
In memoriam Fraga Cusin

  Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor
       București anunță cu profundă tristețe încetarea din viață a
  scriitoarei și traducătoarei Fraga Cusin. Fraga Cusin s-a născut
  la 6 noiembrie 1945 în București. A absolvit ca șefă de pro-
  moție Facultatea de Litere, Secția italiană-engleză, din cadrul
  Universității București. A lucrat ulterior, în cea mai mare parte
  a vieții, ca redactor la Rompres, Secția engleză. Totuși, Fraga
  Cusin s-a dedicat de-a lungul timpului marii ei pasiuni - tradu-
  cerea literaturii -, intrînd de mulți ani în rîndul celor mai apre-
  ciați traducători din România de literatură britanică și ameri-
  cană. Printre cărțile realizate de reputata traducătoare se numără
  titluri precum: O istorie a lui Dumnezeu: iudaism, creștinism,
  islam: 4000 de ani de căutări, de Karen Armstrong; Documentele
  lui Platon de Peter Ackroyd; M-am măritat cu un comunist și
  Complotul împotriva Americii de Philip Roth; Albastru pur și
  Doamna și licornul de Tracy Chevalier; Un gest de iubire de James
  Meek; Totul este iluminat de Jonathan Safran Foer. Ultimul an
  din viață Fraga Cusin l-a dedicat memoriei soțului ei, poetul
  Adi Cusin, plecat dintre noi în aprilie 2008, ea fiind coautoa-
  re, alături de Daniel Corbu, a volumului postum Umbra punți-
  lor - Adi Cusin - cpera poetică, volum care va fi lansat la Iași,
  în luna iunie. Prin dispariția Fragăi Cusin, literatura română
  și lumea literară românească suferă o grea pierdere.

APOSTROF
revistă a uniunii scriitorilor ■

Poesis 20

IN MAI, în plină criză economică - mondială și apostrofică (noi
simțindu-le din plin pe amîndouă) -, ne-am sărbătorit și ne-am
lăsat sărbătoriți cum se cuvine. Cu flori, toasturi, întîlniri festive.
Au participat la lunga noastră sărbătoare de o lună: Irina Petraș,

Sanda Cordoș, Ruxandra Cesereanu, Doina Cetea, Rodica Marian,
Letiția Ilea, Maria Pal, Cornel Țăranii, Horia Bădescu, Mircea
Muthu, Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Vartic, Ion Mureșan, Corin
Braga, George Vulturescu, V Fanache, Mircea Popa, Radu Con-
stantinescu, Balâzs Fure Jozsef, Ștefan Borbely. Oficialitățile nu au
lipsit, primarul municipiului, Sorin Apostu, și stafful de la primă-
rie au fost de față.

POESIS, REVISTA înființată și con-
dusă de George Vulturescu, a
intrat, la fel ca Apostrcf-ul, ca Arca
etc., în al douăzecilea an de existen-
ță. Fenomen insolit pentru Satu
Mare, Poesis-ui a venit pe un teren
gol, căci tradiția locală lipsea cu
desăvîrșire. Datorită ținutei publi-
cistice și datorită festivalurilor anua-
le Poesis, revista s-a impus rapid,
devenind o instituție importantă a
vieții culturale, scriitoricești, din
Satu Mare și din țară. Firește, meri-
tul inițiatorului - al lui George

Vulturescu - a fost hotărîtor. Din fericire pentru revistă, s-au
găsit și finanțatori locali care să-i asigure apariția, Dumitru
Păcuraru fiind cel mai important dintre ei. Numărul sărbă-
toresc al revistei, 218-220, a fost lansat în mai, în cadrul
Zilelor Poesis. Un adevărat festival, cu invitați de marcă, pre-
mii și lansări de carte. Dumitru Țepeneag și Nicolae Breban
au fost vedetele festivalului. în revistă, ca de obicei, texte inte-
resante despre fenomenul poetic românesc și universal: Vasile
Spiridon scrie despre Panorama critică a poeziei românești...
a lui Marin Mincu, Viorel Mureșan comentează poezia lui
Dumitru Chioaru, Radu Cange scrie despre un poet minunat,
plecat dintre noi, Dan David, Gheorghe Glodeanu reconsti-
tuie profilul lui Paul Miron; două interviuri interesante, cu
Horia Gârbea și Octavian Soviany; un atelier critic de tradu-
ceri, pus în pagină de Simion Dănilă, pe seama unui celebru
poem al lui Rilke, apoi multă poezie întregesc numărul.
    îi dorim revistei Poesis, precum și generosului ei redactor-
șef, George Vulturescu, viață lungă și ușoară, adică bani pen-
tru numere multe și frumoase.



            Comunicat


Uniunea Scriitorilor din România anunță că în data de
17 iunie 2009 va avea loc la sediul din București, Calea
Victoriei, nr. 115, ședința Consiliului lărgit, care va lua în dis-
cuție amendarea Statutului Uniunii.



            Acest număr a apărut cu sprijinul
            financiar al Ager Film.



2 • APOSTROF

            In memoriam Alain Păruit



S-A stins din viață, în 9 iunie a.c., la Pa-
ris, după trei săptămîni de spitalizare
și după o lungă suferință, pe care și-a pur-
tat-o cu demnitate, Alain Păruit.
    Născut în 25 februarie 1939, în Franța,
dintr-un tată originar din Brașov și o mamă
originară din Ardennes, Alain Păruit a trăit
în România între 1948 și 1969, după care
a emigrat în Franța, unde a tradus peste
100 de volume de literatură și filosofic
românească.
    Alain Păruit este traducătorul în Franța
al lui Eliade, Cioran, Dumitru Țepeneag,
Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Paul
Goma, Alexandru Vona, Virgil Tănase,
Maria Mailat, Alexandru Papilian, Mircea
Dinescu, Octavian Paler, Mariana Marin,
Magda Cârneci, Virgil Ierunca, Ion Omes-
cu, Mihail Sebastian, Cezar Baltag, Mircea
Cărtărescu, Marta Petreu, Ion Mureșan
ș.a. A tradus poeme de Ana Blandiana,
Vasile Andru, Leonid Dimov, Marin So-
rescu, Daniel Turcea, Bogdan Ghiu, Angela
Marinescu, Ioana Crăciunescu, Ilie Con-
stantin, Virgil Mazilescu, Gabriela Melines-
cu, Gellu Naum și mulți, mulți alții. Ulti-
mele lui traduceri sînt din Cioran, și anume
volumele Transfiguration de la Roumanie și
De la France, precum și texte din Cahier
Cioran, toate trei apărute la editura pari-
ziană L’Herne.
    Literatura română pierde cel mai mare
traducător din română în franceză pe care
l-a avut vreodată.

   Eu l-am cunoscut tîrziu, în 1995, după
ce mai întîi fusese pentru mine, ca pentru
atîția alții, o „voce“ de la Europa Liberă. L-am
cunoscut la o serată literară, la Centrul
Pompidou. Avea voluptatea profesională de
a vorbi o limbă română perfectă, pură, evi-
tînd cu obstinație orice franțuzism, chiar și
atunci cînd corespondentul în română era
greu de dibuit. L-am văzut, atunci și mai
tîrziu, în casa lui și a partenerei lui de viață,
Odile Serre, pe care o cunoscusem deodată
cu el. O casă cu o bibliotecă românească
bogată și cu rafturi întregi de cărți tradu-
se de el. Muncea enorm, lucrînd zilnic ore
în șir la „odilator“ - cum își botezase șăgal-
nic ordinatorul, din recunoștință pentru
Odile Serre, care îl învățase să-l utilizeze -,
traducînd literatura română într-o minu-
nată franceză. Fusese prieten cu Eliade și
cu Christinel, iar cînd am fost odată la ei
cu Ion Vartic, ne-a servit cafeaua pe o mă-
suță cu tăblia delicată de marmură, pe care
i-o făcuse cadou Christinel Eliade. Despre
Cioran, la care ținea foarte tare, ne-a poves-
tit tot atunci povești năstrușnice; de pildă,
ne-a povestit cum l-a însoțit o dată Cioran
pînă la Editura Jose Corti, unde însă n-a
vrut să intre, iritat că se zgîiește lumea la
el, și-a rămas în stradă să-l aștepte. Iar cînd
noi ne scriam în paralel cărțile despre Cio-
ran, ne-a trimis fotografiile lui Cioran și
fotocopii după manuscrise cioraniene ca să
ne ajute. Mie mai ales - pentru că tot ce
știa el despre prietenul său îi contrazicea

ideea că acesta ar fi putut fi vreodată anti-
semit - a avut grijă să îmi trimită toate
însemnările manuscrise ale lui Cioran care
îl puteau disculpa în problema evreiască,
fapt pe care l-am semnalat mereu în notele
cărții. La fel, ne-a povestit cum se împrie-
tenise cu excentricul Alexandru Vona, cînd
îi tradusese Ferestrele..., și care își rescria
cartea de la o zi la alta, anulîndu-i astfel lui,
ca traducător, toată munca și, mai grav,
stricîndu-și propria construcție romanescă;
Vona nu s-a potolit pînă cînd Alain, în-
tr-o zi, a sărit exasperat în picioare, izbind
scaunul de pămînt și strigînd: „Destul!
Ajunge!“
   Era ușor să-l îndrăgești, pentru că avea
farmec, căldură și măsură în toate. L-am
văzut, în toamna anului 2005, luptîndu-se
cu Tristan, fiul său și-al lui Odile, care avea
chef să meargă cu bicicleta, nu să-l aștepte
pe Alain pînă termină de vorbit cu scrii-
torii. Și am vorbit cu el la mijlocul lunii
mai, felicitîndu-1 pentru extraordinar de
frumoasa traducere a lui Cioran.
   Dumnezeu să-l odihnească!
   îmi place să cred că acum, după ce s-a
stins, stă - Dincolo - la taclale cu Cioran și
cu Simonc Bone, cărora le spune ultimele
noutăți literare.

        ■

   10 iunie 2009

H'VR ^uu.

Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 3

  O carte în dezbatere

Nicolae Manolescu





                „la două mîini"





        Gelu lonescu


La PESTE 60 de ani de la pariul lui G. Că-
linescu cu a sa Istorie..., iată că Nicolae
Manolescu lansează un altul, purtînd sub-
titlul: 5 secole de literaturii - o precizare neu-
zitată, creînd chiar confuzii. Călinescu a
avut o posteritate strălucită; nu știu care va
fi cariera Istoriei critice a literaturii române
de Nicolae Manolescu, dar părerea mea
este că el a reușit o „revenire" comparabilă,
prin amploare, valoare și vigoare, cu prima.
Din multe puncte de vedere, fără a uita
varii contestări, unele perfect îndreptățite,
după o primă lectură - ce e drept, nu in-
tegrală -, sînt de părere că Istoria... mano-
lesciană este o carte (place-nu place...)
de referință, un ansamblu impozant și
semnificativ.
   Istoria... călinesciană a avut un destin
mai mult decît fericit, timpurile au „ajutat"
această aproape unanimă admirație. După
o primire destul de rece și de neîncreză-
toare, Istoria... lui Călinescu a intrat într-o
zonă în care s-a bucurat de toate avantaje-
le pe care i le dădeau interdicția oficială și
subversivitatea lecturii; regimul comunisto-
stalinist a aruncat-o într-o „neagră" ilegali-
tate, care însă a „lucrat" pentru faima ope-
rei; odată cu 1964, citarea lui Călinescu a
devenit posibilă, chiar recomandabilă, dar
a ajuns jenant-abuzivă cînd autorul deveni-
se, pentru protocroniști, chiar „divin". Dar
fiecare text important din impozanta carte
a fost întors pe toate părțile: nu cunosc
vreo altă carte românească atît de des invo-
cată de urmași. Inevitabil, după o astfel de
carieră, interesul s-a mai sleit și, din ce în
ce, opiniile Istoriei... călinesciene au cam
căzut într-o plictisită cvasiindiferență. Dar
rolul ei a fost mare, misiunea ei, ca să zic
așa, a fost îndeplinită.
   Nicolae Manolescu și-a conceput Isto-
ria... în descendența (nobilă) a lui Călines-
cu. El nu și-a ascuns niciodată admirația
pentru „maestru", chiar o anume afinitate.
Mai important mi se pare că această des-
cendență nu a devenit epigonică: cred că
nu greșesc afirmînd că N. Manolescu este,
probabil, cea mai pregnantă personalitate
critică de după război. Nu o dată l-am so-
cotit superficial și foarte grăbit în cronicile
sale sau în unele opinii generale despre lite-
ratura română contemporană; i-am admi-
rat aproape fără rezerve cartea sa despre
Sadoveanu sau cele despre roman, eseis-
tica sa fiind nu mai puțin interesantă și
agreabilă de citit, simțindu-se în ea plăce-
rea autorului de a nu avea nicio „obligație"
de „întîmpinare". Aceste aprecieri nu dimi-
nuează, nici nu flatează valoarea cărții de
față. Consecință firească deci, Istoria sa cri-
tica se concepe ca un dialog cu părerile lui
Călinescu, în primul rînd (ale cărui opinii
sînt aprobate, contestate sau corectate), dar
și cu ale multor altor critici. Numărul celor

Nicolae Manolescu


            ISTORIA CRITICĂ
            A LITERATURII
            ROMANE


5 WKale de Incrjinril












-. in NMILk 4Î

citați, invocați și discutați este considerabil
- confrații sînt elegant asociați la situarea
(sau deseori resituarea) în întreg a unei
opere sau a unui autor. Exegeza e concepu-
tă, așadar, într-o amplă diversificare a punc-
telor de vedere. Amplă și pentru că, din
deceniul 7 și pînă ieri, cei mai importanți
scriitori români, din toate epocile sau gene-
rațiile, au la activul lor, ca să zic așa, mul-
tiple și foarte valoroase, competente ana-
lize critice, chiar monografii. De la această
premisă pleacă, deseori, și Nicolae Mano-
lescu. Scrisul său are (și aici, ca și în cărțile
sale anterioare) claritate, inteligență și ex-
presivitate; se mai aude uneori și o „me-
lodie" care amintește de maestru. Sînt
mulți critici la noi care scriu clar, judicios
și expresiv; e, ca să zic așa, valoarea incom-
parabilă a „prozei criticii" de care a vorbit
Negoițescu de cîteva ori, dacă îmi amin-
tesc bine. Observație care acoperă foarte
bine și... proza lui Manolescu.
    De aici poate începe și discuția despre
faptul că Istoria... lui Manolescu este (și
cum anume este) o operă semnificativă
pentru situarea ei în contextul literaturii
române, ajunsă în mileniul 3. Drumul tre-
ce, din nou, prin Călinescu. Specia isto-
riilor generale ale unei literaturi, opere
comise de un singur autor (modelele lui
Călinescu), era, încă de pe atunci (deceniul
al 4-lea, cînd a fost redactată), abandona-
tă, învechită (ceea ce Manolescu știa bine
și a asumat explicit riscurile). G. Călinescu
a scris atunci o sinteză („inceefaabilă! I!“)
care era „presimțită", ca să zic așa, de con-
temporani și a jucat un rol esențial; anali-
za... de la origini și pînă in prezent (suntem
un popor „străvechi", nu?) „inventa" o con-
tinuitate și o valoare intenționat concepu-
tă ca să fie comparabilă, compatibilă cu lite-

raturile celebre și mult frecventate ale lumii.
Sinteza era încă posibilă, mai ales la modul
„romanțat", cum a conceput-o autorul ei;
poate era și o încercare de a ne scoate, prin
șocante comparații avantajoase, dintr-un
provincialism și epigonism, măcar și nu-
mai pentru că aveam parte de un „demi-
urg" ca el. Cred că eșuată, deși nu mai
puțin semnificativă pentru epocă, pentru
„ieșirea în lume", pe atunci doar o veleita-
te (și numai a unora!), „ieșire" mult aștep-
tată și azi. Nicolae Manolescu revizuiește
considerabil tot stratul veleitar, reașază la
un loc mai potrivit multe valori interbe-
lice pe care Călinescu le cam neglijase (ce
să mai vorbim de criticii contemporani
lui!...), merge mult mai departe, cu acea
luciditate care nu mai hrănește orgoliile
aberante din manualele școlare; pot spune
chiar că aici se află cea mai mare deosebi-
re față de clișeele pecetluite de înaintaș.
   Premisele Istoriei... lui Manolescu nu
erau deloc faste: în aceste șapte decenii,
numărul scriitorilor s-a multiplicat cu zece,
cel puțin, al cărților cu sute de ori. Sem-
nificativ nu este numai „curajul" de a în-
treprinde un asemenea tip de sinteză, ci
faptul că ea este încă plauzibilă; că mai este
verosimil faptul ca un critic, chiar foarte
dotat și sagace, să adune valorile cele mai
importante ale celor două secole de litera-
tură (căci cinci rezultă dintr-o numărătoa-
re pentru copertă) intr-un conglomerat co-
erent, expresiv, care impune, indiscutabil,
și situează. O istorie deci (afirmație insis-
tent repetată), și nu un cuprinzător eseu,
care ar fi fost mult mai puțin angajant din
punct de vedere istoric și mai liber față de
ambițiile unei totale cuprinderi, repetat ex-
primate. Fapt, cum spuneam, semnificativ,
dar și în sensul că Manolescu ignoră epi-
gonismul, retardarea, provincialismul, în
chipul cel mai natural și „senin", ca și cum
aceste probleme nici nu ar exista, prelun-
gind astfel „veleitarismul" călinescian (care
era în plus, cum se știe, total opac la mo-
dernitate; Manolescu, dimpotrivă). Vrînd-
nevrînd, mapamondul literar s-a transfor-
mat imens în ultimii 60 de ani, s-a lărgit cu
noi și mari literaturi, Europa de Est are o
cu totul altă greutate valorică și notorieta-
te în lume decît acum o jumătate de secol:
cred că, acum, întrebările fundamentale,
problemele menționate mai sus nu ar mai
trebui eludate, contextul nu cred că mai
poate fi ignorat. în acest sens, Istoria... lui
Manolescu e cu un pas în urma „iluziilor"
lui Negriei.
   Totuși: în numeroase și interesante pa-
gini, capitole este, de pildă, demonstrat cu
o claritate admirabilă că sîntem în „pose-
sia" cîtorva mari poeți pe care ghinionul
limbii nu i-a așezat acolo unde le era locul.
Cred că opinia aceasta e unanimă; o com-

4 • APOSTROF

plicație (scandal!, scandal!) apare atunci
cînd lipsește de pe lista lor Nichita Stănescu
(personal, rezervele mele coincid cu cele
formulate de autor). Mai mult, Manolescu
l-a apreciat (enormitate!) pe Mircea Cărtă-
rescu drept fiind „unul din rarii mari scrii-
tori din ultimele decenii ale secolului XX
și primele ale secolului xxi“. Apreciere pe
care o împărtășesc, pe care am și formu-
lat-o - ceva mai rezervat, însă - după apa-
riția Levantului și a primului volum de
nuvele. Din fericire, în ultimii ani, diverse
romane românești traduse au început să
umple spațiile goale în care ne pierdusem.
Astfel incit „marginalitatea“ rămîne o fata-
litate atîta timp cît nu e dovedit, cu probe
semnificative, contrarul, literatura noastră
puțind reduce judecata de valoare doar la
una... geografică. Din păcate, nivelul ex-
cepțional (de care sîntem conștienți) al
cîtorva poeți contemporani nu poate ajun-
ge notoriu: nici limba, nici din ce în ce mai
redusul interes pentru poezie în cultura
lumii nu ne ajută.
   Capitolele despre literatura posbelică,
cea din anii comunismului, au multe „resi-
tuări“ interesante - cele mai multe mi se
par juste, ca și acelea în care destule „so-
cluri“ sînt clătinate. Există și revizuiri în-
dreptățite (și foarte oportune, cred) ale
valorii unor prozatori, poeți sau critici
subapreciați de „canon“ (ce dracu’ ne-am
făcut noi fără acest „cuvînt-tun“, decenii
de-a rîndul, cuvînt care astăzi întrece în
frecventare „scriitura“ de acum 30-40 de
ani?). Cum vedeți, mă abțin de a da exem-
ple, ca să nu ajung la omisiuni... Așadar,
literatura, așa cum a fost ea, plină de com-
promisuri, dintre anii ’47 și ’89 are parte,
pe suprafețe întinse, de o mai dreaptă ju-
decare. Și aici, ca și în alte momente, lip-
sesc sau sînt expediate necesarele capitole
introductive, de pildă cel despre teribila
perioadă a realismului socialist.
   Chiar dacă unele articole sînt rezultatul
compilării unor cronici mai vechi, autorul
avea tot dreptul să-și considere opiniile ca
definitive și să se dispenseze de revizuiri. E
riscul lui, cum s-a văzut, foarte amendat.
Selecția autorilor și operelor, criteriile ei,
numărătoarea de pagini sau de rînduri
acordate unuia sau altuia dintre scriitori nu
mi se par a fi altceva decît sunt, adică cea
mai „normală“ opțiune a autorului; un alt
critic-istoric temerar (scriind deci, cum
spune Nicolae Manolescu, „la două mîini“)
ar fi procedat la fel, fiecare avînd dreptul la
selecția și ierarhia inevitabil discutabile.
Obiecția care mi se pare mai importantă
este aceea că valorizarea sau devalorizarea
scrierilor unor autori nu are parte de un
tratament temporal egal: interesul pentru
unii ajunge pînă la zi (2007), altora li se

scurtează viața la '89. Sau: noilor cărți ale
unui autor le sînt acordate doar cîteva fra-
ze în plus, ca pentru o carte de imobil. Este
vizibilă această „expediere¹¹ în destule ca-
zuri la contemporani. Apoi, confrații cri-
tici (cei selectați) sînt priviți cu o bine
cunoscută acreală (vizibilă încă din anii cro-
nicilor); în fine, ultimele capitole sînt chiar
jenante - cîte exemple s-ar putea da! -,
graba aceasta nu face bine nici Istoriei...
(ce devine, avansînd în lectură, din ce în ce
mai puțin istorie), nici prestigiului pe care
și l-a cîștigat, pe bună dreptate, Nicolae
Manolescu, prestigiu păstrat chiar și după
ce a părăsit cîmpia literaturii, mutîndu-se
în alte numeroase spații publice.
   Sînt multe pagini inteligente, pene-
trante, ca să zic așa „definitive^ (deocam-
dată, pentru cîteva bune decenii), rod al
memoriei, al frumuseții formulării, al unei
vocații critice rare. îi plac cu deosebire
„formulările definitive“ chiar și la toți cri-
ticii citați (o altă „romanțare“); noua se-
lecție operată asupra perioadelor clasice e
îndreptățită - cred - și nu numai în linii
mari. Pentru că am ajuns aici, e de remar-
cat că unele precizări făcute de N. Mano-
lescu despre conceperea acestei cărți au stîr-
nit un previzibil scandal. Cînd scrie că
istoria sa este „contradictorie, în măsura în
care nu exprimă un autor abstract, imper-
sonal, ci pe mine, cel de acum și de aici,
cu lecturile, competența, temperamentul,
gustul și capriciile mele“ (p. 17), el defi-
nește și modul cum ar trebui ea citită. Nu
toți cititorii îl urmează și nu întotdeauna.
Ar fi fost chiar plicticos, cum și autorul o
spune. Revenind: „capriciile^ pot însem-
na și resentimentele autorului, destul de
vizibile și cele față de autori dispăruți, și
cele față de viețuitori: ele pot produce in-
dignări sau numai zîmbete. Mai departe:
„Recitind sumarul Istoriei critice, trebuie să
admit că selecția constă mai puțin în ce
afirmă decît în ceea ce neagă: e mai bine
definită de absențe decît de prezențe^ (p.
1494). Această frază - chiar clacă spune un
adevăr (măcar parțial) despre carte - e mai
mult decît compromițătoare. O istorie nu
poate fi văzută, tratată, gustată ca o felie de
șvaițer.
   Aș zice, așadar, că Istoria... lui Nicolae
Manolescu, rod al unei cariere de o mare
însemnătate și valoare (ce poate fi admira-
tă și aici), iese dintr-o viziune prea satisfă-
cută de sine, „închisă“ față de orizonturile
lumii literare de azi și de criteriile ei. Dar,
ori de cîte obiecții, indignări, imputări,
negări a avut (și va mai avea) parte, car-
tea lui Nicolae Manolescu închide între
coperțile ei multe, multe pagini venite din
cea mai bună tradiție a criticii noastre.

Avangarda rusă



            (Flori
            din grădinile altora)
            Andrei Globa



              (1888-1964)




Ah, noaptea de răzlețite
Lungă-i cât coada fazanului,
Ca șapte drumuri ce duc spre leddo.

* * *

Prietene, curând sosește toamna,
Orice aromă o va spulbera aiurea.
Cât mai repede florile mi le rupe!

* * *

In fiecare zi-n grădina mea
Vii și vii, cât ține liliacul, -
Dar nu e veșnică tandra lui culoare!

* * *


O Fuji Yarna,
Coroană din nuferi din lună
Ți-i creasta-nzăpezită.

* * *


Din obișnuință
Dragostea - dragoste o numim.
N-ar fi acesta oare și numele morții?
* * *
Respirul meu - e Calea-Laptelui
în care cu sunt stea, iar tu -
Peste inimă îmi ești cerul boltit.

(1922)

Traducere și antologie de



            Premieră Andrei Șerban


LA PRESTIGIOSUL Kennedy Center din Washington, în 16 mai a.c.,
a avut loc premiera oficială a operei Turandot de Puccini, în regia
lui Andrei Șerban. Spectacolul, la care era așteptat președintele Barack
Obama, s-a bucurat numai de prezența primei doamne a Statelor Unite,
Michelle Obama. Spectacolul beneficiază de interpretarea sopranei
Maria Guleghina și conducerea muzicală a lui Keri-Lynn Wilson și este
un remake al celebrei puneri în scenă de la Covent Garden din 1984.
Este cea mai longevivă montare din cariera de regizor de operă a lui
Șerban, ea jucîndu-se încontinuu de 25 de ani. Lui Placido Domingo,
care a interpretat rolul prințului Calat și celebra arie Nessun Dorina la
premiera londoneză, îi revine onoarea de a dirija ultima reprezenta-
ție de la Washington, programată în 4 iunie. Deși sala de operă de
la Kennedy Center are o capacitate de 2000 de locuri, scria celor opt
spectacole cu Turandot este deja sold oui.     ■

Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 5





            Legea tare
            a numerelor mici




Filip Florian (n. 1968)
a fost în martie la Cluj.
Și-a lansat cel mai nou ro-
man, Zilele regelui, la Li-
brăria Gaudeamus și s-a în-
tâlnit cu studenții de la
Litere. Vorbind despre car-
te (alături de Sanda Cor-
doș, Mihaela Ursa și Ovi-

diu Pecican), m-am întrebat de unde se
ivește și cum e construit farmecul pe care
i-1 recunoaște toată lumea, inclusiv cei care
au avut destule lucruri de cârtit. S-au gră-
bit să o deguste vrăjiți, i-au remarcat cuce-
riți savorile, aromele, moliciunile. Cartea a
fost chiar numită „bomboană", în sensul
bun, firește. O explicație ar fi aceea că exis-
tă o așteptare lungă și largă pentru lucruri
mai puțin aspre, mai puțin colțuroase, mai
puțin problematice decât realitatea și ficțiu-
nea ei din ultima vreme. O alta stă, nu-i
nicio îndoială, în paleta rafinată a proza-
torului, căruia îi sunt la îndemână cele mai
bogate mătăsuri lexicale, înșirările de lu-
cruri rare ca scoase dintr-un sipet cu co-
mori, frazarea învăluitoare, hipnotizantă, pe
care cititorul o urmează bătând cadența și
lingându-se pe buze. în fine, ar mai putea
fi vorba de alegerea temelor. în splendida
Băiuțeii, încântătoarea carte a fraților (nă-
pădită de bucuria Ac a fi, cum ar spune
Nicolae Velea), și în Zilele regelui sunt alese
locuri în mod tradițional „fericite", fiind-
că gospodărite de memorie și de amintire,
ambele selective și liber-creatoare, de obi-
cei în tonuri blânde și cu surdina funcțio-
nând melodic. Copilăria cu lucrurile sale
mărunte și totale (consimt la încântarea lui
Radu Cosașu față în față cu nesocotirea așa-
ziselor lucruri importante pentru a desfă-
șura generos, liber, imaginant „valul de
amănunte" miraculoase despre care mărtu-
risește prozatorul însuși într-un interviu)
e o lume suficientă sieși pe care memoria o
locuiește din nou ficționând nepedepsit.
Reversibilitatea timpului astfel obținută nu
poate fi decât încântătoare dacă cei care
recompun întâmplările vârstelor fragede
(ale matrioștilor pitite în omul adult) au
acces la cuvânt și știu ce înseamnă bucuria.
Aș spune că până și groapa din Degete mici
este un loc privilegiat, cu „cazier" livresc și
mitic, încăpătoare de ficțiuni de toate soiu-
rile, formele fiind mai interesante decât
conținuturile pe care își ancorează vege-
tația. Tot astfel, de la un punct încolo, tre-
cutul „istoric" este el însuși „copilărie". în
Zilele regelui, e vorba, într-un fel, despre
copilăria statului român. Pe câteva date cât
de cât clare și necontroversate (documen-

tele sunt infinit interpretabile, de aceea se
vor reține doar chenarele care să sugereze
autenticitatea), se pot țese detalii oricât de
mincinoase din punctul strict de vedere al
realității, dar perfect valabile, fiindcă țin
de un omenesc mai adânc și mai puțin
schimbător. Povestea mare a primilor ani
de domnie a lui Carol I rămâne valabilă ca
fundal. Tot așa cele câteva inserții privind
viața politică ori starea vremurilor de acum
un veac și jumătate. Dar ele sunt simple
semne memorative, simpli relansatori ai po-
veștii. Pe canavaua lor se pictează cu cele
mai fine și mai decadente, prin prețul pe
detaliu, pensule lumea mică și lucrurile ei
mărunte și fundamentale. „Profunzimile
ficționale ale memoriei" (Simona Sora)
sunt puse la lucru de un maestru. Există, nu
resping cu totul posibilitatea, pericolul de
a uita degrabă cartea, căci peripețiile și
enunțurile grave sunt puține, dar nu e deloc
puțin lucru plăcerea pe care ți-o procuri
citind - culmea! - o carte fără dialoguri,
doldora de descrieri, sau bucuria de a te fi
întâlnit cu bucuria (veritabil semn distinc-
tiv al atitudinii sale) autorului: „Pentru mi-
ne, să scrii înseamnă să te topești cu totul
și cu totul în lumea aia, nu să te joci, așa,
pentru că știi să așezi cuvintele frumos pe
hârtie".
    Bucuresciul de mijloc de veac 19 îl știam
deja din romanul lui Camil Petrescu Un om
intre oameni. s-au umplut demult boti-
nele de glod, m-au împroșcat caleștile go-
nind pe Podul Mogoșoaiei, am stat la soare
picotind prin mahalale, am gustat bragă
rece și am auzit strigătele stranii ale negus-
torilor ambulanți. Documentația, impre-
sionantă, slujea acolo la recompunerea de-
corului pentru întâmplări ale epocii. La
Filip Florian, decorul e personaj principal.
Cu o lupă măritoare - privirea interme-
diată de o bogată imaginație a detaliului -
prozatorul se desfată molipsitor. Nimic rău
în asta. Dimpotrivă.
    Mi-a venit în minte proza lui Tudor
Dumitru Savu, „negustorul de povești".
Aceeași privire mijită, aceiași ochi între-
deschiși, cât să vezi ceea ce memoria în-
trupează sumar și să țeși liber trupuri cu
carne și cu toate simțurile în alertă pentru
scheletul istoric. O mare prospețime și o
extremă acuitate vizuală, senzorială, si-
multană cu eliberarea de constrângeri ori
prea rebele „libertăți", cu altoirea decisă pe
o solidă „tradiționalitate". Ficționarul lui
Florian poate exclama alături de cel al lui
T. D. Savu: „Văd! Vid tot. Tot".
    Nu se întâmplă cu totul diferit în Dege-
te mici. Deși „miezul necunoscut" rămâne
intact, toate întâmplările extraordinare
acceptă traduceri în cea mai stringentă
actualitate. Povestirea este prevestitoare ca
la Sorin Titel, magicul, senzaționalul re-
compun arome din Agopian, un ton ori
altul amintesc de sud-americani. Aura vag-
fantastică se brodează pe detalii de un rea-

lism uneori atroce, rezultatul fiind un text
poematic, lucrat după regulile canonului
muzical, cu singurătăți prinse în plasa legi-
lor eterne ale comunității, cu comunități
care își pierd și-și regăsesc unitatea prin
respingerea/asumarea tuturor ciudățeniilor
indivizilor alcătuitori. Adevărul cu majus-
culă nu există, nu poate fi știut niciodată în
toate detaliile sale, lucrul cel mai important
și singurul la îndemâna omului fiind efor-
tul repetat de a împrumuta sens existenței
prin intermediul complicatului, savurosu-
lui ceremonial al povestirii fluente, armo-
nice, ambigue. Se întreține suspansul, căci
el intră în definiția însăși a relației omului
cu propria înaintare destinală. Dacă miste-
rul nu poate fi dezlegat, el poate fi, în
schimb, adâncit.
    Ca în Personajele de rezervă ale lui Ion
Cristoiu sau în prozele lui Nicolae Velea,
cel din Paznic la armonii, dar cu rădăcini în
întâlnirea din pământuri a lui Marin Preda
sau, și mai adânc, în nuvelele și povestirile
lui Caragiale, se poate vorbi de o manieră
cinematografică de a face proză. Autorul e
spectator și regizor al propriilor desfășurări
de detalii, sensibil într-un grad exacerbat la
cantitatea de imagine semnificantă și sem-
nificativă pe care gestul diurn o poate încă-
pea. Oprirea în loc spre a se autocontem-
pla în cele mai banale secvențe ale actului
de a fi este sinonimă cu literatura, cu gene-
za. Este, la altă scară și cu alte urmări și
adâncimi, bucuria de a crea prin experien-
țe proprii a personajelor camilpetresciene.
Totul este, astfel, creație,geneză. Existența
și deci literatura nu sunt altceva decât o
permanentă, infinită, încântătoare traduce-
re în cuvinte - modalitate exclusivă, orgo-
lios umană de exercitare a puterii. Mi-a
venit în minte, ici-colo, la o frază mai bogat
metabolică (vorba lui Cosmin Ciotloș),
Saramago, dar și Tracy Chevalier. Cu mira-
rea că Filip Florian e bucureștean, îl pot ală-
tura pe segmente Florinei Ilis și lui Horia
Ursu. De acord cu Filip Florian:

    Cred că inevitabil, în orice scriitor, lecturile
    se așază undeva fără ca el să-și dea seama
    [...] Pur și simplu, e o memorie care trăiește
    singură, un fel de animăluț care se hrănește
    singur cu ce-i place lui din lecturile alea.
    Undeva, inconștient, în timp, lucrurile astea,
    chiar dacă nu se văd, există în scrisul orică-
    rui scriitor.

De adăugat doar că toate aceste atingeri pe
care le descoperă cititorul țin în primul rând
de „animăluțul" lui, originalitatea floriane-
scă fiind neștirbită.
    îmi place povestea amănunțită și un pic
retro a dentistului Joseph Strauss, cu atmo-
sfera ardelenească, „imperială" pe care o
introduce prezența lui în peisajul bucureș-
tean; mai puțin wagnerianul motan Sieg-
fried. Nu-mi plac din cale afară pisicile, dar
pot găsi explicații detașate pentru cariera
lor livrescă. îmi place, mai ales, că Zilele
regelui încep la ieșirea din carte.
    în matematică există o „lege slabă a nu-
merelor mari". Am răsturnat enunțul în
titlul cronicii pentru a se potrivi științei
prozatorului de a infinitiplica „valul de
amănunte". Adevărat, „orice lucru se poate
vedea din sute de perspective". în asta stă
și savoarea cărții, dar și libertatea pe care o
procură cititorului de a-și recompune sin-
gur povestea paralelă.


6 • APOSTROF

            Constructe victimare



Manierismul zăpă-
cit e dominanta sti-
listică majoră a coregrafi-
ei existențiale pe care o
practică Livius Ciocârlie
în noul volum al însem-
nărilor sale zilnice {Cu
dinții de lână: Jurnal
1978-1983, București: Ed.
Humanitas, 2008). Poți
număra pe degetele mai

multor mâini de câte ori pleacă autorul la
facultate, pentru a ține un curs, greșind ora.
în sarcinile familiale cotidiene care i se dau
se dovedește a fi, în general, un dezastru,
având nevoie de teleghidaj și de o mână fer-
mă, care să îl controleze. în contratimp alert
cu viața, are „mari resurse de anonimat“ -
evident nevalorificate. Dotat cu o reală
vocație pentru inerție, ar lenevi la nesfârșit -
dacă i s-ar da voie. Voluptuos oblomovian,
e sculat energic la cinci dimineața, pentru a
bea o cafea și pentru a pleca la magazinul
din colț, după lapte. De multe ori e la piață:
„mere, hrean, varză, pătrunjel, cartofi“ și o
gâscă mare, condamnată la extincție: „mă uit
la ea și văd asprimea vieții, cum trebuie să fie
în gulaguri și cum mulți trăiesc" - compa-
rație, oricum, exagerată, în ciuda rebegelii și
a frigului de afară. La Orizont e „suplimat"
fără mustrări de cuget din partea redacției;
nici la edituri cărțile nu îi stau mai bine, fiind
mutate dintr-un plan anual într-altul, la
prima zvâcnire de creion. Tată exemplar, cu
vocație pentru viața de familie, asistă nepu-
tincios la fronda adolescentină a fetelor sale
și se face că nu o înțelege: „Corina, în cinci
luni de schimbare, parcă n-ar mai fi ea. La
școală n-o mai interesează nimic, învață în
dușmănie, orice i se pare prea mult, îi stă
gândul la modă, muzică ușoară, plimbare,
dans". în realitate, fetele sunt excepționale,
așa cum au și confirmat, de altfel, literar:
Corina intră prima pe listă în facultate,
Alexandra - mai vulnerabilă, dar cu genero-
zități sororale impresionante - e premiantă
la liceu. Concluzia volumului e însă demo-
ralizantă: „Tot ce pot pentru binele culturii
românești este să mă scol la cinci. Să mă
scoale T, vreau să zic. Ce le-aș mai dormi!".
    Construct sau inocență? Aceasta pare să
fie principala întrebare în privința receptă-
rii jurnalului scris de către Livius Ciocârlie,
care este, și acum, atât de bine caligrafiat,
încât plăcerea lecturii învinge orice suspi-
ciune de mistificare inofensivă: ai lăsa orice
carte din mână pentru a-1 citi, deși atmo-
sfera e aceeași dintotdeauna, senină, margi-
nală și bonomă, analiza privind sistemul nu
coboară la profunzimea altor jurnale publi-
cate la noi în anii din urmă și nici notațiile
strict intelectuale pe care le conține nu au
încărcătura ideatică a altor volume similare
din aceeași perioadă, menținându-se în peri-
metrul unui modernism vătuit, retractil și
ezitant, atras de moliciunea inerțială a vieții,
și nu de imperativul constructiv al acesteia.
    Cu toate acestea, oscilația dilematică din-
tre construct și inocență rămâne nerezolvată:
în segmentul de timp pe care îl acoperă jur-
nalul de acum (1978-1983), Livius Ciocârlie
culege gloria volumului său de debut, apă-
rut cu patru ani mai devreme {Realism și
devenire poetică in literatura franceza), distins
cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor,
publică alte trei cărți de exegeză critică
{Ntgru pe alb, Mari corespondențe, Eseuri

critice) și definitivează pentru tipar Un
Buigtheaterprovincial, care va vedea lumina
tiparului cu un an mai târziu, în 1984, con-
sfințindu-se astfel și „despărțirea de critică"
a autorului, despre care se face, de altfel,
referire repetată în jurnal. Peste această efer-
vescență editorială vine consacrarea din viața
literară, reală și prestigioasă: ea reprezintă
o certitudine, la fel de vie și astăzi cum a fost
atunci, nu a cunoscut sincope, fiind consen-
suală, pe deplin împărtășită.
    Cu dinții de lână nu transmite decât
foarte puțin din atmosfera pozitivă a aces-
tei efervescențe literare consacrante; aluzii-
le la cărțile în lucru sau la ecoul lor elo-
gios printre confrați sunt puține, scrise de
multe ori en passant, ca și cum n-ar fi im-
portante. Mobilitatea literară onorantă -
numeroase drumuri la București, conduce-
rea unui cenaclu literar la Timișoara, pre-
zența în diferite jurii, admirația confrați-
lor - sedimentează un prestigiu social
stabil, aflat în continuă creștere, dar ele sunt
în mod voit descalificate, măturate discret
sub preș, prezentate ca fiind neeesențiale.
Ținând cont de această regie literară mola-
tecă, prelungită voluptuos în abulic și în
indiferență de sine, aș spune, colaționând
și cu celelalte fragmente de jurnal încre-
dințate până acum tiparului, că ne aflăm în
fața unei bonome autoînscenări victimare,
bazată pe o extrapolare de sine ironică,
foarte orgolios construită. Altfel nu s-ar
explica grija, foarte meticuloasă, a autoru-
lui de a consemna toate nonevenimentele
care îi marchează viața, de a face din coti-
dianul propriu un scenariu aleatoriu, ofen-
siv și tracasant, de valori slabe, pasive, cu
mult înainte ca postmodernismul să fi
canonizat această atitudine sau ca Vattimo
să-i fi precizat categoriile.
    Mecanismul proiecției se bazează pe de-
dublare, fiindcă nu trebuie confundat Livius
Ciocârlie cu autorul care scrie de:pre Livius
Ciocârlie: primul e un tenisman orgolios,
care își umple vitrina cu medalii și trofee,
schior activ, universitar adulat și critic inci-
siv, preschimbat, ulterior, într-un prozator
remarcabil, unul dintre cei mai buni de care
dispune în momentul de față literatura ro-
mână. Celălalt, autorul jurnalului, e un per-
spectivist minimalist, pentru care viața și li-
teratura sunt orice altceva decât sistem și
organizare: țesătură laxă de linii și planuri
care se intersectează hazardat, ansamblu
volatil de valori moi, inconsistente, care nu
se cristalizează, derapaje și contratimpuri
vidate de un sens ordonator, pe care logica
nu are cum să le strângă mănunchi, lăsân-
du-le în voia unor fulguranțe din care
triumfătoare nu iese decât impresia. Livius
Ciocârlie, realul, e victima tandră, perspec-
tivică a acestui autor relativizau t: actantul
său ludic predilect, ființa plăpândă pe care
acesta o mângâie, zăpăcitul sublim ale cărui
gesturi le corectează. Decizia de a părăsi cri-
tica literară în beneficiul beletristicii - discu-
tată în repetate rânduri în corpul jurnalu-
lui de față - face, și ea, parte din registrul
acestei foarte incitante translații dinspre om
spre autor: cu cât anii se scurg mai repejor,
cu atât devine Livius Ciocârlie o existență
mai literaturizată, mai ficționalizată de pro-
pria sa efervescență estetizantă. Unii doar
scriu despre estetic, pe când alții îl chiar
trăiesc, transformându-1 în substanță de
viață: aceasta pare să fie „cheia" aventurii
intelectuale a lui Livius Ciocârlie, echiva-
lentă cu singura „justificare" existențială
pe care i se îngăduie să o invoce.
    Există și un alt aspect în volum, care con-
firmă inocenta schizofrenie constructivă a

întregului: paginile, multe și foarte exacte,
despre cotidian și familie, despre metehne-
le literare și umane ale Timișoarei, despre
confrații din București. în acord cu progra-
mul existențial al autorului, judecata etică
din perimetrul acestor perspective este re-
lativizată, în favoarea percepțiilor cu carac-
ter estetic. Sub acest aspect, viața e, pentru
Livius Ciocârlie, un spectacol generos, fie că
se află pe terenurile de tenis, în catedră ală-
turi de colegi aferați sau vanitoși, cu priete-
nul Feri la munte sau cu familia în diferite
escapade și excursii. Autorul absoarbe, bo-
nom, detalii umane și sociale relevante,
„țopăie încântat" atunci când i se întâmplă
să scrie pagini remarcabile (și o face des...),
trăiește cotidianul ca justificare a existenței
digresive pe care o caută la tot pasul, vie-
țuiește tracasat, într-o mobilitate perpetuă,
gata să răspundă la orice stimul care îl soli-
cită. Ca formulă umană, aceasta e „ciudățe-
nia" - văzută și în volumele anterioare -,
pe care cel de față nu face decât să o confir-
me: te-ai aștepta ca un om de talia lui Cio-
cârlie să fie stăpân pe timpul și pe spațiul
său, controlându-le riguros, în beneficiul
cărților pe care le citește și al temelor despre
care scrie. E de presupus că, în ariergarda
însemnărilor de față, o și face, pe când, la
suprafață și în avanposturi, nu vezi decât linii
frânte, dezordonate, proprii unei victime a
cotidianului incontrolabil, haotic: perso-
najul are tot timpul comisioane de făcut,
literatura, căreia i s-a dedicat, e departe de a
fi preocuparea majoră a vieții sale, de la
cursuri pleacă la „Mobila" și de acolo la
piață, se pune în fața mașinii de scris și-n
clipa următoare este în goană spre facultate,
pentru a face de serviciu sau pentru a răs-
punde câte unei chemări intempestive. Nică-
ieri o exasperare, un năduf spus la mânie, un
refuz; câteva stratageme, foarte vagi, de esca-
motare, dar făcute fără vlagă, catifelat, sugru-
mare cu mănuși a servitutii „omului ocupat"
de care sistemul s-a folosit ca de un mecanism
disciplinar, prin care se asigură controlul.
    Coregrafia e surprinzătoare, fiind în rea-
litate, cu siguranță, mult mai radicală decât
așa cum este prezentată ea în jurnal - un
argument în plus pentru a sugera că Livius
Ciocârlie dejoacă psihologia în favoarea
esteticului în jurnalele sale, fiindcă esteti-
cul îi asigură singura stratagemă de supra-
viețuire de care are nevoie. în rest, cei cinci
ani prezentați în jurnal sunt, așa cum știm
cei care i-am trăit, atroce: foamete și cozi
interminabile, lipsuri alimentare, boli și
morți tragice, exasperare, voință difuză de
protest, renunțare din frică, resemnare. în
fundalul textului: Timișoara literară fru-
moasă de astăzi, aflată atunci la începuturi
de drum: Daniel Vighi, loan T. Morar și
Marcel Tolcea studenți, Adriana Babeți
în faza traducerilor din Barthes, Mihăieș
pe vremea primelor sale pagini, Eugen
Todoran iritat și tunător, „Moș Poveste"
concesiv și strategic-adaptativ, Cornel Un-
gureanu prodigios și eficient, alții în faza lor
de apogeu sau de alexandrinism inocent,
prematur - fiecare după caz. Puțin mai spre
margine: un Livius Ciocârlie din ce în ce
mai respectat, din ce în ce mai vizibil: exas-
perat că i se întâmplă numai lucruri bune,
sfielnic cu propria sa glorie, proiecție umilă
a propriului său prestigiu, doritor de anoni-
mat, de evenimente neînsemnate, de o insig-
nifianță care i se refuză. Constructor, în
singurătatea jurnalului de acasă, al insig-
nifianței pe care nu o mai are, spre care
aspiră, pe care o cultivă cu tandrețe, „sin-
gurul fel de iubire pe care și-l dorește".

Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 7

cu Ochiul
LIBER

IN CARIERA criticului și is-
toricului literar care este
Ion Pop, Echinox: Vocile poe-
ziei (Cluj-Napoca: Ed. Tri-
buna, 2008, 370 p.) nu
pare să fie prima tentati-
vă monografică vizând un
grup (și o grupare) de po-
eți. Poezia unei generații
(1973) este un titlu care, în

această ordine de idei, sugerează tocmai
identificarea unei ținte colective, selectate
atât pe criteriile ilustrării sale lirice, cât și
printr-un decupaj cronologic (în virtutea
apartenenței la generație). Același unghi de
abordare revenea și cu prilejul elaborării
istoriei avangardei românești, unde ponde-
rea o dețineau poeții unui singur moment
istoric, cel interbelic. De aceea, este de
observat că lectura volumului recent, în
fapt o evaluare academică, sintetică, a poe-
ziei reprezentative a echinoxiștilor, nu trece
în mod obligatoriu printr-o descifrare ca
simplu manifest pro domo, pus de maestrul
atâtor tineri literați din anii ’70 și de la în-
ceputul anilor ’80 în slujba observării evo-
luției acestora. Se poate crede - cu destul
temei, datorită antecedentelor - că, de fapt,
autorul își urmărește persuasiv programul
schițat înainte cu trei decenii - și reluat la
intervale inegale - de a contura tablouri cri-
tice asupra unor tendințe și școli poetice
românești contemporane, la fel cum, de pil-
dă, Z. Ornea prefera să studieze ideologii
și trenduri programatice în viața culturală
a României moderne și contemporane
(junimismul, sămănătorismul, poporanis-
mul, gruparea de la Contemporanul, mo-
dernismul și tradiționalismul interbelice,
extremismul de dreapta).
   Din acest unghi, intenția lui Ion Pop se
clarifică altminteri, Echinox: Vocile poeziei
propunând - într-o primă abordare -, prin
radiografierile, paralele ori juxtapuse, ale

Centenar lonesco

IN 14 mai, la palatul Behague, a
avut loc marcarea centenarului
nașterii lui lonesco. Aniversarea a
fost organizată de către ambasa-
dorul român la UNESCO, Excelența
Sa Dl Nicolae Manolescu. La ma-
sa rotundă, moderată de Nicolae
Manolescu, au participat Nicolae
Balotă, Marta Petreu, Ion Vartic.
Un spectacol de teatru, cu o piesă
de Matei Vișniec - De la sensation
d'elasticii e lorsqu’on marche sur des
cadavres după o ideee a lui lo-
nesco, jucată de Compagnie de la
Gare, a încheiat seara dedicată

marelui scriitor.

■ • Imagine din spectacol

Monografia unei

grupări poetice



autorilor, identificarea și evaluarea de par-
curs a acestora. Se observă, astfel, că, de
astă dată, istoricul literar vine la întâlnirea
cu critica până în proximitatea momentu-
lui actual, abandonând rezerva prudentă a
tradiției față de vremurile prea apropiate și
dovedindu-se un bun receptor al mai noii
tendințe de a studia așa-numita „istorie re-
centă“, „istorie în mers", the mjinished his-
toiy. Nu este prima contradicție a lui Ion
Pop, clasificat grăbit de lumea critică româ-
nească drept spirit conservator și taxat pen-
tru suprinzătoarea lui predilecție pentru
avangardă. La fel cum, în cazul respectiv,
cel care își deplângea - autoironie - biata
cumințenie într-un titlu de volum de ver-
suri dovedea că nu se resemnează la închi-
derea de sine într-un areal definitiv deli-
mitat numai și numai temperamental,
explorând cu curaj chiar tendințe ce îi ră-
mâneau străine, dar care îl incitau, tot
astfel se constată că el își poate asuma și ris-
curile părăsirii criticii exersate asupra postu-
mității autorilor discutați. In mod evident,
este mai ușor să dai verdicte referitor la bio-
grafii și opere definitive decât din miezul
unor evoluții care continuă, care pot
oricând porni în diverse direcții vag sau
deloc anunțate și care riscă astfel să arun-
ce verdictele mai vechi în derizoriu.
   Salut, prin urmare, în Echinox: Vocile poe-
ziei, capacitatea autoînnoitoare a demer-
sului critic al lui Ion Pop, care asumă - la
ora maturității depline - riscuri înnoite,
izbutind să surprindă. Carte de recapitulări
și sinteze aproape didactice, clare și expli-
cite, pe seama fiecărui poet analizat, volu-
mul are o țintă și în acest mod al punerii în
pagină și al spunerii care nu se cuvine inter-
pretat doar ca un tic de profesor, ci și (ori
mai curând) ca transpunere în basorelief a
agililor și diverșilor protagoniști. In fapt,
monografia lui Ion Pop surprinde Echino-
xul poeților în forma unui tablou colectiv
alcătuit din medalioane individuale, cam
așa cum arăta și tabloul Junimii reprodus
de fiecare dată când vine vorba despre

Maiorescu sau Eminescu. Este, fără îndoia-
lă, rezultatul unei opțiuni lucide și al unui
efect de compoziție care derivă din aceasta,
și va fi interesant de observat cândva care
poate fi dispunerea valorică a numelor liri-
ce analizate, în urma verdictelor estetice
care li se dau. Dar aceasta este o altă dis-
cuție și, la urma urmei, ține - în bună mă-
sură - de preferințe manifestate empatic, de
formația culturală, de tipul de scriitură pri-
zat... Mai degrabă aș continua, subliniind
că gustul clasic, preferința pentru studiu și
căutarea preciziei în materie de formulare
a ideilor, apanaje ale felului lui Ion Pop de
a lucra, nu condamnă necesarmente la in-
apetență pentru alte formule, la respingerea
de plano a versiunilor lirice dezlănțuite sau,
dimpotrivă, a încifrării, a fragmentarismului
și fulgurațiilor onirice, delirante ori mai știu
eu de ce natură. Analistul inovează și cutea-
ză în interiorul propriei formule, fără a se
dezice de ea și fără a deveni astfel inactual,
prăfuit sau redundant.
   Aș atrage atenția și asupra altui fapt.
Titlul focalizează asupra „vocilor“ poeziei
echinoxiste, ceea ce înseamnă că interesul
condeierului se îndreaptă către cântărirea
timbrului și culorii sonorităților pe care liri-
cii Echinoxului le emit. In mod normal, în
abordările consacrate prin repetare, altele
sunt, de obicei, punctele de atracție. Se cau-
tă noutatea, paietele, se instituie topuri în
materie de violență a tropilor, se disting
mai cu seamă teme și motive. Nu înseamnă
că pe Ion Pop îl lasă rece asemenea recuzită
utilă oricărei măsurători specializate, dar el
se reamplasează într-un alt capăt al culoa-
rului investigativ, cu aerul unui meloman
pasionat și hârșit în festivaluri, capabil să
distingă, printre răgușiți și afoni, magnifi-
cele privighetori din rândul al treilea, dreap-
ta, ori de pe lateral stânga, jos, absorbind
cu bucurie această ofrandă bruiată de ne-
chemați și punându-i în paranteză, trecân-
du-i cu vederea, pe aceștia din urmă. Pentru
mine acest lucru este un însemn prețios al
autenticității auctoriale, știind pasiunea
consecventă a lui Ion Pop pentru muzica de
calitate. Discret cum este, profesorul nu a
dezvăluit-o propriu-zis, dar s-a întâmplat să
o aflu de la un alt meloman „înrăit", criti-
cul Mircea Zaciu, cu care, nu o dată, s-a
împărtășit din aceleași înregistrări audio
sau video de excepție, obținute mai mult
sau mai puțin complicat și dezvăluite și
altor prieteni, puțini, dar apropiați. Amin-
tind asemenea detalii de natură biografică
nu tentez depășirea ilicită a frontierelor
discursului critic. Găsesc doar neașteptate
alianțe și reazemuri pentru intuiții a căror
precizare o socotesc oportună în contex-
tul dat. „Corul“ poeților de la Echinox are,
pentru Ion Pop, în actuala ediție, cincizeci
și două de nume; întâmplare sau marcă...
wagneriană?

8 • APOSTROF



:WJlAtttl

f<_ "i              uii&q

'-Joft i ol 4               f ^îL Z> 5 ..p^ te 4 CQ
t c\w 'AiAR A^^națe                de iwic
rofiAo-A ISAM așrcwi )

rh-

jjî OLCUtm d^i

q
WLCrn ; । ti

M'-r/te



       r,u imcb wâ ai&c cnto.fr șt
    *                             1 I i        f
We>it<K\< ^A i* Cwk ir b ^CțbXtiM
                        uJHrw^ £i'^ w
               iqyiui        4t wAil" fi ^.Vl’4
    t'^                                             j I
Jd^Cd uimit O QhC^^ZTc ca
itlkvo^ Q> dw.i\Yi »vC£fl-( r &l>cbt C-t
■țtVuYiCd D^-^t ck iv.n5roG'io. 4ț. Q L.nmi'’

zC oAt

j-U ^104

OjW! CXWiufe wicv^C^ ¹
    '        '    > -i A
0.^.4 ’^v>' ^tCa xriXAi

Lv 1 lUi CU ' 'îh V

!V1



Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 9

Cum poate un chimist
să fie poet? (i)

Titlul meu îl parafrazează, evident, pe
   Montesquieu; întrebarea este retorică,
mulți fiind oamenii de știință care au scris
poezie. Sau așa să fie într-adevăr? Goethe ar
fi un exemplu clasic. Dar unii ar putea spu-
ne că poetul nu a fost cu adevărat un om
de știință. Paul Valery a fost un mare poet,
format intelectual ca inginer. Ion Barbu a
fost matematician. Descartes, un alt mate-
matician, surprinde prin observația sa (în
Cogitationes Privatae) că, „oricât de ciudat
ar părea, multe gânduri profunde pot fi
găsite la poeți mai degrabă decât la filosofii
(adică oamenii de știință ai vremii).
   De ce ar scrie omul de știință poezie?
Șestov facea o distincție clară între cunoaș-
terea prin știință și cea metafizică: prima,
bazată pe gândirea rațională ghidată de
logică, stabilește legături între concepte ab-
stracte. Legile astfel obținute sunt verifica-
bile și, bazat pe aceste legi, omul de știință
prezice fenomene în timp ce inginerul
creează instrumente și aparate nemaivăzute
sau materiale pe care natura a uitat să le
plăsmuiască. Metafizicianul - ceea ce la
Șestov era sinonim cu filosoful existențial -
respinge logica și gândirea care se menține
cantonată doar în judecata rațională, nu
fiindcă le-ar nega utilitatea sau eficiența, ci
pentru că în căutările sale acestea mai de-
grabă îl deranjează decât îi sunt de folos.
Metafizicianul - și, în sensul șestovian, poe-
tul este și el un metafizician (discipolul său
Benjamin Fondane este cel mai bun exem-
plu!) - „nu trebuie să aibă nimic în comun
cu logica; ea este o artă care tinde să rupă
continuitatea logică a argumentului pentru
a-1 împinge pe om în largul oceanului fără
de maluri al imaginației (traducerea mea
din versiunea engleză a Apoteozei dezrădă-
cinării, carte publicată de Șestov în 1905;
AU things arc possible, Ohio University Press,
1977, p. 18). Omul poate trăi astfel în do-
uă domenii care, aparent, se exclud reciproc:
cel al gândirii raționale, îndreptată înspre
înțelegere și guvernată de armonia și echi-
librul legilor universale, și acela al „celei de
a doua dimensiuni a gândirii, în care omul
este mereu în căutarea tâlcului veșnic as-
cuns al propriei sale existențe. In mod ab-
stract, văzute din afară, cele două sfere par
într-adevăr a fi separate una de cealaltă; în
interiorul fiecăruia dintre noi însă, ele se în-
trepătrund mereu. Același spirit care se în-
treabă cum s-a născut universul și în ce
ordine au apărut manifestările sale curente,
de la particula elementară și până la homo
sapiens, își pune în același timp întrebări
despre menirea lui în univers și despre na-
tura contingență sau imanentă a existenței
sale. Este ceea ce i se întâmplă cu adevărat
necesar și definitiv sau poate, cine știe, mi-
racolul salvator se poate produce și el?
Omul de știință nu e la adăpost față de în-
trebările „ultime“, cum le numea Șestov.
Uneori, observând un fenomen natural,
privirea poate să-i alunece de-a lungul ima-
ginii și gândul să se piardă într-o reverie

care nu poate fi descrisă nici măcar de o
ecuație diferențială cu derivate parțiale...
    Mă gândeam la o asemenea situație ci-
tind poemul lui Roald Hoffmann, Tsunami:

    A soliton is
   a singularity
   of wave
   motion, an edge
   traveling just
   that way. We saw
   one, once
   filmed moving heed-
   lessly cross
   a platinum surface.
   Solitons pass
   through
   each
   other
   unperturbed.

   You are a wave.
    Not standing, nor
   traveling, satisfying
   no equation.
    You arc a wave which will not be (Fourrier)
   analyzed.
    You are a wave; in
   your eyes I sink
   willingly.

    Not solitons,
   we can’t pass through
   unaltered.

Roald Hoffmann este un profesor (astăzi
emeritus) la Universitatea Corneli, care în
1981 a primit Premiul Nobel în chimie,
pentru „contribuțiile sale la teoria dinami-
cii reacțiilor chimice“. Mai explicit, Hoff-
mann a pornit de la problema structurii
electronice a moleculelor (stabile sau insta-
bile) și a descrierii cuantice a stărilor de
tranziție în care acestea se pot afla în de-
cursul unor reacții chimice, pentru a ajun-
ge, mai târziu, la studii legate de structura
și reactivitatea moleculelor anorganice și
organo-mctalice. Chiar dacă cititorul culti-
vat al Apostrofului nu va înțelege poate de-
taliile frazei de mai sus, rămânem cu ideea
că autorul poemului de mai sus este un chi-
mist teoretician care se ocupă de structura
moleculară și de dinamica reacțiilor în care
sunt implicate diverse tipuri de molecule
complexe. Solitonul menționat în poem re-
prezintă un fenoment ondulatoriu carac-
teristic acestei lumi moleculare. Biografia
poetului-chimist este nu mai puțin sur-
prinzătoare decât poezia sa: născut în 1937
în Polonia, într-o familie de evrei asimilați
(tatăl era inginer și mama profesoară),
Roald a primit prenumele marelui explora-
tor norvegian Amundsen, un ideal de urmat
în ochii unor părinți „emancipați“ și plini
de speranțe, doar doi ani înainte de marea
catastrofă care avea să fie cel de-al Doilea
Război Mondial. In decursul războiului,
tatăl poetului a fost ucis, în timp ce mama
și fiul au supraviețuit ascunși de un bun
samaritean ucrainean, în podul unei școli
abandonate într-un sat, undeva, lângă Lvov.

După război, familia va emigra în SUA
(după o perioadă de tranziție în Cehoslova-
cia și Austria), unde, între 1955 și 1962,
tânărul Roald va studia mai întâi la Colum-
bia University și apoi la Harvard; după o
perioada postdoctorală la prestigioasa uni-
versitate, Hoffmann se mută la Corneli, un-
de se va derula, vreme de mai bine de pa-
truzeci de ani, această prestigioasă carieră
științifică încununată de Premiul Nobel, și
unde Roald Hoffmann este profesor și as-
tăzi. Oriunde în lume, un om de știință im-
plicat în umanioare este considerat o rara
avis-, în cel mai bun caz e privit ca o curio-
zitate, un caz de excepție, puțin exotic, pu-
țin ridicol. In America cu atât mai mult.
Câțiva ani după ce statutul său științific era
definitiv confirmat de primirea marelui pre-
miu, chimistul-poet a simțit nevoia să expli-
ce colegilor săi, într-un articol publicat în
The Scientist (21 martie 1988, p. 10), de ce
scrie poezie: „both (science and poetry)
emerge from my attempt to understand the
universe around me“. Și adăuga: „I write
poetry to penetrate the world around me
and to comprehend my reactions to it“. Poa-
te că prima propoziție o contrazice pe cea
care o urmează: știința și poezia, crede
Hoffmann, îl ajută să înțeleagă lumea din jur,
deci pe cea din afara sa. A doua susține ceea
ce spunea și Șestov: poezia ne ajută nu nu-
mai să ne înțelegem pe noi înșine, ci poate și
să surmontăm momentele de mare tensiune,
de criză în care ne regăsim adesea fără voie.
   Mai găsim încă o observație interesantă
în articolul menționat: „some of the poems
are about science, some arc not. I don’t
stress the science poems over the others
because science is only one part of my life.
Yet there are several reasons to welcome
more poetry that deals with science“. „Exis-
tă, așadar, mai multe motive pentru a primi
cu brațele deschise o poezie care are ca su-
biect știința“; iată o idee interesantă ca-
re-mi reamintește „poezia științifică“ a lui
Jacques Pelletier, contemporan al lui Car-
dan, Montaigne și Bernard Palissy în Franța
veacului al xvi-lea. Acesta, profund deter-
minist și apropiat în felul său de a gândi de
Francis Bacon (pe care mă îndoiesc că l-a
cunoscut), se apropie de ideea acceptării
legilor naturale care guvernează cosmosul
ca legi generale, dominante atât pe pământ,
cât și în ceruri. In cosmologie, spre exem-
plu, este copernician: „Et meme jusqu’ici a
ete cru des Vieux/La Terre etre immobile
et se mouvoer Ies Cieus:/Opinion^ qui et
d’autant moins soutenable, etc/ în con-
textul său, poezia didactică a lui Pelletier
sau aceea a lui La Borderie au avut un rol
esențial în promovarea acelui nou weltan-
schauung care a făcut posibilă revoluția
newtonian-galileană. La o versiune (post)-
modernă a unei poezii științifice didactice
să se fi referit poetul-chimist?

        ■

Columbia, 24 mai 2009

10 • APOSTROF

DOSAR





                De la umbra cuvintelor
                la umbra realității




            Povestirile fantastice ale Anei Blandiana (II)



(Urmare din numărul trecut)

UN ELEMENT de discontinuitate este te-
matica, în care poveștile legate de rea-
litatea istorică capătă o pondere tot mai
mare, unele dintre ele fiind trăite la per-
soana întâi, direct sau indirect, de prota-
gonistă. Pe lângă povestirile în care - într-o
măsură mai mică sau mai mare - e prezentă
realitatea dramatică a diferitelor perioade
ale dictaturii (Zburătoare de consum, La țară,
Reportaj, Proiecte de trecut, Gimnastica de
seară, Imitație de coșmar, Lecția de teatru),
două par să aibă drept temă, chiar dacă ex-
primată metaforic, creația artistică și recep-
tarea acesteia (O rană schematică și Cel vi-
sat), în timp ce în Rochia de înger pare să
prevaleze tema raportului dintre amintire
și vis. Povestirea ce încheie volumul, Biseri-
ca fantomă, are, după cum se va vedea, un
statut cu totul aparte.
   Povestirea scurtă O rană schematică, așe-
zată in limine, reia tema delfinului rănit de
moarte, prezentă deja în primul volum. Prin
aceasta, autoarea intenționează, pe de-o
parte, să stabilească un fir de continuitate
între această nouă experiență și precedenta
și, de cealaltă, conferă delfinului o semnifi-
cație deosebită, destinându-1 să reprezinte
propria concepție a actului de creație. Del-
finul „a devenit simbolul regenerării și ima-
ginea lui este prezentă lângă trepiedul lui
Apolo, la Delfi"¹; în această calitate este
prezent și în poezia Apolo: „Vino, tras de
delfini, / Cu cithera în mâini [...] Vino,
Doamne, să vezi poezia săracă / Și poeții
căzuți sub istorie blestem, / Vino gol și fru-
mos, și de ți-e frig, îmbracă / Haina strâm-
tă a acestui poem"². în noua povestire, la
fel ca în Orașul topit din volumul anterior,
animalul sacru este un delfin mort dintr-o
rană care i-a despicat corpul. Această ino-
vație a scriitoarei, în loc să anuleze sim-
bolistica tradițională, îi sporește sem-
nificațiile. Călcată în picioare, rănită de
moarte, și creația artistică, în ciuda amenin-
țării constante a deformării în propria ei
esență, este în stare, precum delfinul, de a
se regenera într-un nou, mai complex, mod
de a exista. „Moartea și viața - citim în
Amintiri din copilărie - existau în natură
atât de interdependente, atât de reversibile
mai ales, încât erau la fel de pline de volup-
tate, la fel de ispititoare.“ Parabola ne po-
vestește de un delfin (pe care autoarea îl
pune să vorbească la persoana întâi, întru-
cât îi percepe gândurile) care, deși zace

• Ana Blandiana

mort pe plajă, trăiește pentru întâia dată
experiența nemișcării și este capabil să audă
vocile omenești care îl confundă, datorită
perfecțiunii corpului său, cu un produs din
plastic al industriei moderne. Este vocea
unui copil, care descoperă pe corpul lui o
rană, cea care neagă că delfinul ar fi mort,
reușind în cele din urmă să-și convingă și
tatăl de asta, fiindcă delfinul „se mișcă". De
fapt a fost un val care l-a apucat și l-a făcut
să trăiască din nou, abandonându-se în ma-
re, „o altă ipostază a nemișcării". Viața și
moartea, ființa și neființa, autenticitatea și
falsitatea sunt, de altfel, temele dominan-
te ale cărții, care se află prefigurate aici.
   Următoarea povestire este Zburătoare de
consum, care are o tematică parțial comună
cu Gimnastica de seară, așezată a șaptea în
ordine.
   hi prima dintre cele două povestiri, din
douăsprezece ouă puse în cuibar, cu o cloș-
că luată în chirie, pe balconul blocului în
care locuiește, de către o profesoară univer-
sitară de filozofie și materialism, care speră
să rezolve astfel problemele alimentare în
timpuri de restriște, ies nu pui de găină,

ci „zburătoare de consum", după cum fu-
sese anunțat dinainte de misteriosul furni-
zor al ouălor: este vorba, de fapt, de mici
creaturi înaripate, de îngeri, asemănători
întru totul cu îngerașii pictați din tradiția
renascentistă italiană și flamandă. Povestea,
„aventura", se desfășoară pe mai multe re-
gistre, care merg de la patetic la ironic, la
grotesc, și are un final deschis, comic: în-
gerașii sunt eliberați de profesoară pe masa
în jurul căreia se află întrunit Consiliul Fa-
cultății. Cu această scenă se încheie poves-
tirea, care nu ne mai spune care este urma-
rea gestului provocator, chiar dacă anumite
aluzii lasă să se întrevadă consecințe nefe-
ricite pentru imprudenta profesoară de ma-
terialism. Aceasta este prima povestire care
se apropie mai mult de fantasticul tradițio-
nal, întrucât nașterea îngerilor din „ouăle
ciudate" provoacă, fără îndoială, un soi de
„ruptură în ordinea recunoscută", chiar da-
că atenuată de o narațiune care dozează și
variază cu iscusință efectele stranii.
   în Gimnastica de seară nu avem nici
„ruptură", nici „trecerea pragului" graduală.
Povestirea este de la bun început unidimen-
sională, întrucât are protagonist un înger
care, trăind deghizat în muncitor, își păs-
trească în secret prerogativele sale de crea-
tură cerească: misiunea lui, care o vreme
era cea de înger păzitor, mai cu seamă al
somnului oamenilor, ar trebui să fie acum
cea de înger exterminator; dar el se iden-
tifică intr-atât cu condiția umană, încât se
vede constrâns să renunțe la misiunea sa
fiindcă, pe de-o parte, cunoscând în pro-
funzime nefericirea unei asemenea condiții,
se simte incapabil de orice gest punitiv și,
de cealaltă, fiindcă apreciază anumite aspec-
te ale condiției umane, precum somnul și
visul, de care nu au parte creaturile cerești.
   La țară descrie dramatica întoarcere
la origini a protagonistei. Trebuie să adău-
găm totuși, de la bun început, că încheie-
rea aruncă umbra îndoielii asupra veridi-
cității evenimentelor povestite. Avem,
așadar, de-a face cu o povestire care se folo-
sește de câteva artificii narative proprii
fantasticului „tradițional” (aici „trecerea
pragului", alunecarea în ireal au loc prin
mutarea inexplicabilă în spațiu, fapt care dă
prilej „incertitudinii" finale), utilizate poate
drept instrumente considerate indispensa-
bile pentru a putea descrie „realitatea" unei
situații, „dispariția satului", fără să o nu-


DOSAR

Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 11

mească. Este vorba, după cum se știe, de
două momente în mod special dramatice
ale istoriei recente, destinate să modifice
radical viața tradițională la țară: colectivi-
zarea pământurilor în faza de început a dic-
taturii și „planul de sistematizare a satelor“
în ultima ei fază. Atari evenimente totuși
nu sunt evocate direct. Povestirea „se măr-
ginește“ să descrie, în tonuri marcat expre-
sioniste, rezultatele lor. întoarsă în satul
bunicilor morți de ceva vreme deja, pro-
tagonista nu regăsește locurile copilăriei
sale. înainte încă de a ajunge în sat, are
impresia că traversează un pământ sterp, în
care natura însăși este întoarsă pe dos,
putrezită. Ajunsă în sat, are senzația că se
află într-un loc părăsit, deja dezafectat, dar
nu e așa: mai supraviețuiește un mic grup
de bătrâni care încearcă cu orice chip să o
țină acolo, ca și cum ar încerca să-i sugă
tinerețea. Dorința de a părăsi locul bleste-
mat, de a fugi de o realitate definitiv
coruptă și devastată este năvalnică („Nu-mi
rămânea, desigur, decât să scap, să încerc să
fug, să mă smulg din strânsoare și să mă
îndepărtez cât pot mai repede de acest loc
al putrezirii, de care nu eram destul de
străină pentru a nu putea fi infectată de
moarte și eu“) și se traduce printr-o fugă
înspre biserică, și aceasta invadată de miile
de cuiburi de rândunică care au încrustat-o
cu totul. Urcată în clopotniță, prinzân-
du-se de funiile clopotelor și asurzită de un
dangăt de îngropăciune, vede satul și fan-
tasmele care încă îl mai locuiesc îndepărtân-
du-se și își dă seama, într-un răsunet tumul-
tuos de aripi, că biserica s-a ridicat în zbor
trasă de miile de păsări care au luat locul
rândunicilor demult dispărute. Finalul lasă
cititorul și personajul în incertitudine.
Protagonista, imobilizată în spital și trans-
formată „într-o statuie culcată de gips“,
povestește ceea ce i s-a spus, adică cum că
a fost găsită „la mai multe sute de kilome-
tri depărtare de satul bunicilor“, în zăpadă,
lângă o cabană, într-o localitate în care se
poate ajunge doar pe schiuri, fără ca totuși
să fie găsite schiurile. Acestei „variante
sportive“, ea încearcă în mai multe rânduri
să răspundă cu ceea ce se întâmplase într-a-
devăr, suscitând totuși o reacție stranie:

   De fiecare dată eram ascultată cu înțelegere
   și o lipsă de mirare suspectă, eram aprobată
   și încurajată să povestesc înainte, ca și cum
   în putreziciunea câmpului, în dispariția satu-
   lui sau în zborul bisericii nu ar fi fost nimic
   neobișnuit, încât îmi dădeam seama că se
   feresc să se îndoiască de ceea ce spun nu
   pentru că nu m-ar crede, ci pentru că nu li
   se pare recomandabil să mă contrazică.

De aici concluzia: acceptarea „variantei
sportive“, întrucât „renunțarea la realitate
devenea semnul sigur al revenirii la viață“.
Moartea satului descrisă mai înainte putea
fi coșmarul celei care, aventurându-se în-
tr-o periculoasă excursie montană, a scăpat
în mod fortuit pericolelor muntelui.
   In Reportaj, naratoarea interpretează ro-
lul unei ziariste căreia i s-a încredințat sar-
cina de a descrie inundația catastrofică ce
amenință o insulă artificială construită în
Delta Dunării și destinată cultivării porum-
bului. La insulă, care trebuie salvată cu ori-
ce preț, ca simbol al realizărilor noii socie-
tăți, lucraseră deținuții politici, cărora le
erau destinate inițial barăcile. în povestire,
componenta autobiografică capătă un dra-

matism deosebit, fiindcă se evocă figura
tatălui, deținut politic în una dintre colo-
niile de detenție împrăștiate prin zonă. Este
memorabil episodul arestării și al ultimei
cine acasă, a cărui amintire tresare în me-
moria protagonistei atunci când asistă, pe
șlepul care o duce la insulă, la o scenă ase-
mănătoare în gesturi și în personaje cu cea
trăită cu ani înainte: un bărbat și un copil
mănâncă, luând mâncarea dintr-un pachet
făcut din foaie de ziar, „cu mișcări iuți, dar
perfect sincronizate^, „ritmându-și cu un
savant instinct mișcările pentru a nu se
stânjeni, într-o uimitoare și neliniștită coo-
perare“, chiar așa cum făcuse bărbatul ve-
nit să îl aresteze pe tatăl care, ținând-o pe
genunchi pe sora povestitoarei, mâncase
omleta din aceeași farfurie, „împletindu-și
mișcările fără greș cu ale ei“.
   Dunărea, care plutise ca o prezență mis-
terioasă și amenințătoare asupra copilăriei
protagonistei, îi apare acum în toată fru-
musețea ei, în toată grandiozitatea înfri-
coșătoare, de care e totuși inseparabilă
amintirea detenției tatălui:

   Era ea Dunărea, mișcarea, răscoala, distru-
   gerea, moartea, forța vitală în stare să dea
   magnitudine și elan gunoiului însuși,
   curgând fără încetare în sine însăși și în
   cosmosul bucuros de a o conține. Era ea
   Dunărea de care-mi fusese întotdeauna tea-
   mă, fascinantă și străină, misterioasă și devo-
   ratoare, dușmănoasă, puternică, vie. O vă-
   zuse, oare, tata așa cum o vedeam eu acum?
   O privise, oare, de undeva de pe-aproape,
   poate chiar de pe acest mal povârnit și sur-
   pat? O admirase? O urâse?

In partea finală, dramatismul povestirii se
intensifică. Nevoia de a folosi orice mijloc
la îndemână pentru a consolida insula ar-
tificială le dă cuiva ideea aberantă de a fo-
losi nu doar ramurile plopilor plantați de
curând, ci și oasele umane din groapa co-
mună scoase la iveală de inundație. în coș-
marul final, protagonista, care își repeta
întruna „Tata a murit acasă“... „Tata s-a în-
tors și abia apoi a murit“, își închipuie că
întinde ea însăși „oase de părinți și ramuri
de plop tinerilor morți care sprijineau, ca
niște statui răstignite, pământul...“, într-o
halucinantă viziune a morții care implică
și pe tinerii soldați angajați în opera de
salvare.
   Cel visat, transpunerea în proză a două
texte poetice, Contratimp și Genealtgie, în-
trerupe tripticul central al povestirilor „rea-
liste“. Scriitoarea a subliniat, după cum am
arătat, importanța componentei onirice în
proza ei fantastică. Aici însă, ca de altmin-
teri și în Genealtgie, atare componentă de-
vine un soi de viziune onirică extinsă asu-
pra întregii realități, care nu ar fi altceva
decât substanța efemeră și etern schimbă-
toare a unui vis universal în care eul, care
visează și care este, la rândul lui visat, în-
tr-un proces genealogic fără de sfârșit,
ocupă spațiul evanescent al unei clipe.
   Secvența inițială a povestirii are loc la
malul mării: este iarnă, faleza și plaja sunt
acoperite de zăpadă. Plimbarea prin zăpadă
dă prilej unor considerații, preluate din
Contratimp:

   Cu cât înaintam mai mult, cu atât îmi dă-
   deam seama că eram absolut singură într-o
   localitate complet pustie, intrată în hiber-
   nare, din care locuitorii migraseră spre alte
   anotimpuri. Nu mai fusesem niciodată atât
   de singură. Nici atât de pierdută. Am întors


    capul și mi-am văzut urmele nespus de clare
    prin zăpada începută peste care nu mai bătea
    nici un strop de vânt. Dar nici ele nu-mi
    erau de nici un folos: complicate și ermeti-
    ce, ele păreau un mesaj scris într-o limbă
    necunoscută și al cărui înțeles nu aveam cum
    să-l înțeleg. Cu cât le priveam mai mult, în-
    să, cu atât mă convingeam că era vorba de-
    spre un mesaj. Totul se petrecea ca în vis.

După acest preambul, se introduce tema
viziunii onirice a lumii și a infinitului lanț
genealogic al visului, legată din nou de te-
ma precarității și neputinței de a descifra
mesajele misterioase, deopotrivă de incon-
sistente și acestea, precum visul:

    Nu eram decât personajul unui vis, dar eram
    conștientă de propria mea definiție și de
    neobișnuitele posibilități de care dispuneam,
    vreau să spun că eram personajul unui vis
    capabil să contemple visul al cărui obiect
    era. [...] Eram visată de cineva și toate cir-
    cumstanțele visului erau stabilite de umo-
    rile acelui personaj atotputernic pentru mi-
    ne, dar care cine știe dacă nu depindea, la
    rândul său, de reveria sau de coșmarul unui
    alt somn și mai adânc. [...]
        Trebuia să scriu ceea ce văzusem, chiar
    dacă era mai mult decât probabil că hârtia
    pe care aș fi scris nu putea fi decât o hârtie
    existentă în vis, o hârtie care ar fi dispărut
    împreună cu toate tainele însemnate pe ea,
    așa cum urma să dispar și eu, odată cu tre-
    zirea din somn a celui ce ne visează.

Iată pasajul final:

    [doresc] să mă las să alunec în somn, să
    adorm și să visez, la rândul meu, o ființă,
    suspendată de tremurul pleoapelor mele pi-
    cotitoare și obligată să povestească revelația
    centrului singurătății unor mari mulțimi vi-
    sate, hotărâte să viseze la rândul lor...

Proiecte de trecut se numără printre poves-
tirile „realiste“ fiindcă evocă un alt frag-
ment din istoria României anilor cincizeci:
deportările în Bărăgan ale populației din
Banat. Abia după 1989 s-a putut ridica vă-
lul de tăcere care acoperea acest eveni-
ment³. Și în această povestire este prezent
elementul autobiografic: naratoarea a par-
ticipat, fără să o știe, în copilărie, la eta-
pele premergătoare evenimentului și, ca
adult, este destinatara unei povestiri spuse
de unul dintre protagoniștii supraviețui-
tori, unchiul Emil, care prin structura po-
vestirii intervine în câteva rânduri la per-
soana întâi. După cum am mai arătat,
aceasta este singura povestire în care nu
este prezent niciun element care poate fi
identificat ca aparținând propriu-zis fan-
tasticului. Cu diferențele de rigoare, în ca-
zul acesta poate avea însemnătate ceea ce
autoarea a scris în introducerea la Biserica
fantomă', faptul narat „face parte dintre ace-
le întâmplări care, deși desfășurate aievea,
aparțin prin natura lor fantasticului. Sunt
două elementele care justifică atare apar-
tenență: în primul rând, observația că po-
vestirea, în sine, este intr-atât de incredi-
bilă, încât pare ireală și, în cel de-al doilea,
constatarea că această experiență, negativă
prin natura ei, se transformă în mod para-
doxal într-o experiență pozitivă, într-un fel
de experiență inițiatică:

    Ascultând cu atenție și luând în serios po-
    vestirile mereu repetate și stilizate ale un-
    chiului Emil, singura concluzie care se im-
    punea era aceea că timpul petrecut pe insula
    din mijlocul oceanului de pământ fusese cea


12 • APOSTROF

DOSAR

    mai fericită perioadă a vieții sale, mai feri-
    cită și mai plină de farmec nu numai decât
    anii prezenți, cârtitori, greu de înțeles și de
    acceptat, ci chiar decât vremurile imemoriale
    de dinainte, pierdute în zarea tinereții. [...]
    Cu cât trecea timpul, unchiul Emil avea tot
    mai mult tendința să-și reducă întreaga exis-
    tență interesantă, semnificantă, la acel de-
    ceniu al unei experiențe fundamentale, esen-
    țială nu atât în ordinea istoriei, cât în
    ordinea universului.

în această atitudine își găsește explicația
titlul paradoxal: nu proiecte de viitor, ci,
tocmai dimpotrivă, „proiecte de trecut“,
proiecte „tot mai fantastice și tot mai
ideale“.
   Imitație de coșmar este singurul text în
care protagonista - care, la fel ca în majo-
ritatea povestirilor, se identifică cu scrii-
toarea - apare cu numele său propriu, Ana
Blandiana. Aflată într-un mic magazin de
periferie ca să cumpere niște delicatese pe
care nu le găsește în altă parte, este ataca-
tă de un haidamac beat care, ținând-o de
braț, o împiedică să plece. Curioșii se în-
ghesuie, dar nimeni dintre cei care asistă la
scenă (trecătorii, ba chiar un coleg de re-
dacție și doi soldați tineri) nu intervine în
apărarea ei, nici atunci când face apel la fai-
ma ei de scriitoare, dând la iveală propriul
său nume: fie se prefac că nu o cunosc, fie
găsesc justificări ipocrite pentru compor-
tamentul lor. Faptul regretabil se rezolvă de
la sine, la fel de inexplicabil cum începu-
se. Comentează scriitoarea, explicând titlul:

   Curios că, deși totul semăna cu un coșmar,
   nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că în-
   tâmplarea nu e reală și că visez. Dimpotrivă,
   totul mi se părea real, chiar prea real: fețe-
   le celor care mă priveau, vorbele care ajun-
   geau până la mine, duhoarea celui ce mă
   ținea și tăcerea lui goală de sens, ridicolul
   situației care nu reușea totuși să-i anihileze
   disperarea și care nu era decât o imitație -
   stângace, dar convingătoare - de coșmar.

Concluzia totuși restituie faptului adevăra-
ta sa dimensiune de coșmar:

   O clipă avui impulsul să mă întorc și să fug,
   dovedindu-mi astfel că sunt într-adevăr libe-
   ră; în clipa următoare însă îmi dădui seama
   că nu voi mai putea fi niciodată liberă, dacă
   nu voi fi în stare să explic de ce, pe durata
   acelui coșmar, nu am fost. Și mă oprii.

Legată și aceasta, deopotrivă, de evenimen-
tele dramatice ale anilor cincizeci, este po-
vestirea Lecția de teatru. Cel care narează la
persoana întâi este un actor de o anumită
notorietate, al cărui tată dispăruse în anii
cincizeci, la Salcia, una dintre multele colo-
nii penale din vecinătatea Dunării. Invitat
la țară de un necunoscut, despre care ur-
mează să afle că a fost un tovarăș de închi-
soare al tatălui lui, în loc să afle vești de la
acesta despre dispariția părintelui său, ares-
tat pe când el era copil, asistă, în casa mis-
teriosului personaj, la reprezentarea unui
priveghi care reia, i se spune, obiceiuri
vechi necunoscute lui: două personaje, ca-
re interpretează respectiv un înger și un
diavol, evocă lângă catafalc acțiunile bune
și rele ale defunctului. Nu reiese clar însă
cine anume interpretează rolul mortului: la
început pare să fie chiar Virgil Ostahie
(acesta e numele personajului misterios
care îl invitase), care, la sfârșitul repre-
zentației, refuză să răspundă la întrebările
incomode despre sfârșitul tatălui și despre

viața în coloniile de muncă forțată, la care
spectacolul nu oferise răspuns: puține cu-
vinte doar ale unui recitativ, între care ridi-
cat, stuf, pedeapsă, gamelă și mai ales între-
barea de ce?, par să se refere la detenția
politică.
    Apoi, după ce părăsește casa, i se spune
pe tren „povestea vieții și morții lui Virgil
Ostahie“, cunoscută tuturor. Concluzia po-
vestirii, care doar la final ne este prezentată
drept un „vis“, nu lămurește enigma care
plutește deasupra misteriosului personaj.
    Cititorul se găsește astfel în aceeași si-
tuație de „inexplicabilitate“ în care se găsea
și actorul-povestitor după ce asistase la
spectacol:

    Aveam senzația că asistasem la ceva abso-
    lut hotărâtor pentru destinul meu artistic.
    Mi se părea că îmi fusese oferită o lecție de
    teatru și o taină, iar eu nu trebuia decât să
    am tăria de a aștepta clipa în care voi reuși
    să le pătrund.

O altă variațiune pe tema visului sau, mai
precis, a raportului dintre amintire și vis,
între „memoria logicăL‘, adesea „lacunară“,
și „memoria senzorială și cea a visului“,
cu importanta lor funcție de completare,
este reprezentată de povestirea Rochia de
irger, care aparține, așadar, atât „istoriei
reale“, cât și „istoriei onirice“ a povestitoa-
rei. Haina din titlu este mica tunică de hâr-
tie creponată cu aripi de carton, pe care
protagonista o îmbrăcase de copilă pentru
o serbare, ștearsă aproape cu totul din me-
morie, chiar dacă lăsase în urmă amprenta
importanței evenimentului, lucru întărit și
de faptul că hăinuța de înger a fost lungă
vreme păstrată în casa copilăriei, casa „rea-
lă“ „a amintirii^, imprimându-se statornic
și în „casa visului“, care o împărtășesc
acum. Prezentă în amintire, dar mai cu
seamă în visul recurent al acelei case, hăi-
nuța capătă o semnificație particulară:

    N-am aflat niciodată cu precizie vârsta la
    care fusesem înger și nici n-am știut de fapt
    ce piesă fusese cea în care interpretasem ro-
    lul. Poate de aceea rochia de hârtie păstra-
    se pentru mine o aură misterioasă, la ca-
    re-mi făcea plăcere să mă întorc din când
    în când și să-i atribui mereu alte și alte
    semnificații.

Povestirea pe care autoarea a ales-o pen-
tru încheierea volumului este Biserica
fantomă. Din dispunerea textelor reiese o
voință auctorială călăuzită de principiul
alternanței tematice și de diversificarea na-
rativă. Textul, care începe - după cum am
văzut - cu o amplă declarație de poetică,
narează o poveste amplasată, în prima par-
te, în Transilvania celei de-a două jumătăți
a secolului XVIII, pe atunci teritoriu habs-
burgic, în timpul răscoalei țărănești con-
duse de Horea și, în cea de-a doua parte,
în zilele noastre. Elementul autobiografic
este prezent la diferite nivele. Inițial, po-
vestitoarea este martor la istoria care a
fascinat-o de copilă, în timpul călătoriilor
în care-și urma tatăl. Această poveste ne
spune despre transportul unei biserici de
lemn dintr-un sat în altul, eveniment ates-
tat de toponime, care se întrețese cu eve-
nimentele marii răscoale țărănești, pier-
zând încetul cu încetul conotațiile realității
pentru a aluneca în imaginar și în miracu-
los, mai ales atunci când biserica, cu oame-
nii ei, scapă controlului la traversarea râu-
lui Criș în timpul dezghețului și devine o

biserică plutitoare pe râuri, o „biserică fan-
tomă“. Mai apoi, în Delta Dunării, unde se
află ca ziaristă pentru a descrie în scop tu-
ristic frumusețile acesteia, povestitoarea
trăiește ca protagonistă, împreună cu o
familie de pescari care o primesc în barca
lor, experiența bisericii-fantomă, a bisericii
moarte. în fine, întoarsă în Transilvania,
împărtășește cu cititorul experiența finală,
care privește atât povestea adevărată a bise-
ricii, cât și semnificația acesteia, aparent
contradictorie (simbol al salvării și vieții
pentru locuitorii satului transilvan, sim-
bol al morții pentru pescarii Deltei). Dacă
această duplicitate își găsește o explicație în
cuvintele tânărului paroh al satului, nu la
fel se poate spune despre adevărata poveste
a bisericii, pentru care se profilează o si-
tuație asemănătoare cu „ezitarea“ teoreti-
zată de Todorov.
    Este posibilă o lectură politică a aces-
tei povestiri? Dacă cea mai mare parte a
celorlalte povestiri evocă momente diverse
și dramatice ale unui trecut mai mult sau
mai puțin recent sau ale unui prezent tot
mai dramatic, Biserica fantomă, care proiec-
tează în prezent o legendă din trecut, este
singura povestire care pare să se deschidă,
în mod optimist, înspre viitor:

    Intr-o istorie tragică și lipsită de speranță
    [...], această conștiință absurdă și profund
    optimistă că miracolul nu este totuși exclus
    a reușit să determine de fiecare dată, în cele
    din urmă, miracolul.

Nu putem, desigur, să intrăm în perspecti-
va unui cititor al anilor optzeci, pentru a
descoperi reacțiile sale în fața unui aseme-
nea pasaj. Dar nu putem totuși să ne
sustragem de la a presupune dacă nu cum-
va poeta, autoare a versurilor publicate în
Amfiteatru, ar fi însuflețită acum, în difici-
lul dialog pe care dorea să îl instituie cu
cititorii, de o atitudine diferită, și anume:
să facă să încolțească sămânța speranței
într-o posibilă, miraculoasă răsturnare de
situație.

        ■

Torino, iulie 2008
Traducere de
Bogdan Harhata



        Note

  1.   Dizionario dei simboli, cit., s.v.
  2.   Din volumul Soarele de apoi, 2000.
  3.  Cf. Viorel Marineasa și Daniel Vighi, Ru-
     salii ’51, fragmente din deportarea in Bără-
     gan, Timișoara: Editura Marineasa, 1994;
     Smaranda Vultur, Istorie trăită - istorie
     povestită: Deportarea in Bărăgan (1951-
     1956), Timișoara: Editura Amarcord,
     1997.

DOSAR

Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 13

PUNCTE DE REPER

Dintre Eliade, lonescu și Cioran, cei
trei glorioși ai generației ’27, Cioran
a fost cel din urmă care a ajuns la glorie
internațională. Și tot el este cel care, după
moarte, se bucură de un interes în creștere.
Rășinăreanul eternizat la Paris nu încetează
nici după moarte să ne facă surprize. Ca-
ietele^ editate de Simone Bone în 1997, au
fost prima dintre ele; a urmat în 2005
Exercices negatifs, adică laboratorul volu-
mului Precis de decomposition-, iar în toam-
na aceluiași an 2005 a explodat ca bombă
de presă problema unor manuscrise necu-
noscute ale lui Cioran, scoase la licitație de
firma care curățase mansarda după moar-
tea partenerei lui de viață, Simone Boue.
Iar în acest moment, în librăriile franceze
tronează la vedere trei cărți Cioran, noi-
nouțe pentru publicul francez (două și pen-
tru cel român), toate trei apărute la Editura
l’Herne, și anume: un uriaș Cahicr Cioran,
de 544 de pagini; volumul Transfiguration
de la Roumanie, 344 de pagini; volumașul
De la France, 96 de pagini. Le voi prezen-

• Mormîntul
lui Cioran
și al lui Simone
Boue, cimitirul
Montparnasse.
Foto: M. P.

Trei cărți de

ta succint, fără altă intenție decît aceea
informativă.
    Inițiat încă la sfîrșitul anilor ’90 de către
fostul director al Editurii l’Herne, Constan-

tin Tacou, Caietul Cioran, uriaș, a fost dus
acum la bun sfîrșit cub coordonarea lui
Laurence Tacou și Vincent Piednoir. Ca-
ietul cuprinde multe texte de-ale lui Cioran,
adică eseuri, scrisori și interviuri (unele cu-
noscute în România, dar pînă acum nu și
în Franța, altele inedite pentru toată lu-
mea). Avînd peste 50 de colaboratori, volu-
mul reprezintă o „invazie" culturală masivă
a autorilor români în Franța. Totdeauna am
crezut că numai un bun roman românesc
ar putea să tragă după el afară, adică în
străinătate, alte texte românești... Mă bucur
să constat că m-am înșelat: în acest mo-
ment, Cioran însuși trage după el afară cîți-
va compatrioți. în încercarea de a recon-
stitui biografia lui Cioran cu traiectoria lui
românească cu tot, editorii au publicat în
acest Caiet comentarii despre Cioran ale
următorilor autori români: Ștefan Baciu,
George Banu, Lucian Blaga (cu articolul
polemic din 1959, scris, după cum ne
amintim, în condiții de mare presiune poli-
tică asupra lui Blaga), Matei Cazacu, Mir-
cca Eliade, Michael Finkenthal, Norman

Manea, Liliana Nicorescu, Constantin Noi-
ca, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Maria-
na Șora, Sanda Stolojan, Stelian Tănase,
Florin Țurcanu, Ion Vartic, Leon Volovici,

Constantin Zaharia, Dieter Schlesak. Multe
texte sînt traduse de bunul prieten al lui
Cioran, de Alain Păruit; multe, de Marily
le Nir, Laurence Hinkel, Vincent Piednoir,
Liliana Nicorescu și mulți alții. Alte texte
despre Cioran - de Simone Boue, Franșois
Fejtd, Sylvie Jaudeau, Sylvere Lotringer,
Gabriel Marcel, Francois Mauriac, Claude
Mauriac, Roger Munier, Maurice Nadeau,
Ricardo Paseyro, Vincent Piednoir, Fernan-
do Savater, Peter Sloterdijk ș.a. Laurence
Tacou publică un interviu foarte important
- inedit, după cîte știm - pe care Cioran i
l-a acordat în 1987. Interviul pe care Nor-
bert Dodille i l-a luat Simonei Boue, publi-
cat în 1997 într-un volum de circulație mai
restrînsă, la L’Harmattan, e reluat. Tot așa,
poți citi eseul memorialistic în care Salah
Stetie - diplomat de meserie și poet de vo-
cație, pe care l-am cunoscut în 1991 la
Amsterdam - îl evocă pe Cioran, sau cores-
pondența acestuia cu Cioran. Foarte inte-
resante, căci doldora de informații, sînt
scrisorile lui Cioran către aproape treizeci
de personalități ale vieții intelectuale occi-
dentale. Unele texte din Caiet, de pildă stu-
diul lui Vincent Piednoir, despre Corneliu
Zelea Codreanu și Garda de Fier, oferă ci-
titorului occidental informații importan-
te pentru a reconstitui climatul istoric din
România interbelică. Volumul cuprinde și
bibliografia operelor cioraniene, biblio-
grafia cioranologică, o sumară cronologie
Cioran, iconografie etc. Pentru un cunos-
cător român al operei lui Cioran, caietul
nu este chiar fără cusur; pentru un cititor
francez însă, este un volum surprinzător,
care poate modifica perspectiva de recep-
tare asupra filosofului. Cel mai scurt text
din carte este și cel mai frumos, căci, avînd
o formă literară laitmotivică, poartă o
încărcătură prețioasă: dragostea autoru-
lui, Fernando Savater, față de cuplul
Cioran-Simone Boue. Subliniez apăsat că
Institutul Cultural Român a contribuit la
apariția acestei cărți.
   A doua carte apărută este chiar aceea
care i-a dat lui Cioran nesfîrșite spaime și
bătăi de cap: Schimbarea la față a României.
Constantin Tacou a încercat, în 1999, s-o
publice integral, cu o prefață a subsemna-
tei, dar s-a ales cu un proces - reflectat la
vremea aceea de presa franceză cotidiană -
pe care Yannick Guillou, „titularul dreptu-
rilor morale asupra operei lui Cioran", i
l-a intentat distinsului editor. La 10 ani
după proces, actuala directoare a Editurii
l’Herne publică, iată, cartea, și anume inte-
gral, în traducerea lui Alain Păruit - minu-
nată traducere! - și cu un „ghid" de texte
care să-i înlesnească cititorului francez înțe-
legerea cărții. Și anume, cartea are un scurt

14 • APOSTROF

avertisment al editorului, semnat L.T.,
adică Laurence Tacou, un scurt „Avant-pro-
pos* de Constantin Tacou, o Pnface de
Marta Petreu (p. 12-54), o „Note sur Co-
dreanu, la Legion de l’Archange Saint
Michel et la Garde de Fer* de Vincent
Piednoir (p. 55-66), pentru reconstituirea
climatului istoric, extrase din textul autoex-
plicativ Mon pays al lui Cioran însuși, o
notă de Simone Boue și, în sfîrșit, extrase
din scrisorile lui Cioran care mărturisesc
încă și încă o dată că filosoful s-a despărțit
de ideile lui extremiste. Cum se vede, este
un „dosar* compozit și amplu (74 de pa-
gini în total), care arată precauțiile pe care
editura și le-a luat pentru a reduce riscuri-
le unui scandal politic. După cele cîteva
comentarii pe care le-am citit în presa fran-
ceză, se pare că lumea acceptă că părerile
de rău ale lui Cioran pentru trecutul lui
„deocheat* au fost sincere.
    In sfîrșit, a treia carte, scrisă în română,
a apărut cu titlul De la France și este, din
nou, minunat tradusă de Alain Păruit. Vo-
lumul este o surpriză, căci pînă azi inedit.
Așa cum Schimbarea la față... este o carte
de filosofia culturii centrată pe cazul Ro-
mâniei, și De la France este un eseu de filo-
sofia culturii, dar centrat pe cazul Franței.
Iar fundamentul filosofic spenglerian al au-
torului este evident și aici. Manuscrisul da-
tează din 1941. In felul acesta, avem în sfîr-
șit încă o informație certă despre cea mai
misterioasă perioadă de viață a lui Cioran,
mai 1941- ianuarie 1943, perioadă despre
care informațiile sînt sărace și lacunare.
Textul acesta, pe care sper că-1 vom putea
citi cit mai degrabă în original, este ului-

tor: în 1941, Cioran - adică fostul revo-
luționar gata să combine extrema dreaptă
cu extrema stingă pentru a „transfigura*
România după capul său, în speranța că in-
convenientul său de-a se fi născut român își
va găsi în sfîrșit o vindecare - se arată acum
sătul de fanatismele care au bulversat în
ultimul timp Europa. Ba, mai mult, acum,
în 1941, Cioran se desparte net de orice
iubire pentru țara de origine, căci declară
că patriotismul este expresia sentimentală a
unei solidarități animale (mă feresc să dau
citatul, căci nu risc ridicolul de-a traduce
tui text cioranian, scris în română, din fran-
ceză în română). Conform informațiilor
care existau pînă acum, se părea că despăr-
țirea lui Cioran de extremism (și de cauza
care l-a condus la extremism, adică iubirea-
ură pentru România) ar fi început prin
1937 și s-ar fi desăvîrșit prin 1944. Or, prin
De la France, avem dovada ca filosoful s-a
despărțit complet de extremism încă din
1941, aruncînd peste bord, odată cu extre-
mismul, și pasiunea sa ambivalență pen-
tru România. E fost deci mai iute în dez-
meticire decît am știut pînă acum. Apoi,
trebuie să observăm că el a făcut elogiul
tipului francez de civilizație exact în peri-
oada războiului, în 1941 (ceea ce ne per-
mite comparații cu alți colegi de generație,
mai inerți, cu Eliade, de exemplu...). Fos-
tul admirator din 1934 (e drept, un admi-
rator avînd și rezerve) al lui Hitler speră
acum, în 1941, adică în plin Război Mon-
dial și aflat în Franța ocupată, că aceasta va
deveni sursa unei „epidemii* de raționali-
tate și scepticism, modelul unei civilizații
ce se sustrage modelului naționalist!

     Eseul acesta, rămas pînă azi în manu-
scris, este și un dialog subteran al lui Cio-
ran cu Apărarea civilizației a lui Bucur
Țincu, pe urmele căruia calcă cu o întîrzie-
re de cîțiva ani. Căci, dacă Apărarea civili-
zației a fost în mod tacit o replică critică la
Schimbarea la față a României, De la France
poate fi socotită un dialog plin de consim-
țire cu Apărarea civilizației'. Cum spuneam,
Cioran este un autor care ne face și după
moarte surprize.


• Cioran, 1966. Foto: Jacques Sassier

Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 15

cu (Ochiul
LIBER



            sf-uI ca profesiune






2?

Substanțialul volum
al lui Cornel Robu,
Scriitori români de science-fic-
tion, apărut în 2008 la Casa
Cărții de Știință, Cluj-Na-
poca, reprezintă suma se-
lectă a questei de o viață a
autorului său, dedicat trup
și suflet investigării, recu-
perării și promovării science-fictionului
românesc. Cele cincizeci de texte cuprinse
în această carte trădează implicarea aproa-
pe obsedantă a lui Cornel Robu în materia
obiectului său hermeneutic. Publicate ante-
rior în reviste, dicționare și volume, arti-
colele, cronicile și studiile adunate în acest
volum sunt organizate în patru blocuri
tematic-diacronice: Scriitori români de Sci-
ence-fiction, Trecutul unei iluzii: „Noul val“
al anilor '80, Secvențe ante-decembriste,
Secvențe post-decembriste.
    Inițial prefață la ediția din 1986 a volu-
mului In anul 4000 sau O călătorie la Venus,
apoi reluat fragmentar, ca multe alte texte
din acest volum, în Dicționarul scriitorilor
români și în Dicționarul analitic de opere lite-
rare românești, studiul Un precursor: Victor
Anestin se deschide cu o perspectivare am-
plă, ce trădează scrupulozitatea istoricului
literar, a figurii pitorești a „astronomului
amator“, așa cum se numea în la belle tpo-
que, pentru ca, mai apoi, discursul să-și
restrângă unghiul de abordare și să se
concentreze în mod didactic, dar totuși
simpatetic, asupra unui personaj care a
întruchipat mai bine decât oricine altci-
neva această figură: Victor Anestin.
    Astfel, înainte de Primul Război Mon-
dial apare mensualul de astronomie popu-
lară Orion și activează Societatea Astro-
nomică Română „Camille Flammarion“,
amândouă fondate de Victor Anestin (cea
dintâi în 1907, iar cea de a doua în 1908),
pasionat obsesiv de astronomie, supranu-
mit în epocă „un Flammarion al României^
și autor al primului roman științifico-fan-
tastic românesc, In anul 4000 sau O călăto-
rie la Venus, apărut în 1899. Imagine con-
centrată a idealismului și efervescenței
epocii sale, viața lui Victor Anestin echi-
valează cu un efort constant și creator de
a transforma percepția publicului asupra
științei, de a trezi simpatia pentru ea (prin
conferințe, articole sau inițiative precum
Universitatea Populară din București și
Societatea „Prietenii Științei“), de a o sepa-

ra net de politică, religie, filosofic și artă
(atunci când ea riscă să cadă sub incidența
culpabilizării pentru declanșarea războiului
din 1914). Ironia face - după cum observă
Cornel Robu - ca fanaticul puterii științei,
care a fost Victor Anestin, să fie recuperat
ca scriitor grație tocmai constestatei pu-
teri a ficțiunii. Recuperarea acestuia de
către Cornel Robu se completează cu arti-
colul publicat în 1987 în revista britanică
Foundation: The Review cf Science Fiction:
Victor Anestin, the First Romanian Science
Fiction Writer (în traducerea Ioanei Robu,
ca de altfel toate textele în engleză din acest
volum).
    Fișa bilingvă dedicată lui Victor Papilian
este urmată de o lectură critică în cheie SF
a nuvelei Les trois Grâces (1976) a lui
Mircea Eliade, studiul fiind dublat de un
articol de dicționar scris pentru St. James
Guide to Science Fiction Writers, 1996.
Extrapolând un fragment obscur din
Apocrifele Vechiului Testament, legat de
„implicațiile teologice și medicale ale teo-
logiei păcatului originar“, potrivit cărora
„numai cel care e amenințat de cea mai
gravă primejdie [...] are, deocamdată, șansa
de a dobândi tinerețea fără bătrânețe^,
întrucât „însăși dialectica Creației cere ca
procesul de regenerare să înceapă numai
când organismul e amenințat de moarte“,
Mircea Eliade transferă

    în science-fiction - spune autorul - toate tră-
    săturile-! personale adânc marcate, toate
    înclinațiile, afinitățile și obsesiile sale defi-
    nitorii, dimpreună cu temele-i caracteristi-
    ce: tiparele mitice ascunse ale vieții umane,
    natura iluzorie a timpului și [...] fața nicio-
    dată dezvelită a umanității, impenetrabila
    deghizare a sacrului atunci când se întru-
    pează în materia profanului.

Prima secțiune a cărții cuprinde o serie
întreagă de portrete literare și comentarii
critice destinate inițial volumului Sub sem-
nul acoladei (proiectat în 1982), „titlu-fan-
tomă“ preluat de la John Ciute și Peter
Nichols, și apărute, într-o formă mai mult
sau mai puțin modificată, în reviste și în
alte volume (mai ales în antologia comen-
tată Timpul este umbra noastră: Science-fic-
tion românesc din ultimele două decenii,
1991). Sunt investigați: Mihu Dragomir,
Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Ovid S.
Crohmălniceanu, Victor Kernbach, Horia
Aramă, Ion Hobana, Leonida Neamțu,
Miron Scorobete, Voicu Bugariu, Constan-
tin Cubleșan, Gheorghe Săsărman. In-
cursiunile critice se soldează cu analiza
rafinată a unor aspecte particulare suscita-
te de contactul cu scrierile acestor scrii-
tori, cum sunt, de pildă, paternitatea cro-
nc plastici reclamată de Victor Kernbach (în
analiza recurenței ipotezei paleoastronau-
ților în romanele și eseurile acestuia), dis-
tincția dintre fantastic yfanta:y din studiul
dedicat lui Vladimir Colin, prin precizarea
faptului că „literatura fantasy este congeni-
tal eucatastrofică“ (Eucatastrcpbe: termen
al lui Tolkien), precum și crearea unui con-
cept (pe larg comentat în a treia secțiune
a volumului, în Științificțiune, științifie tor):
științifictor, atunci când autorul discută
„metamorfoza criticului [Ovid S. Crohmăl-
niceanu] devenit fictor de științificțiuneK.
Mircea Opriță și Florin Manolescu încheie
această primă parte a volumului, celui
dintâi fiindu-i alocat un studiu consistent,
care cuprinde atât inventarul critic atent

al scrierilor sale, cât și contextualizarea și
analiza lor comparativă. Demersurile accen-
tuat comparative ale acestei secțiuni scot la
iveală amplitudinea culturală a autorului și
capacitatea sa profesionistă de a jongla
armonios cu informațiile biobibliografice.
    „Oricât nu s-ar crede, a existat și un al
doilea «optzecism» în urmă cu două dece-
nii, în afara și în umbra bovarică a celui
canonic...“ - scrie Cornel Robu în debutul
celei de-a doua părți a volumului, unde sin-
tetizează traiectoriile câtorva dintre repre-
zentații acestui „val spart“ (cum observă
cu o ironie amară): Mihail lonescu, Dan
Merișca, Mihail Grămescu, Lucian Ionică,
Gheorghe Păun, Alexandru Ungureanu,
Leonard Oprea și Cristian Tudor Popescu.
(Cele mai multe dintre texte apăruseră deja
în Timpul este umbra noastră, antologia
comentată de Cornel Robu, precum și în
TWELVE cf the Best Romanian sf Stories,
selected and introduced by Cornel Robu,
Timișoara: Sedona Publishing House,
1995.) Secvențele ante-decembriste reprezintă
o suită de opt discursuri accentuat teore-
tice și/sau militante în favoarea conturării
unui cadru prielnic creării și receptării de
literatură SF (așa este, de pildă, Ce lipsește
literaturii f actuale, transcriere a unei expu-
neri radiofonice din 1983, în care Cornel
Robu pleda pentru reviste specializate în
literatură science-fiction). In Științificțiune,
științijictor, articol publicat inițial în Echinox
(1979), Cornel Robu dezvoltă, amplu, ter-
menul de științificțiune și analizează atent
toate avantajele și dezavantajele sale posi-
bile. Inițial studiu introductiv la Timpul este
umbra noastră, eseul Câteva precizări nece-
sare punctează existența a trei generații de
scriitori români de science-fiction și dez-
bate problema selecției valorice a acestora
în antologii.
    Reflecția sociologică asupra stării lite-
raturii SF și a traducerilor, precum și incur-
siunea în istoria genului ocupă prima parte
a Secvenței post-decembriste, partea secundă
fiind rezervată analizei critice a câtorva
creații din peisajul literar de după 1989,
semnate de Liviu Radu, Gheorghe Săsăr-
man, Florin Manolescu sau Roberto R.
Grant (pseudonimul lui Voicu Bugariu -
autor al unui „scandalos^ roman, Zeul apa-
tiei, analizat spumos în Tfianiada in stil
american). Comentariile subtile, pigmen-
tate ludic și bine armate bibliografic, pre-
cum și discursurile teoretice incitante prin
încărcătura conceptuală propusă se com-
pletează cu pledoarii recuperative sau com-
bative, menite să promoveze și să încuraje-
ze literatura science-fiction din România,
toate acestea creionând portretul unui cri-
tic literar extrem de versatil în spațiul
domeniului căruia i s-a dedicat la modul
absolut.

16 • APOSTROF

            Literatura română
            și iluziile ei
            y           y


        ________


ULTIMELE CĂRȚI ale lui
Eugen Negriei (Lite-
ratura română sub comu-
nism, 2 voi., 2002, 2003
și Iluziile literaturii ro-
mâne, 2008) se remarcă
printr-o schimbare de ton,
mult mai radical, mai dez-
iluzionat și, evident, mai
puțin tehnicist decât, să


zicem, Sistematica poeziei. Literatura româ-
nă sub comunism relevă, înainte de toate,
modul în care literatura română a suportat
ruptura de tradiția interbelică, în impac-
tul alienant cu dogma comunistă. Există
însă, cum a subliniat și N. Manolescu, o
inadecvare între demersul sintetic al capi-
tolelor generale (mult mai accentuat nega-
tive) și cele analitice, în care judecățile sunt
mai binevoitoare. în Iluziile literaturii ro-
mâne, criticul realizează o demistificare a
„miturilor" ce au nutrit, cu aura lor idea-
lizantă, valorile literare românești. Căutând
să redimensioneze opere literare, autori,
orientări literare, criticul are judecăți dras-
tice, necomplezente, la adresa unor vene-
rabile „mituri" ale literaturii române, din
dorința de a aduce cu picioarele pe pământ
o cultură și o literatură ce au fost, prea
multă vreme, supradimensionate, din di-
ferite și multe motive:

    A te împotrivi inerției sentimentale care face
    să prospere atâtea opere prăfuite, a refuza să
    mai cedezi bunăvoinței de a decreta drept
    excelente produsele mediocrității seculare,
    înseamnă a submina însuși conceptul de artă
    și, nu mai puțin, a bloca funcționarea insti-
    tuțiilor ei: muzeele, antologiile, istoriile lite-
    raturii sau cele ale artelor plastice. Și totuși,
    ar fi trebuit să o facem, înfruntând toate
    aceste riscuri și, în plus, și pe acela de a repe-
    ta o mai veche - dar neconsumată expe-
    riență avangardistă. Spiritul critic a fost
    somat să se radicalizeze, să iasă de sub nar-
    coză și să se situeze în sinceritate.


Iluziile literaturii române e o carte primită
cu destule reticențe și suspiciuni. Cum să
fie primită cu entuziasm, sau măcar cu
calm și detașare, o carte ce pune sub sem-
nul întrebării atât de multe poncife, tabu-
uri, iluzii și mistificări de sine ale literatu-
rii române? Cine s-ar putea încumeta să
comenteze o carte ce ne răpește o parte
destul de însemnată a literaturii noastre,
punând-o sub semnul falsului, al viziunii
de sine inflamate ori al unui orgoliu ilegi-
tim? Există însă unii critici literari care nu
au ezitat să sublinieze meritele cărții. în
acest sens, Paul Cornea observă:

    Cartea lui Eugen Negriei, Iluziile literatu-
    rii române, este o analiză lucidă, intransi-
    gentă, convingătoare a miturilor care para-
    zitează istoria literaturii române, dar e,
    deopotrivă, și o profesiune de credință, ros-
    tită cu o sinceritate îngândurată. Fiindcă,
    îndărătul enunțurilor tăioase și al paginilor
    încărcate de un sarcasm amar, se mistuie o
    mare iubire rănită.


Principala însușire a acestei cărți este luci-
ditatea. O luciditate tăioasă, intransigentă,

nu lipsită de forța comprehensiunii, o lu-
ciditate care își propune să înfrunte „iner-
țiile sentimentale" și care este rezultatul
unei „crize de încredere" în conformația
literaturii române, așa cum a fost ea legi-
timată de numeroase lucrări de istorie și de
critică literară care au contribuit la infla-
marea imaginii ei, la mitizarea unor anu-
mite aspecte, la inducerea unei supralicitări
a sentimentului valorii unor opere sau
opțiuni estetice.
   Literatura română, nu ezită să ne spună
Eugen Negriei, este și rezultatul unei ener-
gii germinatoare de mituri, al unor com-
plexe, inhibiții, frustrări și angoase (cu
temei istoric, neîndoielnic) care și-au ofe-
rit drept compensație luxul unor impos-
turi) iluzionante, al unor mistificări și in-
flamări cu substrat mitizant. De la ifosele
protocronismului la „râvna sincronizării cu
orice preț", de la „tabuizarea patrimoniu-
lui literar" la canonizarea și supralicitarea
unor scriitori sau la obsesia vechimii, Eu-
gen Negriei realizează, în cartea sa, un ta-
blou cuprinzător al maladiilor ce au la bază
iluzionarea de sine. Mitizarea lui Eminescu
e un exemplu ilustrativ pentru o astfel de
nevoie imperioasă de canonizare, pornită
din frustrări și complexe identitate:

   Devenit, în ultima jumătate a secolului al
   XX-lea, o legendă națională și un mit, Emi-
   nescu a ieșit, cum spuneam, din timpul pro-
   fan. In această împrejurare specială, nu avem
   de-a face cu atitudinea care însoțește, de
   regulă, statornicirea, în conștiința colectivă,
   a unui mit și pe care o ilustrează, de pildă,
   receptarea lui Maiorescu sau a lui lorga:
   încremenirea în respect. [...] Sunt curente
   cazurile de tabuizare agresivă și de delirație
   la geniu, mai cu seamă imediat după 1989,
   când toate pornirile inhibate, toate ten-
   dințele și aspirațiile reale ale conștiinței
   colective s-au putut dezlănțui fără rețineri
   și tară cenzură.

Unul dintre responsabilii acestui fenomen
al mitizării literaturii române e, scrie E.
Negriei, G. Călinescu, cel care pune în cir-
culație, m Istoria din 1941, teza celor patru
mituri fondatoare și esențiale, ce au fost
preluate și supradimensionate de critica
ulterioară, dar și de manuale, jucând rolul
„emblemelor cîe pe scuturile heraldice".
Mecanismul iluzionării funcționează, în
viziunea autorului, pe mai multe paliere și
dimensiuni, cu consecințe și grade diferite
de efect asupra conformației receptării
adecvate a literaturii române. Primul capi-
tol, de pildă, Viziunea asupra statutului lite-
raturii și al literaților, are aspectul unui ta-
blou sinoptic al tarelor iluzionării (Nevoia
de repere stabile, Pioșenia globală, Postura sta-
tornic admirativă, Tabuizarea patrimoniului
cultural, Fabrica de finți - sunt titlurile
unor subcapitole suficient de elocvente
pentru mecanismele și conceptele decon-
struirii, ale dez-vrăjirii și demitizării cu care
operează autorul). La nivelul literaturii
vechi, unii cercetători, cuprinși de zel pro-
tocronic, s-au străduit să găsească resurse
estetice acolo unde nu prea existau, exa-
cerbând totodată prezența unui pretins
baroc românesc. Un important motor al
iluzionării îl reprezintă, în concepția auto-
rului, conceptul de protocronism, cu toa-
te efectele sale nedorite asupra literaturii
române. Termenul, inițiat ca atare în anii
’70, își propunea să delimiteze un curent
ideologic care sublinia întâietatea româ-


nească a unor inițiative culturale universa-
le. în opoziție implicită sau explicită cu sin-
cronismul promovat de E. Lovinescu, ca
expresie a deschiderii culturii românești
spre modernitate și universalitate, pro-
tocronismul a căpătat o amprentă națio-
nalistă pronunțată, manipulată politic de
regimul comunist, care idealiza trecutul,
ignorând orice norme metodologice și
științifice. De stirpe protocronistă este și
teza, care a fost mereu supralicitată, înainte
de 1989, dar și după aceea, a supremației
civilizației autohtone, tracice, asupra ci-
vilizației romane. Căutarea unor antici-
pări, a unor priorități românești nu a lipsit
nici din Istoria lui G. Călinescu. Cu toate
acestea, Edgar Papu a fost cel care, cum
observă E. Negriei,

    se va afla la originea unui concept literar -
   protocronismul, exploatat în sensul dorit de
   culturnicii și de literații puși în slujba regi-
   mului, care vor și evoca adesea în sprijin
   autoritatea cunoscutului om de cultură.
   Protocronismul (cel de bună-credință, por-
   nit din studiile lui E. Papu) a moștenit con-
   fuzia, obsesiile și tentația idealizării prezen-
   te în demersurile multor istorici literari
   români.

Pornit din intenții idealizatoare, având, pe
de altă parte, drept mobil un complex de
frustrări care se cereau compensate, pro-
tocronismul are o trăsătură autohtonistă ce
a fost speculată și supralicitată de ideologia
comunistă. De altfel, în cadrul reprezentă-
rii deformate a trecutului. E. Negriei inven-
tariază câteva maladii ale reprezentării de
sine, de la „mimarea normalității" la „râvna
sincronizării cu orice preț", la „obsesiile
nobiliare" sau la „obsesiile vechimii". Su-
pralicitarea unor momente, accente cultu-
rale sau literare e prezentă mai cu seamă în
istoriile literare. La Călinescu, de pildă,
sunt explorate, nu întotdeauna argumen-
tat însă, resorturile și efectele idealiză-
rii (inducerea senzației de avuție, procedee
de înnobilare etc.).
    Eugen Negriei caută, așadar, să deza-
morseze iluziile literaturii române, să-i pri-
vească fără prejudecăți culmile și văile, să-i
cartografieze cu precizie, calm și exigență
relieful adesea inflamat, alcătuind „un fel
de repertoriu al energiilor pierdute, al situă-
rilor greșite, al erorilor generalizate, un
ghid al prejudecăților literare contempora-
ne, al obsesiilor, al falselor concepte, al
clișeelor, superstițiilor și viziunilor eronate
ale istoriilor literare". Nu toate dintre ver-
dictele negative ale criticului sunt însă
meritate, după cum unele sancțiuni dras-
tice nu sunt, cu toate și în aceeași măsură,
argumentate sau întemeiate pe o realitate
textuală concretă.


Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 1 7

            O lecție de estetică



IN prelungita tranziție
postdecembristă, când și
„esteticul a fost aproape
anatemizat și împins în
umbră ca o cenușăreasă“, o
cercetare sistematică, gân-
dită în două tomuri, despre
estetica românească vede,
oarecum surprinzător, lu-

mina tiparului. Primul volum din Istoria
esteticii românești (Editura Academiei,
2008), semnat de venerabilul specialist în
materie Grigore Smeu, nu numai că este
o pledoarie articulată pentru disciplina
inaugurată de Baumgarten, dar el umple un
gol în cultura (nu doar) literară româneas-
că. încercări sumative au fost, firește, seg-
mentate totuși atât temporal, cât și tema-
tic: Al. Dima, cu Gândirea românească în

estetică: Aspecte contemporane (1943), pe
care am reeditat-o la Dacia în 2003; Gri-
gore Smeu, Sensuri ale Frumosului in esteti-
ca românească (1969); Ion Iliescu, Geneza
ideilor estetice in cultura românească - sec.

XVI-X1X (1972); Titu Popescu, Specificul
național in doctrinele estetice românești
(1977); Ion Ianoși, Schiță istorică a dez-
voltării estetice românești (1982); Al. Husar,
Tradiții naționale in estetica și filoscfia artei
(2001) - toate acestea fiind anticipate de
Contribuția românească în estetică (1933) a
lui Tudor Vianu, publicată inițial în ger-
mană. Or, Istoria de față și căreia autorului
îi repugnă s-o declare „critică“, fiindcă ar fi
fost un semn de „emfatică sofisticare“, de-
ține - după cum suntem avertizați - avan-
tajul unei cuprinderi globale, sintetizatoare,
dar numai după câteva disocieri meto-
dologice și, implicit, terminologice. Dacă
în Antichitatea elină frumosul și arta au
evoluat ca entități separate, meditația euro-
peană ulterioară se caracterizează printr-o
„pendulare dilematică, roasă de incertitu-
dini, între căutarea sinelui diferențial al

Premieră Mihai Mănuțiu

IMAGINE din spectacolul Moartea lui Danton de Georg Biichner, în regia lui Mihai
Măniuțiu, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Premiera a avut loc în 23 mai a.c. în rolu-
rile principale: Hathâzi Andrâs (în imagine), Biro Jozsef, Kezdi Imola, Bâcs Miklos. Foto:
Biro Istvân.

unor ipostaze fundamentale ale esteticului
și contopirea respectivelor ipostaze ca alt-
ceva, de dincolo de ele“, schițată abia de
către Baumgarten. E vorba, mai exact, de
confundarea și astăzi a istoriei esteticii (ca
„disciplină a încărcăturilor prioritar și expli-
cit teoretice“) cu istoria esteticului (ca suma
„fenomenalităților concret-individuali zan-
te ale esteticului). Tentativa de a metamor-
foza istoria esteticii, eminamente concep-
tuală, în istoria fenomenalităților concrete,
particularizatoare a condus, pe de o parte,
la diminuarea încrederii în universalismul
esteticii ca disciplină și, corelativ, în „pal-
pitația metafizicii, cu ajutorul căreia Kant
a descoperit totuși principii emblematice
precum antinomia judecății și a gustului
estetic sau trăsăturile plăcerii estetice. Dacă
în estetica românească, atâta câtă este, nu
se pot contesta relațiile dintre praxisul artis-
tic și teoretizările categoriale, „în centrul
atenției noastre - ne atenționează autorul
- vor rămâne ipostazele teoreticului, pro-
priile lui reverberații, în deplin acord cu
opinia despre „istoria ideală a gândirii es-
tetice“, formulată de Guido Morpurgo-
Tagliabue în Estetica contemporană (1960).
Astfel, în medievalitatea românească, la
Dosoftei, găsim doar „un estetic deposedat
de șinele propriu, în numele intratabilei
smerenii religioase“, iar Divanul cantemi-
rian introduce frumosul în circuitul cunc)aș-
terii „nu pentru el însuși, adică nu pentru
o specificitate autonomă, intrinsecă, ci prin
asocierea cu altceva de dincolo de el: cu
înțelepciunea, fapta bună etc., similar efor-
turilor din dialogurile platoniciene ce au
sondat frumosul din diferite unghiuri spre
a-i surprinde specificitate a“. Asta, în pofi-
da capacității lui Cantemir de a se mișca
dezinvolt în universul abstracțiilor filosofi-
ce elaborate de Antichitatea greacă, care au
aluvionat din plin, în schimb, meditația
estetică occidentală, așa cum a demonstrat
Umberto Eco în Arta e bellezza nelVestetica
medievale (1987). Capitolul consacrat Ele-
mentelor de estetică medievală are meritul de
a coagula reflexele esteticului pe grila celor
trei paliere - ipostazele clasicității antice,

haloul spiritului religios și întrupările arhi-
tecturale, sculpturale ș.a. - însumând acel
altceva decât „propria natură a esteticului.
Miron Costin, Antim Ivire anu, Constantin
Cantacuzino, Milescu Spătaru și Dimitrie
Cantemir se întâlnesc într-un conclav sui-
generis ilustrând și barocul în gramatică
răsăriteană. Ultimul dintre ei, anticipând
radicalitatea rațională a iluminismului, con-
stituie fără-ndoială o turnantă și în istoria
ideilor estetice, dacă ar fi să încercuim doar
dihotomia frumos - umt sau apariția con-
ceptelor de fantezie și imagine, dar și, în
epoca romantică, a sublimului și a geniului.
Radiografierea succintă a contribuțiilor lui
Samuil Micu, I. Heliade-Rădulescu, Bolliac
sau Andrei Mureșanu certifică aserțiunea
despre înlocuirea generalităților „pe ori-
zontală“ cu abordările „pe verticală“, vizân-
du-se nuanțarea unor specificități estetice.
Odată cu Samuil Micu, pentru care „simți-
rea dacă să prinde cu simțirile să cheamă
frumuseță“, teza lui Baumgarten e tradu-
să într-o terminologie astăzi deficitară, fru-
mosul plasându-se totuși „pe un teren adec-
vat al apropierii umane de structurile ei
cognitivei La aproape un secol după este-
ticianul german, cei doi termeni - estetică
și estetic - apar și în cultura noastră, mai cu
seamă după introducerea esteticii ca disci-
plină în învățământul superior, începând cu
anul 1837, la clasa de filosofie. în volumul
Studii de estetică românească (2005) am
schițat doar în câteva pagini precursoratul
esteticii noastre moderne, restituit acum în
numeroase pagini de analiză efectivă. Iată,
în veacul de emergență romantică înregis-
trăm conștientizarea și constituirea esteticii
ca disciplină sistematică și, în acest cadru
temporal, Grigore Smeu circumscrie patru
constituenți ce au vertebrat acest dublu
proces, anume utilizarea ideilor estetice din
perspectiva misiunii sociale a artei, intro-
ducerea esteticii în învățământul superior și
secundar, criticismul cultural de sorginte
maioresciană și apariția primelor lucrări
sistematice, menite să argumenteze la mo-
dul categorial principalele probleme de
estetică. Partea a patra, cea mai extinsă din
lucrare, tratează, nuanțat și convingător,
începuturile procesului de autonomizare a
esteticii, cu specificarea - firească - a in-
fluențelor kantiene, hegeliene, a psihologiei
experimentale fechneriene și a determinis-
mului francez. Se reface astfel drumul de la
estetică la critică literată din scrierile lui
Radu lonescu, se analizează cursul de
Estetică al lui Simion Bărnuțiu - primul
exemplu de proliferare, la noi, a ipostaze-
lor Frumosului; de asemenea, autorul sur-
prinde cu acuitate concepția „de jos în sus
asupra Frumosului în teza doctorală,
redactată în germană, a lui Constantin
Dimitrescu-Iași, impulsionat de experimen-
talismul promovat, în epocă, de Fechner.
Nu este uitată estetica pozitivistă a lui
Constantin Leonardescu, capabil deja să
folosească concepte interdisciplinare; de
asemenea, loan Pop Florantin, cu o estetică
matematică in stătu nascendi, fundamentată
pe celebra secțiune de aur, anticipându-i cu
aproape un secol pe Matila C. Ghyka și
Pius Servien Coculescu. De o amplă tra-
tare se bucură Titu Maiorescu, sintetizat în
formula „critică intensivă cu apel la este-
tică“. Capitolul acesta e concludent pentru
demersul restitutiv al istoricului, care lim-
pezește, aș spune definitiv, chestiunea auto-
nomismului estetic (și pe care Maiorescu

18 • APOSTROF

n-a formulat-o niciodată explicit!), dar nu-
mai după ce, în prealabil, ordonează tipu-
rile de explicații date problemei, ce probea-
ză respectul intelectual față de exegeza
modernă și contemporană. La fel proce-
dează când explică în ce constă „elementa-
ritatea ideilor estetice“ la mentorul Junimii,
precum și ideea „specificității estetice în
artă“, care se lasă doar bănuită în mult
comentatul enunț enigmatic din Critice,
anume că „ideea sau obiectul exprimat prin
poezie e întotdeauna un simțământ sau o
pasiune, și niciodată o cugetare exclusiv in-
telectuală sau care se ține de tărâmul științi-
fic, fie în teorie, fie în aplicarea practică“.
Istoricul rezumă mai întâi cele patru tipuri
de comentarii apărute de-a lungul veacului
trecut și apoi face o lectură, sub lupă, a
enunțului de mai sus, încheiată cu conclu-
zia că „Maiorescu a invocat ideea nu în sen-
sul său propriu, ci în acela de obiect al artei“.
Nu altfel procedează analizând polemica
Dobrogeanu-Gherea - Maiorescu, unde
subliniază diferențele specifice și, deloc para-
doxal astăzi, complementaritatea de atitudi-
ne a celor doi corifei care au polarizat, în
secolul XX, valorizarea critică a literaturii:
„Dacă Maiorescu a fundamentat estetic cri-
tica literară, Gherea a pus, mai cu seamă,
bazele ei metodokgic-științifice* - din unghi
sociologic, am adăuga noi. Și aceste pagini
sunt de neocolit pentru cel interesat de
mișcarea ideilor (nu numai estetice) din vea-
cul al XlX-lea, regramaticalizate în secolul
următor și care vor face obiectul celui de-al
doilea tom din Istoria esteticii românești.
    Lectura, deocamdată, a primului tom
ne facilitează creionarea câtorva observații
concluzive de ordin metodologic și conți-
nutistic. E, mai întâi, soliditatea discursu-
lui analitic, echilibrat cu materialul proba-
tor alcătuit din citate reproduse uneori in
extenso', este apoi plasarea în contextul este-
ticii europene pe liniamentul criteriului dia-
cronic, intrinsec unei cercetări de recupe-
rare. Circumscrierea, menținută pe parcurs,
a conceptualizărilor constitutive istoriei este-
ticii, extragerea semnelor de modernitate
din meditația estetică românească disemi-
nată sau cu caracter sistemic, urmărirea -
în perioada de pionierat - a procesului,
lent, de autonomizare a esteticii de „sus
în jos“ sau în sens invers, „de jos în sus“,
explicitatea, în consecință, a unei specifice
coabitări a esteticii cu critica culturală, în
sfârșit, atenția focalizată pe marginaliza-
rea esteticii în primele două decenii din
secolul trecut, când, odată cu presiunea
determinismului gherist, asociată cu sămă-
nătorismul epocii, „autonomia artei se he-
teronomizează“ (apud Theodor W Ador-
no) - toate aceste elemente se articulează,
cum afirmam anterior, într-un tablou coe-
rent și convingător al esteticii românești
până în pragul epocii interbelice. Atent la
„proeminența rațional-teoretizantă“ a dis-
ciplinei în curs de formare, autorul lasă
deocamdată în suspensie cele două para-
digme, doar enunțate, ale spiritualității
românești - dorul și tragicul -, ce vor fi
reluate în volumul următor, consacrat este-
ticii moderne și contemporane. Cartea
semnată de esteticianul octogenar, care nu
uită să-și mărturisească atașamentul, dar
și amărăciunea pentru profesiunea, ingrată
la noi, de cercetător științific, ne oferă o
veritabilă lecție de estetică, stenică până la
urmă chiar și în condițiile lumii de astăzi,
pândită de semianalfabetism cultural:

    Prin propria-i natură, ca disciplină emina-
    mente teoretică, estetica poate să-și mențină
    - cu oricât dramatism, cu oricâte eșuări mai
    mult sau mai puțin conjuncturale - verti-
    calitatea, dacă nu-și propune să elimine în
    chip radical, din propria incintă, palpitația
    metafizică.







            Filosofia în conștiința
            publică românească
            {^&**a* 3^


CARE ESTE locul OCUpat
de filosofie în conștiin-
ța noastră publică? De ce la
aproape 20 de ani de la ie-
șirea din comunism aceasta
ocupă un loc marginal atât
în dezbaterile culturale din
România, cât și în raport
cu celelalte discipline stu-
diate în universitate? Ce
rost ar mai avea filosofia,

adică gândirea critică, spontană și auten-
tică, într-o societate împietrită în clișee,
dominată de demagogi, impostori și
„înconjurată de forme instituționale de
prostire a populației^? Există soluții pen-
tru depășirea impasului în care învățămân-
tul filosofic din România (și științele uma-
niste în general) a intrat?
   Acestea sunt câteva dintre întrebările
asupra cărora reflectează Alexander Baum-
garten în recenta sa carte (Bună dimineața,
filoscfie!, postfață de Mihai Maci, Timi-
șoara: Ed. Bastion, 2008), care reunește
texte publicate în reviste culturale în pe-
rioada 2004-2007. Deși problemele dez-
bătute sunt de maximă actualitate și deo-
sebit de grave pentru oricine este interesat
de viitorul filosofici și al științelor umanis-
te în România, tonul nu este unul pesimist
sau resemnat, iar analizele nu vizează „per-
soane sau instituții particulare“. Aceasta
și pentru că autorul, făcând parte din siste-
mul la care se raportează, încearcă să-l cri-
tice „altfel“, adică: „dintr-o conștiință în-
drăgostită de el și fără frustrarea de putere
a marginalului sanchilot, a cărui prezumție
de nesinceritate vine din bănuiala că dez-
voltă critica sistemului numai pentru a
ajunge la adăpostul lui“ (p. 11).
   înainte de a oferi o imagine a locului
pe care îl ocupă filosofia în conștiința noas-
tră publică și de a încerca schițarea unor
eventuale soluții pentru ieșirea acesteia din
starea de marginalitate în care se află, au-
torul analizează în primul capitol (Bună
dimineața, filoscfie!) ceea ce consideră a fi
specificitatea filosofici: experiența gândi-
rii reflexive. Definind reflexivitatea drept
„posibilitatea noastră de a ne lua ca obiect
al cunoașterii împreună cu lumea în care
suntem situați ca niște contemplatori ai ei,
pentru a putea formula judecăți despre
acestea împreună“ (p. 15), el constată că
în România acest tip de experiență spiri-
tuală a devenit marginal nu doar la nivelul
omului obișnuit, ci și la nivelul elitelor și
în mediile academice, universitatea aban-
donându-șî de multe ori „misiunea origi-
nară de apel la reflexivitate^. Cu alte cuvin-

te, gândirea pe cont propriu a fost treptat
abandonată la toate nivelele, locul ei fiind
luat, într-un mod imperceptibil și insidios,
de o atitudine nereflexivă și necritică, tri-
butară clișeelor, demagogiei și imposturii.
    Toate celelalte capitole ale cărții trebuie
citite pornind de la ideea de reflexivitate
analizată în acest prim capitol. Tipurile de
impostură universitară descrise în cel de-al
doilea capitol sunt de fapt exemple con-
crete de cadre universitare din domeniul
științelor umaniste care, într-un fel sau
altul, au abandonat gândirea reflexivă: de
la „insul care abdicase de mult de la sarci-
na gândirii“ sau profesorul care era în
posesia unei cunoașteri inițiatice, de tip
gnostic din anii ’90 până la noul tip de uni-
versitar umanist din ultimii ani care s-a
adaptat perfect noului limbaj academic
standardizat și a înlocuit de multe ori „ca-
riera științifică cu cea managerial-admi-
nistrativă“.
    Din aceeași perspectivă a experienței
reflexivității sunt analizate atât scăderea
interesului pentru filosofie în societatea
românească (Filoscfie și prcfesionalitate,
Despre „șinele lărgit^, cât și situația precară
a filosoliei și a altor științe umaniste în rân-
dul celorlalte discipline universitare (De
ce suntem marginalii, lătă limba latinăl, Pe
fundul curbei). Conform autorului, scăde-
rea interesului pentru filosofie, evidențiată
și de numărul tot mai redus de studenți
care optează pentru a face studii în acest
domeniu, este cauzată nu doar de faptul că
statul finanțează prost filosofia sau că pu-
blicul român nu mai este atras de acest tip
de experiență spirituală, ci și pentru că filo-
sofia este „prost pregătită instituțional la
toate nivelele (liceu, universitate, centre de
cercetare, edituri etc.) și de aceea e inca-
pabilă de a fi o voce de prim-plan pe scena
culturală autohtonă. Intrăm astfel într-un
cerc (vicios) din care cu greu putem ieși,
deoarece unei filosofii slab organizate insti-
tuțional îi va fi greu să se impună în opi-
nia publică românească, iar o revigorare
instituțională a ei ar presupune sprijinul
și încrederea unui spațiu public în care ea
ocupă acum un loc tot mai periferic. So-
luția pe care o schițează Alexander Baum-
garten pentru ieșirea din această situație
delicată ne aduce din nou în preajma pro-
blemei reflexivității. Pentru a ieși din cerc
e nevoie în primul rând de un sacrificiu,
prin care „cei puțini“ își vor îndeplini plini
de abnegație datoria față de instituțiile în
care sunt angajați, sperând că în timp vor
câștiga și simpatia opiniei publice, iar în al
doilea rând de abandonarea modului în
care a fost percepută filosofia în tradiția
noastră culturală: ca operă a unui geniu
inspirat, asemeni creatorului de literatură
(„mitul geniului creator de filozofie“).
Soluția propusă nu implică nici sacrificiul
izolat al unor personalități excepționale, așa
cum din păcate de multe ori s-a întâmplat
în istoria noastră culturală, nici retragerea
filosofici într-un „turn de fildeși. Aceasta
deoarece pentru autor a gândi reflexiv nu
înseamnă doar a gândi de unul singur, ci
mai ales a dialoga cu ceilalți și a participa
la cultura publică, adică la ceea ce Constan-
tin Noica numea „șinele tău lărgit“.
    Astfel, Alexander Baumgarten își afir-
mă în mod explicit și fără echivocuri cre-
dința într-un tip de cultură în care gândi-
rea este „() operă colectivă“, ce ia naștere în

Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 19

timp, prin dezbatere, dialog și comunica-
re și în care există o „gradualitate a pro-
ducătorilor de spirit“, fiecare (autor, exe-
get, traducător, editor, recenzent, profesor
etc.), la nivelul lui, trebuind să fie conștient
de datoria care îi revine și de faptul că este
membrul unei largi „comunități specula-
tive“ și continuatorul unei vechi tradiții
culturale.
    Prin încercarea de a oferi o viziune de
ansamblu asupra locului pe care îl ocupă
filosofia în conștiința publică românească,
prin dorința de a schița granițele în inte-
riorul cărora pot fi construite eventuale
soluții pentru ieșirea filosofiei din margi-
nalitate, prin tipul de cultură pentru care
militează, construit în jurul ideii de dialog,
profesionalitate și tradiție, prezenta carte
poate fi ea însăși un bun exemplu de rapor-
tare critică la un fenomen al zilelor noastre.





            Comunism și (cult)ură



        Steliu Lambru


Deși marxismul s-a
adresat în primul rînd
proletariatului, clasa socială
cu cel mai redus nivel de
educație, pe a cărui forță
brută se baza în instaurarea
unei ordini noi, mai drepte,
el nu a ezitat să abordeze și
domeniul culturii, ba chiar

a elaborat o teorie a formelor culturale pe
cit de simplă, pe atît de mult îmbrățișată
tocmai de intelectuali. Concepția marxistă
asupra culturii era una legată indisolubil de
producția materială: primum vivere deinde
philoscphari, în condițiile unei situații eco-
nomice catastrofale a claselor de jos. Omul
simplu nu avusese timp să reflecteze asupra
lucrurilor înalte ale vieții. Supus exploată-
rii nemiloase a patronului, el era preocupat
să își asigure traiul zilnic, lui și familiei sale,
mai întîi să trăim și pe urmă să filozofam
păruse a fi modul la raportare la cultură al
lucrătorului. Pentru omul simplu, prezen-
tul nu era unul încurajator în direcția cul-
turalizării lui. Dar viitorul era cum nu se
putea mai promițător. Cultura comunistă,
una nouă, aproape de mase, era una în ca-
re diferența dintre producători și con-
sumatori era înlăturată. Pe cele două mari
coordonate temporale, trecut și viitor, pre-
zentul nefiind altceva decît un timp al tran-
ziției, cultura burgheză era un provizorat
care trebuia urgent depășit.
    Marx descria cultura ca pe o metodă
prin care o clasă socială ca burghezia își aso-
ciase clasele inferioare luptei duse împo-


triva feudalilor prin reforme care ridicau
nivelul de instrucție al maselor. Cultura era
o expresie a spiritului claselor purtătoare
de progres ajunse pe o anumită treaptă de
dezvoltare a istoriei, care trebuiau să eli-
mine de pe scena istoriei, prin violență
revoluționară, clasa care își încheiase meni-
rea istorică. In Manfestul Partidului Comu-
nist, Marx și Engels recunoșteau inferiori-
tatea culturală a proletariatului, admițând
că burghezia, în lupta ei împotriva feuda-
lismului, atrăgea și proletariatul și îl ridica
pe o treaptă de instrucție superioară, care
presupunea și o elevație culturală. Viziunea
lor economico-societală se proiecta și asu-
pra culturii, proprietatea particulară asupra
mijloacelor de producție fiind factorul for-
mativ al conștiinței oamenilor. Cei doi se
revoltau împotriva unei așa-numite îngus-
timi a minții tuturor celor care legau dispa-
riția proprietății private, în cazul în care
modul de producție comunist ar fi trium-
fat, de dispariția valorilor spirituale.

   După cum pentru burghez desființarea
   proprietății de clasă înseamnă desființarea
   producției înseși, tot astfel pentru dînsul dis-
   pariția culturii de clasă este identică cu dispa-
   riția culmrii în general. Cultura, a cărei pier-
   dere o deplînge burghezul, nu înseamnă
   pentru imensa majoritate decît transforma-
   rea omului într-o anexă a mașinii,

susțineau Marx și Engels. Viitorul era cel
care conta și cel care aducea o nouă cultură,
superioară, în conformitate cu superiorita-
tea generală a noii formațiuni economico-
sociale.
   Deși regimul comunist era orientat în
mod explicit către viitor, trecutul juca un rol
cel puțin la fel de important, dacă nu și mai
important. Continuitatea dintre trecut și vii-
tor în înțelegerea dezvoltării culturii ca pro-
ces și în conceperea unei noi culturi prole-
tare a fost unul dintre îndemnurile lui Lenin
în Sarcinile Uniunii Tineretului, cuvîntare
rostită la cel de-al Treilea Congres General
al Uniunii Tineretului Comunist din Rusia,
pe 2 octombrie 1920, o adevărată directivă-
program pentru tinerele cadre ale viitoru-
lui, între ele și cele culturale:

   fără o înțelegere clară a faptului că numai prin
   cunoașterea precisă a culmrii create de întrea-
   ga dezvoltare a omenirii, numai prin prelu-
   crarea ei se poate construi o cultură proletară,
   fără această înțelegere nu vom putea îndepli-
   ni sarcina respectivă. Culmra proletară nu este
   ceva care vine nu se știe de unde, nu este o
   născocire a oamenilor care își zic specialiști în
   cultura proletară [...] Cultura proletară tre-
   buie să apară ca o dezvoltare firească a ace-
   lui bagaj de cunoștințe pe care omenirea
   le-a elaborat sub jugul societății capitaliste, al
   societății moșierești, al societății birocratice.
   Toate aceste drumuri și cărări duceau, duc
   și vor continua să ducă spre cultura proleta-


    ră, la fel cum economia politică elaborată de
   Marx ne-a arătat unde va ajunge societatea
   omenească, ne-a arătat trecerea la lupta de
   clasă, la începutul revoluției proletare.

Dar nu trebuie uitat, adaugă Lenin, că
munca era cea care crea noua societate, cul-
tura fiind o părticică din proiectul grandios
al societății viitorului, tangibil în aproxi-
mativ 10-20 de ani.
    Această sumară introducere în modelul
cultural imaginat de teoreticienii comunis-
mului, pe care lectura volumului Perfectul
acrobat: Leonte Răutu, măștile răului (Hu-
manitas, 2008) - semnat de Vladimir
Tismăneanu și Cristian Vasile - îl readuce
la viață după aproape douăzeci de ani de
la dispariția regimului căruia i-a dat viață,
este necesară pentru a avea în fața ochilor
dimensiunea radical înnoitoare a proiectu-
lui marxist. Este o carte mai mult decît
bine-venită, oarecum insolită prin structu-
ra ei compozită de eseu, analiză, dialog în
doi și în trei (cu Mihai Șora) și culegere
de documente. Dar este o carte care tocmai
prin maniera sa neobișnuită de a se pre-
zenta cititorului descrie un peisaj mai amplu
decît o face o carte de memorii sau o bio-
grafie. Este un volum cu multe personaje,
în manieră dostoievskiană, fiecare cu am-
bițiile și aspirațiile sale, care influențează
cariera eroului principal și construiesc o
narațiune multiplă, sumă a tuturor celorlal-
te contribuții mici la marea prăbușire din
anul de grație 1989.
    încă de la începutul său, comunismul a
avut, paradoxal, o problemă tocmai cu inte-
lectualii, producătorii de cultură. Și comu-
nismul românesc nu a făcut excepție. Una
dintre marile bătălii pentru putere din inte-
riorul partidului pe care Gheorghe Gheor-
ghiu-Dej le-a purtat a fost cea cu Lucrețiu
Pătrășcanu, intelectualul „de serviciu^ al
PCR. După seria de confruntări dintre Sta-
lin, pe de-o parte, și Kamenev, Zinoviev,
Buharin și, în cele din urmă, Troțki, pe de
alta, cîștigate de primul, intelectualii au în-
vățat repede din experiența sovietică lecția
superiorității forței materiei asupra forței
ideii. Aceeași lecție avea s-o învețe la noi
și Ana Pauker, rămasă oarecum neutră, deși
apropiată de Pătrășcanu, în lupta dintre
avocat și muncitor. Admirația față de fru-
musețea forței dezlănțuite a proletarului
în comparație cu impotența intelectualului
a făcut ca de cele mai multe ori imaginea
omului simplu, direct, fără subtilități, care
trece fără ezitări și scrupule la acțiune, să fie
preferabilă în ochii apoliticului. Cu cît inte-
lectualul era mai rafinat și muncitorul mai
necultivat, prăpastia era mai adîncă. Calea
de mijloc, care a fost și cea de succes în co-
munism, a fost cea în care intelectualul s-a
regăsit în proletar și invers. Ambiția comu-
nistului militant a fost întotdeauna aceea de

Cărți primite la redacție

E’tîirj. atc
U Stic* UTîrW

• Sanda
Cordoș, Spiritul
critic la Cercul
Literar de la
Sibiu, Cluj-
Napoca: Accent,
2009.

• Liviu Malița,
Teatrul româ-
nesc sub cenzu-
ra comunistă,
Cluj-Napoca:
Casa Cărții de
Știință, 2009.

• loan Mușlea,
In către pierdere,
Cluj-Napoca:
Eikon, 2009.

• Adriana
Teodorescu,
Carnavalul în
opera literară
caragialiană,
Cluj-Napoca:
Casa Cărții de
Știință, 2009.

20 • APOSTROF

a descoperi pe intelectualul din muncitor și
pe muncitorul din intelectual.
    Leonte Răutu a avut certe calități inte-
lectuale, dar și porniri brutale, care l-au fă-
cut să-și construiască o carieră atît de lon-
gevivă. în primul rînd, el a fost un militant
pur și abia după aceea intelectual care a acti-
vat în cultură din pasiune. Cu puțin efort,
el ar fi putut activa în oricare alt domeniu,
calitățile îl recomandau din plin în acest
sens. Ce a „realizat" Răutu în cultura româ-
nă, nu singur, bineînțeles, poate fi regăsit la
indigo și în celelalte sfere ale societății: eli-
minarea libertății de gîndire, creație și expri-
mare, manierism, inutilitate (lipsa de rele-
vanță socială a operei, a actului cultural în
general), denaturare (în științele socio-uma-
ne, o adevărată reprimare a tuturor interpre-
tărilor independente de retorica oficială),
deformare educațională și cultivarea com-
plexului de superioritate cu resort adînc în
complexul de inferioritate. Parcurgerea în
special a secțiunii de documente confirmă
la fiecare pagină cruda maltratare la care a
fost supusă cultura română vreme de aproa-
pe o jumătate de secol. Numai celebrul text
împotriva cosmopolitismului și obiectivismu-
lui bmghez in științele sociale, singur, adevă-
rată cartă-manifest-program al comunismu-
lui în cultură, chintesență a întregii perioade
culturale dintre 1945 și 1989, merită un
studiu aparte. Dar nu numai. Fiecare docu-
ment reprodus contribuie la cunoașterea
unei adevărate metaculturi a comunismu-
lui, la identificarea unui fir narativ al docu-
mentului singur și al tuturor documentelor
împreună. Este o suprapunere a „vocilor"
actorilor sociali, din care Natalie Zemon
Davis, m Eicțiunea in documentele de arhiva,
extrăgea un singur registru, cum era vocea
femeilor în Franța secolului al XVI-lea. Deși
se referă explicit în subtitlu la Leonte Răutu
ca la un personaj care a schimbat multe
măști, de la cea de adulator al liderilor supe-
riori de partid la cea de detractor al acesto-
ra, de la cea de lingușitor la cea de cinic și
zbir, Perfectul acrobat nu este o carte care să
facă numai autopsia unui caz de patologie
politică. Dacă lucrurile ar sta astfel, ar fi un
dezamăgitor eșec. Ea este, mai mult decît
pare, o deconstruire a ideii comuniste care a
însuflețit regimul în care asemenea personaje
au girat existența a milioane de oameni. Mai
mult decît persoana lui Răutu merită urmă-
rită „ideea de Răutu", de posibil asasin, sem-
nificatul care a făcut posibilă apariția sem-
nificantului ce și-a pus amprenta nefastă
asupra unei perioade sumbre din istoria
României. Oamenii au defecte și calități, sînt
caractere puternice sau slabe, își imaginează
și făuresc propriul destin în funcție de
mediul în care trăiesc și-și manifestă perso-
nalitatea, se comportă în funcție de educația
primită și de experiența de viață. Ceea ce
contează este ca răul și abjectul din fiecare să
nu ajungă să dea verdicte. Semnificantul
Răutu poate beneficia, pentru a prelua for-
mularea marxist-heideggeriană a lui Mihai
Șora din volum cu privire la Ceaușescu, de
circumstanțele „aruncării" sale de către con-
dițiile socio-economice în tabăra comunistă
(p. 152). însă nu sînt sigur că și semnifica-
tul poate fi absolvit tot atît de ușor: dacă
vom condamna numai omul, ideea părîndu-
ni-se în continuare foarte bună, nu cumva
mina maimuței, cea care i-a transformat la
un moment dat creierul într-unul uman, așa
cum afirma Engels, are grave tulburări de
gîndire?



            O lectură
            antipsihiatrică
            a lui Sartre


     ^i M«o-’


Atacul sartrean asu-
pra categoriei incon-
știentului din Ființa și
neantul: Eseu de ontologie
fenomenologică, ediție revi-
zuită și index de Arlette
Elkaim-Sartre, traducere de
Adriana Neacșu, Pitești:

Paralela 45, 2004, poate facilita o lectură
antipsihiatrică. „în interpretarea psihanali-
tică [...] se va folosi ipoteza unei cenzuri,
concepută ca o linie de demarcație cu
vamă, servicii de pașapoarte, control de
vize etc., pentru a restabili dualitatea înșe-
lătorului și a înșelatului" (p. 97). Această
„linie de demarcație" sau această graniță
scindează subiectul uman între „ego" și
„id“, unde „ego“-ul este partea „înșelată"
de acumulările (sau refulările) inconștiente.
„Prin distincția dintre «sine» [«fa»] și «eu»,
Freud a scindat în două masa psihică. Eu
sunt eu, dar nu sunt șinele \je ne suispas caf
(p. 97-98).
    Sartre descrie relația dintre psihanalist
și pacient și descoperirea adevărului mala-
div (sau a adevărului înțeles ca rădăcină a
bolii), pe baza partajării efectuate de medic
(uneori arbitrar, poate) între inconștien-
tul înșelător și conștientul prins sub voa-
lul mayei. Sartre nota că

    există [...] un adevăr al impulsului către furt,
    care nu poate fi atins decât prin ipoteze mai
    mult sau mai puțin probabile [...] Desco-
    perirea acestui adevăr va necesita concursul
    psihanalistului, care apare ca mediatorul din-
    tre tendințele mele inconștiente și viața mea
    conștientă. Celălalt apare ca singurul care
    poate efectua sinteza între teza inconștientă
    și antiteza conștientă. Eu nu mă pot cu-
    noaște decât prin intermediul celuilalt, ceea
    ce vrea să spună că sunt în raport cu „șine-
    le" meu în poziția de celălalt, (p. 98)

Cu alte cuvinte, psihanalistul apare drept
mediator între mine și mine (sau între
subiectul conștient și cel inconștient). Dacă
adoptăm acest punct de vedere, existentul
trebuie neapărat „spart" în două blocuri
separate (trebuie creată o fisură, care să
permită partajarea); mai mult, „șinele"
devine un alterus, o fantasmă înstrăinată,
care se proiectează în fața ochilor mei și pe
care o pot înțelege doar mijlocit, ca și cum
ar avea o existență separată. Urmărind
această idee, subiectivitatea fisurată poate
fi pansată și reconstruită doar cu ajutorul
psihanalistului; astfel partajarea primă între
subconștient și conștient ar putea fi recu-
noscută de medic cu intenția de a institui
o relație de putere între el și pacient. Elibe-
ratorul (șamanul sau vindecătorul) mută
problema pe propriul său teren, înainte de
a crea o cezură între „sine" și „eu", pe care
doar el o poate reconstitui în așa fel încât
să creeze un (nou) raport funcțional.
    Vindecarea (sau eliberarea, care survine
în urma depășirii înstrăinării dintre par-
tea conștientă și cea inconștientă, în care
„id"-ul își dezvăluie adevărul privat doar

pentru ochi străini) ce constă în această
reconstituire, alipind teza și antiteza, pe
care psihanalistul le-a divizat în primul
rând, rezidă, am putea spune metaforic,
într-o donare a subiectivității bolnavului.
Acesta este „reparat" pentru a redeveni o
ființă funcțională și (relativ) autonomă, dar
coeficientul său de identitate (sau coordo-
natele mentale ale identității sale) nu mai
este același, cel dinaintea „spărturii" psihi-
ce dintre „sine" și „eu". Folosind o idee din
fizica cuantică, asupra căreia glosează
Michael Chrichton, subiectul este „tele-
portat" (se scanează întâi caracteristicile
sale personale, apoi este ucis pentru a fi
recompus într-o altă locație spațio-tempo-
rală) în spațiul mental al unei noi identități
(care este o variațiune a fostei sale identi-
tăți, cea care îl caracteriza înainte de „spăr-
tură"), pe care trebuie s-o preia.
   Dacă are know how-ul necesar și pute-
rea de a se orienta și de a mima funcțio-
nalitatea și parțiala autonomie, atunci este
considerat „vindecat". Dacă respinge noua
postură, în schimb, infernul vindecare-spăr-
tură psihică intră într-un ritm ciclic. Astfel,
acest dualism conștient-inconștient, care a
fost înțeles drept donare mentală, poate fi
caracterizat, metaforic, prin sintagma soul
washirg. Chiar dacă această punere în scenă
a procesului psihiatric, pe care o propunem
aici (ce doar pornește de la Sartre), nu ar
fi în totalitate adecvată, o observație de
bun-simț se impune: dacă avem nevoie
de un mediator între noi și noi înșine (și
acesta este unul extern), relația dintre me-
diator și noi (ca parte dezavantajată, des-
compusă, disociată) va fi una de putere.
   Asemenea unui coach (chiar și unul
existențial), acesta își va impune condiții-
le sau, asemenea unui mareșal, va ordona
și va disciplina cu forța și în pofida noas-
tră, poate. Scopul acestui antrenament?
Descoperirea unui adevăr, care se presupu-
ne că îl ascund eu însumi, față de mine
însumi. Dar acest adevăr va fi doar o
umbră a adevărului personal (pe care doar
noi îl putem afla și care ne folosește doar
nouă), la fel „șinele" relevat, dezocultat es-
te doar <) proiecție care accentuează înstrăi-
narea dintre conștiință și reziduurile sale.
Putem contura această lectură antipsihia-
trică a lui Sartre printr-un fragment al
monologului personajului principal din
filmul Equus, medicul Martin Dysart:
„Normalul este indispensabil, zeul crimi-
nal al sănătății. Și eu sunt preotul său".








Cărți primite
la redacție


• Mihai Zamfir,
Educație tîrzie,
București: Cartea
Românească, 2008.

Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 21

Concursul de debut al Filialei
clujene a Uniunii Scriitorilor
Ediția a patra, 2009

IN URMA deliberărilor, juriul (președinte: Irina
Petraș, membri: Doina Cetea, Ion Vartic,
Ruxandra Cesereanu, Mihai Dragolea) a desem-
nat cîștigătorii:
    Dan Herciu, Taxape viciu (versuri);
    Florina Codreanu, Existențele sângelui:
Eseu despre curgerea sângelui-.
    Adriana Teodorescu, Carnavalul in opera
literară caragialiană (eseu).
    Au mai obținut punctaje bune și: Dan Mu-
reșan (versuri), Simona Pop (eseu), Adriana
Teodorescu (versuri), Adelina Mirela
Tomoiagă (versuri).


        Zilele Tudor Arghezi laTîrgu-Jiu și la Tîrgu-Cărbunești

  1^ N zilele de 21-24 mai 2009 au avut loc, la Tîrgu-Jiu și Tîrgu-Cărbunești, manifestările oca-
  zionate de Zilele Tudor Arghezi. Consiliul Județean Gorj, primăriile celor două orașe, Direcția
  Județeană de Cultură Gorj, coordonată de scriitorul Ion Cepoi, și Biblioteca Județeană Gorj au fost
  organizatori, împreună cu Uniunea Scriitorilor din România, care a oferit, ca de obicei, Marele
  Premiu Opera Omnia și a contribuit la premiile pentru Opera Prima și volume în manuscris. Marele
  Premiu a revenit poetului și traducătorului Ilie Constantin. La ediția din acest an, juriul, prezidat
  de criticul Gheorghe Grigurcu și care a cuprins scriitori locali și autori de la București și Craiova,
  a acordat două premii ex aequo pentru Opera Prima primelor volume semnate de tinerele poete
  Aida Hancer și Cătălina Cadinoiu și publicate în 2008 la Editura Vinea, respectiv la Cartea
  Românească. Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București au fost repre-
  zentate de Gabriel Chifu și Horia Gârbea, iar filiala Craiova de poeta Ioana Dinulescu. Au mai fost
  prezenți Ion Dumitru (președintele societății culturale Apoziția, de la Miinchen), Nicolae Tzone,
  Nicolae Dragoș, Mitzura Arghezi și numeroși scriitori gorjeni. în afara jurizării și decernării pre-
  miilor și a lansărilor de carte, au avut loc vizite la obiective culturale din zonă, între care Muzeul
  „Tudor Arghezi“ din Tîrgu-Cărbunești.
     Ca în fiecare an, participanții s-au bucurat de perfecta ospitalitate a organizatorilor, de un
  program cultural variat și de frumusețea peisajului gorjean. Cîștigătorii premiilor Opera Prima și
  pentru volum în manuscris și grupaj de versuri și-au început drumul spre consacrare, iar Ilie
  Constantin s-a alăturat, al șaptesprezecelea, unei serii de laureați de mare prestigiu. A fost publi-
  cat și lansat un volum bilingv, româno-francez, cuprinzînd poezii ale lui Tudor Arghezi și ilus-
  trații la texte ale graficianului Râul Cortes din Cuba.



Stelian Tănase la Cluj

   Miercuri, 20 mai a.c., cunoscutul romancier și om de televiziune Stelian Tănase a fost oaspete-
  le orașului nostru. La amiază s-a întîlnit cu studenții de la Litere, pentru o discuție despre ro-
  manul său Maestro (Polirom, 2008), moderată de Ruxandra Cesereanu și Sanda Cordoș. Seara, a
  avut loc lansarea cărții, la Librăria Gaudeamus, în prezentarea lui Doru Pop și a lui Ovidiu Pecican.



                   Către cititorii revistei Apostrof


Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1. mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2.  virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblio-
teci din România, este de:
    •     12 lei pentru 3 luni,
    •     24 lei pentru 6 luni,
    •     48 lei pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.
Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:

    •      10 euro sau 13 usd pentru 3 luni,
    •      20 euro sau 26 USD pentru 6 luni,
    •      40 euro sau 52 usd pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Pentru persoanele juridice, abonamentul este de 500 de
lei sau 120 de euro sau 165 usd pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expe-
diere par avion.
Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
    RO58BRDE130SV06674381300 (usd),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu

• Cafe Apostrof

• In memoriam                                          2
Fraga Cusin                                            2
Alain Păruit                            Marta Petre u  3
• O CARTE ÎN DEZBATERE                                  
Nicolae Manolescu „la două mîini"       Gelu lonescu   4
• Avangarda rusă                                        
(Flori din grădinile altora)            Andrei Globa   5
(traducere și antologie de Leo Butnaru)                 
• Cronica literară                                      
Legea tare a numerelor mici             Irina Petraș   6
Constructe victimare                    Ștefan Borbely 7
• Poezie                                                
musca din grădina secretă               Nicolae Coande 9

• Eseu

Cum poate un chimist să fie poet? (I)     Michael Finkenthal       10
• Dosar: Ana Blandiana                                               
De la umbra cuvintelor la umbra realității (II) Marco Cugno        11
(traducere de Bogdan Harhata)                                        
• Puncte de reper                                                    
Trei cărți de Emil Cioran                 Marta Petreu             14
• CU OCHIUL LIBER                                                    
Monografia unei grupări poetice           Ovidiu Pecican            8
sf-uI ca profesiune de credință           Constantina Raveca Buleu 16
Literatura română și iluziile ei          Iulian Boldea            17
O lecție de estetică                      Mircea Muthu             18
Filosofiaîn conștiința publică românească Ciprian Bota             19
Comunism și (cult)ură                     Steliu Lambru            20
O lectură antipsihiatrică a lui Sartre    Ștefan Bolea             21
• Vestiar                                                            

22

22 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

•  Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
  poezie, 2000, 88 p.                          5 lei

Colecția „Filosofie contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.    3 lei

Colecția „Filosofie modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.      1 0 lei

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
•  JURGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER,
 Dialectica secularizării: Despre rațiune
 și religie, traducere de Delia Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.      20 lei
•  Joseph Ratzinger, Europa în criza
 Culturilor, traducere de Delia Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.       1 5 lei

Colecția „Filosofie medievală"
•  Sf. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumcarten, 1998, 162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.     4 lei

Colecția „Filosofie românească"
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                                 10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
 Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.       8 lei
•  D. D. Roșca,
  Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 138 p.         3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                               5 lei
•  Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                             8,75 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                     15 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                             1 5 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.              10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                                 20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                         4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 1 86 p.                         4 lei

•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                             7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                 20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei

•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                  20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. 11,
 2006, 1 32 p.                                20 lei
•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.             20 lei
•  Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                20 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii.
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
•  Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
  Mircea Eliade, 2003, 224 p.                20 lei
•  Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
•  Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
•  Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                   7 lei


Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.               10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

•  I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
  ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.   5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.               5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
  Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
  2001, 144 p.                            6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                               7,50 lei

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Râdulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                10 lei

Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                    15 lei
Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul §i Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.          1 7,95 lei
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
  recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.         19,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                                19,95 lei
•  Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                                19,50 lei
•  Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008,128 p.                         19,90 lei

                                             
                                          5  
                                   APOSTROf  
REDACȚIA:       svim a uniunii scriitorilor  
Marta Petreu                                 
(redactor-șef)                               
Lukăcs Jozsef                                
Virgil Leon                                  
Irina Petraș                                 
Oana Moruțan                                 
Ciprian Bota                                 
Tehnoredactare:                              
Fogarasi Edith                               
Vignetele revistei reprezintă                 
variațiuni grafice de Mihai Barbu             
după desene de Franz Kafka.                   
Ana Pop                                      
(contabilitate)                              
EDITORI:                                     
□    Uniunea Scriitorilor                    
din România                                  
□    Fundația Culturală Apostrof             
Cont la brd Cluj:                            
în lei: SV7853701300                         
în euro: SV6534401300                        
Revista apare cu sprijinul:                   
□    Fondului Cultural Național               
□    Consiliului Local și al Primăriei        
Cluj-Napoca                                   
ADRESA REDACȚIEI:                             
Cluj-Napoca                                   
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                   
cod 400079                                    
Tel., fax: 0264/432.444                       
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro          
Pentru corespondență:                        
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,             
Cluj-Napoca, 400750                          
• Revista apostrof figurează                 
în Lista-catalog a publicațiilor             
interne, editată de rodipet sa,              
la poziția 4251.                             
Manuscrisele primite la redacție             
nu se înapoiază.                             
issn 1220-3122                               
Revista este înregistrată la osim            
cu nr. 45630/22.05.1996.                     
Revista apostrof este membră a              -
Asociației Revistelor, Imprimeri             
lor și Editurilor Literare (ariel),          
asociație cu statut juridic, recu-           
noscută de Ministerul Culturii               
și Cultelor.                                 
Tiparul:                                     
Centrul de Presă Reformat                    

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XX, nr. 6 (229), 2009 • 23