• Laurențiu Ulici și Liviu Petrescu, la Cluj, la sfîrșitul anilor '90. Foto: M. P. • Eta Boeriu • Nicolae și Bianca Balotă, la Cluj, la sfîrșitul anilor '90. Foto: M. P. • Constantin Tacou, 2001. Foto: M. P. • Mircea Zaciu și Marian Papahagi • Horvâth Andor, Marta Petreu și Lukâcs Jozsef, 1999, la deschiderea Conferințelor Apostrof-Korunk. Foto: Ana Cornea • Ion Vartic și Nicolae Balotă, în parcul La Bagatelle, toamna 1999. Foto: M. P. • Emil Hurezeanu, Andrei Marga și Ion Pop, octombrie 1977, lîngă Universitate și Echinox -Fraslexlalus-. 2 • APOSTROF PUNCTE DE REPER DACĂ ANALIZĂM liniile directoare ale unei culturi, observăm cu ușurință sincre- tismul unor preocupări care au generat capodopere prin simbioza între opere lite- rare și corespondentul lor muzical. In cazul culturii române, această preocu- pare începe a miji de pe la sfârșitul secolu- lui XIX, când tânărul George Enescu, autor deja al Poemei române și al Rapsodiilor, e sfă- tuit de regina Carmen Sylva să se aplece asupra unui „sujet românesc¹¹ (vorba lui Caudella), cum ar fi, de pildă, Miorița. I-a fost dat lui Sigismund Toduță să pu- nă în valoare neterminatele proiecte enes- ciene. Oratoriul Miorița se naște firesc por- nind de la textul lui Vasile Alecsandri, într-un climat cultural în care compozitorul clujean trăia alături de Spațiul mioritic al lui Blaga, în mediul universitar în care, alături de Blaga, se exprimau plenar un D. 1). Roșea, Liviu Rusu, etnomuzicologul loan Mușlea sau psihologul Nicolae Mărgineanu. Aproape toți aceștia au fost „scartați¹¹ - cum spunea Maestrul nostru în siniștrii ani ’50, ba chiar întemnițați. Nu voi evoca decât fugitiv această perioadă, în care Blaga era marginalizat, apropiații săi arestați, iar Toduță, cumnatul episcopului martir loan Suciu, ținta unor atacuri repetate, care „re- verberai și asupra discipolilor săi. Să ne reamintim șicanele pe care com- pozitorul le-a avut de suportat, după ce, la Săptămâna Muzicii Românești din 1951, un compozitor sovietic remarcase, în trea- căt, prezența unor elemente impresioniste în Sonatinele pentru pian de Sigismund Toduță și Max Eisicovici. Acesta, fost coleg în clasa de compoziție a lui Marțian Negrea, a fost departe de a se comporta colegial, atacându-1 deseori pentru lipsa unei orien- tări „pro regim¹¹. Nici din partea Uniunii Compozitorilor nu s-a bucurat de prea mult sprijin, etichete ca „papistaș“, „iezuit¹¹, ₚagent al Vaticanului¹¹ fiind la ordinea zilei. Insă valoarea sa deosebită era prea evidentă, astfel încât, după succesul Concertului nr. 1 pentru coarde, recunoașterea sa pe plan na- țional nu a mai putut fi oprită. Prestigiul clasei sale de compoziție, care a consacrat o pleiadă de tineri compozitori de valoare, aureola de magister european, dar profund ancorat în tradițiile seculare românești, demersurile sale muzicologice, încununate de cele trei volume consacrate creației bachiene și scrise în colaborare cu discipolii săi H. P. Tiirk și Vasile Herman, ținuta și rigoarea academică, „ținuta aulică¹¹ sunt câteva din trăsăturile care l-au făcut atât de prețuit. Mentorul singurului docto- rat în muzicologie, Toduță a îndrumat mul- Centenar Sigismund Toduță Cornel Țăranu te teze a căror valoare a sporit substanțial zestrea muzicologiei noastre. Știm că în anii ’50 Blaga nu avea drept de semnătură decât ca traducător, fiind în- deaproape urmărit de Securitate, iar câțiva din prietenii săi apropiați, ca doctorul lubu, chiar arestați. In acest context, Toduță s-a apropiat de Blaga prin gesturi muzicale semnificative, cum ar fi cele două lieduri scrise pentru ani- versarea poetului (create în 1957). La pen- siunea doamnei Bolchiș i s-a prezentat în 9 mai înregistrarea făcută de loan Piso pe un magnetofon sovietic ce cântărea greu, ca peste un an să repetăm gestul, de astă dată cu liedurile mele Cetini negre, pentru care am fost sever admonestat de „organele¹¹ ide- ologice comuniste. Toduță realizase deja, în 1946, o primă versiune a Meșterului Mano- le, după piesa lui Lucian Blaga, libretul fiind alcătuit de Ana Voileanu-Nicoară. în pre- zent se păstrează doar extrasul de pian al primului act, deși îmi amintesc că l-am răs- foit și pe al doilea. Devenirea stilistică de la prima versiune la a doua, datând din anii ’80, este mai de mult în vizorul analitic al muzicologilor noștri, dar ceea ce mi se pare important este rolul crucial pe care l-a avut Lucian Blaga pentru creația lui Sigismund Toduță. Se poate vorbi despre o „afinitate elec- tivă¹¹ între Lucian Blaga și Sigismund Toduță. Despre ea stau mărturie admirabile- le cicluri de lieduri apărute cu generozitate în ultimii ani, poemele corale La curțile doru- lui, dar și pagini din muzica sa simfonică sau de cameră impregnate de acel lirism nobil, doinit, rostit deseori în „sotto voce¹¹, așa cum însuși poetul își punea (nurecital) versurile. Compozitorul mărturisește: Am căzut în cercul magic al poetului din Lancrăm. Asemenea zidarilor din drama Meșterul Manole, fascinați de „chipul mic al lăcașului¹¹, am rostit și eu cuvintele, împre- ună cu ei: „Meștere, venim!¹¹. Dar, spre deo- sebire de zidarii adunați să clădească „din pământ și apă, din lumină și vânt¹¹, eu stau în cercul magic blagian zidind nu de șapte ani, ci de șase ori șapte ani, încercând să înțe- leg sensul slovelor, rostul gândurilor, adân- cimea simbolului și farmecul metaforei. Iar din simbolul patimii altoite-n suflet, din pati- ma clădirii pe care o cântă cu inegalabilă mă- iestrie în drama Meșterul Manole, mi-am pus și eu întrebarea împreună cu poetul: „Pentru ce vină neștiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumusețe?, poposind lângă acest subiect fără seamăn o jumătate de veac?¹¹ Meșterul Manole este o operă-oratoriu îndelung gândită și șlefuită cu acea dragos- te, migală și răbdare cu care un Brâncuși își șlefuia păsările măiestre. Putem constata că și opera muzicală a întâmpinat rezistențe, trebuind să fie re-zidită, re-gândită, re-tru- dită! Ea a avut un destin paralel cu legenda. • Sigismund Toduță (1908-1991) Ancorat în Manole, ba, am zice, cu în- dreptățire, încătușat în Manole, Sigismund Toduță optează pentru personajul-cheie al filosofiei noastre populare, „pus în pagină¹¹ cu o genială sublimare de Blaga. Această viziune filosofică, în egală măsură profundă și definitorie pentru spiritualitatea noastră, este și opera marelui poet care este Blaga. Meșterul Manole este „definiția unui po- por¹¹, o viziune arhetipală mitică pe care Lucian Blaga o construiește, într-o formă teatrală netrădătoare, mult mai apropiată de etosul baladei populare. Eugen Todoran constată în lucrarea sa Dramatuigia lui Lucian Blaga râvna poetului pentru „monu- mentalizarea culturii folclorice, minore, în valorile artistice ale unei culturi majore¹¹, arătând că el s-a dorit anonim în creația sa, asemenea zidarilor din legenda folclorică. In această imagine îl va aminti posterita- tea într-un epilog al dramei Meșterul Mano- le'. „Când nu vom mai fi, apa și adâncul pă- durilor vor mai vui aici, amintindu-ne fără să ne numească, surd și cumplit, din veac în veac¹¹. Focalizarea efortului creator al autorului pentru o rescriere total diferită a Meșteru- lui Manole în anii deplinei sale maturități, prin decantarea celor mai adecvate elemen- te stilistice și constructive, vorbește elocvent despre „obsesia Manole^, care l-a urmărit ani și ani. Putem considera, așadar, întâlnirea BlagaToduță drept una din cele mai ferici- te pentru cultura românească, întâlnire ce i-a zidit acesteia un monument peren. Preocupat de ideea jertfei, acest „homo religiosus¹¹, cum spune Mircea Eliade, a du- rat monumente muzicale pentru jertfa A Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 3 Romane postbelice Comisia specială Ion Bogdan Lefter Scrutor discret, care și-a asumat din- totdeauna marginalitatea, în cele peste trei decenii de cînd, cu parcimonie, publică, Ion lovan* a atras - totuși - atenția în anii 1980 prin cele două romane ale sale, Comi- sia specială și Impromptu, în special prin cel dintîi, recenzat elogios de mai mulți comen- tatori. Semnase în prealabil două volume de poezie cu scriitură rafinată, vag realistă, vag suprarealistă. Comisia specială e o carte cu totul ne- obișnuită, intens experimentală, exuberant parodică, virulent satirică, de un comic de- bordant. Romanul e alcătuit exclusiv din documente scrise de personaje, locuitori ai unei comune: Moghiloaia, toponim el în- suși comic, derivat în limbaj dialectal din „movilă“. Cu mic, cu mare, vajnicii cetățeni ai locului compun rapoarte, plîngeri, sesi- zări, contribuind la turnătoria generală care pare să dea sens comunității. Parabolă - deci - a unei societăți a delațiunii, ușor de inter- pretat ca vehement anticomunist, romanul a putut apărea în epocă datorită pretenției de ingenuitate și a absenței oricărei proble- matizări auctoriale. Probabil că cenzura n-a îndrăznit să decripteze cartea ca denunț al denunțului ca esență a unui sistem poli- tic bazat pe suspiciune și pe frica generali- zată, rămînînd varianta lecturii Comisiei spe- ciale ca proză comică și satiră a universului rural. Exista și un precedent istoric legiti- mant, mult anterior, fără legătură cu tota- litarismul jumătății a doua a secolului XX: satiricul clasic Ion Luca Caragiale, care a utilizat și el, către sfîrșitul secolului XIX, expresivitatea limbajelor stereotipe ale pro- ceselor-verbale, ale telegramelor ș.a.m.d. „Comisia specială^ din titlu se constituie după ce monumentul istoric de secol XVII impromptu : „ C-j Ș din Moghiloaia, fala localității, arde într-un incendiu. Și așa se adună cantitatea mon- struoasă de declarații scrise în care sătenii se toarnă din greu unii pe alții. Efectul comic colosal vine din limbajul în care o fac. în primul rînd, frazele le sînt stereotipe, alcă- tuite din șabloane ale discursului oficial, politic ori școlăresc. în al doilea rînd, țăra- nii și funcționarii din Moghiloaia, tineri și bătrîni, scriu groaznic de agramat, ceea ce produce expresivități pe cit de amuzante, pe atît de înspăimîntătoare; căci - se știe - ex- primarea chinuită vine dintr-o gîndire pre- cară. în cazul dat, e vorba despre o popu- lație (sat, țară) cu simțul etic extirpat, prăbușită într-o existență umilă, fără co- loană vertebrală, oricînd dispusă la orice compromis în fața autorităților, a ideii de *. Ion lovan (numele real: Ion Ivan) s-a născut la Găești, pe 9 mai 1937, într-< > familie de func- ționari. A absolvit studii dc drept și de geo- logie. A fost funcționar și pn jspector geolog. După căderea regimului comunist, în anii 1990, a fost printre primii care s-au interesat în România de perspectivele site-urilor inter- net și ale editării de cărți electronice. A publi- cat puțin: două volume dc versuri, două ro- mane experimentale și un volum biografic. autoritate. O lume degradată, „pe dos“, ca și cartea care o transcrie, începînd cu un epilog și încheind cu prologul. O umani- tate depersonalizată, incapabilă să producă mesaje individualizate, drept care romanul are subtitlul Contexte: fiindcă delațiunile sătenilor nu sînt texte relevante în sine, ca mărturii proprii, ci ca simptome de sistem, ca indici ai contextelor epocii, așadar. Radiografie a unei societăți, parodie a comunicării, satiră a moravurilor perverti- te, Comisia specială a lui Ion lovan e un ex- periment de limbaj condus cu o remarcabilă dexteritate parodică. Un roman savuros- comic, echivalent cu un verdict moral și po- litic antitotalitar. ■ Fișă pentru Kindlers Literaturlexikon, Kindler Verlag, parte a grupului german Rowohlt; prima ediție: 1965; coordona- torul titlurilor românești din ediția actual- mente în lucru: Gerhardt Csejka. Bibliografie: După-amiaza unei clipe (poezie), București: Editura Cartea Românească, 1976; Rezervație naturală (poezie), București: Editura Cartea Românească, 1979; Comisia specială (ro- man), București: Editura Cartea Românească, 1981; Impromptu (roman), București: Editura Cartea Românească, 1986; Mateiu Caragiale: Portretul unui dandy român (eseu biografic), Bu- curești: Editura Compania, 2002. ciobanului din Miorița, a Mirei din Meșterul Manole sau a lui Horia. Impregnate de un adânc spirit religios, toate aceste capodo- pere consună cu ceea ce e mai nobil și înăl- țător în spiritualitatea neamului nostru. Nici după prima audiție a Meșterului Manole, realizată cu totala dăruire a dirijo- rului Emil Simon, poziția oficială n-a fost mai „binevoitoare^, elementele „mistice“ ale lucrării ducând la interzicerea difuzării sale radiofonice. Astfel, s-a așternut un văl de tăcere asupra acestei capodopere, deși publi- cul și o parte a presei au apreciat-o cum se cuvine. Având încă din anii războiului o să- nătate precară, Sigismund Toduță a trebuit să ducă o viață plină de privațiuni, trata- mente și intervenții chirurgicale. Asupra uneia merită să ne oprim. Iată o relatare a lui Hans Peter Tiirk: Pe parcursul anilor ’80, Maestrul a început să acuze dureri la ochiul drept. I s-a reco- mandat un consult în Germania, întrucât posibilitățile tehnice de investigare la noi nu erau suficient de eficace. Autoritățile în drept însă i-au refuzat pașaportul, probabil din cauza unor rude refugiate în Germania. Pen- tru a evita orice risc, medicii din București au procedat la extirparea ochiului, care, în urma unui control în Germania, poate ar fi fost salvat. Compozitorului Sigismund Toduță, Maestru Emerit al Artei și distins de mai multe ori cu Meritul Cultural, i s-a refu- zat, într-un moment crucial al vieții sale, sprijinul de care avea atâta nevoie! A comen- tat laconic: „Mai mult mă doare faptul că nu am găsit înțelegerea autorităților, decât pier- derea unui ochi“. A știut mereu să îndure bărbătește toate suferințele fizice sau morale, de care nu a fost scutit! La nici două săptămâni dc la pierderea unui ochi, abia ieșit din spital, Sigismund Toduță găsește puterea de a-1 omagia pe Ni- colae Mărgineanu, decedat prematur după bolile și torturile suferite în detenție, la al cărui catafalc a făcut de gardă cu demnita- te, solidar cu memoria psihologului clujean, și el crunt încercat în anii comunismului. A fost mereu îndrumătorul, susținătorul și mentorul nostru. Datorită lui, orizontu- rile europene nu ne-au fost închise, iar toți pașii noștri au fost urmăriți cu grijă și pro- tejați. Nu pot încheia decât reamintind rân- durile pe care le-am scris în 1991, la trece- rea în eternitate a Maestrului: Maestrul Toduță este acel senior, acel prinț cu nume medieval, Sigismund, care a știut să se legene în sunete primordiale..., arhaice, de aulos ale unui trecut muzical legendar, distilând din aceste seve foarte înalte urzea- la capodoperelor pe care le știm și pe care le vom păstra cu grijă. PS: Trebuie să semnalez, cu ocazia Sim- pozionului Toduță, apariția admirabilului volum de documente și mărturii îngrijit de Ninuca Oșanu-Pop. 4 • APOSTROF Poeme de (Ce liniștit arde) Ce liniștit arde focul, ce limbi calme vorbesc flăcările lui pe bolta încinsă a vetrei. Te simți slab, te simți puternic după cum joacă cuvintele în cerul ei scund după cum se înfig cuțitele în carnea transparentă a mărului după cum curge vinul în carafele nopții. Știu, știi și tu, că va coborî în curând somnul îl văd cercetînd ungherele camerei, decorul anost al sofalei. Simt deja politețea lui agasantă gheara boantă a visului și inelul tău, Mijlocitoareo, poruncind viselor să se strecoare prin sita lui ruginită, să treacă pragul în subteranele memoriei. Plouă poate afară bat stropi mărunți pe pervazul de tinichea poate-i chiar ploaia poate e doar pulsul haotic din tâmpla ta. Durere poate o sărbătoare cu îngeri și sfinți neîndemânatică și naivă. Dumnezeul din imne. (Nu se întâmplă) Nu se întâmplă nimic când ne așteptăm, totul vine pe nepregătite. Și viermele și frunza și fructul și lama cuțitului. Doar ochii tăi se deschid și se-nchid pe nepregătite, doar buzele tale spun vorbe necugetate și șoapte fierbinți. Cinejya veni după ei, cine după tine, Mijlocitoareo, tu cea care duci totul și nu lași neprevăzutului decât o urmă subțire o bală albă de melc îndrăgostit? (Poți inventa orașul) Poți inventa orașul, dar nu orice oraș nu cel pe care-1 străbați acum traversându-i venele pline de sânge burghez pielița mată a irisului ecranul imens ce acoperă Centrul ca un acoperiș în care clocesc ciori de coșmar. Din Biserică tocmai a ieșit o mireasă singură are voalul sfârtecat și privirea semeață se pare că încercarea a făcut-o mai puternică. Unii vorbesc fără șir adună în pumni resturi din arborii parcului, alții coboară din nori și se așază în poala bancomatului din care ies știuleți de porumb și doze de coca-cola. Nu mai rămân decât scările Cetățuii și felinarele lor gârbovite piatra roasă de lacrima orbilor. Doamne, tu ești cel ce întinde talgerul milei să așeze în el poporul bănuțul lui Charon? (Să înțelegi) Să înțelegi. Tot timpul. Și pe toți. Și toate. Ca și cum nimic n-ar trebui să rămână obscur, ascuns în măduva cuvintelor în vârtejul timpurilor verbale. Ca și cum s-ar amesteca mereu miraculosul cu realitatea văzutul cu nevăzutul fantomele cu îngerii mințind mereu, sperând, imaginând. O noche oscura cade abulică și sfâșie pânzele lumii o emoție aproape romantică un ceas cu limbi senzuale. Dacă pipăi iluzia și o arunci în foc, stilul se ameliorează în curând nu va rămâne decât muzica scoria unor portative abstracte. Intuiții sau neliniște? (Am văzut) Am văzut cât de mult durează moartea, cum impertinența face bine, asceza te transformă în martor neutru. Același pentru toți: un răsărit tăcut, ca un nou-născut fără grai. Sau ca o dorință neîmplinită. Singura care contează. Acum s-a terminat, toată lumea vorbește la fel, toți în același timp, ca o roată cu dinții stricați. Dar cuvintele înaintează spre tăcere, pe aceleași străzi, pe ulițe pline de noroiul plictisului, al fricii. Și totuși, doar orbii știu drumul, doar ei țin calea chiar și noaptea, când tu te mai amăgești cu lumina stelei, a celei neadormite. Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 5 Aripile demonului Primul volum dintr-o serie romanescă ambi- țioasă - Mircea Tomuș, Aripile demonului, voi. 1, Cluj-Napoca: Editura Li- mes, 2007, 498 de pagini - reconstituie o secvență dra- matică din istoria Ardealu- lui: momentul, cu urmări tragice și cu răni greu de vindecat, al Dictatului de la Viena. Ceea ce istoria consemnează sec drept al doilea arbitraj de la Viena - în urma primului arbi- traj (2 noiembrie 1938), Ungaria obținuse o porțiune din Slovacia, iar în martie 1939 a ocupat Ucraina Subcarpatică - este un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din terito- riul Transilvaniei în favoarea Ungariei hor- thyste. Acest act a fost impus de Germania nazistă și de Italia fascistă sub forma unui arbitraj acceptat de ambele părți, în contex- tul celui de-al Doilea Război Mondial. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei (Teleki Pal) au fost convocați la Viena, la 29 august, unde Hitler le-a impus preacceptarea necondițio- nată a arbitrajului germano-italian. La fel de sec se stabilește, printre altele, în textul arbitrajului că „Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze in totul [s.m.] cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul ro- mân". Documentul oficial conservă doar pojghița vieții reale. Romanul își ia în sar- cină, cronicărește, re-spunerea poveștii ace- lor zile dintr-o perspectivă aproape de oa- meni: „Poveștile nu încetează a dăinui atâta vreme cât nu încetează a fi spuse". Tăietura netă și oarbă a evenimentului istoric este umanizată într-o proză de extra- ordinară știință a reconstituirii. Personaje reale, altele imaginare, date extrase din do- cumente, verificabile, și altele avansate ca variante valabile ale realului sunt fixate sub lupa măritoare a descrierii. Povestirea lu- crează, declarat și îndrăzneț, în descendența prozei ardelene gen Slavici, Agârbiceanu, Pavel Dan, chiar Blaga, dar și cu o vagă rit- mare sadoveniană a detaliului. Toate semne- le memorative ale propriei biografii, amin- tirile copilăriei și cunoașterea de mai târziu a oamenilor din mai toate zonele Ardealu- lui, la care, firesc, se adaugă biblioteca imen- să, consultată cu un ochi în stare să vadă palpitul vieții dincolo de documentul uscat și neutru, concură într-o proză acaparatoa- re. E atât de mărunțit fiecare detaliu al ace- lor zile de răscruce, încât încape în pagină istoria unui neam, cu datini, obsesii, spai- me, cu povești și legende, cu un peisaj asu- mat cu toate culorile, miresmele și formele sale. Fiecare scenă e secționată ca la un to- mograf scriptural, felie cu felie, gest cu gest, aromă cu aromă, sunet după sunet. Un au- tobuz poartă spre casă, din Cluj spre sate din apropiere, români și maghiari, femei și bărbați, țărani și reprezentanți ai intelighen- ției. Viața pare să curgă firesc, să-și vadă de măruntele sale izbânzi și poticneli. Extrem de fin, se insinuează tensiunea, așteptarea, spaima. Ca în cele mai bune filme de groa- ză, aparatul de filmat înregistrează tihnit și cu lentoarea vremurilor de pace toate deta- liile vieții protagoniștilor de ambe etnii, ne- știutori de amenințarea deja slobozită din arcul istoriei. Când și când, neanunțat anu- me, cu o stranie irumpere cu impact subli- minal, aș zice, de o discreție înfricoșătoare, trece/adastă pe deasupra descrierilor demo- nul. Negru, sumbru, înfășurat în aripi de piele, cu gheare, are atributele monștrilor din basmele populare, dar inserția sa se pe- trece atât de într-o doară, de calm-neaștep- tată, încât filele romanului se citesc cu o alertă tot mai acută, mai frisonantă, sub teroare. Tot așa cum, ca să păstrez compa- rația, în filmele de groază aparatul de filmat înregistrează rapid, fără comentarii, înain- tarea a ceva pe sub pământ, într-un huruit amenințător abia auzit: Fetele pășeau prin praful drumului, înlănțui- te toate trele, de mijloc, în ora care se înclina- se brusc și decisiv către seară și, din zdrențe- le de nori vechi, care stăteau împrăștiate pe cerul boltit peste dealul din față și din spulbe- rările de praf care se ridicau suflate de-un vânt de nicăieri, de pe spinarea aspră și coco- șată, începu să se înfiripe făptura de umbră și nimic a demonului; a fost, mai întâi, o pă- rere, o simplă asemănare, dar o asemănare cu golul zdrențuit al nimicului... [...] apoi se ridică și se clătină, scârțâind prelung și uscat ca o țâțână neunsă: fâlfâind scurt din aripile de cârpă, demonul își găsi echilibrul precar și rămase așa, agățat de legănare, îmbrobo- dit în propria sa singurătate ca-ntr-o pustie- tate seacă și veche. în contrapunct, traversează orele pre- lungi ale romanului cei doi bătrâni în alb, concentrând în falduri poematic-mitice adevărul celor amenințați de demon, strânși în jurul lor în foșnetul ca o părere al pădu- rii ori al întunericului: „Stăteau serioși, aproape în nemișcare, oscilând la granița dintre a fi și a nu fi". Pe deasupra tuturor se iscă un înțeles', „aripi nevăzute ale unui cân- tec învăluitor, care venea de undeva din adânc și le bântuia ființele pe dinăuntru, înmuindu-le ca de o suferință tăioasă, dar plăcută", căci e, simplu, povestea aparte- nenței. Amănunțirea - câteodată băltind până la aruncarea în confuzie a cititorului, încă aproape-inocent și derutat de avalanșa deta- liilor ce par a nu duce nicăieri - acționează cu o forță sesizabilă abia după câteva zeci de pagini. Ca la un inventar al neamului, cu tot trecutul său, cu zestrea materială și spirituală acumulată în secole prelungi de românii ardeleni, se enumeră ființa însăși a Transil- vaniei, cu toate fețele ei. Nu întâmplător, cuvântul ființă apare ca un refren chiar și în cazuri mai puțin solemne, când utilizarea lui poate părea inabilă. Cititorul află ori reme- morează, prin intermediul poveștii îngemă- nate cu istoria, despre toată averea și toată firea puse în pericol de Dictatul de la Viena: N-au dreptate cei care cred că poveștile adorm, când faptele reale se trezesc; dar nici cei ce cred că numai istoria întreține poves- tea. Povestea are istoria ei, câteodată atât de apropiată de traseul istoriei propriu-zise, încât cărările lor se lipesc una de alta, până ce se confundă; alteori, atât de depărtată este această istorie a poveștii, de parcă ar ține de altă lume. Puncte de vedere disjuncte sunt intro- duse în pagină prin excepționale secvențe în care dialoguri ipotetice sintetizează, cu auto- rul-interpret alături, secole de confruntări dramatice. Așa se întâmplă cu „convorbi- rea" dintre groful Wass și popa Bujor, aflați în automobilul celui dintâi într-o călătorie tăcută și încărcată de gânduri spre casă. Oare știe dumnealui - își spune, poate numai sieși, preotul - grofii’ ăsta că pe moșia buni- lor lui, ăla de-o avut trii copii, la Țaga, o fost preceptor la copiii lui și administrator la mo- șâie marele nostru învățat și istoric, directo- rul și întemeietorul a două sute de școli ro- mânești, greco-catolice, în Ardeal...? Da’ oare cunoaște el istoria morții lui Gelu, așa cum o redă marele nostru învățat? Cum o ieșât el la luptă, cu arcașii lui, să-și apere țara de hoar- dele lui Tuhutum, ș-o fost înfrânt... șî iar și i-o adunat pe ai săi, șî iar i-o năpădit ai lui Tuhutum șî pe Gelu l-or străpuns șî dac-o pierdut pe voievodul lor ai noștri, cei de-a- tunci, or lepădat armele jos ș-or lepădat armele și oștenii lui Tuhutum ș-or dat mâna, dexter- ram dedevunt, spune cronicarul, unii cu alții... Lumea maghiarilor din Ardeal crește ală- turi și paralel. Prozatorul le dă drept la cuvânt și înregistrează eresuri și mituri tară moarte. Copilul român află, cu oarecare uimire, că ungurul e și el om, întocmai ca românul, „numa’ că vorbește pe ungureș- te... “ Contele Wass Albert are partea lui de gând imaginat în călătoria cu automobilul: Stabilise că era ziua de vineri, 30 August 1940. Vineri era o zi bună; zi de reculegere, de abstinență și de fapte substanțiale, când se mai poate face, încă, ceea ce este de făcut, înainte de a expira termenul. [...] Bun este și un 3 urmat de un 0! Și nici August-ul nu e rău; e luna în care se coc fructele, toate ajung în pârg, cum zic valahii... Cum zic ei la luna asta? Parcă gustar. Mai târziu, i se acordă și șansa înțelep- ciunii întârziate. Refugiat în Germania, apoi în America, va nota în autoportretul său „testamentar": „bătrân luptător ungur care, până la urmă, a aflat că patria veche aparți- ne trecutului și că trecutul nu se reîntoarce niciodată". Dar povestea nu are, nu poate avea încheiere definitivă. Singura soluție e una întemeiată pe „principiul conviețuirii". Roman istoric și politic, etnografic și autobiografic, de dragoste și de atmosferă, Aripile demonului are ambiția să fie, dar și toate șansele de a fi un roman modern al Ardealului. In Valea Imbuzului sunt recon- 6 • APOSTROF stituite datele unui sat ardelean mitic, în care dascălii Școlii Ardelene, Coșbuc, Goga, Agârbiceanu, Rebreanu, Blaga sunt refe- rințe asumate. Partea a doua, „Poveștile de la Moara din Gădălin", un soi de Han al Ancuței în variantă ardelenească, e „gospodărită" de Constantin Pârâianu. Poveștile se înșiră una după cealaltă - nu simple vorbe în vânt, ci „ființe vii, care se născuseră cândva, nimeni n-ar fi putut spune când anume, duraseră și crescuseră din adăugituri și sucituri noi de vorbe" - cu aceeași artă a detaliului expre- siv: despre Părintele Ilie care mută biseri- ca într-o poiană, pentru a elibera pământul „crăiesc"; despre dragostea dintre grofița Kinga și „luonu mamii", care nu se potic- nește în necunoașterea limbilor, și așa mai departe. Dar viața curge „în acest timp", acumulând materia poveștilor viitoare: „In zilele în care istoria începuse să se zgâlție, poveștile își căutau, și ele, cadența și pote- cile proprii, în bătaia unui vânt al lor, pro- priu; sau, poate, în cel al istoriei". Primul volum se încheie cu atrocitățile horthyste din zonă. Epilogul înregistrează sec: Cum scrie el [notarul] că au murit, la data de 23 septembrie 1940, un preot cu soția lui și cu cele două fete, și cu băiatul, și cu fata de ajutor și o mamă bătrână cu fiica ei, învățătoare, și nepoata, de nici cinci ani, și un tânăr căsătorit cu nevasta lui cu prunc în burtă, gata să-l nască, au murit toți, în lup- tele care s-au dat atunci, în satul Imbuz... Romanul are calitatea de a suspenda oarecum decizia Istoriei prin readucerea la suprafață a celor mai adânci și mai dura- bile resorturi umane. De a coborî adevă- rul la nivelul omenescului, acolo unde cuvintele lui Avram lancu, invocate de unul dintre personaje, au rezonanță destinală: „între unguri și români, niciodată, da’ niciodată!, auzi dumneata ce-o spus el?, niciodată, între unguri și români, nu va putea hotărî sabia! Niciodată!" Panorama critică a lui Marin Mincu frv'SW 'i .. Nț- =J Toate cArțile concepute de către Marin Mincu au un coeficient sporit de origi- nalitate incomodă, incitantă, deși recurențele își fac mereu apariția în ele, ca indiciu al faptului că autorul are unele fobii constante, de care nu pare dispus să se despartă. De pildă, în sub- stanțiala prefață a Panoramei critice a poe- ziei românești din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Pcpescu), apărută la Editura Pontica din Constanța în anul 2007, este reluat contenciosul cu Ni- colae Manolescu, deși cartea rezistă cu vârf și îndesat și în absența reiterării acestui dife- rend mai vechi. Reapariția lui reiterează dorința lui Mincu de a-și preciza poziția aparte, erudită în contextul unei critici lite- rare dominate de către foiletoniști, poziție prin intermediul căreia el a adus câteva con- tribuții de pionierat la noi, în absența căro- ra evoluția postbelică a criticii noastre lite- rare ar fi fost, incontestabil, mai săracă. Nu mă gândesc numai la preluarea constructivă, foarte suplă și deloc mimetică a multor teze din semiotica italiană, la contribuția covâr- șitoare pe care profesorul bucureștean a avut-o în consolidarea teoretică a textualis- mului la noi, la decantarea acestor percepții - întotdeauna foarte bine documentate livresc, cu trimiteri și surse memorabile - în distincția dintre avangarda istorică, destruc- tivă, contestatară și experimentalism (pe care teoria noastră literară pare a fi încă suficient de reticentă în a o accepta ca instrument de lucru incontestabil util, de anvergură), ci la două dimensiuni pe care lumea tinde să le cam uite sau să le minimalizeze pe ne- drept: Marin Mincu a fost printre primii de la noi care au făcut critică mitică, arhetipală - pentru ca ulterior, când el nu va merge înspre tematism, pionieratul acesta relativ să i se conteste - și, în al doilea rând, el a fost (și continuă să fie, în mod indubitabil) sin- gurul critic literar din România care a pariat pe toate generațiile consecutive generației ’80, educând (deși acest cuvânt nu place, fiind urât de cei pentru care cultura înseam- nă în primul rând contestarea „magiștrilor", a autorității, în general) oameni în sens poe- tic, pentru a demonstra (întreprindere ha- zardată sub aspectul economiei personale de imagine) că poezia, actul de a scrie nu re- prezintă nici fenomene de germinație spon- tanee, nici forme de ingenuitate eruptivă, inocentă sau vehementă (după caz sau struc- tură...), ci o atitudine intelectuală care, din- colo de talent și de chemare, se invațâ. Lite- ratura noastră recentă nu a dus lipsă de oameni cu vocație pedagogică: Crohmălni- ceanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Ion Pop sau Ion Vartic au patronat cena- cluri, au format oameni, dar s-au lăsat în momentul în care - odată cu ireverența structurală a generației \80 - contestarea autorității a devenit, la noi, mai puternică decât supușenia orgolioasă a voinței de discipolat. Singurul care a perseverat în această nebunie pedagogică a fost Mincu, poate și pentru faptul că adevărul său per- sonal continuă să trăiască. Panorama critică a poeziei românești din secolul al XX-lea reprezintă, în ultimă in- stanță, expresia unei vocații paideice: Mincu supune, aici, diacronia poeziei românești din secolul citat unei perspective de legiti- mare actualizante, urmărind, drept criteriu de lucru, nu modul în care poezia unui anu- mit autor corespunde sensibilității timpului în care ea a fost creată, ci modul în care poe- zia de odinioară corespunde sensibilității noastre de acum (validate de evoluția dia- cronică internă a întregii poezii românești), ceea ce înseamnă, implicit, și un act de canonizare retroactivă. Prima consecință este transestetismul, adică relativizarea funcției proeminente, exclusive a selecției estetice, prin introducerea în ecuație a contextelor filosofice, culturale, adică a transdisciplina- rității în aprecierea actului poetic. Mincu mai remarcă, aici, un fenomen de bun-simț, pe care în general îl cam uităm, în momen- tele în care ne abandonăm mirajului de a distinge superioritatea actului de a scrie de „cenușiul" ancilar al comentariului care îl însoțește: poeții noștri - spune criticul - au fost dintotdeauna foarte sensibili la critica literară care le-a reflectat opera, ajustân- du-și nu o dată creațiile în funcție de recep- tivitatea sau - dimpotrivă - opacitatea rela- tivă a comentariului critic. Cu alte cuvinte: ideile critice, filosofice (și din cauză că erau mai permeabile la importuri, reflectau mai prompt perspective fructuoase din afară) au jucat la noi un rol generativ în articularea spațiului poetic, lucru confirmat, la nivel diacronic, de creșterea prestigiului de care s-a bucurat poezia intelectualizantă, pro- blematizantă, în defavoarea celei intimiste, inocente, vizionare. Șansa structurală, formativă a poeziei noastre - sugerează Marin Mincu - a con- stat, de aceea, în erodarea cportună a compo- nentei romantice, pe care criticul o identifică la două paliere, ambele posteminesciene, ca amprentă: la Macedonski (nimic nou sub soare, până acum...) și la acel Eminescu „slăbit" din faza sa lucidă ultimă, postvizio- nară, postorfică, perspectivă de pionierat, a cărei asimilare de către exegeza literară de la noi - pro sau contra - va face să curgă mul- tă cerneală, tandră sau veninoasă. Structural, Mincu introduce aici, tot cu titlu de pro- ces evolutiv, distincția dintre eul metafizic și eul textual, al doilea fiind evident unul nemetafizic, fiind ancorat exclusiv în ceva ce s-ar putea numi o „metafizică" a textului, autoreferențială. Mincu sugerează că poetul român dintotdeauna - mai ales cel „clasic", canonic (Eminescu în primul rând, dar și Blaga pe urmă) - tinde să substituie eul poe- tic cu cel metafizic, lucru pe care îl face și critica literară, transformând substituția în act axiologic, valorizând poezia în funcție de transcendența la care ea face apel sau pe care o include. Din perspectiva acestei distincții cu bă- taie lungă, Marin Mincu analizează apor- tul structural și atitudinal al clasicilor, multe dintre considerațiile sale nefiind deloc „orto- doxe", nu corespund canoanelor osificate ale istoriei noastre literare, dar au incontestabil meritul că ne fac să gândim altfel evoluția postbelică a poeziei românești, introducând în percepția noastră și aerul de frondă al ati- picității. Pe de altă parte, e de remarcat și faptul - fundamental pentru contextul de față - că analiza lui Mincu se supune foar- te riguros unei constanțe sistemice interne, scrupulos respectate: antologatorul are un sistem interior care îi susține atipicitatea și se ține de el cu argumentul că poezia dispu- ne, ca proces diacronic, de un mecanism generativ intern, autoscopic, care o face să ajungă acolo unde ea se află astăzi, adică la drama autoreferențială a desprinderii ei de limbaj, așa cum roca dintr-o lavă vulcanică se desprinde din fluxul de foc care o gene- rează pentru a deveni piatră. Pentru sufletele simțitoare, proba con- secvenței lui Mincu o reprezintă declasarea lui Blaga, rămas - consideră criticul - la nivelul „inautenticității" eului poetic, prin privilegierea „cosmosului dionisiac decora- tiv", adică a unei fantasme organizatorice care nu are dimensiuni existențiale (noi cre- dem că, nietzschean, are...). Nici Ion Barbu - căruia criticul i-a dedicat texte de referință, anterior - nu întrunește adeziunea integrală a lui Mincu, pe considerentul că Barbu suprimă eul în favoarea textului, ceea ce ne duce, în mod compensativ, la aprecierea lui Baco via: „cu Bacovia se înregistrează la noi un eu poetic pentru prima oară constituit", ceea ce explică și revalorizarea acestui poet, în esență nemetafizic, de către optzeciști. Chiar prezentată în acest fel, adică sumar, concepția - foarte riguroasă prin (Continuare în p. 26) Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 7 VENIND VORBA, în berărie, de impiega- tul care a plecat din țară lăsând în casa publică o foarte însemnată lipsă de bani, d. Anghelache din cunoscuta schiță a lui Ca- ragiale, Inspecțiune, își surprinde comese- nii în special prin violența cu care susține to- tala nevinovăție a respectivului funcționar: „Firește că nu el este vinovat, consideră An- ghelache. El este o victimă a neglijenții altora". Așadar, insistă Anghelache, nu individul este vinovat, ci alții, ceilalți, într-un cuvânt sistemul însuși. Cu un asemenea punct de vedere, corectul funcționar din minister se distanțează de colegii săi, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de aceștia, el este cel care a înțeles. Ce a înțeles, în fond, domnul Anghe- lache? Personajul este absolut convins că meca- nismul lumii acesteia trebuie să funcțione- ze ireproșabil, tocmai pentru a-i putea con- firma individului acele calități care contează dincolo de normele rigide impuse de con- vențiile sociale. Așadar, este vorba la Anghe- lache de un alt fel de cinste și de un alt fel de a fi corect, calități total diferite de felul cum sunt acestea percepute de ceilalți. Sosind de fiecare dată cu o regularitate de mecanism bine pus la punct, inspecțiu- nea primește în textul caragialian semnifi- cații mult mai adânci decât acelea ce țin de nivelul realist al operei. Ea, inspecțiunea, trebuie să-i amintească din când în când omului măreția propriei condiții, condiție profanată de contextul social în care el a că- zut. Fiindcă, dacă societatea nu-i poate oferi omului un statut pe măsura demnității sale, această societate are cel puțin datoria să re- cunoască ceea ce ține de condiția divină a omului. Mai mult decât un gest birocratic, așadar, inspecțiunea pare să conteze la Ca- ragiale în dimensiunea ei metafizică, fiindcă ea poate să-l elibereze periodic pe individ de prezența sufocantă a circumstanței. Tre- buie să reamintească că omul este demn, cinstit și corect, nu însă din perspectiva unor norme sociale, ci din unghiul mode- lului ideal. Faptul că cei trei camarazi nu înțeleg de- clanșează la d. Anghelache o semnificativă Anghelache și... Anghelache lui Ion Vartic Mircea Moț criză, care-1 face pe funcționar să devină de nerecunoscut: Cine n-ar cunoaște bine pe d. Anghelache și-ar explica tonul și manierele acestea vio- lente prin numărul paharelor de bere consu- mate; însă camarazii îl cunosc destul de bine ca să caute o explicație [...] Idioți! Cuvântul acesta face pe camarazi să nu mai înțeleagă nimica. Ca să pronunțe d. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvânt, desigur trebuie să fie scos din țâțâni. în această situație, nu ne rămâne, aseme- nea amicilor de la berărie, decât să căutăm o altă explicație, gândindu-ne, firește, în pri- mul rând, la ceea ce l-ar fi putut scoate din țâțâni pe corectul casier. O altă explicație, pe care, de altfel, au avut-o în vedere remar- cabili comentatori ai operei lui Caragiale și pe care, păstrând proporțiile, încearcă să o ofere și rândurile acestea. Dacă Anghelache le apare amicilor săi total schimbat, devenind, după cum suntem încredințați, altul, sfidând tocmai modelul de comportare urbană pe care, respectându-1 până acum, le-a impus atâta respect celor- lalți, situația se datorează faptului că el este scos din țâțâni (din mecanism, din severita- tea lumii sociale); d. Anghelache „înțelege" și se desparte violent de acest model, refu- zându-i, cu o șocantă violență, convențiile. Revenind la detaliile semnificative ale textului, să reținem că acestea accentuează în fond ideea că lumea pe care o propune schița lui Caragiale este în primul rând un univers al suferinței și al martirajului. în căutarea domnului Anghelache, ami- cii străbat un oraș peste care s-a lăsat noap- tea, cu sugestiile sale spre lipsa unei per- spective mai largi și, în general, spre limitarea înțelegerii. Cum era de așteptat, cei trei se opresc mai întâi la casa „nenoro- citului lor camarad". D. Anghelache, notează nu întâmplător autorul, e „un flăcău" (cu sugestii, așadar spre o anumită condiție a personajului, spre „nelumirea" lui, spre starea de inocență an- terioară „căderii" și acceptării lumii), lo- cuind cu sora și cu mama sa „la mahala", cu alte cuvinte la marginea semnificativă, la limita organizării severe a socialului, de un- de personajul simte mai puternic atracția lumii celeilalte, de dincolo de limită. Cu mențiunea că, în această casă, d. Anghela- che ocupă tocmai podul, spațiu ce nu poate decât să atragă atenția asupra condiției func- ționarului. Spațiul său de manifestare este în egală măsură unul de sus, de deasupra celorlalți, dar și unul „profan", al condiției sociale. El coboară, într-o existență diurnă, din podul locuirii sale, în virtutea unei dato- rii asumate, acceptându-și, așadar, circum- stanța, mișcarea mecanică pe care o suge- rează țâțâna din care va fi scos în momen- tul revelației sale. Să ne amintim, pe de altă parte, că Gaston Bachelard acordă podului o atenție pe deplin justificată din perspecti- va organizării casei în înălțime. Podul și piv- nița, extremitățile, polii, sunt în fond ceea ce-i trebuie casei „pentru a simboliza spai- mele adânci, platitudinea vieții comune, de la nivelul pământului, și sublimările" (G. Bachelard, Pământul și reveriile odihnei: Eseu asupra imaginilor intimității, traducere, no- te și postfață de Irina Mavrodin, București: Editura Univers, 1999, p. 91). Cu toate că în casa funcționarului e întu- neric, la fereastră apare sora lui Anghelache, într-o ipostază implicând lumina. Ea este surprinsă „ca o icoana albă cu mâinile încru- cișate pe piept", așadar cu evidente perspec- tive spre un alt univers, al icoanei, sugestii- le tanatice ale secvenței transcriind calea prin care se poate ajunge dincolo, dobân- dind o altă condiție. în treacăt fie spus, al- bul acesta care surprinde în portretul dom- nișoarei Eliza trebuie reținut în special în măsura în care el marchează sfârșitul vieții (după cum se știe, albul se plasează la înce- putul sau la sfârșitul vieții diurne, faptul conferindu-i „valoare ideală, asimpatică"). în cunoscutul Dicționar de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant putem citi că albul marchează însă și un moment de tranziție, albul fiind culoarea „candida- tului", adică a celui ce-și schimbă condiția: „El este o culoare de trecere, în sensul în care se vorbește de rituri de trecere, el repre- zintă chiar culoarea privilegiată a acestor rituri prin care se înfăptuiesc mutațiile fiin- ței potrivit schemei clasice a oricărei iniți- eri, moartea și renașterea". Cei trei camarazi se opresc apoi la o „ca- feneluță", unde reține atenția prezența unui alt funcționar, în special prin liniile simpli- ficate ale portretului său: La lumina spălăcită a becului „Auer", chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; fălcile-i sunt încleștate; nasul tras; ochii pierduți în extaz. în mâna-i asemenea albă, ca și cum pe sub piele mai curgea un pic de sânge, ține o linguriță cu care ames- tecă încet, încet de tot, zahărul într-o ceașcă plină cu șvarț... El le zâmbește, zâmbetul sfânt al martirului care-ntrevede prin deschi- zătura regiunilor cerești lumina vieții eterne - și urmează să amestece în ceașcă fără a schimba câtuși de puțin măsura mișcării. în portretul funcționarului de la „cafe- neluță" (diminutivul accentuând limitarea spațiului si conferindu-i o ușoară notă de vulgaritate), dominante sunt culorile alb și albastru. Dacă cele consemnate în legătură cu albul în situația domnișoarei Eliza sunt 8 • APOSTROF valabile și aici, să mai reținem, după același Dicționar de simboluri, că albul devine „în accepția sa diurnă o culoare a revelației, a stării de grație, a transfigurării". In schimb, despre albastru se menționează că, atenție, „despovărează formele", dar, mai ales, de- materializează: „albastrul este un drum al infinitului în care realul se transfigurează în imaginar". Să mai reținem, de asemenea, observația că albastrul „nu aparține acestei lumi", el sugerând ideea unei „veșnicii liniș- tite și semețe care este supraumană sau inu- mană". După Kandinsky, albastrul ar tran- scrie „tendința individului către infinit", tot ceea ce trezește în el „dorința de puritate și setea de supranatural". Surprins într-o aspirație simbolică spre un alt tărâm, spre o altă condiție, funcționa- rul de la „cafeneluță" este prins inevitabil în- tr-un anumit ritm, într-o mișcare circulară, care devine o transcriere a ritmului, a mă- surii presupuse de realitatea socială. Este o mișcare căreia el nu i se poate sustrage („ur- mează să amestece în cafea fără a schimba câ- tuși de puțin măsura mișcării"). In felul aces- ta, perspectiva spre „deschizătura regiunilor cerești", pe care autorul o reține ca fiind sem- nificativă fără îndoială, contrastează drama- tic la funcționarul de la „cafeneluță" cu pova- ra și măsura nemiloasă a imediatului, care-i dimensionează necruțător existența. Condiția aceasta de martir aspirând spre lumea vieții eterne și individ supus cu umi- lință ritmului și circularității I imitatoare își găsește ecou și în limbajul funcționarului; el le vorbește celor trei amici sfidând con- vențiile și codurile, limba lui trebuind să fie tălmăcită de chelnerul ce slujește cu devo- tament incinta cafenelei, adevărat spațiu „sa- cru" al lumii lui Caragiale, după cum ne convinge Mircea lorgulescu în admirabilul său eseu despre lumea lui Caragiale. Iată, așadar, cum traduce chelnerul din cele spuse de funcționar într-o limbă de mult uitată: „La lăptărie, tălmăcește chelnerul, căci e de- prins cu vorba lui d. Mitică". Cu alte cu- vinte, funcționarul primește de data aceasta și un nume (nu întâmplător Mitică), nume ce garantează că limitarea celui aspirând spre celest s-a încheiat definitiv (nu este oare numele o definire, o concretizare, o limitare, un adevărat destin?). Ne-au reținut atenția cele două persona- je, domnișoara Eliza și funcționarul de la „cafeneluță", pentru faptul că, după cum am subliniat, de altfel, ambele se situează în- tr-un spațiu de trecere, într-un moment de ezitare între acceptarea condiției deforma- toare, socială, lumească, și alta celestă, a cărei nostalgie se regăsește convingător în schițarea personajelor menționate. Revenind însă la Anghelache, trebuie să subliniem că el pune în valoare semnifica- țiile de profunzime ale textului prin nume- le său, el fiind în primul rând un angelus, cu toate sensurile cuvântului. Varianta Anghel păstrează fie modelul grecesc (aggelos), fie cel latin, „angelus", adică „trimisul" (vezi Aurelia Bălan Mihailovici, Dicționar ono- mastic creștin: Repere etimologice, București: Editura Minerva, 2003). Acest augelus, acest trimis al lui Dumnezeu așadar, poartă cu sine povara particulei „ache", ce pare să consfințească mișcarea lui definitivă sub semnul identității concrete. Așadar, îngerul, solul înaltului și al ce- lestului, acceptă lumea și condiția „lumeas- că", fiind convins probabil că o împăcare între cele două condiții mai este totuși posi- bilă, mai ales dacă socialul va recunoaște, din când în când măcar, condiția angelică a individului. Or, secvența inițială, din berărie, îl are în centru pe un Anghelache dezlănțuit, într-o adevărată criză existențială, „scos din țâ- țâni", tocmai fiindcă a înțeles că o împăca- re nu este posibilă. Dezlănțuirea lui Anghe- lache, am mai spus-o, marchează ruptura personajului de condiția socială, ingrată, față de care se simte un străin. Cine? Tocmai celălalt Anghelache, partea angelică din el, cea fără de „ache". Așadar, ceilalți devin, cu multă îngăduință, „mizerabili", „idioți", „ca- nalii", cutare coleg este „prost", „bou" ori „neghiob", toate semne ale repulsiei față de o anumită condiție. Este aceasta o posibilă explicație a atitudinii lui Anghelache, expli- cație pusă într-o lumină edificatoare în fina- lul textului. După cum consemnează gazeta, Anghe- lache se sinucide în zorii zilei; momentul simbolic al răsăritului și al luminii „dintâi" (opusă luminii artificiale, din cafenele și din spațiile închise) echivalează cu momentul revelației și al ieșirii dintr-o noapte ce-și im- pune atributele opacității asupra spațiului citadin și asupra perspectivei individului. Să nu uităm apoi că sinuciderea lui An- ghelache are loc tocmai la șosea, aceasta garantând deschiderea, dar și pierderea indi- vidului în anonimat, eliberarea lui de con- strângerea identității. Dar iată ce consemnează gazetele despre sinuciderea lui Anghelache: Azi dimineață s-a găsit la șosea spânzurat tui om bine îmbrăcat în vârstă de 45 de ani. Din ordinul procurorului, cadavrul, asupra căruia nu s-a găsit nimic altceva decât un plic cu adre- sa Anghelache M., mărunțiș și monede nouă de nichel ca de șaptezeci de bani și un ceasor- nic de argint, a fost transportat la morgă. în planul semnificațiilor simbolice ale textului literar, sinuciderea lui Anghelache echivalează cu despărțirea violentă a celor două condiții ale individului. îngerul, pare să spună Caragiale, se desparte de echiva- lentul lui în plan terestru. Asupra celui spânzurat se găsește un plic cu adresa Anghelache M. Este aici vorba, credem, de un autentic mesaj, de o scrisoa- re stranie, cu semne simbolice. Este fără îndoială scrisoarea prin al cărei conținut Anghelache celestul se eliberează de ceea ce a proiectat asupra lui condiția socială. în primul rând, cel plecat se eliberează de identitate: ea, scrisoarea, este destinată celuilalt Anghelache, lui Anghelache M., cu nume și prenume, semne- le certe ale identității. întrebarea ispiti- toare este lega- tă de prezența • Caragiale acestui M. Să fie oare acesta dublul terestru al îngerului, trimițând spre un Mitică, ce intră în seria caragialiană cunoscută? Nu cumva oare acest M. ar deveni, în inversul lui, W, sugestie a dublului, cu toate impli- cațiile acestuia? Revenind, plicul conține numai două obiecte: un ceas de argint și mărunțiș în monede noi de nichel. Mai întâi să vedem acest „mărunțiș în monede nouă de nichel ca de șaptezeci de bani", mărunțiș cu atât mai semnificativ cu cât, după cum bine se cunoaște, universul schiței gravitează în jurul casei de bani, din perspectiva căreia trebuie să i se reconfirme individului valoarea. Moartea echivalează în această situație cu despărțirea/eliberarea de o lume în care individul pare definit exclu- siv din perspectiva banilor. Pe de altă parte, celuilalt Anghelache i se lasă timpul înregistrat mecanic de un cea- sornic de argint (el însuși garantând, așadar, o anumită poziție socială), ceasornic pe care sunt gravate inițialele A. M. în relație cu timpul, identitatea individului își pierde vi- zibil consistența, reducându-se la două semne. în finalul schiței caragialiene, „plângând ca un prost", cel mai tânăr dintre colegi pu- ne întrebarea care îl frământă (după cum, nu ne îndoim, îi frământă și pe ceilalți): „De ce... de ce, nene Anghelache?" Plângând (subliniem, „ca un prost"), personajul dă dovadă că până la urmă nu a înțeles. Nu au înțeles, de altfel, nimic nici ceilalți. Nenea Anghelache însuși „nu a vrut" să răspundă. Or, neînțelegând sem- nificația gestului lui Anghelache, ceilalți par să fie definitiv condamnați să suporte pova- ra propriei condiții. Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 9 Teatru Interesul poartă fesul Bogdan Bădulescu Comedia Interesul poartă, fesul aduce în fața spectatorilor câțiva din eroii cunoscuți din comediile lui Caragiale, dar și o serie de per- sonaje noi, printre care pitorescul Popa Dușcă (agent de influență în slujba prefectului) și lancu Caragea (un alter ego al lui Nenea lancu!), publicist de elită care s-a aruncat (cu ironică detașare) în vâltoarea vieții politice. Prin acesta din urmă, pătrund în sub- stanța piesei teme extrem de actuale: delicata problemă a deon- tologiei jurnalistului, imoralitatea așa-ziselor negocieri politice etc. In prim-plan evoluează personajele care ilustrează confrunta- rea dintre diferitele forme de putere: cea a banului, cea politică, a presei (prin extensie, grație simbolurilor vehiculate în piesă, a mass-mediei de azi) și cea eminamente intelectuală, cameleonică și proteică (reprezentată prin lancu). Această luptă pentru supre- mație se tranșează prin practica fariseică a compromisului: nimeni nu pierde și toți liderii de putere câștigă, împărțindu-și sferele de influență. Acțiunea piesei se petrece în anul 1895. Autorul, membru al Uniunii Scriitorilor, a publicat, în anii din urmă, trei originale incursiuni în universul caragialian: „romanul documentar“ Mitică și nenea lancu la Berlin (Caragiale in exil), Caragiale în puigatoriu (evocări și eseuri) și o savuroasă antologie, ilustrată de Done Stan, Caragiale, Calul dracului, cuprinzând povestiri și istorioare erotice și pitorești. Scena 3. Tipătescu, Popa Dușcă, Pristanda (Dincolo de ușă se aud glasuri arțăgoase; bătăi in ușă.) tipătescu (știe despre ce e vorba)'. Intrați! Intrați! (Apare Pcpa Dușcă, cam fără voia sa, ținut de-o aripă de Pristanda.) POIA DUȘCĂ (către Pristanda)'. Stai așa, nămetenie, că-mi deschiotolezi bunătate de Avangarda rusă Vecinii Benedikt Livșiț (1887-1939) în liliachie vară, în hunul mov - Eu văd! Eu văd! - vecinii (lady care Trecând, proiectată, prin golul ferestrei Purta diademă) Ridică pahare. Dar oare chiar eu, obositul De-această răsplată Primi-voi ofilitele lor aripi Și fiece cocoșată limbă A vinului de ceară? Firește că știu - orișicare lady Deja și-a potrivit diadema; Iar dânsa visează: în fumul mov Ea anume-ar trebui să se-nalțe. Și mie să-mi revină uscatele copite Pe treptele scării? Un băietan privește La tăblia de-aramă Cafeniu-roșcat, cu pomeții lăți Purtând o șifonată coroană de zadă: Cum mai plescăie flacăra rotundă! Cum se înmulțesc vuietele de trompete Ale unei alte veri, mai vaste! însă vecinii pătrund tot mai jos Cu aripile - și numai una, doar ea înaltă, în veșminte-nguste Cu mâna prelungită, ca o steblă Cu mâna ce-nflorește-n cer înalță, ca și înainte, ca și până acum Pocalul cu vinul de ceară! (1911) Traducere și antologie de strai preoțesc!... Mă, voi nu mai aveți deloc evlavie la vederea celor sfinte... Puțin res- pect, măcar pentru Cel de sus, dacă nu pen- tru slujitorul lui credincios! PRISTANDA: Ușurel, ușurel, părințele, ce clămpănești atâta, că nu-ți făcu nimeni mare stricăciune! POIA DUȘCĂ: Prefectule, da’ ce voiește de la mine hojmalăul ista de locotenent dom- nesc? TIPĂTESCU: Las’ că vezi Sfinția Ta acuși- ca. (Către Pristanda.) Locotenente, te rog să te destinzi puțin în salonaș, alături, că mai avem cevașilea de vorbit. (Conducân- du-l spre ușiță.) Și servește-te cu un coniac din vitrina cu trofee, știi mata, din ăla fran- țuzesc... (Pristanda iese pe ușița laterală.) POIA DUȘCĂ (mormăie): Curvoazier, co- niacul ăl mai potrivit în casa curvarului... tipătescu (n-a auzit remarca): Uite ce e, popo, ți-ai pus în gând să ne îngropi pe toți, tot partidul local, să ne cânți Veșnica pomenire? Diavole în sutană, vești de fap- tele tale au ajuns până la mitropolit! Și toată lumea știe că ești unul de-ai noștri, om de partid, că ții cu noi și-ai noștri. Vrei să nu mai scoatem capul în târg de rușinea ta?... Și ziarele atâta ocazie așteaptă, să ne bălăcă- rească... POPA DUȘCĂ: Eh, câinii latră, caravana electorală trece... tipătescu (s-a mai domolit): Nu poți să te înfrânezi, părințelule, măcar până după alegerile-astea, care bat la ușă? După aia, nu-mi pasă, poa’ să te caterisească și să te afurisească mitropolitul - voie, ca la Banu Ghica - da’ întâi să ne vedem cu sacii-n căruță... POPA DUȘCĂ: Năravul din fire n-are le- cuire, taică, matale nu știi? Păi, da’ și mata, nu-ți fie cu pârțag, te dedulcești la muierlâc de-o viață și nu prea-ți trece... Haa, ce zici? TIPĂTESCU: Bine, bine, omul le face pe toate, că de-aia-i om, da’ mai cu perdea, pă- rințele, nu așa, în văzul lumii! (Ia de pe birou un ziar.) Ia uite cum te încondeiată în Gla- sul națiunii zilele trecute - sau poate că nu știi? POPA DUȘCĂ (ipocrit): Nu citesc ziarele, că-i mare păcat, cetesc numai cărțile sfinte... TIPĂTESCU: l-ascultă, îți place cum te ia la vale cioflingarii ăștia de ziariști? (Desface ziarul și citește:) „Din sursă demnă de încre- dere aflăm că s-a deschis ieri sezonul de vâ- nătoare la ciori. Sfeștania s-a oficiat, cu ma- re fast, chiar în curtea bisericii Sfântu loan cel Nou, în prezența capilor bisericești, în frunte cu vicarul patriarhal, sosit special pentru această ocaziune în urbea noastră. Iar părintele Sisoie, mai cunoscut printre enoriașii săi subt porecla de Popa Dușcă, și-a dat în vileag din plin marile sale vir- tuți pastorale. (Sarcastic.) El a scos din sa- cristie vechea sa flintă ghintuită, de pe vre- mea lui Pintea Haiducul, a ieșit în curtea bisericii și a luat la ochi, pe rând, câteva exemplare din specia Corvux corax, ce se odihneau pașnic chiar pe turla bisericii. Dibăcia și harul“ - auzi: harul! - „Sfinției Sale s-au soldat cu două prețioase trofee cinegetice de talie mare, care au căzut, neînsuflețite, la picioarele unsului lui Dumnezeu.“ (Ton in crescendo.) „ULTIMA ORĂ. Aflăm cu mândrie că cei doi cioroi cât toate zilele sacrificați de Popa Dușcă pe alta- rul credinței au luat ieri drumul Constan- tinopolului; ei urmează să fie împăiați și vor fi expuși în Muzeul credinței creștine de la Patriarhia ortodoxă.“ Ei, ce spui, părințele? POIA DUȘCĂ: Gura lumii slobodă, taică! Da’ ce rău făcui? Că am izbăvit lumea de-alea două iasme diavolești, care spurcau lăcașul lui Dumnezeu! TIPĂTESCU: Și, de parcă isprăvile-astea nu erau de-ajuns, aud - că am eu destule urechi pe unde trebuie, părințele! - că te dedai la niște erezii și mai infernale. Poți să-mi spui cum de-ți veni ideea să faci spo- vedanie în grup și să dai, tot așa, la gră- madă, canoane și iertare de păcate?... POIA DUȘCĂ: Aicea chiar că greșești; să știi că enoriașii sunt tare mulțumiți de ideea asta. Nimeni nu mai pierde timp ca-nainte, și-mi rămâne și mie răgaz destul să mă gân- desc în tihnă la cele sfinte... TIPĂTESCU: Las’ că știm toți unde-ți pe- treci răgazurile; și că ai mutat altarul taman în locantă, la Calul Bălan... POPA DUȘCĂ: Fiule, te poți întâlni cu Dumnezeu unde nici cu gândul nu gân- dești. .. uite, chiar și într-o prefectură, bună- oară. Căci harul sfințește locul. Domnul fie cu tine și cu toți ai noștri! Amin. (Face cruci mari.) TIPĂTESCU (ogasat): Părinte, una și cu una fac două... popa dușcă (cu arătătorul spre cer): ... Dacă vrea ăl de sus, taică... TIPĂTESCU: O să afli mâine, de la Pris- tanda, cine trebuie să iasă joi candidat pen- tru Cameră. La Club, la întrunire - vezi cum îi îmbrobodești, să voteze pe cine tre- 10 • APOSTROF Teatru buie... Mai sunt puține săptămâni până la alegeri; da’ acolo n-o să ne doară capul, can- didatul nostru va merge la sigur... suntem prea tari pentru o opoziție așa oloagă! E, și dacă toate ies cum ne-am propus, biserica Sfântu loan cel Nou se trezește după alegeri cu o danie barosană! 1’01 A DUȘCĂ: N-ai grijă, prefectule! Știi doar: Dumnezeu votează cu cei puternici! HPÂTESCU: Și, ca să mă convingi că pot avea pe mai departe încredere în Sfinția Ta, îți dau o misie strict secretă. Uite, ia plicul ăsta și bagă-1 sub anteriu, unde-oi ști, să nu-1 vadă nici lumina soarelui... Te duci într-o-ntinsoare și-l lași lu’ domnișoara Calipsița Boțoghină în mână... POPA DUȘCĂ: Alia, lu’ Zița, de ce nu-i spui pe nume? că nu-i cade nasul. TIPĂTESCU: înțelesu-m-ai, părințele? POPA DUȘCĂ: Mai lămurit nici că se pu- tea! Domnul și Doamna cu tine, fiule! Actul 3, scena 4. lancu, Rică IANCU: Și... cum îți spuneam: măi Rică, scrisul, oricum o-ntorci, că scrii poezii pe un șervețel, la bodegă, sau un pamflet pe hârtia de ziar, ori compui în singurătatea camerei tale un roman, tot artă se cheamă că este, mă, nu săpat la șanțuri cu cazmaua! Dacă nu știi să faci silabele și cuvintele să se împerecheze ca muzica îngerilor, dacă nu știi din capul locului în ce cheie te apuci să scrii opusul acela, oricare-ar fi el, mai bine te lași de meserie... RICĂ (prcfund derutat)-. Dar de la ci- ne-aș putea învăța toate astea, nene? IANCU: Află că nici Sfânta Parascheva n-are cum te ajuta! De fapt, e simplu de tot: trebuie să ai har - har divin! -, altceva nu-ți mai trebuie. Scrisul, măi Rică, e magie curată... alchimie... șamanism... RICĂ: Fir-aș al naibii, da’ asta-i peste pu- terințele unui simplu om! IANCU: Și mai ține minte un lucru: nu dilua niciodată viața, realitatea, cu apă de trandafiri! Nu idealiza nimic! Căci nu se ezistă mai încornorată drăcovenie decât rea- litatea asta în mijlocul căreia trăim. în orice poveste de viață se ascunde, ca un michi- duță, miezul rânced de urâciune, de ridicol și de derizoriu... RICĂ (zguduit): Ești diabolic, nene lan- cule! Bine... dar valorile sfinte pe care se-nte- meiază societatea... familia, de exemplu... ? IANCU: Iaca na! Sfântă e numai naivi- tatea ta!... Scena 6. lancu, Rică IANCU: Uite, de paregzamplu, pentru stilul catastrofic... A luat foc coșmelia lu’ moș Tecuță, de la o mahorcă aruncată pe jos, și a ars un țol plin de păduchi și niscai- va pănuși de porumb? Hee, nimic mai sim- plu! Arunci un ochi rapid - să zicem - prin Tacit, De bello bunico, să-ți mai zgândări imaginația cu tablouri din marile dezastre de altădată; de pildă, un oraș incendiat de barbarii de huni africani... Și apoi, totul devine simplu: Oribila și irfriccșătoarea in- cendiere din mahalaua X îți iese la minut, cu toate detaliile fioroase ale unei catastrofe! • Caragiale cu Alexandru Davila (1910) Reportajul ideal pentru pagina-ntâi, cu lite- re de-o șchioapă... RICĂ: Bine, dar cititorul e orb? înghite orice? IANCU: N-avea grijă, înghite! Da-i musai să-l hipnotizezi cu vorbele! Ehee, depinde de condei, îți spusei! Ia fa-1 pe moftangiu să simță, când citește, uite-așa, un fior ob- scur, să aibă sentimentul ciudat al destinu- lui care plutește amenințător deasupra tutu- ror muritorilor, să aibă presimțirea funestă că și el poate deveni, într-o clipită, jucăria soartei maștere - și înghite tot ce-i servești pe masă... RICĂ: Dar, ca să fiu bun publicist, chiar am nevoie de... har? IANCU: Bine, hai să zicem că... Dar te simți capabil de orice crimă împotriva rațiu- nii, moralei și bunului-simț? Când eram mai tânăr, eram convins că publicistul trebuie să-ndeplinească măcar două condiții ele- mentare: cinste și gramatică... Dar viața ne pune la zid naivele idealuri și le execută prompt... RICĂ: Cu gramatica ne mai descurcăm... dar cu cinstea... IANCU: Alia, vezi...? Publicistica e o agresiune și un viol asupra bietului cititor fără apărare; un viol cotidian, care-i produ- ce victimei spaime, coșmaruri și insomnii. (Ton fmăitor, apocaliptic.) „FALIMENTUL imi- nent al Băncii Albina! O sută de mii de deponenți nevinovați rămân pe drumuri! NOI TAXE ABERANTE: dințăritul, găinăritul, porcăritul și pălăvrăgitul! vulcanii noroioși din Vrancea pusticsc de trei zile tot sudul Moldovei! Recolta de vin, decimată! AN- TRAXUL și scabia râioasă seceră mii de vieți în localitățile rurale! COMETA DONATTI se apropie de pământ cu zece kilometri pe secundă!“ Și așa mai departe, la nesfârșit! Numai că violul ăsta asupra minților fără apărare nu-i pedepsit de niciun fel de lege. Asta numesc eu imunitate publicistică. RICĂ: Publicistica, adică, ar fi un fel de sport de bătăuși, ca boxul? Sau un fel de război civil?... IANCU: Uite, cam asta trebuie să fie re- lația ta sportivă cu cititorul: îl ții în pumni până-1 amețești; dacă-1 faci knock out, cum zice englezul, mai arunci o găleată de apă rece de fântână în capul lui, să se trezească; după ce se trezește, îi cari iar o căruță de pumni, și iar îl faci knock out! Și apoi o iei de la capăt. Că numai așa îl constrângi să-ți cumpere ziarul, zi de zi! RICĂ: Ai o concepțiune de-a dreptul dia- bolică; ce să mai vorbim, de-aia scrisul ma- tale este de-a dreptul diabolic, nene lancule! IANCU: Ca tot ce face Dumnezeu drăgu- țul! Arta e și ea, simultan, lucrare îngereas- că și diavolească... depinde din ce unghi o privești. Vezi, bunăoară, frescele lui Miche- îangelo din Capela Sixtină... RICĂ (îngrozit)-. Maestre, da’ noi asta n-am învățat la școală...! IANCU (tranflgurat): Tot ce depășește cu asupra de măsură limitele obișnuite ale umanului e suspect și ambiguu... Credința însăși - nu este altfel; căci - cum să ne expli- căm crimele oribile ce se comit, mereu, în numele credinței? (Caută o formulă concen- trată, cu arătătorul in sus, ca un pnfet.) Un principiu bun și un principiu rău coexistă și se amestecă în Dumnezeu, cum coexistă și se amestecă și în hune... rică: Sinceramente, mă trec bufeuri de anxietate, maestre! Bru-ha!!... IANCU: Uite ce ploaie începu, toarnă cu găleata! Și nici n-am băgat de seamă că se înserează... O să iau o birjă până la otel... Ba nu, mai întâi mă opresc la Club, ca să intru în atmosfera electorală. Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 11 cu Ochiul LIBER IN Acord final, textul care încheie amplul dialog cu Leon Volovici¹, datat 22 fe- bruarie 2008, cu doar cîte- va luni înainte de revenirea în România (călătoria a avut loc în aprilie), Norman Ma- nea scrie că, la vamă, „aș prefera însă să prezint, în loc de actele oficiale, Sertarele exilului^. Proiecția ludică are, desigur, multă îndreptățire, pentru că volumul de convorbiri dintre cei doi scrii- tori este o carte de identitate. La fel ca în- tr-un pașaport autentic, sînt reținute însem- nele geografice: prima convorbire a avut loc, epistolar, în România (din primăvara lui 1982 pînă în vara anului următor²); cea de-a doua s-a desfășurat, față în față, la Ieru- salim, în iunie 1999, în vreme ce a treia, în aceeași modalitate (exceptînd o ultimă întrebare, rezolvată internautic), s-a realizat în 2006, în SUA, la Bard College, unde Nor- man Manea este profesor. întins pe durata unui sfert de veac, dialogul are, inevitabil, și o identitate istorică, reține vîrste diferite și, mai ales, corespondențele între ele, dînd, prin reveniri, laitmotive, ca și prin schimbă- rile de ritm, o dimensiune muzicală a cărții. Demarat la inițiativa lui Leon Volovici și întreținut grație tenacității și curiozității sale, dar și pentru că Norman Manea este un foarte bun interlocutor, un spirit dialo- gic, stîrnit și catalizat de prezența celuilalt (o dovedesc cărțile sale de eseu și convor- biri: Anii de ucenicie ai lui August Prostul, 1979; Pe contur, 1984; Despre clovni: dicta- • Norman Manea, Paris, 2008, în fața Teatrului de La Huchette. Foto: Cella Manea Ritmul interogației de sine Sanda Cordoș torul fi artistul, 1997; Casa melcului, 1999; Plicuri fi portrete, 2004; Textul nomad, 2006, ca și volumul autobiografic, întoarcerea huli- ganului, 2003), dialogul are - lucrul cel mai prețios - o temă a identității. Este o temă arborescentă care implică multe aspecte ale vieții celor doi convorbitori. în ce îl priveș- te, Leon Volovici este preocupat de aspec- tul etnic, astfel incit întrebările sale revin mereu asupra evreității. în interviul ameri- can, Volovici explică această prioritate: De fapt, eram tot mai preocupat de ceea ce se întîmplă cu noi și care e rostul nostru în noile circumstanțe. Adică în momentul în care descoperi că ai optat pentru o identita- te culturală românească, alături de cea evre- iască, și îți dai seama că mediul și cei care re- prezintă Puterea te percep și te tratează altfel. Așa am ajuns la această preocupare, la o asu- mare a identității pe plan conștient și cultu- ral, nu religios. Te trezești într-un regim care te privește ca pe un străin, suspect, ostil, și ca- re îți dă de înțeles că ai face mai bine să pleci. Tot acolo, Norman Manea recunoaște explicit stinghereala (vizibilă în cîteva rîn- duri) pe care, nu o dată, tema i-a stîrnit-o: Nu mă simțeam deloc în largul meu - și cred că s-a putut observa - cu această tematică. Aveam senzația că astfel și conversația noas- tră mă diminuează, mă ghemuiește în mine însumi, îmi potențează rănile și marginaliza- rea, dacă nu cumva mă ostracizează, instan- taneu, prin însăși materia ei. Nu mai puțin, el admite că „intervieva- tul asuma însă, treptat și pînă la urmă, pova- ra cu care, vrînd să-l tămăduiască, îl reîncăr- ca, în mod conștiincios, fidelul prieten“. Deși a încercat în tinerețe „un soi de eli- berare de evreitate“, iar mai tîrziu „nu am ascuns și nu am afișat ostentativ apartenen- ța‘\ Norman Manea răspunde unor intero- gații care deschid, din nou, chestiuni dintre cele mai diverse. Pentru că evreitatea este de căutat în datele unei sensibilități (pentru care există multe definiții, dar căreia este foarte greu să i se găsească „formula perfectă“), în raportul cu o limbă (ebraica și idiș), în cel cu o istorie etnică milenară, cu soluțiile ei reli- gie >ase și ideologice diferite, ca și în relație cu mica istorie de familie, în prezența antisemi- tismului care obligă măcar la o reacție dacă nu și la o poziție identitară ori în relația cu comunitatea. Dacă asumă și se confruntă cu franchețe și, în același timp, cu foarte multă grijă pentru nuanță, cu toate aceste proble- me, scriitorul dă răspunsuri (și tot atîtea pa- gini memorabile) mai ales cînd vorbește despre familie, în rememorarea deportării și a vieții în lagărul din Transnistria, ca și a pere- grinărilor ce au urmat repatrierii din 1945, în evocarea figurii bunicilor și a părinților. Cu aceștia, fiul a avut o relație foarte puternică, care se păstrează nu doar în amintiri, ci și într-o ereditate complicată: „Iar eu probabil am luat ceea ce era mai rău de la amîndoi. Am luat anxietatea ei și o anume fragilitate a lui, ca și însingurarea“. Fără cruțare privește Norman Manea și relația cu rudele: Mărturisesc că, în momentul cînd aproape toate rudele au emigrat, n-a fost atît senzația că rămîn (prea) singur, părăsit (această sen- zație o percep abia de cîțiva ani), ci, mai cu- rînd, una de fericită eliberare: anularea de la sine a prea multor surse de nedorită, aga- santă încărcare cu legături care mă perturbau. Purtat în România anilor ’80, pe cînd „nivelul de existență a coborît la granița in- credibilului“, primul dialog reține cîte ceva din „multistratificarea mizeră și totuși atît de vie a cotidianului^ fie prin decupajul unor știri din presă (procedeu pe care scrii- torul l-a folosit și în scrierile sale de ficțiu- ne), fie prin consemnarea directă a șicane- lor individuale sau naționale: Acum cîteva zile a apărut un nou decret pri- vind scumpirea combustibilului și interdicția dc a încălzi, iarna, locuințele peste o anume temperatură. Deja frigul în case și locuințe a d< aninat ultimele ierni. Se vorbește despre ela- b< >rarea unei legi privind alimentația „știin- țifică“ a populației, care să limiteze și mai mult cnsolai că ești un revoluționar și contribui la făurirea unei lumi noi. Din păcate, după trei decenii, as- pectul propagandistic al acestei politici sea- mănă perfect cu cel de odinioară, atâta doar că nimerii nu mai ia în serios frazeologia sfo- răitoare. O lăsăm să treacă pe lângă noi și să-și macine propriul vid, știind că nu mai poate capta atenția prin nimic. Ideologii vor- besc în gol și trec, în vreme ce noi ne ducem viața sub pavăza protectoare a indiferenței. Trec peste alte însemnări „kafkiene" din zilele lui octombrie 1981 (situația din Po- lonia lui Jaruzelski, care „amenința cu forța militară pentru a reîntrona ordinea", seara de poezie de la Milano dedicată de regizo- rul Strehler lui Eugenio Montale; încercă- rile trenante, împiedicate, de a scrie despre An atol Baconsky; cozile pentru alimente; vizita președintelui Karl Carstens în Ro- mânia etc.), pentru a încheia cu ziua de 1 decembrie: „Mă pregătesc să plec diseară la București. De-acolo, dacă totul e în ordine, voi face o călătorie în Grecia, la un festival balcanic de poezie. Companionii mei vor fi E. Jebeleanu și Cezar Baltag". în discuțiile ateniene cu Victor Felea, uitându-mă atent la fața lui osoasă, ascuțită, cu nasul deviat, de vultur bătrân, cu expre- sia unei depline stăpâniri de sine, n-am ob- servat toată agitația lui sufletească. în schimb, întoarcerea la anii îndepărtați de la Almanahul literar, atât de sincer evocați de el în Jurnal, ne-a dat prilejul să vorbim de- spre tot felul de întâmplări, printre care și despre moartea tragică a lui A. E. Baconski și a soției sale, Clara, la cutremurul din 1977, despre băiatul lui „din flori", despre care se vorbea că este deosebit de dotat, dar care fusese atât de greu recunoscut ca fiu autentic până și de amicii noștri clujeni. Printre cei mai înverșunați într-un război dinainte pierdut, împotriva unui copil leit tatăl său, se afla „bătrânul" Aurel Gurghia- nu, colegul meu de facultate, însurat și el târziu, fără să aibă copii, cum o avusese Victor pe Cristina, o fată înzestrată și foar- te cultivată, ca și tatăl său. Se cuvin aici două precizări. Prima: după moartea tatălui, tânărul Teodor Baconski, recunoscut, în sfârșit, și de întreaga familie (bunicul preot, unchiul Leon cadru universitar clujean), și-a preluat moștenirea materială cuvenită (A.E.B. fuse- se un mare colecționar de tablouri și alte bunuri materiale de valoare), continuân- du-și cu brio studiile liceale și universitare, de teologie și filosofie, în țară și străinătate. Om de condei și de presă, intrând în diplo- mație, a făcut o carieră strălucită: ambasa- dor la Vatican, director general în MAE, ambasador în Portugalia și adjunct al mi- nistrului de externe, consilier al președinte- lui României. Și în cazul lui, s-a văzut că Dumnezeu îi ajută pe cei nedreptățiți. Nu același lucru se întâmpla cu Victor Felea și familia sa, din moment ce, la 3 mai 1971, doamna Lidia îmi trimitea la Con- siliul Culturii această lungă și exemplară scrisoare: • Victor Felea Stimate domnule Ion Brad, îndrăznesc să vă scriu aceste rânduri în speranța că le veți parcurge cu toată seriozi- tatea, vreau să spun, cu aceeași seriozitate pe care ați acordat-o soțului meu. Nu știu încă dacă ele vor avea sensul unui apel la bună- voință sau poate strigătul acelei răzvrătiri care mă încearcă de-o bună vreme încoace. Ar putea exista și o a treia alternativă, aceea a unei confesiuni pe care îndrăznesc să vi-o fac în numele acelei virtuți care este omenia, vir- tute de care ați dat dovadă cu atâta prisosin- ță. Oricum ar fi, aceste rânduri poartă pe- cetea onestității, a acelui adevăr pe care nu mă poate nimenea obliga să-l mai țin sub tăcere. Ați făcut un gest mai mult decât bine- voitor față de Victor Felea trimițând acele rânduri d-lui Bucșa. Păcat însă de osteneala d-voastră, păcat la modul cel mai sincer. Fă- găduielile și intențiile d-voastră - bunele d-voastră intenții - nu le-am pus nici o clipă la îndoială, ba dimpotrivă, vă rămân și azi îndatorată pentru ele. Chiar dacă ele au ră- mas la stadiul inițial. Vreau să spun, chiar dacă intervenția d-voastră n-a însemnat nimic pentru dl Bucșa. Cu toată amărăciunea recu- noașterii acestui adevăr, sunt, sau mai exact am fost fericită de două ori: o dată pentru că s-a mai găsit un om care să-și țină cuvântul dat și a doua oară pentru că am crezut din nou (fie și numai pentru o lună) în acele spe- ranțe atât de dragi mie. Stimate domnule Ion Brad, a fost o vre- me - și nu e mult de atunci - când aș fi fost capabilă să fac orice pentru poetul meu: de cu toată această lume inclusiv cu Dumnezeu. Să nu vă imaginați că nu știu ce spun. Și n-o fac spre a vă impresiona. Exista în mine convingerea că i se face o mare nedreptate din foarte multe puncte de vedere, nedrep- tate împotriva căreia eu va trebui să lupt cu toate puterile și mijloacele. Omul acesta blajin, lipsit de ambiții, iubind aproape fără discernământ toate câte îi stau în preajmă sau aiurea, omul acesta a trecut veșnic neobser- vat, prezența lui simțindu-se abia în absență. Cei mai buni camarazi ai săi, mulți dintre ei oameni cu greutate, oameni al căror cuvânt lansat în favoarea lui l-ar fi scos de multe ori din grele impasuri, s-au rezumat la a-i rămâne camarazi și firește la a beneficia de implicațiile unei atari camaraderii. Și o făceau cu o aleasă plăcere pentru că Victor Felea era gratuit, în schimbul a tot ceea ce dădea din toată inima lui el nu cerea nimic. N-o face nici astăzi, cu toate că a înțeles că nimeni - în mod deliberat - nu-i va întinde mâna de care are nevoie. Și are aproape cin- cizeci de ani, și este bolnav, și de doispreze- ce ani împarte cu fiica lui o cameră de pai- sprezece metri pătrați. Și în acest an va împlini treizeci de ani de la debutul său lite- rar. Veți recunoaște că aceste lapidare date vin să confirme nedreptatea de care vorbeam. Cât a trudit o spun cărțile semnate, prezența lui în reviste și buna reputație de care se bucură. Dar ce însemnătate au toate acestea pentru cei ce sunt puși la cârma județului Cluj? Cine este Victor Felea? Nimerii. Pentru că nu deține un post-cheie și postul cheie înseamnă un ceva oricât de mărunt în apa- ratul de partid sau de stat. Nu este la modă din punctul acesta de vedere, nu face scan- dal, n-are relații cu oameni influenți. Face cri- tică? Poezie? Vax! Fără acestea se poate trăi! Vedeți domnule Ion Brad, acesta presu- pun că este modul în care este judecat Victor Felea și de la el mi se trage sentimentul acela de răzvrătire, de la el și de la neputința de-a-mi face singură dreptate. Spun singură, pentru că nici unul din cei care pot să mă ajute n-o face. Cereri, memorii, toate s-au soldat cu promisiuni pline de zâmbete și cu sfaturi la fel de amabile. Și zilnic aud că sunt evacuate 2-3-4 familii dintr-o locuință în care a intrat una mare. Pentru soțul meu nu poate fi evacuată una singură! Este acesta un lucru drept, domnule Ion Brad? Nu vă întreabă el, ci eu. De ce atâta discriminare? Nu găsesc pe nimeni cine să-mi explice acest lucru, motiv pentru care o fac singură așa cum mă pricep. Stimate domnule Ion Brad, nu pot să în- chei fără să mulțumesc încă o dată pentru acel gest frumos de-a vă ține făgăduiala. Pen- tru mine el a fost aproape la fel de esențial ca și obținerea acelei „case mult visate". Când nu ai nimic, când clipă de clipă conduci spre groapă leșul unei speranțe, un gest frumos capătă grandoarea unui templu. Lidia Felea Adevăruri amare, practici sociale, discri- minări și abuzuri, atunci ca și acum! Da- că, în 1970, Victor Felea devenise redactor- șef adjunct al prestigioasei reviste Tribuna, iar în 1971 fusese distins cu Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor, iar oficialii Clujului tot nu-1 băgau în seamă - mai târ- ziu, oferindu-i totuși un apartament în car- tierul Mănăștur -, ne putem închipui ce soartă materială ar fi avut actun, când poeții și poezia sunt ocoliți de editori, iar volu- mele de versuri nu trec de 100 de exem- plare. N-aș putea încheia această schiță de por- tret a colegului Victor Felea fără să-mi amintesc că, prin eseurile sale critice, m-a onorat de atâtea ori scriind despre cărțile mele. în revista Tribuna din ianuarie 1983, recenzând volumul Cartea zodiilor, Victor Felea revela, cum n-a făcut-o nimeni altul, semnificațiile unei poezii mai vechi, pe care o cita în întregime, ea începând cu versu- rile : „Dă-i voie, noapte, gândului să crească / Asemeni plantelor la ecuator / Cu-o poftă disperată lucid, nepământească, / Mereu în risipire și numai lui dator..." Acum când rafinatul și harnicul poet și eseist clujean își doarme somnul binemeri- tat, eu mă întorc târziu la vechiul adagiu, rugând noaptea care a crescut cu pofta plan- telor de la ecuator să-mi dea voie să-i întorc lui Victor toate gândurile bune, dăruite de el, cu generozitate, literaturii, familiei, fra- ternității intelectuale. DOSAR Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 19 Portret în oglinzi Mariana Bojan Alexandru Vlad Octavian Cosman Mi-am făcut câteva însemnări de care nu cred să mă pot folosi... De altfel, nu înțeleg nimic din ce am notat aici... Victor Felea a însemnat pentru mine, ca om și ca artist, „o epocă" și acea epocă, urmând studenției echinoxiste, a coincis cu începutul activității mele literare. Au fost două decenii de prietenie litera- ră cu întâlniri zilnice, la aceeași masă din „Arizona", în compania unor tineri de care se simțea atașat și pe care i-a promovat după puterile sale. Nu-mi amintesc prea bine cum ne-am cunoscut. Trebuie să fi fost cam așa: Eu bântuiam pe coridoarele afumate ale Tribunei cu un teanc de poeme în mână, iar Victor Felea mi-a ieșit în întâmpinare cu acea expresie permisivă, binevoitoare, care înlătura orice reținere: „Vino să vedem ce ai acolo, poetoT N-am cunoscut niciun alt poet care să semene atât de mult cu propria lui creație. Florin Mugur spunea, glumind, firește, că „Victor Felea și-a ridicat statuia jeluindu- se". Era un căutător de miracole, pe care le extrăgea din cele mai umile zone ale exis- tenței. Cultiva o poezie din care lipseau abun- dentele gratuități metaforice, atât de abuzate de alți confrați. între ideea și metafora sa era o coerență organică, aproape blagiană. Obișnuia să șlefuiască „mica mizerie a zilei" până când între cuvinte începea să erupă lumina. Orgoliul de autor nu i-a răpit niciodată altruismul și generozitatea față de scriitorii mai tineri. Era un mare timid, cu o preferință specială pentru planul doi. Colegii de redacție îl porecliseră „Maestrul Prelingeanu", pentru abilitatea lui de a se sustrage ședințelor ori altor adunări organizate. Ieri am luat cele șapte-opt cărți de poezie pe care le am în bibliotecă și le-am recitit. A fost modul meu de a-1 comemora. Creația sa pare un „autoportret infinit", în care autorul este într-un dialog continuu, adesea necruțător, cu propriile sale limite... Iată o poezie trăită „plenar" de fiecare dintre noi, în acea perioadă în care ne-a fost alături și pe care a formulat-o magistral cu forța aceea a sim- plității și modestiei sale. Cât despre noi, am rămas să îl înlocuim cuviincios la „Jocurile Olimpice ale Răbdării"... Cu stângăcie Și neajutorat Ștau printre oamenii iscusiți și puternici ai acestui veac Printre bucuriile lor consistente Și mereu mi se pare Că sunt vinovat de ceva Că bucata aceasta de pâine nu e a mea Că mă aflu aici dintr-o eroare Că se vorbește intr-tui dialect necunoscut Și eu sunt doar tui tolerat Pe care nimeni nu-l ia în seamă. Cu stângăcie Mă apropiu de însăși viața mea Și o întreb E voie? N-AM CUNOSCUT pe cineva care să apară mai discret undeva decât Victor Felea. Nu apărea, ci pur și simplu se insinua, până și pe holurile redacției de la Tribuna, unde era de altfel unul din șefii revistei. Cu atât mai mult pe stradă. Figura lui era incon- fundabilă - pe lângă el păream obraznici, prea tineri și prea sănătoși. Cu prea multă perspectivă și prea puțină experiență. Venea înspre redacția Tribunei aproape în fiecare zi la aceeași oră. Nu se grăbea, probabil savura spectacolul străzii. Se oprea întotdeauna să stea de vorbă cu mine, mă contamina cu timiditatea lui și apoi mă întreba ce e nou. întrebare la care brusc mi se părea foarte greu de răspuns. Victor Felea își folosea celebra lui timiditate. De altfel folosea timiditatea ca pe un scut. Mi-e greu să-mi imaginez că a fost vreodată inoportunat. Și totuși am avut parte de dovada că această discreție ascundea liber- tate și curaj. Eram pe vremea aceea, la Tribuna, un fel de nomine odiosa - omul pe care nu-l iubește DRP. Nu știu de unde apăruse această reputație, bănuiesc că fuse- se construită de redactorii veșnic precauți să nu apară aspiranți prea curajoși. Prea grăbiți. în ce mă privește, stratagema a funcționat: puteau să treacă ani întregi fără să mă bage cineva în seamă. în afară de Victor Felea, care în fiecare vară, în perioa- da când Șeful cel Mare se afla în concediu la Neptun, mă oprea în stradă și după ce schimbam câteva politețuri inhibatorii îmi cerea răspicat o proză scurtă, care apărea de fiecare dată în acea lună de grație în care el, de unul singur, facea ca lucrurile să revină la normal. Nu știu dacă i s-a reproșat vreodată, dar de atunci, poate și în semn de recunoștință, nu m-am mai lăsat păcălit de celebra lui timiditate. Andrei Zanca MI SE pare că au trecut văi de ani de cînd într-un Cluj al unei lumi confuze îl zăream pe Victor Felea strecurîndu-se dis- cret printre semeni, ca spre a nu deranja un echilibru într-o lume în care nimic nu este întîmplător. Aceeași discreție marcată de o funciară decență și smerenie i-a marcat și viața, mai mult lăuntrică. Grație unei intui- ții, care i-a însoțit atât viața, cât și opera, a unei aplecări responsabile față de în- firipările proprii, însă și ale altora, fenomen tot mai rar azi, a știut să-și ferească opera și biografia, cât i-a stat în putință, de larma și răzlețirea infernală din jur. Dat fiind că atât amintirile, cât și așteptările se petrec în fond într-o clipă prezentă, dezvăluindu-le iluzoriul, tot astfel prezentul omagiu adus unui destin exemplar într-o lume în care discreția, modestia și genuina iubire tind să devină anacronice. PRIETENIA MEA cu Victor Felea s-a întâm- plat așa cum gravitația determină apa să curgă, așa cum firesc este că „cine se asea- mănă se adună". Am petrecut multe ore împreună, cel mai adesea în atelierul meu, uneori la „Arizona" sau în casa familiei Felea, familiile noastre devenind, de aseme- nea, prietene. Nu ne-a tulburat prietenia niciun interes, eu nefiind scriitor, ca să am nevoie de vreo susținere profesională, el nefiind pictor, așa că prietenia noastră a fost așezată pe temeiul unei sincerități depline. Ne simțeam bine împreună, vorbind, de asemenea tăcând, vorbind despre literatură, vorbind despre pictură, despre pictura mea, despre gândurile lui literare și aproape întotdeauna despre imposibilitatea de a-ți spune adevărata părere și adevăratul crez în mod public, deschis. în timp am descoperit multe fațete ale personalității sale, multe trăsături ale ca- racterului său atât de complex. Una dintre acestea era dragostea pentru copii. Fiicele mele, Teodora și Ioana, erau la o vârstă preșcolară și s-a născut între Victor și ele o prietenie cum numai între copii poate exista. Discuțiile se purtau la mine în ateli- er, de obicei fiind de față doar adulții. La un moment dat observam că Victor nu mai era prezent în teritoriul adult și îl căutam acolo unde râsetele erau în toi. Dl Aurel Rău amintea de acea capacitate a lui Victor, specifică lui, de a dispărea pe nesimțite din cadru, el parcă se prelingea, de unde i s-a dat porecla de „Prelingeanu". într-adevăr, Victor făcea lucrul acesta, se strecura prin sita atenției noastre și îl regăseam în ca- mera fetelor, unde se consuma un „război dur" cu perne. Astfel, părțile combatante s-au numit „Dușmanul" și „Dușmancele". Doar o astfel de dușmănie să ne dea Dum- nezeu la toți. Cunoscând aceasta despre Victor, înțe- legeam mai bine finețea poeziei lui, „cris- talul multifățuit", chiar dacă multe fațete au luciri depresive care sporesc nelimitat farmecul poeziei lui Victor Felea. Am ajuns să ne cunoaștem foarte bine. Era suficient să sugerăm doar ca înțelesul să fie deplin. Ne convenea acest gen de comunicare. Autoîntronarea ironică de „poet leneș" este la Victor de sorginte firească. Ce putea să facă Don Quijote cu motivația sa sublimă de a restabili adevărul și frumusețea într-o lume plămădită din aluatul urâtului și al minciunii? Nu putea decât să-și păzească sufletul de ucigași, să-și atârne o firmă de „neangajat¹¹ și să se declare „poet leneș". Sunt foarte bucuros că mi s-a dat să-l cunosc pe Victor Felea, cel „dinăuntru", care știa să se arate doar în momente de grație. ■ Cluj-Napoca, 19 aprilie 2008 20 • APOSTROF DOSAR Poeme de lOLANDA Marius Iulian Bob Stancu psalm Trezire mă gândesc la Tine precum „ccpiii voștri vor mtăci prin pustie^ n-ai exista (Numeri 14, 33) mă mai trezesc din când în când în pustie zile întregi fără cuvinte interioare rătăcesc pe aici câteva minute nopți întunecate cum se cuvine câteva zile certitudini în lanț aici femeile au mâini de nisip au sâni de nisip înghițite lent de pe marginea unei farfurii și tot ce cu nisip un meșter le poate modela îmi scrii ca și când n-aș exista pentru câteva minute pentru câteva zile prind viață cu ochii închiși pe ecranul gol apoi se întorc în nisip electron cuminte într-o revelație în pustiu doar pustia durează frugală dorm mă mai trezesc din când în când în pustie rătăcesc pe aici câteva minute câteva zile vorb aici orice vis orice dorință e precum un castel de nisip și tot ce pe nisip un om poate spera e deșertăciune cu multă iscusință ea desena pe chipul tău în pustiu nu e decât un singur lucru călăreți înarmați arcuri lănci biruință eu și nisipul. împodobea un templu cu surâsul tău cânta Fast Love centauri dansau ploua dinspre mare cineva te iubea am aruncat mreaja în partea dreaptă așa te-am agățat nici nu te-am întrebat cum te cheamă fără tată mamă și spiță de neam te-am suspendat într-o noapte în care nu ai nici început al zilelor franjuri nici sfârșit al vieții lumea elegantă a aliajelor cu combina muzicală potrivită la treizeci reproduce memorii colective that’s the wav love goes morți și vii laolaltă semne psihice de neuitat dezbrăcați de cuvinte să lăsăm în urmă tot ce-i articulat mii de treceri eu sunt cel ce sunt embrioane staționare - să uităm de Descartes batistuțe orgasmice pe un peron pustiu adu mâna ta și o pune în coasta mea acesta este trupul meu ce se frânge sibilic sex e noaptea în care ne jucăm de-a Avraam și Isaac that’s die wav love goes înaintea vorbirii realitatea înaintea unui nud abstract și a fost seară și a fost o dimineață. amemoria Improvizație 1 unui zmeu în derivă femeia își asortează baticul cu cerul senzualism se gândește la cum era copil și eu nu o priveam precis mă vede ca pe-un canibal 2-3 boli ale eului pe tema mea nu se câștigă însă Oscaruri cearcăne aurii sub copacul conștiinței în mintea mea e rai e purgatoriu și e iad subvoci într-o lumină dificilă mă face să mă simt precum șarpele înălțat pe stâlp îmi caută semnele cuielor și își pune mâna în coasta mea Tristei Celebrități Pur Subiective sunt eu aș vrea să pot să-i strig sunt eu i se dedică nu sunt ce am ajuns nu sunt ce par ierburi de leac ești os din oasele mele și carne din carnea mea dulapuri pline de amanți între noi s-au pus atâtea zile atâtea luni atâția ani maturându-se ne-am prăfuit amândoi în raftul unui anticar. anxietăți arbitrare din ■ desenele morților nihil sine voluptas Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 21 OSP&T.U Introducere la actul liber prin Noica și Cioran* FILOSOFILOR I. O stranie coincidență a contrariilor De la distanța unei jumătăți de secol, ceva de neînțeles tulbură privirea celui ce se apropie de relația dintre Cioran și Noica. Undeva, în spațiul vast dintre con- știința nefericită și cea luminoasă, s-a stre- curat o înțelegere profundă și totală, refrac- tară la orice explicație bazată pe afinități teoretice și împrumuturi conceptuale. In raport cu Emil Cioran, orice eventual reproș vizând conștiința negativă a-toate-neantifi- catoare se dizolvă la prietenul său într-o înțelegere adâncă și misterioasă. Cioran nu era un „căldicel", lucru pe ca- re Noica trebuie să-l fi reținut cu o jubilație interioară. Excesul ideatic al unuia stătea în perfect echilibru cu excesul vital al celui- lalt: Cioran era un grec. Iar cumpătatul Noica avea să gândească despre greci: „Iu- besc la greci faptul că merg până la capăt. Ceea ce a făcut posibilă filosofia greacă a fost excesul. Oamenii aceștia [...] n-aveau bun-simț. Căci bunul-simț i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau că nimic nu se mișcă. Libertatea de a fi absurd stă la origi- nea filosofici"¹. Că în materie de gândire e nevoie de „ceva sminteală", Noica știa de multă vreme și o notează în al său Jurnal fllozcfic. Și oare ce-ar fi putut da Cioran, cu geniul său excesiv, dacă ar fi consimțit ființei? Pesemne Noica și-a pus de multe ori această întrebare, altfel nu ne putem expli- ca efortul său repetat de a cuceri pentru or- dinea pozitivului această fortăreață austeră. Cioran însă a rămas grec până la capăt: nu doar „uluit și înfuriat" de afișatul optimism noician, ci și punctând definitiv: „am aban- donat tot ce apără el, [...] nimic nu mă mai privește cu adevărat"². Ceva din excesi- vul pozitivului lui Noica rănește și contrariază excesivul negativului lui Cioran. Acest ceva devine limita înțelegerii lui, inacceptabilul în- suși. Și totuși, la 17 iunie 1972 el notează: „în seara asta, după treizeci de ani, am auzit din nou (la telefon) vocea lui Dinu Noica. M-a întors pe dos"³. De bună seamă că nu op- timismul noician, ale cărui ilu- zii fertile Cioran le lepădase încă din adolescență, explică emoția reve- derii. Mult mai probabil e că înapoia lui se află o altă întâlnire, un dat comun mai grav și mai profund, capabil să igno- re diferențele și să răscolească subit ceea ce timpul a așternut temeinic. în așteptarea prietenului, Cioran își notează impresia întâlnirii a două spectre, într-o a doua viață, legate iremediabil de rememorarea prime- ia. Despre ce poate fi vorba? Ne vine să răspundem pripit: o rană comună. Dar să coborâm întâi îa rădăcina pesimismului fi- losofic care îi desparte hotărât pe cei doi. II. Căderea din viața sălbatică ÎNAINTE CA filosofia să-și facă intrarea în lume, omul a vrut să știe și și-a închipuit că știe, dar nu a reflectat asupra științei sale, înțelegerea sa imediată a luat forma viziuni- lor amprentate eroic, a miturilor și a poeziei, a acțiunii frenetice care sparge tiparele vieții în elanuri demiurgice pentru a dovedi sieși și celorlalți forța și grandoarea care îi sunt proprii. Poetul și eroul alcătuiau în aceste timpuri aurorale o unitate organică, perfect justificabilă în sine: poetul ca inspirator al eroului, eroul ca realizator al poetului. Din acest patos eroic se trage nostalgia infinită care dictează tonul elegiac al ope- rei lui Cioran de la prima până la ultima carte. Trăindu-i crepusculul, el avea să deplângă sfârșitul vieții naive inconștiente de sine și al paroxismului ființei individua- le, care trăiește și moare pentru a face istorie. Pe urmele diagnosticului lui Nietzsche, „Die Btprefen ist cin Endef Cioran identifică zorii decadenței cu trecerea mitului în con- cept. Este momentul istoric în care fostul legionar roman, sătul de glorie, bogăție și desfrâu, descoperă viața pedestră și face din ea un scop în sine. A venit vremea deca- denței: soldatul se va apuca de abstracțiuni, va rezolva probleme de matematică sau, și mai rău, va face filosofie. Sufletul eroic, odi- nioară însuflețit de febra autodistrugerii pentru idealuri, este învins de barbaria logi- că și - s-o spunem de pe acum - de plicti- seala lui „aici". „Abstracția s-a strecurat între viață și moarte. [...] De la Iliada lapsihcpa- tolcpie - iată tot drumul Omului., .“f rezumă Cioran destinul soldatului emancipat. Actul eroic, care face istorie, mântuiește de jinitudinea cărnii; viața reflectată, nu - poate că astfel putem traduce brutal melancolia Apocalipsei în care se scaldă eul cioranian. în plus, cum avertizase deja Nietzsche, nu există salvare din decadență. Viața conștien- tă și rece, potrivnică instinctelor, este o boa- lă din care nu te salvează decât înțelepciu- nea faptului de a muri. Alcătuit în întregime din curaj și pericol, reprezentantul vieții naive va nutri o aversiune naturală față de filosofie, din moment ce aceasta îi apare ca un refugiu din calea pericolului, ca o căuta- re de certitudini securizante. Filosoful în- suși, simbol al oboselii neamurilor, este re- dus la mărunte principii de autoconservare și întruchipează obstacolul principal în calea libertății suverane revendicate de erou. Acestea sunt, în linii mari, premisele pesimismului cioranian, care contrazic ire- vocabil spiritul constructiv al lui Noica. împreună cu filosoful ceh Jan Patocka ne întrebăm însă: nu cumva antifilo- sofia este poziția vieții înseși care descoperă în sine plictisul abso- lut al vieții nude, golite de orice altă substanță?⁵ In asaltul său, eroul se lansează către un „din- colo" al vieții infinite. Este și el un nostalgic al grandorii umane inepuizabile, ca și cum ine- puizabilul ar fi ceva de la sine înțe- les. Dar este eroul scutit de deca- dență? Este filosoful, prizonier al lui „aici", fără legătură cu actul eroic? Pentru a răspunde, să desfășurăm lu- crurile de la început, adică din zorii ten- tației politice constituite de extrema dreaptă românească. 22 • APOSTROF III. Trădarea instinctului, trădarea rațiunii Atât Cioran, cât și Noica au avut cel puțin o ocazie de a proba mistica vieții eroice, prin angajamentul lor temporar în mișcarea legionară. Primul se va preda la propriu nebuniei colective a Gărzii de Fier, cu frenezia instinctivă și cu sinceritatea care-i erau proprii. Al doilea va adera „din princi- piu" abia la slăbirea mișcării, în 1938, du- pă asasinarea liderului acesteia, Corneliu Codreanu, și se va desprinde de ea doi ani mai târziu, în urma asasinării istoricului Nicolae lorga. La sfârșit, fiecare va fi reme- morat marșul funebru al istoriei simțindu- se trădat fie de instinctul, fie de rațiunea care l-a îndemnat să intre în vârtejul acesteia. Cu revelația că „e bietul om sub vremi", fieca- re se va fi distanțat atemporal față de „slava împărățiilor" și va fi întors spatele lumii. Cioran, devenit marele singuratic al Pa- risului, avea să se consterneze ulterior la gândul isteriei istorice în care s-a lăsat târât, convins fiind că nu este și nu poate exista comunitate adevărată cu „gloata", fie ea și poporul tău. Dimpotrivă, singura comuni- tate valabilă, gândește el acum, este cea a „familiei spirituale", a celor care te înțeleg și cu care te înțelegi dincolo de valorile norodului. în acord cu temperamentul său radical, divorțul de „revolta maselor" nu putea fi decât total și definitiv. „Consecințele pe care a trebuit să le îndur pentru o simplă înfierbântare de tinerețe au fost și sunt atât de disproporționate, că după ea mi-a fost cu neputință să mai îmbmțișez vreo cauză, chiar și inofensivă, nobilă sau Dumnezeu mai știe cum"⁶, notează el în anii târzii. Iar pentru el, renunțarea la lume va însemna renunța- rea la toate lumile, de la cea de reforme poli- tice până la cea de iluzii culturale. Așezat prin temperament în afara valu- lui istoriei, Noica simte de la bun început că purul elan vital, cu neliniștile lui biolo- gice, nu se poate converti în mistică revo- luționară. Dar nici rațiunea discursivă, cu rigorile ei oarbe la curgerea vieții, nu poate deveni de una singură adevăr. Adevărul întreg trebuie că se află de ambele părți! Despre fosta angajare politică nu va mai vorbi și nu va scrie, însă în prima sa carte, Mathesis sau bucuriile simple, publicată în 1934, se poate citi printre rânduri poziția sa față de „eroismul" colegilor de generație deja implicați în extrema dreaptă: „Mă gân- desc la toate actele de eroism, la marile ago- nii și victorii din planurile diferite ale vieții, și am impresia că le văd decurgând dintr-o nesiguranță, dintr-o șovăială, dintr-o jumă- tate de adevăr". Și apoi: „E de multe ori inexplicabil felul cum devin oamenii apolo- geți, trăind și patetizând pentru jumătățile lor de adevăr"⁷. Cum își explică Noica ela- nul irațional al legionarismului la colegii săi de generație? Spiritul maselor ca putere anonimă, afirmă el într-o lucrare din 1937, nu este vinovat în el însuși; el devine astfel numai atunci când cei care-1 constituie nu au conștiință de sine. Ivirea conștiinței de grup, cu idealurile și ideologiile care o ani- mă, înaintea conștiinței de sine - iată eșecul și monstruozitatea! Nu numai Cioran, dar și unii filosofi ai culturii ca Ortega y Gasset, care tocmai publicase în epocă Revolta mase- lor, se apărau de puterea anonimă a maselor opunându-le tranșant individualismul elite- lor. Solidar cu problematica lui Gasset, Noica este totuși de părere că poți rămâne foarte bine om al elitei făcând parte din • Noica colectivitate. Cu condiția de a nu te preda din timiditate, resemnare sau impuls acestei puteri anonime, ci de a adera conștient la ea. Altfel nu poate fi vorba de act liber, creație liberă sau de creație în genere⁸. IV. Actul de naștere a conștiinței CE REZULTĂ pentru fiecare dintre ei din constatarea erorii? Cioran se desparte de lume sub semnul generator de distanțe al lucidității: „Luciditatea, monopol al omu- lui, reprezintă rezultatul procesului de rup- tură dintre spirit și lume"’. Pintenul durerii, acest indicator fără greș al finitudinii, mar- chează sfârșitul iluziei politice, prima și, din câte se pare, ultima încercată de moralistul francez. Epoca eroică, de plenitudine a afir- mării eului inconștient de sine, a luat sfârșit. „Fără durere [..] nu ar exista conștiință"¹⁰, constată el la nașterea conștiinței negative. Suferința și primul ei fruct, luciditatea, împing conștiința la o repliere asupra ei înseși, determinând începutul Apocalipsei, al vlăguirii și rafinamentului. în furia ei demistificatoare, conștiința demolează acum tot ce încercase odinioară să crediteze: cre- zul comunitar, zeii, lumea, ființa, libertatea. Trecând de la premise agnostice la un pro- gram nihilist, el îngroapă cu funebră ele- ganță totul sub mantia maiestuoasă a lui eiprit de jinesse. Cioran devenise, în sfârșit, ceea ce era: un mesager al neantului. Patosul său negativist, manifestat prin- tre altele într-un articol publicat în 1933 în revista Vremea, sub titlul „Credință și disperare", trezește în colegul său de gene- rație dorința de a riposta: „Am întâlnit un om care citise o bibliotecă întreagă și care spunea, la urmă: viața e o porcărie. Nu putuse s-o uite? Nu știa el asta de la înce- put?"¹¹ Cu toții avem de uitat ceva, spune Noica aici: o suferință locală, o iubire, o plictiseală. Să vorbim mai bine despre alt- ceva, exersând uitarea, ne îndeamnă el dând exemplul favorit al lui Pascal, care suferind de o durere de dinți începe să facă geome- trie. Știm cu toții că nu vom găsi soluții vitale în cărți, dar nu în intervalul dintre două bătăi de puls ale vieții a început cul- tura? se întreabă el. Motiv pentru care aban- donează hotărât febra sângelui în favoarea celei a ideii. Pentru prima dată în istoria prieteniei lor, Poprit de geometrie provoacă Peiprit de jinesse, propovăduind terapia uită- rii prin cultură. El îi va concede lui Cioran că ceea ce spun filosofii în simpozioane nu va schimba cu nimic fața lumii și în acest sens e complet inutil, căci lumea nu este condusă de spirit. A-ți închipui că poți reforma prin înțelepciune fața lumii ar însemna să-ți faci în secolul al XX-lea tot atâtea iluzii câte își făcea Platon înainte de Hristos¹². Pe de altă parte, e la fel de sigur că nici lui Pascal exercițiul formelor pure nu i-a calmat vreodată durerea de dinți. Insă în trecerea de la neliniștea biologică la neli- niștea geometriei s-a întâmplat ceva: un sens s-a așezat in lume și ea a devenit suportabilă. Durerea însăși, ca stare de distrugere și dezechilibru - sau ca principiu metafizic, cum o vedea Cioran -, a devenit echilibru și condiție de mântuire. Uitarea noiciană prin cultură se vrea gestul reparator al celui căzut din simplitatea originară. într-o conferință radiofonică prilejuită de cedarea Basarabiei în urma ultimatumu- rilor sovietice din iunie 1940, această atitu- dine avea să primească și un nume: „orga- nizarea durerii". Soluția propusă de Noica, oricât de utopică ne-ar părea astăzi, este revelatoare pentru o anumită mentalitate eroică adusă în scenă de război. Ea urmează modelul profeticelor Cuvântări către națiu- nea germană, ținute de Fichte la Academia Regală de Științe din Berlin în zgomotul de tobă al trupelor napoleoniene care invadase- ră orașul. De asemenea, ea se raportează ex- plicit Ia scriitorul francez Jean Rostand, care cerea în cartea sa din 1914, In timp ce lumea suferă încă, o valorificare a experienței răz- boiului care să-l facă imposibil pe viitor. Durerea, această „unică certitudine a lumii", trebuie organizată: „Ce este un psalm al lui David decât o durere organizată?" se întrea- bă viitorul filosof păltinișean. Și pentru că atunci când ai întors spatele lumii rămâi cu infinitatea mărilor calde ale gândirii, Noica se dedică riguros unui program cultural, programul devenirii întru ființă. Căci „tot ce e bun, tot ce e cultură, iese din timp". ■ (Continuare în numărul viitor) Note *. Acest text reproduce, în linii mari, comuni- carea cu același titlu prezentată la Colocviul Internațional „Emil Cioran", Sibiu, mai 2008. 1. C. Noica, Jurnal jtlozijtc. Humanitas, 1990, p. 44-45. 2. Cioran, Caiete IU: 1969-1972, Humanitas, 2003, p. 391. 3. Ibid., p. 389. 4. Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, p. 175. 5. Jan Patocka, Remarques sur la position de la philosophie dans et en dehors du monde, in Liberte et sacrjice: Ecrits politiques, Jerome Milion, 1990. 6. Cioran, Caiete IU, p. 62. 7. C. Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Humanitas, 1992, p. 5. 8. C. Noica, De Caelo: încercare în jurul cunoaște- rii și individului, Humanitas, 1993, p. 94-95. 9. Cioran, Căderea în timp, Humanitas, 1994, p. 114. 10. Ibid. 11. C. Noica, Abandonați filosofia vieții..., in Rampa, an XVI, nr. 4719, 1933. 12. C. Noica, înțelepții și lumea, in Credința, an II, nr. 238, 1934. Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 23 cu (Ochiul LIBER POEZIA LUI Petru Cârdu, scriitor din Banatul sâr- besc, ar putea fi definită, im- presionist și lapidar, ca o sumă de complicități: cu existența și cu inexistentul, cu văzutele și cu nevăzute- le, cu viața și cu moartea, cu limbajul și cu tăcerea. Com- plicitate se cheamă și recenta sa antologie (Panciova: Editura Libertatea, 2007), reu- nind Poeme alese din cinci volume anterioa- re (Aducătorul ochiului. Pronume, Căpșuna in capcană, în biserica Troia, Cerneala vio- letă). Opera poetică a autorului din Vârșeț își dezvăluie astfel atât liniile de evoluție, cât și punctele de stabilitate, de-a lungul a două decenii și ceva (’74-’98). Privită în ansamblu, poezia din Compli- citate se înscrie în sfera unui modernism esențial. între „serbarea" și „prăbușirea" intelectului, Petru Cârdu alege o cale inter- mediară, în care insolitul imaginii, amintind de suprarealism, se îmbină fie cu notația scurtă, tranzitivă, adesea ironică, fie cu rosti- rea oraculară. Nu obscuritatea, ci enigmati- cul individualizează aceste poeme, despre care s-ar putea spune, preluând termenii lui Blaga, că au o parte fanică și una criptică, însă nu atât metafora creează aura de mister, cât mai ales ritmul sincopat și caracterul cva- sieliptic sau evaziv al discursului poetic. în versurile âim Aducătorul ochiului, construite în jurul câtorva simboluri cu încărcătură fol- clorică („Acest ochi l-a lăsat cineva care nu există decât pentru un timp oarecare. îmi face de dragoste, sau de deochi, dar numai pentru a mă putea convinge că sunt singu- rul care văd inexistentul", Precuvântare), dar și mistică (ochiul, culoarea verde, vântul/ aerul, pasărea), atmosfera de vrajă se naște din jocul subtil dintre vedere și ne-vedere, dintre epifania (hierofania) concretă (fără tremendum-. „bunicul bunicilor") și apariția în amintire: „El vine și coboară pe-o seară/ sau printr-o amintire rară" (Se pare că înce- pe să existe)-, „Mi l-au trimis între cuvinte/ să-l văd și să nu-1 văd/ mi l-au trimis în adu- cere-aminte" (Amintire stearpă)-, „Se vede, se tot vede:/ el e cu ochiul în ochiul meu, în privirea mea,/ eu cu ochiul său în privirea mea./ Ba nu se vede" (Revin la vedere). Poe- zia, esență volatilă și spirituală, se naște dintr-o mirare (filozofică): „E drumul meu, drumul meu de vânt/ crescut pe-o întreba- re" (Intre somn și piatră-, v. și titlul unui ciclu, Vânătoarea de aer). Poiesis-A are, așadar, la bază o uimire (v. Irina Mavrodin, Uimire și Poiesis)-, privirea poetică, transpusă în vers, poate să lumineze tainele universului („Zbo- rul e-n cuvinte străvezii" - Peană), să le Poezia lui Petru Cârdu Gabriela Gheorghișor aducă la marginile ambiguității („Sunt îm- brăcați în real./.../ Umblă-n cârje prin po- vestea mea,/ oblic și tot mai oblic" -Arătă- torul) sau, din contră, să le opacizeze, când gândul cade în întuneric („privirea oarbă" - Născătoare de noi înșine). în poemele din Pronume, enigmaticul provine din indeter- minarea pronominală („unul", „nimenea", „cineva" ș.a.; „un om se trezește în vorbirea sa/ și întreabă:/ chipul meu oare a trecut pe aici?" - lagos și existență), care trădează fie depersonalizarea ființei umane, ca în lite- ratura absurdului („Cineva se mută în noi,/ în vreme ce noi/ ne mutăm în altcineva" - Timpul de-acum), fie alinenarea de șinele inconfortabil („A murit cineva fără mine/ în propria-mi privire/.../ Acum privesc fericit/ cum infernul îmi crește în oase" -Acest eu). Lupta între vedere și ne-vedere este înlo- cuită acum de tensiunea ontologica dintre „a fi și a nu fi" (în loc de discurs)-. „în tine-i cel ce nu e/ iar în el sunt privirile mele" (Cântec de încurc jure-, v. și In raport cu naș- terea). Impersonalizarea aduce atuul inte- lectualizării și al obiectivării reflecției („Aco- lo unde ies din mine însumi,/ veghează înțelepții pe la colțuri" - Din mine cineva privește), însă dedublarea sau existența „la jumătatea drumului dintre sine și nimeni" aruncă poetul măcinat de singurătate într-o așteptare disperată a autoregăsirii: „Eu strig după mine/ precum norii după ploaie./ A aștepta e-un adevăr întâmplător!/ Câtă sin- gurătate poate ii în el" (A aștepta e-un ade- văr întâmplător). Poemul însuși ia naștere din această pândă dintre sine și eu, dintre „tot și tine însuți" (Tu născocești jocurile). începând cu volumul Căpșuna in cap- cană, poezia lui Petru Cârdu se apropie de vâltorile istoriei: „ninge cu mare răspunde- re (în balcani)" (La locul faptei)-, „Libertatea zace în glastre" (Caje Arp). Discursul poe- tic (mustind, în mod paradoxal tocmai aici, de referințe livrești, culturale) se ascute iro- nic și survolează când deschis, când cva- siparabolic actualitatea zonei balcanice: „maestrul rimbaud a rămas repetent/ în fața elevilor săi/ zeii muriseră la ora 19/ la cena- clul nostru se dă examen pe tema/ sorbirea din nebunia roșie/ nu fiți nebuni deci/ unul câte unul intrați la adăpost în utopie/ adevă- rul e după cum am convenit". Poezia se „corporalizează"/naturalizează, se servește de Scrierea cu sârge, „măruntaiele" intră în poem, întrucât „sufletul mormăie/ nu poate să se întâlnească/ cu propria sa formă" (Miercurea pe hârtie). Poetul devine „unul din noii elogiatori ai nebuniei", ai umanis- mului erasmian (Dialectica fecioară), un revoltat („cel numai cu nu în gură") împo- triva timpului care a băgat „omul în paran- teză" (Da/Cu siguranță nu), „dator" să con- semneze „zloată guturai alunecuș arta de a confisca/ ferestrele larg deschise" (Arta de a confisca ferestrele), să scrie versuri-măr- turii: „în propoziția destrămată/ a muncii mele zilnice/ clădesc mărturii pe drumul spre casă" (O prepoziție/un martor). în bise- rica Troia, viziunea capătă accente expresio- niste, lumea cunoscută intră în Ordinea întunericului, a unei istorii care-și rescrie nenorocirile (simbolurile cetății asediate: Troia, Cartagina), a timpului „obrăznicit" (Spărtura ochiului) care „are conștiința mur- dară" (Meteorologie), a „blestematului sezon de vânătoare" al „țării expatriate" (Sezonul de vânătoare). Când „Istoria se învață în bal- canii în flăcări" (Fata și șahul), sufletul bol- nav de „surplusul istoriei" (Târfa Balcanilor) trăiește o Lehamite estetică, atitudinea etică lăsând în urmă frumosul, care oricum s-a prefăcut în urât. Strigătul de groază sau de exasperare, „dumnezeule", din finalul poe- mului Ilion novum, este justificat de atot- prezența răului, care a atins, precum în bla- gianul Paradis in destrămare, chiar și mesagerii divinului: „îngerul orb" stă la coadă „lângă lada încărcată de putregaiuri [...]/ cu mâini hrăpărețe lângă mormanul de omizi" (Afaceri murdare cu îngerul). Cer- neala violetă păstrează și tematica, și tona- litatea sumbră: „chiar și de vânzare e destul întuneric" (Sterngramă a iernii cu personaj principal)-, „Zi și noapte vuiau asurzitor/ clo- potele bisericii/ vestindu-și propria moarte" (înmormântarea bisericii). Trecerea prin „înghesuiala" și prin grotescul istoriei nu poate totuși anula Chemarea soarelui, iar spectrul morții nu reușește să paralizeze înflorirea dragostei (v. seria Vuietul melanho- lic). însă Războiul nu e metaforă, de aceea și poezia lui este una cvasireportericească, tăioasă și amară. Complicitate prilejuiește reîntâlnirea cu opera unui poet de substanță, care ar meri- ta o mai mare notorietate în spațiul litera- turii române actuale. Grav și cerebral, cu o sensibilitate disimulată ironic, Petru Cârdu scrie versuri profunde și originale, proble- matizând și în ordinea celor veșnice, și în aceea a trecătorului. Poezia se află pretutin- deni, dar șansa ei constă în puterea și în mă- iestria complicelui său (poetul) de a o aduce la viața poemului. 24 • APOSTROF între vârste ferme Adrian Petrescu a de- butat în presa culturală cu circa zece ani în urmă, cu proză scurtă. Descoperit de Sanda Cordoș, studentul la Științe Politice de atunci a scos la iveală vreo două sau trei povestiri - ba în Tribu- na, ba în Vatra - care mi-au reținut atenția prin aceea că nu aveau nimic din scrisul unui începător. La acea dată, stu- dentul cultiva un fantastic de extracție bor- gesiană, mi se părea mie, dar scriitura anunța o voce cu un timbru puternic per- sonalizat. Eu l-am cunoscut ca anticar, știa o mulțime de lucruri despre autori și prețu- rile la care se puteau vinde și mi-a făcut mereu cadou câte ceva din știința lui de eva- luator livresc, uimindu-mă printr-o pasiune care data de când era încă școlar. Au trecut niște ani în care, după un scur- tissim stagiu la un cotidian local, Adrian Petrescu a întreprins călătoria de inițiere în armată, apoi dincolo de ocean, dar l-am re- găsit ulterior în același oraș de pe Someș, de astă dată în proprietatea unui anticariat pro- priu. Așa am aflat că primul lui roman fuse- se premiat la concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor pe anul 2006, iar când momentul a venit, m-am bucurat să obțin unul dintre exemplarele de autor ale cărții Conspirațiile imposibile (București: Ed. Car- tea Românească, 2006, 480 p.), a cărei apa- riție am sărbătorit-o cu un suc la resta- urantul „Maimuța Plângătoarei Titlul volumului înșală. Nu apare în pagini niciun complot politic. Dar nici în Conjurația din Sevilla al lui Arturo Perez-Reverte nu găseai așa ceva, așa că... La Adrian Petrescu po- vestea - de dragoste, în esență, dacă nu cumva de căutare de sine în doi - include două cupluri sau, mai bine zis, un cuplu și oglinda sa, cine știe... De aici și până la ideea de conspirație în înțelesul ei clasic, tra- dițional, este destul de mult. Dar cine zice că lucrurile trebuie să confirme mereu pre- vizibilul din mintea și imaginația noastră? Cheia interpretativă în care mi-ar veni să citesc romanul este mai mult una a ado- lescenței. Protagoniștii, tinerii din cele două cupluri, au depășit vârsta indeciziilor. Dar punerea în pagină, dilemele și un anume aer care plutește peste întreg mă fac să văd în acest roman o recapitulare de teme și moti- ve adolescentine. Lucrul acesta, interpretat ca o insuficien- tă forță de a tranșa în favoarea unuia sau altuia dintre firele epice prezente acolo, a displăcut. Costi Rogozanu a socotit chiar că scriitura e supraabundentă și că tot ce spune autorul se putea realiza în jumătate din pa- ginile consumate. Poate că da, dacă se pune în paranteză sentimentul de care vorbeam. Zorii juneții, cei care însoțesc ieșirea din copilărie - vârstă a deciziei de alt fel, la un alt mod -, sunt ezitanți, exaltați, ambigui, amețiți și amețitori, transfigurând realități- le în sentimente, afectele în presimțiri, me- moria în ficțiune. Sau invers, căci lucrurile curg în ambele direcții. In Conspirațiile im- posibile - un titlu care surprinde, parcă, exact această stare, acest interval din viața omului -, Adrian Petrescu reușește această perfor- manță fără a face caz din asta. Nu este vor- ba, ca odinioară, la Ionel Teodoreanu (în Vacanța mare sau în La Medeleni, de pildă), de asumarea programatică, fățișă, subliniată a acestui fapt. Nici de candoarea vecină cu tembelismul din romanele lui John Stein- beck Calea Sardelei și Joia dulce. Aici cea ca- re asigură apartenența la adolescență a ro- manului este privirea, pariul pe un anume mod al explorării evenimentelor, o anume atmosferă a spunerii. Să nu se înțeleagă că autorul poetizează. Proza lui are, la nivelul frazei, o acuratețe și o limpezime pe care destui inși trecuți de-acum de începuturile lor literare ar pu- tea-o invidia. Există și suficiente fapte care să asigure narațiunii o osatură epică îndes- tulătoare. Poezia, câtă e, rezultă din con- trapunerea orașelor și a atmosferei specifice a fiecăruia - Clujul cu ale lui, Coimbra cu ale ei din felul în care, dezvăluind, auto- rul și învăluie într-un soi de zicere care nu abuzează subiectul, nu îl seacă (precum adepții noului roman francez) și nici nu îl trece prin vămile succesive ale limbii și rosti- rii (cum fac textualiștii). Este, de altfel, par- tea cea mai „tare“ a scrisului romancierului aflat la începutul drumului său. Siluetele lui riscă să se confunde parcă și nu i-ar fi stri- cat să le contureze identitățile cu mai multă pregnanță, chiar și la nivelul perceperii înfățișărilor lor. La acest capitol versatilul și grobianul Goliat, redactorul-șef de cotidian de pe Someș, puțin îngroșat, rămâne, pro- babil, cel mai memorabil personaj, cu un portret care nu se uită. Nici dialogurile nu sunt de natură să dinamizeze povestea, nejucând rolul tensional și proactiv din, să zicem, textele în maniera lui Hemingway. Ele se situează mai aproape de felul de a da târcoale propriilor frământări pe care l-a făcut faimos Ernesto Săbato. Dar meritul care reține atenția în cazul lui Adrian Petrescu este că, în acest roman, cel puțin, scrie o proză românească ce nu se JStyista ^yisielor • O secțiune importantă din Luceafărul (nr. 22, 18 iunie 2008) este consacrată Festiva- lului „Zile și Nopți de Literatură^ (ediția a VH-a), desfășurat la Neptun și Mangalia între 7 și 11 iunie. Din bogatul material al Rozanei Mihalache aflăm care au fost prin- cipalele evenimente desfășurate pe parcursul celor patru zile ale festivalului: decernarea Premiului Ovidius scriitorului turc Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel, dezbate- rile pe tema „Viitorul literaturii, literatura vii- torului“, recitaluri poetice la care au partici- pat atât invitați români, cât și străini. Ne-au reținut atenția, prin gama largă de atitudini exprimate, opiniile participanților la dezba- terile privind viitorul literaturii, de aceea vom oferi în continuare câteva mostre: „După mai înfundă în peisajul tradițional al scrii- torilor noștri: pe drumuri de țară sau prin mahalale și toposuri pitorești autohtone. El alege ca locație secundă a acțiunii peisajul urban lusitan, făcând din Portugalia un loc proxim, la îndemâna sa și a cititorului. Este un exercițiu ce merită să fie salutat într-un moment în care scriitorii noștri se dovedesc mai lent adaptabili decât congenerii lor ple- cați la muncă prin întreaga Europă. Nu mi-e clar de unde a apărut radical afirmata inadecvate la acest roman a unor voci critice care l-au întâmpinat. Nu spun că verdictele pronunțate trebuiau să fie mai temperate, aceasta rămâne o opțiune la lati- tudinea oricărui critic. Zic însă că modul de a fi propriu romanului Conspirațiile imposi- bile putea fi mai atent explorat, pentru a do- vedi, măcar, că judecata critică nu cade din aer, ci se sprijină pe ceva. Romanul următor va arăta în ce măsură s-au înșelat cei care, precum Sanda Cordoș, juriul Uniunii Scriitorilor care a premiat manuscrisul, celălalt juriu, al filialei Cluj, care i-a decernat un nou premiu, subsem- natul și, poate, și alte instanțe și voci critice s-au înșelat pariind pe talentul și vocația scriitoricească a lui Adrian Petrescu. Se prea poate însă ca tocmai cititorii grăbiți și criti- ca irascibilă, temperamentală, ba chiar su- perficială să se fi pripit în cazul autorului discutat aici. Un lucru îl pot face și cei căro- ra le place proza adipetresciană și cei căro- ra le dă disconfort: să îi ureze autorului bun venit în turbulenta lume literară româ- nească. In numele tuturor, mă grăbesc să o fac eu. Luceafărul toate festivalurile la care am participat în ulti- mii ani, mi-am dat seama că cei care au de-a face cu poezia sunt poeții, și nu publi- cuE (Naim Araidi, Israel); „Invazia de ima- gini nu poată să nu aibă consecințe asupra unui public suprasolicitat tehnologic. Lite- ratura a devenit acum, mai mult decât ori- când, o marfa“ (Ion Pop, România); „Poezia nu are viitor, ea este viitorul - în viitor n-o să aibă nimeni timp să vorbească în proză“ (Andrei Codrescu, SUA). ■ C. B. Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 25 Exces și filosofie: A interpreta unitar filo- sofîa lui Cioran - gân- ditor contradictoriu, para- doxal și refractar la sistem - este o sarcină dificilă, pe care însă Nicolae Turcan re- ușește să o îndeplinească cu succes în recentul său vo- lum: Cioran sau excesul ca filosofie (Cluj: Ed. Limes, 2008). Exegeza unitară propusă de autor pornește de la pre- misa existenței unui „punct arhimedic“, ele- ment unificator al filosofici lui Cioran: exce- sul sau atracția pentru extreme. Intr-o întreită formă: excesul ca limită („ieșire din cadre- le obișnuite în direcția iraționalității extati- ce sau a detașării sceptice"), excesul ca pola- ritate (pendularea între „două atitudini ireconciliabile, situate într-un neîncetat con- flict") și excesul ca indecizie („pendularea neîncetată între cei doi termeni polari, fără a putea să se fixeze în unul dintre ei"), atracția pentru extreme este experiența fun- damentală aflată în spatele tuturor reflecții- lor lui Cioran, prin ea explicându-se atât modul în care filosoful meditează asupra temelor sale predilecte: Dumnezeu, sufe- rința, sinuciderea, moartea etc., cât și stilul reușit în care aceste idei sunt expuse. Concluzia la care ajunge autorul după o cercetare amănunțită a textelor lui Cioran poate părea radicală: excesul este pentru gânditorul român „dominanta esențială", astfel încât, dacă eliminăm excesul, din sti- lul acestuia nu mai rămâne mare lucru, existând chiar pericolul ca scriitorul să se aneantizeze. Modul în care sunt interpre- tate, pe de o parte, relația exces-idei-stil și, pe de altă parte, raportul dintre Cioran-scrii- torul (scris) și Cioran-omul (realitate) repre- zintă, credem noi, premisa care duce în mod necesar la afirmațiile din finalul volumu- lui, de aceea ne vom referi în continuare la aceste două aspecte. Conform autorului, în stilul lui Cioran se manifestă în primul rând excesul și abia secundar ideile, acestea din urmă nefiind decât repetarea unor vechi adevăruri întâl- nite și la maeștrii săi: Pascal, Schopenhauer, Nietzsche etc. Originalitatea filosofici lui Cioran nu constă deci în ideile exprimate, ci în faptul că experimentarea la limită a acestora reprezintă seva care hrănește și modulează stilul inconfundabil al scrisului său. Cu alte cuvinte, fără experiența excesu- lui, stilul lui Cioran n-ar fi existat și Cioran nu ar mai fi fost Cioran. Aceasta nu înseam- nă însă că esteticul se confundă cu excesul. Scara valorilor din filosofia lui Kierkegaard, care pornește de la estetic, trece prin etic și atinge punctul culminant în religios, este la gânditorul român răsturnată, esteticul aflân- du-se de această dată în vârful piramidei. Experiența excesului se desfășoară însă doar la nivel etic și religios, iar stilul, deși se ali- mentează din aceste trăiri paroxistice, ia naștere și se perfecționează tocmai prin transgresarea celor două nivele inferioare și prin depășirea tuturor extremelor. în zona esteticului, regulile morale, preceptele reli- gioase, concepțiile politice etc. dispar, sin- gurul scop al autorului fiind „reușita expre- siei". „Cioran, conchide exegetul, nu spune adevărul, ci spune, cu stil, excesul. “ O astfel de interpretare poate da naște- re următoarei întrebări: nu poate avea un astfel de tip de gândire influențe nocive asu- pra cititorilor? Autorul rezolvă însă această problemă propunând o diferențiere între Cioran-scriitorul și Cioran-omul, adică între scris și realitate. în momentul în care ne apropiem de textele filosofului, trebuie să plecăm de la premisa acestei dualități și de la conștientizarea faptului că scrisul a repre- zentat pentru creator un mijloc de autote- rapie, prin care a încercat să se salveze de excesele care i-au dat târcoale de-a lungul vieții. Relația cititorului cu aceste texte, ca de altfel cu orice fel de scriitură, trebuie să rămână deci una pur estetică, o interpreta- re literală a acestora sau încercarea de a pu- ne în practică cele afirmate în scris fiind o dovadă a lipsei de înțelegere a libertății pe care ți-o poate oferi arta. Alunecarea filosofului pe panta extremis- mului politic este interpretată de Nicolae Turcan din aceeași perspectivă a atracției pentru extreme și a dualității scris-realita- te. Confuzia dintre scris-realitate poate fi nocivă și pentru creator, exegetul oferind ca exemplu în acest sens textele extremiste ale lui Cioran din tinerețe, moment în care distanța „dintre scris și sânge" a fost eludată. De asemenea, pentru explicarea simpatii- lor legionare ale filosofului, autorul distin- ge între extremul Cioran și extremistul Cio- ran, considerând că atracția spre experiențele excesive, deși „s-a manifestat ideatic diferit", va fi o trăsătură temperamentală a filoso- fului pe parcursul întregii vieți, în timp ce extremismul politic a caracterizat doar pe- rioada de tinerețe a acestuia. Autorul propune o interpretare a gândi- rii lui Cioran care are în centru conceptul de exces, element care dobândește în unele momente „demnitate aproape categorială, apriorică, făcând posibile toate celelalte experiențe ale spiritului". Credem însă că excesul nu este o noțiune prin care filosoful ar încerca descrierea lumii în ansamblu, ci mai degrabă o atitudine subiectivă care poate însă explica unitar contradicțiile filo- sofici și chiar ale vieții lui Cioran. Putem de asemenea afirma fără rezerve că, datorită argumentației coerente, stilului clar și sobru și încercării de a oferi o interpretare unitară a operei lui Cioran, cartea lui Nicolae Turcan va trebui să devină o lectură obli- gatorie pentru toți cei care doresc să cunoas- că în profunzime opera filosofului român. Panorama critică a lui Marin Mincu (Urmare din p. 7) logica sa internă, repet... - are consecințe cu bătaie lungă, în parte contestabile: de pildă, trecând la judecarea poeziei postbelice, cri- ticul scoate în afara sferei sale de interes întreaga tradiție postblagiană, inclusiv pe cea neoexpresionistă, reprezentată de către echinoxiști, neincluderea Anei Blandiana în corpul Panoramei fiind expresia cea mai eclatantă a unei asemenea parțializări. Per- sonal, sunt în continuare de părere că neo- expresionismul Echinoxului - venit pe o filieră postblagiană - a mers în paralel cu evoluția spre textualism a „lunediștilor" bucureșteni, introducerea lui loan Moldo- van în Panorama și scoaterea lui Dan Da- maschin sau Aurel Pantea reprezentând doar jumătatea seacă a unui pahar incontestabil mai spumos. Uneori, distincțiile sunt urmă- rite prin selecția textelor: la loan Alexandru, de pildă, Imnele... sunt eliminate ca fiind anacronice, pe când Ștefan Aug. Doinaș e făcut să corespundă etichetei de „baladist" a capitolului „sibian" în care este inserat (alături de Radu Stanca) prin eliminarea întregii producții cerebrale, neoclasice de după 1960. Substanțială este însă, așa cum era de altfel de așteptat, valorificarea superlativă a lui Nichita Stănescu, la care se apreciază ontologia dificilă a limbajului, imersiunea poeziei în primordialitatea „necuvintelor", a limbii de dinainte de cristalizarea ei în forme expresive, sau eliberarea poeziei de obligația referențialității, ceea ce o întoar- ce integral spre spaima elementară a pro- priei sale geneze. Cartea lui Mincu e vie, incitantă, provocatoare: elogiul maxim care i se poate aduce este să ridici mănușa și să elaborezi o contra-Panoramă. Pentru aceas- ta ar fi nevoie însă de un contrasistem, co- erent, adecvat logicii interne a poeziei și urmărit consecvent, până-n pânzele albe, dar tare mă tem că ecoul acestei opere exemplare se va stinge în șușoteli exaspe- rate de cafenea, așa cum se întâmplă, de regulă, la noi, cu toate opțiunile culturale atipice, majore, care au darul de a ne pune pe gânduri. 26 • APOSTROF Reveriile cotidianului IN Existenja poeziei din 1986, Gheorghe Grigurcu îl plasa pe Gabriel Chifti între extaz și caligrafie. Aderența la cotidian a poetului e contracarată de propen- siunea spre ceremonialul textual, spre rafinamen- tele scriiturii ori spre tentațiile calofiliei. Pentru Gabriel Chifti poezia ar fi, așadar, o atitudine extatică la prima vedere, iar la o observație mai atentă un anumit unghi al condeiului față de coala de hârtie, o migală voluptuoasă a mânuirii lui, așadar o caligra- fie. [...] Fondul psihic [...] e o vitalitate ce-și îngroașă intonația spre a-și ascunde delica- tețea, o candoare de adolescent ce se trans- pune în poza insațiabilă a adolescenței [...]. Caracteristic e faptul că autorul aderă la lumea dată, se situează în câmpul său seman- tic elementar pentru a celebra cu o încrede- re înfrigurată, grăbită parcă a se vesti. E un fel de pact de neagresiune cu problematica virtuală a poeziei. Neutralizată, redusă la fața sa armonioasă, incantatorie, aceasta îi oferă o materie docilă. Volumul O sută de poeme (Craiova: Ramuri, 2006) este, cum subliniază în Prefață Nicolae Manolescu, o antologie severă, „o selecție de autor făcută, așadar, cu parcimonie, dar și dintr-o perspectivă pe care poeții n-o au de obicei asupra lor înșiși: și anume una de istorie literară. [...] E o dovadă de obiectivitate pe care poeții ne-o oferă rareori. Care reflectă o cultură a poe- ziei“. Lirica lui Gabriel Chifu este una ce premerge, în multe privințe, poezia post- modernistă, prin priza la real, exercițiul luci- dității, prin reflexele textualiste, dar și prin doza de sarcasm, ironie și autoironie ce se face simțită în aceste poeme saturate de livresc și atente, în egală măsură, la avata- rurile realului. Un „modernism bine tem- perat“ ar fi, în viziunea lui Nicolae Mano- lescu, caracteristic acestei poezii. Criticul precizează, de asemenea, rolul de precursor pe care îl joacă Gabriel Chifu: Poeții șaizeciști transfigurează, după ce au idealizat, cotidianul, ca și biograficul. Chifu, opteciștii nu mai procedează la fel. Și apoi, în poezia lor amănuntul e acela care frapează, nu realitatea ca bloc semnificativ, cu alte cuvinte realul pus sub lupă, nu acela care cade direct sub ochi. Cărtărescu, laru și cei- lalți optzeciști vor folosi același limbaj. Descoperirea lui nu le aparține. Trebuie să țină seama de Gabriel Chifu ca de un pre- cursor. Nu întâmplător antologia lui Gabriel Chifu se deschide cu o Artă poetică, o poe- zie relevantă și pentru modul de a structu- ra imaginarul liric al poetului, dar și pentru viziunea încorporată în sintaxa textului poe- tic: „câteva tărâmuri se resfiră prin aer/ ca paginile unei cărți./ sintaxa își face de la sine regulile/ aidoma unui fluviu care își făurește albia leneș.// pe țărm se ivesc furnicile mir- x midone, mii și mii,/ cară în spate marele zar, cu șase pe toate fețele,/ zarul însuflețit, care surâde.// «cine-1 ridică, cine-1 azvârle, zic,/ să vedem ce cade,/ șasele vieții sau șasele morții?»/ atât. în asta constă toată arta“. Pe cât de minimală, pe atât de sugestivă, poe- tica lui Gabriel Chifu rezumă atenția la deta- liul insignifiant, ca și percepția vag alegorică a lumii și a destinului, ca și tentația filo- sofării, a asumării unor semnificații ascun- se ale lumii. De altfel, într-un Mic manfest despre poezia heracleitică, postfață a volumu- lui Povestea țării latine din Est, Gabriel Chifu își așază propria poezie sub semnul tutelar al metamorfozelor nedefinite, al schimbării, al proteismului, manifestându-și opțiunea pentru o poezie deschisă, o poezie de sinteză, o poe- zie a însumării tolerante [...]. Ea nu întoar- ce spatele liricii existente, ci fața; preia din aceasta ceea ce găsește viabil. Poezia hera- cleitică se deschide, dialoghează, acceptă po- ezia de până la ea. Loc geometric de întâlnire a instinctului poetic și a gândirii poetice, cum observa Ion Bogdan Lefter, poezia lui Gabriel Chifu e totodată una a „profunzimilor suavizate“ (Ștefan Aug. Doinaș); e o poezie ce pipăie, cu toate simțurile la pândă, coaja lucrurilor, bănuind dedesubtul ei respirația cristalină, inefabilă a esențelor. Dar și o poezie care înregistrează, în arhitectura sa sinuoasă, armoniile și dizarmoniile universului, co- respondențele secrete între lucrurile cele mai disparate, iregularitățile visului, ca și relie- ful apolinic al aparențelor făpturii. Poetul găsește însă și în ruptură sau dizarmonie un sens ascuns sau pierdut, care legitimează contururile și rostul lucrurilor. Cu alte cuvinte, cum zice Al. Cistelecan, „supliciul e o experiență pe drumul beatificării, păs- trând, în plină sintaxă agonică, un sens ascensional. Cabluri rupte e un poem semnificativ, al apocalipsei generate de rup- turile de sens și de comunicare între ele- mentele firii, un poem al alienării și al de- semantizării lumii: „Dau drumul la duș și afară începe să burnițeze./ închid ușa și se deschide cerul./ Pun discul la pick-up și aud tușea fostului meu vecin,/ pensionarul din B./ închid ochii și mă văd în măruntaiele unei stele./ Țip și tăcerea e desăvârșită./ Șterg praful și se coace pâinea: Circuite defecte, vraiște,/ cabluri, artere rupte sau legate aiurea.// Aprind veioza și moare un licurici și se stinge un astru./ Se dau lupte în cer sub pământ și răpușii/ cad (numai) aici./ îți întind un măr și primești un pumn de argilă./ Aud cu ochii, văd cu gura. Mă mir/ și cresc apele Dunării, întreb și se pră- bușește o pasăre: Circuite/ defecte, vraiște, cabluri, artere rupte sau legate aiurea.// în vârful unui ac stau împreună cu un vultur și un înger./ Sub ochii mei litera alfa se schim- bă în omega./ Departe, în zare, Dumnezeu arde în flăcări înalte./ Au venit, sunt aproa- pe plagiatorii furtunii,/ delatorii arheului. Dumnezeu pare scrum./ Ei își freacă pal- mele mulțumiți./ Noi, ceilalți, suntem toți în vârful acului,/ am încăput. Un orologiu sălbatic ne prinde/ între roțile sale dințate“. Vizionarismul la care recurge poetul nu înseamnă însă o transfigurare a „realului erupti v“, cât, mai curând, o resemantizare a concretului din perspectiva unor sensuri filosofico-poematice care răzbat din stră- funduri. Nu sunt puține nici poemele cu caracter autoreflexiv, în care confesiunea și introspecția au o pondere semnificativă. Sunt poeme în care luciditatea și meditația se îngemănează cu angoasa, transcriind relieful existențial al unui eu neliniștit, ce-și recunoaște complicități vinovate, dizarmo- nii și frustrări, compromisuri și dezavuări, închipuind totodată o parabolă delicată, grațioasă și transparentă a destinului: „nu văd nimic, e ceață. în schimb aud: inima/ cum se surpă-ncet ca o bisericuță șubredă/ toamna, părăsită-n câmpie.// ce harababură e-n creierul meu. Satiri, îngeri eronați, torționari/ și clovni care se hrănesc hămesiți cu literele din aceste/ cuvinte. Fiecare/ urlă în altă limbă, fiecare susține altceva și îl lovește pe celălalt/ în plină figură. Și fiecare are exact mutra mea caraghioasă.// tot ce-am făcut am greșit, fiecare drum pe care am pornit/ a dus în același loc - un fel de nicăieri: pe marginea unei prăpăstii./ (de fapt un simulacru de prăpastie, n-are adîn- cime./ nu te poți sinucide în ea. cel mult/ poți să-ți rupi un picior)./.../ să fug înapoi spre mintea tatălui meu ca vis al său/ încă neivit? nu pot destinația nu mai există:/ și el și mama sunt de mult două grămăjoare de materie adormită și străină/ să evadez alergând în față, printre gratii?/ aș osteni degeaba moartea oricum/ m-așteaptă după colț/ ca un controlor de bilete indiferent/ la intrarea în sala de cinema mereu plină.// de sus spre mine, coboară un imens baston de orb./ e bastonul cu care se-ajută la mers Dumnezeu./ mă va lovi, mă va doborî, mă va strivi ca pe un vierme./ nu. Deocamdată nu mă nimerește^ (Bastonul de orb). De alt- fel, orbul și zarul sunt două dintre metafo- rele obsedante care structurează imaginarul liric al lui Gabriel Chifti, articulând un uni- vers poetic de incontestabilă originalitate. Poezie cu intonație severă, în care cere- monialul textualității se grefează pe mitolo- giile derizorii ale cotidianului, lirica lui Gabriel Chifu nu refuză deloc beatitudini- le calofiliei, dar nici suplețea reflexivității. Discursivitatea, ca și solemnitatea ritualică a unor poeme, e mereu contracarată de conștiința absurdului unui univers contro- lat draconic de „marele păpușar“, iar reve- riile iluminante ale cotidianului sunt mereu subminate de luciditatea cu care sunt per- cepute contururile unui „real eruptiv“ ce pătrunde năvalnic în trupul poemului. Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 27 Poems by Floarea Țuțuianu The Lion Mark Every morning a woman slips out of a man’s skin and throws herself on thc flames I no longer know what I look like here where the eye rolls in complete circles not seeing itself here where the sand makes you one with thc carth that fills you I write on sand: Nexus Plexus Sexus Minodora Mitrodora Nymphodora until the sand rushes off helter-skelter (1. A line farrowing the sand) I’m flat on the ground I teii myself pressing my face to the soil mumbling shameless words through nose and mouth 1’11 have to prepare a word with flesh of my flesh and blood of my blood He is going to fiii me. This word will be my soni 1’11 give birth to him through my mouth. I stand up and stumble in my wings Over his shoulder thc Lion Mark gazes at me with meek yellow eyes Leda and the Swan I laughed cut loose turned cartwheels I invented men of paper from paper head to paper toe eyes bulging with words I laughed squandered words until mere skin and bone I survived in just one word I threw that word high in the air Then golden rain fecundated thc poet in me (while on the wall I drew thc shadow of my sex) The lunatic thc virgin thc man poked their heads out They breathed fire through gaping mouths at thc stroke of each hour Oh Lord God, let me stav woman I want to be Leda the swan between my legs „He Hasn't Yet Been Born" [or: ***—use either Romanian or American way] He hasn’t yet been born the man who could be half what I am as a woman Even if they weep between my thighs my lovers are the good old boys of other women Togedter we make paper children whom we raise with zeal When we get bored we fold them into airplanes because it’s endless and tiring for the body to read books You can’t take a man from another woman’s mouth Wasted on pc^je cfrer pcge their seed swells my books Pale I feel the tree of life rustling through them The blood I bathe in each night because Iove is as indomitable as death tramp tramp tramping toward life He hasn’t yet been born the man who could be half what I am as a woman The Art of Seduction Ear doesn’t hear me. Eye sces what it believes Tongue doesn’t obey Time is against me Somebody comes leafs through me goes away Somebody else comes Tramps all over me waits. The last to come shall also be the first who: Puts a finger on his tongue then riffles through me page by page: only sophisticated words with a model’s legs He sees in color evervthing moves. Let him lead us on I prolong it through words. Only milk and honey He squeezes me between pages. He wants to know so much more I pour a little poison. Just cnough to. I bathe it in words I stay on his brain on his tongue. I spew fire and pearls from my mouth Lonelinessgets trcmsmittcd from me through oral contact He turns pensive. Sees bluc. Is someone else Wants to capture me alive. Skin me I scream discreetly disappear with easy elegance between the lines Ear doesn’t hear me. Eye sces what it believes Tongue doesn’t obey. Time is against me A Kingdom for a Man Little nightmares nip at mc I’m sitting on a thousand and one needles. The sand eddies Silver scales glisten in the soil I see the snake-woman An angel comes and goes comes and goes. Bends above a siren who scarcely can breathe through her bronchi But who covers her hand with her sex (her sex of shells) I see the fish-woman A kingdom. For a man Nothirg can be compared to the dew tf his brow that dnpped on my Ups while he sweated above me Oh, Nonnus, it’s not for you to understand but the gods applaud me ■ Translated by Adam J. Sorkin and Irma Giannetti Their smiles I cut myself on each morning 28 • APOSTROF Cartea vidrei 1. Pribegirile vidrei Căminul vidrei Vidra-și scrutează bârlogul, împrejmuit fiind de înțelesul lucrurilor. Ieșirea terestră înseamnă frământare, izvor al aerului și primejdiei. Ieșirea prin apă înseamnă libertate, drum al vânătorii, al dorințelor. Culcușul înseamnă liniște, moliciunea visurilor din timpul zilei. Zidul înseamnă povara pământului, limita sigură a adormirii. O luntre înoată pe firul râului; - Cine ești tu? chibzuiește vidra. - Luntre sunt, chibzuiește luntrea, forma-mi este dată de obiectele pe care le am în mine. Vidra urmează drumul luntrii pentru a-i putea ghici răspunsul. De multe feluri sunt obiectele pe care le are în sine, insesizabil este conturul luntrii. Vidra și vietățile de foc Printre stânci albe cutreieră vidra, zăbovind prin munții scrobiți de ape. Statui-de-vânt vede vidra, de-și ridică ochii, statui-de-apă îi sunt tunelul unde alunecă ușor. Sub stâncile albe în adâncuri se-ntind căi uscate, arzătoare, acolo jos dorm vietățile de foc, acolo odihnindu-se toate ființele ce vor să rămână-n taină. Sfârâie-n adâncuri pașii videi, în cotloanele încinse se iscă aburi, se clintesc în loc ființele uitate, în ungherele retrase se aprind ochi de purpur. Pe acolo dibuie vidra, atingând corpuri solzuroase, adormite, vrea să scape dintre corpurile dezmorțite, uriașe, departe de tunelul statuilor-de-apă. Cântecul vidrei în fântână Pe motive de Hervay Sus în depărtare o monedă luminoasă, se revarsă asupra-mi, plesnindu-se de peretele fântânii, oglinda obscură așteaptă pleoscăitul, mai departe nu există prăbușire din fântână. Urechea-mi sub apă: scoică cu arc tainic, ochiu-mi sub apă: dans lent de imagini, nasu-mi sub apă: sicriu plin de globuri, vocea-mi sub apă, surplus în dibuire. Sus în depărtare o monedă luminoasă își amintește cum e prăbușirea. A izbucni dintr-un izvor adânc, întunecos pustiit, parcă de niciunde. A se stinge într-o oglindă adâncă, întunecoasă pustiit, parcă spre un niciunde. 3. Povestirile vidrei Vidra și albinele într-o bună zi, albinele au vizitat vidra, deoarece au auzit cum că vidra ar vedea încă sub pământ viața plantelor, semințele ce ger- minează, din care vor lua ființă flori albe sau sângerii. Ele au rugat-o să caute împreună miere, în locul mierii de peste luni de zile. Vidra a încuviințat, pornind împreună în universul de pe malul apei; vidra spunând povestiri despre plantele ce urmau să se arate doar peste săptămâni. Visele albinelor au fost astfel împlinite, prin povestiri. între timp, cârtița arțăgoasă le-a întretăiat calea, acesteia neplăcându-i posibilitățile. Drumurile sale duceau înainte și-napoi. în locul unei plante ce avea să vină, cârtița a ascuns foc, iar atunci când vidra povestea despre petalele cenușii ale florii, din pământ a țâșnit fum - învălmășind visele albinelor. S-au risipit, suspicioase, toate; de atunci, detestă albinele fumul. Vidra și oamenii Adesea vidra întâlnea oameni în timpul pribegirilor sale. Oamenii aveau sânge negru, asemeni șerpilor. Cu limba lor încovoiată, ascuțită, au putut să-și înconjoare fața: dacă s-au umplut de pulbere, reușeau să se curețe și pe frunte. Oamenii umblau pe două picioare, pașii lor făceau mult zgomot, de parcă copaci s-ar fi urnit din loc. Corpul și-l hrăneau cu insecte și rădăcini de plante; carnea le era moale și albă. S-a întâmplat ca în răstimpul unei călătorii a vidrei să se iște o mare furtună, iar ordinea numelor purtate de lucruri să se fi încurcat. Vidra s-a pitit în spatele unei cascade, în ascunzișul uscat al peretelui de stâncă. După ce furtuna s-a îndepărtat și vidra a ieșit din ascunzătoare, nu a mai recunoscut lucrurile: a trebuit să le redenumească. în mare, operațiunea a avut succes, doar în câteva cazuri vidra a încurcat numele purtate de lucruri. Doar că mai nimeni nu a observat acest fapt. Rana vidrei Uneori vidra s-a întins în calea razelor de soare, captând în sine puterea lor. O parte a razelor le-a depozitat sub piele, acolo fiind purtate, înăuntrul corpului. Odată, spre apus, un vânător a rănit cu o săgeată vidra; iar obuzul a pătruns atât de puternic, încât lumina ce a țâșnit de sub pielea vidrei a orbit vânătorul. Astfel l-au și numit mai târziu camarazii săi: Cel-Rănit-de-Ranavidrei. ■ Din volumul Vidrakdnyv, Cluj-Napoca: Eneklo Borz, 2006. Traducere de Ana Pantea Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 29 vista 'istetor • Am primit la redacție re- centul număr al revistei Dia- Uguri: Caietele de la Mediaș (anul VII, nr. 1-2, mai 2008), cuprinzând, alături de alte materiale care merită atenția, un amplu interviu al lui Ion Mihai lonescu cu regizorul Andrei Șerban. Din această convorbire, care merită să fie citită în întregime, mi-a atras atenția în mod special felul în care înțelege Andrei Șerban relația dintre teatru și viață: „Teatrul este exact ca viața, cu deosebirea că este mai concentrat. Este viața într-o stare de con- centrare, de atenție mai mare, de intensitate mai adâncă. E ca-n viață, dar mai mult. în viață, când trec strada sau când mă plouă, nu mă gândesc că aceste momente sunt unice în viața mea. Când trec strada mi-e doar frică să nu mă calce mașina. Când plouă vreau să nu mă ude. Nu am liberta- tea să mă gândesc, ce unic este acest moment. Ce unic! Și cât de scurt este acest pasaj între naș- tere și moarte, extraordinar de scurt, în relație cu eternitatea. Și totuși dacă m-aș gândi, pe scenă am această ocazie fantastică să mă văd pe mine însumi, nu numai prin personaj, dar ca și când am acest ochi în afară, al treilea ochi, ochiul de la distanță, că suntem de fapt în două realități. Trăim în două realități“. în urma unor astfel de remarci, ne rămâne un singur lucru de făcut: să încercăm să mergem cât mai des la teatru, pen- tru a învăța astfel să trăim viața cât mai intens. • In România literată (20 iunie 2008) este tipă- rit, în traducerea Micaelei Ghițescu, un articol România literară scris de Joao Bigotte Chorao cu ocazia apariției Jurnalului porti,ghez al lui Mircea Eliade. Autorul încearcă să răspundă cititorilor lusitani care au fost șocați de unele afirmații ale lui Eliade la adresa țării lor, demonstrând că jurnalul nu este, așa cum aceștia cred, o carte despre Portugalia sau un simplu „carnet de călătorie“, ci „o carte foarte elaborată și o mărturie asupra perioadei istorice în care a fost scrisă“, „un instrument de cunoaștere“ într-o perioadă dificilă a vieții scrii- torului român. Reacția unor astfel de cititori evi- dențiază încă o dată, dacă mai era nevoie, difi- cultățile care apar, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, în momentul în care trebuie să ne raportăm critic la propria identitate. ■ C. B. • Memoria: Revista gândirii arestate, nr. 62 (1/2008). • Ana Selejan, Literatura în totali- tarism: 1952- 1953, ediția a 2-a, București: Cartea Românească, 2008. • Adrian Grănescu, Corabie fără pînze și cîrmă, Târgu- Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2008. • Emanuel Guralivu, Trupul meu dimineața, București: Vinea, 2008. Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statu- tului, Uniunea Scriitorilor din Ro- mânia nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Către cititorii din țară ai revistei Apostrof Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava- loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa: Lukăcs losif Fundația Culturală Apostrof Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Prețul abonamentului este: pentru 3 luni: 9 lei pentru 6 luni: 18 lei pentru 1 an: 36 lei Taxele de expediere sînt incluse în această sumă. Pentru cei care se abonează prin această modalitate, asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se abonează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț provocate de inflație. Către cititorii din străinătate ai revistei Apostrof Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin- tr-un cec (money order) în contul: Fundația Culturală Apostrof Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300 Cont usd: RO58BRDE130SV06674381300 Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, SWIFT BRDEROBU Prețul abonamentului este: pentru 3 luni: 13 us$ pentru 6 luni: 26 us$ pentru 1 an: 52 us$ în costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex- pediere par avion. Cuprins • Cafe Apostrof • Puncte de reper Praetextatus 2 Centenar Sigismund Toduță Cornel Țăranu 3 Romane postbelice: Comisia specială Ion Bogdan Lefter 4 • Poeme Vasile Igna 5 Daniela Popa 13 lolanda Bob 21 • Cronica literară Marius Iulian Stancu 21 Aripile demonului Irina Petraș 6 ICC Ștefan Borbely 7 • Eseu Anghelache și... Anghelache Mircea Moț 8 • Teatru Interesul poartă fesul Bogdan Bădulescu 10 • Avangarda rusă Vecinii Benedikt Livșiț 10 (traducere și antologie de Leo Butnaru) • CU OCHIUL LIBER Ritmul interogației de sine Sanda Cordoș 12 Radiografia unei societăți în transformare Ștefan Bolea 14 Poezia lui Petru Cârdu Gabriela Gheorghișor 24 între vârste ferme Ovidiu Pecican 25 Exces și filosofie: Emil Cioran Ciprian Bota 26 Reveriile cotidianului Iulian Boldea 27 • Dosar: Victor Felea „Sînt încă aici" Cristina Felea 15 Jurnal de tinerețe (1941-1942) Victor Felea 16 Inedite Victor Felea 17 Nu prea leneș, cum s-a lăudat Ion Brad 18 Portret în oglinzi Mariana Boian, Alexandru Vlad, Andrei Zanca, Octavian Cosman 20 • Ospățul filosofilor Introducere la actul liber prin Noica și Cioran Laura Pamfil 22 • Revista revistelor C. B. 25, 30 • Biblioteci în aer liber Poems by Floarea Țuțuianu 28 (translated by Adam J. Sorkin and Irma Giannetti) Cartea vidrei Balăzs Imre Jozsef 29 (traducere de Ana Pantea) 30 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: • Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă poezie, 2000, 88 p. 5 lei Colecția „Filosofie contemporană" • Gabriel Marcel, A fi și a avea traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei Colecția „Filosofie modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Filosofie extrem-contemporană" • JURGEN HABERMAS, JOSEPH RăTZINGER, Dialectica secularizării: Despre rațiune și religie, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p. 20 lei Colecția „Filosofie medievală" • Se. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei Colecția „Filosofia religiei" • Henry Corbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 4 lei Colecția „Filosofie românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • N. Steinhardt, w Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p. 8 lei • D. D. Roșca, Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 138 p. 3,50 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu, 2000, 132 p. 5 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 8,75 lei Colecția „lanus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 15 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2006, 202 p. 1 5 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 10 lei • Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 4 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 4 lei • Norman Manea, Fericirea obligatorie proză, 1999, 192 p. 5 lei • Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar roman, 2001, 128 p. 5 lei • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei • Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. 7,50 lei • Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară": Scurtă istorie a Clujului și a monumentelor sale, volum ilustrat cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei • Lukăcs Jozsef, Clujul gotic, volum ilustrat cu fotografii de Vârdai Levente, 2007, 120 p. 12,50 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 188 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei • Marta Petreu, Conversații cu..., voi. II, 2006, 132 p. 20 lei • Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei • Eugen Pavll, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei • Irina Petraș, Teoria literaturii. Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei • Scriitorul și trupul său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei • Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei • Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 7 lei Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 160 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei • I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei • Ludovica Rebreanu, Adio pînă la a doua Venire: Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Malița, 1998, 288 p. 5 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru): Aforisme, prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Aiexandru Paleologu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei • Radu Stanca, Aquarium selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic, ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p. 5 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 6,30 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 7,50 lei Colecția „Mica bibliotecă critică" • Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe pentru un portret, 2003,150 p. 8 lei Colecția „Istoria filosofici" • Constantin Rădulescu-Motru, F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 15 lei • Jacques Jouet, Poeme de metrou traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p. 5 lei Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (le puteți comanda la www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul și Margareta, ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei APOSTROF REDACȚIA: Marta Petreu (redactor-șef) Lukăcs Jozsef Virgil Leon Irina Petraș Oana Moruțan Ciprian Bota Tehnoredactare: Fogarasi Edith Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Ana Pop (contabilitate) EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof Cont la brd Cluj: în lei: SV7853701300 în euro: SV6534401300 Revista apare cu sprijinul: □ Fondului Cultural Național □ Consiliului Local și al Primăriei Cluj-Napoca ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22 cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 • Revista apostrof figurează în Lista-catalog a publicațiilor interne, editată de rodipet sa, la poziția 4251. Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. issn 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a Asociației Revistelor, Imprimerii- lor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recu- noscută de Ministerul Culturii și Cultelor. Tiparul: Centrul de Presă Reformat Unica responsabilitate a revis- tei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Respon- sabilitatea pentru conținutul fi- ecărui text aparține, în exclu- sivitate, autorului. Apostrof Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XIX, nr. 7 (218), 2008 • 31