcula incidențe calendaristice din opera lui Mircea Eliade, motivații subconștiente la Mateiu, totul din dorința de a recupera ascunzișurile ti- nereții sale intelectuale, de a regăsi o fer- voare pe care suspiciunea față de ilicit a Occidentului i-o interzisese. Primind vestea morții sale, prima mea reacție a fost aceea de a spune că s-a stins în dimineața de Sânziene, la exact nouă zile de la împlinirea vârstei de 75 de ani. Nu- merele fac parte din economia ocultă a Nopților de Sânziene, de Mircea Eliade. Să fi știut destinul să rostuiască totul după o logică ascunsă? Poate că ei s-au și întâl- nit deja în cer, convorbind liniștit despre asemenea coincidențe... DOSAR Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 13 Ore clujene ȘTIAM CĂ e bolnav, că e foarte bolnav, că, posibil, nu mai e (are) mult. Auzisem toate acestea în anii din urmă, îmi scrisese el însuși, o dată, despre boală (cu eleganță și fără detalii), mă gîndisem, nu o dată, cu îngrijorare, la chinul zilelor sale, dar refu- zam să le dau, pînă la capăt, crezare. Prefe- ram să-mi amintesc mai curînd o frază a sa, venită, cu ceva vreme în urmă, prin poșta instantanee a internetului: „Sper să voi mai avea prilejuri să călătoresc și, dacă da, Clu- jul va fi cu siguranță una dintre ținte“. In această speranță (sau poate doar politețe?) a lui Matei Călinescu îmi puneam și eu multe speranțe, pe care le trăiam nu doar laolaltă cu îngrijorarea, ci și cu un tot mai acut, în vremea din urmă, simț al primej- diei care m-a împiedicat să-i fac cuvenite- le urări (mi se păreau frivole și nelalocul lor) la aniversarea de 75 de ani. Cu toate acestea, vestea morții sale m-a lovit cu bru- talitate și m-a făcut să mă gîndesc, încă o dată, că pentru ea nu sîntem niciodată cu adevărat pregătiți. O veste care mi-a cer- nit sufletul, cum se spune, cu o metaforă în felul ei foarte precisă: pentru că o greuta- te de cenușă s-a așezat, înecăcioasă, în coșul pieptului. în minte, în schimb, de atunci, din seara de 24 iunie (astăzi e o săptămînă de cînd am aflat, am primit invitația să scriu, amin mereu), rulează constant un film cu Matei. Nu sînt multe imagini, dar toate, pentru mine, sînt foarte prețioase, și ele revin continuu, cu multă luminozitate, amestecîndu-se cu imaginile zilei. Cum aș putea să le ridic la coerența unei evocări pe care s-o transmit în afară? e întrebarea care le intersectează periculos. Sînt imagini, cu- vinte, fraze și frînturi de fraze, un surîs extrem de personal (cu toată fața, dacă nu cu toată ființa), o voce guturală, caldă, adesea pusă pe rîs. Ceea ce m-a împiedi- cat să renunț a fost, pe lingă paginile con- sacrate prietenilor plecați, o replică a sa dintr-o convorbire cu Nicolae Manolescu, purtată cu ocazia împlinirii vîrstei de 70 de ani, pe care memoria mea a ridicat-o la suprafață și care, verificată cu textul pe masă, sună așa: „Uite ce se întîmplă, fieca- re dintre noi are anumite întîlniri, anumite revelații care se pot produce aproape întîm- plător, și eu cred că noi trebuie să le rămî- nem recunoscători celor care le datorăm aceste revelații, aceste ajutoare, aceste deschideri, nu?“ (România literată, nr. 22, 09.06.-15.06.2004). Pentru mine, întîlnirea cu Matei Căli- nescu a fost o asemenea întîlnire specială, una dintre cele, puține, pe care am avut șansa ca viața și literatura (neapărat împle- tite, cea din urmă anticipînd-o și, într-un fel, construind-o pe prima) să mi le dăru- iască. Cu Matei Călinescu dialogasem în pagină, înainte de a o face pe viu, în primă- vara lui 2001, cînd a fost profesor invitat al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Am așteptat cu emoție și bucurie, cu sen- timentul unui mare eveniment, cu un frea- măt studențesc (deși depășisem de multă vreme vîrsta), deschiderea cursurilor sale. Am fost prezentă la conferința inaugurală susținută în cadrul Facultății de Studii Europene și, mai apoi (pînă cînd o spita- lizare m-a scos din circuit), săptămînal, la lecțiile pe care le ținea la Facultatea de Litere, consacrate, în punctul de plecare, lui Mateiu I. Caragiale, de fapt un excurs în probleme de identitate românească, ca și în altele de constituire a semnificațiilor. îmi amintesc cartea pe care o aducea cu el (ple- ca de fiecare dată de la un fragment de text pe care îl citea și la care revenea recitin- du-1, îmbogățindu-1, adîncindu-1 cu ceea ce cîștigase în aparente divagații), o edi- ție sărăcăcioasă, cenușie, din scrierile lui Mateiu I. Caragiale, apărută la Minerva în 1988, și pe care ne-a arătat-o povestind, amuzat, cum a găsit-o în biblioteca uni- versității sale din America. Mi-au rămas în minte lecțiile (care m-au fermecat), felul în care se apropia de text și modul de a comunica cu auditoriul (ardelenesc, mai sobru și mai inhibat, pro- tdițle numerotatî, publicată Frti-un tiraj ce 3bU de exemplare. Primele 60 de exemp are, nuirerciale de a ' a bU, au fost iu primate pe lărtie TAquare Ia CamcscioJ, 160 gr'mp. p nu a a liisi puse 1 । coTierț. txeirplai numărul: 43 • Poem, manuscris de Matei Călinescu, pe volumul Tu: elegii și invenții, lași: Polirom 2004 DOSAR 14 • APOSTROF babil, decît cel pe care l-ar fi vrut): nu stă- tea la catedră, se preumbla și se apropia mereu, cu cartea în mină, de interlocu- tori, așteptînd opinii și reacții. M-a cucerit și mi-a sporit admirația nu doar talentul său și maniera sa de a fi profesor, ci și fap- tul că prezența sa pe viu era aceeași cu a vocii sale din cărți. Lucrul acesta era vizi- bil în sala de curs, ca și în orele de plim- bare (îi făcea mare plăcere să umble pe jos) sau în cele de taifas pe care am avut șansa ca, în acea primăvară (și-apoi în două vizi- te scurte petrecute în anii următori, mereu primăvara), alături de cîțiva prieteni clu- jeni, să le petrecem împreună. La fel ca în cărțile sale (la acea dată favoritele mele erau Cinci fețe ale modernității, apărută în tra- ducere românească în 1995, și cartea auto- biografică scrisă împreună cu Ion Vianu, Amintiri in diakg, din care citisem, la inter- vale de timp, amîndouă edițiile, și cea din 1994, și cea din 1998, și la care voi reveni adesea), Matei Călinescu avea o inteligență comprehensivă și, cu exacta expresie a lui Mircea Cărtărescu, o mare umanitate („cal- mul, umorul englezesc și marea umanita- te ale lui Matei sunt imposibil de uitat și ne vor lumina întotdeauna“, în Evenimentul zilei, 26 iunie 2009). Se adăugau, apoi (im- posibil de descifrat din pagini), generozi- tatea despre care s-a vorbit frecvent în evocările din ultimele zile, căldura, lumi- nozitatea, curiozitatea, atenția către celălalt. Atest și eu că Matei Călinescu era, așa cum singur o spune cel mai bine, intr-Un fel de jurnal (2005), „un om în mod natural atras de animația socială și de conversație“ și că e cit se poate de adevărată și fraza care încheie, înainte de epilog, evocarea din Amintiri in dialcg: „Marea descoperire pe care am făcut-o în aceste ultime două dece- nii, și care le înglobează pe toate celelalte, se poate rezuma într-un singur cuvînt, sim- plu și enigmatic: atenția“. Avea, pe lingă atenția de cititor excepțional („eu sunt un cititor prea lent și atent la amănunte și nuanțe“, scrie în Un fel de jurnal), atenția (elegantă, binevoitoare, protectoare) pen- tru viață, pentru oameni (mai ales), locuri, case, pentru poveștile mari și mărunte, pen- tru copaci și iarba de la marginea drumu- lui, pentru plăcinta cu lobodă și slănina ar- delenească. Avea, ca om deschis și care păstrase, sub multa sa știință de carte și lume, un strat vizibil de candoare, o încli- nație aparte pentru prietenie. îl ajuta, cred, nu doar natura sa sufletească, ci și „priete- nul mitic-exemplar“ din prima tinerețe, Miron Chiraleu, sinucis în închisoarea comunistă și la a cărui arestare a fost mar- tor: „La arestarea lui Mironel s-a întîmplat să asist în persoană - a fost una din expe- riențele cele mai traumatice din viața mea“ (Amintiri in diahțț). Nu singura, însă. M-am gîndit mai tîr- ziu, după moartea fiului și apariția cărți- lor care marcau trecerea de la secret (o te- mă importantă a cărților sale) la dezvăluire (Portretul lui M, 2003 și Un fel de jurnal, 2005), că una dintre explicațiile forței ira- diante a prezenței sale trebuie să se găseas- că în fragilitatea sa interioară, foarte bine păzită, acea „adolescență amară“ despre ca- re scria la 40 de ani și care probabil exista și (aproape) la 70: „Anii mei nu se adună, ci fug, se risipesc, iar ființa mea adîncă e la fel de vulnerabilă ca la douăzeci de ani“ (Un fel de jurnal). După cum cred că reu- șita cărților sale, inclusiv a celor teoreti- • Matei Călinescu. Foto: M. P. ce¹, vine nu doar din acuitatea inteligenței și cuprinderea rară a memoriei sale, ci și din adîncimea rănilor sale: cele ale identității sale de exilat (rana e marele laitmotiv al jur- nalului publicat în 2005) și cea foarte adîn- că a paternității sale, a tatălui care asistă neputincios la crizele fiului, care îl sfîșie, repetat, ca „un cuțit [împlîntat] în inimă“ pînă cînd „Cuțitul s-a făcut deodată foar- te mare, foarte lat, și răsucirea lui, dure- roasă pe măsură. Spaima, copleșitoare. Mila, nesfîrșită. Și-un întuneric greu ca plumbul în inimă“. Se regăsește, cum o mărturisește în cîteva rînduri, în Cartea lui Iov și în Ecleziast, trăiește acut sentimen- tul zădărniciei și se întoarce în România fascinat ca de un „centru al zădărniciei, locul unde poți avea această experiență concretă a zădărniciei, experiență totodată religioasă sau metafizică, pe care o descrie foarte bine Ecleziastul: totul e zadarnic, totul e goană după vînt...“ (interviu acor- dat Ancăi loan, în Ziarul de duminică, nr. 22, 4 iunie 2004). Dar, printr-un paradox (prețuia paradoxurile și revenea adesea la ele, în cărțile, ca și în vorbirea sa), senti- mentul zădărniciei nu-1 oprea să-l intere- seze intens, mai mult, să iubească viața. După cum sentimentul nimicului și-al vi- dului nu-1 împiedica să se ocupe de regimul semnificațiilor, de plenitudinea ori de ab- sența sensului, de căutarea planului de adine, simbolic, de pliurile și enigma calen- darului dublu. în Portretul lui M, scrie cu tulburare: „inexplicabilă, pe un plan sim- bolic - am mai spus-o, dar nu mă pot îm- piedica să repet, cu o uimire care se reîn- noiește mereu -, e coincidența dintre ziua în care s-a prăpădit el și ziua în care s-a năs- cut, la București, cu Î2 ani înaintea lui, la 1 martie 1965, Irina“. în ce-1 privește, Matei Călinescu a murit la 24 iunie, nu doar foarte curînd (nouă zile) după împlinirea a 75 de ani, ci și în ziua nașterii Sfîntului loan Botezătorul, în ziua de Sînziene. E, aici, una din acele stranii, enigmatice coincidențe care îl fă- ceau să surîdă în felul acela participativ, de fapt, indescriptibil, și să adreseze acea întrebare a acordului pe care o rostea frec- vent: „Nu-i așa?“ Notă 1. „Pentru că, nu-i așa?, suntem toți condam- nați, în ciuda intențiilor noastre, să scriem despre noi-înșine sau despre alți eu-însumi, iubiți sau detestați, generoși sau meschini, îngeri sau monștri, - îngeri transformați în monștri sau monștri transformați în îngeri - despre felul cum ne imaginăm pe noi înșine în alții și despre - mereu ipotetic, mereu nesi- gur - despre felul cum se imaginează alții în noi... Asta e adevărat și despre pura teorie, căci nu spunea Paul Valery, pe care îl citez din memorie: «Orice teorie c autobiografie»?“ (O scrisoare deghizată, în România literată, nr. 41, 16-22 octombrie 2002). DOSAR Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 15 Reîntoarcerea scriitorului, reîntoarcerea personajului CITITORUL CARE decide să recitească o carte are, prin relectură, acces la un timp special, „circular sau cvasimitic“, scria Matei Călinescu în RereadirAcest cititor privilegiat ar putea ajunge totodată la o conștiință a existenței spațiale a operei, la o reprezentare a ei ca „peisaj“. întreg pei- sajul care s-ar putea ivi, în schimb, în min- tea celui care recitește odiseicul eseu al lui Matei Călinescu însuși, Rereading (în ro- mânește, A citi, a reciti), îmi pare concen- trat în imaginea hipnotică a globului re- flectorizant din El Altph-ul lui Borges. Altph-ul borgesian, care-și oglindește privi- torul, e interpretat de teoreticianul relec- turii drept o punere în abis a Cărții-lume, cu cititorul său potențial cu tot. Comentând uimitoarea propoziție borgesiană „Am văzut chipul tău...“, Matei Călinescu ofe- ră o cheie hermeneutică pentru sensul oglin- zii textuale borgesiene. în același timp se proiectează însă și pe sine, ca cititor, în această oglindă. Recursul la adjectivul pose- siv la persoana a doua („chipul tău“) ar echivala cu o adevărată epifanie, dată de șocul temporal al cititorului. Fiindcă el în- suși, cititorul, a fost văzut deja, într-un am- bivalent viitor-trecut al lecturii, de chiar „ființa“ ficțiunii pe care o citește. El se ve- de, adică, absorbit, prin „strania gaură pro- nominală“, în oglinda infinită a Altph-ului, care devine însuși textul. Peisajul mental pe care ești tentat să-l invoci, dacă recitești, de pildă, Viața ți cpi- niile lui Zacharias Lichter (romanul-eseu pe cât de atipic, pe atât de celebru, care pro- vocase o adevărată „psihoză Zacharias Lich- ter“, între 1969 - anul primei apariții - și 1973 - anul autoexilării autorului) este unul circular. Ori, mai degrabă, ar putea fi legat de imaginea unui punct, devenit apoi, prin rotire, cerc central, care proliferează în alte și alte cercuri concentrice, etern rotitoare. Aș invoca tot o metapictură imaginară de tip Aleph, adică un „punct din spațiu care conține toate celelalte puncte“. Sensul existenței lui Lichter stă poate tocmai în cir- cularitatea ei, aproape mistică. în proza- eseu Despre flacătă, Zacharias Lichter evocă momentul în care, prăbușindu-se ca sub atingerea flăcării lui Dumnezeu, a avut sen- timentul că s-ar afla într-o prăpastie fără fiind, iar trecătorii, posibili viitori prozeliți, au făcut în jurul lui un cerc amuzat. La rân- dul lui, studentul cu numele hoffmannian de Anselmus se învârte „ca un fluture de noapte“ în jurul ființei incandescente a lui Lichter. Iată o altă manifestare a nostalgiei centrului (transcendent și imanent, deopo- trivă) la mistic-halucinatul personaj, aflat, ca altă dată lonescu cel din Nu, în postura de marionetă metafizică: „Aud flacăra lui Dum- nezeu, o văd, simt arsura ei. Din mijlocul flăcării un glas îmi vorbește uneori: ‘Ești un titirez’ - îmi strigă, și eu încep să mă în- vârtesc fluierând până cad pe jos amețit“. • Matei Călinescu. Foto: M. P. După ore sau zile în șir de plimbări ne- întrerupte, susținute într-un ritm aproape mecanic, ca de somnambul, mersul aparent dement al lui Lichter își găsește totuși un centru al său, un paradoxal echilibru. Ima- ginea cercului se asociază și în microroma- nul călinescian cu o metafizică. „Evreul ră- tăcitor” Zacharias Lichter, profetul-filosof al lui Matei Călinescu, își în-cercuiește, în- tr-un fel de ritual hermeneutic, un anume sens transindividual, un destin: ... itinerariul lui devenea circular și silueta lui dădea ocol de zeci și sute de ori acelorași locuri suburbane și sordide, ca și când i-ar fi fost cu neputință ieșirea din acel peri- metru. Oamenii de prin împrejurimi nu pu- teau ca, într-un târziu, să nu remarce prezen- ța lui bântuitoare ca o obsesie și încărcată, după ce cădea întunericul, de un sens ocult, straniu. Alteori, lăsându-se în chip extatic devorat de „flacăra lui Dumnezeu”, profetul își face apariția în plin centru al orașului pentru a practica cerșetoria, ca pe un exercițiu de autoflagelare și asceză spirituală. El cerșește având pe buze replica mucalit-umilă „Aju- tați un biet metafizician”. îndemnul cinic al acestui discipol al anticilor Diogene și Antistene ar putea fi, cred, parafrazat, prin filtrul suprarealist al lui Jarry, ca „Ajutați un biet patafizician”. Printre alte multe referințe livrești, or- ganic integrate textului, titlul excentricului eseu romanesc al lui Matei Călinescu trimi- te, de altminteri, la romanul „neoștiințific” al lui Jarry, Gestes et epinions du docteur Faustroll pataphysicien. Tot un patafizician poate fi considerat și Lichter, a cărui meta- fizică ă rebours, parodică, e totuși cât se poate de serioasă. Utopia lui Lichter e, la rândul ei, un fel de univers patafizic desă- vârșit, o societate ideală, cum altfel decât „perfect circulară”, compusă din hoți și cerșetori, „hoții jefuindu-i perpetuu pe cerșetori (care și munceau, dar fără să fie plă- tiți), iar aceștia din urmă trăind din ce se îndurau hoții să le dea de pomană”. (Ver- dictele lui Matei Călinescu despre societatea circulară de hoți și cerșetori, imaginată de personajul său, apar consemnate în faimosul volum semnat împreună cu Ion Vianu, Amintiri in diakg, fiind apoi antologate și la sfârșitul ediției a IV-a, „ediție definitivă”, a lui Zacharias Lichter, apărută la Polirom, în 2004). în mijlocul acestei utopii circulare, fie doborât la pământ de povara dogoarei divine, fie suspendat într-un copac, între pământ și cer, într-un interregn al dai- monilor, se află cine altul decât Zacharias Lichter. Profetul ludic se neagă pe sine, dar se și afirmă mereu și mereu, cu orgoliu car- tezian, drept suni, drept subiect deplin, au- tosuficient: „Eu, Zacharias Lichter...”. La un moment dat, aflăm de la ocultul „biograf” al profetului că singura libertate pe care Lichter și-o recunoaște e aceea de a-și iubi destinul. Or, nietzscheanul amor fati însemna tocmai a-ți iubi destinul în sensul de a ți-1 crea, de a face ca tot ce a fost să trebuiască să fie. în-cercuirea vieții în sco- pul de a o resemantiza ca destin, sau, altfel spus, voința de putere ca voință de destin, ipostaziată și în partea a treia din Ațagiăi- t-a Zarathustra, prin gestul simbolic al păstorului care trebuie să se elibereze de șarpele intrat între fălcile lui, mușcând capul acestui șarpe și desemnând astfel eter- na reîntoarcere a Aceluiași. Parabolele din roman, pline de cores- pondențe intertextuale, inclusiv referințe nietzscheene, sunt tot atâtea fragmente au- tonome, putând prolifera la infinit, ca tot atâtea cercuri hermeneutice. Miticul traseu circular, invocat de dansul și râsul profe- tului Zarathustra al lui Nietzsche, îi este propriu și lui Lichter. Eul autoproclamat al anacronicului Zacharias e transsubiectiv, arhetipal. Sau, cum singur se definește, el e masca măștilor, emblema eternei reîn- toarceri. Lichter poate fi înțeles - mai ales prin dimensiunea sa transumană, de flacără transcendentă, etern rotitoare - ca un El AUph al lui Matei Călinescu. El cuprinde în sine nu doar dimensiunea arhetipală, ci și pe aceea metatextuală. Citim și recitim în personajul ficțional creat de teoreticianul li- terar ca într-un abis al oglinzii textuale in- finite, așa cum era acesta prezent și în po- vestirea borgesiană. Un cerc inițiatic al relecturii nesfârșite, o eternă reîntoarcere. 16 • APOSTROF DOSAR cu Ochiul LIBER ale memoriei CARTEA LUI Gabriel Di- misianu, Oameni și cărți, apărută la Editura Cartea Românească în 2008, oferă o istorie alternativă vie a peisajului cultural din Ro- mânia postbelică, cu accent pe fenomenul literar. Cu toate că volumul în sine nu răspunde nici formulei și nici exigențelor unei istorii literare convenționale, demer- sul memorialistic explicit „reparator", lipsit de intransigența grăbită a multora și orien- tat programatic spre adevăr (un adevăr res- pectat în spirit, în măsura în care criticul se poate sustrage laturii sale subiective impri- mate de experiența personală a martorului- participant la curgerea istoriei culturale și a existențelor particulare devenite materie istorisită și comentată) redă fragmentat evenimentele și personalitățile care au mar- cat o epocă expusă controverselor și anate- melor mai mult sau mai puțin justificabile. Rigoarea criticului literar și fervoarea scrii- torului contextualizează și transformă aces- te evenimente și figuri în secvențe antolo- gice și în personaje convingător și viu puse în scenă. „Adopt - mărturisește Gabriel Di- misianu - postura insului care povestește și care caută să însuflețească personaje. Mie în- sumi, în jurnal mai ales, îmi sunt personaj." Am adunat în Oameni și cărți - notează autorul în Cuvânt-înainte - o parte din scrie- rile mele în care precumpănește clementul memorialistic și confesiv. Volumul Amintiri și portrete literare, din 2003, îmbogățit, devi- ne aici una dintre secțiuni. A doua secțiune am rezervat-o câtorva fragmente din Jurna- lul reluat, turele publicate mai întâi în revis- ta Ramuri. Cele patruzeci și opt de texte ale primei părți reprezintă evocări profesionist (și totuși sensibil) argumentate ale unor fi- guri accentuate din peisajul cultural post- belic. Remarcând (recurent pe parcursul volumului) precaritatea literară a vieții li- terare de dinaintea generației din care el însuși face parte, Gabriel Dimisianu revine mereu la atenția acordată celor „vechi", afirmați în perioada interbelică - Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Gala Galaction și alții -, cărora nu le reproșează nici colaboraționismul, nici cedările, nici actele de conformism, deoarece simplul fapt că existau public arunca punți peste o prăpastie, peste hăul creat de comu- nism între noi și spiritul vechii lumi dispă- rute. [...] Generația mea literară era fascinată de interbelic, cantonată sufletește în acel interval, un paseism pe care îndeobște tine- rii nu-1 cultivă, dar pe care noi l-am cultivat, pentru că în viitor totul ni se părea închis. Prezența vechilor scriitori deschide reîntâl- nirile memoriei cu scriitorii din vechea lume, povestind anecdote rafinat subver- sive, ai căror protagoniști sunt Victor Efti- miu, respectiv Al. Cazaban, dar și evocând primul eveniment public (de după anii de interzicere) în care Arghezi este ovaționat de către cititori la Biblioteca Centrală Uni- versitară și mai apoi în stradă, secvență asu- pra căreia Gabriel Dimisianu revine pe par- cursul cărții, așa cum procedează și cu alte evenimente și figuri care l-au marcat cul- tural și personal, fără ca acest lucru să atra- gă după sine o cedare susceptibilă a distan- ței critice. Anecdoticul nu lipsește nici din cele Trei momente cu Tudor Vianu, în amin- tirile fostului său student, profesorul exi- gent și omul generos care a fost Tudor Vianu desăvârșindu-se cu spiritul posesor al unui umor fin care îi „umaniza erudiția". Jurnalul lui Gabriel Dimisianu se intersec- tează cu Jurnalul lui Gala Galaction și găsește în acesta sursa memorialistică în stare să umple golul creat în propria sa memorie de concentrarea exclusivă asupra rolului jucat de autor în vizita pe care un grup de studenți („cârd de copii" în varian- ta lui Gala Galaction) i-a făcut-o acestuia cu ocazia împlinirii a șaptezeci și cinci de ani, în 17 aprilie 1954. Acuitatea memo- riei părintelui Galaction restituie întregul tablou, fostul student care scrisese poezia omagială (captiv în falia generată de emo- țiile propriei performanțe) reconstituind prin ea întreaga scenă. Notorii încă, sau uitate de unii, natu- rile duale născute sub presiunea vremurilor îmbogățesc lista personalități lor-personajc din volumul lui Gabriel Dimisianu. Un exemplu în acest sens este Ury Benador, „martor abstras", autist, la ședințele de în- doctrinare a scriitorilor din anii ’60, dar și volubil interlocutor în discuțiile particu- lare pe care le are cu el criticul. Reparator, discursul autorului redă o scenă din 1968, în care Geo Bogza îl în- fruntă public pe Nicolae Ceaușescu, după cum reface imaginea creionată de prea mulți în negativ a lui George Ivașcu, con- vins fiind că doar sfinții fac numai bine, că „oamenii trebuie judecați după efectele faptelor lor" și „după ceea ce a precumpă- nit în ce au făcut, binele sau răul" - lecție necesară în condițiile prea multor izbuc- niri intransigente activate și agravate une- ori de ignoranță. O restaurare a imaginii prea negativizate suportă în paginile aces- tui volum atât Paul Georgescu, cât și Ov. S. Crohmălniceanu. Scriitorilor din „generația războiului" le revine un spațiu important în acest produs al memoriei critice a lui Gabriel Dimisianu, în paginile cărții regăsindu-se Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Mihail Crama, ultimul fiind descoperit printr-o ironie a vieții și în istoria birocratică a familiei criticului, deoa- rece un act emis în 27 august 1947 la Tri- bunalul județului Brăila, prin care mem- brilor familiei Dimisianu li se recunoștea calitatea de cetățeni români, poartă semnă- tura „judelui supleant Eugen Enăchescu". Viața și literatura se întrepătrund dublu tranzitiv în fiecare întâlnire evocată în Oa- meni și cărți, fie că este vorba despre Fănuș Neagu, Ion Băieșu, Cezar Baltag, Ștefan Bănulescu, Valeriu Cristea, Mircea lorgu- lescu, Nicolae Manolescu sau Dumitru Țe- peneag. Dinspre viață vine mereu impulsul corectiv, experiența ei filtrând judecățile și locurile comune ale culturii. Așa se întâm- plă în cazul temei copilăriei furate de răz- boi (care bântuie în critica anilor ’60), dar pe care Gabriel Dimisianu o refuză, apre- ciind că ea se constituie „pe un fals psiho- logic", pentru că i se atribuia copilului fe- lul de a reacționa față de război al omului matur și se ignorau disponibilitățile trăirii feerice ale acestuia. Dincolo de talentul lor, figurile accen- tuate ale epocii sunt fixate de memoria au- torului în aspectele cele mai frapante ale personalității lor. Astfel, O vizită la Tudor Aighezi (din perioada în care Gabriel Di- misianu era redactor la Gazeta literată) confirmă un profil „vital, agresiv și sarcas- tic". Zaharia Stancu evocă autoritatea pe care acesta o radia și reconstituie anecdo- tic teatralitatea descumpănitoare, spiritul ludic exacerbat. O mostră în acest sens este reacția pe care Zaharia Stancu o are în fața unor înalți funcționari de partid în incinta Comitetului Central: el amenință că va emigra în Portugalia, unde va mătura stră- zile purtând o pancartă cu inscripția „aca- demician măturător", dacă mai este tratat așa cum este. Histrionismul și puterea, cu- plu aproape infailibil și cât se poate de necesar în economia epocii, constituie armele cu care Zaharia Stancu a asigurat supraviețuirea unor drepturi ale comunită- ții scriitoricești. Volumul reține și predis- poziția ludică a lui Nichita Stănescu, veci- nul lui Gabriel Dimisianu în „falansterul tinerilor literați" din strada Naipu 20, „bulimia culturală" a lui Sorin Titel sau „orgoliul creator" al lui Nicolae Breban. In varianta din acest volum, Jurnalul reluat apare epurat de unele aspecte strict personale, de negativități virtual calom- nioase, ocultate uneori de inițiale sau de termeni generici, țelul criticului fiind acela de a ilustra mentalități, nu de a-și încondeia contemporanii. Mereu contrariat de trecerea prea accelerată a timpului, dar conștient de puterea înscrisă în supraviețuirea sa, Gabriel Dimisianu înregistrează trecerile în neființă și aniversările cu aceeași minuțio- zitate cu care notează profesionist mișcarea vie și contemporană a literaturii. Comentariile critice succinte, consis- tente ideatic, precum și aprecierile obiec- tive de istorie literară pigmentează fericit un jurnal cultural savuros și rafinat, creat din miezul lumii prezentate, bogat în ima- gini de istorie literară și conștient de inter- vențiile complementare și bidirecționale ale existenței cotidiene. Adoptând ipostaza de personaj în detrimentul celei de instanță infailibilă, obiectiv (atât cât poate fi cineva din interior), echidistant și neresentimen- tar, Gabriel Dimisianu oferă o lecție de adevăr (chiar dacă este un adevăr filtrat de experiența personală) și de memorie critică. Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 1 7 Proză Luneta lui Ropa Adrian Buzdugan „Graben macbt frei!“ R. A. Patapov, Registrul (în traducerea lui Otto GrăNER) INTR-O BUNĂ zi se hotărî să nu se mai ducă la lucru. § Prima zi se uită calm, la cer. A doua zi și următoarele la fel... După o săptămână i se contură prima interogație pe care, din bun-simț, încă nu o numi magistrală: „De ce nu cad norii ?“ § O problemă părea a fi Soarele... pe acesta putea să-l măsoare cu atenție doar în zori și la asfințit, în rest îl orbea. Fix în amiază de-1 privea, ochii prindeau să-i lăcră- meze, și-n plus, îl moleșea. A § încercă în alt mod: „Ce sunt eu? Eu sunt o piatră". Stătu nemișcat ceasuri în șir. Simțea „li- niștea golului", cum zicea el, asta până începură mațele să-i ghiorăie. îl supără gân- dul că totuși pietrele nu ghiorăie. „Câte- odată! eu pot fi o piatră.își reglă el gân- dul. Câteva clipe mai târziu simți o presiune în vintre și trebui să se ducă unde se duc toți oamenii, zilnic sau din când în când... „Stai puțin! Piatra nu se...“, asta îl îndureră, iar până-n seară găsi o altă duzină de lucruri care-1 deosebeau de piatră. § „Poate că sunt ca și cerul!“ Imobil și cu gândul gol semăna cu cerul senin; gându- rile-i veneau apoi ca norii, arareori, când se concentra, era ca și cum norul staționa... „Dar eu plou?" se întrebă el. Poate că lacri- mile puteau fi asemuite cu ploaia. Poate... § Intr-o zi zgrepțănă cu un bețișor pă- mântul uscat și atunci... îi veni! „Acțiu- nea!", aproape că-1 podidi plânsul: dăduse peste cheia, dacă nu chiar șperaclul căută- rilor sale! începu să sape. § își continua săpatul și gândurile în sin- gurătate... Doar un coleg de muncă îl cău- tase după vreo două săptămâni de la întor- sătură, să-i ceară o cazma. îi aduse și partea din salariu pe care nu o băuse pe drum. § După vreo cinci metri, observă că ba pă- mântul se scurge înapoi în groapă, ba pereții se surpă ușor. „Pământul grapidivează!“ își notă el fenomenul. Acest lucru îl remedie prin introduce- rea unor întărituri și schele din lemn. § Intr-o zi schimbă câteva vorbe cu pro- fesorul Ulason, care venise cu recensămân- tul. Acesta îi văzuse groapa și-i recoman- dase să citească niște filosofie. „Filosofie?! Ce-i aia?", așa că profesorul și-a dat drumul la gură și-a aflat că filoso- fia nu-i de fapt o carte sau o știință clară, ci este scrisă DIFERIT de mai mulți autori! „Cam cum ar fi viața, deci!" mormăise el și profesorul îl aprobase cu uimire. în ciuda protestelor sale, la despărțire îi promise că-i va aduce ceva filosofie... § De la zece metri senzația de sufocare fu dublată și de niște vedenii, în general cu persoane necunoscute. Rezolvă totul a doua zi prin modifica- rea unei instalații de irigat și o bobină de la o stație de iepurare a apei, la care legă câte- va furtunașe de culori diferite; la cască își montă și un adânciometru inventat pe loc. își dădu seama totuși că nu trebuie să folo- sească prea multe utilaje, întrucât „Tehnicul nu are nicio treabă cu Spiritul!*. § La înmormântarea lui Viorel, unchi-său, renunțase la slujba plicticoasă și discutase cu groparii din cimitir. Aștia-i spuseră că e bine că s-a apucat de săpat, că-i o ocupație sigură și serioasă și se câștigă bine, „Poți să sapi și pe la om pe-acasă!". însă pe el nu-1 interesa câștigul material, „Doar groapa în sine!". Groparii rânjiră, iar unu’ mai șmecher îi preciză că mai auzise o dată că trebuie să sapi groa- pa ca Melinte Tanatu sau Tanatou Melente, ceva în genu’ ăsta... § Se mai uită o dată cu atenție la rezul- tatul muncii lor și nu se abținu să nu le zică superior: - Aveți fundul gropii limitat! - Păi și de ce-o sapi, dacă nu pui ceva în ea?! se mirase unul. Se mai gândise deja la utilitatea gropii: „într-o gropiță poți pune semințe, într-o gropișoară - un puiet, un stâlp, într-o groa- pă - un om, o clădire, o comoară furată etc." ₐ - însă Pământul rodește omul? îi întrebă el sfătos. - Vezi bine că nu! se bâlbâi unu’ cu bască. - Pe câine! păru că spune altul. - Deci, vorba proverbului: „Dacă pui, scade, dacă iei, crește"! - Așa e! - Așa este! încuviințară ei. § Săpatul progresa, încet și sigur „ca și gândul"!... § Pe una din cărțile aduse de profesor o deschise la întâmplare și citi puțin despre unu care se urca să vadă soarele - or, prin experiența asta trecuse și el; o puse deo- parte. Pe-a doua se uită puțin la-nceput, unde zicea că autorul când murise spusese că este bine - iar el spusese că este bine de când avea patru ani și-l legau de pătuc îna- inte de a-i pune călușul - și se opri puțin și la ultimele rânduri ale cărții. Pufni. Autorul vedea că sunt stele deasupra lui!... Le dosi într-un ungher al odăii și soco- ti, pe drept cuvânt, că e înaintea lor cu cer- cetările! Astea erau banalități, el se apro- pia de ESENȚĂ! § La un anumit moment al săpăturii, găsi un ban. îl șterse și-l examină, „prețios, dar nu VALOROS!“. Un timp îi mai dăduseră de la uzină niș- te salarii care-i compensau lipsa, cum înțe- lesese el, apoi începuse să-și vândă colecția de timbre, ambalajele de la cutiile de tarhon etc. Primea și niște stipendii de la o fabrică de mătănii, iar suma rezultată îi era suficientă! „Un mijloc! Avansează POSESIA - lao- laltă cu ceilalți!", îl aruncă. § Când veni din nou Ulason și-i returnă volumele împrumutate, îi spuse că are sufi- cientă cultură în cap, iar scrierile ălora îi sunt de prisos. îi aminti și lui ce-i spusese învățătoarea sa pe timpuri: „Jumătate din răspuns se află-n întrebare, cu condiția să o pui bine!". Profesorul îl întrebă dacă a citit un german c-un nume încâlcit, tare fisti- chiu, și i-a spus că da, numai să scape de el, că îl cam plictisea. Avea nevoie de atmosferă! § Zilele de odihnă le schimba metodic... Două luni împărțite la patru, după fiecare echinocțiu și trei nopți relaș, după eclipsa dinspre nord. ... Așa nu deranja pe nimeni! § Odată tușise și observase că tușea lui avusese ecou de groapă. De la diferite adân- cimi, ecoul era diferit și-și notă cu niște semne originale legătura dintre tăria sune- tului și gradul de aflare în groapă. § Mult timp abandonă groapa și lucră cu semne. Apoi le înconjură în cercuri. Apoi intersectă cercurile... Scorni alte semne. Apoi încercă laolaltă cu cifre și se încurcă... „Nu, așa nu merge!" și, în plus, se distanța nepermis de mult de realitate și cuvinte! Reveni la groapă. § Totuși groapa sa era suficientă? „Spațiul privilegiat al gropii!" se gândi el... Se hotărî să mai sape o a doua groapă, pentru că „putea să influențeze și spațiul la o adică groapa!“, iar acest lucru îl notă cu lux de amănunte, întrucât i se păru rezultatul clar al unei metode de „deducțiune mintală". § ' Bine că nu se apucă! „Oricât de departe ai săpa-o pe-a doua, în cele din urmă tot s-ar ajunge lângă pri- ma“ judecă el. Groapă lângă groapă și tot așa groapă lângă groapă... „dar cum sapi groapa sub pământul scos din altă groa- pă? !“ Unde duci pământul? Și dacă l-ar transporta pe Lună?... Suma gropilor ar da temeiul - esența Pământului! Dar Luna ar deveni Pământ? „Dar pe temeiul nud n-ar mai putea exista oamenii!“ 18 • APOSTROF § Pe la vreo treizeci de metri adâncime, hârlețul se lovi de piatră. încercă să-i dea de capăt tot săpând în lături. Nimic. Aceeași piatră! După câteva zile și nopți descoperi- se o mare suprafață a aceleiași pietre! în vremea odihnei își ridică la un mo- ment dat obosit privirea și zări peticul de cer mărginit de buza gropii. Un zâmbet liniștit îi destinse fața încor- dată: „Aha! Deci LUMEA e un fel de sandviș! Piatră - Eu - Cer! Piatra e temeiul, cerul capătul, iar restul e umplutura!“ § Prin martie, veni o delegație de la un baraj. Cei care-i inspectară groapa îi propuseră să devină tehnician grcpar cu drepturi depli- ne, nu suplinitor... îi refuză scurt: - Prea multă mâncătorie-n sistem! § Pe movila rezultată din pământul scos, își făcuse un soi de căbănuță. Adunătura de pământ avea doar șapte-opt metri înălți- me, ceea ce-1 făcu, prin comparație, să com- prime: „Nu pe cât ai săpat stai, ci pe cât ai scos stai!“ § Și de ce n-ar fi așa, ca un substrat gene- ral, de la care vin și înspre care se duc toate lucrurile? IDEEA îl fascină! Dar oare ar putea fi acest „principiu“ - cum îl denumi el pe moment? § îi zise „fletăr“, „Fletărul lumii se ascun- de permanent!“. „Sau fletărele lumii?“, își dădu seama însă că el nu știe nimic despre fletăr, chiar dacă-1 inventase!... § - Fletăr -fleter - i se spuse că sună prea germanic! - Atunci, de ce nu, fleatâr sau fleahtăr? „Dar dac-au existat pri-fleatăre?!cc, inte- rogația asta îi asurzi intuiția! § „Oare, de-a lungul timpului, au mai gândit și alții așa?!“, „de-a îungul timpu- lui, mormăi el... „Eu cred că sunt, în mo- mentul ăsta, DE-A LATUL timpului!. § „Omul dislocă timpul, dacă timpul, cumva, are vreo existență exterioară...“ Se opinti în gând, iar asta i se păru re- marcabil: „Să te-opintești în gând! Să te opintești cu gându-n gând!“ Trei nopți la rând visă despre migrația cocorilor; zbate- re de aripi liniștită, cu scop! § Care era totuși rostul lui? Care era rostul lumii ? „Erau reductibile una la alta?“ Privirea îi căzu pe o piatră alburie, scoa- să de demult din groapă. „Eu sunt o PIA- TRĂ... “ murmură el din nou și atunci îl lovi! § Trei erau din groapa lui, celelalte le luase din gropi diferite, de pe drum... una o pri- mise chiar! § Mult timp le cântărise și măsurase, în- să le înșirase aiurea... Apoi îi mai veni: „Nu-i chestia de dimensiune, e chestia de potriveală!“ § Cele șapte pietricele cu reflexe sticloase le așeza într-o schemă numai de el știută, și asta doar pe teren nisipos, după-masa la 3, după ploaie... Dintr-un anumit unghi, o dată la un minut și unsprezece secunde vedea clar LUMEA! § Timp de o lună adunat văzuse lumea clar cam un minut și șaptesprezece secun- de, pe ceas! A doua lună, cu două secun- de mai mult, iar a treia și-a patra, mai deloc - nu plouase! Se gândi că uitatul la ceas îi ia din timp, așa că următoarele luni nu mai cronometră văzutul clar. „Pare o veșnicie!“, murmură el. § ... Și iar se întunecă: „Pare sau este?“ și lovi și cu pumnul în masă pentru că-1 lovi- seră alte două INTEROGAȚII! Ce este veșnicia? și Ce este timpul? § Următoarele zile se uită înfrigurat pe însemnările și calculele făcute în ultimul an. Seninătatea îi reveni; avea din nou o cheie! Timpul apărea doar în legătură cu cea- sul, veșnicia, cu capul lui! Ceasul era un mecanism de măsurare, el era un... om... Mecanismul era făcut tot de om, tot de un ALTUL ca el! Apărea și el și altul ca el! „Deci nu ce este omul, ci «CE ESTE OAMENII?»!“, somnul îl prinse cu zâmbe- tul pe buze... § Se trezi cuprins de sudori reci: „Dar oamenii ESTE? Când dorm?“ § A doua zi, o luă de la capăt, metodic: „Unu’ e laș, altu’ e ipocrit, altu’ e scund. Eu nu sunt așa!“ „Dar cum este oamenii?“, reglă: „Ce sunt oamenii ?“ Până-n amiază rămase doar cu atât: „Oamenii ESTE“. § „însă nimeni nu este EUΓ, își notă chestia asta și se culcă la loc. § Un timp s-a gândit și dacă este cazul ca învățătura să și-o transmită prin scris ori prin viu grai, dar chestiunea asta i se păru... mult prea meschină, odată ce „Punctul Ter- minus “ nu fusese atins. § „Da’ Dumnezeu unde este în treaba asta?!“... „Sau el este chiar întrebarea? Sau pe el îl întreb?...“ „El n-are cum să fie răspunsul! Pentru că răspunsul este altceva de fiecare dată! Es- te alt-ceva-anume!“, îi plăcu cum sună... „Sau el mă întreabă?!“, fu consternat... § „De ce am fost și nu - nu am fost?“ Nu îi plăcu formularea! „Ce-ar fi de n-aș fi?“, se atenționă: „De ce eu sunt și nu sunt mai degrabă ?“ § în cele din urmă, când văzu în mai mul- te rânduri niște băieți pe-un maidan, se ho- tărî și-i chemă în ogradă. Dimineața și seara, în două grupe, le explica ce și cum descoperise. § Băieții îi spuneau Ropa, prescurtare de la Roman (Aleksandr) Patapov... Nu-i displăcea la modul absolut... îi displăcea doar când se gândea la posteritate... § Grupa de seară o desființă prima, când văzu că în timpul pauzelor aruncau cu co- coloașe făcute din însemnări în groapă. Peste un timp desființă și grupa de di- mineață: unul dintre flăcăi vroise să-i șu- tească o piatră! § Realiză că ÎNVĂȚĂTURA sa nu putea fi transmisă așa... de-a imediatelea... și oricui... § Acum vreo zece ani a dispărut. Nimeni nu poate preciza cu exactitate ziua, odată ce nu primea vizite regulate. Unii spun că s-a dus pe mare, înspre Oceane, întrucât despre apă spusese că „e VITALĂ, și totuși secundară!“, „Nu se poa- te trăi fără ea, dar se poate gândi fără ea!“. Deși îl contestaseră mari oameni de știință, el spunea că aici intervin „scurgerea“ și „mișcarea“ care „îngreunează procesul gân- dirii, deși o fac să progreseze!“. Sondorul W v. Biermann, care pare că l-a înțeles cel mai bine, îi aduce în sprijinul acestei pre- supuneri afirmația: „Chiar trecând prin actul de poziționare-în-străfundul-lumii, până la urmă tot la ELEMENTE ajungi!“ § Alții spun că pur și simplu SE EVAPORA- SE!, se legase prin gând cu TOT! Pe direcția asta intră și catrenul lui L. Pariev dedicat Gânditorului: „Tăcut se așternu pământul / Pe groapa sa, / Dar pe el / - nu“, catren care a intrat de altfel în anonimatul poe- ziei universale. § Gurile rele spun însă ori că se ascunde, ori că s-a ascuns în GROAPĂ și ăștia l-au îngropat de viu... Oricum, corpul nu i-a fost descoperit (până acum). § Cele aproximativ vreo două sute de ca- iete și carnete rămase fac acum obiectul turei ediții complete în 80 de volume. En- glezii le-au botezat Dibuitoarele, deși mulți adoptă ca titluri: Carnetul mic, Caiețelul, Caietul mare și bleu, Vocabularul, Socotito- rul etc. Cert este însă că mulți alții consideră că nu acestea reprezintă nucleul dur, și, poate, pe bună dreptate! § Mult timp groapa a fost întreținută, adi- că păstrată așa cum o lăsase Patapov. Au venit mulți cercetători, filosofi, gropari etc. ca s-o vadă, s-o fotografize, s-o măsoare, s-o studieze... Apoi a fost lăsată în para- gină, iar când o fetiță din cartier a picat în ea și era să dea în dambla, au astupat-o. § Cele șapte REPERE se află la muzeul din localitate și sunt expuse publicului sau gân- ditorilor fix după 3 p.m., dacă plouă... Firește, nimeni n-a mai reușit să le po- trivească... Pe capacul gros, de sticlă, care le pro- tejează, cineva - probabil un discipol de seară - a scrijelit: luneta lui Rcpa. Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 19 CU ®£HIUL >«LIBER Succesul ca blestem Gelu lonescu Despre LrviUS Ciocârlie și despre cărțile sale - m-a surprins, văzîndu-i bi- bliografia, cit de multe sînt - s-au făcut (sînt aproape sigur) toate observațiile și analizele inteligente, de pro- funzime, definitorii pentru originalitatea sa etc.; pre- zența lui în viața literară și intelectuală se bucură de multă prețuire din partea con- fraților, de multă simpatie, și cărțile, și omul. Opera lui (cu siguranță se va crispa cînd va citi cuvîntul „operă", care îi con- trariază lamentațiile sale favorite, ținînd, mai ales, de obsesia notorietății pe care a dobîndit-o prin ani, dar căreia i s-a împo- trivit din toate puterile, obsesie de care nu reușește să scape pentru a deveni, cum mereu o repetă, cel mai banal... anonim), opera deci s-a clădit din dialogul cu lumea, cu cărțile, cu viața sa și a celor apropiați, cu ideile sale și ale altora, la care meditează, am spune, continuu; nu e o operă de ficțiu- ne, cîtuși de puțin de acțiune, cu eroi și lo- vituri de teatru. Și alții și-au scris cărțile folosind armele jurnalului și ale memo- rialisticii de toate felurile, ale dialogului eului lor cel mai intim cu lumea. Nimeni însă n-a întins coarda vieții intime (foarte discretă totuși - paradoxal!) și a autoanali- zei atît de departe (cel puțin în literele de limbă română); de fapt, „suprafața" vieții intime, „coaja" ei, din care se presimte mie- zul - deloc calm și împăcat; ar fi foarte „deștept" să spun că, prin memorialistica atît de împlîntată în viața sa, Ciocârlie a creat un fel de „ficțiune", că el este „roman- cierul vieții sale, al „personajului" pe care l-a construit din materialul existenței de zi cu zi. Se poate spune asta - cred că e o evi- dență și, ca tot ce este evident, poate fi și fals (iarăși o „idee" de mult pierdută în cîmpia banalității). Eu cred că Livius Ciocârlie are cititori fideli, nu cred că mulți, dar sigur printre confrați sau printre oamenii ce se hrănesc cu reflexia. Și ei nu sînt dezamăgiți și pen- tru că autorul practică, cu modestie, dar frecvent, paradoxul; mai mult, îi place să-l „demaște" și apoi să-l contrarieze. Chiar cînd e vorba de celebrități și texte clasice: a se vedea bibliografia. între cititorii săi fideli mă număr; constat, uitîndu-mă în trecut, că textul de față este al cincilea care se referă la cărțile sale în nu mai puțin de 30 de ani: ceea ce pentru mine, care am scris puțin și dezorganizat, e - aproape - un semn de... panică; mă liniștesc singur pentru că explicația e simplă: între mine și Livius Ciocârlie a trecut, de cînd ne-am cunoscut, boarea unei amiciții, unei fami- liarități (cel puțin pentru mine). Chiar de la prima sa carte de memorialistică (să zi- cem) pînă la cea mai recentă dintre ele, te uimește persistentul său „delir de modes- tie", voluptatea de a regreta - și acum - că n-a rămas un obscur dascăl de țară, de pildă, fără o identitate publică, fără nume, cit mai departe de succes (un cuvînt care îl irită - de aceea îl și folosesc), de notorie- tate. E mai mult decît o poză, e mai mult decît un răsfăț (i se potrivește această cali- tate-defect?), e mai mult decît o boală a eului „atrofiat", mai mult decît un simptom de masochism. Sau un fel de bovarism cu semn schimbat. Toate aceste observații - precum și interpretările adecvate - cred că au fost de mult repertoriate chiar de către un neglijent cu posteritatea cum este Livius Ciocârlie. Este foarte posibil, cum scriam și mai sus, ca alții să fi desfăcut lacătul mis- terului. Eu nu am găsit o cheie mai „inte- ligentă" decît aceea pe care am încercat-o acum, aici - chiar dacă nu e deloc prima tentativă pe care o fac; cele cîteva cărți scri- se de autor (după debut, cînd admiram pe teoreticianul literar capabil să mai vindece ceva din alergia ereditară a criticii literare neaoșe la teorie) pe care le-am citit, inclu- siv cea de față sau, destul de recent, Bătrâ- nețe ți moarte în mileniul trei, m-au incitat să o caut (cheia...), întrucît mă „priveau", ca să zic așa, mi le „însușeam", ca să zic așa, se lipeau de mine, care eram - sînt - numai cititorul lor; ceva care nu e admirație, nici gelozie, nici identificare, nici complicitate: un fel de amestec din toate acestea, ceva inomabil, deci. Se poate spune că a scrie despre un autor pe care nu prea reușești să-l definești (cartea Cai dinții de lână e mai ușor de încadrat în cataloagele genurilor literare) e chiar mai puțin decît o gratui- tate: e o victorie (așa, ca să practic și eu paradoxul pe care Ciocârlie îi place atît de mult a-1 înfrunta). Prin urmare, Cu dinții de lână (subinti- tulat Jurnal 1978-1983) numai pare a fi ceea ce este, interesînd mai mult - sau mai puțin - pe cei care citesc memorialistică, preferind-o ficțiunii - și nu se poate spune că vor fi dezamăgiți. Numai că - și de aici începe devierea jurnalului - jurnalul e „li- vrat" cu anul, nu cu zile, săptămîni sau luni. Dar Crăciunul este totuși Crăciun, vacanțe- le sînt vacanțe, cursurile la facultate (în ge- neral nesatisfacînd exigența diaristului) sînt cursuri, oboselile sînt mereu și pretutin- deni prezente. Zilele și cozile se repetă, uitucul se păzește a se contrazice, viața lite- rar-universitară este o blîndă, dar inevi- tabilă silnicie, prietenii sînt deseori amin- tiți, fără prea multe detalii. Viața de familie domină o latură principală a vieții, poves- tirea viselor o alta - autorul le notează cu o vrednicie de invidiat, mai ales pentru mi- ne, care nu știu cum să le boicotez mai efi- cient. Ar mai fi o preocupare constantă de remarcat: atenția pentru meteorologie, vre- mea e consemnată cu grijă, cu mai multe detalii și consecințe directe decît o făcea, cu mai mult de un veac în urmă, Maiorescu însuși. Eu nu țin jurnal, dar mă uit cu regu- laritate la buletinele meteorologice, în ge- neral sînt mulțumit de prognoza lor (în Germania în genere, în Bavaria, în special), dar le confrunt zilnic cu ceea ce constat eu, cu un foarte bun barometru, care m-a cos- tat destule parale. Deci mă simt, aici, chiar frate cu Ciocârlie. Cei cîțiva ani menționați în jurnal sînt identici - cresc numai mize- ria și lipsurile din ce în ce mai umilitoare, dar nu și lamentațiile care ar fost absolut normale -, cresc și cele două fiice, care în- cep să-și facă drumul lor în viață fără a se lăsa prea dirijate de tatăl lor. Sau cel puțin așa pare - nu e însă exclusă timiditatea lui. „Axa" vieții familiale - și nu numai - este (doamna) T (situabilă la antipozii vieții ro- manești a doamnei T. din Patul lui Procust). în mod evident - și literar, ca să zic așa -, ceea ce citim e numai partea selectată din- tr-un jurnal pe care îl bănuiesc (greșind?) mult mai colorat și mai bogat în detalii: în reproșuri, ironii, refuzuri, poate și efuzi- uni, sigur melancolii etc. A primat deci intenția egalizării, monotoniei anilor în care dinții de lină nu puteau mușca o dic- tatură socială și politică, cea care sufoca pe oricine. Nu numai că, în versiunea dată, autorul se ferește a face considerații socia- le și politice directe (doar cîteva, în goană), se ferește și (bănuiesc) pentru a nu se „arăta" mai erou decît fusese. (Și apoi povestirea umilitoarei vieți cotidiene e des- tul de concludentă.) Atitudine care merită tot respectul - de altfel, nu respectul alto- ra lipsește din viața lui Livius Ciocârlie -, mai ales că, la sfîrșitul cărții, citim frag- mente din dosarul său de urmărire de către Securitate, pe care Livius Ciocârlie îl va fi citit cu uimire, el fiind toată viața obsedat de „ambiția" insignifianței sale, atît de do- rită, dar atît de ratată în viața sa publică; o notorietate deci pe care a dorit să o evite, să o reducă la maximum, nu numai nereu- șind, dar chiar avînd efectul contrar (nu voi repeta cele spuse dintru început). Am citit falsul (pe jumătate) jurnal al lui Livius Ciocârlie în trei zile. Cunoșteam aproape toți protagoniștii, chiar și multe referințe; nu știu cum vor fi citit acei care cunosc numai numele prezențelor și fața lor trecătoare. Ceea ce ar putea fi memorabil pentru aceștia și (de presupus) pentru cei care vor veni ar fi un „patetism al derizo- riului" cu care Ciocârlie își impregnează cartea, un fel (uneori strepezit) de a glumi cu mizeriile materiale ale vieții cotidiene sau chiar cu unele impasuri din viața de zi cu zi, cea publică sau cea de familie. Citi- torul ce trece însă și dincolo de coperți poate simți vibrația (neîntreruptă) a celor „nenumite" sau abia presimțite. Așadar - din două, una: sau Livius Cio- cârlie trece prin viață ca un fel de gîscă prin apă (cum i-ar plăcea să se constate public), sau folosește limbuția chiar pentru a ascun- de ființa sa de care se... teme. Om timid și tăcut, lipsit de orice agresivitate, cu silue- ta sa fină și ezitantă, cu chipul său de amant romantic, așa trece Livius Ciocârlie prin viața noastră literară, cu o notorieta- te binemeritată. „Laudele nu-mi remon- tează niciodată moralul, mă fac să mă simt impostor" (p. 202). Dacă e așa - și am putea umple o cronică întreagă cu citate autodiminuante aflătoare numai în cartea de față -, atunci, neconsolabil pentru „impostura" sa publică ce creștea mereu, ar fi trebuit să... tacă, pentru a nu-și mări im- postura însăși. Dacă nu a făcut-o este pen- tru că scriitorul nu poate să tacă, nu a putut și nu va putea niciodată să tacă, să se (ne) amăgească cu vocea sa stinsă și ezitantă cu care se prezintă omul în lume, dar cu maldărul de cărți care stă înfipt în biblio- grafia sa. în vocația mai puternică decît orice panică. La Judecata de Apoi, ceea ce va prezenta Livius Ciocârlie ca fiind păca- te vor fi contabilizate ca virtuți, chiar da- că el nu e deloc convins de existența unui Dumnezeu în lumea în care a trăit, a citit și a scris cu „talent" - iată iarăși un cuvînt 20 • APOSTROF pe care îl folosesc exact pentru a-1 irita! Căci la naștere, o ursitoare ironică pare a fi mormăit printre dinții (de lină): te blestem să ai succes! în final, pentru a-i procura (totuși!) încă o satisfacție, voi spune că în cărțile sale - mai nou în rubrica sa din România lite- rarii - există destule platitudini, poate fi liniștit. Dar, ca să iau o jumătate din satis- facție înapoi, mai adaug că banalitățile ce i se pot contabiliza în eternitate sînt cu mult mai puține decît ale acelora cu o reputație literară comparabilă. ■ P.S. Cum spuneam, apar și eu ca personaj în Dinții de lână. Cîtva timp, cu numele semnă- turii de mai sus. Apoi, odată cu apariția mea la Radio Europa Liberă - pe care el o socotește de proastă inspirație -, devin... Geluțu. Tot așa îmi spune de mulți ani și directoarea revistei de față. In jurnalul lui Mircea Zaciu, în care folo- sește pentru a mă numi un pseudonim cu care am corespondat cu Ion Vartic, și anume Tonio Kroger, de la un moment dat devin... Tonino. Matei Călinescu mă „mîngîie" uneori cu... Gelianu, Roger Cîmpeanu îmi spunea Gelișu, la fel și Cosașu. Dacă vreau să iau lucrurile în serios, așa cum le ia Livius Ciocârlie, ar trebui să constat că am o vocație a diminutivului (pe care el ar putea-o invidia). Sau, mai grav, o ieșire ratată din virsta cea mai fragedă... Fascinația eseului / /. /cLaz _______ Preocupările critice și eseistice ale lui Ștefan Borbely se înscriu într-un dublu registru tematic: lite- ratura română, prin cronici literare ale unor cărți mai mult sau mai puțin semni- ficative ale actualității, și li- teratura comparată și uni- versală, prin eseuri și studii temeinice, bine articulate teoretic, cu o deschidere concep- tuală amplă, dar și cu resorturi analitice ri- guroase. într-o semnificativă Laudă a eseu- lui cu care se deschide volumul său Grădina magistrului Thomas (1995), Ștefan Borbely circumscrie datele cele mai importante ale acestei specii literare, ce se dovedește a fi „arta specifică a solitarilor". în chip sur- prinzător, poate, eseistul definește eseul prin opoziția față de critica literară, pre- cizând independența și „individualismul" ca mărci stilistice gnoseologice esențiale ale eseului, față de spiritul ancilar și caracterul „bigot" al analizei de text. Cultivând plă- cerea cvasisenzuală a degustării esteticului, fără să eșueze în frivolitate stilistică, eseul unește „toleranța cu aventura extremă", adoptând o retorică fluctuantă și liberă, ce se pliază perfect pe obiectul investigației, fără să-i epuizeze însă semnificațiile și savo- rile expresive. Eseistul nu e, în viziunea lui Ștefan Borbely, nici critic literar (pentru că e lipsit de „disciplina interioară și capacita- tea de sinteză"), dar nu e nici filosof (dato- rită „luxurianței senzuale și a incapacității de a recurge la abstracții"). Cu toate aces- tea, eseistul autentic e marcat de o impe- cabilă „disciplină intelectuală", de un viu sentiment al „cenzurii interioare" - dimen- siuni ce validează, în fapt, prestația sa de- zinvoltă, lipsa sa de complexe și inhibiții în teritoriul pe care îl ia în stăpânire. Modul de structurare specific acestei specii litera- re e, spre deosebire de opera critică, dez- voltarea „progresivă", acumularea gradată a ipotezelor și temelor asumate, eseul re- flectând astfel „foamea de infinit pe care o încearcă cel care îl practică". Concluzia aces- tei Laude a eseului dezvăluie, indiscutabil, mobilurile estetice și resorturile psiholo- gice ale demersului autorului, punându-ne în fața unui gest de o extremă luciditate și pregnanță gnoseologică: „Să credem în el [în eseu, n.m., I. B. | și să-l cultivăm, nu numai pentru că exprimă un sentiment de viață contemporană, ci și fiindcă ascunde un element dificil de găsit în celelalte ge- nuri ale exegezei literare: sublimul sentiment al jocului și eșecului spiritual". Lectura pe care o practică Ștefan Borbely în Grădina magistrului Thomas e una cu vădite deschi- deri filosofice, eseistul fiind atras, în aceste pagini, de aspectele literare mai puțin frec- ventate de exegeză, care-și păstrează o doză însemnată de nedeterminare sau de mister. Fascinat mai curând de „faliile" ori zonele de umbră ale textului și ale experienței scripturale, eseistul exclude din interpretă- rile sale orice poncif, orice „idee primită", înțelegând demersul creator într-un mod nuanțat. Fie că abordează literatura română -Experiența lui Arghezi, ComplexulluiNes- sus (Liviu Rebreanu), Izvorul Alb, Un caz de compatibilitate limitată: Maitreyi, Corespon- dențe Rilke - Blaga, fie că explorează spațiul literaturii universale - Ritmurile corpului in Grecia antică, Drumul spre Nietzsche, Expe- riența lui Kapka, Laudatio morțiș (Thomas Mann), Grădina magistrului Thomas (Her- mann Hesse) etc., eseistul înțelege să îmbi- ne „fervoarea unui stil critic inspirat" (Gheorghe Periau) cu o incontestabilă rigoare metodologică, ce așază eseurile sale sub semnul unei geometrii suple, în care lipsa de prejudecăți nu devine ea însăși pre- judecată. între rigoare ideatică și suplețe a interpretării se situează și comentariul dedi- cat lui Arghezi, în care eseistul observă pre- zența a două tentații ce îl încearcă pe auto- rul Cuvintelor potrivite-, „ispita de a se substitui divinității absente" și, pe de altă parte, „ispita tăcerii, a renunțării și a întoar- cerii, singura care păstrează intactă esența imaginară a actului poetic". O imagine „bi- frons" a lui Rebreanu are, de asemenea, nu- meroși sorți de adevăr, căci eseistul ni-1 înfățișează pe autorul lui Ion ca „pe un suflet neliniștit, scindat între tulburătoarea chemare a tenebrelor și voluptatea iubirii celeste". Subtile și riguroase, incursiunile în operele lui Kafka, Thomas Mann, Her- mann Hesse surprind, într-un limbaj „eco- nomic" prin precizie, dar și fascinant prin coloratura afectivă, sensuri și dimensiuni mai puțin cunoscute, într-un demers in- terpretativ de amplă respirație ideatică. Visul lupului de stepă (1999) e structu- rat în două mari secțiuni (Teme românești și Teme străine). în secțiunea consacrată co- mentariilor despre literatura română, eseis- tul ne vorbește despre gândirea gnostică și scrierile lui Blaga, despre Cartea Oltului, analizată prin grilă alchimică etc. în partea a doua, mult mai substanțială, regăsim un Eseu despre zaruri (un excurs în istoria aces- tui topos, de la egipteni la Mallarme), pre- cum și texte despre relația dintre Freud și Jung, despre toposul insularizării la Tho- mas Mann, despre Lupul de stepă de H. Hesse, analizat din perspectiva unor sce- narii inițiatice, sau despre forțele germi- natoare Am Elegiile lui Rilke. Ștefan Bor- bely este atras însă și de o problematică a actualității teoretice, prin abordarea unor concepte cu răsfrângeri extrem de moder- ne, de incontestabilă deschidere intelectuală (ideea de Mitteleuropa, ecumenismul, New Age etc.). De la Herakles la Eulenspitgel: Eroicul in literatură (2001) e o carte în care, servindu-se de o bibliografie impresionan- tă, autorul reușește să delimiteze semnifi- cațiile majore ale toposului eroicului, pe baza unei dihotomii, susținută cu argumen- te viabile, între eroic și antieroic. Eroicul stihial e primul palier al arhitecturii eroi- cului, cel de al doilea fiind reprezentat de eroicul solar și civilizator. Autorul subli- niază, în același timp, și caracterul dual al statutului eroului, capacitatea sa de dedu- blare, de autodepășire fecundă. Una dintre prejudecățile pe care eseistul caută să le dezamorseze este aceea a configurației pre- ponderent solare a eroicului, conform unei scheme reductive care trebuie să fie relati- vizată: „Se recunoaște cu ușurință în aceas- tă schemă reductivă - foarte persistentă, de altfel - formula eroului civilizator, care nu epuizează nicidecum registrul, dar, în foar- te multe cazuri, îl înlocuiește. De regulă, atunci când vorbește de «erou», lumea are în vedere tipologia eroului civilizator". Proza fantastică a lui Mircea Eliade: Com- plexul gnostic (2003) reprezintă un demers hermeneutic demn de interes, în care eseis- tul subliniază relația dintre resorturile fan- tasticului eliadesc și cele ale reflexelor miti- ce, cu accentul așezat asupra toposurilor thanatice: „prozele fantastice duc, aproa- pe fără excepție, spre moarte, La țigănci nefiind, nici ea, o excepție, în această pri- vință. E copleșitor cât de înrudite sunt me- canismele fantasticului și cele ale morții din opera lui Eliade". Cercul de grație (2003) e o culegere de cronici literare, expozitive, explicative și interpretative, într-o tonalita- te echilibrată, deloc resentimentară. Atrag atenția comentariile despre Marta Petreu, Livius Ciocârlie sau Dan C. Mihăilescu. Interesante sunt interpretările conceptului de postmodernism, pornindu-se de la cărți- le lui Liviu Petrescu și Mircea Cărtărescu. Criticul constată o anume desincronizare între teorie și practica scriiturii: La noi, prin postmodernism, s-a construit în primul rând, și nu s-a deconstruit, ca în Occident: s-au făurit identități, forme de viață, s-au legitimat licențe de comporta- ment sau de expresie. S-a întâmplat așa, poate, și fiindcă noi am prins postmodernis- mul într-un moment istoric de construcție post-totalitară, și nu într-unul de trans-isto- ricitate dezabuzată, cum l-a prins civilizația occidentală. Monografia consacrată lui Matei Călinescu (2003) pune accentul pe atipicitatea teore- ticianului literaturii, provenită dintr-o „etică a distanței". Demersul lui Ștefan Borbelv pornește de la necesitatea „recon- textualizării" operei lui Matei Călinescu, prin „asimilarea unor grile specifice ideo- logicului, politicului sau mentalităților". Criticul se opune tezei conform căreia ar- tisticul ar fi fost, pentru teoreticianul lite- raturii strămutat peste ocean, o modalitate de expresie reprimată; acesta, artisticul, ar fi, mai degrabă, „o constantă purtată mereu în sine, cu epifanii specifice variabile". în Thomas Mann și alte eseuri (2005), autorul reface relieful preocupărilor sale de comparatistică, printr-o fuziune a frag- mentarității și a spiritului sintetic. Atracția prozei lui Thomas Mann este precizată în mod explicit: Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 21 La Thomas Mann revin ori de cite ori simt nevoia de seninătate, fiindcă el m-a învățat - alături de Nietzsche, Hesse și alți histrioni geniali - să arunc de pe umeri toate pove- rile, să fiu eu însumi, adică: să trăiesc viața la intensitatea ambiguă, responsabilă a lu- dicului. Lectura pe care o întreprinde criticul pro- zei lui Thomas Mann este una aplicată, atentă la nuanțele textului, riguroasă, chiar dacă o anume înclinație spre disparitate își mai face simțită prezența. Cuplurile anti- nomice (burghez-artist), deghizările carna- valești ale demonicului, pactul cu diavolul, conflictul dintre modernitatea raționalistă și premodernitatea irațională, dintre civi- lizație și barbarie sunt surprinse cu acuita- te. Celelalte eseuri au un conținut disparat, vorbindu-ne despre tema morții la Hesse, despre imaginarul nocturn în vechea mito- logie germană sau despre raporturile din- tre creștinismul primitiv, tradiția iudaică și sincretismul mitologiei greco-romane. Volumul O carte pe săptămână (Ed. Ideea Europeană, 2007) nu vrea să pară nici mai mult, dar nici mai puțin decât este. Autorul își asumă, de la bun început, con- diția criticii foiletonistice, care completează fericit vocația sa de comparatist și de ese- ist. Livius Ciocârlie, Matei Călinescu, Virgil Ierunca, Ion Ianoși, Ion Vlad, Paul Cornea, Adrian Marino - sunt câțiva dintre criticii și eseiștii examinați în această carte, din- tr-o perspectivă simpatetică, dar, în același timp, și echidistantă. Elanul constructiv și resortul empatic sunt cele două resurse ale scrisului lui Ștefan Borbely pe care volumul de față le pune în lumină. Spirit aplicat și metodic, autorul își trădează, în paginile sale foiletonistice, și erudiția, o erudiție decomplexată, lipsită de ostentație. Atent la nuanțele textului pe care îl supune dez- baterii, criticul recurge adesea la instru- mentele comparatismului, pentru a realiza racorduri rapide, dar necesare, între opere, epoci literare sau stiluri de creație, într-o manieră degajată, ce nu îngăduie abuzuri- le interpretative sau relaxările conceptuale, între figurile critice pe care le urmărește autorul în cartea sa, cea a lui Livius Ciocâr- lie ocupă un loc privilegiat. Este decon- struit, în paginile acestei cărți, portretul cărturarului, cu fațetele sale multiple, cu proteismul reprezentărilor sale deconcer- tante. Relevant este și „patriotismul indi- rect pe care îl ilustrează Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, prin intermediul pagini- lor lor, în care patosul acuzator se îmbină cu o limpede și fermă conștiință morală. Formulările, sintetice și plastice totodată, ale cronicarului reușesc să contureze, din linii ferme, sugestive, profilul unui autor, tiparul stilistic ce tutelează o anume perso- nalitate artistică, dinamica și rezonanța unei scriituri. Comentariile la cărțile lui Ion Ianoși, comprehensive, fără însă a exclude unele observații critice, lectura atentă a căr- ții lui Ion Vlad Romanul universurilor cre- pusculare, cu numeroasele racorduri de or- din comparatist, ca și celelalte cronici con- sacrate unor figuri de prim rang ale criticii literare românești ne pun în fața unui comentator abil, care știe să-și dozeze re- sursele, să argumenteze când și cum trebuie, într-un discurs critic deloc tern, dimpotrivă, alert și dezinhibat, străbătând cu volupta- te teritorii diverse ale literaturii. Ștefan Borbely se orientează însă și spre figurile de anvergură ale literaturii noi. Cronicile sale consacrate unor autori mai tineri, pre- cum Andrei Bodiu, Ioana Bot, Cristian Cheșuț, Florina Ilis sunt, la rândul lor, caracterizate de precizie a formulărilor și percutanță analitică. Criticul captează sen- sul iradiant al operelor, revelând totodată simțul construcției sau asumarea unei este- tici implicite, acolo unde este cazul. Cartea lui Ștefan Borbely se încheie cu o Addenda ce conține o justificare a necesității contu- rării unei istorii politice a literaturii româ- ne. Rămâne să vedem cum va reuși să con- cretizeze, printr-o abordare proprie, Ștefan Borbely un astfel de proiect. O carte pe săptămână ilustrează din plin acea regie dia- lectică a distanțării și participării ce face parte din demersul cronicarului literar, „ființă marginală“, dar nu mai puțin res- ponsabilă și dedicată vocației sale. Către cititorii revistei Apostrof Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statu- tului, Uniunea Scriitorilor din Ro- mânia nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea abonamentului, prin: 1. mandat poștal, pe adresa: Toroczkay-Lukâcs losif Fundația Culturală Apostrof Cluj-Napoca, cp 1095, OP 1 Cluj, cod poștal 400750. 2. virament bancar, pe adresa: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj. Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio- teci din România, este de: • 12 lei pentru 3 luni, • 24 lei pentru 6 luni, • 48 lei pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere. Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de: • 10 euro sau 13 USD pentru 3 luni, • 20 euro sau 26 USD pentru 6 luni, • 40 euro sau 52 USD pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere par avion. Pentru persoanele juridice, abonamentul este de 500 de lei sau 120 de euro sau 165 USD pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expe- diere par avion. Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Conturi bancare: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) RO73BRDE130SV06534401300 (euro) RO58BRDE130SV06674381300 (USD), deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, swift: brderobu Cuprins • Cafe Apostrof • CU OCHIUL LIBER 2 întoarcerea la roman (I) Mihaela Ursa 8 • Festivitate la Uniunea Scriitorilor Lecțiile critice ale memoriei Constantina Raveca Buleu 17 Succesul ca blestem Gelu lonescu 20 3 Fascinația eseului Iulian Boldea 21 • Puncte de reper • In memoriam Despre un anumit fel de lene Mircea Moț 4 La moartea lui Alain Ion Mușlea 10 • Avangarda rusă • Dosar: Matei Călinescu Montaj sentimental Aleksandr Arhanghelski 5 Despărțirea Ion Vianu 11 (traducere și antologie de Leo Butnaru) In dimineața de Sânziene... Ștefan Borbely 12 • Cronica literară Ore clujene Sanda Cordoș 14 Reîntoarcerea scriitorului, reîntoarcerea Hai să vorbim! Irina Petraș 6 personajului Laura Pavel 16 • Poeme • Proză Mâna. Alta; Aproape scrisoare Adriana Teodorescu 7 apocrifa lui ferapont Ovidiu Pecican 9 Luneta lui Ropa Adrian Buzdugan 18 22 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: • Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă poezie, 2000, 88 p. 5 lei Colecția „Filosofie contemporană" • Gabriel Marcel, A fi și a avea traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei Colecția „Filosofie modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Filosofie extrem-contemporană" • Jurgen Habermas, Joseph Ratzinger, Dialectica secularizării: Despre rațiune și religie, traducere de Delia Marga, prefață de Andrei Marga, 2005, 120 p. 20 lei • Joseph Ratzinger, Europa în criza Culturilor, traducere de Delia Marga, prefață de Andrei Marga, 2008, 92 p. 1 5 lei Colecția „Filosofie medievală" • Sf. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumgarten, 1998, 162 p. 3,50 lei Colecția „Filosofia religiei" • Henry Corbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 21 6 p. 4 lei Colecția „Filosofie românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 1 40 p. 8 lei • D. D. Roșca, Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 138 p. 3,50 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu, 2000, 132 p. 5 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 8,75 lei Colecția „lanus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 15 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2006, 202 p. 1 5 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 10 lei • Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 4 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 1 86 p. 4 lei • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a n-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei • Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. ' 7,50 lei • Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară": Scurtă istorie a Clujului și a monumentelor sale, volum ilustrat cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 188 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei • Marta Petreu, Conversații cu..., voi. 11, 2006, 132 p. 20 lei • Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei • Eugen Pavel, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei • Irina Petraș, Teoria literaturii: Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei • Scriitorul și trupul său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei • Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei • Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 7 lei Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 160 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei • I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei • Ludovica Rebreanu, Adio pînă la a doua Venire: Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Malița, 1998, 288 p. 5 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru): Aforisme, prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 6,30 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 7,50 lei Colecția „Istoria filosofici" • Constantin Râdulescu-Motru, F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 15 lei Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (le puteți comanda la www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul §i Margareta, ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2008,128 p. 19,90 lei 9| APOSTROF REDACȚIA: Marta Petreu (redactor-șef) Lukăcs Jozsef Virgil Leon Ana Salomia Cornea Irina Petraș Tehnoredactare: Fogarasi Edith Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Ana Pop (contabilitate) EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof Revista apare cu sprijinul: □ Fondului Cultural Național □ Consiliului Local și al Primăriei Cluj-Napoca ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22 cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 • Revista apostrof figurează în Lista-catalog a publicațiilor interne, editată de rodipet sa, la poziția 4251. Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. issn 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a Asociației Revistelor, Imprimerii- lor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recu- noscută de Ministerul Culturii și Cultelor. Tiparul: Centrul de Presă Reformat Unica responsabilitate a revis- tei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Respon- sabilitatea pentru conținutul fi- ecărui text aparține, în exclu- sivitate, autorului. Apostrof Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XX, nr. 7 (230), 2009 • 23