In memoriam Eugen Cizek Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță cu profundă tristețe încetarea din viață a distinsului istoric literar Eugen Cizek. Eugen Cizek (după numele la naștere, Eu- gen Antoniu) s-a născut la 24 februarie 1932, la București. A absolvit studii de filo- logie clasică la Universitatea din București în 1955 și a devenit doctor în filologie în 1968, apoi docteur-es-lettres al Universității din Lyon (1973). Eugen Cizek a fost mem- bru al Societe des Etudes Latines (Paris). Opera sa bogată și consistentă cuprinde, între altele, lucrările: Evoluția romanului antic. 1970; Seneca, 1972; L’epoque de Neron et ses controverses ideohgiques, 1972; Tacit, 1974; Structures et ideoltgie dans „Les vies des douze Cesars“ de Suetone, 1977; Epoca lui Traian, 1980; Istoria literaturii latine, 2 voi., 1994; Istoria în Roma antică: teoria și poetica genului, 1998; Mentalități și insti- tuții politice romane, 1998; Essay sur theorie de l’histoire, 1998. A coor- donat Romano-Dacica: izvoarele antice ale istoriei României, 2 voi. (1994-2001). Pentru lucrările sale valoroase, în anul 1982 a primit Premiul T. Cipariu al Academici Române și Premiul ADELF al Aso- ciației Scriitorilor de Limbă Franceză din Paris. Prin dispariția lui Eugen Cizek, Uniunea Scriitorilor din România, al cărei membru a fost, și istoria noastră literară suferă o dureroasă pierdere. Cercul Eranos IN CONTINUAREA întîlnirilor consacrate aniversării contraculturii anilor ’60, Cercul Eranos a organizat, în zilele de 9 și 10 decem- brie 2008, un duplex psihedelic. în prima dintre aceste ședințe, marți, 9 decembrie, Ștefan Borbely a susținut o conferință despre experiența psihedelică a lui Timothy Leary, bazată pe Cartea tibetană a marților (Bhardo Ehodol). în cea de-a doua ședință, miercuri, 10 decembrie, Ruxandra Cesereanu a vorbit despre muzica psihedelică a formației Pink Floyd. Au fost proiectate concertele Live atPonpeii (1971) și Delicate Sound cfPhunder (Long Island, 1988). Echinox 40 IN 13 și 14 decembrie, Universi- tatea „Babeș-Bolyai“ a găzduit, la Facultatea de Litere, festivități- le Echinox 40. Au participat echi- noxiști de toate generațiile. Ion Pop și-a lansat volumul Echinox - vocile poeziei. Comunicat al filialei Cluj a usr • în vederea acordării premiilor pe 2008, scriitorii și editurile sunt invitați să-și depună volumele la sediul filialei, pînă la data de 1 martie 2009. • Concursul de debut al filialei continuă! Manuscrisele vor fi depuse la filială, însoțite de un CV, pînă la 1 martie 2009. Vîrsta-limită: 40 de ani. • Pînă la 10 aprilie, pot fi depuse texte de literatură pentru copii (poezie, proză, povești și povestiri, teatru etc.), în vederea antologiei Cartea mea fermecată. Textele nu pot avea mai mult de 5-6 pagini (maximum 15 mii de semne). • Continuă adunarea datelor pentru marele Dicționar critic al scriitorilor ardeleni. Comunicat IN ZIUA de 11 decembrie 2008 au avut loc ultimele ședin- țe din acest an ale Comitetului Director și Consiliului Uniunii Scriitorilor din România. Ambele au fost prezidate de dl Nicolae Manolescu, președintele Uniunii. Principalul punct pe ordinea de zi a fost aprobarea bugetului pe anul 2009 și exe- cuția bugetară pe 2008. Proiectul bugetului usr pe anul 2009 a fost prezentat de dl Varujan Vosganian și a fost aprobat de Consiliu. Comitetul Director a propus, iar Consiliul a apro- bat acordarea Premiului Centenarului SSR-USR pe anul 2008. Acest premiu a fost acordat unui număr de 10 scriitori cu acti- vitate literară bogată, membri ai Consiliului USR. Consiliul a aprobat mărirea cotizației anuale la 100 de lei pentru toți mem- brii USR, cu excepția celor care sînt pensionari și au pensia mai mică decît valoarea punctului de pensie (aceasta urmînd să fie în jur de 700 de lei în 2009). Măsura intră în vigoare de la 1 ianuarie 2009 și nu îi afectează pe membrii care au plătit coti- zația pe 2009 în avans. Pentru anul 2009 s-au stabilit noile tari- fe pentru cazare și masă la Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu“ de la Neptun. Comitetul Director și Consiliul au rezolvat cere- rile curente adresate acestor organisme ale Uniunii. Gala premiilor Manuscriptum IN 10 decembrie 2008, Muzeul Național al Literaturii Româ- ne (director general: Radu Călin Cristea) și revistaManu- scriptum au acordat premiile acestei reviste, în cadrul unei gale desfășurate la Centrul Național de Artă „Tinerimea Română“. Juriul - al cărui președinte a fost Ion Pop - a stabilit următorii cîștigători: Teodora Stanciu (pentru media culturală), icr (instituții culturale), Nicolae Mecu (ediții critice), Iulian Costache (debut), Livius Ciocârlie (memorialistică), Valentin Volceanov (traducere), Filip Florian (proză), Ștefan Manasia (poezie), Eugen Negrici (critică), Gabriel Ldceanu (Premiul special), ILIE CONSTANTIN („Opera Om- nia“), Nicolae Manolescu (Marele premiu). 2 • APOSTROF O carte în dezbatere Istoria literaturii ca vocație și provocare 77 Așteptată îndelung, Istoria critică a li- teraturii române a lui Nicolae Manoles- cu a apărut anul trecut, la Editura Paralela 45, cu subtitlul 5 secole de literatură. Succe- sul apariției editoriale a întrecut orice aș- teptări: s-au vândut, în scurt timp, mii de exemplare. Cartea e, la propriu și la figu- rat, incomodă. Incomodă prin dimensiuni, incomodă prin opțiunile valorice, de selec- ție, de accent axiologic asumate de autor. Precedată de o Introducere (Istoria litera- turii la două mâini), se încheie cu o Postfață (Nostalgia esteticului). E, în titlul și în conți- nutul postfeței, dar și în cuprinsul întregii cărți, o situare polemică față de Călinescu, a cărui Istorie se încheia cu capitolul Speci- ficul național. E cât se poate de evident, ast- fel, accentul pe care autorul Istoriei din 2008 îl așază, apăsat ori subtextual, ori de câte ori e nevoie, asupra criteriului este- tic, asupra ideii de valoare artistică, sus- trăgând opera literară de sub imperiul oricărei influențe străine de ea. După cum e la fel de limpede pledoaria sa pentru „es- tetismul criticii^ și pentru șansele diferenței de a oferi un orizont adecvat, propice re- ceptării operei literare: Exact din acest motiv pledez pentru estetis- mul criticii: doar o astfel de lectură ne poa- te face să vedem că diferența este aceea care ne îmbogățește cu adevărat și că încercând să-i cunoaștem pe alții, diferiți de noi, reu- șim să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine. Șansa diferenței este aceea că ne solicită să apreciem, să comparăm, să ne exersăm spi- ritul critic. Identificarea este sentimentală, diferența este intelectuală și morală. Esteticul e privit ca „o punte de trece- re între epoci oricât de diferite^, după cum istoria literaturii „reface, verigă cu verigă, lanțul de autori, deopotrivă diferiți de mine și aidoma mie, ale căror opere în proză sau în versuri, lirice sau romantice, realiste sau fantastice, comice sau tragice, au hrănit spi- ritul milioanelor de cititori și au furnizat criticilor literari interpretări profunde sau sclipitoarei în acest mod, conchide auto- rul, „istoria literaturii reprezintă cel mai puternic liant al comunității oamenilor care nu se mulțumesc a-și trăi viața doar în rea- litate («trăind în cercul vostru strâmt», vor- ba poetului), ci râvnesc și la una în imagi- nație, fantasmatică sau eroicăi în Introduce re, Nicolae Manolescu trece în revistă aporiile condiției istoriei litera- turii ca disciplină, enunțate de Wellek, cu încercările de rezolvare a lor datorate lui Gadamer și Jauss. Istoricul literar se dove- dește inseparabil de critic, în măsura în care reprezentarea unei literaturi în desfășurare diacronică nu poate face abstracție de des- crierea, comentarea, interpretarea operelor. Nicolae Manolescu nu privește operele lite- • Nicolae Manolescu la lansarea Istoriei... Foto: Ioana Pârvulescu rare ca instanțe atemporale ori ca alcătuiri monadice, incapabile de a dialoga, de a se situa în raport cu alte texte din alte epoci sau ambianțe culturale. Dimpotrivă, istori- cul literar consideră că literatura română își datorează conformația unei rețele de relații și interdependențe intertextuale, adânci, implicite sau, dimpotrivă, manifeste, prin care opere, autori și texte se regăsesc într-un spațiu al comunicării și comuniunii, al schimbului necontenit de revelații estetice, al reformulărilor și remodelărilor perpetue: Istoria literaturii este și istoria acestei ștafe- te intertextuale prin care axa diacronică se proiectează pe axa sincronică. Fiecare operă modifică (fie și imperceptibil) ansamblul de opere. Mai vechea idee călinesciană, pe care am preluat-o și eu pe vremuri, a lecturii in- verse într-o istorie critică a literaturii, poate fi amendată după cum urmează: dacă isto- ria literară nu urcă pe firul cronologic al operelor, din trecut spre viitor, căci nu poate face abstracție completă de prezent, ea nici nu-1 coboară pur și simplu; mai degrabă, ea citește fiecare operă în legătură cu toate cele- lalte, care o preced sau care îi succed; încear- că să sesizeze ecoul (profund sau superficial) al fiecărei opere în corpul (istoric constituit) al literaturii; sugerează felul în care acest corp se modifică în timp (teribil de încet) prin influențele sutelor de impacturi sufe- rite. Acesta e al doilea înțeles acceptabil pe care-1 putem da istoriei critice la două mâini: ea comportă o re( valorizare) și o (re)inter- pretare permanentă a fiecărui text și a lite- raturii în întregul ei, ca interglosare infinită. Prin această prismă, întreaga noastră cultură este o suită de teme cu variațiuni. Spre deosebire de Istoria lui Călinescu, Istoria critică lasă la o parte „cadrul extern“, eludează biografia scriitorilor, înlocuind „narativitatea“ cu interpretarea și valoriza- rea textelor literare, în virtutea concepției conform căreia „operele artistice se cuvin citite (și recitite) înainte de orice pentru arta lor“. Nu întâmplător Istoria lui Nicolae Manolescu este, încă din titlu, una critică. E, mai întâi, o istorie ce face din criteriul selecției axiologice un criteriu prioritar. Is- toricul literar exclude, din configurările sa- le, biografismul, excursul factologic, con- textualizarea istorică prea apăsată, așezând, în locul acestor accesorii, literatura cu aură axiologică, validată de interpretări minu- țioase ale unor fapte de limbaj învestit cu literaritate. în al doilea rând, spre deosebi- Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 3 O carte în dezbatere re de G. Călinescu, autorul Istoriei critice acordă un spațiu considerabil în structura propriei cărți receptării critice, dialogului critic provocat de evoluția unor valori lite- rare, de bătăliile „canonice“ care s-au pur- tat în devenirea literaturii române. Princi- piul cronologicului este, în aceste pagini, relativizat la maximum, elementul cel mai important al demonstrației fiind, mai degra- bă, stabilirea unor categorii, modele, para- digme în care opere literare, autori și gru- pări să se regăsească în mod deplin. Actul de valorizare pe care îl întreprinde Nicolae Manolescu presupune, desigur, înainte de toate, o selecție riguroasă a textelor, în func- ție de reflexele esteticului pe care le poartă încrustate în filigranul lor. Analizele sunt mi- nuțioase, precise și sobre, fără a absenta însă, din structura lor, timbrul atât de personal al criticului și istoricului literar. Formulările memorabile, închizând în cercul aserțiunii spirit sintetic și lapidaritate, au o certă plas- ticitate a enunțului, precum și o rezonanță a lucrurilor parcă știute dintotdeauna, pe care textul critic nu face decât să le reamintească. Capitolul despre Dosoftei (Primul poet: Do șefiei) e un exemplu al metodei și stilu- lui critic al lui Nicolae Manolescu. Con- știința poetică a lui Dosoftei, „care secă- tuiește toate izvoarele vii ale limbii spre a obține o echivalență românească demnă de originalul biblic“, este argumentată și de- monstrată printr-o analiză stilistică și pro- zodică amănunțită, în care repere funda- mentale rămân litera și spiritul textului. Subliniind meritul esențial al lui Dosoftei, criticul nuanțează contribuția acestuia la edificarea unui limbaj poetic românesc: Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta și este: de a fi oferit in Psaltire, pe neaștep- tate, întâiul monument de limbă poetică ro- mânească. In acest scop, el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând și cal- chiind termeni din cinci sau șase limbi; a creat, totodată, alții nemaiauziți, apelând la vorbirea și, poate, și la poezia poporu- lui, a silit cuvintele să primească accentul tre- buitor prozodiei lui pe cât de naive, pe atât de sofisticate; a supus topica unor distor- siuni care ne duc cu gândul la unii poeți din secolul XX; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime și a încercat mai multe ca- dențe și mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism. Aserțiunile istoricului literar sunt lapi- dare și plastice totodată. Astfel, în contex- tul literaturii vechi, Costin este „prozator de idei“, portretul lui Dimitrie Cantemir realizat de Neculce e „excepțional^ în timp ce autorul Istoriei ieriglfice ilustrează, de asemenea, „proza de idei“. La Budai-De- leanu e surprins, pe urmele altor exegeți, „jocul de-a literatura^, Nicolae Manolescu observând că „Jiganiada e Don Qufote al nostru, glumă și satiră, fantasmagorie și scriere înalt simbolică, ficțiune și critică a ei“. Ceilalți corifei ai Școlii Ardelene (Sa- muil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) sunt redați sumar, sub semnul „mentalită- ților noi“ (ideologia iluministă) care se pre- zintă însă în haine vechi (factologic isto- riografică). Pașoptismul romantic românesc e comentat în grila impusă de Nemoianu, a celor două romantisme. La Alecsandri e definitoriu „epicul spectacol“, în opera bar- dului de la Mircești putând fi regăsite multe trăsături ale romantismului Biedermeier. Odobescu e definit prin „stilul clasic impe- cabil. Proza sa e „solemnă și impersonală“. Mai mult credit pare a fi acordat corespon- denței lui Odobescu (comentată pe cinci pagini) decât operei literare (trei pagini), în portretul sintetic și credibil al lui Emi- nescu, considerat un postromantic, Nicolae Manolescu pune la contribuție lecturile cri- tice anterioare (trei i se par deschizătoare de drumuri: a lui Maiorescu, a lui Călines- cu și a lui Negoițescu), subliniind că „nu există un singur Eminescu“, opera acestuia alcătuindu-se dintr-un ,pot-pourri de vizi- uni, de motive, de stiluri“. în comentariul poeziei lui Eminescu, Luceafărul este dimi- nuat, considerându-se că poemului i „s-a dat mai multă importanță decât merita“. La fel, Oda (in metru antic), considerată a fi din speța poeziei „de concepte goale“. Proza eminesciană a fost, în viziunea lui Manoles- cu, pe de o parte, „supraapreciată“, iar pe de altă parte a intrat „în malaxorul unei exe- geze pe cât de erudite, pe atât de lipsite de spirit critic“. Spre deosebire de Noica, fasci- nat de Caiete, N. Manolescu e drastic cu acestea: „literar, niciun rând din acestea nu prezintă interes“. Capitolul despre Cara- giale, extrem de bine documentat (e pusă în valoare și exegeza, de la Șerban Cioculescu la Al. George, la Florin Manolescu și Al. Călinescu) ne oferă analize atente ale ope- relor celor mai importante, observându-se că, în multe privințe, prozatorul și drama- turgul (din Năpasta) este „o victimă a zolis- mului“. în legătură cu Creangă, să reținem aprecierea conform căreia geniul humuleș- teanului „a funcționat doar în registrul naiv și vesel al copilăriei“. Celelalte opere (în afară de Amintiri) sunt, se subînțelege, mult mai puțin valide estetic. Capitolele consacrate începutului de secol XX și pe- rioadei interbelice sunt extrem de dense și de pertinente în judecăți, cu aprecieri defi- nitive, unele, sau plastice, inconfundabile, altele. Ar putea mira prezența în prim-plan a unor autori ca Ronetti-Roman (care are cam același spațiu ca și Agârbiceanu) sau Topârceanu (același spațiu ca și Goga), în timp ce Vlahuță e plasat în categoria „auto- rilor de dicționar“, la fel ca Brătescu-Voi- nești, Caracostea, Pavel Dan, Dragomires- cu, Istrati, D. Popovici. Dacă Arghezi e considerat cel mai important poet român al secolului XX, lui Bacovia i se acordă mai puțin de patru pagini (oricum, mai puțin decât spațiul acordat lui Voiculescu, să zi- cem), după cum Tudor Vianu beneficiază de un spațiu mai restrâns decât Vladimir Streinii. Capitolul dedicat lui Marin Preda e situat sub semnul „revizuirii“ (care nu face, observă pe bună dreptate istoricul lite- rar, decât să „așeze pe o temelie solidă o operă impunătoare și inegală, victimă în mai mare măsură erodării inerente a tim- pului decât propriilor limite artistice și mo- rale“). Moromeții e considerat capodopera lui Preda, celelalte romane (Marele singu- ratic, Delirul, Risipitorii, Intrusul și chiar Cel mai iubit dintre pământeni) fiind mult mai puțin realizate. Deși apreciază că Nico- lae Breban este „cel mai original și puter- nic romancier postbelic“, N. Manolescu obiectează: „Romanele sunt, mai ales după 1989, tot mai dezlânate, mai greoaie, mai sclerotice. Ideile paranoice ale autorului se depun peste tot...“ în cazul lui Nichita Stă- nescu, autorul caută să țină cumpăna dreaptă între adulatorii poetului și detractorii lui, subliniind că autorul Necuvintelor e, deo- potrivă, excepțional și inegal. Sentința isto- ricului literar clatină, și de această dată, ierarhiile prestabilite ale celor care îl vedeau pe Nichita drept cel mai important poet de după război: „Nichita Stănescu nu este nici atât de verbios precum socotesc contestata- rii săi (Gh. Grigurcu, M. Nițescu, Marin Mi ucu), nici atât de profund precum îl cred adulatorii. Dar este, probabil, cel mai origi- nal poet român de după Al Doilea Război“. între ceilalți poeți neomoderniști, ușor ne- dreptățit, față de colegii săi de generație, mi se pare Mircea Ivănescu, după cum Emil Brumam e considerat un „poet minor“. Din- tre prozatori, se pot menționa două absențe notabile: Eugen Uricam și Mihai Sin. Capitolul despre Critica, eseul și istoria literară începe cu Cornel Regman și se în- cheie cu Petru Creția. Mulți s-ar putea în- treba de ce ocupă Ion Pop, de pildă, un spațiu atât de restrâns (accentul e pus pe opera sa poetică!) sau de ce lipsesc Mircea lorgulescu, Adrian Marino, Ion Vlad, Marin Mincu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Mircea Muthu sau Laurențiu Ulici. Postmodemismul. Generația ’80 e capi- tolul ce se încheie cu câteva cuvinte pro- fetice: „Postmodemismul însuși începe să aparțină trecutului“. Portretele optzeciș- tilor, mai succinte (Nichita Danilov e pre- zentat aproape exclusiv prin citate), sunt credibile și exacte. Actul critic are accente, uneori, justițiare („Marta Petreu este o poetă excepțională, neprețuită la justa ei valoare de o critică închinată adesea unor idoli mult mai modești“). Mircea Cărtă- rescu beneficiază de un spațiu mai extins. El este „un profesionist al literaturii și, adaugă N. Manolescu, „unul din rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX și din primele ale secolului xxi. Și capi- tolul despre optzecism are câțiva absenți de marcă: Aurel Pantea, Romulus Bucur, în poezie, Alexandru Vlad, la proză, Ștefan Borbely, în critica literară. Ultimul capitol al Istoriei critice e consa- crat memorialisticii (Memorialiști de ieri și de azi). Cărți de memorii (Virgil lemnea, Ion loanid, N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Lena Constante, I. D. Sîrbu, Norman Ma- nea, Paul Goma etc.) găsesc în N. Manoles- cu un excelent analist al stilului memorialis- tic și al relatării autobiografice în general. Istoria critică a lui Nicolae Manolescu se situează, cum observă chiar autorul, într-o poziție privilegiată și ingrată totodată, în- tre idealul purității și impuritatea fecundă care e pecetea personalității autorului: T<>ate istoriile literare visează să fie pure prin definiție și sunt impure prin natură. Există destule impurități și în cea de față. Nu le-am eliminat fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă din acest punct de vedere și stearpă, ci una vie și chiar contradictorie, în măsu- ra în care nu exprimă un autor abstract, in- temporal, ci pe mine cel de acum și de aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul și capriciile mele. Asta și este Istoria critică, oricâte repro- șuri i s-ar aduce de unii și de alții: o carte vie, credibilă, autentică, prin care istoricul literar efectuează o lectură critică atentă și eficientă a literaturii române, cu toate com- plexele și iluziile sale. 4 • APOSTROF O carte în dezbatere Edificiu în lucru Sanda Cordoș Nicolae Manolescu s-a întors la/cu Istoria critică a literturii române: 5 seco- le de literatură (Pitești: Paralela 45, 2008) intr-un moment fast, în care un public tot mai numeros (re)descoperă literatura, această artă trecută printr-o eclipsă. Nu e singura realizare a cărții într-un plan sim- bolic. Sînt ani buni de cînd Nicolae Mano- lescu a fost creditat ca unul dintre puținii (dacă nu singurul) critic contemporan ca- pabil să intre cu șanse egale în competiția cu Istoria literaturii române de la origini pină în prezent (1941) de G. Călinescu, sub um- bra și în mirajul căreia a trăit bună parte a literaturii române postbelice. Aspirația (de- miurgică, desigur, nicio altă putere nefiind socotită mai mare) a multor critici a fost să scrie una (cîțiva au reușit, cu rezultate me- reu discutabile), iar a scriitorilor să ajungă în ea. în Ipihgul care încheie cartea de acum, N. Manolescu recunoaște că „la ori- ginea acestei cărți stă prejudecata că un cri- tic literar e obligat să scrie pînă în jurul vîrstei de cincizeci de ani o istorie a lite- raturii". Pe lingă tenacitate și forță, pe lin- gă calitățile profesionale dovedite (atît în exercițiul cronicii, cit și în cel al istoriei lite- rare), autorul a beneficiat de suportul unui capital simbolic, în care intră și un fond fantasmatic care e posibil să stîrnească și să întrețină pasionalitatea receptării. împlinirea nu e, desigur, doar în plan simbolic. Istoria critică a literaturii române este un atestat solid pentru o literatură na- țională ce trăiește din destule angoase și spaime identitare. N. Manolescu are meri- tul incontestabil de a fi reînnoit, intr-o con- strucție redutabilă, garanția de existență a literaturii române. La fel ca predecesorii cu care dialoghează constant, E. Lovinescu, G. Călinescu și I. Negoițescu, o face de pe o poziție subliniat și militant estetică, plecînd, așadar, de la premisa simplă (dar nu unanim acceptată în deceniile din urmă) că literatura este o artă, iar textele literare reprezintă valori unice și irepetabile. „Dar eu sunt un cititor - scrie autorul în intro- ducere - care continuă a crede, în pofida agresiunilor din toate părțile, în ideea naivă că operele artistice se cuvin citite (și re- citite) înainte de orice pentru arta lor." Postfața cărții, Nostalgia esteticului, este, în întregime, o pledoarie acută (în stil ma- nolescian: rațional vibrantă) în favoarea acestei idei și a criticii estetice, singura în măsură să stabilească ierarhia de valori: Accepțiunea în care trebuie luată critica este- tică este aceea a citirii operelor literare pen- tru frumusețea și valoarea lor literară. In acest sens, critica este o lectură în principal estetică. [...] Critica are menirea să arate celor mult mai mulți că niciun vers nu poate fi redat decît prin cuvintele carc-1 compun și, încă, în ordinea strictă în care le-a orîn- duit poetul. Literatura are ceva din rigoarea matematicii, în ciuda aparenței de aleato- riu și de aproximație cu care se prezintă în ochii atîtora. Numai critica estetică are acces la exactitatea exprimării literare. Nicolae Manolescu ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE 5 secole de literatură Editura PARALELA 45 Istoria literară care își propune să dove- dească specificul operelor literare, „exacti- tatea exprimării", este, tocmai de aceea, una stilistică, care analizează calitatea lim- bajului, a construcției, a strategiilor litera- re, a adecvării dintre conținut și formă etc. De altfel, cartea se achită constant de aceas- tă sarcină și N. Manolescu analizează și ci- tează cu plăcere, nu o dată bogat, pagini realizate literar, făcînd invitația la lectură în maniera cea mai convingătoare, cea cu tex- tul în față. Autorul are o plăcere reală de a descoperi, cum spune într-un loc, „ima- gini superbe, ca niște pietre prețioase", și de a le împărtăși. Analiza de text este doar unul dintre stîlpii fondatori ai Istoriei critice...; cel de al doilea este valorizarea. Disociată, în aceeași postfață, de succes, valoarea estetică este învestită (contrar celebrei teze lovines- ciene a mutației valorilor și contrar chiar unor pagini din propria istorie) cu o sta- tură imuabilă: „Sunt convins apoi că există valori absolute, printre ele numărînd-o și pe aceea estetică". Tocmai de aceea, „este- ticul e totdeauna o punte de trecere între epoci oricît de diferite" și din acest motiv istoria care e centrată pe ea „reprezintă cel mai puternic liant al comunității oameni- lor care nu se mulțumesc a-și trăi viața doar în realitate [...], ci rîvnesc și la una în ima- ginație, fantasmatică sau eroică". Valorile cardinale ale unei epoci insti- tuie canonul și acesta este al treilea pilon important al istoriei de față și, totodată, cel de-al treilea scop important al ei, anume identificarea principalelor canoane care funcționează în istoria literaturii române moderne. „Canonul se face, nu se discută", scrie N. Manolescu cu o expresie care pre- zida și Literatura română postbelică, culege- rea de cronici editată în 2001 la Editura Aula. Dacă nu face o teorie a canonului, autorul afirmă că, exceptîndu-1 pe cel dinții (realizat de M. Kogălniceanu în celebra in- troducere la Dacia literară), celelalte ca- noane s-au impus (la fel ca valoarea) prin- tr-o bătălie canonică ce a fost purtată de Maiorescu și, mai tîrziu, de Lovinescu. Același canon lovinescian a fost „retrezit la viață de neomodernismul anilor ’60-’70“ Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 5 O carte în dezbatere (după canonul anilor ’50, extraliterar) și prelungit, în fond, de cel postmodern, pen- tru că „paradigma postmodernă care succe- de celei moderne nu a impus și un canon postmodern". In sfîrșit, criticul intuiește apariția unui nou canon în jurul anului 2000, aflat în așteptarea instituționalizării sale. Deși se mărturisește puțin cunoscător al acestei literaturi, N. Manolescu e mai cu- rînd tentat să avanseze o judecată negativă: Literatura generației 2000 este oglinda aces- tui prezenteism, ale cărui porți spre trecut și viitor au fost închise: o literatură egoistă și egocentristă, senzuală, superficială, inter- pretînd libertatea cuvântului ca pe o liberta- te a expresiei, de unde aspectul frecvent por- nografic, bazată pe o inteligență naturală și mai rar pe o cultură, needucată sau pur și simplu castrată spiritual și moral. Ipoteza mea este că, în momentul în ca- re va ajunge la un contact nemijlocit cu aceste cărți, istoricul își va nuanța perspec- tiva și va marca acele individualități esteti- ce care nu lipsesc defel acestei generații. In generațiile supuse lecturii critice, eva- luarea este exercițiul constant, atît a texte- lor în interiorul unei opere, cit și a acesto- ra din urmă în cadrul unei structuri literare mai largi. Cum judecata de valoare este „ra- țiunea de a fi a criticului literar", N. Mano- iescu nu pregetă s-o pronunțe, modelul său fiind, din acest punct de vedere, T. Maio- rescu (dar și G. Călinescu), cel care „de- plorînd mediocritatea [...] nu cruța pe ni- meni". De altfel, în actul evaluării se află punctul forte și, deopotrivă, cel fragil al Istoriei critice... Orice judecată înseamnă forță (a rațiunii și a argumentelor sale) și fragilitatea subiectivă a unui gust personal, istoria literară nefiind - la unul din palie- rele sale - altceva „decît expresia îndelun- gată și meticuloasă a unui gust". Pe de o parte, scrie Nicolae Manolescu, „trebuie să înfruntăm deschis riscul de subiectivitate al aprecierii", iar, pe de altă parte, factorul de arbitrar este atenuat de însăși natura acestei judecăți care, fiind subiectivă, hic et nune, nu se naște din capriciul mo- mentan, ci vine la capătul turui lung proces de aprecieri: altfel spus, istoria judecăților de gust garantează judecata de gust în isto- ria literară. O adevărată istorie literată este tot- deauna o istorie critică a literaturii. Adică una scrisă la două mîini. Așadar, istoria e critică și prin intrarea în dialog cu critica ce precedă propriul de- mers, „un spectacol al receptării cel puțin deopotrivă de fascinant ca acela oferit de operele propriu-zise". Mai interesantă mi se pare invitația la dialog pe care autorul o deschide spre potențialii săi cititori atunci cînd, inEpilig, admite: „Cit privește con- temporaneitatea, aici selecția poate suscita nedumeriri încă și mai mari. N-am preten- ția infailibilității. Se prea poate ca într-o a doua eventuală ediție s-o revizuiesc". Mai rămînînd o clipă la construcția cărții, tre- buie adăugat că, deși e o istorie de la ori- gini pînă în prezent, care începe de la iden- tificarea elementelor estetice existente în limba română a secolului XVI și ajunge la anul 2000, ea se dispensează de elemente- le obișnuite ale istoriei literare și exclude școala ori gruparea drept centre de iradie- re estetică, după cum, în general, nu are preocupare pentru legitimarea instituțio- nală a literaturii. Cum „istoria literaturii reface verigă cu verigă lanțul de autori", cum - așadar, într-o concepție oarecum ro- mantică și eroică - istoria literaturii este istoria personalităților și a excelențelor, N. Manolescu construiește privilegiind trei „scripeți" conceptuali (utilizați, și aceștia, la capacitate minimă): genurile, curentele și generațiile literare. De altfel, departajarea generațiilor lite- rare ridică prima problemă a Istoriei critice. Al doilea capitol din masiva perioadă a Con- temporanilor, intitulat Vestigii din tpoca unei literaturi normale, include, excepție făcînd primele două nume (E. Papu și C. Noica), un set de șapte autori care, prin naștere și operă - ei ajung la expresie doar după 1940 -, fac parte categoric din ceea ce autorul numește generația ’40: C. Tonegaru, Al. Paleologu, Radu Stanca, I. Negoițescu, Șt. Aug. Doinaș, I. Caraion, N. Balotă. Aceștia nu pot fi vestigii ale unei epoci în care nu apucaseră să scrie, precum congenerii lor M. Preda, P. Dumitriu, I. Caraion etc. In schimb, da, aceasta e epoca în care au dat deja cărți E. Jebeleanu, M. Beniuc, Z. Stancu, pe care N. Manolescu îi așază însă, curios, la „patruzeciști". Dintre aceștia din urmă nu pot face parte nici I. Gheorghe și N. Labiș (născuți amîndoi în 1935), nici chiar T. Popovici (n. 1930), care, în anii ’40, nu atinseseră vîrsta creației și vor publica doar în deceniul următor. S-ar putea adău- ga tot aici cîteva observații care se adresează și redactorilor de carte: R. G. Țeposu a murit un an mai tîrziu, Doina Betea e, de fapt, Lavinia, titlul romanului lui M. Sebas- tian, scris în două feluri, e De două mii de ani, titlul cărții Ioanei Em. Petrescu despre Eminescu e diferit cu cîteva litere, cam tot atîtea cîte trebuie îndreptate pentru a ajun- ge la numele real al lui Antonio Patraș, după cum ediția următoare se cuvine să pună titlurile (toate) lipsă din bibliografia unui autor analizat: Cornel Ungureanu. Există însă și probleme mai serioase în care am rezerve sau opinii diferite. Păstrînd comparația de la care am plecat, aș spune că, dacă am admirație pentru masiva con- strucție ridicată, sunt contrariată sau chiar în dezacord cu arhitectura unor încăperi. Dacă la Lucian Blaga pot fi identificate in- fluențe din Eminescu și Goga și, neîndoiel- nic, poeme neizbutite, nu cred deloc că aici s-ar întîlni „ecouri" bacoviene, argheziene, barbiene, „ba chiar din Topîrceanu", după cum, în gîndirea sa filosofică, acesta nu este „capătul dinții al altui drum în filosofia cul- turii și anume al celui care are în centru costumul național". Chiar dacă are o pre- țuire foarte mare pentru cultura populară, L. Blaga nu are o gîndire etnografică ori etnocentrică. De-ar fi să rămînem doar la Spațiul mioritic, la care N. Manolescu se oprește, putem observa luciditatea cu care Blaga consideră cultura română ca una afla- tă (doar) la nivelul unor „latențe" și al „unor excepționale posibilități", precum și felul în care se disociază ferm față de orice program mesianic în plan cultural. Apoi, departe de a fi „triviale și rău scrise", con- sider că nuvelele lui Gib I. Mihăescu includ o puternică problematică morală, sînt atent scrise și construite, iar La „Grandiflora“ este o capodoperă a nuvelisticii românești. Nu cred că poate fi evaluată just activitatea critică a lui T. Vianu (capitolul e, în între- gime, expediat) ignorînd cartea sa despre Poezia lui Ion Barbu. Mă îndoiesc că prozatorilor din gene- rația '60 „Rebreanu din Ion, Răscoala și Pă- durea ipinzuraților le era mai aproape decît Camil Petrescu din Patul lui Procust ori Holban din Ioana“. Dimpotrivă, deși tema- tica socială e prevalentă, această generație descinde (mărturisit și evident în opere) din Camil Petrescu și, mai ales, din Hor- tensia Papadat-Bengescu și Mateiu I. Caragiale. Sînt în dezacord cu judecățile de valoare făcute asupra romanelor lui D. Țepeneag („Romanele decepționează fără excepție") și cu cele referitoare la romanul Intilnirea („roman ratat") și nuvelele („nu prezintă, nici ele, vreun interes literar") ale Gabrielei Adameșteanu. Cred că sînt doi scriitori care au un asemenea grad de pro- fesionalism care îi împiedică să rateze, chiar dacă nu dau (ar fi imposibil) cu fiecare vo- lum capodopere. Consider că trei din ro- manele postdecembriste ale lui D. Țepe- neag fac o trilogie excepțională (Hotel Eurcpa, Pont des Arts, Maramureș), după cum excepționale sînt cîteva dintre proze- le scurte ale Gabrielei Adameșteanu, um- brite însă, cum se întîmplă în cazul au- torilor care practică mai multe specii, de romanele ei (între care Intilnirea ocupă, prin subiect și realizare, un loc meritoriu). Plasarea lui Paul Goma și Norman Manea în capitolul Memorialiști de ieri ți de azi este, desigur, o șicană. Nedrept este autorul atunci cînd scrie că, la Paul Goma, „toate personajele vorbesc la fel", cînd acesta are, dimpotrivă, indiferent de calitatea întregu- lui, o ureche absolută și un limbaj mereu diferențiat, sau cînd afirmă că opera lui Norman Manea e „scrisă adesea în limba de lemn, prezumțioasă și greu de citit", cînd limba e, în această operă, lucrată cu mare rafinament și multă grijă pentru nuanță. Există însă, mai mult decît dezacorduri punctuale, două probleme mai mari tocmai pentru că implică chestiuni de principiu. Pe prima aș semnala-o utilizînd metafora pe care autorul o propune pentru sine în in- troducere: „nu mă consider, în ce mă privește, decît unul dintre zecile de carto- grafi, silitor și modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat". Dacă N. Manolescu este un cartograf (mai curînd orgolios decît modest, dar un or- goliu catalizator, fără de care o asemenea hartă n-ar putea fi realizată), atunci e unul care, din cînd în cînd, părăsește disciplina meseriei și se amuză lăsînd locuri goale, pentru ca, în alte părți, să schimbe scara hărții. Dacă, în general, perspectiva e de sus, în cîteva locuri aceasta se strămută la firul ierbii, încurcînd formele de relief. Două mi se par capitolele importante atin- se de acest viciu. Primul este cel despre Eminescu. Cred că ideea de a face „un exa- men critic propriu-zis al operei lui Emines- cu" e una cit se poate de nimerită, ca și ace- ea a unei „critici caleidoscopice", care poate fi mai ușor adecvată unei opere ce este „un pot-pourri de viziuni, de motive, de stiluri, din care putem alege, în funcție de sensibi- litatea noastră, unul sau mai multe". Con- sider, de asemenea, că există o idee care ar fi putut vertebra acest nou examen critic: 6 • APOSTROF O carte în dezbatere • Imagine de la lansarea cărții. Foto: Ion Cucu Eminescu trebuie socotit un postromantic în măsura în care se desparte de coerența structurală a romantismului, fie în lirică, fie în epică, spre a vesti dislocările sufletești ale modernilor, cînd muzicalitatea lasă locul zgomotelor, armonia pe al stridențelor, și nimic nu se poate exprima limpede. în mod surprinzător, autorul abando- nează această idee și se încîlcește în proble- ma (irelevantă) a antumelor/postumelor și, mai contrariant, a raportului dintre tipărit/ netipărit, întrebîndu-se, de exemplu, „de ce poetul n-a tipărit unele poezii din anii 1866- 1869“. Pusă operei unui poet cu viața dez- ordonată, dezinteresat de strategiile suc- cesului, întrebarea nu duce prea departe. Situat aici, criticul face cîteva judecăți de gust, care nu sunt și judecăți de valoare, pre- cum certificatul de capodoperă atribuit poe- mei Mai am un singur dor și retras nemo- tivat Luceafărului ori Odei (in metru antic). Al doilea scriitor asupra căruia istoricu- lui îi lipsește perspectiva justă e Marin Preda. Dacă a dat, intr-adevăr, „o operă impunătoare și inegală", Preda nu este (cum revine Manolescu in Epilcg, atunci cînd contabilizează „cea mai drastică pena- lizare" din Istoria critică) „un scriitor cu o gîndire realist-socialistă, cu tot imensul lui talent". Că nu e astfel o dovedesc cîteva din intervențiile sale publicate chiar în presa anilor ’50 (interviuri, intervenția de la Con- gresul Scriitorilor din 1956, inclusiv arti- colul Note ocazionale in favoarea romanului realist socialist, articol din 1957 și reluat în antologia postumă Creație ți morală din 1989, fără sintagma ultimă din titlu), dar și literatura subiectivă publicată postum (scrisorile și Jurnal intim), în care e evi- dentă distanța față de ideologia oficială a epocii și tendința de a se raporta la mode- lele literaturii universale. Inclusiv articolul Obsedantul deceniu (care nu e publicat în Imposibila intoarcere, în care apare, în schimb, un altul, despre „spiritul primar agresiv" dominant în acei ani) e mult mai nuanțat decît îl rezumă criticul și, departe de a legitima tematica realist-socialistă, ex- primă rezervele romancierului față de aceas- tă epocă, „cînd noțiunile morale se tulbu- raseră, cînd la școală copiii erau învățați că ura nu e un sentiment detestabil, predîn- du-li-se deci un cod al moralei răsturnat", în opinia lui Preda, „un asemenea vulcan de dezlănțuire a psihologiilor sociale" nu poate fi echivalat cu un hiat, ceea ce nu ex- primă un acord. Prozatorul a scris, nu înca- pe vorbă, texte ce aparțin realismului socia- list și ele nu trebuie ascunse, dar, plecînd de la acestea, nu pot fi găsite dovezi ale doctrinei oficiale în întreaga operă. De mirare mi se pare că, în acest capitol, N. Manolescu renunță la perspectiva estetică și stilistică pentru o detectivistică ideolo- gică înverșunată. Acesta este motivul pen- tru care autorul examenului critic nu mai decelează vîrfurile de platouri și face afir- mații mult discutabile. Astfel, nu cred că, în al doilea volum al Moromeților, acolo un- de, dimpotrivă, eroul ratează, s-ar impune perspectiva „marxistă și oficială a lui Nicu- lae", după cum n-aș spune că defectul, în ordine estetică, al Celui mai iubit dintre pă- minteni ar sta în faptul că Preda n-ar spune adevărul despre Pitești. A doua problemă majoră, de principiu, cred că o ridică atitudinea lui N. Manolescu față de criticii literari. O mentalitate de competitor îi dă, presupun, grabă și ina- decvate în a-și evalua confrații. Deși sînt mai multe absențe care devin goluri în Is- toria critică („mai bine definită în absențe decît în prezențe", spune autorul însuși, probabil nu fără un anume răsfăț), am să le semnalez doar pe cele ale criticilor și doar în contextul evaluării deja realizate. Astfel, o istorie care îl reține pe Alex. Ștefănescu nu cred că îl poate exclude pe Mircea lor- gulescu, una care îi analizează pe E. Negriei și M. Zamfir mă tem că n-o poate ignora pe Ioana Em. Petrescu, după cum alături de Al. Călinescu poate fi, fără concesii, pla- sat Liviu Petrescu. Nu cred că s-ar putea spune despre I. Negoițescu că ar fi „cel mai snob critic al momentului", cultura sa fiind intim și profund asimilată, după cum a spune că „cronicile lui Lucian Raicu pot fi corecte și profunde, dar n-au eficacitate" e o observație gratuită, cită vreme scriito- rii care fac obiectul acestor cronici s-au im- pus și prin intermediul lor. Dar observația e emblematică pentru dezinteresul pe care N. Manolescu îl are pentru profunzimea sau rafinamentul ideii, precum și - în gene- ral - pentru construcția teoretică. Toate acestea sînt amendate, într-o manieră nără- vașă și cu judecăți critice cu care sînt în dezacord, la autori precum Paul Cornea, Matei Călinescu, Ion Vartic. Cu plictiseală și în prea mare grabă examinează autorul Istoriei critice... și operele lui C. Ungu- reanu, I. Pop ori N. Balotă. în paginile pe care le consacră acestuia din urmă (și unde Caietul albastru beneficiază, cu îndreptăți- re, de o apreciere superlativă), autorul con- chide despre comentariile sale critice: „In- conturnabile și cam nesărate, sunt deseori citate, dar rareori citite". Această judecată (pripită, desigur) e contrazisă de analiza proprie asupra lui Arghezi, unde același N. Balotă (autorul unei cărți despre opera acestuia) devine „sagacele critic" și e citat la tot pasul ca unul care spune „cîteva lu- cruri definitive". Atunci cînd nu se lasă purtat de „adorabila superficialitate" (ex- presia îi aparține), Nicolae Manolescu scrie și el lucruri definitive. Cele mai multe capi- tole din Istoria critică a literaturii române sînt astfel. în plus, știindu-i atenția trează și spiritul în mod autentic dialogic, înclin să cred că ediția următoare, pe care autorul pare s-o fi avut constant în vedere și s-o fi pregătit chiar prin lansarea de acum, va remedia din disfuncționalități. Tocmai de aceea sînt tentată să consider Istoria critică a literaturii române un edificiu în lucru. Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 7 O carte în dezbatere Ultimul canonic Nicolae Manolescu iubește anecdoti- cul. Ca orice profesor cu vocație, dar și ca autoritate critică, el știe că generalul și teoreticul au nevoie, pentru a deveni larg inteligibile, simpatice ori funcționale didac- tic, de suportul particular. De lecția anec- dotei se servesc, din diverse rațiuni, cei mai mulți teoreticieni ai literaturii, de la Auer- bach la noii istoriști, câștigând astfel, întot- deauna, măcar pariul comunicabilității. Aproape toate demonstrațiile criticului ro- mân pornesc de la o proustiană madlenă, de la un artificiu pretextual menit să des- chidă și să preorienteze apetitul perceptiv, înainte să fandeze critic, Nicolae Mano- lescu contemplă, aproape fără excepție, „de- senul din covor", figura de care se va folosi ulterior ca de un portal comunicativ. Pen- tru Istoria critică a literaturii române au exis- tat două pretexte, iar preferința criticului pentru cel mai recent poate fi înțeleasă, ur- mând chiar logica anecdotică mai sus obser- vată, drept o reconfigurare de sistem. De vreme ce portalul nu îi este niciodată indi- ferent utilizatorului său, înseamnă că deține o semnificație - fie ea și cea mai rudimen- tară - relevantă pentru întreaga construcție, în prima ediție a Istoriei critice..., din 1990 (București: Editura Minerva), edificiul tex- tual era așezat sub bine-cunoscutul citat din Miron Costin: „Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă... Eu voi da seama de aîe mele, câte scriu". în ediția recentă și in- tegrală, publicată la Paralela 45, mottoul din Costin este înlocuit de litografia lui Escher, în care două mâini cvasiidentice se desenează reciproc și autoficțional. Ce se modifică de la prima la a doua ediție, în afară de conținutul evident? Deo- camdată nu putem decât specula pornind de la cele două pretexte: dinspre presiu- nea enormă a asumării unei responsabilități individuale pentru un text supraindividual, dinspre umilința acceptării unei misiuni ex- ponențiale („cartograf, silitor și modest benedictin"), ultima ediție pare să ne facă atenți - cu ajutorul interpretării litografiei de către autorul însuși, în „Introducere" - la un anumit accent autoreflexiv, la carac- terul iluzoriu sau capricios al soluționării tensiunii dintre didactic și original, dintre istorie și critică, sau, mai exact, dintre bi- bliografie și analiză. Prima ediție a Istoriei critice... (care include materialul de la „Li- teratura medievală" la „Romantism", inclu- siv, cu excepția subcapitolului dedicat poe- ziei) este preluată în ediția integrală cu minime modificări. Dincolo de rescrierea firească a introducerii, câteva transformări țin de rearanjări de pasaje, de corectarea dimensiunii unor bucăți analitice, foarte generoase inițial, dar redistribuite în ver- siunea secundă, probabil pentru a nu disto- na excesiv cu analizele de-a dreptul parci- monioase asupra unor autori din perioada modernă. De pildă, în „Introducerea" pri- mei ediții, este ceva mai detaliată interven- ția polemică asupra problematicii istoricis- te, în care tezele lui Fernand Braudel, H. G. Gadamer sau H. R. Jauss privitoare la raportul istorie/critică sunt interpretate în lumină călinesciană. în plus, tot acolo citim despre dorința criticului de a stabili, cu cât mai multă precizie, „locul în sistem" al ope- relor luate în discuție, chiar în defavoarea originalității: „aprecierile, interpretările și modelele mele vor să fie congruente, nu originale" - afirmație puțin descumpăni- toare în contextul privilegierii implicite a originalității, în ediția integrală. Modificarea fundamentală este una „de atmosferă" și privește relația cu modelul imediat, declarat, respectiv ca Istoria... lui G. Călinescu: deși insistând în continuare asupra rolului „enorm" al lui Călinescu pentru istoria literaturii de la noi, care îi datorează în continuare „aproape totul", Manolescu introduce în discuție două din- tre cele mai importante mize ale proiectu- lui său finalizat. în primul rând, el afirmă că istoria critică este și o istorie a receptării, pe care o suprapune la limită unei destul de impresioniste „istorii a gustului". In al doi- lea rând, istoria critică astfel înțeleasă se ghidează după criteriul estetic, singurul în măsură să organizeze canonul. Astfel, argu- mentul procălinescian (zdrobitor în prima ediție) pierde din amploare, dar și din im- pact, prin recontextualizare. In prim-plan intervin, așadar, propunerea „istoriei criti- ce" ca o altă critică a criticii și stabilirea (fa- cerea, nu discutarea!) canonului românesc. Prevenitor, criticul ne avertizează că avem în față o lectură pentru specialiști, și nu încă un manual sau vreun alt instrument de in- strucție școlară, semnalând asupra unei anu- mite gratuități a actului critic, al cărui scop nu ar fi, atunci, neapărat sus-amintita „car- tografiere", ci alcătuirea unei opere menite „să placă celor instruiți". După ce diferențiază istoricii literari în patru clase principale (encickpediști - Ni- colae lorga, specializați - Sextil Pușcariu, N. Cartojan sau Virgil Cândea, teoreticieni - I. Negoițescu, Alex. Ștefănescu, dar mai ales E. Lovinescu, și istorici literari adevă- rați și integrali - clasă monadică, populată doar de G. Călinescu), cărora li se mai adaugă clasa secundară a autorilor de ma- nuale, precum D. Micu sau Ion Rotaru, autorul Istoriei critice... contextualizează nu numai problematizarea istorismului la noi, ci și chestiuni de strictă logică cultural-na- țională, precum aceea a protocronismului. De cel mai mare interes sunt însă rânduri- le dedicate cauzelor deprecierii criteriului istorist. Nu numai protocronismul se face vinovat de privilegierea criticii asupra isto- riei în spațiul românesc, ci și tendința - ge- nerală în anii ’90 - de a părăsi „istoria li- terară propriu-zisă în favoarea studiilor multiculturale, în care perspectiva asupra literaturii nu mai este estetică, dar sociolo- gică, filosofică și altcum". Observația este aceeași cu a lui Harold Bloom, care acuză, în Canonul occidental, „Școala Resenti- mentului", respectiv toate disciplinele sub- sumabile studiilor culturale, de devaloriza- rea esteticului și de răsturnarea canonului, în această ordine, istoria critică devine ine- vitabil o istorie a valorilor și un tablou ca- nonic, întemeiate pe privilegierea aproape maniheistă a esteticului înaintea interdis- cipli nari tării, a operei culturale înaintea suc- cesului de consum, a limbii și a discursului înaintea conținutului relevant sociologic, a studiului interpolărilor, glosărilor, efecte- lor, înaintea autonomiei sincroniste. Cea mai importantă propoziție a „Intro- ducerii" („o adevărată istorie literară este întotdeauna o istorie critică a literaturii") se precizează la răspântia intertextuală: „Is- toria literaturii este și istoria acestei ștafe- te intertextuale prin care axa diacronică se proiectează pe axa sincronică". Din păcate, mizele teoretice, sistemice anunțate în „In- troducere" pierd din importanță pe par- cursul lucrării, criticul mărginindu-se să deschidă adesea umbrela expozitivă, anali- tică, acolo unde discuția s-ar putea întoar- ce de la particularitatea obiectului la teore- tizarea receptării sau a canonului. Obiecția funcționează - din fericire sau din păcate - mai ales pentru prima jumătate a cărții, ca- re este și cel mai serios lucrată. Deosebit de valoroase sunt observațiile sale deja cu- noscute asupra literaturii ca fapt de limbă înainte de toate, precum și despre saltul făcut de literatura noastră direct în roman- tismul Biedermeier, fără să mai treacă prin- tr-o Renaștere, un baroc ori un clasicism românesc per se, dar și analizele exempla- re, precum aceea dedicată lui Dimitrie Can- temir, unde analiza imanentă merge până la nivelul investigării muzicalității și rit- mului frazei, atenție complet absentă în partea postromantică a volumului, scrisă parcă pentru a răspunde unei prea lungi aș- teptări publice. Istoria critică... beneficiază de o schiță minimală și preliminară a canonului ro- mânesc, surprins tocmai în „bătăliile" sale istorice: primul canon, pașoptist, respec- tiv romantic-naționalist, formulat de Ko- gălniceanu, pierde prima bătălie canonică în favoarea celui junimist, clasic-victorian, care la rându-i este surclasat de canonul lo- vinescian, modernist - cel mai rezistent, dacă luăm în calcul discreditarea axiologică a unui posibil paracanon proletcultist al anilor 50. precum și rezistența neomoder- nistă (și postmodernistă!) a canonului lo- vinescian. Manolescu este de părere că, aflându-ne la amurgul postmodernității, urmează să asistăm la instalarea unui nou canon, a cărui responsabilitate cade în sea- ma generației 2000. Toate aceste piste teo- retic-istoriste sunt aproape abandonate însă în introducere, comentarii asupra prezenței în canon a cutărui autor înlocuindu-le pe acelea complementare despre detaliile teo- retice ale articulației canonice. Acestea nu mai revin decât accidental pe parcursul lu- crării, eventual în capitolele dedicate lui 8 • APOSTROF O carte în dezbatere Maiorescu, Lovinescu sau interpretărilor proletcultismului. Unde se află Nicolae Manolescu în dez- baterea istoriei critice? Ce fel de istoric lite- rar este el însuși în propria receptare? Dacă este să citim silogistic admirația (inclusiv de metodă!) față de Călinescu și cataloga- rea acestuia drept singur istoric literar adevă- rat și intigrai, am spune că locul rezervat de autorul volumului de față este al doilea pe această listă preferențială. Dacă ne vom limita, încurajați de declarația de modes- tie a criticului, să căutăm în text lămuriri explicite față de asumarea propriului loc în sistem, atunci locul cel mai nimerit pen- tru a privi sunt chiar analizele sale despre critici. Vom descoperi aici cel mai ușor sim- patiile și idiosincraziile sale nu numai față de colegii de breaslă, ci și față de anumite opțiuni ideologice ori estetice, după cum vom descoperi reflexe de autoportret con- templat în oglinzile întâmplătoare ale ta- blourilor altora. Nu voi insista asupra par- țialității evidente a „listei de critici" din anii ’60 până în prezent. Absențele majore pe care le observ mai întâi sunt critici și teo- reticieni din afara centrului, precum Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Vlad, Adrian Marino, ca să nu mai vorbesc de- spre generația imediat următoare, a criti- cilor optzeciști, după cum de texte ex- peditive și aprecieri nedrept de modeste au parte Ion Pop ori chiar Ion Vartic sau Marian Papahagi. La acest capitol, auto- rul are perfectă dreptate: fiecare va înțele- ge cartea în funcție de propria reflectare, drept pentru care nu vreau să intru într-o inevitabilă și inutilă semnalare pro domo sua. La fel de relevante ca și omisiunile (ca- zuri de memorie culturală selectivă?) sunt și prezențele criticilor contemporani. Să observăm că de maximă simpatie au parte cronicarii literari, publiciștii, practicienii criticii de întâmpinare, mai puțin criticii cu miză și vocație teoretice. Cu alte cuvinte, cu cât subiectele îi seamănă mai mult por- tretistului, cu atât mai bine - și aceasta la criticul care sancționează în „Postfața" Isto- riei... sale lectura „naivă", „sentimentală", de identificare, precum și preocuparea ex- clusivă a douămiiștilor pentru „lucrurile care au legătură doar cu ei și cu viața lor". D. C. Mihăilescu sau Cornel Regman au parte de lecturi mult mai empatice (și mai valorizante) decât un Paul Cornea (vezi și catalogarea lui Marino drept „condei sear- băd" intr-un comentariu secundar) sau un Valeriu Cristea, iar pe Matei Călinescu sau Virgil Nemoianu pare să-i avantajeze vizi- bil afirmarea internațională (de altfel, ei au parte de un tratament preferențial, fiind analizați - deși parțial - inclusiv cu texte scrise în Statele Unite, chiar dacă ulterior lui Toma Pavel sau Mihai Spăriosu li se re- fuză, prin invocarea altui standard, table- tele analitice). Un caz oarecum aparte de exercitare a criticismului manolescian îl constituie eseiști precum H.-R. Patapievici, Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu, față de care malițiozitatea și sarcasmul cu care îi taxează chiar și pe aceia despre care vor- bește „de bine" se temperează, lăsând es- tetismului un loc relativizat. Un exemplu de operație manolesciană pe cordul unui critic este însă analiza pe care i-o face lui Alex. Ștefănescu, pe care îl caracterizează mai întâi drept autor de carte „remarcabilă" și „îndrăzneață", „publicist înnăscut", nu- mai pentru a demonstra ulterior că prin- cipalele lui calități sunt: hărnicia, omni- prezența revuistică, vulgarizarea operelor pe care le prezintă „scuturate de inefabil", ceea ce îl recomandă mai ales pentru pro- fesori și manuale, decât pentru specialiști, nesiguranța gustului etc., etc. O execuție pe cât de scurtă, pe atât de greu de cc >ntra- carat în „ambalajul" său declarat valorizant. Adevărata bătălie se duce însă cu Alex. Ștefănescu-autorul Istoriei literaturii româ- ne contemporane. între obiecții (periodiza- re greșită, contextualizare lipsită de nuanțe, selecție viciată) citim de fapt argumentele luptei pentru autoritatea asupra istoriei lite- rare contemporane și, implicit, un set de justificări cu notă personală, ce par gândi- te ca proprii măsuri de prevedere: Alex. Ștefănescu nu s-a pus deloc la adăpost de furtuna de contestări, ca și cum ar fi aș- teptat-o cu seninătate, dar apoi a început să publice replici și precizări pe cât de iritate, pe atât de inutile. Era suficient să le răs- pundă contestatarilor că într-o istoric lite- rară riscul nu este niciodată al scriitorilor ignorați, ci al autorilor care îi ignoră. [...] A prelungi disputa pe această temă e o ză- dărnicie. Fiecare critic va opune listei lui Ștefănescu propria listă. Singurul critic contemporan cu care Manolescu - personaj al propriei Istorii... - întreține relații culturale privilegiate este Monica Lovinescu, pe care o înțelege im- plicit ca pe un alter tgo critic al său, un com- plement lipsit de presiunea cenzurii și - de aceea - indispensabil într-o istorie a lite- raturii „de neimaginat fără contribuția" sa: „aveam același țel și eram animați de același ideal". Dincolo de meritele estetice incon- testabile ale Monicăi Lovinescu, ceea ce va- lorizează Manolescu aici, inclusiv intr-un exercițiu de expiere personală a memoriei unei cenzuri ideologice trăite individual, este calitatea ei de „barometru al atitudi- nii noastre morale". Cea mai mare reușită a Istoriei critice a literaturii române mi se pare - paradoxal - și marea ei slăbiciune: insistența pe iden- titatea dintre istoria critică și istoria recep- tării (pe înțelegerea „lanțului de opere nu doar în raportul unora cu altele, dar și în raport cu aceia care le-au citit"), în care au- torii nu sunt doar obiecte culturale, ci siste- me de relații și participanți la fenomene culturale, la „un spectacol al receptării cel puțin deopotrivă de fascinant cu acela ofe- rit de operele propriu-zise". Din păcate, ex- plorarea teoretică a acestei identități, pre- cum și discuția asupra articulărilor, și nu numaidecât asupra listei canonice, rămân în proiect, poate pentru o viitoare Critică is- torică a literaturii române. Până atunci, se cuvine să sărbătorim finalizarea, oricât de capricioasă, a „listei lui Manolescu", ea de- săvârșindu-se ca operă absolut necesară în- tr-o istorie a literaturii subțire precum a noastră, și încă sub semnătura ultimului critic cu destulă autoritate canonică pentru impunerea ei culturală. Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 9 De la deducție la seducție Născut în 1934 la Bu- curești, Ion Vianu în- cepe studii de filologie cla- sică, apoi se înscrie la Me- dicină. Publică Intro- ducere în psihoterapie (1975), apoi Stil și persoană (1975, Pre- miul Uniunii Scriito- rilor). în 1977, emi- grează în Elveția: „reu- șisem să depășesc in- telectualismul care făcuse din mine un om precar“, va spune mai târziu. „Se întoarce“ cm Amintiri în dia- log (1994, în colaborare cu Matei Călines- cu), apoi cu romanele Caietele lui Ozias (2004), Paramnezii (2005), Vasiliu, foi vo- lante (2006), Blestem și Binecuvântare (2007). în 2008, publică eseul Investiga- ții mateine (Polirom/Biblioteca Apostrof, 2008, 112 pagini) și romanul Necredinciosul (Cartea Românească, 2008, 160 de pagini). Despre ele, aici, câteva marginalii. Mai întâi, e de spus că Ion Vianu are de înfruntat prejudecata cu care e întâmpinat un ins-de-formație-alta-decât-filologia-care- scrie-literatură. Se uită că Facultatea de Fi- losofie, de pildă, nu dă filosofi, nici cea de Filologie, scriitori. E vorba, în ambele ca- zuri, dar și în multe altele, despre talent, va- lențe creatoare, disponibilități individuale și personalizate. Despre o anume structură înalt expresivă pe care școala o poate, în cazurile fericite, fasona. Dar atât. Intervine și prejudecata admirativă, dar nu mai puțin deviantă a științei aparte despre om pe care o posedă un psihiatru. E limpede că un psi- hiatru, un psiholog, un medic, un socio- log nu sunt neapărat mai buni „scafandri ai sufletului^, cum ar zice Sebastian, sau mai buni cunoscători al trupului uman/social decât un filolog, un botanist etc. Toate cu- noștințele despre om și lume sunt moarte, din punctul de vedere al literaturii, dacă nu intervine inefabila artă a cuvântului potrivit. Și totuși... Ion Vianu are de gestionat și alte situ- ări biografice și existențiale cu încărcătură potențial incomodantă. Este fiul lui Tudor Vianu, apartenență pe cât de plină de ferici- te modelări și neteziri de drum, pe atât de greu de purtat - creșterea în umbra tatălui nu e întotdeauna o „muncă“ ușoară. Cartea despre Mateiu are și un fir autobiografic, oricât de subțire: ea pune problema relației cu tatăl, a identității destinale greu de modi- ficat prin simpla voință, oricât de stufos ar fi „romanul familial“. Exilat de bunăvoie, la vârsta maturității, revenit în țară după ’90, Ion Vianu a avut și are de depășit decalaje și diferențe/diferende de perspectivă. Regre- tul, mărturisit, de a fi cerut primirea în Par- tidul Comunist stă alături de cel nemărturisit al inevitabilei înrolări din exil - activistul „Europei Libere“, dincolo de deosebirile nete de ideologie, a avut și el de echilibrat restricții, condiționări, oportunisme: Eu asta am vrut să fiu: un martor. Cred că misiunea mea este să mărturisesc nu numai despre comunism, ci despre perenitate, despre faptul că am putut să străbatem această perioadă și să ieșim la lumină. Ce a persistat în noi de dinainte de comunism, ce suntem după - asta am vrut eu să arăt. A existat o continuitate a spiritului și sub comunism, indiferent cum s-au numit conducătorii. Nu în cele din urmă, românul „sută la sută“ păstrează amintirea bunicilor pa- terni, evrei care „au trecut cu arme și bagaje în rândul populației ortodoxe", iar reflecția asupra condiției evreiești îl „stimulează spi- ritual și intelectual", într-o situare încă o dată duală, dublă. în schița de portret de mai sus, sumară și imperfectă, descopăr destule argumente ale tipului de investiga- ții literare în care se angajează prozatorul și eseistul. Amândoi, ei da, secondați de medicul psihiatru. Despre arta prozatorului se cuvine vor- bit cu punerea între paranteze a profesiu- nii „oficiale". Se poate accentua însă altceva: o evidentă predilecție pentru detectivism. Atracția pentru mistere și simboluri abscon- se, plăcerea estet(izant)ă de a crede în con- spirații și sfori trase de mâini fizice și me- tafizice, deducțiile alambicate, ipotezele „baroce" pot descinde din, dar ar fi putut Ja fel de bine provoca alegerea profesiunii. în Investigații mateine (Mateiu Caragiale se bu- cură de o trecere nu cu totul elucidată în contemporaneitate, el fiind, în vremea din urmă, obiectul unor „studii de caz" remar- cabile, precum cele semnate de Ion Vartic, Barbu Cioculescu, Matei Călinescu, Angelo Mitchievici), reconstituirea legăturilor din- tre om și operă se face pornind de la cuvin- tele lui îon Barbu dintr-o cronică la Craii... din 1929: „Nu cunosc meditație mai gravă asupra ticluirii și aventurii Ființei ca această carte de înțelepciune, pe care un act de dis- creție și gust o disimulează sub grele catife- le de pitoresc oriental". Lui Ion Vianu îi convin toate secvențele enunțului barbian: meditația gravă îi e structural familiară, știe și crede că Ființa este și o ticluire a voinței, nu doar un dat, pariază pe aventurile mo- delatoare exersate poietic, discreția ține de ascundere și secret, dar și, etimologic, de distingere/deosebire a lucrurilor unele de altele. Catifeaua însăși e nelipsită, cu moli- ciunea ei insinuantă, nobilă și decadentă, din fundalul textelor sale de orice gen. Substratul balcanic, în sensul său cel mai bogat și mai „funciar", e o realitate și o necesitate, deopotrivă, pentru scriitor: M-am întors în România ca să scriu [...] e nevoie de un feedback, de un răspuns al pu- blicului și deci faptul că sunt în România mă alimentează, mă hrănește [...] Probabil că, dacă altul ar fi fost cursul vieții mele, aș fi putut să fiu un scriitor român trăind în străi- nătate. Dar eu am nevoie de România. Jocul sensurilor multiple și contradictorii e continuat în microromanul Necredinciosul - o jucărie romanescă despre alteritate și despre procesul integrării eului. Prozatorul rotunjește un ghem de semne și sensuri și aruncă cititorului un dumicat ispititor, inci- tant, rezistent la interpretări ultime, greu de ruminat fără rest. Ilina Gregori, de pildă, probează acest dezarmant și aiuritor efect polifonic într-o cronică-eseu un pic exaltată (e ea însăși o maestră a interpretării semne- lor obscure), care avansează pe nerăsuflate câteva variante de lectură, panicate că nu vor putea face față provocării. Scriitorul, extra- neu, aș zice, din multe puncte de vedere, deci altfel, încărcat axiomatic cu o știință inaccesibilă muritorilor de rând, exploatează toate aceste atuuri pe muchie de cuțit și le transferă personajelor sale dublu-naratoare. Mărunțirea fețelor diurne și nocturne speră, vag, o refacere a întregului, însă răscrucea e preferabilă oricărui drum, iar unicalea e blocată în absența unei tentative reale de a alege. „Disciplina de a trăi în prezent" es- te ideală pentru concentrarea pe senzații suspendate, fără trecut și fără viitor. Alterii țin de memorie și de speranță. Eroul cu două fețe, ambele alcătuite din cioburi ten- sionate și divergente, vrea să fie „simțitor numai la trecerea clipelor și a anilor [...] sin- gurul fel curat, nepătat, de a simți că exiști"; el exersează arta descompunerii mentale a gesturilor: „începeam să mă gândesc la baia de dimineață. Gândire care-mi lua trei sfer- turi de oră, cel puțin", desenând un loc pe care alterii îl negociază frenetic. Somnul, visul aduc un alt timp, care, „imperfect, co- coloșit, bizar, se încurca, se făcea ghem". Daniel și Joseph sunt asemănători prin pasiunea enunțată pentru femei. Deși se parcurg cu plăcere, scenele erotice rămân abstracte, sunt eseuri senzualizate despre iubire, oarecum teoretice, livrești. Mesajele trupului sunt citite ironic-poetizant, cu o abilă rafinare a locurilor comune din ro- manțuri. Visceralitatea nu răzbate în pagină, „apriga dorință sexuală“ e și ea un simplu pretext pentru a introduce secvențe de ge- nul: ea alesese „calea cea mai grea, aceea de a-și sacrifica trupul, trupul ei mângâios și aspru ca un vas de lut, încă puțin umed după ce a ieșit din roata olarului". Jocul iubirii are reguli cețoase, ambigue în exces, lucrând, pagină de pagină, la țeserea atmos- ferei catoptrice: „dacă aș lăsa loc omenescu- lui, baletului grațios al stărilor intermedia- re, ezitărilor, misterului, aluziei, senzualității discrete, insinuante". Prizonieri ai dialo- gului psihanaliza(n)t, cei doi înaintează previzibil spre descoperirea coincidenței des- tinelor lor, însă integrarea nu are loc. Ver- balizarea nu vindecă, ea eșuează liber în plă- cerea subtilă și gratuită a cuvântului: „totul trecea prin cuvânt! Vorbele schimbate între ei doi erau firele invizibile ale unei plase de păianjen, cu o geometrie bizară, asime- trică, sfâșiată". Psihiatrul din carte ar trebui să fie, prin definiție, un scormonitor abil al tainelor omenești, dar Dobro (funulVf are un firav și contestat instrumentar, nu e decât un grotesc animal horcăitor, aproape mitologic în oracularitatea lui nonverbală. 10 • APOSTROF Erudiția ascunsă în textură e uneori su- focantă, căci așteaptă decodificări rapide. Ficționalizate la cub, miturile se confundă, verosimilitatea lor e precară, pretextele sunt mai tari ca miezul epic. Vezi, de pildă, ateul convertit la religia musulmană care trăiește exaltat și neconvingător spaima de a-1 fi tră- dat pe Isus. Moartea și sinuciderea rămân ingrediente ale unor minieseuri autono- me inserate cărții... Toate aceste posibile carențe sunt contracarate de arta excepțio- nală a povestitorului care se joacă nestăpâ- nit și inteligent cu ascultătorul-cititor și îl implică în amestecul inepuizabil de povești reale și inventate. De la arta deducției la arta seducției, Ion Vianu este, el însuși, un admirabil cuceritor. De Curte-Veche. O prietenie exemplară DUPĂ MOARTEA pre- matură a lui Aurel Dumitrașcu, în 1990, la numai 45 de ani, Adrian Alui Gheorghe a desco- perit în arhiva prietenului său de la Borca toate scri- sorile pe care i le-a trimis acestuia din Piatra-Neamț începând cu anul 1978. Combinându-le cu cele care au circulat în sens contrar, dinspre Borca înspre Pietricica, el a asamblat un impresionant epistolar al unei prietenii exemplare, din care se poate reconstitui nu numai traseul de formare al celor doi po- eți, structura lor psihică și profesională dife- rită, dar și o parte a genezei spirituale a optzecismului poetic, mulți dintre protago- niștii deja clasicizați ai acestuia (Dumitru Chioaru, Daniel Corbu, Mariana Marin, Magda Cârneci etc.) fiind protagoniști cola- terali ai cărții. Titlul acesteia, Frig (Piatra- Neamț: Ed. Conta, 2008), precum și ilus- trația de pe copertă, unde secera și ciocanul se suprapun în cădere ceasurilor lichide ale lui Salvador Dali, ne pot induce parțial în eroare, sugerând o încărcătură politică deschisă, pe care calitatea de urmăriți ai Securității, de care s-au „bucurat“ cei doi în timpul dictaturii, nu face decât să o confir- me. In realitate, politicul joacă un rol secun- dar în carte. Nici traumele epocii nu sunt evocate (atrocitățile antipopulare ale lui Ceaușescu, Cernobâlul). In contrapartidă, accentul cade pe vocația literară pe care cei doi protagoniști caută să o confirme, par- ticipând la concursuri organizate de către diferite asociații culturale și reviste, tri- mițând manuscrise de debut la edituri și așteptând înfiorați răspunsul. Cauționa- rea sistemului literar e mai importantă în economia existențială a celor doi decât contestarea grotescului antidemocratic pe care acesta, uneori, îl exhibă. Nu sunt sin- gurii care procedează în acest fel; pe de altă parte, să nu uităm că informațiile lor se transmit prin intermediul unor scrisori, care pot deveni, fără excepție, transparente și acuzatoare. Ceea ce-i aseamănă pe protagoniști, din- colo de altruismul de a se sprijini reciproc, făcând frenetic schimb de cărți, semnalân- du-și reciproc oportunitățile de publicare sau noile apariții editoriale (pentru care nu dispun întotdeauna de bani să le poată achi- ziționa), este sinceritatea vulnerabilă a voin- ței de a face literatură: niciunul dintre ei nu ține de vreun „clan“ sau de vreun grup de interese anume, trăiesc la marginea siste- mului de trocuri și de influențe literare, nu au „pile“ pe la edituri sau sprijinitori în lu- mea ocultă a literelor, ceea ce înseamnă că supraviețuiesc efectiv - și, în cele din urmă, reușesc să debuteze! - apelând exclusiv la rezervorul de ingenuitate care le animă viața. Sub acest aspect, Frig e un volum sin- gular în peisajul nostru publicistic, deoare- ce - regula fiind aproape generală... - retro- activările de acest gen abundă în lovituri piezișe, ironii corozive sau mângâieri ipo- crite, caustice. Literatul român mediu e o fire nevricoasă, frustrată, suspicioasă și re- vendicativă: dimpotrivă, ceea ce e formida- bil în schimbul epistolar strict particular din Frig e cavalerismul perfect, curat și naiv al celor doi parteneri; niciunul dintre ei nu ia în discuție carențele morale ale vieții noas- tre literare, deși ar avea din plin motive să o facă; amândoi îi creditează pe toți poten- tații cu bune intenții, deși autoritarismul câtorva dintre ei lasă loc și de mai bine. Pen- tru amândoi, viața literară e un tărâm emi- namente meritocratic și frumos, unde intră doar cei buni și rămân doar cei merituoși. Excepțiile nu sunt imorale: țin de o carență de ansamblu a esteticului... Așadar, nu vom întâlni în volum cârteli piezișe, comentarii acide, ironii corozive la adresa confraților, ci doar o atitudine morală superioară, patetică, tensionată, ieșită din comun, decantată din onoarea de a scrie poezie și de a aparține castei sublime a lite- raților. Un tinerel jucăuș și „postmodern“ de astăzi nu are cum să înțeleagă acest pate- tism responsabil, aflat la originile psiholo- gice ale optzecismului, pentru care literatu- ra însemna, mai presus de toate, un act existențial absolut, de implicare estetică în- tr-un destin de supraviețuire. în esență, Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe tocmai asta fac: se ajută critic și altruist (cele două atitudini nu se exclud...) să supra- viețuiască artistic în vremuri potrivnice, în care niciunul dintre ei nu dispune de sufi- ciente resurse materiale sau de un post sta- bil remunerat pentru a izbândi. Diferențele de structură dintre cei doi protagoniști, armonizate într-o prietenie exemplară, sunt impresionante, ele putând fi extrapolate asupra operei. Adrian Alui Gheorghe este mai emfatic în stil, literatu- rizează ostentativ („Te salut, prietene bun și vechi prieten. Te salut și-ți fericesc exilul. în Valea ta trăiește ultima licornă. în Valea ta ultimul înger mai poate spune: aleluia“), pe când Aurel Dumitrașcu e mai reținut în scris, fixat în formulări nu o dată memora- bile („tristețea e un capriciu al gravi tați i“; „fii tot timpul poet și mai puțin un om ca- re vrea să publice“). Primul e un misogin circumstanțial („Nu-mi plac femeile care cre[e]ază: sunt bărbați în fustă“; „Femeile. Sunt seci. Obiect de tortură. Rug mucezit“), pe când al doilea se îndrăgostește mereu (de profesoarele cu care vine în contact, de eleve chiar), având vocația frumuseții subli- me care se obține prin intermediul iubirii. Trăind la Borca, în casa natală (detalii ale vieții rurale apar totuși foarte sporadic în scrisori, ca și cum autorul ar dori să se diso- cieze de stereotipii), Aurel Dumitrașcu e un om bun, în sensul tolstoian, organic al cu- vântului: se bucură de soarele din ochii copiilor cărora le este profesor, primește ghiocei și gesturi de tandrețe din partea acestora, iubește - în mod declarat - oame- nii, nutrind și un patriotism sincer, neem- fatic, responsabil, pe care numai cei care au traversat epoca îl pot înțelege. Citadin nevrotic, posesor al unei biogra- fii mai accidentate (militar la „război“ în Caracal și în mină, trăitor din expediente, fără locuință până ce nu i se repartizează o garsonieră), Adrian Alui Gheorghe se con- sumă în crize acute de mizantropie sinuci- gașă („urăsc oamenii“), se lasă provocat de existențialismul în vogă din epocă („mă întreb deseori dacă omul este epuizabil...“), are - după propria sa mărturisire - ceva dintr-un Mâșkin resemantizat, atroce, trece des prin „stări corozive“ și își impune, pen- tru a lupta împotriva stărilor dispersive, un program existențial ferm, obiectiv, neconce- siv: „Trebuie să trăiesc rigid, să-mi oblig sufletul [...] să se înșurubeze intr-un singur loc“. Aflat în militărie la Petrila, „merge cu pași siguri spre nebunie“. Spre deosebire de prietenul său, format într-o „parohie a ierbi i“, el trăiește orașul exasperat, spasmo- dic, cu pupilele dilatate, pentru a percepe halucinația mult prea reală a vieții: „Sunt încărcat de electricitate. Sufăr că nu mai cred în iluzii. Pentru poezie îți trebuie o anumită mișcare. Eu număr demenții aceluiași calo- rifer, aud scârțâitul aceluiași pat și văd ace- leași chipuri îmbobocite de prostie“. Reacția ingenuă? (pe aceeași pagină): „mă duc să mănânc două mere - îi scrie ireal Aurel Dumitrașcu. - Unul pentru liniștea ta!“ Indiferent de cum trăiesc cei doi, ei împărtășesc convingerea că poezia e nu numai un imperativ etic sau unul existențial, ci unul de-a dreptul metafizic, care te poate apăra de rău, te poate mântui. Drumurile din volum (Iași sau București cel mai ade- sea, unul feeric spre Clujul Tribunei și al Echinoxului la Aurel Dumitrașcu) sunt lumi- noase, fiindcă duc înspre spațiile însorite ale consacrării literare. Când viața intervine brutal în programul mântuirii prin poezie, așa cum se întâmplă atunci când Adrian Alui Gheorghe este sechestrat în armată, Aurel Dumitrașcu se revoltă: „Eu cred că în anul în care ai fost în război ai pierdut anu- mite sensuri ale realității poeziei“. Cei doi citesc, foarte scrupulos, toate volumele de debut ale colegilor de generație (Pantea, Petean, Hurezeanu, Traian T. Coșovei etc.), observațiile pe care le fac (din interior) întrecând de multe ori chiar și perspicacita- tea unui critic. Prietenia lor se confundă cu adevărul uman al unei întregi generații: nu sunt niciodată singuri, chiar dacă fizic și profesional sunt izolați. Aparțin, în mod altruist și sincer, unui destin colectiv an- gajant, ceea ce nu se prea mai întâmplă în zilele noastre. Regret că nu pot să închei aceste scurte considerații despre doi oameni pe care nu i-am cunoscut personal fără să notez foar- te gravele neglijențe de corectură care pre- judiciază volumul. Erorile sunt cu nemi- luita: The Hughes (în loc de Ted), Nevestele vesele din Wisindor, Ezensbeiger, Narsiss și Goldmund, Murii (în loc de Mușii), V Wbif, Steinbach (în loc de Steinbeck), Brhams, La- coon, Le Clizio, Sarcyon, Monterlant, Odette de Crexy, Giintes Grass etc., etc. Păcat, foar- te mare păcat... Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 11 Proză Depoziția doamnei Vasilescu Mircea Por a In memoria Monicăi Hapei CALMĂ, RELAXATĂ, desprinsă de obligații și griji materiale, doamna dorește să ne facă scurta-i depoziție în poiană. E vorba de o rariște, o absență vegetală, un spațiu iscat în inima unor păduri întinse pe distanțe de zeci și zeci de kilometri. Putea să ne poves- tească totul pe rețeaua de divane a doamnei Costinescu, cea aflată acum departe, n-ar mai fi fost în măsură să deranjeze bunul mers al relatării. O posibilitate, dincolo de disprețul orișicui, era ca, patinând cu toții pe lacurile doamnei Davidescu, să fi ascul- tat istorisirea. Mai rămânea și cimitirul „Madam Adamescu și Fiii“, loc de recule- gere cu alei liniștite, morminte elegante, paznici subțiri ca niște tije, preoți aflați în permanente rugăciuni și posturi, la rândul lor asemeni unor tije. Dar a rămas poiana, ce în timpul vorbăriei ne va urmări mereu cu ochii ei bătrâni și triști... întrebare-. ... Stimată doamnă Vasilescu, ați fost la Brașov, orașul lui Honterus, al Bisericii Negre, cu vreun scop anume, o mică afacere, rectificarea unor taioare, cumpărarea unei umbreluțe pentru vară, contemplări de peisaje sau pur și simplu așa, ca să aveți de unde vă întoarce?... Răspuns-. ... Nu, nici pomeneală, în acest oraș transilvan nu aveam absolut nimic de făcut. Nici umbrele, nici taioare, nici exta- zieri în fața unor peisaje. M-a prins însă o dorință năprasnică de a-1 vedea, de aici declanșându-se „operațiunea^... întrebare■. ... Au fost „ciudățenii^ sau, altfel zis, „bizarerii“ la dus?... Răipuns-, ... Dumneavoastră, pe unele dintre ele, le-ați putea socoti ca atare, dar mai bine lăsați-mă să povestesc... Prima • Imagine din spectacolul Psihoză 4.48 de Sarah Kane. Regia: Mihai Măniuțiu. Premieră: 6 decembrie 2008, în cadrul Zilelor Sarah Kane, Teatrul Național din Cluj oprire, conform mersului, am avut-o la Buziaș. Stațiune mică, cochetă, specifică pentru cardiaci și crizele lor. Trenul a intrat în gară ținând cont de atmosferă, de pre- scripții, cu finețea, arta unei pisici, de-a șerpui agil printre zeci de bibelouri. Mi-a atras atenția faptul că în locul clasicului impiegat se afla, e drept, în ținută feroviară regulamentară, fosta mea colegă de școală primară, Eliza, căsătorită Pădurescu. Când am trecut prin dreptul ei, am strigat-o pe nume, mi-am agitat mâinile, sânii, am tropăit din picioare, am lansat chiar și un balonaș... dar ea se uita în direcția de mers a garniturii, părând a fi chiar o statuie, ce dădea peronului un vag aer de singurătate... La Lugoj, dragii mei, orașul familiei Brediceanu, al lui Traian Grozăvescu, al atâ- tor solizi profesori de liceu, pe peron, în postură feroviară, cu o fermecătoare paletă în mână și un chipiu așijderea pe cap, fosta mea colegă de grădiniță, necăsătorită nici măcar o zi, o ființă visătoare, poetică, bu- nă dirijoare de coruri fără mari pretenții, Emanuela Predescu. Două minute, exact, staționare, nu coboară, nu urcă nimeni, strig de pe geamul toaletei... „Servus, Emmy, cum o duci?“... niciun răspuns, doar un foșnet dinspre ultimul vagon spre lo- comotivă și senzația de câmp de luptă pă- răsit pe care mie mi-o lasă peronul. Spre prânz, cu alternări de viteză, ample zguduiri de vagoane, ajungem la Ilia. Doar pe peron ploua mărunt, în rest, în locali- tate, peste Mureș, căci despre acest râu e vorba, peste pădurile pline de mistreți, dar și de multe păsări rănite, un soare ce părea că atacă totul cu bisturie, topoare, cuțite, săgeți... Impiegata, fosta mea stomatoloa- gă, Dușa Mărginescu, al cărei soț, aflând din întâmplare că e nepot de daci și de romani, s-a sinucis. O, Ilia, Ilia, mi-am zis, în timp ce trenul se punea în mișcare, ce soartă crudă ai și tu. Nu te caută nimeni, nici măcar o delegație guvernamentală, nu te-au vizitat nici Joyce, nici Thomas Mann, nici Wagner, dar mai cu seamă Verdi, care, trăind ani mulți, ar fi putut s-o facă... Stimați și dragi ascultători, înamorați de poiană, prin Deva am trecut ca vântul, pe lângă Decebal sculptat în stânci, pe lângă Burebista, cioplit, și el, la masa lui de lucru, înainte de a ne apropia de stație, din eter mi-a ajuns la urechi vocea impiegatei, doamna Sorana Mitulescu-Carpeș, geolog ca profesiune, care i-a strigat mecanicului: „Dacă vrei, oprești, dacă nu, nu, tu ești Dumnezeu în acest moment”. ... Apoi am început să străbatem pădu- rile Sibiului, eu așa zicându-le acelor zeci și zeci de kilometri, acoperiți de brazi, ulmi, carpeni, stejari. Parcă-mi intrau în suflet pe rând toți acești arbori puternici, maies- tuoși, respirând acolo liniștiți prin frunzele și plăgile lor. Pe scări nevăzute în mersul legănat al trenului, urcam spre înălțimi un- de doar demonii morții pot sălășlui. Mă priveau de peste tot atâția ochi, vocile unor prieteni dispăruți le auzeam presant. Se mișcaseră prin nisipuri, prin pământ, mă urmăriseră purtați de aripi, trecuseră prin straturi de nori, pentru a mai fi câteva clipe aproape de mine?... Pădurile Sibiului, cu dinții lor mari, cu guri înfundate de-ntune- ric, cu straturi de frunze ce-ți adorm, ce-ți fură pașii... Locuri prin care n-am trecut niciodată, dar de unde spaime se ridică spre a mă învălui în mătăsurile lor... Pe peronul gării, doamna Mariette Diaconescu, niciun fel de călător, o liniște ca în farmaciile ce sunt plasate prin preajma ghețarilor polari. Dar printre linii parcă totuși se mișca ceva. Nu am curajul să pri- vesc pe geam. Mi-e teamă să nu fie acel pro- fesor despre care se spune că, plictisit de a sta de nu știu câți ani în mormânt, cu ce a mai rămas din el și forța pe care nu se știe cine i-o mai dă, din când în când mai trece pe la gară. în sfârșit, un șuier și plecăm spre ținta finală a călătoriei... orașul Brașov... Ce să vă spun, cetatea era caldă încă de pe urma locuitorilor ce nu demult o părăsiseră. Liniile de tramvai sclipeau, se scăldau în propria lor singurătate. Prin cele câteva muzee și case memoriale sufla vântul. Din când în când, din te miri ce domicilii, zbu- rau perne, cearșafuri, rămânând agățate de stâlpii de înaltă tensiune. Pe unde ar fi trebuit să fie prăvălii deschise erau anun- țuri cu „Vin imediat“... „Lipsesc din moti- ve pe care nu le veți ști niciodată^... „Ne vom revedea nu peste multă vreme“... Ce să vă mai spun, nenumărate autobuze goale, pepeni cu cuțitele în ei, numai gata să fie despicați, școli cu cataloage deschise pe ca- tedre, cu material didactic împrăștiat peste tot. Prin spitale, nimeni, de turiști nici urmă, prin piețe un pustiu de nedescris. Zic să-i dau un telefon prietenei mele Lizica (Continuare în p. 27) 12 • APOSTROF Alexandru Șafran • Alexandru Șafran (1910-2006) Născut pe data de 12 septembrie 1910, descendent dintr-o străveche familie rabinică, el este fiul și discipolul lui Bezalel Zeev Șafran, prim-rabin al comunității evreilor din Bacău, care a fost până la moar- tea sa, în 1929, cea mai importantă auto- ritate din România în domeniul halahei (jurisprudența religioasă). Copilăria lui Alexandru Șafran a fost marcată de studii intensive sub îndrumarea părintelui său: la vârsta de 11 ani, devine „secretarul și cola- boratorul lui intim în opera sa științifică- rabinică, redactându-i lucrările. După stu- dii strălucite la Liceul „Ferdinand 1“ din Bacău și obținerea bacalaureatului, pleacă la Viena, unde studiază din 1930 până în 1934 la Institutul de înalte Studii Rabinice (Seminarul rabinic) și la Facultatea de Fi- lozofie a Universității din capitala Austriei. La Seminarul rabinic atrage atenția profe- sorilor, prin pregătirea sa temeinică și vaste- le sale cunoștințe iudaice. De asemenea, la universitate, unde a fost remarcat de per- sonalități de seamă, printre care monse- niorul Seipel, fost cancelar al Austriei, și Sigmund Freud, cu care a avut numeroase convorbiri. în timpul vacanțelor, Alexandru Șafran a pronunțat conferințe la invitația celor mai de seamă instituții culturale evre- iești din Germania. în 1934, încununat cu titlurile de rabin și doctor în filozofie, deși chemat la pos- turi înalte rabinice în străinătate (printre altele, mare-rabin al Bruxelles-lui), el pre- feră să se reîntoarcă în România, unde devi- ne prim-rabin al comunității din orașul său natal, succedând părintelui său, așa cum acesta își exprimase dorința. La Bacău, păs- trător al vechii tradiții rabinice, Alexandru Șafran aduce un suflu modern în viața spi- rituală a obștei evreiești, preocupându-se în special de educația tineretului școlar. în 1936 se căsătorește cu Sarah Reinharz, fiica lui lacob și Estera din Iași, crescută într-o familie impregnată de o profundă credință. Dotată în materiile artistice, Sarah a studiat la Universitatea și la Academia de Belearte din capitala Moldovei. Din această căsăto- rie fericită se vor naște doi copii, Esther la Bacău, în 1938 (astăzi profesoară de filo- zofie la Universitatea din Geneva), și Avi- noam Bezalel, la București, în 1945 (astăzi profesor de oftalmologie la Universitatea din Geneva). Dr. Alexandru Șafran a fost numit de către Ministerul Cultelor mem- bru în comisia de examinare a rabinilor, în locul tatălui său, și a funcționat în această calitate alături de șef-rabinul dr. I. Niemirower. Alexandru Șafran se face cunoscut prin numeroase conferințe și pre- legeri ținute în diferite orașe și se distinge în mod deosebit la diferitele congrese ale comunităților evreiești din țară și la congre- sele sioniste mondiale din Zurich (1937) și Geneva (1939), unde a participat ca repre- zentant al mișcării sioniste religioase Miz- rahi. înainte de anul 1940, a publicat zeci de articole în limba română în diferite re- viste (Tribuna evreiască, Renașterea noastră, Curierul israelit, Hasmonaea, Adam, Știri din lumea evreiască, Cultura). Printre su- biectele abordate menționăm: personaje biblice, semnificația sărbătorilor religioa- se, lideri ai mișcării sioniste, figuri de inte- lectuali, personalități creștine prieteni ai evreilor etc. De asemenea, a publicat studii de exegeză religioasă în periodicele de limbă ebraică Darkenu (Drumul nostru), care apărea la Cernăuți, șiHa-Hed (Ecoul), care apărea la Ierusalim. La data de 4 februarie 1940, în urma decesului marelui-rabin lacob Niemirower și a alegerilor care au avut loc după dispa- DOSAR Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 13 riția sa, Alexandru Șafran a fost numit șef- rabin al României. La numai 29 de ani, el devine șeful spiritual al celei care a fost atunci, din punct de vedere demografic, a treia din Europa și a patra comunitate evreiască din lume. Tânărul mare-rabin a fost instalat la 3 martie 1940, de către mi- nistrul cultelor și înalți demnitari ai statu- lui, în prezența delegațiilor comunităților evreiești din țară. După instalarea sa, șef- rabinul a fost numit, în virtutea legii, sena- tor de drept, fiind singurul reprezentant al celor aproximativ 800.000 de evrei din țară. Până la desființarea Senatului, el a știut să apere cu mult curaj comunitatea sa, lovită de numeroase legi discriminatorii. Antisemitismul dezlănțuit de efemerul guvern Goga-Cuza (decembrie 1937 - ia- nuarie 1938) ajunge la paroxism odată cu instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu (14 septembrie 1940 - 23 august 1944), al cărui guvern pronazist își împarte puterea în primele șase luni cu sinistra Gardă de Fier. între septembrie 1940 și ianuarie 1941 a fost instaurat un adevărat regim de teroare față de populația evreiască: măsu- rilor de excludere din toate sectoarele vieții publice li s-au adăugat agresiunile și mo- lestările poliției legionare, care a efectuat sistematic spolierea magazinelor și a pro- prietăților evreiești. Alexandru Șafran inter- vine de nenumărate ori pentru a opri sama- volniciile legionarilor, arestările arbitrare, cel mai adesea fără a obține rezultate, une- ori însă intervențiile sale reușeau. Astfel, el a împiedicat închiderea tuturor sinagogilor și a cimitirelor evreiești, ordonată de mi- nistrul legionar Radu Budișteanu. în 1942, după ce Uniunea Comunităților Evreiești a fost interzisă prin lege, Alexandru Șafran a creat un consiliu evreiesc clandestin, ca- re își avea sediul chiar în locuința sa. Șafran a reușit să-l convingă pe mareșalul Ion Antonescu să nu-și pună în aplicare pla- nul „soluției finale“ de lichidare a întregii populații evreiești din România. Datorită lui Alexandru Șafran, procesul de nimicire a evreilor din România, început mai devre- me ca în alte țări, s-a oprit mai devreme, într-adevăr, el a debutat încă din vara anu- lui 1941, cu primul mare pogrom din al Doilea Război Mondial, care a avut loc la Iași, unde jumătate din populație era evreiască, și a continuat cu masacre gigan- tice în Basarabia, Bucovina și Transnistria, locul de deportare și cimitirul fără pietre funerare al unui sfert de milion de evrei români și ucraineni. El a fost întrerupt în toamna anului 1942, când Alexandru Șafran a obținut de la Antonescu anularea deportării evreilor din Transilvania de Sud și din Regat, prevăzută în lagărul morții de la Belzec, în Polonia. Din nenorocire, evreii din Transilvania de Nord, ocupată atunci de Ungaria, au fost în imensa lor majori- tate deportați și omorâți la Auschwitz. Declarat primul ostatic al populației evre- iești, Alexandru Șafran a reușit totuși să salveze viața unei jumătăți a evreilor din România, obținând ajutor din partea di- verselor personalități, printre care regina- mamă Elena (căreia i s-a decernat post- mortem, în 1993, de către Institutul Yad Vashem din Ierusalim, titlul de „Dreaptă între Popoare“) și regele Mihai. La cere- rea lui Alexandru Șafran, buna regină a obținut în decembrie 1941 aprobarea lui Mihai Antonescu pentru a se trimite aju- toare coreligionarilor în obidă, deportați în Transnistria. Charismatic și convingător, tânărul mare-rabin a reușit prin puterea cuvântului să-i facă să intervină în favoa- rea evreilor din România pe cei mai înalți demnitari ecleziastici creștini din țară. Căzând în genunchi în fața patriarhului Nicodim și a mitropolitului Bălan, el nu s-a mulțumit să ceară mila pentru coreligio- narii săi. El nu a ezitat să îi declare respon- sabili în fața justiției divine ca potențiali complici la asasinatul atâtor vieți nevino- vate. Dacă prin Tit Simedrea, „mitropolitul antisemit al Bucovinei“, el a reușit oprirea „evacuărilor“ a aproape 20.000 de evrei din Cernăuți în Transnistria (salvându-le astfel viața), cu ajutorul mitropolitului Bălan al Transilvaniei, el a împiedicat deportările în Polonia (au avut loc atunci și alte demer- suri pe lângă dictatorul Antonescu, din par- tea altor lideri evrei). Printre personalitățile străine care au acordat sprijinul lor, trebuie amintit în pri- mul rând nunțiul apostolic Andrea Cassulo, care, la cererea lui Alexandru Șafran, a ple- cat la Roma, de unde a revenit cu un mesaj destinat celor doi Antonești, iar apoi s-a deplasat în Transnistria, aducând ajutoare evreilor care au fost deportați acolo. De asemenea, au ajutat delegații Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Charles Kolb și Vladimir von Steiger, ambasadorii El- veției și Suediei, Rene de Weck și Renters- ward, cât și reprezentantul Turciei, Sefbrati Istinyel. în timpul pogromului din ianua- rie 1941, efectuat de Garda de Fier, soția marelui-rabin a fost arestată, dar și ea a știut, tot prin puterea cuvântului, să se elibereze, apostrofându-i cu vehemență pe legionarii torționari. Alexandru Șafran, care a avut șansa să nu fie găsit de gardiștii pogromiști și să sca- pe de asemenea de câteva atentate, întru- chipează rezistența opusă de evreii din Ro- mânia, care a permis unei jumătăți a acestei comunități (peste 360.000 de suflete) să supraviețuiască. în fruntea sfatului evreiesc clandestin, el a știut să ia toate deciziile utile pentru a-i apăra pe frații săi persecu- tați, să suprime portul stelei galbene (men- ținută totuși în provinciile orientale), să organizeze școli și licee și chiar o univer- sitate evreiască (Colegiul Onescu, Colegiul Abason și Politehnica Bercovici) pentru ele- vii și profesorii izgoniți din învățământul public, să facă să revină orfanii din Trans- nistria și să faciliteze emigrarea lor în țara Israelului. El a știut să reunească comuni- tatea sa devastată după război, înainte de a fi alungat din țară de reprezentanții nou- lui regim comunist totalitar. Refuzând să colaboreze cu noul regim - printre altele, în ciuda amenințărilor, el nu a acceptat să semneze documente privind renunțarea, în numele comunității, la bunurile acesteia, la fel și o moțiune care cerea condamnarea la moarte a lui luliu Maniu, liderul Parti- dului Național Țărănesc -, el a fost împie- dicat să-și asume funcția. Expulzarea a in- tervenit în momentul când se pregătea și abdicarea regelui Mihai. Alexandru Șafran a fost obligat, împreună cu soția și cei doi copii, să părăsească România în 22 decem- brie 1947, după ce a trebuit să semneze o scrisoare potrivit căreia declara că pleacă în voiaj în Eretz, Israel. Devenit mare-rabin al Genevei, el a jucat timp de peste cinci- zeci de ani un rol de prim-plan în recon- cilierea dintre creștini și evrei (a participat la celebra conferință de la Seelisberg, în 1947, și s-a întâlnit cu papa loan Paul al II-lea, la Roma, în 1985), luptând pentru înapoierea orfanilor evrei ai Shoahului co- munităților evreiești, denunțând antisemi- tismul, reclamând dreptul la emigrare pen- tru evreii din URSS și intervenind pentru eliberarea prizonierilor israelieni după răz- boiul de Yom Kippur din 1973. După aproape o jumătate de secol, du- pă Revoluția din Decembrie 1989 a făcut o primă vizită în România, unde a fost in- vitat să ia cuvântul în Senat, pe data de 28 martie 1995. El și-a exprimat atașamentul pentru țara sa natală într-o admirabilă limbă românească. Doi ani mai târziu, cu ocazia celei de-a doua vizite oficiale, a fost numit cetățean de onoare al Bacăului (pe data de 17 iunie 1997, diploma fiindu-i remisă de domnul primar Dumitru Seche- lariu), doctor honoris causa al Universității din Iași și membru de onoare al Academiei Române (la 19 iunie 1997). în Senat, la televiziune și în presă, el a evocat Shoahul în România, aducând omagiu „oamenilor de omenie, în vremuri de neomenie“ (prin- tre care regina-mamă Elena și Viorica Aga- rici, președinta Crucii Roșii din Roman), exprimându-și imensa sa iubire pentru „fru- moasa țară românească“, pentru „bunul și blândul popor român“. Alexandru Șafran a încetat din viață la domiciliul său din Geneva, joi, 27 iulie 2006. Om de acțiune, el este (mai ales) și un om de condei, participând la întâlnirile Internaționale de la Geneva (1949-1975), scriind peste 250 de articole publicate în diferite periodice și volume colective. Profesor la Universitatea din Geneva, eru- dit cabalist, teolog riguros, filozof de talent, el este autorul unei opere impresionante, care constituie o comoară de o importanță capitală pentru cunoașterea spiritualității evreiești. Studiile iudaice au contractat față de el o datorie care nu se va stinge. El rămâne un exemplu prin universalitatea cărților sale, dintre care unele au fost tra- duse în limba română: Cabala (în colabo- rare cu fiica sa Esther Starobinski-Safran, 1979), Israel în timp și spațiu (1980), înțe- lepciunea cabalei (1986), Evrei și creștini: Shoah în moștenire (1996), lidere generală asupra eticii religioase evreiești (1997), Etica evreiască și modernitatea (1998), Israel și rădăcinile sale (2002). 14 • APOSTROF DOSAR și regina-mamă Elena IN MOD constant, după terminarea războ- iului, șef-rabinul Alexandru Șafran (1910- 2006) a subliniat atitudinea plină de no- blețe și riscurile luate de regina-mamă Elena (1896-1982)¹ în intervențiile sale în favoarea evreilor din România, în anii de „noapte și ceață¹¹. Unul din primii istorici care a insistat asupra acțiunilor reginei- mamă, în acest domeniu, a fost Theodor Lavi (Loewenstein), în importanta sa carte Iudaismul din România in lupta pentru su- praviețuire¹. O lună după decesul reginei- mamă, el a publicat un emoționant articol în ziarul israelian Adevărul din 31 decem- brie 1982, care se termină astfel: La Yad Vashem există câteva alei dedicate „celor drepți din sânul popoarelor¹¹ (Hasidei Umot Haolam}. Un pom și o tăbliță cu in- scripția numelui veșnicește amintirea ace- lor care în vremuri cumplite au stat în aju- torul evreilor. Lipsește pomul cu numele reginei-mamă Elena. In anii cât am făcut parte din Institutul Yad Vashem, am încer- cat să inițiez acest act de recunoștință. Au fost impedimente... diplomatice care s-au pus în calea realizării. Acum, Doamna cu inima fără prejudecăți și lipsită de discri- minări rasiale între oameni a trecut în lumea celor drepți. Poporul evreu, care are memo- rie, i-a asigurat un loc de onoare în isto- ria-i milenară. Au fost puțini ca Ea atunci, în vremuri însângerate. Ceea ce Theodor Lavi nu a reușit să fa- că a putut fi realizat datorită perseverenței inginerului Emil Simiu (Moshe Smilovici), cu ajutorul determinant al șef-rabinului Alexandru Șafran. Acțiunea în scopul obți- nerii titlului de „Dreaptă între popoare¹¹ a început la 26 februarie 1989, printr-o scri- soare adresată de Emil Simiu lui Alexandru Șafran, după ce a luat cunoștință de Memo- riile sale³. „Cinstirea reginei-mamă - scria el atunci -, sau a memoriei faptelor ei salu- tare și de înaltă generozitate, este necesară pentru că este conformă cu imperativele morale ale tradiției noastre/¹ Alexandru Șafran a răspuns imediat, pe data de 6 mar- tie 1989, cerându-i corespondentului său să-i adreseze aceeași scrisoare în limba en- gleză, pentru a putea fi trimisă la Institutul Yad Vashem din Ierusalim. Așa a început corespondența între Emil Simiu și Alexan- dru Șafran, la care s-au adăugat convorbiri telefonice, eforturile lor și ale multor alto- ra fiind încununate de succes după abia patru ani. Printre cei care au intervenit, menționăm aici în primul rând pe rabinul Efraim Guttman (deja în 1989) și o serie de personalități evreiești americane de ori- gine română: dirijorul Sergiu Comissiona, profesorul Liviu Librescu, scriitorul Nor- man Manea, politologul Juliana Geran Pi- lon, inginerul Henry Sinnreich (care au semnat o petiție în 1990, împreună cu Emil Simiu), rabinul Judah Glasner (în 1991), ziaristul Liviu Floda (în 1992) etc.⁴ I_t GHAND RABRIN nt GENEVE Comisia pentru Desemnarea Drepților de la Institutul Yad Vashem (din care a fă- cut parte regretatul Itzhac Artzi) a hotărât în ședința care a avut loc în data de 11 martie 1993 să confere, post-mortem, regi- nei-mamă Elena titlul de „Dreaptă între Popoare¹¹. Această decizie a fost transmisă pe data de 15 martie 1993 marelui-rabin Alexandru Șafran de către dr. Mordechai Paldiel, directorul Departamentului celor Drepți. Ea este publicată aici, împreună cu două scrisori importante ale marelui- rabin Alexandru Șafran, din 13 februarie și 17 februarie 1992, care au fost decisive pri- vind hotărârea Comisiei pentru Desemna- rea Drepților, sub președinția judecăto- rului de la Curtea Supremă israeliană, M. Bejski. în prima scrisoare, insistând asupra faptului că datorită intervențiilor reginei- mamă numeroase vieți au putut fi salvate, Alexandru Șafran citează cazul filologului Barbu Lăzăreanu. „Opoziția reginei mamă față de crimele antisemite comise de dicta- tura progermană în cursul acelor ani a avut efectul de a-1 stimula pe tânărul monarh să se alăture eforturilor menite a atenua și/sau a pune capăt acelor crime.¹¹ în a doua scri- soare, Alexandru Șafran detaliază într-o primă parte „acțiunile reginei-mamă pen- tru a salva vieți evreiești¹¹: obținerea acor- dului de a se trimite ajutoare deportaților din Transnistria; încercarea (care, din nefe- ricire, a eșuat) de a salva viețile a trei tineri din organizația sionistă Hasomer Hatair; evitarea deportării în Transnistria a unor evrei arestați (printre care Barbu Lăză- reanu) ; ajutorul substanțial la repatrierea a zeci de mii de supraviețuitori evrei din Transnistria. în partea a doua, el prezintă riscurile asumate de regina-mamă, datora- te ostilității autorităților germane și a dic- tatorului Antonescu, riscuri de care ea era conștientă, acțiunea sa în favoarea evreilor fiind datorată „bunătății și forței ei mora- le¹¹. Să nu ne mire faptul că în discursul ținut la 4 noiembrie, la Ambasada Is- raelului la Berna, cu ocazia înmânării rege- lui Mihai a medaliei de „Dreaptă între Popoare¹¹, conferită post-mortem mamei sale, Șafran a proclamat: „De fiecare dată și fără întârziere, regina-mamă a răspuns apelului meu⁵: cu evlavie și înțelepciune, cu finețe și tărie, s-a străduit să salveze ființe obidite; și le-a salvat. îi datorez recunoștin- ță. în scrierile mele am numit-o: o adevă- rată mamă¹¹. I. Două scrisori trimise de Alexandru Șafran Institutului Yad Vashem⁶ Alexandre Safran Mare-Rabin al Genevei Geneva, 13 februarie 1992 Dr. Mordechai Paldiel Yad Vashem PO. Box 3477 Ierusalim 91034 [Scrisoare recomandată expres] Dragă Doctor, Mă refer la documentul anexat, cu data de 30 octombrie 1942, și atest că faptele ra- portate în el privind-o pe Regina-Mamă Elena se coroborează deplin cu propria mea experiență în ceea ce privește atitudinea Re- ginei și acțiunile ei față de Comunitatea Evreiască clin România. Intr-adevăr, Regina s-a distanțat clar de dictatura progermană și de politica ei față -4 DOSAR Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 15 de Comunitatea Evreiască, o politică pe care o socotea criminală și intolerabilă. Cu un înalt sentiment al datoriei, ea a făcut tot ce a putut pentru a evita ca evreii să fie deportați și pentru a salva viața celor care erau deja deportați, luând inițiative și intervenind cu succes pentru a împiedica deportări și pentru a procura alimente și medicamente celor deportați. Numeroase vieți au fost astfel salvate, inclusiv aceea a lui Barbu Lăzăreanu și a familiei lui, ca și cele ale unor mii de depor- tați în Transnistria. (Doresc de asemenea să subliniez că aceste fapte sînt menționate nu numai în cartea mea Resistirthe Storm, dar și în arti- colul „România: Perioada Holocaustului^ din Enciclcpedia iudaică.) De asemenea, Regina-Mamă își decla- rase intenția de a părăsi România în semn de protest, dacă deportările nu erau oprite. Voința de a risca pierderea statutului ei - și chiar mai mult - înfruntînd regimul coin- cide în mod logic cu atitudinea pe care am putut s-o constat personal cu prilejul con- tactelor mele cu ea în această perioadă. Sînt de asemenea în măsură să certific faptul că opoziția de principiu a Reginei- Mamă față de crimele antisemite comise de dictatura progermană în cursul acelor ani a avut efectul de a-1 stimula pe tânărul mo- narh să se alăture eforturilor menite a ate- nua și/sau pune capăt acelor crime. Dr. Alexandru Șafran Mare-Rabin al Genevei Fost Șef-Rabin al României Alexandre Safran Mare-Rabin al Genevei Geneva, 17 februarie 1992 Dr. Mordechai Paldiel Yad Vashem PO. Box 3477 Ierusalim 91034 [Scrisoare recomandată expres] Dragă Doctor Paldiel, Mă refer la problema acordării titlului pos- tum de Dreaptă între Popoare Reginei-Ma- mă Elena a României. In această scrisoare țin să subliniez două aspecte fundamentale legate de această pro- blemă: (1) acțiuni ale Reginei-Mamă care au salvat viețile a numeroși evrei în tim- pul celui de al Doilea Război Mondial; (2) riscuri asumate de Regina-Mamă prin în- treprinderea acestor acțiuni. 1. Acțiuni ale Riginei Mamă pentru a salva vieți evreuști a) în 1941, Regina-Mamă a reușit, cu prețul a numeroase eforturi și în pofida opoziției unor antisemiți înverșunați, ca guvernatorul civil al Transnistriei, Alexianu, să aprobe trimiterea de către Comunitatea Evreiască a unor cantități importante de ali- mente, medicamente și îmbrăcăminte evrei- lor deportați în Transnistria. Acest ajutor a salvat zeci de mii de vieți. Pentru a susți- ne moralul Comunității Evreiești, Regina- Mamă a ținut să facă gestul de a trimite pe aghiotantul ei personal la domiciliul meu • Regina-mamă Elena pentru a mă informa fără întârziere de suc- cesul eforturilor ei. b) în 1941, Regina-Mamă a intervenit pe lângă Mareșalul Antonescu pentru a în- cerca să salveze viețile a trei tineri membri ai organizației sioniste Hasomer Hatsair, condamnați la moarte de către regimul dic- tatorului. Din nefericire, această încercare nu a avut succes. Dar ea a contribuit la spo- rirea ostilității față de Regina-Mamă din parteaMareșalului antisemit. c) în 1942, Regina-Mamă l-a determi- nat pe Regele Mihai să acționeze în favoa- rea unui număr de evrei arestați în vederea deportării lor în Transnistria, între alții filo- logul Barbu Lăzăreanu. Această acțiune a dus la anularea ordinelor de deportare și a salvat fără îndoială viața majorității acestor evrei, care ar fi putut pieri dacă ar fi fost deportați. d) în 1943 și 1944, Regina-Mamă a ajutat substanțial acțiunile de repatriere a zeci de mii de supraviețuitori evrei din Transnistria, inclusiv a mii de orfani. în ciuda unei amânări de aproximativ șase luni, datorită intervenției lui Eichmann, repatrierea orfanilor a avut în cele din ur- mă loc, datorită Reginei-Mamă, spre sfâr- șitul anului 1943 și începutul anului 1944. Aceste exemple nu ilustrează decât în mod insuficient devotamentul Reginei- Mamă în lupta împotriva crimelor antise- mite ale conducătorilor români și stăpâni- lor sau inspiratorilor lor naziști. Direct sau prin intermediul medicilor ei evrei Blatt și Aronovici sau al unor clerici români, Re- gina-Mamă a menținut constant legătura cu conducătorii rezistenței clandestine evre- iești, pentru a putea acționa fără întârzie- re în sprijinul evreilor persecutați, ceea ce a făcut deseori. Exprimarea curajoasă și re- petată a opoziției ei a avut drept rezultat suspendarea deportării de evrei din Cer- năuți în 1941 și a contribuit în mod în- semnat în 1942 la hotărârea autorităților române de a nu întreprinde deportarea evrei- lor din România în Polonia, pentru care Mareșalul Antonescu își dăduse acordul. 2. Riscuri asumate de Ri^ina-Mamă Aceste riscuri erau datorate următorilor factori: influența germanilor asupra aface- rilor românești începând din 1940-1941; faptul că germanii erau ținuți la curent cu activitățile în favoarea evreilor de către spionii lor; ostilitatea Mareșalului Anto- nescu față de familia regală și îndeosebi față de Regina-Mamă, o ostilitate intensificată de atitudinea și acțiunile ei în favoarea evreilor; dorința Mareșalului de a afirma și consolida în mod absolut puterea lui per- sonală; ostilitatea față de Regina-Mamă a germanilor și în special a lui Hitler; și posi- bilitatea unei intervenții germane mânu militari, care o preocupa pe Regina-Mamă din 1942. V-am declarat în scrisoarea mea din 26 aprilie 1991 că Regina-Mamă era conștien- tă de riscurile privind persoana sa datora- te demersurilor sale în favoarea evreilor. Această conștiință a riscurilor posibile a avut-o de-a lungul întregii perioade 1941- 1944. Contactele mele cu Regina-Mamă mi-au îngăduit să cunosc perceperea ei as- cuțită și lucidă a realităților acestei peri- oade atât de instabile și de turbulente și să fiu la curent cu aprehensiunile ei legate de aceste riscuri. Pot de asemenea să depun mărturie asupra faptului că Regina-Mamă a acționat în mod constant în favoarea evreilor și a salvat vieți evreiești, în pofida acestor aprehensiuni, datorită bunătății și forței ei morale. în speranța că această scrisoare va putea fi utilă Comisiei pentru Desemnarea Drep- ților, vă rog, stimate domnule Dr. Paldiel, să primiți salutările mele distinse. Dr. Alexandru Șafran Mare-Rabin al Genevei Fost Șef-Rabin al României II. Răspunsul lui M. Paldiel Yad Vashem The Holocaust Martyrs and Heroes Remembrance Authority Ierusalim, 8 martie 1992 Dr. Alexandre Safran Șef-Rabin al Genevei 1, rue Crespin ch-1206 Geneva Dragă Rabin, In numele Institutului Yad Vashem și al Co- misiei pentru Desemnarea celor Drepți, țin să vă mulțumesc pentru mărturia dv. asu- pra răposatei Reginei-Mamă a României. Judecătorul de la Curtea Supremă, Moshe Bejski (președintele Comisiei), și dl Yitzhak Artzi (membru al Comisiei și ra- portorul acestui caz) au fost adine impre- sionați de tonul și conținutul declarației dv. Comisia nu a fost în măsură să încheie exa- minarea acestui interesant caz în cursul se- siunii de la 4 martie și o va continua într-o ședință care va avea loc înainte de Paști. Va rog să fiți încredințat că Comisia va acorda acestui caz atenția cuvenită. Vă vom ține la curent cu evoluția lui ulterioară. Dr. Mordechai Paldiel Director, Departamentul celor Drepți c: Dr. E. Simiu, SUA 16 • APOSTROF DOSAR III. Hotărârea Comisiei Yad Vashem The Holocaust Martyrs and Heroes Remembrance Authority Ierusalim, 15 martie 1992 Dr. Alexandre Safran Șef-rabin al Genevei 1, rue Crespin ch-1206 Geneva Prin fax: 0041-22-29-73-56 Dragă Rabin, Ref.: Elena, Regina-Mamă - România - (5106) Avem plăcerea de a vă informa că Comisia pentru Desemnarea Drepților a hotărât în ședința din 11 martie 1993 să confere per- soanei desemnate mai sus titlul de Dreaptă între Popoare. Această cinstire comportă decernarea Medaliei Drepților și a unei di- plome de onoare lui Mihai, fiul Reginei, care locuiește la Geneva, precum și înscrie- rea numelui ei pe tabloul de onoare, în Grădina Drepților, la Yad Vashem. Vă rugăm să vă puneți în legătură cu ambasada noastră la Berna (dl Raphael Gvir, 32, Alpenstrasse, 3006 Berna) pen- tru informații asupra decernării medaliei. Va rog să primiți, stimate domnule Ra- bin Șafran, felicitările noastre și asigura- rea sentimentelor noastre devotate și recu- noscătoare. Dr. Mordechai Paldiel Director, Departamentul celor Drepți cc: Avshalom Meggidon, Ambasada Israelului, București Dr. Emil Simiu, SUA Dr. Yosef Govrin, Ierusalim IV. Discursuri (4 nov. 1993, Ambasada Israelului din Berna) Discursul Maiestății Sale Regele Mihai al României Domnule Ambasador, Doamnelor și Domnilor, Nu vă ascund emoția intensă de a mă afla pe teritoriu israelian, printre dv., pentru a primi Medalia și Diploma de onoare de Dreaptă între Popoare pe care Institutul Yad Vashem le-a conferit defunctei mele mame, Regina Elena. Omagiul pe care-1 aduceți astăzi virtu- ților mamei mele, care m-a susținut atât de mult în cursul anilor celor mai grei ai dom- niei mele, trebuie împărtășit de întregul popor român, care a fost, și este încă, prea adesea considerat în mod nedrept vinovat de sentimente de discriminare față de mi- noritățile lui etnice și religioase. Toți cei care au cunoscut îndeaproape poporul meu cunosc adevărul, și avem chiar aici un mar- tor de cea mai înaltă valoare în persoana Eminenței Sale Șef-Rabinul Șafran, care a împărtășit cu noblețe durerile și speranțele noastre. • Alexandru Șafran împreună cu regele Mihai și regina Ana Regina Elena este înhumată foarte aproape de Berna; înainte ca Ea să se poată odihni pe veci în pământ românesc, voi merge să depun pe mormântul Ei această medalie. O consider un tribut nu numai memo- riei Ei, ci și memoriei tuturor românilor care, deși au trebuit să trăiască una din cele mai teribile perioade ale istoriei europe- ne, nu au renunțat niciodată la principiile comune evreilor și creștinilor: moderația și toleranța față de ceilalți. Fie ca exemplul Ei, și acela al tuturor acestor români, să fie ur- mat de succesorii Ei, într-o Europă care, acum, denunță ura rasială ca o abominație. îngăduiți-mi, Domnule Ambasador, să vă mulțumesc în numele meu și al întregii mele familii pentru cuvintele dv. atât de căl- duroase și primiți urările mele ca Israelul să poată înainta pe calea deschisă de curând spre pacea și prosperitatea pe care le merită. Discursul Eminenței Sale Dr. Alexandru Șafran Yad Vashem mi-a comunicat hotărârea de a conferi, post-mortem, titlul de Dreaptă între Popoare Reginei Mamă Elena a României. Primind știrea aceasta, am retrăit toate acele clipe de deznădejde când m-am adre- sat Ei, implorând-o să ia sub oblăduirea Sa populația evreiască oropsită din țară; am revăzut chipul Ei nobil și luminos; am auzit vocea Ei blândă și mângâietoare. De fieca- re dată și fără întârziere, Regina-Mamă a răspuns apelului meu: cu evlavie și înțe- lepciune, cu finețe și tărie, s-a străduit să salveze ființe evreiești obidite; și le-a salvat. îi datorez recunoștință. în scrierile mele am numit-o: o adevă- rată mamă. Da. Așa a fost pentru noi, evreii din România, în anii de prigoană, Regina- Mamă Elena. Sufletul ei sălășluiește, în înălțimi, de-a pururi, în rândul celor Drepți. Note 1. Născută la 3 mai 1896, la Atena, având ca părinți pe regele Constantin și pe regina So- fia, principesa Elena a venit în România în 1920. Căsătoria ratată cu principele Carol s-a transformat în divorț la 21 iunie 1928. Venirea lui Carol al II-lea pe tron în 1930 a însemnat începutul unui lung șir de umilințe, acesta obligând-o să plece în exil la Florența, în anul 1932. In septembrie 1940, regele Ca- rol al II-lea renunță la tron, iar fiul său Mihai redevine rege. La inițiativa și decizia dictato- rului Antonescu, regina-mamă revine în Ro- mânia, unde va rămâne până la 3 ianuarie 1948. Se reîntoarce la Florența, unde va locui până în anul 1980, când a trebuit, din cauza dificultăților materiale, să-și părăsească lo- cuința, stabilindu-se într-un apartament la Lausanne, unde a decedat la 28 noiembrie 1982. 2. Theodor Lavi, Yahadut Romania beMaavak al Hatzalata, Ierusalim: Yad Vashem and Hi- tachdut Olei Romania, 1965, p. 107-112. 3. Resistiup the Storm, Ierusalim: Yad Vashem, 1987. 4. Cf. Emil Simiu, „O datorie morală: Docu- mente, corespondență și note privind acor- darea ridului de Dreaptă între popoare Re- ginei-Mamă Elena“, inDialip, iulie-decem- brie 2003, Dietzenbach, 44 p. 5. Privind una din cele mai importante inter- venții la regina-mamă, Israel Levanon, Am sridey herev: Prakim betoldot hationut hadatit beRomania, ed. a 2-a, Ierusalim: Ariei, 1998, p. 156, și Carol lancu, O viață de luptă, o ra- ză de lumină, București: Hasefer, 2008, p. 150. 6. O copie a originalelor în limba franceză se afla în Arhiva Alexandre Safran din Geneva. DOSAR Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 1 7 văzut de Vasile Morar CU NU mult timp înainte de a deveni șef- rabin al României la vârsta de 29 de ani, Alexandru Șafran scrie articolul „Con- siderațiuni talmudice asupra filosofiei isto- riei, publicat în Curierul israelit, din 21 ianuarie 1940 (era atunci exact un an până la pogromul de la București). Cel care semnalează un asemenea eve- niment, acum, după 68 de ani, într-o mo- numentală carte de 394 p., intitulată Ale- xandru Șafran, o viață de luptă, o rază de lumină (traducere Țicu Goldstein), Bucu- rești: Editura Hasefer, 2008, este Carol lancu, profesor de istorie contemporană la Universitatea „Paul Valery“, Montpellier III și director al Școlii de înalte Studii ale Iudaismului din Franța. Pentru că este vorba de o imensă per- sonalitate a culturii iudaice, poate că de aici am putea pleca, în încercarea noastră de-a analiza această carte în care obiect de stu- diu și de interpretare erudită este cel numit, pe drept cuvânt, înțeleptul de la Geneva. Ce afirmă Alexandru Șafran în amintita inter- venție publicistică? întâi de toate, el spune că Talmudul, această creație monumentală a poporului evreu, nu este o filosofic a isto- riei sau nu este așa ceva în înțelesul de as- tăzi al acestui termen. Totuși, remarcă vii- torul șef-rabin, aici sunt câteva indicații de natură să ne lumineze cu privire la înțe- legerea istoriei. Astfel, urmărindu-1 pe Carol lancu, aflăm că Șafran, încercând să răspun- dă la interogația centrală a filosofiei istoriei (personalitățile excepționale creează istoria sau colectivitățile sunt acelea care dau ca- racterul și imprimă o mișcare unei epoci?) citează, rând pe rând, Biblia, Talmudul, lite- ratura exegetică, diverși gânditori moderni și conchide: în momentele de nenorocire, în vremuri catastrofice și de calamitate, „Talmudul ne învață că soarta poporului depinde de competențele și de înțelepciu- nea conducătorilor săi“ (p. 96). Putea bănui, atunci, Alexandru Șafran că tocmai el va trebui să dovedească aces- te calități atât de rare și atât de greu de atins? Ceea ce este cert este faptul că noi, cei de astăzi, știm, acum, răspunsul: mare- le-rabin al României din 1940 și până în 22 decembrie 1947, devenit marele-rabin al Genevei (1948-2006), și-a legat numele de conducerea comunității evreiești din Ro- mânia în cel mai greu moment din isto- rie, cel al Shoahului. Mai mult și mai pre- cis: această comunitate care, atunci, era ca număr a treia din Europa și a patra din lu- me, a fost salvată - aproape jumătate din ea - grație străduinței și înțelepciunii sale active, cu adevărat demne de un mare, ve- ritabil conducător. Sarcina lui Carol lancu n-a fost deloc una facilă și ea a putut să fie roditoare nu- mai pentru că între interpret și interpre- tat există fericite conjuncții: spirituale și existențiale în primul rând, de sensibilitate 1 uv i ALEXANDRI JAFRAN d âiJInZ ririCiJdUilfflînJ morală, metafizică și religioasă, deloc la sfârșit. In fapt, în acest caz, se pot ridica la sta- tutul de probleme câteva interogații grave. Le formulăm, nu neapărat într-o ordine imuabilă. Prima dintre ele: câtă libertate poți avea atunci când te autoobligi să-l ex- pui celorlalți pe un personaj istoric - din categoria, în termeni hegelieni, „a perso- najelor istorice de importanță universală^ (sau, oricum, asimilabilă acesteia)? Carol lancu dă răspuns nu o dată acestei între- bări: libertatea înseamnă, în acest caz, și o atenție maximă la corespondența cu fap- tele, deci înseamnă centrarea pe adevăr. Totodată însă, libertatea în interpretare în- seamnă și un interes crescut pentru con- juncția dintre sensul istoriei și unitatea unei vieți, unitatea unui destin. Prin urmare, pentru a depune mărturie pentru un destin grandios, exemplar, cerința judecăților ade- vărate este obligatorie, iar cea a judecăților de responsabilitate devine un imperativ ca- tegoric. Cum a procedat Carol lancu pen- tru a îndeplini o atare exigență, de care a fost tot timpul pătruns? A avut norocul destinai (Aristotel defi- nea norocul ca fiind întâmplarea fericită) să-l cunoască încă din 1981 pe Alexandru Șafran, întâlnire care m-a marcat profund... Sala de Conferințe a Centrului Comunitar evreiesc era plină ochi: numeroasa asistență a fost cucerită de far- mecul acestui bărbat care, în pofida aspec- tului său fragil, respira fervoare, energie și entuziasm, captivând cu ochii săi albaștri întreaga noastră atenție. El și-a povestit via- ța, marcată de o serie de evenimente excep- ționale: alegerea, la 29 de ani, în înalta dem- nitate de Șef-Rabin al României, tragedia Shoahului, abuzurile regimului comunist totalitar impus de sovietici, ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, expulzarea din țara sa natală. în sfârșit, stabilirea sa în Elveția, unde, sub „cortul Torei“, a continuat să lupte pentru prietenia dintre evrei și creștini, pentru apărarea iudaismului și a Statului Israel, pentru drepturile omului, (p. 13) Am oferit acest citat și pentru că prin simplă enumerare de evenimente ne dăm seama că a fost vorba, pentru marele-rabin, de alegeri în condiții de risc și de incerti- tudine maximă, și aceasta nu în calitate doar de individ singular, ci de personalita- te ce și-a asumat în mod liber toată res- ponsabilitatea pentru toți coreligionarii cu argumentele cele mai tari, argumente rațio- nale, venite dinspre religie și morală, me- nite să apere și să salveze umanitatea aflată în pericol, în vremuri de beznă și nebunie colectivă, de haos distructiv, de hybris de- vastator, violent și nesățios. Aici apare intr-un fel întrebarea: Cine a fost acest om, care-i este obârșia și care sunt sursele care i-au zămislit gândirea sa înțeleaptă, aflată inevitabil mai presus de cea a omului comun? Carol lancu descrie „formarea unui tâ- năr rabin“, născut dintr-un tată rabin de Bacău, Bezalel Zeev Șafran - „considerat dreptgaon («geniu»), cea mai mare auto- ritate din România în materie de Halaha (jurisprudența religioasă) și unul dintre cei mai mari erudiți ai timpului său“ (p. 17) -, și o mamă, Finkel, fiica lui rabi Avram-Jo- sef, un fruntaș și hasid din Iași (p. 21). La 11 ani (1921), devine secretarul tatălui și învață de timpuriu tot ceea ce este legat de un atare statut străvechi. Din 1930 și până în 1934 se află la Viena, unde studiază la Institutul de înalte Studii Teologice Evreiești și pregătește un docto- rat în filosofie la Universitate. Este remar- cat de rectorul Seminarului rabinic... și de Sigmund Freud, care 1-a invitat la el și cu care a avut numeroase convorbiri despre lo- cul visului în Biblie și în vasta literatură tal- mudică. Freud, care știa limba ebraică, i-a trimis numeroase telegrame în ebraică și a contribuit la formarea intelectuală a tânăru- lui Alexandru Șafran. (p. 25) Și totuși, chiar dacă adăugăm la ecuația influențelor intelectuale majore și pe Henri Bergson, a cărui operă l-a marcat, și pe Gas- ter, și pe Einstein, pe Martin Buber, pe Em- manuel Levinas, pe toți cei întâlniți la Ge- neva între 1949 și 1975, pe lideri spirituali evrei de pretutindeni sau pe cei creștini pre- cum papa loan Paul al II-lea, pe ațâți inte- lectuali și oameni politici deosebiți, din aproape toate zonele și tendințele, con- statăm că, deși identificăm sursele, izvoa- rele, rezultatele, adică, Alexandru Șafran nu este nici numai suma și nici numai sinteza surselor empirice ale personalității sale. Aici credem că se potrivește întru totul celebra intuiție a lui Alain: când este vorba de oameni excepționali, a te interoga asupra originii gândirii, faptelor și vieții lor în- seamnă să admiți, oarecum perplex, că „toate originile sunt - și vor rămâne - se- crete“. Și totuși, dincolo de acest mister al personalității exemplare se află ceva ferm, 18 • APOSTROF DOSAR palpabil, verificabil: faptele lui Alexandru Șafran, cele în primul rând cu semnificație transindividuală, universal umană. Or, ce constatăm în acest sens? Că Alexandru Șafran - adânc înțelepțit nu mimai de cele două capitole zilnice din Biblie pe care le recomandă - a știut mereu că fapta contea- ză, anume fapta lui și raportarea ei la co- mandamentele morale înscrise în Decalog. Din această perspectivă, care sunt fap- tele cu adevărat semnificative în mijlocul cărora el a trebuit să acționeze cu prudență sau înțelepciune, curajos până la temerita- te, întotdeauna responsabil? Carol lancu identifică acest eveniment - Shoahul - și-i descrie țesătura toxică, criminală, catastro- fică. întâi de toate, Șafran a înțeles natura antisemitismului și a găsit argumente potri- vite pentru a reduce dezastrul provocat de aplicarea „soluției finale“ în varianta Anto- nescu. Un argument în timpul pogromului de la București din ianuarie 1941 este folo- sit inclusiv de Sarah, soția sa: dacă ești creș- tin cu adevărat, ar trebui să te rușinezi de antisemitism: „Toată ziua, Sarah a discutat cu temnicerii ei, fără să ezite să-i întrebe dacă nu le este rușine să-și facă neîncetat semnul crucii în timp ce torturau oameni nevinovați“ (p. 126). Șafran s-a confruntat direct, brutal cu atitudinile antisemite manifestate de către lideri ai bisericilor din România: Patriarhul Nicodim, capul Bisericii Ortodo- xe, se purta cu mine deosebit de rece. Mă facea să simt că pentru el era intolerabil ca un om în poziția mea să cunoască atât de bine româna. Bălan, mitropolitul Transilva- niei, păstra distanța. Tit Simedrea, mitro- politul Bucovinei, se arăta deschis ostil. Mi- tropolitul Puiu Visarion nu-și ascundea antisemitismul militant. Cizar, episcopul catolic, când mă vedea încrunta din sprân- cene. Hossu, episcopul unit, era politicos dar rece. Cât privește pe reprezentanții Bi- sericii Evanghelice germane, ei nici măcar nu încercau să-și disimuleze animozitatea față de mine, așa încât nu-mi lipseau duș- manii în Senat, (p. 86) Cinci ani mai târziu, în 1945, la Cluj, Șafran întreba: Unde ați fost oare preoți credincioși creștini, voi cei care vă aflați astăzi aici, unde ați fost atunci când bărbați, femei, c< >pii, vârstnici, toți făcuți după chipul Creati irului, au fost smulși din căminele lor liniștite și au fost înghesuiți ca vitele în vagoane plumbuite care să-i ducă la moarte? (p. 201-202). Iar în ’47, într-o Europă în care se insta- la „cortina de fier“, Șafran a avut curajul să participe la Conferința de la Seelisberg, unde a denunțat „doctrina antievreiască“ a Bisericii: Nu trebuie oare să vedem o relație între mă- surile discriminatorii care i-au lovit pe evrei la începutul celui de-al patrulea secol, odată cu instaurarea Imperiului Creștin, și legile antievreiești de la Niirenberg, decretate în 1935, ultimele constituind într-un fel desă- vârșirea celor dintâi? Nu ar trebui văzută o asemănare între rugurile vestitoare ale lui Torquemada și crematoriile de mare putere de la Auschwitz? (p. 327) Cel care la 31 octombrie 1985 este pri- mit de loan Paul al II-lea la Vatican, vizită al cărei rezultat este intrarea, la 13 aprilie 1986, pentru prima dată a unui papă în si- nagoga din Roma, s-a manifestat constant, • Alexandru Șafran împreună cu papa loan Paul al ll-lea cu înțelepciune și curaj, pentru apropierea necesară dintre iudaism și creștinism. Cel care apăra la Geneva „umanismul evreiesc” și care repeta mereu pentru creștini că „Dumnezeul legii iudaice este Dumnezeul învățăturii morale“, iar legile învățăturii evreiești sunt comandamente pe care „noi le acceptăm prin voința noastră și pe care le respectăm în mod liber“ (p. 326), este și cel care, cu opt luni înainte de publicarea Enciclicei Nostru Aetate (1965), declara că documentul pontifical care se pregătea cu privire la evrei trebuia să reprezinte un „reviriment“ al Bisericii față de evrei, iar zece ani mai târziu afirma clar și ferm: „Noi încă așteptăm un act real și tangibil, lim- pede și franc, reparatoriu” (p. 327). Carol lancu nu ezită, în acest context, să afirme că, „interpelator al creștinismu- lui, Alexandru Șafran este, indiscutabil, unul dintre artizanii cei mai importanți ai apro- pierii iudeo-creștine din sec. xx“. Și con- tinuă: „In lupta sa pentru această apropie- re, el rămâne partizanul unei «prietenii exigente», în care accentul este pus pe edu- cație, într-un spirit de fraternitate umană“ (p. 329). Carol lancu alocă spațiul unui întreg capitol pentru a evidenția chipul în care Alexandru Șafran a apărat, constant și ferm, iudaismul și Statul Israel. Cât de actuale sunt cuvintele predicii din 30 mai 1967, din sinagoga de la Geneva, consacrate pă- cii, „Ieri și azi“, sau apelul său, lansat în numele poporului Israelului, popoarelor lumii înaintea Războiului de Șase Zile: El vă cere: ajutați-ne! Nu mai aveți astăzi în fața voastră poporul care s-a complăcut să fie mânat precum o turmă la abator. Iar voi înșivă nu mai puteți suporta un al doilea Auschwitz. Primul Auschwitz a dezonorat umanitatea pe vecie. Un al doilea Auschwitz o va pierde definitiv [...] Așadar, acționați cu sinceritate și cu seriozitate. Acționați pentru pace. (p. 254) Ceea ce n-a putut fi citat în volum din opera lui Șafran se regăsește m Anexa (p. 331-368) cărții lui Carol lancu, unde, la celebrele Rencontres Internationale s de la Geneva, cărturarul, rabinul, eticianul și vi- zionarul Alexandru Șafran se pronunță în chestiuni precum: umanismul evreiesc, re- lația rațiune-credință, separația dintre bise- rică și stat, cabala și fizica nucleară, munca și omul, profeția în Biblie, etica individuală și etica socială în Biblia ebraică, condițiile fericirii, nevoia de religie, timpul sabatic. Parcurgându-i opera și cunoscându-i viața ca puțin alții, Carol lancu poate for- mula judecăți de valoare în deplină cunoș- tință de cauză și de efecte. După el, calități- le care i-au călăuzit parcursul și i-au forjat personalitatea lui Șafran, permițându-i să facă față celor mai dificile situații și să ducă o luptă marcată de pasiunea adevărului, sunt: în primul rând, „independența față de tentațiile succesului și față de orice putere“; în al doilea rând, „exigența rigorii: condu- cător spiritual unic, gânditor erudit, el nu trăiește într-un turn de fildeș; angajat, e pasional, dar pasional fiind, nu e părtini- tor“; a treia calitate e sensibilitatea, care îi îngăduie să iasă din lumea gândirii pentru a acționa în timpul prezent; iar a patra cali- tate este acuratețea exprimării, „onestitatea intelectuală scrupuloasă”, capacitatea de a repune în discuție propriile sale concluzii, știința rară de a discerne între cert și pro- babil și forța de a rezista „ipotezelor sedu- cătoare“ (p. 329). Două afirmații concluzive despre Șafran ale lui Carol lancu credem că se impun a fi pomenite. Prima: In lupta sa permanentă împotriva antisemi- tismului și a antisionismului... el a repurtat victorii în bătălii, dar nu a câștigat războiul. Iată de ce angajamentul său păstrează o va- loare de exemplu și prezintă o actualitate du- reroasă', a doua: pentru Alexandru Șafran, om de o credință profundă, modul de a trăi identitatea evreiască și modul de a concepe iudaismul sunt practic indisociabile; el este mândru de a fi evreu, dar făta otjșoliu. Mare- rabin [Carol lancu îl citează pe Elie Wiesel cu formula „un maestru generos, unul din- tre cei mai mari ai generației sale”], Șafran a știut să fie exemplar fără a se da pe sine drept exemplu, (p. 328, 330) Ce am mai putea adăuga noi? Nu mult și nu multe la cele atât de bine spuse de Ca- rol lancu într-un întreg coerent și consistent - cartea sa, viziunea sa despre înțeleptul rabin Alexandru Șafran. Un regret: că Ale- xandru Șafran nu mai trăiește acum, când, de pildă, Habermas și Ratzinger (în 2004), Habermas și Derrida (în 2001) au pornit un proiect filosofic, teologic și politic pen- tru noul mileniu. Miza morală a acestuia de abia acum ni se dezvăluie în toată complexi- tatea sa. în acest context al unei etici a responsabilității pentru generațiile viitoare, glasul său ar fi fost, indubitabil, auzit, ar fi fost ascultat și ar fi contat. Ca întotdeauna. Nutrim, de altfel, convingerea că sub- stanța acestui regret este consonantă cu sen- sul profund al interpretării lui Carol lancu. în fapt, autorul acestei pe cât de necesare pe atât de strălucite cărți despre Alexandru Șafran (surprins prin imaginea-simbol „o viață de luptă, o rază de lumină”) se află, el însuși, prin tot ceea ce a scris până acum, într-o relație de frățietate cu temele majore ale gândirii și vieții celui căruia i s-a dedi- cat. Noi, cititorii, avem cartea, iar Carol lancu, cu certitudine, va fi onorat mereu, de acum înainte, pentru conținutul și sen- sul ei. Nu e puțin lucru, din contră, iar o atare reușită nu stă la îndemâna oricui. DOSAR Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 19 Festivalul ute Anul 2008, Anul Renașterii și al dialtgu- lui intercultural eurepean, s-a încheiat la Cluj, sub semnul unui eveniment excepțio- nal: Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa - UP-Fest, ediția a xvn-a, între 2 noiembrie și 21 decembrie. Excepțional, deoarece a XVII-a ediție, organizată de Teatrul Bulandra din Bucu- rești (al cărui director, regizorul Alexandru Darie, este actualul președinte al UTE) și de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (director Tompa Găbor), cel mai tânăr membru al Uniunii - 13 aprilie 2008 -, s-a desfășurat concomitent, pentru prima oară în istoria acestei asociații, la București și la Cluj, re- unind, pe parcursul a cincizeci de zile, peste treizeci de spectacole din paisprezece țări. înființată în 1990, la inițiativa marelui animator de teatru, regretatul regizor și director al Teatrului Piccolo din Milano, Giorgio Strehler, și a lui Jack Lang, om politic francez, UTE este cea mai prestigioasă uniune de teatre publice din Europa (opt- sprezece teatre din treisprezece țări) și a unor mari personalități artistice. Teatrelor membre le revine, pe rând, organizarea anuală a festivalului. Obiectivul UTE: „de a contribui la con- strucția Uniunii Europene prin cultură și teatru, de a dezvolta acțiuni culturale comu- ne, care să depășească barierele lingvistice în favoarea unui teatru de artă [s.n.], con- siderat ca instrument de unificare între po- poare“. Am urmărit, la Cluj, șaisprezece piese, în interpretarea a opt din cele mai bune tru- pe din Europa și a celor două teatre-gazdă. • Imagine din spectacolul Pacea eternă de Juan Mayorga. Regia: Jose Luis Gomez, Teatro de la Abadia, Spania, prezentat în cadrul Festivalului ute, Teatrul Maghiar din Cluj. Foto: Ros Ribas Fiecare zi a festivalului a însemnat, pe lângă spectacolul de seară, expoziții de sce- nografie și fotografie, proiecții ale unor spectacole, care au marcat istoria recentă a teatrului, lecturi, întâlniri în dialog cu crea- torii, lansări de carte, workshopuri în foaie- rul Teatrului Maghiar sau la Shadow Calfe. în maratonul celor două luni, Clujul a devenit, prin spectacolul de teatru, capitală culturală europeană, în care publicul a vibrat la unison la farmecul și sensul artistic al unei montări, a aplaudat cu emoție talen- tul interpreților, într-un cuvânt s-a „rafinat“ spiritual. în deschidere: întâlnirea cu una din cele mai importante personalități ale ultimilor cincizeci de ani de teatru francez, Roger Planchon și compania lui - STUDIO 24, în calitate de regizor și interpret al piesei Ame- deu sau scapi de el cu greu de Eugen lonescu, prefațată de vernisajul expoziției de instala- ții, de inspirație renascentistă, a scenografei și creatoarei de măști Ilona Varga-Jaro, ale cărei inedite figuri le vom regăsi și în de- corul premierei Teatrului Maghiar, Richard al 111-lea de W Shakespeare. Amedeu sau scapi de el cu greu este, după opinia regizorului, „una dintre cele mai reu- șite povești imaginate pe tema cuplului, mai bună chiar decât Scaunele. E caraghioasă și profundă^. Madeleine și Amedeu, doi soți într-o relație uzată de banalitatea și repeti- tivitatea gesturilor cotidiene, sunt invadați în micul lor apartament de cadavrul unui bărbat ucis, cu mult timp în urmă, de Ame- deu. Un cadavru care crește în „progresie geometrică^, la fel ca și ciupercile, din podea. Imaginea suprarealistă, fantastică și ieșirea finală din scenă a lui Amedeu, zburând pe o sferă, dau nota de comic bur- lesc și comedie neagră în care e imaginat spectacolul. Poetice sunt scenele în care Amedeu încearcă să reînvie o iubire uitată - prin apariția bărbatului cu floarea la butonieră, interpret de vechi șansonete. Teatrul de Rainha din Portugalia a ina- ugurat Sala Studio a Teatrului Maghiar (un vis de cincizeci de ani, împlinit în unspre- zece, demn de Guiness Book, declara Tom- pa Găbor în discursul inaugural), cu pie- sa Ella a dramaturgului german Herbert Achternbauch. O plasă de sârmă delimitează publicul de spațiul de joc. în spatele plasei, un covor de boabe de porumb și o bucătărie sărăcă- cioasă, înconjurată de un gard de sârmă ghimpată. într-un fotoliu, o bătrână în fața televizorului deschis. Un personaj straniu, cu o parură din pene de găină și un halat din pânză ieftină, de americă, ne invită la o cafea. Povestea, într-un limbaj necultivat, se desfășoară odată cu ritualul nesfârșit al pre- parării cafelei. încet, încet, aflăm că straniul personaj e fiul, Joseph, al mamei imobiliza- te în fotoliu. Mamă de care a fost despărțit la naștere și a cărei viață a fost un lung șir de suferințe. Victimă a războiului, a terorii naziste, a familiei, care o reprimește să locu- iască într-un coteț de găini, mama e o su- praviețuitoare a cărei durere nu mai poate fi exprimată în cuvinte. Fiul, victima indi- rectă, preia vorbele și retrăiește tragedia ma- mei, tragedie de neînțeles, care-1 duce în final la sinucidere. Asemenea atrocități nu pot duce decât la nebunie sau moarte. Interpretarea lui Fernando Mora Ramos (și regizor al spectacolului) dă dovadă de o uluitoare capacitate de a se privi brusc din afară și de a-și examina, cu uimire, propria nebunie. Margarida Mauperrin, în rolul mamei, face o demonstrație de virtu- ozitate prin jocul mut al expresivității fa- ciale. Un spectacol răscolitor. Pacea eternă a lui Juan Mayorga e o co- producție Centro Dramatico Nacional și Teatro de La Abadia. Trei câini participă la o selecție pentru a deveni experți anti- teroriști, dar numai unul dintre ei va câști- ga zgarda K 7, mult râvnită. Concursul de selecție e condus de un al patrulea câine și de un om. Probele sunt dificile: fizice, un test de inteligență, un interviu. Proba fina- lă constă într-un test special: într-o came- ră este închis un om, despre care se crede că ar deține informații despre un viitor atac te- rorist. Fiecare câine, în parte, trebuie să decidă dacă este etic să torturezi persoana care deține informații, pentru a evita un atac, atâta vreme cât nu avem certitudini. Decorul, o cameră înaltă cu ziduri gri, reci, podea de faianță, geamuri mate, uși etanșe, tavan luminat prin plasă de sârmă, chiuvete de metal. Un loc rigid, secret ca și scopul pentru care e folosit. Cei trei concurenți, câinii John-John, Odin și Enmanuel, se definesc ca persona- lități cu caracter uman și înfățișare canină, în tușe clare, fără urmă de teatralitate, din- tr-o mișcare sau o reacție agilă, un mârâit sau un rânjet, cei trei își definesc rolul. Sunt câini care joacă în două picioare. Nu prea își folosesc mâinile, lipăie apa din chiuvetă, smulg hrana cu dinții. In timpul concur- sului, cei trei se diferențiază. Odin (Jose Luis Alcobendas) e un câine vagabond de oraș. Are educația străzii, e cinic, își manipulează tovarășii, este de o răutate funciară, dar are mirosul cel mai fin. John- (Continuare în p. 27) 20 • APOSTROF Poeme de Aida Hancer xanax mă liniștisem într-un fel dar parcă era prea mult și asta aducea numai necazuri sângele meu stătea cocoțat pe cele mai înalte antene și gura mea strângea în ea sursa veninului și-o însușea de parcă ar fi fost limba pe care un clopot și-o plimbă în zile de frupt pe timpanele noastre era o zi ca mărunțișul din buzunare dar foarte zornăitoare și vie în afară oamenii râdeau mânzește și înjurau dumnezeiește toate stagnau toate lucrurile posedate intrau din plin în obiectele-gazdă și banii mei parcă îmi intrau într-o rană veche și erau destul de reci și erau grei mă liniștisem soarele rodea cișmigiul ca un șoarece și toți aveau reținerea și lașitatea lui preferam să mă strecor absența frumuseții te făcea să vrei să vânezi și să hrănești la sân prada amorțită șoarecele fuge de pietre și asta îl face mai curajos ca nichita iubită pradă uneori ne vorbim alteori ne inhalăm unul altuia liniștea tu amanta locurilor în care te simți cel mai bine eu animalul lucid care ocolește și cade pradă ocolirilor minții sale tu deschizând în vorbele mele un hău eu lucrând la umplerea vaselor cu o găletușă mică plină de sânge câtă fracturare de sine o distrugere melodică mieroasă și între noi animale hăcuite alunecă pe-o masă acoperită cu mușama dragostea poate fi tăiată dragostea dacă ar fi o bucată de carne ar suge din ea zeii sângelui uneori împing un deget în coasta ta ca să te simt aproape iremediabil de aproape grozav de înfipt în aerul meu un aer cețos plin de glume discutăm despre cât de frumoase sunt apropierile pe care le provoci cu gândul că prada ta e comună tuturor vânătorilor chiar dacă ochii ei sunt ca niște găuri căptușite cu metal și atunci când le provoci ești nu doar interesat ci chiar te apropii de canibalismul primilor oameni care mușcau mâna aproapelui și Dumnezeu le mușca mâna lor Of câtă pasiune gândurile mele îți gâdilă intenționat tălpile ca să mi te apropie iubită pradă boala promisă „am wnas să ținem de wât pustiului că prea nu eram nicăieri^ Teodor Dună urma să plecăm cu oricare tren dar locurile comune deveniseră dintr-odată agresive neliniștile parcă smulgeau de pe noi piele și friguri sângele urca pe trepte și cobora în fugă pe scări pe oricare gard te-ai fi așezat lumea te-ar fi privit ca pe o plantă de-a locului eram un început al bolii promise și care-avea să se dezvolte corpurile noastre se loveau în aer iar lor li se părea neprețuit de obișnuit și chiar patologic dar noi știam că ceva undeva creștea cu spini și toamna aceea avea să fie un tremur îndelung un alint violent nimeni nu urma să ne cânte salvatoare totuși metrourile mugeau familiar si nu ne mai era frică intimitatea ne era cotropită și se apăra ca o fiară lovea cu brațele albe lăptoase se împotrivea întorcând spatele roz de copil intimitatea noastră ne trăda se alia cu dușmanul și drumurile cu frânghii nu ne-atrăgeau tot mai singuri și mai înmuguriți petreceam timp și vremea ne petrecea si ne ducea în rai sau în iad î nici apa nu mai era cum fusese era cu oțet Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 21 CU (©CHIUL LIBER Zilele Regelui Gelu lonescu Romanul lui Filip Flo- rian, scris, gîndit și apoi de citit pe îndelete, purtînd titlul neutral de Zilele Ricjelui, urmărește destinul și o parte din viața celor două personaje im- portante, adică: cel ce devi- ne Carol I (rege socotit astăzi, pe cea mai bună dreptate, bene- fic pentru România) și dentistul Joseph Strauss, nume voit banal, așa cum se potri- vea intențiilor literare ale autorului. Ambii lasă Prusia natală, ba chiar Berlinul, primul devenind din căpitan al unui regiment de dragoni (totuși, un Hohenzollern-Sigma- ringen!) monarh al României, cel de al doi- lea, practician al stomatologiei, doar mutîn- du-și profesia de la Berlin la Bukarest. O face la sugestia primului, acesta fiind mul- țumit că Strauss îl scăpase de o teribilă du- rere de dinți; îi recomandă chiar și un iti- nerar, ocolit din pricina războaielor vremii, itinerar pe care îl parcurgem mai ales îm- preună cu dentistul. Motivul acestei... invi- tații? probabil panica viitorului rege că va avea prea puțini supuși prusaci în preajmă - ceea ce era chiar adevărat. Viața îi va face, de mai multe ori, să se întîlnească, să de- vină complici în acțiuni nu prea conven- ționale (una din ele ar fi putut provoca un mare scandal public privitor la viața intimă a monarhului, scandal pe care dentistul providențial îl evită, însă punîndu-și la grea încercare căsătoria lui, foarte fericită). Bine găsit, bine dozat, surprinzător, dar nu sen- zațional, acest cuplu - care poate fi citit în registrul poveștilor dulci, dar și în cel al ironiei, decurgînd din ele - este coloa- na vertebrală a cărții, pe ea se așază multe evenimente, personaje și momente adevă- rate din istoria, deloc calmă, a monarhiei române și din viața de zi cu zi a uliței Lip- scanilor (cum bine se știe, aici era sediul negustorimii și al practicanților ei, în mare majoritate „veneticiV, din mizeria (notată mai ales în fugă, ca un fapt banal, cum și era) a unei lumi care nu prea semăna cu... Prusia. Documentarea migăloasă, întinsă - probabil - pe ani de căutare și cugetare, devenită acțiune și decor, ne convinge să o regăsim în evenimente și detalii istorice, urbanistice, anecdotice, dar să o regăsim cu grație, ca să zic așa, pentru că nu mai știm, cu cit înaintăm în lectură, ce este adevă- rat: amănunt istoric sau „invenție“ aucto- rială? (Din punct de vedere estetic, literar, diferența nu are nicio importanță). E o școală bine învățată de la faimoși practici- eni ai acestei formulei romanești, ceea ce este o calitate de cea mai mare importanță a cărții și autorului ei: un excelent exemplu ce deosebește epigonia de creația autentică, aici de față. Nu mai dăm exemple, căci, da- că nu sînt recunoscute și observate de citi- tor - de receptare, în genere -, asta se dato- rează ignorării truismului că literatura, cărțile se nasc unele din altele, mai vechi sau mai noi. Filip Florian are o superioară înțelegere a acestei probleme, deloc ușor de rezolvat; apoi el folosește, cu o vocație rar întîlnită la noi, oralitatea povestirii, adică o convenție ce te scutește de altele prin fap- tul că le încorporează și lasă multe libertăți. Sadoveanu știa asta - dar Filip Florian nu are aproape nimic de a face cu opera ma- estrului. Nu se poate despărți această epocă, cu peisajele și personajele ei, cu moravurile și evenimentele ei - unele de mare importan- ță pentru istoria regatului lui Carol, cule- se din intrigile vieții politice din jurul lui, altele din viața tîrgului -, de o tentație a pi- torescului, în fața căreia e aproape impo- sibil să reziști, mai cu seamă că ea a făcut o mare carieră în literele noastre. Nici nu e nevoie să o mai reamintim. Ceea ce e re- marcabil în romanul lui Filip Florian este dozajul cumpănit, rezistența voioasă în fa- ța atîtor tentații spectaculoase, abilitatea și stilul care le modelează, nici ignorîn- du-le, nici apăsîndu-le pînă la obținerea unor efecte de sigur succes, mai ales cînd putea lesne cădea în delirul balcanismului („concept“ pe care demonstrația recentă a lui Eugen Negriei îl cam zguduie din teme- lii) . Așa trăia o parte din societatea tîrgo- veților bucureșteni, dacă o privim cu zîm- betul recomandat de autor, fără ca acesta - și noi - să ignorăm dramele posibile ale acestei lumi. Scurtul episod al asistenței medicale din timpul luptelor pentru inde- pendență, din 1877, nu e deloc un tablou festiv sau eroic, ci o suferință expusă fără patetism. De altfel, nu sînt de găsit, în Zilele Ri[jelui, nici violență, nici vulgarita- te, ambele atît de la modă în literatura noas- tră de azi, „eliberată“ deci, care confundă libertatea cu provocarea șocurilor cit mai apropiate de oroare, cit mai îndepărtate de normalitate, care nici nu e prea înțeleasă, de iluzia că a scrie despre orice, oricum se numește artă literară. Plăcerea de a citi proza lui Filip Florian este și o consecință a cultivării savante a amănuntului, care însă nu cade în letargia lungimilor datorită unui dar de a sugera, fără a obosi, complexitatea unei situații sau potențiala ei semnificație din întreg. Lumea acestui roman este bine împrej- muită de vigilența autorului: ai impresia că orice gest sau chip sau situație a istoriei „mici“, pe care romanul o ilustrează, ar putea deveni o altă, nouă, istorie - adică o continuare pe care naratorul ar fi mereu capabil să o scrie: arta de a te opri e tot atît de importantă cit și aceea de a continua. Zilele Rt[jelui mai are un „erou“, și anu- me motanul Siegfried, venit și el din Berlin odată cu stăpînul dentist (mi-ar fi plăcut să se numească Tristan, cu accentul pe i), care, în afara comportamentului participativ la toate evenimentele vieții stăpînului (prie- ten), în afara amorului pisicesc, mai are și capacitatea de a scrie scrisori (consemnate în roman) cu ghearele pe plușul scaunelor din casă. Dacă veridicitatea comportamen- tului motanului merge pînă la extrema înțe- legere a celor ce se petrec în jur, inserția scrisorilor sale amuză. E un efect prin care Filip Florian împinge romanul spre unii cititori apropiați de copilărire (Motanul încălțat), cel mai probabil însă este că e o reminiscență a unei tentații, hai să o nu- mim „spre fantastic^, ce exista din plin și în romanul său anterior. (I se zice acestui fan- tastic „realism magic“, o formulare destul de anemică, dacă nu chiar stupidă.) La ur- ma urmei, Siegfried are cîțiva celebri stră- moși literari - și anume cei care îi slujesc pe Bulgakov sau pe E. T. A. Hoffmann: motanul Murr, prusac și el, dar „ambalat“ în chestiuni mai sarcastice și misterioase decît semenul său refugiat pe malurile Dîmboviței; unde, la adinei bătrîneți, va deceda eroic, astfel permițînd romanului să se încheie. O carte care vibrează fin și dis- cret la nostalgii sau la aluzii privind actua- litatea, adică nu cade în voluptatea de a în- groșa aceste efecte pînă la saturație și exces, voluptate care a făcut multe „victime“, între care și Eugen Barbu, cel din Principele și Săptâmina nebunilor, ca să nu începem chiar cu... începuturile. Amănuntele, cum spuneam, îi plac lui Filip Florian și scrisu- lui său atît de cumpănit și sensibil, fac toto- dată și multă „materie“ narativă sau des- criptivă, oprindu-se, de cele mai multe ori, acolo de unde ar începe „prețiozitatea“, adică excesul de propoziții incidente, care totuși îl fură din cînd în cînd pe autor. Prin certitudinea unei vocații confirmate de va- loarea celor două romane ale sale, cred că se poate conta pe literatura lui Filip Flo- rian. Și pe viitorul ei. în paranteză fie spus, sînt foarte curios ce convenție narativă și ce lume va cuprinde viitorul său roman. Căci primele două nu au prea multe în comun, teoretic și... practic; decît o calitate literară certă, indubitabilă, slujită, bineînțeles, de plăcerea lecturii. Creștinismul și criza morală lavr*. Uri-wri Europa hi criza culturilor PRIN traducerea lucră- rii Eurcpa in criza cul- turilor (Cluj-Napoca: Bi- blioteca Apostrof, 2008, traducere de Delia Marga, introducere de Andrei Marga), cititorul român poate să cunoască, într-o formă comprimată și siste- matizată, analizele referi- toare la situația Europei pe care le-a făcut de-a lungul ultimelor decenii cardinalul Joseph Ratzinger. Volumul, cuprinzând trei studii recente ale teologului și filoso- fului occidental: Eurcpa in criza culturi- lor, Dreptul la viață ți Eurcpa, Ce înseamnă a crede, este însoțit și de o amplă introdu- cere a profesorului Andrei Marga, în care sunt prezentate locul, evoluția și impor- tanța pe care o are tema Europei în gândi- rea papei Benedict al XVl-lea. Așa cum aflăm din prefața cărții, primul capitol este o conferință susținută în pri- măvara lui 2005 și reprezintă răspunsul dat de către cardinal cu prilejul polemicilor le- gate de eliminarea din textul Constituției 22 • APOSTROF europene a menționării originilor iudeo- creștine ale culturii europene. Analizele se construiesc în jurul ideii de criză a cultu- rilor, sintagmă care, dintr-o perspectivă atât creștină, cât și filosofică, primește în re- flecțiile teologului un nou sens. Europa este în criză nu pentru că ar fi amenințată de alte civilizații sau religii, așa cum în- deobște se crede, ci pentru că cele două cul- turi care i-au marcat istoria, creștinismul și raționalismul iluminist, au intrat treptat, mai ales în ultimele decenii, intr-un con- flict. Deși iluminismul este de „origine creștină" și nu întâmplător s-a dezvoltat în interiorul unei culturi creștine, acesta s-a distanțat de rădăcinile sale, iar în final, mai ales în ultimele decenii, a încercat să se defi- nească drept singur aspect al identității europene și să elimine orice concepție ce pare a fi în contradicție cu principiile sale. In viziunea cardinalului Ratzinger, prin- cipala caracteristică a acestui tip de ilumi- nism radical este accentul pus pe „raționa- litatea științifică^ și „pur funcțională", care susține că „este rațional doar ceea ce poate fi demonstrat experimental". Teologul cato- lic nu va nega beneficiile pe care acest tip de gândire le-a adus umanității, ci critica lui se va îndrepta împotriva radicalizării și dogmatizării acestui model de percepere a lumii. Extinzând acest principiu asupra în- tregului univers și asupra tuturor domenii- lor culturii, s-a ajuns în prezent la un deze- chilibru periculos între tehnică și morală, etica fiind limitată la sfera privată sau deve- nind în spațiul public moralism politic, per- soana umană a fost neglijată, fiind perce- pută tot mai mult ca simplu obiect într-o lume a obiectelor, și a luat naștere o ideo- logie a libertății nelimitate, care poate duce în cele din urmă exact la opusul ei: „un dogmatism care se dovedește tot mai ostil libertății". Soluția propusă de cardinalul Ratzinger pentru a depăși criza, care a mai fost afir- mată de către acesta și cu alte prilejuri (a se vedea, de exemplu, Dialectica secularizării: Despre rațiune și credință, Cluj-Napoca: Bi- blioteca Apostrof, 2005, și Interpretarea biblică in criză: Despre problema fundamen- telor și căilor exegezei de astăzi, Cluj-Napoca: Editura Fundației pentru Studii Europene, 2008) și care reprezintă un element central al întregii sale gândiri, este dialogul din- tre cele două tipuri de culturi, dintre cre- dință și rațiune. Creștinismul trebuie să fie mereu conștient că este religia rațiunii, a „Logosului" sau a „Spiritului creator", iar tradiția iluministă trebuie să-și conștienti- zeze limitele și să se întoarcă la izvoarele sale, restabilind legătura cu „rădăcinile memoriei istorice a umanității". Urmările nefaste ale acestui iluminism radical și de multe ori dogmatic sunt scoa- se în evidență și în ultimele două capitole ale volumului. în Dreptul la viață și Eurcpa, problema avortului este analizată dintr-o dublă perspectivă: juridică și morală. Din punct de vedere juridic, autorul evidențiază contradicția, nesesizată din păcate de cei mai mulți oameni, dintre două drepturi fundamentale ale culturii occidentale: drep- tul libertății individuale și dreptul la viață. Cu o logică implacabilă, cardinalul Ratzin- ger descrie clar modul în care afirmarea fără limite a libertății ca valoare dominantă a epocii noastre a dus, cel puțin în cazul avortului, la prejudicierea unui alt drept fundamental: dreptul la viață. Astfel, in- tr-un mod imperceptibil pentru cei mai mulți, sunt amenințate bazele unei „demo- crații autentice", deoarece, acceptând fără scrupule violarea dreptului la viață al celui mai slab (fătul) în numele libertății indi- viduale, facem să prevaleze de fapt „drep- tul forței" asupra „forței dreptului" și sub- minăm însăși ideea de justiție pe care s-a construit societatea occidentală. Dintr-o perspectivă mai profundă, morală, proble- matica avortului reprezintă un bun exem- plu pentru felul în care iluminismul radical și-a pus amprenta asupra vieții noastre coti- diene. într-o cultură în care raționalitatea tehnică, bazată pe calcul și profit, este dominantă, iar moralitatea a fost împinsă în sfera privată, omul a fost perceput trep- tat ca „un lucru" printre celelalte lucruri ale lumii, ca un obiect, pierzându-și calitatea esențială, aceea de persoană creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui, care își găsește împlinirea doar deschizân- du-se spre ceilalți și spre Creator. De aici până la disprețul față de persoana umană și în final față de sacralitatea vieții nu a mai fost decât un pas, modul de tratare a pro- blemei avortului fiind de fapt urmarea rup- turii dintre raționalitatea instrumentală și valorile morale operată de către ilumi- nismul radical. Ultima parte a volumului are ca temă credința, considerată de cardinalul Ratzin- ger „actul fundamental al existenței creș- tine". Deși credința este prezentă în viața de zi cu zi sub forma încrederii acordate experienței și cunoașterii pe care o dețin ceilalți, fiind indispensabilă coeziunii soci- ale și progresului, în momentul în care se pune problema credinței religioase lucruri- le se schimbă radical, concepția dominantă a zilelor noastre fiind agnosticismul. însă, în concepția teologului, credința în Dum- nezeu nu este o problemă „pur teoretică", așa cum se crede, ci una „eminamente prac- tică", implicând persoana umană în ansam- blu și în profunzime. De asemenea, la fel ca și în cazul cunoașterii cotidiene, credința creștină se sprijină pe experiența și pe cre- dința celorlalți creștini în Dumnezeu, ne- fiind doar simpla relație între credincios și Dumnezeu. Credința, conform cardinalu- lui Ratzinger, este un act personal, dar este în același timp și un „act de comunicare" cu ceilalți, cu sfinții și cu Isus, este o „rup- tură a barierei subiectivității mele" și „o cale de a fi cu cineva", reprezentând deci o soluție pentru depășirea însingurării ce s-a instaurat în societățile moderne. Prin cele trei studii cuprinse în acest volum, actualul conducător al Bisericii Romano-Catolice ne propune, dintr-o per- spectivă în același timp filosofică și teo- logică, soluții pentru depășirea crizei mo- rale în care lumea a intrat începând cu epoca iluministă. Ideea dialogului dintre credință și rațiune, dintre religie și filosofic reprezintă și de această dată elementul cen- tral al întregului demers argumentativ. „întemeierea pe dos" POSTERITATEA LUI Emil Cioran atinge, în „ne- antul valah" de astăzi, vâr- ful de lance odată cu exe- gezele, eseurile și trimite- rile greu de inventariat la modul, să spunem, biblio- grafic. O mărturisire abrup- tă de genul „scriu fragmen- te ca să mă pot contrazice" deconcertează radiografierile mereu parțiale, fie că îl așezăm pe Cioran în „geografia postspen- gleriană a culturii" (Ion Vartic), pe linia unui „marcionism estetic și metafizic de uz privat" (Vianu Mureșan) sau că e portreti- zat, din mansarda autoexilului parizian, ca „un călugăr metafizic angoasat" (Constan- tin Cubleșan). Imprimarea Scrisorilor către cei de acasă (2004) și a Caietelor (2005) ne facilitează accesul la subteranele gândirii cioraniene, ce locuiește, dacă mă pot expri- ma astfel, intr-un paradox perpetuu. Ra- cordarea paginilor manuscrise la textele imprimate în varii perioade oferă un plus de acuratețe imaginii, atât de contorsiona- te, a lui Cioran. Ion Vartic ajungea la con- cluzia că scrisorile din tinerețe adresate lui Bucur Țincu, raportate la opera tipărită, conduc la ideea unui Cioran „fără evolu- ție", egal cu sine însuși de-a lungul bio- grafiei sale de etern revoltat împotriva tu- turor și față de sine. Nu e de mirare că interpretările, numeroase în ultima vreme, sunt complementare, dincolo de accen- tele ce le singularizează. Astfel, Nicolae Turcan, în Cioran sau excesul ca filasefe (2008), ridică excesul la „demnitate cate- gorială", încercuind, ca pe o ipostază a acestuia, „polaritatea extremelor" sau, mai exact, „postulatele contradictorii" (Baude- laire) ce vertebrează un Cioran par lui- meme și în lectura pertinentă și la fel de recentă a lui Mircea A. Diaconu din Cui i-e frică de Emil Cioran? (2008). Aflat în siajul poetului francez, dar și în acela, emi- nescian, din Ri.găciunea unui dac, autorul Schimbării la față a României (1939) - continuată, intr-un fel, de Fetite theorie du destin (1956) - construiește o veritabilă ontologie negativă a omului tocmai prin cc >abitarea ipotezelor care se exclud sau gli- sează una în locul celeilalte. Or, deducerea unui sistem care, de fapt, recuză la tensiu- nea de arc voltaic orice sistem debutează, în chip firesc, prin extragerea perechilor opozitive, precum înstrăinare/integrare, „fața și reversul umorului", „admirația ca revers ascuns al disprețului" etc. Rezul- tatul operației este absolutizarea, de către Cioran, a unui apofatism structural (și nu ca un reflex inspirat de ideologia ortodo- xă) și, de aici, iarăși paradoxal, „întemeie- rea pe dos" a celui care scria, ulcerat, că România ar fi „un rezumat al neantului sau o materializare a ceea ce este de neconce- put". Ipoteza aceasta a „întemeierii pe dos" este tocmai firul Ariadnei, urmărit de Mircea A. Diaconu de-a lungul întregului excurs eseistic prin labirintul epistolelor și al caietelor cioraniene. Iată, „angoasa gene- rată de sentimenul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă în refundamentarea Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 23 egoului; șinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu**. Ideea revine, cu un plus de accent, astfel: „neputând să ucidă scribul țese ca un păianjen pânza în care își prinde și își devoră propria ființă. Este felul lui, singular, de a supraviețui. Este felul în care ura de sine întemeiază. Neputînd acționa în afară, Cioran acțio- nează în el însuși și edifică prin distruge- re“. Nostalgicul din scrisori împinge - e adevărat - dincolo de orice închipuire ceea ce s-a numit metafizica abisală a Răsări- tului, pentru care evenimentul nu e decât întâmplare, iar existența însăși stă sub sem- nul provizoratului etern. Ea subînțelege totuși o finalitate soteriologică. Cu Cioran, în schimb, suntem departe de așa-numi- ta pozitivare a negativului, decelabilă, de exemplu, la Nae lonescu, în pledoaria lui Noica pentru posibilul ( = virtualul) oare- cum compensativ sau în aforismele lui Blaga („Te întărești căzând** etc.). Contra- dictoriu la modul violent, Cioran este, cred, o ilustrare liminară a civilizației resen- timentului. Pentru Nietzsche din Dincolo de bine ți de mu, resentimentul ar fi boala celui care nu se poate afirma prin propriile sale calități decât dacă îl oprimă pe celălalt, legi- ferând uriașele atrocități, așa cum au pro- cedat ideologemele comuniste sau naziste. Ar fi, apoi, în aceeași gramatică creștinis- mul și emblematicul Crist o formă, și ea, resentimentară, de vreme ce a eliberat pe culoarele istoriei pe marginalii și pe dez- moșteniții care au răsturnat marile structuri politice și sociale ale vremii. Nietzsche denunță resentimentul, dar, în același timp, își exercită mânia demolatoare și împotri- va propriei persoane. Nietzsche, observă Cioran, „își trage dușmanul din el însuși, ca și viciile pe care le denunță**. înfruntând Nimicul cu mâinile goale, oglindindu-se în el, Cioran, aidoma lui Nietzsche, se auto- denunță, atingând cota zero a tragicului. Așa încât, punctează Mircea A. Diaconu, „în fața propriului vid existențial, în fața consubstanțialității sale cu Nimicul, lui Cioran nu-i rămâne decât să se construias- că imaginar**. Dar, imediat, ne întrebăm împreună cu autorul eseului: „Să fie aceas- tă întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul ipostazelor sinelui un eveniment textual și livresc și nimic altceva?** Apetitul pentru existența diurnă, îngrijirea, exage- rată uneori, a corpului ori impresia unor martori că își înscena deseori propriul spec- tacol existențial ar conduce, cum s-a și fă- cut de altfel, la schițarea unui răspuns afir- mativ. Poate că, parțial cel puțin, stilistul (totuși!) aflat mereu „pe culmile disperării** ar fi putut subscrie la apoftegma nie- tzscheanului Zarathustra: „Trebuie să mai păstrezi în tine puțin haos ca să poți da naștere unei stele ce dansează**. Ironia casantă, umorul vitriolant, atitudinea his- trionică a celui care își savura totuși con- sacrarea de către „coșmarul** parizian nu obturează profunzimea enigmaticului enunț cioranian: „Eu nu sunt eu“, de fapt un corelat al formulei budiste, citate și aceasta, după care Lumea există, dar nu este reală. Mircea A. Diaconu îl desface în com- ponente, le circumscrie cu fine corelări și apoi le pune în cumpănă la capătul unei lecturi - aș spune - tabulare și integratoa- re a scrisorilor și caietelor. Discursul ese- istic este cursiv și dens, observațiile iterati- ve leagă capitolele într-un portret interior, reconstituit parcă după normele plasticii picturale. Astfel, unul dintre primele auto- portrete ale lui Van Gogh trăiește, drama- tic, din coexistența a două câmpuri de forțe orientate centripetal, focalizate de privirea halucinantă, și centrifugal, evadând prin frunte spre pălărie. Admirabil exemplu de sfâșiere lăuntrică, tabloul din 1888 este afin ca structură cu acela extras de Diaconu din subteranele scriiturii cioraniene. Desigur, întrebările de mai sus rămân ca atare, „înte- meierea pe dos“ - tentantă ca ipoteză! - poate că ar necesita și alte circumscrieri, cum ar fi de exemplu paginile, cu turnură aforistică, despre „ipocrizia lui Socrate**. Este, în acest context, de reanalizat dacă, pentru autorul cu un raft de cărți la activ, scrisul ar fi fost, până la sfârșit, doar ilu- zia unei salvări. Oricum, a reconstitui viața dintre scrisori și din spatele însemnărilor diaristice probează - și cartea lui Mircea A. Diaconu e o dovadă - utilitatea analizei de factură hermeneutică și, la fel, frumusețea lecturii participative. Japonia de azi în lume Rodica Frențiu Revista japoneză Wara- ku, titlu pe care l-aș tra- duce în limba română prin „Bucurii/plăceri japoneze** sau, potrivit explicației de pe revistă, „să ne bucurăm (de)/să savurăm sufletul ja- ponez“, este o revistă primi- tă în anul 2008 din Tokio, ce conține mul- te pagini dedicate caligrafiei japoneze, pasiunea mea tăinuită și mărturisită direct, întreținută de maeștrii caligrafi cu care am încercat să-i descifrez tainele și de priete- nii japonezi. Ea prima răsfoire a revistei, mă bucur nemăsurat de numeroasele pagini în- chinate caligrafiei. Urmează apoi un mate- rial dedicat bolului de ceai din tradiționa- lul ceremonial al ceaiului, care, la scurt timp, îmi trezește o mare nedumerire: în cuprinsul articolului, apare, de necrezut, reclama la ultimul tip de Lexus, una din mașinile cele mai luxoase de pe piața auto- mobilistică mondială, însoțită de următoa- rele texte: (frumusețea rafinată dusă la ex- trem intr-o întâlnire dincolo de timp) // (o frumusețe japoneză ce trece dincolo de timp) // (o invitație la o experiență pe culmi necunos- cute). Neînțelegând imediat mesajul, întorc pagina și apare imaginea tulburătoare, îmi spun în gând, a unui alt bol de ceai. Textul însoțitor sună: (o formă a plăcerii ce scutum toate cele cinci simțuri). Pagina următoare îmi risipește complet deruta: forma bolu- lui de ceai era cea care îi inspirase pe de- signerii auto pentru ultima apariție Lexus. Textul ce însoțește imaginea îmi adeverește înțelegerea: (forma impre o sublimare a tim- pului). Japonia de azi la ea acasă, îmi spun, continuând să răsfoiesc revista... In aceleași zile, primeam și volumul Da- rurile zeiței Amaterasu (Iași: Institutul Eu- ropean, 2008), avându-i ca autori pe Roxa- na și Cătălin Ghiță. O altă Japonie venea înspre mine, provocându-mă la o altă cheie de interpretare. Când ceea ce se petrece chiar sub ochii noștri dă națtere celor mai fanteziste zvonuri, cum ar putea fi ah fel, in cazul unui ținut cjlatpeste nouă mări ți nouă țării, nota Ueda Akinari, un scriitor japonez din sec. al xvin-lea, și-mi dau seama că Darurile zei- ței Amaterasu încearcă să păstreze buna mă- sură a lucrurilor, cumpăna dintre lucidita- te și extaz. Cartea pomenită mi-a reamintit o Japonie familiară, dar și străină, în același timp. Lăsând la o parte aventura misionarilor iezuiți din secolul al xvn-lea și interesul pre- zentat de filosofii secolului al xvni-lea, în istoria pasiunilor Occidentului pentru alte culturi și civilizații se pot număra două „momente de fascinație** arătate de lumea occidentală față de Japonia. Unul s-a mani- festat la sfârșitul secolului al XlX-lea în Eu- ropa, cu predilecție în Franța și Anglia, lăsând urme identificabile în pictura im- presionistă (Vincent van Gogh) și în „ima- gismul** poetic vestic (Pound, Yeats, Clau- del, Eluard). Celălalt, întâmplat în Statele Unite, după cel de-al Doilea Război Mon- dial, a fost mai puțin „estetic**, accentuând mai mult o latură „spirituală sau morală**, cu interes evident manifestat pentru budis- mul Zen, atitudine pe care Umberto Eco o motivează prin elogiul pe care Zenul îl aduce vieții, detaliului, faptului minor. Atrăgând atenția asupra jocului de energii ale hunii care nu trebuie întrerupt, filosofia Zen interesează „nu doar ca doctrină mo- rală, ci și pentru strategii stilistice**, remarcă Eco, cultul spontaneității promovat de aceasta fiind ușor de regăsit în teatrul hap- penirg. Niciunul dintre cele două momen- te însă nu a adoptat Japonia ca o școală de doctrine sau sisteme filosofice, ci, mai cu- rând, ca o „sensibilitate** ce recunoaște alea- toriul ca principiu de creație, permițându-i asimetrici să devină o coordonată estetică ce dă mărturie de conștiința fragilității și a precarității existenței suspendate între două abisuri: nașterea și moartea. E ceea ce încearcă și volumul semnat de Roxana și Cătălin Ghiță și, dacă ar fi să-i caut un centru, aș alege capitolul mențio- nat mai sus, dedicat ceremonialului ceaiu- lui. Mi-a reamintit acest capitol de o mască noh de tânără fată, oval de porțelan cu buze roșii, cu ochi aparent goi, având un haiku, poemul japonez din 17 silabe, caligrafiat pe ea: Linca in mână o ceațcă de ceai/Am ridi- cat ochii / Dispăruse. Aș așeza această ima- gine drept emblemă a cărții, ce poate fi, concomitent, văzută și citită ca imaginea care prezintă, într-o singură clipă, un com- plex emoțional și intelectual. Atât masca pe care o poartă, cât și poemul haiku pe care-1 sugerează Darurile zeiței Amaterasu, fără să-l scrie însă, sunt tăceri inefabile pe atât de semnificative, care vorbesc despre „a simți**, ceva între sentiment și senzație, pe care limba japoneză îl numește kokoro („inimă, spirit**), cuvânt extrem de dificil de tradus într-o limbă occidentală: kokoro este mai mult decât inimă, este inimă și minte, senzație și gândire și viscere, ca și cum japo- nezii nu s-ar mulțumi să simtă numai cu inima. Se poate auzi în această carte mișca- rea sufletului japonez (Tamato damashii), după cum i se poate vedea și sunetul. S-a remarcat adeseori, și o face și volu- mul Darurile zeiței Amaterasu, înclinarea japoneză înspre esențializarea lumii feno- 24 • APOSTROF menale, dorința de căutare a ceea ce este absolut în tranzitoriu, a căii de comunica- re cu acest permanent al existenței, așa cum se manifestă el în aspectele lui chiar cele mai obișnuite. Percepând timpul ca o infi- nită ocurență a momentului prezent ce im- pune adaptarea la o veșnică schimbare, în mentalitatea japoneză se crede că se poate ajunge la esența vieții care trece prin cere- monie și ritual. Chanoyu sau ceremonia ceaiului cuprinde o întreagă viață în clipa prezentă, fiind, în același timp, o subtilă, sofisticată și productivă, din punct de ve- dere artistic, adaptare la schimbare. Ichigo ichi e, „o șansă, in orice intâlnirej exprimă ideea întâlnirii, în felul ei, unică, dintre gazdă și oaspete, care, neputând fi gândită ca o posibilă repetare, va trebui luată în considerare în toate detaliile. Maeștrii cere- moniei ceaiului din secolul al XVl-lea o recu- noscuseră deja: dacă există un sens în aceas- tă viață, el se întâmplă acum și aici. Dacă nu există acum și aici, atunci nu există deloc. Ceremonia ceaiului devine astfel o experiență estetică ce transgresează limite- le artei, esteticul și viața devenind una, expresie a credinței japoneze potrivit căreia clipa prezentă poate fi întâlnită/regăsită printr-o experiență artistică. Volumul Darurile zeiței Amaterasu este constituit din trei părți, intitulate sugestiv Sabia, Giuvaerul și Cglinda, după cele trei însemne ale puterii imperiale, împăratul fiind considerat descendentul direct al zei- ței Soarelui, Amaterasu, o mikami, la rân- dul ei, fiind fiica născută din apa cu care și-a spălat ochiul stâng Izanagi, care, îm- preună cu soția lui, Izanami, sunt consi- derați întemeietorii legendari ai arhipela- gului nipon. Aceasta este rama oferită lectorului român de către doi conaționali ce au petrecut un timp în Japonia: o sabie de împrumutat, un giuvaier de prețuit și o oglindă de meditat, care conturează un puzzle, uneori ușor, alteori mai dificil de reconstituit, fragmentele-i componente putând deveni oricând o dezbatere pu- blică. Poate, cu adevărat, noi, românii, avem nevoie și de Japonia ca să ne cunoaș- tem mai bine, să încercăm să ne înțelegem în profunzime, pentru a ne putea regăsi identitatea. îmi vine în minte un proverb japonez: sannin okonaeba, kanarazu waga shi ari, cu o posibilă traducere „dacă trei oameni intră în acțiune, cu siguranță că acolo se află și maestrul meu", înțeles, în mod obișnuit, că există întotdeauna cine- va pe care l-am putea lua drept model... Darurile zeiței Amaterasu își prind citi- torul într-o lectură în care intră în joc atrac- ția exotismului, dar și neîncrederea în ace- lași exotism. Oricum, Estul și Vestul s-au întâlnit din nou. Jurnal necanonic, volu- mul scris la patru mâini îmi amintește de Cronica japoneză a lui Nicolas Bouvier, mărturie a Japoniei anilor ’60, și-l citesc ca o continuare peste timp a acestuia din urmă, care-și așteaptă, la rândul său, conti- nuarea. Asemănător credinței autorului francez, pentru care călătorul este un nese- cat izvor de perplexități, al cărui loc e pre- tutindeni și nicăieri, și pentru autorii ro- mâni călătoria în Țara Soarelui Răsare pare să fi fost trăită din clipe, ecouri, mici aten- ții și atenționări, din chilipiruri și din fi- rimituri, pe care ni le-au încredințat, în dar, spre împărtășire: Privește Japonia pentru mine, mi-e dor de ea... în încheiere, într-o notă budistă a acestor note de lectură, aș aminti un alt proverb japonez: ichju no kage, ichiga no negare mo tasbo no en, tradus literal prin „umbra aceluiași arbore, apa aceluiași râu - legătura cu o altă existență" sau, altfel spus, să împărți cu cineva umbra aceluiași copac sau apa unui râu constituie o afinitate ce va permite regăsirea/reîntâlnirea într-o viață viitoare. Metoda creativității simultane LAw.'Au. CU DOI ani în urmă, pri- măvara, pe când tre- ceam pe unul dintre bu- levardele milaneze ce mă apropia, cu fiecare pas, de Galeriile Vittorio Emma- nuele și de Dom, am avut prilejul de a face un slalom lent printre panourile expo- ziționale ce ocupau largul carosabilului, transformându-1, astfel, pe acesta, în zonă pietonală, cu bucuria de a descifra desene- le și inscripțiile ce le acopereau. Erau, la drept vorbind, invitația prescurtată la descoperirea unei expoziții adăpostite de Palazzo Sforzesco, unde originalele erau grupate, parcă, sub titlul „Secretele codi- celui da Vinci". întemeiată pe faptul in- contestabil al scrierii geniului florentin cu mâna stângă, de-a-ndăratelea, posibil de descifrat abia în oglindă, pe relativul mister care acoperă părți consistente din biografia marelui pictor și savant, pe obiceiul - datând încă din vremuri medievale - de a căuta sensurile tainice ale lucrurilor și cărți- lor, ale imaginilor și vieților, dar și pe vo- ga romanului Codul da Vinci al lui Dan Brovvn, obsesia pentru pretinsul ezoterism și pentru tainele uluitoare ale lui Leonardo a generat o întreagă serie de ficțiuni, de la cele cinematografice (Hudson Hawk cu Bruce Willis) până la cele literare. De aceas- tă tentație, destul de veche, nu a scăpat nici Paul Valery, autorul bine-cunoscutei Intro- duceri la metoda Leonardo da Vinci, tradusă de Șerban Foarță și publicată în ediții româ- nești succesive. Este destul să citești pre- zentarea cărții poetului francez datorată sec- torului marketing al editurii pentru a înțelege că tocmai ceea ce am semnalat deja i se pregătește cititorului: „Atras deopotrivă de frumusețea și misterul «chipurilor pure și fumegoase» ale picturilor, de vizionaris- mul cercetărilor și al calculelor savantului italian, Valery ne dezvăluie în aceste eseuri un altfel de Leonardo decât cel cu care ne-au obișnuit istoria artei și științei" etc. în aceste condiții, este fatal ca orice au- tor care nu a petrecut ani în intimitatea moștenirii leonardești să cadă în capcana acestui tip de lectură, mereu nemulțumită de ceea ce găsește - iar cuferele lui Leonar- do numai sărăcăcioase nu sunt - și dornică să inventeze noi „cai învățați și câini mai bărbați", vorba rapsodului popular; să des- copere, adică, atlantide, continente Mu sau măcar americi sub ceea ce se oferă ca vizi- bilitate de primă instanță. Este vorba, la urma urmei, despre ceea ce filosoful Gio- vannî Reale numea, în cazul lui Platon, „a treia navigare", zona obscură, disimulată, secretă a învățăturilor filosofului atenian. Ce face însă Roxana Melnicu, autoarea lui Io, Lionardo: Legendele omului din Vinci (Timișoara: Editura Bastion, 2008, 274 p.) ? Autoarea - pe care editorul timișorean nu are prezența de spirit de a o prezenta, oricât de succint, într-un colț de pagină - încearcă, punând la bătaie un bun-simț ce merită să fie semnalat, să ordoneze întrucât- va fantezia dezlănțuită a narațiunilor care cresc în jurul renascentistului din Firenze. Ea observă că „Misterul în care a fost din- totdeauna (și este și astăzi) învăluită per- sonalitatea lui Leonardo se datorează în mare măsură confuziei semănate de notele, atât de eclectice, pe care le-a lăsat" (p. 12). Drept care, autoarea se străduie să treacă în revistă marile mistere legate de persoana artistului, încercând să deceleze, dincolo de trăsăturile disparate pe care ele le degajă, un portret uman în coerența lui interioară. Rând pe rând, cititorul poate astfel reca- pitula lacunele din biografia artistului-sa- vant, poate tatona demersurile de anato- mie, geologie, arhitectură, de expert în reglarea fluxurilor acvatice, pe cele de in- ventator al unor mașinării imposibile și, firește, pe cele de pictor ale protagonistu- lui. Mica sinteză a autoarei - despre care afli de pe site-ul Bastionului că este „psiholog prin formație, cercetător și traducător prin preocupări, eseist prin exprimare", având în palmares un masterat în psihopatologie și psihanaliză (1998) la Universite Paris 7, Denis Diderot și că a scris și o serie de arti- cole pe teme psihanalitice (1999-2001), publicând în mai multe volume colective - se dovedește o mană cerească pentru citi- torul curios, fără fasoane. Ea are meritul de a încerca o cuprindere pe deasupra, dar în ansamblul ei, a personalității maestrului renascentist investigat. Mai mult decât atât, cu un bun instinct, autoarea își pune mari- le întrebări referitoare la experiența leonar- descă, ce s-a impus în timp în așa măsură oamenilor de cultură, încât a ajuns una din- tre emblemele spiritului iscoditor al Eu- ropei, putând fi azi întâlnită în cele mai neașteptate locuri (Leonardo se numește un tren care leagă Roma de aeroportul Fiu- micino, Giovanni Papini edita o faimoasă revistă cu același nume, UE are un program pus sub aceeași titulatură etc.). Fiindcă toate aceste metode și mijloace puse în lucru de tânărul și apoi maturul creator sunt doar căile socotite potrivite pentru a răspunde excepționalei curiozități perso- nale a insului. Descoperi astfel, odată cu Roxana Melnicu, faptul că Lionardo da Vinci (așa îi spune autoarea, din respect pentru acuratețea față de informația isto- rică, în contrazicere cu uzul) a fost și a rămas, pe una dintre laturile fundamen- tale ale personalității lui plurale, un etern copil, atât prin spiritul iscoditor neobosit, cât și prin lipsa de complexe vădită la ni- velul procedurilor investigative. Neinva- dată încă de tehnicism, pe care, într-o anume măsură, tocmai Lionardo l-a adus, epoca era propice pentru așa ceva. Natura își vădea nu numai efectele, ci chiar domi- nația asupra vieții omului, în fiecare clipă. Paradoxal, calea lionardescă este apropiată de cea a spiritualității chineze, unde zborul păsării, alunecarea peștelui prin apă sau A Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 25 saltul și goana unor animale terestre au inspirat arte marțiale și chiar concepții re- feritoare la... educație și dezvoltarea pro- priei personalități. Unde tipologiile cu- noașterii coincid, distanțele geografice se dovedesc irelevante. Practic, se observă astăzi mai bine, Lionardo da Vinci exprimă tendințele con- tradictorii și complementare ale unei epoci în care timpul cunoașterii se accelera, per- sonalitatea umană scăpa din niște chingi prea opresive, afirmându-se mai deplin, iar imaginația întâlnea, în fine, cu o forță ne- maiafirmată din Antichitatea clasică, reali- tatea, făcând joncțiunea cu șansele pe care viața de zi cu zi i le scotea în cale. Astăzi am numi elanurile și rezolvările genialului florentin drept... diletante, căci ele nu ex- primă o formație specializată prin studii țintite în direcția respectivă, ci mai degrabă eflorescența survenită în jerbe din împleti- rea setei de a găsi rezolvări practice cu o imaginație fără opreliști și cu o iubire sin- ceră și profundă față de cunoașterea per- manentă, zi de zi. Cred că tocmai am defi- nit o atitudine diletantă, firește, la polul superior pe care acesta îl poate ilustra. Un asemenea diletantism deschide însă dru- muri, descoperind scurtăturile și reinven- tându-se în fiecare moment, astfel încât fundăturile aparente să poată fi evitate. Nu e un lucru nou, dar micromonografia Roxanei Melnicu îl mai observă o dată: am avea nevoie de un Lionardo pentru fiecare generație. Schițe despre mentalități Constantina Raveca Buleu Apariția din 2008, în colecția Exquisite a Editurii Bastion din Timi- șoara, a volumului lui Dan Ungureanu, Zidul de aer: Tratat despre mentalități se datorează impulsului di- agnostic al autorului con- fruntat cu multiplicitatea nuanțată a schimbărilor pro- duse în România de după 1989. Sub presiunea raționamentului di- ferențiator exprimat în Prefața cărții - „A adopta legi și a adapta mentalități sunt două procese diferite, primul rapid, al doi- lea lent" -, bilanțul mutațiilor din valorile societății românești ajunge să fie integrat într-un tablou extensiv al mentalităților de pe glob, ceea ce presupune automat o circumscriere teoretică a ariei de cercetare. Primul capitol al cărții, Mentalitățile, răs- punde acestei necesități și, după ce bifează definirea mentalității - „Mentalitățile sunt suma reprezentărilor pe care le au membrii tmei societăți despre ce este sau ce ar trebui să fie societatea umană, și despre raportu- rile dintre oameni" - și a studiului ei - „Studiul mentalității presupune cercetarea structurii societății, ierarhizată sau egalitară, difuză sau specifică, individualistă sau colec- tivistă, precum și raporturile cu timpul [...] și raporturile cu natura [...]“-, accentuează imperativul comparatist și caracterul des- criptiv al studiului mentalităților și insis- tă asupra naturii implicite și invizibile a mentalității. „în general - scrie Dan Ungu- reanu, în perfect acord cu metafora din titlul volumului său -, mentalitatea este insesizabilă. Ea este pentru gândire ceea ce este aerul pentru respirație, ceva indispen- sabil, dar insesizabil. “ în discursul Tratatului despre mentalități, materia subtilă și lent modificabilă a men- talității ia forma unui inventar interdisci- plinar, melanj de date istorice, mitologice, politice, ideologice, biologice sau gestua- îe, distribuite pe arii geografice considera- te unități coerente, ceea ce nu înseamnă că autorul ignoră diferențele interne care duc la apariția unor cazuri de falie, cum este Brazilia în raport cu America Latină, prima arie geografică discutată în Zidul de aer. Survolând mentalitățile existente în această zonă, autorul marchează nu numai produ- sele culturale specifice fiecărei țări în parte, ci și punctele de convergență, precum ano- mia ridicată originată în moștenirea epo- cii coloniale. Loviturile de stat, drogurile, inegalitatea socială accentuată, criminali- tatea, dictaturile militare, războaiele civile, birocrația și ierarhizarea accentuată fac parte din peisajul statelor din America de Sud. In cazul special al Braziliei, autorul consideră că „discordanța cronică între lege și aplica- rea legii" justifică plasarea ei într-o serie cu mentalitatea balcanică și cea rusă. Analizei critice detaliate a Statelor Unite ale Americii îi sunt alocate mai bine de patruzeci de pagini de date, care se succed într-un ritm alert, de afirmații tranșante și riscante totodată, departe de discursurile soft caracterizate de politicul correctness. Au- torul apreciază că „americanii se mândresc inutil cu democrația lor, ale cărei principii și texte le ignoră", situație confirmată sub- til și de ignoranța americanului de rând în raport cu aceste principii și legi. Imaginea negativă se completează cu ipocrizia, mani- heismul cronic, dispensarea de inteligență, conformismul, obligativitatea fericirii (opu- să net atitudinii europenilor) și, mai ales, „băiețoșenia", în care Michael Novak vede caracteristica cea mai importantă a ameri- canilor, amestec de „inocență și cruzime, iubirea distracțiilor și disprețul față de fe- mei". Analiza lui Dan Ungureanu înglo- bează și alte note caracteristice societății americane: procesomania, crima organiza- tă, fundamentalismul creștin și scurtcircui- tarea competiției prin asocierea în secte și comunități, ghetourile, importul de oa- meni de știință, militarismul și recurgerea la forța brută (pe care, în rezolvarea dife- rendelor, „n-o folosesc decât copiii și supra- puterile"), autoadmirația și cinematografia creatoare de mituri într-o „cultură cu con- text sărac". Canada este, în descrierea auto- rului, „țara fără istorie prin excelență". La polul opus, Europa reprezintă o arie de mentalitate cu o istorie extrem de nuanța- tă, cu o mitologie pe măsură și cu diferențe de mentalitate cât se poate de nuanțate, grecii și romanii Antichității ilustrând per- fect această situație. Numele fenician dat continentului și mitul grec referitor la fata omonimă, faptul că Europa în sine repre- zintă o noțiune geopolitică târzie, mitolo- giile specifice și imaginarul diferențiat, informațiile antropologice și decalajele isto- rice, dezvoltarea economică și structura familială, toate acestea se integrează în ana- liza mentalităților europene, revelând exis- tența unor „bariere invizibile" între țările Europei. Concentrat asupra istoriei - ca în cazul Irlandei -, alteori asupra predispo- zițiilor psihice - cum se întâmplă în capi- tolul dedicat Germaniei -, Dan Ungureanu încearcă să marcheze tocmai aceste bariere insesizabile. Rezultatul este concentrat în sentințe de genul: „germanii sunt un popor sălbatic și sângeros, căruia îi place să ucidă și să moară", „societatea suedeză este închi- să social și vidă spiritual" (parafrazându-1 pe Ake Daun) sau: „mentalitatea românească este disfuncțională". Suita de capitole dedi- cate țărilor europene (cu excepția celui con- sacrat României) și felul în care sunt aduse din condei diferite aspecte ale vieții din pe- rimetrul acestora (cu inerente preconcepții adiacente) amintesc de Analiza spectrală a Europei a lui Hermann Keyserling - dar nu o concurează în profunzime. Diagnosticul mentalității românești invocă drept specifice personalismul difuz și individualismul, cantonarea în situația mentală a Evului Mediu occidental, lipsa de fairplay, nerespectarea legii, mitocănia, eli- tismul cultural, care ia uneori forma „mesia- nismului harismatic", precum și un acut „complex al Niobei", caracterizat de nevoia românilor de a se plânge, izvorâtă - în opi- nia autorului - din dorința de intimitate. Departe de a fi exclusiv apanajul românilor, mentalitatea particularistă caracterizează - după autor - Balcanii și Rusia, în ciuda in- congruenței dintre mentalitatea rusească și europenitate. Extremul Orient înseamnă societăți co- lectiviste (opuse celor individualiste din Occident), conformism și o rată redusă a criminalității, o organizare familială distinc- tă, un stat cu rol de coordonare ofensiv și o paletă de sentimente și de simboluri total diferite de cele occidentale. în spiritul tabloului realizat de Dan Ungureanu, tre- buie să notăm schematic și faptul că atotpu- ternicia comunității [Umma) caracterizează Orientul Mijlociu, pe când diversitatea și mentalitatea colectivistă sunt proprii Africii subșahariene. în ansamblul cărții, acolo unde aspec- tele discutate se pretează la o comparație elocventă, analiza descriptivă a blocului de mentalitate este scurtcircuitată de opoziția cu datele proprii unei alte arii de mentali- tate, practica aceasta având drept rezultat repetarea unor antiteze. Acestea ar putea părea de-a dreptul simpliste - cum este ca- zul aserțiunii potrivit căreia popoarele ro- manice sunt caracterizate de intoleranță reli- gioasă și de toleranță rasială, în vreme ce popoarele germanice manifestă toleranță religioasă și intoleranță rasială -, dacă discursul nu ar îngloba și observații corec- tive la fel de tranșante, vizibile în cazuri de excepție, ca de pildă calificarea Spaniei drept „singura țară catolică rasistă". Recunoașterea handicapului episte- mologic propriu studiului mentalităților nu îl împiedică pe autorul Zidului de aer să privească critic și reprobator teorii și punc- te de vedere alternative. Astfel, fidel spiri- tului decomplexat care traversează întreaga carte, Dan Ungureanu își începe și își în- cheie discursul dând de pământ cu Samuel Huntington și cu Francis Fukuyama. Ideile legate de iminența triumfului modelului politic american ale celui de-al doilea sunt puse pe tapet și sancționate; cât despre cel dintâi, autorul nostru scrie: „Pentru cer- cetătorii mentalităților, ea [The Clash cf Civilizations] este o naivitate americană de rând, un fast-food pentru idei". Prin com- parație, Zidul de aer își propune să ofere o gastronomie consistentă... 26 • APOSTROF In memoriam Grigore Vieru Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță cu profundă durere încetarea din viață, duminică, 18 ianuarie, a poetului Grigore Vieru, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Republica Moldova și un apărător al limbii române în aceas- tă țară. Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererita, de pe malul stâng al Prutului, fostul județ Hotin. A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă¹' din Chișinău, Facultatea de Fi- lologie și Istorie. A debutat în anul 1957 cu o plachetă de versuri pentru copii, urmată de numeroase volume de aceeași factură. în 1968 publică un volum de ver- suri, apreciat de critica literară drept o foarte originală apariție a acelor ani. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Aigbezi, Lucian Blaga, Bmncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. în 1985, în săptămânalul Li- teratura și Arta a apărut primul text poe- tic postbelic tipărit în Basarabia cu litere latine, semnat de Grigore Vieru. Poetului i s-a acordat cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pen- tru copii: Diploma de onoare Andersen. în același an a apărut volumul de versuri Rădăcina de foc la București. în 1989, Grigore Vieru a devenit deputat. în 1990, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. După cucerirera independenței de stat a Republicii Moldova, Grigore Vieru a continuat să militeze pentru idea- lurile românismului și a publicat nume- roase volume în România și Republica Moldova, iar poezia sa a fost tradusă în numeroase limbi europene. Grigore Vieru a fost un mare prieten al literaturii româ- ne și al scriitorilor români, pe care i-a numit întotdeauna^a/zz săi. Prin dispariția lui Grigore Vieru, poezia română și lite- ratura pentru copii pierd un autor înzes- trat, un scriitor care s-a dedicat cu ardoa- re literaturii sale și limbii în care a creat. Depoziția doamnei Vasilescu (Urmare din p. 12) Sărutescu... Ți-ai găsit răspuns... O sun mai apoi pe conferențiar Tica Bobescu... Un vag „Alo!", pe urmă o tăcere asemănătoa- re celei din luna mea de miere, petrecute cu bietul Mircea, pe malurile fluviului Amur... în sfârșit, se făcuse seară și din Piața Sfatului niște aripi mari mă conduceau spre gară. Iau un corn dintr-o patiserie, un fursec dintr-o cofetărie, o portocală din căptușeala unui veston abandonat pe-un scaun de frizerie. Ajung unde trebuia s-ajung, dau târcoale unei case de bilete, dar aripile de care vă spusesem mă împing direct în tren. Era, de altfel, unica garnitură din stație și pe fiecare vagon scria... „Spre Timișoara, spre căldurile ei“... Și acum, părăsind normalitatea, lucrul cu adevărat uimitor pe care-1 văd... Fără a fi mari geografi, știm cu toții că mergând spre fostul oraș al șvabilor, acum în bună Festivalul ute (Urmare din p. 20) John (Julio Cortâzar) este sportivul, com- petitivul, lipsit de idei, e un prost. Enmanuel (Israel Elejalde) e filosoful, visător, nepăsător cu propria înfățișare, fără prea mari daruri fizice, dar cel mai bun și devotat omului. Pe el l-ar alege veteranul Caius (Fernando Sansegundo) și Omul (Susi Sânchez). Fiind vorba despre un con- curs pentru a deveni expert antiterorist, dis- cuțiile se învârt în jurul temei. Odin încearcă să câștige eliminându-și partenerii prin ma- nipulare. Enmanuel sădește în companioni îndoiala. Dacă una din întrebări va fi legată de istoria filosofului Pascal? Eforturile de gândire îl duc pe John-John la epuizare și izbucniri de furie necontrolată. Dialogurile, înfruntările, suspiciunile se derulează cu umor, în ritm alert. La proba finală, singur Enmanuel refuză să aplice tortura. El este cel care înțelege parte al moldovenilor, la puțin timp după Brașov urmează Făgărașul. Dar eu acum nu despre acest orășel vreau să vă vorbesc, ci despre munții cu același nume. Când am ajuns în dreptul lor se înnoptase. Tone de beznă păreau a fi depuse între accelerat și ei. Chiar m-am gândit să adorm puțin când prin perdelele ferestrelor răzbat niște stră- luciri. Dinspre partea munților veneau... Fără să mă sperii, mă ridic în picioare, deschid geamul și ce credeți că-mi este dat să văd?... Strălucirile izolate se unesc, se for- mează cât cuprindeai cu ochii un câmp alb, compact, fără fisuri, având netezimea mese- lor de biliard. La început - de câmp vor- besc - a fost pustiu, dar în scurtă vreme, pe cărările invizibile ale lui, și-a făcut apariția, cred că din foarte îndepărtate întunecimi, o femeie ce nu mai părea a fi din lumea asta. Era departe de noi, îmbrăcată în întregime în alb, un alt alb decât cel al zăpezii, cu ochii atât de puternici, de sfredelitori... Pășea rar, dar fără niciun efort, ținea pasul nonsensul și imposibilitatea acestui mod de apărare. Antiterorismul devine la fel de uci- gaș ca și terorismul. Nu întâmplător poartă el prenumele filosofului Kant, cel cu visul despre pacea eternă: „Ei vor învinge dacă ne conving să acționăm ca niște fiare". Enmanuel este sacrificat și odată cu el și pacea eternă. Aceste trei reprezentații au în comun marile și micile întrebări care ne urmăresc fără încetare: iubirea, spaimele, viața la li- mita suportabilității, dreptul de a alege în- tre bine și rău, toate plasate într-un spațiu opresiv, concentraționar, în care talentul actoricesc le trece rampa cu simplitate. Un comentariu aparte ar merita: Teatrul Dramatic Iugoslav - Niguțătm ul din Veneția de W Shakespeare, cu o numeroasă trupă de actori de înalt profesionalism; Teatro Garibaldi - Palermo, cu înăuntrul inimii, autor și regizor Giuseppe Massa; Compania Rumpelpumpel, cu două spectacole de mare rafinament, într-un decor de teatru cu bietul nostru rapid. Cel mai mult a pri- vit înainte, dar au fost și momente când căuta stăruitor spre tren. Cei doi ochi stră- luceau atunci ca două diamante. Să fi cău- tat pe cineva prin vagoane, un iubit supra- viețuitor, să fi dorit ca pe „acel cineva" să-l vadă fie și preț de o secundă?... Când se apropia de tren îi vedeam frumusețea caldă încă, firul de tristețe, viața încă nestinsă, când se depărta simțeam că din partea-i vi- ne un suflu de gheață, un ceva „frumos", „minunat", care a fost odată. Trenul gonește, îmi acopăr ochii, timpul îl scap de sub control, o aștept să se apro- pie, dar ea nu mai vine. Munții se termi- naseră, covorul luminos se mai vedea încă, dar departe... tot mai departe... Cam atât a fost, în mare, cu drumul acesta. Și acum, ce ziceți, mai rămânem în poiană sau plecăm spre Timișoara, chiar și cu riscul de- a o găsi pustie?... și film; Quartet de Heiner Miiller și Dum- nezeu ca pacient, după Cântecele lui Mal- doror de Lautreamont, în regia lui Matthias Langhoff; Teatrul Bulandra, cu Crimă și pedeapsă, după Dostoievski, regia Yuriy Kordonskiy, un spectacol despre dorința de a căuta limitele experienței umane, în în- cercarea de a dobândi nemurirea; Anatomie. Litus. Căderea Romei de Heiner Miiller, regia Alexandru Darie. Cinci din ultimele premiere ale Teatrului Maghiar - semnate de mari nume: Unchiul Vania, regia Andrei Șerban; Gianni Schicchi, regia Silviu Purcărete; Vinerea lungă, Trei surori și, în premieră în festival, Richard al UT-lea, regia Tompa Găbor - au demonstrat din nou forța, talentul, disciplina și dă- ruirea acestei trupe de nivel european. Timp de aproape două luni, la Cluj, timpul real s-a confruntat cu timpul scenic. Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 27 ar^|va,A Brăila, 18 februarie 1898 O Doamne! DĂ-mi putere și curaj să îndur chinurile pe care mi le-am provocat. In sfârșit, pentru că a fost imposibil să se găsească loc pentru mine, m-am decis și l-am rugat pe unchiul Alexandros să aibă grijă să-mi găsească un loc de muncă, de orice fel, să pot să trec în primăvară și de îndată ce voi putea să mă întorc în Pirgos. A avut grijă unchiul Alexandros și mi-a găsit un loc într-o băcănie care vindea și băuturi alcoolice, a lui Zafiraki Tranouli, unde am și venit și lucrez pentru 20 de franci pe lună. Magazinul este mare și suntem patru angajați, iar seara dorm acasă la stăpân. Ce diferență între munca noastră și cea de aici! Sunt nevoit să am grijă singur de pești și ulei și să am de-a face cu oameni cu care nu eram deloc obișnuit. Am aruncat, se înțelege, gulerele și cra- vatele și m-am transformat într-un adevă- rat băcan. De multe ori când rămân singur plâng ca un copil mic văzând situația aceas- ta și implor pe Dumnezeu să aducă mai repede primăvara, care mă va scăpa de aceas- tă mizerabilă situație și mă va readuce la mult iubitul meu Pirgos. Se împlinesc pa- tru zile de când am luat acest loc de muncă și unchiul meu a garantat pentru mine ca om de încredere. Sunt deci de patru zile, din seară până în seară, înecat până peste cap. Sufletul îmi este amărât, nu avem încălzire la magazin, mâinile și picioarele mi-au amorțit de frig. Sufăr îngrozitor. Dimineața mă scol la 4 și seara închidem la 11. Muncă de câine și abia de pot dormi 4-5 ore pe zi. Pe de altă parte, stăpânul meu este foar- te nepoliticos. Niciodată nu recunoaște eforturile și strădaniile mele. Oricum ar fi, îmi voi face inimă de fier și voi trece peste iarnă, să pot să adun ceva bani. Pirgos, 15 aprilie 1898 SLAVĂ LUI Dumnezeu! Am reușit, în sfârșit, să plec din România, unde atâ- tea și atâtea am îndurat. Ce am mai îndu- rat, Doamne, până să reușesc să adun ceva bani! La magazinul lui Zafiraki Tranouli, la Brăila, am rămas până la 20 martie, răstimp de trei luni în care am suferit îngrozitor. Mâinile mele, în ultima vreme, de la atât frig și de la apele înghețate în care eram nevoit în fiecare minut să le scufund, în- cepuseră a se crăpa și a se deschide răni adânci. Stăpânul meu, pe de altă parte, om nerecunoscător, zilnic nu-mi recunoștea eforturile depuse și de multe ori ajungeam să plâng ca un copil mic. Când îmi amin- tesc și acum de suferințele îndurate, mă și mir cum de le-am suportat. Jurnal nv» 1893-1899 Constantin Arvanitis în sfârșit a venit și mult așteptatul mar- tie, când apele înghețate ale Dunării s-au dezghețat și am luat primul vapor austriac ajuns în portul Brăila. S-au împlinit trei luni de când visam la momentul plecării mele. Trei luni de când păstram dorința neîmpărtășită de a-i vorbi liber și fără opre- liști lui Z. Tranouli. I-am spus fără frică că eu nu voi mai lucra. încercă din nou, în stilul lui propriu, brutal, să strige, crezând că, la fel ca și până acum, îmi va fi frică de el și voi da înapoi în fața strigătelor lui, eu, cel dintotdeauna plecat și umil „Costi“, după cum el însuși mă numea. însă nu mai eram Costi cel de atunci, robul, sclavul. Am ridicat capul și i-am spus că strigătele lui nu-și au rostul și că trebuie să recunoască că numai nevoia mă îndemnase în tot acest răstimp șă suport toate mofturile și strigătele sale. în sfârșit l-am lăsat să înțeleagă că am și eu doza mea de egoism și că oricât ar țipa este imposibil să mă sperie și să mă convingă să rămân alături de el. Nu putea să nu mă plă- • Constantin Arvanitis tească și mi-a numărat 60 de franci, pentru trei luni, din care 25 de franci am dat pen- tru un costum de haine și o pălărie și la 26 martie am urcat la bordul unui vas italie- nesc și în șapte zile am ajuns la Pirgos. Vechiul meu loc de muncă, locul unde altădată atât mă rugaseră să rămân, nu l-am mai găsit. Era ocupat de un alt băiat. Când am mers la magazin, Aristidis m-a primit mai cu răceală, iar eu văzând că nu mai e loc pentru mine, am încercat totuși să-i propun să mă angajeze. Și atunci, așezân- du-mă, le-am povestit toate câte am sufe- rit de-a lungul nefericitei mele călătorii, de la plecarea până la sosirea mea. Văzând cum respectul și aprecierea lor iau locul răcelii, am simțit schimbarea în atitudine a doam- nei Anastasia și a lui Aristidis și am plâns pentru a suta oară. Am prins curaj și imediat am început să cer un loc de muncă, pe care în cele din urmă l-am găsit la magazinul lui Avraam Goldenberg, unde am început să lucrez de la 10 ale lunii pentru 40 de franci pe lună, cu toate cheltuielile mele. Am închiriat o cameră la doamna Frosini Constantinidu, împreună cu un alt prieten, și plătim 5 franci pe lună. Mănânc la hotel și cheltuiesc pentru mâncare 80- 90 de bani pe zi. Salariul se pare că îmi va ajunge cu greu, însă sper mai târziu să mai crească. La magazin suntem doi angajați, eu și încă cineva mai mare ca mine, Iii as Frid- man. Se pare că voi petrece bine, pentru că și dl Avraam, și Ilias sunt oameni buni. Mi-am regăsit prietenii, pe Mihali Paleo- logu, pe Antonie Dimitriu, împreună cu care vom petrece bine. Sunt liber în sfârșit. Seara cînd închidem magazinul, nimeni nu mă întreabă unde mă duc și unde o să dorm. Mă simt liber și această viață, liberă și independentă, mă mulțumește și îmi place. Doar salariul este mic, însă, cred, în scurt timp se va mări. 27 iunie 1898 IERI M-AM mutat într-o cameră la Apos- tolakis Theoharidis, colocatar fiind Nikolakis A. loannidis, prietenul meu din copilărie, care lucrează la magazinul lui Haim Papu. în aceeași casă locuiește An- tonios Dimitriu, lucrător la magazinul lui Vasilacu și Constantinu Dracopulu, angajat la magazinul lui Anestis Logofătul. Vom petrece bine toți laolaltă, de vreme ce toți provenim din aceleași loc. Sunt foarte mul- țumit de locul meu. Responsabilul mă sim- patizează și eu, se înțelege, am grijă să-mi fac întotdeauna treaba așa cum trebuie. Seara închidem devreme și imediat mă văd cu prietenii mei și mergem să mâncăm, apoi ieșim în împrejurimi, unde câteodată avem și câte o întâlnire, se înțelege, fiecare 28 • APOSTROF separat. Uneori ieșim și la o cafenea, stăm până vine timpul să mergem fiecare la camera sa. Duminica și în zilele de sărbă- toare, când magazinele sunt închise, petre- cem bine și cât se poate de des duminică seara mergem la teatru. în genere sunt mulțumit de viața mea, însă doar salariul este mic. Doar cu mare grijă îmi ajunge să trăiesc. Desigur, de multe ori mă ridic dc la masă fără a mă sătura, numai și numai să nu cheltui mai mult decât mi-am progra- mat, pentru că altfel o voi duce foarte greu. Ala, de-aș avea măcar 60 de franci pe lună, aș trăi ca un pașă! Domnul Goldenberg va pleca la Viena și când se va întoarce după 1-2 luni îl voi ruga să-mi mărească salariul. în sfârșit, da- că mi-ar da măcar 10 franci mai mult pe lună, chiar și atunci îmi vor ajunge. 1 7 octombrie 1898 Domnul Avraam din păcate nu-mi va mări salariul până când, spune, nu voi împlini un an de când am fost angajat la magazin. îmi pare rău, însă va trebui să aștept și să cheltuiesc cu mai mare băgare de seamă. Ce să fac? Unde altundeva să cer mai mult? De altfel, am mai făcut o încer- care și am văzut. Deci, curaj și răbdare! Deoarece casa în care locuiam nu era potrivită pentru iarnă, am plecat toți patru. Am închiriat toți o cameră mare pe strada Olun kaldirim și plătim 15 franci toți patru, astfel că avem și cameră mai bună și plătim mai ieftin. Eu împeună cu Nikolakis mâncăm la Ceauși, unde se gătește pentru 5-6 persoa- ne, stăm toți la o masă și mâncăm tot ce ni se gătește. Astfel că mă satur întotdeauna și plătim 22 de franci pe lună pentru micul dejun, prânz și cină. Cu aceste socoteli, cheltuielile mele se îmbunătățesc și uneori mai pică și bacșiș de la clienții magazinu- lui și astfel mă descurc bine cu economiile. Uneori mai facem și un mic chef, să „uităm de necazuri“, prilej cu care mai chel- tuiesc câte un franc, doi, pe care apoi tre- buie să-i economisesc ca să-i acopăr. Sunt două luni de când am început să fumez și asta, altă belea, trebuie să-mi iau în fieca- re duminică un pachet de țigări. Altă chel- tuială si asta! i 1 ianuarie 1899 Este 1 după-amiază și acum mă tre- zesc. Am o slujbă, dar ar trebui să treacă două luni ca să scap de oboseala acumulată. Ieri seară, m-a invitat la masă unchiul Zafiraki și am luat împreună masa de Anul Nou. Am stat până la 12 noaptea și mai apoi am plecat să mă culc. Mergând însă spre casă am trecut și pe la cafeneaua unde obișnuiesc prietenii mei să iasă și acolo i-am găsit jucând cărți. îmi veni dorința de a-mi încerca și eu norocul. M-am așezat la „31“ și am început să joc, având intenția de a nu juca mai mult de doi franci. Am câștigat la început 2-3 franci, însă mai apoi au început a-mi veni cărțile pe dos și încet, încet, am pierdut toți cei 15 franci pe ca- re-i aveam în buzunar. Trist și cu ochii roșii din cauza lipsei de somn, spre 5 dimineața m-am ridicat și am plecat. Stau acum de Anul Nou și mă gândesc cât de lefter am rămas. De la cine aș putea împrumuta și când îi voi putea da înapoi? Ah, de mi-aș fi rupt piciorul și nu aș fi putut intra în cafenea! Acum trebuie să fac economii vreme de cel puțin două luni pentru a putea ajunge la situația de acum. Toți colocatarii mei sunt ieșiți afară și se distrează, în vreme ce eu în această zi stau în casă fără niciun ban în buzunar. Voi ieși afară să iau puțin aer și voi împrumuta de la cineva 1-2 franci. Din fericire, am credit la Ceauși. 23 aprilie 1899 IN SFÂRȘIT, s-a împlinit un an de când sunt la magazinul lui Avraam și salariul meu a crescut doar cu cinci franci. Ce să fac eu cu 45 de franci pe lună? Suficient am îndurat un an cu 40 de franci pe lună. Insă acum este același lucru. 5 franci pe lună nu înseamnă mărire de leafă. Sunt deci con- damnat să sufăr și anul acesta ceea ce am suferit și anul trecut. Adică să fiu când flămând, când sătul, când flămând. Ala, de mi-ar fi dat cel puțin 50 de franci, ar fi fost îndeajuns. Dar nu este normală starea de acum. Eu trebuie să am în vedere să adun ceva bani care să-mi ajungă să trăiesc. Nu vreau nimic altceva. Cer numai să fiu sătul, adică să nu fiu flămând. Pe cât este de justă, pe atât este de logică această dorință a mea. De aceea, chiar dacă îmi doresc iarăși schimbarea de situație, sper să nu mai fac aceleași greșeli pe care le-am mai făcut. Alte locuri de muncă nu mai există aici în Pirgos. Ce să fac? Să rămân încă un an întreg pentru ca domnul Avraam să-mi crească salariul îmi este imposibil. Insă tre- buie să se îmbunătățească situația de la locul meu de muncă. 24 iunie 1899 MAI APOI după ce m-am gândit mai bine, am hotărât ce să fac să-mi îmbunătățesc situația financiară. Pentru că este imposibil să pot găsi un loc mai bun de muncă aici, la Pirgos, am hotărât să fac o muncă de care mulți vor râde, însă eu sper că voi munci și voi scoa- te mai mulți bani, ba chiar voi reuși să și economisesc. Voi încerca să-l imit pe acel armean ca- re nu este mai mare decât mine și colindă drumurile cu un măgăruș, încărcat cu două desăgi, și vinde mărunțișuri. Sunt con- vins că obține mai mulți bani decât câștig eu din salariul meu. îmi trece prin cap să scot banii de la Theodosie Stamatiadu, pe care îi depusesem în numele meu, și în felul acesta să nu apelez la nimeni. îmi fac bine toate socotelile și, oricât aș calcula lucru- rile, nu am cum să ies în pierdere. Dacă pe zi scot 10 franci, eu voi avea cel puțin 3 franci câștig, însă sunt sigur că voi vinde de mai mult, deoarece văd cum merg trebu- rile cu armeanul. Astfel cheltuielile mele vor fi mai mici. Acum nu voi spune nimic prietenilor mei, pentru că se vor găsi mulți care să își bată joc de mine, însă eu nu dau niciun ban pe ceea ce spun ei și-mi văd de treabă. Acum trebuie să mă gândesc de două ori până iau o decizie, ca nu cumva să regret, așa cum am mai pățit-o. Mesimvria, 2 august 1899 IATÂ-MÂ din nou în Mesimvria. Nu am mai venit de doi ani și jumătate de la moartea tatălui meu. Cât îmi place acum Mesimvria! Stiulis a renovat casa noastră, însă totul a rămas la fel. îmi amintesc cum mă jucam cu Panaioti și găsesc în cel puțin 100 de locuri scris numele meu. La uși, pe ziduri, peste tot. Anii trecuți ai copilăriei. Cât de frumos am mai petrecut atunci! De la magazinul lui Avraam am demi- sionat și am venit în Mesimvria să iau banii de la Theodosie și să încep munca la care m-am gândit. Foarte greu însă voi putea să-i obțin, pentru că după câte se vede domnului în cauză nu-i este foarte ușor, mai ales că suntem și rude. Este soțul verișoarei mele primare. Eu îi cer bani și el îmi spune diferite lucruri de fiecare dată. Mă sfătuiește că nu este demn de mine să fac o astfel de muncă. Că sunt încă mic să pot face singur negoț și că este mai bine să-mi caut un alt loc de muncă. Este adevă- rat că și Stiulis are aceeași părere, dar ce să fac? Unde să mai găsesc un loc de mun- că, de vreme ce nici în Pirgos nu am găsit? Theodosie a aflat că și Stiulis se gândește la planul meu, iar acum cu atât mai mult mă sfătuiește să renunț. Sunt însă sigur că sfa- turile lui nu urmăresc altceva decât să-l las în pace și să nu-i mai cer banii mei, pe care îi vine greu să-i numere. Mă întreb ce să fac. în sfârșit, voi lua un prieten și voi încerca să-l oblig să-mi dea banii. Este obligat să mi-i dea. Voi mai rămâne în Mesimvria câteva zi- le. Aici cel puțin nu am cheltuieli. Mănânc, beau acasă, iar acum, că au început a se coace și strugurii, e o plăcere. în tot acest răstimp nu-1 voi lăsa în pace pe Theodosie până nu-mi va da banii. La început nu-mi voi lua animal. Voi vinde mărunțișuri pe o tablă care mă va costa cel mult 5 franci și mai apoi voi vedea cum merge treaba și în funcție de asta voi acționa. La început voi merge mai limitat. Vorbesc deja cinci limbi: grecește, bul- gărește, turcește, spaniola și românește, pe care însă nu am mai vorbit-o de un an, în același timp vorbesc puțin și franceză și ita- liană, pe care le-am învățat de la italienii care lucrau în port la Pirgos. Cu limbile acestea pe care le știu, sunt sigur că voi face treabă și voi avea succes, însă numai să pun mâna pe banii mei, pen- tru că fără bani nu pot să fac nimic . în sfârșit, sunt hotărât să fac și alte lu- cruri. Trebuie, prin orice mijloc, să-mi numere banii mei. ■ Traducere de Claudiu Turcitu Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 29 • Plumb. Versuri./ Plumb. Versuri, par- cimonioasă selecție (peste 80 de texte poetice) din ope- ra celui mai actual dintre interbelicii ro- mâni, este prima antologie bilingvă româno-italiană a lui George Baco via care apare în Italia (Fermenți Editrice, 2008, 120 p.), oferind cititorului italofon o biobibliografie și o prefață semnate de Geo Vasile. Selecția făcută de italienistul român n-a avut cum să evite un anume subiectivism ținând de cititorul, dar și de traducătorul Geo Vasile, chiar dacă mereu atent la valoarea estetică a textului, la forța de a-1 reprezenta pars pro toto pe Bacovia, cel al etapelor parcurse începând cu „poza“ simbolistă a volumului Plumb (1916) până la „proza“ din Stanțe burgheze (1946), dar și pe poetul partiturii unice, clarvăzătoare, de mare impact pentru poezia română atât în ultimele trei decenii, cât și acum, la 50 de ani de la moartea sa. • iperione. Poesie scelte (Fermenți Editrice, 2008, 200 p.), antologia celui mai mare poet liric român, Mihai Eminescu, a fost concepută după criterii de maximă deschi- dere spre public, reunind cele mai fru- moase poeme eminesciene, selectate de Geo Vasile, care este și autorul versiunii itali- ene. Cartea dispune de un scurt aparat cri- tic strict necesar: comentarii deja consacra- te în istoria literaturii române, succinte, dar substanțiale date despre viața și opera lui Eminescu, precum și o notă a traducăto- rului. Postfața, care se ocupă cu „Receptarea lui Eminescu în Italia“, este semnată de românistul Fulvio del Fabbro. Iperione. Poesie scelte repre- zintă prima ten- tativă a unui italie- nist de a traduce în italiană un com- pendiu al celor mai frumoase piese po- etice eminesciene (70, dintre care 48 antume și 22 pos- tume). Premiile Vieții Românești Festivitatea de decernare a premiilor revistei a avut loc în 10 decembrie 2008, în sala cu oglinzi a Uniunii Scrii- torilor, din Casa Monteom, Calea Victoriei, nr. 115. Laureații acestei prime ediții sunt: • Antonio Patraș, Premiul „G. Ibrăi- leanu“, pentru volumul Ibmileanu: Către o teorie a personalității (Editura Cartea Românească); • Matei Vișniec, Premiul pentru dra- maturgie, pentru piesa Ioana și focul, apărută în Viața Românească (nr. 6-7, 2007), care se joacă în prezent la Teatrul de Comedie, în regia Cătălinei Buzoianu; • Mihai Șora, Premiul de excelență, pentru întreaga activitate filosofică. Festivitatea a cuprins momente de muzică și poezie: Maia Morgenstern a citit poeme publicate de-a lungul timpului în Viața Românească, de G. Topârceanu, Ion Minulescu, Ion Barbu, G. Bacovia, Ileana Mălăncioiu și Ana Blandiana, Ioana Voicu- Arnăuțoiu a susținut un minirecital de vioară, iar Ion Zubașcu a cântat colinde din Maramureș. Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statu- tului, Uniunea Scriitorilor din Ro- mânia nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Către cititorii din țară ai revistei Apostrof Pentru anul 2009, vă rugăm să vă abonați direct la redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava- loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa: Lukâcs losif Fundația Culturală Apostrof Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Prețul abonamentului este: pentru 3 luni: 12 lei pentru 6 luni: 24 lei pentru 1 an: 48 lei Taxele de expediere sînt incluse în această sumă. Pentru cei care se abonează prin această modalitate, asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se abonează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț provocate de inflație. Către cititorii din străinătate ai revistei Apostrof Pentru anul 2009, vă rugăm să vă abonați direct la redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin- tr-un cec (money order) în contul: Fundația Culturală Apostrof Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300 Cont usd: RO58BRDE130SV06674381300 Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81 -83, SWIFT BRDEROBU Prețul abonamentului este: pentru 3 luni: 13 us$ pentru 6 luni: 26 us$ pentru 1 an: 52 us$ In costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex- pediere par avion. Cuprins • Cafe Apostrof • CRONICA TEATRALĂ Praetextatus 2 Festivalul ute Roxana Croitoru 20 • In memoriam • Poeme Eugen Cizek, Grigore Vieru 2, 27 xanax; iubită pradă; boala promisă Aida Hancer 21 • O CARTE ÎN DEZBATERE • Cu ochiul liber Istoria literaturii ca vocație și provocare Iulian Boldea 3 Zilele Regelui Gelu lonescu 22 Edificiu în lucru Sanda Cordoș 5 Creștinismul și criza mondială Ciprian Bota 22 Ultimul canonic Mihaela Ursa 8 „întemeierea pe dos" Mircea Muthu 23 • Cronica literară Japonia de azi în lume Rodica Frențiu 24 De la deducție la seducție Irina Petraș 10 Metoda creativității simultane Ovidiu Pecican 25 O prietenie exemplară Ștefan Borbely 11 Schițe despre mentalități Constantina Raveca Buleu 26 • Proză • Arhiva „A" Depoziția doamnei Vasilescu Mircea Pora 12 Jurnal: 1893-1899 (IV) Constantin Arvanitis 28 • Dosar: Alexandru Șafran (traducere de Claudiu Turcitu) Alexandru Șafran Carol lancu 13 Alexandru Șafran și regina-mamă Elena Carol lancu 15 Alexandru Șafran văzut de Carol lancu Vasile Morar 18 30 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: • Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă poezie, 2000, 88 p. 5 lei Colecția „Filosofie contemporană" • Gabriel Marcel, A fi și a avea traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei Colecția „Filosofie modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Filosofie extrem-contemporană" • JClRGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER, Dialectica secularizării: Despre rațiune și religie, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p. 20 lei • Joseph Ratzinger, Europa în criza Culturilor, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p. 15 lei Colecția „Filosofie medievală" • Sf. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei Colecția „Filosofia religiei" • Henry Corbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 4 lei Colecția „Filosofie românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • N. Steinhardt, _ Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p. 8 lei • D. D. Roșca, Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 138 p. 3,50 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu, 2000, 132 p. 5 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 8,75 lei Colecția „lanus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 15 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2006, 202 p. 1 5 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 10 lei • Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 4 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 4 lei • Norman Manea, Fericirea obligatorie proză, 1999, 192 p. 5 lei • Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar roman, 2001, 128 p. 5 lei • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei • Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. ' 7,50 lei • Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară": Scurtă istorie a Clujului și a monumentelor sale, volum ilustrat cu fotografii de Vărdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei • Lukăcs Jozsef, Clujul gotic, volum ilustrat cu fotografii de Vărdai Levente, 2007, 120 p. 12,50 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 188 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei • Marta Petreu, Conversații cu..., voi. 11, 2006, 132 p. 20 lei • Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei • Eugen Pavel, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei • Irina Petraș, Teoria literaturii. Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei • Scriitorul și trupul Său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei • Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei • Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 7 lei REDACȚIA: Marta Petreu (redactor-șef) Lukăcs Jozsef Virgil Leon Irina Petraș Oana Moruțan Ciprian Bota Tehnoredactare: Fogarasi Edith Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Ana Pop (contabilitate) Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 1 60 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei • I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei • Ludovica Rebreanu, Adio pînă la a doua Venire: Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Malița, 1 998, 288 p. 5 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru): Aforisme, prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei • Radu Stanca, Aquarium selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic, ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p. 5 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 6,30 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 7,50 lei Colecția „Mica bibliotecă critică" • Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe pentru un portret, 2003,150 p. 8 lei Colecția „Istoria filosofiei" • Constantin Rădulescu-Motru, F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 15 lei • Jacques Jouet, Poeme de metrou traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p. 5 lei EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof Cont la brd Cluj: în lei: SV7853701300 în euro: SV6534401300 Revista apare cu sprijinul: □ Fondului Cultural Național □ Consiliului Local și al Primăriei Cluj-Napoca ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22 cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 • Revista apostrof figurează în Lista-catalog a publicațiilor interne, editată de rodipet sa, la poziția 4251. Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. ISSN 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a Asociației Revistelor, Imprimerii- lor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recu- noscută de Ministerul Culturii și Cultelor. Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (le puteți comanda la www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul și Margareta, ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2008,128 p. 19,90 lei Tiparul: Centrul de Presă Reformat Unica responsabilitate a revis- tei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Respon- sabilitatea pentru conținutul fi- ecărui text aparține, în exclu- sivitate, autorului. Apostrof Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XX, nr. 1 (224), 2009 • 31