
c

A

F

s
E


A P O S T

R O

• Ileana Mălăncioiu și Dan C. Mihăilescu, Cluj, 1997. Foto: M. P.

• Ion Vartic, în fața teatrului de La Huchette,
  septembrie 2003. Foto: M. P.

• Adrian Marino și Ruxandra Cesereanu,
Conferințele Apostrof-Korunk, 2001. Foto: M. P.

• Nicolae Manolescu, ședință de Comitet
  Director, Sibiu, ianuarie 2006. Foto: M. P.

• Andrei Șerban și Norman Manea, New York, decembrie 2006. Foto: M.P.

• Marta Petreu, în fața teatrului de La Huchette, septembrie 2003. Foto: I. V.

-Fi-dvleuldlut-

2 • APOSTROF

Ancheta. APOSTROF
/ II I I I LvA. revista a uniunii scriitorilor "



Jocuri de vară




Aveți superstiții?

Ce superstiții aveți și ce forță au ele în viața dvs.?

  Superstiție de dreapta

Paul Aretzu


NU CRED în superstiții, dar cred în mi-
nuni, pe care le întâlnesc la tot pasul.
Din nepăsare și din năzăreală, confundăm
minunile creației lui Dumnezeu cu magia și
ocultismul. Ține de natura noastră să ne
lăsăm înconjurați de mister, să credem în
predicții și în posibilitatea ritualizată de a
ne controla destinul. De altfel, există un lanț
întreg de conexiuni care vin din timpuri ar-
haice, legate de reprezentări existențiale și sa-
cre, aflate însă la nivelul unui empirism naiv.
    Nu cred în semne, în întâmplări de rău
augur, în vise, în cifre fatidice. Nu cred în
fetișuri, în niciun fel de idolatrie, așa cum
nu cred în puterea absolută a banului. Nu
mă fascinează chiromanția, astrologia, vrăji-
toria, spiritismul. De fapt, superstițiile sunt
perfect motivate psihic, determinate de di-
verse stări, de aprehensiuni, de anxiozități,
de ignoranță, de dorințe himerice tălmăci-
te ocult. A-ți cultiva superstițiile înseamnă
a face ceva (sau a nu face ceva) pentru a ob-
ține ceva (sau a nu păți ceva). Chestiune
care poate complica mult și așa foarte com-
plicata noastră existență.
    Cred în schimb în bunul Dumnezeu, în
suflet, în destinul eshatologic. Superstițiile,
care sunt forme fantasmatice, adesea extra-
vagante, sunt amăgiri, provocări demonice,
profanări ale modelului limpede și simplu
al lui Hristos. Despre proveniența lor fan-
tezistă, Conul Leonida are înțelegerea per-
fectă: „Omul, bunioară, de par egzamplu,
dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevri-
cos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat
la o idee? fandacsia e gata; ei! Și după aia,
din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă,
firește, și nimica mișcă“.
    După firea sau cultura practicanților, su-
perstițiile pot fi tradiții populare, care inte-
resează folclorul, antropologia (obiceiuri de
naștere, de nuntă, de moarte), magii dato-
rate fluidului magnetic, dar și excedentului
de timp sau lipsei de preocupări mai con-
centrate, succedanee de fond religios. Su-
perstițiile sunt respinse de religie și de știin-
ță, pentru încărcătura lor negativă. Ele nu
sunt întotdeauna simple elucubrații, adesea
implicând ispite și zbenguie li demonice.
Diavolul, meșter seducător de suflete, neîn-
trecut psiholog, manipulant de mesaje sub-
liminale, cel care de-a pururi are un măr
sângeriu, înrourat în mână, vicleanul care
îmbie cu gânduri și patimi, cum sunt cele cpt
ale lui Evagrie, lăcomia, desfrânarea, ava-
riția, întristarea, mânia, plictiseala (akedia,

demonul amiezii), slava deșartă, trufia, este,
cu siguranță, și autorul superstițiilor, al ma-
giei (albe și negre), al descântecelor, al du-
hurilor rele, al energumenilor. Superstițiile
sunt soluțiile cele mai simple, adesea amu-
zante, ale oricărui impediment.
    Ca oricare, am avut și eu multe aseme-
nea reprezentări, de la mâncărimea de nas
la ciocănitul în lemn sau la evitarea întâl-
nirii cu pisica neagră, cu vremea m-am dez-
bărat de ele. Mi-a rămas însă, încă din arca-
nele copilăriei, obișnuința neclintită de a mă
îmbrăca întâi pe mâna dreaptă, de a mă în-
călța în piciorul drept, de a merge pe par-
tea dreaptă a trotuarului, de a sta în biserică
în partea dreaptă a naosului, adică de a în-
cerca să fiu un om cât mai drept cu putință.




Plăcerea superstiției


Ștefan Bolea


Am CÂTEVA superstiții, care îmi persiflează
spiritul critic. îmi place să trec pe sub
scări, să merg cu șireturile desfăcute, o pi-
sică neagră este întotdeauna un semn bun
și mă bucur când e vineri 13. Ceea ce se
prezintă ca minarea unei gândiri super-
stițioase ar putea reprezenta totuși o ma-


• Alexandru Păsat, Coloană - lemn și fier

nifestare a ei, pentru că lucrurile de mai
sus nu îmi provoacă indiferența, ci îmi tre-
zesc o plăcere autentică.




13


Ștefan Borbely

Superstiția presupune, cred, o tempo-
ralitate secvențială aparte, bazată pe logi-
ca discontinuității calitative. Ieși pe stradă
bine dispus și stenic, conștient de lucrurile
pe care le ai de rezolvat (pentru care te pre-
gătiseși din vreme): îți trece prin față o
pisică foarte neagră și te retragi speriat, pe
cale de a renunța la programul bine planifi-
cat al întregii zile; clipa a distrus durata,
hazardul a subminat ordinea, bulversând-o
cu o nesiguranță pe care nu o avusese îna-
inte. Ca reflex general, de conservare, oame-
nii caută durata, ordinea bine rostuită,
certitudinea planurilor bine gândite și pre-
meditate, motiv pentru care sunt de păre-
re că superstiția nu e trăită ca atare - adică
transformată în fior existențial - decât de
firile cu propensiuni artistice, indiferent de
modul particular în care s-ar manifesta ele.
Voința puternică nu e compatibilă cu super-
stiția; apatia contemplativă, dimpotrivă: da.
Superstiția ține de metafizica minoră, de
esență artistică a existenței, motiv pentru
care a trăi mici sau mari superstiții echiva-
lează cu voluptatea de a te abandona vieții,
lăsând-o să-ți alee.gă ea momentele de inten-
sitate estetică majoră, să te selecteze. Super-
stiția nu ți-o alegi tu însuți, ci ești ales de
ea: acesta e, de altfel, și motivul pentru care
multor oameni ea le repugnă, ca un soi de
micromagie fatidică, descumpănitoare.
    Expresia cea mai clară a artisticității este
dată de faptul că toate epocile de cultură
crepusculare, alexandrine au fost supersti-
țioase; romanii, în epoca imperială târzie,
s-au întrecut în folosirea de amulete, ceea
ce indică și faptul că superstiția are drept
adjuvant un gadget, sau mai multe, care
s-o orneze. Laba de iepure sau de nevăs-
tuică, banala potcoavă sau imitația de mă-
măruță ținută-n portmoneu fac parte din
seria acestor adjuvante cu caracter apotro-
paic: dar tot aici intră și trifoiul cu patru
frunze, „lucrul vechi“ purtat la nunți de
către mirese sau cuiul de pantof ascuns în
buzunar de către un cunoscut campion
olimpic. Epoca hippy s-a întrecut pe sine în
folosirea de amulete; Renașterea ocultă sau

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 3

alchimia le-au folosit și ele. Toate, fără ex-
cepție, au fost epoci superstițioase, fiindcă
implicau o anumită artisticitate ezoterică;
nu întâmplător, dușmanul cultural cel mai
redutabil al superstițiilor nu a fost rațiunea,
ci creștinismul, care continuă să condamne
„semnele și practicile păgâne“ din perspec-
tiva continuității existențiale pe care o pre-
supunea credința.
   Personal, am intrat în grațiile supersti-
țiilor benefice încă din fragedă pruncie. Nu-
mele meu - indiferent cum este el scris, în
ungurește sau în românește - are 13 litere.
M-am născut pe strada Oltului, la nr. 13,
de unde părinții mei s-au mutat - după o
foarte scurtă perioadă de interimat - în stra-
da Eminescu, bl. 1, sc. 2, ap. 10: însumând,
cele trei cifre dau 13. Mistica lui 13 trebuie
înțeleasă flexibil, și prin reflectarea sa în
oglindă: am venit pe lume în data de 31,
CNP-ul meu se termină ascensional, cu ci-
frele 6 și 7 (însumate, dau tot 13), numă-
rul meu de buletin și celelalte acte conțin,
invariabil, combinația. Când Blanca, fiica
mea, s-a născut, „certificatul născutului viu“
purta numărul 706; am fost al 13-lea pe
lista de admitere în clasa a IX-a (se dădea un
examen la sânge pe atunci, mamele de la
țară veneau condescendente la mine, spu-
nând că nu am cum să intru cu un aseme-
nea număr de ordine), pașaportul meu con-
ținea, la prima emisie, combinația fericită.
Cel mai simpatic lucru mi s-a întâmplat la
admiterea în facultate: necunoscători în ale
Clujului, părinții mei găsiseră cu totul în-
tâmplător niște rude prin alianță, care m-au
adăpostit pe timpul examenului într-o ca-
meră frumoasă de pe strada Făgărașului, nr.
13; în sala unde am dat examen, am fost tri-
mis pe locul nr. 13, ceea ce nu mai avea
cum să mă surprindă. Bizar a fost ceea ce
mi s-a întâmplat în faza finalizării lucrării
de doctorat: după calculele mele, trebuia să
termin teza în 11 septembrie, dar mi s-a
stricat subit imprimanta (care funcționase
impecabil până atunci) și am isprăvit-o în
data de 13 (ziua de naștere, de altfel, a lui
Augustin Pop, foarte bun prieten).
   M-am tot jucat, ani de-a rândul, cu des-
tinul, încercând să combin semnul Scorpio-
nului - în zodia căruia m-am născut - cu
cifra 13. Am reușit de câteva ori, dar nu
vă spun acum unde și când, documentele
fiind publice și accesibile tuturor; esența e
că Laura Poantă, care mi-a lucrat coperta la
Grădina munistrului Thomas (volum de de-
but publicat la 13 ani de la prima sa ver-
siune editorială, interzisă), a conspirat puțin
spre voluptuoasa mea surpriză, strecurând
un mic indiciu în textura grafică a desenu-
lui. Alte mici „chei“ sunt diseminate pe ici,
pe colo, așteptând exegeza să le descopere.
Mi-am numărat volumele de până acum, nu
din vanitate, ci din dorința de a nu scăpa un
moment important, fiindcă mi-am zis că
al 13-lea va purta neapărat titlul 13 eseuri pe
teme bizare, deși Mircea Petean, bunul meu
editor, m-a avertizat că s-ar putea să nu aibă
„relevanță comercială“. După ce a pus sca-
rabeul pe coperta lui Oleg Garaz - i-am re-
plicat -, s-ar putea ca lumea să nu mai fie
totuși atât de sensibilă...
   ...Deși, din proprie experiență, știu că
este. în Statele Unite, blocul în care locuiam
nu avea etajul 13: locatarii se cazaseră la
etajul 12 bis. Povestea cu Apollo 13 vă e,
desigur, cunoscută: dacă s-ar fi sărit peste
acest număr, probabil că excursia n-ar fi fost

• Alexandru Păsat, Fără titlu - lemn și fier

atât de aventuroasă. Dar am și povești au-
tohtone, din imediata mea proximitate:
mărturisisem, în prefața la Visul lupului de
stepă, preferința mea pentru lucruri și teme
bizare, pe care o reiterasem inocent într-o
convorbire anodină, purtată cu câțiva pă-
rinți la școala unde învață fiica mea. La câte-
va zile, mi s-a spus că unul dintre interlo-
cutori - medic foarte cunoscut, de altfel,
și foarte grijuliu cu sănătatea psihică a pro-
geniturii sale - a întreprins o mică anchetă
socială, să vadă ce influențe „bizare“ pot
avea asupra fiicei sale, cu care Blanca este
prietenă. Nu știu la ce concluzii concrete a
ajuns, fiindcă a rămas suspendat într-o ama-
bilitate circumspectă. Pe care - n-am cum
să-mi reprim această supoziție - ați pu-
tea-o încerca și Dumneavoastră frisonant la
citirea textului de față. Am ezitat, de aceea,
la fixarea titlului, care ar putea fi de rău
augur. în cele din urmă, mi-am zis să las 13
(deși ocazia de a-1 tehnoredacta pe pagina
13 nu mi-a ieșit, din motive independente
de voința mea): cifra funcționează preven-
tiv și selectiv, rămâne la latitudinea Dvs.
dacă citiți sau nu textul. Oricum, 13 mulțu-
miri dac-o faceți...




De ce nu am superstiții

Cătălin Ghiță

PRIMIND UNICA și ghidușa întrebare din
partea Martei Petreu, legată de prezența
superstițiilor în viața mea și de importanța
deținută de acestea, am avut, inițial, o reacție
de jenă: ca și în cazul unei anchete mai vechi,
referitoare la politică, m-am temut că nu voi
avea ce să răspund. Reflectând însă mai bine
asupra problemei în sine (desigur, sub pre-
siunea amenințătoare a deadline-ului), am
realizat un lucru neliniștitor: singura mea
superstiție este că, de fapt, nu am superstiții.
   I-am privit întotdeauna cu suspiciune
(și, de ce să nu fiu sincer până la capăt, chiar
cu milă) pe oamenii care se feresc să treacă
pe sub o scară, care nu pleacă la drum în
ziua de 13, care-și fac griji dacă se varsă,
accidental, sarea, care nu pun nicic)dată cuți-
tul cu lama în sus, care își fac, disperat, cruci
atunci când trec prin fața sau prin spatele
unei biserici. De când eram adolescent, mi
se părea absurd ca o instanță transcendentă

(fie ea Dumnezeu sau Buddha) să urmă-
rească, avid, micile erori comportamentale,
măruntele derapaje actanțiale ale unei per-
soane și să le taxeze a posteriori, integrân-
du-le într-un sistem axiologic. Neatribuind,
așadar, divinității un comportament de vo-
yeur, găseam că toate gesturile („faste“ sau
,,nefaste“) trebuie să se topească în magma
informă și sortită uitării a vieții cotidiene
individuale. Și, spre disperarea faliei irațio-
nale din mine, care de-abia așteaptă să colo-
nizeze noi teritorii, la fel cred și acum.
   în final, trebuie să vă cer iertare atât pen-
tru lipsa de spectaculozitate a răspunsului
meu (avertizam însă, într-un alt context, că
anticlimaxurile sunt specialitatea mea), cât
și pentru involuntarul ecou nietzschean din
titlu (cf. Ecce Homo). însă aceia dintre dum-
neavoastră care sunt posedați de legiuni de
superstiții nu ar trebui să ia prea în serios
rândurile scrise de mine: este foarte posi-
bil ca vidul meu de superstiții să provină
dintr-o simplă carență de imaginație.




Jocul cu mine însămi


Ana Mureșanu

MI SE pare cel puțin suspect cel care afir-
mă că nu are niciun fel de superstiții.
Se pare că există într-adevăr asemenea per-
soane rare, e cât se poate de posibil. Nu îmi
doresc cu tot dinadinsul să le întâlnesc.
   Experiențele puternice, estetice, reli-
gioase sau erotice, se hrănesc din afara pre-
ceptelor raționale, de dincolo de ceea ce e
dobândit prin lunga și anevoioasa, aici de-
venită inutilă, experiență socială și educație
- ele se substituie în imperative, își caută
sprijin și se supun semnalelor vehiculatoare
de mistere, ce înaintează parcă anume spre
tine din părțile toate deodată, iar miracolul
care prinde corp devine împlinirea, adeve-
rirea semnelor, a intuiției. Când m-am îndră-
gostit ultima dată în viață, definitiv și cu
sentimentul neantizării iminente, am urmat
semnele cu supunere oarbă, un act de ascul-
tare suprem, deși avertismentul asupra con-
secințelor era mai mult decât transparent.
Dar ce intensă bucurie...
   Nu am niciun fel de superstiții legate de
pisici negre, de o sutană neagră ivită în cale,
de faptul că m-am întors din drum după ce


4 • APOSTROF

am plecat de acasă și am închis ușa în urma
mea, de zbaterea pleoapei stângi, de cifra 13
(deși Grigore, soțul meu, s-a stins într-un
13 februarie, Nichita într-un 13 decembrie,
iar Georgică Apostu într-un 13 octom-
brie...). Chiar nu le am!
    Superstițiile mele se leagă de lumea irea-
lă a mirosurilor, de culorile care îmi popu-
lează visele, de forma efemeră a norilor, mai
ales în după-amiezile târzii, când trupul e
deja ostenit și se sprijină de cer, de zăpadă
sau ploaie (elementul amniotic de care, se
pare, nu mă pot desprinde nicicum, în
preajma unei ape mă fluidizez, plutesc, mă
fascinează mai cu seamă suprafețele plane,
calme, ca în instalațiile moderne japoneze,
dreptunghiuri imobile de apă ce par fără
fund, mărginite de marmoră neagră, vocea
vizitatorului - în șoaptă! - iscând un tremur
abia sesizabil pe oglinda nemișcată), de mu-
zica pe care o ascult, când deschid în mașină
radioul, la drum lung (dacă „prind“, să zi-
cem, aria Ein Miidchen oder Weibcben inter-
pretată de Jose Cura, din mirifica operă mo-
zartiană Die Zaubeiflote, sau inegalabilul
cvartet în la major al lui Schubert Der Tod
und dus Miidchen, semnele sunt benefice,
mă așez mai profund în scaun și simt că va
fi pace în mine și în jurul meu și drumul va
fi suportabil), de orele insomniace care mă
devastează și mă împlinesc, de pagina unde
cartea se deschide la întâmplare, când întind
spre aceasta mâna, ca spre un refugiu vital,
de sonul primei silabe în dimineață, rostită
de vocea ta și numai a ta, de tatăl meu (ju-
mătatea mea ideală), mort atât de tânăr,
care îmi însoțește adesea partea obscură a
existenței, pentru că mi-e efor de el din clipa
în care mi-am dat seama că nu îl voi mai ve-
dea, nu-1 voi mai atinge și nu-mi va mai
vorbi niciodată, dar care mi-a trimis și îmi
trimite necontentit semne, pe care le ascult
sau nu le ascult.
    Revelația vine oricum, pozitivă sau alt-
minteri, o conștientizez și fac bilanțuri, mo-
ralizându-mă despuiată de orice orgoliu.
    Superstițiile mele (nici nu sunt sigură că
sunt demne de acest nume) sunt semnul plus,
precum și sui plusul, sarea, condimentul...
existenței mele. Am nevoie de ele, sunt
jocul meu cu mine însumi, le stimulez, le
conjur să nu mă părăsească, le supun une-
ori unei sau altei probe, ei bine, adesea le
aud șoptind aievea, mă aflu în zona dintre
logică și eroare, între da și nu, cu simțurile
înfrânte, ceea ce urmează, miracolul sau
absența sa, rămâne în seama grației divine.

Subsoluri

• Alexandru Păsat, Coloană albastră II - lemn

CA ORICE european care se respecta, am
și eu superstiții destule. Dacă le-aș pier-
de, aș socoti, probabil, că identitatea mea
de locuitor al Vechii Lumi dinainte de Co-
lumb - al acelei Europe care, prin mișcări
misterioase de natură demografică și cultu-
rală, leagă neoliticul nostru și bronzul și vâr-
stele fierului de moșteniri uitate și ademe-
nitoare care vin dinspre Summer și Akkad
și Uruk și Theba - și de moștenitor al unei
tradiții mai vechi decât memoria noastră
încărcată de palimpseste genetice și arheti-
pale a suferit pierderi însemnate. Ei bine,
nu vreau să pierd acele lucruri la care, până
astăzi, nici nu m-am prea gândit, refugiin-

du-mă printre stereotipurile zilei. Locuitor
al modernității (și încă târzii!), socoteam, la
repezeală, că superstițiile țin de un model
explicativ precar, demn de oamenii naivi și
fără instrucție, de vârstele infantile perpe-
tuate subiacent până la senectute prin fide-
lități față de mamele și bunicile noastre... Le
atribuiam spiritelor nedevelopate la nive-
lul ideii, lumii ticurilor neinterogabile, me-
canismelor paralogice și pseudointerpreta-
tive la adresa realității. Aveam o blândă
condescendență față de practicanții acestor
scurtături comportamentale și de gândire,
acceptându-le obiceiurile sau idiosincrazii-
le (mimate, asimilate sau pur și simplu per-
petuate) ca pe o colecție - cu componente
variabile - de reacții de-a gata, prescrise,
probate de generații. Aceleași însă, când ve-
nea vorba despre mine însumi, le prețuiam
ca pe mărturiile unei memorii de familie,
aproape niște ritualuri de celebrare a amin-
tirii celor dragi din copilărie, de la care le
deprinsesem.
    Acum însă, că veni vorba, constat că, de
fapt, superstițiile sunt - sau pot fi - vehi-
culul unor obiceiuri magice, reminiscențe
de spiritualitate arhaică ori deghizări mai
apropiate de timpurile noastre ale acestora,
vorbind - pentru cine vrea să asculte și să
încerce să înțeleagă - despre configurații
apuse în orizonturi istorice care rămân să
fie, eventual, determinate. îmi dau seama
că ideea asta mi-ar fi venit mult mai greu,
poate niciodată, dacă nu citeam cu interes,
încă acum aproape trei decenii, în șpalturi
obținute cu greu de la un meșter tipograf,

Istoria ideilor și credințelor religioase a lui
Mircea Eliade. Cred că tentativa mea inter-
pretativă datorează mult celui care înțelegea
să alăture, în cuprinsul aceluiași ancadra-
ment teoretico-metodologic, marile religii
constituite sistemic ale lumii și miriadele de
constelații disparate, modeste, reflectând,
fiecare în felul său, sacrul sau relația cu el
a unor grupuri umane. Din Oceania până
în Carpați, Eliade vedea - și avea instru-
mentele să o facă - uluitoare deschideri că-
tre universuri religioase, coerente sau nu,
dar mereu capabile să îmbogățească peisa-
jul diversității umane cu nuanțe palpitan-
te, neașteptate, complexe.
    Există, desigur, și superstiții confecțio-
nate acasă, ad usum delphini. Cunosc un
prozator excelent ale cărui titluri poartă,
toate, numai titluri din opt litere. Exercițiul
lui numerologic se bazează pe un reflex ca-
balistic simpatic și nu l-aș expedia ca pe o
simplă excentricitate fiindcă, iată, i se pot
descoperi substraturi mai profunde la țăr-
mul cărora ancorează, fie și numai din in-
stinct.
    Religiile dominante s-au străduit secole
de-a rândul să eradicheze moștenirile aces-
tea neconvenabile. Spre satisfacția istori-
cului care sunt, bisericile din zona noastră
nu au fost niciodată suficient de persuasive,
de coerente și, până la urmă, de puternice
pentru a reuși așa ceva. Urmarea este că
avem încă destul material în arhivele și în
culegerile de folclor, ca și pe teren, pentru
a putea recupera ceva din bogăția unor su-
prapuneri și intersectări de vârste culturale
și spirituale la noi acasă, care ne face inte-
resanți și pentru oamenii altor arealuri,
sărăcite ba de asiduitățile recurente ale cato-
licismului, ba de austeritatea radicală a pro-
testantismului. Urmarea pe dos este că poți
găsi în interiorul ortodoxiei destui preoți ce
practică felurite manții, recomandă practici
și terapii fără fundamentare biblică și înte-
meiază, pragmatic, fără teoretizări pericu-
loase, destule versiuni de credință și ritual
cu componente New Age.
    Nu-mi place să mă întorc din drum, iar
dacă o fac, mă învârt de trei ori în jurul pro-
priului ax. Nu mai știu cum am ajuns la
deprinderea asta profilactică idioată, dar îi
pot inventa acum, pe loc, o justificare. Mo-
dul meu de a fi - sunt capricorn - presu-
pune avansul cu eforturi constant distribui-
te, fără viteză, dar cu un considerabil efort.
A mă întoarce din drum contravine cu mo-
dul meu de a gândi și a acționa. Pot face
opriri, „halte“, pot încetini ritmul, dar nu
confund nici din greșeală direcția înspre care
mă îndrept. A refuza întoarcerile din drum
îmi apare deci ca fiind ceva contrar felului
meu de a fi. Cât despre cele trei rotiri, ele
reproduc figura geometrică a cercului, pe
care Sfântul Augustin o socotea perfectă și
care, evident, „taie“ linia nefastă a întoar-
cerii, anulând-o. Mai e și un traseu de ou-
roboros, un mod de a te ajunge din urmă
într-un mod dinamic, refăcând situația exis-
tențială în mod simbolic. (Nu?) în fine...
    Ar mai fi și altele, dar una, acum, ajun-
ge. Observ că, vorbind despre superstițiile
mele - subiect de aparență ultrafrivolă -,
mă înfund tot mai tare în subsolurile pro-
prii. Și nu am de gând să le frecventez sub
reflectoarele eventualilor cititori.



Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 5

Trifoi cu patru foi
Elisabeta Pop
PENTRU CINEVA ca mine, care vine din-
spre lumea scenei, superstiția și super-
stițioșii sunt lucruri dintre cele mai firești.
Am învățat, de-a lungul anilor, să respect
superstițiile colegilor și cunoscuților mei
„teatrali“ - fiindcă, adesea, întâmplări sau
fenomene care mie mi se păreau nu doar
lipsite de importanță, ci chiar ridicole, pu-
teau provoca adevărate catastrofe.
   Iată de ce, mărturisesc sincer, eu nu mai
râd de superstițioși și nici nu-i mai iau peste
picior. Am învățat că oamenii superstițioși
- artiștii, mai ales - sunt teribil de sensibili
și uneori au un echilibru psihic precar și
au nevoie de suportul superstiției pentru a
recâștiga, fie și temporar, încrederea în ei
înșiși.
   O colegă actriță intra în scenă numai cu
piciorul stâng, sfidând povestea cu „intră cu
dreptul“, alta avea mereu în mână „talisma-
nul“ ei, pe care nimeni n-a reușit să-l vadă,
fiindcă-1 scotea în cabină, din poșetă, și-l
ținea strâns în mână. O dată, pe când per-
sonajul ei era îmbrățișat în scenă, partene-
rul ei, un hâtru, a văzut ce era (și mi-a spus
și mie, aflată în seara aceea la spectacol): un
ciorăpel mototolit de copil, desigur al uni-
cului ei fiu, la ora aceea ditamai doctorul!
„Ce crezi că strânge ea în mânuța-i delicată?
Un ciorăpel!“ Un ciorăpel, dar ce dezastru
când îl uita acasă! Odată, la o vizionare cu
tot ministerul și „tot partidul“, își uitase
ciorăpelul în altă poșetă. Ei bine, a luat un
taxi, a spus că dă o fugă să-și aducă me-
dicamentele absolut necesare și s-a întors,

de-acasă, firește, cu... ciorăpelul. E drept că
a jucat impecabil...
   Alți actori nu rostesc pe scenă anumite
cuvinte („Dracu’“, de pildă), înlocuindu-le
cu altele.
   Regretatul actor Ion Mâinea (plecat
foarte de curând dintre noi) a pățit ceva ce
i-a dat multă vreme de gândit: juca în spec-
tacolul - remarcabili atât spectacolul, cât și
el! -Amadeus al lui Ducu Darie. A fost un
Salieri greu de uitat. Pentru cine nu-și mai
aduce aminte piesa, voi aminti că mediocrul
compozitor, rivalul lui Mozart, „se prinde“
în fața lui Dumnezeu să se abțină de la tot
ce i-ar putea înveseli și îndulci viața, în
schimbul unui talent cel puțin egal cu al
„obraznicului, impertinentului puști Wolfi“.
Dar cum, se pare, Dumnezeu nu l-a ascul-
tat, Salieri proferează, privind spre înaltul
cerului, un fel de blestem, oricum, o ocară
la adresa Creatorului. Ion Mâinea, mai con-
vingător decât credea el însuși, și-a rostit
replicile cu o obidă care, cine știe, ascundea
ceva și din propria amărăciune... Ei bine,
după premieră (succesul a fost imens), acto-
rul alunecă pe asfaltul din apropierea casei
și-și rupe piciorul. Despre alcool nici nu
putea fi vorba, nimeni nu cred să-l fi văzut
beat vreodată! Atunci? El susținea că Dum-
nezeu l-a pedepsit, iar noi îl consolam spu-
nându-i că prea s-a confundat cu perso-
najul... O vreme n-a putut juca, apoi a
reluat spectacolul și a făcut o serie de spec-
tacole, toate primite admirabil de publicul
din Oradea și din alte orașe. Ion n-a mai
pățit nimic. Se prea poate să fi făcut el în-
suși un pact, o înțelegere cu bunul Dumne-
zeu să-l ierte și să-i permită să ducă la bun
sfârșit acest rol complex și foarte frumos,
care i-a ieșit foarte bine și pe care-1 iubea
nespus.

    Cei apropiați meșterului Vlad Mugur
știu foarte bine ce tragedii se nășteau din
apariția unor obiecte sau a unor persoane
non grata - în momentele decisive ale unei
repetiții sau înaintea unei premiere.
    în ce mă privește, pe când eram școlă-
riță în orășelul Lipova, știu că nu intram
în școală înainte de a păși în biserica cato-
lică (clădirea vecină), unde era utrenia; spu-
neam Tatăl nostru, ne stropeam (cu sora
mea mai mare) cărțile cu apă sfințită și ple-
cam liniștite. Să fi fost și asta cauza că eram
mereu premiantele clasei? Cine știe?
    Verile mergeam în vacanțe la bunica, în
comuna Ghioroc, spre Arad. Mergeam cu
acel tramvai electric verde, nemțesc, unic în
țară. Bunica noastră Rozâlia era cea mai bu-
nă bunică din lume: văduvă de război de la
28 de ani, își crescuse singură cele două fete,
rămase de mici fără tată. Bărbatul ei, Geor-
ge, murise în Italia, pe front. Ne arăta două
fotografii îngălbenite și ne vorbea cu glas
domol, ștergându-și din când în când o la-
crimă din colțul ochilor, despre cel mai bun
bărbat „din lumea astaK, pe care, de altfel,
nu l-a putut înlocui niciodată cu altul... Era
un bărbat de statură mijlocie, cu ochi căprui
foarte vii... De o bunătate rară, cumva re-
semnată, credincioasă, răbdătoare, buna ne
spunea tot felul de povești legate de „bobo-
teli“, cum zicea ea, de farmece, și văzând că
ne mirăm, spunea: „Eu vă spun ce-am au-
zât, da’ poate n-o fi fost chiar așa“. Se în-
doia și ea... Nu bârfea, nu vorbea de rău pe
nimeni, nu se certa cu nimeni. Avea umor.
Odată, când a întrebat-o un „domn de la
oraș“ ce pensie are, ea a zis că are „tenzia
mai mare ca penzia“ (tenzia - tensiunea -
era 180, iar pensia 120!).
    Singura superstiție care ne-a rămas până
în ziua de azi - dar parcă nici nu e super-

• Alexandru Păsat, Fără titlu - lemn și fier

6 • APOSTROF

• Alexandru Păsat, Pliere - lemn și fier

stiție, mai degrabă e un obicei, mă rog! -
e descântecul de deochi! Ea zicea că „tapă
cărbuni". Ce făcea? Dacă veneam din sat, de
la biserică sau de pe la neamuri și ne plân-
geam că ne doare capul, ea nu se speria, ci
lua un pocal, punea în el trei linguri de apă
(linguri de lemn, din cele adânci), dintr-o
căldare cu apă „ne’ncepută", apoi arunca, pe
rând, trei cărbuni aprinși, descântând. Noi
auzeam doar: „Dacă e pocită [deocheată] de
bărbat... dacă de femeie, dacă de copil...“
Spunea o rugăciune, făcea cruce cu cuțitul
(cu el punea cărbunii) - ne dădea să bem de
trei ori, apoi arunca apa în grădină, pe pă-
mânt curat, întorcea pocalul cu gura în jos
și gata leacul! Ne arăta înainte: „Vezi, te-o
pocit femeia aia sprâncenată, că tare s-o mai
uitat la tine, fată!". Știa, fiindcă urmărea
care cărbune se duce la fund! Ciudat, doi
pluteau, unul se ducea în fundul cănii! Ori-
cum, nouă ne trecea îndată orice durere.
Magie? Autosugestie? Homeopatic?
   Cert e că și azi, fiind, la rândul meu, bu-
nică, de câte ori văd că nepoțeii mei dau
semne de „rău" când ne întoarcem din lo-
curi cu lume multă, le „țâp" și eu cărbuni.
Cum n-am cărbuni, am reținut de la fata
bunicii, mama mea, că poți arde bețe de chi-
brit care cad sfârâind în pahar. Și cum buna
nu ne-a spus și descântecul, era secretul ei,
ne-a zis odată: „Spuneți și voi o rugăciune".
Ei bine, funcționează! Dacă nu mă credeți,
încercați!
   Eu cred că, atunci când o persoană sprân-
cenată te privește, duce cu ea, de la tine, o
parte din energia ta, pe care, cu grijă, ți-o
aduci înapoi... Deh!
   Mai cred în trifoiul cu patru foi. în orice
livadă m-aș afla, când văd trifoi, caut firul
cu patru foi. îl găsesc aproape întotdeauna
și, cel puțin în ziua aceea, îmi poartă noroc!
Odată am lipit cu scotch un trifoi norocos
deasupra patului copiilor mei, pe perete.
Fina noastră, micuță, Dina, s-a dus acasă
și și-a desenat un trifoi cu patru foi deasu-
pra patului, cu o carioca verde... Ce-i drept,
e o fată norocoasă... chiar și așa... Păstrez în
agenda mea un fir special, cules din cimiti-
rul de la Sighet, acolo unde comuniștii tică-
loși au aruncat, în gropi nici azi știute, tru-
purile unor înalți prelați sau intelectuali
români... Trifoiul era la poala troiței și parcă
voia să-mi spună: „Hai, norocoaso, tu ai
apucat să vezi cum dispare criminalul regim
comunist..." E un noroc, trebuie să recu-
nosc...
   Acum sunt la Lyon, pentru o vreme... în
curtea-grădină a blocului unde locuim cu
copiii noștri, sunt multe flori, pomișori, tu-
fișuri verzi, iarbă, trifoi. Nici de frică n-am
găsit unul cu patru foi... Ori poate doar ro-
mânilor nu li se-arată.... Oricum, mai caut...
Mai știi de unde răsare norocul?
■
Lyon, 15 iunie 2008

Vineri, 13 și un penalty

Adrian Sângeorzan

Nu cred că sunt superstițios și sper să
nu mă apuce cu vârsta. Pentru că nu se
știe, bat totuși în lemn... Mă trag dintr-un
popor superstițios și trăiesc în America, un
continent care n-are etajul 13 la zgârie-nori,
dar are o colecție întreagă de angoase pe
care încearcă să le evite în tot felul (n-am
auzit ca americanii să-și scuipe în piept, dar
fac lucruri și mai stranii). Se feresc ca de
dracul de vinerea de 13, zi în care trec stra-
da prudenți, dar n-ar zbura cu avionul.
   Astăzi e 13 iunie, e vineri și m-am gân-
dit c-ar fi bine să nu mă joc scriind despre
superstiții, dar totuși o fac, pentru că e o
zi care se va termina în curând, iar după ora
României e deja terminată. Ieri ne-am reîn-
tors din țara noastră natală. Avionul ne-a
zgâlțâit rău de tot de câteva ori și am avut
o aterizare foarte proastă, care m-a făcut
să-mi fac cruce cu limba și să promit nu se
știe cui tot felul de lucruri pe care bănuiam
că dacă scap cu viață le voi uita pe loc.
N-aș vrea ca să-mi arate cineva vreodată lista
aceea cu promisiuni făcute atunci când eram
la mare ananghie. în dimineața asta m-am
trezit deranjat de fusul orar, am văzut ce zi
e și am sunat la serviciu să le spun că nu mă
simt prea bine. Soția, care se pricepe la vise,
se sculase de la 5. Era palidă, speriată și
mi-a spus că și-a visat băiatul rău de tot.
L-am sunat pe celular, n-a răspuns și ne-am
speriat și mai tare. Știam că merge la Cra-
iova cu mașina, iar noi tocmai scăpasem cu
viață timp de două săptămâni din tot trafi-
cul de-acolo. L-am sunat și pe bunicul lui,
care era și el îngrijorat. Știam cu toții că
ceva rău se întâmplase și am aflat până la
urmă de dezastru. Mutu tocmai ratase cu
Italia lovitura de la 11 metri. Răzvan era
blocat în trafic din cauza unei cisterne care
luase foc și asculta meciul la radio. Termi-
nați cu superstițiile voastre, ne-a spus. Mai
sunt încă 10 minute de joc.




Lucruri care nu se fac


Simona Sora


IN zona Hunedoarei, unde m-am născut
(ținut de vrăjitoare, din mamă-n fiică), nu
se numesc superstiții, ci, mai degrabă, „lu-
cruri care nu se fac", spre deosebire de cele-
lalte, „care se fac", cu diverse instrumente-
substanțe-gînduri. Așadar, am știut dintot-
deauna că: nu se dă mîna peste masă sau
peste prag, nu se deschide umbrela în casă,
nu se iese în zilele de 13, iar cînd 13-le cade
într-o vineri, nu se răspunde nici la telefon,

nu se împrăștie sarea, nu se fixează copilul
mic nici dacă ai ochi albaștri (ca mine), nu
se iese din casă înaintea mortului, nu se pri-
vește noaptea în oglindă, nu se trece prin
fața unei biserici catolice, iar în cazul celor
protestante, se ocolește și strada...
   Am aflat, prin adolescență, într-un pen-
sion de surori medicale, remediile magice
pentru amor neîmpărtășit și incendium amo-
ris, deochi, invocație demonică, făcătură,
oreion, negi și somnambulism.
   De cînd i-am citit pe Swedenborg, pe
contele de Saint-Germain și mai ales pe
Konrad Zucker, nu mai aprind țigara în
ruptul capului cu o brichetă galbenă, nu
scriu direct la computer, nu citesc și nu
recenzez autorii ale căror nume, la o anali-
ză numerologică simplă, dau numărul 4,
nu depășesc și nu intru în vorbă cu con-
ducătorii de Dacia Logan.




Textul


Andrei Zanca


Superstiția mea este textul. Pesemne,
pentru că l-am privit mereu ca pe un mij-
loc către un alt scop. Ceea ce rămîne la urma
urmei se înscrie într-o carte invizibilă. Fiind-
că tot ce ducem cu noi în stingere, tot ce ne
definește este în fond înscris într-un invizi-
bil. Cărțile multora dintre cei admirați, din-
tre prietenii duși. Ceea ce exi doar presupun,
presimțind, este pentru ei acum certitudine.
Și iată cum văd eu lucrul acesta: dacă un
vînt sacru s-ar năpusti prin biblioteci, prin-
tre cărți, ar alunga multe dintre cuvinte, lă-
sînd poate pe undeva multe cărți imaculate.
Ca ele să se întoarcă în valea de unde poate
se vor înfiripa alți arbori, prin moartea căro-
ra s-au ivit ele. Și mai văd unele cuvinte,
unele propoziții fremătînd de încordare sub
bătaia acestui vînt. Văd cum tremură re-
zistând suflului lui. Sunt textele care, chiar
dacă sunt scrise cu „naivitatea" celor pă-
trunși, rămîn. Fiindcă deseori adevărul este
atît de șters, de banal și de evident, încît este
trecut cu vederea, ignorat: simt cărțile scri-
se cu vîrful inimii. Și ele vor rămîne. Sunt
cărțile intuiției, ale dăruirii. Ce poate să fie
mai superstițios decît această secvență de
imagine, frizînd „apocalipsa unei culturi",
care ar fi poate și posibilitatea ei de mîn-
tuire, într-o lume ce o ignoră nu atît în fa-
voarea altor surogate, cît mai ales pentru
faptul că - analog religiei instituționale de
azi - nu mai corespunde cerințelor ei „rea-
le" și legitime, adică lăuntrice?
■
             ------Anchetă realizată de------
             -------------------------------- -


Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 7

PUNCTE DE REPER
iriTA a



            Mise en abyme
            în Mortua est!



Rodica Marian

IN LEGĂTURĂ cu pesimismul eminescian,
despre care s-a scris atâta în România, de-
rivându-1 preferențial din frecventarea filo-
zofiei lui Schopenhauer ori din așa-numita
influență budistă, Emil Cioran observa sem-
nificativ, într-un eseu despre Mihai Emines-
cu, scris în 16 ianuarie 1943 (Apostnf, anul
XII, nr. 11, 2001, p. 13), că esența poeziei
înseși nu poate fi altfel decât pesimistă, iar
calificarea lui Eminescu ca pesimist este una
ce trece pe de-alături de dificultățile înca-
drării lirismului său. Optimiștii scriu prost,
zicea și Valery, ceea ce înseamnă în fond, co-
mentează Cioran, că afinitățile încorporate
în lirismul autentic nu pot exista decât între
vis și absență, precum nici incompatibili-
tatea între poezie și speranță nu poate fi ne-
gată, fiind totală. Pentru că poezia expri-
mă numai ceea ce s-a pierdut ori ceea ce nu
există, și nu ceea ce ar putea fi. Semnificația
ultimă a poeziei, subliniază Cioran, este im-
posibilitatea oricărei actualități. De aceea,
inima poetului nu e nimic altceva decât spa-
țiul interior și incontrolabil al unei ferven-
te descompuneri. Astfel, Cioran atinge pro-
blematica preponderenței morții în opera
eminesciană, cum fac uneori și unii emi-
nescologi mai noi și precum am ară-
tat adesea, prin argumente textuale
și eu. Emil Cioran nu-și argumen-
tează gândul exegetic printr-o ana-
liză a conținutului poetic al mor-
ții din textele eminesciene și nici
nu se referă la mentalitatea în
cadrul căreia moartea devine
dominantă în lirismul emines-
cian, însă intuiește, cu putere,
o dimensiune esențială a uni-
versului poetic eminescian, un
axial reper semantic de pro-
funzime, care este dorul de
eterna pace a începuturilor
universului, propensiunea spre
neființă, valorizată pozitiv.
   Eseul lui Cioran conden-
sează fericit acest dor de nefiin- V
ță al spiritului eminescian, exem-
plificând cu Rt^dciunea unui dac
și Mortua est! In acest din urmă
poem de tinerețe este semnificativă
semantica textuală a neființei, cu atât
mai mult cu cât această apetență tim-
purie a lui Eminescu nu are cum să fie
pusă, eventual, pe seama dezgustului de
viață și a neîmplinirilor ei, după cum obser-
vase și T. Vianu. Filozoful Emil Cioran
decriptează implicit, cu acuitate, sensul din
întrebarea „Oare totul nu e nebunie?^ (to-

tul înțeles și ca moarte, și ca viață), aceasta
fiind indirect o invocație a neființei, mai ales
alăturată de imaginea oamenilor ca „vise-n-
trupate gonind după vise“, doar că, trebuie
să adaug eu, opțiunea, propensiunea, aspi-
rația spre neființă este la Eminescu o alter-
nativă cu cel puțin două fețe, aflate într-un
evident raport de opoziție, un tip de anti-
nomie care nu este însă ireductibilă, după
cum voi arăta mai departe. O anume am-
biguitate a soluțiilor, respectiv a crezului
lui Eminescu, sesizează și Roșa del Conte
(Eminescu sau despre Absolut, 1990, p. 42,
51), în pofida concluziilor din finalul
exegezei sale asupra poemului, unde se ali-
niază celor care văd în romanticul text poe-
tic un act de acuzare a lui Dumnezeu, ară-
tând că în acel act de acuzare, în care se
anulează atât acceptarea fatalistă, cât și în-
doiala sceptică: e moartea un bine sau un
rău?, Eminescu mărturisește drama întregii
sale existențe, răzvrătita lui vocație titanică.
   Motivația unei valori cosmice a morții
ca o contrapondere la nimicnicia vieții („O,
moartea-i un haos, o mare de stele, / Când
viața-i o baltă de vise rebele; / O, moartea-i

• Eminescu

• Eminescu

un secol cu sori înflorit / Când viața-i un bas-
mu pustiu și urât...// Și moartea ta n-o
plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din
chaos lumesc“ - s.n.) este desigur, cum s-a
mai observat adesea pentru multe texte
eminesciene, inconsistența și lipsa de valo-
ri perene a vieții, Eminescu excelând, cred,
mai ales în Mortua est! (cu o vervă extrem
de dezvoltată în variantele poemului), în
condamnarea caducității și a sensului calp
al existenței umane.
Dorința profundă de absolut,
structurală spiritului eminescian, dar
și compensatorie, sinonimă cu
dorul de neființă, se manifestă
într-o propensiune spre anean-
tizare, care are, se cuvine să
observ, două semnificații majo-
re, două căi de acces spre apro-
ximarea liniștii eterne, o cale
paradisiacă și una luciferică,
foarte bine aspectate în alcă-
tuirea textului poetic antum
Mortua est!. Deși filozoful
Lucian Blaga conferă numai
cunoașterii luciferice rolul de-
terminant și fertil în creație,
totuși descrierea cunoașterii pa-
radisiace alături de cea luciferică
se va adecva expresiv într-o ana-
liză textuală a poemului Mortua
est!, întru caracterizarea tensiunii
specifice a compoziției acestui text,
precum și a celei degajate de sub-
stanța lui ideatică, în care se confruntă

două arealuri de gândire a morții. Ipo-
tetic, așadar, nu voi porni numai de la gân-
direa identicului, care ar fi la baza onticu-
lui, respectiv moartea din ecuația devenirii,
adică nu voi absolutiza sensurile existențial-
heideggeriene, ci voi ipostazia un cuprins

8 • APOSTROF

exegetic în care se confruntă unele sensuri
heideggeriene, dar/z sensurile teologice ale
morții.
    „Prin cunoașterea paradisiacă ne simțim
parcă în lumea grației, pe când prin cunoaș-
terea luciferică ne simțim părtași la nu știu
ce mare tragedie“, spune Blaga despre dua-
litatea cunoașterii, care, ca proces însă, este
integrată în dogma trinității, ca sinteză a
contrariilor, denumită antinomie transfigu-
rată. Mai precis, cel de-al treilea termen,
soluția, transfigurarea, este demonstrat, în
epistemologia blagiană, în cadrul paradoxi-
ei dogmatice, care în esență este diferită de
unitatea dialectică a contrariilor, „fiind pos-
tulată în transcendent [...] e suma deter-
minărilor ei posibile sub dublul unghi de
vedere al abstractului și concretului". Sen-
sul ei nu este logic, dar are „un sens funcțio-
nal în cadrul gândirii umane în general“
și Blaga adaugă precizarea fundamentală:
„pentru a întâmpina orice confuzie cu alte
tipuri de ideație, formula dogmatică trebuie
înțeleasă esențialmente ca expresie a unui
mister [ea] [...] vrea determinarea unui
mister conservând acestuia caracterul de
mister în toată intensitatea sa“ (Triltgia
cunoașterii, 1943, p. 65-66, 58). Blaga mai
precizează: „Antinomia dialectică n-are
nevoie de «transfigurare». Antinomia dog-
matică are nevoie de «transfigurare», adică
de-o scindare de termeni solidari, fie în chip
explicit, fie în chip implicit, odată cu formu-
larea ei“ (s.n.). Această scindare de termeni
solidari, explicând transfigurarea, este fun-
damentală în cazul categoriei persoanei,
respectiv a eului poetic, așa cum am postu-
lat în relația și identitate, și alteritate. Toto-
dată, în ceea ce privește înțelesul morții,
scindarea de termeni solidari, necesară
transfigurării, scindare manifestă în chiar
expresia ei, ar fi și credința într-un dincolo
paradisiac, pentru sufletul desprins de trup,
și necredința într-un dincolo de viață, an-
trenând firesc, aceasta din urmă, zguduito-
rul, durerosul sentiment de despărțire defi-
nitivă de o ființă umană.
    în textul poemului Mortua est! confrun-
tarea dintre aceste două gândiri (poetul le
spune textual așa: „Gândirile-mi rele su-
grum’ cele bune“), de altfel ușor de remar-
cat chiar la suprafața semantică a poemului,
nu configurează numai o tensiune de sor-
ginte romantică. Privite prin prisma terme-
nilor solidari trup-suflet, cele două gân-
diri, credința (numită poetic gândirile-mi
bune) fiind implicit legată de suflet, iar ne-
credința (gândirile-mi rele) de trup, și înțe-
lese ca scindare a unui întreg, înlesnitor el
însuși pentru a revela misterul, după cum
pledează Lucian Blaga, și credința, și necre-
dința, altfel spus credința-necredință („Aju-
tă, Doamne, necredinței mele!“), sunt trans-
figurarea de care are nevoie antinomia
dogmatică. Postulatul demersului de față
este, în consecință, starea poetică concen-
trată textual, ca o mise en abyme, de reuniu-
nea transfigurată a elementelor scindate,
exprimată în strofa a 13-a din textul antum:
„Și totuși, țărână frumoasă și moartă,/ De
racla ta razim eu harfa mea spartă/ Și moar-
tea ta n-o plâng, ci mai fericesc/ O rază fu-
gită din chaos lumesc". Compensația nu are
numai această valoare aparentă, din mo-
ment ce, în spiritul opozițiilor de fond an-
trenate de întregul text, „nimicul" își depă-

șește condiția de insignifiant, desăvârșin-
du-se la dimensiuni ontice, ca neant: „Se
poate ca bolta de sus să se spargă / Să cadă
nimicul cu noaptea lui largă". Dar aspirația
spre moarte e mai adânc justificată, din
punct de vedere ontologic, ea este dorința
de reintegrare în sâmburele tăinuit al ne-
ființei, valorizat pozitiv ca matrice a ființei;
aceeași idee, în esență, se regăsește și în
comentariile legate de textul poetic Mai am
un singur dor, la Ioana Em. Petrescu.
    Cunoașterea paradisiacă din filozofia
blagiană mi se pare că ar corespunde cu
descrierea feerică a lumii de dincolo din par-
tea I a textului Mortua est!, reprezentându-1
de fapt pe poetul ori ic, mitic. Pe când par-
tea a ll-a, numită de Ileana Oancea și Lilia-
ne Tasmowski (Mortua est! și oximoronul de
identitate ca fgută textuală) axul polar re-
flexiv, îl reprezintă pe Eminescu poetul gno-
mic, dar, s-ar putea, în credința mea, să fie
aici, în fondul ideatic al acestei părți, și ceva
din angoasa lui Heidegger, mai ales pe filo-
nul tragismului, mai evident în finalul poe-
mului. Acest ax polar reflexiv al textului,
diferit de seninătatea paradisiacă, îmi pare

• Cioran

că ar configura, într-un fel, cunoașterea luci-
ferică blagiană, manifestă, cu tensiunile ei
dominante, în expresia textuală a acestei
părți a doua a poemului Mortua est!. Trebu-
ie totuși să observ că interogațiile retorice
se insinuează, cu valoarea lor dramatică, și
în partea întâi, începând cu strofa a șasea:
„Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială/ De
ce-ai murit înger cu fața cea pală?/ Au nu ai
fost jună, n-ai fost tu frumoasă?/ Te-ai dus
spre a. stinge o stea radioasă^ (s.n.). Cele trei
versuri terminate cu semnul întrebării, mar-
când evident zbuciumul eului poetic, îl ate-
nuează însă în semantica ultimului vers,
strecurând prin sugestia stingerii unei stele
radioase, din nou, axul cu înțelesul larg al
descrierii paradisiace a lumii de dincolo.
Credința că destinul omului este legat de o
stea transpare aici în conexiune cu suges-
tia strălucirii încorporate în persoana iubi-
tă, dar și cu luminozitatea lumii cerești.
    Pe de altă parte, conectorul DAR, cu care
începe strofa următoare, a șaptea, subliniind
opoziția cu întrebările dureroase anterioare,
deși este urmat de dubitativul PGA1E, intro-
duce un segment textual (strofele 7-8) ce

poate fi cuprins în filonul strofelor 1-5, adi-
că în așa-numita parte întâi, cea a poetului
orfic, de substanță mitică. în acest poem,
descrierea paradisiacă a lumii de dincolo
nu-mi pare totuși numai o pură iluzie, o
ficțiune pur textuală, cum consideră Ileana
Oancea și Liliane Tasmowski, ci cred că ele-
mentele ei feerice se întemeiază pe bine-
cunoscuta credință creștină despre edenul în
care nu e durere, nici întristare: „Dar poate
acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite
din stele,/ Cu râuri de foc și cu poduri de-ar-
gint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care
cânt',// Să treci tu prin ele, o sfântă regină,/
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,/ în
haină albastră stropită cu aur,/ Pe fruntea ta
pală cunună de laur" (s.n.). Imaginea para-
disiacă a lumii de dincolo (conotația reli-
gioasă este conținută mai intens de epitetul
de smirnă, alăturat aurului, precum și cân-
tarea florilor, ce ar putea trimite, în sub-
sidiar, la cea a îngerilor), descrisă într-un
inconfundabil limbaj poetic eminescian, cu-
prinde și imaginea semnificativă a fintei
rtgine. Portretul acesteia se apropie de cel al
lunii, ca ngină a ncpții moartă, din Melan-

colia de mai târziu (cuprinzând în lexicul
poetic albastru, aigint, arc), dar și de por-
tretul simbolic al Sfintei Fecioare, încoro-
nată ca regină a cerurilor și reprezentată în-
deobște intr-o haină albastră stropită cu aur.
în plus, părul de raze (sugerând culoarea
blondă), ochii de lumină și fruntea pală fac
parte din portretul ideal al iubitei poetu-
lui, ca ființă vie, ceea ce angajează imagi-
nația poetică spre o însuflețire a sufletului
celei moarte.
   „O, moartea-i un secol cu sori înflorit /
Când viața-i un basmu pustiu și urât" este
ideatic și compozițional concluzia părții de
descriere a lumii feerice de dincolo, urmată
semnificativ de începutul Dar poate: „Dar
poate... o! capu-mi pustiu cu furtune, / Gân-
dirile-mz rele zugrum’ cele bune... / Când
sorii se sting și când stelele pică, / îmi vine
a crede că toate-s nimică". Urmează celebra
strofă în care apare descrierea naturii cate-
goriale a nimicului, conceput ca neant, în
dimensiunile onticului, dar nu în înțelesul
pe care termenul îl va câștiga în opera ma-
tură eminesciană, impregnată de filozofiile
A

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 9

orientale (precum în variantele Luceafărului,
unde neantul și neființa condensează și prin-
cipiul creator omnipotent). In Mortua est!
neantul este o moarte eternă, în mod cert,
însă ceva din principiul renăscător pornit
din moarte străbate deja în ideatica emines-
ciană, deși nu accentuat în prim-plan se-
mantic. Totuși, „cerul negru ce-și cerne lu-
mile ca prăzi trecătoare ale morții eterne“
sugerează, prin înțelesul determinantului
atributiv trecătoare, tocmai faptul că prăzi-
le morții au o anume ciclicitate. Așadar,
moartea este eternă, dar entitățile ce-i cad
victime sunt trecătoare prin moartea eternă
și nu se integrează acesteia în mod definitiv.
    După confruntarea celor două gândiri,
bună și rea, cea rea introduce, în sintaxa
poetică, un „Dar poate...“, dubitativ, ceea
ce înseamnă tocmai faptul că gândirea bu-
nă era încă certă în mintea poetului, urmată
de ceea ce eu consider că este revelatoriu,
respectiv conținutul concluziv și rezumativ
al strofei 13: „Și totuși, țărână frumoasă și
moartă,/ De racla ta razim eu harfa mea
spartă/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai feri-
cesc/ O rază fugită din chaos lumesc“. „Și
totuși", crucială funcție semantică concesi-
vă, referind la cele două axe deja puse în
contrast, și care este expresia eului profund,
este recunoașterea simultană în ecuația și...
și din dogma triadică a acelui terț inclus, terț
ascuns. Totodată, întreaga strofa este func-
țional textualizată, precum o mise en alyme\
din perspectivă sintactic-poetică, TOTUȘI se
corelează necesar cu segmentul de text ante-
rior, iar conjuncția și anterioară lui totuși este
semn de legătură. Și din versul 3 pare a fi
concluziv, marcând semantic urmarea între-
ruperii cântecului poetic („harfa mea spar-
tă“), însă relația sintactic-poetică este tot
una concesivă, propagându-1 pe Și totuși din
primul vers al strofei. Așadar, versurile tre-
buie citite: „De racla ta razim eu harfa mea
spartă / Și [totuși] moartea ta n-o plâng,
ci mai fericesc...“
    In variante, această strofă cu valoare de
mise en abyme este și mai elocventă: „Dar
totuși țărână tăcută și sântă / Eu nu mân
durerea-mi pe lira mea blândă / Nu plâng a
ta moarte ci mai fericesc / O rază trecută
din caos lumescC£. Această atitudine, intro-
dusă mai ferm cu adverbul adversativ dar,
este explicitată pe încă 6 strofe, una cu 6
versuri, în total 26 de versuri care descriu
motivația opțiunii de a prefera bucuros ori
fericit trecerea în cealaltă lume, fiindcă acolo
tot ce este aici calp ori falsificat se ridică la
cotele valorilor absolute. Justificările por-
nesc de la ultimul vers al strofei citate, ară-
tând, în esență, condiția razei, anume aceea
a întoarcerii la soare, ca etern izvor'. „Când
zboară la soare o rază de soare/ Când zboară
pe nouri un angel ce moare/ Eu nu plâng că
raza c-un zâmbet d-amor/ O trase la sine
eternu-i izvor// Eu nu plâng pe-un angel
ce n-avea în lume/ Afară de zile neci aur
neci nume/ Că astăzi d-un cântec în ceruri
răpit/ La nunțile lumii e binevenit“. Urmea-
ză o strofă semnificativă pentru felul în care
Eminescu, cel tânăr, vedea frumusețea și
bunătatea din cer, în evident contrast cu
nimicnicia vieții într-o societate care pro-
movează valori pervertite: „De e înc-o viață,
de e înc-o lume/ Acolo speranța nu-i aur de
spume/ Acolo amorul nu este vis/ N-ascun-

• Blaga

de otravă dolosu-i surâs// Acolo copilă n-o
fi calomnie/ Ce fruntea pătează și inimi
sfâșie/ Maimuța de ură nu-ți strâmbă ea
grima/ Pe luciul legei nu hohotă crima/
Acolo-nprejuru-ți de larve un laț/ Nu saltă
rânjinde grotescul lor danț“. Verva sarcasti-
că adaugă note grave și dispreț neiertător
ce vizează viața într-o societate fără valori
morale. Pe când în prima strofă referitoare
la cealaltă viață valorile pure și absolute
priveau generic sufletul omenesc, acestea
fiind mai întâi speranța și apoi iubirea.
   Pentru textul antum (ca și pentru varian-
te), de remarcat insistența pe mai, adverb
subliniat în text de poetul însuși, cu sem-
nificația durativă, într-o construcție nega-
tivă, de încetare a unei acțiuni și de înlocui-
re a unei stări (,,plângerea“) cu opusul ei.
Cu atât mai mult cu cât mai este precedat
de ci, conjuncție adversativă ce contrapune
limpede cele două acțiuni, a plânge și a feri-
ci. Avem aici, ca achiziție poetic-semantică,
teza materială a naturii umane: „țărână fru-
moasă și moartă“, ca identitate, iar ca alte-
ritate, în cadrul nonopoziției simultane Și...
Și, avem raza fugită din chaos lumesc, ceea

ce știm din descrierea feerică a tărâmului de
dincolo că este imaginea maiestuoasă a sfin-
tei regine ce trece printre stele, sori, flori etc.
Prin urmare, raza este partea imaterială, su-
fletul nemuritor, îngerul. Așadar, nu avem
o sciziune între elementele unei unități,
trup/suflet, ci în echilibru trupul și sufle-
tul, care, ca transgresare, ca transfigurare a
antinomiei, se rezolvă prin atitudinea ferm
exprimată de poet: „moartea ta n-o plâng,
ci mai fericesc/ O rază fugită din chaos
lumesc“.

10 • APOSTROF

        Poeme de

Aida Hancer

psalm

psalmul acesta n-o să urmărească pe nimeni
în mormânt
și n-o să chinuie decât pe acei
care simt că-1 au pe Dumnezeu în ei
într-o sticlă
niciun fel de scris
nu mântuiește în fond
și niciun om nu se sprijină de lumea asta
decât într-o bucată de carne
și cine a știut de unde vine
carnea a trăit
iar cine n-a știut
II caută acum pe vârfuri de piatră
și nu scriem pentru noi
fiindcă noi avem în vene
zeamă de sare
și pe sare ne modelăm femeile
tot în sare
murim
și nu murim de bunăvoie
ne sinucidem cu încrederea
că după noi
generații întregi vor crede în altceva
și se vor salva
dar când pieptul nostru atinge pieptul
părinților noștri
nu ne mai așteptăm la nimic
Și .
voi veți săpa scoțând dintre oasele noastre
castroane cu sare



cai încă murind

multe filosofii ale noastre sunt urechi de copii
care omoară în lume ecoul
sau și mai bine
credem în oameni murind
numai pe noi ne credem până la capăt
și sângele nostru stă să se roage
la oricare pas

dar nu spune nimic
trăim abuziv în corpuri care nu spun nimic
decât
trage cu arcul cine mai poate
trage și se întoarce în sine
cu fața la coapsa de argint
a lui Dumnezeu

trăind pe spate cu lumea înfiptă în șolduri
trăind cu pământul pe umeri
ni se rod genunchii și
ne rămâne în noi numai
sânge din sângele altora

există răbdare pentru liniștea noastră
și vrem s-o trăim
să nu se spună că
în noi carnea a făcut ce-a putut și apoi
s-a retras



cântarea cântărilor

uite cum m-am ratat
mi se părea că în fața mea cântă


o pasăre fără voce
un experiment de ființă fără vocație
era o zi deloc luminoasă
și aproape extraterestră
prin liniștea
pe care-o înghesuia în arterele principale
alte corpului meu
și atâția oameni
călăreau în șinele lor nori de lumină
încât am considerat falsă
un accident al imitației
pasărea fără voce sau vocea
a cărei pasăre aproape că nu se vedea
nu merita văzută

atunci mi-a apărut prima oară un zid înainte
un zid copleșitor
care se făcea din păsări moarte
una câte una puse cu ciocul deschis
Și
am înțeles că din tot zidul de păsări aproape
putrede
una fără voce
și fără duh
e cumva
cea mai iubită
ea o să rescrie pentru mine când va avea timp cântarea cântărilor

             vârste


                  frică
                  un acord între spații
                  spațiul cu pată
                  și spațiul cu viscol
                  un fel de blestem
                  la dorința sîngelui
                  să arunci cu piatra

                  dorința
                  că vrei să umbli în care de foc


                   între ele se înalță la cer
                   cineva

                   frică
                   două spații sunt pentru nimic
                   ca două oglinzi


cum nimicul pentru noi
o lumină leneșă

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 11

„Rănit de frumusețe,
de hău..."

Andrei Zanca (n. 1952,
poet român stabilit în
1991 la Heilbron, în Ger-
mania, traducător din mai
multe limbi, absolvent
al Literelor clujene
și echinoxist, redactor
pentru Germania la re-
vistele Vatra, Poesia,
Pagini corvine, Eupho-
rion etc.) a debutat în
1984 cu Poemele nor-
dului, urmate de volu-
mele Un străin în bâr-

logul lupilor. Elegiile din Rcgcnsburg, Euro-
blues, După-amiazâ cu branduardi, Nopțile
franciscane, Suitele transilvane, Cei ce-n ini-
mă-s desculți, Viața și moartea din glas, Ma-
ranatha și de alte câteva în germană. A tra-
dus în limba română cărți ale unor Hans
Magnus Enzensberger, Reiner Kunze, Die-
ter Schlesak, Paul Celan, Werner Dursson,
Michael Kruger, Ingrid Bacher, Richard
Wagner, Richard Reschika, Jurt Drawert...
    In țară, poezia sa e receptată (aproape)
exclusiv în superlative ale recunoașterii, în
dublu sens, de valorizare constantă a operei
și de asumare a întreprinderii sale în interes
comunitar, aș zice, poetul trăindu-și exilul
ca pe o stranie misiune (și) thanatică în
numele celor rămași acasă. Poemele sale
sunt, toate, un soi de scrisori de dincolo:
„Nu este adevărat / că morții nu mai răs-
pund. / dacă închidem noaptea ochii - bez-
nă decantată de beznă - îi auzim. / rămâ-
nem întinși, fără de replică". Laconice,
„epistolele" lui Zanca traduc meditații, per-
plexități, rumori, jumătăți de taine, expe-
riențe cotidiene și cotinocturne ale întâlni-
rii cu viața/moartca și cu zvonurile ei: „doar
auzul rămâne deschis, oricând / reîntorcân-
du-se dintr-o / depărtare, nouă / necunos-
cută"... „ochiul caută. Auzul găsește". „Ra-
portul" din abis al lui Zanca {Abis, Editura
Limes, 2007, 168 de pagini) știe că impor-
tant e „nu atât să convingi / cât mai ales,
să rostești / ceea ce crezi". „Cu sfială, găz-
duit de o colină", conștient de supunerea la
clipa cea repede, divaghează pe cele două
„teme majore", cum le numește în cartea de
eseuri fragmentare Eumea, un limbaj al invi-
zibilului (Editura Grinta, 2008, 216 pa-
gini): iubirea și teama, revenind asupra lor
în variațiuni infinite, „spiralat, după mode-
lul neasemuitelor, neîntrecutelor variațiuni
ale maestrului absolut", Bach. Fugile sale
răspund, în formula foarte lapidară a poe-
melor, atitudinii omului contemporan față
în față cu lumea și „natura" înconjurătoa-
re, fiind variante de evadare. Rătăciri și în-
depărtări, nu priviri cuprinzătoare, prive-

liști. Jean-Franșois Lyotard crede că nu se
mai poate vorbi despre Landscapc (priveliște
a pământului, a ținutului, peisaj), ci despre
Placescape (priveliște/imagine a locului, dar
și fugă de...). Imaginația poate fi tradusă,
atunci, și ca „(f)yc^f "/scăpare de. Poezia e
minciuna necesară sau, ceea ce e același
lucru în cele din urmă, singurul adcvâr la
îndemână. Ea avansează posibile traduceri
vizibile ale limbajului invizibilului.
    Nostalgia, oricât de vagă, e alt nume
pentru plecări fără întoarcere, iar dorul
îmbracă haina elegiacă într-o gesticulație de
crispată generozitate. Exilatul e cel fără
acasă, drumețul e cel fără casă. Nici exilul,
nici călătoria nu sunt forme rele ale locuirii,
ci alt fel de forme. Nevoia situării repetate
și insistente, a amplasării ține de nevoia de
interacționare, de relație cu lucrurile și cu
ceilalți. Țipătul din poemele mai vechi, mul-
comit acum, dar vibrând dureros dincolo de
ritmul ținut în frâu al versului, tânjește mai
mult ca altădată după un auditoriu: „însă
cine poate spune dacă unul a cântat / când
nimeni nu l-a auzit?" Andrei Zanca nu se
sfiește să lanseze un manifest al comunică-
rii/comuniunii și al generozității în chiar
evul grabei goale și „fără timp": „Tot ce
avem mai de preț, tot ce luăm cu noi la
urmă este nemijlocita noastră experiență de
viață, răsfrântă lăuntric și care presupune
necondiționat timpul". Un timp personal și
individual, smuls zarvei sterpe, un timp de
dăruit celorlalți. Originar din Sighișoara,
crescut între sași, Andrei Zanca a deprins
perfect ideea de vecinătate. Aceasta presu-
pune sentimentul responsabilității/răspun-
derii față de ceilalți, fără a exclude singură-
tatea și cultivarea ei anume, ca marcă și
garanție a unicității; o închidere/deschidere
spre lume străfulgerată de luminișuri. Pe cale
de consecință, poetul și poezia sunt inter-
pretați ca „derogare", ca altă cale „prin care
se [poate] produce o limpezire"; ei valo-
rează cuvintele tuturor, sunt iscoade în abis.
Moartea însăși ascultă de regulile vecinătății.
Iar Celălalt e însoțitorul la pândă, din afară
și dinăuntru deopotrivă: „precum în antica-
mera interogatoriului, făpturi / ascunse-n
spatele oglinzii / te urmăresc și te ascultă".
    In poemele lui Andrei Zanca, metafora
se repliază pe o diaprură avară, melodia aco-
peră o singură octavă gâtuită delicat (deli-
catețea nu e abandonată nici în cele mai
atroce tablouri ale existenței amenințate),
miresmele sunt înlocuite cu izul iute al tre-
cerilor, degetele exersează asprimi textu(r)a-
le. Intre poet și lume, legătura senzorială
(certă) este pusă în umbră și „în abis" de le-
gătura verbală (incertă, interpretabilă). în
această ruptură interioară identifica Heideg-
ger, de pildă, sursa conștiinței vinovate,
fiindcă în stare să inaugureze prin metaforă
o altă lume. Vina este molipsitoare. Citito-
rul se lasă prins în pânza poemelor, fiindcă
invitația la călătorie are o doză acută de am-
biguitate, e lucrată oximoronic. Deschis la
frumusețile existenței, cu gesturi de gur-

mand, poetul le subminează programatic
siguranța și le despoaie cu tăietura iute a
verbului potrivit, tot așa cum urâțenia nu
e lăsată niciodată în desăvârșirea sa tihnită.
„Freamătul elegiac" despre care s-a vorbit
apropo de poezia sa numește exact ameste-
cul foarte personal de plâns tonic și râs exte-
nuat. Al. Cistelecan vorbea altădată despre
„mutarea decepției înseși în frenezie", iar
Gheorghe Crăciun credea că distinge în
această „morală melancolică și revoltată"
un chip liric pe măsura „europenității noas-
tre transilvane". O anume stare de veghe
față în față cu semnele iscate din traversarea
pură și simplă a zilei picură în pagină un
biografism sublimat, prezența detaliilor apa-
rent strict personale atenuând gustul amar
al dezvăluirilor cu valoare general-umană:
„a trăi în clipă înseamnă / a muri la fiecare
ticăit // ceva în noi rămâne / mereu neatins
de timp, cu // nefiind amintirea, ci martorul
ei, însă / cum să ajungi la ceva, ce este...";
„și nu ne putem / folosi de timp / spre a ieși
/ din timp // vina legându-ne de ieri, teama
/ de mâine, odinioară / plecat-am în / căuta-
rea / sinelui / și am găsit lumea / nu există
granițe, nici delimitări. / și fără de sfârșit,
clipa"; „toate / întru înfiriparea unui răgaz
/ spre a lăsa să se înalțe din abis, tămădui-
rea"; „nu aud decât prezentul, însăși / amin-
tirea e trăire în clipă". Prezentul este răs-
frângere a „bibliografiei" existențiale.
   Poezia e instrument firesc de gestiona-
re a morții, ca referință de gradul doi și ca
unic, suprem valorizator al existenței limi-
tate. Adevărul ei e mereu relativ și provi-
zoriu, dar încăpător. Chiar dacii se petrece
în timp și generează timp, dă iluzia înte-
meierii unui spațiu securizant, unui loc de
așezat tabăra vremelnică. Eternitatea nu e în
viitor, ci într-un prezent conținând în sine,
prin efortul selectiv, constructiv și valorant
al memoriei, tot trecutul. Raporturile cu
timpul și eternitatea nu sunt susceptibile de
o soluție adecvată, recursul la memorie și la
cuvântul potrivit este singurul instrument
acceptabil și accesibil. Timpul subiectiv e
o simplă culoare a trecerii, pe care n-o pot
descrie și nici înregistra ca proprietate. Deși
numit în termeni ai proprietății - am{n-am
timp să/pentru a -, timpul nu se lasă avut
decât sub forma memoriei, a urmelor pe care
trecerea prin locuri și vârste le lasă. Timpul
trecut, singurul oarecum consistent, are o
consistență indirectă, el nu e nicăieri altun-
deva decât în aceste urme - de faceri/făcu-
turi și trăiri/trăituri. „La un pas / de moar-
te, aproape / pasul de care ne-am temut atât
de mult", se conturează „taina / dincolo de
lizierele vegheate ale memoriei".
   Să mai spun că revenirea la sentiment e
considerată o bună cale spre „mântuire":
„pășesc prin trena unui sentiment rarefiat";
sub „unduirea / deplină / a inimii"; „aud co-
borând tot mai adânc cugetul / în inimă,
mâna / preschimbându-se în sentiment";
„doar intensitatea inimii răzbate-n tânjire, și
răzbate / între două rostiri. // un privilegiu
al tăcerii". O confesiune-poem, așezată
ca prolog Elansărilor din cartea de eseuri,
reia chemarea: „Nu de capete ducem lipsă,
ci de inimi. Șansa «lirismului» este propria
noastră șansă..."
   într-o fișă de lectură reține încheierea că
„prima parte a unei vieți constă în acțiu-
ne (dramă), cea de-a doua parte, împlinind
cercul, în devenire (tragedie)". Eseurile și
poemele lui Andrei Zanca o probează
convingător. Cu disperare tonică.

12 • APOSTROF

O regăsire fericită:
Paul Aretzu

Paul Aretzu este profe-
sor de Limba și Literatura
română la un liceu din Cara-
cal și unul dintre cei mai
atenți cronicari literari de ca-
re dispune în momentul de
față cultura română. Biogra-
fic, el este ceva ce s-ar putea
numi un optzecist cu lansa-

re întârziată: se naște mai devreme (în
1949) decât mulți dintre membrii generației
pe care, ulterior, o va numi pe drept cuvânt
„tragică“, folosind cuvântul în sensul lui
nietzschean, ontologizant și estetic, dar se
va impune editorial cu mare întârziere, doar
în 1996, cu volumul de poeme Carapacea
de sunete, scos la Editura Eminescu. Peste
patru ani, acestuia îi va urma volumul Dia-
pazonul de sânge, confirmat ulterior cu
Cartea psalmilor (2003) și Urma lui Uriel
(2006), întrerupte tematic de volumul de
comentarii Viziuni critice (2005), aparți-
nând unui om care trăiește din interior lite-
ratura, prin forme rafinate de identificare
adecvată, pe care le regăsim și în volumul
Scara din bibliotecă (București: Editura Ideea
Europeană, 2007), pe care ne-am propus
să-l comentăm ca pe o revelație profesio-
nistă, foarte serioasă și aplicată pe text, ve-
nită într-un timp al sarcasmului fragil și al
neîncrederii în valoarea intrinsecă a actului
critic. Una dintre constantele cenușii, ste-
reotipizate ale magiștrilor de azi din litera-
tura română este aceea a neîncrederii în
valoarea criticilor care îi deservesc, care nu
indică altceva decât o foarte bizară insecu-
ritate - convertită paradoxal în orgoliu -
față de propria lor valoare. Un mare pro-
zator spunea deunăzi - și avea să repete
observația, semn că ea a devenit între timp
obsesie - că generația "80 nu are prozatori
însemnați fiindcă nu a reușit să dea încă
niscaiva critici importanți care să îi susțină.
Faptul că veninul este picurat sub forma
unei fracturi de logică nu interesează pe
nimeni, atât timp cât constatarea ține de
vasta campanie de discreditare a generației
din care face parte Cărtărescu; oricum,
Paul Aretzu e dovada vie că generația '80
mai are critici foarte buni implicați în dina-
mica scrisului de la noi, apelul la textele sale
- exemple bune sunt și în Scara din biblio-
tecă - putându-se produce întotdeauna ca
un gest de încredere în adevărul celor con-
statate și ca mostre sigure de probitate inte-
lectuală exemplară.
    Poetul apare întotdeauna în interstițiile
textelor scrise de către Paul Aretzu, ceea ce
nu înseamnă câtuși de puțin că reflexele sale
critice sunt înecate în metaforizări. Dimpo-
trivă: stilul e foarte precis, analitic, luminea-
ză textul din interior, poeticitatea implicită
făcând parte din complicitatea generoasă cu
care criticul citește textul asupra căruia se
apleacă. Poet el însuși, vecie altfel cărțile
comentate decât ar face-o un critic sec, lipsit
de vână beletristică; ca o consecință, Aretzu
practică o critică de identificare, participa-
tivă, fără ca ea să fie împinsă într-o direcție
tematistă, dar capabilă de a surprinde deta-
lii de interior pe care ochiul detașat nu are
cum să le surprindă. Trăind într-un univers
al textelor critice care se intersectează, auto-

rul are și puterea de a se detașa de ele,
stabilind cu cărțile pe care le comentează
un soi de complicitate solitară: nu apelează
la autorități, nu răsfoiește dicționare decât
avizat și pe tăcute, ceea ce îl interesează
fiind confruntarea solitară cu volumul pe
care îl deschide, verificarea propriei sin-
gurătăți în ansamblul singurătății artistice
a celuilalt. Rezultă o critică adevărată, foar-
te nuanțată și bine scrisă, în care se poate
avea încredere, fiindcă darul ei de a vedea
mereu altfel, mulându-se pe adevărul in-
terior al cărții comentate, este inepuizabil.
Critica de poezie se pretează în cel mai mare
grad la stereotipizare, pe motiv că devine
foarte repede autoreflexivă, devitalizantă.
Paul Aretzu, dimpotrivă, demonstrează în
prima secțiune, foarte substanțială a volu-
mului său, o disponibilitate versatilă supe-
rioară, derivată din capacitatea de a se mula
pe adevărul interior al cărții citite, din do-
rința de a-i sesiza unicitatea, aventura dife-
rită de a celorlalte pe care o propune.
    Câteva exemple nu fac decât să apro-
fundeze validitatea acestei identificări.
Astfel, Constanța Buzea, în volumul Netiăi-
tele - constată criticul - „dorește o ființare
nemaculată de propria naștere, respinge
povara trupului, își asumă o virtualitate
incertă (retroproiectivă)“, pe fondul unui -
psihanalizabil, de altfel - complex al mater-
nității recuperative. La Constantin Abăluță
(Orașul Marea, 2006),

    senescența îl face să nu-și mai găsească locul,
    să rătăcească pe străzi pustii, fără identitate,
    ca un manechin, ca un străin care învață cu
    greu alfabetul realității, pentru care obiecte-
    le vechi ori ființele necuvântătoare sunt mai
    atrăgătoare, mai misterioase decât oamenii,
    adesea bătrâni taciturni, mesageri ai deșertă-
    ciunii...


    Am dat aceste citate și pentru a subli-
nia frumusețea literară cu care sunt ele scri-
se: majoritatea pasajelor lui Paul Aretzu
sunt, în realitate, proiecții intelectuale par-
ticipative, rezonanțe artistice perfecte, re-
verberate, ale atmosferei pe care o degajă
volumele citite, ceea ce îl determină pe cri-
tic să sesizeze semne și simboluri peste care
altcineva ar trece neatent, discreditându-le
realitatea de concentrate poetice proteice.
Trăitor la intersecția mai multor tipuri de
sensibilitate artistică, neoontologismul
crepuscular al șaizeciștilor fiind substituit
prin neoexpresionismul generației ’70 și -
ulterior - prin postmodernismul sarcastic,
citadin al generației ’80, criticul nu agluti-
nează stilurile, dar constată cu acuitate că
noua sensibilitate de viață pe care această
evoluție tipologică o ascunde se bazează pe
o percepție din ce în ce mai fragmentată a
realității, care încetează să mai funcționeze
ca sistem ordonator, pentru a deschide calea
către autenticismul experimentalist, de care
de altfel vorbește Marin Mincu. Astfel, scrie
Paul Aretzu, Mircea Ivănescu (versuri poeme
poesii altele aceleași vechi nouă, 2003) „are o
mare pricepere a fragmentării mișcării, ri-
tualizând-o, pe sine însuși percepându-se
obiectual, din exterior, printre ceilalți actanți
ai timpului, ai aventurii absurde a sensu-
rilor“. In consecință (observația poate fi
extinsă cu folos asupra întregii lirici a poe-
tului sibian, nici extrapolările înspre alții
nefiind excluse),

    timpul agonic, himeric al lui Mircea Ivănescu
    nu produce destine, ci numai gesturi mici,
    reale/imaginare, senzații, frigul, încălzirea


    mâinilor, întoarcerile târzii sau în zori, câr-
    ciuma, odăile goale, valurile/voalurile vechi-
    mii, lumina înșelătoare sau proiectată pe
    fragmente de imagini, prezența afectivă a
    pisicii, cea care îl așteaptă să se întoarcă, dar
    și a ei (mama, iubita, poezia, scrisa) care nu
    mai are chip, din care nu a mai rămas decât
    prezența.

    în același spirit, poezia lui Aurelian Titu
Dumitrescu „... are dezordinea misterioasă
a hazardului“, prezența „nemaiexistând“
pentru poet, decât ca „perspectivă instabilă
din care [se] contemplă/spionează timpul
istoric/psihic“:

    In volumul O rescriere a romanului „Moby
    Dick“ textele au aspectul unei colecții de
    enunțuri, amplasabile între monolog și dic-
    teu suprarealist, monotone, dar comprimând
    o aură oraculară. Discursul nu are structură,
    nu se fixează pe o temă, nu converge către
    un mesaj explicit, ci se revarsă ca o lavă rece
    sau are forfota ordonată a unui furnicar de
    imagini, de absconzități, de cuvinte care nu
    se pot opune inerției (retorice) de a se vorbi.

    „Voalurile trecutului“, „furnicar de ima-
gini“ etc.: totul e superb spus, cu un câș-
tig sugestiv de zile mari, care indică un ar-
tist al criticii literare, dublat de exactitatea
patetică, bine strânsă din condei, a for-
mulărilor memorabile. Puțini, în critica ro-
mână actuală, mai sunt în stare de așa ceva,
semn că „mantaua” stilistică a lui Cistelecan
a funcționat din plin aici, dând la iveală o
linie exegetică remarcabilă.
    într-un similar regim de finețe, Paul
Aretzu identifică complexele paterne din
opera Martei Petreu și a Ruxandrei
Cesereanu; sub aspect stilistic, textul despre
Marta Petreu e mai crispat scris, dar cu
observații de acuitate superioară, pe când
cel despre Oceanul Schizoidian dă măsura
adevărată a valorii, fiind, până în momen-
tul de față, cel mai bun text scris despre
volumul în cauză. Iată o mostră: „Viziuni-
le neguroase ale Ruxandrei Cesereanu nu
se izbăvesc prin divin, ci se întorc în sine, în
nebulozitățile psihicului, în cochilia eului“,
retroversiune tipică pentru un poet care nu
vede transcendența din cauza fervorii de
a-și exacerba, în sens tragic, propriul vertij
psihedelic interior.
    Să încheiem tot cu un citat: Robert
Șerban practică „o tehnică a instantaneității,
a decupajului din concret, lăsând impresia
prelucrării minime, fără efort, fără compli-
cații, expediind pur și simplu poemele către
un cititor absolut comun“. Ca peste tot,
precizia sugestivă a celor scrise de către Paul
Aretzu e remarcabilă: e nu numai o plăce-
re, dar și foarte folositor să îl citești, fiindcă
textele sale indică o superioară disciplinare
de sine și un altruism exigent, de bună fac-
tură umană și artistică. Aretzu e un profe-
sionist: dacă ar fi mai vizibil, ar fi spre
câștigul nostru, al tuturora.


Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 13

cu (Ochiul
LIBER

Așa CUM în romanul actu-
al corinticul pare să do-
mine pulsiunile scriitorilor
și ale cititorilor înrobiți ge-
nului, la fel ultimii ani rea-
duc, parcă, în prim-plan, în
materie de poezie, ludicul și
manierismul. Pe lângă he-
moragia - bine-venită! - de

volume semnate de Șerban Foarță, nici
cele ale lui Emil Brumaru nu chiar lipsesc.
Situația devine dramatică pentru criticii care
s-au grăbit să atribuie coordonata ludică
mai ales poeziei optzeciste, de la Traian T.
Coșovei la Florin laru. în rest însă, numai
bucurie. Pe măsură ce ecranul cinematogra-
fiei românești se umple de mizerabilism,
neorealism postceaușist și minimalism cine-
veritist (sic!), biblioteca își consolidează
conținuturile rafturilor cu cărți fanteziste,
flou-flou, ficționale ca niște prăjituri cu
frișcă și gureșe ca o protipendadă decrepită.
    A făcut senzație - și a produs senzații -
în ultima etapă noua apariție a lui Emil
Brumaru, Povestea boiernașului de țață și a
fecioarei cu lindic zglobiu: Pentru pudilon-
doci șivampirizole (București: Ed. Trei, 2008,
144 p.). Textele sunt însoțite de o argu-
mentare elegantă a lui Ion Vianu, caracteri-
zată nu de vreun demers critico-artistic, ci
de preocuparea de a readuce interesul lite-
rar pentru erotic în zona naturalului și a
normalității estetice. Totodată, ediția cu-
prinde și o serie de desene de Dumitru
Gorzo, apariția devenind și prin aceasta
un eveniment artistic al actualității.
    Titlul volumului pare o pledoarie impli-
cită pentru resurecția baladei, fie ea și inte-
resată de restaurarea integrală a normalității
limbajului. Lucrurile nu stau însă așa, ela-
nurile lirice nestând în echilibru cu propen-
siunea spre epică versificată. Citind consis-
tenta selecție de poeme a lui Emil Brumaru,
adolescenții - de orice vârstă - vor jubila. La
fel vor reacționa, probabil, și profesorii
Unrat de oriunde, pensionari sau ba. Sub-
scriu însă fără rezerve că fronda simpatică
uneori, atroce în alte cazuri, a autorului o
vor gusta toți iubitorii de poezie. Măiestria
bardului va fi, pentru mulți, aceea de a ima-
gina situații erotice „pre versuri tocmite“,
după cum alții vor constata masiva operă
de recuperare la nivelul cuvintelor și ima-
ginilor prohibite întreprinsă aici. Pe mine
însă m-a fascinat cel mai mult disponibili-
tatea ludică a celui care, în tinerețe, jongla
cu îngerii și râmele domestice, cu detectivul
Ardiur și juna Reparata, pentru ca acum, în
prelungirea acelei vârste, să aterizeze răspi-
cat în plin manej lasciv, demn de Muzeul
Erotic din Amsterdam.

Ludic și anarhism

    Adevăr zic: Brumaru nu încearcă aici nici
să ilustreze Kama Sutra, nici să exploreze
anatomia umană în mișcare. Reveriile lui
sexuale, de relevanță pentru o gamă largă
de licențiozități - unele tradiționale, altele
taxabile de rigoriști drept perversiuni -,
multe legate de gineceu, altele de partenere
colaterale instituției matrimoniale, rămân,
orice s-ar zice, exerciții ludice. De aici și
bănuiala ci Povestea... nu este altceva decât
o miinchhausiadă dominată de preocupa-
rea insațiabilă pentru exercițiile de sex și ex-
plorările lascive ale celuilalt (de fapt, întot-
deauna, ale celeilalte). Citind poemele, unul
după altul, în orice ritm, nu poți rămâne in-
diferent față de exercițiul de virtuozitate pe
care î I vădește pagina. Suntem foarte depar-
te de competiția de la Blois, care a dat nu-
mai două realizări memorabile: a gazdei,
monseniorul de Orleans, și a dubiosului
Villon. Aici performanța vine în cascadă,
vădind un priapism al creativității demn de
invidiat și explorând un filon departe de a
fi epuizat. S-ar zice că, dacă pentru Noica
senectutea era eliberatoare de poverile
sexualității și locului obligatoriu de muncă,
pentru poetul din rezervația angelică din
Moldova, de la Dolhasca, s-a nimerit toc-


• Alexandru Păsat, Coloană albastră I - lemn

mai pe dos. Urmaș demn al tradiției muca-
lite și, deopotrivă, dedate la contacte epi-
dermice, vădite de Povestea poveștilor și de
„corozivitățile“ lui Creangă, Emil Brumaru
duce mai departe, cu mijloace poeticești, un
impuls care nu ocolea nici anecdotica din
preambulul cronicii lui Ion Neculce, nici
zâmbetul ironic din lirica lui Topârceanu.
Există însă la el o plăcere a măscărilor ce
intră în competiție numai cu aceea a mare-
lui humuleștean.
   Aici e, repet, și schepsisul acestor poe-
me și directe, și îmbârligate în metafore
fastuoase, în comparații de amplă cuprin-
dere, în ceremonialuri ale rostirii despre ce
și cum. Și tot aici și relevanța lor literară,
deși nu trebuie nesocotit nici potențialul
imens pe care îl au raportat la circumstanțe
practice (recitări sub balconul iubitei, în
interludiile din patul acesteia, la ospețe și în
turniruri poetice de burlaci macho puși pe
epatat etc.).
   După ce a petrecut decenii în penumbra
dictaturii scriind, cu pofta din rețetarele
gastronomice ale lui Radu Anton Roman,
despre bucătăriile de vară și universul calm
al unei case pitite în fundătura unei provin-
cii topite sub caniculă, Emil Brumaru irupe
în prim-planul stacojiu al unei scene lubri-
ce, agitând ca un scamator dildouri imense
menite să agite publicul nud din sală și de
pe la balcoane. Din acest punct de vedere,
cred că putem vorbi despre eveniment și
ca despre o altă perioadă de creație - căci
dominanta preocupărilor pare acum alta -
din viața acestui gustat artist contemporan,
dar și de o ofensivă asupra publicului nos-
tru, nu tocmai lipsit de ipocrizie și de pre-
judecăți. Această atitudine merită să fie
subliniată, fiindcă scoate volumul de sub
imperiul unei anecdotici modeste și al cle-
vetirilor și chicotelilor cu jumătate de gură,
pe la colțuri, intrând într-o zonă majoră,
aptă să redimensioneze mentalitățile curen-
te. După tatonările tinerilor prozatori poli-
romici din familia Adrian Șchiop, Claudia
Golea etc., revoluția erotică românească -
întârziată până după 2000 și după apariția
flagelului SIDA - se înfăptuiește cu mijloa-
ce literare mai radicale nu atât prin condeiul
Ioanei Baetica (Domnia Sa e o doamnă, se
știe!), cât, mai ales, prin elaboratele flam-
boaiante ale lui Emil Brumaru. Și totuși,
după discreția cu care este întâmpinat acest
volum - comparabil, prin mitologia pe care
o presupune și prin cea care s-ar prea putea
să crească în jurul său, numai cu craii mate-
rni -, se prea poate ca resurecția în năra-
vuri să nu se producă și românii să roșească
în continuare în public pentru mai puțin
decât sfertul celor pe care, altminteri, în
discreție cât mai deplină, le întreprind cu
inimă ușoară.
   Avem, din acest moment chiar, un
Bakunin al erotismului literar românesc și
mă grăbesc să îl salut ca atare.

14 • APOSTROF



• Scrisoare către Gabriela Melinescu, din 1 6 iulie 1993

DOSAR

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 15

16 • APOSTROF

DOSAR

• Scrisoare către Ovidiu Cotruș, din 1 7 iunie 1959

DOSAR

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 17

6oeTHe
_
          ^2. '• îi '¹U4t^£«-
         î>w^r - 6^U» a
               ; X*
                     . i a *SL- _



             fi. JLuuwt ; LîUjiit * wfâtU




Qy, ci^


                < a>/ •           t*⁴*'
                                   fel < ZUiftM “)






-. <Ulv(â^


                          •   Schiță de sumar pentru numărul „Goethe" al revistei Secolul20 (nr. 7-9/1982)

18 • APOSTROF

DOSAR

        c^clIIîer Exegeza biblică


.  S h ■ ’TWT»
■hrtWJHi

.'mtripn'tir.vd
rîbirkn iu cLii

DACĂ În Occident ori-
ce apariție editorială
purtând semnătura lui
Joseph Ratzinger repre-
zintă un eveniment cul-
tural major, marele teo-
log și gânditor fiind o
voce de prim rang în via-
ța culturală mondială, în
România el este cunoscut
mai mult ca lider religios
sau ca personaj mediatic, fiind prezentat de
cele mai multe ori conform șabloanelor sau
clișeelor specifice mijloacele actuale de co-
municare în masă. în acest context, este sa-
lutară orice încercare de a aduce la cunoș-
tința publicului român opera ilustrului
teolog contemporan.
    După Dialectica secularizării: Despre ra-
țiune și credință (traducere de Delia Marga,
introducere de Andrei Marga, Cluj-Napoca:
Biblioteca Apostrof, 2005), lucrare care
cuprinde celebra dezbatere din ianuarie
2004 dintre cardinalul Joseph Ratzinger și
filosoful Jiirgen Habermas, a apărut de
curând, sub îngrijirea acelorași intelectuali
clujeni, un nou volum: Interpretarea biblică
in criză: Despre problema fundamentelor și
căilor exigezei de astăzi (traducere de Delia
Marga, introducere de Andrei Marga, Cluj-
Napoca: Editura Fundației pentru Studii
Europene, 2008), în care este expusă nu
mai puțin renumita conferință susținută
de către actualul conducător al Bisericii Ro-
mano-Catolice la New York în 1988.
    Atât distanța dintre cele două eveni-
mente, cât și temele alese: meto-
dologia de interpretare a textului
scripturistic în primul caz (1988)
și încercarea de a defini funda-
mentele prepolitice, morale ale
unui stat liberal în cel de-al doilea
caz (2004) pot lăsa impresia că nu
ar putea fi stabilită nicio legătură
între ele. Lectura atentă a textelor
și a celor două introduceri ample
și consistent documentate dove-
dește însă existența unui fir care
străbate întreaga gândire a papei
Benedict al XVI-lea: încercarea de
a realiza, într-o hune tot mai scin-
dată, armonia între elemente care
par ireconciliabile, fără a trăda însă
ceea ce profesorul Andrei Marga
consideră a fi trăsătura definitorie
a personalității marelui teolog con-

temporan: „opțiunea pentru valori
ferme“. Astfel, în timp ce în dezbaterea
avută cu filosoful Habermas teologul ple-
dează pentru dialogul dintre teologie și filo-
sofie ca singură soluție pentru evitarea pato-
logiilor rațiunii și religiei, cu aproape două

decenii mai devreme, el trasa cadrele unei
noi metodologii de exegeză biblică, pro-
punând de această dată realizarea unei
osmoze între metoda critico-istorică și her-
meneutica de tip canonică.
    In dorința de a depăși criza în care a
ajuns exegeza modernă a Bibliei, care „l-a
împins pe Dumnezeu în sfera incompre-
hensibilului, pentru a putea trata textul
biblic însuși ca pe o realitate a acestei lumi,
cu metodele științelor naturii“, cardinalul
Ratzinger schițează, cu ocazia conferinței
din 1988, pașii care ar putea fi urmați în
edificarea unei noi metodologii de exegeză
biblică. într-o primă etapă, exegetul trebuie
să se raporteze autocritic la metoda istori-
co-critică și să încerce, fără a o abandona,
să conștientizeze limitele acesteia. Dacă exe-
getul va interpreta textul biblic conform
modelului științelor naturii, el va trebui să
aplice principiul lui Heisenberg și asupra
metodei istorico-critice și astfel să își dea
seama că orice exegeză este influențată de
punctul de vedere al observatorului-in-
terpret, iar „obiectivitatea pură“ este doar o
„abstracție absurdă“. Cu alte cuvinte, în spa-
tele diverselor și uneori contradictoriilor
încercări de prezentare obiectivă a faptelor
relatate de textele sacre, se află întotdeau-
na ceea ce teologul consideră a fi presupo-
zițiile filosofice ale timpului în care trăieș-
te interpretul. Pornind de la aceste premise,
cardinalul Ratzinger ajunge la concluzia că
presupoziția filosofică aflată la baza meto-
dei istorico-critice este gândirea lui Kant,
care a postulat imposibilitatea oamenilor de
a auzi direct „vocea ființei-în-sine“, ci doar
„indirect, în postulatele rațiunii practice“ și
a inaugurat astfel proiectul unei cunoașteri
strict pozitive, care exclude „apariția a ceea
ce este întru totul altceva, sau a celui care
este întru totul altul“.
Intr-o primă

etapă deci, autocritica metodei istorico-cri-
tice trebuie să fie, în esență, o critică a sur-
selor filosofice ale metodei.
   Pentru a realiza „noua sinteză“ metodo-
logică trebuie făcut următorul pas, ce con-
stă în asumarea unei noi presupoziții fi-
losofice. Nu trebuie să fie vorba însă de
„filosofii gata făcute“, ci de „o disponibili-
tate de a învăța ceva nou“, de capacitatea
exegetului de a învăța din „extraordinar^ și
din asumarea faptului că omul are „capaci-
tatea de a reacționa la ceea ce se află din-
colo de categoriile rațiunii pure și de a trece
dincolo“ de el însuși, „spre adevărul ade-
vărat și fără de sfârșit al ființei“. Această
deschidere spre diversitatea și noutatea
lumii nu este totuși punctul final al demer-
sului exegetic schițat de către cardinalul
Ratzinger. Dacă dorește să fie exegeză teo-
logică, și nu descriere istorică sau analiză
literară, este necesară acceptarea credinței
Bisericii, ca „formă de sympathia fără de
care Biblia rămâne o carte închisă“. Cu alte
cuvinte, interpretarea nu poate fi ruptă de
Biserică, sensul ultim al scripturilor rămâ-
nând ascuns celor ce nu participă la viața în
comuniune a credincioșilor.
   Precum vedem din această scurtă pre-
zentare, ideea sintezei, element care stră-
bate întreaga gândire a actualului papă
Benedict al XVI-lea, este cea care stă și la
baza noii metodologii exegetice schițate cu
prilejul conferinței din 1988. Deoarece
ambele metode utilizate până acum sunt
deficitare: exegeza tradițională, deoarece
neglijează istoria, iar metoda istorico-criti-
că, din cauză că, ținând cont de contextul
istoric, poate neglija Biblia în ansamblu,
ilustrul teolog ajunge la concluzia că „doar
combinarea ambelor metode va aduce
înțelegerea Bibliei“. într-o epocă în care
atât criticile la adresa rațiunii și a științei,
cât și cele la adresa religiei sunt tot mai
numeroase și mai violente,
gândirea lui Joseph
Ratzinger-Benedict al
XVI-lea reprezintă un
punct de cotitură prin
încercarea de a găsi,
fără a încălca însă au-
tonomia domeniilor,
punți de legătură în-
tre știință, filosofie și
teologie.

• Alexandru Păsat, Cubul negru - lemn și fier

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 19

OSPĂTU

FILOSOFILOR

(Urmare din numărul trecut)


  VI. Vremuri triste

Anii trec. Membrii generației ’27, în
frunte cu Mircea Eliade, Eugen lonescu
și Cioran, părăsesc țara, unul câte unul. în
ciuda repetatelor ocazii de a face la fel,
Noica decide să rămână în România, care
odată cu venirea comuniștilor la putere se
transformă din tărâm al pasiunilor interbe-
lice într-o țară pustiită. Pentru el urmează
15 ani de uitare a lumii, neprevăzuți în pro-
gramul său de tinerețe: nouă ani de arest
la domiciliu la Câmpulung-Muscel și șase
de închisoare politică. „Legea fundamentală
a lumii este Ironia", comentează Cioran sar-
castic răsplata cu care întâmpină regimul
atașamentul lui Noica față de „gura de rai"
a patriei. Rămas după recluziune în Româ-
nia decapitată, din care elita intelectuală fie
fugise, fie fusese decimată în închisori,
Noica începe căutarea „celor 22", un dispe-
rat program de „antrenament cultural" în
scopul refacerii clasei intelectuale românești.
Proiectează traducerea și publicarea în Oc-
cident a operei lui Lucian Blaga, face efor-
turi pentru publicarea caietelor lui Emines-
cu, ținute de organele de partid sub cheie.
Dar vremurile devin tot mai ostile.
   In ceea ce-1 privește, Cioran se stabilește
definitiv la Paris, în 1945, și începe să scrie
în limba franceză. Slujește trecerea la noul
idiom cu sânge, patimă și religiozitate.
Uneori se revoltă împotriva lui („Să treci de
la limba română la limba franceză e ca și
cum ai trece de la o rugăciune la un con-
tract^). Vorbește, cu ambivalența-i tipică,
despre finețea și istovirea francezei, care
exprimă sobru și delicat totul, chiar și vul-
garitatea. în timp, obsesia rădăcinilor lui
românești ia chipul regretului de a fi pără-
sit limba română, cu „amestecul ei de soare
și bălegar, urâțenie nostalgică și superbă
neglijență"³. în 1970 îi parvine Rostirea pilo-
scpică românească, un studiu noician despre
valențele filosofice ale limbii române, care îl
face să mărturisească imposibilitatea despăr-
țirii de această limbă cu o conștiință de sine
atât de „agresivă", dar atât de plină de far-
mec³. în voința desprinderii de toate, eul
cioranian ratase, se pare, detașarea de limbă!
Și tocmai aici l’esprit de geometrie provoacă
din nou Pesprit depinesse, sperând că va găsi
în această nostalgie o poartă spre construc-
tiv. Provocarea face obiectul unui schimb
epistolar din 1957, publicat întâi mNouvelle
Rcvue Franțaise, apoi la editura pariziană


Introducere la

actul liber prin
Noica și Cioran

Criterion, în volumul L’ami lointain: Paris-
Bucarest. Alături de manuscrisul Despărțirea
de Goethe și de un altul cuprinzând repoves-
tirea Fenomenoligiei spiritului a lui Hegel,
această scrisoare va atârna greu în procesul
intentat lui Noica și soldat cu o condamna-
re la 25 de ani de închisoare.
    Cu precizarea că nu invită la infidelități
față de Franța și spiritul francez, Paprit de
geometrie se tânguiește pentru prima dată,
chemându-1 pe Cioran la salvarea unei limbi
peste care trece „fiorul morții":

    Tu, care ai îndrăgit toate felurile de moarte,
    de la moartea frustă a sinucigașului până la
    moartea subtilă a culturilor, nu simți tot ce
    pierzi, desprinzându-te de o limbă în care
    pulsează nemângâierea ultimă, spre a-ți turna
    neliniștea în tiparele unei limbi splendid
    împăcate, sortită să supraviețuiască în „clase",
    clasică?

    Singurătatea lui Noica, într-o cultură
înecată în parade populare și poeme de
recunoștință către șeful statului, era reală.
Trecuseră doar primii 12 ani de comunism;
drumul spre Golgota abia începuse.



  VII.     Mai putem fi salvați?

IN acest timp, Europa trecută prin foc și
sabie învăța să-și administreze libertatea.
Aidoma legionarului roman căzut din ero-
ism în plictiseala vieții pedestre, ea începe
să-și simtă crepusculul și să-și proclame
decadența. L’esprit de pinesse, istovit și bla-


• Cioran

zat, rafinează... Așa se face că lucrarea lui
Spengler, Declinul Occidentului, capătă, cu
interesantul ei diletantism, o audiență tot
mai largă. Cioran însuși notează într-o scri-
soare umoarea occidentalului „acrit, per-
vertit, dezamăgit" și cufundat în „monoto-
nia Destinului". Destinul Europei, rămas
fără obiect după război, își fabrică noi neli-
niști. Este momentul în care Franz Alt se
întreabă în fața potențialului dezastru eco-
logic al Europei: Sind mr noch zu retten'
(Mai putem fi salvați?).
   Trăind sub brutala amenințare a morții
individuale și colective, Noica avea să apos-
trofeze cu exasperare spaimele închipuite ale
Occidentului, în care vede masca împie-
trită a spiritului de finețe⁴. Spiritul euro-
pean, crede el, a fost de la început spart în
două și activ pe două planuri: unul al spi-
ritului de finețe, o Europă ce-și estetizează
libertățile, și altul al spiritului geometric, o
Europă degenerată în geometrie grosieră,
excedată de „materialism dialectic" și privată
de libertate. Poate că misiunea omului euro-
pean astăzi, afirma el în 1957 un lucru per-
fect valabil și azi, este aceea de a împăca pe
Pascal cu Aristotel, Pesprit de pinesse cu
Pesprit de geometrie. Noica nu cere aici doar
rezolvarea dilemei politice democrație-socia-
lism, Est-Vest, libertate-necesitate, persona-
litate-individualitate, ci însăși reabilitarea
umanismului european, care, început prin
grandoarea spiritului de finețe al Renaș-
terii, sfârșește în dramatismul statelor tota-
litare și în crimă.
   Pe un alt plan, misiunea devine împă-
carea lui Cioran cu Noica, în măsura în care
ei întruchipează desăvârșit cele două ver-
siuni ale spiritului european. Acesta este
motivul pentru care Noica invocă în scri-
soarea din 1957 patima cioraniană de tine-
rețe, când iluzia politică, cu excesul ei vino-
vat, l-a îndemnat să se opună sterilității și
secătuirii, destinului de moarte prematură
al propriei culturi. Cucerit definitiv de spi-
ritul de finețe, eseistul francez rămâne însă
sceptic la șansele logosului pur de a rafina
situația omului și a lumii, iar Noica îl înțe-
lege, nu fără o undă de ironie: „Nu, n-ai
fost niciodată un barbar! - în cele mai săl-
batice dezlănțuiri ale inimii tale, ai fost un
rafinat"⁵. Ca în celebra „contradicție unila-
terală", Noica se străduiește fără speranță să
subjuge și să integreze în destinul culturii
române rafinamentul scriiturii prietenului
său. Situația aceasta de discretă contradicție
unilaterală nu era nouă în prietenia lor; ea
se mai ivise în 1934, când acuza de „barba-
rie" însoțise receptarea volumului de debut
al lui Cioran. Respingând acuzația, Noica

20 • APOSTROF

avea să dea criticilor acestuia un argument
tipic de contradicție unilaterală. Desigur,
spunea el, pentru cei formați în geometria
barbară a școlii lui Maiorescu, barbaria
disperării lui Cioran este cu totul nouă și de
nerecunoscut; nimic nu-i reprezintă în ea.
Dar cine îl poate alunga pe poet din Cetate
dacă n-a întâlnit el însuși poezia? Și amen-
darea patosului vitalist: „înțeleg absolut tot,
înțeleg și urletul, mi-am spus odată. Dar nu
se poate striga și o propoziție geometrică?”".
Nu poate fi pasiune și în cunoaștere? Acum,
când totul moare, îi atrage el atenția în scri-
soarea din 1957, nu mai e timp de rafina-
mentul nuanței; acum avem nevoie de idei
clare și distincte...
    Excesul în sine nu este vinovat, lasă
Noica să se înțeleagă aici. însă orice exclu-
sivitate, indiferent că vorbim de forma pură
sau de patosul vitalist, riscă oricând să cadă
în barbarie. în sfârșit, rămâne important
să ne mai întrebăm: la ce fel de convertire
se gândea Noica chemându-1 pe Cioran
în România comunistă? De bună seamă că
spiritul individualist al acestuia se opunea
hotărât, încă din anii deziluziei politice,
oricărui tip de sacrificiu comunitar...


  VIII.  Comunitate
și act liber

POATE VOM înțelege mai bine căutând
motivația interioară a lui Noica însuși în
refuzul său de a părăsi țara. Hotărârea sa fer-
mă de a rămâne în România comunistă sfi-
da cel mai elementar instinct de conservare.
Cum trebuie s-o înțelegem? Un plan de ur-
mărire informativă al Securității ne dă urmă-
toarea explicație: „încearcă să pozeze într-o
victimă a propriilor sale greșeli din trecut,
față de care vrea să se reabiliteze, acesta fiind
și motivul - afirmă el - pentru care nu vrea
să plece din țară” . Ce putea însemna pen-
tru Noica eliberarea de tiranie? Lucrarea
sa din 1937, De Caelo, poate aduce puțină
lumină în această chestiune.
    Potrivit ei, putem vorbi de două sensuri
ale libertății. Libertatea negativă, asumată
ca sarcină de doctrinele economice, în speță
de cea marxistă aflată în cauză, echivalează
libertatea individuală cu depășirea nece-
sităților materiale. Insă omul eliberat eco-
nomic, constată Noica, nu este cu necesita-
te și un om liber, adică unul înzestrat cu
putere în sfera spiritului⁸. Pentru a fi elibe-
rat pozitiv, individul trebuie să funcționeze
ca poartă spre universalitate a colectivității,
precizându-și sensurile spirituale care dau
conținut existenței sale individuale. Cu alte
cuvinte, el trebuie să devină persoană, iar ca
persoană este neintegrabil în ierarhii stata-
le. Urmărind fantasma libertății, politica
secolului al XlX-lea a înțeles să ceară ceva
pentru individ, și nu de la individ - drep-
turi, și nu datorii. Și cum liber te face mai
curând datoria decât dreptul, modernitatea
a produs un om paradoxal, cu o mulțime de
libertăți, dar lipsit cu desăvârșire de simțul
răspunderii și al propriei puteri:

    Căci dacă el are drepturi, știe că, în definitiv,
    n-are răspunderi: masele i-au suprimat orice
    răspundere, își spune el, iar în oceanul colec-
    tivității, chiar dacă s-ar face vinovat de ceva,
    vina sa reprezintă atât de puțin în fața pute-
    rilor care creează istoria, încât ea se pierde.
    El se închipuie, cu sau fără voia sa, lovit de
    iresponsabilitate’.


• Noica

    întorcându-ne la Cioran, recunoaștem în
el, reprodus la scara conștiinței, statutul
ambiguu al libertății în modernitate. Căci el
însuși, ca demn reprezentant al orgoliului
individualist, se avântase în degringolada
legionară mânat de trufia întrebării: ce sunt
eu în fața tiraniei maselor, a istoriei și a
cosmosului? Iar conștiința deziluzionată,
care avusese orgoliul de a se afirma altun-
deva decât în propria lume interioară, se
întoarce la sine cu răspunsul: nu însemn
nimic. Tocmai de aceea orgoliul său rănit
atribuie vina acestei căderi demiurgului
rău, sursă exclusivă a libertății sale și unic
responsabil pentru vacuitatea lumii. înțe-
legând că a fost privat de puteri, eul hiper-
trofiat ignoră inclusiv gândul capacității de
a se absolvi de vină, pe care o percepe totuși
acut. Dacă nu am puteri, actul liber este o
imposibilitate. Dacă nu am puteri, filosofia
eliberatoare este o iluzie. Trebuie să pre-
dicăm antifilosofia: sofia celui care a înțeles
că nu are scăpare. Filosofia, care prin câte
un Socrate a promis certitudinea unui „din-
colo” mântuitor, a mințit. Nietzsche a avut
dreptate: ^okrates war Pdbel“\ din brutali-
tatea lui „aici” nu te salvează nimeni. Izolat
în universul lucidității sale lipsite de răspun-
dere, eul cioranian își trăiește destinul dra-
matic într-o perpetuă neconsolate. Este în
veninul acestei înțelepciuni ceva din drama
umanismului european însuși, care începe
în Renaștere cu încrederea în puterile auto-
nome ale omului și sfârșește în modernita-
te cu umilința disoluției eului în anonima-
tul maselor. Epoca eroismului pare cu

desăvârșire pierdută. Mai este posibil omul
liber în epoca decadenței?
    Ei bine, da, ne asigură Noica; reabilita-
rea individului este posibilă printr-o asceză
a actului liber, prin răspunderile personale
pe care le trezește în om conștiința culpei.
Impasul conștiinței orgolioase se datorea-
ză faptului că s-a măsurat cu puteri de alt
ordin, definindu-se permanent prin opozi-
ție cu ceea ce era dincolo de ea, și anume cu
impersonalul puterilor anonime: masele,
cosmosul și istoria. Abia actul liber, care
înseamnă conștiință culpabilă și întoarcere
la normă, va însemna revenirea la sine. El
va fi posibil nu printr-un nou decalog dat
de o instanță exterioară, ci prin regăsirea
unui spirit opus prejudecății naturaliste de
a fi ceva în fața impersonalului maselor.
Astfel, abia stingerea veleităților individua-
le face să se trezească răspunderile perso-
nale¹⁰. Modelul izbăvitor la care se rapor-
tează explicit Noica aici este cel creștin.
Dacă atitudinea naturală și cea realistă, în
strădania de a reabilita comunitatea, în-
gropau în ea omul individual, acum prelua-
rea păcatelor celorlalți va însemna: conștiința
propriei culpe, regăsirea dramei tale indivi-
duale, care este solidaiă cu drama celorlalți.
Altfel spus, inaptitudinea târzie a lui Cioran
de a pactiza cu valorile „gloatei” s-ar dato-
ra încercării de a regăsi comunitatea în
voința revoluționară, și nu în sacrificiul de
sine. Or, dacă voința reformatoare, în
dorința de a salva masele, condamnă omul
la pasivitate, în schimb voința creatoare

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 21

reabilitează acțiunea, fapta individuală. Iar
prin aceasta Noica înțelege nu acțiunea
orgolioasă a reformatorului politic care
și-ar dori o revoluție cosmică sau măcar
una de răsunet internațional, ci fapta indi-
viduală măruntă și creația responsabilă. Nu
grandoarea creației care să flateze șinele con-
tează acum, ci creația pură și simplă. Să te
eliberezi răspunzând nevoii celorlalți - iată
explicația hotărârii lui Noica de a rămâne
în țară.
   Este și motivul pentru care îi va scrie lui
Alexandru Dragomir, reproșându-i refuzul
inteligenței angajate:

   Irod era prevăzut în planul creației și toți
   Irozii de azi sunt prevăzuți în planul creației;
   ce nu era prevăzut ești tu! Și atunci, proble-
   ma nu este să-i înțelegi obiectiv pe ceilalți,
   ci, înțelegându-i să-i înghiți dialectic. îmi
   amintesc de vorba aceea splendidă a unui
   comunist francez din rezistență, care pe


    Avangarda rusă


Lui Vladimir
Maiakovski
Igory Severianin

(1887-1941)
Amicul meu, V Maiakovski,
Ștrengar în vremi de-odinioară,
Plăcându-i lumea să-ntărâte,
Limba-i arăta, umblând
Ba-ntr-o bluză galbenă, lunară,
Ba în sobru frac de-un vișiniu-închis.
Părea să-ndemne: „Filistinilor,
Catastrofați-vă ’năbușitoarea beznă!“
în detunătoare rânduri împovărate -
Ba de-un stânjen, ba doar cât un sfârc -,
Cu dărnicie le adresa reproșuri
Celor ce numeau versul - „versuleț“...
Glasu-i de bas sonor, de tribunal,
Cutremura naivitatea gloatei
în țara ce poți zice că a slăninei e,
Cu popi, jandarmi și cu păstori de porci,
în acei ani de negru, dur regim
în artă ridicarăm vârtejiri semețe.
Volodia! Mai ții minte ai Crimeei munți
Și Kerciul închircit de plictiseală?
O, amintește-ți, amintește-ți - suvenire
Răvășește în preadepărtate bezne,
De la Gurzuf și lalta, Volodia dragă,
Ori când nimerirăm în vifor dezlănțuit,
în automobil, pe țărmul din Selghir,
Cu gustări diverse și coniacuri vechi,
Și-acel portofel de barosan banchir
Ce deveni curând chiar portofelul nostru.
Și de Valentina-ți amintești - cea care
Cât pe ce să-ajungă toată doar a mea?
Grație ție, din suflet fu s-o scot
Pe „fetița zână dintre zâne“...
Și, în fine, ții minte - drăgulița Sonyka,
Puțin - a mea, pe de-a-ntregu-a ta,
Duduița, ah, atât de zvăpăiată,
Duioasă, mlădioasă ca șerpoaica?...
O, dacă tu, Volodia, mai ții minte
Aceste fugitive, scumpe clipe,
Vezi de îmi aruncă drept răspuns
Versurile tale uriașe!

(24.1.1923)

             Traducere și antologie de

    punctul de a fi împușcat de soldații nemți,
   le-a strigat acestora: Imbeciles, c’estpour vous
   queje meurs! Nu simți și tu că așa ceva e de
   făcut¹¹.

    Noica va relua cuvintele lui Valentin
Feldman și în scrisoarea adresată lui Cioran,
în 1957, și nu avem nicio îndoială că ele
sunt evocatoare și pentru propriul său
destin.


  IX.     Mutația
patosului eroic

CUM SE pune, în aceste condiții, proble-
ma decadenței filosofici și cea a pato-
sului eroic? Să ne apropiem o clipă de filo-
soful ceh Jan Patocka. în volumul său de
scrieri politice Libertate și sacrificiu, acesta
afirmă deschis: filosofia nu salvează pe ni-
meni și nimic; ea este la origine un gest de
indicare a finitudinii, un „curaj pentru
esența ultimă a ființării“, de la care viața
naivă încearcă să se eschiveze. Este adevă-
rat că atitudinea naturalistă, sub amenin-
țarea sfârșitului, solicită o salvare din exte-
rior prin intervenția unei puteri absolute.
Filosofia, în schimb, recunoaște faptul că
Dumnezeul absolut creator nu este același
cu Dumnezeul salvator. Este imposibil și
inutil apelul la intervenția divină, pentru că
din momentul încarnării lui Dumnezeu în
om, absolutul nu mai e de căutat în afara,
ci în interiorul nostru. Absolutul însuși este
integral conținut în finit, iar lumea nu este
altceva decât absolutul dezvăluit în naivita-
tea sa.
    Situație care, ca și activismul creștin al
lui Noica, scoate omul din destinul său de
martor pasiv al creației și al istoriei, ducând
la imperativul faptei individuale. Căci nea-
vând de îndeplinit vreo sarcină exterioară
dată de zeu, vreun „nou decalog“, cum îl
numește filosoful de la Păltiniș, omului nu
îi rămâne altceva de făcut decât să-și ia în
stăpânire propria libertate. Dar cine este
liber? Această sarcină este cu atât mai strin-
gentă cu cât omul a fost privat de sprijin
transcendent, căci Dumnezeului revelat
de filosofie îi este specifică creația imemo-
rială, fără voință, fără patos, fără elan, este
un Dumnezeu aflat în retragere și în disi-
mulare.
    însă hotărârea autentică pentru destinul
propriu, afirmă Patocka, nu ține de cir-
cumstanțe istorice sau individuale. Altfel
spus, dacă în viziunea eroică de tip home-
ric mulțimea obstacolelor exterioare depă-
șite dă măsura grandorii umane, în moder-
nitate această grandoare se raportează la
interioritate. Cu cât mai iresponsabilă și
mai angajată în contingent este o viață, cu
atât scad șansele sale de substanțialitate
autentică. Orb la inversarea de perspectivă
produsă de modernitate, omul se îndepăr-
tează de rigorile și grandoarea ascunsă a
vieții, disimulându-și pnpria culpabilitate și
trăind doar în planul aparențelor¹². Moment
în care sarcina filosofici se revelează a fi,
după Patocka, o trimitere la posibilitatea mai
adâncă de a fi a omului, dincolo de simpla
lui de prezență fenomenală. în răspăr cu
pasionanta pledoarie cioraniană, filosoful
ceh afirmă că eroismul nu este - și poate
n-a fost niciodată, ne permitem să adăugăm

- pasiune oarbă, voință de răzbunare sau
voință de putere. Noica subînțelege acest
lucru în critica impulsului vital indiferent la
viața formelor, iar Patocka o spune explicit.
Dimpotrivă, atitudinea eroică ar presupune,
potrivit filosofului ceh, o asumare a finitu-
dinii proprii și „atestarea neobosită a unei
substanțe proprii, ireductibilă la contin-
gențele lumii“. Filosofia, remarcă acesta,
este „momentul clarității ultime“, iar sarci-
na ei ar fi purificarea înțelegerii de sine a
omului ca om eroic și purificarea înțelege-
rii credinței sale nu ca revelație a transcen-
dentului, ci ca act uman liber. Nu coman-
damentul transcendent al divinității se
manifestă în credința umană, ci, subliniază
el, „principiul omului plasat într-o situație
istorică anumită“¹³. Așa se face că actul
uman liber, ca fundament al existenței au-
tentice, stă la baza transcenderii intelective
a lumii și precedă cu necesitate înțelegerea
ființei. Cu greu te poți abține să gândești,
în fața pledoariei lui Patocka, că ar fi de reci-
tit întreaga istorie a filosofiei prin această
teorie a actului liber, expusă deocamdată
după indicii fatalmente sumare.
    Acestea fiind spuse, închei aici schița
imensei problematici deschise de relația
Noica-Cioran, ca interfață a spiritului euro-
pean. Punem punct cu exclamația ciora-
niană dintr-o scrisoare adresată lui Noica
în 1986: „în felul tău, tu ai realizat - cu
prețul atâtor riscuri și sacrificii! - o operă
diferită [de cea a lui Eliade] dar, pentru nea-
mul nostru, la fel de semnificativă. Un
dublu triumf față de incredibilul nostru
Schicksal\mⁱ



Note
1. Cioran, Caiete UI: 1969-1972, Humanitas,
   2003, p. 389.
2. Cioran, Istorie și utepie, Humanitas, 1992,
   p. 6.
3. Cioran, Scrisori către cei de-acasă, Humanitas,
   1995, p. 299.
4.  C. Noica, Modelul cultural eunpean, Huma-
   nitas, 1993, p. 7.
5. Cioran, Istorie și utepie, p. 150.
6. C. Noica, Pentru Emil Cioran, in Familia,
   seria a Hl-a, an I, nr. 7, 1934.
7. Plan de măsuri în dosarul de urmărire infor-
   mativă „Noica“, ACNSAS, fond informativ,
   dosar 15156, voi. 4, in Historia, nr. 57,
   2006, p. 5-7.
8. C. Noica, De Caelo: încercare în jurul cunoaș-
   terii și individului, Humanitas, 1993, p. 98-
   99.
9. Ibid., p. 108-109.
10.  lbid.,p. 103-111.
11.  Scrisoare adresată lui Al. Dragomir la 10. IV
   1951.
12. Jan Patocka, Remarques sur la position de la
   philosophie dans et en dehors du monde, in
   Liberte et sacrifice: Ecrits politiqu.es, Jerome
   Milion, 1990, p. 24.
13.  Ibid., p. 25.
14.  Cioran, Scrisori către cei de-acasă, p. 312.


22 • APOSTROF

CU (@)CHIUL
LIBER

Avatarurile subiectivi-
tății, frenezia senzoria-
lității și jubilația trăirii frus-
te, toate acestea completate
de o „sensibilitate molco-
mă, turnată în blânde rigori
prozodice“ (I. Negoițescu),
iată, contrase la esențial, tră-
săturile poeziei lui Horia
Bădescu. Temele privilegia-


te ale acestei poezii sunt cosmosul, timpul,
erosul, istoria, teme prelucrate cu rafina-
ment expresiv, într-o tonalitate când ritua-
lică, solemnă, când melancolică sau gravă.
Gheorghe Grigurcu punea chiar poezia lui
Horia Bădescu sub emblema rafinamentu-
lui, considerând că dexteritatea prozodică,
tehnica, acuratețea edificării unei întregi
lumi în/prin cuvânt au efectul unei măști ce
camuflează efluviile subiectivității:

    Rigoarea expresiei, alunecoasă și feerică,
   echivocă și visătoare, pune în pagină mai
   puțin o atitudine existențială cât una tehnică
   [...]. Un deficit ori un blocaj de afectivitate
   mută accentul pe limbajul împrumutat,
   mânuit cu multă siguranță. Poetul e un soi
   de acrobat al cuvântului liric. Ascunzând
   efortul interior, reducându-1 la o caligrafie a
   mișcărilor, nu ne permite niciodată a-i sur-
   prinde stările informe, haotice ori măcar
   neutre, ostenite. Poetica sa e una a efectului
   spectacular, a performanței. Cu toate notele
   egocentrice, elegant interpolate în poeme,
   personalitatea ca atare se refuză unei comu-
   nicări, preferând a rămâne sub viziera „po-
   zei¹. Mentalitatea suverană e cea galant-înflo-
   rită, trubadurescă.

    Pielea îngerului (Editura Limes, 2007)
se remarcă, înainte de toate, prin austeri-
tatea de scriitură și de viziune. Laconice,
eliptice, dense, versurile lui Horia Bădescu
conturează un spectacol agonic al lumii și
al veacului, într-o atmosferă crepusculară, în
care melancolia se desfășoară somptuoasă și
delicată („Se-ntunecă;/ abia dacă se mai
poate ceva desluși/ în odăile veacului,/ abia
dacă în lepra propriei umbre/ tu însuți te
mai poți desluși./ Parc-ar fi trecut o mie de
ani,/ parcă-n oglinzile prafului/ ți se vede
doar/ linia vieții,/ parcă doar neamintitul/
își mai aduce aminte de tinecc). Livrescul,
cultivarea mitului, propensiunea către mis-
ter sunt coordonate ale poeziei lui Horia
Bădescu puse deja în lumină de receptarea
critică. Ioana Bot, în Trădarea cuvintelor,
subliniază în egală măsură rafinamentul
expresiei, ceremonialul rostirii poetice, dar
și latura sacrificială pe care o presupune
încadrarea dicțiunii lirice în tiparele for-
mei fixe:


    Aceasta este, cred, perspectiva integratoare
   pentru livresc, cultul formei, mitul și miște-


Poeme cu îngeri

y     y j

    rul poeziei lui Horia Bădescu, ce o situează
   în substanța unei noi paradigme a culturii -
   dar și a științei - contemporane, care vede
   recâștigarea umanității din om prin întoar-
   cerea la formele arhaice de mentalitate ca
   soluții ale unei cunoașteri participative. Gustul
   formelor fixe (ori, măcar, al formulelor liri-
   ce consacrate) este asimilabil, cred, la Horia
   Bădescu, tentativei de a restitui limbajul obli-
   gat, cu funcții magice [... ] Efortul de recon-
   strucție a limbajului originar în formele tutui
   „clasicism magic“ este caracteristic unei
   importante direcții a liricii veacului nostru,
   mai mult, cred, unei direcții tot mai accen-
   tuate în întreaga cultură a acestui secol căută-
   tor de soluții pentru multiplele-i ruperi și
   crize. Dar o asemenea poetică este tuta trans-
   personală, a sacrificiului ca modalitate de
   integrare-în-cosmos.

    Confesiv și elegiac, adept al unei expre-
sivități defensive, ce se manifestă în retrac-
tilitate, cu o sensibilitate regresivă și austeră,
Horia Bădescu repudiază ferm redundanța
afectivă și scripturală, dedicându-se mai
curând unei fervori a trăirii minimale și a
semitonului afectiv, unei intensificări a ilu-
minărilor lăuntrice. Eul liric își abandonează
propria corporalitate, revelându-și esenția-
litatea într-un limbaj ritualizat și aluziv, ce
consacră nu stringența concretului, ci mira-
jul depărtării, intermitențele sugestive ale
agonicului: „Unde-ai fost nu mai ești/ unde
vei fi/ carnea ta n-a apucat să-și închipuie/
încă;/ fără de trup,/ fără de față,/ fără me-
morie,/ doar nevedere-n care/ se leapădă de
sine/ lumina,/ doar pântecul zădărniciei/
umflându-se,/ între două vecii/ gâtul înge-
rului așteptând/ ghilotinai
    Partitura miracolului, iluminarea, sinta-
xa fatalității, arpegiile smerite, lipsite de
emfază, figura metaforic-sublimată a înge-
rului, ca și retorica absenței - toate aceste
forme ale poeticului se regăsesc în plache-
ta lui Horia Bădescu, ca semne distinctive
ale unui lirism ce cultivă invocația și elegia-
cul; patosul se resoarbe aici în caligrafie hie-
ratizantă a cuvintelor nespuse și a obiectelor
ce-și clamează propria absență. Sentimentul
timpului transferă asupra arhitecturii fra-
a poemului o imagistică de sens decli-
nant, tăcerea și absența rămânând figuri izo-
morfe ale neantului, ale sfârșitului, ale
nimicului („Simți cum ți se scurge timpul/
pe mâini;/ un/ sânge negru,/ cleios,/ înno-
roiat pe cioatele nodurilor./ Ca după arsură/
ai duce palma/ la gură./ Ca după tăcere/ ai
șovăi între uitare/ și amintire./ Ca după
absență/ ai încerca să-ți amintești/ cine încă/
te locuiește“). Melancolia refulată în cere-
monialul textual conferă poemelor un aer
de incantație introvertită, în timp ce asce-
za imagistică îl conduce pe cititor într-un
registru poetic al suavităților și transpa-
rențelor. Limbajul elegiac, reprimat până la
abolire de sine, desenează un spațiu liric în
care metaforele absenței, ale stingerii sunt
întâmpinate cu o anume pietate ce ilus-
trează imaginea dominantă a zădărniciei, a
anihilării viului, a reversului ființei („S-a
făcut seară,/ prin încheieturile lutului/ în
casa lui s-a întors/ întunericul./ Nimeni în

ușa deschisă/ să te primească,/ nimeni în
pragul de care/ îngeri reumatici se-mpie-
dică,/ nimeni în fărăuitarea/ în care ți se-n-
toarce capătul/ drumului./ Nimeni cu ni-
meni prin tine/ umblă,/ nimeni cu nimeni/
în așternutul cărnii/ împreunându-se“. Ru-
moarea zădărniciei se conjugă, în versurile
lui Horia Bădescu, pe de o parte cu zvo-
nul nostalgic al ritualului anamnezei și, pe
de altă parte, cu un scepticism gnoseolo-
gic transcris și el în codul poetic al melan-
coliei. Transfigurarea nu se înfăptuiește,
așadar, spasmul extazei se destinde, vizio-
narismul e blocat în bolgiile corporalității,
în arhitectura labirintică a trupului („Nu
mai ai cu ce să-ți acoperi de-acum/ destră-
marea,/ trupul răstignit pe falezele/ zilei,/
carnea netrebnică rușinând splendoarea/
luminii./ Cum ar putea preacurata fărăde-
timpului/ să-și afle vestire/ în smârcul vene-
lor tale?/ Cum ar putea Magii să-și întoar-
că-n/ cuvânt/ clepsidrele drumului?/ Nimeni
nu știe./ Numai tu vezi, dincolo de scapă-
tul/ orizontului,/ uraniscul pornind în
urma/ păstorilor^).
    Referindu-se la lirica lui Horia Bădescu,
Petru Poantă constată, în câteva aprecieri
sintetice, integratoare, că

    poezia sa, mai întâi (el fiind în esență un
    poet), dezvăluie o excepțională disponibili-
    tate pentru cele mai diverse specii/formule
    (sonetul, ronsetul, balada, remake-ul liricii
    populare) și limbaje (de la cel rafinat impre-
    sionist, neosimbolist, până la cel baroc și
    expresionist, gnomic și sapiențial sau epi-
    gramatic). Diversitatea stilistică nu e, însă,
    aici o marcă a histrionismului, ci o probă a
    vitalității. Poezia sa, chiar și în momentele de
    reflexivitate accenmată, refuză oglindirea nar-
    cisiacă în sine, fiind în permanență irigată
    afectiv. Ea este, mai întotdeauna, fie expre-
    sia unei nostalgii a sacralității ființei, fie a
    angoasei provocate de un univers desacrali-
    zat și de ființa căzută în istorie [...]. Poetul,
    in reprezentarea lui Horia Bădescu, are încă
    o misiune derivată din însăși vocația sa,
    vocație care consistă în a dovedi nu că omul
    este divin, ci că divinul este în om și consti-
    tuie „adevărata sa natură, umanitatea sa“.
    Iată, pe scurt și foarte selectiv, elementele
    unei poetici și un limbaj care, probabil, îi
    îngrozesc pe optzeciștii postmoderniști.

    In Pielea îngerului, hieratismul alunecă
încet spre anxietate, iar iluminarea se trans-
formă în convulsie angoasantă a spaimei de
neființă, dar și de anonimizare. Chipul „fără
de chip“ e o figură poetică ce imaginează
tocmai o astfel de teroare a neantului, a
nevăzutului, a crizei identitare pe care eul
poetic o resimte cu disperare, ca pe o dislo-
care ontologică și gnoseologică iremedia-
bilă. între frisonul neantului și scriitura de
grațioasă austeritate, versurile lui Horia
Bădescu transpun mirajul în arpegiile me-
lancolice ale incantației, exorcizând concre-
tul prin notația delicată și rafinată, caligra-
fie discretă a unor iluminări exasperate.


Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 23

IN ACEST eseu voi încerca să evidențiez
principiul de funcționare al nietzscheanis-
mului și voi propune două ipoteze, care pot
să lămurească sensul gândirii nietzscheene.
In primul rând, eterna reîntoarcere (doc-
trina nietzscheană afirmativă și antinihilistă)
va fi conjugată cu nihilismul, pe baza unui
aforism din Voința de putere. Aspectul nihi-
list al eternei reîntoarceri ar putea constitui
o nouă cheie de lectură pentru angoasa pro-
fetului zoroastrian. In al doilea rând, voi
analiza un pasaj celebru din Așa grăit-a
Zarathustra, pentru a sugera, dincolo de
lecțiunile lui Ldwith și Vattimo, o altă in-
terpretare, ce este legată de viziunea nihi-
listă a eternei reîntoarceri.


01. Aspectul nihilist
al eternei reîntoarceri

Persistența (sau repetiția) și zadarnicul
(sau lipsa de sens) compun ecuația con-
științei infernale¹. Nu mă refer la damna-
țiune în ipostaza romantică, pentru că avem
o ecuație din care lipsește principiul prim,
judecătorul draconic ce reclamă un subiect
puritan. Ființa infernală modernă aparține
spațiului autocondamnării, prinsă în mreje-
le unui subiect fracturat, complexitatea și
profunzimea sa funcționând, de cele mai
multe ori, împotriva intereselor sale. Putem
alege mai multe ipostaze ale conceptului
infernalității: momentul prelungit de înghe-
țare dinaintea morții (varianta hard core a
Terezei de Avila), dezacordul dintre con-
știința subiectivă și elanul afectiv (varianta
lui Giuseppe Ungaretti), sinestezia macabră
bazată pe totala lipsă de corespondență din-
tre cauză și efect (varianta lui George
Orwell). Paralizia este starea de asediu a
sinelui nihilist, condamnat la repetiție.

   Să gândim această idee în forma ei cea mai
   terifiantă: existența, așa cum este, fără sens
   și țel, dar revenind inevitabil, fără un final
   care să fie Nimicul: ^terna reîntoarcere^.
       Aceasta este forma extremă a nihilismu-
   lui: Nimicul („absurduF) veșnic!²


Eterna reîntoarcere
a identicului

Două ipoteze

Ștefan Bolea

   Așadar, adăugând repetiția la existență,
în imanența ei (devoalată de orice ficțio-
nalizare platonic-creștină), lipsită de per-
manența teleologică, lipsită de orice sem-
nificație și, mai ales, lipsită de eliberarea
morții, obținem versiunea nihilismului
extrem. Observăm o recrudescență a tra-
gicului - eterna reîntoarcere a reactivului
este destinată unui subiect, pe care suferin-
ța nu l-a învățat nimic. Absența morții îl la-
să fără niciun sprijin, fiind incapabil să so-
licite „singura“ certitudine cioraniană.
   într-o viziune mai amplă, acest pasaj îi
permite lui Blanchot³ să facă legătura din-
tre cele două extreme, ontologie și meon-
tologie:

   Până acum am crezut că nihilismul vizează
   neantul. Era prea ușor: nihilismul vizează
   ființa. El este imposibilitatea de a sfârși și de
   a găsi o ieșire din acest sfârșit. El vorbește
   despre impotența neantului, falsa strălucire a
   victoriilor sale, el spune că, în măsura în care
   gândim neantul, gândim ființa. [...] Nihi-
   lismul expune astfel adevărul său ultim și
   atroce: imposibilitatea nihilismului!

   Pe baza concepției nihiliste a eternei re-
întoarceri, propun o cheie de lectură pentru
Zarathustra. Angoasa personajului princi-
pal nu are ca obiect tentația finală a milei
(cum observă Heidegger), ce l-ar putea co-
pleși și i-ar putea anula proiectul, rea-
ducându-1 la un nivel umanpreauman (fiin-
ța umană, ce acționează potrivit principiului
evitării durerii și al obținerii recompensei).
Anxietatea zoroastriană aparține, mai de-
grabă, viziunii infernale a eternei reîntoar-
ceri. Arbitrarul, dezastruosul, mizeriile sim-
ple, suficiența vor fi reiterate⁴. Profetul
eternei reîntoarceri este simultan avocatul
zadarnicului, ce transformă fiecare afirma-
ție într-un „da“ spălăcit, lipsit de tărie.
   înțeleasă în terifiantul ei, viziunea de la
Sils Maria capătă valențele unei condam-
nări, ale unei execuții prin circularitate, și
asta de un număr infinit de ori. între opțiu-
nea creștină (moarte și viața de apoi) și op-
țiunea eternei reîntoarceri (ființa barată de
un număr infinit de ori), nu ai ce alege.
Două pariuri cu cotă mică sau două jocuri
de zaruri cu combinații necâștigătoare.
Singura soluție este cea abstinentă, reco-
mandată de Jan Kott: să nu arunci zarurile.
Extincția fizică, ce aneantizează mașinăria
spiritului și flecăreala sufletului (soluția
materialistă) este singura onorabilă. Orice
zadarnic este anulat, lăsând în urmă doar
o specifică lipsă de sens, ca un răspuns la
tentațiile și aparenta continuitate a pro-
iectului existențial.


02. Principiul de funcționare
al nietzscheanismului

Pornind de la imaginea extremelor care
ating un prag critic, luptând între ele
pentru dominație, momentul cel mai intens,
în care afirmația fundamentală preia capi-
talul de agresivitate al negației, se găsește în
discursul despre Viziune și enigma din Za-
rathustra. Voi analiza, mai întâi, prelimina-
riile acestui discurs, urmând să descifrăm,
prin Vattimo și Ldwith, modul dilematic
prin care Nietzsche propune o ilustrare a
eternei reîntoarceri:

   Vouă, căutători, exploratori preaîndrăzneți,
   și tuturor acelora care sub pânzele viclene
   v-ați îmbarcat pe mări primejdioase...⁵

   După cum s-a mai remarcat, Nietzsche
expune aici principiul de funcționare al filo-
sofici sale. Prin mobilitate și dinamism (în
varianta lui Deleuze), ideatica nietzscheană
refuză să fie clasată într-o categorie, să fie
înregimentată într-o ideologie, evită, prin
orice mijloace, asimilarea. într-un invisible
mode., mașina de luptă nietzscheană este fie
în expansiune, fie „în retragere“ - semnifi-
cația sa evitând decriptarea. Din punctul
de vedere al normei sistemice, conceptele
nietzscheene funcționează asemenea unei
anomalii sau asemenea unui virus, care emi-
te mesaje false pentru a fi inclasabilă și ne-
detectabilă (pentru a sugera o poziție inexis-
tentă pe hartă). Ideatica nietzscheană este
liberă, tocmai pentru că pornește de la un
conflict interior insolubil. Se bazează pe
această tensiune, fiecare teză poate fi con-
traargumentată (și este argumentată), por-
nind de ea însăși. Din punct de vedere su-
biectiv, Nietzsche nu vrea să convingă sau
să înfiereze pe nimeni, pentru că și-a retras
inamicii și publicul în interior. Impene-
trabilitatea gândirii sale și rezistența la orice
influență exterioară vin din această multi-
plicitate a conștiinței sale; care, deși lucrea-
ză uneori împotriva sa, este mereu activă.

   Totul nou, mai nou de acuma-i,
   Doarme-amiaza-n timp și zări:
   Aprig - ochiul vostru numai
   Mă privește, depărtări!⁶

   Etica de explorator are două coordona-
te: încrederea în posibilitatea noului și ac-
ceptarea subiacentă a instabilității. Mașina
de luptă se ghidează după aceste două coor-
donate, tocmai pentru a evita calea cea mai
ușoară pentru simularea veridicității. în-
tr-un anume sens, Nietzsche vorbește despre
navigarea împotriva curentului, refutarea
filozofiei sistemice care descoperă adevărul



24 • APOSTROF

într-un mod mecanic, după ce îl postulase
încă din principii⁷. Acceptarea absurdității
eternei reîntoarceri consonează cu accepta-
rea dispariției structurilor stabile ale ființei⁸,
pentru că doar moartea lui Dumnezeu cre-
ează premisele unei explorări cu adevărat
noi ale subiectului; astfel, refuzul trans-
cendent pregătește transgresiunea. Astfel,
„ochiul“ depărtărilor nu se mai referă la cel
persistent, impermeabil, direct ca un laser,
servind la control și înregimentare, al divi-
nității iudeo-creștine, ci la fantasma fasci-
nantă a celui care își creează propriul soare
și propria stea polară (propria narațiune) în
funcție de cerințele mașinii de luptă și de
obstacole.


03. Păstorul interpretat
ca nihilist activ

IN CAPITOLUL „Despre viziune și enigmă
din Zarathustra“, întâlnim următorul epi-
sod plastic, prin care Nietzsche își propune
să ne avertizeze asupra sensului eternei reîn-
toarceri:

    Un păstor tânăr am văzut, sucindu-se, ic-
    nind, zbătându-se, cu fața descompusă, că-
    ruia un șarpe greu și negru-i atârna din gură.
    [-] "
       Dormise, fără îndoială. Și-atunci un șar-
    pe i se strecurase în gâdej - mușcându-1
    aprig.
       Trăgeam, trăgeam cu mâna mea de șarpe
    - dar zadarnic! căci nu puteam să-l smulg
    din gura lui. Și-atunci o voce a strigat din
    mine: „Mușcă-I! Mușcă-1! Retează-i capul!¹¹
    [■••]
       Păstorul a mușcat, așa cum strigătul din
    mine-1 sfătuise; el a mușcat o dată zdravăn!
    Scuipând departe capul șarpelui - s-a ridicat⁹.

    Ldwith remarcă faptul că mușcătura șar-
pelui semnifică acceptarea eternei reîntoar-
ceri, în timp ce Vattimo insistă asupra carac-
terului decisiv al mușcăturii, ce justifică
fatalismul subiectivist nietzschean („Eu
însumi aparțin cauzelor eternei reîntoar-
ceri¹¹): „Nu e adevărat că păstorul hotărăște
simplu să accepte eterna reîntoarcere; muș-
când capul șarpelui, el decide să instituie și
să fundeze eterna reîntoarcere însăși¹¹¹⁰.
    Printr-o retrogresiune, pe baza unei her-
meneutici, ce pornește de la capăt și glisează
spre origini, propun o altă interpretare a
mușcătorii păstorului. Postulând caracte-
rul infernal al eternei reîntoarceri și carac-
terizând păstorul ca nihilist activ, nu doar
ca ființă reactivă în care predomină resen-
timentele, mușcătura șarpelui poate fi inter-
pretată ca refuzul explicit al eternei reîn-
toarceri. Retezarea capului șarpelui implică
ruperea punctului nodal al cercului - ceea
ce se traduce prin spargerea ciclului, ieșirea
mesianică din circularitatea istoriei.
    Interpretarea lui Vattimo se bazează pe
interdependența dintre determinism și un
„subiect¹¹ hard, autoritar, ce găsește forța
necesară pentru a se instila pe aceeași frec-
vență cu destinul. Interpretarea lui Ldwith
se bazează pe subordonarea unui „subiect¹¹
soft unui amorfati ce primează, pentru că
acceptarea fără menajamente (fără conflict)
este similară supunerii. Interpretarea dia-
cronică propusă, prin intermediul decon-
textualizării paragrafului 55 din Voința de
putere, se bazează pe caracterul nihilist al
eternei reîntoarceri și pe profilul unui su-


• Alexandru Păsat, Fereastră cu scară - lemn

biect agresiv, postschopenhauerian, ce vrea
să anihileze orice legătura cu infernalitatea

a repetiției eterne înțelese ca imortalitate.
   Totul depinde, în fapt, de felul în care
privim păstorul: dacă este o ființă reactivă,
ce se vindecă prin acceptarea/fundamenta-
rea subiectivistă a eternei reîntoarceri, care
scapă din nihilism prin afirmația plenară,
atunci interpretările precedente sunt rodni-
ce, mai ales că sunt susținute din plin de
texte. Dacă el ar fi însă un nihilist activ, care
luptă cu circularitatea (promovată de „de-
mon“, „pitic¹¹ sau „șarpe¹¹), asistăm la un
conflict identitate/alteritate interioară, ce
rezultă în refuzarea patch-ului transcenden-
tal al eternei repetiții și din pricina faptu-
lui că o ficțiune sau „un vertij logic¹¹ nu
poate justifica suferința și valoarea vieții.
Din punct de vedere nihilist, acceptarea și
fundamentarea eternei reîntoarceri sunt
similare depunerii armelor, capitulării și
abandonului. Extremele trebuie păstrate în
tensiune, tocmai pentru că evaziunea în cer-
titudini și în idei fixe este un simptom al
adaptării și al racordării la un confort, re-
comandabil din punct de vedere normativ,
dar care dezonorează epistema rezistenței,
ce este principiul de funcționare al unui
nihilism activ. De asemenea, fără conflict
nu am mai avea suficiente prezumții pentru
a postula principiile unei evoluții posibile
- „negativul¹¹ (nemulțumire, frustrare, re-
fuz) fiind un factor motivant mai direct
decât supunerea merituoasă.

Note
1. „Persistența însoțită de un zadarnic, fără țel
   și scop este gândul cel mai paralizant, mai
   ales atunci când înțelegi că ești obiectul bă-
   tăii de joc, și totuși n-ai nici o putere spre a
   te împotrivi¹¹ (Nietzsche, Voința de putere,
   traducere de Claudiu Baciu, Oradea: Aion,
   1999, p. 41).
2.  Ibid.
3. Maurice Blanchot, L’entretien infini, Paris:
   Gallimard, 2004, p. 224.
4.  „Fiece durere și fiece bucurie și fiece gând
   și suspin și orice lucru cât de mic și de mare
   al vieții tale trebuie să ți se reîntoarcă¹¹ (s.m.)
   (Nietzsche, Știința voioasă: Gpere complete,
   voi. 4, traducere de Simion Dănilă, Timi-
   șoara: Hestia, 2001, p. 401-402).
5. Nietzsche, Ațagmit-a Zarathustra, tradu-
   cere de Ștefan Aug. Doinaș, București: Hu-
   manitas, 2005, p. 223.
6.  Friedrich Nietzsche, Spre alte mări: Opere
   complete, voi. 1, traducere de Simion Dănilă,
   Timișoara: Hestia, 1998, p. 79-80.
7. „Dacă cineva ascunde un lucru în dosul unui
   tufiș, îl caută după aceea și chiar îl găsește
   exact acolo, nu-i mare scofală în toată cău-
   tarea și găsirea aceasta: așa stă însă treaba
   și cu căutatul și găsitul adevărului în margi-
   nile rațiunii¹¹ (Friedrich Nietzsche, Despre
   adevăr ți minciună in sens extramoral: Opere
   complete, voi. 2, Timișoara: Hestia, 1998, p.
   562).
8. Gianni Vattimo, Aventurile diferenței, tradu-
   cere de Ștefănia Mincu, Constanța: Pontica,
   1996, p. 192.
9.  Nietzsche, Ața^văit-a Zarathustra, p. 237-
   238.
10.  Gianni Vattimo, Subiectul ți masca: Nietzsche
   ți problema eliberării, traducere de Ștefania
   Mincu, Constanța: Pontica, 2001, p. 233-
   234.

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 25

        Primul om care


        a fotografiat Sfinxul


Alina Andrei

Primii fotografi peisagiști au fost nu-
miți „pelerinii soarelui", cu trimitere,
probabil, la apusurile și răsăriturile, sau mai
bine se cuvine să inversez ordinea, prin ur-
mare - cu trimitere la răsăriturile și apusu-
rile imortalizate, din fericire în alb-negru;
în acele vremuri nici nu s-ar fi putut stre-
cura nuanțe trandafirii, de-o dulceață strică-
toare de stomac. între 1849 și 1851, scrii-
torul Maxime Du Câmp (oare cine-1 mai
citește în zilele noastre?) a colindat prin
Orientul Apropiat, unde a fotografiat mo-
numente și peisaje. Anumiți oameni de bine
spun că ar fi fost primul care a pozat Sfin-
xul și nu sunt în măsură să-i contrazic, însă
faptul că poate fi numit ori ba întâiul mă
interesează mult mai puțin decât însoțitorul
lui, Gustave Flaubert. Părintele doamnei
Bovary (deși pe atunci încă nu o procrease)
îl însoțise pe Du Câmp în călătorie, cu bani
de la guvernul francez. Atât unul, cât și celă-
lalt au lăsat în urmă mărturii scrise despre
lungile peregrinări. Călătoreau pe droma-
deri, mâncând cu beduinii friptură de tur-
turele și ascultând urletele șacalilor. într-o
zi din decembrie 1849, în zori mai exact,
Du Câmp și Flaubert se cățăraseră pe pira-
mida lui Keops, care pe atunci arăta cam
la fel ca și în zilele noastre, însă pe deasu-
pra, în văzduh, nu treceau avioane cu reacție
și elicoptere, iar la poale nu erau turiști ja-
ponezi care să clănțăne ritualic din aparate-
le digitale.
    Du Câmp a urcat mai sprinten, în timp
ce Flaubert s-a lăsat împins din spate de doi
arabi, alții trăgându-1 încetișor până în vârf,
ca pe un balot prețios. Recunosc, a doua
variantă de cățărare îmi e mai mult pe plac.
Ajunși în vârf la timp, au apucat să vadă o
priveliște impresionantă. Citez trunchiat din
evocările lui Flaubert: „Era în zori, soarele
urca sub ochii mei, toată valea Nilului scăl-
dată în ceață părea o mare albă, nemișcată,
iar în jur deșertul, cu dunele sale de nisip,
ca un adevărat ocean de un violet întunecat,
ale cărui valuri păreau să fie pietrificate".
Mai pomenea apoi de ogoare ce păreau „co-
voare verzi fără sfârșit", de cerul albăstrui-
roșiatic, bărci și minaretele albe. Și tocmai
în punctul culminant, când razele atinseseră
și vârful piramidei, Flaubert, uitându-se jos,
a văzut la picioarele sale o carte de vizită
prinsă în piuneze. Pe carton era scris nume-
le Humbert (iubitorii lui Nabokov vor tre-
sălta, știu ei de ce), un oarecare băcan din
Rouen. Cred că e clar că în acele vremuri
europenii nu obișnuiau să se fâțâie de colo-
colo pe piramide, cu cărți de vizită în buzu-
nare, cu atât mai puțin și cu piuneze. Be-
duinii nu pot fi bănuiți nici atât. Misterul
nu este de greu de spulberat. Cartea de vi-
zită aparținea lui Flaubert, o păstrase cu
grijă (parcă chiar în pălărie), însă Du Câmp,
dorind să-i joace o farsă, i-a subtilizat-o dis-
cret, urcându-se înainte și „prinzând-o" de

piramidă, să nu-și ia zborul. Episodul a fost
descris mai târziu, în însemnări, precum și
reacția lui Du Câmp, în fața Sfinxului: „Ne
privește într-un chip îngrozitor; Maxime e
alb ca varul, mi-e frică să nu mă cuprindă
amețeala și încerc să-mi stăpânesc emoția".
   Revenind la fotografii. Du Câmp co-
menta după întoarcerea din lunga călătorie:
„Să înveți cum se fotografiază este foarte
ușor. Să cari echipamentul pe măgari, cămi-
le și cărăuși, asta este o problemă serioasă".
Pentru un trăitor al veacului al XlX-lea, bă-
nuiesc că redarea bine conturată a Sfinxului
de legendă, a palmierilor și a monumente-
lor din Egipt, Palestina și Siria nu a putut
fi decât bucurătoare. Cărțile poștale lucioa-
se, viu colorate, din secolele XX-XXI, și abun-
dența lor stăruitoare le-au banalizat. Blan-
quart-Evrard a fost primul editor care a
avut succes tipărind și vânzând albume cu
fotografii din țări exotice. Multe dintre
acestea erau realizate de Maxime du Câmp,
întâia întreprindere de „manufactură" foto-
grafică și-a avut sediul într-un castel fran-
cez, de lângă Lille. In 1851 a publicat un
album cu peisaje exotice, care s-a vândut
rapid. Un an mai târziu și-a mărit aface-
rea, angajând și instruind 40 de tinere, pe
post de laborante. Albumul cu fotografiile
lui Maxime, tipărit de Blanquart, se numeș-
te Egiptul, Nubia, Palestina și Siria. Una din-
tre acestea, făcută la Abu Simbel, arată uria-
șul cap al lui Ramses al II-lea, cu asistentul
fotografului cocoțat pe statuie, pe coroana
faraonului. Bărbatul dă impresia că e un
păsăroi mic pe o piatră mare, una cu ochi și
cu nas. în zilele noastre, templele nu mai
sunt în același loc, ca pe vremea când le-a


• Alexandru Păsat, Firidă cu stilp - lemn

fotografiat Du Câmp. în anii 1964-1968,
fiind în pericol de a fi inundate de Nil, în
urma ridicării barajului de la Assuan, situ-
rile arheologice au fost dezmembrate și
asamblate în același mod, dar cu 65 și 200
dc metri mai sus.
   în însemnările celor doi apare și nume-
le Kutchuk Hanem, spre înciudarea iubitei
lui Flaubert, ce vedea în frumoasa curtezană
o rivală demnă de dispreț. La mânie pome-
nise de ploșnițe și păduchi, în aceeași pro-
poziție în care folosise și numele ispititoarei
dansatoare, pe care scriitorul, dimpotrivă, o
vedea ca pe o „mare și splendidă creatură",
cu „sprâncene negre" și „nările crăpate",
cu „sâni îmbelșugați în formă de mere".
Kutchuk fusese amanta lui Abbas-Pașa, sur-
ghiunită în Egiptul de Sus din pricini necu-
noscute nouă. Din câte se știe, Du Câmp
n-a fotografiat-o, imortalizând conștiincios,
pe banii guvernului francez, doar monu-
mentele de piatră, lăsându-i pe cei care au
citit apoi însemnările de călătorie să-și ima-
gineze cum arătau acele mere îmbelșugate,
de pe trupul creaturii cu nările crăpate. Prie-
tenul lui Flaubert, Bouilhet, sedus și el de
farmecele dansatoarei, i-a dedicat versuri în
care preaslăvește aceleași rotunjimi, precum
și părul „pudrat de vântul deșertului", ce în
poem și în zilele noastre încă mai „aromește
a miere și a terebentină".
   Aproape de Nazaret, expediția a fost ata-
cată cu focuri de armă; au scăpat nevătă-
mați. întorși în Europa, Maxime Du Câmp
a primit felicitări pentru fotografii, iar Flau-
bert tratament contra sifilisului. La îndem-
nurile prietenilor, s-a apucat de scris Doam-
na Bovaiy. Du Câmp l-a ajutat să publice
romanul în episoade, în Revue de Paris, dar
asta este o altă poveste. Intr-un portret făcut
de Nadar, Flaubert are fruntea înaltă, mus-
tața lungă, pleoștită; fundă mare la gât, o
mână în buzunar. în 1865 arăta cam la fel,
însă numărul firelor albe din mustață îl
depășea pe cel al firelor negre. înainte de a
pleca în marea călătorie, Maxime a fost fo-
tografiat de Gustave Le Gray. Picior peste
picior, cu brațele încrucișate la piept; suplu,
oarecum încordat, pare gata să țâșnească de
pe scaun, ca un om obișnuit să se plimbe
de-a lungul și de-a latul încăperii, gesti-
culând în timpul conversației. în ultimele
portrete făcute înainte de moarte, arată
ca un moșneag alb, dar privirea îi este la fel
de nepotolită.

26 • APOSTROF

        Poeme de


Ancelin Roseti

Arpegii pentru laba piciorului

1.
Nenăscuți eretici, curajoși precum cuiele hristoase, smulg lumea
din pomul ei: „Ne-nseninăm și dincolo de noi - dar vom muri
așteptați de umbrele noastre...!“
2.
In toiul inimii bat poduri târzii și vrednice monede de schimb, și
lumea făcută ghem își începe numărătoarea inversă, nara de tigru
întinzându-și spre mine cum spre un trădător cu blidul plin, cum
spre un pântece constructor de false destine...
3.
Cobor cu materia-n brațe pe scări, și-o învăț toate trucurile, și-i
spun, și-i arăt că această rodie umflată de sunet nu-i chiar dorința
mea, și nu-i dumnezeu mănușa lumii întoarsă pe dos.
4.
Torn câteva picături de ulei la-ncheieturile patriei, și-apoi descopăr
mersul pe sârmă spre ea:
O! plantă epică meșteșugită fără câmpuri de luptă și fără drapel...
5.
Bat poduri - arpegii pentru laba piciorului - sub aripa siluită a zilei
ce-și face cuibul în pieptul meu, lungind, sfioasă, grumazul peste
legende, și iată-mă la cumpăna străzii, aruncând, în ciorba zeilor,
trupe de fenicși desant, și arătând cu degetul lumea, abia dată în
pârg, cum se rostogolește prin fel de fel de algebre, în vreme ce
trădătorilor li se umple blidul, în vreme ce eu pășesc pe vârful
picioarelor pragul recentelor mitologii.
6.
O! Sufleur al acestei vorbiri - nebărbierit cadavru naufragiind la
poalele sufletului - atât de mult crezi, oare, în vocația mea de
tunar...?



Zeu al ultimei zile de plată...

Am partea mea de doliu,
am partea mea de curaj...
Dau tonul la cântec unei păsări străine - în anticameră așteaptă
piaza rea a fiecărui lucru să mă întocmesc și să fiu singur, să mă
înfășor în cărnuri lumești și să desăvârșesc aceste capcane de prins
dtunnezei atotrăsăriți din trândăveala pământului, și limbutul se
leagănă-n vorba sa, la ucenicia rugilor, scăldat de seva celui mai
înalt imn cu două tăișuri, căci, iată, spune el:
„... zeu al ultimei zile de plată, îmi plămădesc în lemn așteptarea
acestor vulpi ale liniștii, acestor crainici ai zvonului care îmi cântă,
fără greșeală, coborârea pe scări, în rame ce omenirea urcă spre
vizuina sa, precum orbirea pe versantul privirii, și zgomotul ei îmi
migrează pe buze, și-odihna mi se lasă în trupT
dar nicio zvâcnire,
dar niciun răspuns...


împăierea lumii

Voi împăia un nebun cu tâmplele lustruite în zori, și cu de-a sila îi
voi târâ în trup un suflet pe care-1 voi purta într-o cușcă de dtun-
nezei ce-și cântă singuri în strună.

Voi împăia un poet botezat în sârmă ghimpată și-l voi împinge
în brațele unei triste femei fără zestre — pentru ca inima să-i sune
a gol.

Un dumnezeu voi împăia, după cum mi-ați cerut, și îl voi apropia
de pământ, sub semnul uscat al cărnii, învățându-1 să scuipe stă-
ruitor împotriva vântului, și apoi îl voi arunca pe scări, cu o coajă
de pâine în mână, arătându-1 dezbrăcat lumii:


„Priviți-1 la lumina lămpii pe iubitorul de sisteme și armonii!
Huiduiți-1! Zdreliți-i prin visele voastre genunchii acestui om fără
destin!“

Dar nu numai atât...
Voi împăia un filosof și-i voi da un nume, și, poate că și mai mult
de atât, îi voi da și dreptate, pe străzile voastre lăsându-1 singur
cu o biserică pe umeri.


Orașul îngrășat cu fanteziile sale

Iată, aici spânzură despicata limbă a Poetului sufocat de orgoliu...!
De la el am învățat și mângâierea pe creștet, dar și preamărirea lovi-
turii cu piatra: „Hamalul din creier și malul...! -
un greier ce astăzi nu-i chip să mai smulgă
sonatele-n dungă și lămpi răzvrătite!

   Piane sortite s-adune-ntre maluri
mari idealuri și zodii corcite, din muzici ivite,
retrase în oase, voind să descoase:
   hamalul de creier
   pianul de greier
   sonata de lampă
   și tâmpla de apă.

   Dar flautul vine și-aduce cu sine
   muzee lacustre și plângeri de piatră,
   și zodii ce latră
   în grajduri de tâmple ilustre...

   Bat tobele, iată!...
Imperii, în poartă, întreabă de mine, soldat fără nume,
golit de istorii, ce iese prin porii edenului, parcă,
dorind să graveze:
hamalul în creier
pianul în greier
sonata în lampă
și tâmpla în apă“.

   Atâtea și-atâtea fleacuri tolănite pe balanțe de aur, atâția și-atâția
miei furioși trăgând cu urechea prin biblii!
   Un întreg oraș îngrășat cu fanteziile sale, iar eu îi tai singură-
tatea cu diamantul...
   Și-atât!



Poemul din cușcă

... Printre ruguri și gropi, sub gluga înfoiată a circului..., nu-i decât
o rugă înfiptă în cerul gurii, adânc, nu-i decât un poem sălbăticit
de cușcă - pe care îl citește, neobosită mereu, o frunte truditoare
prin somn:
   Maimuța din turnul de veghe.
   ... Nimic mai mult


Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 27

Părintele MEU, Ițic lancu, a văzut lumi-
na zilei la Hârlău în 1908, mama sa
fiind originară din Târgu Frumos, dar fami-
lia din partea tatălui său era înrădăcinată la
Hârlău de foarte multe generații. Rămas
orfan din Primul Război Mondial, tata nu
a putut învăța decât doi ani la școala pri-
mară, fiind obligat de la vârsta de 9 ani să
muncească pentru a-și ajuta mama, sora și
cei trei frați ai săi. Cu toate acestea, el s-a
ridicat prin muncă și străduință, a fost mun-
citor la „Geamul Moldovei^, apoi mic
meseriaș, mic comerciant și mic salariat la
un centru de achiziții de produse agricole.
Era, în felul lui, un „autodidact“, cunoscă-
tor al vieții, care nu a fost ușoară pentru el:
în al Doilea Război Mondial și-a pierdut
mama și prima sa soție. Dar, în ciuda difi-
cultăților, nu s-a lăsat învins, și-a refăcut
viața, căsătorindu-se după război cu Clara
Moscovici, originară din Bucecea. Ca și tatăl
meu, și mama mea era orfană din Marele
Război de întregire a patriei, bunicul fiind
unul din numeroșii eroi de la Mărășești, al
cărui nume se află în Monitorul oficiul-, el a
lăsat o văduvă cu trei fete mici. Părinții
ne-au crescut pe mine și pe sora mea în spi-
ritul respectului și dragostei de oameni și de
carte. Sunt născut în 1946, într-o familie
modestă, unde aspectele religioase contau
mult. Ca toți camarazii mei evrei, am fost
familiarizat foarte devreme cu alfabetul
ebraic, învățând în particular cu regretatul
învățător de religie evreiască Moș Aron,
ceea ce mi-a permis ca la vârsta de 13 ani,
cu ocazia ceremoniei de Bar Mițva (când
adolescenții evrei intră în lumea adulților
din punct de vedere religios), să pot citi la
sinagogă un paragraf din Tora {Pentateuhul,
prima parte a Bibliei) și să pronunț rugă-
ciunile și benedicțiunile rituale în limba
ebraică. De asemenea, am fost familiarizat
cu limba idiș vorbită la noi în casă. Trebuie
să subliniez totuși faptul că tatăl meu mi-a
vorbit mai întâi în românește și îi interzi-
cea mamei mele să-mi adreseze cuvântul în
idiș. Mai târziu mi-a mărturisit că el a avut
de suferit din cauza unui ușor accent idiș pe
care-1 avea atunci când se exprima în limba
română și că a vrut să vorbesc o limbă

Școala din Hârlău


Carol lancu

română cât mai bine posibil. Nu știu dacă
el a reușit în acest domeniu, dar atunci când
am devenit elev în clasa a opta la Liceul
„Mihai Viteazu“ din Alba lulia, în Transil-
vania, unde părinții mei m-au trimis să-mi
continui studiile, profesorul de limba româ-
nă îmi cerea adesea să citesc texte literare
românești, în fața camarazilor mei români,
unguri, germani și sârbi, lăudând accentul
meu. Acesta din urmă nu era altul decât
acela pe care l-am moștenit din Moldova
natală, ca și copiii de țărani din satele înve-
cinate, colegii mei de la școala primară din
Hârlău.
   Aici trebuie să explic de ce nu am reușit
la examenul de admitere în clasa a opta la
Hârlău și de ce am fost nevoit să plec la Al-
ba lulia. Am fost respins la examen nu pen-
tru că am avut rezultate nesatisfăcătoare,
ci datorită faptului că eram fiul unui evreu
care în urmă cu 11 ani depusese acte (atunci
acest lucru era permis) să plece în Israel.
Tatăl meu a primit în 1948 un „negativcc,
adică i s-a refuzat plecarea, dar numele lui
a rămas înscris pe o listă specială, unde de
altfel au fost înscriși toți ceilalți evrei aflați
în aceeași situație. Când bunul meu părin-
te s-a dus la școală, iar de acolo la organi-
zația de partid unde a fost trimis, pentru a
se plânge de această nedreptate (eu eram
considerat un elev bun), i s-a răspuns că nu
se poate admite un elev ai cărui părinți sunt
nepatrioți, dorind să părăsească țara. „Da-
că așa este cazul, a reacționat tatăl meu,
atunci de ce nu ne lăsați să plecăm C, între-
bare la care nu a primit, bineînțeles, niciun
răspuns... Regretata mea mamă avea o soră
la Alba lulia și așa am ajuns la Liceul
„Mihai Viteazucc din cetate, unde am reușit
la examenul de admitere, fără să spun o
vorbă despre ce m-a determinat să-mi con-
tinui studiile în această localitate. După un
an, am putut totuși să mă reîntorc la
Hârlău, unde am fost elev până în clasa a
XI-a (atunci se făceau numai unsprezece
clase la liceu), iar bacalaureatul - atunci se
numea diploma de maturitate - l-am luat
în 1963 la Liceul „Costache Negruzzi“
din Iași, Școala Medie Mixtă din Hârlău
fiind prea modestă pentru organizarea unui
examen de maturitate.
   Datorită religiozității mamei mele - nu
voi uita niciodată serile de vineri, când
aprindea lumânări și se ruga - și limbii idiș
pe care am învățat-o (nu voi uita niciodată
frumoasele melodii idiș pe care le cânta),
mi-am însușit cultura comunității mele de
origine. De asemenea, îl acompaniam regu-
lat la sinagogă pe tatăl meu, care adeseori
mă trimitea la un frate care locuia la Iași,
pentru a asista la spectacolele Teatrului
Evreiesc de Stat, unde am admirat creații-
le multor scriitori idiș, printre care Șalom
Alehem, Ițic Mangher și lacob Groper etc.
Astfel am beneficiat de două comori, în casa
părintească am primit o moștenire reli-
gioasă și culturală evreiască, iar la școala pri-
mară și la liceu o educație și un învățământ
de excepție din partea unor dascăli de elită,
pe care nu-i voi uita niciodată.

    Persoana pentru care păstrez cea mai
mare admirație și căreia îi aduc aici un oma-
giu deosebit este regretata mea învățătoare
Hilda Dumitrescu, o doamnă germană ori-
ginară din Bucovina, care m-a învățat fru-
moasa limbă română. Ea a fost prima care
mi-a deschis drumul cărților, studiilor, lumii
științifice, aceste bunuri pe care iubiții mei
părinți nu au putut să le aibă. în 1985, du-
pă ce am primit Medalia mileniului orașului
Montpellier pentru contribuția adusă la cu-
noașterea trecutului acestei ilustre metro-
pole universitare, îi scriam Doamnei Dumi-
trescu: „Iată că în târgușorul prăfuit unde
«nu s-a întîmplat nimic» după formula scrii-
torului Mihail Sadoveanu, se învață bine,
iar o mare parte a cinstei ce mi se face as-
tăzi vă revine Dv. și foștilor mei dascăli^.
Doamna Dumitrescu mi-a trimis scrisori de
mare elevație spirituală, era tare bucuroasă
de traiectoria mea și a altor copii plecați
departe. în 1986, bolnavă, îmi scria:

    Sunt mândră și fericită că tu și Ștrulică
    mi-ați fost elevi și am reușit să picur în sufle-
    tele voastre un strop de căldură și lumină
    care nu se răcește și nu se stinge. M-am dedi-
    cat copiilor cu pasiune. Căldura ochilor
    voștri mi-a dat puterea să rezist la ceasuri
    grele și datorită vouă mai trăiesc. Știu că
    muncești mult dar sunt sigură că ai mari sa-
    tisfacții făcând bilanțul anilor în care te-ai
    realizat... Vă sărută pe toți, Fosta ta învăță-
    toare, Hilda Dumitrescu.

    Iar în altă scrisoare:

    ... Ne bucură faptul că acolo, departe, n-ați
    uitat că v-ați născut în țara noastră și că prin
    scrieri valoroase împodobiți cuibul de unde
    ați plecat.

    Nici eu nu pot să uit că Doamna Du-
mitrescu avea întotdeauna în buzunare
bucățele de pâine pe care le împărțea ele-
vilor săraci care veneau cu stomacul gol la
școală, atunci când nimeni nu vedea gestul
ei, dar pe care toți îl știau. La sfârșitul lui
1984, îi scriam:

    Ca în fiecare an, în apropierea sărbătorilor
    lunii decembrie mă gândesc la cei de depar-
    te: Dv. aveți un loc aparte, fiind prima mea
    profesoară, cea care mi-a îndrumat pașii și
    mâna spre drumul minunat, dar anevoios al
    cărții și culturii în general. Iată de ce când
    mă uit uneori spre trecut, în orășelul nostru
    acum înzăpezit, în curtea școlii noastre unde
    zburdau elevii, revăd imaginea Dv. plină de
    bunătate și de generozitate...

    Pentru școala elementară și liceu îmi este
agreabil să amintesc mai mulți profesori ca-
re s-au străduit să ne dea cu dragoste, fie-
care cu personalitatea sa specifică, tot ce
aveau mai bun atât în domeniul învățăturii,
cât și în cel al educației. Am iubit foarte
mult trei materii, româna, istoria și france-
za. Iată de ce țin să menționez mai întâi pe
profesorii de limba și literatura română Va-
sile Lisman, Vasile Tătaru și Puica Grimberg
(devenită Marcus după căsătoria sa cu pro-

28 • APOSTROF

fesorul de matematică Avram Marcus). Am
găsit rigoare și ironie la bătrânul și eruditul
profesor Lisman, autor al unei monografii
a Hârlăului, claritate și bunătate la tânăra
domnișoară Grimberg, dar profesorul Vasile
Tătaru a fost acela care a marcat multe pro-
moții de elevi. El nu a fost numai un dascăl
cu un mare talent pedagogic, reușind să facă
să progreseze chiar și pe elevii cei mai slabi
la învățătură. El a fost de asemenea, și din-
tr-un anumit punct de vedere mai ales, fer-
mentul și motorul unei neobișnuite acti-
vități artistice și culturale atât la liceu, cât
și în oraș, organizând numeroase specta-
cole. Posed o fotografie cu bunul meu prie-
ten Râul Fain, astăzi cetățean canadian,
amândoi jucând într-o piesă de teatru pe
care el a regizat-o și care a fost prezentată
în sala cinematografului Lumina din Hâr-
lău. Domnul Tătaru avea un atașament pro-
fund pentru limba latină, pe care de altfel a
predat-o mult timp, iar cursurile sale con-
sacrate marilor poeți și scriitori români
(Mihai Eminescu, Ion Creangă, George
Coșbuc, Mihail Sadoveanu ctc.) erau ade-
sea presărate cu expresii latinești.
   Carmen Viforeanu era o tânără profe-
soară de istorie care punea accent pe cro-
nologie, ceea ce a avut ca rezultat învățarea
pe de rost, de către mulți elevi, printre care
mă număr, a principalelor date din istoria
României și chiar din istoria universală.
Franceza a fost predată de o excelentă pro-
fesoară, Dra Elena Clos: atunci s-a deschis
pentru mine, în adaos la dublul meu uni-
vers evreu și român, o fereastră spre cul-
tura franceză și occidentală.
   îmi amintesc cu drag și de pro-
fesorii pe care i-am avut la celelalte
materii: loan Cuciureanu și Vicu
Timofte la geografie, Naum
Lischer și Filip Titus la rusă, Mo-
ritz Caufman, Avram Marcus
și Vitalie Hovco la matematică,
Rodica Buzilă la chimie, Mar-
gareta Vițelaru la științele naturii
etc. Vreau să citez și pe Doamna
secretară Rebecuța David, care
mi-a semnat diploma de maturi-
tate, și pe soțul ei, Ștml David, al
cărui sfârșit a fost tragic.
   Am părăsit definitiv Hârlăul
copilăriei și adolescenței mele și
țara mea natală la vârsta de 17 ani,
când, pe neașteptate, am primit
„aprobarea", trebuind să plecăm
repede spre Israel. Mulți ani au
trecut de atunci, dar nu am putut
uita nici dascălii și nici elevii și ele-
veLcu care am copilărit și învățat.
   îmi aplec capul cu respect în
fața numelor de învățători și pro-
fesori pe care i-am menționat și
dintre care cei mai mulți nu mai
sunt în viață. Ei și colegii lor au
fost aceia care prin sârguința lor au
ridicat prestigiul acestui așezământ
educațional, care împlinește astăzi
55 de ani de existență, și unde se
făcea și se face „carte bună".
   Ce datorez școlii și liceului din
Hârlău și, în general, orășelului
meu natal?
   Totul! Aici am primit bazele
intelectuale, dragostea de carte, o
etică și o morală care m-au călău-
zit pretutindeni în lumea universi-

tară și intelectuală în Israel și în
Franța. Acest lucru l-am subliniat • Alexandru Păsat, Semn - lemn și fier

deja în 1996, când am venit la Hârlău pen-
tru a primi titlul de cetățean de onoare al
orașului, acompaniat de fiul meu Michael,
astăzi directorul institutului universitar
Maimonide din Montpellier și conferențiar
la Universitatea „Babeș-Bolyai" din Cluj-
Napoca, și fiica mea Sarah, astăzi violon-
celistă solistă la Orchestra Națională Le
Capitole din Toulouse. Acest lucru l-am
repetat la Cluj-Napoca în 2005, în momen-
tul festiv al primirii titlului de doctor hono-
ris causa acordat de Universitatea „Babeș-
Bolyai".
   Dacă există o relație între destinul unei
vieți și locurile natale, pot afirma că angaja-
mentul meu în domeniul istoriei a fost de-
terminat de ambianța Hârlăului, unde se
întâlnesc amintiri istorice și dilemele con-
viețuirii. Aici, unde am văzut lumina zilei,
am fost marcat de ruinele palatului dom-
nesc al lui Ștefan cel Mare, de lângă fru-
moasa biserică Sfântu Gheorghe, precum și
de superba sinagogă mare, datând din anul
1812. Din anii copilăriei am putut surprin-
de problematica relațiilor dintre creștini
și evrei, cu o viață culturală și religioasă
bogată, deși diminuată de presiunile unui
regim totalitar, buna înțelegere intercomu-
nitară, acomodarea, dar și tensiunile și mo-
mentele de intoleranță, subiecte care se
regăsesc în diferitele mele cărți consacrate

istoriei evreilor români și României con-
temporane.
    Da, aici am primit totul de la foștii mei
dascăli, în acel univers unic al unui Hârlău
îmbălsămat de lilieci și flori de tei, înfru-
musețat de dansurile țăranilor duminica, dar
și de muzica sinagogală, impregnat de me-
moria unui popor bătrân, care a dat lumii
monoteismul și Biblia. Această întâlnire
unică între cultura românească, pe de o
parte, și cea evreiască, pe de altă parte, acest
microcosmos al Hârlăului de altădată, unde
români, evrei, germani, lipoveni, țigani și
alte neamuri au trăit și conviețuit în armo-
nie, a creat fără îndoială condițiile pentru
dezvoltarea spirituală a unei întregi gene-
rații, iar pentru mine esența elanurilor juve-
nile, rezumate prin trei cuvinte: muncă, vo-
ință, perseverență! în concluzie, proclam că
nu am uitat lecțiile de la școală, nici serbă-
rile, nici excursiile. Nu am uitat Bahluiul,
care îngheța iarna și aproape seca vara. Nu
am uitat drumul ce mergea spre Zagavia
și spre pădure. Nu am uitat ghioceii, topo-
rașii și viorelele pe care le culegeam pen-
tru a le oferi învățătoarei și profesoarelor
noastre. Nu am uitat mărțișorul, nici lilia-
cul în floare, nici teiul din fața casei. Nu am
uitat nici jocul caprei, nici dansurile și cân-
tecele populare românești și nici melodiile
evreiești. Nu am uitat nici toaca și clopo-
tele de la biserica Sf. Gheorghe, nici psalmii
de la Sinagoga Mare, nici gara și nici uni-
cul cinematograf. Nu am uitat oamenii care
au contribuit la formația mea intelectuală...
Nu am uitat bunul cel mai de preț, acel
umanism deschis, pe care l-am primit -
pentru toata viața - în orășelul copilări-
ei mele...
  Iată ce datorez școlii și liceului din
Hârlău. Iată de ce bogăția spirituală,
acest tezaur ce l-am primit aici și
care e datorat unor dascăli de elită
care au știut să transmită dragostea
pentru Celălalt, care e diferit, și
totuși atât de apropiat, pasiunea
pentru învățătură și lucrul bine
făcut, noi, la rândul nostru, trebu-
ie să-l transmitem mai departe...
    Cu ocazia aniversării a 55 de ani
  de existență, adresez Domnului
  director, tuturor colegilor de la
  Liceul „Ștefan cel Mare" cele mai
  bune urări de sănătate, putere de
  muncă și multe bucurii. Să avem
  pace și liniște ca să vă bucurați de
  tot ce ați înfăptuit și ați creat.
  Viitorul să fie o cale de ascensiune
  pentru Dv. și copiii Dv. Ultimele
  cuvinte le spun în limbile latină
  și ebraică, ale căror baze le-am în-
  vățat la Hârlău și pe care le-am
  aprofundat la Ierusalim: Vivat,
  Crescut, Floreat! Ad mea ve-esrim!
  Succese „până la 120 de ani!".

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 29

   Număr ilustrat cu imagini din
   expoziția de sculptură Latențe
   a lui Alexandru Păsat,
   Muzeul de Artă Cluj,
   28 mai-15 iunie 2008.

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Către cititorii din țară
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 1 8 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se
abonează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț
provocate de inflație.

Către cititorii din străinătate
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money order) în contul:
    Fundația Culturală Apostrof
    Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
    Cont usd: RO58BRDE130SV06674381300
    Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81 -83, SWIFT BRDEROBU
    Prețul abonamentului este:
         pentru 3 luni: 13 us$
         pentru 6 luni: 26 us$
         pentru 1 an: 52 us$
    In costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.

Cuprins

• Cafe Apostrof                                                                  • CU OCHIUL LIBER                                                               
Praetextatus                    2                                                Ludic și anarhism                           Ovidiu Pecican               14     
• Ancheta „Apostrof"                                                             Exegeza biblică                             Ciprian Bota                 19     
                                                                                 Poeme cu îngeri                            Iulian Boldea                23      
                                                                                 • Dosar: Ștefan Aug. Doinaș                                                     
Jocuri de vară                                 Paul Aretzu, Ștefan Bolea,                                                                                        
Ștefan Borbely, Cătălin Ghiță,                                                                                                                                 15
Ana Mureșanu, Ovidiu Pecican,                                                    • Ospățul filosofilor                                                           
Elisabeta Pop, Adrian Sângeorzan,                                                                                                                                
Simona Sora, Andrei Zanca 3                                                      Introducere la actul liber prin                                                 
(anchetă realizată de Marta Petreu)                                              Noica și Cioran (2)                            Laura Pamfil                   20
• Puncte de reper                                                                • Avangarda rusă                                                                
Mise en abyme în Mortua est!              Rodica Marian               8          Lui Vladimir Maiakovski                     [gory Severianin              22    
• Poeme                                                                          (traducere și antologie de Leo Butnaru)                                         
                                                                                 • Eseu                                                                          
Aida Hancer                 11                                                                                                                                   
Ancelin Roseti                27                                                 Eterna reîntoarcere a identicului:                                              
• Cronica literară                                                               Două ipoteze                               Ștefan Bolea                 24      
„Rănit de frumusețe, de hău..."               Irina Petraș                    12 Primul om care a fotografiat Sfinxul           Alina Andrei                   26
O regăsire fericită: Paul Aretzu               Ștefan Borbely                13  Școala din Hârlău                           Carol lancu                  28     

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
  poezie, 2000, 88 p.                          5 lei
Colecția „Filosofie contemporană"
• Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.    3 lei
Colecția „Filosofie modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.    10 lei
Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
• Jurgen Habermas, Joseph Ratzinger,
  Dialectica secularizării: Despre rațiune
  și religie, traducere de Delia Marga,
  prefață de Andrei Marga, 2005, 120 p.   20 lei
Colecția „Filosofie medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei
Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului

Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann                 
și alte eseuri, 2005,172 p.                20 lei  
Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,          
2006, 132 p.                               20 lei  
Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,                  
Corin Braga, Virgil Mihaiu,                        
Ovidiu Pecican, Ion Vartic,                        
Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.             20 lei  
Eugen Pavll, între filologie                       
și bibliofilie, 2007,170 p.                20 lei  
Irina Petraș, Teoria literaturii.                  
Dicționar-antologie, 2002, 288 p.          20 lei  
Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui             
Mircea Eliade, 2003, 224 p.                20 lei  
Scriitorul și trupul său, carte gîndită            
și alcătuită de Maria Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
Cele 10 porunci, carte gîndită                     
și alcătuită de Maria Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,                   
2007, 304 p.                                  7 lei

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukăcs Jozsef
Virgil Leon
Irina Petraș
Oana Moruțan
Ciprian Bota
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith


apostrof

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.   4 lei

Colecția „Filosofie românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                                10 lei
• N. Steinhardt, w
  Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
  Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.       8 lei
• D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.            3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                               5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                              8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                    15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                              1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.             10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                                20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                         4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                          4 lei

• Norman Manea, Fericirea obligatorie
  proză, 1999, 192 p.                          5 lei
• Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
  roman, 2001, 128 p.                          5 lei
• Philip Roth, Animal pe moarte

  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 1 32 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.           '                   7,50 lei
• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Lukăcs Jozsef, Clujul gotic, volum ilustrat
 cu fotografii de Vârdai Levente, 2007, 120 p. 12,50 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                 20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.              10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
• I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.  5 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.               5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Aiexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p.        5 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                               6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                               7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
• Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.                8 lei

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                 10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   15 lei
• Jacques Jouet, Poeme de metrou
  traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p.      5 lei

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.     1 7,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                            19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                            19,50 lei

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□  Uniunea Scriitorilor
  din România
□  Fundația Culturală Apostrof
  Cont la brd Cluj:
în lei: SV7853701300
în euro: SV6534401300

Revista apare cu sprijinul:
□  Fondului Cultural Național
□  Consiliului Local și al Primăriei
  Cluj-Napoca

ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750

• Revista apostrof figurează
în Lista-catalog a publicațiilor
interne, editată de rodipet sa,
la poziția 4251.

Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

issn 1220-3122
Revista este înregistrată la osim
cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor, Imprimerii-
lor și Editurilor Literare (ariel),
asociație cu statut juridic, recu-
noscută de Ministerul Culturii
și Cultelor.

Tiparul:
Centrul de Presă Reformai

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XIX, nr. 8 (219), 2008 • 31