
Premiile Festivalului „Lucian Blaga"

IN ȘEDINȚA din 6 mai 2008, juriul Festivalului Internațional
„Lucian Blaga“, alcătuit din Horia Bădescu, președinte, Mircea
Tomuș, losif Cheie-Pantea, Mircea Flonta și Petru Poantă, mem-
bri, a decis acordarea următoarelor premii ale ediției a 18-a a fes-
tivalului:


Marele premiu al festivalului - Jeannine Baude (Franța)
Premiul pentru traducerea și promovarea operei blagiene -
    Marian o Martin RodrIguez (Spania)
Premiul pentru poezie - Mircea PETEAN (Cluj-Napoca)
Premiul pentru exegeză blagiană/literatură - DOINA CoNSTANTl-
    NESCU (Sibiu)
Premiul pentru exegeză blagiană/filosofie - ALEXANDRU PETRESCU
    (Timișoara)

Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2007

JURIUL ALCĂTUIT din Gabriel Dimisianu (președinte), Mircea A.
I Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu și Cornel
Ungureanu (membri), întrunit în ședința finală din 5 iunie a.c.,
a stabilit prin vot secret următoarele premii:

•  Proză:
   Horia Ursu, Asediul Vienei, Ed. Cartea Românească

•  Poezie:
   Nichita Danilov, Centura de castitate, Ed. Cartea Românească

•  Critică literară/eseu/istorie literară:
   PAUL Cernat, Avangarda românească și complexul per. ferici: pri-
   mul val, Ed. Cartea Românească

•  Dramaturgie:
   Vlad Zografi, America și acustica, Ed. Humanitas

•  Traduceri din literatura universală:
   Luminița Munteanu - Orhan Pamuk, Cartea neagră, Ed.
   Curtea Veche

•  Premiul Fundației „Andrei Bantaș“:
   Radu Pavel Gheo - Ernest Hemingway Bătrânul și marea,
   Ed. Polirom

•  Debut:
   Tatiana Dragomir, Fotcgrame, Ed. Casa Cărții de Știință,
   Cluj-Napoca
   Alexandra Tomtță, O istorie ₓglorioasăc‘: Dosarulprotocronis-
   mului românesc, Ed. ICR

•  Premii speciale:
   Mircea CĂRTĂRESCU, Orbitor, trikgie, Ed. Humanitas
   Șerban Foarță, Cartea Psalmilor: Pre stihuri retocmită acum
   de Șerban Foarță, Ed. Brumar

•  Literatura în limbile minorităților:
   Sz6cs Geza, Limpcpo, Ed. Magveto - roman în limba maghiară

•  Premiul național pentru literatură:
   George Bălăiță.

Premiile usr, filiala Cluj, pe 2007

Juriul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor - Ion Vartic, președinte;
  Ioana Both, Sanda Cordoș, Mircea Popa, Horea Poenar, membri;
Sigmond Istvân, Szocs Istvân, Karâcsonyi Zsolt, pentru literatura
maghiară - a acordat următoarele premii:
•  Premiul Opera omnia (oferit de dr. Matei Miko) - Ion Vlad
•  Cartea anului - critică și istorie literară (premiu oferit de dr.
  Matei Miko) - LAURA Pavel, Dumitru Țtpeneag și canonul lite-
  raturii alternative, Editura Casa Cărții de Știință
•  Cartea anului - eseu (premiu oferit de dr. Matei Miko) - Ion
  Simuț, Simptomele actualității literare, Biblioteca Revistei Familia
•  Cartea anului - publicistică (premiu oferit de dr. Matei Miko)
  - Dora Pavel, Armele seducției: Dialcguri, Editura Casa Cărții
  de Știință
•  Cartea anului - poezie - Horia BĂDESCU, Pielea ingerului, Limes
•  Cartea anului - proză - Horia URSU, Asediul Vienei, Cartea
 Românească
•  Cartea anului - traduceri - Virgil STANCIU, Margaret Atwood,
 Ochi de pisică, Editura Corint; Julian Barnes, Arthur&George,
 Editura Nemira
•  Cartea anului - literatura minorităților - SziLĂGYl JULIA, Lehet-
 e esszet tanitani: (Se poate învăța să scrii eseu?), Editura Komp-
 Press
•  Cartea anului - teatru - Anca Maniuțiu, ediția Samuel Beckett,
 Teatru, Fundația Culturală „Camil Petrescu“, prin Editura
 Cheiron

Alte premii ale filialei Cluj pe 2007
• Premiul primarului - PETRU POANTĂ, Clujul meu: Anii șaptezeci,
 Editura Casa Cărții de Știință
• Cartea anului - debut - DANA SALA,Abisurile iglinzii, Editura Limes
• Cartea anului - debut - Adrian Petrescu, Conspirațiile impo-
 sibile, Editura Cartea Românească
• Premiul Henri Jacquier (oferit de Centrul Cultural Francez Cluj)
 - Letiția Ilea, Ioana Crăciunescu, Supa de ceapă/Soupe ă Poi-
 gnon, Editura Brumar
• Premiul „Mongolu“ (oferit de omul de afaceri Remus Pop) -
 Ovidiu Pecican & Alexandru Pecican, Arta rugii, Editura
 Grinta
• Premiul Negoiță Irimie (oferit de omul de afaceri Remus Pop)
 - Andrei Zanca, Abis, Limes
• Premiul Cartimpex (oferit de SC Cartimpex SA) - KlRĂLY LÂSZIO,
 Mggyonybru kesemet fenem (Până-mi ascut cuțitul minunat),
 Editura Kriterion
• Premiul Interart (oferit de omul de afaceri Remus Pop) - Dorin
 Almășan, Ideea de iport in sculptură, Editura Grinta
• Premiul „Orașul" (oferit de Fundația Culturală Carpatica, arhi-
 tect Ionel Vitoc) - Marcel Mureșeanu, Totul e ahfel, Editura
 Casa Cărții de Știință.

Sponsori principali: Primăria și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

2 • APOSTROF

IN 3 septembrie 1903, Caragiale, cel mai
mare scriitor român al momentului, a so-
sit pe neașteptate la Cluj. Era vorba, în se-
cret, de o vizită de tatonare, ce venea să de-
săvîrșească tentativele sale, începute încă din
1891, de a se stabili în Ardeal, ca într-un
rîvnit exil voluntar. Cu aceeași intenție, el
revine la Cluj în 18 martie 1904. (Ca o sub-
tilă coincidență, această a doua vizită a sa
corespunde tocmai cu perioada în care pri-
măria orașului și firma austriacă „Fellner &
Helmer“ fac preparativele - aprins dezbă-
tute de opinia publică clujeană - de înce-
pere a construirii Teatrului Național.) Ce
căuta Caragiale în Cluj și, la urma urmei, în
această margine de imperiu? Cît se poate de
lucid, programatic, el căuta un loc care să
nu-i amintească de „familie“ (adică de „ță-
rișoară“, în sensul teoretizat, mult mai tîr-
ziu, de Milan Kundera, pus practic și el în
aceeași situație). El căuta un loc care să nu-i
amintească de București, „micul Paris“, și
nici de Mitică, „micul parizian“. Caragiale
căuta deci un loc cît mai „nefamiliaC. De
aceea, el cercetează, pe rînd, Sibiul, Brașo-
vul, Clujul, decizîndu-se, ofensiv și radical
- în prelungirea unei opțiuni coerente -,
pentru Berlin. Deloc întîmplător, el se așază
la Berlin, respingînd, în mod categoric, Pa-
risul și Roma. Așa se închide proiectul său
de autoexil atît de coerent materializat. Căci,
între cele trei orașe transilvane cercetate de
scriitor - Sibiu, Brașov, Cluj - și Berlin se
configurează un teritoriu compact: spațiul
central-european, altfel spus, Mitteleuropa.
   Cu cîteva luni înainte de a se stabili la
Berlin, Caragiale era cît pe-aci să aleagă
Clujul ca reședință de exil, dacă împrejură-
rile i-ar fi fost favorabile. De unde atracția
lui tocmai pentru Cluj ? La această întreba-
re plină de mister găsim, în mare măsură,
răspunsul, o jumătate de veac mai tîrziu, în
reflexiile despre acest oraș ale muzicologu-
lui Mihai Rădulescu. Puțină lume mai știe
astăzi cine a fost Mihai Rădulescu: un inso-
lit gînditor și eseist, ucis (sinucis, probabil),
în floarea vîrstei, în pușcăria comunistă. El
a făcut parte din grupul bucureștean al inte-
lectualilor strînși în jurul lui Noica, după
cum a fost prietenul lui I. Negoițescu (unul

Clujul de ieri și de azi
Mic ghid de
geografie culturală



dintre puținii mari scriitori născuți în Cluj)
și al cerchiștilor ardeleni. E autorul celui
mai strălucit eseu românesc despre Mozart.
Cum în anii ’50 ai secolului trecut era ur-
mărit de poliția politică, el a fugit din Bu-
curești și, pentru a i se pierde urma, a dus
o existență subterană în Cluj, ca om de sce-
nă și violonist al Operei Române.
   In epistolarul său, Mihai Rădulescu nu
numai că a descris viața de spectacol și de
culise a teatrelor clujene de la sfîrșitul dece-
niului al cincilea al secolului trecut, ci, în
principal, a gîndit intens asupra sensului pe
care îl are orașul acesta. Căci încerca să-l
prindă într-o formulă, spre a-1 înțelege mai
bine și a-i găsi o cheie de descifrare cultu-
rală. In definiția Clujului ca un concept de
geografie culturală, Mihai Rădulescu pleacă
de la constatarea următoare: „Clujul e un
oraș care nu e nici «provincie», nici capitală,
și aici rezidă drama și grandoarea lui, cîtă
este“. Clujul nu e „provincie^, deoarece pro-
vincia, bovarică și neîmplinită cultural,
„trăiește planetar, gravitînd în jurul soarelui
central al capitaleiA Or, Clujul „nu e bova-
rizat și planetar, ci egocentric și suficient în
granițele lui de metropolă la scară redusă“,
fiindcă „totul hărăzește Clujului acest des-
tin de «capitală în miniatură»“. Trei argu-
mente formează schela de pe care Mihai
Rădulescu construiește conceptul cultural
de Cluj. Primul argument este de ordin geo-
grafic: Clujul reprezintă un „centru al cita-
delei omogene a Ardealului, departe de Bu-
curești, departe de Budapesta, izolat între
munți cu micul lui stat transilvan^. Al doilea
argument este de ordin etnic, căci, în orașul
acesta, există un „amestec de populații^, iar
în mod ipotetic „oamenii ar trebui să tragă

• Teatrul Național din Cluj înainte de Primul Război Mondial

in egală măsură către București și Budapes-
ta, dar de aici crește o mișcare circulară, de
rotire în jurul său însuși“. In fine, al treilea
argument e unul de ordin arhitectural și sti-
listic: prin istoria și arhitectura lui, Clujul
constituie un adevărat oraș central-euro-
pean, cu „clădiri intermediare între casa nem-
țească nudă, uniformă, funcțională, și ho-
telul particular franțuzesc-secol 18“, la care
aș adăuga, neapărat, și casa sau palatul cu
balcoane-coridoare interioare, tipic aus-
triece. Istoric și, prin asta, stilistic, „se simte
că momentul care a marcat Clujul în mod
hotărîtor a fost acel al Mariei-Tereza: Clujul-
capitală a Principatului autonom al Transil-
vaniei dependent direct de coroana habs-
burgică, posesiune distinctă de regatul
maghiar. Căci arhitectural, «stilistic», Clujul
nu e nici românesc, nici maghiar, ci aus-
triac“. (Evocarea bisericilor gotice și baroce,
ca și a „statuii florentinizante a Sfîntului
Gheorghe“ - făcută de Mihai Rădulescu -
ar trebui citită în paralel cu superbul poem
tîrziu Colț medieval la Cluj al lui Blaga și cu
însemnările lui Nicolae Balotă din Caietul
albastru.) La toate acestea se adaugă civili-
tatea și decența locuitorilor acestui oraș,
care sînt, relativ, „de caracter^, „manierați“
și „formaliști, adică foarte ardeleni, lipsiți
de „dezinvoltura șmecheriei și afișarea
superficialității.
   Prin aceste caracteristici stilistice, Clujul
și-a conturat, de-a lungul istoriei lui, un cli-
mat și o identitate proprii: „Cu universita-
tea, biblioteca, teatrele, operele, colegiul
academic, parcul sportiv, grădina botanică,
expozițiile, Clujul e menit să fie o metro-

Anul XIX, nr. 6 (21 7), 2008 • 3

Clujul de ieri și de azi

polă de proporții reduse*, asemănător cu
„burgurile universitare germane care de-aici
și-au tras seva, din condiția lor de capitale
sau orașe importante* ale culturii de tip ves-
tic. De aici și splendida concluzie finală a lui
Mihai Rădulescu: pentru noi, „Clujul poate
fi o bună pregătire pentru Occident* sau,
într-o altă formulare concluzivă, „Clujul îmi
pare bun ca o anticameră a străinătății: atmos-
fera mai disciplinată și mai «occidentală» de
aici poate prepara pentru străinătate mai
bine decît mixedgrill-vA de la București...*.
   De aceea, Mihai Rădulescu prescrie,
prietenilor săi bucureșteni, cîte o cură de
Cluj, neuitînd însă să menționeze și con-
traindicațiile ori efectele unui supradozaj, în
cazul în care această medicamentație spiri-
tuală și culturală este urmată. Dar nu aceste
contraindicați! sînt importante aici, ci cu
totul altceva. Mai întîi, faptul că înțelegem
acum sensul vizitelor surprinzătoare la Cluj
ale lui Caragiale: smulgîndu-se din mrejele
sufocantei „familii*, el găsea în „nefamilia-
lul* Cluj, cu urbanitatea lui central-euro-
peană, o „anticameră* a Occidentului. Ca-
ragiale știa prea bine ce căuta în Ardeal. Așa
că central-europeanul Cioran - proiectantul
Schimbării la față a României - ar fi fost
foarte surprins dacă ar fi cunoscut următo-
rul - teribil - pasaj dintr-o scrisoare din
1905 a berlinezului Caragiale: „în Ardeal
ajung picioarele încălțate ale corpului euro-
pean; la București și Ploiești etc. stă plin de
paraziți, sîngerat de scărpinătură, dar fri-
zat ă la Parisienne, capul trupului bulgaro-
țigănesc, cea mai infectă și mai dezgustă-
toare parte a acestui bastard și ignobil tip
oriental*. Nu trebuie să ne inflamăm de in-
dignare: Caragiale nu e rasist și nici nu dis-
prețuiește reala spiritualitate orientală (do-
vadă chiar povestirile sale scrise la Berlin),
dar pe el îl irită acel indecis, impur „nici-
nici* sau „și..., și...“ românesc, încarnat în-
tr-o mentalitate bastardă, în care orientalul
se încîlcește, inextricabil, cu occidentalul.
   în fine, în al doilea rînd, să observăm că
reflexiile lui Mihai Rădulescu despre Cluj -
trimise lui Noica, într-o scrisoare progra-
matică, chiar din acest oraș - au fost scrise
în 1948, adică în timpuria perioadă dejis-
tă a stalinismului asiatic implantat și la noi.
Or, acest stalinism asiatic nu reușise încă - și
nici n-a reușit întru totul pînă la scufunda-
rea noastră generală în ceaușism - să distru-
gă specificul și mentalitatea central-europe-
ne ale orașului. Iar caracteristicile Clujului
nu erau, în fond, decît acelea ale Ardealului
în genere, așa cum le-a sintetizat Cioran, ca-
re, visînd transfigurarea României, o ve-
dea ca o Românie ardelenizată, cu o viziu-
ne administrativă, civică și juridică a statului
foarte apăsat conturată, cu forme de orga-
nizare ce-ar fi trebuit impuse întregii țări,
suplinind astfel „totala incapacitate admi-
nistrativă și incomprehensiunea juridică a
României vechi*. „Nimeni nu trebuie să
uite: e rindul Ardealului*, exclama rebelul
gînditor privat, încredințat că România tre-
buie să se ardelenizeze, cu precizarea că ar
trebui „să ardelenizeze pe toți românii și, în
primul rînd, pe ardeleni. Adică să-i oblige
să fie ei înșiși în mod absolut. Căci ei erau
cheia^. Prin credința cvasireligioasă în ordi-
nea de stat și în „tradiția ordinei juridice*,

• Case din secolele XV-XVIII ale unor patricieni clujeni

conform cărora resimțeau „profesiunea ca
soartă*, iar „legea ca absolut*, „ca o cate-
gorie a teologiei*. Un program de viață pro-
fund central-european, conservat de arde-
leni, mai mult sau mai puțin, și după Marea
Unire și moștenit direct din Imperiul lui
Franz Joseph, despre care, nu întîmplător,
se spunea că posedă „cea mai bună biro-
crație a Europei*. Tocmai în acest punct se
poate însă detecta, după Cioran, și marea
vină a Ardealului, o vină care - ne dăm sea-
ma astăzi - are repercusiuni, fie morale, fie
politice, pînă în acest început de secol 21.
Din cauza „dezertării Ardealului de la pro-
priile lui imperative*, asistăm, spune Cio-
ran, la un eșec la scară națională în procesul
evoluției și metamorfozei întregii țări. Or,
un „plan de transfigurare a României* ar
fi trebuit să fie conceput în funcție de vechi-
le tradiții transilvane. De ce e atît de impor-
tant Ardealul din punctul de vedere al lui
Cioran? Pentru că „această provincie are
toate elementele care, cristalizate, definesc
substanța unui stat modern*. Iar stilul Ar-
dealului ar fi trebuit să devină stilul româ-
nesc generalizat. Or, aici e vina: după Marea
Unire, neavînd destulă voință, Ardealul nu
și-a impus stilul întregii țări, ci, într-o anu-
me măsură, s-a desardelenizat, lăsîndu-se

corupt de stilul „României vechi*, „solida-
rizîndu-se în rău* cu mentalitatea ei bas-
tardă. Cioran nu vorbește altfel decît berli-
nezul Caragiale: „Forța morală a Ardealului
a scăzut în asemenea măsură, incit această
provincie și-a pierdut identitatea. Printr-o
perversitate a soartei, ea a împrumutat din
Vechiul Regat numai ce e balcanic și degra-
dant*. Astfel că Ardealul - care ar fi trebu-
it să tragă după sine o Românie transfigu-
rată -, în loc să fie o graniță de vest, s-a
trezit el însuși căzut în Est. Cioran a fost
profetic. Efectele de lungă durată ale „de-
zertării* Ardealului de la misiunea lui s-au
văzut imediat după căderea comunismului:
România a fost exclusă dintre țările grupu-
lui de la Vișegrad și deci n-a intrat, odată cu
Cehia, Polonia și Ungaria, în Uniunea Eu-
ropeană, rămînînd, umilită, încă destulă
vreme, sub aripa de umbră a poststalinis-
mului asiatic ș.a.m.d.
   In fine, ce legătură ar putea avea acest
mic ghid de geografie culturală cu un ultim
paragraf teatral? Iată o întrebare demnă de
un cititor obtuz și ignar. Deoarece, de pil-
dă, clădirea în stil Secession a Teatrului
Național e produsul unui context intercul-
tural ce trebuie mai întîi evocat și explicat,
după cum reprezintă o parte emblematică a



4 • APOSTROF

Clujul de ieri și de azi

urbanității generice a Europei Centrale.
Apoi, trebuie să înțelegem ceea ce, în for-
mularea celebră a lui Milan Kundera, se
numește tragedia Eunpei Centrale, cu refe-
rire la națiunile mici din această zonă.
Putem exemplifica acest destin tragic chiar
cu Ardealul și Clujul. Iată despre ce este
vorba: din punct de vedere geografic, Ar-
dealul se află în centrul Europei, din punct
de vedere cultural ține de Vestul european,
dar, după 1945, din punct de vedere poli-
tic, s-a trezit că este silit să facă parte din
Estul sovietic. Adică dintr-o altă civilizație,
altă ideologie, altă mentalitate, toate străi-
ne, nespecifice lui. Desprinderea aceasta
treptată de Occident a produs, în Cluj, o
contrareacție culturală disperată și utopică.
Astfel, la mijlocul deceniului al cincilea
al secolului trecut, nutriți de interculturali-
tatea central-europeană, I. Negoițescu și
Radu Stanca, liderii Cercului Literar, lan-
sează - preluînd o sugestie mitică din Faust-
ul lui Goethe - proiectul înființării unui tea-
tru de artă independent din punct de vedere
estetic: așa-numitul Teatru „Euphorion“.
De ce această splendidă denominație? Nu
numai pentru că Euphorion îl întrupează pe
tînărul genial, plin de elan creator, ci și pen-
tru că el, mitic vorbind, este fiul Elenei (al
măsurii și spiritului grec) și al lui Faust
(adică al dinamismului și neliniștii moder-
ne). Cu alte cuvinte, Euphorion poartă în
el însuși germenele Europei, iar orice
desprindere a României de Europa echiva-
lează cu o „ruptură de Euphorion“.


Post-scriptum

Tocmai efectele „rupturii de Eupho-
rion“ și deci urgența reformării vieții tea-
trale l-au făcut pe ministrul Andrei Pleșu
să-i cheme în țară, imediat după evenimen-
tele din decembrie ’89, pe Vlad Mugur și
Andrei Șerban. Directoratele lor, prea tim-
purii, au fost, bineînțeles, niște eșecuri.
Primul a fost silit să plece Vlad Mugur. Se
spune despre el, cu mare naivitate, că „iubea
actorii“; e adevărat, dar cu o mică preciza-
re: îi iubea numai pe cei plini de har; restul
- adică majoritatea - îl scotea din sărite.
„Teatrul nu iartă, e crud, rău“, îmi repeta el.
Așa că a căzut, foarte curînd, victimă sindi-
catului furios al actorilor excluși din centrul
„Odeonului“ și expulzați la periferia „Giu-
leștilor“. în ultima lui seară de director, sus,
la etaj, la Teatrul „Odeon“, în sala de recep-
ții, lingă o fereastră, mi-a mărturisit o fan-
tasmă a sa teatrală: visa să creeze o rețea
de teatre central-europene, cu un creier și
un repertoriu unice. A revenit apoi în țară
ca regizor independent și a dominat, magni-
fic, ultimul deceniu al secolului trecut. La
cumpăna dintre veacuri, trecut prin expe-
riența exilului său german, „MeșteruD -
cum îi spunea toată lumea - căpătase tabie-
turi central-europene și i-ar fi convenit să se
așeze definitiv în Cluj: pusese deja ochii pe-o
casă aflată în preajma parcului central al
orașului. Nu o dată, intrînd în biroul meu,
exclama satisfăcut: „Mă aveți pe mine, pe
Măniuțiu, pe Mona Chirilă, nu mai e nevoie
de nimeni“. Avea o sete nestinsă de teatru:
ca și cînd, continuînd să facă teatru, s-ar fi
sustras morții iminente, transferîndu-se în


• Lucrările de pavare a centrului Clujului în prima parte a secolului al XX-lea

alt regim de existență: în acela teatral, în
care renaști mereu a doua zi. Imortalitatea
în modalitate teatrală. De aceea, deși epui-
zat de lucrul la Hamlet, Vlad Mugur înce-
puse, febril, un simultan teatral: schița, în
același timp, montarea și distribuția pen-
tru La Puce ă l’oreille-. „Să vă arăt eu cum
se pune și se joacă Feydeau“, exclama el,
șocat, după două decenii de absență din ța-
ră, de dispariția actorului rasat și ivirea altuia
țărănos și neșlefuit.
   Această „ruptură de Euphorion“, adică
de Europa și de Occident, a fost mai adîn-
că, mai persistentă și mai greu vindecabilă
decît ne-am închipuit în primele zile postde-
cembriste. Vlad Mugur s-a reîntors la Miin-
chen acompaniat de țipetele indignate ale
veleitarilor și de trădarea unei adjuncte za-
harisite (care nu-și pierduse însă, deloc,
oportunismul comunist). Chiar așa s-a în-
tîmplat. Vorba unui personaj al lui Dosto-
ievski: am fost personal de față. A plecat
apoi și Andrei Șerban, însoțit de iritarea
vedetelor ofensate, dar nu înainte de a fi
metamorfozat, pentru o vreme, măgăoaia
rece, poststalinistă, a Naționalului bucu-
reștean într-un tărîm magic, misterios, labi-
rintic, al Trilogiei sale antice. Cînd Trilogia,
în varianta ei bucureșteană, a fost invitată la
Paris, Jack Lang, celebrul ministru francez
al culturii, a venit special ca să-l onoreze
pe regizor, iar a doua zi Le Monde publica,
pe prima pagină, cronica spectacolului. Dar,
cum se știe, „micul Paris“ e mai breaz decît
acela autentic. Așa că, după ce Purificare a
fost în turneu la București, un gnomangiu
s-a grăbit și el - zic într-o doară „el“, căci
băbuia n-are neapărat un sex - să-i trateze,
pe Șerban și Sarah Kane, cu o imbecilă acră
veselie.
   In fine, să revin la soarta incertă a „Ode-
onului“ după plecarea Meșterului. O nouă
numire și, poate, și o schimbare de statut
teatral erau totuși iminente. Din punct de
vedere spectacular, ambele mi se păreau
dezamăgitoare. Aveam în minte un proiect
și nu reușeam să i-1 prezint ministrului
Pleșu, în întâlnirile de rutină, cînd își reunea
echipa de adjuncți. Existau, în privința

„Odeonului“, cîteva amănunte picante, pe
care nu vreau însă să le fac publice fără acor-
dul lui Andrei Pleșu. Pe scurt: într-o bună
zi, am dat buzna, neanunțat, în biroul lui
ministerial, întrerupînd o audiență. Sur-
prins, Pleșu m-a tras după el într-o cămă-
ruță alăturată, unde, altădată, pe o canapea,
picotea, senină, ubuesca Suzana Gâdea.
Gesticulînd febril, i-am explicat că există un
trio Măniuțiu-Dabija-Iureș, care, dacă ar
prelua „OdeonuD, atunci... ș.a.m.d. Zîm-
bind, Pleșu a fost de-acord pe loc: „Să fa-
cem numirea“, a conchis scurt. Urmarea:
emblematicul Richard al 111-lea al lui
Măniuțiu, cu Iureș în rolul titular, sub direc-
toratul lui Dabija: în seara premierei se con-
sacra, definitiv, generația ’80 teatrală. O
vreme, Dabija a materializat, la „Odeon“,
multe aspecte ale proiectului Mugur-
Bortnovski de restaurare, dar, apoi, sastisit
de atîtea dificultăți și piedici, a plecat și el.
   Dacă ne gîndim bine, singurul care a
reușit și deci n-a plecat este Tompa Gâbor,
concretizînd, nemilos, principiul lui Mugur:
„Teatrul nu iartă, e crud, rău“. Și rezulta-
tele se văd azi din plin. Deși, probabil, nu
ne va spune niciodată cine l-a sfătuit cum
să devină, în absența unei legi a teatrelor
adecvată, eficient și inatacabil.
   între timp - după Săptămina luminată
și Omor in catedrală, spectacolele lui Măniu-
țiu - Teatrul Național din Cluj mergea însă
de-a-ndăratelea, ascunzîndu-se sub o găoa-
ce (mai ales din a doua jumătate a anilor
’90). Chemarea în teatru, din 2000 încoa-
ce, a acestor regizori evocați mai sus - toți
mari reformatori teatrali - a avut un singur
scop: spargerea găoacei. începutul l-a făcut
Meșterul, consacrîndu-1 cu o moarte.

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 5

Noica necunoscut

Doctor în filosofic
cu teza Tradiție și ori-
ginalitate în ontologia lui
Constantin Noica (conducă-
tor științific prof. dr. Sorin
Vieru), autoare a cursului
„Ontologia lui Noica", ți-
nut la Facultatea de Filoso-
fic, Universitatea București,
prezentă în reviste de spe-
cialitate din țară și de peste

hotare cu intervenții extrem de serioase și,
mai ales, atente la nuanță, adică deloc dispu-
se să preia neruminat enunțuri ale momen-
tului, Laura Pamfil crede că a sosit timpul
eliberării lui Noica de anecdoticul în care
l-au țintuit „lecturile" ultimelor decenii.
„Idolii tribului" predispun la lenea gându-
lui și la comoditatea receptării. Inclus pripit
și nediferențiat în „generația ’27“, Noica
suportă mai deviant decât ceilalți congeneri
consecințele superficialității și ale inter-
pretărilor teziste și partizane tocmai fiindcă
anecdotei interbelice i se adaugă cea a pe-
rioadei comuniste. Detalii „scandaloase" ale
biograficului lasă în umbră textele și ne-
dreptățesc opera celui care, crede autoarea,
e, poate, singurul filosof român care ne-a lă-
sat o ontologie. Cartea sa Noica necunos-
cut: De la uitarea ființei la reamintirea ei
(Biblioteca Apostrof/Casa Cărții de Știință,
2007, 286 pag.) nu ignoră studiile dedica-
te filosofului de-a lungul vremii, dar crede
că încheierile rămân suspendate, nu se spri-
jină pe analiza profundă și, repet, nuanțată,
a textului noician. Academică în sensul cel
mai bun al cuvântului, polemică, dar îmbi-
nând fermitatea cu finețea, inteligentă și ex-
presivă, cartea Laurei Pamfil a apărut aproa-
pe simultan cu cea a lui Sorin Lavric, Noica
și mișcarea legionară (Humanitas, 2007),
fără să se bucure însă de dezbateri publice
și replici stufoase. Cartea celui din urmă,
încercare de a înțelege un destin individual
dramatic, de „prizonier al istoriei", din per-
spectivă apăsat biografică și psihologică,
focalizează asupra omului Noica. Laura
Pamfil alege să facă dreptate textului noi-
cian, cea mai bună „apărare". Căci „s-a decis
că personajul istoric prevalează asupra fi-
losofului" fără a se fi scris un studiu hotă-
râtor asupra sensului istoriei la Noica; se
vorbește despre limitarea la idiomul lin-
gvistic și despre „găselnițe speculative", în
absența unui studiu elaborat despre „origi-
nalitatea de fond" a gândirii sale; e decretat
„ultim filosof tradiționalist european" fără
a se analiza anume sursele tradiționale ale
ontologiei sale. „S-a obținut astfel politi-
zarea excesivă a discursului despre filosoful
român care a devenit notoriu fără a fi fost
în prealabil și cunoscut." Cu o ușoară ridi-

care a temperaturii tonului, indispensabilă
unei polemici autentice, Laura Pamfil îl reci-
tește pe Noica printr-un exercițiu reflexiv
exemplar. Ceea ce propune e un instrument,
adică „mijloacele de a ieși din culpă și de a
trage concluzii avizate", depășind, așadar,
comentariile „demascatoare" de tip anecdo-
tic, diaristic, jurnalistic sau epistolar. De
remarcat logica strânsă a enunțurilor, acu-
ratețea și limpezimea stilului, dezinvoltura
bine întemeiată cu care sunt convocate con-
cepte și puse în chestiune atitudini. Cartea
încearcă să iasă din „începutul continuu** de
nuanță balcanică, din „uitarea propriei fiin-
țe" a lumii românești. Semnalului de alar-
mă lansat de Mircea Flonta, îngrijorat de
absența unor discuții avizate pe marginea
operei lui Noica, Laura Pamfil îi răspunde
cu o carte întreagă care încearcă să așeze
„dinamica gândului noician într-un dialog
deschis cu marea filosofie europeană". O
face urmând lecția filosofului însuși, adică
„îi face dreptate" depășind litera textului său
printr-o manieră asumat interpretativă. Fi-
rește, analiza aplicată și de bun-simț e o în-
drăzneală în zgomotul umoral al zilei. Când
în vogă e atacul de pe poziții dogmatice în
ignorarea senină a argumentelor, aducerea
în discuție a dovezilor trecute cu vederea de
acuzatori nu va întârzia să fie socotită par-
tizană.
    Capitolele cărții - 1. Geometrie și metafi-
zică. Exemplaritatea figurii cercului pentru
filosofie; 2. Conceptul de reflectare și circula-
ritatca in dialectica spiritului:, 3. Din critica
hegelianismului: liniaritate și gândire neutm\
4. Despre echilibrul și precaritatea ființei in
ontologia noiciană-, 5. Condițiile de posibilita-
te ale unei fenomenologii noiciene-, 6. Din culi-
sele întâlnirii cu Hcidegger: conștiința orien-
tată și lumea-, 7. Filosofia și „păcatul adamic“.
Etica după cădere - recitesc textele filosofu-
lui semnalând apropieri și despărțiri, iden-
tificând surse și posibile modele, decon-
spirând culise ale bibliotecii, decantând
originalitatea unei gândiri și căutându-i cel
mai potrivit nume. Tradiționalismul lui
Noica, de pildă, e citit prin impactul influ-
enței heideggeriene, așa încât el se va reve-
la ca „ultim conciliator al secolului" în marea
ceartă a filosofici, ca împăciuitor într-o lume
a disocierii și derivei".
    Un ultim capitol introduce Note pe mar-
ginea ispitelor istoriei și ia în discuție Câteva
neînțelegeri postume. Atitudinea lui Noica
față în față cu legionarismul și cu regimul
totalitar e un subiect inf(l)ama(n)t. Laura
Pamfil refuză includerea generației ’27 sub
una și aceeași etichetă uniformizatoare:

    deși prinși împreună sub tăvălugul istoriei,
    cei trei gânditori sunt greu de înțeles unitar,
    în această adeziune la haosul timpului lor,
    fără a omite unele aspecte semnificative;
    Acest „copil bătrân" al tinerei generații, blajin
    și cumpătat prin excelență, care i-a putut pă-
    rea lui Eugen lonescu nepreocupat de „gra-


    vele probleme care frământă pe adolescenți",
    rupt deci în chip straniu de curentul epocii,
    nu avea nimic structural dintr-un excesiv.

    Șocat de „incredibila descumpănire" a
lui Nae lonescu, Noica rămâne în preajma
maestrului rătăcit doar pentru a păstra „efer-
vescența și coeziunea climatului filosofic",
dar nu și-l va lua de model. în amintirile
despre Vulcănescu, în schimb, descoperă
Laura Pamfil o declarație de afiliere: „Cu
toții l-am fi ales pe el să ne reprezinte nu
numai în fața generațiilor vechi sau a străi-
nilor, dar și în fața oricărei instanțe și a Ma-
relui Străin". îl impresionează la Vulcănescu
„disponibilitatea sa enormă de a sluji", „tita-
nismul blajin" al supunerii superioare la
munci comunitar-administrative și, pe cale
de consecință, se rușinează de izolarea sa în
„ne-trebnicia culturală". Aici citește Laura
Pamfil originea „secretariatului cultural"
practicat de Noica mai târziu după „mode-
lul sacrificial Vulcănescu", o atitudine dife-
rită de „activismul prin disperare" al cole-
gilor de generație: Vulcănescu însuși

    îl înscrie în categoria „istoriștilor prin resem-
    nare", adică a acelei grupări care inversează
    radical perspectivele activismului disperării,
    protestând împotriva imperativului autenti-
    cității și a utilizării valorilor ca mijloace de
    ascensiune politică, propunând împotriva
    acestora o asceză a vieții sociale, un refuz al
    „celor mai buni" de a parveni politic, pune-
    rea lor în slujba altora și limitarea activității
    lor la împlinirea conștiincioasă a îndatoriri-
    lor profesionale.

    înainte de a produce creație cultă, de va-
loare universală, crede Noica, „generația"
este datoare „să creeze o limbă, să facă dic-
ționare, să traducă, să precizeze problemele
proprii ale mediului [...]. Fiecare să-și vadă
modest de treabă și totul are să fie foarte
bine".
    Neîncrezător în judecata istoriei, „admi-
rabila apărare" a lui Vulcănescu i se pare „în
gol". Condiționările social-politice rămân
exterioare pentru Noica, iar „colaborațio-
nismul" său poate fi susținut doar ignorând
motivațiile adânci ale gesturilor sale. Rela-
tivitatea ultimă a libertății individului era „o
temă asupra căreia căzuseră amândoi [el și
Cioran] de acord încă din 1953":

    Acesta este fondul pe care a survenit și prin
    care trebuie înțeleasă chemarea adresată lui
    Cioran de a veni în România în plin regim
    comunist. Ea nu este nici „naivitate", nici un
    „proiect" apărut din senin în funcție de
    schimbarea condițiilor istorice, nici „colabo-
    raționism" stupid, ci o chemare la exilul de
    acasă, în folosul „spiritului obiectiv" și al
    creației culte ale acestui loc - desigur, cu
    sacrificii dintre cele care intraseră de multă
    vreme în respirația zilnică a lui Noica. Un
    Cioran, un lonesco, un Eliade, români în
    România și nu în afara ei, ne-ar fi adus poate
    de la 1880 în actualitate - iată speranța uto-
    pică și „vina colaboraționistă" a lui Noica.
    [...] „Nu faceți politică" este politica, desigur
    riscantă, a împăcării.

    în spirit pur noician, Laura Pamfil nu
„demască" trecutul, ci-1 lasă „să treacă", îl
asumă, adică, lucid, expresiv și echilibrat.


6 • APOSTROF

Superba sinteză
continuă...

PRIN VOLUMUL al treilea
din Literatura română in
postceauțism, dedicat Eseisticii
și Pieței ideilor politico-litera-
re (Iași: Ed. Polirom, 2007),
Dan C. Mihăilescu pare să fi
atins culmea calităților sale
de excelență dovedite cu pri-
lejul inventarierii de sinteză

a literaturii române de după 1989, pe sim-
plul motiv că secțiunea tematică de față
reprezintă - dintre toate cele trei publicate
până acum (cele două anterioare sunt dedi-
cate memorialisticii și prozei) - spațiul con-
frontațional în care autorul se simte cel mai
bine: are ce anume admira (și o face adesea,
generos), are ce anume critica (și o face si-
gur, la obiect, cu senzaționale frisoane stilis-
tice memorabile, de care numai el este în
stare în critica noastră de întâmpinare de
acum), dar dispune, mai ales, de materia
care-i slujește cel mai bine pentru înscena-
rea unui superb spectacol al ideilor, din care
cititorul nu are decât de câștigat.
    Cu siguranță, Dan C. Mihăilescu e cel
mai bun și cel mai avizat comentator literar
de care dispune în momentul de față cul-
tura română, și dacă ceva ajunge să îl parti-
cularizeze în raport cu mai reținuții - sau
mai tacticii... - săi congeneri de disciplină,
aceasta e capacitatea de a se propune fără
ostentație - când mucalit, când sobru, sau
doar histrionic-sceptic, dar întotdeauna avi-
zat în extracția lui optimist-cioraniană și
neangrenat în verbiaje inutile (deși se au-
toincriminează pentru divagații...) - ca pro-
tagonist al spectacolului ideatic sublim pe
care-1 regizează. Spectacularul, ca și exacti-
tatea inspirației sunt principalele calități ale
lui Dan C. Mihăilescu, lor adăugându-li-se
harul formulărilor memorabile, incandes-
cența participației și - nu în ultimul rând -
grația suculentă a polemicii. De unde vin?:
din talent, desigur, din capacitatea de a su-
blima cioranismul apocaliptic de substanță
într-o direcție paradoxală, pozitiv-stenică,
dar și din știința foarte aplicată, foarte doctă
de a înțelege metamorfozele culturii româ-
ne actuale în evoluția lor diacronică. Sinteza
de până acum a lui Dan C. Mihăilescu re-
prezintă, de fapt, o radiografie adaptată a
întregii literaturi române de la origini până
în prezent, dacă ținem cont de faptul că
multe dintre producțiile editoriale libere la
a căror apariție am asistat după decembrie
1989 reprezintă, în esență, o repunere în
discuție a însuși identitarului cultural ro-
mânesc așa cum fusese el articulat până
atunci, criticul demonstrând - mai ales în
acest al treilea volum - că recurențele, re-
gândirea în libertate postcomunistă a unor
idei formulate cu precădere în perioada
interbelică au reprezentat, după decembrie
1989, o obsesie cel puțin la fel de fertilă ca
și originalitatea.
    Eseistica și Piața ideilor politico-literare din
perioada postdictatorială sunt, după toate
aparențele, domeniile în care mentalul cul-
tural românesc a suferit mutațiile de fond
cele mai radicale. Aici s-a produs - arată
Dan C. Mihăilescu în aproape toate pagini-
le substanțialului său volum - rescrierea

identitară a culturii române, prin restabili-
rea legăturilor cu perioada interbelică, vâr-
ful de sarcină al producției editoriale repre-
zentându-1 volumele despre Eliade și Cioran
(foarte multe) și obsesia subliminală, ne-
cristalizată încă în mod suficient la nivel
editorial, pentru Constantin Noica.
   Aici e de precizat însă un aspect de „re-
gie", pentru care autorul nu poate fi incri-
minat, pe simplul motiv că opțiunea lui
pentru anumite volume exprimă, simultan,
și una bazată pe o implicită selecție valorică:
există, la edituri nu o dată obscure, o ple-
toră de volume „angajate" pe subiectul Elia-
de - Noica - Cioran, a căror inventariere ar
fi nuanțat puțin copleșitoarea impresie de
liberalism critic pe care o degajă volumele
girate de către editurile foarte cunoscute.
Din păcate, „adevărul" culturii române de
după 1989 nu se scrie numai la Humanitas,
Polirom sau la alte 5-6 edituri exigente de
la vârf: veleitarii sunt prinși surescitat în joc,
produc op după op, cu adevăruri nu o dată
halucina(n)te, integralitatea nuanțată a
adevărului depinzând în bună măsură și de
ei. Alegerile locale din 1 iunie 2008 au ară-
tat cu claritate că există două Românii, a
căror cadență civilizațională nu se sincro-
nizează decât aleatoriu: la fel, există două
ritmuri culturale în România de azi, unul
liberal și unul inerțial-nostalgic, cu puterni-
ce accente conservator-neaoșiste, selecția
discreționară a celui dintâi nefăcând decât
să escamoteze agresivitatea doar adesea
amatoristică a celui de-al doilea.
   Mi-am permis să introduc această nuan-
ță fiindcă volumul lui Dan C. Mihăilescu
investighează ambele versante ale „recupe-
rării" în momentul în care autorul grupează
cărțile de analiză a sistemului totalitar cea-
ușist, unde bătălia ideilor (și a măturării gu-
noiului sub preș, de către unii) e mai vizi-
bilă decât în dialogul culturii noastre de
acum cu perioada interbelică, deși nostal-
gia legionarismului, prezentă în multe inter-
venții publice, nu poate fi subestimată, tot
așa cum nu poate fi subapreciată nici cre-
dința destul de larg răspândită potrivit căre-
ia autenticitatea de fond, „ființială" a cultu-
rii autohtone a fost decopertată subit și
generos de către Revoluția din decembrie
’89 pentru a fi ulterior alterată iresponsa-
bil de către occidentalizanți liberali, ciora-
nieni cinici, proeuropeni mungiști și de
către Patapievici. în privința dialogului cri-
tic cu perioada totalitară, Dan C. Mihăilescu
investighează exemplar ambele versante,
pentru a concluziona că în raportul dintre
ideologic și estetic conservatorismul de fond
al culturii noastre contemporane s-a mani-
festat cel mai plenar prin preeminența „cu-
rată" acordată esteticului, el continuând, de
pildă, să acționeze discreționar în sintezele
literare de mare calibru (în sens fizic...), apă-
rute în ultimii ani, cum sunt Istoriile lui
Marian Popa și Alex Ștefănescu (pe care
Dan C. Mihăilescu îl apreciază) sau Dicțio-
narul general al Academiei.
   Paradoxul este că, în multe privințe, sin-
teza de acum - repet: excepțională - a lui
Dan C. Mihăilescu ajunge să contrazică
„modelele" precaut admirate (întâlnirea din-
tre antioptzecismul lui Alex Ștefănescu și
acela al lui Dan C. Mihăilescu e o conjunc-
ție totuși bizară), calitatea majoră a per-
cepței critice a autorului nostru fiind tocmai
aceea de a situa ideaticul deasupra esteti-
cului catharctic, realizând o foarte vie radio-
grafiere a chiar modului în care libertatea

ideilor din cultura română de după decem-
brie 1989 a remodelat peisajul literaturii
noastre, ducându-1 într-o direcție critică
angajată, politică. Din nou, o mică remarcă
aici: reluarea, după decembrie ’89, a bătă-
liei pentru postmodernism (Cărtărescu,
Lefter, Carmen Mușat etc.), extrapolarea ei
înspre dialectica sincretică a lumilor virtua-
le, videologia și cybercultura, adică veriga
de legătură dintre optzecism și generațiile
succesive ’90, 2000, nu e pusă în evidență
de către autor, ceea ce duce, în bună măsură,
la impresia hegemoniei de care se bucură
cultura de tip recuperativ, ca funcție firească
a unei libertăți postdictatoriale recuperate:
e limpede că Ion Manolescu (Videolcgia\
Florina Ilis (în cartea despre cyberculture)
sau Corin Braga și Carmen Andraș (în volu-
me cu subiect imagologic) nu au amploarea
publică a temelor clasice pe care le dezbat
Stelian Tănase, H.-R. Patapievici, Cristian
Bădiliță sau Vladimir Tismăneanu, dar se
cuvine înțeles și faptul că o bună parte a
exegezei și eseisticii noastre recente (doar
Dan Horia Mazilu este pomenit cu un vo-
lum de imagologie) merge într-o direcție
metodologică prospectivă, abordând direct
viitorul într-un dialog cât se poate de fi-
resc cu cercetători similari din Occident.
    Prospețimea exemplară a textelor criti-
ce semnate de către Dan C. Mihăilescu (ase-
menea volumelor anterioare, și acesta repre-
zintă asamblarea tematică a unor cronici și
recenzii, publicate cu precădere în 22 și în
Ziarul de Duminică) este dată însă, pe lângă
superba incandescență a ideilor, și de ceva
ce am putea numi, cu gândul la un titlu mai
vechi (orice asociere ideatică fiind exclu-
să...), exercițiul consecvent al admirației.
Din orgoliu sau doar din meschinărie, nu-
meroși critici literari de la noi trec sub tăce-
re faptul că în spatele cărților pe care le
comentează există, s-au dezvoltat persona-
lități accentuate, a căror aventură intelec-
tuală inconfundabilă merită să fie consem-
nată pas cu pas; or, Dan C. Mihăilescu
tocmai asta face: radiografiază excelența
personală din umbra ideilor așternute pe
hârtie, demonstrând cu claritate că aventu-
ra culturii noastre de după 1989 este și una
a apariției în serie a unor personalități in-
confundabile (H.-R. Patapievici, Cristian
Bădiliță, Stelian Tănase, Caius Dobrescu,
Lucian Boia sau Sorin Antohi), a căror par-
ticipare la viața publică e urmărită de către
autor sistematic, chiar dacă nu întotdea-
una ideile lor trezesc asentimentul fără
„bemoli” al comentatorului.
    Dan C. Mihăilescu practică o critică
existențială participativă, implicată, în-
tr-un perimetru public al libertății dialoga-
le a ideilor: în mod incontestabil, e cel mai
bun și mai nuanțat critic literar altruist pe
care-1 avem, un individualist superb, prodi-
gios, spectacular, a cărui calitate de excepție
este că știe să recunoască existența indivi-
zilor superbi, prodigioși și spectaculari din
jurul său. Nu simți în paginile sale nici in-
vidie concurențială, nici calcul tactic obscu-
rizat, administrat partinic, cu priviri piezișe.
Critica literară e, pentru Dan C. Mihăilescu,
o formă spectaculară de libertate proprie,
exuberantă: puțini ajung, cu talent și sincer,
la o asemenea performanță! La noi, e, ori-
cum, fără egal...

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 7

   Clujul de ieri și de azi

Ovidiu Pecican: V-am deranj ut tare când
v-am anunțat așa, în pripă, că vreau să înre-
gistrăm astăzi?


Adrian Popescu: Am fost surprins, de ce
să nu spun, era o zi de sărbătoare în fami-
lie, așa că m-am gândit în primul moment,
oare voi reuși să le împac pe toate? Și, slavă
Domnului, am reușit. A fost ziua de naștere
a băiatului meu celui mare, Mihnea, care a
împlinit treizeci de ani.

O.P.: La mulți ani!

A.P.: Mulțumesc pentru Mihnea. Și vreau
să vă mai spun că m-a surprins nu atât
anunțul, pentru că mă bucur pentru el, cât
coincidența fericită a acestui dialog cu o zi
de rememorări, retrăiri etc., urmând impre-
vizibilul fir al ideilor și al sentimentelor,
unul neconvențional, trag nădejdea. Apoi,
sunt bine găsite, cred, decorul, ambianța
dialogului nostru desfășurat în biroul
spațios al revistei Steaua, cu, deasupra bi-
roului, un tablou cu echipa redacțională, cea
din 1974...


O.P.: Retro!

A.P.: Ușor retro, ăsta era și cuvântul meu
(mă gândeam dacă nu e prea tare!), care, de
fapt, punctează ceva, asociază ceva din glo-
ria revistei Steaua, cea din anii proletcul-
tismului, cu extrema noastră contempora-
neitate... Este o trimitere mai ales la anii
dificili ai bătăliilor pentru primatul esteti-
cului, pentru independența literaturii, anii
când, de fapt, Steaua își afirma deschiderea
spre noutate, opțiunea pentru valoare, când
își calibrează identitatea. Steaua se impune,
de fapt, în presa românească și, în general,
în peisajul cultural al țării noastre, printr-o
insubordonare ideologică, printr-o polemică
directă sau discretă cu linia oficială, Deșliu,
Beniuc, Frunză...

O.P.: Până la urmă avem o companie strălu-
cită aici, în rafturile din spatele nostru. L-am
văzut pe Shakespeare, sunt mulți clasici așa,
într-o devălmășie care sugerează o măcinare
fertilă a literaturii. Nu credeți?

A.P.: Bine spus, o dezordine poate ușor post-
modernistă, gândită și negândită, în același
timp. S-au scurs câteva decenii bune, mai
tensionate, unele mai liniștite, din 1949
când, ne amintim, revista a luat ființă prin
inițiativa unui grup de scriitori bucureșteni.
Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschives-
cu sunt cei mai proeminenți, aceștia vin la




Cluj să facă, de fapt, un almanah literar și,
pe urmă obținând aprobările necesare, nu
fără o anumită abilitate, înființează și redac-
tează, pun pe roate o nouă o revistă în Tran-
silvania postbelică, o publicație solidă es-
tetic, cu o apariție lunară. Steaua, 1953,
urmând Almanahului literar, din 1949, va
deveni o emblemă a liniei estetice în lite-
ratura română. Programul revistei clujene
este clar de la început, chiar dacă survin,
fără îndoială, și unele concesii, cedări, com-
promisuri, epoca era dură, nu vor lipsi ata-
curile ideologilor partinici împotriva acestei
tendințe de independență. Se urmărea, con-
secvent, în paginile revistei, afirmarea pri-
oritară a esteticului - el, esteticul, trebuia să
se bucure de o relativă libertate de manifes-
tare, în condițiile epocii. Practic, ce însem-
na acest lucru? Prețuirea talentului major,
original, deschiderea fertilă spre literatura
europeană. Concret, o politică redacțională
de încurajare și susținere a vocațiilor lite-
rare autentice, iar, în sens opus, descuraja-
rea autorilor mimetici, a precarului, dar
tenacelui amatorism. Prețuirea profesiona-
lismului, a lucrului bine făcut se verifică și
prin nivelul atins de numeroasele, exigen-
tele, aș zice, traduceri, unele semnate de
redactorii revistei noastre, altele semnate de
colaboratorii de marcă, universitari clujeni,
îndeosebi. Unele traduceri apăreau la Steaua
chiar în premieră. Cazul tălmăcirilor lui
Blaga, care reintră în circuitul literar națio-
nal, la început prin traducerile publicate în
Steaua anului 1959, 1960. Se traducea din
lirica franceză, germană, rusă, greacă, ita-
liană etc. Aurel Rău, Aurel Gurghianu,
Petre Stoica, redactorul nostru în capitală,
Leonida Neamțu, mai apoi Eugen Uricaru
dau versiuni profesioniste, din diferite limbi.
Mă grăbesc să spun că A. E. Baconsky,
regretatul poet, eseist, prozator, traducă-
tor, imprimase, de fapt, cum se știe, revistei
acest tipar inconfundabil: elitist, universa-
list, ușor atemporal, poate puțin compozit,
dar apreciat, fie și în secret, dacă nu pe față,
de majoritatea cititorilor. Probabil chiar
invidiat în interiorul, frământat de patimi,
al breslei, invidiat, zic, de o anumită scrii-
torime proletcultistă, cu o conștiință critică
imatură. Orientarea oficială era bineînțeles
trasată de la centru, dar existau grade de
aplicare a directivelor, revista clujeană mai
uita unele din ele, se mai pierdeau altele
pe drum, provincia e mai înceată, poate
chiar mai puțin zeloasă, în general. Ambi-
țiile revistei erau destul de îndrăznețe, apare
ea în provincie, dar nu este, nu se vrea pro-
vincială. Steaua polemizează, în anii ’60,
deseori, cu Gazeta literară sau Flacăra, din
acea perioadă, arc colaboratori de prima
mână, de la interbelicii ocultați, margi-
nalizați înainte de 1964, ’65, Voiculescu,
Maniu, Blaga, de care aminteam, care-și va
publica splendidul poem Laudă semințelor,


în Steaua, la somități ca G. Călinescu. Am
văzut emoționat, prin ’71, proaspăt redac-
tor, un manuscris cu o poezie din volumul
Laudă lucrurilor, în sertarul unui coleg mai
în vârstă. Spiritul de frondă intelectuală,
artistică al celor de la Steaua era bine cu-
noscut de autoritățile locale sau centrale.
Redactorii de pe strada Horea sunt acuzați
frecvent de „cosmopolitism^, neangajare
partinică, evazionism, estetism etc. Vechile
servituți politice, exemplul e iarăși Baconsky,
sunt repudiate, vezi Fluxul memoriei, 1957,
Dincolo de iarnă, 1957, când nu suntem
departe de climatul ideologic represiv din
1956, anul revoluției anticomuniste din
Ungaria. Steaua își afirma la Congresul
Scriitorilor, chiar în acel an, neîncrederea în
poezia demagogilor versificatori, ba chiar
va propune un alt tip de lirism, unul cere-
monios, rafinat, meditativ. După plecarea la
București, mai precis după îndepărtarea, de
către pcr, a lui Baconsky, în 1959, Aurel
Rău preia cârma revistei, rămânând fidel, ca
program estetic, fostului redactor-șef. Noul
coordonator continuă funcționarea mai
departe a redacției clujene, menținerea bran-
dului stelist, recunoscut unanim de-acum.
Unul clădit, lună de lună, cu fiece număr
reușit. Un număr, despre Brâncuși, de pildă,
va constitui un curajos gest în epocă, o res-
tituire necesară va fi cea despre Agârbicea-
nu, toate aceste inițiative, azi părând mă-
runte, sunt bazate pe presimțirea noului sau
a vechiului necaduc, peren. Structura spe-
cifică a revistei e dată de acest dozaj fin, de
un reușit echilibru între tradiție și moder-
nitatea târzie. Sunt meritele revistei anilor
șaizeci de a presimți aerul de libertate, zone-
le unde, cu grijă, se poate înainta pe un te-
ren parțial deminat ideologic. Sunt autori
publicați, aici, unii chiar înainte de restitui-
rile critice ale lui Crohmălniceanu. Apoi,
revista descoperă talentul genuin al lui loan
Alexandru, grația Anei Blandiana, iar au-
tori ca Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Ion
Cocora etc. devin nume, tinere pe atunci,
publicate constant de revista clujeană. Mo-
dernitatea, uluitoare pentru mentalul epo-
cii, a poeziei lui Nichita Stănescu, austeri-
tatea cu tâlc a lui Petru Stoica, afin unui
Victor Felea, atras și el de simplitatea pro-
funzimii, găsesc la steliști un sprijin necon-
diționat. Rezumând, ținuta estetică a cre-
ației originale, ficționale, apoi calitatea
multor traduceri, din literaturile lumii, favo-
rizând poate autori „progresiști^, arată că
Steaua joacă pe cartea valorilor perene, sigu-
re, nu doar, de nevoie, pe cele conjuncturale.
Steaua poate confirma calitatea de scriitor
a unui tânăr, prin publicarea lui. Rubricile
revistei, prin anii ’70, au, printre semnatari,
nume sonore ca Nicolae Manolescu („Te-
me“), Gabriela Melinescu, Maria-Luiza
Cristescu, o vreme Noica, colaborează apoi,
frecvent, Steinhardt etc. Creația originală


8 • APOSTROF

Clujul de ieri și de azi

este, în general, de ținută, rezistentă, revis-
ta are propria ei manieră de a păcăli cen-
zura, iar cultivarea așa-numitei „poezii de
notație“ va fi un mod de a refuza coman-
da socială, partinică, prin cultivarea paste-
lului citadin, intelectualizat, unde lozincile
nu aveau ce căuta. Grafica e și ea atent
cumpănită, Octavian Bour, din 1970, impu-
ne un mod elevat grafic, exigent, elansat...
Estetismul, eclectismul superior, elogiul
clasicilor români, Blaga, Maniu, Voiculescu,
Călinescu, elogiu aliat cu spiritul modern,
gustul, aș formula, al unei poliflorc livrești,
ne dau profilul revistei Steaua, profil impus,
verificat, de-a lungul anilor, firește.

O.P.: Care este cea mai veche amintire perso-
nală, a dumneavoastră, legată de redacția re-
vistei Steaua?

A.P.: Cea mai veche amintire, dacă este să
răscolesc în straturile memoriei, este din
1964, când am publicat prima dată în aceas-
tă prestigioasă revistă. Am debutat practic
cu două poeme de inspirație citadină în
Steaua. Era o mare cinste, eram încă elev în
clasa a noua la un liceu clujean, să public
într-o revistă a Uniunii Scriitorilor. Sigur că
a însemnat pentru mine un stimulent ex-
traordinar. Ziarul lăclia îmi publicase,
în 1962, două poezii, dar abia Steaua îmi
dăduse încrederea necesară pentru a conti-
nua, pasiunea mea pentru lecturi, pentru
cenacluri, discuții literare prelungite și așa
mai departe avea un temei...

O.P.: La ce liceu erați?

A.P.: Eram la Liceul „George Barițiu“, în-
tr-o fază primă, și după aceea la Liceul nr.
12, ambele din orașul nostru, oraș cu mul-
te licee de prestigiu. Dar, dintre acestea, Li-
ceul „George Barițiu“ era cel care strălucea,
și, diferit, dar înrudit, cred, Liceul „Emil
Racoviță“. Erau două licee oarecum „riva-
le“, în sensul bun al cuvântului. Am avut
profesori buni, profesorul Ion Constanti-
nescu, Dna Bedeleanu, la limba română...
Nu mi-i amintesc cu precizie pe toți, dar
vreau să spun că „George Barițiu“ a fost pri-
mul liceu de după întregirea din 1918a Ro-
mâniei. în România Mare deci, acesta a fost
primul liceu românesc la Cluj. Există chiar
o antologie a liceului făcută de luliu Pârvu,
un condei cunoscut clujenilor. De aseme-
nea, aș vrea să spun că „Racoviță“ avea -
și are - statutul său de liceu de elită, liceu,
ca să spun așa, al forțelor mai ales poziti-
viste, pentru că primul era de umanioare.
Au terminat la „George Barițiu“ poetul
loan Alexandru, eseistul Ion Papuc, profe-
sorul universitar, criticul Liviu Petrescu, Au-
rel Șorobetea, vor mai fi fiind și alții, nu-i
știu chiar pe toți. Dincolo, la Liceul „Raco-
viță“, Ion Pop, Virgil Stanciu, Gheorghe
Săsărman, prozatorul din Germania, sunt
printre numele notorii ale vieții literare.

O.P.: Era o concurență intre cele două licee?

A.P.: Era o concurență, sigur că da. îmi
amintesc că și Marian Papahagi tot la
„George Barițiu“, cu un an înaintea mea,
absolvise cu brio... Apoi, regretata Olimpia
Radu, un critic eminent care promitea mult.
Mai am colegi, colege, „barițiști“, de exem-
plu, Gabriela Lungu, italienista de la Fa-


• Adrian Popescu (în dreapta) în grădina Vaticanului

cultatea de Litere, și alții. De-a lungul ani-
lor, filmul se mai șterge, se rupe, aminti-
rile noastre sunt mici înghițituri melanco-
lice din apa vieții și a morții. Băutura e
amară, pe cât e de dulce, îți redau ceva din
fervoarea acelor ani, dar te și avertizează
asupra efemerității existenței terestre și a
vanităților noastre. Cupa din care bem e ci-
zelată în schimb de buzele și degetele gene-
rațiilor succesive. Statuia vaticană a Pesca-
rului de oameni are la fel laba piciorului
tocită de credincioși, de pelerini.
    In 1964, redacția era condusă de Aurel
Rău, redactori-șefi adjuncți erau Aurel
Gurghianu, Virgil Ardeleanu, redactori
Mircea Tomuș, Victor Felea, Virgil Nistor,
Aurel Câmpeanu, Leonida Neamțu, un pro-
zator foarte citit, apreciat, prezent în multe
din casele clujenilor, prin romanele sale po-
lițiste. Din 1970, 1971 revista se alege cu
un aport de energii tinere, venite de la
Echinox, Uricaru, Poantă, subsemnatul. T.
Tihan era deja acolo, de un an, din 1970,
când e angajat și Octavian Bour. Mai era
Aurel Șorobetea - plecat de prin 1990 în
Suedia -, cu care făceam corectura la înce-
put, apoi tot cu el am împărțit o normă, din
1973, vreo zece ani slabi, când reducerile
din organigramă, impuse de sus, inflexibi-
le, ne mai temperaseră elanul.

O.P.: Ați pomenit de fostul președinte al Uniu-
nii Scriitorilor...

A.P.: Pot să vă spun, calchiind o butadă
interbelică, cum că „familia“ revistei Steaua
a dat, nu doi mitropoliți țării, dar doi pre-
ședinți ai Uniunii Scriitorilor: pe D. R.
Popescu, redactor, într-o vreme, chiar co-
rector, la revista Steaua, apoi pe Eugen
Uricaru. Am spus că această revistă a avut
o viață glorioasă și probabil că încă o mai
are, dacă mai contează azi gloria literară...

O.P.: Doi președinți care au stârnit, fiecare la
vremea lui, și controverse.


A.P.: Sigur că da, nu pot să contrazic aceas-
tă afirmație. Vreau doar să amintesc că în
perioade diferite ei au avut de ales între do-
uă rele. Amândoi sunt prozatori redutabili
și, desigur, talentul lor poate fi repoziționat,
dar el nu dispare. Dincolo de opțiunile po-
litice ale oamenilor, rămân cărțile lor. Ju-
decându-i numai ca autori, ei rezistă. Să
nu spunem, pentru că greșim probabil, că
ei s-au format la Steaua, probabil D. R.
Popescu era deja matur stilistic, iar Eugen
Uricaru, la fel, trecuse prin școala Echinoxu-
lui în urmă cu cinci ani, dar revista i-a con-
sacrat. Sigur, opțiunile indivizilor, ca ființe
sociale, politice, de multe ori, le contrazic
opțiunile estetice, aici intrăm pe un teren
alunecos, panta e prea abruptă, discuția ar
putea degenera în criterii strict etice, sau
politice, eu nu am competențe aici.

O.P.: Eiecare caz ar trebui luat separat și dis-
cutat, văzând contextele.

A.P.: Sigur că da, despicat firul în patru și
adăugate nuanțele necesare - și tot nu am
putea tranșa corect.

O.P.: Nu cred că asta e important să discutăm
acum. Cum ați aflat de existența Stelei, cum
de v-ați îndreptat cu primele poeme spre aceas-
tă redacție?

A.P.: Cum spuneam, în 1964, când eram
elev în clasa a IX-a la Liceul nr. 12, publi-
casem mlădia, ziarul local...

O.P.: Atunci ați debutatpnpriu-zis?

A.P.: Propriu-zis, în 1960, la o rubrică, da-
că bine îmi amintesc, de debut. Am debu-
tat împreună cu - o curiozitate, poate -
Grigore Scarlat, un condei onorabil de cri-
tic și de poet din Satu Mare, el elev, eu stu-
dent, cum spuneam. Dar a fost un debut


Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 9

Clujul de ieri și de azi

oarecum mai timid, nevalidat de lumea cea
mare, să spunem, a literelor. Cel din 1964,
stelist, mi-a creat o oarecare faimă, benefi-
ciam de o anumită atestare ca autor serios,
a urmat, după aceea, momentul fast al Echi-
noxului, primii ani de facultate la Litere,
unde eram coleg cu regretatul Marcel Con-
stantin Runcanu, cu Eugen Uricam, cu Ma-
rian Papahagi, un spirit foarte dinamic, in-
ventiv, doct, cu, aminteam, Olimpia Radu,
loan Peianov, cu Petru Poantă, cu Ion Mir-
cea, poet excelent, bine cotat, cunoscut, cu
Dinu Flămând, acum la Radio France In-
ternational, și alții, cu Vincențiu Iluțiu, cu
eseistul I. Maxim Danciu, care conduce re-
vista Tribuna, cu germanistul de anvergură
Peter Motzan, cu multipremiatul Franz
Hodjak, cu poetul, azi editorul german
Bemd Kolf etc. Mariana Bojan, plasticiana
și poeta, Florin Creangă, regretatul Mircea
Baciu asigurau grafica revistei. Nu-mi
amintesc exact de toată lumea, dar cam aces-
ta a fost, dacă știu eu bine, nucleul care a
întemeiat revista, i-a dat un spirit și o co-
eziune. Ion Pop a fost un fel de factor coa-
gulant și, în același timp, o autoritate
discretă a acestei coagulări, un exemplu de
onestitate și profesionalitate. Sigur, Mircea
Zaciu a vegheat oarecum din umbră această
bună desfășurare de forțe, fără să se ames-
tece. Au mai fost asistenții noștri, sau nu,
dar oricum prietenii noștri ceva mai mari,
universitari de talie europeană. Mă gândesc
la strălucitorul eseist Ion Vartic, la sistema-
ticul balcanolog Mircea Muthu, la eseistul
Vasile Voia, din nou la Ion Pop, care era
asistentul nostru pe vremea aia, la un in-
telectual lucid ca Liviu Petrescu, la sensi-
bila profundă eseistă Ioana Em. Petrescu,
desigur, profesorii noștri Ion Vlad, Octavian
Șchiau, acum nu pot să mi-i amintesc pe
toți, la Vasile Muscă etc. Dar publică tradu-
ceri, comentarii filosofice pertinente acolo și
un Andrei Marga. Apoi, după noi, Vasile Sav,
Al. Cistelecan, Dan Damaschin, Virgil Po-
doabă, Emil Hurezeanu, loan Moldovan, Ion
Simuț, Ștefan Damian, Traian Ștef, Nicolae
Oprea, mă refer la primii ani ai Echinoxului.
In 1964 debutul, în ’68 deja Echinoxul... Intre
acești ani, fecunda experiență a cenaclului
Echinox,^perioada "66-67 este de pregătire a
revistei. în decembrie 1968, primul număr al
Echinoxului. Sunt aproape patru decenii.
Echinoxul apare atunci, surpriza surprizelor,
cu un text tradus din Heidegger.

O.P.: Intr-un context marxist nu era previ-
zibil că ar putea să apatii.

A.P.: Sigur că da. Și, de fapt, a fost și pe-
depsită revista pentru asta, traducerea din
Heidegger. După primul număr, Uricaru
este înlocuit, ni se propun mai multe nume
serioase, noi îl alegem cu toții pe Ion Pop.

O.P.: Mai târziu urma să facă asta și Romu-
lus Guga, la Vatra. Acolo au putut apărea
câteva texte extrem de interesante și care poate
in alte reviste nu ar fi putut fi găzduite.

A.P.: Da, aveți o bună memorie culturală.
Observație bună, pentru că Steaua, fiind
cumva în provincie, nu era atât de, cum să
spun, vizibilă pentru anumiți factori ideo-
logici. Deși se citea Steaua și la București,
de mai multe perechi de ochelari cu dioptrii


• La Târgu-Lăpuș, cu Angela, soția sa, și cu Florin Timaru, fiul compozitorului

comuniste. Dar vreau să spun că Echinoxul
ar fi și un mai bun exemplu de eschivă, pen-
tru că el scăpa cumva unei cenzuri foarte
restrictive, pentru că era o revistă studen-
țească, se înființase într-un climat de relativă
liberalizare... îmi amintesc, din ’68 până
în ’71, când a avut loc vizita, în China și
în Indochina, a Tovarășului și a Tovarășei,
climatul era respirabil...

O.P.: Se considera că se mcige intr-un circuit
relativ închis.

A.P.: Eu m-am exprimat de câteva ori în
acest sens, nu știu cât de convingător, dar
Dorin Tudoran a spus-o admirabil, că exis-
ta la Cluj un fel de ventilație a ideilor, un fel
de curent proaspăt, un „oberlicht“, zice el,
pe unde pătrundea, de afară, un pic de aer
curat, proaspăt, european.


O.P.: Cum vă explicați totuși că in anii "50,
apoi la începutul anilor ’60 - adică încă in
plin proletcultism se îngăduia Stelei să o ia
pe calea preconizată de A. E. Baconsky, adică
să se separe puțin de discursul dominant și să
încerce un ștaif intelectual, o abordare mai
senină, mai „artă pentru artă“? Asta venea
in contradicție și cu o anumită tradiție mili-
tantă a publicisticii ardenelești, așadar con-
trazicea din două puncte de vedere obiceiul
locului.

A.P.: Existau pentru toate acestea niște pre-
mise, să spunem. O dată era spiritul acesta
eclectic, în sensul pozitiv al cuvântului, evi-
dent, original și ambițios, al lui Baconsky,
care voia impunerea unui fond creator ro-
mânesc similar, nu imitativ, modelelor eu-
ropene, chiar dacă lucrurile nu erau pentru
mulți prea clare. Oricum, acest fond nu în-
semna nici protocronism, nici naționalism
comunist, ci, grosso modo, sincronizare lo-
vinesciană. A. E. B tradusese mult, de la
Kavafis la Eliot, de la Saba la Montale, deci
era un om deschis spre cele patru puncte
cardinale ale polenului cultural universal. în
acest fel el a format o revistă cu alonjă de
universalitate, Aurel Rău, Aurel Gurghianu,
Victor Felea rezonau perfect cu acest pro-


gram, ei s-au deschis unor lecturi moderne
formatoare, de pildă Kafka, abia descoperit
în epocă. Steaua a avut, nu dintr-odată,
treptat, un fel de țâșnire culturală orgolioa-
să, și-a dat seama că ea poate, în condițiile
date, dogmatice, să fie mai mult decât eco-
ul unor aliniamente politice rigide, că vasti-
tatea universului culturii adevărate era im-
posibil de controlat ideologic de partid... Și
atunci, intrând în polemică cu Gazeta lite-
rată și cu Scânteia, pe aceste criterii esteti-
ce, evident că Steaua devenise oaia neagra a
literelor românești, în epocă, era citată me-
reu drept un exemplu negativ, antimodel de
neangajare, de cosmopolitism. Și ea și-a fă-
cut, treptat, din această ambiție de europe-
nism un stindard, un nume, și s-a afirmat,
mai ales, ca o revistă de poezie liberă.

O.P.: Asta mult înainte de revista Secolul 20.


A.P.: Sigur că da, foarte bună observația.
Reiau ideea, pe care doar o schițam ante-
rior. Steaua anticipează spiritul Secolului 20.
Cred că ar fi subscris la aceasta și un Florian
Potra, sau un Cornel Regman, foști redac-
tori steliști. Dan Hăulică aprecia, pe bună
dreptate, publicația clujeană, cel puțin mie,
surprins oarecum, mi-a citat multe nume,
titluri, apreciativ, după decenii de la publi-
carea lor în Steaua. Mulți intelectuali din
interbelic sau, în orice caz, formați pe lec-
turi interbelice vedeau în Steaua o oază în
marasmul - se poate spune - al epocii, unde
poezia militantă ori proza maniheistă con-
trasta cu spiritul liber sau relativ liber al Ste-
lei. Steliștii erau, direct sau indirect, contra
curentului ideologic oficial.

O.P.: Și ce au făcut concret?

A.P.: Concret, au criticat falsitatea unor
poeme de tip Lazăr de la Rusca, fără nicio
valoare estetică... Curaj mare, să te adresezi
celor din sală, adversarii tăi literari, unii
aflați în prezidiu, în anul de grație, dar și de
gratii, 1956, nu în 1990, atunci, la Primul
Congres al Scriitorilor... Și în ce context!
Totul, aproape, ar trebui contextualizat. Și
mai ales să spui că „noi încercăm un alt tip


10 • APOSTROF

de poezie, o poezie mai personală, mai inti-
mistă“, cum au spus ardelenii la București...
Celor care le-au reproșat „poezia de nota-
ție“, le-au reproșat, la rândul lor, epicul ver-
bios din poemele lor interminabile. Asta a
fost icul băgat în această structură solidă,
pârghia care a încercat să demoleze acest
tavan de beton ideologic.

O.P.: Și cum au reușiti

A.P.: Exigență profesionistă, traduceri com-
petente, rafinament livresc, inițiativa rein-
troducerii interbelicilor în literatura con-
temporană, refuzul unor monștri sacri ai
literelor. „Poezia de notație“ era poate ceva
ușor artificial, dar cu modele prestigioase
putea deveni o stampă japoneză sau un hie-
ratic desen metafizic. Puteai să scrii despre
grădini, scriind despre nevoia de liniște inte-
rioară sau nevoia de sacru.

O.P.: Stări de ipirit.

A.P.: Stări de spirit, dar personalizate. Nu
era descrisă „viața poporului“, nici marșul
proletarilor, nici tumultul acestora, era su-
gerat tumultul interior al individului, nu
al maselor muncitoare, se reafirma unicita-
tea omului concret.

O.P.: Dar eu cred că nu ar fi reușit dacă nu
exista și o susținere din interiorul partidului,
la vârf, acolo. Cine i-ofi ajutat oarei

A.P.: Nu știu, erau în raporturi relativ bune
cu Pavel Țugui, responsabilul de origine
bucovineană, posibil admirator al basara-
beanului Baconsky. Judecat în contextul de
azi, sigur că el era unul dintre factorii ideo-
logici decisivi în apariția unui articol, poem
etc. N-ai cum face pentru a nu greși, decât
să iei lucrurile așa cum erau ele, atunci, con-
textualizându-le, judecându-le cu ochii de
atunci.

O.P.: Bine, unul dintre excelenții prozatori ai
momentului nostru, Mircea Horia Simionescu,
el însuși a lucrat la acest proiect. Asta nici
nu-l scuză, nici nu-l acuză ca prozator.

A.P.: Bineînțeles. Petru Dumitriu, care a
publicat mult la Steaua, a fost legat de Stea-
ua, a obținut și el unele privilegii, pentru el,
privilegii care acum ne par mărunte, dar
atunci erau însemnate.

O.P.: A mediat el ca să fie obținute și pen-
tru revistăl

A.P.: Nu cred, nu cunosc epoca direct, el
publica des la Steaua, o vreme a stat în Cluj,
o vreme a lucrat la Steaua, era unul dintre
cei care puteau să se plimbe într-un costum
impecabil după croiala interbelică, prin cen-
trul Clujului proletarizat, ținea cu morgă,
în lesă, câinele boieresc, mă rog, se purta,
poate, ca un om care se credea liber printre
sclavi. Dar era cu adevărat liber? Atunci de
ce a fugit? De ce s-a întors, după 1989? Nu
știm.

O.P.: L-ați văzut in perioada aceea, ca elevi

A.P.: Nu l-am văzut, el era deja, evadase
spectaculos, rocambolesc, din sistem, for-


• La închiderea expoziției lui Vladimir Zamfirescu

țând bariera dintre cele două Germanii. Ele-
ganța lui sfidătoare, pălăria tare împotriva
băștii muncitorești, a pantofilor cu talpă
groasă împotriva „bărcuțelor“ din picioare-
le nevoiașilor, a croiului elegant împotri-
va hainelor luate „pe puncte“, nu ajungea
pentru o revoltă antisistem.

O.P.: Adevărat, dar la plecarea lui din țam,
pe neașteptate - el a fi^it, a tămas in Occident
-, Steaua n-a suferit unele repercusiunii


A.P.: Răspunderea a fost totuși individua-
lă, în ciuda aberațiilor ideologice. Emil
Hurezeanu, care a primit, cum bine ne
amintim, un premiu Herder acordat de
poeta Ana Blandiana revistei Echinox, a
fugit și el. Bine a făcut. A lucrat la Europa
Liberă, ulterior la Deutsche Welle. Mi-a
mărturisit prin 1983, la Miinchen, că a fost
îngrijorat, spre cinstea lui, zic eu, de even-
tualele efecte negative care s-ar putea revăr-
sa asupra revistei Echinox, dar nu au fost.
Nu erau toți șefii niște torționari, fanatici,
existau și oameni de bun-simț, altfel iadul
era chiar pe pământ.

O.P.: El primise bursa.


A.P: Primise bursa pe care o acorda pre-
miantul Herder unui tânăr, în anul respec-
tiv... Premiul a fost luat de Ana Blandiana
și oferit revistei Echinox - „Faceți cum cre-
deți mai bine, alegeți-1 voi pe cel mai potri-
vit“. Cred că „triumvirii^ au decis, Ion Pop,
Ion Vartic, Marian Papahagi. Așadar, pre-
miul i-a revenit lui Emil Hurezeanu, care
era cel mai talentat, cel mai inteligent, cel
mai promițător, cu un mod de a fi lipsit de
compromisuri, prejudecăți.

O.P.: In 1981 era, sau cândl


A.P.: Asta era, după părerea mea, prin ’82-
’83.

O.P.: In prima parte a anilor '80.

A.P.: Prima parte a anilor ’80, pentru că el
face parte - și acum ar trebui să amintim că
existau mai multe promoții echinoxiste -

Clujul de ieri și de azi

dintr-una care urma după noi, bătrânii ani-
lor ’70, deci vine după întemeietorii amin-
tiți, Ion Pop, Marian Papahagi, Eugen Uri-
caru, Petru Poantă. Hurezeanu face parte
din „promoția ludică“, cum periodizez eu
mișcarea echinoxistă, adică promoția lui AI.
Cistelecan, a lui Aurel Pantea, loan Moldo-
van, loan Groșan, a lui loan Buduca, ea im-
pune spiritul acesta ludic, prin Școala ludică,
dar și prin farsele pe care le făcea, împreună
cu mentorul lor, cu admiratul lor profesor,
Ion Vartic, un rafinat degustător de esențe
literare tari, dar un incorigibil regizor de
situații paradoxale. Noi, promoția ante-
rioară, denumiți ironic drept „corifeii“, de
tradiție ardelenească a umorului cărtură-
resc, îl aveam pe Ion Pop ca exemplu de dis-
ciplină interioară și de sobrietate. Ei îl aveau
pe Vartic, spuneam, care era un spirit mai
imprevizibil-fantast, chiar funambulesc, au-
tor al multor farse celebre, nu doar al unor
exegeze rafinate. Fără doar și poate, ebuliția
ludică se năștea la maestru, apoi se trans-
mitea discipolilor ca rod secund al unei eru-
diții ce altfel ar fi devenit mohorâtă încrun-
tare. Dinspre și dintr-o disponibilitate ludică
rafinată. Dar spuneam că Hurezeanu m-a
întrebat în anii ’83 sau ’84, dacă nu mă
înșel, anii ’80, dacă nu ar trebui să se simtă
încărcat de o vinovăție pentru că a pus în-
tr-o situație dificilă în fața organelor de par-
tid Echinoxul, care a acordat practic premiul
după o deliberare, sigur, unde s-a hotărât că
e cel mai dotat, că e cel mai plin de iniția-
tive și de perspectiva cea mai generoasă.
„Triumvirii^ au ales corect.
    Deci, vorbeam despre promoțiile Echi-
noxului. Să revin. O primă generație, am
spus, era cea a corifeilor, sigur, o spuneam
cu o anumită malițiozitate. După aceea,
a Școlii ludice. Foarte interesant e Virgil
Mihaiu, un fel de mediator între „corifei“ și
„ludici“, un spirit foarte mobil, bun cu-
noscător al unor limbi de circulație. In fine,
ar exista o altă promoție, optzecistă, cu doi
excepționali absolvenți de Filosofie, nu de
Litere, de data asta, Ion Mureșan, Marta
Petreu. Vin apoi Ruxandra Cesereanu,
Sanda Cordoș, Corin Braga, Ștefan Borbely,
Ioana Both, Gheorghe Perian, etapă doctă
a Echinoxului. Mai adaug: Aurel Codoban,
care, de asemenea, a avut un rol în coordo-
narea revistei, ca redactor-șef și prin eseuri-
le sale de filosofie. Toți au contribuit la
îmbogățirea unui profil complex, ireducti-
bil, nu numai literar, al Echinoxului, aproa-
pe semicentenar.
■
iulie 2006

Interviu realizat de

-bc- w-vA.


Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 11

Clujul de ieri și de azi

cu Ochiul
LIBER

estuar

O ANTOLOGIE DIN propria
creație, inclusă într-o
serie intitulată „Ediții defi-
nitive“, permite bilanțuri de
etapă bine-venite, chiar ne-
cesare. Publicându-și Um-
bria în această înfățișare (ed.
a 2-a, Ed. Vinea, 2007, 280
p.), Adrian Popescu contra-
zice însă regulile jocului, căci

această secundă imprimare introduce în plus
față de prima versiune a selecției (cea din
2000) o seamă de inedite (circa treizeci și
cinci de pagini). Iată cum ceea ce părea defi-
nitiv mai crește, se mai îmbogățește, modi-
ficând ansamblul măcar în ordine cantitativă,
sporindu-1 cu noi note, dar și antrenând anu-
mite consecințe calitative, prin alte angularii
și chiar printr-un plus de contururi lirice.
   Lucrurile își urmează însă traseul, fiind-
că, iată, volumul Dimineața in forul roman
(Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2007, 72 p.) este
alcătuit, aproape în întregime, din ineditele
anexate Umbriei cu puțin înainte. S-a schim-
bat câte ceva la unele titluri, s-au adăugat
câteva, puține, poeme noi și s-au topit alte-
le. Dar grupajul merita o existență de sine
stătătoare, mai cu seamă că mulți dintre citi-
tori nu au intrat în posesia volumului retro-
spectiv. Nu este însă, în cazul poeziei, doar
o chestiune de gospodărie artistică, ci ea
ține și de unitatea de ton a grupajului. Iar
Adrian Popescu, care de când și-a găsit tim-
brul propriu evoluează liric pe liniamente
recognoscibile de la un volum la altul, pre-
ferând coerența unei diversități prea exu-
berante, își marchează trecerile de stare cu
subtilitate, fără ostentație.
   Dimineața in forul roman evocă, așadar,
înainte de toate, poezia anterioară a lui
Adrian Popescu însuși. Dar se poate recu-
noaște aici și o intersecție cu unul dintre cele
mai izbutite poeme ale lui Cicerone Theo-
dorescu, Eram tânăr pe străzile Romei...
(„Eram tânăr pe străzile Romei.../ Tu, o fată
din Roma,/ Sclav din Dacia, eu...“). Atât
tematic, prin împletirea filonului poetic reli-

Peregrinări
elegiace

gios cu pasiunea pentru Italia, cat și prin
tonalitatea melancolică, elegiacă, noua pla-
chetă surprinde un poet aflat într-un mo-
ment al carierei în care vârful înseamnă con-
tinuitatea la altitudinea unui platou înalt,
acoperit cu vegetație din belșug. Adrian
Popescu, om de mari candori, izbutește sa
le transpună și în poezia lui, exprimând cu
prospețime și fără complicații inutile, intr-o
armonioasă alcătuire, revelații de profun-
zime intrate imediat într-o mitologie per-
sonală sau conducând, precum musca din
poemul omonim - un soi de creatură psiho-
pompă -, către mari vâltori metafizice, nesa-
botate de imanență, ci mai degrabă pri-
lejuite de aceasta. „De mine râde/ Ochiul
negru de gâde?/ Musca“, se întreabă auto-
mi poeziei care dă titlul volumului - tocmai
cea subintitulată Musca -, într-un post-
scriptum memorabil, amintindu-și cum
„... am reîntâlnit-o,/ după câteva zile,/
aproape de Tibru,/ tot printre statui,/ pe
creștetul rece al/ lui Marc Aureliu,/ pe buze-
le pline ale lui Antinous,/ la Palatul Al-
temps“, unde „ieșea, o picătură de smoală,/
din golul orbitelorT Trecerea din istorie
înspre preocuparea fanatică se face admira-
bil, cu simplitate, urmărind deplasarea micii
zburătoare prin orbita impenetrabilă a cape-
telor statuare antice.
   în fapt, pretextul roman, doar în apa-
rență antichizant, așa pare că se cere citit: ca
un ritual de trecere prin istorie către trans-
cendență. Fiindcă poetul, ca bun creștin,
ghicește în moarte o cale soteriologică, gra-
ție intervenției eristice. Nu doar Isus însă,
ci divinitatea triadică este adevăratul împli-
nitor de destine, căci „El e grădinarul, mâna
Lui e dreaptă,/ La soroc culege vieți ca iona-
tanul,/ ce s-a copt în tihnă. îndelung așteap-
tă/ Răbdătorul Tată, lunile, sau anul“.
   La Adrian Popescu orice ocazie se trans-
formă într-un prilej de imn închinat lui
Dumnezeu sau umbrei mișcătoare pe ca-
re el o lasă în silueta umană. După un ti-
pic consacrat de modul de a fi al Sfântului
Francisc, contextele vieții de zi cu zi și întâl-
nirile mirabile devin - sau pur și simplu
sunt - hieroglife în spatele cărora prezența
divină rămâne pregnantă. Marca talentului

salvează întotdeauna poezia scriitorului
clujean de pericolul abundent al tezismului,
chiar și atunci când versifică pornind de la
motivul Graalului, ca în Domnul in potir e:
„Domnul în potir ef Lege peste fire,/ tru-
pul din iubire/și-1 dă purul Mire.// Sânge-
le-n caliciu,/ zilnic sacrificiu,/ «ia și bea,
mănâncă,/ cu teamă adâncă».// Ite missa
est,/ omule din Est“ (p. 30).
   Poetul de la Steaua știe să fie însă și foar-
te personal, confesiv într-un mod de o des-
chidere redutabilă. El atinge registre eseni-
niene când constată: „Ca un măr de vară
ce-a iernat în beci,/ Simt cum se termină
vârsta mea cea caldă,/ îmi îmbie noaptea
numai paturi reci, /Sângele în clocot carnea
n-o mai scaldă.// ... Iarna mea e vrajba du-
hului cu mine/ Pe o policioară nu vreau să
apun,/ Măr eu sunt de vară, floarea mea
aîbine/ încă mai așteaptă, Soarele cel bun“
{Ca un mar de vam, p. 48-49). Sunt ver-
suri care recuperează nu doar proximitatea
pierdută a naturii, ci și dimensiunea para-
diziacă a naturaleței, contrazicând, măcar
aici, eticheta calofilă lipită de tâmpla poe-
ților Echinoxului. Din mila sălbatică de
odinioară se păstrează integral doar mila,
toarsă fin printre torsuri, într-o lumină me-
ridională alternată cu refluxuri din Bucovina
natală. La Roma, identitatea poetului nu se
subțiază, ci se fortifică pe liniamentele unei
latinități etno-lingvistice, dar și (ori mai
ales) confesionale. Apropierea senectuții,
pânda semnelor trecerii într-un alt registru
existențial, dincolo de pragul întunecat,
unesc prin frecventarea unor locuri consa-
crate lirica adrianpopesciană cu marile voci
ale literaturii europene din vechime până
mai ieri. De sub palimpsestul produs la ve-
dere de poet răsar parcă ecouri din Horațiu,
Virgiliu și Ovidiu.
   în fond, Adrian Popescu frecventează
meditativ ruinele, călăuzit de un tempera-
ment nu fără legătură cu cel al romanticilor,
dar temperat de un suflu stilistic mai apro-
piat de o anume clasicitate; ceea ce arată
dificultatea prinderii în formule consacrate
a simplității roditoare.


    Cărți primite la redacție


• Ion Vianu,
Necredinciosul,
București:
Ed. Cartea
Românească,
2008.

• Joseph Ratzinger
Benedict XVI,
Interpretarea
biblică în criză:
Despre problema
fundamentelor și
căilor exegezelor
astăzi, Cluj-Napo-
ca: Ed. Efes, 2007.

• Paul Cornea,
Originile romantis-
mului românesc,
București:
Ed. Cartea
Românească,
2008.

• Ovidiu Pecican,
Povești de umbră
și povești de soare,
Timișoara: Ed.
Bastion, 2008.

12 • APOSTROF

Clujul de ieri și de azi



Anul XIX, nr. 6 (21 7), 2008 * 13

PUNCTE DE REPER

SCRIITOR AL modernității
românești tîrzii, la inter-
ferența cu postmodernita-
tea, Mircea Ciobanu* a ilus-
trat și în poezie, și în proză
vechiul model. Figură influ-
entă a lumii literare din ulti-
mele două decenii ale regi-

mului comunist, grație poziției la Editura
Cartea Românească, a publicat numeroase
volume, obținînd un succes de stimă con-
stant, niciodată - însă - entuziast. Versurile
sale, solemne, oraculare, în prelungirea
ermetismului modernist, au reluat adeseori
teme și structuri mitice, în special biblice.
Ca prozator, a experimentat în cîteva cărți
narațiunea abstractă și simbolică, oarecum
în linia „noului roman" francez al anilor
1950-1960, apoi, în cele cinci volume ale
Istoriilor, s-a întors spre romanul de recon-
stituire a epocilor recente, în maniera „rea-
lismului psihologic", analitic, din perspec-
tiva subiectivă a personajelor.
   în special a protagonistului Istoriilor', in-
ginerul constructor Gheorghe Palada. Fi-
gură impunătoare prin rolul său de coor-
donator de șantiere, decident asupra vieții
multor oameni, el e și în plan simbolic o
întruchipare a puterii, deopotrivă ca forță
interioară și ca ascendent asupra celor din
jur, pe care-i domină. încă nu bătrîn, încă
autoritar, el se află - totuși - în fața decli-
nului, a crizei finale. în cele circa 1650 de
pagini ale sale, romanul parcurge doar trei
zile, Revelionul și debutul anului 1959, însă
cu frecvente întoarceri în timp, în lungi epi-
soade care coboară pînă la începutul seco-
lului XX, avînd în centru și alte personaje,
predecesori, apropiați. Istoriile devin astfel
o „saga" consacrată, în cercuri concentri-
ce, unui om, unei familii, unei societăți care
traversează perioade agitate, cu două răz-
boaie mondiale și o schimbare dramatică de
regim.
   Mircea Ciobanu e interesat mai puțin de
dimensiunea politică a istoriei și mai mult
de reconstituirea psihologiilor individuale
și colective, cu insistență și asupra cadrului
de viață, descris minuțios, pitoresc acolo
unde e cazul, pictural întotdeauna. Axată pe
persoane, pe destine, romanul le urmărește
în scene de grup, definindu-le raporturile și
încercînd să le reveleze „misterele". Nara-
țiunea lasă senzația de simbolism greu,
oarecum abscons, cel mai ușor de întrevă-
zut fiind ritualul morții, la care Palada par-
ticipă fără să-și dea seama că va fi vorba

Romane postbelice

Istorii

Ion Bogdan Lefter

despre propriul său sfîrșit. Nu lipsesc pagi-
nile acut-reflexive, eseizante, pînă la spe-
culațiile vocii naratoare asupra sensului
poveștii.
    Primele patru volume sînt construite din
cîte trei părți, trei episoade plasate în pla-
nuri temporale mai apropiate ori mai în-
depărtate, cu un ridicat gracî de autono-
mie în interiorul ramei largi de tip „saga".
Secvențele mai de demult, cu personaje de
început de secol XX sau dintre cele două
războaie, sînt mai exuberante, lăsînd loc larg
evocării pitorești. Etapele vieții lui Gheor-
ghe Palada construiesc - în schimb - desti-
nul autoritar al acestui „mare bărbat", iar
episoadele din prezentul narațiunii, la înce-
put de 1959, sînt apăsătoare, cufundate în
penumbra sau în întunericul recluziunii,
propice reflecției asupra vieții trecute. Evo-
cările dezvăluie ambivalența protagonis-
tului: dincolo de succesele sale sociale și
de influența pe care o exercită asupra alto-
ra, puternicul Palada înregistrează de fapt
eșecuri după eșecuri în viața privată și în cea
interioară, psihologică. După destrămarea
căsniciei, după o aventură cu soția unui
prieten și după o îndelungată, dezordonată
traversare a orașului (Bucureștiul), ca-ntr-o
stranie derivă, Palada va străbate subsolu-
rile institutului pe care-1 conduce, sugestie
- poate - a coborîrii în subconștient, și se
va stinge apoi subit, continuînd să percea-
pă o vreme vocile din jur, oamenii adunîn-
du-se în jurul corpului care se răcește.
    Comentatorii au remarcat calitatea psi-
hologismului și a descriptivismului din Is-
torii, reproșînd - pe de altă parte - ritmul
greoi al narațiunii, uneori excesiv de „încăr-
cată", barocă, rece, ca și o anume inconsis-
tență a personajelor, în ciuda insistenței ana-
litice. Pe ansamblu, cele cinci volume,
alcătuind unul dintre cele mai ample cicluri


*. Mircea Ciobanu (numele real: Mircea
  Sandu) s-a născut în București, pe 13 mai
  1940, dintr-un tată constructor (detaliu de
  reținut). După studii filologice la Iași și
  București, face carieră literară și, în paralel,
  lucrează la Editura pentru Literatură, Editu-
  ra Eminescu și Cartea Românească (perioada
  cea mai îndelungată: 1970-1990), din nou
  Eminescu și Vitruviu. Se afirmă ca poet, apoi
  ca prozator, mizînd pe ambele genuri. Opera
  sa principală rămîne totuși romanul în cinci
  volume Istorii. După căderea regimului, devi-
  ne purtător de cuvânt al regelui Mihai I, aflat
  în acea perioadă încă în exil, în Elveția. Pu-
  blică două volume de convorbiri cu fostul
  suveran al României de dinainte de instalarea
  comunismului. Ciobanu se stinge din viață în
  București, pe 22 aprilie 1996, la aproape 56
  de ani.

Bibliografie: Imnuri pentru nesomnul cuvinte-
lor (poezie), București: Editura pentru Literatu-
ră, 1966; Patimile (poezie), București: Editura
Tineretului, 1968;Martorii (roman), București:


romanești din literatura română, propun nu
doar „istorii" multiple, ci și o imagine tip
frescă a istoriei recente. Substructura sim-
bolică face din ciclul lui Mircea Ciobanu și
o „cronică a unei morți anunțate", un
roman-recviem.
■
Fișă pentru Kindlers Literaturlexikon,
Kindler Verlag, parte a grupului german
Rowohlt; prima ediție: 1965; coordona-
torul titlurilor românești din ediția actual-
mente în lucru: Gerhardt Csejka.









Editura pentru Literatură, 1968; Epistole (proză
eseistică), București: Edintra pentru Literatură,
1969; Cartea fiilor (roman), București: Editura
Cartea Românească, 1970; Etica (poezie), Bu-
curești: Editura Albatros, 1971, Armura lui Eho-
mas fi alte epistole (proză eseistică), București:
Editura Eminescu, 1971; Cele ce sînt (poezie),
București: Editura Eminescu, 1974; lăietorul de
lemne (proză eseistică), București: Editura Car-
tea Românească, 1974; Istorii, voi. I (roman),
București: Editura Eminescu, 1977; Istorii, voi.
II (roman), București: Editura Cartea Româ-
nească, 1978; Istorii, voi. III (roman), București:
Editura Eminescu, 1981; Versuri (poezie), Bu-
curești: Editura Eminescu, 1982; Istorii, voi. IV
(roman), București: Editura Cartea Româneas-
că, 1983; VîntulAhab (poezie), București: Edi-
tura Eminescu, 1984; Istorii, voi. V (roman),
București: Editura Eminescu, 1986; La capătul
puterilor: însemnări pe Cartea lui lor (eseuri),
București: Editura Vitruviu, 1997; antologii,
reeditări, publicistică.

14 • APOSTROF

DOSAR



în 21 aprilie a.c., Norman Manea
a devenit doctor honoris causa al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.
Publicăm lecția sa inaugurală și discursurile de primire.

Cuvântul rectorului Q

Ceremonia de astăzi este consacrată de-
cernării titlului de doctor honoris causa
al Universității „Babeș-Bolyai“. Conform
Cartei (2003) universității noastre, cel mai
înalt titlu academic se acordă unor perso-
nalități cu realizări de vârf în știința, tehno-
logia, filosofia, arta, literatura și teologia
mondială, care au sprijinit activități din in-
stituția noastră.
   Ca urmare a standardului înalt, Univer-
sitatea „Babeș-BolyaiC£ a acordat acest titlu
unor personalități de prim rang, încât ne
mândrim să putem spune că în clubul doc-
torilor honoris causa ai universității noastre
intrarea este selectă. Suntem onorați să-i
putem astăzi socoti parte a istoriei acestei
universități: pe cardinalul Joseph Ratzinger,
actualul papă Benedict al XVI-lea, pe Walter
Kasper, Tomâs Spidlîk, Peter Erdo și Prânz
Konig, pe patriarhul ecumenic al Constan-
tinopolului, Bartolomeu I, și pe alți teologi
de înalt prestigiu; pe laureații Premiului
Nobel Richard Ernst (Ziirich), George
Palade (San Diego), Giinter Blobel (New
York) și Ahmed Zewail (California Institute
of Technology); pe biologi ca Raymond A.
Dwek (Oxford) și Franco Pedrotti (Came-
rino), pe matematicieni precum Willy Jăger
(Heidelberg); pe cei mai mari istorici ai
Evului Mediu, Jacques Le Goff (Paris) și
Harald Zimmermann (Tiibingen), pe crea-
torul psihologiei cognitive, Ulrich Neisser
(Atlanta), pe chimistul Achim Miiller (Bie-
lefeld), pe filosofii de mare anvergură Paul
Ricoeur (Paris), Richard Rorty (Stanford),
Manfred Riedel (Erlangen), Manfred Frank
(Tiibingen), pe sociologii de primă mărime
Raymond Boudon (Paris) și Georg Weber
(Miinster), pe economiști ca Attila Chikân
(Budapesta), istorici precum Keith Hitchins
(Champaign Urbana), Carol lancu (Mont-
pellier) și Glatz Ferenc (Budapesta), pe teo-
reticieni ai literaturii precum Jean Starobin-
ski (Geneva), Virgil Nemoianu (Washington,
dc), Nicolae Balotă (Nisa), Raymond Trus-
sot (Bruxelles), Jean Rousset (Bruxelles), pe
geografi de referință precum Jean Claude
Gali (Strasbourg) și Mario Panizza (Pado-
va), pe politologi de anvergură mondială ca
Shlomo Avineri (Ierusalim) și Bronislaw
Geremek (Varșovia), Hans Gert Pdttering
(Osnabriick), Herve Hasquin (Bruxelles),
pe principali specialiști de astăzi în istoria
religiilor, precum Moshe Idei (Ierusalim),
personalități ale istoriei postbelice, lideri
academici internaționali precum Theodor
Berchem (DAAD-Bonn), Hans van Ginkel
(Utrecht), Joseph Bricall (Barcelona), Georg

•  Aspect din timpul ceremoniei. Foto: ioan Felecan
 Winckler (Viena), Jan Sadlak (Paris), David
 Ward (Washington, DC), personalități isto-
 rice precum regele Mihai I al României,
 personalități transilvane, așa cum sunt mitro-
 politul ortodox Bartolomeu Anania, arhie-
 piscopul catolic Gydrgy Jakubinyi, pastorul
 protestant Paul Philippi și mulți alții.
    Se știe că Universitatea „Babcș-BolyaC
se particularizează sub aspecte cruciale.
    Este vorba de universitatea cu cea mai
lungă tradiție academică din România; cu
puțini ani în urmă s-au celebrat 425 de ani
de la înființarea Colegiului Iezuit, de către
o misiune din 1581, trimisă de papa Grigo-
re al XlII-lea, în timpul lui Ștefan Băthory.
    Este vorba, acum, de cea mai mare și
mai comprehensivă universitate din Româ-
nia; aici se pregătesc astăzi - ca ingineri,
cercetători, economiști, juriști, profesori,
filosofi, teologi, jurnaliști, artiști, antre-
nori sportivi - peste 55.000 de tineri, la
nivelele bachelor, mașter, doctorat, studii
avansate.
    Este vorba de o universitate plurilingua-
lă și multiculturală, în care - pe baza ale-
gerii individuale a studenților - se studiază
complet în română, complet în maghiară,
complet în germană, în care funcționează

specializări legate în istoria și cultura evrei-
lor și în care se studiază complet, de ase-
menea, în limbile moderne: engleză, fran-
ceză, italiană, norvegiană etc. Programele
cu bază linguală, facultățile, colegiile și de-
partamentele funcționează, în Universitatea
„Babeș-Bolyai“, în regimul autonomiei uni-
versitare.
   Este vorba, apoi, de universitatea cu cea
mai complexă structură de studii teologice
de pe continent. în cele patru facultăți de
teologie - Teologie Ortodoxă, Teologie
Greco-Catolică, Teologie Romano-Catolică
și Teologie Reformată - sunt reprezentate
șapte biserici istorice din Transilvania: Or-
todoxă, Greco-Catolică, Romano-Catolică,
Reformată, Unitariană, Evanghelică și Cal-
vinistă. La aceste facultăți se adaugă per-
formantul Institut de Studii Iudaice „Dr.
Moshe Carmillycc, care asigură pregătirea pe
toate treptele: bachelor, mașter, doctorat,
formare continuă. Aceste instituții, împreu-
nă luate, oferă posibilități rare astăzi de
abordare a fundamentelor iudeo-creștine ale
civilizației în care trăim.
   Este vorba de o universitate cu un pro-
gram vast de învățare a limbilor: alături de
A

DOSAR

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 15

cele trei limbi clasice - greaca, latina, ebrai-
ca -, în Universitatea „Babeș-Bolyai“ se stu-
diază alte peste douăzeci de limbi, inclusiv
limbile marilor civilizații ale Asiei - japo-
neza, chineza, coreeana.
    Dar această universitate trebuie să rămâ-
nă competitivă în științele experimentale și
în tehnologii. Dogma sănătoasă, pe care o
împărtășim, este aceea că nu este universi-
tate relevantă acolo unde cercetarea experi-
mentală nu este extinsă și continuă, că forța
unei universități se măsoară - cum spunea
elocvent luliu Hațieganu - în teoremele,
teoriile, descoperirile, soluțiile ce vin din
laboratoarele proprii. De aceea, Univer-
sitatea „Babeș-Bolyai“ a înființat: Labora-
torul de Cercetare în Domeniul Informaticii
(1994), Muzeul de Gemologie (1996), La-
boratorul de Cercetare în Matematică Apli-
cată (1998), Laboratorul de Cercetare în
Sinteză Organică și Biotransformări (1998);
Laboratorul de Topografie, Cartografie și
Cadastru (1998); Laboratorul de Cercetări
Electrochimice (1999); Centrul Național de
Rezonanță Magnetică Nucleară (2000);
Centrul de Excelență Academică în Fizica
Corpului Solid - Laboratorul de Cercetări
Aprofundate asupra Materialelor de Interes
Tehnic la Temperaturi Joase (2000); Labo-
ratorul de Spectroscopie Raman și Non-
structuri Fonice (2000); Laboratorul de
Rezonanță Magnetică Nucleară (2000); In-
stitutul de Economie Rurală și Politici
Agrare (2000); Centrul Regional de Topo-
grafie, Cartografie, Teledetecție și Sisteme
Informatice Geografice (2000); Laborato-
rul de Glicobiologie Moleculară (2001);
Laboratorul de Genetică Moleculară (2001);
Institutul de Cercetări Experimentale Inter-
disciplinare (2001) și Laboratorul de Res-
taurări și Conservare a Patrimoniului Cul-
tural (2002) și altele.
    O cuprinzătoare reorganizare a progra-
melor se impune, în continuare, spre a mări
competitivitatea studiilor și a cercetărilor
științifice, și este în curs. Marele pariu al
actualității în această universitate este să se
dezvolte cercetări științifice, evident cer-
cetări recunoscute internațional, dar cer-
cetări cu impact tehnologic - în înțelesul
cuprinzător al tehnologiilor, care să fie com-
petitive în epoca celei mai mari revoluții
tehnologice din istorie.
    Științele sociale și umaniste au înregis-
trat un evident progres în ceea ce privește
premisele instituționale. Crearea în ultimul
deceniu a unor unități ca Institutul de Pre-
și Protoistorie (1995), Institutul de Studii
Clasice (1997), Institutul de Antropologie
Culturală (1997), Institutul de Studii Inter-
naționale (1998), Institutul de Studii Ger-
mane (1998), Centrul Lingua (1999), In-
stitutul de Studii Central-Europene (1999),
Centrul Alpha (2001), Institutul de Cer-
cetări Europene (2002), Institutul Italo-
Român (2002), Centrul de Cercetări ale
Imaginarului (2002), Centrul de Studii Bi-
blice (2003), Centrul de Studii Demogra-
fice (2004), Institutul de Studii Avansate în
Psihoterapie și Sănătate Mentală (2004),
Centrul de Studii Interculturale (2007),
Centrul de Studiere a Populației (2007),
Centrul Media (2008) reprezintă tot atâ-
tea momente de dezvoltare a cercetărilor și
creștere a relevanței lor. Universitatea „Ba-
beș-Bolyai“ participă cu monografii, cer-
cetări interdisciplinare, ipoteze și teorii pro-
prii la dezvoltarea științelor sociale și a


umanioarelor de astăzi, mulți dintre specia-
liștii ei contând în comunitățile de specia-
litate din Europa actuală.

COMPETITIVITATEA ESTE astăzi deviza
dominantă a Universității „Babeș-Bo-
lyai“. Aceasta se asigură - în conformitate
cu practicile europene - plecând de la satis-
facerea indicatorilor operaționalizați de cali-
tate pe trei paliere majore:
   1.     cercetare științifică (per capita) și im-
pactul acesteia, ceea ce presupune publicații
validate și prezențe relevante în sistemele
internaționale de recunoaștere a cercetării
științifice; mărirea proporției resurselor fi-
nanciare obținute din cercetările științifice.
   2.     calitatea absolvenților, ceea ce se repe-
rează înainte de toate în premii importan-
te (Nobel, Fields etc.) obținute de absol-
venții universității; poziții de vârf ocupate
în companii internaționale și în mari insti-
tute de cercetare; poziții de vârf ocupate în
administrația publică și în organismele in-
ternaționale; doctorate susținute; studii
finalizate cu diplome.
   3.     atenția acordată studenților, care se
răsfrânge în primul rând în calitatea predă-
rii (stabilită pe baza evaluării interne); ra-
portul dintre efectivul cadrelor didactice și
efectivul de studenți; calitatea infrastruc-
turii și a serviciilor administrative; procent
de burse din resurse publice și din resurse
private; accesul fiecărui student la resurse
ITC; rezultatele evaluărilor Student Satis-
faction Surveys și Peer Review; efectivul de
studenți străini atrași; efectivul de cadre
didactice internaționale angajate ca asociați
sau titulari.
   Universitatea „Babeș-Bolyai“ se situează
astăzi, conform ultimelor informații, în cla-
samentele ce consideră producția științifică
per capita, în primele șapte sute de univer-
sități. Asemenea altor universități din Euro-
pa, Universitatea „Babeș-Bolyai“ este anga-
jată să-și amelioreze poziția. Reușita este,
știm prea bine, condiționată de efortul pro-
priu și de calibrul performanțelor fiecărui
angajat. Reușita este însă condiționată și
de reformele, în continuare, ale sistemului
învățământului superior din România. Așa
cum reprezentanții Universității „Babeș-
Bolyai“ au argumentat și în 2004, și în
2005, și în 2006, România are nevoie, în
continuare, de reforme, de reforme chibzui-
te și făcute de oameni competenți - refor-
mele rămânând oxigenul universităților
performante de astăzi.
   In 1995, Universitatea „Babeș-Bolyai“ a
luat decizia istorică de reorganizare pe trei
linii de studiu fundamentale cu bază lin-
guală - română, maghiară, germană -, pen-
tru a reflecta prin chiar structura ei cultu-
rile profilate istoricește în Transilvania.
Carta Universității „Babeș-Bolyai“ (1995-
2003) a consacrat mereu această structură
multilinguală, iar experiența Universității
„Babeș-Bolyai“ este considerată astăzi, de
către toate evaluările internaționale, ca fiind
de referință pe continent.
   Fiind în mijlocul vieții transilvane, uni-
versitatea noastră a dezvoltat din vreme o
abordare paneuropeană. După 1989, din
această universitate au plecat inițiative majo-
re, care au creat premise pentru integrarea
României în Uniunea Europeană. De pildă,
reformele educației din România, în 1990
și în 1997, sunt de nedespărțit de acțiunile
profesorilor acestei universități; și aceste
acțiuni au făcut ca - după invitarea țării

noastre, în decembrie 1999, să deschidă
negocierile de aderare la Uniunea Europea-
nă - România să încheie, în mai 2000, la
Bruxelles, negocierile pe capitolul Educație,
în 1994, Universitatea „Babeș-Bolyai“ a
creat Casa Europei și a intrat în rețeaua eu-
ropeană a acestor instituții. în 1995, Uni-
versitatea „Babeș-Bolyai“ a organizat, cu
sprijinul Comisiei Europene, Facultatea de
Studii Europene, prima de acest profil din
Europa Răsăriteană și, alături de faculta-
tea similară din Natolin (Polonia), printre
primele astfel de facultăți din Europa.
    Dezvoltările din Universitatea „Babeș-
Bolyai“, din ultimul deceniu, nu ar fi fost
posibile fără sprijinul constant al Uniunii
Europene. Ca rezultat direct, s-au creat do-
uă facultăți: Facultatea de Studii Europene
și Facultatea de Business, s-au înființat nu-
meroase departamente, precum: Departa-
mentul de limbi moderne aplicate; Departa-
mentul de analiza mediului; Departamentul
de asistență socială etc., multe specializări
indispensabile pregătirii tehnologiei, econo-
miei, administrației României pentru inte-
grarea în Uniunea Europeană au fost insta-
late. Programele SOCRATES sunt puternic
reprezentate în Universitatea „Babeș-Bo-
lyai“, după ce programele TEMPUS au fost
folosite eficient.
    Aceste dezvoltări nu ar fi fost posibile fă-
ră cooperarea cu universitățile și instituții-
le din SUA. Facultatea de Științe Politice și
Administrație Publică (1997), Institutul de
Istorie Orală (1998), programul de psiho-
logie cognitivă (1997), relansarea literaturii
comparate (1997) și multe altele sunt lega-
te de cooperări cu universități americane.

Astăzi Universitatea acordă cel mai
înalt titlu academic prestigiosului scrii-
tor Norman Manea, pentru opera sa de ră-
sunet internațional și contribuția sa la pro-
movarea culturii române în lume. Aș dori
să mulțumesc ilustrului oaspete de astăzi
pentru că a acceptat hotărârea Senatului
nostru și pentru că este prezent acum în
Aula Magna, spre a-1 omagia.
    Astăzi despre Norman Manea se discută
în multe locuri din lume. împrejurarea este
firească pentru un scriitor care și-a urmat
neabătut, de la Captivii (1970), trecând prin
Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979),
prin Le the de Proust (1990), Le bonheur obli-
gatoire (1991), la Trennwandt (1992), la
Phe Black Envelcpe (1996), vocația și viziu-
nea, iar astăzi se profilează printre proza-
torii reprezentativi ai timpului nostru. De-
vine dificil însă, cel puțin prin mărimea
arcului temporal pe care-1 exprimă opera lui
Norman Manea, să o prinzi în caracteri-
zări generale care să nu fie prea vagi. De la
cronicile din Neue Ziiricher Zeitung (1987)
la cele din New Tork Limes (1993), el a fost
văzut, cu argumente evidente ținând de acel
arc temporal, ca „scriitor între Holocaust și
totalitarismul românesc“. Aș adăuga însă
imediat că - în raport cu mulți intelectuali
care încearcă scrisul, dar, neavând nici viziu-
ne, nici probleme morale, rămân prea puțin
expresivi - Norman Manea are hotărâtorul
avantaj de a dispune și de una, și de cele-
lalte.
    Un fapt se înalță, în orice caz, din mulți-
mea caracteristicilor acestei opere și peste
acestea - conștiința acută a umanului, la dis-
tanță de ideologiile ce confiscă de obicei
sensibilitățile și ideile. Norman Manea a vă-
zut, de altfel, mereu, în artă - amintind de

16 • APOSTROF

DOSAR

• Aspect din timpul ceremoniei. în prim-plan, profesorii Corin Braga, Șerban Agachi și Andrei Marga. Foto: loan Felecan

marea tradiție a literaturii ca interogare a
realităților din perspectiva posibilităților lor
mai bune, care a mai fost reprezentată în
estetică, încă o dată, de tânărul Lukăcs, apoi
de Adorno și de Marcuse - exprimarea uma-
nului. El ia pe cont propriu, cum se observă
în volumul Despre clovni: dictatorul și artistul
(1997), formularea vestită a lui Ernesto
Săbato: „Dacă este profund, artistul oferă
inevitabil mărturie despre el, despre lumea
în care trăiește și despre condiția umană" (p.
178). Scriitorul oferă mărturia „învățând a
se apăra mai ales de capcanele mentale, de
viziunile simpliste, nu doar din interiorul
sistemelor totalitare, ci de oriunde" (p. 7).
Norman Manea a făcut el însuși experiența
vieții în tiranie și în democrație și și-a putut
asuma cu timpul adevărul conținut în obser-
vația profundă a lui Thomas Mann (1938):
„libertatea e un lucru mai complicat decât
puterea". Este un fapt că societatea totali-
tară este răul izbutit ce se poate imagina, dar
societatea liberă nu constituie un paradis.
„Diversitatea opțiunilor și asprimea com-
petiției libere, vulnerabilitatea și riscul, legi-
le dure ale pieței și farmecul aventurii, exce-
sele și inhibițiile produse prin dinamismul
productiv, poate exacerbat, al democrației
sunt doar câteva din înfățișările societății
libere" (p. 94) - scria Norman Manea.
   In sfera literaturii însăși avem frecvent,
vedem bine în diferite țări, acele conștiințe
unidimensionalizate, sau măcar înjumătăți-
te, care iau tacit o temă din ideologia curen-
tă și o transpun, mai mult sau mai puțin
artistic, voind să se legitimeze prin aceea că
destramă gălăgios ceea ce istoricește a fost
deja înfrânt și depășit. O confruntare cu răul
aceste conștiințe nu mai întreprind, dar vor
să facă să se creadă că o fac, manevrând, de
fapt, „clișeele suferinței deja clasificate și
comercializate". Norman Manea aduce o
conștiință incomparabil mai largă și mai bo-

gată, aș spune consecventă cu sine, a si-
tuațiilor. El prinde cu sagacitate în imagini
convingătoare dificultățile umanului în so-
cietatea totalitară, iar Anii de ucenicie ai lui
August Prostul sunt proba. Dar Norman
Manea prinde la fel de sagace și elocvent
dilemele ieșirii din acea societate. Scriitorul
și eseistul din el se sustrage, în mod salu-
tar - grație profundei ancorări într-o viziu-
ne, a conștiinței scriitoricești, civice și mo-
rale - „capcanelor mentale, a viziunilor
simpliste, nu doar din interiorul sistemelor
totalitare, ci de oriunde", cum însuși spu-
nea. Profilul său inconfundabil este confe-
rit, printre prozatorii de astăzi, de această
conștiință, înainte de toate.
    Vreau să probez afirmația prin câteva
decupări din excelentele eseuri ale volumu-
lui Despre clovni: dictatorul și artistul. Chiar
introducerea ne previne asupra viziunii au-
torului, când acesta spune: „destul de frec-
vent, adversarii unui sistem totalitar (fas-
cism, comunism, fundamentalism religios)
sunt, conștient sau inconștient, advocații
altui totalitarism. Autenticul spirit liberal al
democrației nu este doar opus totalitaris-
mului, ci îi este străin și, prin însăși natura
sa, se află deasupra polarităților" (p. 7-8).
De aceea, efortul de evitare a „capcanelor",
de distanțare sceptică de „kitschul politic" și
suspiciunea continuă față de „etichetele de
manipulare" sunt raționale și indispensabi-
le. Nu sunt de uitat, cel puțin de către inte-
lectualul conștient de sine, nici „tragedia
totalitară", și nici „comedia totalitară". Re-
lativismul nu-și are locul în evaluarea si-
tuațiilor de viață, după ctun nici scepticis-
mul - în pofida similitudinilor situațiilor,
în primul caz, motivelor stăruitoare de de-
cepție, în al doilea. „Prudența față de ideo-
logii și suspiciunea față de politică nu duc,
însă, neapărat, la stabilitate morală. Ne-an-
gajarea nu are doar efecte pozitive. Din

nefericire, printre consecințe întâlnim, frec-
vent, compromisul și complicitățile" (p.
25). Nici „apolitismul" nu este o ieșire,
chiar și atunci când politica s-a maculat, căci
rămâne „tot o eschivă: un refuz... codificat,
care rareori devenea fățiș și, doar prin ex-
cepție, activ" (p. 26). Norman Manea caută
- după experiența sa semnificativă, nu doar
intelectuală, ci și de viață - o perspectivă
sustrasă impactului ideologiilor. O găsește
în cele din urmă, împreună cu Văclav
Havel, în „inima omenească, în puterea
umană de a reflecta, în bunătatea și respon-
sabilitatea umană" (p. 38).
   Mulți intelectuali denunță „mitologiza-
rea" politicii; uneori o fac însă mimetic, căci
tema are de multă vreme elaborarea filo-
sofică concludentă, înscenând alte mituri: al
apolitismului, al estetismului, al moralis-
mului. Ei refuză să vadă efectele noilor mi-
tologizări - refuzul fiind singurul lor ar-
gument. Norman Manea preferă hotărât
„demitizarea" politicii - „readucerea în câm-
pul umanului real și terestru, scrutarea aces-
tei zone a existenței cu aceeași fervoare dar
și cu aceeași luciditate ca a oricărei alteia"
(p. 179) -, dar rămâne conectat, dincoace
de diviziunile instalate de ideologii, de cate-
gorizări, etichete, clișee, la „apa potabilă a
firescului vieții”, convins fiind că în viața
oamenilor vina este diferită, dar se distri-
buie, adesea, prin forța lucrurilor, pe mulți
umeri, încât fiecare are încă enorm de mult
de făcut.

DOSAR

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 17

Laudatio

Am onoarea și bucuria de a vi-1 prezen-
ta pe scriitorul Normau Manea, profe-
sor de literatură central și est-europeană la
Bard College, statul New York, din SUA.
Scriitor care s-a întors, prin grația universi-
tății noastre, cu această ocazie fastă, acasă...
    Am spus un cuvînt magic pentru Nor-
man Manea: acasă. Intr-adevăr, cititorul
operei lui Manea este izbit de frecvența și
tensiunea afectivă ambivalență a cîtorva cu-
vinte: acasă, patrie, excursie, limbă...
    Scriitorul, care a debutat în 1966, are la
activ 20 de ani de activitate literară în țară
și 22 de activitate literară în străinătate.
Este scriitorul român cel mai tradus din
acest moment, cărțile sale fiind publicate în
engleză, franceză, germană, spaniolă, ita-
liană, olandeză, portugheză, ebraică, greacă,
suedeză etc. și, mai nou, și în chineză, și
apărute la edituri foarte bune din Europa,
America de Nord, America de Sud și, iată,
și din Asia extremă... Este deținătorul a nu-
meroase premii internaționale, foarte pres-
tigioase, de la Bursa Guggenheim și Premiul
MacArthur (cel supranumit „Nobelul ame-
rican") la rîvnitul premiu italian Nonino și
la acela, francez, Medicis Etranger. Nu
greșesc cînd spun că Norman Manea este
nu doar cel mai tradus, ci și cel mai premiat
autor român de azi, firește că în hune, iar
nu în țară. Un autor despre care ziarele, cele
occidentale, au scris că reprezintă tui plau-
zibil candidat român pentru NobeL.. (Afir-
mația, o spun în paranteză, mai fusese fă-
cută, în anii ’90, în țară, și anume chiar de
către doi critici clujeni, profesori ai univer-
sității noastre: e vorba de profesorul Liviu
Petrescu și de profesorul Ion Vartic, și a stâr-
nit atunci o interesantă furtună mediatică...)
Iar dacă ne imaginăm literatura română sub
forma unui trunchi de piramidă, locul lui
Norman Manea este pe platoul de sus, al
valorilor certe, care dau substanță, pereni-
tate și demnitate culturii române extrem-
contemporane.
    Norman Manea este autorul unei opere
întinse, formate din proză (povestiri și ro-
mane), din eseuri și, mai nou, din poeme.
Iată cîteva din ridurile cărților lui: Noaptea,
pe latura lungă (cartea de debut editorial,
1969), Captivi, Atrium, Cartea Fiului, Anii
de ucenicie ai lui August Prostul, Octombrie,
ora cpt, Plicul negru, Despre clovni, Fericirea
obligatorie, întoarcerea huliganului, Pe con-
tur, A cincea imposibilitate, Plicuri și portre-
te. Unitatea acestei creații este dată de mate-
ria textelor; din mărturisirile pe care le-a

făcut autorul în interviurile lui (mă refer la
volumele Casa melcului și Textul nomad) ne
dăm seama că, în cazul său, avem de-a face
cu un scriitor de inspirație autobiografică,
care sublimează în proză și în eseuri situații-
le trăite, iar mai puțin cu tuiul de invenție.
    Intr-adevăr, cînd, în mod ironic, și deloc
prietenos, istoria experimentează pe tine, pe
pielea ta, amîndouă extremismele secolului
al douăzecilea, provocîndu-te, de la cinci ani,
să dai seamă la problema Cum poate ji cine-
va evreu și ce drept la viață are un evreu - de
cinci ani - in România anului 1941 ?, cînd
realul îți ridică la cinci ani o asemenea între-
bare și ți-o repetă, aproape în aceeași formă,
la patruzeci și șase, în România socialistă a
■anului 1982 (mă refer, firește, la atacurile pe
care le-a suportat prozatorul din partea
ultranaționaliștilor ceaușiști în revista Săp-
tămina, în anul 1982), urgența este să răs-
punzi la această provocare care amenință
valoarea vitală, iar nu să inventezi o altă rea-
litate, ne persuadează subliminal prozatorul.
Literatura, pe care Manea a descoperit-o la
nouă ani, prin intermediul unei cărți cu
coperte tari, verzi, o carte de povești de Ion
Creangă, primită în dar la întoarcerea din
deportare, din Transnistria, literatura poate
fi un bun mijloc de investigare a condiției
umane în secolul al XX-lea. Am spus: a con-
diției umane, iar nu strict a celei evreiești.
Mi se pare semnificativ că în povestirile
despre Transnistria, autorul nu numește
identitatea etnică a deportaților, ci vorbește
pur și simplu despre niște oameni persecu-
tați și expulzați în pustie...
    întemeiat pe pînza freatică a memoriei
trăite, Manea a dat literaturii române cîteva
din capodoperele ei de proză scurtă; mă
gîndesc la povestirile Puloverul, Gheme deco-
lorate, Moartea, Puteam fi patru, Ceaiul lui
Proust, Povestea porcului, Lipova, în care vor-
bește despre deportarea la cinci ani în Trans-

nistria, despre vinovăția infantilă a copilului
care rîvnește puloverul gros și colorat pe
care mama lui l-a pregătit însă pentru Mara,
fetița care „trebuia să se întoarcă vie, cu ori-
ce preț", pentru că „nimerise între noi din
greșeală", despre melancolia sfîșietoare a
amurgurilor din stepa transnistriană, de-
spre prima ceașcă de ceai băută la întoar-
cerea în „Patrie"... și apoi despre experiența
celuilalt colectivism, socialist, despre cum
învață, la întoarcerea din „excursie", adică
din deportare, lucrurile și numele lor, despre
dresajul prin care trece ca pionier al Ro-
mâniei socialiste etc. La fel, pe același temei
autobiografic, Manea a dat literaturii româ-
ne o capodoperă romanescă, bildungsro-
manul întoarcerea huliganului. Cantitativ
vorbind, dacă comparăm ce a scris Manea
despre extrema dreaptă și Holocaut cu ceea
ce a scris despre extrema stingă și Gulag,
este evident că socialismul românesc are
prioritate, că în proza și eseurile sale Circul
sau Carnavalul totalitar, trăit cu de-amă-
nuntul, în toate sordidele lui detalii socia-
liste, ocupă cel mai important loc.
   Cu un stil impresionist pointilist, scrii-
torul compune, prin aglomerarea de nuanțe
și elegiace, și grotești, atît autoportretul său,
de August Prostul, cum îi place să se con-
sidere - adică autoportretul unui ins care își
consumă, dubitativ și ezitant, vîrstele, expe-
riențele, spaimele, bucuriile, deci viața... -, cît
și portretul sau fizionomia (ca să folosesc un
termen spenglerian) timpului și locului ro-
mânesc. A Patriei. Rezultă, din întregul ope-
rei sale, o dare de seamă despre amîndouă
totalitarismele secolului al XX-lea, precum
și o surprinzătoare critică fizionomică a Ro-
mâniei, un portret critic al Patriei, care
acoperă cam 70 de ani din istoria contem-
porană și extrem-contemporană a țării,
adică din anii treizeci ai secolului trecut pînă
(Continuare în p. 20)

Polirom: noua serie de autor Norman Manea

18 • APOSTROF

DOSAR

        Aici, printre prieteni

        vechi și noi...




Este pentru mine o mare bucurie și
onoare să primesc această înaltă distinc-
ție din partea Universității „Babeș-Bolyai“
din Cluj. Mă simt aici printre prieteni vechi
și noi și nu mi se pare deloc întîmplător că
tocmai aici mi se acordă prima recunoaștere
de acest fel în România. Mă leagă de Cluj
amintiri afectuoase, din vremea cînd mă
aflam în țară și din anii trăiți departe de țară.
Mediul cultural clujean mi-a arătat prețuire
și solidaritate în apăsătoarele decenii ale
socialismului multilateral degradat sub tira-
nie, ca și în nu puținele perioade dificile din
tensionata tranziție românească spre demo-
crație. Am colaborat mereu excelent, înain-
te și după 1989, cu revistele literare și edi-
turile clujene.
   Locul în care mă aflu acum aparține
unei universități prestigioase, pe care o
admir pentru excelentele performanțe pro-
fesionale, dar și pentru extraordinara deschi-
dere intelectuală spre modernitate, spre
diversitatea etnică, lingvistică și culturală,
spre dialogul dintre epoci și tradiții și țări,
spre universalitate, într-un cuvînt - un mo-
del și un stimulent, atît de benefice pentru
România (și nu numai) în tensionatele vre-
muri pe care le trăim.
   în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, există
între Bucovina mea natală și Ardealul spre
care am privit totdeauna cu o complice în-
țelegere subtile corespondențe de care nu
avem niciunii a ne rușina, ca și, cum se în-
tîmplă, cu toate fostele provincii habsbur-
gice, stimulatoare diferențe care țin și de in-
fluența unuia sau celuilalt termen dintre cele
care defineau fostul Imperiu Austro-Ungar.
   Este, poate, momentul și locul să evoc,
în acest context, componenta central-euro-
peană din apartenența mea la literatura
română. Ea a devenit mai evidentă în exil,
nu doar datorită dezrădăcinării atît de ca-
racteristice dintotdeauna artiștilor zonei,
ci și măgulitoarei receptări cu care au fost
onorate cărțile mele, plasate de cronicari
într-o elevată descendență spirituală cen-
tral-europeană. A fost o încurajatoare com-
pensație pentru drastica dislocare și dispo-
sesie și derută care au marcat exilarea mea
la o vîrstă care adîncea rana nevindecată a
primului exil, cel de la cinci ani, legat, acela,
nu doar de etnicitatea mea, ci și de locali-
zarea ei în Mitteleuropa, cum era denumit
teritoriul din care Ardealul și Bucovina
făceau parte.
   Bucuros cum am fost de flatanta asocie-
re cu prestigioase nume ale culturii central-
europene, am privit și privesc cu scepticism
ticul criticii literare de a încolona scriitorii
- definiți dintotdeauna prin individualita-
tea și originalitatea demersului lor artistic -
în grupuri și plutoane și secte, oricît de
onorabile.
   Cînd Marthe Robert spune că litera K
ar fi să-l identifice nu doar pe Kafka, ci pe
toți scriitorii Europei Centrale, această inci-

tantă și măcar parțial îndreptățită sugestie
poate fi considerată, deopotrivă, o potența-
re a vanității, ca și a modestiei noastre. Cu
atît mai mult într-o cultură atît de preocu-
pată de identități fluide și mutabile, de ten-
siuni cosmopolite ale teritoriului „hinter-
național“, cum l-a definit scriitorul praghez
Johannes Urzidil, adică Europa Centrală
din spatele națiunilor ei, melancolică și
sarcastică, contradictorie și conflictuală, cu
un particular sens al umorului dulce-amar,
al fatalității și fisurii, al satirei acide și, mai
ales, al ironiei, care i-a și marcat unicitatea
și strălucirea.

    In pofida acestui conglomerat de etnii și
viziuni, hibridul multinațional avea, și în
partea sa românească, numită Transilva-
ni smus, un implicit și adesea afirmat sen-
timent al apartenenței la acest baroc al uni-
cității, la multiplicitatea de etnii unite într-o
hune mixtă, compozită, ca și în Buchenland
- țara fagilor mei bucovineni.
    Modificarea frecventă de granițe și
guvernări a făcut ca imaginarul colectiv al
Europei Centrale să fie el însuși în continuă
mișcare, ca și denominarea cultural-politică
- prima jumătate a secolului XX asociată

DOSAR

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 19

culturii germane („Dichter und Denker“),
ulterior blocului sovietic („Richter und
Henker“).
   După 1945, zona era din punct de vede-
re politic în Est și cultural în Vest, iar în
perioada postcomunistă au sporit contro-
versele, ca și contestările centrifuge, punînd
în chestiune delimitările geografice, națio-
nale și politice existente și viitoare. Aș pre-
fera să evit asemenea dispute și să schițez
o hartă culturală a regiunii nu prin localități,
etnii, frontiere și limbi, ci prin nume de
scriitori care și-au pus amprenta pe confi-
gurația culturii de Mitteleuropa. O listă
lungă și incompletă, de la Franz Kafka,
Bruno Schulz, Joseph Roth, Ady Endre,
Miroslav Krleza, Italo Svevo, Isaac Bashevis
Singer, Jaroslav Hasek, Lucian Blaga, Sig-
mund Freud, Ivo Andric, Robert Mușii,
Elias Canetti, Paul Celan, Arthur Koestler,
Hermann Broch, Pavel Dan, Gregor von
Rezzori, Stanislaw Witkiewicz, Czeslaw
Mitosz, Emil Cioran, Thomas Bernhardt, la
Danilo Kis, Zbigniew Herbert, Itzig Man-
ger, Milan Kundera, Imre Kertesz, Witold
Gombrowicz, Gyorgy Konrăd, Peter Ester-
hăzv, Alexandr Tisma, Peter Nădas, Magda
Szabo, Wvslava Szymborska, Bohumil Hra-
bal și mulți, mulți alții, fără să uităm scrii-
torii maghiari și germani din România, ca
și mulți scriitori români îndatorați acestui
filon cultural.
   Aș revendica un loc aparte în această
mare familie de solitari pentru francezul
devenit german și rămas pribeagul prieten
al pribegilor, Adalbert von Chamisso și al
său Peter Schlemihl, exilatul par excellence,
cel care și-a pierdut sau mai curînd și-a vîn-
dut umbra, pentru a se adapta necunoscu-
tului în care plonjase, fără a-și mai putea
regăsi vreodată identitatea, sufletul sau spe-
ranțele, decît în brutala sihăstrie de pește-
ră, departe de oameni și de comerțul lor
cotidian cu simțămintele.
   Referindu-se la condiția scriitorului cen-
tral-european în perioada postbelică, sub
ocupație sovietică și sub rigorile unui sistem
opresiv, culturalicește străin, Danilo Kis
remarca:

   In felul evreului care vrea să-și probeze inte-
   grarea, acest scriitor descoperă că neînțele-
   gerile provin din propria sa rezervă, din aspi-
   rația sa aproape inconștientă spre un orizont
   european mai larg și mai democratic, exact
   pentru ceea ce și este acuzat. Consecința aces-
   tei treziri este exilul sau închisoarea.

   Am amînat plecarea din România poli-
țistă și ruinată pentru că mă iluzionam că
pot trăi într-o limbă, nu într-o țară, pînă
cînd nici această himeră nu mai rezistă ata-
cului masiv al autorității cinice și corupă-
toare; am ales exilul, despre care știam că
însemna sinuciderea scriitorului, atunci cînd
primejdia anihilării în colonia penitenciară
a societății închise, amuțite, mizere și iste-
rizate a dictaturii național-socialiste bizan-
tine dominate de geniul de Scornicești deve-
nise o ipoteză mai mult decît verosimilă,
devenise o somație cotidiană.
   în popasul meu berlinez, în 1987, am
gîndit mult la exil, la condiția dintotdeauna
a exilatului, în vechime și azi, și tocmai pen-
tru că mă aflam în Berlinul de unde porni-
se cîndva urgia care să mă spulbere împre-
ună cu toți stigmatizații asemeni, m-am
întrebat, din nou și din nou, cine sînt. Exilul
repune cu acuitate asemenea dileme și le
reiterează zilnic. Cînd am ajuns în Statele
Unite, i-am declarat, sentențios, unui scrii-
tor american prieten: „Pentru mine acum
începe adevărata ardere, pînă în adîncul cel
mai adînc, limba, centrul creativității^
   Exilul este, din fericire, și o extraordina-
ră, deși dură, pedagogie a schimbării și rege-
nerării, o școală a reevaluărilor și a rea-
firmării.
   M-am regăsit, adesea, ca scriitor, cum
s-a observat, în obsesiva interogație kafkia-
nă, în sinuoasa scrutare a interiorității încer-
cată de Svevo, în solitudinea musiliană a
omului fără calități vandabile, în cotidia-
nul mitologizat al lui Bruno Schulz, dar
m-am regăsit, cu deosebire, în identitatea
incertă și îmbogățită a exilatului, a străinu-
lui, emblema dintotdeauna a Europei Cen-
trale, dar și a Americii și, astăzi, tot mai
mult, a lumii întregi.
   Acum mai mulți ani, o distinsă scriitoa-
re americană îmi mărturisea că nu mai
poate citi literatură central-europeană. „Nu
mai suport să stau prea mult în acest uni-
vers claustrofob. Cîndva, da, era o maso-
chistă voluptate, dar nu mai este.“
   Cum vedem, nu calitatea artistică, ci pre-
misa însăși a acestei literaturi este pusă în
chestiune. Cu siguranță, nu America vitală,
optimistă, încrezătoare în sine și pragmati-
că ar fi cea mai potrivită gazdă pentru cărți-
le lumii noastre.
   Conștient de această realitate, am foca-
lizat totuși, cu încăpățînate, cursurile mele
la Bard College tocmai pe această zonă lite-
rară a Europei. Fie că se numesc „Scriitori
est-europeni“, „Exil și înstrăinare în proza

modernă“, „Vecinii lui Kafka“, „Literatura
situațiilor extreme“, „Holocaust și litera-
tură“, „Holocaust și gulag în literatură^,
aceste cursuri întrețin un dialog cu istoria,
geografia, psihologia și, firește, cu tendin-
țele literare specifice țărilor central și est-
europene.
   Mi-amintesc că, inițial, cursul intitulat
„Vecinii lui Kafka“ avea o altă, poate mai
potrivită, denumire: „Călătorie literară pe
Dunăre“, un excurs cultural în genul propus
de celebra carte a lui Claudio Magris, cu
opriri la opere literare majore ale moder-
nității, în fiecare dintre țările străbătute.
Amatorii nu s-au dovedit prea numeroși.
Cine să știe în America unde este și ce în-
seamnă Dunărea? Cînd am schimbat titlul,
un coleg, profesor de literatură engleză
medievală, m-a sfătuit, nu fără sarcasm:
„Dacă vrei să atragi o numeroasă audiență
juvenilă, atît de nerăbdătoare azi să benefi-
cieze de confortul mediatic al victimizării,
inculpînd părinții, școala, societatea, pune
ca titlu «Kafka și-a omorît tatăl»“. Un alt
coleg, aflat la aceeași masă cu noi la cantina
profesorilor, a adăugat: „Nu, nu. Pune «Și
Kafka și-a omorît tatăl»“...
   Nu a fost nevoie de asemenea ajustări.
Cursul „Vecinii lui Kafka“ a avut succes, stu-
denții interesați de Europa Centrală au spo-
rit cu fiecare nou semestru, am susținut dia-
logul cu același interes, nu doar față de
materia însăși a cursului, ci și față de ecoul
pe care îl are în atît de diversa și cosmopo-
lita populație studențească a Bardului, ve-
nită din peste treizeci de țări și din toate
colțurile planetei.
   Din păcate, n-am putut sau, mai exact,
n-am avut curajul să-l includ în cursurile
mele la Bard pe Paul Celan. Poate pentru că
mă simt prea aproape, și totuși niciodată
destul de aproape de traumele și de unici-
tatea operei sale, trăind doar în și prin rana
Holocaustului.
   „Peisajul din care vin este, probabil, pen-
tru cei mai mulți dintre dumneavoastră,
necunoscut“, spunea Celan la primirea Pre-
miului literar al orașului Bremen. Aș putea
începe toate cursurile mele prin aceste cu-
vinte și aș putea continua în același fel ca
poetul: „era un ținut în care trăiau oameni
și cărți“.
   După neagra pustiire numită Transnis-
tria, în care și-a pierdut mama adorată, și
după fericita tranziție prin Bucureștiul pri-
milor ani postbelici, pe care i-a desemnat
drept „perioada calamburului^ Celan s-a
exilat nu doar din România comunistă, tot

Laudatio
(Urmare din p. 18)
azi. Trebuie să spun că e un portret al Ro-
mâniei ce refuză reducția și simplificarea
în favoarea nuanțelor și adevărului. E un
portret complicat, în care Patria apare ca un
spațiu bizantin, al tranzacțiilor de tot felul,
al compatibilității incompatibililor, drept
„supa“ în care intră toate ingredientele. Un
portret în care umbrele (antisemitismul,
Clovnul Alb al puterii absolute, Securitatea,
delațiunea etc.) și traumele repetate trăite
de autor (din care nu putem exclude scan-
dalul Felix culpa sau Mircea Eliade, de după
1990) sînt completate, în spiritul adevăru-
lui, cu bucuriile și valorile pe care viața i

le-a scos înainte. Peisajul bucovinean sau fru-
musețea mării, Enescu sau lonescu, de
pildă..., apoi, portretul Măriei, tînăra femeie
adoptată de părinții săi, și care i-a căutat
repetat în Transnistria, ca pe adevărata ei
familie... sau portretele cîtorva prieteni și ale
multor scriitori, evocați de Norman Manea
pentru gesturile lor de solidaritate în mo-
mentele dificile din viața sa și comentați pen-
tru cărțile lor... In portretul României intră,
obligatoriu, cărțile scriitorilor români despre
care Manea a scris în Pe contur și Plicuri și
portrete.
    Și, dacă proza lui Manea este una și a
reflecției, a întrebărilor (nu neapărat a răs-
punsurilor), eseurile sale - multe dintre ele
adevărate „exerciții de admirație“ față de

scriitorii români contemporani - au întot-
deauna un nucleu epic, un trup viu în jurul
căruia se încheagă comentariul literar. Să
dau un exemplu, pentru a fi înțeleasă: dacă
scrie despre Nichita, Manea povestește întîi
cum a venit Nichita, exact cînd Manea era
insultat în Săptămâna lui Eugen Barbu, și
i-a dat o floare... Pentru un egotist, cum este
structural Manea, admirația pentru opere-
le altora este o corecție și un factor impor-
tant de echilibru.
   Dar mai ales patria a devenit pentru
Norman Manea o Românie la purtător:
limba română, în care continuă să scrie, și
în care a adus culturii române cele mai im-
portante succese și recunoașteri.

20 • APOSTROF

DOSAR

mai greu de recunoscut și de locuit, ci și de
lume, și chiar din literatura - estică sau
vestică - a Europei contemporane lui. Pînă
și problematica apartenenței sale, atît de
intimă și dureroasă pentru un supraviețui-
tor și un mereu autoinculpat al supra-
viețuirii, pînă și această obsesivă tensiune
a inferiorității, ca și a dubitativei pedepse de
a fi în lume, Celan a codificat-o în felul său
unic, cu o atît de adîncă rezonanță însă în
scriitori înrudiți. „Pentru mine, cel puțin în
poezie¹¹, spune el, „evreitatea nu este atît o
condiționare tematică, cît una «pneuma-
tică»... Nu pentru că nu aș fi articulat și
tematic evreitatea, dar în această formă
pneumatică ea este prezentă în fiecare din-
tre volumele mele.“ Regăsesc aici la mare-
le poet bătălia amară cu sine și cu mediul,
cu care mă simt atît de solidar, ca și refu-
zul valorilor de larg și efemer consum ale
carnavalului planetar al zilelor noastre. Poet
orfic și nocturn, Paul Celan a purificat și
exorcizat tenebrele într-o retorică sacrificia-
lă și codificată, el a trăit și creat în rana neci-
catrizabilă a perplexității, emițînd semnale
discontinue, solitare, din tărîmul celor dis-
păruți, dînd glas amuțirii lor. Un glas al sur-
dinei și suferinței, în limbajul fisurat și
obscur al inexprimabilului, în limba intran-
zitivă a traumei. Tocmai acest refuz al rațio-
nalizării și al coerenței discursive sau lirice
este chiar limbajul cataclismului. Oricît ar
părea altfel, Paul Celan nu este doar poe-
tul cataclismului numit Holocaust, ci și al
suferinței de a fi om în lumea de tenebre a
oamenilor și al suferinței de a da expresie
frîntă și fisurată și șovăielnică acestei dam-
nate intensități interogative. în acest fel, el
reprezintă, cred, o voce majoră a istoriei și
sensibilității central și est-europene.
   Mulțumindu-vă, din nou, pentru cuvin-
tele elogioase și pentru omagiul dăruit
modestelor mele strădanii, vă mulțumesc și
pentru oportunitatea de a fi putut evoca,
aici, un mare absent, mereu viu și de veghe
între noi, sub a cărui tutelară aură mi-aș fi
dorit să pot sta.
   Vă mulțumesc!

• Norman Manea publicat în China

„Pentru mine acum începe adevdrata ardere,
pînă în adîncul cel mai adine, limba,
centrul creativității.“

    Manea a interogat în opera sa prozastică
și eseistică cîteva teme mari, universale: pro-
blema insului față în față cu puterea totali-
tară, a individului față în față cu manipula-
rea, a responsabilității morale pe care o are
intelectualul în fața ispitelor pe care i le flu-
tură mișcările de masă (această problemă,
discutată calm de Manea într-un eseu de-
spre Eliade, i-a atras ani de zile injuriile unei
bune părți a intelighenției românești, răni-
tă narcisic în admirația sa ignorantă față
de Eliade), problema exilului ca paradigmă
a condiției umane, problema libertății și a
vinovăției morale infantile în condițiile-li-
mită de lagăr transnistrian, problema vieții
care își creează singură, chiar și în societa-

tea compact-totalitară, propriile ei supape
de bucurie.
    El, Norman, a creat, în anii ’80, un con-
cept filosofic - est-etica - pentru a sugera că
literatura din România socialistă ar trebui
să nu se închidă în estetism, ci, dimpotrivă,
să înglobeze în estetic realitatea, cu pro-
blema etică cu tot. Prin asta s-a aflat și se
află, în mod spontan, pe pozițiile esteticii
Cercului Literar de la Sibiu (deci pe o
poziție estetică născută în universitatea noa-
stră, aflată în anii ’40 în exil la Sibiu), este-
tică ce susține că arta trebuie să conțină alu-
viuni din toate celelalte domenii, să se
hrănească dintr-un „furaj axiologic copios“.
Pentru că, așa cum a formulat lapidar Radu
Stanca: „Exclusivitatea estetică nu duce la

capodoperă^. S-ar putea ca succesul euro-
pean și transatlantic al cărților lui Manea să
se explice tocmai prin „impuritatea^ lor
estetică, prin dezinvoltura și obstinația cu
care autorul a absorbit în literatura sa valoa-
rea vitală, interogația istorică sau filosofică,
precum și anxietatea morală.
    Văd în această coincidență a esteticilor
literare un motiv în plus pentru ca Norman
Manea - care în acest moment aparține atît
literaturii române, cît și celei universale, și
care prin propriile sale merite și propriul său
talent a ajuns să ne reprezinte în literatura
universală - să devină doctor honoris causa
al Universității „Babeș-Bolyai“. Să se întoar-
că, altfel spus, acasă.

DOSAR

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 21

cu Ochiul
LIBER


        Teatrul
        lui Vișniec


Gelu lonescu

Despre teatrul lui Matei Vișniec se
poate scrie o carte - adică o exegeză,
o analiză amplă, o situare în diverse con-
texte. Nu numai pentru că autorul a scris
mai mult de 30 de piese, de varii dimen-
siuni, piese traduse și jucate în multe limbi
și pe multe scene ale continentului; nu
numai pentru că în literatura română dra-
maturgii adevărați sînt „păsări rare“, de fapt
foarte rare; nu numai pentru că în anii co-
munismului nu prea înregistrăm mai mult
de doi autori care ar fi fost apți să „adu-
ne“ o carieră de dramaturg - adică Teodor
Mazilu și Marin Sorescu; ci pentru că ne
aflăm în fața unei structuri dramatice for-

• lonuț Caras, Cristian Rigman și Ramona Dumitrean în Bâlci: Femeia-țintă și cei zece amanți, Teatrul Național
din Cluj, 3 iunie 2008. Foto: Nicu Cherciu

mate, unitare (de fapt în fața unei „opere“,
cuvînt de care mă sfiesc din mai multe moti-
ve: din superstiție pentru viitorul autorului,
din prudență față de acest cuvînt greu, defi-
nitiv, obligant; dar și față de ușurința cu care
e el folosit in jurnalistica și critica din țară,
dar și față de ușurința cu care scriitorul
autohton se mîndrește, umflîndu-și „valoa-
rea“ din cine știe cîte motive anexabile, pur
și simplu, unui supradimensionat orgoliu).
   Am citit cam același număr de piese, știu
că Vișniec scrie teatru din 1977 - după pro-
pria-i mărturisire dar accesibil publicu-
lui a fost mai ales după 1989 (cine le citește
poate observa cu ușurință motivele). Dacă
trebuie încadrat într-o descendență, atunci
am spune că opera sa aparține dramaturgiei
„absurdului^ - cuvînt care a făcut o mare

carieră, cu mult mai mare decît merita și pe
care l-au suspectat mai mulți „împricinați^
cum ar fi lonesco (în depărtare zărindu-se,
dacă vrem, suprarealismul și expresionis-
mul). Din lipsa unui alt termen definitoriu
și pentru că așa se obișnuiește, mențin fără
entuziasm această simplificatoare încadrare.
E mult mai clar că teatrul lui Vișniec este,
cu adevărat, unul dintre exemplele cele mai
reprezentative pentru postmodernismul na-
țional - chiar poate da, prin cîteva texte,
dovada existenței acestuia. Și cuvîntul aces-
ta îmi stîrnește (ca și altora) o reacție, pen-
tru că el a fost atît de folosit de ignoranți
și semidocți, încît și-a pierdut conținutul
definitoriu. Insă în cazul nostru el e indis-
pensabil unei „încadrări^. Absurd sau post-
modern, teatrul lui Matei Vișniec, autorul
lui practică un principiu de creație care a
fost formulat perfect nu de altul decît de
Molierc: „Jc prend mon bien ou je le trou-
ve“. Thomas Mann l-a adoptat și el, cu vo-
luptate, invocîndu-1, și dacă ne mai gîndim
bine vom găsi o serie de autorități ale lite-
raturii mari care îl pot reprezanta; iar post-
moderniștii - cei de valoare, numai la ei mă
refer - l-au pus ca o deviză pe steagul lor
(iată cum îmi mai vin în minte fraze dona-
te nouă de bunăvoința realismului socia-
list...). Așadar, putem asocia pe scena lui
Vișniec amintiri din Beckett (devenit chiar
personaj al unei piese și recunoscut ca...
„maestru^), lonesco, o altă înrudire, aș zice
inerentă, dar și Pirandello, Brecht (numai
rareori invocabil), chiar Maiakovski (dra-
maturgul satiric interesant) sau Georg
Biichner, cel din Wiyzeck, Durrenmatt (și el
un fel aparte de ,,absurd“), Mrozek, Heiner
Muller, dintre contemporani; poate și „jocu-
rile“ de cuvinte, deloc nevinovate, ale poeți-
lor Christian Morgenstern și Tudor Arghezi
- ca să nu mai vorbim de părinții acestui
tip de literatură: Kafka și Gogol. (Enume-
rarea e totdeauna excesivă.) Definesc prin
aceste nume o „arie“ literară, un tip de con-
venție teatrală, și nu un fel de searbădă ge-
nealogie. Cît despre Mașinăria Cehov, ea
nu este numai o admirabilă piesă ce poate
fi gustată mai ales de cei familiari, chiar
foarte familiari, ai dramaturgiei lui Cehov,
ci și un fel de omagiu adus unei pasiuni pe
care o împărtășesc.
    Fac o precizare - și anume aceea că scriu
despre teatrul lui Vișniec fără a fi văzut vreo
reprezentație, deci în lipsa, am înțeles de
mult, uneia din condițiile cele mai impor-
tante în aprecierea unui text dramatic.
    Și încă una, anume că dacă aș pune cap
la cap toate titlurile pieselor pe care le-am
citit, aș epuiza o bună parte din spațiul ti-
pografic acordat. Titluri lungi, expresive,
paradoxale, mereu incitante - autorul însuși
spune undeva că „titlul piesei este sacru“.
Așa că mă voi mărgini să mă opresc numai
asupra unor procedee, teme și tipuri de per-
sonaj recurente. Nu înainte de a numi cîte-

22 • APOSTROF

va cicluri, tematice sau nu - și anume pie-
sele explicit livrești (cu Cioran, Meyerhold,
Cehov, Beckett și alte celebrități), ciclul
„istoric-politic“, în care războaiele de azi,
mai cu seamă ororile din conflictele arma-
te din fosta Iugoslavie, ocupă un spațiu sce-
nic deosebit de dramatic pe care textul îl
servește; din alt punct de vedere, tema „aș-
teptării“ este cea mai frecventată de autor,
căreia i se poate alătura și cea a delirului
de fraze sau cuvinte care rămîn împreună
numai prin legătura subtilă a absurdului lor.
Nu este decît o încercare de ordonare a în-
tregului în categorii care nu vizează valoa-
rea pieselor și nici nu e unitară ca punct de
vedere; ea este, pur și simplu, un fel de a
decupa întregul și a justifica o privire de an-
samblu pe care o încerc în cele ce urmează.
    Probabil că cel mai mare pericol care îi
pîndește și pe spectatorii pieselor lui Matei
Vișniec (cit și pe ai maeștilor modernității)
este cel al unei „suprainterpretări“, căutarea
zadarnică, de cele mai multe ori, a unor sen-
suri parabolice sau simbolice ascunse, a
unor „chei“ care să „explice^ tot ceea ce se
petrece sau s-a petrecut pe scenă. (Pericolul
nu e nou și nu e evitabil.) Rareori un sim-
bol sau o parabolă se întrevede - piesele nu-
mite mai sus „istoric-politice“ exceptează.
Ambiguitatea se bucură de un spațiu enorm
în acest teatru, atît de intensă, incit ajunge
și la parodierea ei - semn de bun „tehni-
cian“ al scenei și de manipulator al „mesaju-
lui“, în marea majoritate a situațiilor inexis-
tent chiar și pentru autorul însuși. Rămîne
de cele mai multe ori o valență liberă a sem-
nificației, cea pe care acțiunea o preferă în
dauna chiar a... semnificației unei replici,
sensul migrează și spulberă speranța unei
concluzii. Un fel de a gira un haos de mo-
ment, n-aș spune un haos al lumii, al abso-
lutului. Vișniec are un simț al replicii cu
totul virtuoz. Sigur că, așa cum am spus,
tragedia iugoslavă este explicit invocată,
comunismul explicat bolnavilor mintali e
terifiant și radical sarcastic; din viața lui
Cioran, cel din ultimii săi ani, e constituită
materia unei piese care vizează mai mult
decît un caz; toate aceste piese sînt deci
„scene“ care trimit la adrese directe (pe căi
îndeobște nefolosite). Dar majoritatea pie-
selor sînt departe de a mulțumi spectato-
rul care „vrea să înțeleagă“ (cum se zice în
mod prostesc, dar inevitabil), să i se facă un
desen, să îi producă o satisfacție logică. Alt
procedeu: multe din personajele sale nu au
nume, ci doar o identitate vagă sau nesem-
nificativă; iau la întîmplare cîteva exemple:
omul cu violoncelul, el și ea, martorul, ju-
decătorul etc. E și acesta un mod de a rela-
tiviza sau reduce la minim „identități le“ ce-
lor care apar pe scenă. Cîteva personaje
recurente, numite Gufi, Bruno, Grubi, sînt
sugestii clare la un „circ“ ce tocmai se joacă
pe scenă. Foarte interesant este faptul că
deseori acțiunea nu se desfășoară numai pe
orizontală, cum ne-a obișnuit tradiția, ci și
pe verticală: prezențe numeroase și cu totul
inexplicabile și neidentificabile sînt situate
fie în tavan, fie în dușumea și absorb toată
atenția acțiunii și a spectatorilor, care vor
rămîne mereu nedumiriți. AceastaAe și in-
tenția lui Vișniec - scopul e atins. în jurul
misterului lor, care e și al „eroilor^, și al nos-
tru, se construiește un întreg care, de cele
mai multe ori, nu are nici început, nici
sfîrșit - e un segment ce vine și pleacă în
vid; cea mai mare parte din piese, de varii
dimensiuni, rămîn fixate în acest ax al nimi-
cului. Uneori se apelează și la sală, ca în
Pirandello, de pildă, dar încurcătura nu se
dezleagă, ba chiar se amplifică. Teatru în

• Ovidiu Crișan, Adrian Cucu și Romina Merei în Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, Teatrul Național
din Cluj, 25 septembrie 2004. Foto: Nicu Cherciu

teatru, piesă în piesă - un drum
pe care nu se încumetă oricine.
   Un alt procedeu, cu mare și
exasperant efect, este acela că
personajele cer, obsesiv, o eon-
ii rmare a spuselor lor printr-o
repetiție interogativă (de felul:
„Era cel mai bun număr al meu
(de circ). Așa-i că era cel mai bun
număr al meu?“). De asemeni,
pe urma altora, dar cu virtuozi-
tate, personajele vorbesc despre
ceva ce nouă ne rămîne necunos-
cut, ține de un mister care, de
cele mai multe ori, rămîne pen-
tru spectator impenetrabil. De
altfel, ca și pentru autor, cum
spuneam mai sus. Acțiunea nu e,
decît rareori, plicticoasă, pentru
că Vișniec are o inventivitate

uimitoare; uneori însă mi se pare că, furat
de efectele ambiguității, se decide greu să
pună un punct și să ne ofere un final pse-
udoclarificator. Unele piese sînt concepute
în mod evident ca nereprezentabile - sau
lăsînd libertate regizorului să taie, să modi-
fice cum vrea el, cu singura condiție a rămî-
nerii în regatul ambiguității. Piesele așa-zis
„istoric-politice“ au o mare încărcătură de
terifiant, de apocaliptic, sinistru și cruzime,
crima și jalea sînt prezențe răvășitoare.
Alteori, gluma este nu o dată sinistră, mor-
bidă, iar dramaticul se dizolvă uneori com-
plet în comic. Ajuns la acest cuvînt, nu cred
că textele lui Matei Vișniec au o explicită
intenție comică, cum ar părea unora; cînd
aceasta apare, este pentru că un element
dramatic e împins atît de departe în deri-
zoriu, incit explodează în rîs. Lovituri de tea-
tru? Da și nu: nu, pentru că logica desfă-
șurării e mereu contrazisă, ridiculizată. înveți
să te aștepți la orice în afară de o semnificație
precisă sau o concluzie. Cum știm, și vidul
de semnificații are o semnificație - măcar
aceea a mecanismului scenic ce merge înain-
te hrănindu-se din... gol. Virtuoz în amba-
larea derizoriului ce e servit spectatorului, cu
forța insistenței și aglomerării (nu de perso-
naje, de „prezențe“, ci de replici) și a jocuri-
lor gratuite sau ale nonsensului, teatrul lui
Vișniec e o performanță demnă să tenteze
diferite înscenări - de unde și regretul meu
de a nu a fi văzut vreuna. Farsă tragică?
n-aș spune - lumea pieselor nu e „pe dos“,
cum se spune, ci fără față și fără dos, un fel
de absență... plină. Jocurile cu scena îi plac

• Cătălin Herlo, Andrei Elek și Mara Opriș în Bine, mamă, da' ăștia
povestesc în actu' doi ce se-ntâmplă-n actu-ntâi, Teatrul Național din
Cluj, 11 mai 2004. Foto: Makara Lehel

autorului și le joacă de cele mai multe ori cu
ușurință, cu o imaginație sau ingeniozitate
de admirat. Bineînțeles că nu toate piesele
mi-au plăcut egal, că repetiția poate fi și
obositoare, la fel și o anume manieră (s-ar
putea fără?), că există și exces și, din cînd în
cînd, stagnări care ar putea fi lesne înde-
părtate într-un spectacol. Tortura, labirintul
chiar fără nicio ieșire, înscenări ale sado-
masochismului sau ale unui erotism subtil,
scene în care jocul actorului arată chiar ceea
ce spune replica sînt procedee (sau teme)
care, chiar dacă nu aparțin convenției-tea-
trale-Matei-Vișniec, sînt onorate cu aplomb,
rareori producînd oboseală. Valiza este
„obiectul^, recuzita principală - și e cea mai
indicată pentru a ascunde imprevizibilul.
„Teatru descompus“, „teatru modular“, cum
propune autorul, e o autocaracterizare
(cred)? Mă întreb; cred că de mult teatrul
se descompune și se recompune mereu, prin
însuși faptul că permite orice - știm asta nu
de mult, deși s-ar fi cuvenit să o știm de la
Aristofan. Modular? da, căci ordinea unor
scene poate fi modificată fără a împiedica
dezvoltarea acțiunii.
    Piesele care mi s-au părut cele mai reu-
șite - altfel zis, care mi-au plăcut mai mult
(o înșiruire departe de a fi completă) poartă
titlurile: Mașinăria Cehov,HotelEurcpa,Fe-
meia ca un cimp de luptă. Caii la fereastă,
Ar.pajare de clovn, Apa de Havel, Dinții, Cu
violoncelul ce facem?, Spectatorul condamnat
la moarte, Despre sexul femeii cimp de luptă.

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 23

        Rigiditatea gustului


Realist fiind, în formula
prozei de notație și a
meditației asupra cotidianu-
lui, romanul lui Alexandru
Vlad Curcubeul dublu (Iași:
Ed. Polirom, 2008, 297 p.)
pierde din start interesul
acelei părți a cititorilor - in-
clusiv dintre cei specializați,
criticii - care prin roman în-


țeleg conflict dramatic desfășurat amplu, cu
protagoniști aflați în interacțiune, iar prin
realism înțeleg surprinderea unor realități de
relief politic, istoric, economic sau de altă
natură. Cheia delicată, aparent minoră, în
care își scrie prozatorul clujean cartea eli-
mină din start dintre potențialii suporteri pe
toți aceia care nu au parcurs școala impre-


    Avangarda rusă


Lirică prostească
Vasili Kneazev


(1887-1937)
După ce fusese cerul spălat atât de azuriu -
Privesc cu plăcere prin geam:
Scandinava spălătoreasă
își făcu treaba pe cinste.
Spălatul a durat o săptămână, două;
Peste zile plescăiră spume
Și iată - de sineală bolta s-a cam învinețit,
Iar fierul de călcat căldura își revarsă
Peste pământ.

Fiare de aur pânzeturi calcă,
Iar jur-împrejur lărmuiesc îndrăgostiți!.
„Cetățene poet, de dragul lui Petrarca
Soarele nu-1 mai numiți, o, nu,
Fier de călcat! Căci soarele e chiar
O vârtelniță-minune
Care cu caiere, cu câlți de aur
înnoiește, prin geam înfrumusețează
Al omului lăcaș sărăcăcios.
Soarele comoară de aur e...“

Comoară? La naiba! Lăsați atari aiureli.
Soarele când îl vezi, pur și simplu,
Nu îți pare a fi rimă
Pentru finlandezi
Și subiect pentru oarece
Lirică prostească.
Iată, chiar acum veni scrisoare
De la Nadia; fruntea încruntată,
Adânc ridată, - semn de chinuri grele...
Dar eu știu - că mângâios și tandru
Fierul de aur îmi va călca
Oricare zbârcituri.
N-ar fi decât să te-apropii de soare,
Reprimându-ți frigurile din inimă,
Și - să-i expui astrului afectuos
Fruntea ta boțită de-o lăbuță drăgălașă.
■
(1925)

                Traducere și antologie de

              sionismului și pe cea a prozei nipone de
              tipul celei scrise de Yasunari Kawabata, un-
              de tăcerile sunt la fel de importante ca și
              cuvintele, iar parcurgerea în tren a unui pei-
              saj poate însemna o coborâre în bolgiile
              propriei sensibilități, mai mult ghicite decât
              evocate. Paradoxal, publicul român cumpără
              și consumă cărțile de acest tip, dar numai
              atunci când are garanția că ele reprezintă un
              etos prestigios la ele acasă. Kawabata e pri-
              zat așa cum e pentru că are lipită de frunte
              eticheta de japonez, iar singurele proze
              românești uncie nu se întâmplă nimic, și
              totuși sunt acceptate în canon, rămân pe
              mai departe cele ale lui... Sadoveanu; expe-
              diate, și acelea, în direcția poporanismului,
              a sămănătorismului sau, pur și simplu, a
              pășunismului... Asta se învață la școală, asta
              reproduce criticul productiv, sagace și infor-
              mat atunci când e lăsat singur în fața unei
              cărți noi. Căutându-1 pe Alexandru Vlad
              „între iernat și pășunat", el se poate desco-
              peri chiar pe sine rămas în izolare pe plai,
              mestecând iarbă și behăind stins cu gândul
              la alte tipuri de anvergură, întrucât cea de
              tipul tocmai evocat îl respinge funciar, nu se
              bucură de girul profesorilor și autorităților
              pe care el îi/le frecventează.
   Firește, nu toată lumea cade într-o ase-
menea capcană. Cu o excelentă intuiție,
Claudiu Groza observa că „detaliul aparent
nesemnificativ capătă în narațiunile lui
Alexandru Vlad dimensiuni și semnificații
speciale, iar fluxul epic este absolut cuceri-
tor" (Claudiu Groza, „Alexandru Vlad ofe-
ră un «curcubeu dublu» la Insomnia", în
Clujeanul, 24 februarie 2008). La fel înțe-
legea și Bogdan Romanciuc că, „pornind de
la lucruri simple, de multe ori banale, poe-
tul-prozator ajunge la adevărate meditații
filosofice despre ființa umană, «integrată
prea mult» într-o hune care nu îi aparține"
(„Satul curcubeielor duble", în Suplimentul
de cultură, nr. 167, 23-29 februarie 2008).
Până și Tudorel Urian, nesigur dacă are
de-a face cu un roman sau cu altceva, soco-
tește - cu o bună intuiție - că autorul, „com-
binând cu naturalețe densitatea ideatică,
profunzimea trăirii și rafinamentul stilistic,
[...] cartea este definitorie pentru literatu-
ra unuia dintre scriitorii foarte importanți
de astăzi, din păcate nu foarte răsfățat de
critica literară" (România literată).
   Critica actuală nu mai răsfață, în gene-
ral, pe nimeni, după cum se poate constata
printr-o simplă răsfoire a gazetelor cultu-
rale. Când nu cade în simplă... encomiastică
(era să îi zic encomiasmă!), ea coboară nu
la analiză exigentă, ci la criticism și strâmbă-
tură mofturoasă. E la modă grimasa scâr-
bită, tifla și lipsa de politețe mai ales la pre-
mianții proaspeți, unși ca instanțe demne de
încredere de către maeștri plictisiți, un pic
cinici, ori de truditori vicleni, grăbiți să
recunoască inteligența chiar și atunci când
ea încalcă regulile jocului, în speranța că
noile trufii și semeții îi vor îngădui și pe ei
la un colț al mesei. Faptul că, în ultimii
douăzeci de ani, acest excepțional artist al
cuvântului care este Alexandru Vlad a fost
mai degrabă discret și parcimonios cu pro-

za proprie, în loc să îi îngrijoreze și să le
stârnească legitime chestionări, îi face pe
unii să trateze cu grabă și superficialitate al
doilea roman al unui prozator de cursă
lungă, recunoscut mai ales ca autor de proză
scurtă, nu este deloc un semn bun pentru
piața de carte de la noi și nici pentru cali-
tatea orientării critice a publicului asupra
producției noastre de carte. Calitatea tex-
telor nu depinde nici de frecvența apariții-
lor în volum sau în presa culturală, cum
îndeobște se crede, și nici de tacticile curte-
nitoare - existente sau nu - la adresa criticii
de întâmpinare. Izolarea programatică a lui
Alexandru Vlad, mai întâi în Cluj, renun-
țând la frecventarea bonzilor literari ai capi-
talei, mai apoi la țară, într-o căsuță din satul
natal, ar trebui să fie nu prilej de persiflare
cretinoidă, ci de alertă și îngrijorare în rân-
dul iubitorilor autentici de literatură, câtă
vreme noi nu trăim în America lui Salinger
pentru a ne ascunde cu obstinație de publi-
cul nostru, ca acest clasic.
   înlăturând toată această zgură a contra-
dicțiilor vizibile cu ochiul liber pe piața cri-
tică și general literară a momentului, s-ar
cuveni ajuns, în cele din urmă, și la cartea
propriu-zisă. Făcând notă aparte față de ten-
dința dominantă actuală - proza „corintică",
în terminologie manolesciană (de la ficțiu-
nile egomitologice și psihanalizabile ale
Orbitorului până la stftfantaîy-de. lui Răzvan
Rădulescu și de la postmodernismul baro-
chizant al Derapajului lui Ion Manolescu
până la babel-postmodernismul, din păca-
te subvalorizat de receptare, al lui Caius Do-
brescu din Teză de doctorat) - și chiar de
narațiunile rămase, în esență, în linia realis-
mului, Curcubeul dublu al lui Alexandru
Vlad lărgește spectrul romanului actual cu
o propunere nouă. Notația fină, acuitatea
stilistică și delicatețea desenului, degajarea
prozei de „lestul" unui conflict clasic, vigu-
ros, în beneficiul celui - esențial și major,
chiar dacă exprimat în tușe fine, cu o ca-
ligrafie niponă alternată cu lipituri din zia-
rele actualități și o atmosferă nostalgic-me-
morialistică - interior conturat în jurul
chestiunii identității, adaptabilității, viețui-
rii, fac din romanul lui Alexandru Vlad o
propunere unică, de mare interes pentru
iubitorii de literatură vie din România.
Construcția modulară, etalarea la vedere a
lipiturilor nu este un neajuns, ci trimite la
una dintre trăsăturile importante ale cărții,
observată deja de Bogdan Romanciuc: „Do-
uă lumi, cea a realității și cea a ficțiunii, se
întrepătrund: personajele reale trec în pagi-
nile cărții, pierzându-și din «concretețea lor
diurnă», «ca niște fotografii retușate», în
timp ce personajele imaginare «năvălesc în
lumea reală»". Curcubeul dublu a adus,
cumva neașteptat, și reacția promptă și salu-
tară a comentatorilor artiști ai volumului,
Bedros Horasangian („o excepțională dare
de seamă despre România de lângă noi, o
Românie din care facem parte") și Ion
Mureșan (cu observația că romanul este
„probabil cea mai bună carte care va fi
publicată în acest an").

24 • APOSTROF

        Caligramele melancoliei


POEZIA LUI Viorel Mure-
șan din volumul antolo-
gic Sâmbăta lucrurilor (Edi-
tura Limes, 2006) e pusă de
autor sub semnul tutelar al
unui motto din Mallarme
care spune că „lucrurile
există, nu avem de ce să le
creăm: noi trebuie doar să
surprindem raporturile^.

Cărțile de poeme ce stau la baza acestei
antologii (Scrisori din muzeul pendulelor.
Biblioteca de os, Pietrele nimicului, Ramele
Nordului, Lumina absentă, Ceremonia rui-
nelor} consacră un poet cu timbru liric
discret și original, a cărui tehnică nu stă în
aglutinarea de imagini abundente ori într-o
sintaxă contorsionată, ci, mai curând, în-
tr-o artă a sugestiei, a semitonului și conci-
ziei, fapt observat, de altfel, și de Gheorghe
Perian în Prefața cărții, documentată și
temeinică radiografie a acestei creații:


    Dat fiind că arta lui Viorel Mureșan este o
    artă a elipsei și a contracțiunii, potrivnică
    excesului de cuvinte, poemele lungi se vor
    supuse acelorași reguli ale conciziei și vor
    strânge laolaltă, prin parataxă, o multitudine
    de unități poetice scurte, însumând doar
    câteva versuri. Lectura înaintează în zigzag,
    căci imaginile n-au continuitate, nu sunt nici
    măcar complementare, sunt heterogene și
    distanțate prin blancuri, cititorul fiind obli-
    gat să sară de la una la alta. Rămâne în sar-
    cina lui să intuiască legăturile subtexmalc,
    căci ele există, dar nu sunt la vedere și pot
    fi sesizate doar în filigran. Poemele lungi sunt
    statice, adică fără desfășurare, întinderea ne-
    fiind, de data aceasta, rezultatul unei deve-
    niri sau al unei înaintări treptate către un
    punct final.


    în poemele lui Viorel Mureșan limbajul
aluziv se pliază pe o tectonică a suprafețelor
translucide, în care lucrurile își estompează
prezența, obiectele au irizări ale depărtării,
iar între contingență și transcendent se sta-
bilește o corespondență paradoxală. Un po-
em precum Simbăta lucrurilor e cât se poate
de ilustrativ pentru o astfel de ipostază poe-
tică în care contrariile se împacă, iar ima-
ginile recurente sunt cele ale întunericului,
sângelui și nopții: „sub pământ par dumi-
nicele niște olane roz/ puse acolo cu degete
fărâmate// sâmbăta de când lucrurile/ nu mai
au cerul nopții în cap/ se spală pe față cu o
lumină/ de păsări tăiate// tunetul încercuia
dealul/ precum o eșarfă deasupra vântului//
drumul ne era lămurit/ de sânge amestecat
cu-ntuneric/ acum toate perechile de părinți
ni se par/ ștergători de picioare în fața
ușilor// pe masa noastră acoperită cu ziare/
soarele se desface ca o ladă de lemn“.
    Xfersurile lui Viorel Mureșan sunt însă,
în bună tradiție echinoxistă, marcate și de
reflexe ale livrescului, sunt versuri ce pri-
vesc lumea prin dioptriile cărților, trans-
formând obiectele și făpturile în litere ale
unui alfabet ce înregistrează istoria uma-
nității și revelațiile sacrului, banalitatea
cotidiană și misteriozitatea elementelor.
Realitatea întreagă e contrasă în formula
„bibliotecii de os“, în care „creierul urma

sfera într-un roșu ținut/ ca înjurăturile papa-
galului un cilindru de ceară“. Poetul însuși
se imaginează într-un astfel de spațiu real și
imaginar în egală măsură, parabolă supra-
realistă a unei Istorii demonizate și a unui
eu ce poartă stigmatul solitudinii: „sunt la
biblioteca de os maimuța-mi arată/ cu un
baston stelele cerului în cădere/ secolul scrie
nume cu vulpi un bătrân/ se ascute pe fe-
reastra vagonului/ copilul își topește statuia
transparentă în cana cu ceai/ întinde mâna
în creștere/ pe pelicula pe care se prelinge pe
coșul/ crematorului în zori// știri și cerneală
scăpărau/ sângerau în jurul unui glob de
hârtie/ ochii rămân pe un ecuator/ de
cenușă// într-o grădină văzduhul/ cioplește
statui/ unui vultur/ îi sapă mormânt în flori
de gutui/ între petale un spital în spirală/ cel
care urcă trage de manta pe cel care coboară//
iată-mă singur numai cu vocea uscată/ ea
șterge bătaia pendulei pe zid// sunt la biblio-
teca de os maimuța-mi arată/ cu un baston
stelele cerului în cădere/ și rămâne pe gân-
duri ca pe un morman de ruine“.
    Postura tragică a făpturii, eufemizată de
registrul livresc al rostirii lirice, respirația
onirică a unor versuri ce articulează un sce-
nariu al ființării nu lipsit de sarcasm, acestea
sunt, în fond, elementele care conferă ori-
ginalitate poeticii lui Viorel Mureșan, din
care nu lipsește „tristețea grațioasă¹¹ (Radu
G. Țeposu), „instantaneul scriptic“ (N.
Steinhardt) sau alchimia abstractului (Ștefan
Borbely). Poet al figurației lexicale îns-
cenate cu grație, cum observa Gheorghe
Grigurcu, artizan rafinat al verbului, Viorel
Mureșan surprinde, în poemele sale de
notație, nu relieful umilității lucrurilor, ci,
mai curând, postura lor simbolică, statutul
lor de măști ale unei propensiuni spre înalt,
spre idealitate. Camuflate în ipostazele ime-
diatului, înfățișările realului au o postură
halucinantă și tragică, în același timp, reven-
dicându-se deopotrivă de la o sintaxă a geo-
grafiei contingente și de la o sintaxă a hime-
ricului: „iar privirile mele de holocaust/
într-una din zile vor aprinde cu lentile ora-
șul/ ține-le nu departe de-aici într-un craniu
de tablă/ și pe suprafața asfaltată a creieru-
lui nostru/ cheamă grădinari de os să plan-
teze delicii/ cât mai degrabă posibil/ se va
renunța la hârtie cuvintele culese din crater/
se cuvin aruncate la întâmplare pe șosele
de zgură/ pe zăpadă/ să nu le sfărâme sub
picioare gimnaștii ei viețuiesc între sune-

• Piața centrală a Clujului, la sfârșitul secolului al XlX-lea - începutul secolului al XX-lea

te//...// te-am cunoscut domesticind îngeri
metalici/ în seara cu fulgere și ceasul engle-
zesc atârnat în copac/ pe scena improvizată/
vorbeai cu plurale tantum - ei/ exersau
căderea pe brânci/ și repetau dezinvolt
noapte bună/ noapte bună/ judecătorul
Urmuz pe patine/ te privim prin ochean
cum scrii coduri pe o carte de gheață/ ca
să le poată citi și cei de sub file - Scrisoare
netrimisă către Domnul Urmuz^.
    Un „performer al suavităților“ (Al.
Cistelecan), autorul Bibliotecii de os își con-
trage melancoliile în notații ce surprind în
mod difuz tectonica realului, căutând un
punct de convergență sau măcar de echi-
libru între traumele ontice și revelațiile
himericului, între registrul melancolizat al
imaginarului și flagranța detaliilor lumii.
Scriitura lui Viorel Mureșan este, astfel, una
deloc jubilatorie, dimpotrivă, e o scriitură ce
își asumă un clar statut elegiac, o postură
melancolică ce transcrie angoasa în versuri
diafane, volatile, lipsite parcă de pondere,
de concretitudine. Unele poeme, cum este
Autoportret sub fbara de plumb, au o încărcă-
tură confesivă mai semnificativă. Imersiunea
în propriul eu nu este însă concomitentă
unui refuz al exteriorității, astfel încât poe-
mul nu se transformă într-o stenogramă
solipsistă a avatarurilor frenetice ale inte-
riorității. Legătura cu fenomenalitatea e mai
mult sau mai puțin presupusă, prezența rea-
lului făcându-se simțită într-un fel sau altul
(„peisajul în care înnebunesc e ziarul// o
jumătate a gândului e jumătate identică a
globului/ de nisip/ într-o dimineață când
soldații trag linii cu cretă/ între liniștea
morților și spitalul din munți/ unde fluturi
se pregătesc să ia locul plămânilor// eu cu
fața albă/ în fața unei coli albe/ în fața ace-
lei coli doi nori se ridică/ de jocul de cărți/
s-a întors o pasăre/ de la o înmormântare cu
batista albă în piept/ usucă fotografii/ pe
terase/ de zile-n/ scădere“). Artizan al cuvân-
tului poetic, dispus în diverse modulări și
tehnici grafice pe pagina cărții, exploatând
cu abilitate raporturile și corespondențele
dintre grafie și spațiile albe, Viorel Mureșan
e un poet înclinat, deopotrivă, spre solem-
nitățile livrescului și spre grațiozitatea me-
lancoliilor reținute, într-un limbaj lipsit de
orice puseu retoric, ce desenează cu egală
îndreptățire relieful stringent al imediatului
și acela, imaterial, al depărtării.

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 25

ARH

.A

(Urmare din numărul trecut)


[16]

București, 5 nov. 1979

Iubite domnule Blajovici,

îți mulțumesc, mișcat, pentru tot ce spui
despre mine și despre cărțulia mea din ur-
mă, în recenzia d-tale. Ai scris frumos, cu
avînt, cu afecțiune, poate cu aprecieri prea
măgulitoare și - fără ca prin aceasta să fac
vreun gest ipocrit de modestie - poate cu
sublinieri pe care nu știu dacă le-aș merita
în totul. Declar, și acum, ceea ce ți-am mai
comunicat - cred - în numeroase rînduri:
tot ce vine de la d-ta se înscrie adînc, defi-
nitiv, în conștiința și în sensibilitatea mea.
Prietenia d-tale îmi este scumpă; de fiecare
dată mi-a dat încredere, confirmare, îndemn
la o perseverare în idealismul meu și la atî-
tea alte trăsături care în ochii altora ar putea
să pară încăpățînările unui inactual.
   Sînt încă sub impresia evenimentului
trist din viața mea personală. In ziua de 17
septembrie, după o suferință de zece ani,
și destul de atroce în ultimele luni, soția mea
s-a stins din viață. Patruzeci și trei de ani de
căsnicie clădită pe valori sigure, pe respect
reciproc, pe afecțiunea aceea trainică născută
din colaborarea unor cugete întregi, pătrun-
să de datoria și răspunderile vieții¹. Desigur,


Epistolar

încă am mai departe echilibrul și împăcarea
mea morală, dar nu îți pot ascunde că
resimt adeseori o apăsare grea, parcă ire-
mediabilă.
   îmi este dor de d-ta. Aștept cu căldură
un prilej de reîntîlnire.
Te îmbrățișez,
Ion Zamfirescu


[17]

București, 25 sept. 1980

          Iubite domnule Blajovici,
răspund cu întîrziere caldei și binecuvînta-
tei d-tale misive. îți mulțumesc, și pentru
ceea ce am aflat că ai scris despre mine în
„Vatra", și despre nota din „Familia", în
legătură cu Cartea de aur a liceului „Em.
Gojdu". Din păcate, nu am văzut nici pe
prima, nici pe cealaltă. Nădăjduiesc, însă, că
într-o zi, la Biblioteca Academiei, îmi voi
face extrase, pentru dosarul meu personal.
   Ce să-ți spun despre mine? Deunăzi, am
comemorat, cu multă și pioasă îngîndurare,
împlinirea unui an de la plecarea dintre noi
a soției mele. Sînt - pentru anii pe care îi
am (am împlinit 73) încă destul de activ:
doctorate, articole, comunicări, conferin-
țe, solicitări de tot felul. Le fac cu credință;
acesta mi-a fost destinul și acestea îmi con-
stituiesc o bucurie de viață. Deunăzi, am

predat Editurii Eminescu o carte, la care am
muncit mult și despre care cred că va fi
utilă: Teatrul european în secolul luminilor. De
îndată ce va apărea, am să ți-o trimit.
   Te am mereu în suflet. Întîlnirea cu d-ta
- am spus-o de atîtea ori, o voi repeta
mereu - mi-a procurat una din marile me-
le încîntări și unul din adevăratele temeiuri
ale încrederii mele în oameni. Ori de cîte ori
mi se va ivi prilejul să ne întîlnim, voi fi fericit.
   îți doresc sănătate, bună dispoziție,
bucurii.
Cu dragoste,
Ion Zamfirescu



[18]

București, 5 mai 1983

      Scumpe prietene, Traian Blajovici,
îți mulțumesc pentru afectuoasele și măgu-
litoarele rînduri pe care mi le-ai adresat. îți
mulțumesc, deopotrivă, pentru vibrația spi-
rituală pe care o deslușesc în ele. întot-
deauna, ai fost atît de bun, atît de generos,
atît de plin de înțelegere față de ceea ce ca
om, ca intelectual și ca slujitor în cetatea
noastră românească m-am străduit să repre-
zint. Întîlnirile cu d-ta, ca și toate acele pri-
lejuri pe care mi le-ai oferit în viața cultu-
rală a Bihorului, stau înscrise adînc, cu litere
durabile, în judecata și sensibilitatea mea.


• Strada Franz Joseph (actuala Horea), în anii 1920

26 • APOSTROF

Te numeri printre acei oameni autentici care
în mintea mea reprezintă modele spirituale
și exponențe ale rasei noastre românești.
   Intr-adevăr, socotesc că în viață nu m-au
forat cîntecele de sirenă ale publicității, ale
vreunui diletantism social, ale modelor
snobe, ale presumțiilor de un fel sau altul.
Am nevoie să-mi simt capul pe umeri și
picioarele pe pămînt. La vîrsta mea - mă
apropii de 76 de ani - mulțumesc lui
Dumnezeu că mintea mea, cred, păstrează
în ea ceva ce aș putea să asemăn cu gustul
pîinii făcută din grîu curat sau cu înțelep-
ciunea bunicilor mei țărani.
   îți doresc numai bine. Sufletește, împo-
dobești viața și umanitatea.
            Al d-tale, cu dragoste,
            Ion Zamfirescu


[19]

București, 28 oct. 1986

      Scumpe prietene Traian Blajovici,
rîndurile d-tale m-au bucurat nespus de
mult. Mă leagă de dumneata amintiri rare.
Am trăit, în tovărășia d-tale, încîntări sul le-
tești și spirituale de neuitat. Țin minte,
totul. Ce frumos a fost! Cită credință și cită
forță morală este în d-ta! încarnezi virtuți
din acelea care ne dau curaj în ceea ce este
imanent și va trebui să-și regăsească lumina.
   Trec anii. Peste cîteva luni voi împlini
optzeci de ani. Sînt senin. Atîta vreme cit
mă mai țin puterile, răspund încă la chemă-
rile ce mi se fac. Bineînțeles, acelea despre
care știu că pornesc din gînduri bune pen-
tru mine și în care simt c-aș putea să repre-
zint încă o utilitate. în general, sunt cu so-
cotelile făcute. îmi simt, interior, un confort
moral; nu am făcut nimic de care spirtual-
mente să mă rușinez.
   Voi căuta un pretext, pentru a mă repe-
zi la Oradea. Nădăjduiesc că mă vei primi
cu brațele deschise, și de astă dată, așa cum
ai făcut-o întotdeauna.
   Cum să-ți mulțumesc, pentru toate da-
rurile cu care m-ai fericit?
             Al d-tale, cu adîncă prietenie,
             Ion Zamfirescu



[20]

București, 26 XII 1986

Scumpe domnule Blajovici,

intrăm într-un an nou. Să nădăjduim că
vom face față și acestuia! Doresc să-ți aducă
mulțumire, împăcare intimă, liniște. Să fie,
deci, un an cu sănătate și cu puterea de a ne
ține teferi spiritualmente! Ce am putea să
ne dorim mai frumos, mai adevărat, mai
în ordinea datoriei noastre actuale de viață?
   Și eu citesc scrisorile d-tale cu emoție
și încîntare. Cîte lucruri nu îmi spui?! Cîte
delectări, cîte înțelesuri, cîte învățăminte nu
am deprins din întîlnirile și [...] cu d-ta?!
Toate stau rînduite, vii, cuminți, active, în
straturi ale minții și ale alcătuirii mele su-
fletești.
   Mă apropii de octogenariat. Desigur,
rigorile bătrîneții au început să se simtă.
Totuși, sunt încă activ. Citesc mult. Și mai
am entuziasm pentru unele din planurile și
datoriile mele de viață. Totuși, n-aș vrea ca
bătrînețea să mi se prelungească peste un
anume termen. Ideea că aș putea să cad în
grija cuiva, materialmente și sufletește, mă
întunecă. Dar - optimist cum sînt din fire -
sper că soarta mă va înțelege, și nu va dori
să mă cert cu ea, tocmai acum la capătul
cursei.
   îmi este dor de Oradea. Dacă, intr-ade-
văr, mi se dă prilejul să vin la Festivalul tea-
trului scurt, o voi face cu plăcere.
   încă o dată, la mulți ani! Nădăjduiesc
într-o apropiată întîlnire, cu o nouă sărbă-
toare sufletească.
Al d-tale, cu dragoste,
Ion Zamfirescu



[21]

București, 5 oct. 1987

      Scumpe prieten, Traian Blajovici,
cum îți trece prin minte că aș fi supărat pe
d-ta sau că m-aș putea supăra vreodată?
Cine a avut privilegiul de a se apropia de
d-ta, și de a te cunoaște, te va păstra toată

viața în mintea și sufletul său. Ești croit din
acea substanță fericită în ale cărei taine stă-
ruiesc rosturile și frumusețile marelui și
nepieritorului omenesc.
   Dacă teatrul sau alte foruri de acolo ar
socoti de cuviință să sublinieze octogena-
riatul meu, firește, faptul m-ar măguli și ar
fi ipocrit din partea mea să mă opun. Mi-ar
plăcea, însă, ca faptul să se petreacă în cerc
limitat, fără publicitate, fără să nască vreun
comentariu sau vreo neplăcere, de un fel sau
altul... Țin mult la Oradea. îmi amintesc că
în acest oraș și în ținutul înconjurător (ada-
ug: mai ales grație dumitale) am resimțit
bucurii spirituale adinei. Tot ce-mi vine de
la acest oraș, și de la oamenii lui reprezen-
tativi se înscrie adine în cutele judecății și
ale sensibilității mele. Desigur, dacă va avea
loc „Festivalul teatrului scurt“, în toamna
aceasta, ar fi cu putință ca într-un interlu-
diu, în programul acestui festival, să figure-
ze, sumar, „evenimentul¹¹ meu.
   îți mulțumesc pentru aprecierea care o
faci cărții Oameni pe care i-am cunoscut. Sim-
țeam nevoia să cinstesc memoria unor
oameni de la care am învățat să cred în
școală, în cultură, în țară, în puterile sufle-
tului românesc.
   Te îmbrățișează,
Ion Zamfirescu


Epistolar îngrijit de

Notă
1. Mariana Rarincescu, soția lui Ion Zamfirescu,
  profesoară; a reeditat opera lui Duiliu Zamfi-
  rescu în colecția „Clasicii români comentați¹¹,
  coordonată de N. Cartojan. Profesorul
  I. Zamfirescu și-a evocat tovarășa de viață în
  volumul memorialistic Oameni pe care i-am
  cunoscut. București: Ed. Eminescu, 1987.


Gala Premiilor „Luceafărul"

Fundația „Luceafărul¹¹ a acordat 12 premii în cadrul Galei Premii-
lor „Luceafărul¹¹ - ediția a V-a, joi, 29 mai 2008, ora 14:00, la Casa
Vernescu. Juriul a fost format din redactorii revistei Luceafărul: Dan
Cristea, Horia Gârbea, Simona Galațchi, Gelu Negrea, Stelian Tăbăraș.
In acest an, Gala Premiilor Fundației „Luceafărul¹¹ a fost organizată în
colaborare cu Ministerul Culturii și Cultelor, în cadrul Anului European
al Dialogului Intercultural, care finanțează șapte categorii de premii:
• Premiul pentru poezie: PETRU CÂRDU
• Premiul pentru proză: Gheorghe SCHWARTZ
• Premiul pentru eseu: OcTAVIAN SoviANY
• Premiul pentru traducere: IOANA lERONIM
• Premiul pentru publicistică: CLARA MĂRGINEANU
• Premiul pentru debut în critică literară: GABRIELA Gheorghișor
• Premiile pentru debut: OFELIA Prodan, Aida Hancer, CĂTĂLINA
   Cadinoiu
    Grație implicării a trei parteneri de nădejde, juriul a adăugat încă
trei categorii de premii:
• Premiul „Opera Omnia“: Dumitru Radu Popescu (premiu finanțat
   și acordat de Compania efg Eurobank Finance)
• Premiul de excelență: CORNEL UNGUREANU (premiu finanțat și acor-
   dat de Societatea Civilă de Avocați „Ghe< >rghe și Asociații¹¹)
• Premiul de fidelitate: ION Cucu (premiu finanțat și acordat de
   Asociația Euro CulturArt).

^pistelor
• Citesc mereu, îndeosebi în săptă-
   mânalul Cultura, cu deosebit interes,
   articolele lui Alex Goldiș, un critic
   atipic în publicistica noastră atît de
   comună. Chiar și atunci cînd am
   rezerve față de evaluările sale (nu de
   puține ori, comentariile lui Alex
   Goldiș sînt mai inteligente decît
   opul pe care îl discută, de unde sen-
   zația că recenzentul „pune de la el¹¹),
   recunosc acele trăsături ale scrisului
   său care sînt garanții ale criticii reale:
   subînțelesul documentării, agerimea
   minții și curajul verdictului. Nici
   articolul din cel mai recent număr al
   revistei Steaua (nr. 5-6/2008), „Fi-
   losofia în pijama¹¹ - dedicat culege-
   rii lui Alexandru Mușina, Scrisorile
   unui geniu balnear (Aula, 2007) -,
   nu se abate de la aceste „principii¹¹.
   Iată cîteva fragmente: „Comunismul
   a creat, înainte de toate, un tip de

intelectual timorat care, învățat să
vorbească esopic, își exprimă încă
ideile adevărate doar în privat.
Ironia face ca tot în bucătărie, «la
gura caloriferului» să fi rămas,
așadar, și răspunsurile la provocările
lui Mușina. [...] Cel mai la îndemâ-
nă model de raport, pe care Mușina
îl invocă la tot pasul și cu care intră
chiar inconștient în concurență prin
aceste epistole - mi-e tot mai clar -,
e modelul școlii de la Păltiniș. [...]
S-ar putea, astfel, ca, în ciuda vervei
stilistice nemaipomenite a Epistole-
lor și în ciuda gradului mare de inte-
ligență exprimată pe metru pătrat,
autorul lor să nu «dea lovitura» pe
piața românească de idei - și aici o
să rostesc un lucru îngrozitor - toc-
mai pentru că această ofertă cultu-
rală a fost lansată și epuizată, deja,
de modelul păltinișean, un model
atât de contradictoriu și de prezent
în discursul lui Mușina¹¹.
■
G.S.

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 27

BIBLIOTECI

IH
AER

     Dinții mei clănțăne. Zac împrăștiați
peste tot, pietre micuțe, galbene cu
puncte negre, și clănțăne. Femei slabe și
bătrâne aruncă cu ei cum ar arunca zaruri.
Asta aici e mama mea. N-am văzut-o de
mult. Ai îmbătrânit. Și tu.
   Capul ei e rotund, poartă părul tapat,
cum era moda când era tânără. S-a lăsat pă-
călită de șiretul maghiar, mersul lui semeț a
fost ceea ce m-a sedus și vocea. Și-o putea
preface ca nimeni altul, ca vocea unei fetițe
mici, el îi putea spune prin ușa închisă omu-
lui de la centrala de gaze, părinții mei nu mă
lasă să deschid necunoscuților. Nu că n-am
fi putut plăti factura, dar ce-am mai râs, în-
țelegi, așa era în toate, și timpul era potri-
vit pentru asta, dar pe urmă, să te ții.
   Celelalte două se numesc Orna și Vesna.
Amândouă au aceeași vârstă, poartă aceleași
rochii albe, peste acestea, aceleași coafuri
albe din timpul rococoului. Piepteni de plas-
tic galbeni le păstrează forma. Ele șed în-
tr-un culoar alb, la o masă albă, două arun-
că zarurile, una tricotează. Lâna e gălbuie.
   Asta va fi o fustiță pentru tine.
   Ele își încălzesc sufletele cu țesături ase-
mănătoare. De înțeles, la frigul arctic de aici.
   Mulțumesc mult, spun eu. Dar e prea
mică pentru mine. N-are niciun lat de
palmă.
   Nu-ți face griji, Micuțul meu.
   Ele râd: Nu-ți face griji.
   Lâna cu care tricotează mama e mur-
dară. Baligi negre, murdare sunt lipite în ea.
De parcă ar fi pescuit-o din râu. Acolo curge
tot ce nu-ți trece prin cap, rămâne agățat
printre pietre sub pod și pute. Nu vreau să
fiu îmbrăcat în gunoaie. In cele din urmă,
bineînțeles, nu am de ales. Să fiu un copil
ascultător. O cămașă de urzici purtată în-
treaga seară de Crăciun. Sub ea



2)

Cresc bube. Să zaci culcat noaptea în-
tr-un pat de ghimpi. Nu te mai scărpi-
na atâta, și încă la masă, e scârbos.
   Tot ce aud sunt doar reproșuri! Ție, dra-
gul meu, se pare că nu îți e clară situația.
Putem fi fericiți că nu se dărâmă clădirea.
Peste noi urșii intră și ies. Despre vânt, ce să
mai vorbim. Găurile din pereți le astupăm cu
cutii de conserve de ulei, primite de la aju-
torul umanitar. Mai târziu, când se golesc,
creștem în ele tomate și strângem apa, care
curge numai între șapte și nouă dimineața.
Așa stau lucrurile. Trăim aici ca în lagăr.


în toate zilele

(fragment)

Terezia Mora

Terezia Mora (n. în 1971 la Șopron) trăiește la Berlin din 1990. Premiul Open Mike,
Premiul Ingeborg Bachmann și Premiul Adalbert-von-Chamisso. Romanul în tonte
zilele - apărut în 2004 și construit ca un labirint, o proză de o rară expresivitate a lim-
bii și o mare bogăție de imagini - aduce în prim-plan o lume ciudată, neurastenizată,
violentă, vitală, expresie a sfârșitului de secol 20 european. Abel Nema, personajul prin-
cipal, azilant dintr-o țară estică, deși plin de calități, ratează, negăsind calea spre se-
meni. Un roman al marelui oraș, fascinant și complex, unul dintre cele mai interesante
apărute în spațiul limbii germane în ultimii ani.

   Asta vine de la faptul că e într-adevăr
unul. Pentru văduve ca noi. Nu reproșez
nimănui nimic. Sunt în viață, la vârsta mea
e destul.
   Te poți bucura și de lucruri mărunte.
   Așa e. Ne bucurăm de lucrurile mărunte.
   Uneori ne așezăm cu fața spre mare.
   Aici nu există mare, spun eu.
   Ele tac. Mama tricotează. Celelalte două
scutură paharul cu zaruri.
   Nu-mi prea plac aceste femei. Să sperăm
că nu își dau seama. Vor muri în curând. Să
sperăm că vor muri în curând. Ești întot-
deauna vinovat, chiar dacă nu ești întot-
deauna vinovat.
   Ele râd iertătoare, deși ceva cam țeapăn.
Asta este pentru că trebuie să se prefacă a
nu fi auzit aceste gânduri. Dar le-au auzit.
Ele știu totul. Poți fi încă pe-atâta de cumin-
te. îți răstoarnă dinții pe masă.
   în loc să le pupi de trei ori pe zi mâna
acelora care au făcut atât de mult pentru
tine.
   Acum se vede iar că nu e în regulă.
Copiii nu sunt nevinovați.
   Nu sunt copil.
   Nu, un bărbat chiar destul de mare.
   Asta este și rămâne pentru o mamă de
neimaginat. Acest corp, devenit astfel.
Douăzeci și patru de ore am fost în dureri-
le facerii. Sau au fost cinci zile? Am murit
la sfârșit de epuizare? Nu-mi amintesc. E
atât de mult de atunci. Și fiul meu e deja un
om bătrân.
   Am treizeci și trei de ani.
   La asta nimeni nu spune ceva. Nici da,
nici nu. Poate că e așa, am îmbătrânit, fără
să îmi dau seama. O oglindă ar fi bună
acum, chiar de-ar fi doar un ciob. Dar
nimic: e foarte posibil că otrava m-a îmbă-
trânit. Să însemne asta că am acum drep-
tul să rămân aici? Asta să fie, ceea ce trebuie
să recunosc? Alo?! Pot acum rămâne aici?


3)

A SĂ fiu cinstit, nici nu vreau asta. Nu se
știe în niciun caz ce se află afară. Sticla

e mată. Zac ruine negre afară, sau dimpo-
trivă: strălucesc în soare monumente de
majolică? Ce vrea să însemne liniștea asta? Că
omul a părăsit pământul sau că, dimpotrivă,
s-a dezvoltat într-atât, încât viața sa în orașe
atât de tăcută ca o șoaptă. Poate afară cine-
va otrăvește fumul, sau atomul fără miros,
sau poate miroase cum nu a mirosit de foar-
te lungă vreme, sau niciodată: a eter pur.

Poate afară se află și marele ocean, cum spun
toți, la marginea căruia, pe un nesfârșit șir
de bănci, ședem noi, oameni bătrâni, cu
obrazul îndreptat către soare, către foșnet.
Poate acolo e veșnicia, doar aici înăuntru tim-
pul trece încă, după vechiul mers de roată
dințată. Dar poate acolo este doar Chiarni-
micul. înainte de a nu putea fi sigur, e un risc
mult prea mare. Pe care probabil într-o bună
zi mi-1 voi asuma totuși. Voi deschide fereas-
tra și, după o infinit de scurtă privire, pe care
am aruncat-o Nimicului, voi deveni însumi
parte din acesta. Cineva va închide cu atenție
fereastra în urma mea. Fixând-o cu o coadă
de mătură.
   Mă plasez neobservat în apropierea fe-
restrei, pentru a examina situația.
   Nu e nicio surpriză că nu există mânere.
Nu e chiar atât de simplu să deschizi fereas-
tra înspre nimic. Sau înspre ceva. Tocmai că
nu se știe. Ferestrele spre în afară sunt fără
lipsuri și bine închise, în schimb ușile inte-
rioare atârnă strâmb în balamale. Aici puteți
vedea dezolarea lumii a doua. în loc de stră-
duința de a repara ce e stricat, se strică și
mai mult ceea ce e stricat. Pute până la cer.
De parcă aerul ar fi plin de spori otrăvitori,
îmi e frică să respir.
   Bătrânele adulmecă satisfăcute aerul:
curând e masa de prânz. Sărim peste masa
de prânz datorită siluetei. Sau pentru că nu
există. Ei da, nu există masa de prânz. Dar
micul dejun, întotdeauna. Iar seara mâncăm
biscuiți și bem ceai. Ceai dulce de lămâie,
mici viermișori în pahare, pivnița e plină de
ei. Dinților, din fericire, nu le mai face rău.
Mai rele sunt după-amiezele. între patru și
zece îmi este cel mai foame. Adorm zâm-
bind, pentru că știu, mâine dimineață va fi
mică de tot. Dimineața moartea e un sugaci.
   Toate bune și frumoase, spune bunica,
dar întrebarea este: Ce facem cu el? Acum,
dacă tot e aici? Vine neanunțat, chiar poli-
ticos nu-i asta.
   în schimb îl vedem iar după lungă vre-
me, asta compensează.
   Totuși. Ar fi bine de știut cât are de gând
să rămână. Nu știu dacă ne putem permite
asta. Așa un bărbat, nu e o glumă. Eu în
locul lui aș vedea cum mi-aș putea despovă-
ra familia. Poate în ruinele cantinei de lâneă
O
oficiul telefonic se mai găsește ceva de mân-
care. Merele coapte din cenușă sunt o deli-
catesă.

28 • APOSTROF

4)


NU CĂ n-aș face asta cu plăcere, dar pur
și simplu nu știu cum se iese și unde
este oficiul telefonic, și unde este cantina,
așa că mă fac că n-am auzit.
   Nu ni-1 putem permite, spune bunica.
Așa un bărbat mare. Ne-am descurcat bine
până acum fără bărbați. Ca între surori. E
mai bine să n-ai aici bărbați.
   Dar dacă îl respingem, asta ar putea în-
semna moartea lui. (Buna, bătrâna Vesna.)
   Acum tăcem cu toții puțin. încerc să mă
fac mic, cât de mic merge. Șed cu spatele
îndoit pe un mic scaun de lemn. Lemn tare,
oase tari. Pe durata timpului de vizită, să fii
un om drăguț, solid, care respectă seniorii
și lasă să se recunoască neostentativ încli-
nația față de propria soție, fără a fi totuși
univoc sau ambiguu, nici față de sus-amin-
tîții, dar în special nici față de copiii vi-
tregi prepubertari. Faptul trebuie să lase im-
presia perfectei integrări. Valorile noastre nu
au fost acceptate doar superficial, ci au in-
trat în carne și în sânge. Din fericire nu-i
preocupă pe cititorii gândurilor.
   In general, el nu a fost testat.
   Pentru nou-veniți trebuie editat un re-
gistru exhaustiv. Fără asta nu merge. Bolile
specifice sunt: impotența, deshidratarea,
depresia, disfuncții ale stomacului și inimii.
Dacă pe drum ai făcut cancer, îl ai. Vinde-
carea e așa o poveste. Dar pentru un con-
sult nu e niciodată prea târziu. Se pune în-
trebarea, cine s-o facă iar?
   In cele din urmă rămâne, ca întotdeau-
na, atârnat de noi.
   Și cum ar putea fi altfel, nu existăm aici
decât noi.
   El e fiul tău.
   Dacă îmi imaginez mirosul de lapte al
pântecului său de deasupra graniței păru-
lui pubian, mirosul dintre omoplați, miro-
sul cefei sale, mirosul sfârcului, al îndoiturii
cotului, al palmei sale, mă cuprinde amețea-
la, mi se umple gura de apă.
   Aceasta este o reacție normală. Poate fi
chiar plăcut resimțită.
   Așa și este: plăcută. Ce îmi face însă griji
este că, indiferent ce fac, nu-mi pot încălzi
degetele. îmi frec vârfurile degetelor, până
aproape că mi le rup, dar nu folosește la ni-
mic. Nu vreau să tresară de parcă ar fi cu-
rentate, la fiecare din atingerile mele.
   Dar nu e decât un curent slab.
   Cu toate astea.
   S-ar putea chiar să-l ajute. Curentul slab
poate duce la desensibilizare.
   Da, dar numai dacă-1 primești prin per-
fuzie. Șocurile sunt depășite.



5)

MAI există curent? Eu, în general, nu aș
avea încredere în el, spuse Vesna. La
sfârșit poate că e considerat vindecat, dar a
devenit un cu totul altul. Asta nu trebuie să
fie cel mai rău lucru. Eu aș fi fost fericită
să primesc o asemenea posibilitate. (Bunica)
    Am făcut ce am putut. Am încercat în-
totdeauna să-l țin departe de influențele
dăunătoare.
    în acest caz ar fi trebuit să fii consec-
ventă și să-l educi ca pe o fată, începând cu
foarte agreabila purtare a lenjeriei de damă.
Așa, nu e nici cal, nici măgar.
    Un motiv în plus, de a renunța la exa-
minarea exterioară. Direct la EEG și apoi la



• Terezia Mora. Foto: Julia Scheiermann

autopsie. Măsurarea creierului și a organe-
lor. E foarte interesant. Greutatea lichidelor
corporale e cântărită fiecare separat. Câte
grame fiere, numărul de celule. La nașterea
sa, nu cântărea mai mult de 1375 de grame.
   Asta nu-i deloc adevărat.
   De unde vrei să știi? întreabă grosolan
bunica. Ce-mi rămâne altceva de făcut, de-
cât să amuțesc.
   Nu-i povesti copilului așa ceva, spune
Vesna. I se face doar frică.
   E mai puțin frică, spun eu. E mai degra-
bă o paralizie. Sunt paralizat tot timpul,
de parcă aș fi doar un cap, un creier, un cre-
ier cu o frunte, pe care curge sudoarea. Așa
trebuie să mă mișc în lume, deși nu vreau
deloc.
   Săracul, are febră.
   învelit într-un cearceaf ud și bătut la cur.
Ajută garantat. Mai târziu, nu uita să iei
cearceaful. Altfel răcește și moare. Ce va
spune hune a.
   Poate că asta ar fi ocazia, să i se spună
bunicii, să-și țină blestemata ei fleancă sadică.
   Apă ca gheața peste ceafă, până face o
meningită.
   Dacă-ai binevoi să-ți ții blestemata de
fleancă sadicăăăăăăăă!
   Creierul se umflă și apasă în țeastă.
   Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu
uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu...1
   Jetul strigătului mă împinge în sfârșit
departe de ele, mai pun și eu una deasupra,
urlu, cum n-am urlat în viața mea, strig, cât
mă țin baierele. Țin în acest timp ochii
închiși, așa nici nu mai pot să văd nimic.
Mai aud clămpănitul zarurilor în pahar, dar
se face tot mai slab, cândva încetează cu
totul, încetez și eu, mă las dus, pe cât ține
elanul.
   Mult mai târziu, deschid cu atenție ochii.
E din nou întuneric, asta e bine. Alunec
printr-un coridor fără geamuri. încă tot nu
știu dacă am un corp și



6)

CUM E acesta construit. De examinare am
scăpat, din fericire. Nici nu mai știu de
când nu am fost consultat de un medic.
Mi-e teamă de injecții? Pot vedea sânge?
Dacă sunt cinstit, nici măcar nu mi-e rău
așa. Pentru prima oară de mult timp, nu
mă doare nimic.
   Plutirea nu se diminuează, în schimb
coridorul e tot mai îngust, și acolo în față,

unde se află ușa de metal, pare a fi defini-
tiv capătul său. încerc să întind ceva cum ar
fi brațele, pentru a frâna de pereți, dar am
și trecut fâșâind prin ușă, într-un întuneric
și mai mare.
   Parcă ar fi apă, dar nu e apă. Unul după
altul, lucruri albe se scufundă în el. Pietre,
metale, oase. Un fragment dintr-o grapă.
Nu știu de unde știu asta. Am văzut vreo-
dată înainte o grapă? Zgarda unui câine.
O oală roșie cu emailul ciobit. Și iar: statui,
în principal, labe ale picioarelor și genun-
chi. Un sex mutilat.
   Acum știu ce e asta: e pământul de sub
oraș. Acum, fără panică, Houdini¹. Panica
face doar poroasă materia din jurul tău și-ți
astupă gura. Ca părticelele aspirate ale unei
la vine, mori din cauza ei. Ne vom ocupa
foarte disciplinat de asta. Fără precipitare,
fără tuse, fără vorbărie. Fiecare zgomot te
dă pe mâna dușmanului. încearcă să afli pe
unde e ieșirea în sus. Apoi du-te acolo. Mai
înainte ia cu tine și aceste monede ce zac în
căptușeala mânecilor, îngropate printre firi-
mituri, scormonește-le afară cu unghiile
degetelor, uite, dacă vei avea nevoie, ai
unele! Până la urmă se va dovedi că a fost
un avantaj că le-ai luat. Nici măcar banii de
mult devalorizați n-ai voie să-i lași. Tata nu
era în stare să țină banii laolaltă. La mine
vin de bunăvoie. La mine stau bine. Măcar
falimentar n-am fost niciodată. Acum văd și
încotro trebuie să mă îndrept. în față e
deschisă vechea cârciumă din subsol. Acolo
am sărbătorit bacalaureatul nostru, îți mai
amintești? Două colțuri de stradă mai
departe au spart parbrizuri străine, dar
despre asta n-am știut pe atunci încă nimic.
Vă voi vedea acum pe toți iar? Intru cu
inima bătându-mi puternic.
   E altfel decât mă așteptam. Nicio boltă
feudală, rustică, în locul acesteia un obișnuit
club cultural, pereții acoperiți în totalitate
cu postere și culoare de ulei. Sub rotonda
discotecii șade tatăl meu în costumul său
alb, vesta e întinsă apetisant pe trupul său
suplu. El este unicul entertainer, poartă o
garoafă albă la butonieră și cântă la sinteti-
zator. Asta a fost deci ce ai făcut în toți
acești ani.



7)

TATĂL Tău, fiule, spuse mama mea, este o
personalitate suspectă. De parcă ar fi încă
tot neînsurat, străbate nopțile prin locuri
și cunoaște lume suspectă, cu care împăr-
tășește secrete despre care nu vom avea nici-
odată habar. E iubit de ei, ci știu totul
despre el, îi strigă camaraderește: Ia uite,
Andor, nu-i fiul tău acesta?
   Intr-adevăr, Fiul meu e aici. A venit fiul
meu. Nevastă-mea a aruncat toate fotogra-
fiile, oricum n-aș fi avut una cu mine, cu
toate astea îl recunosc. îmi este frapant de
asemănător, arată doar ceva mai bătrân
decât mine la vârsta de patruzeci de ani,
când ne-am văzut ultima dată. Se îmbracă
în foi de salată negre, capul i se ivește din
ele ca o ridiche tristă. Obrazul uzat de vicii,
sfărâmicios de disperare, în ridurile adânci
ale frunții s-a depus pământ de culoarea
cenușii. Tremuratul acestui maxilar e din ce
în cc mai rău, curând îi va pica și va patina
dispărând ca niște patine vechi cu rotile.
Hei, fiul meu, înainte de a izbucni acum
în lacrimi, cum îți merge? Vrei să bei ceva?



Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 29

    La asta nu am răspuns nimic. Sunt încă
foarte tulburat datorită ușurinței cu care a
fost de găsit. Sunt cu totul amețit, curând
voi voma lapte mucegăit. Să beau ceva ar fi
într-adevăr bine.
    Dar tatăl meu nu mă poate servi, el tre-
buie să cânte la sintetizator, luminând alb
în spotul său, totul împrejurul lui strălucind.
E foarte cald acolo unde se află tatăl meu.
    Și? mă întreabă el, pe un ton de flecă-
reală. Cum ți-a mers? Ești însurat? Am
nepoți? Sau ești și tu, ca și mine, un lup sin-
guratic? Hm?
    Ca să fiu cinstit, sunt gav, îi spun tatălui
meu, când, după douăzeci de ani, îl revăd.
Fac cunoștință cu băieți într-un anumit sta-
biliment sau pe stradă. Odată l-am rugat pe
unul să rămână la mine douăzeci și patru de
ore. A rămas la mine douăzeci și patru de
ore. Și-a culcat capul pe umerii mei, am
rămas astfel. Soarele a trecut peste noi.
N-am știut nici măcar dacă e treaz sau doar-
me. Când a trecut ziua, exact la minut, s-a
ridicat, mi-a răscolit lucrurile și a luat ce a
dorit. Toți banii mei, chiar și monedele.
S-a uitat în pașaportul meu la fotografie și
la numele meu și m-a privit amuzat. Apoi
a plecat. Asta n-am povestit-o nimănui.
    înțeleg, spuse tatăl meu. Mai nou impo-
tența este o boală endemică.
    Te înțeleg, fiul meu, te înțeleg foarte
bine. Mie mi-a mers, ca majorității băr-
baților, mai ales a celor care-și fac, în gene-

ral, probleme: m-am căsătorit, ca să am
copii. Un fiu. Pe tine.
   Dacă luăm asta în considerare, nu prea
te-ai omorât cu devotamentul.



8)

DOAR Că n-am putut să-l arăt. Și ce-aș fi
putut face, băiatul meu, ce? Nu puteai
vorbi cu ei omenește. Toată ura veche și cea
nouă erau în stare s-o arunce formal în ori-
cine. Voi omorî fiecare om peste optspre-
zece care trece peste acest pod, astea erau
vorbele lor.
   Pe cât îmi pot aminti, asta a fost după
ce ai plecat tu.
   La asta nu poate răspunde nimic. El știe
că am dreptate. Dar nu e unul din cei care
se justifică. El speră ca timpul să șteargă
diferențele. In ce privește asta, cinci minu-
te sunt suficiente si nu mai e nimic de dove-
dit. Dacă ai venit la mine, așadar, băiatul
meu, ca să-mi faci reproșuri, scutește-mă.
   întâi, că n-am venit la tine, doi, îmi e
sete. Asta din spatele tău e o ușă de toaletă?
Dac-aș putea ajunge înăuntru. Să beau apă
de la robinet, să cunosc pe cineva.
   Mai întâi, fiul meu, vorbește acum tatăl
ca un tată, una trebuie să o recunosc: ai
răzbătut destoinic toți anii ăștia, și asta fără
sprijinul unui clan. Pentru acest lucru te
admir. Pentru mine n-a fost mare lucru. Să

nu fii niciodată disperat nu-i nicio artă pen-
tru unul care n-are idee de asta. Și o idee
despre asta are numai unul care a mai fost
astfel odată. Sau ești, sau nu ești, și-atunci o
știi, sau chiar că nu o știi. Cine afirmă, unu,
că știe ce înseamnă, și apoi, doi, afirmă că
n-a fost niciodată disperat: minte. Așa cum
tocmai am mințit. Am fost, cel puțin o dată,
în anticamera acestui Ceva și nu voi uita
niciodată, până și ziua, cu exactitate, la
unsprezece iunie o mie nouă sute x.
■
                  Prezentare și traducere
                  din limba germană de
                  Ana Mureșanu


Notă
1. Harry Houdini - iluzionist celebru (1874-
  1926, n. la Budapesta). Numerele sale de
  magie care sfidau moartea au rămas legenda-
  re în SUA la începutul secolului trecut.

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Către cititorii din țară
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 18 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se
abonează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț
provocate de inflație.

Către cititorii din străinătate
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money order) în contul:
    Fundația Culturală Apostrof
    Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
    Cont usd: RO58BRDE130SV06674381300
    Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81 -83, SWIFT BRDEROBU
    Prețul abonamentului este:
         pentru 3 luni: 13 us$
         pentru 6 luni: 26 us$
         pentru 1 an: 52 us$
    In costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.

Cuprins

• Cafe Apostrof                                                                    • Poeme                                                                          
Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2007                                          2   Florăreasa                                  Ruxandra Cesereanu         13        
Premiile Festivalului „Lucian Blaga"                                            2  • Puncte de reper                                                                
Premiile usr, filiala Cluj, pe 2007                                              2                                                                                  
Gala Premiilor „Luceafărul"                                               27       Romane postbelice: Istorii                    Ion Bogdan Lefter             14   
• Eseu                                                                             • Dosar: Norman Manea                                                            
                                                                                   Cuvântul rectorului                         Andrei Marga                15       
Mic ghid de geografie culturală               Ion Vartic                       3   Laudatio                                    Marta Petreu                 18      
• Cronica literară                                                                 Aici, printre prieteni vechi și noi...            Norman Manea               19  
                                                                                   • Avangarda rusă                                                                 
Noica necunoscut                          Irina Petraș                    6        Lirică prostească                              Vasili Kneazev                24  
Superba sinteză continuă...                  Ștefan Borbely                7       (traducere și antologie de Leo Butnaru)                                          
• Conversații cu...                                                                • Arhiva „A"                                                                     
Adrian Popescu                                                        8            Epistolar Ion Zamfirescu (III)                                                 26
(interviu realizat de Ovidiu Pecican)                                              (îngrijit de Valentin Chifor)                                                    
• CU OCHIUL LIBER                                                                  • Revista revistelor                                                             
                                                                                                                                     G. S.                        27
                                                                                   • Biblioteci În aer liber                                                        
Peregrinări elegiace                           Ovidiu Pecican                12    In toate zilele (fragment)                      Terezia Mora                  28 
Teatrul lui Vișniec                             Gelu lonescu                  22   (prezentare și traducere din limba germană de Ana Mureșanu)                      
Rigiditatea gustului                           Ovidiu Pecican                24                                                                                     
Caligramele melancoliei                     Iulian Boldea                25                                                                                         

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
  poezie, 2000, 88 p.                          5 lei
Colecția „Filosofie contemporană"
• Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.    3 lei
Colecția „Filosofie modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.    10 lei
Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
• JURGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER,
  Dialectica secularizării: Despre rațiune
  și religie, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.   20 lei
Colecția „Filosofie medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei
Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului

  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.   4 lei

Colecția „Filosofie românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                                10 lei
• N. Steinhardt, w
  Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
  Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.       8 lei
• D. D. Roșca,
  Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 138 p.          3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                               5 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                              8,75 lei

Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
  Nord-Sud, 2006, 228 p.                    15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                              1 5 lei

• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.             10 lei
• Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                                20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                         4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                          4 lei

• Norman Manea, Fericirea obligatorie
  proză, 1999, 192 p.                          5 lei
• Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
  roman, 2001, 128 p.                          5 lei
• Philip Roth, Animal pe moarte

  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
• Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                               7,50 lei
• Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
• Lukăcs Jozsef, Clujul gotic, volum ilustrat
 cu fotografii de Vârdai Levente, 2007, 120 p. 12,50 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                 20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei

• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                 20 lei
• Marta Petreu, Conversații cu..., voi. II,
 2006, 132 p.                                20 lei
• Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.              20 lei
• Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                  20 lei
• Irina Petraș, Teoria literaturii.
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
• Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
  Mircea Eliade, 2003, 224 p.                  20 lei
• Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
• Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
• Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.                                    7 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.                10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

• I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
  ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.  5 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.               5 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
  I. Negoițescu, Ion Vianu, Aiexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
• Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p.        5 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                               6,30 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                               7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
• Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.                8 lei

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
 F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                 10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                   15 lei
• Jacques Jouet, Poeme de metrou
  traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p.      5 lei

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
• Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.     1 7,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                            19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
  2008, 112 p.                            19,50 lei

APOSTROF

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukâcs Jozsef
Virgil Leon
Irina Petraș
Oana Moruțan
Ciprian Bota
Tehnoredactare:
Fogarasi Edith

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

Ana Pop
(contabilitate)

EDITORI:
□  Uniunea Scriitorilor
din România
□  Fundația Culturală Apostrof
  Cont la brd Cluj:
în lei: SV7853701300
în euro: SV6534401300

Revista apare cu sprijinul:
□  Fondului Cultural Național
□  Consiliului Local și al Primăriei
  Cluj-Napoca

ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750

• Revista apostrof figurează
în Lista-catalog a publicațiilor
interne, editată de rodipet sa,
la poziția 4251.

Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

issn 1220-3122
Revista este înregistrată la osim
cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor, Imprimerii-
lor și Editurilor Literare (ariel),
asociație cu statut juridic, recu-
noscută de Ministerul Culturii
și Cultelor.

Tiparul:
Centrul de Presă Reformat

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XIX, nr. 6 (217), 2008 • 31