
Câștigătorii Concursului național de proză
scurtă și eseu „Pavel Dan", ediția 2008

Ars Nova a împlinit 40 de ani

IN 8 octombrie, în sala de concerte a Conservatorului, Ars Nova
a lui Cornel Țăranu și-a sărbătorit, fastuos, 40 de ani de avan-
gardism muzical. Sau poate nu trebuie să îl numim neapărat
„avangardism“, cum l-a numit Ion Pop, ci muzică extrem-con-
temporană. Concertul aniversar a avut însă un minuscul detaliu
avangardist: pe scena de concert, plină de instrumente, microfoa-
ne și cabluri, lingă pupitrul dirijorului a fost uitată (lăsată?) o
geantă: mare, neagră, probabil plină de partituri... O să se împie-
dice sau nu o să se împiedice cineva, poate dirijorul? m-am între-
bat, și am pariat, antidostoievskian, că nimeni nu va sparge în
seara asta de gală vaza chinezească... (Nu s-a împiedicat.) în pro-
gramul serii, piese dificile de D. Cojocaru, Ștefan Niculescu,
Tiberiu Olah, D. Dediu, I. Xenakis și Cornel Țăranu. A dirijat
Cornel Țăranu. Au participat soliștii Lavinia Cherecheș, lulia
Merca, Marius Budoiu, Gheorghe Roșu, Aurel Marc și actorul
Anton Tauf.
   „Muzica nouă“ seamănă cu poezia extrem-contemporană -
prin tăceri, comenta după concert Nicolae Balotă; prin sunetul
însuși, credem noi, căci e „sfărîmată“, „nemuzicală“, contorsio-
nată și dramatică. Cînd are și forță - iar programul serii a avut,
prin cîteva compoziții, și piese pline de forță -, „te prinde“ și te
copleșește. Anaktoria lui Xenakis este copleșitoare. Invocațiile lui
T. Olah erau de asemenea puternice, iar Cîntecele nomade ale lui
C. Țăranu, pe versuri de Cezar Baltag - compozitorul știe poezia
contemporană ca un istoric literar și o iubește ca un poet -, fru-
moase și provocatoare ca muzica lui Stravinski.

      Premiul special:

Premiul „Pavel Dan“\

Mențiuni:




Premiul Filialei Cluj a USR:

Premiul revistei Tribuna:

Premiul Fundației Culturale
Carpatica și al revistei Orașul’.

Radu Țuculescu (Cluj)

Alexandru Jurcan (Huedin)
Dan Marius Drăgan (Cluj)
Alexandru Pop (Alex Porc)
(Baia Mare)
Livia Sfărăilă (Arad)
Tincuța Horonceanu Bernevic
(Bacău)

Roxana Veronica Georgiu
(Corbu/Harghita)
Alexandra Emilia Bucur
(București)
Andreea Balint (Baia Mare)

Andrei Fischof (Israel)

Otilia Vanda Pop (Baia Mare)


Lucian Pop (Cluj)



Simpozion cerchist
UNIVERSITATEA „BABEȘ-Bolyai“, CNCSIS (prin Unitatea executivă
pentru finanțarea învățămîntului superior și a cercetării știin-
țifice universitare) și Uniunea Scriitorilor din România (cu spriji-
nul financiar al Companiei Naționale „Loteria Română“, în cadrul
programului dedicat Centenarului USR) au organizat la Cluj, în
perioada 10-12 octombrie a.c., colocviul Spiritul critic la Cercul
Literar de la Sibiu, la care a participat cerchistul Nicolae Balotă.






IN DATA de 9 octombrie 2008, la Muzeul
de Artă din Cluj, a avut loc lansarea volu-
mului Noi studii ale avar,gardei, ediție îngri-
jită de Călin Stegerean. Volumul cuprinde
comunicările prezentate la simpozionul
internațional „Noi studii ale avangardei“,
desfășurat la Muzeul de Artă în perioada
9-10 noiembrie 2006.


Toamna clujeană
Deodată cu elevii pentru care s-au deschis școlile, deodată cu
studenții pentru care s-au deschis universitățile, s-au deschis,
pentru toți, și sălile de spectacole de orice fel din Cluj.
   La Teatrul Național, stagiunea are ca primă premieră a toam-
nei spectacolul Un caz clinic, de Dino Buzzati, în timp ce la
Teatrul Maghiar se joacă Cehov.
   Filarmonica a debutat în forță, cu Toamna Muzicală Clujeană,
în mai multe săli de concert, la Conservator, la Muzeul Etnografic
al Transilvaniei (sala asta totuși ar trebui să se numească, ținînd
cont de trecut, Sala Liszt!), la Casa de Cultură a Studenților. La
Operă, stagiunea s-a deschis cu TUrandot. Cîțiva cîntăreți, printre
care și Marius Budoiu, erau pe scena ambelor instituții.
   La Universitate, viața academică s-a deschis cu o conferință
despre filosofia din lumea de azi, a prof. Andrei Marga - așa că
ne-a fost dat să auzim un îndemn pe placul lui Blaga: „înapoi la
sistem!”
   Tot la Universitate, două simpozioane umaniste, desfășurate
în concurență: unul despre „Rațiune și credință“, altul despre
„Cercul Literar de la Sibiu“. Așa că l-am văzut pe Nicolae Balotă,
ultimul cerchist, alergînd între cele două, pentru că la amîndo-
uă avea cîte-o „vorbire“ (cum îi place să spună).
    Călin Stegerean le făcea însă amîndurora concurență, cu lan-
sarea unui volum despre avangardă, iar Ion Pop, uitîndu-și de
cumințenie și amintindu-și doar de pasiunea lui pentru avangar-
diști, prezenta cartea.
   Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, ca să uităm că tot românul
s-a născut poet, a organizat „Zilele Prozei“. Cu lansarea unui
volum aferent.
   Urmează „să ieșim cu cartea în calea trecătorilor", gest avan-
gardist propus pentru al nu știu cîtelea an de Centrul Cultural
Francez, și la care se solidarizează toate editurile clujene. - Și nu
știu cum se face că Clujul, ale cărui străzi sînt pline de pietoni,
exact în zilele cînd noi ieșim cu cărțile în stradă e pustiu ca
Macondo înainte de a veni vîntul sfîrșitului...


2 • APOSTROF

In memoriam Aurel Stroe


        Geniul subtil și inanalizabil
        al inteligenței

Omagiu lui Aurel Stroe



H.-R. Patapievici

„Mie îmi place cel mai mult să fac ase-
menea structuri muzicale care, formaliza-
te, să-mi imaginez că mai modelează și
alte lucruri pe fața pământului, sau spiri-
tuale. [...] Pe mine asta mă interesează,
dacă se poate face.“
         Aurel Stroe, „... așa cum a stat
         Nietzsche în fața unei pietre...”,
         Secolul 21, 1-6 (2001), p. 438
Aurel Stroe a fost dintre acei compozi-
tori care erau marcați nu doar de geniul
muzicii, ci și de cel al inteligenței. Com-
pozițiile sale, dincolo de frumusețe - o fru-
musețe austeră, enigmatică, provocatoare și
stmină - , mobilizează dorința de a face filo-
zofie, iar considerațiile sale filozofice (re-
feritoare la orice) suscită dorința de a le
transforma și înțelege muzical. Stroe crea fi-
lozofic muzica și înțelegea muzical gândi-
rea. Pentru amândouă, muzică și gândire,
era genial dotat. Cine l-a auzit ca profesor
ori a asistat la prelegerile lui nu poate uita
spectacolul uimitor, jiz-ic palpabil, al inteli-
genței. înțelegea fraza muzicală ori con-
strucțiile muzicale ca pe niște argumente
filozofice și reușea să priceapă ce se întâm-
plă în opera muzicală în termeni de dramă

filozofică a omului. Pentru un cunoscător,
nn argument din Hegel poate da seamă de
tragedia omului: relevanța unui astfel de
argument bine înțeles nu este doar acade-
mică, ci, precum în epoca tragediei grecești
(când se năștea filozofia), profund umană.
Stroe știa să scoată din muzica lui Gustav
Mahler, din madrigalele lui Gesualdo da
Venosa, din muzica și mandalele tibetane
ori din teoriile matematice ale lui Rene
Thom un prilej filozofic de reflecție privi-
toare la condiția omului. Aurel Stroe își
trăia vocația de compozitor nu ca pe o spe-
cialitate oarecare (fie ea universitară ori con-
certistică), ci ca pe o cale de acces la enigma
filozofică a omului. în analiza simfoniilor
lui Mahler, de pildă, Stroe era ghidat de
percepția că în structura acestora (pe care
o caracteriza prin termeni precum „hernii-
leL\ „anomaliile“ și „tumorile“ formei; ori
„dezagregarea ontologiei formei muzicale“)
funcționează același principiu de creștere
și descreștere spre un punct de catastrofă
precum li se întâmplă obiectelor matemati-
ce în teoria catastrofelor elaborată de Rene
Thom. Avea nu numai capacitatea să simtă
acest lucru: poseda și însușirea de a-1 înțe-

lege teoretic, și talentul de a-1 exprima ver-
bal, și geniul de a-1 reconstrui muzical.
Avea, ca niciun alt muzician pe care l-am
întâlnit, geniul subtil și inanalizabil al in-
teligenței.
   Această inteligență formidabilă era, tre-
buie spus, angajată. Angajată în respectul
etic față de caracter și în pietatea religioasă
față de creație - în convingerea că justifi-
carea ultimă a lumii nu este deloc estetică,
ci este cumva, în mod misterios, și etică, și
religioasă. Că a fost etică ne-o spun, pentru
el, faptele vieții sale: Aurel Stroe a fost un
veritabil caracter. Măsura în care a fost reli-
gioasă e mărturisită, pentru noi toți, de
muzica sa - copleșitoare, ca și viețile noas-
tre, în enigma ei. Când se va face bilanțul
operei sale, se va vedea că muzica sa nu
s-a mulțumit să fie doar un simptom al epo-
cii noastre (cum sunt îndeobște operele
geniale), a fost și un examen, și o critică a
ei - un strigăt scos, parcă, de însăși deza-
gregarea ontolcgiei muzicale a tradiției. A
fost, cum li se întâmplă numai celor mai
mari filozofi, martorul privilegiat al enig-
mei noastre.

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 3

Ovidiu Pecican: Stimată doamnă Ana
Blandiana, aveți un site propriu postat pe
internet, eeea ce mi se pare binc-venit pentru
oricine ar dori să vă cunoască mai bine și, ca
să zic așa, într-o formulă „autorizată“. Există
și poeme dc-ale dvs. pe alte site-uri, de care nu
vă îngrijiți chiar dvs., ceea ce marchează intra-
rea literaturii pe care ați scris-o și a autoarei
ci într-o altă zodie, într-un alt circuit cultu-
ral decât cel tipărit. Credeți în viitorul lite-
raturii în spațiul virtual?

Ana Blandiana: Cred în viitorul literatu-
rii pur și simplu. Spațiul virtual - oricât ar
părea de imaterial - nu este decât un alt fel
de suport material al gândirii, iar literatu-
ra n-a depins de-a lungul mileniilor de cali-
tatea papirusului, a pergamentului sau a
hârtiei, ci de calitatea gândirii celor care
o creau și a celor care o citeau. Deci pro-
blema viitorului literaturii nu este dacă
poate supraviețui în noile condiții tehnice,
ci dacă poate supraviețui în noile condiții
intelectuale și spirituale. Eu cred că da. De
altfel, numărul mereu în creștere al festiva-
lurilor de poezie în lume, ca și numărul
impresionant nu numai al poeților care par-
ticipă la ele, ci și al celor care participă ca
spectatori, este un argument: oamenii în-
cep să simtă că interesul exclusiv pentru
valorile materiale nu poate ține loc de viață.
    In ceea ce privește ideea de a-mi face un
site, ea s-a născut din spaima cu care am
descoperit miile de referiri la numele meu
pe Googlc, prezentând, cele mai multe, in-
formații aproximative, întâmplătoare, fan-
teziste. Mi-am făcut un site nu pentru a
deveni mai cunoscută, ci pentru a fi cunos-
cută mai corect.

O. P.: M-a interesat foarte mult selecția foto-
grafică pe care o puneți la dispoziția vizitato-
rilor, pentru că pozele sunt, de obicei, cele care
pot spune mult în foarte puțin, evocând o at-
mosferă, o vârstă, o dispoziție, o clipă istorică,
mode și relaționări între cei prezenți în câm-
pul fotografic. M-am bucurat să observ că nu
ați operat selecții drastice în imaginile alese
să vă reprezinte, descoperindu-vă și în poze mai
puțin protocolare. Ce semnificație a avut și are
fotografia în viața dvs. ?

A. B.: Nu fac parte dintre persoanele căro-
ra le place să fie fotografiate și mă recu-
nosc în destul de puține dintre fotografii,
îmi plac mai ales instantaneele și mai ales
cele în care eu nu bănuiesc obiectivul foto-
grafic. în ceea ce privește portretele, am
nostalgia acelor portrete ale bunicilor în
care cel fotografiat rămânea încremenit în
fața obiectivului zeci de minute, cu senti-
mentul unui exercițiu de nemurire care


• Ana Blandiana. Foto: M. P.

reușea să îi fixeze pe peliculă nu numai tră-
săturile, ci și caracterul și sufletul; acele por-
trete pe care, în cele din urmă, fotograful le
semna ca pe niște opere de artă.
    Nu atât scriitorul, cât cititorul care sunt
m-a convins să pun pe site multe fotogra-
fii, pentru că țin minte bucuria cu care des-
copeream în adolescență fotografiile scrii-
torilor pe care îi citeam, și ale căror imagini
le prindeam în jurul mesei mele de lucru.
Am și acum un Caragiale tânăr în trăsătu-
rile căruia citesc întreaga dramă a celui care
nu fusese în stare nici să suporte lumea ro-
mânească, nici să se desprindă de ea.

O. P: Nu cred că voi fi primul care să vă cali-
fice, pornind de la imaginile în care apăreți,
drept o Nathalie Wood afirmată nu în film, ci
în câmpul literaturii. V-ați gândit vreodată să
pozați artistic, așa cum o fac manechinele
marilor firme de modă, cele ce recomandă coa-
furi sau, pur și simplu, fetele care apar pe co-
pertele unor reviste precum Vogue, Cosmo-
politan?

A. B.: Iată o întrebare cu adevărat anisto-
rică! Cred că ar trebui să fiu flatată de fap-
tul că uitați că la vârsta la care mi-aș fi putut
pune o astfel de problemă revistele se nu-
meau cu totul altfel și aveau pe coperte țesă-
toare fruntașe în întrecerea socialistă sau pe
Elena Ceaușescu. De altfel, încercând să răs-
pund la modul „ce-ar fi fost dacă“, răspun-
sul n-ar putea fi decât negativ: verbul „a
poza“ este în mod violent străin de toate
verbele existenței mele.

O. P.: Acordați un spațiu amplu prezentării
activității dvs. civice, deși, în anumite privințe,
civismul dvs. nu era absent nici în vremea naș-
terii cărții despre motanul Arpagic. A copleșit
această sferă de interes, după 1989, prestația
dvs. literară ca efort și muncă sau ați căutat
să păstrați un echilibru?

A. B.: Am adăugat site-ului, care este unul
aproape exclusiv literar, linkuri spre Cen-
trul pen Român și spre Memorialul Sighet,
ca și o listă a principalelor documente de


4 • APOSTROF

principii ale Alianței Civice. în felul
acesta am vrut doar să dau o idee de-
spre zonele în care viața și ideile de-
spre responsabilitatea față de lumea
înconjurătoare mi-au concurat scrisul
într-un mod aproape sinucigaș. Toc-
mai de aceea am căutat cu disperare
să păstrez un echilibru în favoarea
creației, drept centru al existenței
mele, chiar dacă timpul pe care mi-1
răpea contingentul era mai mare de-
cât cel păstrat pentru scris. Tensiu-
nea, uneori aproape de nesuportat,
venea din certitudinea că, pentru mi-
ne, istoria literară este mai importan-
tă decât istoria, dar că, din nefericire,
istoria literară nu poate exista decât
dacă istoria există. Am vorbit și am
scris de mai multe ori despre asta.

O. E: Ce a însemnat și înseamnă pen-
tru dvs. pen Clubul Român, de a cărui
organizare v-ați ocupat și pe care l-ați
coordonat mult timp, rămânându-i
până astăzi președintă onorifică?

A. B .: PEN este organizația mondială
a scriitorilor, care a luat ființă din
inițiativa unor mari scriitori englezi
și francezi la începutul anilor ’20 ai
secolului trecut, ca un fel de conștiin-
ță literară a lumii. PEN Clubul Ro-
mân a fost înființat în 1924, având în
conducere mari scriitori ca Rebreanu
și Blaga și interzis imediat după răz-
boi. Reînființarea unui PEN Club Ro-


mân echivala în mod simbolic cu o reintra-
re, cel puțin din acest punct de vedere, în
rândul lumii și am depus toate eforturile
pentru ca acest lucru să se producă într-un


mod cât mai demn de respect. Cele cinci
conferințe internaționale care au fost or-
ganizate în România, ca și propunerea
mea de către centrele francez și britanic la
președinția International PEN dovedesc că
am reușit. Din păcate, în momentul în care
m-am retras (titlul onorific nu înseamnă
nimic), nu s-a mai găsit nimeni dispus să-și
dea - într-un mod absolut gratuit - o parte
din timp unui scop atât de teoretic și de
lipsit de oportunități.

O. E: In calitate de lideră a Alianței Civice,
s-ar putea spune că ați pngătit condițiile pen-
tru accesul la președinția României a primu-
lui președinte necomunist și chiar ați fost impli-
cată, fie și indirect, in nașterea unei noi forțe
politice (de care s-au hgat mari speranțe), Par-
tidul Alianței Civice. Sunteți mulțumită de
rezultatul strădaniilor dvs. ?


A. B.: Bineînțeles că nu. Vedeam Alianța și
partidul, pe care l-a creat și căruia i-a dăruit
numele, ca pe o stea dublă, cu miezul poli-
tic și marea aură civică (capabilă să scoată
sute de mii de oameni în stradă în numele
unor idei democratice și al unor principii
morale). în loc de asta, locul ideilor l-au
luat interesele, ambițiile și orgoliile care au
început prin a vorbi ironic despre „ange-
lismuR Alianței Civice și au sfârșit prin a
dispărea de pe scena vieții politice.
    Am pus pe site principalele documente
ale Alianței Civice pentru a se putea vedea,
acum când totul aparține istoriei, în ce mă-
sură toate principiile și normele care au
devenit după 2000 condiții ale integrării
euroatlantice au fost, cu zece ani înainte,
temele pledoariilor și protestelor Alianței
Civice.


O. E: fă mai ocupați de organismul civic pe
care l-ați înființat odinioară, Alianța Civică?
Care sunt marile câștiguri obținute in bătă-
liile publice de la tribuna acestui for?


A. B.: Atunci când Memorialul de la Sighet
a devenit o instituție internațională, nece-
sitând eforturi de organizare și funcționare
din ce în ce mai complicate, am renunțat
atât la conducerea Alianței Civice, cât și a
pen Clubului. Alianța a inițiat nu numai
lAC-ul, ci și Convenția Democratică, și chiar
dacă și unul, și alta au fost dezamăgitoare
în raport cu marile speranțe care s-au pus
în ele, au reprezentat pași înainte față de
lumea politică abia ieșită din dictatură și
legată prin cordoane ombilicale de ea. Dar
principalul merit și succes al Alianței a fost
predarea alfabetului democrației de la tri-
bunele mitingurilor care au contribuit, mai
mult decât se putea spera, la schimbarea
mentalităților.

O. E: Se știe cu ce violență a fost întâmpinată
prezența dvs. in arena publică in cursul pri-
milor ani de după căderea comunismului. Cre-
deți că acest lucru se datorează miseginismu-
lui ? A fost o manipulare securistă ? A fost vorba
despre o atitudine antiintelectualistă manifes-
tată la nivelul mulțimii? Sau altceva?

A. B.: A fost, evident, vorba de o mani-
pulare menită să egalizeze nivelul de macu-
lare a persoanelor publice, în așa fel încât să
nu se mai știe cine e curat și cine nu, cine
minte și cine spune adevărul, cine a fost vic-
timă și cine a fost călău. A fost o mare și
reușită operațiune de construire a confuziei
bine organizate, la adăpostul căreia societa-
tea să devină o păpușă de cârpe mișcată de
degetele profesioniste ale vechilor servicii
secrete. N-aș vrea însă să se creadă că am
fost numai obiectul urii publice. Am fost,
în egală măsură, sau poate chiar mai mult,


și obiectul unei devoțiuni și simpatii
publice, cel mai adesea anonime, care
m-a emoționat și mă emoționează pro-
fund. Chiar și azi, când efervescența
anilor ’90 e de mult revolută, mi se
întâmplă să fiu oprită și îmbrățișată pe
stradă de persoane necunoscute, care
adesea sunt și cititori.

O. E: Este limpede că, pn punând și du-
când la im plinire proiectul Memorialului
Sighet, ați dorit să corectați erorile per-
sistente ale manualelor de istorie și să c fe-
riți o simbolică recompensă morală celor
care au pătimit in închisorile comunis-
mului. Colocvii, volume de lucrări și, desi-
gur, un spațiu muzeal specific intră in
cadrele acestui proiect mai vast. Se apro-
pie ceea ce se vede de ceea ce ați dorit să se
nască? Ce ar mai fi de făcut?

A. B.: Primul Memorial al Victimelor
Comunismului și al Rezistenței din
lume, format din muzeul de la Sighet
și din Centrul Internațional de Studii
asupra Comunismului de la București,
este un punct de referință pe harta
Europei, de la ghidurile turistice la
publicațiile de istorie, o instituție unică
în felul ei prin faptul că este, în același
timp, muzeu, școală și laborator de
cercetare. Marile universități europene
își trimit studenții în practică la Sighet
(din România fac același lucru doar
studenții clujeni ai Ruxandrei Ceserea-
nu), marile canale de televiziune, când


vor să vorbească despre România, filmea-
ză la Sighet. Memorialul a împlinit anul
acesta 15 ani și nu cred că, în urmă cu 15
ani, am îndrăznit să visez tot ce s-a realizat


între timp. Ar mai fi de făcut doar o copie
a lui, esențializată, în București. Dar pentru
asta ar fi nevoie să existe o clădire în care să
putem transpune conținutul computerelor
noastre pline de experiența Sighetului.

O. E: V-ați născut in Bihor și ați studiat la
universitatea clujeană. Aveți proiecte care să
intereseze direct aceste spații-matrice?

A. B.: Nu mai am și nu mai vreau să am
decât proiecte literare. Și ele nu sunt doar
regionale. Evident că sper ca volumele mele
să fie bine primite și în Ardeal, după cum
mi-ar face plăcere să văd că traducerile cărți-
lor mele în diverse limbi sunt anunțate și în
revistele din Timișoara, Oradea sau Cluj,
orașele în care m-am născut, am crescut și
am învățat.

O. E: In fine, ultima intrebare: veți posta in-
terviul de față pe site-ul dvs. ?

A. B.: Din păcate nu. Pentru moment nu
pot să postez nimic pe site, pentru că am
pierdut legătura cu Lucia Darian, autoarea
lui, și nu am cheia de intervenție pentru
completări. Așa se face că nu au fost intro-
duse nici ultimele volume: Proiecte de trecut
în versiune spaniolă și italiană.

    ■

Interviu realizat de


Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 5

Magul și măștile sale

A apărut o nouă carte
semnată Horia Gârbea:
Trecute vieți de fanți ți de
birlici: Viața ți, uneori, opera
personajelor (Editura Cartea
Românească, 2008, 204
pagini). Horia Gârbea este
el însuși un veritabil „per-
sonaj" al literaturii contem-
porane, cu o operă cât un

raft de bibliotecă, doldora de premii și
medalii. Viața sa, pe scurt, e și ea suficient
de palpitantă, în stare să atragă atenția.
Doctor în inginerie, specialist în fiabilitatea
construcțiilor, e silit să suporte privirile
lungi și îndoite ale filologilor care mai stă-
ruie în trandafiria prejudecată că Literele te
fac scriitor de talent cu cec în alb. A debu-
tat ca poet în 1982, dar măsura talentului
său literar o dă cu vârf și îndesat după 1989.
Scrie, cu aceeași dezinvoltură și mereu ex-
presiv - într-un mod atipic -, poezie, proză,
teatru, critică literară și teatrală, eseuri. Tra-
duce teatru (bun) și joacă bridge (bine),
scrie scenarii de film. Deși știe exact cu ce
se mănâncă literatura, iar teoria literară nu
îi este străină, profită copios de statutul de
„venetic" și încalcă reguli și canoane cu o
delicatețe inteligentă a gesturilor icono-
claste gata oricând să fie citite drept legiti-
me și chiar elegante licențe. Critica l-a în-
tâmpinat de fiecare dată cu epitete laudative,
dar subliniindu-i mai ales excentricitatea,
nu caratele literare pure și simple. Poli-
valența și polimorfismul sunt remarcate
monoton, luciditatea de asemenea, ca și
cum un „adevărat“ scriitor s-ar cuveni să fie
cam năuc. Umorul, verva, disponibilitatea
pentru ludic, „aventura fantastică și halu-
cinantă" în care antrenează cititorul nu sunt
nici ele, e adevărat, trecute cu vederea.
    Caracteristică în primul rând îi e auto-
rului o privire atentă și prietenoasă asupra
lumii. O îngăduință ironică și usturătoare se
lansează de pe poziția unui relativism de
bună calitate, asumând slăbiciuni și în-
gustimi ale lumii cu sentimentul aparțină-
torului. Nu se împiedică în vorbe mari și
perspective panoramice, nu are obsesia
profundului și a înaltului, nici măcar a for-
mei neapărat noi și șocante. Tocmai de
aceea, scrisul său e adânc cât încape, pro-
fund până la tăietura chirurgicală, deloc ino-
cent (Alex Ștefănescu observă exact acest
lucru), căci știe mereu despre-ce-e-vorba.
Nu se amăgește nicio clipă, dar se joacă
molipsitor de-a amăgirea.
    în cărțile sale de proză (Misterele Bucu-
reștilor, Căderea Bastiliei, Enigme în orașul
nostru, Crime la Elsinoref atrage, reține și
construiește personaje realiste, de consisten-
ța haotică a oamenilor vii. Horia Gârbea
este un realist fantast, nu invers. El observă


mișcarea-în-lume, printre obiecte, cutume
și vremi, a oamenilor și exersează variațiuni
pe aceeași temă. Nu patternuri, scheme, fizi-
ologii inventariază în cele din urmă, căci
inventarele sale de mistere, enigme și crime
folosesc numărătoarea exclusiv ca pretext
pentru joc. într-una dintre definițiile sale,
jocul nu e altceva decât voioasă derogare de
la real. în formele sale desăvârșite, se numeș-
te artă. Jucătorul Horia Gârbea își privește
cu un ochi enorm și monstruos, de sorgin-
te caragialiană, semenii și le tulbură anume
așezările pentru a extrage sensuri secunde,
devieri și creșteri în marginea cotidianului.
Realismul său are o doză serioasă de magie
jucăușă în rețeta sa. Lumea văzută de Horia
Gârbea, prozatorul cu instrumentar de dra-
maturg, e, din nou, o scenă. Dar una strict
personalizată de actori. Omul este ființa ca-
re își creează și își secretă neobosit mediul
și se străduiește, apoi, să se adapteze la pro-
priile „secreții". Principiul antropic despre
care vorbesc fizicienii și cosmologii de azi
nu funcționează fără piedici și împotmoliri.
Acordul Ein (și necontrolabil) al parametri-
lor și constantelor, pe o bandă extrem de
îngustă de manifestare, care „lucrează" pen-
tru a face cu putință viața presupune zba-
teri și rupturi. însă, dacă lumea reală e finită
și duce inevitabil spre moarte, lumea ficțio-
nală e altă lume, liberă și fără limite. Viața
nu e labirintică, în schimb textul este. Se-
condat de imaginație, prozatorul identifică
la fiecare cotitură descoperiri cu rest, pe sea-
ma cărora poate face un pas „lăturiș" după
bunul-plac și după puterile visului său ver-
balizat. în prozele sale gureșe, dar și în tea-
tru, promite să conserve ambiguitatea și
deci carnea/respirația caldă a comunicării
umane. Situat dezinvolt în preajma promi-
țătoare și aiuritoare a semnelor, se joacă.
Oricât de acid îi este tonul, atitudinea sa e
fundamental pozitivă. Cum spune el singur
într-un interviu, literatura „te ferește de
gloanțe, dar numai cu condiția să stai me-
reu de partea armei unde se află trăgaciul".
Dar:


    Eu scriu cu iluzia că poate, totuși, într-un fel,
   o parte a răului din lume poate fi alungată
   astfel. Cine mă citește? Cineva care, cu
   aceeași naivitate, crede că va găsi în scrisul
   meu un antidot magic împotriva agresiuni-
   lor din jur, măcar compensația că, în lumea
   mea de hârtie, cei buni triumfă câteodată
   asupra celor răi.

Omul fascinat de spectacolul propriei sale
vieți reprezentat de personaje și/sau actori
e „adrisantul" predestinat al literaturii.
Horia Gârbea repetă uimirea unui Simenon,
cel care vedea în reprezentarea scenică și
în vizionarea ei fascinată semnul cel mai
tipic uman dintre toate. Neastâmpărul au-
torului se conjugă cu ieșirea din matcă a
lumii contemporane, rezultatul fiind o
înlănțuire de tablouri vivante, trecute prin
mai multe rânduri de oglinzi incomode,
deformatoare, dar și, oarecum, re-forma-

toare. Forfota amețitoare a personajelor e
acutizată de forfota cuvintelor încântate de
libertatea lor de a îmbrăca și dezbrăca rea-
lități inconsistente și alunecoase. Proza sa
lucrează după reguli holografice, are ambiția
de a sugera întregul în și din cioburi, aces-
tea multe, colorate, fojgăind de subînțele-
suri și de trimiteri străvezii ori absconse. Pe
scurt, tihna e exclusă pentru cititorul său,
alerta e obligatorie, participarea, de aseme-
nea, fie ea pro sau contra.
    Cât despre Trecutele vieți..., nu e nicide-
cum prima dată când personajele literare
sunt luate în serios, ca ființe în carne și oase.
Dimpotrivă, tocmai ne-noutatea abordării e
provocatoare. Că un personaj sau altul de
bună literatură are „stare civilă" și că ne ra-
portăm la el ca la semenii noștri e deja un
loc comun al existenței noastre de cititori.
Ce mai poate spune nou Horia Gârbea?
Nouă mi se pare modalitatea scoaterii în
evidență a lucrurilor deja știute din „preon-
tologia" lecturii. De la comentariul preocu-
pat de construcții, structuri și psihologii,
Horia Gârbea mută obiectivul pe detaliile
de epocă, cele care, citite atent, pot susține
sociologii și antropologii. El propune, și
aici, un inventar rapid, vioi, dezinvolt. Ju-
căuș. Face un soi de „fixare" metodică a
cunoștințelor. Toate detaliile pe care le sub-
liniază acum și le pune în ramă făceau deja,
pentru toată lumea, oricât de discret, atmo-
sfera cărților respective și intrau tacit în por-
tretul recompus în orele de literatură. Tre-
cute vieți... e proiectul comentat al societății
românești scripturalizate. Ca în „alfabetele"
Ioanei Pârvulescu, frumusețea cărții lui
Horia Gârbea stă și în tensiunea dintre do-
uă forțe și două tânjiri. Pe de-o parte, nostal-
gia (discretă) a unei sinteze, inventarul său
visând să reconstituie lumi trecute, să le re-
trăiască în concentrate de recuzită și atmos-
feră: „O istorie a vieții personajelor literare
românești, în datele ei cele mai palpabile, se
confundă cu viața societății românești, ea
însăși, din ultimii 150 de ani". Pe de altă
parte, plăcerea analitică de a degusta „me-
tehne", moravuri, temperamente, psiholo-
gii, sărind de la una la alta, ca într-o bârfă
amicală despre cunoscuți. Studiul său nu se
așază, autorul scormonind febril mereu în
alte locuri și din alte perspective, toate lăsa-
te într-o incitantă suspendare. Reconstitui-
rea lumii reale e, desigur, intermediată, viața
și opera personajelor sunt inevitabil trucate,
căci sunt urmarea ficționalizării. O privire
subiectivă și personalizată (cea a autorului
cărții luate ca martor) a reținut un anume
detaliu din puzderia de manifestări „costu-
mate" ale realului și l-a propus drept simp-
tom. Diagnosticul e manipulat, măsluit în
cel mai bun - fiindcă omenesc - sens al cu-
vântului. Anamneză la care recurge cu sârg
și vioiciune Horia Gârbea întocmește o
„fișă" însoțită de interpretări minime. Li-
bertatea pe care o lasă cititorului de a conti-
nua pe cont propriu radiografia face parte
din farmecul acestui ghid ingenios al „jo-
curilor din societatea românească", scris
cu chef, cu poftă și cu o rară seninătate,
căci „scriitorul nu e niciodată nedreptățit".
Subscriu.
    Excelentă ideea lui Radu Răileanu de
a alege pentru copertă o lucrare a lui Jean
Beraud. „Ilustratele" sale ironic-șăgalnice,
veritabile concentrate de atmosferă, consu-
nă perfect scrisului lui Gârbea.

6 • APOSTROF

Celan și avangarda

Germanist prin pregă-
tire, dând dovadă de o
foarte nuanțată cunoaștere
a hermeneuticii lui Gada-
mer, a avangardismului eu-
ropean și românesc, Mircea
Țuglea (Paul Celan și avan-
gardismul românesc. Con-
stanța: Ed. Pontica, 2007)

a optat ca subiect al cărții sale pentru un
domeniu relativ puțin cunoscut al interfe-
rențelor literaturii române cu blocurile
culturale din imediata sa proximitate ling-
vistică și tematică, relațiile autorului bu-
covinean cu suprarealismul românesc al
grupului din ’47, format din Gellu Naum,
Gherasim Luca, Trost, Paul Păun și Virgil
Teodorescu, bazându-se până acum, sub
aspect exegetic, pe extrapolarea a opt poe-
zii și opt poeme în proză, scrise în limba
română, date publicității de către Petre So-
lomon. Acestea îl îndreptățesc pe Marin
Mincu, realizatorul antologiei de referință
Avangarda literara românească, să vorbească
de un soi de „mimetism"" tematic și de at-
mosferă (ideea este preluată și de către Mir-
cea Țuglea), purtat de textele în proză ale
lui Celan într-o direcție autentic pulsională:
în ele - precizează Mincu -, „se rezolvă și se
depășește timiditatea lingvistică și reținerea
expresivă a scrisului [în altă limbă decât cea
maternă] prin plonjonul liber în abisul
semiotic, în direcția unei experiențe violen-
te“, promovate și de către ceilalți membri ai
grupului ’47.
    Dificultatea temei asumate de către

Mircea Țuglea derivă și din faptul că, prin
tradiție, asimilarea lui Paul Celan supra-
realismului tardiv postbelic românesc este
de dată relativ recentă: prima ediție, din
1983, a antologiei deja citate a lui Marin
Mincu nu îl include pe Celan, acesta fiind
adăugat abia la a doua ediție, din 1999, ceea
ce duce, dincolo de nuanța restitutivă foar-
te oportună a gestului, și la sugestia unui
anexionism cultural corectiv, bazat pe no-
torietate. Oricum, există încă exegeți ai
avangardismului românesc pentru care par-
ticiparea la experimentalismul suprarealist a
lui Paul Celan nu trece de intensitatea
decentă a unei simple note de subsol: în-
tr-un asemenea context relativizant, dublat
de respectul pentru o operă - tematic vor-
bind - foarte „datată"" prin valorificarea cul-
turală a Holocaustului, decizia lui Mircea
Țuglea de a consacra o întreagă teză de doc-
torat (din care s-a născut cartea) unei relații
culturale care și pentru Paul Celan a repre-
zentat, poate, doar o nostalgie inaugurală
denotă curaj intelectual, echilibru și obiec-
tivitate. Cu atât mai mult cu cât Mircea
Țuglea conferă adeziunii literare a lui Celan
la tehnicile destructurante ale suprarealis-
mului românesc rolul de spațiu de trecere
esențial între lirica ușor ezitantă din tinerețe
și patetismul textelor postbelice (Tangoul
morții, Streito), sugestia foarte incitantă a
autorului fiind aceea că Celan a avut nevoie
de o ieșire din propria sa limbă de cultura pen-
tru a configura o estetică personală de tip
nou, descentrată, deformalizantă.
    Realizarea cărții trădează, precumpăni-
tor, ponderație și o bună dozare a accente-
lor diferențiatoare, specifice unui literat cu

un stil expresiv nuanțat, participativ, care
nu-și absolutizează subiectul, privindu-1,
dimpotrivă, cu detașare analitică. Foarte
profundă este, de pildă, o constatare de
bază, reluată de mai multe ori, referitoare la
„hermeneutica dialogică“ a lui Gadamer,
acceptată de către autor ca principală moda-
litate metodologică pentru abordarea lui
Paul Celan. Analizând mai cu seamă poe-
mul Stretto, într-un regim exegetic totuși
prea tributar unui lector anterior al textului,
Peter Szondi, Mircea Țuglea conchide că
„unitățile sintactice au, în textul celanian,
mai mult o valoare funcțională, decât una
semantică"": întreaga parte ultimă a cărții
fiind dedicată substanțializării senzoriale din
poetica lui Celan, așa cum se întâmplă când
autorul vorbește, tot pe urmele lui Szondi,
de tactilul spiritualizat al „degetelor care
pipăie peisajele memorie?". Se vede și aici,
ca de altfel în întreaga abordare confraternă
a lui Peter Szondi, cât de materială și anti-
metafizică este poezia lui Celan, pe care exe-
geții săi o pot scăpa uneori de sub control
printr-o terminologie în esență mimetică,
neproblematizantă.
   Cred că trebuie totuși să ne asumăm cu-
rajul lucid de a afirma că nu ne aflăm în fața
unuia dintre poeții mari, reprezentativi ai
perioadei postbelice, carența calitativă a
exegezei confirmând această circumspecție.
De pildă, putem accepta, cu titlu de ipoteză
suprainterpretată, că antagonismele tensio-
nate din poezia lui Celan („mac și memo-
rie""; „uitare-adormire"", „lumină-noapte""
etc.) au „corespondent [ontologic] în con-
ceptul gadamerian al «fuziunii dc orizon-
turi», prin care se realizează actul înțelege-
ri?" ca „actualizare a ființei"", dar mă îndoiesc
că cenușa, care apare de foarte multe ori în
textele celaniene, ca reminiscență imagistică
legată de crematoriile lagărelor naziste,
„descrie chiar rămășița ontologică, grun-
dul care ne susține astăzi, după reificarea și
prăbușirea marilor constructe ideologice, în
ultimă instanță mesianice"", împlinite de
către cel de-al Doilea Război Mondial.
   Mircea Țuglea creditează, în subsidiar și
cu lucide rezerve, opinia concluzivă a lui
Brian McHale, potrivit căreia Celan ar fi
„singurul reprezentant al postmodernismu-
lui poetic european"", într-o accepțiune im-
plicit politizată, prin faimoasa afirmație a
lui Adorno, din 1949, care spunea că „după
Auschwitz, a scrie poezie este o barbarie"",
însă autorul este foarte just în a observa că
afirmația nu înseamnă câtuși de puțin un
avertisment formulat împotriva „îndrăzne-
lii"" de mai scrie poezie după un eveniment
rasial atât de copleșitor, ci îndemnul dc a in-
clude în corpul poeziei „zone primare ale
expresiei"", cum sunt „urletul"", „tortura"" sau
moartea atroce, așa cum apar ele, fără me-
taforizări estetizante, in Fuga macabră (To-
desfuge), publicată de Celan în traducerea
românească a lui Petre Solomon, în revista
Contemporanul din data de 2 mai 1947.

    Analiza Fugii morții (Fugii macabre-, Tan-
goului morții, cum mai este numită) este una
dintre cele mai nuanțate din carte, Mircea
Țuglea insistând pe valorificarea substan-
țială a „expresiilor primare"" cum sunt „urle-
tul"", „suferința"" sau agonia morții. Reluând
o sugestie de lectură pe care o folosise și în
capitolul Șiretlicul raționalizator hasidic și cele
patru limbi, forța analizei constă în demon-
strarea faptului că Celan gândește tragedia
lagărelor de exterminare în contextul empi-
rismului spiritualizat hasidic, specific Buco-
vinei natale în care poetul a trăit. Mai mult
chiar, „bucuria"" hasidică este ridicată de că-
tre autor la rangul de „semn distinctiv [al-
ternativ] al zorilor modernități?", cel puțin
pentru partea centrală a Europei unde ne
aflăm noi, în care, în afară de blocurile cul-
turale tradiționale (german, maghiar, româ-
nesc etc.), își face simțită prezența și foarte
puternicul bloc iudaic.
    Asimilarea textelor celaniene de după
1944 unei estetici a „rupturilor cicatrizate""
îl apropie pe Mircea Țuglea de programul
cultural al „cicatrizărilor"" integraliste prac-
ticate de Ilarie Voronca: ne aflăm, cred, în
punctul de rezistență al volumului, acela ca-
re de-hermeneutizează analiza, propunând
o lectură asistemică, anarhică, bazată, ca în
Todesfuge, pe estetica descentrată a fugii mu-
zicale. în Stretto - demonstrează autorul -,
Celan face apologia „locurilor de sutură""
din câmpul literarului, ca o consecință a
destructurării voluntare pe care o operează
autorul, sub directa influență a suprarealis-
mului românesc. Ipoteza principală, foarte
incitantă, este că, după 1944, Paul Celan
realizează destructurarea liricii sale timpurii
în poezia și proza sa poetică de limbă română,
pe când în cea scrisă în germană filoanele de
continuitate sunt, dimpotrivă, dominante.
    Cartea propune, așadar, imaginea unui
poet care iese din limba sa principală de cul-
tură, pentru a-și impune o revoluție formală
definitorie pentru întreaga sa sensibilitate de
după război. Pentru a-și ilustra opinia -
foarte incitantă, repet! -, Mircea Țuglea es-
tompează cu bună știință impactul biogra-
fic, sugerând, chiar din argumentul intro-
ductiv al cărții, că jocul formelor literare și
semiotice este mai important decât bio-
graficul ca atare. Personal, nu sunt integral
convins că este așa în cazul particular pe
care îl discutăm acum, dar respect premisa
eminamente intraculturală a cărții, a cărei
desfășurare analitică Mircea Țuglea o urmă-
rește sistematic, cu o bună dozare a nuan-
țelor și accentelor.
    însumând: avem o carte care se citește
cu respect intelectual, datorat unei opțiuni
tematice dificile, duse la bun sfârșit cu un
talent literar participativ, cu echilibru știin-
țific și vocație logică.

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 7

cu Ochiul
LIBER

Ion Ianoși
la 80 de ani

AUTOR A peste 30 de cărți, profesor de
filosofie, estetică și istoria mentalități-
lor, formator a zeci de generații de studenți
și doctoranzi, traducător, Ion lanoși a împli-
nit în luna mai 80 de ani, cu această oca-
zie Editura Europress Group publicând, în
îngrijirea Aurei Christi și a lui Alexandru
Ștefănescu, un volum omagial: Ion lanoși
80.
    Editorii au încercat să surprindă perso-
nalitatea intelectualului octogenar din mai
multe perspective, fișa biobibliografică, dia-
logurile cu Ion lanoși și articolele inedite
scrise de acesta în perioada 2006-2008 al-
ternând cu textele critice prin care intelec-
tuali români de seamă se raportează la scrie-
rile acestuia sau încearcă să-i pună în lumină
personalitatea complexă.
    După parcurgerea volumului, imaginea
care se conturează în mintea cititorului, din-
colo de diversitatea perspectivelor din care
este descrisă activitatea creatoare a scriito-
rului omagiat, este cea a unui intelectual ca-
re încearcă să nu trădeze ceea ce el consideră
a fi adevărata vocație a unui cărturar: a scrie
cărți și a ține cursuri universitare. Bineîn-
țeles că nu a fost ușor, cei peste 50 de ani
de activitate intelectuală desfășurându-se în
cea mai mare parte în perioada comunistă,
însă, la cei 80 de ani, Ion lanoși are lucidi-
tatea și curajul de a privi în față trecutul,
fără a-1 cosmetiza sau judeca potrivit clișee-
lor și prejudecăților la modă. în plin regim
totalitar, scriitorii și universitarii profesio-
niști ori se exilau (dacă puteau, bineînțeles),


ori intrau în anonimat sau pendulau între
concesii mai mici sau mai mari și nesupu-
nere. De aceea, ei nu trebuie analizați, con-
form lui lanoși, în grup, ci fiecare în parte,
încercând să evităm generalizările excesive
și categorizările maniheiste, chiar dacă pre-
siunea exercitată de prezent în interpretarea
trecutului este puternică. Pentru o înțele-
gere pertinentă a acestui fenomen, credem
noi că trebuie mers chiar mai departe, în-
cercând o disociere clară între valoarea unui
scriitor și gradul mai mic sau mai ridicat de
oportunism al acestuia, adică între estetic și
etic, lipsa unei astfel de diferențieri putând
provoca foarte ușor o confuzie a valorilor.
   Desigur, Ion lanoși nu e ancorat doar în
trecut, chiar dacă se raportează constant la
acesta, astfel că mare parte din textele care
apar pentru prima oară în acest volum ating
și probleme stringente ale prezentului: ra-
portul dintre credință și necredință, tole-
ranța sexuală, multilingvism, proprietate
etc. Aceeași luciditate și încercare de a rea-
liza o analiză nuanțată a fenomenelor stră-
bate și aceste texte, fără a se cădea însă
într-un relativism nivelator. Scriitorul oc-
to- genar rămâne fidel acelorași valori uma-
niste în care a crezut toată viața, valori cata-
logate de obicei ca de stânga: toleranță,
solidaritate, dreptate, egalitate, încercând să
se raporteze la fenomenele sociale, politice
sau culturale pornind de la principii clare și
să evite presiunile la care este supus orice
intelectual, indiferent de sistemul social și
politic în care trăiește.

    La 80 de ani, Ion lanoși se încăpățâ-
nează, așa cum el însuși recunoaște, să reia
zilnic „jocul cu mărgele de sticlă“, citind și
scriind cărți sau ținând cursuri. Calitatea sa
de dublu minoritar (evreu și maghiar),
hotărârea de a-și schimba identitatea cul-
turală, renunțând la limba maternă (ma-
ghiara) în favoarea românei, cunoașterea
câtorva limbi străine, capacitatea de a in-
terpreta fenomenele dintr-o perspectivă
interdisciplinară, spiritul cosmopolit și to-
lerant ne oferă nu atât imaginea unui căr-
turar dintr-o lume pe cale de dispariție, cât
o prefigurare a intelectualului mileniului
trei, capabil să-și asume identități multiple
într-o lume globalizată, fără a renunța în-
să la rigoare și profesionalism. El poate fi
deci un posibil model pentru orice viitor
intelectual, parcurgerea volumului omagial
putând fi un prim impuls pentru a merge
mai departe și a pătrunde în lumea celor
peste 30 de cărți scrise de către Ion lanoși.

8 • APOSTROF

        Poeme de




Angst

o vom pune în pământ
n-ai cum să te-mpotrivești
dacă taci noaptea
auzi cum chinul forțează ușile
și-ți face creierul să sune
ca un fișic de 50 de bani

din clipa în care ai fost flegmat în existență
devii proprietarul unui suflet întrețesut cu viermi
în timp ce te dezvolți, proliferează umbra
ai gustul țipătului ce te va gâtui
îndesat sub limbă

o vom pune în pământ
aud cum sparge chinul ușile
consistența destinului prinde, uneori,
alura călăului care apasă trapa


Lunetiști în creier

în oraș te poți pierde foarte ușor
ei trimit pușcașii marini să mă hăituiască
sniperi mă veghează la fiecare intersecție
prin satelit mă urmăresc cei de la nașa
așteptând prilejul să mă bombardeze

ca o țintă mă plimb
știind mereu că fiece clipă poate fi ultima

dar am kalașnikovul strecurat în ghipsul fals de la mână stângă
ghipsul pe care ți-1 pun în gât
când îți spun cuvinte dulci
și te ațintesc ca pe un peon ce ești
taci
mă asculți

voi lepăda această deghizare
doar ca să mă încord mai mult

și dintr-un target am să mă prefac
în bombă vie

atunci când sniperii își intersectează ocheadele
când marea conspirație a declarat că e vremea execuției
schijele creierului meu
vor săgeta întreg orașul

e destulă fiere în mine
să strălucesc mai abraziv ca soarele acesta acru
să mă detonez la septupla intersecție din gruia
să fac din cetățuie un manhattan
din toată românia un ground zero
să ardă de nervi vecinii noștri
că țara a devenit un muzeu peren al terorismului
o poartă între cultura binladen și civilizația macdonald’s

o românie atomică
al cărei abur, profil și cadavru
îl vezi și de pe partea întunecată a hunii
ca pe un piranha expulzat din uterul pământului


Fatum

mă plimb printr-o grădină cu statui care îmi dictează direcția
mai sus, la dreapta, înainte
urc prin biblioteca fundațiilor regale
aceleași statui îmi arată drumul
le folosesc în chip de hartă
urc tot mai sus

a doua trezire
nu mai mă recunosc în oglinzi
mi s-au lichefiat degetele și privirea
pot să controlez aparatele
pot să diluez timpul
pot amplifica senzațiile

urc
și ultimul nivel e subsolul
unei biblioteci mai ample

ies din nou în grădină
reiau
de data asta sub mine e amplasat orașul
sunt la nivelul lunii

urc, urmând exemplul statuilor
ceva din paloarea lor o regăsesc în oglinzi
de data aceasta reflecția merge în paralel cu mine
îmi pune piedică, se schimonosește, trebuie să mă debarasez de
ea

urc
și mansarda acestei biblioteci
e fundația unui turn
al cărui vârf nu-1 zăresc
trebuie să escaladez în spirală
în final sunt obligat să pășesc prin aer

parcă anticipez că acoperișul lunii este subsolul unui bordei
parcă văd râtul unei maimuțe lingând machiajul de slut al beatricei
umbrele cresc, nisipul îmi îngheață în nări și limba mi s-a
strepezit de amar

buddha meditează sub lotus
sfidând toate armatele lumii
isus incendiază pădurea amazoniană
îl vor răstigni de data aceasta pe schela unui iglu
mohamed intră în mecca
în fruntea unei armate de asini retrograzi

n-am luxul necesității
și trebuie să lupt
să urc
asemeni unui sisif nevropat
ce face jonglerii cu bolovanii
în condiții de avalanșă


Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 9

cu Ochiul
LIBER

SINGURA, PÂNĂ acum,
carte a lui Andrei
Doboș (n. 1984) poar-
tă un titlu „americă-
nesc", Mănăștur stoty
(2007) poate cu trimi-
tere ironică la celebrul
West-side stoiy, sugerând

un soi de mică epopee de mahala, cu deva-
lorizarea programatică a tot ce poate fi
solemn, eroic, „înalt" ca atitudine și limbaj.
Ne aflăm în linia directă a „minimalismu-
lui" și „mizerabilismului" definitorii pentru
o bună parte a „generației 2000", cu un dis-
curs articulat prin excelență ca notație a fap-
tului cotidian celui mai comun, într-un
mediu urban marginal, ce nu mai promite
nimic din exaltările modernist-avangardiste
în fața „orașului feeric", cu știuta reabilita-
re poetică a banalului și cu prospețimea sen-
zației neafectată de rafinamente și stilizări
estetizante. Iar ipostaza eului conturată aici
este, pe scurt spus, un soi de portret-robot
al „băiatului de cartier", ajuns acum la o vâr-
stă ceva mai matură, dar modelat cam în
același tipar. Este elocvent, astfel, faptul că
primul poem din sumar vorbește despre
capul acestuia, (al autorului) rostigolindu-se
pe suprafața moale a butucului, căci titlul
anunță deja un soi de detașare, de neutra-
litate a subiectului față de propriile „aven-
turi" și un refuz al conștientizării lor dra-
matice. „Gândire slabă", s-ar zice, în pas cu
noile vremuri... Imaginea de recuzită a de-
capitării, cu „butucul" tradițional, acum
„moale", e montată în decorul sordid al car-
tierului clujean cu fast-fooduri și „gealați"
spărgători de semințe, cu „trepidația halbe-
lor de bere pe mesele teraselor" sub fețe
congestionate (de comparat cu cealaltă tre-
pidație, a marilor metropole, precum în
Ulise al lui Voronca), în care plăcerea inten-
să a plimbării cu bicicleta, mărturisită în pri-
mele versuri („ador să mă dau cu bicicleta
prin mănăștur"), și mimarea extazului în
fața „frumosului" superlativ al locului, ca și
a energiei insuflate de mediul suburban („să
trag puternic, în nări, forfota demențială a
șmecherilor"), nu mai are nevoie de nicio
decriptare: suntem evident în registrul deri-
zoriului, trăit la modul elementar, strict
fiziologic, generator de senzații nici ele
„tari", deși sunt înregistrate drept „cutre-
mur", respirație furioasă, lichefiere a dinți-
lor, sudoare abundentă. Ultimele versuri
sună, cumva, „în poantă", căci totul se
încheie cu gestul ducerii mâinii „la buzu-
nar J să văd dacă am toți banii la mine"...
   In acest regim al notației cvasiexclusiv
senzoriale se desfășoară toate poemele. Eul
se declară din principiu insignifiant, deva-
luat, inerțial, cu trăiri coborâte la nivelul

Viața și poezia
ca „o chestie ok"

minimei reflexivități, cu reacții primare, în-
scris în seria anonimă a perifericilor și ne-
dramatizându-și condiția, afișând un firesc
al manifestărilor vitale netulburat de cine
știe ce neliniști „majore". Suita de cântece
simple oferă variante ale acestei stări: „am
douăzeci de ani și deja se întâmplă / tot mai
des să-mi tremure mâinile / când îmi pri-
vesc fără de gânduri trupul // abia trezit din
somn și parcă fătat / pe cearșaful galben mi-
rosind a vechi / din care nu m-am ridicat ni-
ciodată // cu o altă stare decât aceea / a unei
păroase neimportanțe. / și cu inima învâr-
toșată.// cu unghiile lungi și murdare, / li-
niștit și organizat / mă rostogolesc greoi /
spre galeria de hârtie a zilei, / căptușită cu
felii de ou fiert, / pe care o bat de la un ca-
păt la altul // ținându-mă cu mâinile de pe-
reți / și înfulecând la amiază". Am transcris
întreg textul fiindcă spune mai totul de-
spre... mai tot ce se întâmplă în această car-
te. Citim de asemenea aici că „în general
viața unui om e o chestie ok, adică / nici
prea-prea, nici foarte-foarte" și că „se mișcă
nesimțitoare / și se duce dracului, așa, / din-
tr-odată“, - ceea ce nu e prea încurajator
și nici foarte exigent ca problematizare, dar
sună „firesc", ca orice observație devenită
foarte comună. Reacția față de „real" e una
de repulsie, a unei ființe definitiv prizonie-
re a mediului dat: „nu văd nicio scăpare /
trag din țigară și-mi vine să vomit, / mă uit
pe fereastră și-mi vine să vomit". Stil con-
statativ, așadar, radical „tranzitiv", dar care
câștigă totuși o anumită expresivitate abia
în secvențe unde câteva imagini surprinză-
toare sunt convocate în sprijinul notației
brute, conferind atitudinii o notă de mic
cinism și de bravadă repede consumată:
„vocea interzisă țiuie insuportabil pe toate
străzile. // golit stau în față la plăcintărie
așteptându-mi plăcinta / și niciun triumf nu
vine să-mi apere liniștea / nicio libertate
să-mi lingă sarea de pe piept, / nicio moar-
te nu mă face azi să strănut. // căci așa văd
eu: libertatea precum limba unei vaci, moar-
tea ca o răceală. // sunt un chip de mort /
farâmicios și amorf, / dar asta nu mă sperie
câtuși de puțin. // scârba se îndepărtează".
   Un aspect de „story", de desfășurare
epic-anecdotică a unor evenimente mărun-
te, au textele din ciclul de întâmplări de pe
strada Petuniei, cu personaje (amici stu-
denți, cu nume reale - Lobonțiu, Carmen,
Derevlean) prinse în situații cotidiene, de o
banalitate extremă (aprinderea unei țigări e
hiperbolizată sumar, ca mare, spectaculos
eveniment, „capul zburlit al lui lobonțiu" și
„vocea lui lobonțiu țâșnind" mobilizează
ad hoc un mic arsenal retorico-hiperbolic,
ce dilată gesticulația, supralicitează reacții-
le, le intensifică Indic, prin repetiție și majus-
cule). Limbajul colocvial, mulat pe ne-sti-
lul oral al străzii, altminteri bine înregistrat,
ambianța autumnală mizeră, cu frunze ca

excremente, ciori, „studente cu fundul ma-
re", tui parc provincial, „într-un oraș în care
aerul se mulează vâscos / și sumbru pe fan-
tasmele-! colcăitoare" - zice, de data aceas-
ta foarte pretențios, un vers -, face notă
contrastantă, subliniată ca atare, față de dis-
cursul „cult" (este vorba totuși de un stu-
dent) : „lobonțiu observă, ușor nedumerit
/ liniștea acestui părculeț / și pe nesimțite /
pași dubioși, de la sute de metri depărtare,
/ își cresc zgomotul în urechile lui. / cu o
altă ocazie, lobonțiu ne-ar fi vorbit / de-
spre maladiv-frumoasa carmen, despre su-
fletul ei abisal, / despre generația beat, găuri
negre sau poate / despre fenomenologie".
Nota „programatic" anti-„elitistă" e imediat
sesizabilă, iar o ureche atentă va surprin-
de, în plan stilistic, și un ecou din Mircea
Ivănescu, cel din ciclul Mcpeteeana, unde în
gesticulația himericelor personaje apare un
procent de ironie antiretorică. Sub un titlu
tot „ivănescian" (lobonțiu și minunatele si-
napse demoniace), se desfășoară un discurs
subliniat derizoriu, împins la exces, unde
același lobonțiu e văzut în ipostază domes-
tică nocturnă, bând la nesfârșit orangină și
coca-cola, în fața calculatorului, ba chiar „cu
penisul înfipt în calculator" și cu... „niște
budigăi interesanți", întâmpinat cu o serie
tâmpă de „hă hă hă", cu adaosul: „dar în
timpul liber / lobonțiu citește platou", că,
în schimb, visează „buci fine de bărbat lipi-
te / unele de altele", colega carmen, ce „poar-
tă niște / pantaloni de pijama mișto", își
amenință cu „bluzița de la pijama" pe cei
care care „stăm ca - hă hă hă - boii / lângă
cafele". Am citat cam mult dinmo secvență
ilustrativă pentru extrema la care se poate
ajunge în materie de deriziune sumară, de
un gust foarte discutabil. (E cam ceea ce se
întâmplase și în proza de acum câțiva ani
a lui Adrian Șchiop, unde învățăcei într-ale
filosofici se comportau și vorbeau, în cămi-
nele for promiscue, ca niște lumpeni neduși
la școală.) Un ciclu de Alte poeme simple in-
sistă în același registru al compromiterii ulti-
melor rămășițe de sentimente și stări „cu-
minți") - sfială, visare, fericire coborâte
în registrul grotescului și al deriziunii, cu
o cotă de trivialitate programată, ca în mi-
cul text intitulat fericit): „țopăi prin oraș ca
un cangur / îmbrăcat, din creștet pînă-n
tălpi / în lumină. // sunt fericit / și de feri-
cit ce sunt / pun mâna pe fundul / tuturor
bunoacelor care-mi ies în cale"...
   Marile noțiuni - moarte, salvare - su-
portă un tratament asemănător, cu, uneori,
o notă de gravitate mai marcată, însă în
perspectiva aceleiași devalorizări radicale a
eului și a vieții: „spuneam atunci adevărat
zic moartea este cel mai tare fleac / spuneam
atunci adevărat zic eu însumi sunt cel mai
mișto dintre fleacuri // și într-adevăr nu
-A

10 • APOSTROF

        Lanțul slăbiciunilor



Gelu lonescu

CITIND CARTEA (care
va deveni) inevitabilă
despre Iluziile literaturii
române scrisă de Eugen
Negriei, mă întrebam
cum va fi fost ea primită
de tinerii literatori de cca
25-30 de ani sau de cei
care au împlinit 50 de ani
- adică optzeciștii în

fine de cei care se învîrt în jurul celor 70 de
ani - adică șaizeciștii, între care mă număr.
Cei care îmi vor face onoarea de a citi tex-
tul de față au acum răspunsurile, sau o bună
parte din ele. Cînd am scris aceste rînduri
nu citisem decît articolul semnat de Dan C.
Mihăilescu din Idei in dialctext incitant și
mai degrabă nehotărît, și cronica lui Daniel
Cristea Enache din România literată, de o
obișnuită, pentru mine, seriozitate și clari-
tate, în care se simțea că Iluziile... au fost
destul de surprinzătoare și pentru el.
   Oricît de întîrziate, presupunerile mele
sînt că tinerii - cei nu mulți care au citit car-
tea - vor găsi în ea toate motivele să creadă
că tabula rasa ce o propun se justifică pe
deplin, deci că literatura română reîncepe
de la ei (nimic nou, nu?), mulți fiind
(aproape) convinși că bunicii, părinții lor
literari sînt neglijabili - fiind compromiși
definitiv de... compromisurile făcute pute-
rii comuniste. Ceilalți, adică generația ca-
re a dominat literatura și valoarea timp
de aproape 25 de ani, vor găsi cartea lui
Negriei fie exagerată, fie nedreaptă, chiar o

eroare plină de ingratitudini; e greu să
admiți că cei mai valoroși romancieri și cri-
tici din ultimele decenii (pentru că mai ales
de ei se ocupă Eugen Negriei) au spus
numai jumătăți de adevăr (acum istoric), că
valoarea cărților scrise în acest interval (și
nu numai) e doar locală, că literatura noas-
tră - căci a noastră e - este minoră, pro-
vincială și defazată „de la origini pînă în
prezent". (Nu e nimic mai adevărat că pre-
supunerile mele de mai sus sînt „extreme"
și că între acești poli vor fi fost și vor mai fi
multe poziții intermediare. Opinia mea
despre această carte este că sosirea ei pe
lume a fost benefică, radicalitatea ei în-
dreptățită, că e scrisă și susținută cu brio.
Că ea marcheză un reper peste care e greu
de trecut ignorîndu-1 - ceea ce însă se va
întîmplă totuși, de multe ori, căci suficien-
ța daco-romană e abisală.)
   Toate cărțile importante într-o cultură
apar exact atunci cînd devin necesare - nici
prea devreme, nici prea tîrziu. Nu e o fata-
litate, ci, mai degrabă, o evidență. Chiar
în cazul de față, tinerii contestatari cu orice
preț nu aveau prea multe cunoștințe despre
literatura română în totalitatea ei ca să se
aventureze la o atît de amplă „revizuire", iar
confrații cei mai cunoscuți și recunoscuți
erau prizonierii unui canon, cum se spune,
ai unei ierarhii a valorilor pe care ei, și nu
alții, o construiseră, o recomandaseră, o
„consacraseră", de fapt automistifieîndu-se
- adică intrînd într-o tradiție a nevoii de
respectabilitate prin supraevaluare care pri-

vește întregul literaturii române, nu numai
pe contemporani (între ei, cei mai puțin
vulnerabili fiind poeții și eseiștii). Acest
canon s-a cam ruinat însă odată cu venirea
libertății, nu numai în ceea ce privește im-
portanța contemporanilor, persoane, pres-
tigii și cărți, ci, cum era de așteptat, și în
ceea ce privește imaginea trecutului, apoi
tradiția, valorile ei. Și acest proces va dura,
începutul unei revizuiri capitale îl face acum
Eugen Negriei, care discută pe larg și cu
argumente pe deplin calificate care au fost
„iluziile", miturile și complexele literaturii
noastre; el nu se sperie nici de idoli, de sta-
tui și „mumii", nici de mulțimea atîtor „ca-
podopere" care au împînzit literatura noas-
tră, făcînd irespirabilă viața altor cărți mai...
modeste, nici de „clasicii în viață" sau de
autoritățile eterne și de neclintit. El face, pe
scurt, dar cu precizie, istoricul acestor „insti-
tuții", le scoate din prejudecata necontestă-
rii - mutîndu-le, pe cele mai multe din ele,
de pe raftul „valorilor fundamentale" în cel
al importanțelor istorice ce primează în fața
celor estetice, a căror debilitate o numește,
o descrie și o resituează. Aici el rostește cu
glas tare ceea ce și alții au gîndit și chiar
au spus, dar fără a „clama" și pune piesele
împreună, alcătuind astfel un tablou gene-
ral pe cît de expresiv și de șocant, pe atît de
curajos și de neconcesiv. Așa face el, de
pildă, cu „iluziile" penibile în legătură cu
literatura de dinainte de secolul 19; dar nu
se oprește la aceste evidente mistificări, ci
A

■A
mâncasem nimic în ziua aceea / dar nu-mi
păsa căci tu erai acolo încolăcită ca o mâță
cafenie / privind cum plin de speranță îmi
aprind țigara // ca un grumaz tăiat"; sau:
„nu știu cum te cheamă, dar cântă / acorde-
onul este aici, avem cidru / și vom vorbi
toată ziua / vom mânca salată / și ne vom
salva fără nicio îndoială / că așa vom face";
și încă: „eram în stație și așteptam autobu-
zul / mă gândeam la conflicte / la europa /
la mirosul de brânză topită închegând aerul
/ la cum am zburat când eram mai mic / la
un meci de fotbal". Procedeul e simplu, sta-
rea de o oarecare gravitate e montată între
termeni ai cotidianului insignifiant.
   Un soi de de-problematizare programa-
tică poate fi dedusă din toată această pro-
ducție de versuri ce se vor cumva lipite de
modestia realului imediat și anost, față de
care subiectul nu pare a avea pretenții prea
mari sau, dacă le are, se lasă dus de un fel
de inerție obosită - „slab și molâu, / visez
cartofi, plăcinte, unt, / guturai, răgușeală,
tuse cu vărsături, temperatură, / dureri de
cap", într-o stare de mahmureală, de apatie
sau cu vagi impulsuri organice, care cu-
nosc punctuale intensificări expresioniste.
In esență, poezia și subiectul ei vor să se re-
ducă la „un martor și un raport / un mar-
tor și un raport", aflându-se, cum zice titlul

textului din care tocmai am citat, într-o
situație de blocadă. Mărturia și „raportul"
despre real simt însă minimale cu voință,
ochiul mai degrabă apatic înregistrează fap-
tul cotidian cel mai banal, eliminând din
câmpul conștiinței formele „tari" ale expe-
rienței și trăirii: „singuri și nervoși / pescu-
iesc pe malul someșului // mă cam strânge
căciula / și am niște scame pe bluză. // as-
tăzi nu mă gândesc la mizeria lumii / nu mă
gândesc la înfometați! planetei / nici la bach,
nici la hegel / nici la mântuirea sufletului
// astăzi stau și mă uit la oamenii ăștia
nervoși / cum pescuiesc".
   E destul pentru a defini miza mărunt-
minimalistă a acestei poezii menținute deo-
camdată în regim de sărăcie evenimențială
și de renunțare la reflecția mai exigentă asu-
pra condiției, fie și precar-marginale, a
omului. Nu-i lipsește, desigur, acestui mod
de a vedea lumea și scrisul despre ea o anu-
mită expresivitate în transcrierea faptului
„nud", concurată de „rapoarte" lipsite de
culoare și relief, iar din când în când - rar -
„ceva din grația și lumina" trecute printre
amintirile copilăriei ori din vaga tristețe a
inutilității vieții, exprimat direct ca în scur-
tul poem de sub titlul rac.„de ce să ne tre-
zim / de ce să ne trezim // și dacă ne trezim
// ce să facem". E, aici, expresia unei anu-
mite inadaptări, dar și, poate în mai mare

măsură, a unei inerții a acceptării și com-
placerii în datul imediat al existenței, a unei
epuizări înainte de termen a energiilor eu-
lui, nici măcar resimțite la modul tensionat,
dramatic, care să transmită un sentiment
tulburător al alienării. Acest laisser aller lene-
vos împinge cumva în plan secund fondul
tensionat și grav al trăirii, reduce, astfel, și
din impactul ansamblului poeziei asupra
cititorului confruntat cu „story“-ul unei
vieți periferice, oarecum complezente cu
sine. Căci așa poate apărea paradoxalul in-
confort al... comuniunii posibile dintre su-
biect și lume, ca și cum acesta și-ar cultiva
dinadins, ca odinioară avangardiștii, con-
flictul și ruptura sau, mai degrabă, indife-
rența radicală față de tot și de toate: „îmi
iubesc din ce în ce mai mult părinții / îmi
iubesc din ce în ce mai mult prietenii / îi
iubesc din ce în ce mai mult pe necunoscuți
/ și simt cum toate se răstoarnă în mine /
cum se învârt haotic și cald // asta la 22 de
ani, seamănă destul de mult cu o presimți-
re a morții". Poate că totuși o trezire e nece-
sară și ea va avea loc atunci când poetul cu
înzestrări reale care este Andrei Doboș își
va da seama că ceea ce a cerut, la debut, de
la viață și de la poezie, era totuși destul de
puțin.

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 11

atacă și valabilitatea altor false „realități"
consacrate sau în curs de consacrare, cum
ar fi preromantismul, apoi onirismul sau
balcanismul, termeni intrați în uz, chiar și
în manualele școlare, dar fără o acoperire
suficientă, așa cum el o dovedește. An-
tecesoare ale poziției sale critice sînt scrie-
rile lui Maiorescu, Lovinescu, numai apa-
rentul pamflet al lui Eugen lonescu, Mircea
Martin în ceea ce îl privește pe Călinescu.
Cu siguranță și alții. Revenind la valorile
istorice, cine poate susține că azi mai inte-
resează, mai produce delectări lectura poe-
ziilor lui Conachi, a teatrului lui Alecsandri
sau chiar a romanelor lui Holban? Cine sînt
și vor mai fi cititorii lor? Sînt aceștia „cla-
sici", nu? Pe alte meleaguri își pune cineva
întrebarea aceasta referitor la romanele lui
Flaubert sau cele ale lui Turgheniev - tot
clasici, nu? Nu, pentru că primii și-au pri-
mit justa lor valoare pur istorică, ceilalți
pentru că... există și azi, sînt vii și „inevita-
bili", cu alte cuvinte. Pentru că atît critica,
cit și exegeza națională operează de decenii,
dacă nu de un secol, cu două măsuri, cu
două criterii de valoare - cel pentru pro-
ducția românească și celălalt pentru litera-
tura lumii. Călinescu, și nu altul, este cel
care în Istoria... sa a tratat, cu intenție, așa
cum subliniază Negriei, literatura română
ca pe o mare literatură europeană, cot la cot
cu cele cu adevărat mari. O „iluzie" care
s-a dovedit pe cit de cuceritoare și flatantă,
pe atît de nefastă în consecințe.
   Dar dacă „revizuirile" lui Eugen Negriei
nu irită prea mult atunci cînd sînt aplicate
așa-zisei literaturi de dinainte de secolul 19,

Avangarda rusă

Dmitri Kriucikov

(1887-1938)

Tu ești îmbrăcată-ntr-o rotondă de fulgi scânteioși.
Deja se duce și-al cincelea ceas. Seara-i sobră, tihnită.
Iar în depărtatul azur Cineva gheață bucățele-mii
Risipi neglijent dintr-o sfărâmată sită.
Imaginează-ți cum, noaptea, va luci dens-intens
Smaralde revărsate de-al tăriilor ocean,
Cum plana-va pasărea cu ochii negri,
Cu negre aripi, de-asemeni - antic-eternul bâtlan.
Imaginează-ți cum se va-nălța ancestralul luminător
Din argintie raclă, cum și cât de calm, neauzit
Tundrei ocol va da, locașul ocrotindu-și
De ochi răi, de obide și cuvânt răstit.
Imaginează-ți cum, în noapte, cu văz friguros,
Și mai mult se răcesc ghețari, acostând la Novaia zemlea,
Precum copleși orfani, nomazi sinilii,
Plutitori, lic de faruri ca și purtând.
Pe pervaz - plâns-ozor din lacrimi înghețate.
Ca și mine, capricios, el e stih care moare.
Tu treci în rotondă de fulgi scânteioși.
S-a dus ora cinci. Seara-i tihnită, se pare.

* * *

cel modernizator, încruntările devin grave
atunci cînd e atinsă „epoca de aur", adică
dezvoltarea interbelică a unei valoroase li-
teraturi. Această epocă a devenit „de aur"
atunci cînd, în numele valorilor ei, genera-
ția literară a „deschiderii" și antidogmatis-
mul de după 1964 (aproximativ) au avut
drept ideal invocarea și întoarcerea la aceste
valori redevenite, prin reconsiderare (cu
destule opreliști politice), „clasice". Efortul
a fost real și prin recuperarea și reintrarea în
circuit a celor mai importante opere inter-
belice, dar și printr-o regăsită (timidă) liber-
tate a scrisului. Mie mi se pare - și nu sînt
singurul, desigur - că valoarea estetică a li-
teraturii noastre din deceniul al șaptelea și
pînă la strangularea ei din anii ’80 a fost cu
totul comparabilă cu cea a „paradisului (in-
terbelic) pierdut". însă, nu trebuie uitat,
modelul acesta mult admirat era deja peri-
mat chiar de la... impunerea lui, retardarea
e deci evidentă, dar aproape deloc discutată;
Eugen Negriei o face, dar cred că mai sînt
multe de discutat. însă problema egalării
strălucitei (să zicem) literaturi interbelice
din punctul de vedere al libertății de opinie
rămîne discutabilă - și aici autorul pune
premise sigure și greu de negat (dar și de
acceptat de către cei în cauză, nu puțini și
foarte bine cotați în „canonul" pus în dis-
cuție după 1990).
   Cît despre discuția despre „rezistența
prin cultură", „est-etică" (idee din cele mai
nefericite și creatoare de numeroase și încă
vii confuzii) sau „am salvat ceea ce s-a putut
salva", discuție de mult începută și departe
de a se încheia - chiar foarte departe -,
punctul de vedere al lui Eugen Negriei este

tranșant și va produce multe iritări, unele
poate chiar justificate.
   Sînt atîtea subiecte și luări de poziție
în aceste Iluzii... deșarte, îneît mă opresc aici
cu comentarea lor - ceea ce citiți acum e
numai o cronică și cîtuși de puțin un stu-
diu. Opinia mea este că intransigența de-
mersului contează mult, infinit mai mult
decît tot felul de „justificări" sau de anali-
ze „tehnice" sau tematice aplicate unor scri-
eri „clasice" a căror valoare estetică s-a pră-
bușit de mult în cea istorică. Atîtea teze de
doctorat și monografii excesiv analitice de-
dicate (fără o situare valorică estetică, pre-
supusă de plano) unor scriitori importanți la
vremea lor (dacă au fost cu adevărat...) îm-
preună cu stupiditatea manualelor școlare
ce au adoptat un canon „patriotic", dar abe-
rant, cu o adevărată epidemie de „capo-
dopere", sînt consecințele unei mentalități
descurajante, pe care Negriei o discută de
mai multe ori în cuprinsul cărții sale. Măr-
turisesc însă că în succesiunea „etapelor
arse" - o altă idee pusă în discuție de autor
- și a analizei modernității, pe Arghezi,
Barbu și Bacovia îi consider vii, chiar da-
că „defazați". De altfel, Eugen Negriei nu
susține deloc contraml.
   O astfel de carte ce propune atîtea su-
biecte de discuție și care are o evidentă gra-
vitate în atitudinea ei fundamentală, scrisă
cu ironie, dar și cu năduful unei exasperări
față de prejudecăți, de atîtea false judecăți
de valoare, față de ideea unei dezvoltări „or-
ganice" a literaturii noastre, față de un ca-
non încremenit într-un conservatorism ca-
re, dacă n-ar fi încă operant și nociv, ar
deveni rizibil. O „revizuire" nu este o „de-
molare" decît pentm semidocți.
   M-am gîndit, citind și reflectînd la opi-
niile autorului, la o altă problemă pe care
eu <) cred, de asemeni, fundamentală nu nu-
mai pentru literatura română, ci mai ales
pentru cei care au scris-o, pe care ea îi repre-
zintă și pentru cei cărora le este destinată
- cu alte cuvinte, societatea românească din
veacul trecut. România a trecut în acest se-
col, într-un ritm aproape supraomenesc,
prin experiențe istorice de o mare impor-
tanță și gravitate națională: Primul Război
Mondial, Unirea și România Mare, cel de
Al Doilea Război, în fine, ocuparea țării de
către un teribil totalitarism (cu numeroa-
sele lui victime), care a deteriorat chiar
fundamental orizontul ei specific. Ei bine,
luînd în considerație toate cenzurile și
obstacolele, multe, foarte multe, care le-au
stat în față, cîte opere literare - mai ales cele
în proză - au răspuns acestei istorii, acestor
evenimente privitoare la destinul unei în-
tregi națiuni? Nu e vorba - evident, pentru
cine vrea să vadă - nici de o tematică a
„oglindirii", nici de o tipologie sau obliga-
ție impusă „de sus", cum se spunea în anii
în care „obsedantul deceniu" era recoman-
dat și încurajat. Este, probabil, simptomul
unei alergii la „cele tragice" veche și netra-
tată de decenii. Sau mai mult?...

            (1913)


                                                  Traducere și antologie de

12 • APOSTROF

        La închisoarea militară


Scrâșnetul metalic al zăvorului de la
ușă m-a trezit. Buimac, aud vocea răgu-
șită a gardianului: „Hai!“. Urc treptele cu
inima bătând în gâtlej, trec prin curtea lu-
minată de reflectoare, împleticindu-mă
printre grămezi de cărămizi, găleți cu var,
movile de nisip, zorit din urmă de mârâitul
impacient al sergentului. Și intru în încă-
perea cu lustra mare de cristal.
   Mai rău chiar decât în prima noapte pe-
trecută, cu luni în urmă, în salonul acesta
de altădată, becurile mă orbesc. Viețuind în
întuneric precum sobolii, am pierdut obiș-
nuința luminii lor crude. Anchetatorul e
foarte grăbit. „Semnează aici“ - îmi arată el
cu degetul locul unde să-mi pun iscălitura.
Dintr-o aruncătură de privire, recunosc de-
clarația mea făcută anterior și semnată de
mine. „Am semnat o dată declarația aceas-
ta...“ - încerc eu să obiectez. „O mai sem-
nezi încă o dată.'“ - mi-o retează el. Am
semnat. Tot grăbit, anchetatorul așază cele
două file ale răspunsurilor mele la intero-
gatoriu într-un dosar, apoi, fără să se uite la
mine, adaugă cu o voce albă: „Mâine pleciÂ
„Unde?“ - întreb eu, dar nu aud niciun răs-
puns. In schimb, ofițerul sună gardianul,
care aștepta probabil la ușă, căci intră de
îndată și-mi poruncește, pe același ton mâ-
râit: „Dâ-i drumul!“ înainte de a ieși din
salonul cu lustra orbitoare, o privire arun-
cată pe cadranul orologiului din colț îmi
arăta ora 11. Am ieșit în curtea mirosind
proaspăt a zăpadă, deși o zăream doar adu-
nată în mușuroaie murdare prin colțuri, am
tras adânc în piept aerul tare și am coborât
zorit din urmă în celularul din beci.
   Nu cred să fi dormit prea mult în noap-
tea aceea. Poate spre zori, înfrigurat, dâr-
dâind, învelit în sacoul lejer, după metoda
pescarului meu. Și m-am trezit în curând,
așteptând deschiderea celulei, ciulind ure-
chile să prind orice pas care se apropia pe
culoar, orice voce care nu putea să anunțe
decât scoaterea mea de acolo. Dar pentru
a merge încotro? Acasă? La o altă închisoa-
re, în vederea unui proces? Repetarea sem-
nării singurului act prin care recunoșteam
că eram în posesia cărților ce mi se confis-
caseră însemna, oare, o trimitere în jude-
cată? Dar nici eliberarea nu era exclusă,
zbârnâia insistent speranța în mine. Petre-
cusem orele lungi ale acelei nopți albe pen-
dulând între supoziții, tremurând de frig
și de nerăbdare. O singură presupunere
nu-mi trecuse prin minte, nu mă săgetase
prin inimă, or, aceea părea că se adeverește
pe măsură ce, după ivirea zorilor, nici în
dimineața aceea, nici după-masa sau seara
acelui „mâine“ al anchetatorului nu avea
să se petreacă nimic, nu aveam să plec ni-
căieri. Orele acelei zile s-au scurs vâscos de
greu, deși era ca toate zilele petrecute până
atunci în beciul Securității. Sau poate toc-

• Nicolae Balotă

mai de aceea. Și, apoi, a fost ziua a doua a
așteptării înfrigurate, și a treia, și nimic. De
parcă nici nu fusese vorba despre o plecare.
Pe măsură ce zilele treceau, înfrigurarea scă-
dea, așteptarea recădea în rutină, în moro-
zitatea obișnuită a vieții celulare. Dacă
Diavolul n-ar fi mincinos - îmi spuneam -,
n-ar mai fi diavol. Și urmară alte zile și
săptămâni tot mai cețoase, ca o noapte con-
tinuă. Lihnit, parcă nici nu mai simțeam
foamea, chircit pe scândura de călcat, nu mă
mai chinuia frigul. Când mă ridicam să mă


dezmorțesc, amețeam, mă lăsam să cad iar
în culcușul din fundul celulei; mă clătinam
făcând cei câțiva pași până la spălător, zorit
de gardieni. Somnolam tot timpul. Un
somn comatos, cu vagi treziri, în care fila-
mente de gânduri se încurcau în ghemuri
de vise. Cu toate eforturile de a veghea, ați-
peam în timp ce mă rugam și meditațiile
îmi erau întrerupte de sincope ca de niște
leșinuri. L-am auzit, oare, odată, pe un ve-

A

DOSAR

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 13

cin de celulă, probabil de curând introdus
și nu peste mult scos sau mutat, evocând
Legiunea și Căpitanul, sau mi s-a năzărit?
Când aveam să ajung la închisoarea militam,
acesta, într-adevăr un legionar, avea să mă
recunoască, după voce, zicea el. îmi era re-
cunoscător, spunea, pentru acele „șoapte
din Scripturi" pe care i le strecurasem, dar
de care nu izbuteam să-mi amintesc. Vor-
bisem, poate, cu el ca într-un somn hipno-
tic. în tot timpul acela, în care nici nu mai
așteptam să plec „mâine", mă străduiam za-
darnic să străbat o mlaștină fără margini,
pe o interminabilă zi-noapte neguroasă.
   Trecuse mai bine de o lună din seara
aceea când mi se anunțase pentru a doua zi
plecarea și, iată, într-o dimineață, pe neaș-
teptate, tresar din aromeală auzind ivărul
de la ușă și vocea poruncitoare a caraliu-
lui: „la-ți catrafusele și ieși!". Cum n-aveam
niciun fel de catrafuse, m-am grăbit pe cât
puteam să părăsesc celula, să o iau înaintea
sergentului. Totul s-a desfășurat apoi ca în
secvențele de film cu mișcările mult grăbi-
te: redarea șireturilor, a ceasului și a por-
tofelului, ce mi se luaseră la sosire, o semnă-
tură, predarea mea unui agent în civil și,
rapid, de parcă s-ar fi vrut să mi se facă vânt,
scoaterea pe poarta scârțâind în draci, ce
se trântea în urma noastră, a însoțitorului și
a mea, cu un zgomot ca al unei uriașe tobe
de tinichea, așa cum se auzea de jos, din
beciul pe care-1 părăsisem. Coboram în
grabă strada Regală, devenită a Republicii.
   „Unde mergem?" - l-am întrebat. După
o lungă tăcere, în care rumina probabil dacă
avea sau nu voie să-mi răspundă, dacă risca
sau nu ceva, s-a îndurat și a spus scurt: „La
închisoarea militam^. Deci mă dau în jude-
cată. „Aș dori să-i anunț pe părinții mei" -
am încercat eu, deși cum era să ajung la ei
decât repezindu-mă până acasă, telefoane
publice nu existau încă pe vremea aceea la
Cluj. Dar agentul își vedea impasibil de
drum, părea că nici nu mă auzise. înceti-
nise pașii (probabil își dădea seama că slăbă-
tura de lângă el nu era prea validă) și se fă-
cea că nu-mi dă nicio atenție, că nici nu e
cu mine. Străbăteam lunga stradă Avram
lancu, uitându-mă atent la fiecare trecător,

• Fostul sediu al Securității din Cluj, de pe str. Republicii (astăzi, Palatul Copiilor). Foto: L. J.

doar voi întâlni vreun cunoscut. Erau pu-
țini pe stradă la ora aceea, rari și grăbiți,
aferați sau, mai degrabă, zgribuliți, pătrunși
de gerul sec care se lăsase. „Aș avea nevoie
de o haină mai groasă" - insistam eu, fără
să fiu învrednicit de vreo reacție din partea
individului. Dârdâiam în vestonul meu
subțire, mă dureau oasele de frig, vântul
dinspre munții Gilăului îmi înfigea cuțite în
spinare. Treceam prin fața porții mari de
intrare în cimitir și ne apropiam de capă-
tul străzii, de turnul lui Baba Novac, când
mai de departe am zărit, în fața fostei mele
Școli Primare nr. 3 „Avram lancu", un ins
purtând o tablă atârnată de gât și pe ea, bă-
nuiam mai mult decât vedeam, niște dul-
ciuri. Pe vremuri, când eram mic elev la
această școală, ne aștepta tot acolo un
„turc", cum îl socoteam noi, copiii, căci
purta fes și din căruciorul lui, lăcuit alb,
cu capace strălucitoare de alamă, vindea
zaharicale (printre care indimenticabile
mere în glazură sticloasă roșie și superbe
înghețate la cornet, multicolore, toate in-
terzise mie de părinți din rațiuni de igienă
și de aceea mult jinduite). De astă dată,
n-am așteptat, nici n-am cerut încuviințarea
agentului de lângă mine (pe care nu mi-ar
fi dat-o dacă, imprudent, i-aș fi solicitat-o,
dar nu din rațiuni de igienă), ci ajungând
în dreptul vânzătorului de dulciuri, i-am de-
șertat pe tablă tot mărunțișul pe care îl
aveam în buzunar și, în timp ce auzeam
vocea alarmată a agentului: „Ce faci, dom-
nule?", i-am cerut vânzătorului, zgribulit ca
și mine, să-mi dea de ei tot ce crede din
marfa lui. Omul s-a grăbit să-mi umple
pumnii cu acadele, mulțumindu-mi căldu-
ros. Recunoștința noastră a fost reciprocă.
Doar agentul, mai sumbru chiar - dacă se
putea - decât fusese până atunci, mormă-
ia îndârjit, după ce ne-am văzut de drum,
căci în fața vânzătorului ambulant nu se
încumetase să se trădeze făcând scandal: „Să
nu mai faci una ca asta! N-ai voie să iei
legătura cu nimeni!", iar când i-am răspuns:
„N-am luat nicio legătură, am cumpărat
doar niște dulciuri pentru că mi-e foame",
s-a mulțumit să mârâie indescifrabil. Am
străbătut tot drumul, nu prea lung, până
la închisoarea militam, despre care aflam

atunci că se afla într-o stradă lăturalnică, nu
departe de Palatul Tribunalului, îndulcit da-
că nu și încălzit întrucâtva de acadelele pe
care le sugeam și ronțăiam de zor, ca un
șoarece flămânzit ce eram, cu gândul că
s-ar putea să mi se confiște acolo la în-
chisoare.
    Ceea ce nu s-a petrecut. Am înțeles, de
îndată ce am ajuns în clădirea anostă adu-
când cu o veche școală sau o cazarmă de pe
vremea austro-ungară, cum probabil fusese
mai demult, că aici rigoarea nu mai era ace-
eași ca în vila cu celule dosite în pivniță a
Securității. Aici nu plutea în aerul - cât se
poate de puturos, dar duhnind oarecum
mai uman - teroarea rece, amenințarea
misterioasă, teama generală ce străbătea
dincolo deținuți și paznici deopotrivă, până
la anchetatorii și șefii lor cei mari din
umbră. Aici nu erai dezbrăcat la piele, nu ți
sc luau la sosire nici șireturile, nici ceasul,
nici portofelul (al meu fiind de altfel gol),
nici acadelele. Aici cei „ai casei" se arătau
drept ceea ce erau, purtându-și răpănoa-
sele uniforme militare, nemascându-se în ci-
vili, în pașnici funcționari, nefăcând pe
oamenii de treabă. în odăița ofițerului de
serviciu unde am fost introdus domnea o
îndeajuns de nonșalantă harababură. Re-
begit cum eram, m-am simțit ca ajuns la
liman dând de căldura din jurul sobei
în care duduia focul. Mirosuri strașnice,
înăbușitoare mă învăluiau, mă îngrețoșau,
duhnea ca într-o cazarmă de răcani, într-un
cămin de ucenici, ca într-o tăbăcărie (refe-
rințele mele în materie de duhoare nu erau
prea bogate), puțea, în sfârșit, ca într-o
pușcărie, dar era o putoare caldă. Mă încăl-
zeam pe încetul, mi-era bine. Pornise parcă
ceva să fredoneze voios în mine, asemenea
cornului de vânătoare al vizitiului săniei în
care gonea prin stepele înzăpezite rusești
baronul Munchausen, corn în care îngheța-
seră sunetele ce porneau să iasă, să cânte
odată ajuns lângă o vatră caldă. Câțiva ser-
genți, plutonieri (nu le prea distingeam gra-
dele) erau antrenați într-un joc de cărți care
îi absorbea, iar sosirea noastră îi deranja în
chip vădit. Până în cele din urmă, unul din-
tre ei se simți totuși obligat să ne facă față,
și nu atât mie, cât agentului care se impa-
cienta, foarte grăbit să se descotorosească
de mine. Transmiterea mea din mâinile lui
în cele ale jucătorilor de cărți n-a durat prea
mult. Odată cu persoana mea, „civilul"
preda un plic din care ofițerul de serviciu
extrăgea o hârtie. Semnături, ca la predarea-
preluarea unei mărfi, și omul Securității
părăsea încăperea, scârbit probabil de at-
mosfera prea relaxată ce domnea acolo.
    După ce s-a încheiat partida, m-au luat
în primire. Abia acum, dacă am înțeles bine,
eram declarat în stare de arest. Lunile petre-
cute până atunci în beciul de pe Regală nu
fuseseră decât un avans, o introducere la
penitență. Odată lămurit acest lucru, am
fost dat în grija unui gradat să mă conducă
„la cameră". înțelegeam că e vorba de în-
căperea de la etaj a „politicilor". întovărășit
de un căprar vorbăreț, dispus să dea toate
lămuririle, ca unul mai știutor, am traversat
aproape toată pușcăria. O adevărată Cour
des Miracles! Forfoteau pe culoare, se zoreau
printr-un fel de piață centrală, intrau, ieșeau
din camere deținuți în zeghi vărgate, ți-
gani lăieți cu laibăre de piele, dormitau
pitiți prin colțuri zdrențăroși famelici, se
iveau și se ascundeau pe dată figuri pa-
tibulare, un bătrân chior scârțâind dintr-o

14 • APOSTROF

DOSAR

vioară dezacordată și chiar unul dintre acei
Ghizi-Gheza, cum îi chema vorbirea popu-
lară clujeană, asociind un prenume mascu-
lin maghiar cu unul feminin pentru a de-
semna androginii, făpturile hermafrodite
pururi reprezentate prin exemplare pitorești,
notorii în viața bătrânelor orașe ardelene.
   După îndelungata singurătate din celu-
lă, mișuneala asta pestriță, fără să mă încân-
te, nu-mi displăcea. Nu erau „politici", îmi
dădeam seama chiar și fără explicațiile
căprarului limbut. Dezertori, Martori ai
lui lehova care refuzaseră serviciul militar,
hoțomani, vagabonzi, bieți scrântiți în rup-
tură cu o societate tot mai sever, mai dur
încadrată, supravegheată, condamnată, nu
se aflau printre aceste epave criminali de soi.
Deși nu era nimic sau aproape nimic co-
mun între acești păcătoși de la „dreptul
comun“ și noi, păcătoșii ceilalți, „politicii",
către camera cărora de la etaj mă îndreptam
întovărășit de căprarul meu locvace, am avut
din prima clipă a intrării mele o slăbiciune
pentru ei. Nu în zadar, jucându-mă în
copilărie cu frații Boilă „de-a hoții și jan-
darmii", n-aș fi acceptat în ruptul capului
să fac pe jandarmul. Furișându-mă cu ini-
ma bubuind în mine, înfruntând riscul de-a
da peste un „jandarm" la pândă printre
trandafiri și pelargonii, pitit după horten-
siile abundente din grădina casei părintești,
ferindu-mă cu ochii în patru să nu cad în
cursa lui perfidă, căutând să triumf asupra
lui ajungând înaintea lui la țintă, am pre-
ferat întotdeauna să fiu „hoț".
   în încăperea mare unde am fost intro-
dus, atmosfera era alta, mai puțin sordidă,
mai pașnic orânduită decât aceea din culoa-
rul și sălile vraiște de la parter. Nici larma
nu era aceeași. Și poate nici duhoarea. Pri-
ciuri suprapuse pe două etaje de-a lungul
pereților își făceau față de la ușă până în
fiind și, pe ele, ghemuiți, culcați pe spate,
șezând turcește, întinși într-o rână, tovarășii
mei de pușcărie. Primii. Peste imaginea ace-
lei prime camere comune de închisoare un-
de am intrat s-au așezat imaginile atâtor al-
tor încăperi cu gratii și obloane, atâtor
celule minuscule ori largi săli boltite de
temniță, în care avea să-mi fie dat mai târ-
ziu să trăiesc, încât îmi este greu să dibuiesc
din noianul lor acea primă impresie deve-
nită în amintirea mea una de pașnică mulțu-
mire. Căci cu acest sentiment mă văd desco-
perind întâia mea cameră de detenție, care
în amintirea mea, poate falsă, înșelătoare,
poartă numărul 48. Și cum să nu fi fost
mulțumit când, abia intrat, mi se făcea un
loc pe priciul de sus, pe care mă puteam
întinde în voie, în sfârșit - după atâta amar
de săptămâni -, cât eram de lung, și când
primeam de îndată un alt dar la care nu mă
așteptam: o gamelă plină cu o ciorbă destul
de groscioară de cartofi. Picasem numai
bine, era tocmai ora mesei.
   Ciorbă de neuitat! încălzit acum și pe
dinăuntru, ogoit, chiar dacă nu sătul, aș fi
putut urma pilda celor mai mulți din odaie,
să mă întind pe o rână, căci n-aveai spațiu
să te lăbărțezi, și să pun bila pe cinci - după
vorba plastică a hoților, pe care aveam să
o învăț în zilele acelea. Dar eram prea dor-
nic să-i cunosc pe cei din jur, să aflu une-
le și altele din cele petrecute în lume de
când fusesem ținut la popreală în bezna
beciului. Din păcate, cei din jurul meu nu
păreau prea dispuși să stea la taifas. înmuiați
de ciorba caldă, vecinii aceștia, binișor mai
vârstnici decât mine, păreau toropiți de

somn. Le picau pleoapele, în timp ce răs-
pundeau cam într-o cioară la întrebările
mele. Cum iscodeam chipurile tuturor celor
din cameră, pentru a recunoaște poate pe
vreunul știut „de afară", mă izbea tristețea
resemnată din privirile celor ce mai aveau
ochii deschiși, tristețe atât de asemănătoa-
re cu aceea a animalelor în cușcă. Doar la
capătul celălalt al încăperii, în colțul din-
spre fereastră, am remarcat oarecare ani-
mație. Era un grup de vreo cinci-șase inși,
în jurul celui ce mă luase în primire la intra-
rea mea în cameră și îmi desemnase locul pe
care aveam să-l ocup pe prici. înțelesesem
că era un fel de responsabil, de șef al nostru,
al deținuților din acea încăpere. „îs legio-
nari" - m-a lămurit laconic un vecin, înain-
te de a-mi întoarce spatele, trăgându-se spre
somn. Nevoind să mai tulbur liniștea care
se lăsase, m-am întins și eu pe o latură, am
închis ochii încercând să mă rog. Dar cred
că am ațipit curând, moleșit de căldură.
   M-a trezit un scârțâit de vioară. Țiganul
viorist, zărit în trecere pe culoarul dreptu-
lui comun, stătea proțăpit în mijlocul came-
rei, pe cărarea dintre priciuri, și, cu ochii
închiși, trăgea cu foc la vioara de care își
lipise bărbia. Scârțâia cu arcușul său chelos,
vergea de lemn cu prea puține fire de păr,
bine-cunoscutul șlagăr unguresc: Csak tjjy
kislâny van a vilcpym. Unii dintre ai noștri se
luaseră după el și fredonau nostalgic melo-
dia lăcrămoasă a celui ce tânjea după o fată,
pentru el unica fată de pe hune, iar țiganul
ar fi continuat dacă șeful camerei nu i-ar fi
făcut vânt, însă nu înainte ca acesta să-și fi
strâns în pripă o mică recoltă de țigări și
din parte-mi de acadele, din care îmi mai
rămăseseră vreo câteva lipite prin buzunar,
înviorat de somn, m-am dat jos de pe prici
și am pornit prin cameră. Drumul nu era
prea lung, vreo zece-doisprezece metri până
în fiind, la geam, de unde n-aveai decât să
te întorci pe aceeași cărare spre ușă. Repe-
tând parcursul acesta de câteva ori, aveai
impresia că te plimbi. Dar nu de preum-
blare îmi ardea mie. Acolo, la capătul din-
spre fereastră, ochisem pe priciurile de sus
ce-și făceau față deoparte cei despre care
aflasem că ar fi legionari și de alta mai mulți
preoți, călugări și mireni greco-catolici. Mă
văd, undeva în depărtările acestui tunel al
timpului, străbătând cei câțiva metri, făcând
primii pași liberi, chiar dacă nu în libertate,
și îndreptându-mă fără nicio ezitare spre
unul din aceste grupuri (ceea ce presupunea
totuși o alegere liberă), spre frații mei întru
credință. Erau cu toții mai bătrâni decât cei
de pe priciul din fața lor și decât mine. Mai
potoliți, mai tăcuți decât aceia și decât mi-
ne, în care clocoteau vorbele nerostite de
atâta vreme. Dar înainte de toate doream
să-i ascult pe ei, despre cele ce se petrecu-
seră afară în ultimul timp și îndeosebi de-
spre persecuția ce se abătuse asupra Bise-
ricii, după cum bănuiam din numeroasele
semne deslușite prin bezna din beciul
Securității. Sub setea aceasta de vești se
ascundea însă alta, prea adânc pentru ca în
clipele acelea în care făceam cei câțiva pași
spre fețele bisericești din fundul odăii să
poată erupe din mine. Setea aceea, ca și iz-
vorul care o poate potoli, se ascunde une-
ori în adâncuri.
   Cățărându-mă pe prici, după ce le-am
cerut voie cu surâzătoare supușenie de fi-
del, părinții îmi făceau loc, nu fără o rezervă
destul de vădită. Nu purtau reverenda, dar
hainele lor negre, chiar și mototolite, pono-

site, ca și puloverele groase, scămoșate, ale
unora dintre ei, fără îndoială croșetate de
mâinile dibace ale unor vrednice preotese,
le trădau condiția ecleziastică. Nu mă mi-
ram pe atunci, cum m-aș fi mirat mai târ-
ziu, că niciunul dintre deținuții politici din
acea încăpere nu purta clasica zeghe a puș-
căriașilor. Moda acestor uniforme jerpelite
și jegoase, pe care aveam să le port mai târ-
ziu ani de zile, fiind unica mea îmbrăcămin-
te, nu se introdusese încă la „politici". Dar
dacă nu haina face pe om - cum se spune
-, după ea mă judecau, la o primă vedere,
fețele bisericești. Și li se făcea milă văzân-
du-1 pe studentul acesta, cum mă socoteau
ei, sau poate doar licean, căci descărnat cum
eram, numai piele și os, arătam mai june
chiar decât eram. „Nu ți-e frig, tinere?" - se
interesa binevoitor, măsurându-mi cu în-
doială vestonul subțire de vară, cel mai
vârstnic dintre preoți, cel despre care aveam
să aflu de îndată că era canonic. Nu,
nu-mi mai era frig aici, mă bucuram eu
să-mi amintesc și să-i răspund. In căldura
de grajd a încăperii, emanată de trupurile
noastre chircite pe saltelele de paie, uitasem
parcă de înghețul din pivnița Securității. Tot
canonicul a fost cel dintâi care m-a „recu-
noscut". De fapt, aflând cum mă cheamă,
m-a identificat ca fiu al Domnului Doctor
Balotă. Numele Tatălui meu era, desigur,
o recomandare. Dar, hărțuiți, urmăriți, rău
presați în timpul din urmă, ținuți prin celu-
le din pivniți, supuși la anchete, umiliți,
brutalizați în fel și chip, bărbații aceștia cu
frica lui Dumnezeu prinseseră dacă nu o
teamă de oameni măcar o reținere suspi-
cioasă, o prudență bănuitoare în fața străi-
nilor, mai ales a celor ce, setoși de vești,
cum eram eu, le puneau multe și grăbite
întrebări. în zadar mă arătam de-o lege cu
ei, le simțeam reticențele, tăcerile circum-
specte. De aceea - asemenea acelui animal
care pentru a-și dezarma semenii, pe cât
de temători, pe atât de agresivi, le prezin-
tă propriul său pântece moale, invitându-i
parcă să muște din el - am încetat de a-i mai
întreba cu privire la cele pătimite de ei, ca
și la cele ce se abătuseră în ultimele luni
asupra Bisericii noastre, și le-am povestit ce
anume mă adusese pe mine în camera aceea
de închisoare, după zăcerea îndelungă în
beciul Securității, bine cunoscut și de ei,
apoi m-am întors mai departe în trecut, la
Blaj, la Casa Domnului de bună amintire...
în timp ce istoriseam și bunii mei preoți
mă ascultau cu tot mai multă atenție, unul
dintre ei își amintea deodată de mine: cu
ani în urmă, în toamna cedării Ardealului,
mă văzuse venind cu Tatăl meu la episcopul
Hossu, al cărui secretar era pe atunci, și
după ce-1 introdusese pe părintele meu
la ierarh, stătuse îndelung de vorbă cu bă-
iețandrul mintos rămas în anticameră să-l
aștepte. Apoi altul spunea că mă ascultase
vorbind la o reuniune bisericească, din
timpul verii, cu câteva luni în urmă. Până
când să-mi isprăvesc povestirea, eram cu-
noscut și recunoscut de toți. Și prinseră -
aproape toți deodată - să vorbească. Rezer-
vele se risipeau pe măsură ce vorbeau, ni-
mic nu-i mai stânjenea în istorisirea abun-
dentă, minuțioasă a celor trăite, a celor
pătimite de fiecare dintre ei și, împreună cu
ei, de comunitatea întreagă a preoților,
călugărilor și credincioșilor greco-catolici.
   Am început astfel, în acea primă seară,
și am continuat apoi în după-amiezile și se-

DOSAR

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 15

rile următoare să iau parte, ascultându-i, la
asaltul dat de autoritățile comuniste asu-
pra Bisericii Unite, la bătălia cu totul ine-
gală dusă împotriva unor oameni dezarmați
de agenții armați ai Partidului Comunist,
deghizat în Partidul Muncitoresc Român,
ca și ai statului român ce-și mobilizase forțe-
le, îndeosebi cele ale Securității, care își ar-
bora de curând acest nume sortit unui sinis-
tru destin. în amintirea mea, peregrinarea
pe care o întreprindeam în acele zile pe
câmpul suferințelor - ce abia începeau - ale
acestei Eclesii, cu preoții, călugării și cre-
dincioșii ei, se apropie în mod straniu de
rătăcirile lui Fabrice del Dongo, eroul lui
Stendhal, pe câmpul bătăliei de la Water-
loo. Bineînțeles, nicio asemănare între sce-
nele episodice, dezlânate, ale celebrei încleș-
tări, așa cum erau văzute, trăite de tânărul
nobil italian, naiv în elanul său, în pofta sa
nebună de a se bate, de a lua parte ca un
făptaș eroic la o bătălie, dar care se întreba
și-i întreba pe ostașii din jur dacă toate câte
le vede - toate acele detașamente de cava-
lerie ce gonesc de colo până colo, liniile de
pușcași ce înaintează undeva în depărtare,
grupul de generali din jurul mareșalului
Ney, cu acompaniamentul lor de husari ro-
șii ce galopează și ei nu se știe încotro, dacă
fugarii aceia francezi ce o iau la goană spre
seară auzind că se apropie Ies cosaques - dacă
toate cele la care asistă în ziua aceea repre-
zintă ori nu o „adevărată bătălie^, nimic co-
mun între agitațiile incoerente de pe câm-
pul însângerat de la Waterloo și violențele
suferite de preoții ghemuiți în jurul meu pe
priciul pușcăriei, înfățișate mie, ce e drept
nu mai puțin dezlânat, dezordonat decât
lui Fabrice del Dongo, violențe ale unei
lupte duse de forțe oculte ori agresiv fățișe
ale puterii politice împotriva unor oameni
ale căror singure arme erau rugăciunile și o
îndărătnică voință de a-și păstra credința.
Ascultând povestirile popilor din jurul meu,
nimic nu mă ducea cu gândul la husarii roșii
care galopau alături de Fabrice, se prăvăleau
sub tăișul săbiilor prusace sau sub copitele
cailor căzăcești. Dar de aici, din depărtările
în timp și spațiu la care mă aflu, mă văd la
o vârstă apropiată de aceea a tânărului
Fabrice participând asemenea lui, cu fer-
voare, indignare și milă, la năpastele ce se
abătuseră peste frații mei întru credință,
dorind, cu naiva înfocare a nobilului mila-
nez de a participa la o bătălie, să împăr-
tășesc încercările fraților mei întru credință.
Aș fi dat orice să sufăr temnița pentru cauza
lui Cristos mai degrabă decât pentru aceea
a unor cărți ce nici măcar nu mi-erau dragi.
Dar le va veni rândul și acelor suferințe.
Căci toate la timpul lor.
   Cu febrilitatea de a povesti cele pătimi-
te a oamenilor pașnici peste care a dat, par-
că din bun senin, năpasta, preoții mei mă
făceau să iau parte la preluări silnice de bise-
rici, batjocoriri ale celor sfinte, percheziții
nocturne în căutarea unor probe inexisten-
te de culpabilitate, scotociri ale dulapuri-
lor necăjite sau ale rafturilor din care secu-
riștii recoltau vreo fotografie a peșterii
aparițiilor Fecioarei de la Lourdes, pătată
de buzele ce o sărutaseră cu evlavie, având
pe dos câteva cuvinte pioase în limba fran-
ceză, limbă a odioșilor capitaliști. Din frag-
mente de povestire ale unuia întrerupt de
altul, dornic și el să-și relateze necazurile,
din cele văzute sau auzite, trecute de la o
gură la alta, de la o ureche la alta, aflam

multe din cele petrecute sau pe cale de a
se petrece pe câmpul tot mai plin de victi-
me și ruine al Bisericii mele. Pe Vasile Fene-
șan, parohul din satul Suceag, la câțiva ki-
lometri de Cluj, îl bătuseră măr, apoi îl
scoseseră în palme și sudălmi din casa pa-
rohială, împreună cu preoteasa și copiii săi.
Cu toții, opt la număr, azvârliți în uliță, își
aflaseră adăpost într-o căsuță gata să se nă-
ruie peste ei, în timp ce el, popa, era ares-
tat, urmând să fie judecat și osândit pen-
tru refuzul de a trece la ortodoxie. Preotul
Alexandru Necula mai fusese o dată, cu un
an în urmă, întemnițat, îndată după o pre-
dică ținută de el în catedrala din Dej. După
un timp, i se dăduse drumul fără să sufere
vreo condamnare, dar de astă dată era închis
din nou pe temeiul unor predici ale sale
socotite „anticomuniste^ în realitate pen-
tru că nu voia să-și lase credința. Tot din
biserică, în timp ce liturghisea, l-au ridicat
pe Părintele Ion Deliman din Arad. „Eu
slujeam pentru surorile infirmiere din spital
dis-de-dimineață, la cinci și jumătate - între-
rupe Părintele Gheorghe Neamțu -, pentru
că ele țineau să asiste la liturghie înainte
de a-și începe serviciul la spital, iar acum
ăștia mă acuză că liturghiseam la ora aceea
anume pentru a le face pe ele să întârzie la
slujbă. Or să mă condamne, de bună seamă,
că m-au încadrat la sabotaj!“ Pe părintele
Vasile Gherman, protopopul din Turda, îl
„ridicaseră^ (cum începea să se spună) după
ce ținuse o predică în biserica romano-cato-
lică. Dar nu pușcăria îl necăjea și nicidecum
propriile sale suferințe („doar și Mântui-
torul a fost prins, biciuit, ba chiar țintuit pe
cruce“), cât chinurile nevestei și copiilor
rămași pe drumuri. Aflase că, după aresta-
rea sa, fuseseră scoși cu anasâna din locuin-
ța lor parohială, ca atâția alți oameni ai
Bisericii. Se perpelea neavând știre despre
bieții de ei („S-or fi dus poate la Oarda
de Sus, la bătrâni...“). Despre acest preot
aveam să aflu, mult mai târziu, că, fiind
supus chiar și după eliberare unor anchete
și grele presiuni, a acceptat să slujească în
biserica ortodoxă, dar că ofta uneori zicând
cu amărăciune: „Era mai bine la închisoa-
re decât acum, liber“. înainte de a se stin-
ge, în 1984, va cere în cele din urmă să fie
îngropat de un preot catolic.
    Ședeam turcește pe prici, în jurul meu
oamenii Domnului se destăinuiau, istori-
seau, își luau vorba unul altuia din gură,
fără să învinuiască pe cineva ori să se plân-
gă de ceva, cu blândă mansuetudine ecle-
ziastică, bucuroși doar că au cui să li se
descarce cât de cât de povara ce-o purtau pe
suflet. Toți fuseseră arestați și anchetați ca
„elemente foarte dușmănoase^. Li se cău-
tau pricini vagi, politice, ca „agenți ai Papei“
ori ai „imperialismului anglo-american“, aș-
teptând să fie judecați pentru trădare sau
spionaj. Alții erau acuzați pentru „sabotaj
agricol“. De cele mai multe ori, preoții erau
învinuiți de „agitație^, „instigație“ sau
„tulburare a ordinii publice“. Anchetatorii
căutaseră să evite referirea la adevăratul cap
de acuzare, ce revenea mereu în timpul
anchetei, acela al refuzului de a părăsi Bi-
serica Greco-Catolică și de a trece la orto-
doxie. De aceea, dosarele de trimitere în
judecată ale acestor ecleziastici erau pline de
formule generale, precum „activitate con-
trarevoluționară“, iar câte o scriere religioasă
a acuzaților devenea un „manifest antide-
mocratic și reacționari Toți rezistaseră cu
demnitate, dar fără revoltă, lăsându-se

prinși, târâți, acoperiți de avalanșă, duși ase-
menea mielului evanghelic la tăiere, toți se
identificaseră în așa măsură cu Cel pe care
îl slujeau, încât, mai curând decât despre
necazurile lor personale, preferau să-mi vor-
bească despre cele ale Bisericii. Mă făceau
să particip la preluări agresive ale biserici-
lor, caselor parohiale, la interogatorii inchi-
zitoriale, amenințări cu moartea alternând
cu promisiuni de promovare la înalte dem-
nități în ierarhia ortodoxă, anchetatorii re-
curgând la clasica dublă metodă, folosind
când bâta, când morcovul. Mărturiile se pe-
rindau, se încălecau, se desfășurau în fața
ochilor mei ca pe un câmp de bătaie. Al
unei bătălii, repet, foarte inegale, puterile
lumești fiind toate de o parte, de alta ră-
mânând cele duhovnicești.
    I-am întrerupt pe povestitorii mei între -
bându-i despre soarta episcopului Hossu.
„Cum, nu știi?“ - se mirau ei. „E închis ca
noi, și nu numai el, ci toți arhiereii noștri.“
N-aveam cum să știu, toate acestea se petre-
cuseră după arestarea mea. Fiecare dintre
preoții din jurul meu își aducea mărturia sa
proprie asupra acelor ultime zile dramati-
ce trăite de păstorul clujean în mijlocul tur-
mei sale surprinse de furtună. Unul fusese
arestat pe când suna la poarta Episcopiei.
Altul după ce ieșise pe portița grădinii din
spatele reședinței episcopale. „Auzi, mă în-
trebau pe mine, protopop greco-catolic, ce
căutam la episcopul meu.“ îmi aminteam și
eu tulburarea acelor zile de la începutul
toamnei, zilele dinaintea arestării mele. II
văzusem pentru ultima oară pe Preasfințitul
Hossu la geamul unui mic balcon al re-
ședinței episcopale. Mă oprisem pe trotua-
rul din față și priveam fațada clădirii închi-
se, când l-am zărit. Mi s-a părut că înalță
ușor mâna și face un mic gest de binecu-
vântare. Strada largă era pustie, nu trecea
nici măcar o căruță cu pământ de flori. De
o parte și de alta, pe trotuare, foarte puțini
trecători. Iar aceștia își vedeau de drum,
furișând rareori câte o privire spre modesta
reședință episcopală. Cu pași mici, preum-
blându-se parcă agale, distrat, în sus și în
jos, sau strânși laolaltă câte trei-patru în cio-
por și conversând în șoaptă, agenții „se-
crețiT civili duhnind de departe a ceea ce
ascundea de fapt „civilia“ lor, instituiseră
un fel de blocadă, ca o stare de asediu în
jurul Episcopiei. luliu Hossu părea un pri-
zonier în reședința sa. Tatăl meu și alții mai
intraseră în clădire cu câteva zile în urmă,
vorbiseră cu arhiereul întors din satul
Târlișua, unde sfințise o biserică. Erau tul-
burați de zvonurile insistente din oraș cu
privire la un „congres“ de „unificare a Bi-
serici lor“ ce ar urma să se țină la Cluj în-
tr-una din zilele următoare, când o seamă
de „delegați“ ai Bisericii Greco-Catolice ar
accepta „revenirea“ la ortodoxie. Preasfinți-
tul tocmai aflase și el zvonul acesta, dar, mai
bine informat decât credincioșii nedumeriți
care-1 cercetau, știa că zvonul era, din nefe-
ricire, întemeiat. Hotărârea sa era luată: îi
spusese Tatălui meu că toți cei ce aveau să
ia parte la acel „congres“, punând mâna ală-
turi de vrăjmașii Bisericii la dărâmarea
acesteia, vor fi excomunicați.
    Despre Casa Domnului din Blaj preoții
mei nu aveau decât o singură veste sigură,
și aceasta foarte tristă: călugării au fost izgo-
niți, biserica era închisă, Casa a fost pre-
luată, nu se știa prea bine de cine, de auto-
ritățile polițienești sau de cele ale Bisericii
Ortodoxe, dacă nu de amândouă împreună.

16 • APOSTROF

DOSAR

Locul luminos, spre care mă întorceam une-
ori în gând ca spre un adevărat sanctuar,
adică un lăcaș sfânt și un loc de refugiu, se
pierdea în negură. Canonicul mitropolitan
Folea, care fusese arestat la sfârșitul lunii
octombrie, văzuse cărțile asumpționiștilor,
din care mă înfruptasem nesățios cu câțiva
ani în urmă, aruncate în stradă. Le mai cu-
legea cu fereală câte un credincios.
    îi ascultam pe preoții din jurul meu și
nu mă puteam împiedeca să nu văd într-în-
șii, în ciuda vârstei lor (mi se păreau cu toții
mult mai bătrâni decât erau de fapt), niște
copii nevinovați. Cei mai venerabili erau
chiar cei mai apropiați de figura copilului-
martir. îi vedeam poate mai fragili decât
erau de fapt, mai amenințați de a pieri acolo
în temniță... Și de ce? învinuiți de a rămâ-
ne fideli unei credințe ce nu făcea rău nimă-
nui. Mi se strângea inima privindu-i, ascul-
tându-i, în timp ce urca în mine indignarea
împotriva celor ce-și arogaseră dreptul de a
lua viața celorlalți pentru vini născocite, ab-
stracte. Din gura acestor primi mărturisi-
tori ai Domnului, din lungul șir al celor ce
aveam să-i întâlnesc mai târziu prin pușcă-
rii, nu ieșea însă nici cea mai măruntă vorbă
rea împotriva fraților ortodocși, ba chiar
nici împotriva celor ce-i închiseseră. Deși
mai ales pe cei dintre ei care aveau familii îi
îngrijora vădit soarta celor rămași afară,
reflectau parcă, în același timp, o liniște, un
fel de nepăsare copilărească. Nu-1 auzeam
pe niciunul amintind promisiunea fericirii
celor prigoniți pentru dreptate sau mai ales
a celor ce vor fi ocărâți și izgoniți dintre
oameni pentru Fiul Omului. Dar cred că
fiecare dintre ei nutrea în sine încrederea
profundă în acea promisiune. Poate că și
eu, care îi prețuiam tocmai pentru că erau
prigoniți pentru acele pricini, simțeam plu-
tind în sinea mea, mult deasupra zațului
negru și amar adunat pe fundul sufletului
meu, un caimac lejer de insusianță copilă-
rească. Oricât de apăsat, de împovărat, de
obidit eram, întrucâtva asemenea acelei făp-
turi fabuloase despre care băsnarii vechi
spuneau că n-a greul pământului.
    Atent la spusele celor din jurul meu,
mi-a trebuit, cred, oarecare timp până să
sesizez, în zumzetul ce se îngroșase al vo-
cilor din cameră, o anume voce sau mai
curând o anume vociferare monotonă,
continuă, sacadată, în care azi, șase decenii
mai târziu, aș recunoaște frazarea ritmată
rap. Turuia cineva de unul singur ca o
moară stricată într-un colț al camerei? Bi-
zareria acestui monolog pe unul și același
ton, fără suișuri sau coborâșuri, a ajuns să
mă distragă de la povestirile atât de pline
de interes pentru mine ale preoților mei.
Trăgând din când în când cu urechea, sur-
prindeam, venind de undeva din capătul
celălalt al încăperii, o înșiruire rapidă neîn-
treruptă de vorbe, al căror sens nu-1 price-
peam și, tocmai de aceea, mă străduiam
să-l deslușesc. în van. Părea un galimatias,
o saladă de cuvinte ce erupeau continuu,
din care urechea mea ciulită sesiza totuși
uneori repetarea ca a unor bizare laitmoti-
ve ritmate, cât de cât inteligibile: „Singur
cuc culcat în cucuta bolșevică“ sau „Sunt un
ghimpe, un ghimpe, te doare, ai, te doare,
te-mpung unde te doare“ și altele. în țesă-
tura cacofonică apăreau uneori rime, de
parcă vocea insistentă ar fi recitat un ne-
sfârșit poem barbar, punctat din loc în loc
cu variații ale unor vocabule ce cuprindeau
grupul agresiv scatologic de sunete „cac“.

• Nicolae Balotă. Foto: M. R

Din toate acestea, înțelegeam singurul
cuvânt „cactus“, care revenea des, rostit
când cu brutalitate, când cu o intonație
dureroasă. Când m-a surprins întorcându-
mă și căutând să-l zăresc pe cel ce ne ciocă-
nea auzul cu solilocviul său fără cap și
coadă, unul dintre preoți, fără să scoată o
vorbă, mi-a indicat tăcut, cu degetul la tâm-
plă și cu o schirnă compătimitoare, că ar fi
vorba de un biet dezechilibrat. Aruncând o
privire, descopeream perorând acolo, pe
prici, lângă ușă, un omuleț mărunt cu plete
albe ce-i cădeau peste urechi. De la acea
primă vedere, mi s-a părut că-1 cunosc, că
l-am mai întâlnit pe undeva, nu știam însă
unde și cu ce împrejurare. L-am uitat de alt-
fel de îndată, nu pentru că ar fi încetat să
monologheze, ci pentru că un tânăr din
grupul legionarilor, cum aveam să aflu mai
târziu, îl întrerupea brusc din povestire pe
bătrânul canonic: „Să-ți fie rușine, popă, să
vă fie rușine la toți, că vă pretindeți români,
dar nu vreți să reveniți la credința noastră
strămoșească. Sunteți cu toții niște boan-
ghine! Bine v-a făcut că v-a închis aici!“
Proțăpit între cele două rânduri de priciuri,
numai piele și os, cu obrajii supți, din care
ieșeau pomeții ca două globuri purpurii de
furie, de febră, legionarul se sufoca, trepi-
da, dădea pe dinafară de mânie. Se vede că
izbucnea din el o ură îndelung reținută,
mocnită sub spuză, exacerbată de povesti-
rile părinților uniți pe care le ascultase.
„Fătu’ meu, stai, fătu’ meu...“, căuta cu
blândețe cel mai bătrân dintre preoți să-l
potolească. în zadar. Camarazii tânărului
se hlizeau, fără să-l secundeze sau să-l do-
molească. în jurul meu fețele bisericești

tăceau cu capetele plecate, nu ripostau nici-
decum, poate se adânciseră în rugăciune.
Energumenul, câtuși de puțin dezarmat de
cuvintele lenifiante ale bătrânului prelat sau
de tăcerea celorlalți preoți, continua să-și re-
verse veninul. Uluit la început, apoi tot mai
indignat, nu m-am mai putut reține la un
moment dat și am început să ripostez, la
început mai stăpânit, apoi pe un ton tot mai
violent. îmi pierdusem cumpătul, revoltat
de nerușinarea cu care, în numele credinței,
tânărul acesta (putea să fie doar cu câțiva
ani mai în vârstă decât mine) îi invectiva pe
slujitorii mai vârstnici ai credinței în Dom-
nul și Dumnezeul de la care se revendica
și el. Și, mai mult decât aceasta, mă exas-
pera răutatea, lipsa de-a dreptul diavolească
de milă cu care un om în suferință îi putea
apăsa pe cei ce împărtășeau suferința cu el.
Și aceasta în numele Preamilostivului.
Preoții mă rugau în șoaptă să încetez, să tac,
mă apucau de brațe, de parcă aș fi fost gata
să mă iau la bătaie, mă îndemnau în nume-
le Domnului la îndurare; canonicul îmi po-
runcea ascultarea, supunerea. Și l-am ascul-
tat. De altfel, iritat, dar și descumpănit de
riposta mea, legionarul își înceta și el dia-
triba, se cățăra, mai aruncând în urmă câte
o vorbă de ocară, pe priciul de unde cama-
razii săi îl încurajaseră și acum îl întâmpi-
nau cu glume și hohote de râs.
   Câteva ore mai târziu, culcat pe o rână
la locul meu, dezbrăcat la cămașă și chiloți
pentru întâia oară după câteva luni, vârât ca
într-un plic în dura pătură cazonă, căutam
să-mi stârnesc căința pentru mânia ce puse-
se stăpânire pe mine. Nu prea reușeam, in-

DOSAR

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 17

dignarea răbufnea, mânia dădea iarăși și
iarăși în clocot. Dar, deodată, un alt gând
sau mai curând o subită revelație pornind
de la o asociație de amintiri mă făcu să ridic
capul și să privesc cu luare aminte spre col-
țul unde îl zărisem pe acel biet scrântit și-l
auzisem debitând în delirul său frenetic.
Dormea acum ca un prunc, încovrigat, cu
pumnii strânși și pletele albe răvășite peste
obraz. Nu, nu era nevoie să-l văd la față,
bineînțeles, îl recunoșteam, îl cunoșteam
doar de când cu luni în urmă, pe la înce-
putul verii, intrasem împreună cu Claude în
căsuța lui de lângă canalul Someșului, unde
nu știu zău cum putea să se miște, să aibă
un culcuș, și cum am mai putut încăpea și
noi doi, strecurându-ne lipiți unul de altul,
căci totul, dar absolut totul, de la dușumea
la tavan, de-a lungul pereților, pe rafturile
ridicate în mijlocul acelei unice încăperi, ba
aș putea spune chiar și în puținul aer ce ar
fi putut rămâne liber, totul era plin de
cactuși.
   Da, era bătrânul pătimaș al cacteelor, în-
țelegeam acum de ce în divagațiile sale rit-
mate revenea tot mereu grupul acela fonic
de care se râdea prin camera noastră („iar
a pornit moșul să se c...“) și care debușa
uneori în cuvântul cactus, obiectul pasiunii
sale. Cum de ajunsese în pușcărie? Ce făcu-
se de nimerise aici, printre „politici“, doar
nu vedea, nu știa pe lume altceva decât cac-
tușii, nu trăia decât pentru ei? Nu izbuteam
să adorm, în timp ce în jurul meu se sforăia
de zor. Mă tulbura întâlnirea bătrânului,
figura sa trezise în mine tarantula veninoa-
să ce dormita prin galeriile mele subtera-
ne. Amintiri dulci-amare ațipite de un timp
năvăleau iar. Claude fusese cea care se opri-
se fascinată în fața geamului mare, murdar,
căptușit pe dinăuntru cu plantele suculen-
te, grase, păroase, țepoase, oprindu-mă și
obligându-mă oarecum să le contemplu, pe
mine care până atunci treceam pe lângă ele
fără să le privesc, respins tocmai de păro-
șenia și țepoșenia lor rebarbativă, nicidecum
atras de exotismul lor barbar. Ea fusese cea
care m-a îndemnat să intrăm în vizuina ce
se dovedea mai mare decât ai fi bănuit de
afară și mai luminoasă, cu un perete de sti-
clă spre sera din spate, și ea numai sticlă,
căci - cum aveam să aflu în curând - cac-
tușii pot să se lipsească de apă, facându-și,
grijulii, precum cămilele și alte făpturi ale
deșertului, îmbelșugate rezerve de lichid,
dar nu pot viețui fără lumină, multă lumi-
nă, neputând-o uita pe aceea, eclatantă, a
obârșiei lor mexicane. Sedusă de îmbulzea-
la plantelor bulboase, Claude îmi arăta cu
ochii strălucitori, cu bărbia ei rotundă, cu
câte o exclamație înăbușită căci, împresu-
rată, nu putea gesticula printre micii mon-
ștri, ici un glob mărunt cu o stranie floare
roză ieșind oblic din pielea sa de un verde
veninos, colo un soi de falus întunecat cu
țepi delicați, albi, dispuși după o geometrie
decorativă, și între ei un puf ușor precum
părul de înger de pe pomii de Crăciun. Du-
pă roșeața din obrajii ei, vedeam că se simte
picată într-un paradis la care îmi va spune
mai târziu că de mult râvnise, dar în care nu
cutezase să intre singură, temându-se mai
ales de bondocul și hirsutul paznic bătrân al
edenului vegetal. Acesta se arăta însă de o
gentilețe angelică; era vădit încântat de în-
cântarea tinerei blonde care își strecurase
sânii și fesele printre cactușii săi dragi, fără
să se teamă de nemiloasele împunsături ale

miriadelor de spini. Pofticioasă, seducătoa-
rea sedusă izbutise să apuce unul din acele
mărunte ghivece din care apărea în erecție
un cactus pe cât de fin pe atât de vânjos, iar
organul acesta țepos ejacula o singură floa-
re, candidă, cu petale prelungi, albe trecând
spre roz în vârfuri, la urmă dând în vioriu.
„O doresc“ - îmi spuneau ochii ei pofticioși.
„Ia-o, te rog.“ I-am propus bătrânului să o
cumpăr. „Vă vând orice vreți, dar pe ăsta îl
dau domnișoarei.“ I-am mulțumit și am ales
împreună câțiva care-i plăceau. Era fericită.
Dădeam să ies. „E un Ecbincpsi^, mă lămu-
rea eruditul stăpân și dispunător al plante-
lor, arătând spre cactusul cu floarea albă pe
care Claude îl purta cu grijă amoroasă,
„aveți noroc, a înflorit azi pentru prima
oară, deși are cinci ani deja, floarea nu
trăiește însă decât câteva zile, cel mult o
săptămână, și cine știe dacă va mai înflori
vreodată...“ „Ca și mine“ - o auzeam
șoptind pe ea. Dar numai eu îi auzeam
șoapta care nici nu era adresată nimănui.
    In zilele și săptămânile următoare am
mai trecut uneori pe la „Căsuța cu cactuși“,
cum o numeam, de lângă canalul liniștit al
Someșului. I-am mai ales o seamă de exem-
plare bosumflate, țepoase, scămoase, înflo-
rite ori ba, pe care le primea exultând și le
așeza pe pervazul ferestrei sale ce dădea spre
grădină și apoi spre Someș, pervaz pe ca-
re-1 escaladam, ferindu-mă de ghimpi și de
priviri indiscrete, în nopțile fierbinți - chiar
și atunci când erau răcoroase - ale verii. în-
tr-una din acele nopți, am pândit ore în-
tregi îmbrățișați deschiderea unei flori de
Rigina ncpții, anunțată sentențios de bătrâ-
nul împătimit al cacteelor: „Să știți că Seleni-
cereus dă o singură floare, ce se deschide o
singură noapte pe vară! Va înflori la noap-
te“. S-a deschis spre zori, exalând un par-
fum ațâțător. Am riscat mult la ora aceea,
căci ciocârlia luase deja locul privighetorii.
    Cu amintirea dureros de dulce a acelor
nopți adormisem în acea primă noapte din
temnița militară. A doua zi mi-a trebuit un
timp până să pot sta de vorbă cu bătrânul.
Toată dimineața a rămas ghemuit la locul
său cu pătura trasă peste cap. N-a coborât
la spălător (în sfârșit un duș, chiar dacă cu
apă rece!), nici la cele câteva minute de ie-
șire la aer, pe care le-am savurat, cu toate că
mă zgribuleam. De altfel, n-aveam să mai
sufăr din pricina frigului, căci, după-masa,
eram dus la camera de gardă, unde un ser-
gent îmi înmâna un teanc de haine căl-
duroase și un colet cu de-ale gurii, toate
lăsate, spunea un ofițer, de părinții mei în-
tovărășiți de un avocat. Le cărasem, foarte
bucuros, „la cameră“ - cum se spunea - și,
în curând, lepădăm de pe mine straiele
împuțite și rupte purtate zi și noapte săp-
tămâni de-a rândul. Schimbat, primenit,
eram bucuros să împart camarazilor din
celulă câte ceva din alimentele primite în
coletul destul de voluminos (unii dintre ei
mă regalaseră cu o seară înainte din ale lor).
Singurul care mă refuzase, mârâind îndârjit,
fusese legionarul cu care avusesem altercația.
Bătrânul cu cactuși nu mai ieșea din letar-
gie. Cănița de tablă cu licoarea neagră care
ținea loc de cafea, un coltuc de pâine uscată
și gamela cu ciorba de la prânz îl așteptau
sleite, nu se atinsese de ele. Se însera când
am observat că avea ochii deschiși. Ghe-
muit, nu se apuca nici acum să mănânce,
privea în gol. Mi-era tare milă de bietul om.
M-am apropiat încetișor și l-am întrebat
dacă își amintește de noi, de mine și de


frumoasa mea prietenă blondă care adoră
cactușii. Pomenirea plantelor dragi, mai
degrabă decât a noastră, părea că-1 scoate
din amorțeală. Nu-mi spunea dacă își amin-
tește ori nu, dar primea felia de pâine cu
salam pe care i-o întindeam, apoi o prăjitură
de casă din cele în care recunoscusem mâna
mult iscusitei mele bunici, Matata. Nu vor-
bea și nici eu nu insistam, voiam să-l mena-
jez, nicidecum să-l ațâț, să-l văd lansându-se
într-o perorație ca în seara precedentă. Mi
se părea că suferă de ceea ce - ca un studios
pe acea vreme al psihopatologiei, cititor
atent la Institutul de Psihologie al „clasici-
lor“ Kraepelin, Bleuler, Jaspers - numeam
cu termenul azi desuet psihoză maniaco-
depresivă, ceea ce acum s-ar denumi o tul-
burare bipolară. Și dacă nu diagnosticam
chiar o psihoză, savantlâcul meu mă în-
demna să văd în torpoarea bătrânului, în
depresiunea urmând agitației maniacale din
ziua precedentă, ceea ce tot pe atunci nu-
meam, după dascălii mei în ale psihicului, o
ciclotimie. îmi aminteam, de altfel, cum se
monta vorbindu-mi despre obiectul pasi-
unii sale, în cele câteva vizite ale mele la
„Căsuța cu cactuși“. Când pătrundeam în
vizuina aceea verde, luminoasă, simțeam că
mă înăbuș. Exaltarea sa era pentru mine tot
atât de tulburătoare, de sufocantă, ca foj-
găiala vegetală din jurul meu. Căutam să
scurtez vizitele, să scap cât mai repede din
dublul delir al vorbelor și plantelor, ca de
o îndoită, mortală apăsare. Intr-adevăr, acel
preaplin al vieții înghesuite în măruntele
trupuri bondoace plesnind de sevă zăcută
din jur îmi duhnea a moarte. îi spuneam,
de altfel, lui Claude, care râdea, că-mi venea
greu să intru în „Căsuța cu cactuși“ din pri-
cina acelui miros. Voind - ceea ce nu-i spu-
neam ei - să-i fac plăcere, aducându-i din
plantele țepoase îndrăgite de ea ca și broaș-
tele țestoase din grădina lor ori foxterierul
sârmos pe care i-1 dăruisem, nu procedam
precum acel strămoș îndepărtat al meu care
rupsese o logodnă, refuzase să-și mai vadă
logodnica după ce o găsise, vizitând-o în-
tr-o zi de toamnă, înconjurată de o profu-
ziune de crizanteme, în ghivece și buchete
risipite prin toată casa, ceea ce crea - fără
voia și știința bietei fete - o atmosferă ce-
meterială de nesuferit pentru logodnicul
nostru. Nicio exaltare acum la bătrânul
împătimit al cactușilor. Părea istovit, inca-
pabil să izbucnească într-o fabulație deli-
rantă. Abia luase câteva îmbucături și-l
vedeam încovrigându-se și vârându-se iar
sub pătură. Dădeam să plec de lângă el, să
cobor de pe prici, când mă simt apucat de
braț. Mă întorc spre el și-1 aud șoptindu-mi:
„Domnișoara blondă seamănă tare bine cu
Clari“. „Cine-i Clari?“, l-am întrebat. „Fetița
mea... care nu mai e...“ Și și-a tras pătura
peste cap.

(Continuare în numărul viitor)

    ■

            Fragment din Abisul luminat,
            Cartea întâi


18 • APOSTROF

DOSAR

        Poeme de

Rodica Marian


Chipul și asemănarea

De câte ori mă trezesc uluită, pe stradă, pe câmp,
Nerecunoscând nicio floare
Din mormanul de plante care mă acoperă,
Neștiind câte suflete moarte port cu mine,
(mă ține de umeri, gelos, un chiparos albastru),
In timp ce copilul ce-ar fi putut fi al meu
Mă trage de mânecă, indispus și obtuz,
Iar cineva pășește în locul meu,
Eu, care nu sunt nici măcar imaginea
A ceea ce-ar putea reprezenta mersul,
Din moment ce mă întreb,
fără încetare,
De unde am învățat acest obicei bizar
Și cum de pot auzi
Ceva ce mă surprinde în fiecare oră din zi,
Pe când trec spre singurul drum
Al alterității identificatoare
Și limita Dumnezeirii mă găsește,
Infailibil, într-o anemonă, într-un iris,
întâmpinată cu cavalerească mișelie
De salutul ologului abrutizat de nesomn și nespălare:
„Bună să vă fie ziua, preacurată Doamnă!“

A treia înviere

Să cred că m-ai uitat, o, Doamne,
între cele nouă și încă șapte morți,
Să cred că nici nu mai trăiesc și întru neștiința mea,
Tii, Doamne, te-ai milostivit, să trăiești în mine,
Eu, cea neîntrupată încă de-atâtea suferințe,
Dar eu trăiesc și semnul peste toate,
Trimis de Tine
Privirea mamei din icoana naltă,
Departe sunt de mine, Doamne, și totuși mai aproape
Cu Maica Preacurată, în chipu-i bizantin,
Și ochii ei de taină surâd în fața mamei
Și primăvara crudă pe frunte i se pune,
Cu vocea cea din urmă, cea care nu se-aude,
îmi face semn că știe tot ce gândesc...
Și nici o desperare în drumul fără margini...
Ajută, Doamne, necredinței mele
Și-acelui fel de îndoială
Lucind de-atâta siguranță,
în simplitatea însăși...
Și iată, minunea vine, firesc, prea firesc...
Cele nouă luni în care-am crescut moartea,
Moartea din mine peste cele nouă morți ale ei,
Și-acum semnele tale, Doamne, neașteptate,
Coboară în mine, din mine,
Din îmbătător miros de busuioc,
într-o duminică tihnită,
Biserica mea mă-ntâmpină
Ca o răstignire, iertătoare,
Nu mă îndoiesc de simțurile mele
Bănuind că totul, desigur, e numai pentru mine,
Când, aplecată, dintr-odată, bătrânica de alături
Exclamă: Ce miros de busuioc vine de la dumneata!
Cred, Doamne, eu...
Ajută, Doamne, îndoielii mele și iartă-mi și nepăcatele,
Mai ales cele ce desfrunzesc stingerea,
Ajută, Doamne, smereniei veșnic văduve
Și, după cum din moartea mea, cea încă nedeplină,
Ai înviat, păzind pecețile întregi, Tu,
Lumină nenăscută,

          Vino și te așază
          întru moartea mea abia începută și mă mântuiește
         De orice închipuită corabie, de orice dăinuire care strigă
         Cu glas întinător: eu, eu, eu...
          Ajută iarăși, Doamne, necredinței mele
         Și vino în altă înviere
          Din crucea nervurilor de lemn
         La care ochii mei neîncrezători
         îngenunchează...


         Călătoria visului

                                                  Lui Augusun,
                                                  după 10 ani de dincolo

          în miezul de nucă al visului
         îmi revin cuvintele tale,
         atunci repetate, prea-bineînțelese
         și totuși
         neincizate,
         în carapacea fără-nceput
         a memoriei, cea cu inimă nemiloasă.
         Acum mă cutremură semnul
         care întârzie în beatitudine:
          - Neprihăniți-vă, păcătuiți-vă, voi
         sâmburi și voi oameni,
         „Toate trec, toate se duc,
         Dragostea rămânc-n trup“.

         *

          Plouă sticlos și năpraznic în orașul
         unde e cea mai mare biserică din lume,
         veche și neterminată,
         cu ochii celuilalt, magnetici,
         mă văd călcând pe tot felul
         de umbrele rupte, ocolesc,
         ocolesc ziduri uriașe,
         trec printre niște
         imense umbre și labirinturi acoperite,
         ajung sub cupola neagră de fum
         din care tocmai se spune că
         s-ar fi scos Statuia Libertății,
         poate ca să rămână hăul în care
         se scaldă sunete de-o nefirească puritate
         (vag îmi dau seama că este muzică modernă),
         adast într-o capelă lăturalnică
         și ascult cum oasele mele ude
         zâmbesc unei preotese ce-mi întinde,
         pe rând, trupul, apoi sângele Domnului;
         e ceva străvechi și intim în cupa
         din care bem cu toții (ei sunt anglicani),
         ca marmura pe care stau în chip de cruce
         alte cuvinte ale tale:
         „Luați, mâncați! Inima mea începe de oriunde“.


Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 19

Mimgu M...

Ovidiu Pecican: lată-mă în atelierul lui
Ovidiu Avram, un vechi prieten de-al meu,
plastician de renume care a părăsit țara, a
regăsit țara și acum este din nou printre noi,
după un lung periplu prin Europa. Așa este,
Ovidiu?

Ovidiu Avram: Da, așa este, în mare.

O. P.: Acum sigur că cu nu pot să dau decât
o versiune mult simplificată... De fapt, ce s-a
întâmplat?

O. A.: Am fugit în ’88.

O. P: Pot să te întreb cum?

O. A.: Prin Polonia.

O. P.: Ai mers în Polonia și de acolo ai găsit
o soluție?

O. A.: N-am găsit-o nici acolo. M-au aju-
tat niște prieteni, am cunoscut lume, pe cei
de la „Solidaritatea^.

O. P: Asta trebuie să povestești, pentru că pâ-
nă în prezent am auzit o singură dată o poves-
te despre „Solidaritatea^, trăită de un clujean.
Mă refer la regretatul meu prieten, cu sigu-
ranță îl cunoșteai și tu, poetul Augustin Pop.

O. A.: Da.

O. P: El a fost special să-l întâlnească pe Lech
Walcsa, am publicat odinioară un interviu cu
el despre toate astea. Dumnezeu să-l ierte! De
asta mă interesează foarte mult o altă poveste
legată de aceleași vremuri și aceleași figuri.
Cum a fost?

O. A.: Eu am un prieten foarte bun care
și-a dat înainte de revoluție doctoratul la
Filologie aici, Kazimierz Jurczak.

O. P.: E și prieten de-al meu.

O. A.: El mi-a aranjat o invitație la o expo-
ziție de artă, să am o expoziție acolo.

O. P.: Ea Cracovia? La Varșovia?

O. A.: Cracovia. Era foarte greu să ieși.

O. P: Ți-ai luat angajamente ca să te lase?

O. A.: Nu neapărat, dar nu aveam voie să
ies cu marfă.

O. P: Și atunci?

O. A.: Atunci am fost ajutat de prietenul
meu Dragoș Vițelaru, din București, care se
mai știa pe la vămi pe acolo și prin Rom-
trans mi-am scos vreo două lăzi de tablouri.


Ovidiu Avram

O. P: Extraordinar.

O. A.: Dacă nu a fost voie...

O. P: Ai rezolvat cumva.

O. A.: Acolo am făcut expoziție la Kusnicza.

O. P: Amintește-mi. Era încă pe vremea dic-
taturii lui Wojcieh Jaruzelski. Și se simțea în
aer tensiunea?

O. A.: Da, era Wojcieh Jaruzelski. La înce-
put nu se simțea nimic. Era foarte efer-
vescentă viața culturală la ei, extraordinar,
am picat în altă lume. Am făcut o expoziție
acolo, am vândut, am ajuns milionar în zloți.
A funcționat extraordinar, nu-mi venea să
cred ce se întâmplă. De la o vreme însă,
m-am gândit: „Am venit pentru altcevacc.

O. P: Porniseși, așadar, cu actele, cu tot ce
aveai nevoie pentru o eventuală...

O. A.: Aveam o viză care îmi dădea voie să
stau douăzeci de zile. Kazimierz nici nu se
gândea ce am de gând. Am întâlnit niș-
te studenți la Academia de Filosofie de
acolo...

O. P: Nu te-ai temut că vreunul ar putea fi
din serviciile secrete?

O. A.: Tot acolo eram.

O. P: Decizia era luată.

O. A.: Ei mi-au făcut o legătură la Gdansk
cu un om al „Solidarității^ de acolo.

O. P: Ei erau atunci în ilegalitate.

O. A.: Da. în Gdansk, în gară, mă aștepta
un om de al lor cu pancartă.

O. P: Te-a ajutat de dragul solidarității mun-
citorești internaționale sau ai cotizat? Nu
te-a costat nimic?

O. A.: Nu. După aia a trebuit să lucrez ceva
grafică pentru ei, ceva timbre de samizdat.

O. P: Ai făcut timbre de samizdat? Ce ai pus
pe ele, îți amintești?

O. A.: Am făcut o mare de cranii care nu
se terminau în Afganistan din URSS. O idee
care le-a plăcut.

O. P: Au tipărit aceste timbre?

O. A.: Da, le-au tipărit. M-au dat în custo-
dia unui membru de-al lor care terminase
arte plastice. Erau foarte interesante legă-
turile între membrii „Solidarității și restul.

O. P: Simpatizanți, familii.

O. A.: Era o rețea foarte bine pusă la punct.


O. P: Și funcționa. Biserica catolică era foar-
te implicată.

O. A.: Da, acolo 1-am cunoscut pe Jankow-
ski, primarul Gdanskului. El mi-a făcut rost
de viză germană ca să pot ieși. Am înce-
put să ies în Suedia, cu ferryboatul, și de
fiecare dată eram arestat, dar mă eliberau
cunoștințele.

O. P: După ce te arestau ce se întâmpla?

O. A.: Te puneau în camera de arest, în ae-
roport, și după aceea se dădea un telefon
și aveai noroc să scapi mai repede dacă era
un schimb cu mai mulți membri ai „Soli-
darității“ sau viceversa. Cam ce vroiau ei
să facă făceau.

O. P: Nu se temeau?

O. A.: Erau ciocniri destul de dure, dar se
pare că erau în superioritate numerică
membrii și simpatizanții.

O. P.: Deci tu ai prins toată atmosfera aia
de viermuiala.

O. A.: L-am cunoscut și pe Walesa. Are și
două lucrări de-ale mele.

O. P: Da? Cum a fost întâlnirea cu el?

O. A.: Destul de scurtă, e scump la vedere.

O. P: El cum e, de fapt? Scund? înalt? Era
deja în faza de robustețe?

O. A.: Era plin deja.

O. P: In ce limbă comunicai cu ci?

O. A.: în germană.

O. P: Toată lumea vorbește germană acolo?

O. A.: Da.

O. P: Țin minte că eram student în Cluj,
deci era prin ’83-}84. într-o zi eram în gară și
trecea un tren cu polonezi și câțiva români de
pe peron au început să-i aplaude. Am rămas
chiar uimit de curajul lor. La care unul din-
tre polonezii din tren l-a aplaudat, în semn de
răspuns, cu o grimasă pe figură, pe Ceaușescu,
în mod clar disprețuitor la adresa lașității ro-
mânești. Cum te tratau ca român?

O. A.: Foarte bine.

O. P: N-aveau reticențe?

O. A.: Nu. Chiar am discutat foarte mult de-
spre situația din țară. Spre deosebire de noi,
ei chiar aveau mult curaj, se întâmplau multe
chiar și pe stradă. La unul din incidentele pe
care le-am avut, eram în aeroport și trebuia
să fiu evacuat de acolo repede până nu
sosește poliția lor locală. Aveau mulți susți-
nători care îi ajutau cu mașini, cu logistică.


20 • APOSTROF

O. P.: Da, coordonarea asta mă uimește.

O. A.: Noi ieșeam din aeroport chiar în
momentul în care a ajuns poliția și, pentru
a putea noi să scăpăm, cineva i-a blocat pe
polițiști cu o mașină. Ca să pot ieși, în cele
din urmă, s-a ajuns la concluzia că nu mai
aveam nicio șansă. Atunci mi-au tipărit, cei
de la „Solidaritatea“, în pașaport, o viză
falsă de expulzare. Cu viza respectivă am
reușit să trec în Ungaria.

O. R: Pentru că in direcția cealaltă nu puteai.

O. A.: In Ungaria, de la capăt. Ei mi-au dat
o scrisoare de recomandare către Jurta Szm-
hâz, dar mă gândeam că nu am nevoie de
ea. Am mers direct la o agenție turistică,
mi-am luat un bilet către Miinchen, că eram
în regulă, aveam viza de tranzit germană pe
pașaport, pe lângă nenorocirile ce erau aco-
lo. Nu m-am gândit nicio clipă că nu e în
regulă, m-am urcat în tren și am pornit spre
graniță. Acolo, când mi-au văzut pașapor-
tul, le-a sărit chipiul. M-au legat, mi-au luat
toți banii, tablourile nu prea i-au interesat,
ceea ce m-a dezamăgit foarte. M-au ținut
câteva zile în vamă, după care m-au suit
din nou pe tren în direcția inversă, la
Budapesta.

O. P.: Ce să faci la Budapesta? Ai vândut
tablourile?

O. A.: Nu. Am făcut o săptămână o foame
de aia de nu se poate povesti, până când am
aflat unde e locul acela Jurta Szînhâz. In cele
din urmă am aflat unde e și am mers acolo
cu scrisoarea. Ca să poți să pleci mai depar-
te îți trebuia buletin de ședere temporară
și pașaport de părăsire temporară a Unga-
riei. Acolo am cunoscut și gruparea asta,
„România Liberă“.


O. A.: Era o grupare a emigrației românești
sprijinită de Ion Rațiu. Rațiu a făcut foar-
te mult pentru emigrația română din Bu-
dapesta. El a închiriat câteva apartamente
unde a instalat paturi suprapuse și acolo
dormeau emigranții.

O. P.: Un fel de azil de noapte. Numai poli-
ticii sau și rtfiliații economici?

O. A.: Nu. Oricine avea dreptul, nu se facea
nicio deosebire.

O. P.: Și cum? Meneai și ziceai: „Fraților,
ajutați-mă!“?

O. A.: Da. Rațiu a făcut foarte multe și chiar
nu am văzut nicăieri scris despre faptele sale.

O. P.: Jurnalul lui Ion Rațiu a fost editat de
către fiul său, dar in cele șapte volume nu gă-
sești irformații despre aceste lucruri, dacă îmi
aduc eu bine aminte.

O. A.: A ajutat și cu alimente și îmbră-
căminte. Eu desenam pe stradă, făceam
portrete.

O. P.: Și reușeai să vinzi?

O. A.: Da, vindeam chiar câte patru-cinci
pe zi. Și cu greu am reușit să plec cu avio-
nul. Am fost ajutat de doi studenți de la Fa-
cultatea de Arte Plastice din Budapesta.

O. P.: Dacă ar fi să calculezi arestările respec-
tive, care sigur n-au durat, cam câte să fi fost
in total?

O. A.: In jur de zece-cincisprezece.

O. P.: Ai o colecție intreagă. în România
te-ai afirmat ca delincvent?


O. P.: Nicio arestare? Măcar pe douăzeci și
patru de ore.

O. A.: Așa da. Cum îl cunoșteam pe Nicu
Steinhardt, s-a făcut conexiunea.

O. P.: Cum era Nicu Steinhardt? Ltgendele
le știm, le-am citit, dar mă interesează expe-
riența ta personală.

O. A.: Te lăsa să păcătuiești prin ce vrei.

O. P.: Fumat, băut?

O. A.: îți răspundea la orice și spunea:
„Ovidiule, e chestie de opțiune“. Stând cu
el, nu însemna mare lucru, după aceea am
realizat despre ce e vorba.

O. P.: în perioada in care ne-am cunoscut,
prin >81, știu că erai foarte pasionat de tarot,
de ezoterism in general, de divinație, lucruri
de felul ăsta. Și acum cum mai e cu ele, ai luat
o distanță ?

O. A.: Da.

O. P.: A m citit un interviu al tău care spune
ceva in genul acesta.

O. A.: Am avut o bogată experiență ocultă,
chiar ca practician, în Germania.

O. R: în sensul că ai citit mai mult sau chiar
ai urmat cursuri de formație?

O. A.: Aici intri în rețea și după aceea ești
confiscat.

O. P.: Ce inseamnă asta? îți ocupă timpul?

O. A.: Nu timpul, creierul.


O. P.: Nu știu nimic despre ea.

O. A.: Nu.

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 21

O. P.: Realmente? Și după o vreme e periculos?
Pentru că aceleași teze le aud și despre televi-
ziune, de pildă. Eu sunt un fim al televiziunii,
mie îmi place să mă uit, dar părerea mea e că
poți să-ți selectezi prcpriile lucruri fără a te lăsa
neapărat dominat și manipulat de ofertă.

O. A.: La ocultism profesionist crezi că
conduci, dar nu conduci.

O. P.: Tu zici că ai avut totuși șansa să te de-
tașezi de această pasiune reală.

O. A.: Am avut noroc. Pe mine personal
m-a scos din asta Elias Daud Rashid.

O. P: Da, îmi amintesc de el de la cenaclul
lui litel Zămescu de la Tribuna.

O. A.: El a venit, m-a scuturat bine și a zis:
„Tu îți dai seama ce faci?“.

O. P.: Când s-a petrecut momentul acesta de
distanțare față de trecut?

O. A.: în 1993.

O. P.: Și parcursul răgazului trecut de atun-
ci încoace, cum îl judeci în 2007?

O. A.: Atunci o vreme am stat la mănăsti-
re la Nicula.

O. P.: Ai avut parte de meditație sau doar
de niște ritualuri?

O. A.: M-a sfințit bine. Că altfel...

O. P.: Ovidiu, am discutat despre foarte multe
lucruri până acum, dar n-am discutat despre
ceea ce mi se pare totuși esențial în viața ta:
activitatea ta de plastician. Când noi ne-am
cunoscut, tu f ăceai ccperte la Editura Dacia,
unde erai fioarte prețuit. Cum ai povesti as-
tăzi despre această etapă a activității tale?
Cu asta ai început după absolvire?

O. A.: Nu. Făceam și pictură. Am făcut
ilustrație de carte, de presă, cam tot ce
apărea în vremea aceea.

O. P.: Dar cum de te-ai apnpiat tu mai mult
de lumea scriitorilor?

O. A.: Am prieteni care m-au influențat
foarte mult, din vremea trecută, și întot-
deauna m-am mișcat în lumea scriitorilor.

O. P.: In lumea ta, ca intelectual și artist, con-
tează mult cititul? Te-ai gândit și să scrii?

O. A.: Nu, nu.

O. P.: Ai scăpat de aceste tentații. Ce e mai
important, viziunea sau tehnica? Ce-ți con-
sumă mai multă energie? Decantările inte-
rioare sau expresia lor pnpriu-zisă?

O. A.: Tehnica îmi ia mai mult timp.

O. P.: Există inspirație?

O. A.: Da, sunt momente.

O. R: Și cum le recunoști?

O. A.: Asta era!!!

O. P: Deci picturile astea sunt în primul rând
niște gânduri. Te simți un artist de sinteză sau
cum te-ai dtfini?


O. A.: Se poate spune că sunt în moșteni-
rea suprarealismului.

O. P: Dar e totuși d,ferit, nu?

O. A.: Eu încerc să dau un răspuns la lumea
în care trăim.

O. P: La lumea exterioară sau la cea inte-
rioară ?

O. A.: Cea exterioară, și anume asupra
omului.

O. P: Suntem într-o perioadă de periclitare a
condiției umane, după părerea ta?

O. A.: Cred că da, dar a viziunii și a teoriei
despre om. Mi se pare că sunt falimentare
tocmai modelele care ni se aduc. E un în-
treg dezastru numai când vezi ce se face, ce
se scrie despre viitor.

O. P: Ai menționat odinioară atracția tafiață
de ocultism, m-ar tenta să cred că genul tău
de sensibilitate, cel puțin la început, era legat
de zona științelor tradiționale, că ești un tra-
diționalist mai curând decât un avangardist.
Te recunoști puțin într-o asemenea edificare?

O. A.: Sigur. Cam asta fac, pun în discuție
tradiția, dar și modernismul și pericolele
oculte.

O. R: Și ai avea vreo recomandare pe care
s-o faci cu instrumentele pictorului și pe care să
o poți traduce în vorbe acuma?

O. A.: E destul de greu să spun.

O. P.: Lucrezi mai mult cu instinctul sau com-
bini elementele într-o cheie totuși rațională ?

O. A.: Da, le combin.

O. P.: Deci ești o natură cerebrală și pariezi
mult pe o anumită simbolistică.

O. A.: Da, dar de multe ori dau drumul
la viziune.

O. P.: De asta te întreb, pentru că vorbeai mai
înainte despre munca pe care o efectuezi in ma-
terie de documentare. Nu știu câtă lume se do-
cumentează în artele plastice, mulți socotesc că
ceea ce pot să transpună în culoare e suficient,
după cum știi. Nu împărtășești aenul acesta de
concepție?

O. A.: Nu. Ai o anumită responsabilitate,
trebuie să vezi exact unde stai tu în raport
cu ceilalți și în raport cu ceea ce se vorbește
cu ce faci. Pentru mine o mare influență a
avut-o Gilbert Durând.

O. P.: Nu e o evoluție inevitabilă? Să cazi peste
ceea ce s-a spus deja...

O. A.: Important e să realizezi și să-ți dai
seama cum poți spune altfel.

O. P.: Practic, dacă ar trebui să dai (bine, nu
e ora reevaluărilor și a retrospectivelor totale,
pentru că ești in plină efervescență creativă,
după cum văd aici), dar dacă ar fi să izolezi
pentru o clipă ceea ce ți se pare cel mai consis-
tent și mai important a fi realizat in cursul
anilor de pictură și grafică și activitate in do-
meniul plasticii, care ar fi acel lucru? Ce crezi
tu că te-a îmbtgățit cel mai mult?

O. A.: Experiența din Germania. Pe de o
parte, am stat trei ani împreună cu pictorul
Nicolae Maniu, care este un as al tehnicii.


O. P.: Ai lua-o ca pe un fel de ucenicie? Deși
erai un artist format deja, fără indoială.

O. A.: Tehnicile de pictură.

O. P.: N-ai de unde să le prinzi decât de la
unul care le cunoaște. Muzeele ce rost au, îți
poți da seama cum a făcut o anumită pictuiă?

O. A.: Uneori da, alteori nu.

O. P: Ai vocația de dascăl, ți-ar plăcea să ai
ucenici? Să ai un atelier?

O. A.: Nu, nu cred că am o disciplină sufi-
cientă pentru a-i învăța pe alții.

O. P:Mi-ai spus că lucrezi mai puțin în ulti-
ma perioadă aici, la Cluj, și lucrezi mai mult
la Teiuș. De ce?
O. A.: Acolo sunt mai puține cafele, mai
puține telefoane, deci ai timp să le termini.

O. P.:Aiavut anul acesta o retrospectivă.

O. A.: Nu neapărat retrospectivă, o perso-
nală la Muzeul de Artă.

O. P.: Câte tablouri ai expus acolo?

O. A.: Douăzeci și șase.

O. P.: Erau cele mai recente, nu erau din dfe-
rite etape de creație?

O. A.: Nu, dar oricum a fost un an și ceva
de lucru.

O. P.: A fost cumva și cu vânzare? Și cum te
desparți de lucrări?

O. A.: Greu, dar m-am despărțit.

O. P.: Spune-mi: la Cluj și Teiuș, un artist
poate trăi din ceea ce produce?

O. A.: La Cluj, da; la Teiuș, nu.

O. P.: Există o piață de artă la Cluj care îți
permite să supraviețuiești?

O. A.: Da, dar piața nu e numai în Cluj, e
și în București.

O. P.: Și cum faci? Duci tablourile la Consig-
nația, ca să afle lumea?

O. A.: Vin ei.

O. P.: Există agenți care se ocupă de asta în-
tr-o manieră mai specială?

O. AȘi asta. Dar sunt deja colecționari
care cumpără în mod curent de la mine.

O. P.: Mă întreb cum poți afla care sunt ar-
tiștii pe care merită să-i ai într-o colecție. Dacă
vrei criterii și de rentabilitate, vreau să zic. Ai
idee? Poți să mă lămurești? Cum pot face eu
să cumpăr o lucrare valoroasă, chiar dacă nu
știu piața artei?

O. A.: Te documentezi pe internet, ceea ce
funcționează, vezi case de licitație, galerii...
Dar e vorba de o cotă locală românească.

O. P.: Cu excepția lui Brâncuși, care crezi că
ar fi cel mai bine cotat artist român în străi-
nătate?

(Continuare în p. 30)


22 • APOSTROF

 Constantin Nicușan Micu

Lamento                                Căci nu ne divulgă din farmec boema -
                                       Cuprinde în mrejele ei câte-un prinț 
Oricât aș invoca                       Și astfel istoria etern se repetă.   
orfica plângere                        20 august 2005                       
- spre furia bacantelor -              Semne                                
nu voi putea să te scot                Sentimente luxuriante                
din mreaja destinului -                au invadat                           
iar tu singură                         relieful destinelor noastre -        
nu vei ști                             râuri revărsate -                    
să te mai întorci vreodată.            și nu ne păsa de isteria hunii -     
Doar prin gândul meu vei mai zăbovi    treceam pe lângă stâncile zilei      
mută                                   din peșteri astrale                  
fără cuvinte                           scrijelind pe pereți                 
îngenunchind în rugăciune.             artă naivă purtând semnele magiei.   
Eu voi fi înțelegând                                                        
să trec de acum                                                             
prin grădinile necreate                                                     
spre lumile profunde                                                        
unde clipele tale se vor fi destrămat.                                      
27 octombrie 2005                      21 mai 2004                          
Sous Ies ponts du monde                     Puzzle                                          
                                            De atâtea ori plătim prostia altora -           
« Sous le pont Mirabeau coule la Seine »    Și le trecem la gesturile de caritate.          
Et sous Ies ponts du monde,                 Psihologul, anchetatorul social                 
pas seulement la Seine                      ne dau punctaje de identificare                 
Mais tous Ies fleuves de la terre           spre a deveni mai puțin anonimi.                
Qui ont la source dans ma cceur -           Montăm în stradă câte o piesă de teatru         
Moi, toujours le « mal-aime! »              despre o țară imaginară                         
Et toi ma bien-aimee                        în care rolul celei seduse și abandonate        
Que je cherche                              este jucat de o didonă postmodernă              
au-delă des miroirs casses -                din mahalaua burgului.                          
Mais qu’est-ce que je cherche chez toi,     Societăți civile caută urme de creier           
Au son des vagues des fleuves               în pubela politică de unde mârâie               
Sauf des question sans reponse ?...         fiarele încolțite.                              
« Sous le pont Mirabeau coule la Seine »    Oamenii de rând fac rânduri                     
Et le temps de « nos amours »               la tratamente antialergice                      
Qui ont tant d’histoires                    în paralel cu compromisurile asumate            
Mais qui se reduisent ă une seule           pentru dosarele destinate                       
ă notre histoire -                          postrevoluțiilor viitoare.                      
Et depuis Guillaume Appollinaire            Atleții istoriilor prostituate studiază fenomene
En declamant du haut du pont Mirabeau       precum balcaniade, iberiade                     
« Notre histoire est noble et tragique      ori scandinaviade.                              
Comme le masque d’un tvran »                Finalmente brokerii burselor subterane          
Semblable au temps qui nous domine -        stabilesc într-un relativ nomenclator           
« Notre histoire est noble et tragique... » domeniile aducătoare de profit                  
Et elle coule toujours                      având în capul listei                           
Sous Ies ponts du monde.                    sex, drog, politică, imobiliare, petrol         
17 stptembre 2005                           spălătorii auto, financiare etc.                
                                            La o addenda se încheie lista                   
                                            în care sunt consemnate                         
                                            activități derizorii precum munca               
Poesis                                      și câteva elemente conexe                       
                                            din același câmp lexical.                       
Poesis, fecioara de viță regală             Filo-sophiile într-o fragmentare infinitezimală 
Sătulă de fast,                             le aranjăm asemenea unui puzzle în expansiune   
Se coboară în stradă                        în timp ce - sub devoratoare pasiune - jucăm    
Rătăcind solitar prin taverne - se-nchină   pe piesele albe, pe piesele negre               
In templele-i pline de mulțime sărmană      partide simultane de șah                        
Și trecerea ei doar aduce lumină -          cu iubirea, cu viața, cu Olimpul                
Mulțimea tălăzuie-n jur să o vadă...        mulțumindu-ne din ce în ce mai mult             
Poesis, fecioara de viță regală,            cu virtuțile ascunse ale remizei.               
Urmată-i de brazii cântând-o din liră                                                       
Și-n lume-i perindă legenda și astăzi:      26 decembrie 2005                               
Poesis, fecioara de viță regală,                                                            
Aduce pe hune „din îlori“ un copil                                                          

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 23

CU @£HIUL
LIBER

UN aer de dezabuzare
abia camuflată străba-
te poezia lui Ion Cristofor
din volumul O cușcă pentru
poet (Casa Cărții de Știință,
2008). Versurile trădează o
oboseală existențială, un
gust al amărăciunii atoate-
biruitor, o abulie ce stăpâ-
nește gesturile, trăirile, gân-

durile poetului: „Ai obosit să mai citești
viitorul în stele/ trecutul se topește ca sarea
în staniștea oilor/ destinul tău se cufundă în
behăitul lor unanim// doar porumbelul se
mai rotește disperat/ peste potopul cuvin-
telor tale// nicio ramură verde/ nicio stea
nicio lumină cât de firavă/ nicio musculiță
niciun verset niciun semn// doar numele
tău ca o stihie/ scrijelit pe putreda cruce de
lemn¹¹. Imageria teratomorfă, senzația per-
sistentă a agonicului, ca și sentimentul alie-
nării, al viețuirii într-o lume cu contururi
înstrăinate sunt dominantele acestor poeme
crepusculare și, în același timp, neconcesi-
ve, din care orice iluzie a redempțiunii pare
a se fi retras („Tristețea se depunea în noi
ca o pulbere fină/ ca sarea mării pe vâsle
ca burnița-n arbori// glasul Domnului se
auzea limpede ca un urlet/ încâlcind gra-
matica lupilor/ într-o oglindă de pământ/
chipul tău se întunecă sau poate răsare//
morții dansează cu arborii pe câmp/ stră-
ini în pământuri străine/ rătăcind cu falșii
lor idoli pe mare¹¹). Fire mai degrabă intros-
pectivă, retractilă, decât dedată exteriorității,
Ion Cristofor ne oferă în această carte re-
centă și câteva autoportrete lirice necom-
plezente, în care luciditatea și voința de cla-
rificare interioară se întâlnesc cu melancolia
grea a celui înstrăinat, a celui care nu mai
recunoaște un sens plauzibil unei lumi su-
puse disoluției și anomiei. Viață de unică
folosință, de exemplu, propune o astfel de
interiorizare a viziunii; aici, poemul devine
oglinda unei viziuni coșmarești a propriu-
lui destin: „Palid/ în fața oglinzii/ îți speli
mâinile cu indiferența/ procurorului din lu-
deea// brusc o rană își întinde trandafirul pe
fața ta/ când tocmai te gândești la părul ei
pubian/ strălucind ca barba întunecată a
unui rege asirian// o viață răvășită întune-
cându-se sub sorii ei negri/ o viață împuțită
de zvonuri de lașități de nimicuri// viață de
unică folosință/ ca ieftinul aparat de băr-
bierit/ pe care tocmai îl arunci în coșul de
plastic¹¹. Atent la condiția poeților („aceste
oi negre ale marii glorioasei noastre fami-
lii¹¹), Ion Cristofor închipuie alegorii ale
destinului artistului, supus absurdului și de-
rizoriului, ca în Testamentul scribului, din
care răzbate gustul neantului, al zădărniciei,
al absenței unui sens mântuitor („Toate căr-
țile mele au ars/ în biblioteca din Alexan-
dria/ de la prima până la ultima/ tot ce a

Ceremonialul
melancoliei

L?


mai rămas după mine e doar cenușa/ și pul-
berea ce iată vă vorbește acum/ în toate lim-
bile pământului pe toate drumurile/ mai
puternică decât regii sau decât armatele per-
șilor/ pulberea ce vă intră în gură în ochi
orbindu-vă/ și iată eu marele scrib ajuns-am/
să tai frunză la câinii ce latră-n Alexandria/
tovarăș cu spălătorii de morți/ cu hoții de
morminte cu gureșele târfe/ eu cel ce-am
clădit gloria faraonilor/ ajuns-am un jalnic
fluieră-lună// toată această întunecată po-
veste o las fiului meu/ băiatul din flori/ mio-
pul pe nume Homer/ lui îi dăruiesc acest
raft de cenușă/ haremul de sirene și marea/
cu fereastra colibei deschisă spre cer“).
    Adept al imaginilor lirice nete, ce tran-
scriu fără echivoc tresăririle și metamorfo-
zele lumii, Ion Cristofor trădează uneori și
momente de delicată reverie, atunci când
sesizează mișcările imponderabile ale firii,
spasmele inefabile ale făpturilor, în poeme
ce preiau spiritul auster al haikuului, cu re-
velații senzitive transpuse în cuvinte con-
trase la maximum: „Fluturele tremură/ pe
mâna ta/ pietrificată// Mileniile se retrag
în umbră/ în scâncetul de copil al mării¹¹
(Fluturele) sau „Un lan de mimoze/ se cu-
tremură/ la trecerea fluturelui.// Apune
marea/ la nordul inimii¹¹ (Cutremur). E
limpede că acea „ceremonialitate estetă,
sacerdotală¹¹ despre care vorbește Ion Pop
motivează în mare măsură încadrarea poe-
tului de Radu G. Țeposu în categoria „fan-
tezismului abstract și ermetic¹¹, cu mențiu-
nea că cerebralitatea poetului este mereu
relativizată de exercițiul melancoliei și al fio-
rului elegiac. Mircea A. Diaconii ne oferă o
imagine elocventă a acestei dialectici a poe-
ticului și metapoeticului, a fanteziei recu-
lese și a estetismului sublimat:

    desenul exact al melancoliei mizează pe un
    mic scenariu care are drept consecință tul-
    burarea finală; aproape toate poemele înain-
    tează spre o culminație, spre o ruptură chiar,
    oricum, nepatetică, neteatrală, pregătită cu
    minuție. „Peisajele¹¹ sfârșesc în agonie, cre-
    pusculul se simte în orice metaforă, o ame-
    nințare se iscă din orice verb. Dacă poeme-
    le lui Ion Cristofor aproximează agonia, o
    fac prin intermediul cerebralității, al tutui spi-
    rit care dezavuează sentimentalitatea nudă,
    strigătul visceral, implicarea epidermică. Sin-
    gurătatea, sentimentul captivității, declinul
    identificat în lucruri, dezamăgirile, toate
    acestea devin parcă obiecte de studiu atent.
    Umanitarismul lui Ion Cristofor, care are
    cultul metaforei și al echilibrului, stă în capa-
    citatea de a le face suportabile. Ele nu mai
    aparțin vieții, ci artei. Dar nu uneia rupte de
    concretul vieții. De aici, din acest concret al
    vieții, se naște ironia amar-dezabuzată; tot
    de aici, implicarea etică. In fond, poezia lui
    Ion Cristofor este a unui sceptic care găsește
    în melancolie o formă de a contracara pre-
    zentul degradat. Cerebralitatea lui ține de
    modul de a face infernul suportabil.

„Palid copist¹¹, „învățăcelul cel îndărătnic¹¹,
poetul absolvă „înaltele școli ale Melan-



coliei¹¹ și este conștient că „poezia și stelele/
nu sunt cotate la bursă¹¹. Retorica difuză a
angoasei, pe care sintaxa poeziilor lui Ion
Cristofor o induce, exclude, pe de o parte,
frivolitățile reflexive sau autoreflexive, dar,
pe de altă parte, structurează un imaginar
al anxietății și frisonului, al spasmului fa-
natic cu figurație mitologică sau parabolică:
„Precum cămila prin urechile acului/ ne
vom strecura în nemurire// Moaștele sfinți-
lor se vor cutremura/ în urma noastră/
luminate de un surâs// Pana căzută din văz-
duh/ se va întoarce în aripa vulturului/ și
strigătele cezarului/ vor tulbura din nou
apele Rubiconului// Vom plânge îndelung
pe malurile Babilonului/ cu cenușa strămo-
șilor pe creștet vom urca/ pe golgote și
cruci// în viile morților vocea ta abia se
aude/ în cântecul a o mie de cuci¹¹.
    Retranșat în propriile viziuni ca într-o
geografie simbolică fabuloasă, angajat în
imperativele autoscopiei, poetul captează,
în versurile sale austere, concise, dar deloc
aseptice, și zvonurile esențelor, în notații ce
caută să surprindă, dincolo de conturul apa-
rențelor, aromele metafizice ale lucrurilor,
aureola nevăzutului de dincolo de prezențe
(„Rochia ta conversează neauzită/ pe o te-
rasă/ cu foșnitoare metalele toamnei// Sub
cleveteala fără noimă a vântului/ discursul
socratic al frunzelor/ ascunde-n adânc/ mur-
mur de izvoare/ de meteori de morți/ E ora
când degetele tale de busuioc și rozmarin/
deschid tainice încăperi/ în inima visători-
lor arbori// La nord de nordul întunecat al
sângelui tău/ frunza despică pădurile/ cu o
putere cu o lumină nepământeană¹¹). înstră-
inarea, deopotrivă ontologică și gnoseolo-
gică, pe care o resimte poetul în versurile
sale e temperată, în mare măsură, de ținu-
ta contemplativă asumată nu de puține ori
de un poet ce știe să adopte și tonul cere-
monial, poza ritualică, experimentând febre
ale sensibilității și învestituri ale oracularu-
lui. Din acel „enciclopedism ceremonios de
imagini¹¹ (Petru Poantă), pe care versurile
lui Ion Cristofor îl asumă, rezultă ardența
notațiilor prin care sunt puse în pagină an-
xietăți și decepții, smerenii și melancolii,
într-o sugestivă poetică a confesiunii nu lip-
sită de fundamente tragice. Apocalipsele
mai mult sau mai puțin iminente ale coti-
dianului sunt întrevăzute abia, în enunțuri
lapidare și refulate în propria lor substanță
himerică, traumatizate de grotescul unei
lumi cu semnificații dezafectate și con-
tururi iluzorii. Chiar dacă își mai alimen-
tează viziunile din mirajele clandestine ale
mântuirii, totuși viziunile lui Ion Cristofor
sunt, în cea mai mare măsură, tributare
scepticismului și abuliei. Gravitatea consti-
tutivă a enunțului conferă imaginarului li-
ric prestanță vag vizionară, iar modulația
metafizică a temelor cotidianității impri-
mă versurilor iluminări și dramatisme de-
voționale.

24 • APOSTROF

Gala Tânărului Actor -

HOP

____________________

INTRE 3 și 6 septembrie a avut loc, la Man-
galia, a unsprezecea ediție a Galei Tânăru-
lui Actor - HOP, eveniment care marchează
începutul sezonului festivalurilor de teatru
din țară. Proiect generos al E^NITER, gala
oferă absolvenților facultăților de teatru din
ultimii cinci ani posibilitatea de a-și încerca
puterile și de a-și demonstra calitățile ar-
tistice în fața juriului, a publicului, a criti-
cilor de specialitate și, nu în ultimul rând,
în fața directorilor de teatre, posibili an-
gajatori. Este singura competiție dedicată
exclusiv tinerilor, cu atât mai importantă, cu
cât numărul absolvenților crește de la an la
an, fapt demonstrat și prin numărul mare
de concurenți înscriși la această ediție.
   Desfășurat pe două secțiuni - individual
(feminin și masculin) și grup -, pe tema A/-
teritate de mulți ani încoace, concursul in-
clude la probele individuale un monolog li-
ber ales și interpretarea unui text impus. Ca
text impus, schița Statistică de I. L. Caragia-
le a pus la grea încercare concurenții, foar-
te puțini dintre ei reușind să o materialize-
ze într-o „poveste“ cu un personaj credibil.
Monologul, text liber ales de concurenți, a
demonstrat gravele lacune cu care ies din
școală tinerii actori. Unii și-au ales texte ce-
lebre, care nu li se potriveau ca vârstă sau
gen, alții au masacrat personaje shakespea-

• Ana Maria Cazacu, Robert Pavicsits și Giorgiana Elena Popan

riene într-o însăilare nefericită de show, mai
degrabă vulgar.
    în ultimii trei ani ai galei s-a observat tot
mai pregnant lipsa de stăpânire a tehnici-
lor actoricești, superficialitatea pronunțată
în asumarea unui rol, într-un cuvânt prima-
tul facilului. Juriul a amendat cu curaj sla-
ba pregătire a absolvenților, neacordând
pentru prima oară Premiul pentru cea mai
bună actriță. în acest context, nu prea în-
curajator, s-a remarcat cu detașare Matei
Rotaru, absolvent din 2008 al Facultății de
Teatru și Televiziune din Cluj, clasa Miklos
Bâcs. A fost singurul concurent care a știut
să-și construiască personajul din Statistică
cu inteligență și imaginație, iar monologul
cu Ești un animal, Viskovitz de Alessandro
Boffa a fost printre puținele adecvate temei
alterității. Jocul său a demonstrat, pe lângă
stăpânirea tehnicilor actoricești, și sensibili-
tate în interpretare, într-un cuvânt bună pre-
gătire și talent, cucerind publicul, care l-a și
desemnat, în topul său, drept cel mai bun
interpret. Juriul i-a acordat Premiul special
„Sică Alexandrescu“, pe care l-a împărțit cu
Ioana Barbu, interpretă la secțiunea grup,
în Dactiltgraful de Murray Schisgal.
    Așteptate cu entuziasm de publicul ca-
re a umplut până la refuz sala Centrului
Cultural din Mangalia, în cele patru seri ale
galei, spectacolele de grup au evidențiat
mai curând minusurile decât plusurile con-
curenților. Spectacolul premiat Metamorfoze,
prezentat de Ruxandra Chelaru și Vlad
Drăgulescu, absolvenți ai Universității din
Craiova, a fost o propunere greu de înțeles,
fracturată: la început publicul era implicat
într-un număr de prestidigitație, după care

• Matei Rotaru

cei doi interpreți evoluau gimnastic la bară.
Spectacolul a fost acompaniat concomitent
de o interpretare live la vioară și de o mu-
zică la boxe cu mulți decibeli. Nici specta-
colul inspirat din lirica lui Ștefan Aug.
Doinaș, Mistrețul cu colți de aigint, nu a fost
mai inspirat. Monotonia interpretării, lipsa
de știință a rostirii versului au marcat încă
o lipsă (a câta?) în pregătirea tinerilor ac-
tori. Just Pusb Play, joc interactiv între scenă
și sală, pe teme de improvizație, a întrunit
sufragiile publicului, nominalizat de el
drept cel mai bun spectacol. Realizat și jucat
de absolvenți ai mai multor facultăți de tea-
tru din țară (Cluj, Iași și București), specta-
colul a avut ritm și umor, mai potrivit ca
spectacol de divertisment.
    Colocviul care a avut loc înaintea decer-
nării premiilor - o discuție între concurenți,
membrii juriului, directori de teatre și cri-
tici - a evidențiat o situație deloc îmbu-
curătoare: numărul absolvenților în conti-
nuă creștere este invers proporțional cu
nivelul pregătirii lor. S-a încercat identifica-
rea motivului pentru care Gala HOP, în loc
să se mențină ca o competiție în care pe par-
cursul a patru zile se întrec în diversitate
tinerețea, fantezia și talentul, migrează tot
mai mult spre facil, comercial și cu o tot mai
slabă stăpânire a abilităților meseriei de
actor. Răspunsurile sunt diverse, cauzele
multiple. Școala reflectă problemele teatru-
lui românesc de acum.
    Excepțiile ne întrețin speranța. îl fe-
licităm pe Matei Rotaru și îi reamintim
pe ceilalți doi câștigători ai galei din ultimii
ani, absolvenți ai școlii de teatru din Cluj:
Pavel Bartos și lonuț Caras.

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 25

                Jurnal

                  1893-1899



                                  Constantin Arvanitis

Plin DE speranțe, mă apuc acum să scriu
prezentul jurnal.
   Mă numesc Constantinos Pericleus Ar-
vanitis. Sunt primul copil al lui Pericleus
Constandinu Arvanitu, căpitan de vas pe
Dunăre. Mama mea se numește Froso Theo-
dori și este văduva lui Zaharia loanaku.
Locuim în Mesimvria bulgărească, orășel la
Marea Neagră. Locul meu natal este popu-
lat de 2000 de locuitori greci și este așezat
pe o peninsulă mică pe a cărei suprafață
încap cam vreo 400 de case. Locul este
splendid. Seamănă cu un vapor. Străluci-
rea apei este deosebită. Locuitorii, toți, înstă-
riți. Foarte săraci nu avem. Chiar și cel mai
sărac are toate cele necesare în „posesia sa“.
Pește mereu, brânză, unt, grâu, vin și altele.
   Tata este căpitan de șlep pe Dunăre și
astfel în marea parte a timpului lipsește de
acasă, însă iarna vine și stă cu noi. Locuim
la casa bunicii Dudu, mama mamei mele,
casă pe care a primit-o mama drept zestre.
Aici stă sora mea mai mare, Eleni, care este
dintr-o altă căsătorie, eu, fratele meu (cel
mai mic), Panaiotis, și bunica mea Dudu.
Am avut alți trei frați (două surori și un fra-
te), toți au murit de mici. Unchi am. Trei
frați ai tatălui meu: lacob, Alexandru și
Pavel și doi frați ai lui Erifilin Petridu și
Ecaterina Zografu, care locuiesc în Brăila
din România, și trei frați dinspre mamă:
Zafirakis, care locuiește la Pirgos, și Anto-
nios și lacovos, precum și o soră a ei, Sma-
ragda G. Hurmugadu, toți locuitori ai
Mesimvriei. Mai am alți mulți unchi și mă-
tuși, veri ai tatălui și mamei mele.



Mai 1893

în urmă cu 10 zile m-am întors din An-
ghialu, unde am făcut o călătorie de o săp-
tămână și mama a decis să mă dea ucenic
la magazinul de țesături al lui Hristodulos
Moshopulos. Am 13 ani. Mă întreb în si-
nea mea și constat că nu sunt făcut pentru
a fi negustor. încă vreau să învăț, să studiez.
Da, vreau să învăț. Din păcate însă, situația
noastră materială nu o permite și sunt
nevoit să ascult sfaturile mamei. Mă voi
duce la magazin.


Iunie 1893

Mi se pare foarte greu la magazin. Mama
a fost de acord cu 300 de groși și o pereche
de condori (încălțăminte). Stăpânul meu
este tânăr, 24-25 de ani, magazinul nu e de
țesături, e băcănie. Mănânc la magazin și
seara dorm acasă la noi. Am și un alt coleg
pe care, spune stăpânul, îl va da afară și mă
va păstra doar pe mine. îmi este foarte
greu. însă ce să fac? Voi mai răbda.


Publicăm un jurnal, autentic, de la sfîrșitul
secolului al xix-lea, scris în limba greacă.
Autorul lui, Constantin Arvanitis, nu este
scriitor și nu a făcut carieră în cultură.
Născut in 1880 în Bulgaria, în localitatea
Mesimvria (azi Nesebar), a murit în 15
martie 1933 în Constanța, unde este in-
mormintat.
    A părăsit Mesimvria în jurul anului
1910, a locuit doi ani la Constantinopol și în
1913 a venit la Constanța, unde s-a stabi-
lit definitiv.
    Jurnalul este scris în perioada 1893-
1899, într-un caiet de format mic, și are 116
pagini. Nu știm dacă a existat o continuare
a acestui jurnal.
    Fiica lui Constantin Arvanitis, Eufrosina
Arvanitis, a ajuns, în perioada interbelică,
studentă la Cluj, unde s-a căsătorit cu pro-
fesorul Nicolae Mărgineanu. Eufrosina Măr-


Iulie 1893

Ce tristețe! Ce tristețe! Ieri a plecat mama,
luând cu ea și pe fratele meu mai mic, Pa-
naiotis, în România. Multe scrisori i-a mai
scris tata să o implore să nu plece, însă ea
nu a vrut. în cele din urmă tata și-a dat
acordul și ea a plecat. Pe fratele meu l-a lu-
at cu ea, cu scopul de a-1 lăsa la Constanța,
la magazinul verișorului ei, Lascaridis, și
astfel, după cum spunea, să facă situație
bună la ambii frați. De multe ori mama a
făcut această călătorie, niciodată însă nu
ne-a părut așa rău ca acum că pleacă.
Niciodată nu am plâns, nici noi, nici ea, atât
de mult ca de astă dată. A plecat și a rămas
casa pustie. De tristețea ce m-a cuprins nu
am mai trecut nici pe la magazin. Nu pu-
team nici să nu mă mai duc și iată-mă din
nou la locul meu de muncă. Mărturisesc
că îmi este foarte greu, dar din fericire se
găsesc la magazin smochine, struguri, alune,
de dragul cărora stau. Altfel nu aș fi rămas
nicio secundă.




8 august 1893

Astăzi am primit scrisoare de la mama. Ne
scrie că a ajuns la Constanța și că, după ce
l-a instalat pe Panaiotis la magazinul lui Las-
caridis, pleacă spre Brăila să se întâlnească
cu tata. Bucuria mea și a Elenei este mare.
   Ieri am cerut permisiunea de la stăpânul
meu și am mers la vie. Au început să se coa-
că strugurii. Am adus și două coșulețe. La
magazin îmi merge bine. Celălalt băiat a
fost dat afară și am rămas singur. Am învă-
țat deja gramele și măsurile. Cântăresc și
măsor singur. încarc pe umăr stambe, pân-
zeturi și alte țesături și merg acasă unde vor
clienții. îmi dau seama că acum mi se pare
mult mai ușor la magazin. Bunica mereu
mă sfătuiește să mă port frumos la maga-

gineanu a păstrat jurnalul tatălui ci. După
moartea dnei Eufrosina Arvanitis Mărgi-
neanu, copiii săi, dna Dana Țăranu și dl
Nicolae Mărgineanu, au descoperit jurnalul,
l-au dat la tradus și, in final, ni l-au oferit
nouă, la Apostrof.
    Fără să fie o operă literară, acest jurnal
- cu un aer de copilărie sumbră și muncită
ca-n Marile speranțe - are interesul lui și
farmecul lui. El ne dă informații despre cum
arăta clasa de mijloc la sfîrșitul secolului al
xix-lea în România, in general în spațiul
sud-est-european, cum se putea face școală etc.
Cititorul își poate da seama, cu stupoare, că
pînă și problema dinilor vagabonzi era,
atunci, la fel ca azi (sau la fel ca-n vremea
lui Eminescu...).

    ■

A


zin. Mult mă mai iubește bunica! Mult mai
mult decât pe ceilalți nepoți ai ei!



28 august 1893

Tare ne-am îngrijorat că nu am mai primit
scrisoare de la mama. Altă scrisoare de la ea,
în afară de cea din 8 ale lunii curente, nu
avem. Ieri Eleni și bunica plângeau. De ce
oare să nu scrie? Ziarele scriu că în România
bântuie holera. Nu cumva au pățit ceva pă-
rinții noștri? Neliniștea noastră este mare.



4 septembrie 1893

Trăsnet mare s-a abătut asupra casei noastre.
Mult iubita noastră mamă, draga noastră
mamă, nu mai este. A murit de holeră.
Acum înțeleg de ce am plâns așa mult când
a plecat. Din premoniție că nu o vom mai
vedea. A murit biata mama noastră depar-
te de copiii ei, departe de casă, pustnică și
doar pe sărmanul nostru tată l-a avut în ulti-
mcle-i clipe. A murit la 23 ale lunii trecute,
la Calafat, în România. Vestea ne-a venit
ieri. A trimis telegramă unchiul Anagnos-
tis Lascaridis. Eleni și cu mine plângem și
jelim nefericitul eveniment. Bunica, sărma-
na, este și ea îndurerată. Mătușa Smaragda
cu fiica ei și toate rudele sunt adunate la noi
acasă și ne consolează. Jalea din casa noas-
tră se aude de departe. Mă tem să nu pă-
țească ceva Eleni. Este imposibil să poată fi
consolată. Aștept cu nerăbdare să aflu amă-
nunte despre moartea ei. Tot aștept vreo
altă telegramă care să dezmintă moartea
iubitei noastre mame. Nu este posibil. Tre-
buie să fie minciună. Este imposibil ca soar-
ta să fie atât de nemiloasă să ne lase orfani
așa de mici. Mama noastră, scumpa noastră
mamă trebuie să trăiască!


26 • APOSTROF

20 septembrie 1893

Astăzi, în sfârșit, am primit scrisoare de la
tata care ne descrie toate cele despre moar-
tea scumpei noastre mame.
   Mama a ajuns la Brăila la începutul lui
august. Nu l-a găsit pe tata acolo și a înnop-
tat la mătușa Ecaterini. Tata a primit ordin
să meargă la Budapesta și a luat două șle-
puri noi asupra cărora urma să rămână căpi-
tan. La puțin timp de la sosirea mamei la
Brăila, a izbucnit holera. Tata, întorcându-
se din Budapesta și ajungând la Calafat, a
fost împiedicat de autoritățile românești
să-și continue drumul, pe motiv că întrea-
ga Românie era bântuită de holeră. Aflând
acestea, tata trimite telegramă urgentă și o
cheamă pe mama la Calafat. Cu toate gre-
utățile întâmpinate, mama a obținut de la
autorități permisiunea de a călători, pen-
tru că nimănui nu i se permitea să părăseas-
că Brăila. S-a urcat pe un vapor și a plecat
spre Calafat. Fie pe vapor, fie înainte, la
Brăila, s-a contaminat de holeră și cum a
ajuns la Calafat a căzut la pat. înștiințate,
autoritățile au refuzat să o vadă și a rămas
doar tata împreună cu doi marinari să aibă
grijă de mama, bolnavă de holeră. Cu toate
strădaniile depuse de tata și de cei doi mari-
nari, a doua zi a murit sărmana mamă, sin-
gură, fără copiii ei, avându-1 numai pe tata
în ultima ei clipă. Cum a suportat săracul
tata este mare minune! Singur împreună cu
cei doi marinari a trebuit să împartă dure-
rea, să plătească datoriile, preotul și înmor-
mântarea. Autoritățile fuseseră înștiințate și
refuzaseră să o vadă. Nu au permis nimănui
să o vadă.
   Deci, a fost nevoit sărmanul nostru tată
să apeleze la ajutorul celor doi marinari să
sape groapa și să o înmormânteze pe o in-
sulă, între Calafat și Vidin, fără preot și fără
nicio rudă sau prieten. Și se odihnește mult
iubita noastră mamă pe insula pustie a Du-
nării, fiind legănată monoton de apele re-
pezi ale acestui mare fluviu.
   Astfel, prin intermediul acestei scrisori
a tatălui nostru, am aflat despre moartea
mult iubitei noastre mame care și-a găsit în
sfârșit liniștea. Este trist sufletul nostru al
tuturor și jelim moartea scumpei noastre
mame.



Octombrie 1893

Deși nu am chef de scris astăzi, totuși tre-
buie să scriu ceva.
   La magazin totul este bine. Luna
aceasta am adus marfă și am avut de lucru
să o înregistrăm, să o aranjăm și să o mar-
căm. Uneori mă mai ciondănesc cu șeful
meu. Zilele trecute a curs o sticlă cu gaz
în butoiul cu sare. Nu am fost eu de vină,
deoarece, fără să observ, o fată care venise
să cumpere gaz ținuse sticla exact deasu-
pra butoiului în care se afla sarea. Deci, fără
să-mi dau seama, am dat peste mâna fetei și
gazul s-a vărsat. Atunci șeful a țipat. Avea și
dreptate șeful meu, pentru că am aruncat
toată sarea. în sfârșit, acum ne-am împăcat.
Nu uit, seara când merg acasă, de cărțile
mele. Mereu învăț, mai ales la franceză,
limba pe care îmi doresc atât de mult să o
învăț. Ah, de ce părinții mei nu m-au dat la
o școală? De ce m-au luat de lângă mult
iubitele mele slove?



• Coperta caietului-jurnal

    Acasă continuă să fie doliu și jale. Buni-
ca și Eleni nu încetează să plângă zilnic
pe nefericita noastră mamă. Noroc că merg
îa magazin și mai uit. Altfel aș fi plâns și eu
zilnic alături de ele.



Decembrie 1893

Sunt aproape nouă luni de când fac însem-
nări în jurnalul meu.
   în urmă cu 10 zile a venit tata. Sărma-
nul este de nerecunoscut, intr-atât îl schim-
base moartea răposatei noastre mame.
Ne-a povestit totul, amănunțit, despre tra-
gicul ei sfârșit și pare de neconsolat, pentru
că tata crede că el a fost de vină. După câte
îmi dau eu seama, dacă nu ar fi rugat-o să
vină în Calafat, desigur ea nu ar fi venit și
nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu toată durerea
și deznădejdea lui, se întreabă cum să facă
să-și îndrepte comportarea. Nu cumva când
îți sună ceasul, moartea nu ține cont de lo-
cul în care te afli? în sfârșit, în loc de bucu-
ria ce ne cuprindea anul trecut când a venit
tata încărcat de daruri și noi toți, nedes-
părțiți de mama noastră, îl îmbrățișam plini
de fericire, anul acesta l-am primit cu atâta
tristețe că nu se poate descrie. Fără mama
noastră și fără Panaiotis, care este plecat
printre străini, triști și îndurerați, ce soi de
daruri ne-ar putea aduce?
   Povestindu-ne, tata ne-a spus că muri-
bunda noastră mamă îl rugase să aibă grijă
de Eleni, care a rămas orfană acum și de ta-
tă, și de mamă. Și dorind să îndeplinească
ultima dorință a celei pe care o iubise atât
de mult și pentru pierderea căreia atât de
mult plânge și jelește, tata a decis ca spre
primăvară, când va fi nevoit să plece iarăși,
să o căsătorească pe Eleni cu un băiat bun.
Pretendenți erau doi și către unul din aceș-
tia doi trebuie să se rezolve această pro-
blemă, pentru că astfel s-ar îndeplini ultima
și singura dorință a mamei și atunci și-ar
găsi și el liniștea.



Ianuarie 1894

Nu a venit ca altădată Anul Nou. Unde este
bucuria care, altădată, umplea casa noastră
în ziua de Anul Nou? Nici plăcintă de Anul
Nou anul acesta, nici fructe, nici cadouri,
nici altceva. Monotonia, durerea, tristețea
înlocuiesc anul acesta toate cele de mai sus.

Oare astfel vor trece anii? Noi se pare că
suntem incapabili să readucem bucuria.
Poate o vom readuce când o vom uita pe
răposata noastră mamă. Dar când se va
întâmpla asta?
   Mi se pare că va reuși logodna Elenei cu
Stiulis Stefanu. Dar cam mult a făgăduit
tata: 320 de franci, toată casa și toate hai-
nele și lucrurile din ea. Sărmanul, în loc să
reușească să găsească un ginere bun și ast-
fel să împlinească ultima dorință a mamei,
în loc să ușureze răposatul ei suflet, făgă-
duiește și dă pentru sora mea toată casa cu
toate hainele și mobila, din care jumătate
îmi aparține mie și lui Panaiotis. Neliniștea
acestui ceas este așa de mare și atât de mare
este respectul față de amintirea ei, încât sa-
crifică interesele noastre, ale celorlalți copii
ai lui, numai și numai să găsească un gine-
re bun și să o facă fericită pe Eleni, pentru
fericirea căreia, în fața mamei, în ultima ei
clipă, promisese că se va îngriji.


Martie 1894

într-adevăr, de mult nu am mai scris. Sunt
aproape două luni, însă multe, foarte multe
am să scriu în jurnalul meu.
   Logodna Elenei a reușit și a avut loc lu-
na trecută. Ginerele, Stiulis Stefanu, este
verișorul meu de-al doilea, adică este fiul
verișorului primar al tatălui meu; nu sun-
tem însă rude, de vreme ce sora mea are alt
tată. Tata i-a dat 320 de franci, care erau
bani moșteniți de la tatăl ei, în întregime
toată casa părintească și toate ce erau în-
tr-însa, mobilă și haine. Evenimentul, se
înțelege, ne-a adus mare bucurie tuturor și
mai ales tatălui meu, care, după cum spu-
nea, se simțea de parcă îi dispăruse o mare
durere ce-i apăsa inima. Astfel, altă viață a
intrat în casa noastră. Tata și-a aranjat
bagajele și, mai liniștit că și-a îndeplinit
făgăduința sacră de a o da în rândul lumii
pe Eleni, plecă spre Dunăre, așa cum făcea
în fiecare an, cu promisiunea de a reveni
într-un an pentru nunta Elenei și, mai apoi,
să rămână mereu cu noi în Monemvasia.
Astfel, mare a fost bucuria noastră, a tutu-
ror. Abia a plecat tata și din acea zi, cu
răceală, și-a făcut apariția cumnatul nostru,
în casă nu a venit ca favorit, ci a venit
spunând că el nu a dorit să se logodească,
ci cu greu l-au convins părinții lui. îl
cheamă Stiulis, are 24 de ani și este din
Monemvasia. Se înțelege că noi, speriați,
așteptam ceea ce va urma, tremurând ca nu
cumva să fie adevărat ceea ce se zvonise și
neavând pe nimeni în casă să ne apere, în
afară de bunica noastră de 70 de ani, pe
nimeni. Exact în a douăzecea zi de la ple-
carea tatălui nostru, instalat în casa de gine-
re, acesta a adus „semnele“ de care se vor-
bea, adică logodnicul fusese însurat fără
voia lui și se considera mic ca vârstă pentru
nuntă. Este de neînchipuit starea psiho-
logică a nefericitei noastre Eleni, în vârstă
de doar 19 ani, orfană de tată și de mamă,
doar la șase luni de la pierderea mamei
noastre, singură în casă, fără altcineva mai
mare decât ea, care se vedea obligată să
accepte toate acele „semne“ ale cumnatu-
lui nostru. Nefericita a rămas închistată și
nu spunea nimic, fără să vorbească și fără să
o strige pe bunica. Veneam și eu de la
magazin, dar ce-aș fi putut să-i spun eu,
-»


Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 27

nefericitul de doar 14 ani, văzând în jurul
meu lucruri pe care mintea mea infantilă nu
putea să le oprească. Imediat o chemam pe
mătușa Smaragda, care venea de îndată și
venea să o consoleze pe sărmana Eleni, care
își plângea soarta nemiloasă. In Monem-
vasia se consideră o mare rușine să se logo-
dească o fată și apoi să se despartă și de
aceea mătușa Smaragda, având acum înda-
toriri de mamă față de noi, pe de o parte
o consola pe îndurerata Eleni și pe de altă
parte părea să ia și ea lucrurile cât se poate
de în serios. Eleni s-a îmbolnăvit de inimă
rea. Mătușa, sărmana, nu știa ce să mai
spună. Imediat, printr-o scrisoare, i-am spus
și lui tata.



Mai 1894

Eleni se pregătește să plece la Pirgos, să pe-
treacă acolo două-trei luni, la unchiul Za-
firaki. Așa îi scrisese tata. Aș fi vrut foarte
mult să merg și eu să văd Pirgosul, pentru
că încă nu fusesem niciodată. Să vedem
dacă o să mă lase șeful meu să lipsesc atât
de la magazin. îmi scriu mereu cu Panaiotis,
care se pare că nu este prea mulțumit la
unchiul lui, deși eu îl invidiez. Este într-un
magazin mare, într-un oraș mare, cu po-
sibilități să învețe așa de multe într-un ast-
fel de magazin, și cu toatea acestea nu este
mulțumit. Ala, ce n-aș da să fiu eu în locul
lui!
   Mă bucur foarte mult că se apropie un
an de când sunt la magazin și, cu siguranță,
o să-mi mărească și salariul. Altfel, dacă nu
o să-mi dea mai mulți bani, o să demisio-
nez. La urma urmei, ce? Toată munca la
magazin eu o fac. Nu trebuie să fiu plătit cu
cel puțin 500 de groși? Să vedem...

• Pagină de manuscris

August 1894

Ieri m-am întors de la Pirgos, unde am fost
să o iau pe Eleni. Ce oraș frumos Pirgos!
Drumuri drepte și netede. Case mari, lume
multă, unii urcă, alții coboară! Ce frumoa-
se și mari magazine, unde se vând atâtea și
atâtea lucruri. Deloc, da’ deloc nu seamănă
cu Mesimvria. Eleni a venit din Pirgos, un-
de a stat trei luni, cu o mie ș-una de impre-
sii. Tristețea i-a trecut și acum este cu zâm-
betul pe buze. A făcut foarte bine că s-a dus
la Pirgos, altfel ar fi putut să se îmbolnă-
vească.
   Salariul la magazin mi s-a făcut 450 de
groși. Fără ca eu să îi cer șefului meu, după
sărbătoarea pe care am avut-o cu ocazia hra-
mului bisericii Sf. Maria, însuși dl Hristo-
dulos mi l-a anunțat. Sunt mulțumit. Să
mergă lucrurile așa și anul ăsta și vedem
noi! Să vedem ce-o să zică și tata când o
să vină, la iarnă.



Noiembrie 1894

Din nou însemnez lucruri importante.
   Stiulis, după cum pare, și-a dat seama că
a făcut rău unei orfane lipsite de apărare și
nevinovată și îi părea rău de ceea ce a făcut,
de aceea ne-a întrebat dacă mai vrem să-i fie
logodnic. Eleni se pare că vrea, însă mătușa
Smaragda preferă să-i scriem lui tata și să-i
cerem părerea și lui. Am scris, așadar, și aș-



teptăm răspuns. Credem că va accepta și
tata.


20 decembrie 1894

Zilele trecute a venit tata și a avut loc pen-
tru a doua oară logodna și după o lună va
avea loc și nunta. Nu mai are încredere săr-
manul tata și vrea să vadă cu ochii lui nunta
oficiată și abia apoi va pleca. Se fac pregă-
tirile acasă. Sărmana Eleni își va scoate do-
liul și va îmbrăca rochia de mireasă. Tata,
care a văzut-o de mică și care își vede actun
îndeplinita sfânta lui datorie, este în al no-
uălea cer. Anul acesta vom petrece Crăciu-
nul și Anul Nou mai veseli.



10 februarie 1895

în sfârșit a avut loc nunta Elenei. Ginerele
ne-a făcut cadou o pereche de pantaloni ne-
gri, mie și lui Panaiotis. Eu o să-i port aici,
iar lui Panaiotis îi vom trimite la Constan-
ța. Nunta a avut loc la casa noastră, unde va
locui și ginerele, de vreme ce casa cu toată
mobila i-am dat-o ca zestre. Tata, acum mai
liniștit, se pregătește să plece în România.
Bietul de el nu poate să-și stăpânească
bucuria. I se citește pe față mulțumirea
sufletească de a-și fi îndeplinit menirea.
Acum, ne spune, nu mă va ocări sufletul
curat al mamei voastre! în mare, toate au
fost aranjate. Am fost de acord ca bunica


să-și păstreze camera ei (vechea ei odaie)
pentru sufletul ei până la moarte, iar eu și
tata cele două camere de la parter, unde va
veni, zice, la anul să rămână până la sfârșitul
vieții. Mai apoi, după moartea bunicii și
a tatălui nostru, întreaga casă rămâne
în stăpânirea Elenei și a lui Stiulis. Mie
nu poate să-mi revină nimic și nici lui
Panaiotis. Noi suntem băieți și vom avea
grijă singuri de viitorul nostru. în plus,
nouă ne-au rămas casa tatălui nostru, o ca-
fenea, un magazin și două vii. Nu avem de
ce să ne plângem. Astfel a venit în casa
noastră o altă viață, care la toți ne plăcea.
Toți suntem mulțumiți.

(Continuare în numărul viitor)

    ■

Traducere de
Claudiu Turcitu


28 • APOSTROF

Ziduri

Jacques Lovichi

      Autor a mai bine de douăzeci de volume de poezie și proză, laureat al Academiei de Poezie
      „Mallannea, redactor-ștf al importantei reviste marseilleze Autre Sud, Jacques Lovichi, scrii-
      tor adăpat la tradiția a trei culturi, cea provensală, pe linie maternă, cea cor șicană, prin tatăl
      său, și, desigur; cea franceză, prin formație și viețuire, are toată îndreptățirea să se autodtgi-
      nească drept „poet corso-provensal de expresie franceză^. Beneficiar al moștenirii întreite a ace-
      stor orizonturi culturale, dar și împovărat de avatarurile spirituale care fac dficilă aflarea
      unei unități interioare, cum însuși mărturisește, și de neînțelegerea multora.
          Dar dacă acest bărbos rubicond, cu alură de căpitan de galion ori defelucă mamă, purtând
      în felul său de-a fi întreg farmecul lumii mediteraneene, nu și-a găsit unitatea interioară,
      el se află în deplină armonie cu sine în poezie. In poezia care pentru Lovichi nu este literatură,
      ci „un mod de-a exista, de a trăi prin intermediul cuvintelor și imaginarului, în măsura în
      care cuvintele sunt vehicule și vectori ai imaginarului“, factori decisivi în constituirea poeti-
      cității. Căci, adept al poeticii mallarmeene, Jacques Lovichi acordă preeminență cuvîntului
      în fața expresiei lirice și sensibilității. Cel puțin în teorie. în practică, adică în poezie, lucru-
      rile apar mult mai nuanțate și stihurile sale ne parvin încărcate de aromele grele ale Sudului
      și de îndărătnicia amară a vântoaselor largului, de mireasma frustă a cioplitorului de piatră
      dintr-o lume străveche, peste care plutește sunetul premonitoriu al trâmbițelor apocalipsei moder-
      nității.

Prima trâmbiță

Aparțin lumii străvechi
în care cioplitorul de piatră
avea locul lui totdeauna
în care popoarele trăiau
cumpănindu-se drept
între fecunda iluzie
și realitatea cea dură
oroarea tehnologică
urma doar să vină.



Cea de-a doua trâmbiță

zidar de coline
antreprenor de izvoare
ajustor de păduri
eu vin dintr-o lume străveche
acolo moarte nu era o
colectivă-antrepriză
cotidianul se-nvecina
cu regatul morților

puteam prin urmare trăi



Cea de-a treia trâmbiță

înțeleaptă orânduire
de granituri și șisturi
când veni cel dintâi
eram cu toții acolo
în aspra încolăcire
de rădăcini și de stânci
în lătratul vulpii
în răscrucea de vânturi

Cea de-a cincea trâmbiță

și construcții ciclopice
șerpuiră sub soare
popoare întregi se zidiră
pentru zei dispăruți
tirani bărboși în deșert se pierdură

sfințindu-se

și noi eram aici
de la-nceputuri.


Cea de-a șasea trâmbiță

O lacrimă-n inima jarului
încremeni lumea-n aburii săi
alte feluri de scriere
picurară marginea paginilor
cu boabe de feldspat și cuarț
cuvântul tună peste-ntinsul pustiu
și-n peșteri fn arsă tămâia


Cea de-a șaptea trâmbiță

e nevoie de timp îndelung
să pornești spre veșnicia
verbului asumat
nu-s legi
nici corăbii
să poată opri
suflul vântoaselor

Cea de-a patra trâmbiță

Atunci veniră hoardele
în fumegare de carne vie
în țipăt de rodnică moarte
cu falei de oțel
mări ieșite din matcă
năpustite potopuri

peste muchia stâncilor
băură ploile sânge


dar dincolo de timp
eu simt cel care este.

Prezentare și traducere
de Horia Bâdescu

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 29

Conversații cu Ovidiu Avram

(Urmare din p. 22)

O. A.: Nicolae Maniu, cu o cotă de
50.000-100.000 de euro.

O. P.: Nu-i tău deloc. Se vinde și in America ?

O. A.: Are succes oriunde în lume.

O. P.: Rostul unui cataif de expoziții este și
acela de a recomanda spre vânzare lucrările
sau este pur și simplu pentru a înregistra un
eveniment artistici

O. A.: Amândouă.

O. P.: Spune-mi, te ng, dacă in afara de pic-
torul Maniu, pe care l-ai menționat dtja, ai
avut un maestru, pe cineva care a contat foar-
te mult in formarea ta ca plastician.

O. A.: Salvador Dali.

O. P: Dar nu te-ai cunoscut in persoană
cu el.

O. A.: Nu.

O. P.: La Cluj care sunt locurile tale prefe-
ratei Dacă există. Ai o întreagă viață clujeană
și mă gândesc că unele trasee iți plac mai mult
ca altele.

O. AEra cofetăria „Arizona“.

O. P.: înainte de plecarea tal Ce avea atunci,
spre deosebire de acuml

O. APe acolo venea lumea. Acum prefer
o cafea pe terasă la „Diesel“.

O. P.: Ești mulțumit de viața expozițională a
Clujului?

O. A.: Mai mult mă aflu la Teiuș.

O. P.: Acolo sunt galerii mai interesantei

O. A.: Nu.

O. P.: Sunt mai mici sau nu există 1 Dar alți
pictori sunt la Teiușl

O. A.: Nu. Nu e foarte strălucit nici în Cluj.

O. P.: Ce ii lipsește capitalei Transilvaniei?

O. A.: Mai multe galerii.

O. P.: Și atunci care e soluția? Tu, de pildă,
ți-ai făcut o pagină web?

O. A.: Da, dar eu lucrez cu câteva galerii
de afară.

O. P.: Trimiți acolo? Trimiți ritmic?

O. A.: Da.

O. P.: Prin ce țări ai reușit să vinzi până acuml

O. A.: Germania, de exemplu, unde lucrez
cu un galerist din 1985.

O. P.: Frankfurt? Berlin? Care e marele cen-
tru interesat de plastică, acolol

O. A.: în Berlin. Am lucrat cu o galerie
americană și probabil că voi ajunge și în
Paris.

O. P.: Crezi că Parisul rămâne ceea ce a fost
odinioară, un mare centru al comerțului artei?

O. A.: Din păcate, New Yorkul la ora
actuală e mai tare. Dar să ne imaginăm că
în Statele Unite se întâmplă cam patruzeci
și ceva la sută din comerțul cu artă mon-
dială.

O. P.: Ovidiu, ne rămâne timp pentru un
gând foarte scurt, pe care să-l adresezi citito-
rilor noștri.

O. A.: îi aștept cu plăcere la următoarele
expoziții pe care o să le fac în Cluj sau
altundeva.

O. P.: Promitem să venim și noi. Mulțumesc!

Cluj, 19 nov. 2007

    ■

Interviu realizat de

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Către cititorii din țară
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 18 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se
abonează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț
provocate de inflație.

Către cititorii din străinătate
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money order) în contul:
    Fundația Culturală Apostrof
    Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
    Cont USD: RO58BRDE130SV06674381300
    Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81 -83, SWIFT BRDEROBU
    Prețul abonamentului este:
         pentru 3 luni: 13 us$
         pentru 6 luni: 26 us$
         pentru 1 an: 52 us$
    In costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.

                                                          Cuprins                                                                      
• Cafe Apostrof                                                    • Poeme                                                             
• In memoriam Aurel Stroe                     Praetextatus      2  Angst, Lunetiști în creier, Fatum       Ștefan Bolea              9
                                                                   Chipul și asemănarea, A treia înviere,  Rodica Marin             19
                                                                   Călătoria visului                                                  
Geniul subtil și inanalizabil al inteligenței H.-R. Patapievici 3  Lamento, Sous Ies ponts du monde,                                  
• Conversații cu...                                                Poesis, Semne, Puzzle                   Constantin Nicușan Micu  23
                                              Ana Blandiana     4  • Avangarda rusă                                                   
                                              Ovidiu Avram      20 * * *                                   Dmitri Kriucikov         12
(interviuri realizate de Ovidiu Pecican)                           (traducere și antologie de Leo Butnaru)                            
• Cronica literară                                                 • Dosar: Nicolae Balotă                                            
Magul și măștile sale                         Irina Petraș      6  La închisoarea militară                 Nicolae Balotă           13
Celan și avangarda                            Ștefan Borbely    7  • Arhiva „A"                                                       
• CU OCHIUL LIBER                                                  Jurnal: 1893-1899                       Constantin Arvanitis     26
Ion Ianoși la 80 de ani                       Ciprian Bota      8                                                                     
Viața și poezia ca „o chestie ok"             Ion Pop           10 (traducere de Claudiu Turcitu)                                     
Lanțul slăbiciunilor                          Gelu lonescu      11 • Biblioteci în aer liber                                          
Ceremonialul melancoliei                      Iulian Boldea     24 Ziduri                                  Jacques Lovichi          29
• Cronica teatrală                                                 (prezentare și traducere de Horia Bădescu)                         
Gala Tânărului Actor - hop                    Roxana Croitoru   25                                                                    

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
  poezie, 2000, 88 p.                          5 lei
Colecția „Filosofie contemporană"
• Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.    3 lei
Colecția „Filosofie modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.    10 lei
Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
• JURGEN HABERMAS, JOSEPH RăTZINGER,
  Dialectica secularizării: Despre rațiune
  și religie, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.   20 lei
Colecția „Filosofie medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei
Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului

  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.   4 lei

Colecția „Filosofie românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                                10 lei
• N. Steinhardt, w
  Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
  Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.       8 lei
• D. D. Roșca,
  Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                               5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                              8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
  Nord-Sud, 2006, 228 p.                    15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                              1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.             10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                                20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                         4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                          4 lei

• Norman Manea, Fericirea obligatorie
  proză, 1999, 192 p.                          5 lei
• Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
  roman, 2001, 128 p.                          5 lei
• Philip Roth, Animal pe moarte

  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                               7,50 lei
• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Lukăcs Jozsef, Clujul gotic, volum ilustrat
 cu fotografii de Vârdai Levente, 2007, 120 p. 12,50 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                 20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei

• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                 20 lei
• Marta Petreu, Conversații cu..., voi. II,
 2006, 132 p.                                20 lei
• Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.              20 lei
• Eugen Pavll, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                 20 lei
• Irina Petraș, Teoria literaturii.
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
• Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
  Mircea Eliade, 2003, 224 p.                 20 lei
• Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
• Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
• Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                    7 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.             10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

• I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
  ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.  5 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.               5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
  I. Negoițescu, Ion Vianu, Aiexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p.        5 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                               6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                               7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
• Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.               8 lei

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   15 lei
• Jacques Jouet, Poeme de metrou
  traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p.      5 lei

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.     1 7,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                            19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                            19,50 lei

apostrof

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukăcs Jozsef
Virgil Leon
Irina Petraș
Oana Moruțan
Ciprian Bota
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□  Uniunea Scriitorilor
din România
□  Fundația Culturală Apostrof
  Cont la brd Cluj:
în lei: SV7853701300
în euro: SV6534401300

Revista apare cu sprijinul:
□  Fondului Cultural Național
□  Consiliului Local și al Primăriei
  Cluj-Napoca

ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750

• Revista apostrof figurează
în Lista-catalog a publicațiilor
interne, editată de rodipet sa,
la poziția 4251.

Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

issn 1220-3122
Revista este înregistrată la osim
cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor, Imprimerii-
lor și Editurilor Literare (ariel),
asociație cu statut juridic, recu-
noscută de Ministerul Culturii
și Cultelor.

Tiparul:
        Centrul de Presă Reformat

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XIX, nr. 10 (221), 2008 • 31