
Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 1

Conducerea Uniunii la Cluj

SÂMBĂTĂ, 22 noiembrie 2008, ora 11, va avea loc în sala Shakes-
peare a Facultății de Litere o mare Lectură publică. Participă
Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian, Irina Horea, Horia Gârbea,
Gabriel Chifu, George Bălăiță, loan Es. Pop, Mircea Mihăieș.
   In aceeași zi, la ora 9, la sediul Filialei clujene, oaspeții vor avea
o întâlnire cu scriitorii Filialei clujene (se vor decerna și medalii
Centenar USR)

     usr - concurs de proiecte pentru 2009

Uniunea Scriitorilor din România anunță că, pînă la data de
31 decembrie 2008, se primesc la sediul USR din Calea
Victoriei nr. 115 proiecte ale unor scriitori sau instituții pentru con-
cursul de proiecte finațate de USR pe semestrul I al anului 2009.
Nu vor fi finațate în acest program proiecte care dublează proiecte
existente ale USR, publicări de volume sau decernări de premii.

     Concurs Editorial al Uniunii Scriitorilor

Drept la replică din partea conducerii usr

FAȚĂ DE articolul apărut în ziarul Gardianul de vineri, 7
noiembrie 2008, referitor la blocarea conturilor Asociației
Scriitorilor din București, ca urmare a unei executări silite deci-
se de către Judecătoria Sectorului 1 București, conducerea USR
precizează următoarele:
   1.     Executarea silită este ilegală câtă vreme, procesul inten-
tat USR de către un fost salariat al ei este în curs de desfășurare.
   2.     Ca fost salariat, Laurian Stănchescu a avut un contract de
prestări servicii cu Uniunea Scriitorilor, contract desfăcut prin
hotărârea Comitetului Director al USR.
   3.     Laurian Stănchescu nu a avut nicio calitate și nicio con-
tribuție care să-i permită să colecteze taxa de timbru sau alte
fonduri pentru U.S.R.
   4.     Desfacerea contractului de prestări servicii s-a făcut din
cauza deselor încălcări de către Laurian Stănchescu a norme-
lor statutare ale USR, ca și din cauza comportamentului său abu-
ziv care a adus prejudicii imaginii instituției noastre, punând-o
deseori în situații jenante.

    ■

Reuniunea de iarnă a Filialei Cluj

VINERI, 5 decembrie 2008, ora 12 va avea locR£uniunea de
iarnă a scriitorilor Filialei clujene a USR.
   In program:
   -     Lecturi în avanpremieră Clujul din cuvinte
   -     Lansări de carte maraton (autorii își vor prezenta pe scurt
cele mai noi apariții editoriale)
   -     Aniversări

   Precizări:
   1.     Filiala Cluj a USR pregătește un volum Clujul din cuvin-
te care va cuprinde texte (poeme, proză, memorii, evocări etc.)
dedicate Clujului ccpilăriei, Clujului studenției, Clujului ca loc
destinai. Clujului (multi)cultural etc. Textele sunt așteptate până
la finele acestui an (20 decembrie 2008, maximum 4 pagini
standard, adică 8000 de semne), pe adresa Filialei, pe CD.
Volumul va conține și imagini/fotografii ale Clujului din arhi-
va scriitorilor.
   La Reuniunea de iarnă, cei care au deja texte închinate
Clujului le vor putea citi într-un mini-recital care va prefața lan-
sările de carte.
   2.     Lansările de carte (în prezentarea autorilor înșiși) vor încer-
ca să amelioreze, oarecum, proasta circulație a cărții. Vă rugăm
să vă înscrieți pentru lansări!

Uniunea Scriitorilor din România și Editura Cartea
Românească anunță că, pînă la data de 31 decembrie 2008,
se primesc la sediul USR din Calea Victoriei nr. 115 volume ine-
dite ale unor autori sub 35 de ani pentru concursul editorial pe anul
2009. Juriul va selecta două manuscrise, indiferent de gen, care vor
fi publicate de Editura Cartea Românească.

Primăria Municipală Gherla și Casa
   Municipală de Cultură Gherla, în cola-
borare cu Mănăstirea Nicula, organizează
Concursul Național de Poezie ProVERS, ed.
a III-a, mai 2009. Concursul se va desfășu-
ra pe două secțiuni:

   I.    Volum de debut: scriitorii care au
debutat în volum, la orice editură națională
sau internațională (condiție unică: ISBN),
între 1 iunie 2008 și 1 aprilie 2009, pot tri-
mite, într-un plic A4, volumul de debut, în
cinci exemplare, cu CV atașat, sau în format
electronic, pe adresa concursului. Va exista
un singur premiu național. Până la 1 fe-
bruarie 2009 se așteaptă propuneri pen-
tru Marele Premiu de Debut, din partea
cititorilor, a scriitorilor, a criticilor, pe adre-
sa concursului.

Concurs național de poezie
   II.     Grupaj de poezie în manuscris:
tinerii poeți, cu vârsta maximă de 30 de
ani, nedebutanți în volum și (implicit) ne-
membri ai USR, pot trimite, până la data de
1 martie 2009, minim șapte și maxim zece
texte poetice, tehnoredactate față-verso,
în cinci exemplare, la 1 rând, font Times
New Roman, dimensiune 12. într-un plic
format A4 se introduce grupajul de poeme;
pe prima pagină a grupajului este scris un
motto; în același plic A4 se introduce un
plic mic, închis, cu același motto scris pe
verso; înăuntrul plicului concurentul va pu-
ne un CV care va cuprinde: a. mottoul pus
pe plicul mic și pe grupajul de poezii; b.
nume/prenume; c. dată/loc de naștere; d.
studii, premii/distincții/activitate cultura-
lă/literară; e. un crez poetic de maxim zece
rânduri; f. o fotografie tip buletin. Adresa


la care vor fi trimise lucrările (pentru ambe-
le secțiuni) este: Casa Municipală de Cul-
tură Gherla, P-ța Libertății, nr. 1-2, Gherla,
jud. Cluj, cu mențiunea „Pentru Concursul
de Poezie ProVERS - grupaj de poezieT
Grupajul de poeme poate fi trimis și pe
adresa concursulprovers@yahoo.com. în
acest caz, se atașează mesajului și CV-ul.

   Juriul va fi format din 7 persoane, scrii-
tori și critici literari de marcă (componența
juriului va fi făcută publică la 1 martie
2009).
   Festivitatea de premiere va avea loc în
cadrul ÎNTÂLNIRILOR DE LA NICULA, ed. a
IV-a, mai 2009.
   cc > ncursulprovers @ vahoo. corn
   www. concursulprovers. ro

2 • APOSTROF

Un caz clinic
sau linia morții




La Naționalul clujean, regizorul Clau-
diu Goga a pus în scenă piesa Un caz cli-
nic^ de Dino Buzzati. Premiera a avut loc în
18 octombrie.
   Ieșit, ca alți mari prozatori ai secolului
al xx-lea, ca Borges, de exemplu, din man-
taua lui Kafka, dar avînd fantezia sclipitoa-
re și colorată a unui meridional, Buzzati are
un univers literar plin de semne. Seamănă,
din acest punct de vedere, cu Eliade, care
face din personajele prozei sale fantastice târ-
zii purtători de mesaj și de semne. Atîta
doar că Buzzati simbolizează mai econo-
micos, mai lapidar. Am iubit întotdeuna
proza lui manieristă, plină de tîlcuri și sur-
prize, în care nici o graniță rigidă nu des-
parte lumea de aici de lumea de apoi, orașul
Milano de Infern, viii de morți, lumea obiec-
telor de lumea ființelor, omul de animal și
așa mai departe. îmi amintesc adesea o mică
povestire, despre o mesageră cu pălărie ciu-
dată, care aduce o scrisoare: cel ce o primeș-
te nu are cum să nu i se supună, și pleacă.
Pentru totdeauna, firește. Un caz clinic pro-
pune, ca text, același univers pe care i-1 știm
lui Buzzati din proza lui scurtă: un cotidian
banal, în care se insinuează apoi irump de-
a binelea misterioase și implacabile, forțele

iraționalului pe care pășim, în care respirăm
și trăim. Piesa e una „medicală*: un oare-
care om de afaceri, Corte, „aude*, numai el
singur, ceva; iar mama lui „vede*, numai ea,
o prezență străină, o femeie care a intrat
în casă.
   De fapt, Corte a intrat în linie dreaptă
cu moartea. La început, pare numai stre-
sat de prea multă muncă, drept care i se face
un control neurologic, apoi e internat în-
tr-o clinică - unde etajul de sus e pentru pa-
cienții cu viitor, iar fiecare etaj inferior în-
seamnă o proximitate mai mare de moarte.
Acțiunea, în cea mai mare parte a ei, se pe-
trece în acest spital, realist și fantastic simul-
tan. Iar înfruntarea este între pacientul care
se crede sănătos sau măcar viabil și medi-
cii săi, care îi prescriu tratamente ambalate
în minciuni vitale, înșelîndu-1 senin, în vre-
me ce îl coboară etaj de etaj, spre exitus.
Medici care, ambiguu, sînt mai mult decît
meseria lor, sînt o întrupare a sorții, de fapt
a morții.
   Avînd multe personaje, piesa nu oferă
roluri importante decît pacientului Giovan-
ni Corte, foarte bine interpretat de Cornel
Răileanu, și profesorului Claretta, inspirat
interpretat de lonuț Caras. Răileanu intră
bine în pielea pacientului care se crede sănă-
tos și se agață cu ghearele minții de etajul
de sus, al vieții. Iar lonuț Caras e un doc-
tor plin de nuanțe și echivocuri. în fapt,
toată trupa Naționalului a lucrat bine, în
frunte cu Anton Tauf (ambiguu, olecuță
prea lent) și Melania Ursu - care face, în

final, dintr-o scenă de trei replici, cu vocea
ei amplă, pe care i-am auzit-o și-n Hamlct-\A
lui Vlad Mugur, un spectacol de mare dra-
mă. Miriam Cuibus, Irina Wintze, Cătălin
Herlo, Elena Ivanca, Ramona Dumitrean,
Ion Marian, Dan Chiorean, Cătălin Codreanu
și ceilalți au momente foarte bune.
   Tensiunea spectacolului, generată din-
spre text spre jocul actorilor, vine, în mod
inegal, din două direcții: în primul rînd, din
semnele ambigue ale coșmarului care se in-
tersectează cu realul și îl destabilizează; în
al doilea rînd, din înfruntarea pacient-lumea
medicală (medici, surori, infirmiere). Nodul
misterului, bine pus în relief de regia lui
Claudiu Goga, constă în ambiguitate fun-
ciară a lumii medicale, ce își exercită, cu mi-
nim efort, autoritatea asupra liniștii și neli-
niștii pacienților, pe care îi manipulează
delicat, treeîndu-i prin toate stările, de la
umilință (scena examinării neurologice, cu
pacientul în patru labe) la iluzionare, de la
certidudinea normalității la teroarea morții
iminente. Meseria de medic, la urma urme-
lor, a ieșit din instituția arhaică, tribală, a
vraciului. Fiind „intelectualul* tribului, vra-
ciul îndeplinea simultan funcțiile de „preot*,
de „filosof*, de vindecător - sau medic.
Ceva din teroarea sacră pe care o exercita
acest prim intelectual al lumii, vraciul, s-a
conservat în mod camuflat în meseria pro-
fană de medic. Textul lui Buzzati poate
susține o asemenea interpretare; iar expe-
riența oricărui om în lumea medicală, de
asemenea. în fond, pacientul lui Buzzati
se află în fața unei instanțe (literar vorbind,
de tip kafkian; ontologic vorbind, de natură
supremă), instanță care îi inspiră o sacră
oroare și o spaimă atroce.
   Montată pentru o sală mică, piesa se joa-
că cu publicul pe scenă. Scenografia aparți-
ne lui Cristian Rusu. în pămîntul în care
sînt plantate paturile de spital (căci din pă-
mînt sîntem și în pămînt ne vom întoarce)
vor crește în curînd nu tumuli, ca într-una
din prozele scurte alui lui Buzzati, ci flori.

• Un caz clinic de Dino Buzzati. Cornel Răileanu
(Giovanni Corte) și lonuț Caras (profesorul Claretta)
Foto: Nicu Cherciu

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 3

PUNCTE DE REPER

Lucian Blaga și Emil Cioran, amândoi
fii de preoți ortodocși, copilărind în pa-
radisul din Lancrăm, respectiv Rășinari,
fiind familiarizați cu biserica, dar și cu cimi-
tirul, cu divinitatea, însă și cu moartea¹, de-
lectându-se cu lecturile teologice și cu cele
ale filosofiei germane, păstrează o afinitate
subterană pe care vom încerca s-o dezvă-
luim în cele ce urmează.
    Ipoteza pe care se bazează acest demers
comparativ e aceea că în spatele deosebi-
rilor formale dintre viziunile metafizice ale
celor doi gânditori se pot distinge princi-
pii comune: cunoașterea este o „primejdie"²
care, dacă este dusă la extrem, are efecte de-
vastatoare și dezintegrează viața, iraționa-
lul este o componentă esențială a vieții, lu-
mea noastră este imperfectă, creatorul ei nu
este unul perfect, iar omul trebuie, prin di-
ferite modalități^ să îndrepte creația și
să-i dea un sens. în cazul de față, ne vom
rezuma la a evidenția punctele de intersec-
ție dintre viziunile cosmologice ale celor
doi gânditori ardeleni. Prin teoria despre
Marele Anonim și cea a Demiurgului rău,
Blaga, respectiv Cioran reflectă un fond
comun nelatin, de sorginte bogomilică.


   Mitul metafizic al Marelui
Anonim

Potrivit filosofului misterului, orice
geneză a lumii presupune un „centru
metafizic", „care este altceva decât lumea"³.
Acest centru metafizic este numit Marele
Anonim din intenția „de a ține trează capa-
citatea noastră de nedumerire și ghicire".
El este „existența care ne ține la periferie,
care ne refuză, care ne pune limite, dar că-
reia i se datorește orice altă existență"⁴. Ma-
rele Anonim era deja pomenit în Censura
transcendentă (1934), Geneza metaforei și
sensul culturii (1937), precum și în Artă și
valoare (1939). în respectivele lucrări, ace-
sta era atașat însă teoriei cunoașterii și filo-
sofiei stilului prin rolul lui de cenzor.
Marele Anonim va fi însă „dezvoltat mono-
grafic"⁵ va Diferențialele divine (1940).
    în primele cărți autorul se ferise să-l nu-
mească pe Marele Anonim drept Dumne-
zeu, din precauția de a nu ajunge la unele
confuzii. Marele Anonim are atribute atât
divine, cât și demonice, el este atât cosmo-
centric, cât și egocentric. Dimpotrivă, în
general, conceptul de Dumnezeu se pre-
tează doar la atributele divinului și perfec-
țiunii. Totuși, ia Diferențialele divine, Blaga
consideră că Marele Anonim poate fi numit


Exercițiu comparativ

Marele Anonim și Demiurgul cel rău

Ciprian Sonea

și Dumnezeu, cu condiția ca accepțiunea
termenului să fie una mai elastică. Identi-
tatea dintre cei doi termeni e întărită și de
faptul că nu există ceva mai central decât
Marele Anonim. Acest „Dumnezeu-de-
mon"⁶ este o existență suficientă sieși, adică
„autarhică"; e un „tot unitar" de comple-
xitate maximă atât substanțial, cât și struc-
tural⁻.
    Conform teoriei blagiene despre Marele
Anonim, geneza este o creație înadins ză-
dărnicită. In mod natural, divinitatea tinde
să se reproducă total, însă, din rațiuni de
securitate, prin voința Marelui Anonim,
„procreația", „reproducerea" este „denatu-
rată" și „mutilată" „până la nerecunoaște-
rc"a. Marele Anonim, Generatorul, Fondul
Anonim, centrul metafizic sau Dumnezeu
refuză să se reproducă pe sine, se ferește să
genereze chiar și unele existențe inferioare,
dar autonome, din teama de a nu ajunge la
teoanarbie. Facerea ia odată cu filosoful mis-
terului o întorsătură radicală și devine des-
facere. Fondul Originar își „mutilează la
maximum"⁹ actele sale. în consecință, el va
genera, nu copii inferioare, ci diferențiale
divine. Acestea sunt existențe cât se poate
de simple din punct de vedere substanțial
și structural. Diferențialele divine diferă de
emanațiile neoplatonicilor și de monadele
lui Leibniz. Ele nu reflectă Monada supre-
mă, ci, dimpotrivă, oglindesc diferența de
centralismul Marelui Anonim. După gene-
rarea directă a diferențialelor urmează gene-
za indirectă, prin care diferențialele se orga-
nizează și se integrează în existențe mai
complexe. Rezultatul va fi o poveste muti-
lată, care reprezintă „cea mai bună soluție
a unui impas grav"¹⁰.
    în ciuda anonimatului acestui centru
metafizic, ies la iveală câteva din atributele
sale prăpăstioase: Marele Anonim nu este
omnipotent (întrucât generează cea mai rea
dintre lumile posibile), e mincinos (întrucât
ne înșală premeditat și structurat), fricos (se
ferește să nu ajungă la teoanarbie), irațio-
nal (sau suprarațional) și posedă un „egoi-
sm sacru"¹¹ (deoarece refuză să se repro-
ducă pe sine).
    Cum ajunge Blaga la construcția acestei
mitosofii? Un posibil răspuns ar fi acela
că aspectele neortodoxe ale mitosofiei bla-
giene, atributele dezastruoase și demonice
ale Marelui Anonim sunt o moștenire etni-
că ce înmagazinează în patrimoniul ei, ală-
turi de elementele latine, luminoase, și une-
le întunecate, barbare, nelatine.
    Despre existența particularităților bar-
bare și întunecate ale culturii românești, au-
torul pomenește explicit în „Revolta fon-
dului nostru nelatin"¹², articol remarcat și
apreciat de Cioran¹³. Conform articolului,
spiritul culturii autohtone nu este unul pur
latin, ce se caracterizează prin cumpătare,
raționalitate, formă și claritate. Alături de
pulsațiile latine, care sunt predominante,
răzbate și sângele nelatin, ,șlavo-trac“, ce se

caracterizează prin exuberanță, vitalitate,
ritm furtunos, barbarie etc. „Se poate spu-
ne - afirmă Blaga - că în spiritul românesc
e dominantă latinitatea, liniștită și prin
excelență culturală. Avem însă și un bogat
fond slavo-trac, exuberant și vital, care, ori-
cât ne-am împotrivi, se desprinde uneori
din corola necunoscutului, răsărind puter-
nic în conștiințe."¹⁴ Această latură nelatină
a culturii noastre reprezintă pentru Blaga
un puternic pilon care ar putea susține edi-
ficarea unei metafizici proprii poporului
român. Ereziile de factură bogomilică, pre-
zente sub forma legendelor populare în cul-
tura românească, reflectă și ele fondul întu-
necat la care se referă Blaga. în acest sens,
filosoful misterului preia câteva legende din
colecția de folclor cosmologic Povestea lumii
de demult, a lui Tudor Pamfile, pe care le
disecă și analizează, scoțând la iveală sub-
stratul bogomilic. în eseul „Eârtate și nefâr-
tate", poetul-filosof comentează una dintre
aceste legende. Conform legendei: „«la în-
ceput»... ființau doi frați: Dumnezeu și
Dracul, «Fârtate» și «Nefârtate»... «Eârtate»
vrea să facă mereu binele, «Nefârtate» as-
piră, ambițios și pizmaș, să facă și el ceva,
dar nu izbutește decât să «îngâne» în rău
cele bune ale lui «Eârtate»"¹⁵. Blaga consi-
deră că astfel de credințe au năvălit din su-
dul Dunării (Bulgaria, Bosnia Herțegovi-
na) și pe teritoriul românesc. Dualismul
bogomilic este însă receptat prin categorii
monoteiste. Fârtate și Nefârtate, observă
autorul, sunt „frați", nu principii diametral
opuse, ei au o tulpină comună. „Dualismul
de concepție din legendele noastre este ate-
nuat prin aceea că cei doi vrăjmași primor-
diali rămân frați."¹⁶ O altă legendă româ-
nească cu substrat bogomilic analizată de
Blaga este prezentă și în eseul „Marele
orb". Marele Orb este creatorul lumii, dar
căruia, în ciuda nemăsuratelor științe și pu-
teri, îi lipsește „simțul văzului solar". Da-
torită acestui handicap, lumea apare de la
începuturi prost întocmită: Pământul era
făcut prea întins, astfel încât nu intra sub
bolta Cerului. Ieșirea din impas se reali-
zează cu ajutorul ariciului, ca imagine a
creaturii, care sfătuiește Creatorul să strân-
gă Pământul cu palmele, dând astfel naștere
văilor și munților¹⁷. Legenda ascunde un
sens mai puțin ortodox: divinitatea nu e
o ființă atotputernică și „atoateștiutoare",
iar omul, ca mic demiurg, poate ajuta la
îndreptarea greșelii inițiale, întrucât el
posedă simțul văzului solar. Blaga crede că
asemenea „eresuri" bogomilice pot consti-
tui un substrat pentru o metafizică cu totul
aparte: „Ne putem totuși foarte bine ima-
gina o gândire metafizică fecundată de bo-
gumilism"¹⁸. Pornind de la acest a priori
nelatin, însă într-o variantă mai adâncă și
mai amplă, „mai puțin naivă și mai rațio-
nalist susținută, dar tot atât de neconfor-
mistă", având la îndemână „gândirea filo-
sofică și științifică", „experiența de toate

4 • APOSTROF

zilele⁵⁵¹⁹, este posibilă - crede Blaga - con-
stituirea unor sisteme metafizice impresio-
nante, care ar avea toate șansele să se afir-
me pe plan universal.
    Un exemplar în acest sens poate fi în-
suși sistemul metafizic blagian, prin teoria
despre Marele Anonim. Astfel, însușirile
deopotrivă „divine⁵⁵ și „demonice⁵⁵ ce ar fi
caracterizat divinitatea în așteptatul sistem
metafizic sunt aceleași care caracterizează și
natura Marelui Anonim. Părintele lui (Eir-
tate și Nefârtate) ar fi trebuit să fie, „prin
natura sa, atât divin, cât și demonic⁵⁵²⁰. Or,
tocmai aceste atribute le are Marele Ano-
nim: „despre Marele Anonim, am păstrat
oarecare rezervă, de vreme ce nu-i exclus ca
el să fie înzestrat și cu atribute prăpăstioa-
se, care să aducă mai mult a «demonie»“²¹.
Mai mult, aceste legende bogomilice au fe-
cundat nu doar sistemul metafizic blagian,
ci și poezia, dramaturgia și proza gândito-
rului.



Demiurgul cel rău

CÂȚIVA ANI mai târziu, Cioran va relua
problema bogomililor și a acestui fond
nelatin și va iniția teoria despre Demiuipul
cel iau. Pornind de la același fond întune-
cat, exuberant, vitalist și barbar, filosoful
disperării va explica originea și desfășura-
rea lumii prin ideea Demiurgului rău. De-
spre acest demiurg Cioran pomenește pri-
ma dată în 1969, în cartea cu același nume.
Totuși, demiurgul poate fi subînțeles încă
de pe Cmlmile diipemrii (1934), când gân-
ditorul vorbește despre un principiu sata-
nic al lumii. Intuiția este îndreptățită de
caiete, când filosoful descompunerii nota:
„La douăzeci de ani aveam în minte toate
elementele ce aveau să ducă la Demiuig“ⁿ.
   Cosmologia cioraniană afirmă că exi-
stența în totalitatea ei ne dă dovada că a
fost creată de „Marele Ratat⁵⁵, „Marele amă-
rât⁵⁵²³, nume care ne trimit cu gândul la
Marele Aionim. Demiurgul e un „zeu rău⁵⁵,
„fără scrupule“, „tarat⁵⁵, „inferior⁵⁵, „agitat⁵⁵,
„instigator al evenimentelor⁵⁵, „nefericit⁵⁵,
„blestemat⁵⁵²⁴. El creează cea mai rea dintre
toate lumile posibile. Creează din plictis,
singurătate²⁵ și din incapacitatea de a rămâ-
ne în sine²⁶, incapacitate prezentă și-n gene-
za blagiană. Lumea este opera unui „zeu
tenebros⁵⁵, a unui „demiurg blestemat⁵⁵, iar
noi suntem „descendenți⁵⁵ ai acestuia² .
Creația lui este un cumul de rebuturi, lu-
cruri nefinalizate și prost întocmite, care
poartă amprenta provizoriului. Prin urma-
re, Creatorul nu e în niciun caz atotputer-
nic, ci un incompetent. Acest zeu ranchiu-
nos a creat lumea ca să aibă pe cine ataca²⁸.
Principala dovadă a existenței acestui dum-
nezeu este existența răului. Prezența răului,
a suferinței și a bolilor în lume „îl transfor-
mă pe Atotputernic într-un Absolut hodo-
rogit⁵⁵²⁹. lână și evoluția omului ar putea fi
o probă pentru „ideea unei providențe re-
le⁵⁵³⁰. Eșecurile activităților umane din în-
treaga devenire se datorează zeilor care în-
șală: „Omul a fost înșelat de zei. Altfel nu
putem înțelege istoria⁵⁵³¹. Remarcăm că și
în cazul lui Blaga divinitatea înșală în mod
constant și premeditat. Toate acestea îl fac
pe filosoful disperării să considere că naș-
terea este un „scandal⁵⁵³², iar creația un „act
de sabotaj⁵⁵³³. Obsesia pentru această ima-
gine a divinității este menținută de filoso-


• Lucian Blaga

fiii disperării și-n scrisori, când le mărturi-
sește părinților săi că „viața-i o comedie
sinistră inventată de diavol⁵⁵³⁴.
   Principala sursă de inspirație în constru-
irea teoriei despre Demiurgul cel rău o con-
stituie - după cum menționează gânditorul
privat în mai multe locuri - secta bogo-
mililor. Demiuigul cel rău - îi mărturisea
Cioran fratelui său într-una din scrisori - e
o carte ce prezintă o „teologie lugubră⁵⁵ de
inspirație bogomilică³⁵. Din acest motiv
Cioran se consideră „un bogomil al seco-
lului XX⁵⁵³⁶, care, chiar dacă are origini creș-
tine, este „păgân prin toate celelalte⁵⁵. Afi-
nitatea cu această sectă e prezentă, după
cum s-a văzut mai sus, și în sistemul bla-
gian. Bogomilismul devine, așadar, un ter-
men mediu care unește cosmologiile celor
doi gânditori ardeleni.
   Un alt aspect comun celor doi gânditori
ardeleni pe care îl putem sesiza în spatele


atributelor catastrofale ale divinităților pre-
zentate de cele două mitosofii este o ten-
tativă de restaurare a naturii umane, de eli-
berare a conștiinței încărcate cu păcatul
originar. în această ordine de idei, Cioran
crede că „Dumnezeu este sursa inițială a
păcatului și a erorii⁵⁵. Căderea lui Adam,
crede gânditorul, este, „în primul rând, un
dezastru divin și numai în al doilea rând
unul uman. Dumnezeu și-a plasat în om
posibilitățile lui de imperfecțiune, tot pu-
tregaiul și toată pierzania⁵⁵³⁷. Tentativa de
salvare a omului o putem surprinde și la
Blaga într-o dublă perspectivă: gnoseolo-
gică și ontologică. Nu omul este sursa ero-
rii și a limitelor cunoașterii sale, ci cenzura
transcendentă. De asemenea, imperfecțiu-
nea omului, natura sa căzută, nu este rezul-
tatul unei alegeri greșite făcute într-un mo-

A

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 5

ment adamic și paradiziac, ci vina este pusă
pe umerii Marelui Anonim care nu creează
ccpii divine, ci diferențiale divine. Cu alte
cuvinte, la nivelul creaturii, perfecțiunea di-
vină nu e copiată, ci intențional înlăturată,
în Censura transcendentă, autorul consideră
că majoritatea sistemelor filosofice au la
bază mitul veracității divine și atribuie
omului vina propriei imperfecțiuni. Omul
poate ajunge la adevăr având garanția prin-
cipiului divin. în cazurile în care săvârșește
eroarea, cauza este propria-i imperfecțiu-
ne și limitare intelectuală ori natura sa decă-
zută. La toate concepțiile fundamentate pe
veracitatea divină se poate surprinde deci o
consecventă și constantă „autodepreciere“
a umanului în raport cu divinul: „Compa-
rând raportul dintre Marele Anonim și cu-
noașterea individuată, cu un mare cântar
- insuficiențele și păcatele congenitale ale
cunoașterii individuate au fost totdeauna
puse în sarcina tipsiei umane. Să privim
această autodepreciere a genului uman - cu
zâmbet și îngăduință, și să trecem mai de-
parte“³⁸. Așadar, ambii gânditori ardeleni
fac o apărare, o apologie a omului și arun-
că, mai rezervat sau mai pătimaș, vina și
anatema asupra divinului.
   Afinitățile continuă și atunci când, din-
colo de predominantele însușiri demonice
ce caracterizează cele două divinități, pu-
tem sesiza unele vagi atribute pozitive. Ast-


    Avangarda rusă


Sighizmund Krjijanovski


(1887-1950)
Tinerii însurăței (cu ochii ca prunele în
beatitudine de compot),
Cu ei e mămica într-un pătat capot:
Intrat-au în cupeu.

Cu geamantanele m-au înghesuit în ungher,
Pe poliți - cutii, sub divane - boccele fel
de fel.
Ne urnim. Plecăm.

El șoptea ceva, ea hohotea
Și, întorcându-se cu spatele, mama mușca
Dintr-o pară-prăsadă.

El mâna-i strângea ușor, ea - se jena...
Barem de s-ar fi-necat cu-mbucătura
                                 maică-sa!
O, dacă s-ar întâmpla!...

Scotocesc în rucsac: „un dicționar -
                                scris-oral“,
Cărți: iluzii în pătrățele de percal...
Ce plictiseală...

Vagoanele-i cântau melodia fără cuvinte,
în jur, amurgul se așternea cuminte.
Plic-plictiseală...

Tăcut, priveam spre stinsele depărtări.
„Pentru ei“, seara aprindea stele și arătări...
Bine’nțeles, „pentru ei“!


■
Traducere și antologie de

fel, Marele Anonim, prin cenzura și frâne-
le transcendente, are în vedere nu doar bi-
nele său, ci și al creaturii sale. La rândul
său, Demiurgul cel rău e util pentru că face
viața posibilă, putându-i-se arunca în cârcă
toate handicapurile umane. Asemeni Mare-
lui Anonim, Demiurgul cel rău este stăpâ-
nit deopotrivă de rău și de bine: „așa se ex-
plică ele ce creațiunea nu poate fi pe
de-a-dreptul rea“³⁹.
    Paralelismul se menține și în momentul
când observăm că explicațiile aduse de cei
doi filosofi români sunt de factură mitică și
mai puțin științifică. în Diferențialele divi-
ne suntem din start atenționați că nu avem
de-a face cu o certitudine, o evidență sau
„dogmă“, ci cu un „mit metafizic“⁴⁰, adică
o încercare transsemnificativă prin care tin-
dem să ghicim ceea ce se află dincolo de
bariera transcendentă. Filosoful-poet își reia
poziția și în ființa istorică, când spune că
metafizica sa n-are pretenția adecvației ab-
solute, fiind perfect lucid și conștient de
faptul că „îmbină“ filosofia cu mitul. „Ideea
despre Marele Anonim - afirmă autorul -
este un produs mitic-filosofic al gândirii
noastre; am putea spune al imaginației noa-
stre căutătoare de sensuri.“⁴¹ Cioran, la fel,
nu vede în teoria despre Demiurgul cel rău
un adevăr indubitabil, ci o explicație plau-
zibilă și salvatoare pentru cel care nu poate
accepta dezordinea lucrurilor fără o anu-
mită rațiune. Astfel, într-una din convorbi-
rile sale, filosoful neantului afirma:

    Trebuie să recunosc că m-am ocupat mult de
   imaginea acestui Dumnezeu rău numai
   fiindcă o asemenea viziune despre istoria
   lumii te poate ușura. Ajungi să înțelegi și să
   explici totul cu ajutorul ei. Ideea Dumnezeu-
   lui rău este, desigur, un remediu miraculos,
   însă ea este o portiță de scăpare pentru cel
   ce nu poate trăi afirmarea fără precedent a
   răului, fără să aibă o explicație a ei⁴³.

    Rezultatul la care ajungem în urma
scurtului exercițiu comparativ întreprins
este acela că în spatele deosebirilor dintre
sistemul blagian și fragmentul cioranian
întâlnim un front comun de abordare a di-
vinității, ambii gânditori ardeleni fiind măr-
eați de același fond originar nelatin impreg-
nat de elemente bogomilice. Totuși, în
același timp, trebuie să avem în vedere dis-
tincția netă dintre cele două viziuni meta-
fizice, care posedă moduri extrem de dife-
rite în inferarea premiselor date. Blaga își
construiește raționamentele prin interme-
diul intelectului, care devine însă mai suplu
și mai elastic, adică ecstatic, în vreme ce
filosoful disperării folosește o logică a sân-
gelui ce nu poate duce la construirea argu-
mentată a unui sistem, ci doar la cugetări
„sugrumate“, care tind să-și întemeieze
concluziile prin repetarea lor la modul
obsesiv și expresiv.



Note

  I. „Amintirile noastre din copilăria petrecută
   la sat coincid desigur cu ale celor mai mulți
   dintre cititori. Ne aducem aminte: vedeam
   satul așezat oarecum înadins în jurul bise-
   ricii și al cimitirului, adică în jurul lui
   Dumnezeu și al morților.“ Lucian Blaga,
   Geneza metaforei și sensul culturii, în Trilcgia
   culturii, Cpere 9, București: Editura Mi-
   nerva, 1983, p. 339.


  2.  Censura transcendentă, în Trikgia cunoaște-
   rii, Cpere 8, București: Editura Minerva,
   1983, p. 454; Emil Cioran, Căderea în
   timp, traducere din franceză de Irina
   Mavrodin, București: Editura Humanitas,
   1994, p. 143-160.
  3.  Lucian Blaga, Diferențialele divine, în Trilo-
   gia cosmokgică, Cpere II, București: Edi-
   tura Minerva, 1988, p. 65.
  4.  Ibidem, p. 66.
  5.  Ion Bălu, Cpera lui Lucian Blaga, Bucu-
   rești: Editura Albatros, 1997, p. 315.
  6.  Blaga, Diferențialele divine, p. 104.
  7.  Ibidem, p. 67.
  8.  Ibidem, p. 71.
  9.  Ibidem, p. 93.
  10. Ibidem, p. 154.
  11. Ibidem, p. 106.
  12. Idem, „Revolta fondului nostru nelatin“, in
   Gândirea, I, 1921, nr. 10, p. 181-182; v.
   Ceasornicul de nisip, Cluj: Editura Dacia,
   1973, p. 47-50.
  13. Emil Cioran, „Magia vi tul și cealaltă Româ-
   nie“, in Vremea, VIII, nr. 408, octombrie
   1935, p. 3; v. Singurătate și destin, Bucu-
   rești: Editura Humanitas, 1991, p. 288.
  14. Blaga, „Revolta fondului nostru nelatin“,
   p. 48.
  15. Idem, „Fârtate și nefârtate“, in Isvoade, Bu-
   curești: Editura Minerva, 1972, p. 208-
   210.
  16. Ibidem, p. 209.
  17. Lucian Blaga, „Marele orb“, in Isvoade, p.
   224-228.
  18. Blaga, „Fârtate și nefârtate“, p. 208.
  19. Blaga, ,Marele orb“, p. 226.
  20.  Blaga, „Fârtate și nefârtate“, p.2I0.
  21.  Blaga, Censura transcendentă, p. 542.
  22.  Emil Cioran, Caiete III, traducere din fran-
   ceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Bu-
   curești: Editura Humanitas, 1999, p. 68.
  23.  Emil Cioran, Amurgulgândurilor, Bucu-
   rești: Editura Humanitas, 1998, p. 115,
   85.
  24.  Emil Cioran, Demiurgul cel tău, traducere
   din franceză de Irina Bădescu, București:
   Editura Humanitas, 1997, p. 8-9.
  25.  Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, București:
   Editura Humanitas, 1991, p. 56.
  26.  Emil Cioran, Demiutgul cel tău, p. 15.
  27.  Emil Cioran, Caiete I, traducere din fran-
   ceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Bu-
   curești: Editura Humanitas, 1999, p. 236.
  28.  Emil Cioran, Istorie și utepie, traducere din
   franceză de Emanoil Marcu, București:
   Editura Humanitas, 1997, p.78-79.
  29.  Cioran, Amurgulgândurilor, p. 115.
  30.  Cioran, Caiete I, p. 79.
  31.  Cioran, Caiete UI, p. 116.
  32.  Emil Cioran, Despre neajunsul de-a te fi năs-
   cut, traducere din franceză de Florin Sicoe,
   București: Editura Humanitas, 2006, p.
   23.
  33.  Emil Cioran, Sikgismele amărăciunii, tra-
   ducere din franceză de Nicolae Bârna, Bu-
   curești: Editura Humanitas, 2002, p. 78.
  34.  Emil Cioran, Scrisori către cei de-acasă, tra-
   ducere din franceză de Tania Radu, Bucu-
   rești: Editura Humanitas, 1995, p. 31.
  35.  Ibidem, p. 71.
  36.  Cioran, Caiete III, p. 69.
  37.  Cioran, Lacrimi și sfinți, p. 174.
  38.  Blaga, Censura transcendentă, p. 481.
  39.  Cioran, Demiutgul cel tău, p. 9.
  40.  Blaga, Diferențialele divine, p. 6.
  41.  Lucian Blaga, ființa istorică, în Trilcgia
   cosmokgică, Cpere 11, București: Editura
   Minerva, 1988, p. 489.
  42.  Convorbiri cu Cioran, București: Editura
   Humanitas, 1993, p. 123-124.

6 • APOSTROF

        Poeme de


Nod


Talazuri adunate în mine din sfârșitul cum e începutul
spre mâna ta m-au purtat cu vata umezită de esențe
din vârful bețișorului dăruit de indianul
ce-mi striga din priviri
că ziua de mâine e din nisip
A identificat în nodul baticului
făcut deasupra urechii stângi
când te-apropiai ca și cum te-ai îndepărta
nodurile războaielor
din Centrul de mătăsuri din Varanasi
ori cele din carpetele aurite expuse în Muzeul Kohinoor
sau din Manufactura de bumbac și cașmir din Jaipur ?
Tot baticul era vinovat
(doar creștetul și fruntea erau acoperite
colțurile se prelingeau pe gât, umeri, piept -
izvoare într-o singură fântână)
pentru preferința băștinașilor de-a ne poza împreună
Norul strigă nor?
Ai recunoscut parfumul trandafirului
Foșnet de dorință, grai de pasmina
amenințau aurora nopții din mine,
hotarele prăpastiei
Eram Templul Erotic dintr-un singur bloc de calcar
descoperit în Jungla din Khajuraho
(Tantriștii susțin că atingi transcendentul prin sex și inimă)
Cu capul gutuie pe umăr ochii mărunțeau
oglinzi, grădina de șofran, cleștarul
Așteptai să-și deschidă buzele scoica
să-i răpești mărgăritarul



Frigul, umbra

Eu n-am legat șnur la Mormântul Sf. Salim Chisti
din orașul Fatehpur Sikri
nu pentru că mi-ar fi fost teamă
de fantomele acelui centru de energie negativă
sau de oamenii morți acolo
ci pentru că aripile dorinței sunt frânte
După împlinire trebuia să-l dezlege
nu neapărat cine l-a și legat
N-am râvnit nici bijuteriile reginei cu care
m-a împodobit pentru o clipă patronul Muzeului Kohinoor
Eu văd numai înăuntru ca și cum m-aș fi topit
în miezul valului din cerul
cu ochii Brahmaputrei zărit
Oh, pânda celor fericiți!
în veșminte de păun pășeam
pe cea mai mare Poartă a Indiei fără a folosi pumnii
(oricum ei sunt nu pentru a deschide
ci pentru a astupa golul)
Broderiile de marmură ale palatelor
le priveam prin ochelari înmuguriți
Aprindeam rugul singură ca-n trecut
Nici în Panch Mahal nu m-am jucat „de-a ascunselea“
ca doamnele din harem
nesimțind protecția lui Vișnu
ori a întrupărilor sale - Krișna, Rama
(Poeta Mira Bai îl adora pe Krișna!)
E prea târziu când găsesc ce-am pierdut
Magnolie rugându-se printre arabescuri de nor
mi-e suficient frigul pentru a viețui
Mi-e necesară umbra pentru a înflori


Nunta nepaleză

Mirele ce încă nu și-a cunoscut mireasa inventa curburi
în mașina prinsă în năvodul de flori fără păcat
(La palatul regal au fost uciși zece apropiați ai regelui)
Ardere de viu - căsătoriile sunt aranjate
Se consultă și astrologul
Mă răsfiră cântec de lotuși
Mașina înainta ca și prima ninsoare pe lună
băieți și fete dansând în fața ei în ritmul instrumentelor tradițio-
nale
ₚ Vi ața e una“ a vrut să spună Budha ținând degetul în sus
în sari -
culorile poieniței în care visai
când în somn te-am mângâiat;
petalele mării când m-ai ascuns
în brazda ei ca pe-o sămânță;
văpaia codrilor
când norul din tine a plouat;
părul legat de raze răpite din izvor;
cer scuturat de brățări, inele, cercei, salbe
bindi pe frunte
de cel care veghează nopți albe
Cuvinte de prisos aduse de vântul pornit din toate direcțiile
au rupt împletitura
lășea spre locul întâlnirii risipind parfum de zori
sub o ramă cât cearceaful ținută la colțuri de patru flăcăi
de marginile ei fiind prins năvodul acelorași flori
Ea - într-o șoaptă ascunsă de un grup de tinere
surâzând cât un zvâcnet de aripă țintită
Pe unde-au trecut iarba era-n flăcări
ridurile apei răsturnau sălcii
Lumină dăruită de fulger pe care-1 respiri
Cum vor suna mantiile roșii, turbanul, coroana
când vor fi fărâmițate pietrele prețioase
sub greutate de aripi, de nori, de priviri?



Zeița vie

Ochii lui Budha de pe templul Swayambunath
sau ai regilor nepalezi încoronați în Templul Hanuman Dhoka
îi urmăreau pe cei din Școala de Pictură Budhistă
Cunoșteau limba celor din jur ?
Aveau o singură față - erau marea ?
Templul Kasthamandap fusese construit dintr-un singur arbore
Nu cel cu frunze folosite combustibil pentru mașini
Nici cel cu frunze - farfurii în ceremonia
pentru prosperitatea familiei hinduse
O binecuvântare erau privirile zeiței vii din Templul Kumari
La cinci ani trecuse probele (a băut și sângele animalului înjun-
ghiat)
Al ei o va readuce în lume la paisprezece ani
Grădini vâsleau spre cer
Din rana deschisă cu surâs de împrumut
făptura de gheață se scurse
Ce a visat sub plapuma de nori când alerga
pe cărări dinspre nicăieri strigând după ajutor?
Călca prin zvâcnet de vene în Stupă Budhnath
Fremăta în sticla lacurilor din Pokhara
lășea peste pietre neîmblânzite
Aud cum se frânge degetul arătător


Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 7

Lectura din/de interior

Poezia vie este un volum
de „eseuri despre poeți,
de la Gellu Naum la gene-
rația ’90“, cum îl descrie
succint autorul însuși. Cu-
vântul înainte spune, de
altminteri, extrem de clar,
ce urmează să găsim între
copertele acestei cărți (Poe-
zia vie, București: Editura

Cartea Românească, 2008, 302 pagini) - ese-
uri monografice despre douăzeci de poeți
aparținând câtorva generații: Gellu Naum,
Ștefan Aug. Doinaș, Leonid Dimov, Petre
Stoica, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu,
Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Ion
Pop, Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu
Flămând, Gabriel Chifu, Traian T. Coșovei,
Ion Stratan, Mariana Marin, Bogdan Ghiu,
Marta Petreu, Marian Drăghici și loan Es.
Pop. Criteriul selecției e și el numit: eseul
bazat pe o antologie. Preferințele criticului
când e vorba despre poezia contemporană
sunt, neîndoielnic, mai multe, iar cei două-
zeci nu ocupă neapărat primele 20 de locu-
ri în ierarhia sa personală. N-a intenționat
să realizeze o panoramă, istoria literară îi
secondează comentariile discret, gata să re-
țină repere și eșalonări, cum se întâmplă
firesc cu orice eseu critic. In plus, „Ceea ce
m-a interesat, cu precădere, în aceste eseu-
ri (și aici îmi recunosc o oarecare continui-
tate de perspectivă) e poziția eului care
scrie, ființa atât sensibilă, cât și lingvistică.
M-am bazat îndeobște pe o lectură lentă,
pe o lectură din interior, favorabilă nuanțe-
lor, oscilațiilor și contradicțiilor, ca și mo-
mentelor forte din textele poetice avute în
vedere. S-ar putea depista, în această pri-
vință, apropieri de ceea ce s-a numit critica
conștiinței, critica simpatetică, critica de
identificare, critica imaginarului - printre
puținele moduri de lectură care s-au apli-
cat, cu folos și rezultate remarcabile, asupra
textelor poeziei moderne“. Lectura lentă
ignoră temporar sintaxa, atentă la morfo-
logia verbală și umană, luând când și când
distanță pentru a verifica, în reveniri la por-
tretul-robot al scriitorului comentat, vala-
bilitatea descoperirilor de scufundător. Mai
mult, lectura lentă fixată pe/informată de o
tema poate preschimba adesea textul celui-
lalt în oglindă, așa încât ceea ce vezi acolo
e, nu de puține ori, propriul tău chip. Dacă
pui întrebarea potrivită și o repeți insistent,
există riscul ca răspunsurile să fie concesii
ale realității față de obsesiva ta căutare. Ale-
gând să-și urmeze obsesiile hermeneutice -
acea „oarecare continuitate de perspecti-
vă“ -, Dan Cristea își asumă de la bun înce-
put acest risc, conștient că nu e nimic alt-
ceva decât prețul oricărei interpretări critice
(interpretări umane, în ce el din urmă).

    Fiecare poet e descris cu toate simpto-
mele scrisului său și ale epocii sale, dar poe-
mele fiecăruia sunt, în principal, materia în
care se exersează - lent, degustând detalii
ale versurei și luînd-o mereu de la capăt -
o pre-judecată exegetică. Interesat de eul
poetic, de eul care scrie, eseistul identifică
pretutindeni fețe, alteri, polivalențe și poli-
fonii, multiplicări și scindări. Exagerarea și
uniformizarea sunt, însă, aparente. Mai în-
tâi că tema e, poate, „cea mai“ intrinsecă
poeziei. Subiectivitatea și măștile sale ver-
bale/textuale definesc chiar esența terito-
riului liric. Martor, printre alții, e Ștefan
Aug. Doinaș, „cel mai complex analist al
fenomenului liric și al creativității poeti-
ce“ în opinia criticului: „Măștile reprezintă
principiul însuși al lirismului“.
    Pe de altă parte, e loc comun pentru
oricine a încercat critica tematistă, că reali-
tatea (în cazul acesta, poezia celor 20, dar
puteau fi convocați, desigur, mai mulți ori
mai puțini, cu aceleași rezultate) răspunde
neașteptat de supusă ori de câte ori grila e
suficient de ațintită și de hotărâtă, adică
delimitată decis prin câteva constante și ti-
pare. De aceea, „aceste departajări nu în-
seamnă nicidecum judecăți de valoare [...],
ci țin seama doar de ponderea pe care, în
fiecare din ele, o au motivele și imaginile
recurentei Instrumentarul se adaptează fie-
cărei personalități în parte, dar identifica-
rea temei contează în primul rând. Poezia
vie nu urmărește să inventarieze treceri din-
tr-un teritoriu în altul, contaminări și înru-
diri, prelungiri ale temei de la o generație
la alta. Deși nu lipsesc asemenea precizări,
fiecare poet e o singurătate, acceptată ca
atare și cercetată din perspectiva vocilor la
care apelează pentru a controla și popula
chiar această singurătate definitorie. Eseu-
rile sunt variațiuni pe aceeași temă. Eseistul
le întâmpină cu propria singurătate. Nu
cred că e întâmplătoare absența vocilor cri-
tice complementare. Interpretarea utilizea-
ză, desigur, toată biblioteca critică, dar o
lasă în surdină. Trimiterile la alte lecturi
sunt cu totul rare. Tocmai această fixare
quasi autistă, aș zice, pe tema predilectă
conferă unitate volumului. E vorba despre
o verificare în plus a ipotezelor proprii de
interpretare a poeziei românești.
    De la debutul cu Un an depoezie (1974),
trecând prm Arcadia imaginară (1977),
Faptul de a scrie (1977), până la Versiune și
subversiune, 1999, varianta românească a
tezei de doctorat susținute la lowa (apărută
în engleză în 1996), și Autorul și Ficțiunile
eului (2004) - ținta ultimă și mărturisită
e problematica eului. Definirea și redefini-
rea staturii și ipostazelor eului scriptor. Cum
am spus deja, avem de-a face și cu o des-
criere de sine a eseistului. Scriitor și el ca și
ceilalți, criticul se lasă în voia subiectivității
privirii sale obiective. Poeții, deși au parte
de descrieri pe larg, subtile și incitante, sunt
pretexte alese (adică selectate și de eseist, și
de istoria literară) pentru nuanțat o anume

idee în sensul cel mai legitim pre-conce-
pută: orice cercetare pleacă de la o ipoteză
și caută confirmări. Eseistul nu se pune ne-
apărat în pielea poetului pentru a-i descifra
portretul de adâncime, ci supune poemele
acestuia propriei costumații critice. Măștile
se ivesc atunci în straturi, ca într-un penti-
mento dublu, multiplu, antrenând poetul,
eseistul, cititorul.
    Din perspectiva temei, cartea traver-
sează douăzeci de „proprietăți poetice, le
notează semnele de relief, cu trăsături,
motive, figuri și metafore obsesive, adastă
molipsitor asupra vreunui detaliu și, desi-
gur, le topografiază pe cele subsumabile
temei. Gellu Naum deschide volumul cu
„epopeea pelerinajului vizionar și inițiaticA
La Doinaș: ^ul apare ca o nomenclatură,
ca o declinare de curi, ca un spațiu-formă
surprins într-o mișcare de transfer și de în-
corporare vertiginos accelerată“. Catalogul
eului din poezia lui Petre Stoica deconspiră
„o adevărată bulimie textuală a identității^.
La Virgil Mazilescu, dramatismul poeme-
lor și chiar „un ușor aer de teatralitate“
exaltă rolul „măștilor A La Gabriel Chifu,
„disponibilitatea eului de a se travesti într-
o multitudine de înfățișări [e] o caracteri-
stică a universului autofictiv“ specific auto-
rului. Dedublarea și multiplicarea eului
ating scindări tragice în poezia convulsio-
nată de alteri a Marianei Marin, „care poar-
tă cu sine sentimentul greu al unei fatalități
nefaste^. Intravitalitatea morții la Ileana
Mălăncioiu - viața și moartea interferează,
în poemele sale, „în modul cel mai surprin-
zător“, comandând galerii de euri tensionat
întrepătrunse. Singurătatea populată a lui
Nicolae Prelipceanu, evoluând fără plasă
între derizoriu și sublim; „nostalgia pleni-
tudinii“ la Ion Pop; „sfâșierea eurilor“ la
Ion Mircea, „lumea de sorginte divină“,
fundamental bună, a lui Adrian Popescu,
„căutarea minuțioasă și revoltată a iden-
tității“ la Marta Petreu, loan Es. Pop și de
el mărturisitul „exercițiu al spaimei, al deri-
zoriului și al eșecului A..
    în plus, majoritatea poemelor comen-
tate au fost scrise înainte de 1989. Cartea
este, cu alte cuvinte, o demonstrație și un
pariu. în acei „ani de dictatură și cenzură s-
a scris o poezie admirabilă“. Răul e cea mai
bogată sămânță de poezie. Numind vie
poezia celor douăzeci, le recunoaște impli-
cit valoarea și rezistența în timp și speră
să fie cel care le și certifică, o dată în plus,
accesul la Posteritate. Lista e una consa-
crată, Dan Cristea nu propune nici un nu-
me nou ori discutabil. Tocmai această de-
la-sine-înțeleasă valoare a celor comentați,
putând să pară unora, mai zglobii din fire,
monotonă, e calea subversivă prin care se
re-introduce, cu argumente discrete și „su-
bliminale“, un adevăr adesea contestat pri-
pit și cu argumente extraliterare: literatu-
ra română n-a suferit rupturi notabile,
vocile sale și-au păstrat profunzimea și
înălțimea indiferent de vremurile traversa-
te, continuitatea valorică de la o generație
la alta e semnalmentul său cel mai preg-
nant.

8 • APOSTROF

Ipoteze matei ne




CARTEA LUI Ion Vianu,
Investigații materne (Bi-
blioteca Apostrof Cluj-Na-
poca/Ed. Polirom, Iași,
2008) propune o foarte
incitantă incursiune psiha-
nalitică în formula existen-
țială a lui Mateiu I. Cara-
giale, însă înainte de a a
intra în profunzimile cu
adevărat catalitice ale volu-
mului, câteva aspecte de contextualizare
se cer a fi remarcate. înainte de toate, car-
tea reprezintă o foarte frumoasă dovadă de
solidaritate sufletească personală din partea
autorului, fiindcă textele cu tematică simi-
lară ale lui Tudor Vianu sau Matei Căli-
nescu sunt citate cu precădere. în al doi-
lea rând, dragostea pentru București - o
constantă a admiratorilor autorilor Crailor
de la Curtea-Veche - transpare și în volumul
de față, ultimul său capitol relatând o călă-
torie până la marginea Capitalei pentru a
descoperi, într-un mediu citadin tulburător
de imund pentru omul care a locuit și el în
asemenea locuri, o stradă dedicată lui
„Matei Caragiale, scriitor”.
   Nu în ultimul rând, formula herme-
neutică a volumului, mergând din decrip-
tare în decriptare, e tot o reverență indirectă
la stilul exegetic practicat de către Matei
Călinescu, dar nici cei mai tineri interpreți
ai lui Mateiu nu sunt uitați de către autor,
Paul Cernat sau Angelo Mitchievici apărând
în corpul textului ca oameni care au for-
mulat ipoteze exegetice similare, fără a le fi
dus până la extrema sintetică spre care
aspiră Ion Vianu, care nu are cum să evite
sugestii interpretative majore mai vechi
(complexul oedipian ucigător al lui Mateiu,
decantat din aversiunea obsesivă față de
tată, compensată fantasmatic prin literatură
și prin delir genealogic), ele fiind turnate,
însă, în psihanaliza fină a unor explicații
cauzale sobre, obiective, reținute. Am chiar
avut impresia, pe alocuri, că autorul își re-
primă speculații incitante, pentru a nu că-
dea în pericolul suprainterpretărilor; pe de
altă parte, întreg complexul psihic cu care
lucrează - amendarea prin mercantilizare
obsesivă a erosului de către Mateiu, arivis-
mul structural al acestuia, avid de onoruri,
medalii și funcții reale sau fantasmatice -
sunt specifice unei structuri socio-cultura-
le de secol XIX, prelungite în estetizări care
fac legătura cu cel următor.
   Centrul analizei îl reprezintă submina-
rea concepției potrivit căreia literatura ar fi
reprezentat pentru Mateiu I. Caragiale o
funcție catharctică, eliberatoare, în pofida
succesului de public și de critică de care
s-au bucurat Craii încă din seara apariției
romanului, când Ion Barbu elogia cartea
pentru că ar fi o „meditație gravă asupra
ticluirii și aventurii Ființei*, ceea ce înseam-
nă că-i conferea valoarea unei experiențe
ontologice.

   In ce privește chemarea pentru literatură -
   scrie foarte lucid Ion Vianu acea pasiune
   enormă care face nu numai suportabilă, dar
   chiar minunată o viață mizerabilă în datele
   ei obiective, credem că Mateiu n-a avut-o.
   Una din cheile care deschid înțelegerea psi-
   hologiei lui Mateiu se găsește aici, în aceas-


    tă fatalitate, a unei prea slabe vocații în ra-
   port cu talentul imens, în sentimentul apăsă-
   tor al unei vieți ratate, în căutarea neobosită
   a unor demnități imposibil de obținut (mi-
   nistru plenipotențiar, deputat, prefect), care
   a însoțit pe scriitor până spre sfârșitul vie-
   ții... (p. 31)

    Afirmația, în alți termeni, puțin mai
nuanțați, este reluată la pag. 80 („...că unui
profesionist, atât de încercat cum este Ma-
teiu, literatura îi este de un atât de slab fo-
los ontologic, surprinde, fără să fie inexpli-
cabil), ipoteza deconstruind foarte lucid
multe dintre volutele encomiastice ale
„mateinilor* de profesie și elecțiune. Dacă
literatura nu îl „salvează* pe autor, el con-
ferind acesteia un rol mai degrabă tran-
zacțional în eternul proces de concurență
resentimentară intentat tatălui, atunci ce
anume o face? Ion D. Gherea, citat la pag.
18-19, sugerează că ar fi sindromul de rol,
obsesia lui Matei de a se oferi ca imagine
celorlalți, aspect pe care l-au relevat toți cei
care au rememorat întâlniri cu autorul
Crailor, citând vestimentații studiat-deri-
zorii, date biografice inventate sau mega-
lomanii atent controlate, practicate subtil,
cu intensitatea omului care, în prelungirea
stilisticii decadente pe care o practica, con-
cepea propria lui persoană ca operă de artă.
Ion D. Gherea scrie despre o „poză sata-
nică, învățată din Baudelaire, Villiers de
flsle Adam și mai ales Barbev D’Aurevilly,
pentru care Mateiu avea o mare admirație*
(p. 19), Ion Vianu decantând sugestia în
direcția unei - am putea spune - melan-
colii compensative de tip livresc: în orice ar
face, Mateiu I. Caragiale se privește pe sine
narcisiac, în oglindă, ca și cum ar fi perso-
najul - și nu creatorul unei literaturi (nu
vieți!) care i s-a dat prin naștere.
    în acest sens, modelul pare să fie unul
de secol XIX: arivism împins până la crimă,
pentru a-și surmonta condiția materială
umilă, ceea ce ne duce cu gândul până la
Dostoievski, pistă hermeneutică analogică
pe care Ion Vianu nu o parcurge, în ciuda
similitudinii dintre „spovedania* lui Stav-
roghin din Frații Karamazov, paricidul im-
plicit pe care solidaritatea dintre cei trei
frați îl presupune și „spovedania* pe care
Mateiu I. Caragiale o așează în corpul Crai-
lor de Curtea-Veche. întrebarea care se pune,
în cazul acestuia din urmă, pare legitimă:
un om cu un deficit existențial mistuitor,
cum a fost Mateiu, cu energii canalizate
exclusiv în direcții în ultimă instanță deri-
zorii (obținerea de funcții și de medalioa-
ne, aristocratism achizitiv și fantasmatic),
ar fi capabil de vârful de sarcină pe care îl
presupune imaginarea unei crime și duce-
rea ei la bun-sfârșit? Mergând pe extra-
polări de ordin psihanalitic, Ion Vianu
demonstrează, cu o subtilă acuitate, că ipo-
teza crimei salvatoare - în ordine mercan-
tilă - nu a lipsit, strict pragmatic, din viața
profundă a lui Mateiu, conotată fiind, în
subsidiar, cu fantasma paricidului prin dele-
gație.
    Două nuclee psihice domină - demon-
strează Ion Vianu - dinamica psihică de
profunzime a autorului Crailor', modelul
comportamental din romanul Arivistul, de
Felicien Champsaur (1902), despre care -
scrie autorul „avem dovada [...] că a exer-
citat o influență durabilă asupra lui Mateiu,
mai mult, că a fost o referință fundamen-
tală* (pp. 52-53) și relația cu moșierul Ale-
xandru Bogdan-Pitești, cel care publică zia-


rul Seara, influențat de către Gheorghe
Grigore Cantacuzino, oponentul virulent al
lui Take lonescu, mondenitate electivă foar-
te profitabilă pentru Mateiu (Bogdan-
Pitești îi împrumută adesea bani, evidența
acestora fiind stornată la moartea „magna-
tului*, prin intermediul căreia el ajunge în
conflict latent (apoi deschis..) cu ministrul
Al. Bădărău, takist, al cărui șef de cabinet
era. Surmontându-și aversiunea inițială față
de metresa lui Bogdan-Pitești, Mateiu ajun-
ge în situația unui „asasin in potentia^,
datorită unui posibil rapt financiar pe care,
în cele din urmă, nu iî execută. Bogdan-
Pitești, asimilat de către Ion Vianu lui Pa-
șadia, din Craii..., joacă pentru Mateiu ro-
lul unui tată electiv:

    Putem să admitem că Pașadia este, pentru
   Mateiu, o figură paternă. [...] Portretul lui
   Pașadia prezintă multe analogii cu cel al lui
   Bogdan-Pitești. Originile familiale obscure,
   amestecul de occidentalism rafinat și de vio-
   lență balcanică, estetismul extrem și relațiile
   interlope, practica extensivă a viciului, bănu-
   iala de crimă ne îngăduie această apropiere,
   (p. 48)

    Acuzându-și tatăl real, o viață întreagă,
pentru vina de a-1 fi lipsit de o parte consi-
derabilă de avere moștenită, Mateiu are
posibilitatea să-l „pedeapsească* prin inter-
mediul paricidului proiectat asupra lui
Bogdan-Pitești, Craii de Curtea-Veche deve-
nind astfel - din nou: ca Frații Karamazov,
al lui Dostoievski - romanul unui paricid
proiectiv, prin intermediul scindării dintre
un tată ideal (Pașadia) și un tată „real*
(Pirgu).
    Dacă despre complexul oedipian al lui
Mateiu critica a tot vorbit, subiectul fiind
oarecum inevitabil, frumoasa demonstrație
a lui Ion Vianu insistă pe două dimensiuni
psihologice adiacente, a căror importanță
pare să fi fost decisivă în economia psihică
a lui Mateiu. întâi, pe sindromul de rol îm-
prumutat din Arivistul lui Champsaur, care
face din autorul Crailor, oricum am privi
lucrurile, un personaj de secol XIX, obse-
siile sale paseiste, vizibile mai ales în heral-
dică, indicând de asemenea crepusculul de
secol XIX al unei aristocrații degenerescen-
te. A doua dimensiune o reprezintă banul,
obsesia de a scăpa de sărăcie, mai puternică
decât literatura (!), pe care Mateiu o rezolvă
întrucâtva - arată Ion Vianu - prin „desca-
nalierea* prilejuită de căsătoria cu Marica
Sion. In centrul complexului se află, însă,
din nou banul, adică o stilistică economică
și psihică de secol XIX, în absența căruia
fiul care se vede obligat să-și ascundă mama
în grajdul Margaretei Miller-Verghi rese-
mantizează idealul în abjecție, proiectân-
du-1 în cele mai adânci cotloane ale abjec-
ției. Autentic exercițiu psihanalitic fiind,
cartea lui Ion Vianu marchează și indiciile
ieșirii la lumină (a „descanalierii” lui Mateiu
din ultimele sale luni de viață), realizând în
acest fel un ciclu demonstrativ complet.


Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 9

cu Ochiul
LIBER

CONSTANȚA BUZEA nu
face parte dintre po-
eții sonori care ies la
M                  • 1     <Wnr>MU>l
rampa cu orice prilej,
j • • -                    «*0:4574 kzu
dornici sa se remarce cu
orice preț, capabilă să-și
                           II "ll I M I 1111
manifeste civismul în
orice circumstanțe, fără
complexe (ori de-a drep-
tul cu trufie). Consecven-           î/£
tă cu o vocație și un stil '----------—
al prezenței publice, autoarea ocupă, de de-
cenii, colțuri de pagină, deschizându-se
către noile talente, bucuroasă să comente-
ze și să publice texte de substanță, dar mai
ales îngrijindu-se de propria liră cu tandră
profesionalitate. Să ai o sensibilitate mai
degrabă romantică și să o explorezi în con-
sonanță cu o retorică poetică proprie numai
ție, în epoci de contorsiune infinită, pre-
cum a noastră, este o provocare menită să
îți ocupe toată viața, dacă îi acorzi atenția
cuvenită. Or, exact asta pare să facă și Con-
stanța Buzea. Mărturia vine în volumul Ro-
uă plural (ed. a ll-a, adăugită, București:
Ed. Vinea, 2007, 266 pagini), în seria
„Scriitori români contemporani", colecția
„Ediții definitive". Autoarea a publicat
până astăzi mai bine de douăzeci de volu-
me de versuri, astfel încât selecția oferită
lecturii rămâne una severă, din perspecti-
va unei vârste și a unui moment în evoluția
personală, chiar dacă decalajele sub raport
tehnic ori mutațiile tematice și de angulație
masive nu pot fi decât cu dificultate obser-
vate. Arta poetică, profesiunea de credință
dezvăluită de textul confesiv, în proză, din
finalul volumului Rouă plural joacă pe sfia-
la cucernică, atribuind poeziei un caracter
divin, periculos de negat sau de denigrat
(„A ignora poezia, a o disprețui și chiar a
o urî e ca și când te-ai arăta cu orgoliu ateu.
A nu o citi cu bucurie și cu folos echiva-
lează cu a-1 alunga pe Dumnezeu"). în con-
secință, „Poezia este har, este duh, este dar,
și atunci când poetul o zidește pe hârtie, și
atunci când cititorul o găsește și o prețu-
iește".


    Cărți primite la
    redacție


• Carmen Mușat, Strategiile
subversiunii. Incursiuni în
proza postmoclernă, ediția a
ll-a, București: Editura
Cartea Românească, 2008.

Invizibil

§i delicatețe

   Intr-adevăr, încă de la Hesiod, una din-
tre tradițiile viguroase ale tulpinii lirice a
literaturii rămâne cea de sorginte și inspi-
rație metafizică, religioasă. Nici măcar mo-
dernitatea nu a văzut diminuându-i-se ro-
lul, deși de-acum veneau timpuri ale
dezvrăjirii lumii, ale laicizării societății și
ale desacralizării instituționale. în poezie
însă, acest curent a dobândit noi temeiuri
prin excelența lui Holderlin și Novalis, dar
și prin aporturile eseistice ale unor istorici
de felul lui Dodds ori prin filosofia hei-
deggeriană, care i-a oferit noi contraforți
teoretici.
   Așezând tipologic într-o asemenea filia-
ție poezia Constanței Buzea, câteva con-
secințe asupra abordării ei poetice devin
imediat perceptibile. Nu este vorba despre
o lirică alimentată de pretexte epice - anec-
dotă, poantă -, nu încape în ea distanța-
rea ironică ori sarcasmul, nu se pariată pe
inovația lexicală ori conceptuală și, în gene-
ral, ideea de originalitate nu este prețuită
ca un bun de căpătâi. Individualitatea unui
stil poetic vine dintr-o spunere subordonată
nevoii de a reflecta cât mai transparent cu
putință - de unde apelul la cuvintele uzua-
le, desprăfuite atent prin recontextualizare
și scoatere din banal - strălucirea imaterială,
mai degrabă șovăielnică și fragilă, a per-
cepției asupra lucrurilor și fenomenelor.
Gândurile pot părea, în versurile poetei,
niște formulări ce sintetizează și expun de-
cantările unor ruminații, elaborate de con-
știință și sensibilitate subîntinse de ideea
creștină a iubirii, de ritualizarea cotidianu-
lui în virtutea unei subordonări față de sen-
suri și scopuri mai înalt spirituale, chiar
dacă tăinuite din pudoare, niște prefirări
dintr-un șuvoi ce nu se întrerupe decât
temporar, întâmplător aproape, la capătul
unei poezii. De aici și aerul de continuita-
te între diversele volume și poeme, de-a
lungul anilor și schimbărilor de stare bio-
grafică.
   Desigur, nu vorbim aici nici de expe-
riența lirică a lui Dosoftei, nici de cea a
Sfintei Teresa din Avila sau a Sfântului loan
al Crucii. Poezia Constanței Buzea nu este
o pledoarie ancilară pentru mersul la bise-
rică, ci mai degrabă întruparea unei senti-
ment al apartenenței la marele mister în
spatele căruia se află Creatorul acestei lumi.
Lirica autoarei este incompatibilă cu urâ-
tul, cu valorile estetice ale „florilor de muci-
gai", cu paradisurile artificiale, căci pana
care scrie este impregnată de beția lumi-
noasă a marilor fluide transcendente, a pre-
simțirii și proximității lor în cele mai umile
condiții ale vieții de zi cu zi, chiar.
   Nu trebuie crezut că lirica luminii și a
transparenței, în cadrul căreia și cea pe care
o scrie Constanța Buzea pare să dețină un

loc, se oferă privirilor cu ușurință. Dezvă-
luirile sunt mai puțin favorizate decât învă-
luirile, în cazul ei. Lumina nu face cute și
nici nu permite perspectiva. Adâncimea și
înălțimea se anulează sub aparența unor
dezvoltări oarecum geometrice. Din acest
punct de vedere, Constanța Buzea este o
bizantină, versurile ei se înșiruie precum
pietrele care alcătuiesc mozaicul imperial
de la Ravenna.
   Unul dintre avantajele acestei bune așe-
zări în poezia care, de câteva decenii, își
continuă desfășurarea este acela că ea nu se
ofilește și nu dobândește arome circum-
stanțiale. Modele nu o ating, devalorizări-
le o ocolesc. în același timp însă, cum era
și de așteptat, versul de felul acesta rămâne
oarecum suspendat între azi, mâine și ieri,
urmele epicului trec fugare pe lângă cuvin-
te, parfumurile se conțin și pluralitatea lor
rămâne secretă, fiind fin distilată într-o boa-
re ce poartă aerul simplității.
   Atunci când ne întrebăm ce anume bun
s-a putut naște în anii de comunism atroce,
dar și tern, gri, înnebunitor, o parte din răs-
puns vine, fără îndoială, dinspre Constan-
ța Buzea. Vocea ei nu prinde nici izul de
fornăială nesuferită pe care, uneori, cânta-
rea popească a lui loan Alexandru o vădea,
împotriva voinței poetului. Aidoma profe-
siunii de credință a martorilor lui lehova,
și în cazul Constanței Buzea biserică este
acolo unde se află poeta însăși; vocea ei li-
rică.
   Este de crezut că volumele următoare
vor aduce eventuale înnoiri la nivelul reto-
ricii, poate chiar și al mobilierului imago-
logic al poemului, dar nicidecum în stra-
turile profunde ce se doresc communicate.
Metanoia poetei s-a produs atât de devre-
me, încât se prea poate ca nici ea să nu fi
fost pe atunci acasă. Cum Rouă plural mar-
chează vederea unui câmp auroral alcătuit
dintr-o mulțime de fire vegetale tremurân-
de, nezvântat încă de razele soarelui de di-
mineață, păstrând urma lichidă a unei atin-
geri termice din alt regn, cred că titlul
antologiei în care Constanța Buzea se reca-
pitulează pe sine este bine ales; un adevă-
rat blazon izbutit pentru o stare poetică
imponderabilă, susținut de piloni forte ai
invizibilului.

10 • APOSTROF

        Ada Kaleh


Carla Baricz

                                                             Neștiutor, nu am privit spre țărmul nevăzut                              
Dar Hades este la fel ca Dionis în a cărui onoare înnebunesc Vederea-mi ciupită de degete dure                                        
                        și țin sărbătoarea burdufului de vin Harfa și piatră și sarea înnegrită                                       
                                         Heraclit, fragm. 15 O caricatură a unui plâns pierdut;                                       
1                                                            Ein Hauch um nichts. Ein Wehn im Gott. Ein Wind                          
Și atunci dinspre mare s-a auzit tui râs                                                                                              
In tăcerea pietroasă și udă                                                                                                           
In fântânile cântându-și setea                               Lingându-și calea prin oase.                                             
Cărămidă înghițind cărămidă                                  III                                                                      
Și dinspre pridvorul casei bătrâne                           In deșert, sub reclame de neon                                           
Cântecul aspru al morților                                   Stele polifonice lucesc sticlos spânzurate-n antene                      
închise gura de fier                                         Focuri purgatoriale pârlesc milioane de sori                             
Peste albia cu dinți de beton,                               Orbind în lămpi de birou                                                 
Panglica apei sfâșiind țărmul.                               In timp ce Josephine cântă la ora verde                                  
Seva lumii întregi se scufundă.                              In bar, ascunsă-n draperie.                                              
Mi-e sete, mâncând sare coaptă de soare.                                                                                              
Cunoaștem începutul în rămas-bun                                                                                                      
Și în început ne știm sfârșitul.                             IV                                                                       
Și început și sfârșit sunt numai rămas-bun                   Pe Ada Kaleh vântul întinde o umbră                                      
A treia lepădare a cojii efemere                             Nord, nord-vest peste câmpiile ruinate                                   
Și a buretelui cu oțet                                       Și noaptea cerne din pietre de râu întunecate                            
Ștors în ceașca goală a zilei.                               Un dram de visare în care împărăția                                      
O consolator dolenti animae, eleyson.                        Aparține tutui orb                                                       
Primăvara în Eleutherai când spulberarea bradului            îndrumar de-tut copil șchiopătând                                        
Sădește corăbiile zeului în pântecele vântului               Și mai presus de cuvintele arse                                          
Am urcat la prova împovărată, fiecare cu gândul său,         Nimic nu îndură.                                                         
Fiecare cu urna gândului său în mâna sa                      Traversând cărarea adâncă, flancând malurile, aleg un drum               
Cu darul fiului lui Hippotes în mâna sa,                     Se întorc, aleg altul, tutde căile șerpuitoare se zvârcolesc             
Cu foșnetul lunii și larma stelelor                          Intr-un avans comun, despărțindu-se la coasta apei,                      
Și râsul aspru al mării mândre și sterpe                     Se istovesc pe mal, înnebuniți de sete,                                  
Ce te-ndruma spre casă                                       Târând drapelul tară nume.                                               
răbufnind                                                    Lacrimile anului trecut aparțin plânsului de anul trecut;                
prin ochiul deluviului                                       Și fiecare aparține infernului său, fiecare anotimp cuvenind agoniei sale
răbufnind răbufnind                                          Și fiecare om setei sale, fiecare credință și fiecare cuvânt             
                                                             Fluxul nașterii și trecerii sale.                                        
II                                                           Mirosind a sare, există numai divenire,                                  
                                                             Ntunai plaga durerii în marea scorburoasă                                
Pe scări pașii coboară                                       Care șoptește-n curenți                                                  
Acum, întotdeauna aici, întotdeauna acum                     Transmutația focului și a curentului                                     
întotdeauna odinioară, întotdeauna cândva                    Din care ntunai iubirea rămâne                                           
Când crepuscul deșiră umbrele                                Impasabilă, ceara intactă în legăturile sale                             
în grădinile suspendate ale lui Iștar                        Lumina ferecată în scoică                                                
Pe malul râurilor unde se plânge.                            Care într-o noapte de vară îl îndruma pe tânărul Leandru peste Helle.    
în anul în care pânzele au lustruit nor atenian              'Vârful ardis-ului se îndepărtează de Ardis                              
Eu, pe vremuri Procust,                                      Râul sfâșie și răsună cu simplicitatea rustică a trestiilor              
M-am întins în patul meu să fiu măsurat -                    întâmplări percepute sunt înecate în unitatea                            
Cu spatele crucificat pe bârnă                               Unei atotprezente grădini paroxistice -                                  
Și vâsla somnului lângă mine                                 Dacă aplecându-se spre aceeași vale vagă a viitorului                    
î-am urmărit fața chipeșă întărind legăturile                Torul potrivit măsurii de palmă a tutei singure atenții                  
Și m-am gândit că am știut întotdeauna să plângem            Vâsla prezentului atinge în cutremurarea trecătoare                      
Am știut să umezim cuiul în lemn,                            Fiorul aprins al turbinelor                                              
Chinul frânghiei, oftatul barbituric                         înghițind maluri, târând fără nume.                                      
Dar o, străine, străin și minunat devine                     Timpul trecut și timpul viitor                                           
Amarul și nenorocirea acestui bun                            Arcuiesc geamătul pendulei                                               
Când înțeles prin obiceiurile moderne                        Numărând bătăile durerii                                                 
Ce fac absurd înlăcrimatul vuiet.                            Bătăile sărate, bătăile înlăcrimate                                      
Deshumându-mă - agale chiar și-n suferință -                 Pe care ora le-arată de neînvins                                         
Eu, Procust, am căzut la pat                                 Eternitatea de neschimbat, de nesurmontat.                               
Cu zâmbetul stins al marinarului                             Pe perete, încheietoarea tripticului                                     
Și pungile ochilor săi zornăind cu priviri                   A încuiat icoana viitorului                                              
Gravate-n dorințe și minciuni                                In timp ce memoria leagănă pe o țâțână spartă                            
Und alles war mein Schlaff.                                  Frunzarul din Ada și o coajă de lac.                                     
Am înlocuit lemnul vechi,                                    In întoarcere există întotdeauna un rămas-bun,                           
Hidrofugul, am cimentat fisurile                             O despărțire, o elipsă între adevăruri știute                            
Făcând totul nou, totul de-abia, și totuși                   Și forme trăite, o renunțare, o răzbire prin înțeles.                    
Cum își bat piepții în cercuri, în iad                       Cercul nu este rotund.                                                   
Cum se rupe noul lemn                                        Aici calea șovăie - dispare, înghițindu-și coada,                        
Cum putreziciunea primăverii aprinde                         înfățișând tui surâs.                                                    
In gropile dorinței și-ale noroiului                                                                                                  
Străvechiul înțeles.                                                                                                                  

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 11

cu Ochiul
LIBER

I’ ' N DESCHIDEREA volu-
mului său, Dumitru
Țepeneag, apărut în 2007
la Editura Biblioteca
Apostrof, Cluj-Napoca,
criticul Nicolae Bârna
refuză programatic titu-
latura de monografie
canonică, de altfel facil de
alocat, grație titlului și
omogenității tematice, și
adoptă, în perfectă ar-
monie cu principiul alcă-

tuirii operei asupra căreia reflectează, for-
mula muzicală a variațiunilor pe temă dată,
fericit aplicată într-un „jurnal al redescope-
ririi unui scriitor care, după ce a fost tem-
porar - și fără voia lui - «absent» din li-
teratura română, s-a întors, cu brio, și și-a
dobândit locul meritat în «patria lui lite-
rară»“.
   Ivită în trena unei prime ediții care se
oprește la tabloul beleteristicii lui Dumitru
Țepeneag, așa cum arăta el în 1996 (Țtpe-
neag. Introducere intr-o lume de hârtie), car-
tea lui Nicolae Bârna adună nouăsprezece
texte critice scrise între 1991 și 2005. Aces-
tora li se adaugă, în Addenda, două arti-
cole teoretice scrise de Dumitru Țepeneag
(Autorul și personajele sale, respectiv Visul și
poezia), lista cărților lui Dumitru Țepeneag,
precum și o foarte bine documentată bi-
bliografie critică.
   Substanța volumului dezvăluie „obse-
siile obiective" ale criticului Nicolae Bârna
în raport cu opera scriitorului Dumitru Țe-
peneag și, prin reflux, permite revelarea
valorii de eseist și de teoretician a celui din-
tâi. Fie că accentuează poeticitatea prozei
lui Țepeneag și vectorul de sincronizare al
evoluției culturale a acestuia, fie că urmă-
rește liniile vitale ale creației sale, Nicolae
Bârna demonstrează că este deținătorul
unei rafinate arte combinatorice, discursul
său împletind fericit seriozitatea istoricului
literar, sensibilitatea distant-admirativă a
criticului, girul cunoașterii teoretice abda-
tate și disponibilitatea ludică. Eseul inti-
tulat Lame de ras, de pildă, analizează pri-
mele trei volume subțiri ale lui Dumitru
Țepeneag (Exerciții, Frig, Așteptare) subli-
niind poeticitatea textelor cuprinse în ele,
dar oferă și contrabalansul jucăuș prin teo-
retizarea raportului contra-litotei din til-
tul eseului cu valoarea genuină a operei lite-
rare. Tocmai glisarea codurilor critice îi
permite lui Nicolae Bârna să eticheteze
volumele analizate drept „«lame de ras» ca-
re taie“ (cu o clar accentuată aluzie la nu-
mele Țepeneag), eludând prin ludic suscep-
tibilitatea unei calificări panegirice.
   Mărturisită mefiență față de formulele
encomiastice este convertibilă întru-un leit-

Țepeneag văzut
de Bârna

Constantina Raveca Buleu

motiv al conduitei criticului, iar alunecă-
rile (auto)ironice sau impuse cât se poate
de serios de contextul materiei de reflecție
își găsesc întotdeauna locul și justificarea,
ceea ce nu-1 scutește de dileme. Nimeni nu
poate da glas dilemei criticului decât criti-
cul însuși într-o paranteză din Puntea arte-
lor: „(să nu ne ferim de elogii: inflația de
elogii e, desigur, ceva regretabil, dar renun-
țarea din frică de inflație, la enunțarea lor
chiar și atunci când sunt evident meritate
ar nedreptăți valorile pregnante)“. A elogia
sau a nu elogia este concurată, inegal ce-i
drept, doar de dilema recapitulării bio-bi-
bliografiei lui Țepeneag, o dovadă în plus
a scrupulozității și înaltei conștiințe a criti-
cului; totuși, „să nu ne ferim de elogii...“
    Oarecum obsedant, un Nicolae Bârna,
conștient programatic de faptul că afirma-
țiile encomistice stârnesc suspiciuni și ani-
mozități, operează tocmai în consecuția
acestei observații o suită de asemenea afir-
mații, culminând cu transformarea lui Du-
mitru Țepeneag într-un „founding father“
(In Ideal vorbind, noi am ji vrut să facem un
fel de muzică pictată in care timpul să jie ne-
incetat convertit în ipațiu). Argumentarea
unei asemenea titulaturi mizează pe impor-
tanța strategică a scriitorului în perime-
trul literaturii române postbelice, dar și pe
calitatea sa de întemeietor-novator al oni-
rismului, precum și pe aceea de precursor
al textualismului, decriptabil - consideră
Nicolae Bârna - încă din prima fază a crea-
ției lui Dumitru Țepeneag.
    Dincolo de nuanța elogioasă, formula
oximoronică - Demiurgul postmodem (dato-
rată lui Leonid Di mov) - reprezintă mai
mult decât pretextul investigării relației
scriitorului Dumitru Țepeneag cu ipostaza
demiurgică, deoarece bipolaritatea obser-
vată de către Nicolae Bârna (incompatibi-
litatea aparentă dintre estetica perimată
propriei condiției de demiurg și tentația de
a fi creator de lumi) este rezolvată textual
în Hotel Eurcpa, Cuvântul nisipamiță sau
Pont des Arts, lucru pe care criticul se gră-
bește să îl demonstreze făcând apel inclu-
siv la critica dedicată acestor scrieri.
    îmbinare de onirism, textualism și rea-
lism specific, Hotel Eurcpa, „primul roman
important de după 1989 care se referă la
realități de după 1989“ (în literatura româ-
nă), este marcat - consideră Nicolae Bârna
- și de o anumită teatralitate vizibilă în exa-
cerbarea deliberată a raporturilor realita-
te-iluzie. La acest palier, înclinația lui Țe-
peneag pentru înscenare găsește un ecou
perfect. Dacă in Hotel Eurcpa, criticul vede
un roman al scrierii, în Pont des Arts, el re-
cunoaște un roman al lecturii, dublat de un
roman al scrierii, și asta grație accentuatei
sale calități de „univers cu autoalimentare“
(Puntea artelor). Mixtura de textualism,
onirism și realism este proprie și ultimu-
lui volum al trilogiei, Maramureș, ilustrare

masivă a calității lui Țepeneag de „poet al
transcendenței goale, dar și al justificatei
așteptări eschatologice“, în termenii lui Ion
Vartic (pe urmele lui Hugo Friedrich, în
prima parte cel puțin...), citat în Yokncpa-
tamargapbawa, liniștea sufletului și „fina-
lul deschis“ etern.
    Tripla ipostază a scriitorului Dumitru
Țepeneag - scriitor oniric, reprezentant
aparte al Noului Roman și scriitor textua-
list-postmodernist - îi permite criticului (în
Bestiar, imagistică și „stări“ recurente) o in-
cursiune în volutele procedeului repetitiv-
combinatoriu care traversează creația lite-
rară a celui dintâi, precum și o fină analiză
a ceea ce Ed Pastenague, alter-ego-ul scrii-
torului, numește „fantome tematice“. Mi-
crodicționarul acestora din urmă se tran-
sformă treptat într-un fundament valid
pentru teoretizarea unui mecanism textual
postmodern.
    Marginalii la primele „Lame“, Exerciții
sau „Ciclul vieții“ și Frig sau „Căutându-l
pe Godot“, oferă medalioane analitice ale
variilor aspecte din scrierile de început ale
lui Dumitru Țepeneag, dar și extrapolări
inteligente la palierul întregii sale creații,
discursul lui Nicolae Bârna evoluând de la
nuanțe textuale la concatenări poietice, de
la decorticarea scenariilor biografice subia-
cente la conturarea caracteristicilor esteti-
ce, de la observarea diferențelor de detaliu
la marcarea convergențelor de ansamblu.
    Dumitru Țepeneag - „scriitor de pro-
iect“ face obiectul radiografiei critice din
Pamfile și broasca-țestoasă, unde sincroni-
zarea constantă a flerului creator al scriito-
rului este dublată de imaginea creatorului
care își planifică atent construcția romanu-
lui Zadarnică e arta fugii, imagine confir-
mată de jurnalul publicat în 1993 (Un ro-
mân la Paris). Nicolae Bârna observă nu
numai confirmarea ipostazei scriitorului de
proiect, ci și devierea marcată de la final.
    Eseul cu care Nicolae Bârna întâmpină
în 1992 Nunțile necesare („...Și stele făclii")
accentuează calitatea evidentă de rescriere
a Mioriței pe care romanul o are, în vreme
ce Prefir ar ea grăunțelor limbii sau jurnalul
unei migrări lingvistice pune în lumină auto-
specularitatea și postmodernismul cert și
verificabil al unui „text-despre-cum-se-
scrie-chiar-acel-text“, al unui text în care
conținutul încetează să mai fie miza și ce-
dează locul textualizării. Tot o carte despre
scrierea unei cărți este și Roman de citit in
tren, decodat barbian în Trup și hrană sieși.
Astfel, Nicolae Bârna apreciază că „opera
lui Țepeneag ni se dezvăluie tot mai mult
ca un microunivers cu autoalimentare, scrii-
torul rupând din el (din opera lui)“, „act
productiv de narcisism“ turnat într-un ro-
man metacinematografic imprevizibil și la
adăpost de orice decodare facilă.

(Continuare în p. 28)

12 • APOSTROF

        La închisoarea militară m


INTORCÂndu-mă la locul meu și pregătin-
du-mă de culcare, am dat să mă acopăr
cu paltonul meu de iarnă trimis de părinții
mei, în locul asprei și rău mirositoarei pătu-
ri cazone. Dar abia am apucat să mă înve-
lesc și cineva mă trage de picior. Era șeful
camerei, un legionar uscățiv, smead, mereu
încruntat, cu tâmplele cărunte, parcă fără
vârstă. „Dă jos paltonul! N-ai voie să te în-
velești decât cu pătura!“ Și trăgea de pul-
pană. „De ce nu-i voie, cine nu dă voie?“
întrebam eu, iritat. „Eu, ca șef al camerei.
Suntem într-un penitenciar militar și aici
trebuie să fie o regulă pentru toți. Nimeni
nu se acoperă cu paltonul/ Protestam, cău-
tând să-mi păstrez totodată calmul. „Nu te
pune cu el, domnule, las’ să fie pe a lui...“
- șoptea vecinul meu din dreapta, cu ochii
închiși, căci se trăsese deja spre somn.
L-am ascultat. Observasem, de altfel, că
șeful camerei se bucura de o anume auto-
ritate recunoscută de toți, chiar și de gar-
dienii de pe sală, al căror reprezentant față
de noi ceilalți părea să fie, mai mult decât
reprezentantul nostru față de ei. Nu gă-
seam nicidecum motivată această interdicție
de vreo dispoziție a regulamentului închi-
sorii - pe care, ce e drept, nu-1 cunoșteam,
dar, împăturind paltonul și punându-1 sub
căpătâi, ca o pernă, cum faceau cu toții, am
avut o surpriză care mi-a risipit necazul. în
căptușeală, am simțit că se află un mic
obiect, despre care, pipăindu-1, mi-am dat
seama că e o cărțulie. Și în timp ce desfă-
ceam cu grabă cusătura de jos a căptușelii,
știam deja despre ce carte era vorba. O pur-
tam adeseori cu mine, ca și pe alta, la fel de
măruntă. Tot vârându-le și scoțându-le de
prin buzunare, mă deprinsesem să le recu-
nosc după pipăit. Aceasta era Delict Imita-
zione di Gesu Cristo, într-o ediție italiană din
1881, apărută la Milano. Am regăsit-o feri-
cit, mulțumind în gând Mamei mele, care
îmi cunoștea obiceiurile și care, eram con-
vins, o vârâse acolo și cususe la loc căptu-
șeala. Cealaltă cărticică, pe care obișnuiam
pe vremea aceea să o port cu mine, era un
florilegiu din manuscrisele lui Leonardo da
Vinci, și ea tot în italiană (dar nu limba, ci
formatul acestor opuscule și, bineînțeles,
ceea ce cuprindeau ele mă determinase să
le port cu mine). Alegând între ele și trimi-
țându-mi Imitația lui Cristos, Mama nu se
înșelase. Aveam mult mai multă nevoie de
ea decât de carnetele lui Leonardo. Cu pă-
tura trasă peste cap, dar lăsându-mi o fantă
de lumină, țineam în dreptul ei micul op în
pânza sa neagră destul de obosită. îl deschi-
sesem la întâmplare și citeam începutul
părții a treia. Ochii mei deslușeau, pe vre-
mea aceea, cele mai mărunte caractere chiar
și în semiobscuritatea de sub pătură, dacă
nu cumva memoria mea tot atât de proas-
pătă ca ochii mă făcea să le recunosc, flo
staro di ascoltare quello che parii il Signore

• Nicolae Balotă, înainte de arestare

Iddio dentro di me.. A Auzi-voi ce vagmi în
sinea mea Domnul Dumnezeu... Ascultam
cuvintele acestea, despre care versiunea ita-
liană nu arăta că aparțin Psalmistului, și mă
simțeam plin de acea fericire pe care o pro-
mitea Thomas de Kempis în propozițiile
următoare: „Fericit sufletul care aude pe
Domnulgrăind înlduntrul sau și care primeș-
te din gura Lui cuvântul mângâierii!.. A Și
continuând să mă fericească, am adormit.
Fericit.
    Dușul de dimineață (când ni se îngă-
duia nouă, „politicilor^, să coborâm „la ba-
ie“) era pentru mine un moment plăcut al

zilei, chiar dacă apa rece nu te prea îndem-
na să poposești îndelung în abureala rău
mirositoare și zoaiele de pe cimentul încă-
perii. întârziind într-o zi sub țuțuroiul de
tablă, am fost năpădit deodată de un val
cald aproape fierbinte de apă. Convertirea
neașteptată la clemență a dușului m-a făcut
să-mi prelungesc și mai mult lustrația, să-
punindu-mă vârtos și savurând abluțiunea
aproape rituală, în orice caz delectabilă.
Atunci am înțeles, din gălăgia brusc întețită
a vocilor, că umbrele ce se agitau în jurul

DOSAR

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 13

meu prin aburii și ei îngroșați nu erau ale
camarazilor mei „pohtici", ci ale celor ele la
„dreptul comun“. Am înțeles, de altfel, și
rațiunea subitei încălziri a apei, manevrată
de băieții ce aparțineau și țineau, firește,
partea acestora din urmă. Nimeni nu lua
seama la mine, niciunul nu părea să remar-
ce că nu făceam parte din tagma lor. Totuși,
atunci când, isprăvind, am ieșit pe sală,
unul scund, bondoc, grăsun, rotunjor, fără
gâtlej, pleșuv, o figură de Humpty-Dump-
ty, m-a urmat. își lustruia căpățâna cheală
cu un soi de izmană ca prosop și, întovă-
rășindu-mă, sporovăia: „Dumneata ești de
la domnii politici. Se vede după prosop. Ai
mamă sau nevastă care se îngrijesc de dum-
neata. Eu n-am pe nimeni, am fost conta-
bil, nu-mi vedeam capul de treabă, poate
de aia nu mă căpătuiam, de eram tot sin-
gur-singurel..., și atunci m-am apucat de
bărbierit. Mă bărbieream dimineața în fața
oglinzii și mi-am zis (că neavând cu cine,
vorbeam de unul singur): «Prost ești, mă
Victore, de ce să tot faci socotelile altora,
de ce să nu-i bărbierești?». Și am găsit o
bună metodă de bărbierit. Un timp mi-a
mers strașnic. Când ai banii tăi în buzunar,
nu numai pe ai altora, ai prieteni la beră-
rie, ai prietene la așternut... Apoi, într-o zi
au venit de la poliție să mă întrebe una și
alta, eu n-am vrut să plătesc, că ei asta aș-
teptau și, acuma, uite unde-s. Cică pentru
escrocherie, dilapidare, furt și nu mai știu
ce. Da’ eu nu făceam decât să bărbieresc...
fin. Zi și dumneata, că se vede că ești om
cu carte..." M-a petrecut până la camera
noastră de la etaj. Paznicul din fața came-
rei politicilor (cel mai de treabă dintre toți,
cum aveam să aflu), căruia îi spuneam că
am întârziat la baie și că aș vrea să scot ceva
din cameră, să-i dau omului din merindea
mea, mi-a zis râzând: „Fiți atent, Domnule,
că ăsta vă rade fără săpun de ras".
   Același avertisment mi-1 dădea și avo-
catul Ciobanu, coleg de cameră, care-mi
spunea că îl apărase într-o afacere încâl-
cită de abuz de încredere, escrocherie, fals
în acte publice. „L-am făcut scăpat, dar văd
că până în cele din urmă tot s-a dat prins.
E o figură colosală, nea Grigore-bărbieru’
ăsta! Un as al matrapazlâcurilor financiare.
Păcat că nu mai are unde să-și exercite ta-
lentele. Și-a descoperit prea târziu vocația,

• Nicolae Balotă

tocmai când economia se ducea pe râpa as-
ta comunistă. Escrocii nu mai au unde ope-
ra. Le-au luat locul găinarii. Toți s-au pus
să fure, muncitori, țărani, slujbași, conta-
bili, militari, poporul român devine pe în-
cetul, dar nu prea încet, un popor de găi-
nari. Atât doar că unii n-au de unde să fure,
nu-s găini peste tot. Dacă tot ne spune Par-
tidul că toate sunt ale poporului, apoi de
ce să nu ne înfruptăm din toate. Măcar din
becurile de prin birouri, de pe culoare... Și
au dreptate, de gândesc așa, doar cu sala-
riul lor de la fabrică, de pe la magazinele
naționalizate, de la stat, ar fi muritori de
foame.“ Avocatul aștepta să fie judecat în-
tr-o afacere încâlcită sau pe care juristul ace-
sta abil o înfățișa anume într-un clarobscur
prielnic confuziilor. Era primul dintre cei,
destul de numeroși, pe care aveam să-i în-
tâlnesc mai târziu în lumea detenției con-
damnați sub învinuirea de „titoism". Știam,
încă de pe la începutul acelui an ’48, că în-
tre Moscova și Belgrad se împuțiseră lucru-
rile (ca să folosesc expresia distinsului avo-
cat Ciobanu). Mareșalul iugoslav nu mai
era în grațiile generalissimului sovietic. încă
nu apăruseră caricaturile feroce ale lui „lu-
da-Tito, călău și trădător", cu ochii holbați,
în mână cu cuțitul de pe care sar stropi de
sânge, dar portretele lui fuseseră scoase de
pe pereții oficialităților române. în iunie, la
reuniunea din București a Cominformului,
unde iugoslavii, temându-se de cursa mor-
tală în care căzuseră înainte de război diri-
guitorii comuniști ucraineni și polonezi, au
avut prudența să nu se prezinte, o rezoluție
a partidelor frățești condamna cu virulență
„linia" greșită, falsă a Partidului Comunist
Iugoslav, trădarea marxism-leninismului,
abandonarea luptei de clasă, lipsa de demo-
crație înlăuntrul acestui partid, naționalis-
mul diriguitorilor săi, care - oroare - se
făceau vinovați mai ales de calomnierea
dușmănoasă a Uniunii Sovietice. Slugi fide-
le ale lui Stalin, conducătorii comuniști de
la București preluaseră cu zel aceste acu-
zații. „încurcă-i, drace!“ - exultam noi,
„reacționarii", ascultând, retransmise de
Radio Londra, afuriseniile acestea vehe-
mente între partidele „frățești". Hulit de
adversarii săi dirijați de la Moscova, re-
gimul lui Tito își vădea, în ochii acestora,
caracterul „nerușinat, pur despotic și tero-
rist". Pentru întâia oară auzeam, în cam-

pania aceasta chemată să se întețească, să
crească în violență, termeni ca „terorist",
„revizionism", aplicați lui Tito și com-
parșilor săi, cuvinte chemate la o lungă și
glorioasă carieră în vocabularul impre-
cațiilor comuniste. Maestrul Ciobanu, un
bărbat înalt, numai piele și os, având ceva
donquichotesc în figură, cu ochii mari în-
fundați în orbite și obrajii năpădiți de o
barbă nețesălată, isprăvită într-o țăcălie
ascuțită, în vânt, se trăgea de undeva din
Banatul sârbesc, unde mai avea rude ca-
re-1 cercetau. Vorbindu-mi despre capete-
le de acuzare din dosarul său, se amestecau
în istoriile sale despre Tito, pe care-1 detes-
ta la fel de cordial ca și pe Gheorghiu-Dej
și compania, sacii de făină și mălai ce i le
aduceau rudele sale de pe lângă Vârșeț,
întâlnirile acestor contrabandiști familiari
cu militari sârbi de grad înalt, focuri de
arme în noapte, moartea într-o ciocnire
nocturnă a generalului lovanovici, fost șef
de stat-major iugoslav, precum și alte exe-
cuții sângeroase, în stil sumar, balcanic.
   „Ia uită-te la legionarii ăia" - îmi șoptea
avocatul, indicând cu bărbuța sa ascuțită
grupul tinerilor din capătul celălalt al încă-
perii. „Când îi văd cum se mișcă printre
noi, ca niște vătafi care ne comandă, ne
umilesc, cum tăinuiesc între ei, strânși
acolo în cuibul lor, zău dacă nu mi se face
teamă." „De ce să ne fie teamă, doar sunt
victime ca și noi - protestam eu -, ba mai
mult decât noi, căci dacă nu mă înșel sunt
închiși de mai demult. Au, probabil, o ex-
periență mai bogată decât noi în cele ale
detenției; asta le dă o oarecare siguranță pe
care noi n-o avem." „Ei, nu-i știi dumnea-
ta, că ești mai tânăr. Nu te poți pune cu ei,
sunt niște fanatici, mai rău decât comuniș-
tii. Dar și când se vor înțelege cu ăștia...!
Nu l-ai văzut încă pe șeful camerei ieșind și
stând îndelung de vorbă nu știm cu cine,
dar precis sunt de-ai puterii..." „Nu, dom-
nule avocat - protestam eu -, nu se vor în-
țelege niciodată. Comuniștii nu fac alianțe
de astea decât din interes și pe perioade
scurte. Când le vine bine, se descotorosesc
de aliați." „Pe mine nu mă interesează ali-
anțele lor politice, acolo afară. Căci să știi
că s-au înțeles între ei... Dar îi privește,
treaba lor. Pe mine mă doare ce se întâm-
plă cu noi aici. Nu-mi place, dar deloc
nu-mi place să mă văd dirijat aici de niște
mărunți despoți din cameră care-s mână în
mână cu gardienii. Și, ce zic, cu gardienii.
Niște amărâți, unii-s chiar băieți de trea-
bă... Dar sunt alții, șefi mai mari, din afara
închisorii, oameni ai Securității. Ai aflat că
Siguranța și-a schimbat numele? Și nu nu-
mai numele..."
   Pe măsură ce treceau zilele, mă apro-
piam de unii și de alții, schimbam cu ei câte
o vorbă și, din vorbă în vorbă, mulți ajun-
geau să-și povestească dacă nu chiar viața
toată, cel puțin câte o peripeție a ei, pe
front în anii încă nu prea depărtați, în echi-
pa de fotbal din care făceau parte, o aven-
tură amoroasă, un divorț penibil, un scan-
dal în familie, în atelier, la clinică, o afacere
reușită, cum, vai, nu se mai pot întreprin-
de, o călătorie în străinătate și, dacă nu mai
mult, măcar visul din care tocmai s-au tre-
zit și care a fost tare frumos, cam ciudat
și ar merita tâlcuit... Și încercam să-l tâl-
cuiesc. Aflând că lucram la Institutul de
Psihologie, mă considerau un fel de expert
în interpretarea viselor. Sau, poate, altce-
va din mine îi atrăgea, îi făcea să-mi încre-

14 • APOSTROF

DOSAR

dințeze unele din tainele lor, din temerile
ca și din speranțele lor. Pe încetul, ajun-
geam să-i cunosc ori măcar să le cunosc
unele necazuri, plăceri obișnuite sau de-
prinderi, firește cele „de-afară“, din liber-
tate, de acolo de unde veniseră și unde spe-
rau cu toții să se întoarcă în curând, cât mai
curând, fie că erau familiști sau nu, că lu-
crau la fabrica de bere Ursus sau la Der-
mata, la observatorul astronomic sau la
Salvare, erau profesori de liceu ori conta-
bili, ori ciobani din Apuseni, de la Băișoa-
ra. îmi descopeream, odată cu interesul
pentru viața altuia, a celorlalți, curiozitate
de care mă simțisem până atunci cu totul
lipsit, un fel de dar al ascultării care declan-
șa în ceilalți nevoia de a mi se confesa. Nu
eram, cred, încă prea conștient de ceea ce
îi făcea pe unii, dacă nu chiar pe toți, să
se deschidă, să-mi deșarte sacul lor cu po-
vestiri din cele trăite de ei și adeseori ascun-
se de alții, ba chiar și de ei înșiși. Mai târ-
ziu, în anii mai lungi de detenție, aveam să
folosesc cu bună știință acest dar al meu de
a stârni mărturisiri, deschizând cu chei po-
trivite tainițele unde-s dosite amintiri, nos-
talgii, vechi elanuri ostenite, secrete ruși-
noase sau derizorii. Era în această ascultare
a mea, ca într-un confesional, o dorință
de a explora uman-preaumanul de a înțe-
lege ceva din ființa aceasta ambiguă, nici
bestie, nici înger. Mai era, poate, un fel de
a-i ajuta pe cei din jur, de a-i sluji chiar, căci
nimic nu părea să-i însenineze pe cei mai
mulți, să le ogoaie durerea surdă a zăcerii
în tainițele acelea decât tocmai destăinuirea
față de un camarad de hrubă. Dar nu mai
era, oare, și un fel blajin al meu de a-i vam-
piriza pe ceilalți, de a-mi extrage din trăi-
rile lor povestite un fel de substitut, de er-
satz de viață, acolo unde atâtea din această
viață erau absente, ne erau interzise? Toate
acestea erau departe de a se fi lămurit în
mine, pe vremea aceea a primelor mele di-
buiri prin tenebrele și luminile șovăitoare
ale detenției. Nu mă scufundasem încă prea
adânc în acea prăpastie, în care aveam mult
de coborât până să am revelația unui abis
fără fund.
   Era însă în acea încăpere nu un cama-
rad de pușcărie, ci un întreg grup care nu
dovedea niciun fel de dorință de a se apro-
pia de mine, cu atât mai puțin de a mi se
deschide. Era micul grup al legionarilor
sau, mai bine zis, al celor ce erau conside-
rați drept legionari, căci niciunul dintre ei
nu se declara vreodată ca atare. Se arătau
refractari la orice încercare a mea de apro-
piere. Trăiau adunați ca un ciopor de corbi
pe o cracă uscată, fără să aibă prea multe
legături cu cei din jur, de parcă ar fi aparți-
nut unei alte spețe, ar fi venit dintr-o altă
lume. Doar unul dintre ei, șeful camerei,
intervenea în cotidianul nostru, al celorlalți.
Și o făcea cu o autoritate a cărei origine ne
era necunoscută: fusese oare ales mai de-
mult de cei din cameră, de unii dintre ei,
fusese desemnat de autoritățile penitencia-
rului, se impusese singur, fusese impus de
cei din grupul său? Nimeni n-ar fi putut
spune. își exersa autoritatea sumar, cu ră-
ceala distantă a unuia obișnuit să comande,
să fie ascultat, dar care nu abuzează de acest
drept, nu intervine decât rareori în mărun-
tele noastre treburi curente. Acolo, în fon-
dul camerei, în mijlocul comilitonilor săi,
se afla parcă în dosul unei bariere, ridicată,
întreținută de întreg grupul. O barieră ne-
văzută pe care o simțeam nu numai eu. De

aceea, dacă pe preoții mei continuam să-i
frecventez regulat, la anumite ore ale zilei,
rostind împreună cu ei unele rugăciuni,
cum era rozarul, stând de vorbă despre cele
ale credinței sau ale Bisericii, nu tot astfel
mă puteam întreține cu legionarii de pe
priciul din fața lor. Nu-mi lipsea nicidecum
dorința de a-i ispiti și pe aceștia la vorbă,
de a afla mai multe despre ei, despre felul
lor de a judeca, de a simți, de a voi, de a-i
cunoaște în carne și oase, nu doar din isto-
risiri și cărți. Toate antenele mele întinse
spre ei se dovedeau însă zadarnice. Probabil
că ele fuseseră zădărnicite încă din acea pri-
mă zi când, abia sosit, avusesem o confrun-
tare cu unul dintre ei pe tema Bisericii
Greco-Catolice. Fusesem catalogat printre
adversari sau printre irecuperabili. Și, poa-
te, pe bună dreptate. De altfel, o altă con-
fruntare, la câteva zile după cea dintâi, a
confirmat această opinie. De astă dată era
altul din micul grup care-și manifesta osti-
litatea față de popii catolici. Ceva mai în
vârstă decât ceilalți, era poate singurul inte-
lectual din grup, un învățător basarabean
refugiat în timpul războiului în Ardeal. Fire
mai potolită decât tânărul său camarad iras-
cibil, pe care-1 apostrofasem cu câteva zile
în urmă, se arăta mai deschis, mai dispus să
stea de vorbă cu alții din afara confreriei
sale. L-am găsit într-o după-amiază insta-
lat lângă preoții mei și povestindu-le despre
satul său din Soroca, apoi despre anii săi de
școală normală din Chișinău. Vorbea do-
mol, pe un ton foarte pașnic, dând la ivea-
lă, fără să vrea, un fel de tristețe profundă,
reținută, audibilă însă, ca un soi de bas con-
tinuu. îmi trezea în închipuire acele făp-
turi ale mitologiei populare, la care nu mă
gândisem niciodată până atunci, blajinii,
ființe blânde, cuvioase, trăind departe de
lume, pe apa Sâmbetei. Chiar și Basarabia
sa pe care o evoca, fără nostalgie, dar învă-
luită în acea tristețe de fond a sa, îmi apă-
rea, în depărtări fumegoase, ca un fel de
țară a blajinilor. îl ascultam atras de acea
blândețe. Răspunsurile sale, când am înce-
put să-i punem întrebări, vorbele sale toate
îmi păreau pătrunse de un taedmm vitae,
deloc potrivit cu vitalismul programatic sau
măcar retoric al legionarilor. îmi era sim-
patic basarabeanul acesta și-l compăti-
meam, spunându-mi că grelele încercări
prin care trecuse (ne spusese că mai cuno-
scuse pușcăria pe vremea lui Antonescu)
stinseseră în el pofta de a trăi, îl umpluseră
de amar, de un adânc dezgust de viață
ce-mi amintea cuvintele din Confesiuni ale
Sfântului Augustin: „Taedium vivendi erat
in megravissimum^. Nu mai puțin dezabu-
zat se arăta el când începurăm să vorbim
despre evenimentele din ultimele luni, cele
în care cu toții căutam semne de bună spe-
ranță. Nimic nu i se părea dătător de spe-
ranță legionarului acestuia dezamăgit,
nimic nu-1 încuraja din toate cele ce se pe-
treceau pe scena politică a vremii: hotărâ-
rea din vară a Senatului american care a
adoptat soluția Vandenberg pentru a se
ajunge la încheierea Pactului Atlantic, refor-
ma monetară din zonele occidentale ale
Germaniei și Berlinului ce întărea conside-
rabil marca vest-germană, lansând reface-
rea economică rapidă a Germaniei Apuse-
ne. Toate aceste vești, aflate de mine înainte
de arestare, cu luni în urmă, îndeosebi de
la Radio Londra, dovedeau pentru noi cei-
lalți o mobilizare a Occidentului democra-
tic în confruntarea sa cu Uniunea Sovietică,

mobilizare promițătoare, în care ne inves-
team multe, dacă nu chiar toate speranțe-
le. în excluderea Iugoslaviei din Comin-
form ori în arestarea liderului comunist
polonez Gomulka sesizam semne îmbu-
curătoare de rupere a unității lumii comu-
niste. Așteptările noastre febrile se hrăneau
din aceste evenimente, pe care le comen-
tam la nesfârșit. Pe legionarul basarabean
toate acestea îl lăsau rece. Până și preoții de
la țară, mai puțin la curent cu aceste eveni-
mente, aflându-le de la noi, orășenii, se lu-
minau cu încredere, băteau mătănii privind
cu speranță spre scena politicii internațio-
nale, văzând în ele promisiuni ca ale unei
noi cruciade a Marelui Vest, față de care
Estul comunist se arăta dezunit, alunecând
pe panta descompunerii. Atunci mi-am dat
și, cred, cu toții ne-am dat seama că, depar-
te de a se bucura de aceste evenimente,
pentru noi bine-vestitoare, blajinul nostru
basarabean le privea ca pe tot atâtea semne
de rău augur. Mi-au trebuit puține minute
pentru ca să văd și să înțeleg că el nutrea nu
doar o simplă suspiciune față de Occident,
ci chiar o violentă ură, cel puțin egală, dacă
nu superioară, aversiunii pentru sovieția
roșie. Iar aceasta a izbucnit atunci când,
fără să-și părăsească tonul blând, ba chiar
cu un calm suplimentar, rece, a declarat că
democrațiile occidentale sunt dirijate de
jidani și de aceea nu sunt de nicio nădejde
pentru noi. De aici încolo nu se mai putea
opri. Legionarul ieșea de sub pielea „blaji-
nului“. Firea nu-1 lăsa să izbucnească în in-
vective împotriva Occidentului, dar certi-
tudinea dogmatică a fanaticului îl făcea să
repete cu o superioară detașare toate vechi-
le slogane fasciste și naziste, de atâtea ori
auzite în timpul războiului, de condamna-
re a democrațiilor putrede, a anglo-saxoni-
lor plutocrați, a degenerării Franței jido-
vite, a politicienilor din vechile partide ale
democrației române, toți vânduți ce-și me-
rită soarta. Mă dezola această schimbare
la față a basarabeanului, ce era mai degrabă
o dare pe față a sa. îl ascultam în tăcere,
înțelegând că orice discuție cu el este zadar-
nică. Nu tot astfel unul dintre preoți, care,
naiv, încerca să protesteze, să argumenteze,
să angajeze un dialog, în van, căci mașină-
ria ideologică odată declanșată gonea nebu-
nește, nu putea fi oprită printr-un discurs
rațional. Intervențiile destul de timide ale
Părintelui reușiră să-l irite pe legionarul
nostru, care, scos din sărite, îl apostrofă:
„Ce știi dumneata, Părinte, ce e bine sau ce
e rău pentru neamul nostru? Dumneata
n-ai niciun drept să vorbești despre neamul
românesc. Dumneata nu ești român.“
„Cum nu-s român? - se indigna omul. Auzi
vorbă! ’S băiat de țăran din Șișești, satul lui
Vasile Lucaci. Or, poate nici el nu era ro-
mân?“ „Nu, nu era, dacă era catolic nu pu-
tea fi nici el român.“ „De bună samă a fost
catolic - se uluia cu bună și inocentă bună
credință popa -, doar a fost paroh în Și-
șești. Și n-a fost el bun român, el, «Leul din
Șișești»?“ „O fi fost «bun român», cum
spui, Domnule Părinte, deși nu cred nici
asta, dar e sigur că nu era român.“ Tonul
sentențios, casant, cu care rostea aceste cu-
vinte, mai mult chiar decât ceea ce afirma
prin ele, îi indigna pe preoții mei. Ripostau
toți deodată, afirmația li se părea atât de
enormă, de o atât de vădită absurditate, în-
cât se vedea că-1 socoteau pe tânărul din
fața lor în cel mai bun caz de rea-credință,

DOSAR

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 15

dacă nu un scrântit. „L-ai citit pe Nae lo-
nescu, constatam eu. De acolo ai luat ideea
aceasta.“ „N-am citit niciun Nae lonescu -
mormăi el. Dar ăsta e adevărul adevărat:
Catolicii nu-s români, românii nu pot fi
catolici.“ Nu numai preoții erau cei ce ri-
postau cu toții, vehement, la spusele tână-
rului legionar. Alții din jur, care trăseseră cu
urechea la disputa din colț, interveneau și
ei râzând ca de o nerozie, vociferând. Se
stârnise o hărmălaie în care auzeai: „Auzi
trăznaie!... E bolund băiatu’ ăsta!... lo-s
ortodox, da’ n-aș spune în veci că uniții
nu-s români... De unde ai mai scos-o și p-
asta, dom’le?...“. De undeva, de la spatele
meu, cineva striga spre noi: „Potoliți-vă,
doar frați suntem cu toții, ortodocși, cato-
lici... frați de suferință!“. Spiritele se încin-
seseră și nimeni nu părea să ia partea legio-
narului. Nici chiar camarazii săi, care făceau
haz și-l încurajau în glumă, ca pe un ring:
„Dă, Răducule, dă! Le-ai tras popilor o di-
rectă. Ascultam așteptând să înceteze
tărăboiul, să-mi spun părerea despre afir-
mația aceasta năstrușnică, lansată cu ani
în urmă de Nae lonescu, neîmpărtășită, ui-
tată, dar care iată - îmi ziceam destul de
uimit - reapare din gura unui energumen,
aici unde suntem cu toții victimele aceluiași
adversar al credinței. Cum aveam să aflu,
câteva zile mai târziu, chiar din gura celui
ce refuzase peremptoriu catolicilor aparte-
nența la poporul român sau, cum spunea
el, la neamul românesc, nu-l cunoștea de
fapt pe Nae lonescu, abia dacă auzise nu-
mele lui, nu frecventase publicistica, spațiul
predicației politice și confesionale a filo-
sofului. Elev al școlii normale dăduse, pe la
sfârșitul anilor ’30, peste un dascăl fost le-
gionar care îl inițiase în mare taină. Cred
că acela îi inculcase, printre altele, teza pa-
radoxală susținută într-o serie de articole de
Nae, teză pe care discipolul o repeta ca un
papagal dogmatic, fără să o poată justifica
în vreun fel. Nici preoții, de altfel, nu cu-
noșteau sorgintea afirmației, pe care o gă-
seau atât de scandalos aberantă, încât nu
puteau să-i atribuie vreo origine „filoso-
fică“. Mi-am dat curând seama că zarva
stârnită nu era nicidecum prielnică unei
discuții pe această temă. Ca de obicei în
asemenea ocazii (care aveau să se ivească de
atâtea ori, aveam să le trăiesc de nenumă-
rate ori, mai târziu, în vasul închis al peni-
tenței), nimeni nu ascultă pe nimeni. îmi
va lipsi și mie adeseori, chiar mai târziu,
înțelepciunea, cumpătul de a nu mă lăsa
prins în vârtejul unor asemenea dispute din
celulele de închisoare, unde irascibilitatea
nu avea nevoie decât de o scânteie ca să se
aprindă, doar eram toți cu simțirea exacer-
bată ca niște jupuiți de viu, totodată supuși
la grele presiuni, asemenea presiunilor ni-
micitoare ce apasă corpurile scufundate în
adâncurile oceanelor. Cu greu, cu timpul
și, poate, mai ales cu un ajutor ce venea de
dincolo de mine, aveam să înțeleg că tre-
buie să lași spiritele încinse, și înainte de
toate pe al tău, să se potolească și să ajun-
gi astfel la un moment de calm, în care să
îngădui rațiunii tale și a altora să se con-
frunte pașnic. Eram însă departe de o ase-
menea înțelegere. De aceea, nu m-am putut
stăpâni să nu-i azvârl câteva vorbe ironice
legionarului, care se retrăgea repetându-și
cu încăpățânare formula, încântat de a-i fi
scos pe interlocutorii săi din țâțâni. Lipsit
de adversar, dar și de partizani cu care să

mă pot înțelege, mă întorceam ursuz la lo-
cul meu. Acolo, auzeam în curând sunând
stingerea și, înfofolit în pătură, cu creștetul
înfășurat într-un prosop ca un turban (căci
noaptea se lăsa frigul în încăpere), rume-
gam în sinea mea teza sofistului susținută
de el prin 1930, într-o serie de articole din
Cuvântul, texte pe care le citisem cu vreo
doi-trei ani în urmă și-mi erau pe vremea
aceea proaspete.
    Somnul, în care mă scufundam de obi-
cei de îndată ce mă ghemuiam în culcuș, ca
într-o vizuină strâmtă, mă ocolea de astă
dată. Continuam disputa curmată, dar nu
mă certam cu Legionarul, pe care-1 uita-
sem, ci cu Filosoful. îmi aminteam nume-
le acelui profesor de liceu, catolic, pe care
Nae lonescu îl atacase, fiind o pradă ușoară
a abilului maestru în mânuirea sofismelor.
Se numea Frollo, precum acel arhidiacon
de la Notre-Dame din Paris ce ardea de o
dragoste fatală, în viziunea dezlănțuit ro-
manțioasă din romanul lui Victor Hugo.
Ca și preoții mei, care încercau și ei pro-
babil să adoarmă, acolo pe prici, sub pătu-
rile lor zdrențăroase, bietul profesor de la
Liceul „Gheorghe Lazăr“ din București în-
cercase pe la începutul anilor ’30 să plede-
ze cauza catolică în România timpului său.
Nu-i citisem articolele, dar știam din spu-
sele ironice ale filosofului publicist Nae că
dascălul de latină de la „Gheorghe Lazăr“
(în același timp preot, după cum bănuiam,
ca și bunul Pater Cosma, fostul meu pro-
fesor de la un alt liceu „Gheorghe Lazăr“,
cel din Sibiu) luase apărarea românilor ca-
tolici în Cuvântul, unde i se dăduse un
„drept de replică“ la atacurile înverșunate
din acea foaie împotriva confesiunii sale.
Frollo se arătase surprins și mâhnit de în-
dârjirea acelor atacuri, mai ales că ele pu-
neau în cauză românitatea catolicilor. Adică
cum, se întreba dascălul-preot (care mai era
și poet, tălmăcitor al lui Catul, după cum
o știam de la G. Călinescu, al cărui profe-
sor fusese), un catolic nu poate fi un „bun
român“? Iscusința sofistică a lui Nae lo-
nescu se vădea în riposta sa la această între-
bare îndurerată: ba cum nu, susținea el,
plin de prefăcută mansuetudine creștinea-
scă. „Bun româiL este și Bercu Solomon
din Pașcani, doar muncește cu vrednicie în
negoțul său din zori și până în noapte, își
plătește cu corectitudine birurile, respectă
toate legile țării, ba a fost și în război, dacă
nu cumva a murit chiar pe câmpul de lup-
tă, fiind decorat post-mortem. „Bun ro-
mân“ a fost și Ion Brătianu-tatăl, cel ce a
construit armătura statului român modern,
urmărind înstăpânirea românilor asupra
statului și a avuției din cuprinsul țării româ-
nești. Dacă aceștia și alții ca ei au fost „buni
români“, cum să mai negi că Samuil Micu,
călugărul papistaș care s-a dus la Roma și
s-a întors de-acolo cu dovada latinității
noastre devenind ctitorul conștiinței noa-
stre naționale, a fost și el un „bun român“.
Nu, nici gând să le nege - celor trei pome-
niți! - această calitate; Nae lonescu le con-
cede, cu generozitate seniorială, calitatea de
„buni români“. Aceasta doar pentru a adă-
uga, de astă dată cu o abilitate diabolică,
restricția: „buni români“ vor fi fost ăștia
trei, dar „români“ n-au fost. Ce să mai zi-
cem de Bercu Solomon, căci antisemitis-
mul funciar al filosofului îl făcea să nege
românitatea acestuia, chiar dacă ar fi fost să
moară de o moarte de erou printre soldații
care la Mărășești apărau goi până la brâu,

pe o zi toridă de august, porțile Moldo-
vei și orașul unde el până nu demult negu-
țătorise pașnic și prosper. Dar nici Ion
Brătianu nu afla gratie în ochii filosofului,
căci va fi construit el statul românesc, dar,
oare, statul acesta era el în adevăr româ-
nesc? Iar la întrebarea aceasta, pe care și-o
punea sofistul, tot el răspundea printr-o
negație. Nu, statul modern la construirea
căruia a pus o mână serioasă Ion Brătianu
nu este în adevăr românesc. Ergo, Ion Bră-
tianu-tatăl nu era român. Și, iată-1 în fine
și pe papistașul din Blaj, cu patalamalele
și celelalte hârțoage de arhivă culese cu sârg
întru probarea latinității noastre. Putea el
să tot strângă împreună cu comilitonul său,
eiusdemfarinac, Șincai, acele Elementa lin-
guae daco-romanae sive valahicae, pentru
construirea primei gramatici române, dar
aceasta nu făcea încă din el un român. Ca-
tolic fiind, ieromonahul acesta nu putea fi
român. Nu izbuteam să adorm, tulburat de
raționamentul sumar, de afirmația peremp-
torie a logicianului, pe care o auzeam acum
rostită de o gură rudimentară cu brutali-
tatea unui ins simplist. Zburătăcite, gân-
durile nu-mi dădeau pace; zvâcneam din
picioare și m-aș fi zvârcolit în culcușul meu
de cățel, dar nu prea aveam loc, nu izbu-
team să mă mișc în voie, fiind strâns la mij-
loc între două trupuri, acela vânjos al unui
țăran din Dârja, de lângă Panticeu, și acela,
deșirat, numai piele și os, al avocatului Cio-
banu. Dormeau amândoi duși, scufundați
în somnul celor drepți. Dacă i-aș fi trezit,
nestăpânindu-mi trupul agitat precum cu-
getul, și i-aș fi întrebat pe unul și pe altul:
„Sunteți români?“, amândoi s-ar fi uitat la
mine ca la un nebun. „Sunt român, dom-
nule !“, ar fi zis enervat de insistența mea
avocatul, „De bună samă că-s român“, ar fi
zis nedumerit țăranul. Or, tocmai el nu era
român, ca un greco-catolic ce era. Și încă
unul foarte evlavios. Dar ce să înțeleagă
bietul om din incompatibilitatea stabilită
de Nae lonescu între calitatea de român și
cea de catolic? Gospodarul meu din Dârja
s-ar fi întors pe latura cealaltă și și-ar fi vă-
zut mai departe liniștit de somnul său. Ion
Brătianu ar fi protestat, ca și Samuil Micu,
ori Frollo, ori preoții mei greco-catolici,
care izbutiseră poate totuși să adoarmă aco-
lo, la capătul celălalt al camerii. Dar con-
cesiunea pe care le-o făcea Nae lonescu de
a-i recunoaște „buni români“ (și aceasta cu
multe îndoieli, doar așa, de hatârul unor
convenții devenite un fel de tradiție) nu
se extindea și asupra recunoașterii calității
lor de „români“. „Bun român“, considera
filosoful brăilean, este o noțiune vagă, con-
fuză, ceva implicând o valorificare morală
foarte relativă. A fi „român“ era, în schimb,
pentru el o stare „naturală“, o „plămadă“,
din care decurg atitudini și gesturi, precum
din bobul de grâu firul și spicul cu grăunțe.
Exemplul cu bobul de grâu îi aparținea.
Adică îi aparținea prin folosință, ideea
aceasta a unei esențe „naturale“ a româ-
nității fiind, ca mai toate ideile sale, în-
sușită de el de la maeștrii săi de gândire.
Preluase, manevrând-o cu iscusința sa de
prestidigitator, o metaforă vegetală mult
îndrăgită de maeștrii săi întru gândirea na-
ționalistă. Evident, nepomeniți de el. Ar
fi putut să se revendice de la o întreagă tra-
diție a „politicii naturale“, cum o numea
Maurras, unul dintre acei dascăli citiți de
el, dar necitați. Linia ducea, directă, de la
arborii lui Chateaubriand, prin platanul

16 • APOSTROF

DOSAR

• Vechiul cimitir evreiesc din Praga. Foto: Lukăcs Jozsef

Domnului Taine, plopul lui Maurras și
rădăcinile sau dezrădăcinările copacului na-
țional al lui Barres, la bobul lui Nae. îmi
repugnase, de când îi citisem articolele, de-
terminismul său genetic. Mă revolta gân-
dul de a fi supus unui destin etnic orb, bio-
logic, de a nu fi decât purtătorul unei
semințe ce trebuie inevitabil să dea în spic
tot grâul sau orzul național, la care ar fi
predestinați toți românii cât timp mai sunt
români. Dar, firește, ar fi spus profesorul
brăilean, dumneata, ardelean catolic, nu ești
român. Ca un eretic al etnicității, radical
extraneu, măcar scăpăm astfel de predesti-
narea bobului de grâu.
   Ceea ce îmi răpea somnul în noaptea
aceea nu era însă atât ideologia politică a
filosofului, necesitatea pe care o credea el
impusă organic de „structura rasei noastre“,
dar pe care ne-o impunea el, de fapt, ca un
dat sine qua non, cât deturnarea credinței în
scopuri politice, pervertirea evangheliei lui
Cristos. Ortodoxia profesorului Nae lones-
cu, care pe atâția i-a smintit, era una ne-
creștină, o ortodoxie politică - îmi repe-
tam, neizbutind să adorm în duhoarea
trupurilor nespălate ce asudau din greu sub
pături și boarfe în noaptea din închisoarea
militară clujeană. Nici nu-1 dusese măcar
gândul pe „ortodoxul“ acesta necreștin că
folosirea „bunei vești“ a Mântuitorului ca
o armă în slujba unei cauze de îngustă poli-
tică etnică o transformă în mesajul unui
mesianism mai mult decât dubios, anticri-
stic.
   Uite unde ducea apărarea unei româ-
nități organice - îmi ziceam, stăpânin-
du-mi zvâcnirile nervoase ale mădularelor,
nu și cele ale cugetului. La ruptura între
frați într-un moment în care numai asta ne
mai lipsea pentru a desăvârși triumful asu-
pra noastră al adversarilor credinței. Dar
oare dreapta credință îl făcea pe filosoful

Nae să susțină teza unei „românii“ - cum
zicea el - a seminței? Nicidecum. Chiar pil-
dele pe care le dădea el vădeau orientarea
politică a concepției sale. Aceasta era ideo-
logică, câtuși de puțin teologică, deci la an-
tipozii pretinsei sale ortodoxii. Legionarul
de adineauri nu se înșela când interpreta
ideea, pe care și-o însușise după ureche,
nicidecum religios, ci ca pe o justificare po-
litică a mișcării sale. „Sistemul filosofic cu
bază ortodoxă^ pe care Nae lonescu își
propunea să-l construiască, precum și „bise-
rica mândră, curată și puternică“ pentru
care pleda în articolele sale din Cuvântul
erau, după el, deopotrivă înrădăcinate într-
o necesitate vitală impusă organic de tra-
diția și structura rasei românești. Dreapta-
credință îl făcea oare pe Nae lonescu să
susțină precumpănirea unei concepții orga-
nice asupra celei contractuale? De ce îi refu-
za lui Ion Brătianu calitatea de român, cu
toate că îi recunoștea cele mai bune intenții
pentru binele poporului și statului român?
Pentru că era potrivnic liberalismului de-
mocratic pe care acest bărbat de stat a cău-
tat să-l instaureze în țara noastră. în viziu-
nea organicistă a sofistului de pe Dunăre,
românitatea era mganic incompatibilă cu
democrația liberală. Tot astfel, ea era in-
compatibilă cu catolicismul, ortodoxia
aparținând oiganic, după el, structurii etni-
ce românești sau, cum spunea gazetarul-
filosof, în limbajul epocii sale, „structurii
rasei noastreT Ceea ce propunea el era, de
fapt, o ortodoxie fără Cristos.
   Nu izbuteam să alung gândurile acestea
sâcâitoare. Reminiscențe din articolele gân-
ditorului-gazetar îmi reveneau, bâzâind
prezumțios, ca niște muște insistente. Jin-
duiam în zadar la somnul letargic al celor
din jurul meu, ba chiar și la acela, zgomo-
tos, al sforăitorilor. Printre fornăiturile tur-
bulente ale acestora, auzul meu de veghe

surprindea de la o vreme șușoteli ce veneau
de la capătul celălalt al odăii. Printr-o fantă
a turbanului pe care mi-1 confecționasem,
săltând ușor capul, i-am zărit pe legionarii
mei adunați ca într-un soi dc consfătuire,
întinși pe burtă, abia ridicați în coate, își
apropiaseră capetele și șopoteau între ei.
Erau animați și totodată reținuți, nevoind
să-i trezească pe cei din jur. Nu auzeam de-
cât șoapte și, deși nedumerit de ceea ce îi
putea ține treji în miez de noapte, mă stră-
duiam să surprind măcar ceva din spusele
lor, nu izbuteam să pricep nimic. Alunecam
în somn cu imaginea aceasta a celor șase-
șapte capete apropiate, în timp ce trupuri-
le, abia întrezărite, se risipeau în direcțiile
toate ale rozei vânturilor.
   Nu știu când s-a stins, brusc, vâlvăta-
ia din mine; m-a toropit somnul. Când am
deschis ochii, buimac, nu mai rămăsese nici
cenușa din focul în care mă perpelisem
înainte de a adormi. Mă holbam confuz la
becul chiorâș din tavan; lumina era aceeași
în încăpere de era zi ori noapte. Sforăiturile
din jur m-au lămurit. Zorile erau încă de-
parte. Pe vremea aceea nu mă trezeam, din
clipa în care puneam capul pe pernă - chiar
dacă aceasta lipsea, ca pe priciul acela al
pușcăriei - până dimineața. Dar ceva îmi
curmase somnul. Era poate un vis din care
mă desprindeam, confuz la început, apoi
mai deslușit. N-avea nicio legătură cu gâl-
ceava minții dinainte de adormire. înotam
de parcă zburam printr-o apă străvezie, cu
o imensă fericire, spre o lumină ce se apro-
pia tot mai strălucitoare...
             Fragment din Abisul luminat,
             Cartea întâi

DOSAR

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 17

• S-a înființat, prin colaborarea româ-
 no-italiană, la care Universitatea „Ba-
 beș-Bolyai“ a avut o contribuție se-
 rioasă, Premiul „Marian Papahagi“.
 Acesta va fi decernat anual unui autor
 român cu merite importante în pro-
 pagarea culturii italiene în țara noa-
 stră. In acest an, premiul a fost acor-
 dat, la egalitate, dnei Smaranda Elian
 Bratu și dlui Ștefan Delureanu, amîn-
 doi din București. Ceremonia de inau-
 gurare și decernare a acestui premiu a
 avut loc în Aula Magna a Univer-
 sității, în 15 octombrie 2008. Au par-
 ticipat și au vorbit despre valoarea lui

Marian Papahagi: Andrei Marga, rectorul Universității, dna
Doriana Unfer, directoarea Centrului Cultural Italian din Cluj,
Adrian Papahagi, fiul marelui triumvir echinoxist dispărut. Dna
Smaranda Bratu Elian a remarcat că este pentru prima dată cînd o
țară dă un premiu în România pentru munca de difuzare a valo-
rilor ei la noi. Da. Cu precizarea că la temelia acestui premiu stă,
ca-n MeșterulManole, viața unui om: viața lui Marian Papahagi,
care a murit pentru că a muncit prea mult spre a ține în viață insti-
tuțiile în care credea. în Aula noastră, plină de oameni care l-au
cunoscut pe Marian Papahagi, nepotul sau, Matei, de 9 ani - care
nu l-a cunoscut.


• Rimembranza se numește noua compoziție a lui Cornel Țăranu,
 cîntată în primă audiție în 15 octombrie, în cadrul Toamnei
 Muzicale Clujene. Lucrare amplă pentru orchestră, bazată pe rit-


muri date mai ales de instrumentele cu coarde, lucrarea este dedi-
cată memoriei lui Enescu, geniu muzical de care Cornel Țăranu
s-a ocupat, cum se știe, aproape obsesiv. Concertul serii a fost dirijat
de Hori a Andreescu, pe care este o bucurie să îl urmărești pe viu.

•  Ansamblul franco-român „Le baroque Nomade“ condus de Jean
 Cristophe Frisch a concertat la Cluj, la Teatrul Național, în 14
 octombrie. Spectacolul de muzică și dans intitulat „Codex Caioni“
 a oferit publicului - care a umplut sala mare a Teatrului - o splen-
 didă întîlnire cu muzica barocă transilvăneană, recuperată din
 manuscrisul „Codex Caioni“ și completată, unde era nevoie, cu...
 muzică populară. Ideea lui Jean-Cristophe Frische este că folclorul
 autentic din Ardeal a conservat în mod viu amintirea muzicii culte
 din Transilvania secolului al VH-lea. Așa că muzica populară
 maghiară și românească a servit pentru umplerea lacunelor din
 manuscris.

•  Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor a găzduit, vreme de două
 zile, o dezbatere națională despre starea prozei. Clujeni, bucureșteni
 și brașoveni, critici și prozatori, prozatori și poeți care cochetează
 cu proza s-au întrecut în a dovedi că nu stăm chiar așa de rău la
 capitolul asta. Mare maestru al lojii de proză, Irina Petraș, maestru
 al ceremoniilor de dimineață, Ion Bogdan Lefter, mare fotograf
 al... peisajului urban, Nicolae Bârna. Lume, glume, teorii, cărți
 și, peste toate, întîlnirea de toamnă a Filialei.

•  A fost im început de toamnă aglomerat și glorios. Simpozionul
 Cercului Literar i-a adus la Cluj pe de la Zorina Regman, dna
 Axmann, Nicolae Balotă, la Andrei Terian... Dezbaterile, de nivel
 înalt, i-au mobilizat și pe cîțiva clujeni, de la Petru Poantă la Laura
 Pa vel. Invocat și evocat nostalgic, disecat analitic, spiritul marilor
 cerchiști - Eta Boeriu, Radu Stanca, Negoițescu, Doinaș, Regman,
 I. D. Sîrbu, Arthur Dan și ceilalți - s-a întors o clipă în matria
 universitară transilvană în care s-a plămădit...

•  începe. începe Festivalul Uniunii Teatrelor din Eurtpa la Teatrul
 Maghiar clujean. Tompa Gâbor, Purcărete, Andrei Șerban, Shakes-
 peare, Cehov, lonescu. Și actorul meu favorit, Bogdan Zsolt.

•  Simpozion Maimonide la U.B.B. Ocazie cu care ne-a vizitat cola-
 boratorul nostru din Montpellier, Carol lancu, deținătorul unor
 documente și al unor taine biografice ale lui Voronca.

•  Și-au trecut pe la noi, în toamna asta, Ion Mureșan, cu pălărie
 nouă, Nicolae Bârna, cu aparat de fotografiat nou, Dana Țăranu,
 cu treburi, Cornel Țăranu, cu ironii, Minerva Chira, cu mere de
 casă, Adrian Popescu, cu Steaua, Ruxandra Cesereanu, cu planuri,
 Virgil Mihaiu, cu un u sonor, Radu Constantinescu, cu un zîmbet,
 apoi admiratori de-ai lui loco, doctoranzi, studenți, maniaci, citi-
 tori, poștașul, furnizorii...


• Daniel
Bănulescu,
Cel mai bun
roman al tuturor
timpurilor, Bu-
curești: Cartea
Românească,
2008.

• Mircea
Opriță, Cronici
de familie,
Cluj-Napoca:
Casa Cărții de
Știință, 2008.

• Gabriel
Dimisianu,
Oameni și cărți,
București:
Editura Cartea
Românească,
2008.

• Mircea Muthu,
Balcanologie, III,
Cluj-Napoca:
Editura Limes,
2007.

• Horia Mocanu, Presse-papiers,
 București: Editura Vinea, 2008;
• Nicolae Coande, Vînt, tutun și
 alcool, Timișoara: Editura
 Brumar, 2008;
• Violeta Preda, Prozeme ca
 niciodată, București: Editura
 Vinea, 2008;

• Alexandru-Cristian Miloș, Alld,
 le cosmos ă l'appareill, Cluj-
 Napoca: Casa Cărții de Știință,
 2008;
• Tudor Cristea, De la clasici la
 contemporani, Târgoviște:
 Grupul editorial Bibliotheca-
 Marcona, 2008;

• Gabriela Adameșteanu, Opere,
 I, Dimineață pierdută, ediția a
 5-a, revăzută, lași: Polirom,
 2008;
• Gabriela Adameșteanu, Opere,
 II, Gara de Est; întâlnirea, lași:
 Polirom, 2008.
• Mircea Muthu, Alchimia mile-

  niului, Cluj-Napoca: Casa Cărții
de Știință, 2008.
• Cornel Mihai Ungureanu,
 Recreații cu Babi, Timișoara:
 Editura Brumar, 2008.
• Mircea Săucan, Colovia caută
 pasărea, București: Editura Insti-
 tutului Cultural Român, 2007.

18 • APOSTROF

DOSAR

Cabala


        Johannes Reuchlin

Cabala, filozofia pitagoreică și interpretările moderne



1.  Johannes Reuchlin - un
Pitagora renăscut

O SERIE întreagă de filozofii și-au lăsat am-
prenta asupra diferitelor forme ale caba-
lei. Cel mai bine cunoscut în acest sens este
impactul neoplatonismului¹ și al neoaristote-
lismului², deși substanțiala literatură cabalis-
tică trădează și anumite influențe ale stoicis-
mului³ și atomismului⁴. Din punctul de
vedere al temelor inspirate cabalei, filozofia
pitagoreică este probabil a treia ca impor-
tanță⁵. Câteva referiri la Pitagora apar în lite-
ratura medievală evreiască, dar acestea sunt
destul de rare⁶.
   Totuși, în contextul extrem de puternicei
tendințe renascentiste de a readuce la viață
unele forme vechi de cunoaștere, această ati-
tudine nu pare câtuși de puțin bizară. Același
lucru s-a întâmplat și în cazul lui Reuchlin,
care și-a propus să readucă pe pământul Italiei
cea mai veche dintre filozofiile autohtone:
pitagorismul. Această filozofie, care în Anti-
chitate înflorise într-adevăr în sudul Italiei,
pentru ca mai târziu să dispară, nu era doar
una dintre cele mai vechi, după cum indică
unele Vitae ale lui Pitagora și chiar ale lui
Thales. In raport cu majoritatea filozofiilor,
pitagorismul avea și un caracter aparte: Pita-
gora studiase în Orient, printre fenicieni,
egipteni și babilonieni, și adusese cunoașterea
acestora în Grecia și apoi în Italia. In plus,
chiar și după unele mărturii din Antichitatea
târzie, evreii erau la rândul lor incluși printre
fenicieni, iar Vita redactată de lamblichus
ne vorbește despre o posibilă vizită la mun-
tele Cârmei înaintea plecării în lungul sejur
în Egipt⁷. Acest gen de mărturii, cunoscute
autorilor renascentiști după publicarea tradu-
cerilor lui Marsilio Ficino și a textelor lui Eu-
sebiu din Cezareea și ale lui Clement din
Alexandria, care se bazau pe istoriile pierdu-
te ale lui Alexandru Polyhistor, la rândul său
inspirat de Artapanus, istoricul evreu din Ale-
xandria, erau sprijinite de afirmații mai vechi,
de genul celor menționate mai sus, referitoa-
re la unele contacte directe între filozoful din
Samos și evrei. Astfel, Pitagora nu era doar
personajul divin adorat în Antichitate de
mulți greci și italieni, ci și primul care a pro-
pus o sinteză între filozofia greacă pe care o
cunoștea atât de bine încă dinaintea călătoriei
în Orient - care se presupune că a fost făcută
la sfatul lui Thales - și diferitele forme de în-
țelepciune orientală. Pe scurt, Pitagora a fost
primul care Ie-a adus grecilor și italienilor
cunoașterea, gândirea religioasă și știința
Orientului.
   Totuși, după distrugerea școlii pitagorei-
ce din Italia, această cunoaștere a fost oare-
cum uitată. Cel puțin așa ne sugerează unul
dintre cei mai importanți biografi ai lui Pi-
tagora, tot un sirian, lamblichus din Calcis:


invocând zeii să ne conducă și încredințând lor
făptura și vorba noastră, să îi urmăm oriunde
ne-or călăuzi, fără a deznădăjdui la gândul lun-
gului timp în care această școală filozofică a
fost neglijată, ascunsă sub învățături străine și
coduri secrete [symbola], aruncată în umbră de
numeroase tratate false și neavenite și lovită de
multe alte greutăți de acest fel⁸.

   Lucrarea lui lamblichus fusese concepută
ca o introducere la un tratat masiv, în mai
multe volume, despre pitagorism, tratat pe
care, după cât se pare, acesta nu a reușit să îl
termine. După cum știm, o astfel de reformă
pitagoreică nu a avut niciodată loc în sensul
purificării complete a filozofiei, deoarece neo-
platonismul, deși inspirat uneori de temele
pitagoreice, s-a bucurat de succes, succes la
care a contribuit însuși lamblichus. Totuși,
încercarea acestuia din urmă de a reînvia filo-
zofia lui Pitagora nu este lipsită de impor-
tanță pentru investigația de mai jos. Același
lucru se poate spune și despre celălalt perso-
naj care s-a inspirat din surse neopitagoreice
și chiar a reușit să salveze de la uitare câteva
fragmente din lucrarea despre pitagorism a
lui lamblichus, cărturarul bizantin din seco-
lul al Xl-lea, Mihail Psellus’. Se poate afirma
ca diferitele răbufniri ale pitagorismului din
Antichitate și din Evul Mediu au fost strâns
legate de un jloruit mai timpuriu al unor for-
me de platonism. Același lucru s-a întâmplat
și în perioada Renașterii. După ce Ficino a
făcut cunoscute diferitele forme ale plato-
nismului și neoplatonismului, elementele
pitagoreice din componența acestor litera-
turi s-au coagulat într-o teorie ce se dorea
a fi coerentă, așa cum avea să presupună
Reuchlin.


• Mormântul rabinului Jehuda Liva ben Becalel sau
Rabinul Low din 1609, creatorul Golemului din ve-
chiul cimitir evreiesc din Praga. Foto: Lukăcs Jozsef

    Chiar și așa, o abordare mai explicită a
contribuției acestui filozof grec făcută prin
prisma interesului acestuia pentru cabala nu
a apărut decât la începutul secolului al XVI-
lea, într-o scriere a autorului creștin Johann
Reuchlin. Chiar în prima lucrare a acestuia
despre cabala, intitulată De verbo mirfico și
publicată în 1494, două mari teme cabalisti-
ce erau prezentate ca fiind similare cu două
teme pitagoreice: Tetragrammatonul, care, în
opinia sa, corespunde tetraklys-u\m lui Pita-
gora¹⁰, pe când cele zece sijirot ar corespunde
decadei sacre¹¹. Termenul de „simbol“ este
folosit de Reuchlin în mod sporadic și înain-
te de De arte cabalistica'-. Totuși, în această
lucrare se înregistrează o schimbare radicală
a perspectivei lui Reuchlin asupra lui Pita-
gora. Pitagora este menționat aici alături de
celelalte figuri ce constituie principalele surse
ale prisca theolcgia, după Marsilio Ficino¹³.
El se prezintă pe sine însuși ca fiind un Pita-
gora redivivus și, adresându-se papei Leon X,
vorbește despre a sa De arte cabalistica după
cum urmează:

    în ceea ce privește Italia, Marsilio Ficino1-a
   publicat pe Platon, iar Jacques le Fevre d’Eta-
   ples l-a făcut cunoscut pe Aristotel pentru
   Franța. Voi completa modelul și, pentru Ger-
   mania, eu, Capnion, îl voi aduce la lumină pe
   Pitagora cel renăscut, sub slava numelui vostru.
   Totuși, filozofia acestuia abia am reușit a o des-
   luși în cabala ebraică, deoarece provine la ori-
   gini de la învățătorii cabalei și a fost apoi uitată
   de strămoșii noștri, dispărând din sudul Italiei
   în scrierile cabalistice. De aceea, a ajuns să fie
   distrusă aproape în întregime, și prin urmare
   am scris Filozofia simbolică [Symbolica philo-
   scpbid] a artei cabalei pentru a face doctrina
   pitagoreică mai bine cunoscută cărturarilor¹⁴.

    Argumentația lui Reuchlin privind afi-
nitățile dintre pitagorism și cabala este cu du-
blu tăiș: pitagorismul derivă din cabalism,
dar, atunci când dispare, este absorbit tot în
substanța acestuia. Intr-un fel sau altul, puți-
nele lucruri cunoscute despre pitagorism pot
fi completate printr-o întoarcere la sursa „ori-
ginară“. Mai mult, întregul proiect îi este de-
dicat papei Leon X, un florentin aparținând
familiei de Medici și ai cărui tată și bunic în-
curajaseră reînnoirea corpusului literar plato-
nic și neoplatonic. Prin urmare, nu mai era
vorba doar de reînvierea unei tradiții italiene,
ci de încheierea unei acțiuni inițiate de fami-
lia papei¹⁵. Astfel, cea mai importantă contri-
buție a lui Reuchlin s-a născut din combinația
dintre patriotismul italian, adeziunea la ceea
ce era prezentat ca fiind un proiect inițiat cu
o generație mai devreme in Florența de fami-
lia de Medici și încercarea de a influența cul-
tura germană, așa cum Ficino o făcuse în Ita-
lia și Jacques d’Etaples în Franța. Redactată
și tipărită în momentul în care disputa pri-

DOSAR

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 19

vind cărțile evreiești, dispută în care Reuchlin
era profund implicat, ajunsese la apogeu,
această viziune a cabalei ca sursă originară a
filozofiei italiene și ca mod de reînviere a
acesteia putea servi ca un argument supli-
mentar în favoarea necesității studiilor ebrai-
ce în general și ale cabalei în particular.
   Extrem de interesant este faptul că Reuchlin
ignoră aici întreaga serie de prisci theokgi și
selectează ca modele de învățătură doar figu-
rile clasice, Platon și Aristotel, cu care îl com-
pară pe Pitagora. Ceilalți filozofi sau magi-
cieni păgâni, Zoroastru, Orfeu sau Hermes,
nu au jucat, spre deosebire de situația lucră-
rii De verbo mirjico, niciun rol decisiv în De
arte cabalistica a lui Reuchlin, dacă luăm în
considerare locul central atribuit lui Pitagora.
Totuși, Reuchlin este primul gânditor creștin
care prezintă în scrierile sale cabala ca sursa
unui tip major de filozofie ce ar putea fi reîn-
viată pentru binele Europei. Reuchlin afirmă
că afinitatea dintre cabala și pitagorism nu
implică entități diferite ce au în comun abor-
dări teologice similare, deoarece, istoricește
vorbind, filozofia lui Pitagora provine din
surse ebraice. Nu era nimic absolut nou în
această afirmație; sursele evreiești ale filozo-
fiei lui Pitagora și chiar, după anumite surse,
originea evreiască a acestuia fuseseră oarecum
„documentate¹¹ mult înainte de vremea lui
Reuchlin, după cum am văzut deja. Recunoaș-
terea cabalei ca sursă a gândirii pitagoreice
reprezintă o schimbare decisivă și de mare
importanță în statutul cabalei, după laudele
aduse de Pico înțelepciunii ei. Schimbarea în
cauză este legată de valul de interes în pita-
gorism înregistrat în vremea Renașterii, un
fenomen evidențiat de Eleninger, ce a bene-
ficiat de pe urma interesului în pitagorism ară-
tat de anumiți platonicieni târzii și neoplato-
nicieni ca Numenius, lamblichus și Porfirius.
   Afirmând influența majoră exercitată de
vechii evrei asupra lui Pitagora, Reuchlin
adoptă în mod explicit perspectiva formulată
de Eusebiu din Cezareea¹⁶, marcând o întoar-
cere la atitudinea Antichității târzii. Pe baza
surselor de mai sus, el conchide că „toate tra-
dițiile și descoperirile evreiești au fost popu-
larizate de plagiatori neevrei, mai întâi în
greacă și apoi în latină; nu există nimic în
filozofia noastră care să nu fi fost spus mai
întâi de către evrei, deși acum aceștia nu se
bucură de recunoașterea pe care o merită"¹⁷.


2.  Cabala ca teologie
simbolică la Reuchlin

Deși Pico a folosit termenul de „simbol"
atât ca verb, cât și ca substantiv atunci
când 1-a prezentat pe Pitagora în Tezele sale
privind matematica pitagoreică, temele caba-
listice nu apar în lucrarea în cauză¹⁸. După cât
se pare, doar într-un singur caz, în lucrarea
Heptaplus, Pico folosește termenul de „sim-
bol" referindu-se la o temă ce ar putea fi con-
siderată cabalistică: alegoria patriarhilor¹⁹.
Chiar mai puțin plauzibilă pare afirmația ca-
baliștilor evrei conform căreia pentru a-1 înțe-
lege mai bine pe Pitagora ar trebui mai întâi
studiată cabala. Pentru aceștia, studiul învăță-
turilor evreiești nu trebuia privit ca un mod
de a reînvia o doctrină grecească pierdută,
chiar dacă se presupunea că aceasta din urmă
se născuse din primele.
   Totuși, aici nu ne interesează nici Pitagora
redivivus din vremea Renașterii, nici cabala
aceleiași perioade. Chiar și subiectul mult mai
modest al pitagorismului și al cabalei în gene-
ral la Reuchlin depășește cadrul specific al
prezentului studiu. Reuchlin a devenit inte-

resat de pitagorism și de valențele simbolice
ale acestuia pe când era încă tânăr, cu mult
înainte de a auzi măcar de cabala. Totuși, în
lucrarea De verbo mir,pico, acest mod de expre-
sie joacă un rol minim, chiar și în cazurile
în care autorul discută ezoterismul lui Pitago-
ra²⁰. Voi acorda atenție unei teme pe care o
consider a fi crucială pentru relația dintre cele
două doctrine, așa cum apare aceasta la Reu-
chlin: accentul pus de acesta pe natura sim-
bolică a ambelor. Tema a fost abordată mai
recent într-o manieră extrem de generală, într-
o traducere italiană - altminteri extrem de
importantă - a lucrării De arte cabalistica-'.
    Principala afirmație făcută de Reuchlin în
această lucrare de maturitate, cea mai celebră
scriere a sa despre cabala, este destul de sim-
plă, dar în același timp destul de radicală în
comparație cu ideile autorilor anteriori, care
subscriseseră tiv prisca theolcgia. Reuchlin îi
atribuie următoarea declarație lui Philolaos,
un reprezentant al pitagorismului:

    Cabala nu este nimic altceva decât teologie
    simbolică (vorbind în termeni pitagoreici), în
    cadrul căreia [nu numai] literele și numele sunt
    semne ale lucrurilor, ci lucrurile însele sunt
    [semne] ale altor lucruri. Aceasta ne-a atras
    atenția asupra faptului că aproape tot sistemul
    lui Pitagora vine de la cabaliști și că, tot așa, el
    a adus în Grecia modul simbolic ca mijloc de
    comunicare²².

    Voi începe cu o analiză a acestei afirmații
scurte, dar extrem de dense. „Cabala aliud
nihil esse nisi (ut Pythagorice loquar), sym-
bolicam theologiam". In ciuda afirmațiilor cu
caracter istoric menționate mai sus privind
originile cabalistice ale pitagorismului, des-
crierea fenomenologică a literaturii evreiești
pleacă de la pitagorism. Numai recurgând la
limbajul pitagoreic poate aceasta să înțeleagă
natura cabalei, pe care alege să o descrie în
termeni generali ca theokgia iymbolica. Astfel,
aceasta este esențialmente o teologie și nimic
altceva. Acesta este motivul pentru care auto-
rul este atât de interesat de teozofia cabalis-
tică, și anume de structura celor zece sifirot,
practic sub influența recent tipăritei Porta lucis
de Gikatilla, în traducerea lui Paulus Riccius,
și a lucrării Shacarei Tzedeq, Porta justiciae,
aparținând aceluiași cabalist. Autorul se referă
explicit la cartea lui Riccius imediat după
fragmentul citat mai sus.
    Totuși, acest gen de teologie este unul
aparte, ce recurge la simboluri, un termen al
cărui înțeles este imediat definit. Aici apare
principala inovație a lui Reuchlin în raport cu
predecesorul său, Pico. Acesta din urmă nu
folosește niciodată termenul de „simbol" pen-
tru a descrie natura cabalei, pe când Reuchlin
face acest lucru de zeci de ori, uneori chiar și
pentru a descrie modul adecvat de înțelege-
re a Coranului²³. în afirmația referitoare la
modul simbolic, Reuchlin evidențiază două
forme generale de semioză: în prima, elemen-
tele lingvistice trimit la alte lucruri și există
semne pentru referenții respectivi, iar în a
doua lucrurile însele trimit la alte lucruri.
Există astfel un mod de referință lingvistic
și unul „substanțial", ceea ce înseamnă că sim-
bolurile sunt potențial pretutindeni, dincolo
de natura simbolică a limbajului. Sau, mai pe
scurt, atât cuvintele, cât și lumea au dimen-
siuni simbolice. Voi numi această abordare
largă a simbolismului pansimbolism. Reve-
nind la punctul de plecare al lui Reuchlin,
cabala este o teologie care operează prin lec-
turarea într-o manieră specifică nu numai a
corpusului literar, de exemplu a Bibliei, ci și
a lumii sau cel puțin a lucrurilor. Apariția îm-
preună a celor doi termeni, theolcgia și iym-
bolica, impune o citire a referenților, a sim-
bolurilor, iar semnificații acestora sunt strâns

legați: simbolurile nu trimit la anumite secre-
te umane, de tipul celor politice, sau la secre-
tele naturii, de exemplu, ci la aspecte divine.
Cu alte cuvinte, teologia de ordin superior
poate fi înțeleasă recurgând la dimensiunea
simbolică atât a cuvintelor, cât și a lucrurilor,
deoarece împreună cuvintele și lucrurile tri-
mit la divinitate sau cel puțin la subiectele
teologice. Intr-adevăr, chiar și în De verbo mi-
rpico, autorul recurge la sintagma divinitatis
vymbola, „simbolurile divinității"²⁴, în unul din
foarte puținele cazuri în care termenul de
„simbol" este folosit în lucrarea respectivă.
Prin urmare, simbolurile sunt înțelese ca fiind
acele entități care posedă forme transmun-
dane de referențialitate, dar care în același
timp dezvăluie modul în care se poate atin-
ge experiența lumilor spirituale pe care le
desemnează.
    Cum a ajuns la această concluzie Philo-
laos, personajul pitagoreic din dialogul ima-
ginar al lui Reuchlin? Nu comparând teolo-
gia cabaliștilor cu gândirea lui Pitagora, ci
înțelegând afinitățile dintre ceea ce el numea
modurile lor simbolice: atenția i-a fost atra-
să după ce a înțeles modurile de referire uti-
lizate de cabaliști. Tot așa, în alt context, Phi-
lolaos le amintește interlocutorilor săi că

    ar trebui să știți și să nu uitați că aproape toată
    filozofia pitagoreică este plină de semne pen-
    tru cuvinte și de veșminte pentru lucruri, o
    formă de comunicare pe care el se crede că a
    adus-o primul în Grecia de la evrei, după cum
    spuneam, și de la egipteni²⁵.

    Deși înțelepciunea evreilor nu este singu-
ra sursă din care se presupune că s-a inspirat
Pitagora, contribuția egipteană - mult mai
semnificativă decât cea siriană, după Vitae -
a fost extrem de slab evidențiată de Reuchlin,
fiind practic reprezentată doar de referirea
la hieroglife²⁶. în alt loc, acesta vorbește de-
spre „filozofia simbolică a lui Pitagora și înțe-
lepciunea cabalei"²⁷. într-adevăr, Reuchlin nu
a încetat să își reitereze viziunea asupra sim-
bolismului pitagoreic ca izvorând din sau ca
fiind cel puțin extrem de asemănător cu caba-
la. într-un alt pasaj, el asociază încă o dată
conceptul propriu de istorie a cunoașterii cu
fenomenologia acesteia. El pune următoarea
mărturisire în gura celuilalt participant nee-
vreu la dialogul imaginar, musulmanul Mar-
ranus:

    Pitagora și-a tras șuvoiul de învățătură din infi-
    nita mare²⁸ a cabalei [și] a călăuzit acest șuvoi
    spre pășunile Greciei²⁹, de unde noi, ultimii
    descendenți, ne putem iriga studiile. Ceea ce
    spune și gândește Simon³⁰ despre cabaliști și
    ceea ce tu spui și gândești despre pitagoreici
    îmi par a fi exact același lucru. Ce altă intenție
    să aibă Pitagora sau un cabalist, dacă nu să du-
    că mintea oamenilor la zei³¹, adică să îi conducă
    la desăvârșita binecuvântare? O altă asemăna-
    re rezidă în modul în care acesta comunică in-
    formația, interesul egal pe care îl arată sim-
    bolurilor, semnelor, zicătorilor, proverbelor,
    numerelor și cifrelor, literelor, silabelor și cu-
    vintelor. Astfel, pentru Pitagora, litera upsilon
    este simbolul tinereții³².

    Ca și în cazul lui Philolaos, celălalt inter-
locutor începe de la transmiterea istorică a
cabalei de la vechii evrei la Pitagora și apoi în
Grecia și Italia, continuând apoi cu afirmația
conform căreia înțelepciunea mistică evreia-
scă și pitagorismul servesc aceluiași scop reli-
gios: să transporte mintea contemplatorului
în lumea celestă prin intermediul simboluri-
lor. Aspectul teologic nu este menționat expli-
cit aici, oferindu-se în schimb descrierea unei
discipline mai mult mistice. Atât afirmația lui
Philolaos, cât și cea a lui Marranus recurg la
simboluri și la efectele acestora. Am mențio-
nat în paginile anterioare modul în care Reu-

20 • APOSTROF

DOSAR

chlin îi descrie pe participanți. Mă voi con-
centra acum asupra mărturiei lui Simon, par-
ticipantul cabalist: cum înțelege acesta natu-
ra cabalei? La urma urmelor, după cum ne
indică dialogul, el este sursa de informații pri-
vind această învățătură pentru ceilalți doi par-
ticipanți. Simon descrie cabala de două ori
într-un mod extrem de clar. In cartea întâia,
acesta se referă la cabala după cum urmează:
„Cabala ține de o revelație divină transmisă
pentru [a duce mai departe] contemplarea lui
Dumnezeu și a formelor separate, contem-
plarea ducând la mântuire. [Cabala] este re-
ceptare simbolică¹¹³³.
    Expresia latină symbolica recepția sugerea-
ză că tradiția asumată de adevărații cabaliști
este una a simbolurilor, facilitând contem-
plația, care, la rândul ei, aduce mântuirea.
Accentul pus pe natura redempționistă a
cabalei pare să reflecte interesul lui Reuchlin
pentru acest subiect. Totuși, dimensiunea her-
meneutică a percepției cabalei ca interpretare
pare a fi tui ecou al descrierii făcute cabalei de
Paulus Riccius. Riccius descria această înțe-
lepciune în felul următor:

    Facultatea numită cabala este aceea care îm-
    părtășește cunoașterea lucrurilor omenești și a
    celor divine prin intermediul sensului alego-
    ric al legii lui Moise; numele de cabala, care
    înseamnă receptare, i se potrivește foarte bine,
    deoarece ea se dezvăluie nu în scris, ci în mod
    oral; nu prin argumentație, ci prin credință³⁴.

    Totuși, pe când Riccius punea accentul pe
natura alegorică a interpretării cabalistice a
Sfintei Scripturi, Reuchlin introduce terme-
nul de „simbolic“ din cauza înclinației sale
spre pitagorism. în alt loc găsim o nouă defi-
niție dată de acesta:

    Prefer să discut și să trec în revistă acele lucruri
    citite în cabala care consider că nu vă vor ne-
    mulțumi. Voi începe cu scopul pe care îl urmă-
    resc aceștia. Tot ceea ce fac, toate eforturile lor
    se îndreaptă nemijlocit spre un singur țel: găsi-
    rea fericirii în această viață, beatitudinea fără
    de sfârșit a epocii ce urmează să vară (în măsu-
    ra în care aceasta poate fi înțeleasă)... Dobân-
    direa acestui lucru devine credință pentru cei
    care o ating și odihna lor este netulburată³³.

    Observăm că Simon cultivă o abordare fi-
lozofico-religioasă destul de comună atunci
când este vorba despre natura cabalei: pacea
sufletului în această viață, fericire în viața de
apoi. Această descriere a țelului suprem al ca-
balei confirmă prima descriere făcută de ace-
lași Simon, precum și pe cea formulată de
Marranus: cabala încearcă să inducă un anu-
mit gen de experiență spirituală. Este o disci-
plină filozofică, deși depășește filozofia, fiind
o formă de cunoaștere ce aduce mântuirea.
Prin urmare, în toate descrierile importante
ale cabalei găsim un numitor comun: simbo-
lismul - ambala divinitate:, theoluyia simboli-
ca, simbolicaphiloscphia sau receptio simbolica.
Dacă răsfoim această lucrare, atât de influen-
tă, observăm cât de mult îi plăcea lui Reuchlin
termenul de simbolon. Practic, el adoptă un
concept central al pitagorismului și îl folosește
pentru a descrie cabala³⁶.
    Chiar și Simon cabalistul, care își mărtu-
risise inițial ignoranța cu privire la pitagori-
sm, învață încetul cu încetul să folosească ter-
menul de „simbol“ în referirile sale la cabala.
Pentru Reuchlin, simbolurile sunt cele care
duc mintea cabaliștilor aproape de divinitate
și induc o stare de beatitudine. De aceea, pe
lângă informația adusă de simboluri, acestea
mai sunt capabile și de a ridica spiritul până
la divinitate, într-o manieră extrem de asemă-
nătoare cu anumite forme de filozofie³⁷. Din
acest motiv, simbolismul nu este diferit în ra-
port cu filozofia, iar Pitagora este descris ca


fiind un filozof al simbolurilor. Dar cum vede
Reuchlin funcționarea simbolurilor? La un
moment dat, el descrie astfel realizarea su-
premă a cabaliștilor:

    O viață trăită în binecuvântare absolută și ne-
    mijlocită; cu ajutorul simbolurilor, toate lucru-
    rile lumești sunt îndepărtate și conținutul mate-
    rial este dat la o parte; forma este dezvelită
    de formă, până când se ajunge la forma pri-
    mordială, care este forma tuturor lucrurilor,
    fiind ea însăși lipsită de formă³⁸.

    Putem presupune că, dată fiind capacita-
tea de a găsi referentul spiritual mai elevat la
care ne trimite un simbol, simbolul însuși per-
mite înălțarea minții spre tărâmul spiritual.
Intr-un alt fragment, referindu-se iarăși la re-
nunțarea la corporalitate, Reuchlin afirmă că

    Elementele sunt numite pe rând: focul este se-
    raph, aerul este cherub, apa tbarsis, pământul
    -Ariei³', și tot ceea ce există în lumea de jos
    este mult mai bine denumit în lumea de sus.
    Lucrurile din lumea de jos pot fi grupate lao-
    laltă și numite copii ale adevărului, umbre⁴⁰ ale
    lucrurilor de sus, imagini, semne, urme sau
    simboluri prin care suntem îndemnați a ne
    gândi la celestele esențe angelice, la virtuți și la
    fapte, recurgând la un proces de abstractizare
    sau la vreo altă metodă, atât cât putem, dat
    fiind învelișul nostru corporal⁴¹.

    Este evidentă aici percepția pitagoreică sau
neoplatoniciană a elementelor inferioare ca
umbre și copii. Prin urmare, simbolismul face
parte din valorizarea supramundanului și din
înțelegerea lumii de jos ca importantă doar în
măsura în care este capabilă să înalțe mintea
spre sursele spirituale. In mare, aceasta repre-
zintă transpunerea unei idei pitagoreice ex-
trem de importante privind viața ideală, ex-
primată la finele Versurilor de aur și expusă de
Reuchlin în De arte cabalistica-.

    Când te eliberezi de trup ajungi la eterul liber
    și devii un zeu nemuritor. Atunci când lași în
    urmă lucrurile lumești descoperi comuniunea
    [pe care el o numește elegant sustasis⁴³, în sen-
    sul de „stat laolaltă⁴⁴] zeilor nemuritori și a oa-
    menilor muritori⁴³.

    Reuchlin nu era complet original în a atri-
bui pitagorismului origini cabalistice, după
cum aflăm din câteva surse ebraice mențio-
nate anterior. Totuși, recursul său la expresii
ca „o filozofie simbolică a artei cabalei⁴⁴, ce
apare într-unul din fragmentele citate mai sus,
sau „teologie simbolică⁴⁴, într-un alt fragment,
este, în opinia mea, o noutate și devine ex-
trem de relevant pentru multe din abordări-
le ulterioare ale cabalei și poate chiar pentru
înțelegerea esenței simbolurilor în Europa.
    înainte de a ne referi mai în detaliu la mo-
dul în care Reuchlin vedea cabala ca simbo-
lism, voi trece în revistă pe scurt ceea ce se
înțelegea prin simbol în sursele care ar fi pu-
tut influența percepția lui Reuchlin asupra
acestui concept. Voi grupa aceste sensuri în
cinci categorii principale:
   a)     în pitagorism, cel mai vechi sens al ter-
menului de simbol pare să fie acela de „paro-
lă⁴⁴, un cod secret ce le permitea oamenilor
sau zeilor să îl recunoască pe cel inițiat. în
religiile misterelor, acesta era un inițiat în ri-
tualul respectiv⁴⁴.
   b)      Expresiile pitagoreice symbola sau acou-
smata sunt la origine „fraze magico-ritualice
antice⁴⁴. Prin urmare, ele sunt afirmații legate
de anumite acțiuni, și nu sensuri extrase din
anumite afirmații⁴⁵.
   c)     In scrierile posterioare lui Pitagora, ace-
ste symbola au dobândit o semnificație exege-
tică, fiind vorba aici de interpretarea specula-
tivă a enigmaticelor afirmații pitagoreice ce
dezvăluie o anumită formă de disciplină spi-
rituală⁴⁶.


   d)     în pitagorism, cel mai important tip de
symbolon este așa-numitul tetrakus, tetrada
sacră ce reprezintă nucleul acestui gen de filo-
zofie⁴⁷.
   e)     Simbolurile sunt înțelese, cel puțin la
lamblichus, ca moduri de a dezvălui semni-
ficația științifică a unor imagini și similitudi-
ni, formulate inițial pentru a transmite aceste
sensuri unui public mai larg⁴⁸.
    Mă voi referi acum mai pe larg la modul
în care Reuchlin folosește termenul de „sim-
bol⁴⁴ cu referire la materialul cabalistic. în De
arte cabalistica găsim două categorii princi-
pale de simboluri: verticale și orizontale. Prin
simbolism vertical înțeleg procesul semiotic
ce transformă materialul lingvistic dat în refe-
riri la lumi de ordin superior, reflectând exact
înțelegerea cabalei ca „teologie simbolică⁴⁴. în
acest sens, Reuchlin calcă pe urmele inter-
pretărilor teozofice ale cabalei, în special ale
lucrării Poarta luminii de R. Joseph Gikatilla,
tradusă de Paulus Riccius și tipărită cu un
an înainte de apariția propriei sale cărți⁴⁹. Se
presupune aici că simbolurile, referindu-se
la tărâmul sublim, stimulează o anumită for-
mă de înălțare a sufletului sau a intelectului
în direcția acestor tărâmuri. Prin urmare,
avem de-a face nu cu un mod de a dobândi
informații, ci cu o tehnică menită a revela
un nou tărâm, imposibil de perceput cu aju-
torul actelor intelectuale de cogniție obișnui-
te. Din această perspectivă, cuvintele, sau une-
ori chiar literele însele, operează independent
și nu sunt înțelese în funcție de alte cuvinte
sau litere.
    Pe de altă parte, simbolismul orizontal es-
te legat de contactul lui Reuchlin cu o altă
categorie de literatură cabalistică, reprezen-
tată în principal de o altă scriere a lui Gika-
tilla, Grădina nucului, citită de acesta în ma-
nuscris, în forma păstrată la British Library,
Margolioth Catalogue 740⁵⁰. Deși scrisă de
același cabalist, lucrarea în cauză reflectă o
etapă mai timpurie, complet diferită, a gân-
dirii cabalistice a lui Gikatilla, din perioada în
care acesta era fascinat de cabala lingvistică,
în această etapă, Gikatilla nu acceptase încă
viziunea teozofică asupra divinității și nu
acorda termenului de stpirah sensul de atribut
divin. Pentru tânărul Gikatilla, cabala era
practic un set de reguli de operare a limbii,
definit de trei metode principale: Gematria,
Notaricon și Temurah. Aceste metode fuseseră
în mod repetat descrise de Reuchlin și, pe ur-
mele acestuia, de numeroși alți cabaliști creș-
tini ca fiind principalul filon al cabalei. In opi-
nia tânărului Gikatilla și a lui Reuchlin, un
cuvânt sau un set de cuvinte se leagă de altul
în temeiul unor calități parasemantice, aso-
ciate în principal structurii cuvântului și valo-
rii numerice a consoanelor din acesta. Astfel,
un cuvânt simbolizează alt cuvânt și așa mai
departe. Prin urmare, în loc să țintească în
sus, spre sfera divină, simbolurile cabalistice
sunt înțelese de Reuchlin ca trimițând la alte
cuvinte. Sau, folosind terminologia postmo-
dernă, pe când simbolismul vertical este logo-
centric, presupunând prezența unei metafi-
zici ca sursă a sensului, al doilea tip de simbol
ce apare la Reuchlin este mult mai aproape de
modul în care Derrida înțelegea, în termeni
generali, diseminarea. In principiu, simbolis-
mul orizontal poate funcționa chiar și fără
recursul la teozofie sau chiar la metafizică,
deoarece sensul se creează prin stabilirea unei
relații între două cuvinte. După cum am văzut
deja, acest dublu sens al termenului de sym-
bolon, mistic sau exegetic, derivă din vechiul
pitagorism. Totuși, după mulți autori pita-
goreici, simbolurile erau parte a strategiei lui
Pitagora de a-și face teoria de neînțeles pen-
tru cei neinițiați. Nevoia de a păstra aceste

DOSAR

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 21

secrete i-a silit pe pitagoreici să recurgă la mo-
duri de exprimare ezoterice⁵¹. După cum se
știe, ezoterismul este parte integrantă a caba-
lei. Cu toate acestea, cabaliștii nu au recurs
decât extrem de rar la o terminologie idio-
sincratică în dorința de a nu fi înțeleși de al-
ții⁵². La Pitagora, acele symbola aveau carac-
terul unui mesaj incomprehensibil a cărui
descifrare necesita o cheie cunoscută doar
de membrii sectei și fuseseră concepute de
însuși Pitagora. în textele cabalistice ebrai-
ce, toate cele trei sensuri ale svmbolon-ulm
pitagoreic sunt reprezentate de același cuvânt:
sod. Acesta are de la bun început conotația de
secret și a fost utilizat de cabaliștii teozofi-
co-teurgici pentru a indica simbolismul ver-
tical, așa cum era acesta folosit de tânărul
Gikatilla în relație cu echivalența numerică
dintre două cuvinte. Astfel, polivalentul :ym-
bolon pitagoreic a fost utilizat de Reuchlin
într-o manieră ce amintește de diferitele
recursuri cabalistice la termenul de sod. Cu
toate acestea, aș dori să subliniez faptul că
Reuchlin nu a tradus niciodată termenul de
sod ca „simbol⁵⁵, ci totdeauna ca mysterium.
Aparent, el era conștient de faptul că intro-
duce un termen grecesc în discurs și, în ciuda
apropierii sensurilor acestuia de cele ale lui
sod, nu le-a substituit niciodată unul altuia.
Dacă Reuchlin vedea în sod termenul ebraic
pentru symbolon, ceea ce voi încerca să de-
monstrez mai jos, atunci nu avea niciun
motiv să nu perceapă întreaga cabală ca fiind
înțelepciune „simbolică⁵⁵. Doresc totuși să
subliniez faptul că această înțelegere este ero-
nată. Câmpul semantic al termenului medie-
val de sod are multiple fațete, aplicându-se
unor secrete extrem de diverse, de la cele
astrale ale lui R. Abraham ibn Ezra la înțe-
legerea aristotelică a bibliei a lui Maimonides,
la echivalențele numerice ale ashkenazilor
hasidici și, mai târziu, la simbolismul verti-
cal. Nici chiar cabaliștii medievali nu erau
capabili să distingă cu precizie între aceste
sensuri diferite. De exemplu, deși Abraham
Abulafia accepta în general ocultismul mai-
monidic, tot el respingea teozofia simbolică⁵³.
Voi exemplifica observațiile de mai sus într-
un mod mai detaliat.

(Continuare în numărul viitor)

    ■

Traducere de Bogdan Aldea

Note
  1. Ideea apare la Gershom Scholem, Origins if the
    Kabbalah, traducere de A. Arkush, volum editat
    de R. Z. J. Werblowskv, JPS, Princeton: Phila-
    delphia și Princeton University Press, 1987. Vezi
    și M. Idei, „Jewish Kabbalah and Platonism in
    the Middle Ages and Renaissance", in Neopla-
    tonism and Jewish Ihoaght, ed. de Lenn E. Good-
    man, Albany: suny Press, 1992, p. 319-352.
  2. M. Idei, „Abulafia’s Secrets of the Guidei A Lin-
    guistic Turn", Revue de Metnpkysique et de Mora-
    le, voi. 4, 1998, p. 495-528, „Maimonides’ Gui-
    de cf the Perplexed and the Kabbalah", Jewish
    History 18, 2-3, 2004, p. 197-226 și Elliot R.
    Wolfson, Abraham Abulafia: Hermeneutics, Ihe-
    oscpky, and Iheuigy, Los Angeles: Cherub Press,
    2000.
  3. Vezi M. Idei, Studies in Eestatic Kabbalah, Al-
    bany: suny Press, 1988, p. 113.
  4. Scholem, Origins if the Kabbalah, p. 259 și M.
    Idei, „Differing Conceptions of Kabbalah in
    Early 17th Century", Jewish Ihought in the
    Seventeenth Centmy, ed. Isadore Twersky și Ber-
    nard D. Septimus, Cambridge Mass.: Harvard
    University Press, 1987, p. 137-200.
  5. Cu privire la disponibilitatea relativ limitată a
    temelor pitagoreice în limba arabă la mijlocul
    Evului Mediu, vezi Franz Rosenthal, „Some Py-
    thagorean Documents Transmitted in Arabic",
    Orientalia, ns, 10, 1941, p. 104-115, 383-95;
    E Rosenthal, The Classical Heruene in Islam,

     London: Routledge, 1975, p. 40; D. J.
     O’Meara, Fythagoras Revived, Oxford: Oxford
     University Press, 1989, p. 230-232. Cu privire
     la Nemesius din Emessa, loan din Damasc și
     Shahrastani, care vorbesc despre Pitagora, vezi
     Harry A. Wolfson, Studies in the Histoiy cf Phi-
     loscpky and Religion, ed. Isadore Twersky și
     George H. Williams, Cambridge: Harvard Uni-
     versity Press, 1973, voi. 1, p. 357 și Sa'id al-An-
     dalusi, Thbaqat al-umam, traducere de G. Bla-
     chere, Paris, 1935, p. 57-62. Despre Versurile de
     aur ale lui Pitagora traduse din arabă în ebraică,
     vezi Martin Plessner, „The Translation in Arabic
     and Hebrew of the Golden Verses of Pythago-
     ras", Eshkoloth, voi. 4, 1962, p. 58, în ebraică.
  6.  Pentru pitagorism și cabala, vezi M. Idei, Ben:
    Sonship and Jewish Mystieism, London-New York:
    Continuum, 2007, p. 315-318 și în introduce-
    rea mea la Johann Reuchlin, On the Art tf the
    Kabbalah: De Arte Cabalistica, traducere de M.
    și S. Goodman, Lincoln-London: The Nebraska
    University Press, 1993, p. xi-xv. Cu privire la
    Pitagora în sursele renascentiste evreiești, vezi
    ideea că Pitagora a descoperit muzica în Yehudah
    Moscato, Ntfuzot Tehudah, predica I [cf. Israel
    Adler, Hebrew Annotated Manuscript Sources up
    to circa 1840, Repertoire International de Sources
    Musicales, G. Henle Verlag, 1989, p. 224] și Sa-
    muel Archevolti, Angat ha-Bosem, fol. 118a [cf.
    Adler, RISM, p. 97], Abraham Portaleone, Shil-
    tei Gibborim [cf. Adler, rism, p. 256], Joseph
    Solomon del Medigo, Sifer 'EUm [cf. Adler,
    rism, p. 119-120], Vezi și R. Shelomo ibn
    Verga, Stfer Shevet lehudah, ed. I., Ierusalim:
    Baer, 1957, p. 158.
  7. Paragrafele 13-15, p. 41-43.
  8.  lamblichus, On the Fythagorean Life, traducere
    de Gillian Clark, Liverpool: Liverpool Univer-
    sity Press, 1989, p. 31.
  9.  Vezi O'Meaia, Fythagoras Revived, p. 53-85.
  10.  Vezi și On the Art tf the Kabbalah, p. 251.
  11.  De verbo mirifica, p. 941.
  12.  Evident, sunt conștient de faptul că termenul de
    „simbol" a fost folosit în teologia creștină cu
    mult înainte, sub influențe lui Pseudo-Dionisie,
    care probabil a scris o carte despre „teologia sim-
    bolică", în prezent pierdută. Cu privire la aceas-
    tă teorie despre simbolism, vezi Moshe Barash,
    Icon: Studies in the Histoiy tfan Idea, New York:
    New York University Press, 1992, p. 165-179.
    Recursul la teologia simbolică apare și în seco-
    lul al XH-lea. Vezi M. D. Chenu, La Iheoligie au
    douzi'eme si'ecle, Paris, 1957, p. 191-209 și lucra-
    rea sa Nature, Man and Sociely in the Evelve Cen-
    tuty, traducere de J. Taylor și L. K. Little, Chi-
    cago University Press, 1968, p. 126-127,
    precum și Paul Ricoeur, Conflict tf Intetpre-
    tations, Evanston: Northwestern University
    Press, 1974, p. 58-59. în orice caz, Reuchlin
    se referă adesea la Pitagora ca sursă a recursu-
    lui său la termenul de simbol. Fără îndoială, uti-
    lizarea anterioară a acestui termen în gândirea
    creștină a facilitat adoptarea terminologiei pita-
    goreice. Vezi Robert Murray, „Recent Studies in
    Early Symbolic Theology", Ihe Htythrcp Journal
    6,  4, 1965, p. 412-433. Reuchlin a fost evident
    influențat de Pseudo-Dionisie. Vezi M. Idei, En-
    chanted Chains, Techniques and Rituals in Jewish
    Mystieism, Los Angeles: Cherub Press, 2005,
    p. 192-193.
  13.  De verbo mirifica, p. 903, 949.
  14.  Vezi Reuchlin, On the Art tf the Kabbalah, p. 39.
    Vezi și S. K. Heninger Jr, Touches cfSweet Har-
    mony: Fythagorean Cosmoltgy and Renaissance
    Poetics, San Marino, 1974, p. 245.
  15.  Ficino a tradus lucrări grecești și elenistice la
    invitația familiei de Medici.
  16.  On the Art tf the Kabbalah, p. 129.
  17.  Ibidem, p. 131.
  18.  S. A. Farmer, Syncretism in the West: Pico's 900
    Theses, 1486, Medieval and Renaissance Texts
    and Studies, Tempe, Arizona, 1998, p. 334-337.
  19.  Htptaplus, poema a doua, Cpera, p. 6-7; Farmer,
    Synchretism in the West, p. 81.
  20.  De verbo mirifica, p. 944.
  21.  Vezi G. Buși in Johannes Reuchlin, L’arte cab-
    balistica, a cura di Giulio Buși e Saverio Campa-
    nini, Firenze: Opus Libri, 1995, „La Qabbalah
    come opzione simbolica", p. VII-XXI.
  22.  On the Art tf the Kabbalah, p. 241. în legătură
    cu acest text, vezi Andreas Kilcher, Die Sprach-
    theorie der Kabbala als Aestetisches Paradigma,
    Stutgart, Weimar: J. M. Metzler, 1998, p. 107.
  23.  On the Art tf Kabbalah, p. 203.

  24.  De verbo mirifica, p. 947. Vezi și Elliot Wolfson,
    „Language, Secrecy, and the Mysteries of Law:
    Theurgy and the Christian Kabbalah of Johan-
    nes Reuchlin", Kabbalah, voi. 13, 2005, p. 20-
    21.
  25.  On the Art tf Kabbalah, p. 225.
  26.  Vezi M. Idei, „Kabbalah, Hieroglyphicity and
    Hieroglyphs", Kabbalah, voi. 11, 2004, p. 11-
    47.
  27.  On the Art tf Kabbalah, p. 357.
  28.  Pentru metaforele oceanice, vezi și De verbo miri-
    fica, p. 942.
  29.  Pentru pășuni, vezi și ibidem, p. 243.
  30.  Numele aparține unui cabalist spaniol fictiv, unul
    dintre interlocutorii prezenți în cartea lui Reu-
    chlin.
  31.  Vezi și ibidem, p. 99, 239, 243. De verbo mirifi-
    ca, p. 944.
  32.  Ibidem, p. 233.
  33.  Ibidem, p. 63 „Est enim Cabala divinae revela-
    tionis, ad salutiferam Dei et formarum separa-
    tarum contemplationem traditae, symbolica
    receptio", Basel: Pistorius, 1587, p. 620.
  34.  De Coclești agricultura, Pistorius, p. 120: „Ca-
    bala ea facultas dicitur, quae divinarum huma-
    natumque rerum arcana, per Mosaicae Lei ty-
    pum Allegorico sensu insinuat, quwm quidem
    insinuandi modum; quia nullo rationis discursu
    nec calamo, sed auditu et fide tantum recipi-
    tur: cabalam, id est, receptionem, apellare libut",
    traducere de Blau, Ihe Christian Cabala, p. 67.
    Pentru o altă descriere a Cabalei, ce utilizează
    termenul de alegorie, dar de data aceasta sub
    influența lui Abulafia, vezi ibidem, De Coclești
    agricultura, p. 115-116.
  35.  Ibidem, p. 243.
  36.  In legătură cu înțelegerea pitagoreică a symbola,
    vezi Walter Burkert, Lore and Science in Ancient
    Fythagoreanism, traducere de Edwin Minar, Jr.,
    Cambridge, Mass.: Harvard University Press,
    1972, p. 166-192. Despre simboluri în neopla-
    tonism, probabil sub influența lui Pitagora, vezi
    Gregory Shaw, Ihemgy and the Soul: Ihe Neo-
    platonism cf lamblichus, Penn State University
    Press, University Park, Pennsylvania, 1995, p.
    48, 84, 85, 110, 162.
  37.  Vezi On the Art cf the Kabbalah, e.g., p. 45, 99,
    231.
  38.  Ibidem, p. 45.
  39.  Ar trebui să fie :Erelim.
  40.  Vezi și On the Art cf the Kabbalah, p. 123.
  41.  Ibidem, p. 103. Pentru abstractizare, vezi și infra,
    p. 123, 231.
  42.  în legătură cu acest termen, vezi Johan C. Thom,
    Ihe Fythagorean Golden Verses, Leiden: Brill,
    1995, p. 182, 184-18.
  43.  On the Art cf the Kabbalah, p. 197. Vezi și ibi-
    dem, p. 173, 201, 205, 231. In legătură cu ace-
    ste versuri și contextul lor, vezi Thom, Ihe Fy-
    thagorean Golden Verses, p. 181, 223. Reuchlin a
    pus laolaltă versuri care nu se succed în Versurile
    de aur.
  44.  Burkert, Lore and Science, p. 177, 179. Vezi Reu-
    chlin, On the Art cf the Kabbalah, p. 187.
  45.  Burkert, Lore and Science, p. 176-177.
  46.  Vezi nota 12 de mai sus.
  47.  Burkert, Lore and Science, p. 187-189 și Thom,
    Ihe Fythagorean Golden Verses, p. 174-176.
  48.  Vezi O’Meara, Fythagoras Revived, p. 99; Reu-
    chlin, On the Art cf the Kabbalah, p. 207.
  49.  Vezi Bernd Roling, Aristotelische Natmphiloscphie
    und christliche Kabbalah im Werk des Paulus Ric-
    cius, Tiibingen, 2007, p. 358-362.
  50.  Acest manuscris i-a fost trimis în 1495 unui
    prieten al lui Reuchlin și este redactat într-o
    scriere rabinică ashkenazi.
  51.  Vezi lamblichus, On the Fythagorean Life, par.
    104, p. 127-129; par. 227, p. 223.
  52.  Cu toate acestea, o astfel de abordare apare în
    scrierile lui R. David ben Yehudah he-Hasid sau
    ale cercului lui Nahmanides.
  53.  Vezi Moshe Idei, Kabbalah: New Perspectives,
    New Haven: Yale University Press, 1988, p.
    202. Pentru secrete în Evul Mediu vezi Moshe
    Halbertal, Esotericism in Jewish Ihoight and Its
    Philosophical Implications, traducere de Jackie
    Feldman, Princeton: Princeton Univeristy Press,
    2007.

22 • APOSTROF

DOSAR

cu Ochiul
LIBER

Diagnoze și terapii
actuale

Trebuie să admitem că
politica, administrația
sau economia autohtonă
oscilează adesea între indi-
ferență și promiscuitate.
Precaritatea reperelor inte-
lectuale și lipsa unor viziu-
ni clare au dus la compro-
miterea instituțiilor publice,
la o stare patologică a socie-

tății, ce pare astăzi insolubilă. Ultimul vo-
lum al filosofului Andrei Marga, Dicgnoze:
articole și eseuri (Editura Eikon: Cluj-Na-
poca, 2008), este o carte „a sincronicității“,
în sensul dorinței vădite a autorului de a
surprinde maladiile timpul pe care le traver-
săm noi astăzi. Cartea este, în egală mă-
sură, un volum scris pe tonul personal al
celui ce reflectează asupra viitorului, asu-
pra posibilelor soluții ce pot fi date crizei
lumii contemporane. Diagnozele sunt indis-
pensabile în cazul unei patologii sau crize,
fie de natură fiziologică, fie una ce ține de
întregul societății. Dar ele sunt profitabile
pentru toți cei ce sunt preocupați de re-
structurarea societății, de filosofi, sociologi
sau politologi. „La noi diagnozele nu sunt
frecvente, precum în alte țări, aici fiind mai
mare separarea între cei ce iau decizii și cei
ce caută să cunoască societatea ca societate.
Chiar dacă se poate spune că slaba capaci-
tate politică, carențele administrației și fira-
va capacitate de analiză nu sunt străine una
de alta.“
    Dacă politica însemna, odinioară, o pre-
lungire a moralei sau o dezbatere în interes
public, ea este văzută astăzi ca o practică
„în care se asumă că este nevoie mai ales de
șefi, o politică în care statul este redus la
o asociație, o politică în condițiile subdez-
voltării «gândirii politice» și ale ignorării
«interesului public», o politică ce operează
cu înțelesuri depășite ale democrației și este
lipsită de proiecte“. Astfel, în România (și
nu doar aici), la ora actuală, dialogul cu și
pentru oamenii de rând este înlocuit cu
parvenitismul; dorința de schimbare cu
voința de putere; efortului depus în interes
public îi este preferată căutarea eternă a
unui vinovat. Verdictul dat de autor este,
deci, cât se poate de radical: „într-o țară
care are nevoie de reforme pentru pune-
rea în valoare a «posibilităților extraordi-
nare din oamenii de rând» politicienii sunt
mai preocupați să exploateze ocazia în
favoarea proprie, decât să proiecteze dez-
voltările în interes public“.

    Iar dacă starea de fapt a lumii noastre
este una cvasipatologică, cauzele bolii tre-
buie identificate la toate nivelurile. Volu-
mul Diagnoze: articole și eseuri sondează
maladiile ce afectează România, Europa și
lumea în întregul ei. în egală măsură, car-
tea urmărește să surprindă cauzele bolii
printr-o imagine exhaustivă dată spațiului
în care ea se manifestă, deci a societății.
Astfel, investigația se articulează la nivelul
analizei culturale, cea a societății, a politi-
cii (gândită la nivel global), filosofiei sau
teologiei actuale.
    Ultima secțiune a volumului este dedi-
cată, în mod surprinzător, fotbalului, într-
un mod diferit de cel al lui Raymond Aron
care compara politica cu un meci de fotbal.
Cititorul neatent trebuie prevenit din timp:
fotbalul reprezintă, cel puțin din punctul
de vedere al bărbaților, o viziune asupra
lumii. Astfel, ei se simt obligați să facă afir-
mații, să dea prognoze competente despre
acest joc, despre strategiile care o articu-
lează și industria gigantică care s-a conso-
lidat pe umerii ei. Textele scrise de Andrei
Marga, la invitația unui cotidian clujean, cu
ocazia Campionatului Mondial de Fotbal
din Germania, cred că ar trebui citite din
această prismă. Mai mult, aceste pagini
tind să reflecte o pasiune a autorului lor,
având darul să umanizeze orice profesor
sau filosof imaginat, adesea, doar în spate-
le unei catedre confortabile și nu la un meci
de fotbal.
    Volumul Diagnoze poate fi citit la rân-
dul său ca un „meci“, ca o competiție de
idei, ca o răfuială cu superfluul, cu efeme-
rul. Andrei Marga își dezvăluie în această
carte, prin tonul personal al scriiturii, o altă
latură a sa: este erudit fără a fi meticulos,
vizionar fără a fi moralist și este educativ
fără a fi didactic. El nu ne vorbește pe un
ton revendicativ-absolutist, ci pe cel al unui
gânditor care cunoaște precis dezbaterile
majore din lumea internațională contem-
porană. In acest context, el rămâne, în mod
constant, unul dintre acei puțini intelectuali
echilibrați care ne arată repere, pentru a nu
ne rătăci în lumea agitată și arogantă de
astăzi.





Cinismul exasperat


y

Poet AL exasperării
fiziologice, Nico-
lae Coande resimte cu
frenezie dramele și tri-
bulațiile corpului, în-
tr-o scriitură densă,
acută, antiretorică, o
scriitură în care tona-
litatea ironiei groase,

amprenta grotescului și reprezentările teri-
fiante se regăsesc cu egală îndreptățire.
Recentul volum Sânt, tutun și alcool (Ti-
mișoara: Editura Brumar, 2008) nu face
decât să amplifice toate aceste registre ale
ființării poetice, la care se adaugă o doză
însemnată de sarcasm, pentru a nu mai
vorbi de cinismul pe care critica literară
deja l-a identificat în substanța poemelor
lui Coande. Individualismul „sfidător“ e o
însușire pe care Gheorghe Grigurcu, de
pildă, a subliniat-o cu suficientă insistență

(„Nicolae Coande vădește o substanță indi-
vidualizantă sfidătoare, împinsă până-n
marginile sale cele mai inconfortabile care
nu sunt ale unei poze, ci ale unui fel de a
fi. E o confesiune amară până la o durita-
te formal dar și normal extremă. Tandrețea
sa se răstoarnă pe reversul său, care-i defi-
nește fața în negativ, însă n-o suprimă, ci o
încarcă de-o sumbră energie. [...] Cu o
justă intuiție poetică, Nicolae Coande
săvârșește astfel joncțiunea între individua-
litatea sa reducționistă, rebelă la orice act
integrator, și generalitatea maximă care este
lumea dorită precum un aliment de soi la
ospățul unor antropofagi.“). Iluzia unei
viețuiri anonimizante se întretaie, în poe-
mele lui Nicolae Coande, cu sentimentul
captivității în sfera habitudinilor alienante,
dar și cu senzația persistentă a unei exi-
stențe mecanomorfe („Anul ăsta iluzia că
sunt în viață/ e mai groasă decât praful/ de
pe geamul din bucătărie/ intru și ies ca un
gândac din pantof/ laptele doarme în carne/
umbra mă târăște afară/ ceva oriental îmi
străbate șira spinării/ sfoara îmi iese din cap/
și vibrează o clipă./ înghit cârligul ăsta cu
nepăsare.“). Reportaje ale infernului coti-
dian, poemele lui Nicolae Coande nu sunt
mai puțin autoportrete ale unui eu liric
neliniștit, ce-și expune, cu un vag aer tea-
tralizant, exasperările și freneziile, cinismele
și sarcasmele, relevând, totodată, misterul
unei transcendențe tratate cu ironie beni-
gnă („Eu nu sunt lumea. îmi văd de ale
mele/ inutil precum elicea norilor care nu
știu că plouă/ peste lume./ Buzele mele
subțiri disprețuiesc configurația filozofică/
a lumii/ în vreme ce gustă cu plăcere car-
nea ei neagră/ sufletul întins ca o piele/ de
câine la soare/ imperialismul plăcut al celui
care a făcut/ lumea fără rest./ Sunt depar-
te ca și cum aș fi imposibil o femeie/ al
cărei miros natural supune orașul./ De
fapt/ nu miroase“).
   Gustul ratării, al abuliei și al refuzului
oricărei convenții e transcris într-un poem
precum Ești hătiân când scrii pe de lături, în
care, dincolo de infuziile, implicite sau ex-
plicite ale unei intertextualități tipic post-
moderne, regăsim și ecouri vagi ale unui
expresionism ținut mereu la rece, măsurat
și atroce: „Probabil că se întâmplă cum a
spus brumaru: încetul/ cu încetul nu mai
poți scrie/ te sui în pat și tragic plapuma
peste cap/ atenția pentru viața de aici scade
preocupări vechi/ dispar într-un norișor cu
mansardă/ cu timpul se constată o îngu-
stare a interesului/ pentru ce făceai mai ieri
- când scriai/ «scăderea elanului vital idei
prevalente de auto-învinovățire/ culpabili-
tate idei de suicid dispoziție depresivă»/
prietenii se răresc/ spui chiar dacă minți tot
mai des adevărul/ chiar dacă «adevărul nu
e deopotrivă cu mintea/ pentru că ar în-
semna să fie schimbător ca mintea»/ (filo-
zoful Bizonul)/ se întâmplă să nu scriu
chiar și când aș putea/ acoperi cu scrisul
meu/ palma rotundă a unei femei - cu ulti-
mul vers căzut peste fața de masă din bu-
cătărie:/ ești bătrân când scrii pe de lături“.
Metafora pamfletară, scriitura agresivă, to-
nalitatea vindicativă - sunt elemente ale
lirismului lui Nicolae Coande, pe care cri-
tica literară le-a pus deja în evidență (Al.
Cistelecan vorbea, de pildă, de faptul că
„iritația profetică nu s-a stins cu totul în
scrisul său și ea e recuperată printr-un fel
de expresionism de represiune. Poetul uti-
lizează scriitura în acte de represalii, răsu-
A

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 23

cind vindicativ pamfletul și exersând me-
tafora în terifianță. Scriiturii sale nu-i dis-
place teroarea și ea acționează, de regulă,
în afront, ascunzând sarcasmul sub inducții
viscerale. E modul lui Coande de a discre-
dita și de a stigmatiza, resemantizând natu-
ralismul notațiilor într-o lamentație clan-
destină“). Substratul elegiac al acestei
poezii, care poate fi abia detectat dedesub-
tul scriiturii vitriolante și sarcastice, redă
tocmai fărâmele de transcendență („firimi-
turi de vis“) pe care eul liric le identifică
într-un univers de o frapantă lipsă de coe-
rență, un univers autotelic și tautologic, în
carențele sale de logică și de rost etic, ca în
Cm gura toată: „Ar fi ca poeții să se auto-
traducă/ bolnavii să-și dea singuri binecu-
vântarea/ de pe urmă/ iar pâinea să scoată
dinți sălbatici la noi - /la noi bolnavii auto-
traduși ai ăstei lumi/ cu zgură-ntre dinți./
Atâta lipsă de umor e-un fapt trist/ desigur/
dar justiția lumii nu e apanajul vreunui
doarme-umbră/ ca mine:/ poeții sunt tra-
duși rând pe rând de/ marele traducător/
bolnavii sunt cusuți și îngropați în ordi-
ne/ chiar de blândul duhovnic al tradu-
cătorului/ iar pâinea, ei bine, pâinea/ se mă-
nâncă singură la o masă unde noi/
strângem cu grijă firimituri de vis/ cu cerul
gurii tot izbit de-un damf de armonie și/
tone de carismă uzurpată“.
   Poetica negativității, la care se dedă
Nicolae Coande, nu exclude însă tentația
exorcizării propriilor angoase și exasperări,
prin intermediul unor viziuni introspecti-
ve, în care datele pactului autobiografic
capătă, pe alocuri, un timbru expresioni-
st, prin voluptatea spasmului, transcris în
registru al urgenței, prin refularea în abi-
surile insondabile ale ființei ori prin decu-
parea unor detalii tensionate la maximum,
revelatorii prin forța de sugestie a drame-
lor ființei: „Nu se apropie nimic nimeni/
nu se îndepărtează/ obișnuita voce rezistă
alături/ puterea mea stă într-o ofelie/ arun-
cată-n fântână./ Sunt antrenat să pierd to-
tul./ Tot ce am știut vreodată e scris pe
pereți/ iubirea își desface picioarele și varsă
afară/ un amănunt de prisos:/ numele
meu“. Pe de altă parte, denunțând derizo-
riul propriului corp ori detracarea univer-
sului, poezia lui Nicolae Coande nu aban-
donează cu totul nostalgia, abia presimțită,
a salvării, tentația soteriologică, care nu se
transformă, însă, în narcoză idealistă, ci,
mai degrabă, în corectiv beatificant al unei
viziuni a spasmului și grotescului existen-
țial. Ilustrativ e, poate, poemul Porțiuni
neobservate ale trecutului-. „Când am aflat că
Dumnezeu duce lupte grozave/ în altă par-
te din univres/ în timp ce noi îl tot aștep-
tăm cu mucii la gură/ mi s-a făcut brusc silă
de mine. M-am ridicat din pat/ m-am dus
în bucătărie am luat cuțitul de pâine/ a
încercat viclean să-mi scape dar l-am ținut
strâns/ până am simțit cum trece sângele
prin el/ și l-am făcut să simtă durerea pe
care am încercat-o/ atunci când porțiuni
neobservate ale trecutului/ se-arată brusc la
fereastră să-mi spună/ că viața n-a fost tot
timpul aici: o dimineață/ pe limba unei fe-
mei de-o noapte în zona mea de avarie./ Iți
suflă în față: miroase a om părăsit./ Un ins
care scoate din buzunarul de la piept/ pu-
țină pâine săracă./ Doar puterea se poate
uni/ cu o altă putere“.
   Radiografie a „stării de neant“ (Marin
Mincu), fără să-i lipsească nici „tonalita-



tea misterioasă și oraculară a profeților“
(Dan Cristea) ori „disperarea atroce care
hrănește negre viziuni“ (Mircea A. Diaco-
nu), poezia lui Nicolae Coande vădește, în
acest volum, o radicalizare, dacă nu a viziu-
nii, măcar a expresiei. Și nu mă refer la
expresiile „tari“, explicite („marile cururi
din infernul vesel Craiova“, „vorbele de
căcat“ etc.), pe care autorul, pe urmele ulti-
melor generații lirice „dezinhibate“ le folo-
sește (expresii care ar fi putut liniștit să lip-
sească din volum, fără a impieta prea mult
asupra mesajului liric). Radicalizarea teri-
fiantului și a grotescului e, în fond, o ati-
tudine de reacție a unui eu liric ultragiat, o
defulare a traumei prin supralicitare a im-
precației și a deriziunii, într-o scriitură ten-
sionată, acută, ce traduce și sentimentul
urgenței și exasperarea unui cinism prin
care e denunțat relieful anomic al unei rea-
lități convulsive, atroce, purtând în sine
toate însemnele detracării.



Istoria la Max






   M yg Ă SIMȚEAM ca și când
tlil în căpățâna mea s-ar
fi deschis brusc ușa unui
cuptor încins. în cartea asta
era vorba despre mine.“ -
cu astfel de fraze se deschi-
de irezistibil ultimul roman
al Doinei Ruști, Fantoma
din moară (Iași: Polirom,



2008, 423 pagini). Trei povești principale
se articulează în text: prima este povestea
autobiografică a Adelei Nicolescu, alter-ego
auctorial până la un punct. Aceasta des-
coperă, ca într-un text al lui Borges, că alt-
cineva i-a scris viața, în detalii prea per-
sonale pentru a le fi aflat din altă parte.
Investigația ei asupra lui Florian Pavel, pre-
tinsul autor, ne conduce spre a doua pove-
ste, a romanului din roman: Adela îl desco-
peră pe Pavel, precum și plagiatul lui de pe
un site misterios, numit chiar stafia.ro.
Suprapunerea dintre destinul Adelei și isto-
ria pe care ea o citește uluită pe site-ul sta-
fiei nu este niciodată perfectă: destinul scris
se află în continuă metamorfoză, își schim-
bă permanent datele și este „corectat“ de
intervențiile alternative ale protagonistei.
Totuși, destul de curând, Adela Nicolescu
pare să fie ea însăși înghițită în textul în care
altul a scris-o, corecturile ajungând tot mai
puțin marcate (inclusiv grafic) și topin-
du-se, spre jumătatea romanului, într-o sin-
gură mărturie. în fine, a treia poveste câș-
tigă teren de aici înainte și constituie
adevărata metaficțiune istoriografică din
textul Doinei Ruști. Este vorba despre
„istoria de cauciuc ars“ a Comoștenilor,
un sat real din sudul României, unde
comunismul intervine pe negândite în vieți-
le tuturor, modificându-le ireversibil. Fina-
lul romanului conține povestea unei isto-
rii mult mai vechi, în care se înnoadă fatal
- și retrospectiv - firele care o vor conduce
ulterior pe Adela spre scrierea propriului
destin. Moara în care bântuie fantoma de-
numită Max, după numele inscripționat pe
butonul portocaliu care se materializează
dinaintea Adelei de câte ori fantoma ur-
mează să lovească, moara „ca o cruce roșie“
sigilează, precum secera și ciocanul de pe
stema comunistă, această istorie com-

plexă, așezând-o sub semnul capriciilor
spectrale.
    O anumită neutralitate a scriiturii pune
întregul roman la adăpost de patetism. Ar-
tificiul tehnic este cel pe care îl folosește un
Giinter Grass în construcția revoltătorului
său toboșar: blocarea protagonistului în
ipostaza de copil. Copil fiind, apoi adoles-
centă, Adela percepe mai întâi sensurile
magice, apoi pe cele concrete și joacă nai-
vitatea în legătură cu sensurile abstracte.
Ceea ce nu se rostește nu există, după cum
absența explicațiilor întreține masca naivă:
„Securitatea, mai târziu mângâiată Secu, era
prezentă în toate discuțiile, dar eu n-am
văzut niciodată un securist ori n-am știut
să-l recunosc. Pentru mine, singura primej-
die venea din moară“. Romanul este bistra-
tificat: prima parte este scrisă urmărind pri-
virea Adelei-copil asupra unei lumi a cărei
schimbare este presimțită și anunțată prin
semne incredibile (v. apariția lui Dumnezeu
în chip de pitic „cu cap mototolit, ca și
când ar fi fost făcut din cocoloașe de hâr-
tie“, amintind de alt roman al autoarei,
Omulețul nțu). Crime inexplicabile, dispa-
riții misterioase, morți incerte sunt citite de
către Adela în ordinea tulburărilor stârnite
de fantoma din moară. Abia în partea a do-
ua, cea realistă, ele capătă un discurs cau-
zal, justificându-se ca atrocități cotidiene ale
unor autorități locale. Nu aș vorbi, precum
Horea Gârbea, despre realism magic în ca-
zul Doinei Ruști, ci despre metaficțiune is-
toriografică. Mai degrabă decât modelul
Mărquez, romanul de față activează mode-
lul unui Salman Rushdie dinR^/WOT, unde
o bestie infernală, apocaliptică, se naște și
se hrănește din dezechilibrul fundamental
al unei comunități care și-a pierdut deprin-
derile umane, obișnuința de a oferi drago-
ste, precum și conștiința propriei responsa-
bilități istorice. Max, fantoma din romanul
Doinei Ruști, funcționează ea însăși ale-
goric, pentru a da un singur chip istoriei
celei noi: „știa că este el, dar spera încă să
nu fie așa, așteptând în teroare următorul
pas. Și acesta se produse cu precizia obiș-
nuită: o căldură umedă îi cuprinse ceafa, ca
și când o limbă mare, ca a unui bivol, ar fi
lins-o în bătaie de joc“. Oroarea istoriei ca-
pătă trup fantomatic în moara cea roșie,
precum și un buton de activare ubicuu (a
se vedea aici și sensurile mecaniciste ale
proiecției destinului comunitar).
    Romanul Fantoma din moară este o reu-
șită evidentă la cel puțin două niveluri. Pri-
mul este chiar nivelul subiectului, iar reușita
vizează aici modul de corporalizare ficțio-
nală a unei mărturii cu valoare de docu-
ment individual. Al doilea este nivelul dis-
cursului romanesc și al strategiilor narative,
unde găsesc salutară alăturarea unei plasti-
cități epice ieșite din comun (mult mai vizi-
bilă în prima parte a cărții) și a unei inte-
ligențe tehnice aduse la zi. Consider că
punctul forte al întregii construcții se află
în primele două sute de pagini, unde ficțio-
nalizarea este suverană și unde cheile de lec-
tură sunt oferite cu mare zgârcenie. în ro-
manul realist din celelalte două sute de
pagini intervenția mărturiei „așa cum a
fost“ duce inevitabil la subțierea mizei fic-
ționale, deși textul câștigă în autenticitate,
în ultima parte a cărții vedem în acțiune
și feminitatea pulsională, de registru acut,
a scrisului prozatoarei, atât în opțiunile ei
tematice (v. povestirea abuzurilor în ordi-
nea corporalității, a biologiei imediate, ca

24 • APOSTROF

în cutremurătoarea scenă a avortului), cât
și în cele stilistice. Romanul ar merita o
analiză separată în ordinea mizei sale meta-
ficționale, el lansând inclusiv provocări
po(i)etice, constituindu-se și într-un roman
despre posibilitățile de reprezentare expo-
nențială ale romanului, chiar dacă princi-
pala lui temă este relativitatea culpei, dar și
a nevinovăției, fie ele colective sau indivi-
duale.
   Fantoma din montă completează strălu-
cit raftul tot mai interesant de istorii româ-
nești alternative ale comunismului. Este
vorba despre o istorie ficțională, fără să fie
fictivă, o istorie „mică“, opusă din răspute-
ri istoriei „mari“. Nu am în vedere vreo for-
mă de reparație istorică, ci o compensație
imaginală: asemenea istoriei mari, Max
șterge chipurile vinovaților absoluți, ofe-
rindu-le chipul arhetipal al unui vinovat
relativ, comun. La fel, fantomatica sa apa-
riție reduce la tăcere voci individuale, mereu
amenințate de un pericol nevăzut și impo-
sibil de contracarat. Prin recul, istoria mică
a Doinei Ruști construiește ficțional o lume
de voci individuale „ca și cum povestea
unui singur om ar putea să însemne ceva în
istoria atât de stufoasă a milioanelor de oa-
meni“.




O sinteză a diversității


Florin Soporan


CENTRUL DE Studii Tran-
silvane al Academiei
Române a oferit în cursul
acestui an publicului in-
teresat oportunitatea unui
contact aprofundat cu o
problematică extrem de pre-
zentă pe agenda publică a
societății românești, fără să-

și fi epuizat capacitatea de a genera dezba-
teri. Volumul Schimbare și devenire in istoria
României, coordonat de loan Bolovan și
Sorina Paula Bolovan, valorifică editorial
expunerile prezentate în cadrul Conferinței
Internaționale cu tema Modernizarea in
România in secolele XIX-XXI, organizată la
Cluj-Napoca în zilele de 21-24 mai 2007
de către Academia Română, prin Centrul
de Studii Transilvane, în colaborare cu
Universitatea „Babeș-Bolyai“, prin Centrul
de Studiere a Populației, și reușește, pe par-
cursul a 772 de pagini, să mențină cititorul
în atmosfera doctă și în același timp coloc-
vială specifică amfiteatrului. Reunind con-
tribuțiile unor autori ce aparțin unor gene-
rații diferite, de la specialiști consacrați pe
terenul istoriei civilizației și culturii, socio-
logiei sau economiei la tineri cercetători
dornici să-și câștige dreptul de cetate în-
tr-o republică a scrisului românesc ce resim-
te ea însăși provocările modernizării, lu-
crarea își îndeplinește obiectivul asumat
programatic prin cuvântul introductiv, acela
de a fi punctul de plecare al unor viitoare
dezbateri pe care largul spectru tematic
atins le incită. Nota comună a acestui
demers științific constă în refuzul con-
strângerilor interpretative sau al confor-
mismului. Autorii nu caută cu orice preț
privilegiul unei originalități facile, aduc în
dezbatere subiecte frecventate de publicis-
tica de la noi, într-o manieră conformă cu

exigențele științifice asumate și reușesc o
conciliere benefică cu inovația. Cele zece
secțiuni care compun volumul se circum-
scriu unor arii tematice clare, respectând o
condiție esențială a modernității, libertatea
de opinie și pluralismul de idei.
    Tema plasată în deschiderea acestei dez-
bateri corespunde cu momentul care a ră-
mas în conștiința colectivă drept o majoră
punere în cauză a succesului procesului de
modernizare a României, răscoala țărăneas-
că din 1907. Autorii studiilor își asumă
conștient o sarcină evitată în ultimele dece-
nii de istoriografia românească, aceea de a
readuce în cadrul dezbaterii științifice un
eveniment confiscat de discursul politic, cu
abordările sale dogmatice. Studiul lui Alin
Ciupală propune o trecere în revistă a sur-
selor documentare publicate până în pre-
zent, dar formulează și o interpretare pro-
prie asupra cauzelor mișcării țărănești,
plasate în discrepanța dintre sfera publică și
cea privată și în raporturile centru-periferie.
Conform grilei propuse de autor, societatea
românească se confrunta la începutul seco-
lului XX cu o incompatibilitate a priorități-
lor, între universul urban, văzut ca vector al
modernizării, și lumea agrară majoritară,
dar rămasă la periferia interesului public.
Articolul lui Damian Hurezeanu abordează
o temă cu reverberații de o acută contem-
poraneitate, cea a României profunde, afla-
te la periferia interesului teoreticienilor și
istoricilor civilizației românești. Analiza sa
pleacă de la prezența problematicii rurale la
nivelul exegezelor din epocă, de la teoria
formelor fără fond a lui Titu Maiorescu la
Neoiobăgia lui Constantin Dobrogeanu-
Gherea și la Istoria civilizației române mo-
derne a lui E. Lovinescu. Următoarele trei
contribuții au în vedere reflectarea eveni-
mentelor în relație cu proximitatea externă.
Alexandru Porțeanu abordează tema even-
tualei intervenții externe împotriva răscu-
laților, care a preocupat opinia publică în
primăvara anului 1907. Utilizând o docu-
mentare solidă, de la rapoarte diplomatice
și scrieri memorialistice la relatări de presă
și discursuri publice, autorul ilustrează evo-
luția subiectului de la zvon public și rela-
tare de presă la instrument în jocul politic
de la București. Silvana Rachieru oferă o
reconstituire a evenimentelor din perspec-
tiva rapoartelor diplomaților otomani aflați
în misiune în diverse zone ale României, cu
accent asupra episoadelor violente, redate
cu o cadență jurnalistică. O încercare simi-
lară îi aparține lui Mircea Măran, de această
dată fiind avute în vedere ecourile răscoalei
în revista sârbă Politika. Răscoala ca mo-
ment al clarificărilor unei conștiințe con-
temporane face obiectul eseului Martei
Petreu, care aduce în atenție o scriere prea
puțin analizată până acum, aparținând lui
I.L. Caragiale, 1907, din primăvară până-n
toamnă. Pornind de la fixarea acesteia în
biografia culturală și politică a scriitorului,
studiul surprinde tangențele cu lucrarea
amintită a lui Gherea, dar mai ales carac-
terul realist al soluțiilor propuse pentru
europenizarea României, votul universal și
reforma agrară.
    A doua secțiune a volumului este dedi-
cată modernizării Transilvaniei în a doua
jumătate a secolului al XlX-lea și la înce-
putul secolului XX, dintr-o perspectivă
comunitară și instituțională. Liviu Maior
abordează problema asociaționismului ca
formă de integrare a națiunilor din Transil-

vania și vector de modernizare. în opinia
sa, întârzierea procesului de modernizare
s-a datorat diferențelor de viziune surveni-
te între aceste națiuni și dezvoltării unor
structuri animate de interese divergente
și de sensibilități identitare. Pal Judit și
Lorând Mâdly analizează aspecte ale schim-
bărilor de ordin instituțional în deceniile ce
au urmat Revoluției din 1848-1849, de la
administrația locală și regimul fiscal la refor-
marea justiției, cu detectarea rezistenței la
schimbare. Valeria Soroștineanu încheie
acest excurs cu un studiu asupra satului
transilvan, aflat și aici la periferia procesu-
lui de modernizare. Agenții noului, preoții,
învățătorii și notarii, sunt cei care asigură
difuzarea modelului cooperatist german,
dar în egală măsură rezistența în fața refor-
melor, văzute ca elemente de deznaționa-
lizare.
    Următoarea secțiune încorporează stu-
dii dedicate unor aspecte ale modernizării
sistemului economic și social în secolele
XIX-XX. Raluca Torni subliniază importanța
pe care emigrația politică și economică ita-
liană a avut-o pentru dezvoltarea comercială
a porturilor dunărene și impactul cultural
al acestei alterități asupra majorității. losif
Marin Balog face un excurs documentat
asupra realităților agrare din Transilvania
secolului al XlX-lea și subliniază condițio-
nările între dinamica reformelor și relația
stat-societate, dar și transformările pe care
trecerea la producția agrară destinată pieței
le-a provocat în mentalul țărănesc. Dezba-
terile iscate de programul liberal de reforme
din 1913-1914 și reflectarea lor în rapoar-
tele diplomatice austro-ungare și italiene fac
obiectul contribuției lui Sorin Radu. Nadia
Manea studiază relația complexă dintre
două componente esențiale ale sistemului
economic al României antebelice, Banca
Națională și creditul agricol, precum și
implicarea activă a celei dintâi în atenuarea
efectelor pe care crizele externe le-au pro-
vocat economiei naționale.
    Următoarele cinci studii au în vedere
poziția statului în procesul modernizării
instituționale pe parcursul secolului al XlX-
lea. Elena Căzan schițează imaginea de an-
samblu a societății românești, oscilând între
tradiție și modernitate, așa cum rezultă din
notele unor călători și diplomați străini. Ve-
nera Achim aprofundează problema dezro-
birii țiganilor, socotită prima reformă socia-
lă românească, precum și conexiunea sa cu
problema țărănească și succesul parțial al
asimilării foștilor robi în rândurile plugari-
lor liberi. Studiul lui Cătălin Turliuc se pla-
sează într-o dimensiune teoretică și reali-
zează o trecere în revistă a conceptelor cu
care sociologia și istoriografia au operat în
structurarea unor paradigme de moderni-
zare. Dominate inițial de o viziune euro-
centrică și încorporând o pledoarie pentru
occidentalizare, aceste scheme sunt puse
în cauză de Immanuel Wallerstein și de spe-
cialiștii care substituie conceptele de mo-
dernizare și occidentalizare prin cele de
tranzitologie și integrare. Politica externă a
României din perspectiva grupului implicat
în procesul luării deciziilor este analizată în
contextul european al momentului de Ru-
dolf Dinu, care subliniază importanța op-
țiunilor personale și a contactelor familiale
în dinamica demersului politic. Acest seg-
ment se încheie cu studiul de caz asu-
pra modernizării închisorilor propus de
A

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 25

Dumitru Lăcătușu, care surprinde evoluția
legislației și a sistemului penitenciar româ-
nesc de la instrumente punitive spre mij-
loace de reeducare a deținuților.
    Cea de-a cincea secțiune abordează tran-
sformările pe care le-a cunoscut fenome-
nul cultural, într-o accepție ce include și as-
pecte de viață cotidiană. Adrian Silvan
lonescu investighează modificarea per-
cepției asupra artelor plastice, de la moda
transplantată în Principate de ofițerii aus-
trieci și ruși la apariția unei infrastructuri
instituționale și a unui cadru expozițional.
Bogdan Popa schițează percepția asupra cul-
turii fizice - valorizată în tradiția educațio-
nală germană și britanică - în societatea
Vechiului Regat de la începutul secolului
XX. Dinamica locuinței românești în anii
1940-1965 este evocată de Valentin Vasile,
care descrie evoluția de la locuințele indivi-
duale spre uniformizările și linearitatea so-
cială și locativă specifice standardelor impri-
mate de regimul comunist. Ecaterina Lung
abordează fenomenul modernizării istorio-
grafiei, din punctul de vedere al receptării
în spațiul cultural românesc a paradigmelor
noii istorii franceze de la Annales.
    Grupajul Modernitate, religie și rurah-
tate se deschide cu studiul lui George Ena-
che asupra relației stat-biserică. Pornind de
la o schiță sumară a începuturilor medieva-
le ale acesteia, autorul se raportează la para-
lelismul între puterea politică și pastorat,
sesizat de Michel Foucault, și subliniază
schimbările pe care acțiunea statului le-a
impus instituției bisericești, din perspectiva
organizării interne și a patrimoniului. Car-
men Albert reconstituie o realitate regiona-
lă, satul bănățean în curs de modernizare,
așa cum rezultă ea din campaniile de cer-
cetare sociologică inițiate de Institutul So-
cial Banat-Crișana. Constantin Mihai exa-
minează relația biserică-stat în perioada
interbelică, din perspectiva unor implicări
reciproce în sfera de decizie a celuilalt. Sub-
stanța documentației este asigurată de dis-
puta care l-a opus pe Nae lonescu unor re-
prezentanți ai sinodului Bisericii Ortodoxe
Române, în legătură cu calitatea de regent
a patriarhului Miron Cristea.
    Cea de-a șaptea secțiune se compune din
studii consacrate modernizării educației, la
toate nivelele și în diferite momente. Cris-
tina Gudin analizează dinamica moderniză-
rii învățământului primar prin intermediul
actelor legislative, de la Legea instrucțiu-
nii publice din 1864 la modificările aduse
de Take lonescu. Decisivă rămâne acțiunea
statului, din postura de garant al accesului
la învățământul primar, dar acțiunea a avut
limite certe, date de dificultățile materiale
cu care se confrunta corpul didactic, de
formația acestuia și de numărul insuficient
de școli, mai ales în zonele rurale. Daniela
Mârza surprinde formarea imaginii de sine
a învățătorilor greco-catolici din Transilvania
la jumătatea secolului al XlX-lea, în contex-
tul relației biserică-educație. învățătorii tind
să se diferențieze atât de clerul arhidiecezei
Blajului, cât și de comunitățile de țărani,
evoluând spre o conștiință socială proprie și
spre formularea unor obiective proprii, între
care circumscrierea unei sfere clare de com-
petențe și îmbunătățirea condiției econo-
mice sunt esențiale. Rodica lanoș abordează
problema educației dintr-o perspectivă teo-
retică, aceea a modernizării pedagogiei și
introducerii de noi metode de predare în

Transilvania. Ion Albulescu și Mirela Albu-
lescu readuc în dezbatere un subiect pe care
publicul larg îl identifică cu reforma edu-
cației din România, acțiunea lui Spini Haret
de extindere a învățământului la țară. Co-
municarea propusă de Ana-Maria Stan are
ca obiect excursiile universitare din Româ-
nia interbelică, cu accent pe evenimentele
organizate în cadrul Universității din Cluj
în anii 1919-1921. Aceste manifestări, con-
siderate un mijloc de racordare a învățămân-
tului românesc la paradigmele europene,
dar și o cale de integrare educațională a pro-
vinciilor integrate după 1918, au creat
cadrul unei cunoașteri reciproce a prota-
goniștilor.
   Evoluția societății românești în perioa-
da regimului comunist asigură substanța
comunicărilor secțiunii următoare. Liviu-
Marius Bejenaru reia o problematică viu
disputată, politica demografică a regimului
comunist. Pornind de la bazele teoretice ale
raportului economie-demografie, în para-
digma malthusiană, autorul insistă asupra
schimbărilor intervenite în abordările ofi-
ciale, de la transpunerea în practică a exem-
plelor din Uniunea Sovietică la liberalizarea
din 1957 și la politica pronatalistă din anii
’70-’80. în opinia sa, eșecul demografic al
regimului comunist s-a datorat lipsei cone-
xiunilor necesare între obiectivele demo-
grafice și dezvoltarea economică, existente
în economiile capitaliste. Alina Ilinca dă
expresie unor preocupări cu ecouri con-
temporane, modernizarea energeticii româ-
nești în perioada postbelică. Analiza stabi-
lește prioritățile fixate de regimul comunist
în sensul electrificării și valorificării poten-
țialului hidroenergetic al țării, continuând
cu schițarea unei politici energetice mai sis-
tematice odată cu intensificarea colaborării
cu organismele financiare internaționale și
cu eșecul din anii ’80, când producția ener-
goextensivă a creat dezechilibre majore la
nivelul costurilor de producție. Moderniza-
rea armatei în anii 1970-1980 face obiectul
comunicării lui Petre Opriș. Demonstrația
vizează ezitările regimului, între menținerea
prezenței României în cadrul Organizației
Tratatului de la Varșovia și reorganizarea
forțelor armate în conformitate cu noua
doctrină a apărării patriei prin lupta între-
gului popor.
   Următoarele cinci studii se situează pe
o poziție mai tehnică. Autorii evaluează
modernizarea sub aspectul efectelor sale
asupra comunității, prin intermediul unor
studii demografice locale. Șarolta Solcan
redă istoria unui microgrup pe durata seco-
lelor XVII-XX, cu ajutorul urbariilor satu-
lui Drăguș din Făgăraș. Beneficiul conti-
nuității datelor statistice permite observații
riguroase asupra manierei în care factorul
politic a influențat unele fenomene socia-
le, iar modernizarea economiei și societății
și-a pus amprenta asupra comportamente-
lor familiale. Veress Eniko evocă moderni-
zarea pe baza studierii realităților din Clujul
secolului al XlX-lea. Pornind de la premise-
le teoretice ale modernizării ca îmburghe-
zire, în accepție marxistă, postmarxistă și
weberiană, autoarea accentuează importanța
dimensiunii culturale pe care comunitatea
urbană clujeană a avut-o în contextul mai
larg al Monarhiei Austro-Ungare. loan Bo-
lovan propune o analiză regională, la nive-
lul Transilvaniei anilor 1850-1910, pe baza
datelor oferite de recensămintele populației
din provincie. Datele permit evidențierea

unor direcții de dezvoltare accentuate de
modernitate, precum modificarea habitatu-
lui rural, dispariția cătunelor și concentra-
rea satelor mici, un spor constant al popu-
lației urbane și al celei instruite. Aceste din
urmă tendințe sunt totuși inferioare celor
înregistrate în alte zone ale dublei monarhii,
fapt ce demonstrează că Transilvania conti-
nua să se afle la periferia acesteia sub aspec-
tul modernizării. Oana-Ramona Ilovan
schițează realitățile demografice ale Năsău-
dului, ilustrând dinamica schimbărilor pe
care desființarea graniței militare și dezvol-
tarea generală l-au avut asupra dinamicii
demografice sub diverse aspecte. Excursul
demografic se încheie cu studiul lui Viorel
Achim asupra condiționărilor politice care
au însoțit recensămintele organizate în
România în 1930 și 1941.
   Secțiunea finală cuprinde abordări ale
procesului de modernizare activizat în ulti-
mele două decenii, cu accentul necesar pe
integrarea europeană. Eseul lui Andrei
Marga furnizează o solidă bază teoretică
pentru explicitatea unor concepte vehicula-
te de științele sociale în ultima perioadă.
Pornind de la ideea modernizării Europei
de Est ca proces de recuperare a moșteni-
rii etapelor anterioare socialismului, auto-
rul evocă principalele direcții de cercetare a
fenomenelor de modernizare, tranziție și
globalizare, propunând corelările și deli-
mitările de rigoare, dar supunându-le deo-
potrivă unui riguros examen critic. Giorda-
no Altarozzi și Andrea Carteny evocă
implicarea activă a românilor în dezbaterile
de idei din cadrul mișcării federaliste paneu-
ropene în atmosfera postbelică, culminând
cu lucrările Congresului European de la
Haga (1948). Mihaela Toader relevă ple-
doariile în favoarea construcției europene
ale unor exponenți ai exilului românesc,
precum Grigore Gafencu și George Cioră-
nescu. Mihaela Grancea are în vedere cadrul
dezbaterii interne, care i-a opus pe autoh-
toniști europeniștilor în anii ’90. Florin
Feșnic întreprinde o cercetare sociologică
asupra rădăcinilor structurale ale diviziuni-
lor partizane din societatea românească
posteomunistă, conectând structurarea bazi-
nelor electorale cu dinamica procesului de
modernizare din anii regimului comunist și
cu faza sa încadrabilă tranziției. Marius
Uglea creionează evoluția societății civile,
de la actul de disidență în raport cu puterea
și afirmarea unor aspirații democratice la
etapa ulterioară a clarificărilor instituțio-
nale și legislative. Sorina Paula Bolovan
aduce în dezbatere o chestiune concretă,
învățarea istoriei în școli. Pornind de la ana-
liza stereotipurilor care încadrează percepția
istoriei în mentalul public, este subliniată
importanța profesorului ca formator al opi-
niei și sursă de transmitere a noilor metode
de învățare a istoriei.
   Fidelă intenției de a evita caracterul sen-
tențios, această vastă sinteză nu propune
vreo concluzie, fiecare din grupajele pe care
le încorporează și eventualele replici putând
genera o lucrare de sine stătătoare. Comu-
nicările publicate sunt diferite ca întinde-
re, idei și stil, dar dovedesc o remarcabilă
coerență în ceea ce privește documentația și
metoda. Fiecare contribuție dispune de un
aparat critic propriu, face apel la întreg arse-
nalul documentației actuale și pune la
dispoziția celor interesați mijloacele pen-
tru o proprie cercetare pe o temă sau alta.

26 • APOSTROF

ABHj^


        Jurnal «o

1893-1899

Constantin Arvanitis

Pirgos, 10 aprilie 1895

Mă găsesc în Pirgos și scriu de la hotelul
Carnobati. Am venit ieri cu Stiulis și cred
că mâine plecăm la Schimnas. Iată ce s-a
întâmplat. Ieri-dimineață am fost, ca de
obicei, acasă la șeful meu să iau cheile ca să
deschid magazinul. Pe drum însă, cum
mergeam, un câine s-a repezit asupra mea
și m-a mușcat de picior și de mână. Speriat
și cu durere mare, mă întorc acasă, unde
bunica și Eleni s-au speriat și imediat au
chemat-o pe mătușa Smaragda. Nu puteam
să-mi dau seama de ce s-au speriat așa. Nu
realizam cât de mult sunt în pericol. Ce
naibii, îmi spuneam: pentru o mușcătură
de câine atâta tămbălău și atâta sperietură!
Am văzut-o pe mătușa Smaragda că schim-
bă priviri ascunse cu bunica și în față toți
se străduiesc să mă liniștească, însă în pri-
virea lor se citește neliniștea. Mărturisesc că
mă aflam într-o mare nedumerire despre
cele ce se petreceau. In sfîrșit, mi-au pus pe
rană un ban de argint (se zice că argintul
face bine la mușcătura de câine). Deodată
mă înștiințează că voi pleca cu Stiulis la Pir-
gos, la doctor. Am rămas surprins și, dacă
nu ar fi fost dorința mea de a vedea Pirgos
încă o dată, aș fi preferat ca lumea să se su-
pere și nu aș fi acceptat nici în ruptul capu-
lui să merg la doctori, la Pirgos, pentru o
banală mușcătură de câine.
   In sfârșit, am ajuns ieri-seară și astăzi de
dimineață l-am chemat pe dr. Nider, care,
spre mare mea surprindere, i-a sfătuit pe
Stiulis și pe unchiul Zafiraki, care era pre-
zent, să mă ducă la București. Mirarea mea
atinse atunci apogeul și frica puse stăpâni-
re pe mine. Ce am, oare, mi-am zis în sinea
mea. De ce trebuie să merg la București
pentru o mușcătură de câine? Altceva vrea
să însemne asta. Doctorul a plecat cu un-
chiul Zafiraki și am rămas cu Stiulis care
deveni gânditor.
   - Ia spune-mi, Stiuli, ce se petrece cu
mine? Ce am de nu sunt îndeajuns medicii
din Pirgos să mă facă bine și trebuie să
merg la București? Eu, personal, mă simt
foarte bine.
   - A, nu-i nimic. Teama doar să nu cum-
va să fi fost turbat câinele care te-a mușcat.
   - Da, dar eu nu simt nimic. Rana, as-
tăzi, este mai bine. Dacă ar fi fost turbat
câinele, nu ar fi trebuit să simt și eu ceva?
   - Eh, Constantine, Dumnezeu să dea să
nu fi fost câinele turbat. Nu te uita că nu
simți nimic acum. Dumnezeu să aibă grijă,
că după 10-12 zile se vede. Din fericire,
nici doctorul nu e sigur dacă era turbat câi-
nele. Dar știu și eu? Să-ți spun, nici eu nu
știu ce să facem. La început mi-a zis cine-
va că în Silimnon este un armean care știe
să vindece turbarea. Am întrebat și pe alții
și mi-au zis la fel. Mi se pare că mai bine
facem dacă mergem la Silimnon decît la
București. Și mai aproape este și mai puțin
va costa călătoria. Mă voi consulta și cu
unchiul tău și vom vedea ce vom face.

   Nu știam ce să-i răspund. L-am lăsat pe
Stiuli să facă ceea ce crede. El a plecat să se
întâlnească cu unchiul să vadă ce vom face
și eu, singur și neliniștit, consemnez toate
acestea.
   Uneori mă cuprinde frica și tremur
când mă gândesc că aș putea turba și eu,
pentru că, cred, cine a fost mușcat de câine
turbat turbează și el. Și Stiulis a zis că în
zece, poate chiar douăzeci de zile apar
simptomele. Domnul să mă apere!



București, 15 mai 1895

A trebuit să mă muște un câine ca să colind
atâtea locuri câte am colindat! Din Pirgos,
așa cum s-a hotărât, am plecat cu Stiulis cu
trenul, în care pentru prima dată m-am ur-
cat, și am ajuns la lampoli, de acolo am
prins căruța și în trei ore am ajuns la
Silimnon, pe 11 aprilie. Am înnoptat la ho-
tel și a doua zi dimineața am început să-l
căutăm pe armean. Mi-a plăcut foarte mult
Silimnon. Exact la poalele munților Hem-
mus, înconjurat de livezi și vii, este foarte
frumos. Ape limpezi și cristaline, în adevă-
ratul sens al cuvântului. Pe lângă drumuri
de secole, curg apele. Doar casele și restul
rup cursul timpului. Circulația e foarte ma-
re și casele sunt mari.
   L-am găsit pe armean, care ne-a promis
că mă va face bine într-o săptămână și ne-
a cerut să-i dăm 300 de franci. Am fost de
acord și a început terapia. M-a apucat de
cap și mi-a băgat un deschizător sub limbă
și mi-a dat o alifie să mă ung la rană, spu-
nându-ne că într-o săptămână voi fi vinde-
cat, iar noi ne-am întors înapoi.
   Abia am ajuns în Pirgos, de unde urma
a doua zi să ne întoarcem în Mesimvria, că
aflând unchiul Zafirakis, de îndată a venit
în acea seară la hotel și, speriat, ne spune
că trebuie să mergem negreșit mâine la Bu-
curești.

• Coperta caietului-jurnal

   - Dar cum, îi spune Stiulis, copilul s-a
făcut bine. Armeanul ne-a spus că nu e
nicio îngrijorare.
   - Armeanul ăsta e un șarlatan. Turbarea
o tratează doar un medic special și acesta
se găsește doar la București. Doctorul, când
a auzit că nu ați plecat la București, ci la
Silimnon, s-a supărat și mi-a spus să vă te-
legrafiez imediat, însă nu am știut adresa
de la Silimnon. Inchipuindu-mi că nu veți
întârzia mult, am avut grijă să vă scot mă-
car pașapoartele, ca atunci când veți ajun-
ge să și plecați imediat la București. Nu se
acceptă nicio amânare, pentru că pericolul
încă nu a trecut. Suntem răspunzători față
de acest copil și trebuie să avem grijă de
sănătatea lui. Deci mâine dimineață, până
nu se strică vremea, trebuie să plecați, este
vapor spre Varna și de acolo să luați tre-
nul spre Rusciuc și în două zile veți ajunge
la București.
   - Bine, unchiule Zafiraki, însă vor fi
mari cheltuieli. Am cheltuit doar la Silim-
non aproape 200 de franci. Apoi voi lipsi
de la muncă atâtea zile, știu și eu ce să fac?
   - In ceea ce privește banii, nu te îngrijo-
ra, pentru că Periclis, căpitanul (tatăl meu),
o să-i dea înapoi, cât despre munca ta,
având în vedere că va fi salvată viața unui
om, nu trebuie să te îngrijorezi.
   Asta au discutat între ei și au ieșit afară.
Am rămas singur în hotel. Și gînduri negre
au început să pună stăpânire pe mine. Mă
gândeam că mă mușcase câinele pe 8 apri-
lie, astăzi suntem în 19, deci 11 zile au tre-
cut. Și Stiulis îmi spusese că după 10-20 de
zile vor apărea simptomele turbării. Deci
în seara asta, mâine, poimâine voi turba și
voi începe să mușc lumea. Am început să
tremur și o sudoare rece mă cuprinse. Din
fericire, s-a întors Stiulis și mi-a spus că
s-a hotărât să plecăm mâine cu vaporul spre
Varna și de acolo cu trenul spre Rusciuc,
Giurgiu, București. I-am spus despre teme-
rile mele și acesta a început apoi să mă în-
curajeze și să-mi spună că vorbise cu Nider
și i-a spus că după 40 de zile încep să apară
simptomele bolii și să nu mă îngrijorez,
să mă bucur că voi vedea atâtea și atâtea
locuri, că-1 voi întâlni pe tata și pe Panaioti.
Ce mai vreau?
   M-a liniștit Stiulis și după ce am mân-
cat ne-am culcat. Nu am reușit însă să pun
geană pe geană și spre miezul nopții m-a
cuprins o stare nervoasă și am început să
tremur ca varga. S-a trezit Stiulis și, înspăi-
mântat, a început să mă liniștească, însă
teama și frica i se citeau pe față. Astfel, tre-
când peste acea noapte, dimineața a venit
unchiul Zafiraki și m-am liniștit și mi-am
dat seama că toate proveneau din frica și
presupunerile mele și că sunt departe de a
mă îmbolnăvi de turbare.
   Ne-am îmbarcat pe vapor la 8 diminea-
ța și la 5 seara am ajuns la Varna. în acea
seară am înnoptat la hotelul Orei și a doua
-4

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 27

zi am luat trenul și am plecat spre Rusciuc,
unde am ajuns pe 21 aprilie, seara.
   A doua zi, după ce ne-am ștampilat pa-
șapoartele, ne-am îmbarcat pe vapor și am
trecut Dunărea, ajungând la Giurgiu, unde
am rămas la niște compatrioți de-ai noștri.
   Acolo, la Giurgiu, s-a întâmplat să fie și
tata cu șlepul, care aflând de necazul nostru
și din pricina cui, neștiind în ce stare mă
aflu, s-a speriat și imediat a venit și întâl-
nindu-ne s-a mai liniștit când a văzut că
sunt într-o stare bună. I-am povestit totul
despre călătoria noastră și fără să mai pier-
dem vremea, eu, Stiulis și tata ne-am urcat
imediat în tren și am ajuns la București.
   Ne-am oprit la hotelul Avram din stra-
da Bibescu-Vodă, să fim aproape de medi-
cul ce trata turbarea. A doua zi ne-am pre-
zentat la Spitalul „Babeș“ și imediat am
început terapia. Mi s-a făcut injecție în
burtă. Pentru prima dată m-a durut îngro-
zitor. Mi-au făcut două injecții și mi-au
bandajat rana care începuse să se cicatri-
zeze. Mi-au spus că va trebui să suport te-
rapia 21 de zile și voi face 4 injecții pe zi:
două dimineața și două după-amiază. Când
am auzit că mi se vor face 4 injecții pe zi,
vreme de atâtea zile, m-am speriat, pentru
că mă duruseră așa de mult primele două.
Trebuia însă să îndur, dacă vroiam să mă
fac bine.
   Românește, firește, nu știu nici eu, nici
Stiulis, iar tata trebuia să se întoarcă la șle-
pul lui, de altminteri, nu se putea să ră-
mână atâta timp aici. Trebuia să se întoarcă
la munca lui. în consecință, tata a telegra-
fiat unchiului lacumi de la Brăila și a venit
să rămână împreună cu mine până când îmi
termin tratamentul.
   Venind unchiul lacumi, Stiulis și tata au
plecat, unul la Mesimvria, celălalt spre Giur-
giu și așa am rămas cu unchiul lacumi și
am continuat terapia. Ce am putut să îndur
după injecțiile acestea, numai eu pot să
știu! După primele zile burta mea a deve-
nit tare ca piatra, iar ca să merg era nevoie
să încerc de două ori. Din fericire, după a
zecea zi, injecțiile au fost doar două pe zi
și, spre norocul meu, ieri am făcut-o pe ul-
tima.
   De treabă unchiul lacumi, însă sucit
om! în fiecare zi ne certăm. Are niște pre-
tenții deloc reale! In sfârșit, astăzi trebuie
să luăm certificatul de la spital și mâine,
conform celor spuse de tata, plec cu un-
chiul lacumi la Brăila, să-mi cunosc și rude-
le mele. De acolo voi merge la Constanța,
să-l văd pe Panaioti, și mai apoi, cu vapo-



rul, voi pleca la Pirgos. Acest program
ni-1 făcuse tata. Cum însă să merg eu să tră-
iesc apoi în Mesimvria, dacă am colindat și
voi mai colinda atâtea locuri. Mă gândesc
să-i scriu lui tata, să nu mă mai trimită îna-
poi. Românește am început deja să învăț.
O fi rău dacă m-ar angaja aici la un maga-
zin și să fim toți în România? Pe cine mai
avem acasă în afară de Eleni, care este deja
căsătorită? îl aștept pe unchiul lacumi, care
lipsește de două ore, ca să ieșim să ne plim-
băm. Nu pot să mă satur de București!


Mesimvria, 22 iulie 1895

Zece zile au trecut de când m-am întors și
încă sunt vii în mintea mea toate cele pe
care ochii mei le-au văzut. Este vie lumea
care trăiește acolo, trăim si noi aici în Me-
simvria noastră. In ziua in care am ajuns in
Mesimvria drumurile mi s-au părut așa de
strâmte, că aveam impresia că se vor pră-
buși peste mine casele. încă nu pot să-mi
revin. A, e imposibil ca eu să rămân în Me-
simvria! De-aș putea reuși să-l conving pe
tata să mă ia în România!
   Se înțelege, am mers la magazin și-mi
văd de treabă, însă nu cu atâta chef. Sala-
riul, de vreme ce am împlinit doi ani din
ziua în care am început lucrul, s-a făcut
600 de groși, adică 120 de franci pe an, și
șeful meu și-a dat cuvântul pentru 3000.
Ce să ascult eu târguielile astea, sunt ho-
tărât să nu mai rămân în Mesimvria. Voi
scrie tatălui meu despre toate acestea.




Decembrie 1895

Iată se împlinesc șase luni de când nu am
mai scris un rând în jurnalul meu. Despre
ce să mai scriu? Ce-ar putea cineva să gă-
sească demn de însemnat dintr-o viață așa
monotonă cum este cea pe care o trăiesc.
Sfârșesc prin a mă transforma într-o adevă-
rată mașinărie: mă mișc încontinuu cu ace-
eași regularitate și cu aceleași curbe. Mă tre-
zesc dimineața, merg acasă la stăpân, iau
cheile, deschid magazinul, fac curat, mătur,
deretic prin magazin. Apoi, apar clienții, alt
ulei, alt gaz, alte stofe, alte cărături. Va veni
mai apoi cineva cu vreo căruță și va spune
„să aducă băiatul stambele acasă la noi, să
le vedem, și apoi vom alege“. Atunci eu
încarc 20-25 de suluri de stambă pe umăr,
de vreme ce am devenit specialist în acest
soi de transport, îmi iau și metrul cu mine

și merg la casa unde a fost făcută coman-
da. De multe ori mă întorc cu 10 franci, de
multe ori cu 5 franci, alteori cu 10, 8 sau
6 groși și uneori cu răspunsul „nu-mi pla-
ce“ sau „mi se pare mult prea scump“ și
în mână, se înțelege, cu nimic. Așa se în-
noptează, închidem magazinul și mă
îndrept spre casă și apoi, iarăși de la înce-
put. E ca un drum lung, drept, monoton,
fără vreo oprire, fără nimic deosebit. Ace-
leași lucruri, aceleași, aceleași.
   Din fericire, zilele trecute a venit tata
din România să petreacă iarna cu noi și cu
acest prilej am început să scriu și eu în jur-
nalul meu.
   Tatăl meu îmi promite că acum, în pri-
măvară, când va pleca înapoi o să vorbea-
scă cu Demostenis Lascaridis la Pirgos, să
mă angajeze la magazin. în sfârșit, la Pir-
gos, la Pirgos. în sfârșit să plec din Mesim-
vria, să fiu angajat într-un magazin mai ma-
re și orice ar fi, să fie. De altfel, magazinul
lui D. Lascaridis este din cele mai bune din
Pirgos.
   hui amintesc de acea Brăilă, cu marile
ei magazine, mai apoi Constanța, cu maga-
zinul lui Lascaridis, unde lucrează Panaioti,
unde mai lucrează alți 27 de funcționari,
încă îmi mai trec toate acestea prin minte.
Mi-ar plăcea să lucrez și eu într-un astfel de
magazin.
   Tata a mai decis ca din vara viitoare să-
și dea demisia și va veni să stea în Mesim-
vria până la moartea lui. De aceea vrea ca
nici eu să nu stau prea departe. Vrea să mă
aibă aproape și de aceea vrea să mă trimită
în Pirgos. Este foarte epuizat sărmanul.
L-a costat mult moartea mamei mele și
boala de care suferea de ani a început să-i
lase urme adânci.


Pirgos, 14 aprilie 1896

Din 8 ale lunii curente mă aflu la Pirgos
și lucrez la magazinul lui Demostenis Las-
caridis.
   Tata, plecat fiind, a vorbit și mi-a scris
să-mi închei socotelile cu Moschopolu și să
mă îndrept spre Pirgos. Cu niciun chip însă
fostul meu stăpân nu mi-a făcut socotea-
la, spunându-mi că va trebui să rămân până
va găsi un alt băiat. Astfel, forțat, a trebuit
să rămân până mi s-a găsit înlocuitor și la
1 ale lunii curente am primit 180 franci și
am fost liber apoi.
   Banii, conform celor spuse de tata, i-am
depus la Teodosie Stamatiadu, cu dobândă,
și am luat și chitanță pe numele meu.

   Țepeneag văzut de Bârna

(Urmare din p. 12)

   Pastene^ue sau „Tst penet,g et son double“
rămâne o mostră de încântare critică aproa-
pe voluptoasă. Nicolae Bârna trece de la
decriptarea anagramei (Pastenague) și de la
corespondența fericită dintre țepușa anato-
mică a pisicii-de-mare și numele Țepeneag
la probleme legate de identitatea și puterea
literaturii înseși.
   Nicolae Bârna se lasă deseori sedus de
portanța descriptiv-ludică a similarității
dintre sonoritatea numelui Țepeneag și
incisivitatea comportamentală și ideatică a
scriitorului (ilustrativ în Primul rcpot)y iar
aceasta îi furnizează cadrul pentru apre-

cieri elogioase deloc fastidioase. în acea-
stă perpectivă, Dumitru Țepeneag este
văzut drept „un campion al sincronizării^
un „scriitor-teoretician și animator al unui
curent literar^ - onirismul estetic -,
moment în care criticul și istoricul literar
Nicolae Bârna etalează un discurs clar, exce-
lent documentat, didactic pe alocuri, din
arsenalul său făcând parte contextualiza-
rea biografică și culturală, prezentarea
comandamentelor onirismului estetic și
marcarea abaterilor specifice lui Țepeneag,
datorate „narcisimului onest“ al scriitoru-
lui, modalitate certă de asigurare a propriei
exegeze, după cum observă cu o ironie sub-
tilă criticul.
   Palimpsestul unei deceniu de receptare
critică a operei lui Dumitru Țepeneag se

conturează la confluența obsesiei de a recu-
pera bio-bibliografia acestuia, de a reface
integrativ liniile de forță, recurențele și con-
cluziile unei opere, cu profunda experiență
intelectuală a lui Nicolae Bârna. Tocmai
această acuitate a fenomenului cultural
funcționează drept bază pentru o ironie
caldă, scurtcircuitată de speculații lingvi-
stice ghidușe, de observații caustice sau de
o teatralitate lejeră în care aglutinează ora-
litatea, limbajul nuanțat și raționamente
ludice care frizează reducerea la absurd,
menite să reliefeze valoarea operei literare
asupra căreia se apleacă, dar și înalta cali-
tate a propriului discurs critic.

28 • APOSTROF

   Apoi am mai stat șapte zile în Mesim-
vria de mi-am luat rămas-bun de la rude
și prieteni și apoi am plecat spre Pirgos și
m-am dus direct la magazin.
   Leafa mea nu o cunosc. Va vorbi despre
asta tata când va veni, după 3-4 luni. La
magazin stă ca stăpân domnul Aristidis
Calfas, domnul Demostenis stă foarte
puțin. Mâncăm acasă tot personalul maga-
zinului și dormim în aceeași cameră din ca-
să, cu Aristidi.
   Magazinul este suficient de mare și vin-
dem produse de lux și încălțăminte de-a
gata. Până acum îmi merge bine. încet-în-
cet încep să mă obișnuiesc și sper că mai
târziu îmi va veni mult mai ușor. In sfârșit
mi s-a îndeplinit ceea ce mi-am dorit.



23 Iunie 1896

Foarte rău mi se pare domnul Demostenis.
Astăzi mi-a tras o nuia care și acum mă
doare. Foarte urât mi s-a părut. Eu, trei ani
în Mesimvria, bătaie nu am mâncat. Așa
îmi trebuie. în Mesimvria nu mi-a plăcut și
am venit aici crezând că-i mai bine. Dar
trebuie să îndur, pentru că ar fi rușinos să
plec acum de la magazin după doar două
luni.
   După o săptămână ne-a venit și alt an-
gajat, mai mic ca vârstă ca mine. Se numeș-
te Mihalis Paleologu și este nepotul doam-
nei Anastasia, soția lui Demostenis. Este un
copil foarte bun, însă nu știe nici bulgă-
rește, nici turcește. în afară de greacă nu
mai știe nimic. Este de loc din Miconos.
   Tata îmi scrie că prin august va veni.
Voi suporta până va veni și atunci sper să
fie de acord cu mine, să vorbească cu dom-
nul Demostenis să nu-și mai bată joc de
mine.
   Cu domnul Aristidis mă înțeleg foarte
bine. La magazin am început să învăț rân-
durile și mi se pare că mult mai bine
mi-aș vedea de treabă dacă nu s-ar com-
porta așa de urât Demostenis. Ce pot să-i
fac? Acesta la magazin dacă stă două ore pe
zi. Restul zilei îl petrece la Agatoni și bea
și când vine beat, se năpustește asupra mea.



15 august 1896

Astăzi magazinele sunt închise și sunt liber.
De altfel, suntem liberi în fiecare duminică
și de sărbătorile legale. Din ordinul lui De-
mostenis, veneam cu Mihali la 10 și ne
întorceam seara, după-amiaza de la 2 până
la 6 aveam dreptul să ieșim afară. Oricum
ar fi, tot e bine și atât. Mai ieșeam și mai
rămânea limpede și mintea noastră. Sunt
patru zile de când tata a plecat spre Mesim-
vria. A venit să locuiască pentru tot restul

• Mesimvria, azi.

vieții acolo. Când a fost aici am căzut de
acord pentru 20 de franci pe lună, cazare și
mâncare din partea casei. L-am rugat și a
vorbit cu domnul Demostenis să nu mă
mai bată așa și i-am spus că dacă mă mai
bate voi pleca. A promis că va avea mai
mare grijă de mine. Să vedem.
   Ce să mă mai fac eu cu această Marușa,
servitoarea casei? Nu mă lasă în pace nici
pe mine, nici pe Mihalis. Ne îmbrățișează,
ne sărută, ne deranjează. îmi vine să-i spun
doamnei. Mi-au mai spus alții că la fel a
făcut cu toți băieții care mai fuseseră la ma-
gazin. In sfârșit, nu e normală această stare.
Ne va vedea careva din casă și năpasta tot
pe mine o să cadă. Dacă va continua așa, o
să-i spun doamnei Anastasia.



6 Ianuarie 1897

Și astăzi, iarăși, sărbătoare. Ne-am cam
plictisit cu atâtea sărbători. Nu ai unde să
te duci. Unde să îndrăznești să intri în vreo
cafenea, în care merg mulți dintre prietenii
mei? Dacă află domnul Demostenis, ar tre-
bui să dispar de pe fața pământului. Și ast-
fel, neavând unde să mergem prin ninsoa-
re, eram nevoit, împreună cu Mihalis, să
stăm acasă și să suportăm șicanele Marușăi.
   Multă muncă am avut la magazin în aju-
nul sărbătorilor. în special cu jocurile din
ajunul Anului Nou. Am stat până la 12
noaptea, când am închis, am mers la un-
chiul Zafiraki și am stat la masă pentru plă-
cinta de Sf. Vasile. Am comandat un cos-
tum de haine și am cumpărat un palton de

iarnă din salariul meu. în ziua de Anul Nou
am primit cadou de la domnul Demostenis
5 franci și de la doamna Anastasia 2.
   Ieri mi-a trimis și Eleni bucata din plă-
cinta de Sf. Vasile, din Mesimvria. Domnul
Demostenis nu mai m-a lovit, însă conti-
nuă să se poarte foarte sever față de mine
și față de Mihalis. De ce oare? îmi îndepli-
nesc cu brio toate sarcinile. Ce muncă să
fac să îi par foarte bun? Bine că măcar cu
Aristidis, care este de fapt și responsabilul
magazinului, mă înțeleg bine. Domnul De-
mostenis nu stă deloc la magazin și astfel
pot lucra mai cu spor. Cum intră în maga-
zin, îmi pierd tot curajul și cred în acel mo-
ment că ceva am făcut, că am făcut ceva
rău. Când iese iarăși afară, mi se pare că
scap de o povară, că rămân liber și-mi re-
capăt curajul ca să pot să lucrez.
   Din fericire, prea puțin rămâne la maga-
zin.
(Continuare în numărul următor)

    ■

Traducere de
Claudiu Turcitu


    Cărți primite la redacție


• Dan Mihu,
Piese de
schimb, Bucu-
rești: Editura
Cartea Româ-
nească, 2006.

• Daniel D.
Marin, Așa cum a
fost, București:
Editura Vinea,
2008.

• Anca
Mizumschi,
Poze cu
zimți,
Timișoara:
Editura
Brumar,
2008.

• Norman
Manea,
Variantă la un
autoportret, lași:
Polirom, 2008.

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 29

      Cronică de film

Schimb valutar,
schimb identitar

Alexandru Boariu
PUBLICUL CINEFIL clujean s-a putut bu-
cura în data de 17 octombrie nu numai
de premiera unui Schimb valutar în sala ci-
nematografului „Arta", ci și de prezența fi-
zică - nu doar cu numele pe ecran - a regi-
zorului Nicolae Mărgineanu, venit alături
de actorii Aliona Munte anu și Cosmin
Seleși (protagoniști în recent lansatul film)
să răspundă curiozităților și întrebărilor isca-
te de vizionare.
   Afirm de la bun început că Schimb valu-
tar trebuie văzut înainte ca titlul să fie înțe-
les/ interpretat superficial: nu este vorba de
mutatul bișnițarilor pe marele ecran; rapor-
tat (exclusiv, din punctul meu de vedere)
la evoluția personajului principal, titlul
putea la fel de bine să fie „Schimb de valo-
ri", „Schimb identitar" sau, pur și simplu,
„Schimbare", căci oferă mai multe planuri
de interpretare.
   Acest Emil (32 de ani, comun) jucat cu
brio de către Cosmin Seleși nu este doar o
victimă transformată în agresor, după cum
superficial îl prezintă siteul oficial al fil-
mului (http://www.filmul-schimbvalutar.ro/
index.htm) la rubrica Sincpsis: el singur își
provoacă victimizarea și, odată cu aceasta,
intriga filmului în momentul în care ape-
lează la „serviciul" unui escroc (Andi
Vasluianu), sperând să obțină un schimb
avantajos, în detrimentul siguranței oferite
de bancă. Banii, a căror semnificație inițială
este aceea de mfioc (împreună cu familia pe
care a întemeiat-o, Emil urmând să plece în
Australia pentru a găsi condițiile propice
unei realizări pe toate planurile), devin,
odată cu transformarea treptată a perso-
najului, un scop în sine. Avuția materială,
mai bine spus riscul de a pierde banii încă
o dată (însă într-un context diferit, în care
plecarea în Australia alături de familie nu
mai este pusă în pericol, ci foarte aproape
de împlinire, ba chiar inevitabilă) ajunge să
îl orbească în așa măsură încât la finalul fil-

mului nu își mai recunoaște
fiul și, prin gestul său, își anu-
lează propria valoare: nu mai
este conștient de calitatea sa
de părinte și nici responsabil
în acest sens.
   Pe un alt plan de interpre-
tare, asistăm la un schimb
identitar la propriu și la figu-
rat: Emil curajosul care își
cere drepturile protestând în
fața camerelor video, Emil
victima forțelor de ordine,
Emil tatăl iubitor și soțul
fidel, Emil naivul, Emil cel
înșelat se transformă exact în
opusul acestora, el devenind
Emil fricosul care își ascun-
de fața de camerele video
(ironic sau ridicol? - prosti-
tuata cu care își înșeală soția
ajunge să-i ia apărarea în fața
acestora), Emil criminalul
care ucide pentru bani, Emil
escrocul care înșeală oamenii
exact în maniera în care a fost
el însuși înșelat, Emil care își
lovește fiul, Emil infractorul
care mituiește poliția pentru
a-și schimba identitatea
ș.a.m.d. Final deschis?... în
funcție de doza de optimism
a fiecăruia din noi.
   Dacă este să îi aduc vreo

obiecție ultimului film regizat de Nicolae
Mărgineanu, aceasta s-ar referi la lipsa pro-
movării unor personaje-model, a unor valori
care să ajute tinerii spectatori în propria for-
mare. Bineînțeles, în niciun caz nu caut un
„erou" de talia comisarului Moldovan. însă,
la fel cum înainte de 1989 (nu numai înain-
te, ce-i drept...) arta cinematografică era
folosită ca instrument de propagandă
comunistă, tot așa ar putea oferi acum noi-
lor generații nu doar redări fidele, dar triste
și fără orizonturi ale realității cotidiene, ci
și repere morale, civice, de gândire și con-
duită autentice. România nu e plină doar de
victime pe care „lumea coruptă" le trans-
formă în agresori, de studente care aleg

calea prostituției pentru a-și plăti facultatea,
de polițiști care acceptă bani pentru a ajuta
un criminal urmărit general să fugă din țară
etc. Nu. Chiar dacă reflectă realitatea, per-
sonajul Emil (precum și celelalte personaje
din Schimb valutar) reprezintă în cel mai
bun caz - din punctul meu de vedere - un
anti-modeL Vă invit la cinematograf, apoi
aștept să mă contraziceți.

Cuprins

• Cafe Apostrof

• Cronică teatrală                      Praetextatus            2, 18
Un caz clinic sau linia morții          Marta Petreu                3
• Puncte de reper                                                    
Exercițiu comparativ                    Ciprian Sonea               4
• Avangarda rusă                                                     
însurăței                               Sighizmund Krjijanovski     6
(traducere și antologie de Leo Butnaru)                              
• Poeme                                                              
Nod, Frigul, umbra, Nunta nepaleză,                                  
Zeița vie                               Minerva Chira               7
Ada Kaleh                       J ț     Caria Baricz            11   
• Cronica literară              J                                    
Lectura din/de interior                 Irina Petraș                8
Ipoteze mateine                         Ștefan Borbely              9

• Cu OCHIUL LIBER

Invizibil și delicatețe          Ovidiu Pecican           10
Țepeneag văzut de Bârna          Constantina Raveca Buleu 12
Diagnoze și terapii actuale      Ana Pantea               23
Cinismul exasperat               Iulian Boldea            23
Istoria la Max                   Mihaela Ursa             24
O sinteză a diversității         Florin Soporan           25
• Dosar: Nicolae Balotă                                     
La închisoarea militară (II)     Nicolae Balotă           13
• Dosar: Cabala                                             
Johannes Reuchlin                Moshe Idei               19
• Arhiva „A"                                                
Jurnal: 1893-1899 (II)           Constantin Arvanitis     27
(traducere de Claudiu Turcitu)                              
• Cronică de film                                           
Schimb valutar, schimb identitar Alexandru Boariu         30

30 • APOSTROF

     Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
  poezie, 2000, 88 p.                           5 lei
Colecția „Filosofie contemporană"
• Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.     3 lei
Colecția „Filosofie modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 1 28 p.   10 lei

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
• Jurgen Habermas, Joseph Ratzinger,
  Dialectica secularizării: Despre rațiune
  și religie, traducere de Delia Marga,
  prefață de Andrei Marga, 2005, 120 p.     20 lei
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  Culturilor, traducere de Delia Marga,
  prefață de Andrei Marga, 2008, 92 p.    15 lei

Colecția „Filosofie medievală"
• Sf. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.   4 lei

Colecția „Filosofie românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                                10 lei
• N. Steinhardt, _
  Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
  Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.       8 lei
• D. D. Roșca,
  Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                               5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                              8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
  Nord-Sud, 2006, 228 p.                    15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                              1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.             10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                                20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                         4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                          4 lei

• Norman Manea, Fericirea obligatorie
  proză, 1999, 192 p.                          5 lei
• Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
  roman, 2001, 128 p.                          5 lei
• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.          '                   7,50 lei
• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Lukăcs Jozsef, Clujul gotic, volum ilustrat
 cu fotografii de Vârdai Levente, 2007, 120 p. 12,50 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                20 lei

• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
  îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
  de Marta Petreu, 2005, 188 p.                   20 lei

Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann                 
și alte eseuri, 2005,172 p.                20 lei  
Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,          
2006, 132 p.                               20 lei  
Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,                  
Corin Braga, Virgil Mihaiu,                        
Ovidiu Pecican, Ion Vartic,                        
Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.             20 lei  
Eugen Pavel, între filologie                       
și bibliofilie, 2007,170 p.                20 lei  
Irina Petraș, Teoria literaturii.                  
Dicționar-antologie, 2002, 288 p.          20 lei  
Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui             
Mircea Eliade, 2003, 224 p.                20 lei  
Scriitorul și trupul Său, carte gîndită            
și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
Cele 10 porunci, carte gîndită                     
și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,                   
2007, 304 p.                                  7 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 1 60 p.             10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

• I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.  5 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1 998, 288 p.              5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p.        5 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                               6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                               7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
• Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.                8 lei

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                 10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                    15 lei
• Jacques Jouet, Poeme de metrou
  traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p.      5 lei

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.     1 7,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                            19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                            19,50 lei

apostrof

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukăcs Jozsef
Virgil Leon
Irina Petraș
Oana Moruțan
Ciprian Bota
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□  Uniunea Scriitorilor
  din România
□  Fundația Culturală Apostrof
  Cont la brd Cluj:
în lei: SV7853701300
în euro: SV6534401300

Revista apare cu sprijinul:
□  Fondului Cultural Național
□  Consiliului Local și al Primăriei
  Cluj-Napoca

ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750

• Revista apostrof figurează
în Lista-catalog a publicațiilor
interne, editată de rodipet sa,
la poziția 4251.

Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

issn 1220-3122
Revista este înregistrată la osim
cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor, Imprimerii-
lor și Editurilor Literare (ariel),
asociație cu statut juridic, recu-
noscută de Ministerul Culturii
și Cultelor.

Tiparul:
        Centrul de Presă Reformat


Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XIX, nr. 11 (222), 2008 • 31