
Remember Laurențiu Ulici

Comunicat

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România s-a
reunit în ședință de lucru marți, 6 noiembrie 2007. întrunirea
a fost prezidată de dl Nicolae Manolescu, președintele USR. Comitetul
Director a ascultat informări privind: stadiul derulării unor proiec-
te finanțate de USR în cadrul concursului propriu de proiecte, înce-
perea proiectului comun ICR-USR: Caravane literare in țările cu comu-
nități românești. Maratonul de Poezie de la Sibiu, promovarea literaturii
române în spațiul francofon. Informările au fost prezentate de dom-
nii Nicolae Manolescu și Gabriel Chifu. Dl Gabriel Chifu a mai infor-
mat comitetul despre continuarea proiectului Postere in autobuze și
a proiectului 27 de poeți ai Bucureștiului (partea de videoclipuri). Dna
Irina Horea a prezentat informări privind participarea la forumul
Mare Nostrum de la Trieste și la reuniunile Consiliului European al
Artiștilor. Dl Alexandru Istrate a prezentat comitetului situația înca-
sării timbrului literar pe anul în curs, ofertele primite de la firmele
de construcții pentru renovarea casei de la Neptun, ce au fost discu-
tate cu acest prilej, și extinderea contractului de asociere pentru imo-
bile ale USR. S-a discutat de asemeni programul de sărbătorire a cen-
tenarului Societății Scriitorilor Români (1908 - aprilie-mai 2008).
Comitetul Director al USR a rezolvat și diferite cereri curente ale
membrilor și filialelor. Comitetul Director a hotărît să reamintească
membrilor Uniunii Scriitorilor că neplata la timp a cotizației atra-
ge, în conformitate cu statutul, suspendarea acordării unor drep-
turi (inclusiv a unora materiale).

Uniunea Scriitorilor din ■
România amintește cu pro-
fundă tristețe că s-au împlinit
șapte ani de la dispariția tragică
a criticului literar Laurențiu
Ulici. Personalitate de excep-
ție a lumii literare românești,
Laurențiu Ulici a condus re-
vista Luceafărul între 1990 și
2000, precum și Uniunea Scrii-
torilor din România, ca preșe-
dinte între 1994 și 2000. între
anii 1996 și 2000 a fost mem-
bru al Senatului României.
Dotat cu un mare talent lite-
rar și cu o inteligență excepțio-
nală, Laurențiu Ulici s-a de-
dicat criticii literare, în special



celei de întîmpinare, fiind autorul a sute de cronici de carte
și cronicarul debutului pentru un număr enorm de autori din



toate generațiile. A realizat și antologii de referință, precum
Nobel contra Nobel sau 1001 de poezii românești. în cei șapte
ani care au trecut de la moartea lui Laurențiu Ulici, scrii-



torii români și iubitorii de literatură au resimțit mereu, cu
regret, absența lui din viața culturală. Opera scrisă a lui
Laurențiu Ulici și cea nescrisă, sprijinul generos acordat
confraților, în special tinerilor debutanți, vor rămîne în
memoria tuturor scriitorilor și cititorilor. Să ne rugăm încă
o dată pentru odihna sufletului său.



Filosofie și Cabală
LA ÎNCEPUTUL lunii octombrie, Universitatea „Babeș-Bolyai“
a găzduit un spectaculos colocviu Filoscfie și Cabală, cu
participanți de pe trei continente și din mai multe țări;
comunicări docte, spectaculoase, cea mai spectaculoasă fiind
datorată lui Moshe Idei, specialistul numărul unu în Cabală
din hune: Cabala ca filoscfie ingindirea lui Johann Reuchlin.
Mi-ar fi plăcut să o public imediat în Apostnf - nu ar fi avut
nevoie de traducere, Moshe Idei a vorbit românește -, dar din
păcate nu a fost înregistrată. Cu ocazia colocviului, Facultatea
de Studii Europene și Institutul de ludaistică și Istorie Evreias-
că „Dr. Moshe Carmilly“ au inaugurat Centrul Audiovizual
al institutului și au lansat mai multe volume nou-apărute.


Centenar

la Ierusalim

IN 24-25 octombrie, Universitatea
Ebraică din Ierusalim (prin Centrul
pentru Studiul Istoriei Evreilor din
România), în colaborare cu Institutul
Cultural Român, a organizat o
conferință internațională Mihail
Sebastian, scriitor român - scriitor evreu.
Au participat: Moshe Idei, Israel
Bartal, Edward losiper (ambasadorul
român în Israel), Madeea Axinciuc,
Robert Wistrich, Edward Kanterian,
Leon Volovici, Paul Cornea, Michael
Finkenthal, Camelia Crăciun, Lya
Benjamin, Marta Petreu, George Voi-
cu, Andrei Oișteanu, Florin Țurcanu,
Ion Vartic, Costcl Safirman, Andrei
Strihan, Virgil Duda, Liviu Rotman,
B. Elvin, Bazil Shafferman. De la


încadrarea lui Sebastian în cultura româna la analiza operei lui lite-
rare, de la descrierea cîmpului cultural și politic intebelic la analiza
- simbolică, politică, psihologică - a operei lui literare, comunicările
au acoperit un spectru larg, fără să epuizeze subiectul Sebastian.
Mulți dintre vorbitori s-au referit obsesiv la Jurnalul scriitorului,
tradus, pînă în acest moment, în 8 limbi. Comunicările au fost
urmate de o masă rotundă, la care dl Shafferman a povestit cum a
fost scos Jurnalul lui Sebastian din România, iar dl Leon Volovici
a dat informații foarte interesante despre iluziile, supărările și
așteptările familiei lui Sebastian în legătură cu Jurnalul. Un cadou
frumos a fost proiectarea, de către dl Costel Safirman, a unor sec-
vențe din piesele lui Sebastian, jucate de mari actori. Sala rezervată
conferinței pe muntele Scopus a fost permanent arhiplină, unii
ascultători fiind veniți din Tel Aviv sau din Haifa. La poalele mun-
telui Scopus se întindea, alb și strălucitor, unic, Ierusalimul. Cu
toate ale sale.


-Ft«l«xlalus-q


2 • APOSTROF

PUNCTE DE REPER

Centenar Sebastian

Insula lui





București, 1939-1944

Leon Volovici

ODATĂ CU apariția romanului De două
mii de ani... (1934), urmat la scurt timp
de eseul Cum am devenit huligan (1935),
Mihail Sebastian a fost mereu în centrul dez-
baterilor privind dubla identitate culturală
a scriitorilor evrei afirmați și integrați, în
grade diferite, în literatura română în peri-
oada cea mai dificilă din istoria prezenței
evreilor în cultura română. Chestiunea a
revenit inevitabil, cu vigoare și cu semnifi-
cații noi, după apariția Jurnalului (1996).
   Pe aceeași temă, dar dintr-un alt unghi,
propun aici câteva ipoteze și puncte de vede-
re. Pornesc mai întâi de la constatarea unui
paradox care nu încetează să mă intrige: scrii-
torul care a fost - poate și mai este - acuzat
că e asimilist, că a întors spatele lumii
evreiești din care provine, că n-a vrut să fie
evreu etc. este - în literatura română - scrii-
torul cel mai preocupat de identitatea evre-
iască, respinge sarcastic „comedia asimilis-
tă“, cum o numește el, propune una dintre
cele mai profunde meditații despre esența
iudaismului și condiția de a fi evreu în Eu-
ropa modernă și în România, în particular.
Tot el include chiar în opera lui de ficțiune
- în romanul De două mii de ani... - mediul
sionist din România, figuri de sioniști veniți
din Palestina, printre ei și Zeev Jabotinski.
în sfârșit, tot Sebastian schițează, cu evi-
dentă simpatie, lumea evreiască tradiționa-
lă, legată de cultura idiș.
   Iată ce declara chiar Sebastian într-un
dialog cu Camil Baltazar în iunie 1934 -
și cu asta ajung la subiectul meu - despre
romanul De două mii de ani...:

   Știam că voi scrie într-o zi această carte. In-
   tr-un fel, a fost poate unica mea rațiune de „a
   mă face scriitoC [s.n.] (lucru pe care nu l-am
   dorit și pe care nici azi nu-1 doresc). Aveam
   de spus anumite lucruri, care mă sufocaseră
   în cele mai vechi amintiri ale mele de copilă-
   rie și adolescență. Credeam că spunându-le
   mă voi simți mai liber. Iată că le-am spus¹.

   Pentru că Baltazar e surprins de confe-
siune, tocmai într-o perioadă când publiciști
din presa evreiască și alți comentatori îl acuză
de renegare sau de recentă reconvertire la
iudaism, Sebastian precizează:

   Nu te poți converti la o tragedie. Nu e o con-
   vertire și nici măcar o întoarcere nu e. Am
   rămas mereu evreu, fără simulare, fără echi-
   voc. Dar am crezut și cred că e posibil, evreu
   fiind, să iubești cultura românească și să cre-
   ezi în cadrul ei.


   Nu mai puțin surprinzătoare, pe aceeași
temă, e o însemnare din Jurnal, la o relec-
tură a romanului, în 27 mai 1936. De alt-
fel, cum știm, de-a lungul Jurnalului, mai
ales în anii războiului, Sebastian va reveni
cu reflecții semnificative asupra cărții sale:


Recitesc întâmplător câteva capitole din De
două mii de ani... [...] Am avut o adevărată

surpriză. Cu excepția câtorva pasaje, care au
un prea accentuat aer de evreu [s.n.], restul mi
se pare excepțional².

   Contradicția dintre cele două afirmații e
numai aparentă. Ne amintim că unul din
focarele polemicilor aprinse în jurul roma-
nului a fost și insistența lui Sebastian, expri-
mată cu deosebire în eseul Cum am deve-
nit huligan, dar și de eroul său, evident un
alter ego al autorului, că e interesat de „pro-
blema evreiască" sau drama evreiască numai
ca o trăire individuală; drama este explora-
tă și asumată ca o experiență existențială.
   Cunoscându-și foarte bine predispoziția
și aptitudinile lui pentru o literatură de intro-

specție, având în Marcel Proust poate mode-
lul suprem, Sebastian nu e deloc înclinat
să devină un scriitor al lumii evreiești - de
tipul Ion Călugăm sau I. Peltz (ambii scrii-
tori prețuiți de Sebastian). El e obsedat de
esența chestiunii, de condiția de evreu, mai
ales în împrejurări dramatice, cu care să se
confrunte de unul singur.
   După experiența dură a receptării roma-
nului, Sebastian nu renunță la „tema scrii-
torului", cum ar fi spus Marin Preda, dar -
înaintez această ipoteză - încearcă să-i gă-
sească alte forme de expresie, mai camufla-
te aș zice. E o strategie literară adusă la de-
săvârșire de Franz Kafka, în opera căruia nu
există nicio „tematică evreiască", iar cuvân-
tul „evreu" nu apare niciodată. Nici Sebastian
nu mai scrie după 1935 despre evrei, decât
atunci când scrie despre cărți și spectacole
cu temă evreiască, dar preocuparea de a re-
veni la temă este evidentă. Poate și un anu-
mit tip de caractere din piesele sale sugerea-
ză alteritatea lor. Ei sunt, în ochii celorlalți,
puțin bizari, diferiți, ciudați, parcă de pe altă
lume. Există în scrisul lui Sebastian o preo-
cupare constantă, tot mai accentuată în anii
războiului, de a vedea în condiția de evreu
o dramatică experiență umană, cu semnifi-
cații care depășesc dilemele iudaismului și
ale prezenței evreilor în lumea creștină.
Preocuparea mi se pare evidentă cu deose-
bire în piesa neterminată Insula - o încer-
care, poate eșuată, de a reveni într-un mod
mai transparent la tema considerată, cum
îi declarase lui Camil Baltazar, „unica mea
rațiune de a mă face scriitor".
   Motivul insulei apare frecvent în scrisul
lui Sebastian și are o evoluție semnificati-
vă, reflectând și mutațiile care au loc în felul
lui de a se raporta la chestiunea pe care o
discutăm. Insula, ca și așezările izolate la
munte - pensiunea Weber, de pildă, pun-
tea unui vapor navigând pe ocean sau pla-
neta necunoscută din Steaua fără nume -,
este un teritoriu privilegiat pentru cei care
caută o izolare temporară, o regăsire a sine-
lui și a elementelor esențiale ale vieții. Insula
e teritoriul reveriei și al singurătății dorite,
pentru că e sinonimă cu libertatea, crede și
eroul romanului De două mii de ani... N-aș
spune, cum se af irmă frecvent, că e un spațiu
al evaziunii din realitate, ci mai curând aspi-
rația spre un univers alternativ, mai auten-
tic și mai armonios decât realitatea cotidiană,
cu alienările și risipirea ei haotică. Farmecul
pieselor lui Sebastian se află și în aceste tărâ-
muri ale libertății și fanteziei, create nu pen-
-4

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 3

Centenar Sebastian

tm a fugi de realitate, ci pentru a o confrunta
mai bine pregătit prin energia afectivă și spi-
rituală pe care eroii o primesc prin contac-
tul, inevitabil temporar, cu acea „insulă“.
    Dar insula poate fi și o metaforă cu sem-
nificație ideologică, ea sugerează o utopie
sortită eșecului. Intr-un comentariu pe mar-
ginea volumului Noi (breviar iudaic) (1932)
al ideologului mesianic-sionist A. L. Zissu,
Sebastian notează:


    D-l Zissu crede a fi găsit insula spirituală pe
    care neamul lui Israel să poată poposi calm
    și constructiv. Mă tem că este, în această cre-
    dință a d-sale, mai multă deznădejde decât
    liniște³.

    „... mai multă deznădejde decât liniște“
- foarte curând, Sebastian va ajunge la aceeași
încheiere și în privința propriei sale „insule
spirituale“.
    Insula este și metafora izolării și impo-
sibilității de a transmite celuilalt o imagine
veridică despre tine:

    Ce greu e să comunici cu oamenii [notează
    el în Jurnal}. Circulă tot felul de imagini și
    idei despre tine însuți. Nu știi de unde vin,
    cum au luat naștere, pe ce se sprijină. Nici
    măcar nu le cunoști. Și între timp, viața ta
    adevărată e ca o insulă. (13 oct. 1944, p. 569)

    In primele zile ale războiului, insula visa-
tă poate fi o cameră de lucru văzută, de pildă,
în locuința istoricului D. Pippidi:

    Odaia lui Pippidi (am trecut câteva clipe pe
    la el, să-i duc niște cărți) e un fel de insulă în
    care mi-ar fi plăcut să trăiesc. O masă de lu-
    cru, o bibliotecă, singurătate, lumină, liniș-
    te. (17 noiembrie 1941, p. 416)

    Dar o odaie liniștită într-o cetate asediată,
cum percepea el Bucureștiul atunci, e o coli-
vie, ca să folosim de data asta o sugestie kaf-
kiană. în colivie, păsările captive pot trăi,
e loc și pentru idile și drame personale, fără
să știi ce intenții are cu tine stăpânul coli-
viei. Colivia caută pasărea sună misteriosul
aforism al lui Kafka, sugerând o putere spi-
rituală malefică pornită în căutarea și ade-
menirea victimei⁴. Colivia în care se pome-
nește Sebastian se transformă de la o zi la
alta într-o capcană. Jurnalul consemnează,
pas cu pas, cu sporită neliniște, spaimă și
disperare, implacabila apropiere a unei ame-
nințări fatale. E ca o încercuire tot mai ac-
celerată după intrarea trupelor germane în
Varșovia și apoi ocuparea Parisului.
    Bucureștiul pare un vapor care mai plu-
tește liniștit cu pasageri, ignorând irespon-
sabil naufragiul iminent:

    Totul e confuz, nesigur, încă neangajat, încă
    nedecis. Și ceea ce mi se pare cu totul neve-
    rosimil, e acest București luminat, vioi, plin
    de lume, cu restaurantele pline, cu străzile
    animate, un București cel mult curios de ce
    se întâmplă, dar nu intrat în panică și nici
    conștient de prezența unei tragedii care a
    izbucnit. (2 septembrie 1939, p. 227)
        Ce-mi rămîne de făcut în aceste zile, care
    pot fi ultimele? Aș vrea să ascult mereu muzică
    - e singurul meu stupefiant. Vom muri în-
    tr-o zi ca niște găini tăiate. Ar trebui să aștept
    dezastrul care vine, cu mai puțină destrăma-
    re, cu mai multă atenție și cu ochii deschiși.
    (17 septembrie 1939, p. 231)


• Sebastian, în 1926, cu cîțiva colegi de liceu

    Asasinarea lui Armând Călinescu mar-
chează în seismograful lui Sebastian intra-
rea Bucureștiului în zona catastrofei mai mari
care a afectat o bună parte a Europei:

    Străzile sunt animate, automobilele circulă,
   sergenții de stradă sunt la postul lor, oprind
   și liberând circulația, prăvăliile sunt deschise
   - nimic nu pare deranjat din mecanismul
   acestui mare oraș, și totuși, undeva, în însuși
   centrul acestui mecanism, s-a dat o lovitură
   teribilă, lovitură care nu se simte încă. Suntem
   parcă într-un oraș dinamitat, care va sări în
   aer peste cinci minute, dar care deocamdată
   continuă să trăiască, inconștient, ca și cum
   nimic nu s-ar fi întâmplat. (21 septembrie
   1939, p. 233)

    Din aceste zile, Sebastian are tot mai ob-
sesiv sentimentul apartenenței la un destin
colectiv, că e martor, poate și victimă, la un
nou capitol tragic din istoria evreiască. Ci-
tește asiduu din Istoria evreilor de Dubnow:

    E bine să știi că ești dintr-un neam care
   de-a lungul veacurilor a văzut multe - unele
   mai groaznice chiar decît cele de azi. (25
   septembrie 1939, p. 235)

    Acel eu orgolios și demn din De două mii
de ani... a devenit acum noi, accentuând sen-
timentul că expansiunea nazistă readuce pe
toți evreii din nou împreună în fața unui
pericol mortal colectiv. Lumea românească,
cu care a dorit cu ardoare să se identifice
în felul lui, ca „om de la Dunăre“, reprezintă
acum pe ceilalți, a căror soartă poate va fi
dură, dar va fi diferită de soarta evreias-
că, pentru că asupra evreilor plutește spec-
trul morții:

    Nici un moment nu le trece prin cap oame-
   nilor ăstora obiectivi că triumful german adu-
   ce sclavia, propria lor sclavie. Deosebirea este
   însă că, în timp ce lor le aduce numai sclavia,
   nouă ne aduce moartea. E o deosebire care
   schimbă în întregime felul de a privi lucruri-
   le. (31 mai 1940, p. 280)

    Primejdia ia forme halucinante în preaj-
ma și în zilele Rebeliunii Legionare, iar sen-
timentul încercuirii e terifiant:


    Dc oriunde, în orice moment, e cu putință
    să năvălească de afară nu știu ce primejdii, pe
    care le știu de fapt prezente totdeauna, dar
    cu care mă obișnuiesc, până a nu le mai simți.
    Și deodată, totul devine apăsător, imediat,
    sufi >cant. Ai vrea să strigi după ajutor - dar
    spre cine? cu ce glas? cu ce cuvinte? (14 ianua-
    rie 1941, p. 288)
        Cu fiecare nouă plecare (a lui Dupront
    după a lui Lassaigne) sporește sentimentul că
    rămânem aici închiși, că cercul se strânge în
    jurul nostru, mereu mai aproape, și că nu mai
    e, în nici o direcție, scăpare. (14 februarie
    1941, p. 306)

    In ajunul intrării României în război și
apoi pe măsură ce veștile despre masacrele
împotriva evreilor ajung la București, Sebas-
tian e terorizat de spaimă și de sentimen-
tul apropierii unui cataclism care îi va nimi-
ci pe toți:

    Seara ne adunăm acasă devreme. Cu obloa-
    nele trase, cu telefonul închis, sentimentul de
    apăsare, de neliniște crește. Ce se va întâm-
    pla cu noi? Abea îndrăznesc să întreb. (22
    iunie 1941, p. 349)
        Zile de îngrijorare extremă. Te simți apă-
    sat, fugărit, ca într-un coșmar. Și pe urmă, de
    prea multă oboseală, încetezi să mai gândești,
    căzând parcă din nou într-o apatie de plumb,
    din care te va trezi din nou o nouă veste, o
    nouă șoaptă. (5 iulie 1941, p. 354)
        Moartea e posibilă în fiecare zi, în fieca-
    re ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iași (și încă nu
    mă |»t decide să scriu aici tot ce am aflat între
    timp) se poate oricând repeta aici. (17 iulie,
    1941)

    Pe măsură ce primejdia sporește de la o
zi la alta, insula e o himeră. O încercare de
evadare prin convertire din capcana condiției
de evreu este acum, gândește Sebastian, za-
darnică și reprobabilă:

    Chiar dacă lucrul n-ar fi așa de grotesc, chiar
    dacă n-ar fi așa de stupid și zadarnic - încă
    nu mi-ar trebui argumente. Undeva, într-o
    insulă cu soare și umbră, în plină pace, în
    plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi la
    urma urmelor indiferent dacă sunt sau nu
    sunt evreu. Dar aici, acum, nu pot fi altceva.
    Și cred că nici nu vreau. Astăzi mai acut decât
    altădată, sentimentul că nu e adevărat, că to-


4 • APOSTROF

Centenar Sebastian

    tul e îngrozitor de ireal, că mă zbat într-un
    coșmar, că mă afund în el - și că ar trebui
    să mă trezesc. Numai de n-aș înnebuni. Mă
    simt așa de ostenit încât uneori mi-e frică să
    nu mă destram, să nu-mi pierd c< >ntrolul. (17
    dec. 1941, p. 424)

    Din această perioadă datează și scriso-
rile către foarte tânăra Nadia, plecată cu pă-
rinții în Statele Unite⁵. Sebastian îi scrie în
1940:

    Am trăit aici zile de groaznică tensiune [...]
    Sunt zile în care simt de pretutindeni pri-
    mejdii, amenințări... Parcă aș fi fugărit, încol-
    țit din toate părțile. (17 dec. 1940)

    Iar în vara anului 1941, încă traumati-
zat de amintirea pogromului din București,
și cu trei zile înainte de intrarea României
în război, îi scrie:

    Au fost - și probabil între timp ai aflat - unele
    zile de teroare și de spaimă, din care nimeni
    dintre noi nu putea ști dacă va scăpa cu viață
    sau nu: mă gândeam atunci că undeva în Pa-
    cific este un vapor care plutește în libertate și
    că pe coverta acelui vapor ești tu. (19 iunie
    1941)

    Din discreție, prudență și de teama cen-
zurii, scrisorile nu fac nicio aluzie la faptul
că „groaznica tensiune“, amenințările și pri-
mejdiile îi privesc numai pe evrei și pe
Sebastian ca evreu. Poate că această imagi-
ne epurată de orice referire la condiția de
evreu intensifică tendința lui Sebastian de
a găsi o cale esopică, sau de parabolă, de a
esențializa literar situația înfricoșătoare prin
care trec el și ai săi în aceste zile, o dramă al
cărei deznodământ e necunoscut. Vaporul
pe puntea căreia se afla, fericită, Nadia îi pro-
voacă nostalgii și reverii de captiv visând
libertatea, dar și, prin contrast, imaginea
obsesivă a propriului naufragiu.
    Ca și în Jurnal, Sebastian revine în scri-
sori asupra contrastului dintre cele două lumi
care stau acum față în față, cea prinsă în cap-
cană și cealaltă, nepăsătoare și inconștientă:

    Am intrat alaltăseară un moment la Nestor,
    unde trebuia să văd un prieten din provincie.
    Era seara, cofetăria era plină de lume (oameni
    tineri, veselie, blănuri, uniforme, o rumoa-
    re de râsete, de saluturi expansive...) și am
    rămas un moment uimit în prag. Era o lume
    care nu știam că există. Atâta voie bună, atâta
    nepăsare! Eu trăiesc de o săptămână într-o
    teroare cruntă, care mă înăbușă - și totuși
    la un pas de mine există această hune impo-
    sibilă, de neînțeles în liniștea sau poate în
    inconștiența ei. (5 dec. 1940)

    în realitate, Sebastian oscilează, insu-
portabil, între cele două lumi, pentru că
el a fost până de curând un familiar al celor
pe care îi privește acum stupefiat la Nestor
și la Capșa, conștient totuși că soarta celor
din capcană, în ultima instanță, va fi, ine-
vitabil, și soarta lui.
    In toamna anului 1941, plecarea vasului
„Struma“ îi provoacă din nou reveria unei
evadări din încercuire:

    Niciodată nu m-am gândit cu atâta intensi-
    tate la plecare. Știu că e absurd, știu că e impo-
    sibil, știu că e inutil, știu că e prea târziu -
    but I can’t help it. Mă amețește gândul plecă-
    rii. Liber, liber - undeva departe. Pleacă peste

    câteva zile un vapor cu 750 de evrei imigranți
    - și deși nu sunt printre ei, și nici nu pot fi,
    mă obsedează. [...]
        „Struma“ - ca să ajung până acolo ar fi
    trebuit să am simțul aventurii și - mai ales
    - să fiu mai tânăr, mai sănătos, mai puțin rui-
    nat de viață. (16 oct. 1941, p. 401-402)

    După câteva luni, tragedia vasului scu-
fundat devine și pentru el un simbol al „des-
tinului nostru“ (26 febr. 1942, p. 443).
    Acum apare și ideea din care se va naște
piesa Insula. în 20 martie 1942, notează
în Jurnal.

    Beate Fredanov îmi sugerează să scriu o piesă
    despre „Struma“. Sugestie care mă pune pe
    gânduri, mai ales că se întâlnește cu vechiul
    meu gând de a scrie o piesă cu naufragiați,
    încercând undeva pe o insulă să reînceapă o
    altă viață, (p. 448)

    în lunile următoare, Sebastian notează
cu obișnuita lui febrilitate fazele închegării
piesei:


Viziune subită, aproape violentă, a unei piese
de teatru nouă, care s-a precipitat dintr-odată
dintr-o serie de gânduri fără obiect precis.
E ceva intens, încordat, de o simplicitate și

de o putere care mă amețește puțin. Aș vrea
să pot scrie imediat, automat, cu ochii închiși.
Dar știe Dumnezeu ce se va alege și din asta,
ca din atâtea altele. (4 iulie 1942, p. 458)

   A doua zi continuă:


    Am scris ieri scenariul piesei văzută - așa de
    amețitor - sâmbătă seara. La drept vorbind,
    la tui interval de o noapte, exaltarea mea din
    ajun mi se părea naivă. Vraja trecuse. Simțeam
    că torni pierduse din mister. Eram parcă puțin
    jenat de mine însumi. Dar scriind scenariul,
    m-am animat din nou - și nu numai că am
    reușit să pun pe hârtie gândurile intense și
    tomși confuze de sâmbătă seara - dar le-am
    precizat, le-am dat amploare, le-am dat con-
    tur. (6 iulie 1942, p. 459)

    Subiectul e destul de simplu: trei oameni
care nu au nimic comun între ei și care, pro-
babil, în viața normală nu s-ar fi intersec-
tat niciodată se pomenesc prinși și blocați

într-o insulă undeva în America de Sud,
datorită izbucnirii unui război civil. Nadia
- alegerea numelui ei e acum evidentă, după
publicarea scrisorilor - e o tânără înrudită
cu eroinele cunoscute ale lui Sebastian; Boby
e un tânăr și de-acum celebru fotbalist, se
va îndrăgosti, firește, de Nadia, precum Jeff
de Corina în Jocul de-a vacanța-, iar Manuel
e un dinamic și prosper bancher. Au ajuns
întâmplător pentru un foarte scurt popas pe
insulă și se pomenesc peste noapte într-o
capcană, din care nu se știe când și dacă vor
scăpa. Cert este că, dacă vor scăpa, ei nu vor
mai fi aceiași.
    Din acest moment, al blocării într-un loc
fără ieșire, sub amenințarea războiului și a
pericolului de a muri de foame, similitudi-
nile dintre situația lor și cea a evreilor din
Bucureștii anilor de război este frapantă.
Sebastian va ști să scoată toate efectele posi-
bile, toate semnificațiile unei situații-limită.
Eroii vor fi obligați să regândească viața lor
de până atunci, să descopere câteva adevă-
ruri esențiale, până atunci neglijate, prinși
fiind de preocupări legate de carieră, avere,
faimă, mici satisfacții personale.
    Cele trei personaje sunt parcă trei ipo-
staze ale stării de spirit, schimbătoare de la
o zi la alta, a lui Sebastian însuși în anii răz-
boiului. îndârjirea lui de a supraviețui și a
depune apoi mărturie despre anii războiu-
lui o regăsim în voința Nadiei de a face față
catastrofei, decisă să facă orice pentru a ră-
mâne în viață. Intermitentele elanuri de ti-
nerețe, urmate de căderi descurajante, întâl-
nite frecvent în Jurnal, sunt și ale tânărului
Boby, dornic de succes și de dragoste, iar
gândul sinuciderii care îl tentează pe Manu-
el e similar cu cel al lui Sebastian în mo-
mentele când teama și disperarea ajung la
paroxism.
    Insula devenită capcană a adunat laolaltă
trei oameni din trei lumi diferite, tot așa cum
Bucureștiul anilor de război i-a silit pe toți
evreii să descopere că le este destinată, foar-
te probabil, aceeași soartă. în aceste momen-
te, Sebastian scrutează ironic și nemulțumit
naivitatea soluțiilor sale la dilemele identi-
tare propuse în De două mii de ani...:

    Ce ridicolă a fost încercarea mea de a face
    în De două mii de ani... o cronică a unor dra-
    me care erau încă la începutul lor. Poate tine-
    rețea să fie o scuză valabilă? Mă va lăsa viața
    să-mi iau cândva, mai târziu, revanșa? (29
    iulie 1941, p. 365)

    Tot acum face încercări timide de a se
reintegra în ritmurile tradiționale ale vieții
evreiești. Are nostalgia unui „seider-nacht
adevărat“, postește și merge la templu de
Yom Kipur, nu din religiozitate, ci dintr-o
„nevoie de căldură, de liniște^ (11 oct. 1943 ).
„Mi se pare uneori că legăturile noastre cu
iudaismul pot fi refăcute^, notează într-o
zi (1 aprilie 1942, p. 450).
    în Jurnal, când primejdiile sunt iminen-
te, referirile sunt la noi, la un personaj colec-
tiv, la un destin sau o tragedie colectivă. E
o solidaritate silită de împrejurări excepțio-
nale, dar care are valoarea unei experiențe
existențiale care schimbă hotărâtor relațiile
dintre oameni. E un sentiment pe care dra-
maturgul îl transmite eroinei din Insula.
„Vreau să rămân credincioasă întâmplării ca-
re ne-a strîns pe noi trei laolaltă^ (p. 285),

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 5

Centenar Sebastian

spune și Nadia. Tot ea are și memorabila
replică cu care se încheie actul II: „Nu vreau
ca soarele, mîine dimineață, să răsară fără
noi" (p. 303).
   Asemănătoare e situația celor trei croi cu
situația evreilor din Bucureștii anilor de răz-
boi și în ceea ce privește relația cu populația
locală. Primejdia în care se află cei trei cap-
tivi e diferită și mai mare decât a localnicilor.
Asemănătoare este și ostilitatea și suspiciu-
nea cu care sunt priviți de localnici. „Sun-
teți suspecți în tot cartierul" - le spune agen-
tul de poliție. „Nimeni nu știe de unde
veniți, ce căutați" (p. 294). Ca și evreii bucu-
reșteni somați de autorități să adune o sumă
fabuloasă sub amenințarea deportării, cei
trei, spune polițistul, au pus în vânzare „pe
ascuns tot felul de lucruri scumpe, pe pre-
țuri de nimic, haine, geamantane, încălțămin-
te, un ceas de aur; obiecte dubioase, care nu se
știe cum v-au căzut în mână" (p. 295). Du-
pă care le dă un sfat, atât de familiar în acei
ani: „Plecați de aici. Șterge-ți-o" (p. 295);
„Prin urmare, dispăreți de aici" (p. 296).
   Sebastian, civilul care refuză înregimen-
tarea, orice fel de înregimentare, nu uită
că solidaritatea funcționează numai în fața
primejdiei colective. La scurt timp după
încheierea războiului, el păstrează aceeași
distanță față de toate chemările mobiliza-
toare, inclusiv ale celor care vin din partea
confraților evrei.
   început frenetic, lucrul la piesă începe să
treneze, mai ales după încheierea actului II,
și îndoielile sunt tot mai paralizante:

   După câteva zile de inerție completă, parcă
   am reușit în sfârșit să urnesc lucrurile din loc.
   Dar la ce bun? Nu cred că voi face o piesă
   convenabilă pentru Leny și Barașeum. (17
   oct. 1942, p. 478)
       Poate că pe alocuri tonul e prea grav -
   pentru ce vrea Leny și pentru ce poate primi
   publicul de la Barașeum. Dar, așa cum am
   pornit, nu mai e vorba de a face o piesă pe
   măsura lor, ci de a face o piesă pur și simplu.
   Foarte posibil să rămân cu ea în sertar - ceea
   ce la urma urmelor nu-mi displace, deși am
   atâta nevoie de bani. Dacă n-ar fi lipsa bani-
   lor, nici nu m-aș gândi la reprezentare. O piesă
   reprezentată, o carte tipărită, un articol, orice
   semn făcut în public - e un act de prezență
   și de acceptare. Or, eu nu mă consider pre-
   zent - și nu accept. (22 oct. 1942, p. 478)
       Cusurul cel mai mare este că actul 1 e pură
   comedie, în timp ce actul II trece aproape
   spre dramă. Schimbarea de ton e prea netă.
   Aproape că nu mai sunt două acte ale ace-
   leiași piese. Situația inițială e prea comică,
   pentru a permite un ton atât de grav mai târ-
   ziu. (19 nov. 1942, p. 484)

   întrerupe lucrul la piesă pentru a tra-
duce „o farsă stupidă", pentru a câștiga ceva
bani, dar revine în ianuarie 1943:

    Mă voi sili să termin totul până sâmbătă și
    pe urmă - cu sentimentul de a mă spăla pe
    mâini și de a mă apnpia de un lucru in sjâișit
    curat - voi reveni la Insula, [s.n.] (28 ian.
    1943, p. 499)

    După o lună însă, e în continuare într-o
„pană de scenariu" (18 febr. 1943, p. 503).
    După o nouă încercare, notează des-
curajat:

    Am abandonat deocamdată Insula. Nu mer-
    gea și pace bună. Voi încerca să revin după
    8-10 zile, după ce voi fi luat oarecare distanță.
    O piesă e totdeauna amețitor de simplă la
    punctul de plecare. Dificultățile și rezistențe-
    le vin mai târziu. (24 febr. 1943, p. 504)

    Ultima însemnare despre lucrul la Insula
e din 2 mai 1943:

    Mă întorc cu gândul de a lucra cât mai mult
    în teatru. Să termin Insula. Să încep Ut sa Ma-
    re. (p. 511)

    Mă întreb care sunt cauzele impasului și
dificultății de a duce la capăt o piesă care
părea să fi intrat pe făgaș sigur. Ca și Sebas-
tian și ai lui, eroii piesei sunt prinși într-o
situație fără ieșire, într-o așteptare bântuită
de temeri și primejdii. Scriitorul a simțit
instinctiv că aici este, ar putea fi, nucleul
unei creații literare care să-l aducă înapoi
la tema lui. In condițiile în care trăia și lucra
atunci - când totul se putea spulbera de la
o zi la alta -, împins și de „cererea pieței",
adică potrivit cu reportoriul teatrului Ba-
rașeum, Sebastian oscilează și ezită, tinde
spre tonalitatea și tiparele Jocului de-a vacanța
sau Steaua fără nume, la care lucrează cam
în același timp. El grefează pe aceste tipare
imaginea insulei visate devenită capcană.
Dar situația în care se aflau evreii în Europa
ocupată și în România lui Antonescu e prea
gravă și primejdia din jur prea mare pen-
tru a încăpea în țesătura unei „comedii dra-
matice", cum își caracteriza el însuși piese-
le. Poate că aceasta e explicația impasului în
care intră Sebastian după scrierea actului II.
    Tema insulei-capcană mai revine o dată
în dramatizarea Potopul, după suedezul Hen-
ning Berger⁷. De data asta, o catastrofa natu-
rală - un „potop" - provoacă experiența-
limită a celor prinși într-un spațiu închis
în așteptarea unui posibil sfârșit iminent.
Nu e greu de închipuit ce rezonanță aveau
unele replici la acea dată: „Nu vezi că totul
e sfârșit?"; „Noi de aici nu mai ieșim"; „Ce
e groaznic e că oamenii nu pricep lucrurile
astea simple decât atunci când văd moar-
tea cu ochii"; „Toți devenim mai inteligenți
când ne prăbușim. Sunt și catastrofele bune
la ceva".

IN ÎNCERCAREA de a găsi o metaforă esen-
țială care să exprime drama prin care a tre-
cut, Sebastian a avut mai curând sentimen-
tul eșecului. Teatrul nu era atunci calea cea
mai adecvată de a exprima amploarea tra-
gediei petrecute în anii războiului, destrăma-
rea mediului intelectual de care se atașase cu
atâta fervoare și dăruire, ca și naufragiul op-
țiunii lui. De aici și gândul de a reveni pe
altă cale, mai complexă, la tema obsedantă.

    De scris cândva - în primele zile ale păcii -
    o cronică a anilor de război. „Fapte, texte,
    oameni" - în genul Cum am devenit huligan.
    Un fel de memorial personal al acestei teri-
    bile călătorii. Dar vom ajunge la capătul ei?
    (22 dec. 1942, p. 488)

    Și din nou, în primele zile după război:

    Intr-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun
    lucru pe care-1 am de făcut. (31 august 1944,
    p. 557)

    Poate că nici nu era pe deplin conștient
atunci că această carte el o alcătuise pas cu
pas prin însemnările din Jurnal, devenit ope-
ra lui cea mai deplină, în care a adunat, cum
a dorit, „fapte, texte, oameni", dar și opera
în care s-a zidit pe sine, cu tot universul
lui de gânduri și cu propria lui viață.



Note
1. Camil Baltazar, De vorbă cu Mihail Sebastian,
  in Reporter, II, nr. 28, 27 iunie 1934; repro-
  dus în Realitatea evreiască, nr. 277, 2007, p.
  HI (în îngrijirea lui Geo Șerban).
2. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, text în-
  grijit de Gabriela Omăt, prefață de Leon
  Volovici, București: Humanitas, 1996, p. 59.
3. Note pe o carte de A. L. Zissu, in Cuvântul,
  VIII, nr. 2486, 23 martie 1932, p. 1; repro-
  dus în Realitatea evreiască, nr. 227, 2007, p.
  ni.
4.  Asocierea „coliviei" kafkiene cu Puterea sta-
  tală e propusă de Jan Kott într-un splendid
  eseu: Klatka szuka ptaka, in HvdrczoJJ, nr. 8,
  1981, p. 81-88.
5. Mihail Sebastian: scrisori inedite (publicate
  de Vasile Popovici), în România literată, nr.
  51-52, 28 decembrie 2004.
6. Insula, in Mihail Sebastian, Cperealese, I: Tea-
  tru, București: ESPLA, 1956.
7. Piesa scriitorului suedez Henning Berger
  (1872-1924), Syndajloden (Potopul, 1908), a
  cunoscut un succes internațional și a intrat, în
  anii ’20, și în repertoriul celebrului teatru idiș
  din Vilna. înainte de lichidarea ghetoului din
  Vilna în 1943, Potcpul a fost ultimul specta-
  col pus în scenă de teatrul din ghetou.

Cărți primite la redacție

LA irHUSAUM
$ llWM

Leon Volovici,
De la lași la
Ierusalim
și înapoi,
București: Ideea
Europeană,
2007

• Horia-Roman
  Patapievici,
  Despre idei
  & blocaje,
  București:
  Humanitas,
  2007

• Mihail Bulgakov,
  Maestrul și
  Margareta, tra-
  ducere din rusă
  de Ion Covaci,
  postfață de
  Ion Vartic,
  București:
  Humanitas
  Fiction, 2007

• Andrei Oișteanu,
  Religie, politică
  și mit: Texte
  despre Mircea
  Eliade și loan
  Petru Culianu,
  lași: Polirom,
  2007

6 • APOSTROF

Centenar Sebastian

1. în ce calitate și de ce îl simțiți pe Mihail Sebastian cel
  mai apropiat dvs.: ca romancier? dramaturg? publi-
  cist? autor de jurnal?

2. Cum explicați fascinația lui Sebastian față de Nae
  lonescu? Prin proiecția ideală a unui posibil disci-
  pol față de un maestru? Prin charisma lui Nae lonescu?
  Prin alte elemente, ținând de context, sensibilitatea
  artistului, dinamica intelectuală a epocii?

3.  Care socotiți că este locul lui M. Sebastian în litera-
  tura română?

4.  Cc a modificat în percepția epocii interbelice apariția
  Jurnalului lui M. Sebastian?

5.  încercați o caracterizare succintă a omului Sebastian.

Liviu Antonesei

1. Fără îndoială că, mai întîi, ca pe unul din
cei mai interesanți și mai vii, cu un spirit
polemic excelent asumat, publicist interbe-
lic, prin nimic mai prejos foarte activilor săi
colegi de generație. Avînd, pe deasupra, și
avantajul că destinul l-a salvat de compro-
misurile pe care ceilalți le-au făcut - sau au
fost obligați să le facă - înspre o extremă
politică sau alta, de-a lungul vremii. Desigur
însă că apariția Jurnalului, pe deplin coerent
cu publicistica sa, de altfel, mi l-a apropiat
și pe autorul de jurnal. Și mai este o cali-
tate în care îl simt apropiat, una neamintită
în enumerarea d-voastră - cea de scenarist
de film! Glumesc puțin, nu însă de tot. în
fond, fără piesa sa, n-ar fi existat scenariul
pentru coproducția româno-franceză Steaua
fam nume, una din puținele mici capodo-
pere cinematografice prilejuite de scurtul
moment de liberalizare al regimului comu-
nist aborigen. Piesa nu este, desigur, chiar
o capodoperă, dar este vie și interesantă, iar
filmul cu Claude Rich și Marina Vlady -
chiar sper că nu mă înșală memoria, că nu
l-am revăzut de multă vreme - i-a făcut lui
Sebastian un imens serviciu.

2. Este o fascinație împărtășită în comun cu
toată gruparea „criterionistă“ și este expli-
cabilă prin toți factorii amintiți de d-voas-
tră. Este, desigur, vorba și de proiecție într-un
maestru ce părea foarte viu - avea să in-
venteze „trăirismul, nu? - a unei foarte tine-
re generații nemulțumite de ceea ce i se părea
prea încremenit, prea „cartezian“, prea aca-
demizat în lumea culturală a momentului.
Este adevărat că, dincolo de toate incon-
secvențele și slăbiciunile sale, Nae lonescu
era un personaj charismatic, cu o puternică
forță de seducție, manifestată de altfel și ero-
tic - Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea
etc. -, nu doar intelectual, asupra discipoli-
lor. Ar trebui să nu uităm apoi că Nae lo-
nescu a fost un tip de maestru mai puțin
obișnuit - nu a vrut să facă copii „xerox“
după el însuși, ci și-a îndemnat discipolii
să-și afle propriul sine, să se dezvolte în
funcție de propriile lor date de plecare - apti-
tudini, simpatii intelectuale și culturale, obse-


• Sebastian, în 1939

sii. Poate nu în ultimul rînd, ar trebui să
amintesc generozitatea, inclusiv materială,
a lui Nae, preocuparea de a le oferi un oare-
ce standard de viață discipolilor într-o lume
destul de inegală economic - a împărțit ca-
tedra cu Eliade, a continuat să le plătească
salariile acestuia și lui Sebastian și după ce
Cuvintul fusese interzis. Și, tocmai pentru
că era atît de legat de Nae lonescu, fiindu-i
de asemenea recunoscător pentru o mulți-
me de asemenea gesturi umane, Sebastian
avea să resimtă aproape ca pe o tentativă de
asasinat moral prefața maestrului la roma-
nul De două mii de ani...! Cumplită dramă!
Ca și Sebastian însuși, nu pot să-mi explic
acel gest venit ca o... lovitură de ghilotină!


3.  Foarte greu de spus într-o epocă de recu-
perări și reconsiderări, cum este cea pe care
o parcurgem, dar cu siguranță cota sa este
în creștere. Au contribuit la acest trend, pe
de parte, ieșirea la lumină a jurnalului, pe
de alta, interesul crescut pentru anumite zone
ale epocii interbelice rămase în umbră mai
bine de jumătate de secol. Sebastian a fost
un extraordinar jurnalist de idei și un pole-
mist redutabil, un foarte bun critic literar și,
mai ales, dramatic și, oricum am lua-o, este
autorul celui mai interesant jurnal dintr-o
epocă în care nu au lipsit jurnalele. E mult?
E puțin? Eu cred că este prea destul pen-


tru a-1 situa în imediata apropiere a perso-
najelor din prim-planul epocii.

4.  Nu știu dacă a modificat, dar cu siguranță
a clarificat unele lucruri care pluteau cumva
în ceață. Nu însă doar recuperarea jurnalu-
lui lui Mihail Sebastian a făcut acest lucru,
ci și cea a jurnalisticii de o anumită factură,
să-i spunem cum este, legionară!, a lui Elia-
de, Noica și Cioran, ori a jurnalelor lui Mir-
cea Eliade, Arșavir Acterian, Alice Voinescu
ori Jeni Acterian. Sigur, cînd vorbim despre
jurnale, vorbim și de subiectivități accen-
tuate, dar, să spunem, prin confruntarea lor,
tot obținem un anumit nivel de obiectiva-
re. O lectură intersectată poate fi de mare
folos. Revenind la jurnalul lui Sebastian, e
limpede că, dincolo de orice subiectivitate,
este și un document cutremurător despre
viața unui evreu care a trăit în vremea legis-
lației antisemite, a unui om cu o sensibili-
tate exacerbată supus la umilințe greu de
suportat, a unui om care a aflat cum este să
fii trădat și dezamăgit de prieteni și care to-
tuși a reușit să privească toate aceste lucruri
cu oarece seninătate, și asta în ciuda unui
temperament viu, adesea vulcanic.

5.  Cred că am încercat să fac asta în fina-
lul întrebării anterioare, dar aș mai adăuga
ceva - și anume extraordinarul său senti-
ment al loialității. Poate tocmai din aceas-
tă pricină a și resimțit atît de dramatic mo-
mentele în care a fost trădat, cele în care
loialitatea sa nu a fost răsplătită cu aceeași
monedă.




Romulus Bucur

1. Ca autor-narator-personaj al lui De două
mii de ani... și al Jurnalului. Pentru motive-
le invocate de Vasile Popovici atunci cînd,
scriind despre Jurnal, și-a intitulat textul
Evreitatea mea. Încercînd să fiu mai puțin
laconic, pentru drama identitară care se stră-
vede (aproape) la fiecare pagină a romanu-
lui, pentru opțiunea de a fi român, de a exis-
-4


Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 7

Centenar Sebastian

ta cu drepturi depline în interiorul culturii
române - un fragment, îmi place să cred,
celebru, din De două mii de ani... e grăitor:

    îmi pare mai urgent și mai eficient să reali-
    zez în viața mea individuală armonia valo-
    rilor evreiești și românești din care e făcută
    această viață, decît să cîștig sau să pierd nu
    știu ce drepturi civile. Aș vrea să știu, de pildă,
    ce lege anti-semită ar putea anula în ființa
    mea faptul irevocabil de a mă fi născut lîngă
    Dunăre și de a iubi acest pămînt.

Pentru tipologia identității iudaice, de la
intelectualul asimilist la colportorul de cărți
în idiș, de la anarhistul marxizant fanatic
la militantul sionist. Pentru intuiția politică
cu care a abordat probleme la fel de acute
în Orientul Apropiat al zilelor noastre. Tre-
cînd la alte segmente ale operei, pentru ele-
ganța (în ceea ce-1 privește) polemicii ce a
urmat romanului De două mii de ani... Pen-
tru demnitatea cu care-și îndură, în Jurnal,
suferințele pricinuite de antisemitismul
public și de cel privat, pentru durerea pier-
derii, unul cîte unul, a prietenilor ademeniți
de mirajul totalitarismului de dreapta.

2.  Nu mi-o explic, mai ales că era destul de
lucid ca să-i sesizeze scăderile, micimile, ca-
botinismul, uneori impostura intelectuală
(vezi discuția cu Tudor Vianu, consemnată
în Jurnal, sau însemnarea din 18 februarie
1935, „Combinard, șmecher, ‘teribil’ [...]
Cît poate fi de cabotin omul ăsta!“, ori, pe
14 mai 1936, cînd, citindu-1 pe Spengler,
are „surpriza de a găsi fraze întregi, for-
mule, idei, paradoxe din cursul lui Nae. Tot
cursul lui de anul trecut (politică internă
și externă, pace, război, definiția națiunii),
toate «loviturile» lui (Singapor, Franța care
moare, Rusia putere asiatică, Anglia în lichi-
dare), totul e în Spengler cu o înmărmuri-
toare asemănare de termeni“).
    Dar această fascinație a existat la o gene-
rație întreagă, deci ceva trebuie să fi fost la
mijloc. După cum, la fel, a fost iubire - de
la însemnarea lapidară „A murit Nae lones-
cu“ (vineri, 15 martie 1940) la

    Plîns nervos, imposibil de stăpînit, ieri-dimi-
    neață, intrînd în casa lui Nae lonescu, două
    ore după ce a murit.
        Se duce cu el o întreagă perioadă din via-
    ța mea, acum - acum de abea - definitiv
    închisă.
        Ce soartă stranie a avut omul ăsta ex-
    traordinar, care moare neîmplinit, nerealizat,
    învins și - dacă nu mi-ar fi greu s-o spun -
    ratat.
        Mi-e atît de drag tocmai pentru că a avut
    așa de puțin noroc. Ce insolent, ce jignitor
    mi se pare succesul altora! Șeicaru e sănătos,
    bogat și triumfător. Manoilescu va fi minis-
    tru. Tătărescu e prim-ministru. Herescu este
    profesor definitiv și președinte la S.S.R.
    Corneliu Moldovanu are premiul național de
    literatură și dă șuete la cafenea. Victor Eftimiu
    dă recepții...
        Dar Nae lonescu moare la 49 de ani, ne-
    luat în serios, înfrînt. (Sîmbătă, 16 martie
    1940)

3.  Locul lui Mihail Sebastian în literatura
română este acum în plin proces de re-
vendicare. Romanele sale i l-au asigurat în
epocă - nu unul de prim rang, e adevărat.


Teatrul său e unul de calitate, dar aceasta se
poate datora și lipsei unei veritabile con-
curențe (Camil Petrescu reprezentînd una
din puținele excepții). Critica și eseistica
ar fi trebuit să-l consacre, dar ele rămîn în
continuare de redescoperit, după ce vor fi
fost publicate integral. Rămîn De două mii
de ani..., de discutat cu seninătate, acum, și
Jurnalul, care constituie o revelație, un as
pus pe masă în ultimul moment și în stare
să schimbe mersul jocului.

4.  Nu mult - a funcționat ca revelator: o
parte din micimile celor mari erau cunoscute
(a se vedea reacțiile lui Camil Petrescu la cri-
tică, povestite de Eugen lonescu înNz/),
altele sînt surprinzătoare, altele de așteptat.
Interesantă e reacția unui Cristian Bădiliță,
un bun exemplu de, să-i spunem, idolatrie.

    Mediocritatea autorului se răsfrânge - în fie-
    care pagină, în fiecare frază - și asupra celor-
    lalte personaje. Toate târâie după ele aceas-
    tă aură spălăcită și caricaturală, făcută după
    dimensiunea unui suflet meschin și com-
    plexat. Mă gândesc spontan la Jurnalul și
    Memoriile lui Eliade [cu o referință la subsol,
    n.n., asupra căreia e de revenit]. Aici, toate
    personajele, prin contaminare, poartă stig-
    matul excepționalului. Cât de multiple și rela-
    tive sunt ‘unghiurile de vedere’. Geniul lui
    Eliade se reflectă și în personajele, fictive sau
    reale, cu care îi sunt populate cărțile. La fel
    și în cazul lui Sebastian - lumea personaje-
    lor sale nu se poate mântui de provincialism,
    de mediocritate, insist asupra cuvântului.
    Dacă l-ai lua în serios și dacă n-ar rămâne
    decât această cronică despre viața intelectuală
    a lumii interbelice, Nae lonescu, Camil
    Petrescu, Eliade, Marieta Sadova nu vor fi
    trecut niciunul de pragul adolescenței, al nai-
    vității, dacă nu chiar al stupizeniei juvenile.
    Micimile lor sunt tot atâtea proiecții, enfaux,
    ale micimilor lui Sebastian, niciodată lămu-
    rit definitiv ce caută între personajele pe care
    le descrie cu atâta ciudă. Și cu toate acestea,
    Jurnalul rămâne o adevărată capodoperă pe
    lângă Accidentul, Orașul cu salcâmi, Steaua
    fmă nume etc. Din literatura interbelică, aș
    reciti oricând cu pasiune doar cărțile lui
    Anton Holban. (Cristian Bădiliță, Tentația
    mizantrepiei, ed. a ll-a, București: Curtea
    Veche, 2006, p. 136-137)

5.  Nu pot. Nu l-am cunoscut (nici nu aveam
cum), iar a face caracterizarea omului pe
baza lecturii operei mi se pare un exercițiu
riscant. Interesant ca ficțiune, să zicem, dar
cam atît.




Sanda Cordoș

Am AVUT șansa ca, în viața mea de citi-
toare, să trăiesc intens, în mai multe rîn-
duri, întâlnirea cu cărțile lui Mihail Sebastian.
Prima dată s-a întîmplat în pragul adoles-
cenței, cînd am descoperit, între coperțile
aceluiași volum, două romane la care, în anii
care au urmat, am revenit de vreo două ori:
Accidentul și Orașul cu salcimi. Deși cartea
aceasta se află în continuare în biblioteca
mea, într-un raft accesibil, m-am temut
s-o deschid mai tîrziu, de teamă să nu stric
ceva din farmecul pe care l-a avut asupra
mea în urmă cu decenii. Cîndva în studenție,
am citit, cu îneîntare, volumul de Eseuri.


Cronici. Memorial, în îngrijirea Corneliei
Ștefănescu, în care am descoperit acea
vibrație specială a gîndirii lui Mihail Sebas-
tian; e o carte la care mă întorc periodic cu
sentimentul reînnoit că mă aflu în dialog
și cu convingerea tot mai fermă că autorul
este un eseist de anvergură europeană. La
începutul anilor ’90 am citit în premieră (în
ediția de la Humanitas) cele două cărți inter-
zise în timpul regimului comunist: romanul
De două mii de ani... și eseul autobiografic
Cum am devenit huligan (și despre care, în
anii care au urmat, am descoperit că au avut
o circulație subversivă în mediile literare, că
au stârnit o anumită emulație și că, profilând
de neștiința cenzorilor, unii scriitori - Radu
Cosașu și Mircea lorgulescu se numără prin-
tre ei - le-au citat); la mijlocul anilor ’90 am
făcut lectura Jurnalului, iar în anii din urmă
mi-a făcut o mare plăcere să citesc, în Ro-
mânia literată, scrisorile adresate unei tine-
re prietene. Cartea însă la care revin mereu,
cartea preferată, este Cum am devenit huligan,
pentru că aici, plecînd de la examenul recep-
tării incendiare (de fapt, pîrjolitoare) a pro-
priului roman, Sebastian ridică cîteva pro-
bleme dintotdeauna (și, din nefericire, mereu
actuale) ale culturii: moralitatea, consecvența,
autenticitatea, spiritul critic, relația cu celălalt
(și, în special, relația maestru-discipol), respon-
sabilitatea față de propriile idei. Admir, de
asemenea, la această carte, inteligența con-
strucției, timbrul și forța vocii, care mi se pare
că vin din acel amestec unic și inimitabil între
rațiune, eleganță interioară și patosul ideii.
    Pentru a mă încumeta să schițez un por-
tret al lui Mihail Sebastian, mi-ar trebui mă-
car cîteva zile în care să trăiesc cu cărțile lui,
răgaz pe care nu mi-1 pot lua acum. Știu,
în schimb, o pagină din Cum am devenit hu-
ligan în care am văzut mereu un portret al
scriitorului și care oferă, cred, totodată, o
explicație pentru rezistența și fascinația pe
care scrisul său continuă să le exercite:

    Sînt unii oameni destinați să comunice direct
    cu tinerii, prin anumite valori pe care le rea-
    lizează viața lor, prin anumite sensuri de gîn-
    dire sau de sensibilitate pe care le exprimă scri-
    sul lor. înțelegerea între generații este aproape
    totdeauna grea, dacă nu imposibilă, din lipsa
    de generozitate a bătrînilor și din excesul de
    fervoare al tinerilor. Este ceva opac între ei,
    este o incapacitate reciprocă de a se înțelege,
    ceea ce constituie uneori un conflict surd,
    domol și suportabil, dar duce uneori spre foar-
    te grave și adînci lupte. Oamenii care pot birui
    aceste eterne rezistențe sînt puțini. A vorbi
    tinerilor, a-i înțelege și a te face înțeles de ei
    este un lucru dificil și rar. Trebuie să fie cine-
    va purtătorul unui mesaj personal, purtătorul
    unei experiențe capabile să lumineze nu numai
    propria sa viață, ci și viața celorlalți, trebuie
    să trăiască el însuși o dramă de idei sau de pa-
    siuni, pentru ca glasul său să treacă dincolo
    de sine, către ceilalți. [...] E o funcție spiri-
    tuală care nu ține de talent, nici de inteligență,
    nici de geniu, poate, Valery nu o va împlini
    niciodată, Anatole France nici vorbă că nu.
    Ea cere o anumită acuitate intimă, anumită
    vehemență a vieții interioare, anumită încli-
    nare de a gîndi viu asupra problemelor mora-
    le și a face din ele veritabile drame. Ea cere
    mai ales altceva: curajul de a lua viața în serios,
    de a o lua în foarte serios.

8 • APOSTROF

Centenar Sebastian

Sabina Fati

1. Ca publicist, Mihail Sebastian a reușit
să fie deasupra timpurilor sale și să reziste
tentațiilor politice. Să păstreze un echili-
bru între lumea reală, posibilitățile imedia-
te și simpatiile din spațiul puterii. Fără să
ignore jocurile politice, dar și fără să se ames-
tece în ele, Sebastian ia poziția intelectua-
lului detașat^ asumîndu-și inconfortul mar-
ginalizării. în 1937 vorbește deja despre
numărul mic al celor care „rezistăm dublei
somații care terorizează astăzi lumea și cău-
tăm dincolo de «dreapta» și de «stingă»” și
despre „primejdiile^ acestei poziții: „nu nu-
mai primejdii de ordin politic care, în defi-
nitiv, nu ne interesează, ci mai ales primej-
dii de ordin ideologic^, fiindcă „a refuza și
soluțiile de dreapta și cele de stingă pare să
pară o poziție neutră, timorată, pasivă, lipsită
de inițiativă, lipsită de misiune“. Mă simt
aproape de acest Sebastian care știe să rămînă
la mijloc, care se angajează în dezbaterea
publică dezinteresat, păstrîndu-și candoarea
și fidelitatea față de prietenii căzuți în păcat.
Urgența alinierii de o parte sau de alta a ră-
mas pentru mulți dintre intelectualii autoh-
toni un reflex necondiționat, dobîndit în is-
toria complicată a ultimului secol, de aceea
modelul Sebastian pare atît de actual. în arti-
colele sale, Sebastian încearcă să explice de
ce, dincolo de atașamentul față de o ideo-
logie sau alta, este destul loc „pentru o acțiu-
ne constructivă, organizată și realistă care,
plecînd de la principiul superior al prima-
tului spiritului, să nu piardă totuși din vede-
re obiectivele politice și sociale”. Pledînd
nu pentru o publicistică dezangajată, ci pen-
tru una detașată de marile jocuri și aranja-
mente, Sebastian merită o atenție specială
în zilele noastre, în care mercenariatul și ali-
nierea fără rezerve în spatele taberelor poli-
tice tind să-i transforme pe ziariști și pe repre-
zentanții elitei culturale în propagandiști ai
unor cauze ascunse. Dezgustul său față de
politica autohtonă, față de mentalitatea tra-
dițională, consemnat mereu în Jurnal, ar
putea fi dezgustul fiecăruia dintre noi: „nu
există imbecili și deștepți, buni și răi, onești
și escroci. Există doar putința de a fi tare -
nu importă cum, prin bani, prin șantaj, prin
importanță, prin orice. Atunci orice alt cri-
teriu încetează”.

2.  Fascinația lui Sebastian față de Nae
lonescu este doar un episod al primei tine-
reți, în care generozitatea maestrului față de
discipolul descoperit într-un oraș de pro-
vincie se îmbină cu atracția și charisma pro-
fesorului. Despărțirea niciodată definitivă
are loc destul de repede, după ce apare cu-
noscuta prefață semnată de Nae lonescu la
romanul De doua mii de ani... Sebastian putea
să refuze textul antisemit al mentorului său,
dar fie nu a avut tăria, fie l-a publicat toc-
mai pentru a-1 putea înfrunta, pentru a pro-
voca o ruptură fără cuvinte, pentru a se deli-
mita în modul cel mai extravagant cu putință
de cel la școala căruia se formase. Sebastian
a amînat cfe fapt mereu divorțul de maestru,
deși multe dintre ideile lui Nae lonescu erau
de neacceptat pentru scriitorul cu origine
evreiască. Rămîne însă de neexplicat sim-
patia permanentă care apare în paginile
Jurnalului față de ideologul Gărzii cfe Fier.
„Vechiul Nae“ care se întrezărește în „No-
ul Nae“ este „limbut, abil, copilăros, și din


• Sebastian cu un coleg, la Brăila, în 1926

cînd în cînd șmecher”, iar erorile sale sînt
înregistrate adesea de Sebastian, chiar în anii
cei mai negri, la categoria „naivității Sebas-
tian conștientizează inconfortul situației, dar
păstrează, mai degrabă dintr-un fel de bun-
simț combinat cu recunoștință, decît din
fascinație, (> legătură afectivă cu maestrul său,
la fel cum menține o amiciție chinuită cu
Mircea Eliade, socotit „cel mai bun prieteni
Păstrarea acestor conexiuni relativ ilogice
îl deranj ază pe Sebastian, deși, pe de altă
parte, nu poate renunța la ele: „ar trebui mai
multă intransigență, mai multă rigiditate
chiar, în viața mea. Sînt prea suplu - și spun
asta cu o nuanță de dispreț pentru tot ceea
ce este acomodant în mine”.

3. Nu cred că a avut timp să devină un au-
tor mare.

4.  însemnările sale sistematice descriu pas
cu pas transformările prin care trec intelec-
tualii epocii, de la Mircea Eliade, Felix
Aderca, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu
pînă la Ghiță lonescu. Procesul de „rino-
cerizare“ temporară a acestora expus de
Sebastian scoate la iveală mecanismul prin
care cărturari importanți ai epocii devin
complici ai unei ideologii criminale. Jurnalul
nu schimbă neapărat percepția asupra perioa-
dei interbelice, dar oferă un instrument de
analiză în plus pentru înțelegerea derapaje-
lor unor cărturari importanți.

5.  Sebastian din propriul Jurnal este o per-
soană chinuită, singură, incapabilă să-și
tranșeze relațiile cu prietenii trădători sau cu
iubitele mai mult sau mai puțin pasagere.
Atent cu întîmplările politice și evenimen-
tele culturale, în publicistică Sebastian ră-
mîne un intelectual cu ștaif, care știe să-și
păstreze independența, fără să facă niciun fel
de compromisuri. Din Memoriile lui Petre
Pandrea, portretul lui Sebastian capătă însă
umbre încă greu de descîlcit, fiind bănuit
nu doar de oportunisme, rezultate din silo-
gisme ulterioare, ci și de colaboraționism:
„prințul Alexandru Ghika, fostul director
al Siguranței legionare, pe care l-am întîlnit



la Aiud, mi-a povestit că s-a minunat el însuși
cînd l-a descoperit pe Mihail Sebastian pe
listele de informatori plătiți”.



Note
1. Mihail Sebastian, Notă la un „Manifest per-
  sonalist“, in Revista Fundațiilor Rinale, IV
  1937, nr. 1, p. 10.
2. Ibidem.
3. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, text
  îngrijit de Gabriela Omăt, prefață de Leon
  Volovici, București: Humanitas, 1996, p. 34.
4. Ibidem, p. 146.
5. Ibidem, p. 64.
6. Petre Pandrea, Turnul de ivoriu. Memorii, ediție
  îngrijită de Nadia Marcu Pandrea, București:
  Vremea XXI, 2004, p. 337.




Michael Finkenthal

1. E ciudat, dar pe Sebastian l-am simțit
apropiat, în diverse momente ale vieții mele,
în mai toate înfățișările sale: în anii de liceu,
m-a fermecat Steaua făm nume, mai apoi, în
studenție, am fost pasionat de romanele sale:
De două mii de ani... l-am citit în mod clan-
destin, subiectul fiind tabu la acea vreme, în
timp cc Accidentul m-a ajutat să-i explic unei
fete de ce (și mai ales cum) s-a stins ro-
manul nostru de dragoste. Pe publicistul
Sebastian l-am întâlnit mult mai târziu și
m-a impresionat, mai cu seamă ținând cont
de faptul că etalonul meu în domeniul genia-
lității precoce în România anilor douăzeci
nu era Mircea Eliade, ci Benjamin Fondane
(B. Fundoianu). Jurnalul, din motivele bi-
ne cunoscute, a venit și mai târziu: după
lectura acestuia însă, l-am simțit pe Sebastian
mai apropiat sufletește decât poate pe ori-
ce alt scriitor al interbelicului românesc.

2. Despre fascinația pe care a exercitat-o Nae
lonescu asupra întregii generații s-a scris
mult. Când l-am întrebat recent pe Mihai
Șora cu ce „bagaj “ filosofic a plecat la Paris
-4

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 9

  Centenar Sebastian

în 1938, după cei patru ani petrecuți în Bu-
curești, mi-a răspuns, „păi, Nae lonescu
și...“; după un moment de ezitare, a adău-
gat: „și Mircea VulcănescuC£. Privind retro-
spectiv lucrurile, îmi pare evident că un pro-
fesor care explica în Bucureștii anilor
douăzeci elevilor săi natura crizei pe care
aceștia o trăiau în realitatea lor imediată,
ca fiind una a valorilor „pe toate planurile
vieții moderne“, și nu a „sistemului^ (fie el
economic, financiar sau politic), îi tulbura
și în același timp îi atrăgea ca un magnet.
„Trăim cu prea multe abstracții, cu prea
multe năluci. Am pierdut pământul de sub
picioare... Este o prăpastie între om și cadru.
Formele acestea de viață pe care le vedeți
s-au dezumanizat^, spune profesorul Ghiță
Blidaru în acest jurnal imaginar intitulat De
două mii de ani... Concluzia discursului său
este într-adevăr fascinantă, o fata moi^ana
pe care orice tânăr de douăzeci de ani
(atunci și poate că și acum!) ar fi dornic să
o îmbrățișeze: „dacă m-ați întreba ce facem
noi aici... v-aș răspunde așa: destituim va-
lori... și căutăm o singură «valoare», una
care trece cu mult peste toate. Ea se cheamă
dacă nu mă înșel viață“. După cum o dove-
dește prin faux-pas-ul făcut în legătură cu
prefața, i-a fost imposibil lui Sebastian - pre-
cum și altora, de altfel - să prevadă, în anii
douăzeci și la începutul anilor treizeci, schim-
barea la față a profesorului.
   Aș mai adăuga că există - până la un
moment dat cel puțin - un punct de con-
vergență între cei doi în ceea ce privea „pro-
blema identității. Ultimele pagini ale roma-
nului menționat („o carte evreiască“, după
definiția autorului) rezumă coordonatele
esențiale ale cadrului în care este definită
identitatea scriitorului evreu, în contextul
mai cuprinzător al spiritualității românești.
In faimoasa sa prefață, Nae lonescu sesizează
cu acuitatea-i caracteristică raționalul argu-
mentației lui Sebastian și, printr-un strălu-
cit exercițiu de sofistică, demonstrează că
cele două condiții existențiale care definesc
identitatea tânărului autor, aceea de evreu și
cea de dunărean, nu au deloc aceeași greu-
tate specifică. „Iată cum gândesc unii: dacă
în fiecare evreu există două momente, cel al
tradiției și cel al locului, atunci diagrama
fiecărui individ va fi dată de proporția în ca-
re se amestecă cele două momente consti-
tutive.“ Evreul, constată Nae lonescu, osci-
lează mereu între condiția de evreu pur și
cea de asimilat. Dar asimilarea este o iluzie:
Dunărea și Brăila fac parte într-adevăr din
ființa lui losef Hechter, dar numai într-o
anumită măsură. „Sunt în elementele con-
stitutive ale ființei omenești momente esen-
țiale și accidentale; de adânc și superficiale...
(dar) pe când climatul geografic se poate
închirci până la aproape de zero, cel spiri-
tual observă o limită sensibilă deasupra lui
zero, sub care nu coboară niciodată. Ceea ce
face ca evreul să fie evreu, oriunde ar fi el.“
Evident, concluzia acestui aparent silogism
este de fapt un... postulat: acela al existenței
unei identități spirituale evreiești care se con-
servă, precum energia în legile termodina-
micii. Nu este aici momentul să adâncim
discuția legată de felul în care concepe pro-
fesorul natura identității spirituale evreiești
(subiect interesant, în sine, dar rezervat unui
spațiu mai amplu); voi remarca doar fap-
tul că în ceea ce privește existența acesteia,

Sebastian părea a fi în acord cu acela care
era, la ora la care scria romanul, „directo-
rul nostru de conștiință^. Căci iată ce scri-
sese acesta: „a discuta despre soluția politică
a problemei ovreiești este pentru mine ceva
cu totul deșert. Mă interesează o singură
soluție, și anume cea psihologică, cea spi-
rituală“. Intr-unui din capitolele pamfletu-
lui Cum am devenit huligan, publicat în urma
scandalului provocat de prefață, autorul re-
vine la aceeași idee și insistă: „Presupun că
sionismul sau marxismul, sau orice alt sistem
[...] va izbuti să suprime total persecutarea
evreilor [...]; (și) presupunând acest noro-
cos și radical deznodământ, mă întreb dacă
drama iudaică nu rămâne totuși intactă..
Nu a căzut oare în felul acesta Mihail
Sebastian în capcana întinsă de retorica so-
fistă a prefeței iui Nae lonescu?
    O atitudine similară regăsim și în recen-
zia lui Sebastian la cartea lui A. L. Zissu,
Noi (breviar iudaic), publicată de acesta în
1932 la Editura Adam: „soluțiile, argu-
mentele, dezideratele d-lui Zissu [...] sunt
profund revelatorii în ordinea sufletească^,
dar, continuă Sebastian, „D-l Zissu crede a
fi găsit insula spirituală pe care neamul lui
Israel să poată poposi calm și constructiv.
Mă tem că este, în această credință a d-sale,
mai multă deznădejde decât liniște“. Intr-un
articol publicat în colecția Sebastian sub vremi,
Geo Șerban observa că nu e chiar de mira-
re faptul că în prefața sa Nae lonescu a scris
ceea ce a scris: Sebastian însuși, atunci când
scria, în februarie 1933, că responsabilita-
tea de sânge a spaniolilor „nu cade asupra
neamului spaniol, ci asupra neamului iudeu,
a cărui chemare în lumea asta este să se zbată
și să ardă pe diverse ruguri... Când nu are
suficiente motive istorice de a fi nefericit,
neamul ăsta își născocește motive spiritua-
le“, nu era prea departe de concluzia magis-
trului său: Iuda se chinuiește pentru că este...
Iuda.

3.  întrebarea legată de locul lui Sebastian în
literatura română este dificilă. Intr-un sistem
care ar accepta legitimitatea unor canoane,
e dificil de imaginat cum ar fi situat acest
autor cu multiple talente și cu și mai mul-
te potențialități nerealizate. Probabil teatrul
său îi va asigura un loc sigur într-o nouă isto-
rie a literaturii române. într-o perspectivă
postmodernă, locul lui Sebastian, autor
îmbarcat de la bun început pe drumul unei
neîncetate rece )nstrucții și al unei permanente
repoziționări a propriei sale imagini/iden-
tități, într-o lume pe care se amuză să o
deconstruiască mereu, este asigurat.

4.  Așa-numitele „surprize“ din Jurnal au dat
mult de gândit: în primul rând în ceea ce
privește multe din numele faimoase ale cul-
turii românești, dar și despre atmosfera gene-
rală a perioadei interbelice și a anilor de răz-
boi. Jurnalul este un reflector care a iluminat
dintr-odată și orbitor o perioadă în inter-
pretarea căreia predomină mai curând obscu-
rul și difuzul. Sau interpretări de-a dreptul
tendențioase.

5.  La aceasta ultimă întrebare nu pot să
răspund într-un cadru atât de restrâns. O voi
face, poate, mai târziu, în altă parte.
■
Columbia, 14 octombrie 2007


Dan C. Mihăilescu

1. De când am năpârlit ideologic și am deve-
nit - din biet postmodern - vârtos neoin-
terbelic, adică de pe la 30 de ani, ceea ce
m-a fascinat întâi de toate la generația ’27 a
fost jurnalistica. La Eliade, spre pildă, nu am
făcut nici pe departe priză la opera savan-
tului, prozatorului sau dramaturgului, cât
am făcut numaidecât și necondiționat la fer-
vorile gazetarului, ale eseistului, în speță.
Este cât se poate de semnificativ că prima
mea ieșire mai firoscoasă în public, în ca-
litate de cercetător la Institutul „G. Călines-
cu“, a fost la 17 martie 1983, la un coloc-
viu dedicat lui Mircea Eliade cu prilejul
împlinirii vârstei de 75 de ani, când am vor-
bit tocmai despre articolele lui Mihail Sebas-
tian (țin minte că inventariasem și copiasem
de mână vreo zece texte) despre cărțile și
personalitatea celui care ne-a copleșit cu fer-
vorile și amețitoarele deschideri din Insula
lui Eutbanasius, Oceancgrajie, Fmgmenta-
rium... Firește că Mihail Sebastian tot prin
frenezia gazetărească m-a câștigat. Am fost
cale de două decenii coleg cu Cornelia
Ștefănescu și Dorina Grăsoiu, două nume
esențiale în „sebastianologie“, așa încât am
discutat intens pe marginea edițiilor de publi-
cistică-Sebastian. Steaua fără nume, Femei
sau Accidentul erau pentru mine ceva frivol,
prea subțire, melodramatic, spumos, oricum
foarte departe de tensiunea ideilor, franco-
fili a estetică, autenticitatea tulburătoare și
sinceritatea crudă a eseisticii lui Sebastian.

2. Sebastian se coace, precum Cioran, Noica,
Vulcănescu, Mișu Polihroniade, G. Raco-
veanu, Manoliu, Țuțea, Pandrea, Țincu, Ma-
teescu, Vasile Băncilă, D. C. Amzăr, Vasile
Marin și toți ceilalți, la focul gazetăriei lui
Nae lonescu, Crainic, lorga (și Mircea Elia-
de). întâlnirea a fost extraordinară și s-a
petrecut la mijloc de drum, exact cum se
întâmplase cu jumătate de veac înainte cu
Maiorescu și junimismul ori cum avea să
se întâmple, peste altă jumătate de secol, cu
Nicolae Manolescu și etajul lunedist al gene-
rației ’80: mentorul își căuta discipolii care
să absoarbă aerul fierbinte al vremii, să arun-
ce erzațul generației precedente și să legiti-
meze noile așteptări etice, filosofice, poli-
tice și culturale în sens larg, în vreme ce
tinerii mâncători de jăratic deambulau fre-
netic în căutarea unei vetre, a unei rânduieli
(y compris căpătuieli!) în lume, societate,
instituții, pe scurt - a unui ax care să le deter-
mine nu doar cariera, ci destinul. Ca uce-
nic mai mult sau mai puțin (ne)ascultător,
Sebastian rămâne lipit de icoana Meșterului
până la moartea acestuia, într-un fel mult
mai alambicat și mai emoționant decât chiar
discipolii ultrafideli care au fost Eliade,
Vulcănescu și Noica. E de ajuns să recitim
articolele lui despre „lirismui epocii, din
primii ani ai colaborării la Cuvântul, în para-
lel cu cele despre „virilitate^ ale lui Eliade și
despre „angoasă“ ale lui Cioran, ca să sim-
țim pulsația daimoniei care umplea extatic
ființa generației în anii criterionismului.

3. Estetic, rămâne cu dramaturgia la capi-
tolul bunei frivolități a teatrului bulevardier
și cu proza la raftul doi, alături de nume so-
nore precum Cezar Petrescu, Anton Hol-
bau, îonel Teodoreanu, Anișoara Odeanu,


10 • APOSTROF

Ticu Arhip și câte altele. Cu gazetăria de
idei însă, rămâne în prim-planul generației,
iar cu eseistica stă bine în vecinătatea lui
Zarifopol, Ralea, Ibrăileanu sau Vinea, ilus-
trând o linie substanțială în gândirea au-
tohtonă, de sensibilitate, rafinament, rațio-
nalism și subtilă alchimie stânga-dreapta. în
fine, cazul - unic - al romanului De două
mii de ani... plus Cum am devenit huligan,
cu toată constelația sa etno-psiho-politică,
și al Jurnalului îl singularizează violent, ca
să zic așa, la capitolul analizei socio-pato-
logice a literaturii și mentalului cultural
românesc. Una peste alta, să recunoaștem
că stă excelent în posteritate, mult mai
confortabil decât i-a fost dat în viață!

4.  Privirea dinlăuntru, dinspre sâmburi spre
coaja fructului. Percepția directă, la cald, a
unor fapte și a unei atmosfere știute până
atunci doar pieziș, din cărți, ziare și alte for-
me memorialistice mai reci, mai seci, auto-
compătimitoare sau fals conciliante. De aici
avantajele, dar și riscul enorm de a infla-
ma simpatetic lectura (presupus cumpănită)
a istoricului literar și de a-1 transforma pe
autor într-un simplu, dar virulent pretext
de nucleu ideologic, reducționism dogma-
tic și răzbunare postumă.


5.  Arhisensibilitate, estetism, senzualitate,
reverie culturală, teribilă acuitate somato-
psihică, proustianism, vitalitate afirmativă
constant subminată de impulsurile fondu-
lui depresiv și suma complexelor generate
de necontenitele hărțuiri prin care, din nefe-
ricire, istoria a configurat ceea ce s-a numit
„complexul iudaic“. Plus extraordinara „su-
perstiție a sincerității^ cum i-a spus cineva.
Pe scurt, un cumul de senzori de-o finețe
distrugătoare pentru purtător, dar atașantă
pentru cititorul de peste vremuri.





Victor Neumann

1. Mihail Sebastian este un scriitor euro-
pean, unul dintre intelectualii lucizi ai peri-
oadei interbelice și, prin asumarea eticii lumii
moderne, un posibil reper al României con-
temporane. Mă interesează și îmi plac multe
dintre operele sale, dar, ca istoric și teoreti-
cian al istoriei, mi-au reținut atenția mai ales
publicistica și Jurnalul.

2. Cred că relația dintre Mihail Sebastian și
Nae lonescu merită atenție, studiul ei pu-
țind dezvălui o sumă de idei și atitudini
derivate din teoria identitară a celor doi in-
telectuali. Prin ceea ce scrie în Jurnal, Sebas-
tian probează o atracție sinceră față de Nae
lonescu. Fiind în faza formării atunci cînd
audiase cursurile lui Nae lonescu, Sebastian
făcea eforturi remarcabile spre a înțelege
lumea în care se mișca. Pe de altă parte, Nae
lonescu se așezase pe un soclu de unde nu
numai că reușea să fascineze, dar și intimi-


da pe toți aceia ce se aflau în jurul său. Era
profesorul unei generații relativ ignorante
în materie de știință și filozofie. Absorbită,
în schimb, de jocul de cuvinte, adică vul-
nerabilă prin excelență. Ideologia epocii con-
ținea multiple accente radicale, dar ele nu
erau întotdeauna posibil de deslușit în dis-
cursul mentorului. O parte a intelectuali-
lor maturi păreau și ei preocupați mai mult
de forme, și nu de fond, de talent și vorbe
meșteșugite, nu și de articularea rațională
a ideilor ori de o reală cunoaștere a lucru-
rilor. Pe un fond în care spiritul critic se es-
tompa, Sebastian era în căutarea prietenii-
lor, a dialogului intelectual, a schimbului de
idei. își proiectase o altă condiție socială și
profesională decît aceea a familiei din care
provenea. își asumase identitatea intelectua-
lului român, fără a-și nega originile cultu-
rale și religioase. Sinceritatea și crezul său în
ideea de emancipare individuală au făcut ca
viitorul romancier și publicist să fie deschis
în relațiile sale cu Nae lonescu, dar și cu foar-
te mulți alți intelectuali publici ai României
interbelice. Ii stimase pentru ceea ce creau,
dar își rezervase și dreptul de a-i privi lucid
și critic atunci cînd creația ori atitudinea
unora o presupunea. Afilierea sa multiplă
- română și evreiască - a deranjat, a creat


dificultăți în receptare, a provocat îndoieli
ori negări voluptuoase. Atît în faza studiilor,
cît și după publicarea cărții De două mii de
ani... cu prefața lui Nae lonescu, Sebastian
s-a folosit de șansa controverselor spre a ară-
ta ce gîndește și a-și afirma propria filozo-
fie de viață. Dincolo de problema identitară
- insuficient aprofundată de Sebastian -,
el și-a demonstrat sieși și comilitonilor lui
Nae lonescu că despărțirile sînt fecunde atî-
ta timp cît stimulează descoperirea propriului
gînd. în Cum am devenit huligan, Sebastian
oferă o replică magistrală profesorului său,
evidențiind rolul enorm al culturii indivi-
duale în desprinderea de idealurile colecti-
viste, indiferent că acestea trimit la fascism
sau la comunism: „«Eu și lumea» este o
dramă pe care omul în uniformă nu o cu-
noaște“.

3.  Mihail Sebastian este unul dintre impor-
tanții scriitori români, a cărui operă su-
gerează existența unei adevărate europeni-
tăți literare românești. Condiția culturală
ambivalență a creatorului - românească și
evreiască -, tocmai aceea ce i-a deranjat pe
mulți dintre criticii generației sale, a alimentat
un gen de originalitate în gîndire, în con-
strucțiile literare, în mesajele ideatice. Deși
au trecut decenii de cînd au fost scrise, cărți-
le și articolele lui Sebastian rămîn de actua-
litate pentru cultura și societatea României.
Dacă singularitatea scriitorului a fost una
fecundă, nu același lucru putem spune des-
pre societatea care i-a ignorat mesajele. Cu
siguranță, readucerea lui în actualitate este
un semn că paradigma culturală româneas-
că este pe cale să se schimbe. Deci, și locul
lui Mihail Sebastian în literatura română, în
genere, în cultura română.


  Centenar Sebastian

4. Cred că cititorii români au avut șansa
să descopere o Românie interbelică mai pu-
țin idilică, un București intelectual ceva mai
puțin atrăgător decît este el descris în ma-
nualele și cărțile de istorie, o lume parțial
modernizată și căreia îi lipseau instrumen-
tele intelectuale în materie de orientări poli-
tice și democrație. Mai mult decît alte opere
ale lui Sebastian, Jurnalul introduce citito-
rul într-o lume reală, într-un univers social
căruia scriitorul îi conferă o mai mare cre-
dibilitate prin tonul descrierilor sale și prin
bunul-simț al aprecierilor. E recuperat ast-
fel mediul cultural românesc, ideile domi-
nante, naivitățile politice, funcționarea sta-
tului, excesele politice în relațiile interne și
internaționale, discriminările, bogăția și sără-
cia societății. Jurnalul a deschis o suită de
întrebări, a pus probleme de ordin intelec-
tual și etic, a sugerat rostul ideilor pluralis-
te, atenția ce se cuvine acordată socialului și
civicului într-o lume a cărei originalitate iese
în evidență prin cultivarea multiculturalității
și multiconfesionalității. Percepția interbe-
licului românesc va fi mai nuanțată, mai
obiectivă, mai aproape de adevăr prin aceas-
tă admirabilă operă postumă a lui Sebastian.
Ca istoric, am găsit că sînt obligat o dată în
plus să mă aplec asupra României anilor ’30,
pentru că doar astfel voi înțelege mai bine
lumea în care m-am născut, cu bagajul său
de bogății și frustrări, cu moștenirile sale
umaniste și egoiste.

5. în cîteva cuvinte, aș rezuma astfel per-
sonalitatea lui Sebastian: pasionat pentru
tot ceea ce are importanță în ordinea firii
omului; generos cu semenii; dedicat creației
și prieteniei; atras de frumusețea minții și
sufletului; meloman nedezmințit; susțină-
tor al ideilor fecunde ce au dat substanță ori
au inspirat realizările autentice ale omenirii;
un mare caracter.




Ion Pop

1.  Mi-a plăcut întotdeauna teatrul lui Mihail
Sebastian, pentru poezia lui, poate ușor de-
suetă, pentru omenia lui frumoasă. Dintre
romane, cred că De două mii de ani... și Ac-
cidentul sunt cele mai rezistente, fără a-1 si-
tua totuși chiar pe primul raft al Bibliotecii.
Am recitit însă cu mari satisfacții publicis-
tica, un capitol ce rămâne încă de redesco-
perit. E scrisă de un om foarte devreme cul-
tivat și fin, perfect încadrat în strălucita lui
generație, informat la zi cu ceea ce era sem-
nificativ în literatura europeană, evocator
înzestrat de figuri și opere literare românești,
cu o inteligență critică pătrunzătoare și un
dar al expresiei particular (poate fi asemă-
nat, prin precocitate, cu Fundoianu din Ima-
gini și cărți din hranța ). Textul lui cel mai
atașant mi s-a părut a fi, la acest nivel, confe-
siunea exemplară a „omului fără uniformă“
din Cum am devenit huligan, care spune mult
deopotrivă despre calitățile intelectualului
și ale omului profund etic care a fost, hi ime-
A


Anchetă realizată de

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 11

 Centenar Sebastian

ă de moartea lui Sebastian,
și la aceeași virstă

I.

Sebastian - Eliade

IN august 1927, Sebastian debutează în
Cuvintul cu un articol. Sentimentalul
Gourmont, în care polemizează cu articolul
recent apărut al lui Eliade, Metode gourmon-
tiene (6 aug. 1927). Nici că exista o moda-
litate mai bună pentru a-i atrage acestuia
atenția asupra sa. De la acest început pole-
mic s-a trecut la o „pace armată", iar apoi,
prin meritul și străduința îndelungată a lui
Sebastian, s-a ajuns la un moment dat
la prietenie. La una inegală, în care unul -
Sebastian - a fost cel care a iubit și-a adus
repetat ofrandele, iar celălalt - Eliade - s-a
lăsat iubit și, pe măsura temperamentului și
caracterului său, a iubit și el. După buscu-
lada inițială, reconcilierea și împrietenirea
s-au întîmplat, se pare, abia prin 1932, după
întoarcerea lui Eliade din India. Pînă atunci
însă, Sebastian i-a dat tîrcoale lui Eliade,
facîndu-i avansuri. Astfel, în 1928, cu oca-
zia dezbaterii de presă despre Itinerariul spi-
ritual și tînăra generație, Sebastian intră în
bătălie de partea lui Eliade, pe care-1 com-
plimentează ceremonios:


    Ni se părea că Itinerariul spiritual (pe care nu
    îl cunoaștem în întregime) al domnului și
    prietenului nostru Mircea Eliade, pe lîngă
    foarte sigure precizări de atitudine față de
    fenomenul cultural de astăzi...


Mai mult, deși, cum am mai spus, se distan-
țează de „misticismul domnului Eliade", îl
justifică printr-o flatantă analogie (Jacques
Riviere e și mistic, și limpede la gînd, iar
Eliade de asemenea).
    Peste nici o lună, relațiile lor sînt încă pro-
tocolare: Sebastian i se adresează cu „Dragă
Domnule Eliade", dar, în lungile scrisori pe
care i le trimite de la Brăila, se oferă a fi cu-

Portret de scriitor

în depresie severă



noscut în fibra lui intimă. De pildă, în scri-
soarea din 19 august 1928, se destăinuie:

    Am nevoie de o anumită rînduială exterioară,
    de o anumită ordine cunoscută deja, de o
    anumită familiaritate a lucrurilor și pereților
    unei odăi, pentru ca să mă mișc prin ea cu
    pași firești, pentru ca să mă recunosc pe mine
    însumi...

etc., etc. Cu alte cuvinte, se autodescrie pen-
tru a se face cunoscut, pentru că, de fapt,
dorește o prietenie în vederea căreia îl
curtează pe Eliade intens. A urmat plecarea
lui Eliade (noiembrie 1928) în India și a lui
Sebastian la Paris (decembrie 1929). De la
Paris, tînărul critic comentează pentru zia-
rul Cuvintul, în mai 1930, debutul editorial
al lui Eliade - Isabel și apele diavolului - în
termeni foarte elogioși, și făcîndu-i roman-
cierului avansuri de împrietenire:

    Intîmplarea făcuse să ne cunoaștem în casa
    Cuvintului, unde împărțeam, cu rosturi dife-
    rite, același foileton. Sunt oameni în fața căro-
    ra te găsești închis, limitat și fără putința de
    comunicație, ca în fața unei case fără ferestre.
    Am trecut pe lîngă Mircea Eliade cu regretul
    pe care îl încerc ori de cîte ori trebuie să re-
    nunț la cunoașterea unui om: parcă posibi-
    litățile vieții se reduc atunci. Dar îl regăsesc
    în Isabel...

    împrietenirea lor, care, după cum se vede
din citatul de mai sus, îl preocupa pe Sebas-
tian ca forțarea intrării într-o monadă, tre-
buie să fi început de aici. La sfîrșitul anu-
lui 1931 se aflau amîndoi în București, iar
Cuvintul, apoi și „Forumul" și „Criterionul",
cu întîlnirile repetate de organizare, au favo-
rizat împrietenirea celor doi scriitori. în tex-
tele din epocă (Comarnescu, Arșavir Acte-
rian, Ilovici), numele lui Sebastian apare
mereu imediat după al lui Eliade, semn că
erau yăzuți și percepuți împreună, ca prie-
teni. între 1932 și Î935, Sebastian scrie în
mod repetat despre cărțile lui Eliade, co-
mentînd pe rînd: Solilocvii, în 1932; din


nou Isabel..., în 1932; Maitreyi, în 1933;
Lumina ce se stinge, în 1934; de două ori
Ocenografie, în 1935; Șantier, în 1935;
Huliganii, în 1935, și lăudîndu-1 pe proli-
ficul autor cu o ingeniozitate pe care nu-
mai pasiunea ți-o poate da.

    Scrisul său este pentru mine una din cele mai
    absorbitoare [în voi.: „absolvitoare“, eroare
    tipografică] pasiuni intelectuale,

recunoaște cronicarul. Elogiile sînt superla-
tive: Eliade este un „remarcabil tempera-
ment", Solilocvii este „una din acele cărți în
tovărășia cărora ești bucuros să gîndești",
,Jsabel poate să schimbe soarta romanului
la noi, ca gen", iar autorul este un „miracol"
care a scris „o întreagă bibliotecă de manu-
scrise", și, dacă ar fi fost francez, ar fi luat
„neîndoios premiul Goncourt"; Maitreyi
„este un fapt unic", depășește orice măsură,
inclusiv „îl depășește pe Mircea Eliade în-
suși"; Lumina ce se stinge este o „adevărată
revoluție a genului epic românesc". Inclusiv
ideea - în vogă în epocă, discutată zgomo-
tos de extrema dreaptă, în surdină de extre-
ma stingă - a „omului nou", care apare în
Oceanografie, este, ca să spun așa, inocent
inocentată de Sebastian (sîntem în ianua-
rie 1935, în preludiul convertirii lui Eliade
la extrema dreaptă): omul nou la Eliade ar
fi „un om viu, un om spontan, un om li-
ber", și despre asta „s-ar putea discuta cu
cartea lui Mircea Eliade în mînă, zile întregi".
Summa summarum, pentru Sebastian, Eliade
este un personaj uluitor, care transformă tot
ce atinge în „problemă esențială".
    între timp, și Eliade scrie despre Sebas-
tian, de două ori: despre Pernei (1933) și,
spre cinstea lui, într-un moment greu pen-
tru Sebastian, în 1934, despre De două mii
de ani... Iar dacă ne gîndim că, de pe urma
comentariului la romanul cu scandal, Eliade
s-a ales cu o polemică cu G. Racoveanu, chiar
de trei ori. Eliade a apărat, inteligent și pe
larg, romanul De două mii de ani... Ba, mai
mult, a pus în evidență un sofism al celebrei

diată apropiere se situează, desigur, revela-
torul Jurnal, poate opera lui cea mai puter-
nică, cea care l-a și readus într-o acută actua-
litate.

2.  Toate datele enumerate cred că au con-
tribuit la numita „fascinație".

3.  Scriitorul nu atinge, desigur, cota celor
mai „mari", dar locul pe care-1 ocupă e din-
tre cele mai onorabile. Ar fi dat, cu sigu-
ranță, dacă trăia, opere și mai valoroase. Cu
timpul, va câștiga în considerație publicisti-


ca lui, după ce Jurnalul a urcat deja pe un
raft înalt al literaturii confesive românești.

4.  Jurnalul a contribuit, cred, mult la con-
siderarea cu un grad de luciditate critică și
de exigență etică mai înalt decât înaintea
publicării lui, a răsturnat câteva clișee și au-
tomatisme de receptare a unor scriitori ai
epocii, nu atât la nivelul calității estetice, cât
al dimensiunii umane care stă în spatele ei.
Iar vremea noastră e tot mai sensibilă la aces-
te aspecte, nemaiputând face completă ab-
stracție de biografia unui scriitor și de angaja-
mentele lui extraliterare.

5. Pentru mine, Sebastian răspunde în multe
privințe exigențelor presupuse de definiția
unui intelectual autentic. Adică, îl simt ca
pe un om cu o conștiință liberă, refuzând
conformisme și compromisuri, excese dog-
matice de orice fel. Formula „om fără uni-
formă" îl caracterizează foarte exact. îmi
plac, așadar, omenia lui, ținuta morală, stră-
duința de a nu fi resentimentar, tempera-
mentul său în fond liric și un soi de fragi-
litate apărată totuși de o voință educată și
exersată pentru a nu ceda în fața diverselor
obstacole și tentații care i-ar fi putut știrbi
sau deforma ființa morală.

12 • APOSTROF

Centenar Sebastian

prefețe naeionesciene - „o translație nejus-
tificată", asta e formula lui Eliade acela
despre damnarea eternă a evreilor (arătînd
că numai Dumnezeu, iar nu Nae, poate sta-
bili cine va fi mîntuit și că grația divină poa-
te fi acordată oricui, fie acesta creștin sau
nu, după cum poate fi retrasă oricui, inclu-
siv unui creștin). Faptul că Eliade - la fel ca
alți colegi de generație: Noica, Ion I. Can-
tacuzino, Eugen lonescu - i-a apărat roma-
nul, îndrăznind chiar să-l critice pe Nae
lonescu (care se autoplasează în postură de
Dumnezeu), faptul că Eliade a intrat în po-
lemică pentru el cu G. Racoveanu l-au um-
plut pe Sebastian de mulțumire. în avalanșa
de critici și injurii venite din toate direcții-
le, Sebastian s-a simțit protejat de cîțiva din
colegii săi de generație. Iată ce-i scrie el,
în august 1934, lui Eliade:

    Ultimele răspunsuri ale lui Racoveanu mi-au
    făcut rău. Mi-e aproape milă de el. Nu înțe-
    leg cum poate cineva cădea pînă aici. Răspun-
    sul tău, dragă Mircea, excelent. Mai mult și
    mai bine nu se putea spune. îmi pare pro-
    fund rău că ai fost tîrît în porcăria asta, oare-
    cum din cauza mea.

    Așa că nu e de mirare că în anul următor
Sebastian îl pune la punct pe Miron Radu
Paraschivescu, care, de pe poziții comuniste,
îl acuzase pe Eliade, într-o publicație comu-
nistă (Cuvîntul liber), de fascism.

    Mircea Eliade scrie un studiu despre Autono-
    mia vieții ipirituale. // După trei zile, cine-
    va, prin Cuvîntul liber, îl somează să răspundă
    dacă această „autonomie" este sau nu fascis-
    tă. Te întrebi uluit cît de încurcată trebuie să
    fie o minte, pentru ca să coboare, imediat,
    de la o problemă spirituală la o formulă poli-
    tică. [...] // Prevăd o zi în care se va inventa
    o botanică fascistă și una radicală, o chimie
    reacționară și una progresistă, o algebră libe-
    rală și una conservatoare. Se va stabili să anu-
    mite plante sunt burgheze, în timp ce altele
    sunt marxiste. [...] Omenirea merge cu pași
    repezi spre o înțelegere polițistă a hunii. [...]
    Inima și mintea umană încape umilit între
    dinții acestui clește cu gura căscată: dreapta-
    stînga.

    Așa cum în 1933 nu voise să vadă gli-
sajul lui Nae lonescu și al Cuvintului înspre
extrema dreaptă și antisemitism, la începu-
tul anului 1935 Sebastian nu vrea să vadă
semnele tot mai pronunțate ale apropierii
lui Eliade de extrema dreaptă. în noiembrie
însă, nu mai are încotro și notează:

    bag de seamă mereu mai marcantele alunecări
    spre dreapta din partea lui.

A băgat de seamă - și a suferit. Legat de
Eliade și de Nina (cu care acesta se însura-
se în ianuarie 1934), n-a vrut să strice o prie-
tenie „pentru atîta lucru", așa că a ales să
tacă:

    Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să
    umbrească nici măcar cu o impresie dragos-
    tea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit
    „controversele politice" cu el.

Decis - exact ca în dureroasa lui pasiune
pentru Leny, exact ca-n nefericita sa dra-
goste intelectuală pentru Nae lonescu - să
salveze iubirea, Sebastian s-a purtat cu Eliade
ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Din-
tr-o scrisoare din vara anului 1936, rezultă


de altfel ce strînse sînt relațiile dintre cei doi:
Sebastian împrumută bani de la familia
Eliade, Nina, pe toată durata absenței soțu-
lui ei (plecat în Anglia), „dejunează zilnic la
noi", iar Sebastian comentează cu prietenul
său toate bucureștenismele, inclusiv eveni-
mentele politice (asasinarea lui Stelescu), ca
și cum între ei nu ar fi apărut nicio deose-
bire de alegere. Toamna se întîlnesc repetat,
iar Sebastian le citește Jocul de-a vacanța. în
februarie 1937, comentează, deși contre cceur.
Domnișoara Christina, recunoscînd încă o
dată fascinația pe care creativitatea lui Eliade
o exercită asupra sa:

    E ceva așa de năvalnic în opera sa...

în jurnalul său însă, exclamațiile pe scama
lui Eliade se înmulțesc. Sebastian suportă
tot mai greu „jocul de duplicitate pe care
amiciția noastră îl impune de cînd cu con-
vertirea lor [a prietenilor] gardistă".
    Așa cum pe Nae l-a numit mereu naiv
și copilăros, Sebastian îi pune și lui Eliade
același diagnostic, de copilărie și naivitate,
în toamna anului 1937 (cînd Eliade parti-
cipa la campania electorală a Gărzii) și la
începutul anului 1938, Sebastian consem-
nează nu numai totala înregimentare a lui
Eliade într-o mișcare politică antisemită,
ci (exact ca-n primii pași ai iubirii pentru
Leny) și timpul care s-a scurs fără să-l vadă
și fără să-și vorbească la telefon:

    Aproape două luni de cînd nu l-am mai vă-
    zut pe Mircea. Aproape 10 zile de cînd nu
    ne-am mai telefonat.


Bilanțul său la sfîrșit de an îi spunea că-1 pier-
duse; ba, mai mult, că pierduse (cam) tot
ce avea:

    A pierde o situație - Cuvîntul-, un om față de
    care mă simțeam responsabil - Nae lonescu;
    o serie de prieteni - Ghiță Racoveanu, Haig,
    Marietta, Lilly, Nina și, în sfîrșit, prietenul
    cel dintîi și cel din urmă, Mircea - a pierde
    totul, absolut totul...

De fapt, nu pierduse încă totul - această
experiență radicală i-a fost rezervată pentru
anii războiului. Și nici atunci nu a pierdut

chiar totul - de exemplu, cum singur recu-
noaște, el nu a fost deportat... Dar a pier-
dut mai mult decît își putea permite, așa
că în 1937, la 30 de ani, constata „golul"
pe care viața îl făcuse în jurul lui. Miracolul
de normalitate pe care La reprezentat la
sfîrșitul anilor ’20 și începutul anilor '30 un
scriitor român evreu la Cuvîntul, normali-
tate subliniată de Eliade și sancționată în
1934 de o parte a opiniei publice, se spul-
berase complet în 1937, instalînd în jurul
lui Sebastian golul. Golul însemna atît ab-
sența placentei generației, cît mai ales absen-
ța celor doi: a lui Nae, care e desemnat clar
ca supraeu: „un om față de care mă simțeam
responsabil - Nae lonescu"; a lui Eliade, de-
semnat ca geamăn: „prietenul cel dintîi și
cel din urmă, Mircea".
    Dezlipirea propriu-zisă de Eliade a fost
și dureroasă, și lungă (începută în toamna
lui 1937, desprinderea a tot durat, pînă cînd
într-un sfîrșit, în vara lui 1942, Sebastian
pune punct in interiorul său acestei relații,
diagnosticînd „infamia morală" a lui Eliade).
Sebastian numără zilele de cînd nu l-a văzut
pe prietenul său, iar cînd în sfîrșit îl întîl-
nește, îl privește „cu mare curiozitate", recu-
noseîndu-i „gesturi pe care le uitasem", mi-
nunîndu-se de „volubilitatea lui nervoasă"
etc. Concluzia - una care ține de logica ini-
mii, nu a rațiunii:

    Mi-e greu să nu-mi fie drag.

    Autoritatea lui Mircea asupra sa este reală
și insidioasă; de pildă, delimitat public de
fondul obscur și „mistic" al acestuia, Sebas-
tian îl respectă în mod ritual în intimitate:

    din superstiție (Mircea mi-a spus o dată că
    e bine să începi a lucra de luni), am scris cîte-
    va rînduri,

scrie Sebastian în data de luni, 8 august 1938.
    Ar fi interesant de pus față în față jur-
nalul lui Sebastian din 1937-1939 cu acela
al lui Eliade din aceeași perioadă, jurnal ce
a existat și pe care scriitorul l-a ascuns la un
anume Gicu, de unde, probabil, a fost con-
fiscat de Siguranță. Punctul de vedere al lui
Eliade, dacă s-a păstrat, ar trebui să conteze
în evaluarea relației celor doi. Deocamdată,
pe baza mărturiei lui Sebastian (Memoriile
lui Eliade sînt prea sumare și evazive), ne
dăm seama că el era cu adevărat îngrijorat,
în 1938, cînd a început arestarea gardiștilor,
pentru soarta lui Eliade:

    ... pentru că umblau tot felul de zvonuri
    despre arestarea gardiștilor - i-am telefonat
    lui Mircea și pe urmă m-am dus să-l văd.


    Arestarea lui Nae îl agită și-l „dezolează".
Aceea a lui Eliade, înregistrată în notele sale
zilnice cu întîrziere de peste o lună, îl afec-
tează:

    Am vorbit cu Marietta, ca să aflu vești de-
   spre Mircea. (Telefonul lui nu răspunde.) E
   la Miercurea-Ciucului de la 1 august.

    Preocupat de soarta celor doi oameni pe
care-i iubea și pe care ar vrea să-i știe liberi,
Sebastian se comportă delicat, respectîn-
du-i de pildă lui Eliade inclusiv doliul după
Corneliu Zelea Codreanu. Fisura interioară

A


Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 13

Centenar Sebastian

se produsese însă, dezlipindu-i pe cei doi ca
pe două continente între care se cască ocea-
nul. In decembrie 1938, întîlnindu-1 în-
tîmplător pe Eliade (întors din lagăr și din
spital) la Fundație, Sebastian este efectiv sur-
prins de semnele afectuoase ale lui Mircea:

    spre surpriza mea, Mircea se ridică în picioa-
    re și mă îmbrățișează. // Gest reflex? Amintiri
    vechi mai puternice decît faptele recente?

Cu noduri, prietenia lor continuă - dar e tot
mai greu să o numești prietenie - și în 1939:
se întîlnesc din cînd în cînd sau Sebastian
află de la prieteni comuni despre reacțiile
politice viscerale ale lui Eliade. Fiecare mo-
ment politic tensionat, ce poate atrage ares-
tarea legionarilor, e cumpănit de Sebastian
cu atenție, căci se teme pentru Nae și Mircea.
Asasinarea primului-ministru Armând
Călinescu (septembrie 1939) îl angoasează:

    Ce s-o fi întîmplat cu Nae? Rosetti a între-
    bat și i s-a spus că „e dispărut de două zile¹¹.
    „Dispărut¹¹ ce înseamnă? Fugit? Dus în altă
    parte și ținut sub pază? împușcat? Am tele-
    fonat la Mircea, îngrijorat și de soarta lui.
    Mi-a răspuns chiar el la telefon și i-am vor-
    bit despre corectura unui articol al lui pen-
    tru Revistă. Dar ce voiam să aflu, aflasem:
    trăiește.

Și - dacă avem în Jurnalul lui Sebastian
dovada clară a unui evreu îngrijorat pen-
tru soarta a doi legionari (chiar dacă legio-
nari fără acte în regulă, cum au fost Nae și
Eliade), trebuie să observăm că în Jurnalul
portughez nu găsim reciproca. Eliade, pe
toată durata 1941-1944, ca om aflat la adă-
post, nu e nicidecum îngrijorat pentru soar-
ta prietenului său evreu, asta în condițiile
legislației românești antisemite și ale depor-
tărilor făcute de România... Sebastian apare
în jurnalul eliadesc în 20 iunie 1941, ca refe-
rință strict literară, apoi în 29 mai 1945,
cînd Eliade îi consemnează moartea. De-a
lungul războiului însă, soarta „de cîine¹¹ a
lui Sebastian nu l-a preocupat - conform
probelor existente pînă acuma - în niciun
fel. Cînd Eliade a venit, în vara anului 1942,
la București, nu l-a căutat pe Sebastian.
Explicațiile sale - din Memorii, din diferite
scrisori sau interviuri - sînt ambigue: su-
gerează că s-a ferit să-l caute pentru că era
el însuși urmărit (de Siguranță? de Gestapo?
nu precizează). Iată versiunea din Memorii,
care de fapt nu explică nimic:

    mi-am dat seama că sînt urmărit. [...] Trebuia
    [...] să fiu „cît se poate de prudent¹¹. De aceea
    am întâlnit foarte puțini dintre vechii mei prie-
    teni: Mircea Vulcănescu, Constantin Noica,
    Dan Botta și alți cîțiva. L-am întâlnit doar
    o singură dată pe profesorul Alexandru Ro-
    setti. Am evitat să-l văd pe Mihail Sebastian,
    și faptul acesta, care m-a îndurerat, iar pe
    Sebastian l-a mâhnit profund, va avea grave
    consecințe mulți ani în urmă.

    O altă explicație se află în coresponden-
ța savantului cu Scholem:

    Nu-mi voi ierta niciodată prudența exage-
    rată, dictată de frica de atotputernica poliție
    secretă. Era ultima dată cînd mai puteam dis-
    cuta cu prietenii, de atunci aproape toți morți:
    ultima oară cînd puteam să vorbesc cu
    Sebastian și să-i explic „poziția mea“. Spe-


    ram însă că, o dată războiul terminat, ne vom
    relua relațiile.

    E o explicație ciudată, căci ce rău - mai
mare decît celorlalți prieteni, aceștia, le-
gionari sau pur și simplu cu convingeri de
dreapta, cu care s-a văzut - i-ar fi putut pro-
voca lui Sebastian? In interviuri se declară
suspect în ochii Gestapoului, și deci griju-
liu cu Sebastian, nu l-a căutat ca să nu-1 „com-
promită¹¹.
    Indiferent care a fost cauza reală, nici
Nina, mai multă vreme prezentă în Bucu-
rești, nici Mircea nu l-au căutat pe Sebastian.
Acesta - regresat, în anii războiului, din scrii-
tor român în evreu, se simțea mizerabil; cînd
îl căuta cîte un prieten, se ferea să iasă cu
el pe stradă, pentru ca el, evreul Sebastian,
să nu-1 compromită pe acesta. în 1942, felul
cum a fost uitat de Nina și de Mircea l-a dus
la o însemnare de bilanț:

    Nina e de 2-3 săptămâni la București. Evident,
    nu m-a căutat și n-am văzut-o. Nici nu știu
    ce i-aș putea spune. Se pare că Mircea va fi
    numit la Roma. [...] Mi se spune (Rosetti)
    că ar avea 400.000 lunar. Poate e exagerat.
    Dar nici 200 n-ar fi răi. Să recunosc că am
    avut un moment de revoltă, de scîrbă și de
    tristețe cînd am aflat toate astea. In timp ce
    el duce o existență de magnat, în regiuni para-
    disiace, de viață, de pace, de lux, de con-
    fort, de visare - în timp ce el trăiește din plin
    „ordinea nouă¹¹ - eu trag aici după mine o
    existență mizerabilă de prizonier. // Iar după
    război - presupunînd că voi scăpa și că ne
    vom întîlni - anilor lui de înflorire eu nu le
    voi putea opune decît triștii mei ani de umi-
    lință și ratare. // Ratarea nu se scuză nicio-
    dată, cu nimic. Izbînzile - chiar cînd sînt ro-
    dul infamiei morale - tot izbînzi rămân.

    Felul cum e construit tot pasajul, prin
opoziția Sebastian - Eliade, cu finalul: „chiar
cînd sînt rodul infamiei morale^, arată clar că
diagnosticul final, de „infamie morală¹¹, este
pentru Eliade.
    Comparînd cele două jurnale - într-o
comparație șchioapă, căci al lui Sebastian
acoperă și anii terorii antilegionare, și anii
terorii antisemite (1938-1944), în timp ce
Jurnalul portughez acoperă doar o parte din
perioada antisemitismului românesc de stat
și o parte din antilegionarism -, ajungem la
firea celor două personaje: Sebastian, o na-
tură pasională și morală, implicat în drama
prietenului său legionar, pe care-1 veghează,
delicat și grijuliu, de la distanță; Eliade,
natură egotistă, rece, care reușește, în anii
1941-1944, să pună complet între parante-
ze existența amenințată a prietenului său
evreu. între cei doi a existat, așa cum am
mai spus, o iubire: una inegală, în care unul
a iubit, celălalt mai ales s-a lăsat iubit. Nu e
o judecată morală - dragostea, chiar în forma
prieteniei între doi bărbați tineri, amîndoi
heterosexuali de altfel, scapă, prin iraționa-
lele ei, cântăririi morale; ci e o judecată de exis-
tență, o descriere a stării de fapt. Unul dădea,
al doilea mai ales primea. Așa că nu e deloc
de mirare că, atunci cînd Eliade a aflat de
moartea fostului său prieten, l-a plîns, dar
mai puțin pentru viața lui neîmplinită și mai
mult pentru ceea ce Sebastian, prin moar-
te, nu mai putea să-i dea lui, lui Eliade:

    Aflu [...] că Mihail Sebastian a murit ieri. [...]
    Am cîștigat enorm din prietenia lui. Contam


    pe această prietenie, ca să mă reîntorc la viața
    și cultura românească.

    în continuare, Eliade îl pomenește pe
Sebastian în Jurnalul său parizian, îi citește
textele postume și, după cum am arătat în
altă parte, îl proiectează în figura lui Ciru
Partenie din Noaptea de Sînziene. Ca un fel
de ironie involuntară, ediția primă a Iphige-
niei, piesă despre care Sebastian a avut pă-
reri îndoite și suspiciuni de legionarism, i-a
fost dedicată de Eliade lui Sebastian și lui
Haig Acterian. Remușcare tîrzie, și-n acest
gest, ca și-n conceperea personajului Partenie
măcar în parte după chipul lui Mihail? Tot
ce se poate.
    Depresia severă de care a suferit Sebastian
începînd cu 1937, foarte grav în anii răz-
boiului, s-a datorat, cred, într-o bună parte
felului în care a fost trădat de „prietenul
cel dintîi și cel din urmă, Mircea¹¹.



Anii depresiei

Sebastian a stat la începutul carierei sale
în „casa Cuvîntului“, iar faptul că a fost
acceptat ca evreu în acest loc anume, de către
un om pe care îl mitiza, și a fost îndemnat
să scrie ce voia el i-a dat aripi. Portretul pe
care i-1 putem compune din însemnările cole-
gilor lui de generație, la sfîrșitul anilor 1920
și începutul anilor 1930, ni-1 arată pe cît de
informat, pe atîta de orgolios, de înțepat.
Cu o siguranță de sine bazată pe informație
și pe scrisul de bună calitate, Sebastian devi-
ne ofensiv pînă la necuviință. Ideologia „pari-
cidă¹¹ a generației sale i-a venit, în prima
perioadă (1927-1934), ca o mănușă. Faptul
că ținea de gruparea de la Cuvîntul și de elita
generației '27 l-a făcut să se simtă cu spa-
tele apărat și să aibă o superbă, juvenilă sigu-
ranță de sine. Drept urmare, el s-a și lan-
sat într-o serie de judecăți critice severe și
adesea nedrepte asupra unor personalități
importante ale vieții culturale, într-un număr
mare de polemici - politicoase ca formă,
impertinente ca fond. Locul unde era pla-
sat - Cuvîntul și elita generației ’27 (adică
asociația „Criterion¹¹) - i-a atras prin el însuși
ostilitatea unor intelectuali, inclusiv a unei
părți a generației sale (aripa avangardistă,
marxizantă). De pe urma amplasării și de
pe urma polemicilor proprii - multe parti-
zane, el preluînd (probabil fără să-și dea
seama) adversitățile lui Nae lonescu
Sebastian și-a creat dușmani, dar și-a și cîș-
tigat un anume respect, de critic important
și de polemist redutabil. Sincer în judecățile
sale, Sebastian a utilizat însă premise fabri-
cate de-a gata de locul unde se afla și de per-
sonajul strălucitor, dar malefic care a fost
„directorul¹¹ său „de conștiință¹¹. Adversi-
tatea la adresa lui Lovinescu, Ralea, Ibrăi-
leanu ș.a. se datorează, în cea mai mare parte,
partizanatului față de Cuvîntul.
   în cadrul generației ’27, Sebastian sub-
scrie la anumite puncte programatice, cum
ar fi adversitatea față de bătrîni, anticarte-
zianismul și noua sensibilitate estetică (pe
care el o crede una moral-estetică), dar se
delimitează ferm de dimensiunea mistică a
generației și, apoi, pe măsura ascensiunii
ideologiilor colectivist-extremiste, și de di-
mensiunea colectivistă. Sebastian este un
burghez, un individualist, un „om în sa-


14 • APOSTROF

cou“, într-o lume care începea să umble „în
cămașă" și „în uniformă".
   Marile lui iubiri sînt Nae lonescu (care
a jucat pentru el rolul de supraeu), Mircea
Eliade (care a fost pentru el obiect de fer-
voare, „prietenul cel dinții și cel din urmă")
și Leny Caler (care a fost obsesia lui erotică).
Nae și Eliade l-au trădat - iar cu Leny, care
a început și a sfîrșit prin a i se oferi, cu Leny
nu prea a știut ce să facă.
   Avînd pretenția lucidității, Sebastian
asistă, necrezîndu-și ochilor, la metamorfo-
za politică a lui Nae lonescu și a lui Eliade;
și, pentru că-i iubea, justifică glisajul lor în
mișcarea politică legionară, considerîndu-i
pe amîndoi doar naivi și copilăroși. Felul
cum își amortizează judecata critică asupra
acestor doi oameni, pe care îi iubea, arată
cît de naiv și de copilăros, cît de dispus la
autoiluzionare este, in dn,goste, el însuși.
   Iubirile intelectuale ale lui Sebastian,
adică Nae lonescu și Mircea Eliade, au avut
în epoca lor de dezamăgire și destrămare

Am audiat cursurile
lui Sebastian
I^N IUNIE 1944 am încheiat primul meu an de studii universitare în București,
la Colegiul „Onescu“ pentru studenții evrei. La Secția de științe umanistice am
avut privilegiul să audiez, printre altele, cursurile de latină ale Profesorului
Alexandru Graur și de literatură engleză ale Conf. Mihail Sebastian.
   Nu știam atunci că ajunsese să stăpânească limba engleză ca autodidact, fără
niciun sprijin didactic. Pe noi ne-a introdus în tainele lui Shakespeare și ale
epocii sale, de la biografie la creația literară, la universalitatea personajelor, la
influența shakespeariană asupra dramaturgiei din secolele următoare, la comen-
tarii ș.a. Ora se termina fără să avem conștiința timpului scurs. Ni se deschi-
deau asemenea orizonturi, încât absorbeam cunoștințele noi fără efort. Ele nu
s-au șters din memorie până astăzi. Câți elevi sau studenți de-ai lui Sebastian
or mai fi trăind acum, după 60 de ani?
   Mă pregăteam să mă înscriu în anul II, continuând, firește, orele de literatu-
ră, dar după 23 august porțile școlilor și universităților de stat s-au redeschis
pentru evrei. După patru ani de numerus nullus.
   Am optat atunci pentru urmărirea activității lui Mihail Sebastian, oriunde
ar fi predat sau conferențiat. Nu mă așteptam la o nouă surpriză, dureroasă de
astă dată. Fatalul camion i-a pus capăt zilelor la 29 mai 1945. Era ziua mea de
naștere. Sumbru cadou pentru vârsta de 20 ani.
   Am început lecturile din opera scriitorului, am asistat la spectacolele sale de
teatru, dar nu mi-am închipuit nicio clipă, n-aș fi putut visa că am să am vreo-
dată prilejul să absorb, cu mintea și inima, atâta bucurie și împlinire legate de
persoana și personalitatea lui Mihail Sebastian, în altă țară și după atât amar de
vreme, ca la această Conferință Internațională găzduită de Universitatea Ebraică
din Ierusalim.
■
Conf. univ. Carola Trattner, născută Kllkner

exact aceeași structură ca iubirea erotică pen-
tru Leny: pe de o parte, așteptare chinuită,
în care Sebastian numără zilele de cînd nu a
văzut persoana iubită, își propune să n-o
caute, dar o caută, își propune să o rupă
cu ea, dar nu se ține de promisiune; pe de
altă parte, după ce enumără trădările per-
soanei îndrăgite (fie Nae, fie Eliade, fie
Leny), îi caută scuze și temporizează în lua-
rea unei decizii radicale - ruptura. Sebastian
nu a rupt niciuna din cele trei iubiri ale sale,
ci a agonizat în fiecare din ele. A agonizat
cu fiecare din ele în el, pînă cînd expierea
s-a produs de la sine. Cu spiritul său autoa-

nalitic (de Swann, cum singur observă în
Jurnal), el este capabil să se autoanalizeze
(măcar pînă la un punct!), dar este incapa-
bil să rupă, chiar și cînd rațiunea intelectuală
și rațiunea morală îi cer asta.
    Sebastian a avut elan și tupeu cam pînă
prin 1933-1934. Odată cu spargerea gene-
rației și intrarea unora în cămașă verde, a
altora în cămașă roșie, în timp ce unii au
rămas pe poziții de centru politic și nu
s-au înregimentat activ nicăieri (Sebastian
însuși e printre ei); odată scandalul roma-
nului De două mii de ani..., scandal care nu
l-a demolat pe Sebastian - căci mulți din
colegii săi de generație (Ion I. Cantacuzino,
Eugen lonescu, Noica, Eliade și alții) și
dintre necolegii lui, dar critici cu prestigiu
(Pompiliu Constantinescu), l-au apărat -,
dar care l-a arătat ca vulnerabil; odată cu
înverzirea lui Eliade (toamna 1935) și a ce-
lorlalți prieteni din cercul restrîns al elitei
criterioniste; odată cu aceste evenimente,
Sebastian învață singurătatea. între înce-

putul anului 1934 și sfîrșitul anului 1937,
datorită acestor evenimente tectonice (poli-
tizarea și spargerea în trei fracțiuni a gene-
rației; scandalul cu De două mii de ani..., care
l-a și întărit, l-a și fragilizat; înrolarea prie-
tenilor săi apropiați în extrema dreaptă),
în decurs de 3-4 ani, situația lui Sebastian
se schimbă radical, iar el poate să-și facă
(în decembrie 1937), la vîrsta de 30 de ani,
bilanțul pierderilor.
    Ce-a urmat însă a fost cu mult mai rău.
    Introducerea legislației antisemite în
România (1938), pierderea locului de mun-
că la Fundații, amenințarea directă la care

    Centenar Sebastian
a fost, ca evreu, supus, războiul, deportări-
le evreilor (inclusiv deportarea fratelui său)
sînt o parte, numai o parte din ce-a avut
de îndurat.
    Pe măsură ce antisemitismul cîștigă te-
ren, Sebastian este tot mai însingurat, în
jurul lui generația face un gol - iar relațiile
lui se restructurează; în loc să se vadă cu
Nina și Mircea Eliade, cu Marietta Sadova
și Haig Acterian, cu Vulcănescu etc., se vede
cu Eugen lonescu, cu Comarnescu, apoi cu
Rosetti, Ralea, Vianu, cu Lena Constante,
cu Vișoianu și alții. Jurnalul său înregistrea-
ză, de pildă, cam în aceleași zile, o întreve-
dere cu Eliade, o alta cu fosta țintă a batjo-
curii sale, cu Ralea.
    Structural un civil, un burghez, Sebastian
are ca vis - sfîșietor - normalitatea burghe-
ză sau chiar mic-burgheză. El visează

    puțină liniște, o femeie, cărți și o casă curată.

Sau exclamă:

    Frig, vînt, toamnă. O casă caldă, intimă, în
   care să citesc și să scriu lingă o femeie iubită
   - vis irealizabil după care am tînjit, și mai ales
   în asemenea zi.

    E un vis care-1 plasează în familia opio-
manilor lui De Quincey, la fel cum eroti-
ca lui îl plasează în familia lui Kierkegaard,
Nietzsche, Kafka, Pavese; în consecință, un
vis irealizabil, pentru că datorită acelui acci-
dent de la șaptesprezece ani și jumătate, ale
cărui urmări se văd în toate relațiile lui ero-
tice înregistrate de Jurnal, Sebastian se simțea
incapabil să și-l realizeze.
    Forța inițială a lui Sebastian provine din
scris - a scris de la început foarte bine, fiind
nu doar talentat, ci și informat -, iar aplom-
bul lui, din apartenența la un grup în care
se simțea apreciat, încurajat, apărat, respec-
tat, chiar temut.
    In momentul în care grupul de aparte-
nență - fortăreața și placenta lui publică - a
început nu doar să se destrame, ci a început
să-l hăituiască, să-l alunge, să-l „omoare" și
să-l livreze pentru a fi omorît; adică, în mo-
mentul în care Nae scrie celebra sa prefață,
iar Sebastian își pierde, în 1935-1937, prie-
tenii criterioniști, care devin antisemiți,
Sebastian se prăbușește.
    Și anume, el cade în depresie.
    Cînd, după ce l-a pierdut pe Nae, Sebas-
tian îl pierde și pe Eliade, el are două reac-
ții psihosomatice evidente, pe care Jurnalul
său le consemnează clar: se simte tot mai
obosit și visează tot mai mult.
    Pentru cineva care urmărește laitmotivul
extenuării, este evident că acesta se insta-
lează în Jurnal în primăvara anului 1938.
Inițial, astenia lui pare a avea o cauză ime-
diată: Sebastian pierde nopțile, bea prin crîș-
me, și deci e obosit. Dar băutul însuși este
un simptom al panicii lui umane, de ființă
tremurînd în întunericul gol care se insta-
lează. Inițial, oboseala lui cedează la o cură
de natură, căci Sebastian, precum Anteu, se
reface dacă atinge muntele, marea, cîmpul,
iarba. Apoi însă, oboseala lui se instalează
definitiv, însoțindu-1 pe Sebastian ca umbra,
pînă la moarte.

    „Nu știu ce am. Sunt mereu obosit. Sunt obo-
   sit"; „obosit [...] destrămat"; „nu este obo-


Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 15

Centenar Sebastian

   scală fizică, ci degradare morală"; „lene descu-
   rajantă, inutilitate"; „Sunt obosit, obosit, obo-
   sit"; „profunda mea oboseală [...] poate e o
   deficiență de viață"; „Mă simt astăzi pe jumă-
   tate mort: indiferent, insensibil, fără dureri,
   fără speranțe, fără așteptări"; „Niciodată
   n-am fost mai bătrîn, mai tern, mai fără elan,
   mai fără tinerețe"; „Coarde sparte, gesturi
   inutile, cuvinte șterse"; „Sunt bătrîn, trist,
   veștejit, apatic, pierdut".

   Aș putea extrage mult mai multe ase-
menea frînturi dezarmante, despre o epui-
zare organică și psihică pe care el însuși nu
reușește să și-o explice și din care efectiv nu
se poate smulge. Singur observă undeva că
alți oameni, alți evrei pe care îi cunoaște,
deși supuși acelorași restricții ca funcțio-
nează, fac față, în timp ce el pur și simplu
nu mai poate.
   In paralel, Sebastian visează. Pe măsură
ce-și pierde reperele din real, le mută în in-
conștient, pe măsură ce prietenii îi întorc
spatele, iar el încearcă să se dezbare de năra-
vul de-a le mai perturba ședințele de cuib,
ei îi ocupă inconștientul, adică somnul și
visele. Vise care nu o singură dată sînt coș-
maruri. Și cu cît viața sa socială e mai re-
dusă, cu atîta activitatea sa onirică este mai
vie. Singur recunoaște că visele sale sînt bi-
zare. El îi visează pe Nae, pe Nina, Eliade,
pînă și pe Zelea Codreanu.
   După aceste două simptome majore -
oboseala și activitatea onirică intensă - se
poate induce că, în 1938, Sebastian intră
într-o depresie care îl duce, treptat, tot mai
afund, pînă la certitudinea iremediabilului:

   Nu e nicăieri nimeni care să poată face ceva
   pentru mine, nu e nicăieri nimic care să-mi
   poată veni în ajutor.

   După ce și-a pierdut garsoniera și s-a
mutat cu părinții, unica sa bucurie era să
rupă foaia din calendar, cu satisfacția că „a
mai trecut o zi". Trecuse, într-adevăr, răz-
boiul mai avea mult pînă să se apropie de
sfîrșit, iar Sebastian însuși mai avea foarte
puțin (patru ani și douăzeci și trei de zile)
pînă la propria sa moarte.
   Deși relațiile sale sociale nu încetează -
cum am mai spus, el se vede cu Rosetti, Ra-
lea, Vișoianu, Vianu, Comarnescu, Eugen
lonescu, cu schimbăciosul Camil Petrescu,
Lena Constante etc. -, în absența vechiu-
lui său grup de apartenență, de care se simte
trădat și linșat, Sebastian trăiește cu senti-
mentul solitudinii monadice:

   Trăim fiecare cu singurătatea noastră, ca în
   niște celule de sticlă. Putem schimba salu-
   turi, zîmbete - asta e tot.

   Din superbia lui, din impertinența lui de
la douăzeci de ani, nu a mai rămas în picioa-
re nimic. în timpul războiului, Sebastian,
ofensat și umilit pînă la măduvă, abia mai
are curajul să iasă pe stradă. Există, în acest
jurnal, o pagină uluitoare: nota din 19
octombrie 1941, cînd marele meloman se
duce la concert, la Ateneu, unde Gieseking
cîntă Schumann, Bach și Beethoven. Sebas-
tian întîi a ezitat să meargă și s-a acuzat de
„frivolitate" morală că vrea muzică, cîntată
de un neamț, în condițiile în care evreii sînt
în lagăr. După deliberări chinuitoare, și-a
luat bilet, apoi au început remușcările și noi


• Sebastian în 1935

dileme: să meargă? să nu meargă? S-a dus -
și s-a simțit mizerabil, căci exclus, stingher,
timorat:


    Senzație stranie de a intra în sala Atheneului,
    unde nu mai călcasem de atîta vreme! Nu-mi
    puteam învinge timiditatea, rușinea, frica. Aș
    fi vrut să nu mă vadă nimeni, să nu văd pe
    nimeni. Mi se părea că sînt un fel de fantomă
    revenită pentru o clipă la lumină. Ce freamăt
    de rochii, de miini albe, de blănuri, de unifor-
    me. Nenumărate fete tinere frumoase. Cîteva
    femei admirabile. Bărbați aproape toți bine
    îmbrăcați, calmi, respirînd siguranță de sine,
    confort. Pe strapontina mea mă simțeam mi-
    zerabil, disgrațiat, urît, bătrîn, trist, jerpelit.
    Războiul trece numai prin mine? Numai eu
    îl trăiesc? [...] Jumătate din bucuria concer-
    tului mi-a fost luată de obsesiile cu care ve-
    nisem acolo, fără să pot scăpa de ele nici o
    sectuadă.

    în toată aglomerarea asta de necazuri și
nenorociri, în care Sebastian s-a simțit atît
de singur - deși cu siguranță a fost ajutat,
măcar de Rosetti, dacă nu și de alții - și în
care se agăța uneori de gîndul unei reglări
de conturi cu foștii lui prieteni, apare la un
moment dat un personaj straniu, ce aduce
o notă suprarealistă și binefăcătoare în viața
sa: e vorba de prințul Antoine Bibescu, cu
care s-a cunoscut în 1932.
    După ce Sebastian e invitat la Corcova
(prima dată în mai 1939), după ce Sebastian
se întreabă, mefient, „ce vrea Antoine Bibes-
cu de la mine?", nu cumva să-l lanseze ca
dramaturg pe scenele bucureștene?, prin-
țul se instalează în viața lui Sebastian în
noiembrie 1941. Mai exact, Sebastian se in-
stalează în viața și în reședința de la Corcova
a acestui neverosimil personaj. Și, dacă pînă
acum Sebastian, pradă gravei sale depresii,
fugea de lume și se închidea în propria lui
suferință, Bibescu îl scoate pur și simplu din
bîrlog și-l plimbă, dintr-o excentricitate
deplină, prin Bucureștiul monden. De neui-
tat este seara de 26 septembrie 1942, cînd
Antoine îl duce la două teatre deodată:

    „A face apariția" e cuvintul indicat. Cred că
    am avut și într-o parte și într-alta o intrare de
    mare succes. N-a fost desigur om în sală care
    să nu întoarcă ochii spre noi,

deoarece prințul, în haine albe de doc și în
comozi papuci de casă, se proțăpește lingă

scenă și vorbește tare..., apoi părăsește sala
și se instalează - „ foarte confortabil" -, cu
Sebastian cu tot, „pe piatra grilajului" de
la Ateneu.
    Dacă în octombrie 1941, la rîvnitul con-
cert Gieseking, Sebastian nu și-a putut „în-
vinge timiditatea, rușinea, frica", îa intrarea
în sală, acum, sub aripa acestui prinț excen-
tric, nu numai că se simte în siguranță, dar
se și amuză copios. Deși problemele lui de
existență rămîn:

    Dar ce să fac eu cu lumea asta de lux? Eu,
    care mîine trebuie să plătesc chiria? Eu, care
    nu știu unde să găsesc cei 100 000 lei care
    mi-ar asigura din nou coșnița casei pe un tri-
    mestru?,

din punct de vedere psihic, Sebastian a
fost salvat. Prin incursiunile în lumea de lux
a acestui aristocrat cultivat și excentric,
Sebastian a primit o porție de demnitate, de
respect, de care avea nevoie pentru a putea
supraviețui; în plus, a primit și un anume
confort fizic, căci a stat îndelung la Corco-
va, unde s-a refăcut fizic, ca un om grav afec-
tat ce era. In mai 1943 stă la Corcova no-
uă zile, în august-septembrie, treizeci și
șapte de zile, de fiecare dată prinzînd pu-
teri. Cînd Bibeștii sînt în București, el deju-
nează sau cinează cu ei la Mogoșoaia ori la
Athenee Palace, avînd ocazia să constate că
evreitatea sa este protejată și acceptată ca
atare:

      - Prince, ahnez-vous lesjutfi? l-a întrebat [co-
    respondenml Agenției Havas] pe Antoine.
      -     Pas degajfe! l-a întrerupt A. Notre ami
    estjuf

    A fost, repet, relația salvatoare pentru
Sebastian, care l-a ferit, foarte probabil, de
totala prăbușire în sine. Nu l-a vindecat - și
nici nu ar fi avut cum -, dar l-a ținut în via-
ță. într-un frumos text scris după moartea
mai tînărului său prieten -Mihail Sebastian
la Corcova -, prințul Bibescu, care fără în-
doială l-a îndrăgit pe Sebastian, își amintește
candoarea copilăroasă cu care scriitorul, invi-
tat la ei, a sugerat din start o vacanță de-o
lună: Voi putea sta o lună aci, nu-i așa?".
    Bibescu La ajutat deci pe Sebastian să
supraviețuiască războiului. în privința răz-
boiului, să observăm că Sebastian (care a
urmărit crispat linia fronturilor și discuțiile
din tîrg despre cine va cîștiga în final) se ori-
pilează cînd unii interlocutori mizează pe
Germania hitleristă ori cînd alții au rezer-
ve față de Uniunea Sovietică. Dar el însuși
- adversar natural al hitlerismului - nu mi-
zează, de fapt, pe Uniunea Sovietică. Spe-
ranța lui, explicit formulată în jurnal, se în-
dreaptă înspre Anglia. Cu alte cuvinte, în
vreme ce realitatea oferea o imposibilă ale-
gere între hitlerism și comunism (alegere
reală, care a blocat din punct de vedere mo-
ral toată societatea românească), Sebastian
se îndreaptă, printr-un sofism inconștient,
înspre a treia cale: liberalismul britanic. Este
foarte simptomatic să urmărești cum Sebas-
tian, la provocarea: cui să-i dorim victoria?,
indică mereu Anglia, făcînd abstracție că ea
este aliata Uniunii Sovietice, dar nefăcînd
abstracție că Anglia nu este colectivistă, ci
burghez-liberală.
    Cum se știe, el participă la actul de la
23 august 1944, făcînd servicii de presă lui


16 • APOSTROF

Centenar Sebastian

Pătrășcanu, Zilber et comp, și contribuind
la relansarea României libere. Dar se retra-
ge rapid:

    Mă felicit că experiența mea la România liberă
    s-a terminat repede [...]. Imbecilitatea îndoc-
    trinată e mai greu de suportat decît imbeci-
    litatea pură și simplă.

    La toate ofertele care i-au fost făcute
(România liberă, Fundațiile Regale, ziarul lui
Carandino - Zaharia Stancu, ziarul lui
Braniște, Radio, liceu etc.) răspunde cu Nu:
„Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau".
Visul lui, clar exprimat în 20 septembrie
1944, este pe vechea sa linie individualistă
și liberă:

    Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne:
    o libertate de intelectual care își apără sin-
    gurătatea.

    S-a speculat mult în revuistica româ-
nească, după apariția Jurnalului, despre cola-
borarea sa cu Pătrășcanu și Zilber și despre
faptul că, dacă n-ar fi murit, ar fi devenit
comunist. Nimic din ce citim în Jurnal nu
îndreptățește o asemenea părere, nici chiar
faptul că, la sfîrșitul anului 1944, s-a dus la
schi cu Pătrășcanu, Lena Constante și alții.
Felul cum s-a retras de la România liberă
după numai cîteva zile, felul cum a refuzat
tot felul de oferte de colaborare și integra-
re, opțiunea lui pentru „libertatea lui Mon-
taigne" etc. îl arată bine apărat în propria sa
individualitate. Dacă ar fi trăit, ar fi fost, cel
mai probabil, angrenat în procesul Pătrăș-
canu și închis; numele lui a apărut în inte-
rogatorii, așa că nu ar fi scăpat. Cred că Belu
Zilber are dreptate cînd scrie că

    Moartea a scăpat doi oameni de proces și închi-
    soare. Primul este scriitorul Mihail Sebastian,
    al doilea sociologul Anton Golopenția.

*

IN PRIMUL val, Jurnalul lui Mihail Sebastian
a fost receptat mai ales pe dimensiunea lui
politică și istorică, comentatorii cărții fiind
bulversați de revelația legionarismului și a
antisemitismului concret din lumea româ-
nească a anilor 1935-1944. După prima lec-
tură, cititorul Jurnalului rămîne cu senzația
întunecată a unei huni fără soluție, în care
Sebastian nu avea unde să se ducă.
    Sebastian a fost un om al nuanțelor și al
adevărului, iar Jurnalul său este pe măsura
omului. Așa că această carte dă o imagine
mai bogată și mai complexă despre Româ-
nia interbelică decît s-a observat la prima
lectură. Ea descrie o Românie legionară și
antisemită, dar descrie și cealaltă Românie,
nelegionară și neantisemită, antilegionară și
anti-antisemită (ca să folosesc un termen din
Caietele lui Cioran).
    Nu toată România a fost Itgionaiă și anti-
semită, dar la un moment dat (cam de prin
1935 pină in 1937) și o largă bucată de vreme,
toți oamenii din jurul lui Sebastian au fost hgio-
nari și antisemiți. Acesta este paradoxul Jur-
nalului și aceasta a fost tragedia autorului.
    Intr-o țară în care nu există incompa-
tibilități, cum spune Sebastian, Sebastian
însuși stă, metaforic vorbind, într-un cuib
legionar și suferă că iubiții săi prieteni sînt
legionari și antisemiți. Și, din miezul aces-


tui cuib verde, din care camarazii, de alt-
fel, se străduiesc din răsputeri să îl scoată
afară, el descrie România și înverzirea ei pro-
gresivă - dar care n-a fost niciodată com-
pletă; Jurnalul însuși depune mărturie de
existența unor oameni de mare valoare,
Rosetti, Ralea, Vianu etc., care nu au fost
nici legionari, nici antisemiți.
    Ce-a căutat Sebastian în acel loc? De ce
nu s-a retras mai devreme dintre ei? De ce
i-a atacat din start pe aproape toți oamenii
cu care avea mai multe compatibilități struc-
turale decît cu Nae lonescu, Eliade, Marietta
Sadova, Haig Acterian, George Racoveanu,
Polihroniade ș.a.? De ce, dacă locul lui, de
intelectual raționalist și individualist, pe dea-
supra evreu, era alături de compatibilii Lo-
vinescu, Ibrăileanu, Ralea, Vianu, Rosetti,
Vișoianu, Pompiliu Constantinescu, Ciocu-
lescu etc., de ce s-a cramponat de Cuvintul
și de elita de dreapta a generației ’27?
    Sînt întrebări pe care le consider legiti-
me, care nu-l acuză pe Sebastian, ci pur și
simplu chestionează o situație.
    Cazul lui, de ins care întîrzie nepermis
de mult în iubirea pentru Nae lonescu și
pentru Mircea Eliade, pare edificator pen-
tru a ilustra forța distructivă și autodistruc-
tivă a iubirii.
    Luînd în calcul toată evoluția lui Sebas-
tian și toate pericolele care l-au pîndit, in-
clusiv ofensele care i-au deteriorat grav ima-
ginea de sine, cred că în drama lui există mai
multe straturi: la suprafață, există ame-
nințarea istorică reală, războiul, legislația
antisemită din România, situația evreilor
și situația familiei lui Sebastian; apoi, mai
adine, stratul hărțuielilor cotidiene, pro-
blema banilor, a locuinței, a frustrărilor de
tot felul; apoi problema dezamăgirii lui enor-

me în dragostea pe care le-a purtat-o lui Nae
lonescu și lui Eliade, precum și a dezamă-
girii în prietenia față de elita generației sa-
le; și, în final, relațiile lui mereu problema-
tice cu femeile sale.
   Cred că Sebastian, ca om problematic, ar
fi fost nefericit - în alt fel, desigur - și dacă
statul român n-ar fi devenit o „imensă uzină
antisemită", iar România o lume în care el
își pierde prietenii și reperele; i-ar fi rămas,
de pildă, nefericirea în dragoste, și ea s-ar fi
dilatat la dimensiunea întregii lui conștiin-
țe. La fel, cred că Sebastian ar fi suferit -
în alt fel, evident - și dacă nu ar fi fost evreu,
ci român, deoarece felul în care au căzut
oamenii în afara umanului în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial ar fi afectat
seismograful său moral. Deși asemenea rați-
onamente sunt prin definiție ilicite, nu mă
pot abține de a le face.
*

Lui Sebastian nu-i plăceau centenarele.
   La douăzeci de ani, trecut deja de mij-
locul vieții, conchidea că un centenar este o
sărbătoare morbidă, o etichetare și o clasa-
re mortuară a unui autor și a operei sale.
   Cazul Sebastian nu a fost încă nici eti-
chetat, nici clasat.
   Mi s-ar fi părut drept ca la centenarul
său să avem pe masă opera lui completă.
■
Fragment.
               Pentru a economisi spațiul,
               notele au fost suprimate.

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 17

Poeme de

Sixtina

îmi e dat, în sfârșit, să trăiesc o clipă
ca aceea pe care,
pe bolta Sixtinei,
a-nchipuit-o Michelangelo:
mâna întâiului om rămânând întinsă
spre cea a Domnului, cele două
degete arătând unul spre altul,
confirmând că-n distanță
e, de fapt, toată apropierea.

Așa și acum.
Ești îndeajuns de departe
ca să încapi, pentru totdeauna,
în golul dintre
mâinile noastre.



Ordine

Da, știu că sunt, oho, o oaste-ntreagă,
mereu la pândă, gata să-mi surprindă
pasul greșit, mișcarea bleagă-a mâinii.
Sub pânda lor trăiesc, de la o vreme,
silit să număr
tot ce-ntâlnesc, în fiecare clipă.

Iese de-aici, desigur,
un ce profit,
un fel de muzică-a numirii, -
tui clinchet al aducerii aminte,
tui dangăt, uneori, din turnuri mari, -
o, voi, ceilalți soldați,
eroi necunoscuți, recunoscuți,
chemați pentru o clipă la raport.
Un „să trăiți“ îmi spuneți voi, muriții,
un „Ave“, ca un geamăt în lumină.

Și mă trezesc strigând „pe loc repaus“,
și mă trezesc scriind „pe Loc Repaus“.
Dau ordine și-i ordine în toate,
ca-n Ordinul, și el, ce va să vină.

2 aprilie 2006



Ora

Ora aceea în care -
da, vinerea era, cea a Patimii,
pe-un mal de râu,
pe sub sălcii fierbinți.

Ora asta
când sângele în vreun potir
zadarnic încerci să-l aduni.

Ora în care
fostele rugăminți
se transformă în rugăciuni.

9 aprilie 2006


Messa

Luați, mâncați - li se spune -
și aud, foșnind, într-un colț de bazilică,
un pachet de chetps.
Beți dintru acesta toți - li se spune -
dar ei, transpirați foarte,
înghit, gâlgâind,
din cutiile lor de coca-cola.

Acum, ar trebui să urmeze
importantisime cugetări despre omul nou.

Dar, pe neașteptate, doi porumbei
îmi întrerup versul, țâșnind în zbor,
pe sub înaltele arcuri romanice.
Mammina - întreabă-un copil, alături -,
dimmi quale, delle due colombe,
e quella
del Santa Spirita <



Dioptrii

Vine, ea, și distanța
de la care
morții pot fi citiți
ca niște poeme.



Un fel de elegie

Ține-te bine, ai o mare răspundere,
ține-te bine, Iii încăpățânat, nu ceda,
să nu lași să-ți scape din chingi
golul pe care-1 încingi.

Din el s-ar putea să vină Prăpădul,
să se reverse, cu teribila Lui mânie,
chiar Dumnezeu,
cu cele știute și neștiute.

Da, știu, așa-i,
nu e ușor să fii nimb.

Dar eu îți spun: ține-te,
ține-te bine,
Cercule, cercule...



La ocazii

Pentru ca gunoiul să intre în poem -
îmi spune Profesorul -
are nevoie, chiar și el,
de-un dram de solemnitate.

La Ocazii, ținuta e,
nu-i așa,
obligatorie.

20 iulie 2007


18 • APOSTROF



Se năruie Casa Domnului

Eram din nou singur în celulă și aveam să
rămân tot astfel până la sfârșitul șederii
mele în beciul Securității din strada Re-
publicii. Singurătatea - prielnică rugăciunii,
meditației - nu mă apăsa nicidecum. Aș spu-
ne, dimpotrivă. întunericul ocrotea, ușura
înălțarea minții adDeum. Celula îmi părea
tot mai mult o chilie. Deținut, mă simțeam
devenind un schimnic. Eram parcă mai lejer,
ca unul care n-a greul pământului. Poate slă-
biciunea, foamea pe care o îmblânzisem în-
trucâtva prin obișnuință și, fără nicio în-
doială, buna înrâurire a celor doi camarazi
mai vârstnici cu care împărțisem un timp
carcera, simpla lor prezență, toate acestea
ușuraseră mult greul inimii ce mă împovăra
înainte de apariția lor în insula mea. Mi-am
dat seama, îndată ce am rămas de unul sin-
gur, că nu mai purtam ghiuleaua pe care o
târâsem după mine, povara chinuitoare
ce mă apăsase încă dinainte de a fi arestat.
Obsesia dragostei mele gâtuite mă urmări-
se, mă înlănțuise, fusesepână atunci ca o în-
chisoare în închisoare. întâlnirea celor doi,
împărtășirea necazurilor lor, aplecarea mea
spre Celălalt, spre Altul, mă scoseseră din
ruminarea melancolică, risipiseră în deșertul
pe care-1 străbăteam împreună cu ei orice
fata morgana a amorului. Mulțumeam aceas-
tă eliberare înainte de toate lui Simion, bunu-
lui său simț de pescar și mecanic atent la
zburda păstrăvilor, ca și la tușea mai seacă
sau mai grasă a motorului. însă lovitura de
grație care a destrămat fantasmele mele amo-
roase o dăduse, fără să vrea și fără să știe,
moș Ion din Poșaga, în cele câteva ceasuri
ale conviețuirii cu el. Suferința lui din pri-
cina văcuței era mult mai adâncă, mai ade-
vărată, mai dreaptă decât aceea pentru pier-
derea unei femei oricât de delectabile.
    în liniștea ce se lăsase în mine, îndată ce
s-a potolit cât de cât zurba inimii și a simțu-
rilor, îndată ce am scăpat de imaginea obse-
dantă a femeii iubite, auzeam tot mai lim-
pede o chemare de foarte departe și totodată
atât de apropiată, încât o surprindeam chiar
în mine. Nu răsuna pentru întâia oară în
viața mea. Mă auzisem chemat mai demult
și apoi, asurzit de larma din jur, dar mai ales
de cea din chiar lăuntrul meu, încetasem
să mai aud îndemnul acela spre o viață dă-
ruită. Eram la Casa Domnului din Blaj cînd
se făcuse auzită pentru întâia oară chemarea
aceea. Și acum, opt ani mai târziu, în celu-
la-chilie, ea părea că vine tot dinspre acea
Casa către care mă întorceam din ce în ce
mai des în gând, ca spre un loc de refugiu.
Un refugiu ideal, un lăcaș ce aparținea unei
alte lumi, unui tărâm privilegiat, unde îmi
fusese dat să trăiesc un timp, nu prea înde-
lungat, dar bogat în revelații, la acea răspân-
tie primejdioasă a vieții la care ajungi când
se risipesc în tine inocențele copilăriei și ți
se pun primele întrebări ale Sfinxului, cele

• Nicolae Balotă. Foto: M. P.

cărora abia îți va ajunge mai apoi o viață
să răspunzi. Dar în acea Casa nu mă mai
puteam întoarce, pentru a regăsi ceea ce do-
bândisem acolo și pierdusem între timp.
Căci, chiar în zilele acelea, ea începuse să
fie înconjurată, împresurată de agenții din
tenebre, ajungând să fie cotropită de ei și în
cele din urmă nimicită.
   fără să fi uitat vreodată anul binecuvân-
tat petrecut acolo, pierdusem de mult căra-
rea ce ducea spre acel loc al începuturilor
mele, atât intelectuale, cât și spirituale. Sem-
nele pe care mi le făceau din când în când

călugării augustinieni-asumpționiști de la
Casa Domnului se răriseră. Un ultim mesaj
al Părintelui Adhemar Merckx, superiorul
belgian al Casei^ mă surprinsese prin tonul
grav, imperios, de un laconism dramatic.
II primisem cu aproape un an în urmă. Pă-
rinții se așteptau la o lovitură iminentă. In-
tr-un post-scriptum sibilin la mica sa epis-
tolă, transmisă printr-o călugăriță din Blaj,
citeam o invitație destul de clară la părăsirea
țării: bunul Părinte îmi propunea, cam învă-
luit, o posibilă revedere în țara sa, Belgia,
->

DOSAR

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 19

sau la Roma. El care nu mai plecase de mult
din România, țara de adopțiune ce deveni-
se a lui, bănuia deci că va fi silit în curând
să o părăsească. Mă ruga, în același timp, să
o ajut la universitate pe o pupilă spirituală
a sa. Aceasta avea să-mi dea unele detalii de-
spre cele ce se petreceau și, mai ales, se pre-
găteau în minuscula Romă de pe Târnave.
Suprimarea Bisericii lui Inochentie Micu
era, se pare, decisă în forurile moscovite și
bucureștene. O intervenție brutală a auto-
rităților se arăta iminentă.
   Semne rău prevestitoare pentru greco-
catolici deveniseră tot mai vădite și în Clujul
acelui început de toamnă. Tatăl meu se întor-
cea acasă, într-o seară, palid, foarte abătut,
de la episcopie. Sperase, bietul, să afle ceva
încurajator, poate o desmințire a zvonurilor
alarmante care circulau în comunitatea noas-
tră. Dar episcopul Hossu, cu tot calmul său
hieratic, aparent detașat, îi deschisese asu-
pra viitorului imediat o perspectivă mai în-
grijorătoare chiar decât tumorile. Nu, nu era
nicio speranță într-o evitare a furtunii ce
se anunța: „Mă aștept la tot ce poate fi mai
rău“ - îi spusese ierarhul. „Ne vor lovi în
toate chipurile, vom fi prigoniți așa cum au
fost începând din ’46 și mai sunt încă până
în ziua de azi prigoniți greco-catolicii în
Ucraina, Rusia Subcarpatică și Galiția. Acolo
sunt mai mulți uniți decât suntem noi, aici
în România. Dar ce înseamnă cinci milioa-
ne și mai bine de credincioși când toată po-
liția, toată Armata Roșie, Uniunea Sovietică
întreagă condusă de un partid atât de potriv-
nic lui Dumnezeu se aruncă asupra lor, ca o
haită uriașă de lupi asupra unor turme nepu-
tincioase de oi. Eu știu ce mă așteaptă. Când
a ieșit din catedrala sa, după ce i-a îndem-
nat pe credincioșii săi să se roage Domnului
pentru mântuirea Bisericii, episcopul greco-
catolic din Ujhorod a fost zdrobit de un ca-
mion. Toată speranța noastră ne-o punem
în Domnul și în Sfânta Sa Maică.“
   Persecuțiile împotriva comunității cato-
lice porniseră încă din ’47. La Liceul „Maica
Domnului“, unde mă duceam într-o zi să
înmânez unei călugărițe ce urma să se în-
toarcă la Blaj răspunsul meu la un mesaj al
Părintelui Merckx, liniștea de catifea care
domnea îndeobște acolo (mai ales că nu în-
cepuse încă anul școlar) era tulburată de
voci alarmate, de pași precipitați pe sală, de
uși ce se deschideau și închideau cu zgomot:
o atmosferă de cuibar răvășit, înspăimântat
de zborul planat, deasupra lui, al uliului.
Câteva măicuțe care mă cunoșteau se adu-
nară agitate în jurul meu, grăbite să afle poa-
te vreo știre încurajatoare; altele coborau
aproape în fugă treptele, cu voalul negru
fâlfâind deasupra capetelor. Dar toate câte
le relatam din cele auzite la Radio Londra
erau bine știute de ele. Și-apoi, erau vești
atât de sumbre, atât de puțin dătătoare de
speranțe, încât mi-era de-a dreptul rușine
încercând să le înfășor într-o poleială lumi-
noasă, optimistă. Sărmanele femei erau în-
spăimântate. Indivizi necunoscuți, sinistre
figuri de trimiși ai puterilor din umbră se
strecurau în casa lor, pe care n-o puteau
închide ermetic, le ieșeau în cale pe culoare,
le îngrozeau prin răspunsurile în dodii pe
care Ie dădeau când erau întrebați ce caută
pe acolo sau, și mai rău, prin rânjetul lor
tăcut cu care le măsurau pe ele.
   Erau, desigur, printre greco-catolici și
naturi mai încrezătoare, oricând dispuse
să găsească, în hățișul inextricabil al celor

mai amenințătoare evenimente, căi de ieșire
aproape miraculoase. Eu însumi, înclinat să
iscodesc dezlegări posibile ale nodurilor gor-
diene, deschis mai degrabă perspectivelor
luminoase (adeseori imaginare) decât celor
sumbre (prea adeseori reale), găseam prin-
tre cei din comunitatea catolică unele per-
soane, ce e drept rare, câtuși de puțin abă-
tute de apropierea confruntării cu vrăjmașul,
dimpotrivă, bucurându-se parcă de preve-
derea strașnicului eșec al acestuia. Astfel era
Părintele Filipașcu, fostul meu profesor de
religie de la sibianul Liceu „Gheorghe La-
zăr“, erudit istoric al Maramureșului său
natal, feru - cum ar spune francezul - de
nobila ascendență a familiei sale, a neamu-
lui său. De când încetasem să-i fiu elev, ba
chiar pusesem piciorul pe prima treaptă, cea
mai de jos, a ierarhiei universitare, de când,
reîntorcându-ne la Cluj, ajunsesem vecini,
întâlnirile mele cu el nu mai erau cele din-
tre dascăl și discipol, ci, cu toată deosebirea
de vârstă, se desfășurau, grație amabilei sale
disponibilități de a conversa, pe un picior
de egalitate. îmi plăcea înverșunarea sa anti-
comunistă, pe care o împărtășeam, lipsa sa
de mansuetudine preoțească atunci când se
dezlănțuia cu o furie mai degrabă profetică
decât sacerdotală, ori de câte ori venea vorba
despre noii stăpâni ai țării. Iar vorba venea
inevitabil de fiecare dată când ne întâlneam
pe strada noastră Bolintineanu. Și ne întâl-
neam destul de des. Zvonurile tot mai insis-
tente și mai alarmante cu privire la sinis-
tra soartă pe care Moscova, prin uneltele sale
din noua Republică Populară românească,
o pregăteau Bisericii catolice erau decorti-
cate de învelișul lor țepos și amar de bunul
meu preot-profesor. Cu un superb dispreț,
acesta azvârlea într-un coș imaginar acele
decizii staliniene prin care noi, credincioșii
catolici, am fi putut fi rupți de Roma. La
toate argumentele curente, și din ce în ce
mai întemeiate pe fapte flagrante, ale pesi-
miștilor, el le găsea tot atâtea contraargu-
mente-măciucă, extrase din marea politică a
momentului interpretată ad hoc. Cum și eu
aveam o prea mare încredere în iscusința mea
de a analiza die grosse Politik^ convorbiri-
le noastre foarte animate la colțul străzii
Bolintineanu cu strada ce se mai chema pe
atunci Mârzescu, în fața casei istoricului aca-
demician și fost ministru Lapedatu (care
urma să fie arestat și închis ca să moară în
temnița de la Sighet), abundau într-o în-
credere indefectibilă în forțele salvatoare ale
Occidentului și îndeosebi ale Americii.
Speranțe deșarte, himere, iluzii? Le-am nutrit
încă multă vreme, în ciuda crudelor desmin-
țiri aduse de o istorie ce se făcea peste noi
și, în cea mai mare măsură, împotriva noas-
tră. Le-am nutrit chiar și după ce am sufe-
rit prima detenție, chiar și după ce preotul
și profesorul Filipașcu a pierit, ca și atâția
alții, în lagărul de la Peninsula. Speri, chiar
dacă eșecurile celor sperate se țin lanț, pen-
tru că speranța este tocmai eșecul ideal al
eșecurilor prea reale.
   Zădărnicirea tuturor așteptărilor noastre
nu ne azvârlea în deznădejde, dar ce altce-
va decât o disperare mereu prelungită putea
să însemne instalarea durabilă într-un ori-
zont al așteptărilor deșarte. Invazia rusă,
urmată de închiderea noastră implacabilă
sub bolta de plumb a comunismului, deschi-
sese un șir al dezastrelor, ce ni se părea pe
atunci nesuferit de lung, și ne aflam doar
la începuturile sale. Dar loviturile plouau

peste unii și, deocamdată, nu peste alții, sau
peste unele grupuri ale societății, cruțându-
îe momentan pe altele. Iar această discrimi-
nare abilă între victime mina orice solida-
ritate posibilă, spărgea legăturile și așa destul
de firave dintre oameni, alimentând în acea
lume a urii și a minciunii triumfătoare în
care intrasem speranțele mincinoase ale uno-
ra sau altora. Căci cum altfel să înțelegi și să
ierți participarea episcopului ortodox Colan
al Clujului și al Feleacuîui la distrugerea Bi-
sericii greco-catolice, decisă de Stalin și exe-
cutată de uneltele sale bucureștene, dacă nu
vezi în ea o speranță înșelătoare a acestui vlă-
dică de a-și salva propria bisericuță, aparent
neamenințată încă de vrăjmașii creștinis-
mului (și cu ea, propria-i persoană pusă
momentan la adăpost), dobândind totodată
suflete, fie și moarte, precum și bunuri, întot-
deauna bune de dobândit, chiar dacă toate
acestea se făceau cu prețul suferințelor celor
pe care continua să-i cheme „frații“ săi? Cum
să înțelegi atâtea ieșiri dușmănoase învelite
în țipla lucioasă a limbajului duhovnicesc,
atâtea atacuri pe toate căile vizibile și invi-
zibile ale mitropolitului Bălan din Sibiu îm-
potriva uniților, frații săi din Ardeal? Sau
înverșunarea în acea acțiune fratricidă a pa-
triarhului lustinian și a acoliților săi, prin-
tre care se distingea prin activitatea sa plină
de râvnă distrugătoare vicarul său Teoctist
Arăpașu. Menajați de autoritățile atee, cre-
zând că își slujesc Biserica slujind adversa-
rilor ei, nădăjduind că se vor salva jertfin-
du-și frații, au jucat jocul puterii deicide,
acceptând rolul nedemn al prigonitorilor de
totdeauna. Colan uita, oare, că după ceda-
rea Ardealului de Nord, în zilele grele din
anii ’40-’44, greco-catolicul Hossu îl ajuta-
se în atâtea rânduri, că fuseseră alături, îm-
preună, ca în cele două strane ale aceleiași
biserici, că în 1942 îi scrisese celui pe care
acum îl împingea cu mansuetudine eclezi-
astică spre martiriu: „Eu ți-s frate, tu-mi ești
frate, în noi doi un suflet bateL‘? Iar arhie-
piscopul Bălan, care la rușinoasa adunare
festivă din Blaj, la 15 mai 1948, ținea iso-
nul oficialităților comuniste ce „înfierau“ -
ca să folosesc un termen predilect al pro-
pagandei Partidului - Biserica unită cu Ro-
ma ca „antinațională și antiistoricăT putea
oare să spere că această calomnie mincinoasă
susținută și de el tocmai acolo pe Câmpia
Libertății din Blaj, la sărbătoarea centena-
rului Adunării Naționale, în chiar locul
triumfului istoric al ideilor Școlii Ardelene
și al Bisericii corifeilor acesteia, va putea sluji
Bisericii strămoșești ortodoxe și sufletului
său?
   hi aceeași epocă, la București, cunoscu-
tă de mine doar prin cartea ei despre Mon-
taigne, Alice Voinescu, credincioasă ferventă,
fidelă ortodoxiei în care se născuse, con-
damna cu amară severitate „Biserica noastră,
ca o sclavă a regimului“. Recunosc acum,
târziu, în tulburătoarele însemnări din Jur-
nalul ei (regretând mult că nu am întâlnit-o,
că nu am stat niciodată de vorbă cu aceas-
tă înaltă Doamnă) o voce bine cunoscută
a suferinței acelor ani, propria mea voce de
odinioară, sau măcar unele intonații ale ei,
cu toate deosebirile de vârstă, de formație,
deforma mentis dintre noi. Și eu credeam
atunci că se dădea o luptă nu atât între mari-
le puteri, luptă istorică pentru supremație,
ci, cum prea bine spunea ea: „lupta între bar-
barie și creștinism“. De aceea, agresiunea
unor prelați ortodocși împotriva Bisericii
catolice și mai cu seamă a celei unite mă du-

20 • APOSTROF

DOSAR

rea nu doar ca fiu al acesteia, ci ca un creștin
pentru care nimic nu putea fi mai scandalos
decât complicitatea unor creștini cu barba-
ria comunistă. Tocmai pentru că și pentru
mine ortodocșii sunt mlădițe din vița lui
Cristos, nu puteam admite înverșunarea lor
împotriva altor mlădițe, trădarea, trecerea
de partea vrăjmașilor Domnului. Când, în-
tr-o zi din sinistra toamnă a lui ’48, Doamna
Alice Voinescu nota, în urma unei convor-
biri cu Gala Galaction și mai ales după un
discurs ținut de părintele atât de drag, atât
de prețuit de ea: „Cum a putut lăuda acest
regim? Când e sincer? Sunt profund vexată
în prietenia mea, în încrederea ce i-o făceam.
Mă tem că și în Părintele suplețea devine
compromis^, pentru a se întreba: „De ce
Biserica catolică și protestantă e activă? Oare
această pasivitate a Bisericii noastre nu e
lașitate?“, ea nu știa că martiriul prelaților și
atâtor preoți, călugări și credincioși cato-
lici era altceva și mai mult decât o „activi-
tate“ și nu bănuia că mai gravă decât „pasi-
vitateacc Bisericii ortodoxe era acțiunea ei
potrivnică menirii sale și Legii divine. Să nu
fi aflat de arestările din zilele acelea ale
episcopilor uniți? Peste câteva luni, în 1949,
după un dejun cu Monseniorul Ghica, va
însemna în Jurnalul ei: „Un Prinț al Lumii
și al Bisericii, nu mă miră că atrage credin-
cioșii. Totuși, iubesc Biserica noastră și do-
resc să-i văd și pe prelații noștri la fel“. în-
duioșătoare dorință pioasă. Pentru aceasta
însă, ar fi trebuit ca acești prelați sau măcar
unii dintre ei să urmeze calea Părintelui
Vladimir Ghica. Or, aceasta ducea la Jilava
și la moarte.
    Eu însumi eram departe de a păși pe acea
cale, deși o întrezăream uneori ca o cărare
îngustă ce se cațără pe povârnișuri pră-
păstioase, spre înălțimi cu atât mai atră-
gătoare cu cât părea mai grea ascensiunea
într-acolo. Nu dificultatea urcușului, nu ob-
stacolele pe care le prevedeam mă împie-
decau să pornesc pe acea cărare. Drumul
larg, bătătorit de mulțimi căldicele, nici reci,
nici fierbinți, pe care-1 urmam, șerpuia însă
prin văi prea ademenitoare pentru băiețan-
drul care eram, râvnind după bunurile toate,
știute sau bănuite doar, închipuite, ale pă-
mântului, pentru a le părăsi și a lua în piept
o pantă ce mi se părea aridă. Nu, eram încă
departe, în vara aceea a desfătărilor și apoi
în începutul turmentat de toamnă al con-
vulsiilor amorului rănit, de căutarea acelei
căi spre care nu o dată mă simțisem atras.
Din copilărie încă mi se părea uneori că mă
aud chemat de o voce din întuneric, mi se
dăduse să cunosc dulceața unor mângâieri
spirituale, bucuria primirii unor neaștepta-
te daruri știute doar de mine și păstrate până
la epuizare în taina inimii, se deșteptase în
mine fervoarea unor rugăciuni, inspirate mai
mult decât închinate de mine celui ce mi
le strecurase în suflet. Avusesem asemenea
anotimpuri de belșug printre altele de sece-
tă și înainte de anul șederii mele la Casa
Domnului din Blaj. Dar aici, în acea Casă
a începuturilor mele duhovnicești, am auzit
pentru întâia oară lămurit chemarea și am
avut revelația unei căi de străbătut pentru
a-i răspunde.
    Mă văd sunând într-o noapte geroasă
de ianuarie la poarta ferecată a Casei. O
poartă îngustă, nearătoasă, alături de aceea
mai largă a Capelei, inima micului așeză-
mânt. Reveneam de-acasă, din Clujul meu,
ce se afla acum în străinătate, dincolo de
frontiera arbitrar trasată cu câteva luni în
urmă la Viena. Petrecusem acolo, cu ai mei,

• Bianca și Nicolae Balotă. Foto: M. P.

sărbătorile Crăciunului și Anului Nou. Eram
răpus de oboseală și pătruns de frigul din
târgușorul pustiu și întunecat. îmi târâsem
geamantanul burdușit, venind de la gară
pe străduțele lunecoase de zăpadă înghețată.
Nu era țipenie, coborâsem singur pe pero-
nul adormit, abia luminat, și nu aflasem la
ora aceea târzie din noapte nici birja pe care
o lua Tatăl meu când venea să mă vadă. Mica
Romă era scufundată în somnul celor drepți.
Doar câte un câine surprins de scrâșnetul
zăpezii sub pașii mei se trezea lătrând scurt
și iritat din paiele culcușului. Purtam fri-
gul în oase încă din vagonul cu flori de
gheață pe ferestre, în care mă îmbarcasem
dis-de-dimineață din Apahida, stația de fron-
tieră dintre România și Ungaria, dar aces-
ta înaintase încet suflând din greu, potic-
nindu-se și zăbovind îndelung pe drum,
lăsând să treacă grăbite, interminabile tre-
nuri militare germane, cu ofițeri în unifor-
ma verde-cenușie fumând placid în dreptul
ferestrelor și cu platforme purtând, sub pre-
late, tunuri pe care le bănuiam de mare cali-
bru. Ca întotdeauna când vedeam defilând
istoria în fața ochilor mei de adolescent păti-
maș, mă treceau fiorii unei excitări asemănă-
toare, dacă nu identice, celei a sexului. Tul-
burare obscură, premonitoare de voluptăți
pe care încă nu le gustasem, de tragedii pe
care încă nu le trăisem. Tot astfel privisem,
cu câteva luni în urmă, cum se scurgeau
unele după altele pe Calea Feleacului, pără-
sind Ardealul de Nord, ostenite regimente
de infanteriști români, soldați cu uniforme
ferfeniță, moletiere căzute, târându-și bocan-
cii rupți, plini de praf, prin covorul gros
de bălegar uscat. Tot astfel, mai înainte, sufe-
risem urmărind pe ecrane, în întunericul
cinematografelor clujene, defilarea trupelor
germane triumfătoare pe Champs-Elysees și
pe Hitler, cu Parisul la picioarele sale, pri-
vind de sus, de la Trocadero, spre vechea,
nobila Ecole militaire unde învățase tânărul
Napoleon. Nu puteam contempla indiferent,
cu răceală, catastrofele istorice - și ele abun-
dau în jurul meu în acea vreme -, după cum
nu puteam privi cu indiferență o fată din
preajma mea. Sângele meu de puber intra
în ebuliție și fantazia mea (căci nu pot vorbi
încă de o gândire ori de vreo dorință susți-
nută) făurea scenarii peste scenarii ale des-
fășurării unei istorii apocaliptice râvnite ori
ale unei jinduite pasiuni împărtășite.

   Sunam la poarta îngustă și nimeni nu
părea să mă audă dinăuntru. Mă zgribuleam
și tropăiam mărunt pe loc ca să-mi dezmor-
țesc picioarele înghețate, când deodată pași,
zornăit de chei și fratele Petru, bucătarul
Casei, cu obrajii roșii buhăiți de somn și
de focul cuptorului lângă care trebăluia din
zori și până-n seară, îmi deschidea. „Lăudat
fie Lsus!“ - niciodată parcă nu rostisem cu
mai multă înfocare salutarea cu care ne în-
tâmpinam. „în veci, amin! Da’ acum se vine,
fătul meu?“ - se mira bunul călugăr și con-
tinua, după ce-i explicam grăbit cum și de
ce apăream la o asemenea oră necuviincioa-
să, „Noa hai de te culcă. Da-i cam frig în
dormitoare, că nu vă așteptăm să veniți decât
peste trei zile.“ Din nou explicație că pri-
misem de la consulatul maghiar din Brașov
un permis de liberă trecere valabil zece zile,
iar acestea trecuseră și fusesem silit să pă-
răsesc Clujul și Ungaria. „Mânca-i-ar puri-
cii!a - îi scăpă fratelui Petru suprema sa
ocară, dar, căindu-se pe loc, adăugă repede:
„Doamne, iartă-mă“. Nu mă lăsă să-mi duc
bagajul, ci-1 cără el, ca un frate inimos și
robust ce era, până în căsuța de alături, des-
părțită printr-o curte de corpul principal al
Casei Domnului. O locuință de familie bătrâ-
nească în față cu un târnaț la care urcai vreo
câteva trepte de lemn roase de ghetele noas-
tre ale școlarilor. Din tinda aceasta se deschi-
deau trei uși spre cele trei dormitoare în care
eram adăpostiți noi, cei vreo cincisprezece
alumni. Pentru micul orășean deprins cu al-
te comodități, dormitorul comun din casa
aceasta, ce mi se părea până și prin miro-
sul ei o coșmelie de țară (deși nu trăisem
până atunci niciodată în vreun sat), cu patu-
rile sale de fier și lavoarul rudimentar, un
lighean și o cană de tablă pe un trepied așe-
zat la picioarele patului, în care apa îngheța
uneori în nopți mai reci de iarnă, cu latri-
nele rău mirositoare în curte, fusese la înce-
put o încercare neplăcută. Dar, îndeajuns de
curând, obișnuința, o anume adaptabilitate
a firii și, mai mult decât acestea, descope-
rirea în ponositul, vetustul, austerul așeză-
mânt al asumpționiștilor a unor bucurii, a
unor încântări nebănuite de mine atunci când
îi pășeam pragul pentru întâia oară, destul
de îndoit, alături de Tatăl meu, mă faceau
să mă simt „ca acasă“ între zidurile sale
modeste.
A

DOSAR

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 21

   Și acum, rămas singur în dormitorul gol,
deși frigul mi se părea mai stătut, mai duș-
mănos decât afară, iar paturile goale cu lavoa-
rele de tablă ciobite mai mizere decât ori-
când, m-am dezbrăcat dârdâind, dar de-a
dreptul voios și m-am vârât sub plapuma
înghețată și ea, peste care am mai întins o
cuvertură, ba chiar și paltonul meu de iarnă
cu guler de blană. Ațipisem, când un coșmar,
în care mă vedeam de undeva de sus căzut
într-o prăpastie asemenea unui mormânt
adânc din care mă străduiam în zadar să ies,
mă trezea. Dar nu puteam să scap de obse-
sia neputinței de a ieși la lumină și nu știam,
cu ochii holbați în noapte, dacă ceea ce în-
trezăresc înnegurat este gura din depărtare
a abisului din care nu era ieșire sau geamul
abia luminat al dormitorului. Dezmeticindu-
mă cu inima strânsă de o până atunci necu-
noscută anxietate, am dibuit orbecăind pe
întuneric în sertarul noptierei de lângă pat
o lumânare și niște chibrituri. Lumina a alun-
gat pe dată amenințarea chipului meu fan-
tomatic fixându-mă din străfundul prăpas-
tie!. Am așezat lumânarea într-o căniță de
tablă și în lumina ei blândă am adormit.
   Dimineața îmi deschideam ochii în ochii
Tatălui meu, care mă veghea șezând la mar-
ginea patului învecinat cu al meu. Sosise
în zori de la Sibiu. în dormitor era o căldură
prietenoasă: focul - aprins prin grija sa părin-
tească - duduia în soba neagră de tuci din
colț. Zăpada de pe acoperișul capelei, din
curte, de pe pomii din livadă scânteia sub
bătaia unui soare radios, cu dinți. Din lumâ-
nare mai rămăsese un muc stins pe fundul
căniței. Mi-era rușine să mărturisesc că-mi
fusese frică noaptea, dar Tatăl meu nu punea
întrebări la care le știa dinainte răspunsul.
   Prezența sa mi-a oferit privilegiul de a
prânzi cu el la masa Părintelui Merckx, supe-
riorul Casei Domnului. înconjurat de cei câți-
va călugări, de părinții Aron, Ilea și Cristea,
ca și de frații Petru și Gheorghe, care ser-
veau la masă, cu toții români, Mon Pere îl
primea pe Tata ca pe un oaspete de onoare
într-o cameră-sufragerie, alta decât obișnui-
tul nostru refectoriu. Dejunul era întrucât-
va de gală, în încăperea încălzită mai gene-
ros decât permitea obișnuita austeritate
monastică. Asumpționiștii noștri mai aveau
un motiv de a sărbători: Mitropolia îi anun-
țase că acordase capului micii lor comunități
demnitatea de arhimandrit. Se celebra ast-
fel un sfert de secol de la hirotonirea Pă-
rintelui Adhemar Merckx. Preoțit la Roma
în timpul Primului Război Mondial, în
1916, serba cei 25 de ani de sacerdoțiu la
Blaj, în acel an 1941 al dezastrelor celui
de-al Doilea Război Mondial.
   O mică fotografie, pe care o păstrez cu
pietate ca pe una din acele iconițe strânse
între filele vechilor cărți de rugăciune, repro-
duce un tablou ce i s-a oferit cu acel prilej.
Ea înfățișează, într-un cadru decorativ de
spice și ciorchini de struguri stilizați, sim-
boluri ale rodniciei harului divin și ale vred-
niciei lucrătorului din ogorul și via Dom-
nului, sub binecuvântarea de sus a Mâinii
Preasfinte, pe Cristos răstignit și, deasu-
pra, cu litere mari, invocarea din Tatăl nos-
tru: „Vie împărăția Ta“. în mijlocul tablou-
lui, într-un medalion, imaginea Părintelui
Merckx în odăjdii albe cu broderii aurii. în
dreapta sa, înconjurată de o aură luminoa-
să, Sfânta Fecioară, iar în stânga o fotogra-
fie a capelei de la Cărbunari, ctitorită de
asumpționiștii conduși de Mon Pere. Sub

chipul acestuia, încheind dispoziția în cruce
a imaginilor, îmi apare o parte din nava micii
biserici a Casei Domnului, strana din stânga
în care îmi aveam locul alături de colegii mei
și iconostasul cu ușa împărătească dând în
altar. Deslușesc în mica reproducere foto-
grafică, încovoiată, pătată, plină de crăpă-
turi, a tabloului votiv cu decorul său pictat
de o mână nu prea dibace, unele sfinte izvoa-
re din care au pornit pâraiele subterane ce
n-au încetat să mă hrănească nici chiar
atunci când, ascunse în adâncuri, iar eu rătă-
cind afară, pe coaja lumii și a existenței mele,
nu mai voiam să știu de ele. La vârsta aceea
a ezitărilor de la răspântie, acolo, în Casa
Domnului din Blaj, în strana aceea din bise-
rică unde îl ascultam predicând yo Mon Pere,
unde mă rugam și uneori cântam la litur-
ghie, în fața acelei uși a iconostasului unde
mă împărtășeam zilnic, ca și în acea capelă
din poiana pădurii Cărbunari către care noi
școlarii ne îndreptam cu sentimente mai cu-
rând de excursioniști bucuroși de a ieși la
iarbă verde decât de pelerini intonând im-
nuri și cântece sacre, acolo m-am auzit che-
mat pentru întâia oară, acolo mi s-a dat să
întrezăresc, fie și nelămurit, ca prin ceață,
calea de străbătut pentru a răspunde acelei
chemări.
   Ascultam pe amfitrionul nostru vorbind
românește cu vigurosul său accent franțu-
zesc, pe părinții asumpționiști din jurul său,
ca și pe propriul meu părinte, iar eu tăceam
în colțul meu aruncând din când în când câte
o privire pe furiș, înapoia mea, spre fulgii
mari, grei, ispititori, ce cădeau tot mai deși
întru încântarea și mai marea mea dezolare,
căci eram prea departe de dealul Feleacului,
de casa noastră lăsată în urmă, cu pomul de
Crăciun împodobit cu vechile, frumoasele
noastre podoabe de Niirenberg, cu schiuri
și sanie cu tot. Copilăria bântuia încă din
plin în mine în timp ce îi auzeam pe cei mari
punând la cale viitorul meu, pe Tata vorbind
- poate pentru întâia oară altora - despre
marea sa dorință de a mă vedea urmând la
Roma facultăți de teologie și drept ale unei
universități pontificale, de a mă încadra poate
în diplomația Vaticanului, gând nutrit de el
și împărtășit până atunci doar Mamei mele,
care mi-1 șoptise. Asumpționiștii, candide
suflete dăruite cauzei Domnului, exultau.
Entuziast, tânărul Părinte Aron, care se ocu-
pa mai de-aproape de noi, alumnii, și mă cu-
noștea mai bine decât ceilalți, îmi făcea elo-
giul fără să ia seama la prezența mea, la
roșeața care mă năpădise, de rușine și plă-
cere. Enumera însărcinările cu care mă încăr-
case, aceea de îngrijitor și dispunător al
bibliotecii românești a Casei (excelenta
bibliotecă franceză se afla în biroul Părintelui
Merckx și acesta îmi dăduse acces liber la
ea), de dascăl de franceză al colegilor mei,
de conducător al societății de lectură și, în
sfârșit, de ductor, de responsabil al disci-
plinei noastre, a elevilor, în timpul silențiu-
lui, ca și al recreațiilor și diverselor activități
ale zilei. Primisem cu satisfacție aceste în-
sărcinări, primele din viață, căci aveam o
adevărată voracitate a răspunderilor. Și, fără
îndoială, o perfidă atracție a șefiei. Voința
de putere apăruse devreme și se opintea în
mine. în gol. Cu pârghia voinței mele îmi
închipuiam că aș putea ridica globul, dar,
mic școlar într-un mic oraș al unei țări mici,
pierdută în furtuna ce bântuia într-un con-
tinent și o lume, n-aveam de ce să-mi prop-
tesc voința pentru a ridica fie și numai o
minusculă părticică a pământului. Mai insi-

dioasă decât pofta libidinală, care și ea vier-
muia în puberul încă nededat la luxurie care
eram, ambiția mea își făurea tot soiul de
obiective de atins. Și le atingea, în măsura
în care acestea nu erau himerice. Eram prea
pasionat de literatură, de istorie, prea fasci-
nat de exercițiile oricât de dificile ale reflecției
filosofice pentru a nu deveni cu ușurință și
a nu fi recunoscut elev eminent, un caz ieșit
din comun. Dar disprețuiam ambițiile, ce
mi se păreau minore, ale școlarului premiant.
Alte mult mai înalte și mai depărtate ținte
mă atrăgeau. Unele dintre acestea erau de-a
dreptul fantasmagorice. în vederea aces-
tora făuream febril planuri de preluare a
puterii politice, de conducere a statului, de
dirijare a unor mari acțiuni în Europa, sufi-
cient de bulversată de desfrâul de putere al
marilor tirani pentru ca să mai fie nevoie de
dezlănțuirea veleităților unor mărunți ti-
rani en herbe (cum ar spune francezul). Da,
asemenea proiecte îmi bântuiau imaginația
și reflecția, le notam febril în însemnările
mele de taină. Singurul efect benefic al
voinței de putere ce o lua astfel razna era de
a suscita și a întreține în mine râvna stu-
dioasă, de a mă susține în diversele lecturi
istorice, sociologice, politologice, mult dea-
supra vârstei mele, unele dintre ele îndeajuns
de aride, precum și în exersarea unor limbi
străine. De altfel, toate aceste eforturi labo-
rioase erau animate într-o destul de mare
măsură de o poftă a spiritului ce depășea acel
nisus destrăbălat al puterii. Totuși, cu știința
conștiințelor de care dispuneau, îndeosebi
practicând asiduu confesionalul, nu se poate
ca vrednicii călugări să nu-și fi dat seama că
tânărul acesta dăruit, ce e drept, cu multe
daruri ale minții, închipuirii, ba chiar și ale
inimii, are în schimb într-însul acea buruiană
rea pe care Sfântul Pavel o cunoștea atât bine,
de a cărei nocivitate era pe deplin convins
atunci când se întreba întrebându-te: „La
ce-ți folosește de vei cuprinde lumea întreagă,
dacă îți vei pierde sufletul?“ Ca blăjeni,
asumpționiștii mei ar fi putut să spună de-
spre băiatul acesta dat de tatăl său în grija
lor ceea ce spusese, se pare, pe vremuri cano-
nicul blăjean Moldovănuț despre Nicolae
lorga: „băiatul aista are multă minte, da’
nu-i tătă bună“.
   Dar în amiaza aceea de iarnă cu ninsoa-
rea bogată, blândă, ce perdeluia voios pe
dinafară geamul camerei în care duduia fo-
cul de lemne din sobă, în mirosul de bună
mireasmă gospodărească al supei de pasăre
„cu tăiețăi“ și al rasolului de găină cu suc de
roșii, în umoarea sărbătorească vădită în
obrajii înroșiți de un pahar cu muscat de
Târnave, gândul luminos rostit de domnul
Doctor Balotă cu privire la viitorul fecio-
rului său găsea un prompt ecou atât de en-
tuziast în sufletele curate ale acestor au-
gustinieni, încât bucuria lor de a vedea
deschizându-se în casa lor calea unui viitor
stâlp al Bisericii îi împiedeca să-l judece cu
tot discernământul pe acel tânăr lăsat un
timp în grija lor binevoitoare. Magna ipes
oborta est - a apărut o mare speranță - ar fi
putut ei spune în stilul și cu cuvintele sfân-
tului patron al congregației lor. Speranța
se născuse și în mine, mai demult încă, și
era doar confirmată din afară în acea zi de
iarnă, dar ea nu era întru totul aceeași cu cea
care îi însuflețea pe bunii mei părinți trupești
și spirituali. Era încă o nădejde legată de o
viziune a viitorului plină de scorii sau, mai
bine zis, era - pentru a-1 cita din nou pe sfân-
tul autor al Confesiunilor, care o cunoscuse

22 • APOSTROF

DOSAR

și el prea bine în tinerețea sa ă tout asservie
- una dintre acele vanarum cupiditatem pes
inanes et insanias mendaces, din acele speranțe
amăgitoare, pofte deșarte și nebune ambiții
înșelătoare...
   Singurul păcat de care mă făceam vino-
vat, după bunii călugări, evocat și acela cu
un surâs blajin de preaîngăduitorul Părinte
Aron, în apologia sa, nu era decât tot o vir-
tute, dusă însă la extrema vicioasă: o lipsă
de obediență manifestată prin refuzul de a
ieși „la aer" în timpul pauzelor, Nicu Balotă
preferând să citească în liniștea sălii de „si-
lențiu" golită de ceilalți elevi. Călugării râ-
deau mai curând satisfăcuți de diligența mea
contrară igienei și chiar, mai grav, ascultă-
rii de porunca superiorului, pe când Tata își
recunoștea în spusele Părintelui progenitu-
ra și avea surâsul acela hâtru, cu nasul ușor
răsucit într-o parte, care o amuza pe Mama.
Prânzul se încheia cu voioșie în urările căl-
duroase aduse de noi toți noului arhiman-
drit și de mulțumirile sale înduioșate adre-
sate tuturor fraților săi, dar, prin ei, peste ei,
Domnului și Preasfintei Sale Mame. O mică
rugăciune de mulțumire, o binecuvântare și,
când ieșeam din sufragerie, Mon Pere mă lua
deoparte și, serios, dar binevoitor, îmi întă-
rea ceea ce îmi propusese odată în timp ce
eram cocoțat pe scărița de lemn a bibliote-
cii sale, și anume ca pe viitor să stea de vorbă
zilnic cu mine și, cu precizia sa în fixarea
programelor, îmi indica un sfert de oră în
fiecare seară de la șapte la șapte și un sfert,
ceea ce era cu totul excepțional, ținând seama
că tot seara ne acorda nouă, tuturor elevi-
lor, în sala noastră de silențiu, o exortație de
cinci minute. Avea să mă anunțe, mai adău-
ga el, când vom începe. Peste puțin, îl
conduceam pe Tatăl meu la birja pe care o
comandase să vină să-l ducă la gară și-mi
luam rămas-bun de la el. întorcându-mă în
curtea pustie, înainte de a intra în sala de
lucru, unde mă bucuram să fiu singur, am
alergat spre grădina din spate și am azvâr-
lit peste gard câțiva bulgări de zăpadă într-o
sperietoare ninsă, pleoștită, în zdrențe, până
când am izbutit să-i dau jos pălăria de pai
ruptă din creștetul în vârf de băț.
   Puținii bulgări de zăpadă azvârliți de co-
pilăria ce se mai zbenguia, dar din ce în ce
mai puțin, mai rar, în mine, se pierdeau în
iarna aceea, se topeau, înainte chiar de a fi
azvârliți, în mâna tot mai aprinsă a ado-
lescentului arzând pentru alte cauze decât
aceea, jucăușă, a unei sperietori. Cauzele
acestea mi se impuneau oarecum din afară
ca și dinăuntru. Mă fascina deopotrivă spec-
tacolul conflagrației mondiale la care parti-
cipam ca un mărunt spectator ce se voia,
se visa cu naivă ardoare actor, dar și defla-
grația lăuntrică în care eu eram totodată
scena, jocul când mocnit, când exploziv, uni-
cul actor și spectatorul incendiilor ce izbuc-
neau în mine ale adolescenței. Ca un om
al Cuvântului ce eram chemat să fiu, dibu-
iam cuvintele prin care să exprim această
dublă atracție. De la început îmi propuneam,
cu toată seriozitatea celor cincisprezece ani
pe care urma să-i împlinesc peste puține zile,
să notez într-un caiet de însemnări „părerea
mea asupra diferitelor evenimente și asupra
stărilor sufletești prin care trec". îmi dădeam
prea bine seama că viața mea „e atât de sim-
plă", că rutina monotonă a zilelor școlaru-
lui nu-mi putea oferi prea multe evenimen-
te interesante, demne - cum socoteam eu
- de a fi consemnate. Eram pe deplin con-

• Nicolae Balotă în locuința sa din București, 1999. Foto: M. P.

știent că ceea ce era pasionant se petrecea
afară, în lumea largă plină de larma și furia
războiului, ca și în adâncurile mele ale căror
zgomote și turbulențe (parcă tot atât de
îndepărtate ca și cele ale fronturilor pe care
se desfășura războiul) erau surprinse de mine
doar în rare clipe de trezire a conștiinței.
Pentru a scrie nu despre, ci din cele trăite în
afara și înăuntrul meu, alegeam în mod fi-
resc forma jurnalului intim. In însemnările
acestea zilnice, pe care, după mai multe ezi-
tări, amânări, le începeam la 23 ianuarie 1941,
nu era consemnarea celor deja trăite care mă
interesa în primul rând (căci nu trăisem încă
prea multe). Scriam, ce e drept, și împo-
triva uitării, deși nu prea aveam ce să uit și
apoi, la vârsta aceea, nu uitam mai nimic din
cele trăite. Mă proiectam însă în viitor
atunci când, cu copilăria pe care o recu-
noșteam încă în mine, notam: „Doresc ca
fiind mare să mă cunosc pe mine în starea
de acum, cu gândurile, grijile și faptele mele".
Dar, chiar dacă mă vedeam privind din vii-
tor spre mine cel prezent, scriam în prezent
pentru a pătrunde în cele netrăite încă, în-
tr-un viitor ce mi se părea deschis la infi-
nit. Nu voiam într-atât să las o urmă a idei-
lor, reflecțiilor, sentimentelor, pasiunilor, cât
să suscit toate acestea și să le surprind în și
prin scrisul meu. Voiam să înțeleg, să îna-
intez în lume și în mine însumi luminân-
du-mi calea prin scris.
   „E pentru prima oară că mă hotărăsc
să-mi scriu jurnalul" - notam eu la 23 ianua-
rie 1941 o primă însemnare într-un carnet,
un notes, cum îl numeam pe atunci și din
care mi-au rămas doar puține file: „De câți-
va ani, de când am început să-mi fac planuri
de viitor, mă gândeam să-mi încep aceste
însemnări zilnice. N-am avut însă nicio
ocazie potrivită pentru a le începe: pe de o
parte monotonia vieții de acasă, într-o stare
pe care azi o invidiez, pe de altă parte lipsa
unor evenimente politice care să-mi ațâțe
imaginația, au contribuit la amânarea înce-
perii unui jurnal regulat. De când s-a pro-
dus însă schimbarea aceasta fundamentală
în viața mea: plecarea de acasă, și de când

am început să pătrund în tainele filosofici,
ideea unui jurnal mi-a apărut cu toată tăria.
Acum câteva zile m-am hotărât să-l încep.
Evenimentele politice de ieri m-au deter-
minat să nu aștept ziua mea din 26 ianuarie,
pe când mă hotărâsem să fac primele în-
semnări. Scopul pe care mi l-am fixat e, ca
de altfel toate acțiunile mele, îndreptat spre
realizarea idealului meu". îmi fixam din capul
locului câteva reguli, unele „îndemnuri", mai
degrabă etice decât estetice, pe care-mi pro-
puneam să le urmez în ținerea acestui jur-
nal: „Să fiu absolut imparțial asupra acțiu-
nilor mele și ale altora. Să caut să fiu precis.
Să caut să fiu ordonat în scrierea zilnică a
activității mele". Când, șaizeci de ani mai
târziu, ajuns la o vârstă rotundă a senectuții,
avea să mi se ofere de către prietenii mei
tineri de la revista Apostrif un volum oma-
gial, fiind îndemnat de ei să dau unele ine-
dite din Jurnalul meu, am ales spre publi-
care câteva pagini din primele sale caiete.
Trecuseră zeci de ani de când nu le mai răsfoi-
sem. Am fost izbit citindu-le de ceva ce nu
puteam califica altfel decât „teribil" în fiin-
ța acelui adolescent de altădată. Le-am și
intitulat însemnările unui adolescent teribil,
făcând să apară câteva extrase din Jurnal
în acel op (care îmi amintește „Omagiul sa-
cerdotal 1916-1941", titulatura tabloului
oferit Părintelui Merckx). Nu erau nicide-
cum teribilismele atât de obișnuite din ex-
primările orale sau scrise ale adolescenți-
lor care mă făceau „teribil". Dimpotrivă. Aș
spune că tocmai absența unor asemenea teri-
bilisme, lipsa unei bine cunoscute gesticu-
lații juvenile, uneori amuzantă, de cele mai
multe ori penibilă și, în schimb, prezența
unei încrâncenări în voința de a fi, de a de-
veni, de a face, îmi apare azi, privind în ur-
mă spre tânărul din acei ani, teribilă.
    Desigur, poate să pară teribil de comică
seriozitatea cu care, pornind acel jurnal in-
tim, expuneam ceea ce numeam „situația
mea actuală", încadrând-o într-un fel de
tablou sinoptic al istoriei vremii, fără să por-
nesc, ca un ardelean fiu de ardeleni ce eram,

DOSAR

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 23

chiar de la o prezentare a Transilvaniei mele
natale în cadrul mai larg al țării și al lumii,
asemenea lui Cezar, în istoria campaniilor
sale din Galia, pornind de la o privire vul-
turească asupra spațiului cuceririlor sale, prin
cuvintele adânc săpate în memoria noastră
scolastică „Gallia omnes divisa est in partes
tres...^, începeam și eu printr-o considerație
istorică: „în urma cedării Ardealului de Nord
Ungariei, Clujul..Abia părăsisem panta-
lonii scurți ai copilăriei și începusem să-mi
proiectez viața - firește, nu cea trăită până
atunci, căci era prea infimă, cât aceea pe care
râvneam să o trăiesc - în cadrele vaste ale is-
toriei. Un precoce sentiment al destinului
mă anima, mă făcea să caut în evenimen-
tele istoriei bulversate a timpului rațiunile
împlinirii acelui destin, calea realizării sale,
a realizării mele. Grotescă viziune hiper-
bolică asupra propriei existențe? înduioșă-
toare paranoie adolescentină? Sau, poate,
totuși, o încredințare încă obscură, prin nimic
sau aproape nimic justificată, de a fi un ales.
    Evenimentele la care făceam aluzie în
acea primă însemnare care precipitase hotă-
rârea mea de a porni notațiile zilnice era lovi-
tura de stat avortată a legionarilor, confrun-
tarea lor sângeroasă cu Ion Antonescu și
zurba insurecțională rapid gâtuită de arma-
tă, denumită „rebeliunea legionară'¹ din 21-
24 ianuarie 1941. Știrile parveneau estom-
pat în târgușorul blăjean, dar soseau totuși
destul de repede. în 23, când mă refeream
la „evenimentele politice de ieri", aflasem
despre ciocnirea dintre legionari și forțele
armate, iar o zi mai târziu notam - nu fără
oarecare stângăcie în exprimare - că cei dintâi
fiind înfrânți, „generalul Antonescu a pus
mâna pe putere, dând dictatura militară".
Mai adăugam: „Se aruncă manifeste din
avion, amănunte nu se cunosc încă". Unele
amănunte aveam să le aflăm două zile mai
târziu de la Tatăl meu, care în seara aniver-
sării mele (petrecută cu amărăciunea de a nu
primi obișnuitele firitisiri de la ai mei) sosea
de la București, spre marea mea bucurie. Ne
aducea ultimele ziare din capitală și, mai
ales, ne relata, călugărilor și mie, strânși în
jurul lui, unele scene de violență la care asis-
tase. Nu știu dacă, ascultându-1, vreunul
dintre părinți murmurase vechiul adagiu:
„cine trage sabia, de sabie va pieri", dar știu
că m-a străbătut gândul acesta al reîntoar-
cerii răzbunătoare a violenței împotriva vio-
lenților. O mișcare sângeroasă se îneca în
propriu-i sânge. De la asasinarea lui lorga,
legionarii, pe care nici până atunci nu-i avu-
sesem la inimă, îmi deveniseră odioși. Re-
pulsia mai veche era stârnită îndeosebi de
sângele care mirosea grețos în ideile, dacă se
pot numi astfel, ca și în actele lor. Chiar și
atunci când nu vărsau un strop de sânge,
violența lor era purtătoare de moarte. Ajun-
sesem la o asemenea convingere încă din
primele clase de liceu, și nu numai din cele
citite prin ziare. De altfel, jurnalul care se
citea zilnic la noi în casă era Curentul lui
Pamfil Șeicaru, nu cu totul potrivnic mișcării
lui Zelea Codreanu. Dar iată unul dintre
acele incidente care îmi stârniseră repulsia
față de legionari și cristalizaseră în mine o
atitudine cu totul potrivnică lor. Puținii co-
legi de clasă ce-și manifestau simpatiile gar-
diste și, mai zgomotos, furiile antisemite se
dezlănțuiseră din bun senin, într-o zi, în sala
de gimnastică a Liceului „George Barițiu"
din Cluj, împotriva unuia dintre colegii
noștri de clasă evrei (eram într-a patra de

liceu), un biet băiat mai firav decât noi toți,
mai puțin în măsură decât oricare să se ape-
re, să riposteze la desele agresiuni verbale și,
cu atât mai puțin, la cele fizice. Se îngrămă-
diseră în jurul lui și se dedau la ceea ce părea
la început un joc crud, înfășurarea victimei
într-o cortină veche, plină de praf, care zăcea
de mult mototolită în fundul întunecos al
sălii, pe locul unde se afla un fel de scenă.
Dar, tot mai înverșunați, după ce în locul
colegului lor s-au aflat în fața unei momâi,
s-au dezlănțuit asupra ei, au dat-o de pământ
și cu picioarele au început să o calce, să o
izbească din toate părțile. Intrând în sala
aceea de gimnastică, n-am înțeles la început
ce se petrecea acolo, de ce se agitau unii ur-
lând și hohotind și călcând în picioare ceea
ce părea să fie un sac inert de cartofi. Săr-
manul Bayer țipase la început, mi-au spus
cei ce asistaseră fără să intervină la scenă,
dar apoi amuțise. Energumenii s-au poto-
lit doar când am început noi ceilalți să
strigăm: „L-ați omorât, măi, l-ați omorât!"
Am crezut-o la început noi înșine, cei câți-
va care l-am desfăcut din pânza aceea ce ar
fi putut să-i fie lințoliul; colegul nostru era
din fericire doar leșinat, dar plin de vânătăi,
abia suflând...
   La ancheta dirigentului clasei, unul sin-
gur dintre energumenii care se dedaseră la
acel „joc de masacru" a recunoscut că luase
parte la el. Era unul dintre elevii buni ai cla-
sei, Mircea Fărcășan, despre care știam cu
toții că este „gardist", asemenea, se pare,
fraților săi mai mari. Pe acesta aveam să-l
întâlnesc la Blaj, unde se refugiase și el, fiind
adăpostit de un prelat. Faptul că eram amân-
doi „refugiați", oarecum venetici într-o clasă
de băștinași, ne-a apropiat. Dar mai mult
decât aceasta, o înclinație comună spre cele
literare. Era singurul din clasa mea căruia
îi puteam împărtăși revelațiile oferite de unele
din lecturile mele, singurul cu care puteam
discuta anumite idei stârnite de aceste lec-
turi. Fervorile literare ne apropiau, dar ceea
ce ne despărțea erau adeziunile politice. Nici-
unul dintre noi nu împărtășea judecata celui-
lalt asupra celor ce se petreceau în hune, și
cu atât mai puțin viziunea celuilalt asupra
unui viitor mai degrabă cu pasiune râvnit
decât prevăzut cu oarecare discernământ. Era
singurul cu care, din când în când, urmând
și îndemnurile Părintelui Aron, în mohorâ-
te după-amieze autumnale de duminică, ie-
șeam la plimbare pe Hulă. Urcam încet calea
prăfoasă ori noroioasă, ieșeam curând din-
tre case, afară, pe deal, el fumând, cu un aer
împrumutat de matur, câte o țigară, eu vor-
bindu-i entuziast despre ultima mea desco-
perire (fiind, ce e drept, cam nevorbit în
multele ore de silențiu). Apoi, ca un făcut
nefast, ne abăteam de la cele pașnic, deși
pasionant literare spre cele pătimaș beli-
coase, nu numai întrucât purtau în miezul
lor obsesia războiului, ci și pentru că erau
conflictuale în sine, pe plan politic totul
opunându-ne total. Ajungeam în vârful
Hulei, la locul legendar de unde un alt ado-
lescent, cu trei sferturi de secol în urmă, se
ridicase în trăsura care-1 aducea și, salutând
orășelul din vale cu pălăria, exclamase cu un
patos pe care eu ceva mai mult, fiind cato-
lic, lărcășan, ca ortodox, ceva mai puțin, îl
împărtășeam: „Te salut din inimă, Roma-
mică. îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai
ajutat s-o pot vedea". Amândoi ne închinam
însă, „cu evlavie cumplită", ar fi spus tână-
rul acela, dacă ne-ar fi auzit, memoriei lui.
Amândoi recitam patetic, de răsuna pustie-

tatea glodoasă în jurul nostru, din versuri-
le sale. Dar nici cultul pentru poezia lui nu
ne unea, căci unul era poetul din care ros-
team eu cadențând puternic cu inima bătân-
du-mi în ritm antic: „Nu credeam să-nvăț
a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfășurat în
manta-mi...", și altul cel din care colegul și
amicul clama cu vigoarea indignării: „Voi
sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște
fameni!/I-e rușine omenirii să vă zică vouă
oameni!". Când înserarea timpurie ne sur-
prindea coborând tăcuți de pe Hulă și unde-
va în vale ceața se ridica albăstruie deasupra
Târnavelor ce se uneau în depărtare, eu în-
gânam șoptit: „Sara pe deal buciumul sună
cu jale,/Turmele-l urc, stele le scapără-n
cale...", la care el, strivind îndârjit sub tocul
bocancului chiștocul și dând foc întregii cutii
de chibrituri pentru a nu fi surprins cu ea
prin buzunare de canonicul la care locuia:
„Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți
iloții,/Toți se scurseră aicea și formează
patrioții,/încât fonfii și flecarii, găgăuții și
gușații,/Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stă-
pânii astei nații!". Nu, hotărât, Poetul la care
ne închinam noi doi nu era unul și același
decât cu numele. Până și abundența sem-
nelor exclamării din versurile recitate de
Fărcășan și lipsa lor din versurile recitate
de mine erau un indiciu în acest sens. Ceea
ce trezea, apoi sporea dihonia între noi erau
mai ales comentariile fiecăruia dintre noi pe
marginea versurilor poetului său. Era de
ajuns să rostească versurile cu cuvintele
„fonfii" apoi „bâlbâiții", că îl auzeam actua-
lizându-le: „precum Mihai, fiul criminalului
Carol de Hohenzollern". îmi sărea țandăra
monarhică. Nu-1 iubisem nici eu pe Carol,
aventurierul inteligent și intrigant, regele
fastuos și indecent al copilăriei mele. Detes-
tasem coifurile sale cu penaje și străjeria pe
care o lansase. Așteptând plin de plictis, cu
vreo cinci ani în urmă, prin ’35-’36, auto-
busul 7 la colțul străzii Bolintineanu cu
Andrei Mureșanu pentru a mă duce la Liceul
„George Barițiu" din Cluj, ca elev în clasa
întâia, mă amuzam scriind cu creionul chi-
mic muiat în salivă pe peretele de tablă gri
al cabinei unui transformator al Uzinelor
Electrice: „Jos regele Carol!". Aveam felu-
rite motive de indignare împotriva dom-
nitorului, dar mai presus de orice îl soco-
team nedemn de tronul pe care-1 ocupa.
Căci aveam o înaltă idee despre menirea
politică și morală a monarhiei, al cărei fidel
adept eram, socotind-o orânduirea cea mai
nobilă din hune, cea mai potrivită Româ-
niei. Acum însă, la doar câteva luni după
alungarea lui Carol, care lăsase în urmă o
țară ciuntită, descompusă, după ce prede-
cesorii săi, Ferdinand și mai ales Carol întâiul,
întemeietorul României moderne, o impu-
seseră în Europa, vedeam în Mihai, regele
doar cu câțiva ani mai mare decât noi, despre
care știam pe atunci foarte puține, dar de la
care speram multe, un domnitor care va rea-
bilita regalitatea sub forma sa cea mai pură,
mai demnă.
   Mai mult decât regalitatea, care nu era
chiar întru totul un măr al discordiei între
noi, războiul ne găsea în tabăre înverșu-
nat opuse. El era admiratorul lui Hitler și
al blindatelor germane, care înaintaseră
fulgerător și zdrobiseră în mai puțin de pa-
truzeci de zile armatele franco-britanice.
Germania stăpânea întreg Occidentul euro-
pean și se pregătea să cucerească Estul și,
poate, lumea întreagă. Eu îl execram pe
Hitler, iar cuceririle ce e drept uluitoare ale

24 • APOSTROF

DOSAR

armatelor germane nu mi se păreau altce-
va decât raidurile surprinzătoare și momen-
tan victorioase ale unor barbari motorizați,
un fel de vandali, de vizigoți sau de vikingi
moderni. El se bucura de prăbușirea Franței
„jidovite" și a tuturor democrațiilor, regi-
muri de hulpavi negustori. Pe mine dezas-
trul Franței mă durea ca o rană deschisă. Cred
că suferisem mai puțin de acea descom-
punere a României la care asistasem îndea-
proape, care mă lovise pe mine și pe ai mei,
ne obligase să ne părăsim casa familială, ne
răvășise existența, decât de acel dezastru ori-
cum îndepărtat al unei țări și al unei națiuni
pe care nu le cunoșteam decât din cuvinte,
cele ale unei limbi, ale unei culturi. Dar de-
zastrul Franței fusese cu totul neașteptat,
atinsese dimensiuni monstruoase, siluise în
mine un mit. Plânsesem toate lacrimile din
mine în întunericul acelei săli de cinema din
Cluj unde pe ecran îl vedeam pe Hitler în-
tovărășit de acoliții săi și contemplând trium-
fător, de sus, de pe esplanada de la Troca-
dero, Parisul de la picioarele sale. Suferim
uneori din pricina știrbirii unui mit cultivat
în sinea noastră mai rău decât din cauza
zdruncinării unei realități contingente, ocro-
titoare, din jurul nostru.
    Ne opream cu Mircea Fărcășan pe Podul
Minciunilor, peste calea ferată și priveam
cum trec sub noi trenuri după trenuri pline
de militari germani. Eram amândoi de acord
că pretextul oficialităților germane și româ-
ne, după care toți aceștia n-ar fi decât „spe-
cialiști" destinați să instruiască armata ro-
mână, era mai mincinos decât podul de pe
care priveam. La 24 ianuarie ’41 notam în
Jurnal-, „Trupele germane se scurg necon-
tenit. Care e țelul acestor trimiteri de trupe?
Rusia? Enigmă; Dardanele, Turcia? Suez,
Egipt, India? Epopee riscantă; apărarea și
instruirea trupelor românești? Ironie". Atât
doar că Fărcășan se lumina la față văzându-
le trecând spre noi cuceriri, pe când eu mă
întunecam. Pentru el, ofițerii aceia proaspăt
rași, care fumau cu privirile goale la feres-
trele deschise ale vagoanelor, se îndreptau
spre noi cuceriri în pântecul moale din sudul
și estul continentului nostru și poate al altor
mai vaste continente, pentru mine și spre
satisfacția mea, ei se îndreptau spre moarte.
    Zilele de turbulență ale „rebeliunii legio-
nare" nu fuseseră nicidecum sângeroase în
mica Romă. Calmul detașat al blăjenilor,
darul înțelepciunii și umanismul bine tem-
perat catolic au prezervat mica urbe de rău-
tățile zurbei. Spre satisfacția elevilor, cursu-
rile au fost suspendate o zi-două. Apoi totul
și-a revenit în matca obișnuită. Am asistat
la o singură manifestare a unui mic grup de
legionari, mărșăluind cu drapele în vânt și
cântând voinicește prin fața catedralei Sfânta
Treime. Eram bucuros că prietenul meu
fărcășan nu se afla printre ei; în schimb, eram
uluit să recunosc printre cei ce defilau in-
tonând cu foc unul din marșurile gardiste
pe profesorul nostru de muzică, Sigismund
Toduță. Era unul dintre dascălii mei cei mai
dragi. Pe acest iubitor și cunoscător de mu-
zică sacră, fervent al lui Bach, aureolat în
ochii mei prin studiile sale la Roma, despre
care ne vorbise ca despre o inițiere în miste-
re, cu Ildebrando Pizetti și cu pianistul
Alfredo Casella la Academia Santa Cecilia și
la Istituto Ponteficio di Musica Sacra, atașant
printr-o eleganță nu numai vestimentară, ci
și a manierelor, a vorbirii afabile, puțin pre-
țioase, italienizante, pe bărbatul acesta plin
de mansuetudine, charismatic, nu mi-1 pu-

• Nicolae Balotă. Foto: M. P.

team închipui înfeudat unei ideologii a vio-
lenței mortifere, camarad al unor inși din
topor. Și totuși, iată, îl auzeam cântând
„Sfânta tinerețe legionară", îl vedeam ținând
pasul, mărșăluind alături de cei vreo două-
zeci-treizeci de necunoscuți mic, care aparți-
neau unei lumi ce nu avea, nu putea să aibă,
eram ferm convins, nimic comun cu lumi-
na din Jesu bleibe meine Freude, Recviemul lui
Mozart sau Missa solemnis.
    Din fericire, cum spuneam, Fărcășan
n-a luat parte la acele ultime zvâcniri de arier-
gardă ale mișcării. Cred, de altfel, că el era
un simpatizant al Gărzii de Fier, plin de fer-
voare, dar lipsit de imboldul spre participa-
rea la o acțiune comună. Nu făcea parte, cel
puțin în perioada aceea blăjeană, din vreo
organizație verde. Când s-au abătut unele
sancțiuni asupra unor legionari notorii, iar
fiul directorului nostru, al Liceului „Sfântul
Vasile", a fost eliminat (antrenând cu sine și
căderea tatălui său din scaunul directorial),
nici Mircea, nici profesorul Toduță n-au fost
tulburați. Dar dacă mai ieșeam uneori la câte
o plimbare duminicală pe dealurile din jurul
Blajului cu colegul meu, nu mai participam
cu nicio tragere de inimă la orele de muzi-
că, plăcute până atunci, ale lui Sigismund
Toduță. Nu i-am spus nici atunci, cum nu
aveam să-i spun nici mai târziu, când aveam
să-l întâlnesc în orașul meu natal, de ce, în
anul meu blăjean, n-am mai primit invitațiile
sale, atât de amabile și pentru mine atrăgă-
toare, de a veni să cânt la pian acasă la el,
întrucât nu aveam unde să o fac în altă par-
te. Ar mai fi fost pianul liceului, pe care mă
pusese să cânt la o oră de muzică Rapsodia
a doua de Liszt, după ce descoperise că fuse-
sem elevul maestrului Ciolac la Conserva-
torul din Cluj. Renunțasem însă la ceva ce-mi
făcea plăcere, din pricini ce nu i le puteam
mărturisi.
    Eram satisfăcut că legionarii pierduseră
partida în confruntarea lor cu Antonescu,
deși nu eram nici partizanul acestuia. Con-
tinuam să urmăresc evoluția situației, după
„rebeliunea" gâtuită, notând la 25 ianuarie:
„Legionarii sperează într-o eventuală întoar-
cere a situației în favoarea lor și nu cred că
ei sunt desființați ca organizație politică".
(Remarc în acel „sperează" influența vor-

birii vetuste a bătrânilor clerici din mica
Romă, în ciuda filtrului ironic prin care
receptam spusele celor din orășelul de pe
Târnave.) S-ar putea ca însemnarea aceasta
să fi urmat după vreo convorbire cu Fărcășan,
dar mai curând după cele aflate de la Mon
Pere, mai la curent decât mine cu cele ce se
petreceau în capitală. Convorbirile serale
la care mă invitase venerabilul Părinte, amâ-
nate de el un timp din pricina ocupațiilor
sale, au pornit a doua zi după aniversarea
mea. Și notam bucuros la 27 ianuarie: „Pen-
tru prima oară am mers la Părintele Merckx
pentru a conversa. Am discutat natural și
chestiuni politice. E interesant că nu crede
în puterea Rusiei despre care susține că se
va dezagrega. în schimb crede în victoria
rapidă, până la toamnă, a Angliei și con-
comitent a României. în ambele privințe
sunt mai sceptic. Influențat natural și de pla-
nurile mele, nu cred ca Franța să nu joace
un rol, chiar cel mai important în configu-
rația viitoarei Europe. în ce privește Anglia,
ea poate între timp încheia chiar un tratat-
armistițiu. Italia va încheia poate pace,
schimbându-se conducerea. Din aceasta ar
urma o campanie ușoară în Italia a germa-
nilor. De acolo poate chiar o expediție în
Egipt, fatală". Și adăugam: „Deocamdată
nu e nicio știre precisă". într-adevăr, ce fel
de știri, și încă „precise", ce fel de viziune
clară asupra prezentului și apoi a viitorului
putea să aibă un adolescent la începutul
lui 1941 într-un orășel din Transilvania pro-
fundă, într-o țară de curând mutilată și
răvășită de o revoltă înăbușită, într-o Europă
năucită de victoriile fulgerătoare din Occi-
dentul continentului ale trupelor hitleriene
și de întoarcerea lor enigmatică spre est? Dar
nu totul era fantasmagoric în vederile ace-
lui tânăr. Să presupui în ianuarie 1941 că
Italia va încheia un armistițiu schimbân-
du-și conducerea, că expediția în Egipt a ger-
manilor se va încheia cu un dezastru și mai
ales că Rusia se va dovedi mai puternică de-
cât își închipuiau mulți, că nu se va deza-
grega printr-o campanie oricât de victori-
oasă a germanilor, toate acestea dovedeau o
oarecare iscusință de interpretare. Până și
faptul că-mi dădeam seama, în legătură cu
speculațiile mele profetice, că acestea erau
probabil viciate de „planurile mele", că vi-
ziunea mea asupra rolului viitor al unei
Franțe ce se afla în zilele acelea doborâtă la
pământ, cu forțele sale armate zdrobite prin
cea mai rușinoasă înfrângere din istoria ei și
a oricărei națiuni din istoria modernă, era
falșii icată prin pasiunea mea pentru aceas-
tă țară și credința că voi avea de jucat un rol
în redresarea ei, dovedea o îndeajuns de pre-
coce solidificate matură a magmei aflate încă
în plină ebuliție juvenilă. Ceea ce făcea „te-
ribilă" adolescența mea se trăda în amalga-
mul gândirii clare cu delirul. Fragmentele
puține ale discursului încă destul de crud ce
mi-au rămas din acele începuturi îndepăr-
tate ale însemnărilor din Jurnalul meu poartă
semnele unui delir de interpretare la care mă
dedam împins de patimi incipiente, dar deja
manifeste, în care politicul se conjuga cu re-
ligiosul, eroticul cu misticul. Aceste patimi
aveau să mă mâne, mai degrabă decât le mâ-
nam eu, vizitiu neîndemânatic, asemenea
cailor înaripați din mitul lui Platon, galo-
pând, avântându-se în văzduh și azvârlin-
du-mă în abise.
   Deliram, adolescent, chiar și atunci
când mă proiectam într-o patrie fabuloasă,
A

DOSAR

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 25

străină de aceea a bunului meu părinte, decât
aceea în care mă născusem. Renegând ma-
tricea, îmi croiam alta în imaginar. Când
s-a deșteptat în mine pasiunea pentru Franța,
când am început să mă închipui, să mă simt
francez, mi-e greu să deslușesc prin perde-
lele dese, coborâte de atâția ani în urma mea.
Acum când scriu - în limba Tatălui meu și
a mea - aceste rânduri, pe malul francez al
Mediteranei, când de mai bine de un sfert
de veac trăiesc în această țară fără să o soco-
tesc patria mea de elecțiune, privesc spre
acele fantazări de la sfârșitul copilăriei și în-
ceputurile adolescenței mele pătimașe cu o
ironie îmblânzită de vârstă și cu umor, ca
spre o năsărâmbă. în lipsa altor trăznăi ale
tinereții, constatam cu seriozitate, în zilele
„rebeliunii^ legionare: „Evenimentele de ieri
22/1 1941 m-au găsit neutru, eu nu mă
simțind câtuși de puțin membru al acestei
națiuni și necrezând că aș avea dreptul să
lucrez pentru una din cele 2 părți în cauză.
Nu îi aprob pe legionari, disprețuind poa-
te pe nedrept ambele părți: legionarii și
armata“. Ce năzărire paranoiacă mă făcea să
cred că aș putea „lucra“ în vreun fel pentru
vreo „parte“ sau alta? Numai o năzdrăvă-
nie a adolescenței mă putea face să gonesc
în întâmpinarea unui destin închipuit cu o
febrilitate care înghițea timpul încă netrăit,
atunci când două zile mai târziu notam:
„Simt din ce în ce mai mult apropierea che-
mării mele. Peste cât timp: 6 luni, 1 an, 2,
3, 10?“ Aș fi devorat timpul ce se întindea
la nesfârșit în fața mea, cu lăcomia tânăru-
lui prinț din poveste, care deșiră cu febrili-
tate mosorul vieții sale galopând în timp și
nedându-și seama decât în clipele din urmă,
cu ața vieții desfăcută aproape toată de pe
mosor, că timpul a ajuns să-l devore.
   E adevărat că, deodată cu năzbâtiile pa-
siunii și imaginației ce mă făceau să-mi gră-
besc - în închipuire - destinul, ardeleanul
robust din mine, fiu al unei Castalii forma-
toare, nu uita să adauge: „între timp mă
formez, îmi formez caracterul și viitorul“.
Și studiam și citeam cu o poftă cumplită.
Mă bucuram de câte o sărbătoare religioasă
când, neținându-se cursuri în liceul nostru
confesional, puteam „citi toată ziua după
plac“ numere ale revistei Conferenția, un
Cours de Philoscphie, vreun clasic francez sau
un roman de Henri Bordeaux. Lecturi din-
tre cele mai diverse, căci lăcomia, pe măsu-
ra curiozității, era enormă, lecturi dintre care
unele erau marcate de mediul în care desco-
peream autorii și cărțile lor, când nu erau
alese chiar în urma îndemnului expres al
părintelui Merckx, cum erau conferințele
pariziene culese în revista recomandată de
el în cadrul convorbirilor noastre serale, pe
teme din cele mai variate, religioase, poli-
tice ori literare. Mon Pere își începuse acti-
vitatea în România ca profesor de franceză
într-un liceu de fete. Iar pereții camerei sale
de lucru erau tapetați cu rafturile bibliote-
cii, bogată mai ales în opere ale scriitorilor
francezi. De acolo îmi scoteam cărțile pe care
le citeam cu un apetit de tânăr smeu inte-
lectual quaerens quem devoret, acolo am
descoperit și străbătut din doască în doască,
incluzând îmbelșugatele note de subsol ale
erudiției secolului al XlX-lea, voluminoa-
sele tomuri ale clasicilor francezi adunați
în impresionanta colecție Les Grands Ecri-
vains de la France. Filosofia, istoria și, firește,
teologia erau de asemenea destul de bine
reprezentate în biblioteca aceasta. Arhiman-

dritul mă lăsa să scotocesc în voie, tot urcând
și coborând scara de bibliotecă mobilă, să
aleg și să iau orice carte, fără nicio opreliște.
Spiritul de libertate sufla la acești augusti-
nieni deloc încuiați, deloc habotnici, câtuși
de puțin provinciali. Dacă nu profitam, din
lipsă de poftă, de permisiunea excepțională
de a fuma o țigară în recreația din curte
(autorizație dată de abatele Merckx nouă,
celor din cursul superior al liceului, scanda-
loasă pe vremea aceea în ochii dascălilor
noștri de la liceu), mă foloseam în schimb
cu nesățioasă poftă de libertatea totală ce
mi-o acorda bunul arhimandrit de a lua și
citi orice carte din bibliotecă, fie că avea sau
de cele mai multe ori n-avea pe atunci legiui-
tul nihil obstat al Bisericii. Cu barbișonuî său
cărunt, Adhemar Merckx aducea, ce e drept,
cu Pasteur, amintea profesorii mai degrabă
necredincioși ai Sorbonei ultimelor decenii
ale secolului al XlX-lea, solizi pozitiviști
ai unei Franțe pe cale de descreștinare.
Fervoarea sa se afla însă la antipozii ironiei
anticreștine a lui Anatole France, cu a cărui
țăcălie semăna de asemenea bărbuța sa.
Dar dacă belgianul acesta, îmbrăcând rasa
augustinienilor asumpționiști și trimis în
Răsărit conform deciziei congregației sale
și îndemnurilor fondatorului acesteia, Părin-
tele d’Alzon, de a crea punți între Biserica
Romei și cea a Bizanțului, își lăsase barbă,
aceasta nu putea să fie nicidecum aseme-
nea stufoaselor păroșenii bazilitane, după
cum nici spiritul său nu se putea întotdeauna
potrivi duhului și deprinderilor Bisericii stră-
moșești a Răsăritului, prezente uneori chiar
la mai bătrânii canonici greco-catolici din
mica Romă. Se povestea, printre alte peripe-
ții hazlii prin care au trecut cei doi tineri
preoți călugări asumpționiști - belgianul
Merckx și francezul Evrard - că, sosind la
Blaj în septembrie 1923, i-au scandalizat pe
venerabilii canonici și, probabil, pe toți drept-
credincioșii blăjeni, când i-au zărit pe mo-
nahii aceștia bărboși, în rasă neagră, încinși
cu cingătoarea de piele, încălecându-și firesc
bicicletele pentru a goni prin târg după tre-
burile lor duhovnicești. Popi pe bicicletă,
afurisită treabă!
   Pe încetul, blăjenii s-au obișnuit cu acești
tineri călugări străini, cu obiceiurile lor, cu
accentul lor franțuzesc aplicat graiului din
Bucerdea Grânoasă sau Vinoasă, i-au îndră-
git, au ajuns să-i venereze. Erau doar atât de
vrednici slujitori ai altarului, ai sufletelor, ai
oamenilor, mici și mari, atât de plini de o
neprefacută, sfântă evlavie, încât departe de
a-i vedea ca pe niște străini, agitatori ai spi-
ritului și deprinderilor, aciuiți în pașnicul
orășel de pe Târnave, îi adoptaseră cu toată
fervoarea lor bine temperată de ardeleni
rânduiți, le urmaseră luminoasele îndemnuri
și, mai ales, buna lor pildă. După ce puse-
seră temelia Casei Domnului, belgianul și
francezul nu rămăseseră singuri. Erau che-
mați să suscite alte chemări. Cu timpul, în
jurul lor se alcătuise un noviciat, un grup de
tineri monahi, dintre care unii destinați preo-
ției erau trimiși să-și perfecționeze studiile
teologice în Belgia, la Roma sau la Institutul
Catolic din Paris. Dimineață de dimineață,
capela Casei Domnului se umplea de cre-
dincioșii care se cuminecau înainte de a pur-
cede la treburile lor zilnice, după ce ascul-
tau cu luare aminte mica omilie întotdeauna
plină de suc și de duh a Părintelui Merckx,
duminecă de duminecă, din primăvară până
în toamnă, credincioșii blăjeni porneau cu
mic cu mare în pelerinaj la bisericuța închi-

nată „Fecioarei Săracilor“, ridicată de părinții
asumpționiști într-o poiană din pădurea Căr-
bunari, nu departe de Blaj, iar cei ce simțeau
într-înșii chemarea spre o viață mai dăruită
Domnului, prin apostolatul în slujba să-
racilor, a bolnavilor, a copiilor, intrau în
ordinul terțiarilor augustinieni, către care
îi îndreptau aceiași vrednici monahi, sub di-
riguirea fermă și blândă a lui Mon Pere.
   „Vie împărăția Ta“, chemarea din Rugă-
ciunea Domnească, se află la sorgintea spi-
ritualității asumpționiste. Aceste cuvinte sunt
singurele care apar - sacră invocație emble-
matică - în tabloul Jubileului sacerdotal al
Părintelui Merckx. Știm, din Epistola Sfân-
tului Pavel către Romani, că împărăția lui
Dumnezeu „e dreptate și pace și bucurie
întru Spiritul Sfânt“. Dar tocmai dreptatea
și pacea și bucuria erau tulburate, amenința-
te în acel an al întunecării, 1948. Ceea ce nu
știam, nu puteam ști în zilele de la sfârșitul
lunii octombrie, acolo în bezna celulei, era
că acea Casă a Domnului către care se îndrep-
ta sufletul meu, ca spre un îndepărtat refu-
giu luminând în noapte, era condamnată, că
zidurile ei nu-i mai puteau adăposti pe pă-
rinții și frații care o zidiseră cu credința lor.
Nu știam (chiar dacă aveam unele bănuieli)
că episcopii uniți fuseseră cu toții arestați
și împreună cu ei un mare număr de cano-
nici blăjeni, protopopi, profesori de teolo-
gie, preoți din toate eparhiile. Simțisem în
beciul nostru, cu sensibilitatea pururea de
veghe a deținutului, din ușile ce se deschi-
deau tot mereu și se zăvorau cu zgomot
după introducerea unor „prospături“, din
atmosfera tot mai sufocantă prin înghesui-
rea trupurilor prin celule, din șoaptele și răc-
netele agitate ale caraliilor, că se făcuseră
arestări masive, și-mi dădeam seama din
unele semne, cum era câte o rugăciune jacu-
latorie ce țâșnea irepresibil, cu voce înaltă,
din adâncul sufletului vreunui nou-venit -
cum fusese acel zguduitor De pnfundis... din
prima mea noapte - că cei aduși în toate zile-
le și mai ales în toate nopțile acelea erau fețe
bisericești sau credincioși catolici. Pe unii
dintre ei urma să-i întâlnesc atunci când
aveam să fim transferați cu toții la închi-
soarea militară spre a fi judecați. Atunci
aveam să aflu despre dramaticele „preluări“
ale bisericilor greco-catolice, despre închi-
derea catedralei metropolitane „Sfânta Trei-
me“ din Blaj, vechea ctitorie a episcopului
martir Inochentie Micu Clain și a succeso-
rilor săi. Cât despre Casa asumpționiștilor
blăjeni, se vorbea despre desființarea ei
și despre risipirea micului mănunchi de că-
lugări ce-i slujeau acolo Domnului. Se năruia
puntea peste care trecusem mai demult, in
kymnis et canticis, din copilărie în adolescență.
■
Fragment din Abisul luminat

26 • APOSTROF

DOSAR

Gedichte von

BIBLIOTECI

IN
AER

Weshalb solite sich Literatur nicht auch so machen lassen:
Es war ein hinter Glyzinen verstecktes gelbes Haus
die Glyzinen frisch wie deine Schenkel wenn du aus dem
                                                         Fluh steigst,

deine blasse Haut rătselhafter als die Augen.
Ich hătte einen Roman begonnen,
mit fremden (uns fremden) Figuren
doch stets wiirde ich dich wiedergcfunden haben
unter den Bildern wartend,
gleich der zwischen Krăutern verborgenen Brennessel,


und der alte Oberst a. D. wâre n;
geworden und belangloser.


nach kleiner

Wen liebte Dante:
Beatrice.
Und Petrarca?                      - nu
Laura.
Und der arme Edgar Poe,
und der miide Charles Baudelaire,
wie artig sie zu zweien hervortreten, sobald du sie rufst,
wie das Biirgerpaar aus Kirschapfelholz,
das feierlich griilst zur vollen Stunde,
wenn es aus dem rhythmischen Kăstchen der alten Uhr hiipft.
Nur hundert Jahre,
und du grinst aus den bebilderten Ausgaben.


Ja, das ist unser Los:
Ich begann mit Robinso Crusoe
(doch erschien uns das zu wenig)
und war nacheinander

der beruhmte Fregolini liebenswiirdiger und vielfaltiger als er
und war Werther und Adolphe und sămtliche romantischen
                                               Heiden Zeremome

der Name des Steinplattenfabrikanten den niemand kennt
wiewohl sie tăglich auf seinen allen Gullys der Stadt
eingeprâgten Namenszug treten
und die prachtvollc Schweizergarde
an die sich Roms Vorstadtrupel nicht gewdhnt haben in
funfhundert Jahren.



Anamorphotisch

Die Wâlder stiegen in die Fluten
oder wuchsen ihnen die Meere liber die Schultern
- ich weib es nicht -
stiegen still hinab
wie die blinden Raupen auf ihrem warmen Leib kriechen
hinan zur Kiihle der Blătter
wie du dich verlierst in der traumversklavten Nacht


Die Fische schlupften weiter stumm
zwischen den mondbeglânzten Weiden hindurch
die Algen fuhren fort unter den verirrten Băumen zu wachen


Ohne Unterlafi Ibsten sich die Erinnerungen von uns
wie ein fremdes Kleid gleitend
ins endlose Vergessen der See


Wir warteten brav an die Reihe zu kommen
wufiten wie wir bald schwimmen wiirden
(die Toten und die Lebenden beieinander)
namenlos und immer fadenscheiniger
Medusen

LA GA

und Myschkin und einmal nur der Graf von Almaviva
(es war ein absolut strohdummes Weibsbild und das
Kavalleristenkorsett zwângte mir die Lenden schrecklich ein).
Und ich war geheimnisvoll wie der Herr mit der Tulpe
und jung wie auf dem Portrât von Giorgione
und auf wie viele Arten bin ich bisher gestorben!


Ich brauche eine grofie Gewifiheit
(schnorkellos
ohne die bagatellisierenden Bilder)
eine grofie, eine echte Gewifiheit
fur meine zweiundzwanzig Jahre
die hustend ihre Skepsis rauchen
mit Trănen in den Augen so als handele es sich
um die ersten verbotenen Zigaretten


Auch ein Quentchen Widersinn tut not
fur die Kinder die sonst alt zur Welt kămen
fur die Kiinstler die gleichfalls leben wollen

fur den Nachmittag an dem du, allein, nach einem
(diese Krankheit die ebenso wie Keuchhusten seltener vorkommt

bei Erwachsenen)
Die Postkarten auf die du peinlich genau das prăzise Datum
                                                        setzt
dadurch etwas Unwichtiges mit etwas verbindend das es nicht
                                                        gibt,

                                                        Wer ist es der mir zuruft:
„Wende den Kopf
aber laB deinen Blick nicht lospreschen irre
bleib in der Rostspur auf dem weifien Teppich
bis an ihr Ende (das jăh so nahe)
wo du sehen wirst
wie sie hart mit dem Schneehaufen kâmpft
- die Fiichsin von Glut und Asche
die Schwester Fiichsin - die dir den Weg weist‘


Wer ist es der mir zuraunt (so nah ist er):
„Klapp zu die Augcn und bewahr sie in dir;

JERST DU DICH SELBST

VERLIERST DU SIE, VE:

Kaum spiire ich sic an den Schlăfen die unsichtbaren Finger
die mir sanft den Kopf drehen
zur Stelle hin wo mit dem Schnee ringt die Fiichsin

a,
Weg suchst Bis zum Morgengrauen
wenn ich von neucm einsam sein werde

ins Leere starrend
mit groben, weit aufgerissenen Augen.


Deutsch von Rolf-Frieder Marmont


Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 27

Raftul cu tineri scriitori

La Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor
există un raft cu tineri scriitori. Se află
acolo volumul Literatură tânără 2007, edi-
tat cu prilejul ediției clujene a Colocviului
Tinerilor Scriitori. Dar se află, mai ales, volu-
mele din Colecția Biblioteca tânărului scrii-
tor (concursul anual de debut al filialei). Anul
trecut au fost editate primele trei numere:
Adrian Tudurachi, Destinul precar al ideilor
literare: Despre instabilitatea valorilor in poe-
tica lui Mihail Dragomirescw, Oana Pughi-
neanu, Plictiseală. Ratare. Prostie: Biobibliogra-
fie selectivă. Laura Husti-Răduleț, Proze de
după-amiazâ. Mențiune specială, Grațian
Cormoș, Pernei în regimul concentraționar
romanesc.
    în 2007, câștigătorii au fost: Magda
Wăchter, lulia Micu și Andrei Simuț. O
mențiune specială, Tatiana Dragomir. îată-
le, în simple fișe-semnal, cărțile:


Magda Wăchter, A. E.
Baconsky: Scriitorul și măștile
(364 p.). Autoarea (n. 12
decembrie 1968, la Sibiu)
este licențiată a Facultății de
Litere a Universității „Babeș-
Bolyai" (1992) și a Facultății
de istorie și Filosofie a ace-
leiași universități (2000).

Doctor magna cum laudae al Universității
București, cu o teză despre A. E. Baconsky.
Cercetător științific la Institutul de Lingvis-
tică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu" din
Cluj-Napoca. A colaborat cu studii și artico-
le la Tribuna, Vatra etc. Coautoare la Dicțio-
narul general al literaturii române, 2004-
2006 (voi. LV), și la Dicționarul cronologic
al romanului tradus în România de la origini
până în 1989, 2005. Volumul de debut (în-
soțit de aprecieri superlative semnate de Eu-
gen Simion, Dumitru Micu, Michaela Șchio-
pu, Nicolae Mecu) este o foarte serioasă,
aproape pedantă, dar nicidecum seacă mo-
nografie. Statura omului și cea a scriitoru-
lui sunt reconstituite printr-o radiografie pe
cât de sobră, pe atât de deschisă la inter-
pretări inedite, gata să încorporeze portre-
tului „tradițional" detalii rebele, uneori
șocante, mereu expresive. Un scurt excurs
biografic este urmat de secțiuni inteligente
în operă, urmărind Poezia măștilor conformis-
te, Revenirea la modernitate, Poezia măștilor
revelatoare, Metamorfoza poemului istoric,
Parantezele realismului, Poezia zorilor de zi,
între imn și elegie, Risipirea - o poetică a limi-
tei, Poetica antipoemului, Antiutopia comunis-
tă, Falsul jurnal: o sinteză a măștilor etc.
Cititorul este purtat spre încheierea că, la
A. E. B., „pecetea inconfundabilă rezidă în
aceste măști revelatoare, plurimorfe și une-
ori contradictorii... Sub semnul măștilor


se află întreaga creație a poetului, ca expre-
sie a unui climat politic dual, dar și ca ipo-
staziere a unei dualități constitutive". La 40
de ani de la moarte, A. E. Baconsky a fost
subiect privilegiat al unor remarcabile cărți
de debut: cea semnată de Magda Wăchter,
dar și cea a Crinei Bud, câștigătoare a unui
premiu al filialei clujene pe 2006.

lulia Micu, Thomas Mann:
Istoria unei partituri literare
(150 p.). Autoarea (n. oc-
tombrie 1981, la Alba lulia)
este absolventă a Facultății
de Litere a Universității „Ba-
beș-Bolyai" (2004). Studii
aprofundate în istoria imagi-
nilor - istoria ideilor (2005),


doctorand în literatură universală și com-
parată. A publicat în Steaua, Tribuna, Con-
temporanul, Studii literare, în Caietele „Lucian
Blaga“ și în Caietele Echinox. Ștefan Borbely,
care semnează textul-escortă, vorbește despre
„falanga cea mai tânără a școlii comparatis-
te clujene, pregătită de timpuriu să-și asume
opțiuni editoriale dificile într-un climat exe-
getic suplu și interdisciplinar, care presupu-
ne, pe lângă abordarea profundă a unor teme
culturale specializate, și excursuri interpre-
tative complementare în domenii conexe lite-
raturii". Cartea luliei Micu reprezintă „o
remarcabilă analiză a modului în care preo-
cuparea pentru muzică estetizează thanatic
frenezia culturală decadentă trăită de către
postromantici în prima jumătate a veacu-
lui trecut și o foarte bună abordare a lui
Thomas Mann din chiar perspectiva din care
el și-ar fi dorit dintotdeauna să fie decriptat,
și anume aceea a thanatologiei compozițio-
nale, simfonice". Principala ambiție a luliei
Micu - aceea de a-1 „izbăvi" pe Thomas
Mann de bănuiala de angajare politică: „El
este apoliticul, cel mult democratul. Opțiu-
nea pentru Wagner și, apoi, pentru tendințele
analizate de noua sociologie a muzicii nu
sugerează altceva decât expresia unui rafi-
nament muzical permanent decantat, un
prim pas spre criza modernă a artistului, spre
existențialism și chiar mai departe, spre
deconstrucție și diseminare". însă, mai pre-
sus de toate acestea, lucrarea e „fondată pe
o permanentă sărbătoare a lecturii".


Andrei Simuț, Literatura
traumei: Război, totalitarism
și dilemele intelectualilor in
anii A0 (158 p.). Autorul (n.
2 august 1981) este absol-
vent al Facultății de Litere
a Universității „Babeș-Bo-
lyai" (2004), al masteratului
Istoria ideilor-istoria imagi-


nilor (2005). Din 2005, preparator, apoi
asistent la Facultatea de Litere din Oradea.
Doctorand ubb, secția Literatură comparată.
A publicat eseuri și cronici literare va Echinox,
Tribuna, Steaua, Euphorion, Familia, Caietele


Echinox, Observator cultural și Cuvântul.
Membru, din 2007, al Asociației de Lite-
ratură Generală și Comparată din România.
Prezent în volume colective: Dicționar Echi-
nox (2005) și Literatură tânără (2007).
Textul-escortă îl semnează Sanda Cordoș:
„Prețuiesc la Andrei Simuț atitudinea com-
prehensivă, atenția pentru nuanță, subtilita-
tea analizei de text, claritatea expresivă a lim-
bajului critic [...] Plecând de la literatură (de
la scrierile și biografiile lui G. Orwell,
S. Zweig, J. Green, E. Jiinger, E. lonescu,
C. Milosz, V Voiculescu, M. Sebastian și
alții), autorul are forța să însuflețească un
deceniu crucial (anii ’40) din convulsiva is-
torie a secolului XX, să aducă la viață «o lu-
me bastardă în care nu mai este loc pentru
actul literar, dar totodată acesta rămâne o
strategie unică de refugiu în fața terorii răz-
boiului». Literatura traumei devine astfel un
eseu pasionant ce dovedește înzestrarea spe-
cială a acestui tânăr critic ce trăiește febril și
exprimă epic ideile". Iată și o secvență, lămu-
ritoare, din argumentul autorului: „Scrierea
oricărei cărți pornește dintr-o reacție natu-
rală de uimire în fața unui subiect, roman,
epocă. în cazul de față, plăcerea de a reciti
1984 se combină cu fascinația pentru cel mai
tulburător deceniu al secolului XX (anii ’40)
și cu pasiunea pentru istorie. La toate aces-
tea se mai adaugă un vechi și plăcut obicei
de a citi jurnale intime și preferința pentru
subiecte apocaliptice [...]. Titlul este mai
degrabă metaforic și se referă strict la per-
spectiva scriitorilor și intelectualilor con-
fruntați în anii ’40 cu dezastrul produs de
război culturii și civilizației europene, cu
natura inedită la acea vreme a fenomenu-
lui totalitar și cu perspectiva sfârșitului lite-
raturii".


Tatiana Dragomir, Fotogra-
me, roman (220 p.). Autoa-
rea (n. 1963) este prezentă
de ani buni în presa literară
cu povestiri și fragmente de
roman. Romanul său de de-
but oarecum târziu vorbește
despre un prozator format,
cu mână sigură, stăpân pe

instrumentele sale și în stare să creeze o lume
vie, convingătoare estetic. Ca-n Dimineața
pierdută a Gabrielei Adameșteanu, de pildă,
sau ca în îngereasa cu pălărie verde a Adinei
Kenereș - alăturarea se susține, chiar fără
modificarea proporțiilor -, știe să povesteas-
că și să „joace" vieți cu un har cuceritor. Ex-
celent ochiul prozatoarei și uimitor slujit de
cuvintele gata să se muleze pe cele mai infi-
me detalii încărcate de sens existențial. Toate
măruntele fețe cotidiene și cotinocturne ale
personajelor sale - minore, gureșe, colorate,
fără stare și fără direcție, îndurând viața, dar
nerenunțând la ideea de a descoperi măcar
o urmă a Vieții cu majusculă - sunt scrutate
cu o privire pe cât de pedantă, cu vagi accen-
te cinice, uneori, pe atât de capricioasă, aș
zice, în stare să prindă esența lucrurilor, mie-
zul lor omenesc, dar și să le nimicnicească, să
le scoată la suprafață derizoriul, și el extrem
omenesc. Vocile romanului, cele mai multe
feminine, traduc psihologii diverse și com-
plicate. Cititorul se lasă purtat într-o lume
forfotind de limbaje și gesturi, toate pe cât
de insignifiante, pe atât de memorabile, de
„grele", gata să facă și chiar făcând sens.
   Concursul continuă!

28 • APOSTROF

Oișteanu despre Eliade
și Culianu

IN volumul compozit Re-
ligie, politică și mit: Texte
despre Mircea Eliade și loan
Petru Culianu (Iași: Ed. Po-
lirom, 2007), Andrei Oiștea-
nu rememorează întreaga cro-
nologie a relației sale cu cei
doi autori menționați în sub-
titlu, de la primele întâlniri
epistolare cu profesorul de

istoria religiilor de la Chicago până la memo-
ria postumă a lui Culianu. Caracterul com-
pozit - dar nu și eclectic! - al volumului e
dat de asamblarea unor texte care sosesc în
grupaj din mai multe surse: unele sunt pre-
fețe, altele conferințe sau intervenții publi-
ce susținute pe teme incitante (halucino-
genele în opera și viața lui Eliade, legătura
lui circumspectă cu contracultura anilor ’60
și cu mișcarea hippy), în finalul volumului
apar și considerații circumstanțiale legate de
organizarea la București a Congresului de
Istoria Religiilor (2006), o masă rotundă la
GDS prilejuită de apariția cărții lui Matei
Călinescu despre cei doi autori (despre care,
în treacăt fie spus, vorbesc prea puțin par-
ticipanții..., fiecare fiind luat de valul dera-
pajelor politice pe care le deschide tema).
Majoritatea paginilor din volum au ca lait-
motiv dilema apartenenței lui Mircea Eliade
la legionarism și circumspecția exasperată cu
care loan Petru Culianu s-a apropiat de
această realitate pe care ar fi dorit-o evitată,
în primul rând din dorința de a-și menaja
maestrul care nu prea părea dispus să îi ofere
elucidările necesare, deși Culianu inițiase un
volum de Convorbiri dedicat biograficului și
metodologiei, „îngropat" de către Eliade din
rațiuni care fiecăruia dintre noi îi sunt acum
evidente, dar care atunci rămâneau de neînțe-
les pentru un om tânăr lipsit de datele isto-
rice concrete necesare și de memorie.
   Cartea lui Oișteanu e foarte vie, în pri-
mul rând fiindcă ne aflăm în fața unui savant
decomplexat, deloc scorțos sau aulic, a cărui
implicare politică în cotidian - prin inter-
mediul GDS-ului - e exemplară, și-n al doi-
lea fiindcă relația sa cu Mircea Eliade și loan
Petru Culianu a reprezentat o experiență de
viață. Specializat în antropologie româ-
nească și folclor (cu un volum de debut, Gră-
dina de dincolo, foarte bine primit în 1980,
când a apărut, și citit de către toată lumea),
Oișteanu i-a scris lui Eliade din interes pro-
fesional, trimițându-i cărți și primind de la
el altele, pentru ca un studiu al său despre
potop în reprezentările folclorice românești,
foarte bine argumentat, să trezească inte-
resul științific al lui Eliade, care-1 recomandă
pentru publicare. Cum se întâmplă aproape
inevitabil, corespondența lui Oișteanu cu
profesorul de la Chicago este discret filtrată
de către Securitate, care pune pe urmele cer-
cetătorului bucureștean câteva „cârtițe" prie-
tenești, parazitându-i și telefonul. în cele din
urmă, calitatea umană impecabilă a preo-
pinentului, apreciată de către Eliade și răs-
frântă pozitiv asupra câtorva români din exil
cu care acesta colabora, le sugerează ofițe-
rilor că el ar putea deveni un... bun agent
de legătură și om de influență (!!!), dacă

ar fi implantat la Chicago sub aparențe
decente, strict profesionale. După consulta-
rea dosarului său de la CNSAS, redactat în
parte de către un foarte harnic „tovarăș
Andrei", a cărui identitate reală ni se și dezvă-
luie, Oișteanu povestește spumos (în cap.
încercare de racolare: „agent de influență"
pe lângă Mircea Eliade) întâlnirea avută cu
„organele" epoleților ascunși și reacția aces-
tora la refuzul său de a pleca la Chicago pen-
tru a „lucra" cu Mircea Eliade. „Nu se pre-
tează pentru munca informativă" - este
concluzia tardivă a dosarului închis de secu-
rist, dar povestea lui Oișteanu confirmă indi-
rect și o demitizare a instituției: securistul
se prezintă oarecum nepregătit la întâlni-
re (nu același lucru mi s-a întâmplat mie
atunci când am fost sechestrat...), nu știe
detalii relevante și cedează ușor, dovadă că
intelectualismul nu era latura lui forte; pe
de altă parte, întrevederea confirmă soluția
alternativă prostească pe care autoritățile o
aveau în vedere pentru a-1 aborda pieziș pe
Eliade, scăpând din calcul calea abordării
directe și a eventualei francheți, plauzibilă
ca strategie dacă ținem cont de afirmația
șocantă a lui Adrian Marino (susceptibilă de
interpretări, totuși), potrivit căreia Eliade ar
fi fost mai dispus să reia o colaborare cu
România decât erau autoritățile române
dispuse (și capabile) să o recunoască.
    Oișteanu nu discută motivele, suntem și
într-un domeniu ucronic, dar calculele discre-
te se pot decela: atacat din Israel și de către
evreii de pe mapamond pentru asocierea cu
Corneliu Zelea Codreanu, ceea ce zdruncină
întrucâtva poziția științifică a foarte pru-
dentului - în ce privește propria biografie -
profesor de la Chicago, Eliade intuiește stra-
tegic că un armistițiu public cu România ar
fi un bun exemplu de memorie iertată. Pe
acest fond vine editarea câtorva dintre cărți-
le sale științifice în România (Istoria cre-
dințelor și ideilor religioase apare în ’81, fiind
vândută preponderent pe liste de privilegie-
re), dar e evident că autoritățile române au
pierdut, atunci, un moment favorabil, sem-
nificativ însă doar pe linia prestigiului sim-
bolic. Personal, nu cred că Eliade ar fi putut
influența himera candidaturii lui Ceaușescu
la Premiul Nobel pentru pace, pe simplul
motiv că el se afla într-un segment biogra-
fic delicat, istoria „venind peste el" din tre-
cut, așa cum apare în multe dintre prozele
sale; pe de altă parte, privind retroactiv lu-
crurile, cu ochii unuia care a trăit vremuri-
le respective, mă gândesc că scăparea prin
sită a lui Eliade a avut drept rezultat și evi-
tarea racordării sale la tracomania galopan-
tă din epocă, ceea ce a fost un câștig indi-
rect și ironic.
    în privința lui Culianu, Andrei Oișteanu
are merite istorice, fiind cel care l-a reintro-
dus în circuitul public românesc prin inter-
mediul unui interviu - reprodus și în volum
-, apărut după mici fricțiuni administrati-
ve în nr. 3/1985 al Revistei de istorie și teo-
rie literară, care avea, chipurile, o circulație
mai restrânsă. Din nou, ca martor al tim-
purilor respective, îmi amintesc că el a cir-
culat „în samizdat", reprodus la mașina de
scris, fiindcă xeroxuri încă nu erau, legi-
timând o descendență spirituală spre optze-
cism, care multora le părea ca fiind de dome-
niul fanteziei. „Discipolatul" voluntar al lui
Culianu, discutat foarte nuanțat de către
Oișteanu cu prilejul câtorva intervenții publi-
ce, se împarte între suspiciunea crispată a lui
Eliade (topită ulterior în bunăvoință cir-

cumspectă, selectivă, mai ales în privința
biografiei de care „elevul" începuse să se in-
tereseze), declasarea tehnică a lui Sorin
Alexandrescu și hagiografia derapată a lui
Nicu Gavriluță: pe Oișteanu problema îl
interesează cu predilecție ca tipologie inte-
lectuală disociativă, întrezărind în relația
Culianu versus Eliade nu numai o diferență
strict umană, ci și una științifică, Eliade
mergând preponderent înspre mari sche-
me universaliste integraliste, pe când preo-
cupările lui Culianu sunt mai specializate pe
subiecte punctuale.
   Foarte subtilă e observația lui Oișteanu
potrivit căreia, în discutarea temelor șama-
nice ale Călătoriilor în lumea de dincolo,
Culianu ignoră ca referință bibliografică Le
Chamanisme... a lui Eliade (p. 112): „cu
siguranță că nu este vorba de o simplă lacună
bibliografică, ci de o atitudine polemică.
Autorul polemizează cu Eliade, fără să-l
numească însă, nevrând probabil să facă
«despărțirea» explicită". Motivul, demon-
strează cu acuratețe Oișteanu, este unul pur
științific: Eliade acreditase o posibilă in-
fluență exercitată de către șamanismul indian
asupra celui tungus și caucazian, pe când
Culianu merge în direcție inversă. Multe
disociații de acest fel sunt remarcabile în car-
tea lui Oișteanu: evoluăm, se pare, înspre o
demitizare științifică, erudită, respectuoasă
a lui Eliade, una dintre comparații putând
fi chiar Culianu. Pe de altă parte, ceea ce nu
se discută în carte e schimbarea de paradigmă
culturală, Eliade fiind un modern prin exce-
lență, bine contaminat de structuralismul
universalist ateu, pe când Culianu aparține
mai degrabă unei amprente culturale post-
modeme.
   Ne place, nu ne place (sper să nu agoni-
zeze Alex Ștefănescu...), Culianu a fost un
optzecist. Și Oișteanu este. L-am simțit soli-
dar în gesturile sale anti-Establishment, în
textul despre halucinogenele din opera lui
Eliade sau în cel despre relația profesorului
de la Chicago cu mișcarea hippy, unde, cum
bine se știe, el preferă să rămână echidistant
și profesoral, refuzând postura de guru.
Aceste două eseuri scrise de către Oișteanu
sunt de pionierat și pe ele se poate construi;
personal însă, așa cum am sugerat de altfel
și în Proza fantastică a lui Mircea Eliade, sunt
de părere că Eliade a rămas, spiritual vor-
bind, adept al legionarismului până la sfâr-
șitul vieții, numai că și-a sublimat aparte-
nența în simboluri beletristice și formule
științifice foarte sofisticat disimulate. Nu
spun mai multe, fiindcă intrăm pe nisipuri
mișcătoare...

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 29

CU (©CHIUL
LIBER

IN scrierea istoriei din
România s-a ajuns, ca și în
alte țări, odată cu formarea
statului național, la istorie
proprie - adică la reconsti-
tuirea trecutului românilor
în mijlocul lumii. De la Băl-
cescu, trecând prin Xenopol,
apoi lorga, Giurescu, la

David Prodan, Ștefan Pascu, s-a exploatat
această perspectivă, ce avea deja realizări
impunătoare în Franța, Italia, Germania.
Implicația formulei a fost însă relativa tăce-
re în ceea ce privește istoria comunităților
etnice care au trăit împreună cu românii în
regiunea Carpaților și care au intrat în sta-
tul român. De aceea, în vreme ce în primii
ani ’90 încă se mai lansa formula manuale-
lor de Istoria, românilor în locul Istoriei Ro-
mâniei, în contrapondere s-au intensificat
preocupările de reconstituire a istoriei pro-
prii de către alte comunități etnice. Printr-o
bună cooperare cu cercetători și institute de
la Cluj și Sibiu, sașii și șvabii au lămurit
multe laturi ale milenarei lor istorii din ar-
cul Carpaților. Printr-o la fel de bună coo-
perare cu cercetători și institute din Cluj și
București, evreii au reconstituit momente
majore ale străvechii lor prezențe la Dunăre
și Carpați. Alte comunități au făcut efor-
turi corespunzătoare. In orice caz, atâta vre-
me cât nu apare o sinteză deschisă spre is-
toria efectivă, cel care vrea să câștige o
imagine asupra istoriei României are de lec-
turat și de integrat, dintr-o perspectivă cât
mai obiectivă cu putință, istorii proprii.
   Pe de altă parte, este mereu profitabil
să citești nu doar ce scriu despre istoria pro-
prie istoricii acesteia, ci și cum ne văd alții,
în 1991-’92, fiind în stagiu de cercetare la
Centrul „Woodrow Wilson" din Washington
D.C., am avut curiozitatea să consult docu-
mentele Departamentului de Stat al SUA pri-
vind România primei părți a secolului al
XX-lea. Mi-am dat seama atunci, din nou,
de diferența dintre istoria proprie și istoria
efectivă. Mai târziu am căutat să iau decizii
practice în consecință: astfel s-au născut
proiectul universității plurilingve la Cluj, ca
reflex al structurii istorice multiculturale
a Transilvaniei, proiectul reconstrucției cul-
turii germane în arcul carpatic și proiectul
reconstituirii istoriei evreiești și al reafir-
mării simbiozei culturale în această parte a
Europei - proiecte pe care le-am concreti-
zat instituțional în anii următori.
   Aceste reflecții, ca și multe altele, mi
le-a suscitat ediția revizuită și adăugită a volu-
mului lui Carol lancu, Evreii din România
(1866-1919): De la excludere la emancipare
(București: Hasefer, 2006, 480 p.), carte
ce-și câștigă valoarea excepțională sub mai

De la istorie
proprie la istorie

multe aspecte: documentarea exhaustivă și
calificarea competitivă a autorului; meto-
dologia de interpretare a faptelor istorice;
semnificarea sistematică; folosirea adevăru-
lui pentru a construi viitorul. Mă voi referi
succint la aceste aspecte și voi încheia cu o
observație asupra scrierii istoriei României.
   După ce Franța (acordând cetățenilor
drepturi civice și politice egale, indiferent
de credința lor) - în 1791, Anglia în 1860,
Italia în 1866, Austro-Ungaria în 1867,
Imperiul German în 1870 au emancipat
evreii, România a făcut acest pas în 1919,
evident printre ultimele țări. Carol lancu -
cu o temeinică pregătire în cercetarea isto-
rică, făcută la Ierusalim și în Franța - și-a
propus să reconstituie și să explice întâr-
ziatul proces al emancipării evreilor din
Moldova și Țara Românească, concentrân-
du-se asupra perioadei 1866-1919. El face
o incursiune cuprinzătoare în istoria ante-
rioară, dar reconstituie, pe o bază documen-
tară orientată spre epuizarea izvoarelor majo-
re (folosind arhivele românești, evreiești,
franceze și din alte locuri), datele emina-
mente juridice ale emancipării evreilor
(supuși până atunci interdicțiilor rezultate
din dreptul roman și din canoane religioase
și, desigur, din prejudecățile moștenite).
Carol lancu dă, într-un subiect tratat deja
de intelectuali evrei de prim-plan (Leon
Poliakov, Hannah Arendt, Bernard Lazare
sunt citați dintre cei relativ recenți), dar în
România prea puțin abordat (fapt remarcat
pe drept în Cuvântul-înainte), nu doar prin-
cipala monografie istorică, ci o monogra-
fie de referință, ce devine parte a așteptatei
istorii a României epocii moderne.
   Carol lancu vine în fața faptelor istori-
ce cu formația unui istoric bine articulat, ca
urmare a cunoașterii nu doar a datelor isto-
rice, ci și a conceptualizărilor consacrate
societății moderne. El stăpânește teoriile
explicative ale antisemitismului (teoria core-
lației dintre înflorirea capitalismului și pro-
liferarea antisemitismului a lui Lazare; teo-
ria „tentației spirituale" a lui Lovsky etc.) și
le pune la probă pe terenul istoriei româ-
nești. Voința sa sesizabilă este să ajungă la
realitatea istorică însăși, iar în acest scop
procedează cu meticulozitate la a capta deo-
potrivă „atitudinea față de evrei a societății
neevreiești" și „reacția evreilor", pe fondul
„interdependenței" istoriei naționale și a
istoriei europene. Ceea ce, grație meto-
dologiei fertile de cercetare, Carol lancu a
putut astfel aduce în dezbaterea interna-
țională asupra antisemitismului simt pătrun-
derea în stratificarea socială lăuntrică a co-
munității evreilor și preluarea mai precisă
a datelor stării de fapt.
   In volumul Evreii din România (1866-
1919): De la excludere la emancipare, Carol
lancu prezintă, inspirat de Burston, a line if
develcpment: de la Regulamentul organic

(1831 -’32), care a proclamat apartenența
la creștinism drept condiție a drepturilor
civile și politice (p. 45), trecând prin Pro-
clamația de la Islaz (1848), în care s-a vor-
bit de „drepturi politice pentru orice com-
patrioți de altă credință" (p. 51), prin
legislația lui Alexandru loan Cuza, care a
asigurat drepturi civile pentru evreii indi-
geni (p. 59), prin Constituția din 1866, care
a reactivat optica discriminatorie a Regu-
lamentului organic (p. 69), prin Tratatul de
la Berlin (1878), care interzice discrimină-
rile civile și politice pe motive religioase (p.
169), la Tratatul de pace de la București
(1918), care proclamă egalitatea confesiu-
nilor religioase din România. Acum, „pen-
tru prima dată, sunt prezentate mijloacele
de aplicare a egalității civice și politice: sis-
temul de naturalizare în bloc ia locul natu-
ralizării individuale; naturalizările de drept
înlocuiesc naturalizările speciale; în sfârșit,
instituția judiciară care judecă în ultimă
instanță naturalizarea nu mai are de acum
decât un simplu rol de înregistrare" (p. 287).
Această evoluție este documentată conclu-
dent și urmărită cu precizie. Concluzia este
demnă de atenție: „meritul soluției echita-
bile a emancipării evreilor din România dată
în cadrul Tratatului de pace de la Paris (1919)
revine, în primul rând, diplomației france-
ze” (p. 290).
   Pe traseul reconstituirii acestei linii de
dezvoltare, Carol lancu pune întrebările
grave: cum se explică opoziția durabilă la
emanciparea evreilor? De unde provine an-
tisemitismul ce alimenta această opoziție?
Teza sa este că „dacă înainte de 1878, lipsa
asimilării pare a fi ceea ce justifica ostilita-
tea față de evrei, după această dată, ceea ce
explică gravele măsuri legislative luate îm-
potriva lor este mai curând teama că se vor
asimila" (p. 293). Și în România, evreii au
fost pionierii economiei capitaliste, dar au
fost discriminați de îndată ce indigenii au
putut face opoziția. Astfel s-a ajuns, în 1866-
1919, la împiedicarea emancipării prin acțiu-
nea autorităților și a organizațiilor extre-
miste, susținute de presa timpului (p. 293).
Ca efect, antisemitismul a devenit „institu-
ție de stat", fiind „politica dificilă", consa-
crată de legislație (p. 21 și urm.). O țară care
îi primise pe evreii alungați din Spania și
în care se refugiaseră mulți imigranți, de-a
lungul secolelor, a rămas captivă, în legislație,
clișeului „națiunii străine" dinăuntrul Ro-
mâniei (p. 19).
   Carol lancu identifică mai mulți factori
care explică antisemitismul ce a luat formă
în Constituția din 1866 și în prelungirile
acestuia: „tensiunea religioasă" față de cei
care urbanizaseră în mare parte Moldova
și Țara Românească (p. 130), preluarea
emancipării în luptele politice curente (p.
134), atitudinea xenofobă a unor catego-
-4

30 • APOSTROF

Cartea de la Bologa

   Realism fabulos" -
ᵣ iată o posibilă defi-
niție a celui mai recent vo-
lum de proză al Marianei
Bojan, intitulat Povestiri bolo-
gheze (Cluj: Limes, 2007).
Cele 22 de povestiri pe care
le cuprinde se înscriu coe-
rent în linia imaginarului
literar, dar și plastic, prin

care autoarea s-a consacrat. O hune deopo-
trivă accesibilă, eternă, dar și particulară,
în detaliile sale, ni se deschide prin lectura
acestei cărți. Lirismul implicit, bine tempe-
rat prin ironia și autoironia inteligentă, pre-
cum și o capacitate aparte de a naște/con-
semna epic întâmplări mici cu semnificații
mari sunt elemente definitorii ale stilului
autoarei. Când și când, în pasta realistă a na-
rațiunii, irumpe fabulosul. Acesta din urmă
se bazează pe interpretări subiective ale date-
lor realului, devenind, astfel, „realitate“ para-
lelă a ființei narative. Conștiința epică (dar
și cea a lectorului) se lasă „participată" ast-
fel la un alt joc al lumii, pe care-1 acceptă
aproape necondiționat, în calitatea lui de
propunere/de ipoteză de real. Este, de pil-
dă, cazul povestirii Spaima, unde un pui
de liliac, intrat noaptea în camera naratoa-
rei, îi provoacă revelația „frumuseții diavo-
lului" și a fragilității lui. Prilej, de asemenea,
pentru o mică parabolă a libertății.
   Toposul privilegiat în care se petrec
întâmplările din cartea Marianei Bojan este
Bologa - un sat din nord, sub ale cărui apa-
rențe banale se ascund sensuri eterne. Sen-
suri subiective, în primul rând, sensuri ale
interpretării. Nu vetustul peisaj cu „niște
țărani" este în centrul imaginarului epic, ci
anacronica temă a satului etern. O temă
mitologică, antropologică, al cărei tratament
epic indică, la Mariana Bojan, o formulă
neomodernistă.
   Povestirile bolcgbeze au certe inflexiuni
autobiografice. Ceea ce nu impietează cu
nimic asupra autonomiei estetice/stilistice a
măștii auctoriale. Naratoarea/naratorul (o
ambiguitate păstrată pe parcursul cărții din-
tr-o foarte corectă intuiție epică) nu recur-
ge la formula jurnalieră de discurs. Dim-
potrivă, uneori se pierde cu totul în culisele
relatării, ce capătă, astfel, obiectivitate exem-

plară. Opțiunea e firească și legitimă, câtă
vreme miza epică principală o constituie aici
nu doar valorile particulare ale subiectivității,
ci și valorile particulare ale lumii cu care su-
biectul intră în relație. Din această conjunc-
ție a formelor particularului rezultă, deloc
paradoxal, tocmai valoarea de generalitate,
de arhetipal pe care o degajă povestirile
Marianei Bojan. De pildă, visul din poves-
tirea Coșmarul verifică o schemă psihana-
litică a carnagiului și a morții, dar se înscrie,
deopotrivă, într-o serie a imaginarului cul-
tural cu precursori iluștri în Bosch și Bruegel
(formația plastică a scriitoarei își arată aici
semnele de netăgăduit). Lui, „filmului" oni-
ric, i se suprapune coșmarul„micului infern"
cotidian, obiectiv, care traduce în durerosul
derizoriu frescele grandioase și colorate ale
visului.
    Ironia, spuneam, stă la pândă mereu în
prozele Marianei Bojan. Șarjată uneori, iro-
nia deconstruiește fantasmele umanului,
inclusiv fantasma „artisticității". în Hafpe-
nirg, de exemplu, un act scenic cu pretenții
postmoderne se desfășoară ridicol în fața
unei asistențe provinciale contrariate. Re-
cuzita „trădează" spectacolul (o actriță rămâ-
ne prizonieră într-un balon cu intrarea blo-
cată și intră în panică), iar scena degenerează
într-o isterie colectivă amintind de Con-
trapagina ironică a lui Eminescu. Caragia-
lescul episodului este evident, lumea din
Happenirg pare a se afla într-o eternă petre-
cere burlescă, terminată (cum altfel!) la
crâșmă. Hațpenirg devine o fabulă despre
noncontiguitățile realului și despre sensu-
rile ratate - teză care trimite fie înspre su-
prarealitate, fie înspre hiperrealism. Oricum,
în Povestiri boligheze, realul reprezintă mereu
doar o trambulină către spații ale sensului
care îl transcend, către „meta". Realul este
inteipretarea sa, aparținând fie vocii aucto-
riale, fie, cel mai adesea, cititorului, care e
„silit", discret și implacabil totuși, la her-
meneutică.
    Să exemplificăm: povestirea Femeia in
verde este simptomatică pentru primul caz,
acela în care inteipretarea auctorială e inse-
rată în discursul narativ. în Femeia in verde,
confruntată cu moartea soțului, protago-
nista se trezește năpădită de ură. O ură față
de viața petrecută împreună („singurătate

în doi", cum o definește „supraviețuitoa-
rea"), de însingurarea și izolarea la care se
văzuse întotdeauna condamnată. într-o tran-
să abulică, femeia îmbracă o rochie verde,
pe care defunctul o detestase, pleacă să-și
caute sora, rătăcește prin oraș fără să-i
găsească locuința și moare pe o bancă,
imaginându-și, în ultimele clipe, că e somată
de soț să-l urmeze. Cu cruzime, păpușarul
auctorial divulgă două viziuni contradicto-
rii asupra mariajului celor doi: pe de o parte
nefericirea femeii, al cărei adevăr intim rămâ-
ne o „necunoscută tragică", iar pe de alta
imaginea unui cuplu aproape perfect, dată
de scurta lamentație a surorii îndoliate:
„Știam că n-o să-i supraviețuiască, tare s-au
mai iubit".
    In ceea ce privește mecanismele impli-
cite ale comentariului auctorial, acelea care
obligă lectorul la propriile interpretări, ele
se văd în construcțiile realismului fabulos
din Pagasinul. Animal straniu, pagasinul e
descris exclusiv prin atitudinile sale în raport
cu omul. Din această „fișă caracterială" reie-
se <) ființă între câine și inorog, cu toate sem-
nificațiile simbolice ale celor două animale
totemice. Imaginația lectorului, captivă în
spațiul epic, e stimulată, fără greș, a stabili
semnificațiile individuale și subiective pe
care făptura pagasinului le-ar putea avea.
Pagasinul este deci o potențialitate absolu-
tă, o prezență caposibilitate infinită, un sens
elastic, mobil, adaptabil.
    Cartea Marianei Bojan, pe a cărei copertă
se poate admira o operă plastică a autoarei
(din seria Pbantasticon-ului imaginar, deve-
nit deja un brand cunoscut al viziunilor sale
picturale), constituie o lectură intimă, încăr-
cată afectiv. Un univers la care ești tentat
mereu să revii, ca la un paradis pierdut, dar
oricând regăsibil.

rii ce trăiau teama de concurență (p. 138).
Acest antisemitism a fost - argumentează
Carol lancu - „un fenomen propagat de sus
în jos de către Guvern" și a căpătat „aspect
popular", uneori violent, rezultat al unui
patrimoniu spiritual antievreiesc de lungă
durată, căruia i s-a adăugat, pe de o parte,
frustrarea unor pături de meseriași și ne-
gustori români și, pe de altă parte, poziția
unei anumite pături de evrei ca agenții cei
mai vizibili ai exploatării țăranilor (p. 21).
Cartea Evreii din România (1866-1919): De
la excludere la emancipare oferă un tablou
complex al edificiului economic și social al
politicii antisemite a epocii din cele două
principate.

   Pe baza unui astfel de tablou, istoricul
Carol lancu a luat distanță față de distincții
maniheiste între „buni" și „răi" și de onto-
logizări hazardate. El captează cauzele anti-
semitismului în jocul complicat al factorilor
economici, sociali, culturali, al interacțiunii
grupurilor, controlate de forțele politice.
Carol lancu încheie cu observația că „în
România, în condițiile de neemancipare poli-
tică și de privare de multe drepturi civile,
antisemitismul a purtat în sine propriul său
leac, deoarece el n-a făcut decât să fortifice
conștiința unicității evreiești" (p. 293-294).
Aceasta a făcut ca din principatele dunăre-
ne să se ridice una din ramurile sioniste
majore și una din marile emigrări spre Eretz
Israel în secolul XX.

   închei cu o observație asupra scrierii is-
toriei României. Deocamdată avem încer-
cări de sinteză istorică și, paralel, istorii -
mai ales ale evreilor și germanilor din spa-
țiul carpato-danubian. A venit deja de mult
timpul de a integra aceste sinteze și istorii.
Carol lancu a dat, cu Evreii din România
(1866-1919): De la excludere la emancipare,
o carte care - trebuie subliniat - interesează
în cel mai înalt grad nu doar istoria comu-
nității evreilor, ci istoria României în între-
gimea ei.

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 31

Identitate, identități...



Gelu lonescu

LA NOI, cel puțin pînă
acum, impunerea unui
nume în critica, exegeza lite-
rară se face - sau se făcea -
printr-o prezență cît mai
frecventă și mai frapantă în
acea diviziune a criticii nu-
mită „de întîmpinare^ sau,
rareori, prin eseu. Au co-
mentat și alții această carac-

teristică din tradiția noastră. Impunerea prin
teorie sau istorie literară e rarisimă, iar cele
mai cunoscute nume în critică sînt, de obi-
cei, ale unor cadre universitare - sau, altfel
spus, foarte mulți universitari s-au impus
prin critică de întîmpinare, prin jurnalistică
literară de bună calitate. Ierarhia și autori-
tatea așa se obțin, cel puțin pînă azi. E de
asemeni cunoscut că în alte culturi, mai vechi
și mult mai notorii, nu aceasta mai e calea
spre recunoaștere, impunere, celebritate;
pentru că un nume se poate impune și nu-
mai prin operele sale de teorie literară, sau
numai de istorie literară - deci, nu cronica
face legea, scurtele prezentări din mari coti-
diene sînt destinate mai ales cititorilor obiș-
nuiți, cititorilor potențiali. Cu siguranță,
excepții nu sînt puține, iar marile reviste
comandă pentru succese sau autori con-
sacrați articole unor personalități care nu
s-au impus prin cronică de întîmpinare.
   Se întîmplă și la noi, nu în multe cazuri,
ca teoreticieni cunoscuți în străinătate mai
mult decît în țară, unde nu sînt conside-
rați „autorități“, să aibă parte de... tăcere.
„Intîmpinarea“ îi evită, fie pentru că există
o nedezmințită și tradițională „alergie“ pen-
tru teoretic, fie pentru că nu sînt interese
la mijloc, fie pentru că e incapabilă să jude-
ce calitatea, valoarea unei astfel de cărți, a
unei originalități teoretice, deși ar fi de pre-
supus că orice tip de demers în interpreta-
re ar trebui să intereseze pe cel care se con-
sideră a face parte din domeniul atît de larg
(din ce mai larg) al criticii. Notorii sînt ca-
zurile lui Tudor Vianu, căruia nu altul decît
Lovinescu îi reproșa că a părăsit actualita-
tea. Sau al lui Adrian Marino, autor publi-
cat mult în străinătate - în țară, de cele mai
multe ori, expediat cel mult în cîteva rînduri
de circumstanță.
   La fel se întîmplă cu textele pe care le
scrie, le publică sau le comunică la im-
portante congrese internaționale Monica
Spiridon, cunoscută aproape numai în me-
diul universitar. Făcînd parte din importan-
te „comitete și comisii“ internaționale în
domeniul literaturii comparate și al teoriei
literare, cărțile sale, nu puține, apărute și în
țară au fost slab semnalate - nu pentru că ar
fi neinteresante, ci pentru că ele sînt scrise
într-un limbaj sec, teoretic, foarte clar, dar
deloc pe placul „metaforiștilor“ sau „stiliș-
tilor“ recomandabili și salutați chiar și în cri-
tica literară. (O precizare: a fi „membru în
numeroase comitete și comisii^, a fi „preșe-
dinte... “ etc. trimite direct la Trahanache,
deci la stupiditate, fanfaronadă, chiar tîm-
penie. Prejudecata și bășcălia contează mai
mult decît o importanță internațională reală,

„nombrilismuD național nu piere, ci dim-
potrivă, prosperă. Concluzia bancului cu
țăranul căruia i se adresează un automobi-
list străin, încercînd să afle cîte ceva despre
drumul pe care înaintează, folosind cîteva
limbi străine, urmată de uimirea fiului - legi-
timă - se izbește de rezistența de beton a
ignoranței: „Ei și, la ce i-au folosit?!“ Cam
așa este, cam așa a fost. Nu sînt deloc pu-
țini cei care, în domenii extrem de variate,
izbindu-se de zidul ignoranței sau geloziei
etc., preferă să părăsească România, pen-
tru totdeauna sau pentru mai mult sau mai
puțin timp, ducîndu-se în țări unde presta-
ția profesională le este prețuită cum trebuie.
Nu e acesta cazul autoarei noastre...)
   Monica Spiridon adună în recenta sa
carte intitulată „Cum poți să fii românC
^driațiuni pe teme identitare (Craiova: Scrisul
Românesc, 2006), pornind de la o celebră
interogație care a făcut înconjurul lumii, o
seamă de comunicări la congrese și colocvii
internaționale, cîteva articole apărute și în
țară, avînd ca țintă - cum arată și numele
- clarificarea termenului de identitate, con-
ceptele și delimitările aferente, critica modu-
lui aleatoriu, aproximativ în care problema
identității (naționale) preocupă mult în ulti-
mii ani, mai cu seamă în preajma aderării
României la Uniunea Europeană. După 50
de ani de comunism, discuțiile despre iden-
titatea noastră și repunerea ei în chestiune
era normal să revină în prim-plan, să preo-
cupe pe mulți și importanți intelectuali. Ce
se putea reține din acei imbecilizanți ani erau
imbecilitățile exprimate în clișee, cum ar
fi, de pildă, fraza lui Ion Dodu Bălan, pro-
nunțată la nu știu care ocazie festivă, cum
că „românii sînt un popor mic, dar harnic
și demn“... (țintă lovită în plin!!!)
   Dacă interogațiile din ultimii ani au fost
și sînt interesante, unele originale sau inci-
tante, marea majoritate punînd între paran-
teze încercările cel puțin discutabile ale unor
intelectuali din epoca interbelică, formula-
rea și precizarea lor au fost lipsite de con-
cepte clare, delimitări teoretice formulate și
în multe discuțiile internaționale - care s-au
înmulțit în anii globalizării. Cu alte cuvin-
te, împroprietărirea discuțiilor și polemici-
lor din țară cu o sumă de precizări și analize
și o terminologie care ar restrînge limitele
amatorismului, chiar ale celui inspirat. Așa
de pildă dubla subordonare chiar a concep-
tului de identitate - una ideologică, cealaltă
simbolică -, spațiile reale sau imaginare în
care sînt formulate idei despre „specific“ sau
identitate, frontierele delimitării așa cum pot
fi ele înțelese de „băștinași“ sau de exilați,
bilanțul și punerea în discuție a faimoasei
caracterizări a Bucureștiului ca fiind „micul
Paris“, felul cum ca e înțeleasă de diverse
comunități sociale în epocă, modul diferit,
dar simptomatic al înțelegerii descendenței
bizantine a statului român etc. Să mai adău-
găm cîteva constante de preocupare prezen-
te în această carte - și anume: interpretarea
simbolică a termenului Eurcpa, un construct
eminamente intelectual, cartografia prezen-
ței lui, delimitări identitare și de frontieră

ale noțiunii, comunitățile și divergențele între
confini, felul cum sînt înțelese și caracteri-
zate diverse spații și frontiere; înțelesurile
diferite, unori contradictorii, a ceea ce noi
numim „balcanism“, concluzii extrem de
interesante ale opozițiilor binare: centru-
periferie, Est-Vest, interior-exterior, națio-
nal-extranațional, european-neeuropean etc.
De asemeni, aflăm și o analiză atentă a cap-
canelor ce se ascund în termenul de „mul-
ticulturalism“; o analiză a ceea ce reprezintă
Banatul ca loc de conviețuire a cîtorva iden-
tități etc. Sumarul studiilor, comunicărilor
și eseurilor Monicăi Spiridon antologate
sub titlul sus-menționat arată unitatea unei
concepții și preocupări, chiar dacă titlurile
sau problemele par a fi divergente sau adu-
nate strict conjunctura!. Spirit de sinteză, cu
o bibliografie demnă de cei mai reputați
specialiști, pe care îi și citează (obicei nu prea
frecvent în lumea românească), Monica
Spiridon e un nume prea rar întîlnit în presa
culturală din țară.
   Pentru mine a fost o lectură deosebit de
interesantă - n-am a face obiecții sau ana-
lize teoretice, din simplul motiv că nu e spe-
cialitatea mea; lectura acestei cărți mi-a fo-
losit mult în înțelegerea unor fenomene
culturale preocupînd intens prezentul. Aș
face observația că, trecînd cu aplomb și vie
înțelegere prin multe mode teoretice, cu
siguranță ele îmbogățind gîndirea și inter-
pretarea critică din ultimele decenii, Monica
Spiridon știe să se despartă de „dogmatis-
mul“ lor: de n-ar fi să menționăm decît
ofensiva textualistă din Franța anilor ’70
sau intermitenta strălucire - acum mai obo-
sită - a haloului postmodernist. însemnarea
de față este deci mai mult un gest de sem-
nalare și de avertizare a unui public, nu prea
numeros, interesat de identitate și proble-
mele ei. Iar din ceea ce Monica Spiridon a
publicat în ultimul deceniu, unele din obser-
vațiile sale, interpretările unora din opere-
le lui Eminescu, Preda și Sadoveanu mi se
par inevitabile, oricît de „compromis“ sau
„demodat“ ar fi termenul acesta pentru no-
ua critică „de întîmpinare“...
   închei cu o nedumerire: mi se pare in-
admisibil, de-a dreptul scandalos modul de
editare și tipărire a acestui volum - la Editu-
ra Scrisul Românesc din Craiova.

32 • APOSTROF

Fosforescența clipei

POET AL notației conci-
se, și totuși învăluitoare,
parcimonios cu aparițiile edi-
toriale, Dumitru Chioaru ne
oferă, în Clipe fosforescente
(Editura Limes, 2007), o
antologie cuprinzătoare, ce
îi recapitulează principalele
trepte ale devenirii poetice,
de la Seară adolescentină la
Viața și cpiniile pnfesorului

Mouse, trecând prin Biblioteca genetică,
Noaptea din zi și Scene din orașul-vitraliu.
Antologia e dotată și cu o Addenda, Poesia
fi) și Poesia (2), în care autorul își explici-
tează, nu fără o umbră de didacticism, pro-
pria poetică. O încadrare justă a lui Dumitru
Chioaru într-o anume tipologie lirică exe-
cută Al. Cistelecan, în prefața cărții:

    Școlar al melancoliei (dar al melancoliei strict
    de cabinet), Dumitru Chioaru e din specia
    „blândă" a echinoxiștilor [...]. Temperamentul
    lui e inhibat și retractil și traduce reflex rea-
    lul în reverberații lăuntrice caligrafiate apoi
    migălos, aproape pedant, și, pe deasupra,
    cu notațiile hieratizate în rituri de stampă,
    deopotrivă reflexive și anamnetice. Și notații-
    le și evocările, cel mai adesea suprapuse, de
    nu de-a binelea contopite, se deplasează pe
    registrul unei grafii de reverie și sfârșesc într-o
    ambianță de nostalgie iluminată sau măcar
    vag pozitivă. Melancolia lui e o devoțiune
    depusă cu sobrietate înfiorată și expusă din
    iluminări delicate, din fulgurații diafane. Pe
    gramatica diafanului și a inefabilului, pe sin-
    taxa aurei mai degrabă decât a directității se
    bizuie poezia lui Chioaru: pură ecuație de
    ecou interiorizat, simplă transmisie de rezo-
    nanțe murmurate în marginea cotidianului și
    a biografiei. Melancolia lui Chioaru nu e una
    de peripeții, de experiență, de epuizare con-
    cluzivă a entuziasmelor; ea e una substanțială,
    structurală, de pornire - origine și cauză (și
    eficientă și finală) a poemului.

    Una dintre obsesiile poeziei lui Dumitru
Chioaru e timpul, cu reflexele și aromele lui
livrești, cu filigranul memoriei ce îi dimi-
nuează ponderea, cu gesticulația eului tem-
perată de revelațiile așteptării și de aporiile
unei amintiri dezafectate. Aproape că nu
există poem din acest volum care să nu
conțină o referire, cât de vagă, la timp, cu
toate avatarurile sale. Clipă, anotimp, trup,
carte, mormânt, memorie, umbră, burg etc.
- toate aceste toposuri ale liricii lui Dumitru
Chioaru refac traseul unui poet pentru care
evanescența clipelor formulează arhitectu-
ra grațioasă a unui univers alcătuit din
șoaptă, miraj al amintirii și frântură de ima-

gine esențializată. Poemul memoriei, de exem-
plu, reduce chipul poetului la statutul unei
măști în care trecutul și prezentul sunt ca
fața și reversul unei medalii: „Prietene,/ în
memoria limpede avem/ puțină veșnicie./
Impotrivește-te unui copil să se joace:/ prin
porumb am pierdut odată un inel/ și-am ieșit
pe marginea drumului/ rugându-1 să mi-1
înapoieze - de fapt/ nu era nimeni acolo./
Ai văzut liliacul zburând/ seara: câtă fri-
că-mi era când deodată/ îl auzeam - fâlfâit
cunoscut -/ Nu pot, prietene, să spun mai
departe/ memoria se tulbură; frânturile/
numai rămân. Dacă vii ai să vezi/ la țară lân-
gă lan boabe împrăștiate de grâu/ un spor
părăsit de lumină. Cuvintele/ nu pot să par-
ticipe. Amintește-ți/ un drum de iarnă pe
care mergeam amândoi/ tăcuți până când
am strigat:/ ce-am strigat, prietene? - fulgii/
se topeau în gură. Dacă strigam/ ar fi auzit
pădurea liniștită/ poate prea liniștită/ poate
prea liniștită;/ hotarele pe care ningea/ nu
puteau să răspundă iar tu/ simțeai aceeași
apăsare ca mine". Revelatoare pentru liris-
mul lui Dumitru Chioaru mi se par nu atât
figurile prezenței și ale concretitudinii lumii,
cât, mai curând, sugestiile absenței, recuren-
țele misteriozității lumii, epifaniile insur-
montabile ale tăcerii și ale golurilor, defici-
tul de materie, mai pe scurt. Toate acestea,
în ciuda unei aparente aglomerări de obiec-
te, suprafețe, linii ale universului vizibil.
Chiar apelul, frecvent, la simbolurile livrești
nu presupune nimic altceva decât o eufe-
mizare a realului, după cum „discursul
monocord" ( Andrei Bodiu) al poetului nu
are drept sursă o epuizare a substanței poe-
tice, a resurselor expresive, ci, mai curând,
prezența recurentă a acelorași toposuri și
obsesii ce sunt cristalizate într-o formă par-
ticulară de lirism confesiv. Umbre in jurul
umbrei melc e un astfel de poem în care
reflexele realului sunt filtrate de filigranul
emoției livrești, iar detaliile cărnii și ale lu-
crurilor se estompează până la o simbolică
dispariție în vitraliile amintirii: „Amurg în
bibliotecă -/ privirea s-a scurs în adânc:
lumânare/ lent micșorându-și lenea/ de pi-
sici a secundelor/ arcuiește labirintul de
hârtie/ poate că-n urmă am lăsat din mine
un mort/ poate a crescut iarbă peste el/ ca o
duminică din copilărie și poate/ eu nu-i mai
sunt decât umbra țintuită/ pe-acești pereți
de iarnă maculată de cărți:/ umbre în jurul
umbrei mele - bocet matern/ mă învață/ cum
se poate trăi într-un poem/ cum se poate
muri și învia într-un poem".
   Nu puține din versurile lui Dumitru
Chioaru stau sub semnul spectacularului și

al unei teatralități grave, prin care viețui-
rea se transformă în semn și convenție este-
tizantă, în simulacru al afectelor schemati-
zate de prezența rolului, a măștii, a unei
scenografii dominate de resorturile artifi-
cialului și arbitrarului: „Scena s-a luminat și
deodată/ spectatorii și-au intrat în roluri/
îndrăgostiți! se smuciseră/ bătrânul rege -
cel ce văzuse la vie en rose/ singur/ ochii
și-a scos/ cântăreața cheală s-a spânzurat
de cortina/ de sânge/ în cădere -/ «când am
vrut să mi-1 prezinte pe zeus/ tata mi l-a ară-
tat/ ca tatăl său și tatăl tatălui său/ pe homer»
striga orb și el/ cel din urmă poet/ din flăcă-
rile operelor sale -/ îmbătrânind/ murind/
înviind/ un copil bătea cu pumnii în ușa regi-
zorului:/ deschide deschide deschide". Li-
vrescul se manifestă, în poemele lui Dumitru
Chioaru, în multiple reprezentări și avata-
ruri, de la aluziile culturale la sugestiile unor
toposuri sau reprezentările unui spațiu prin
excelență cultural, cum este burgul transil-
van în care viețuiește făptura reală a autoru-
lui. Un astfel de avatar al livrescului e repre-
zentat de referirile la trupul delicat, alcătuit
din transparențe esențiale și din irizări idea-
le al poemului, cu făptură diafană și fragilă
precum lumina („Nume cu o ființă înafară/
poem adus pe lume-n albe foi/ ca într-un scu-
tec/ la început/ pe când -/ dintr-o ființă eram
cu mesteacănul/ dintr-o limbă cu focul ce
mănâncă mesteacănul/ în auz își răsucea spi-
rala/ un vaier/ din lemnul descărnat de lemn:
«ceea ce vezi și ceea ce auzi/ e numele înain-
te de a se despărți/ de trup/ strigă după altul»
- și vai/ un nume eram scrijelit de altul/ pe
lemnul alb înverzit/ puteam să-l scriu pe coajă
ascultându-1/ cum urcă luminoase-n țevi de
orgă/ până la frunze - coroană/ verde pen-
tru verticalul/ poem adus pe lume-n albe foi/
și ieri/ l-a mai scris cineva -/ dintr-o ființă
eram cu mesteacănul/ dintr-o limbă cu focul
ce mănâncă mesteacănul").
    Conștient de fragilitatea propriei condi-
ții, blagian pe alocuri (ca într-un Autcportret
sugestiv prin revelațiile trupului și ale cuvân-
tului), Dumitru Chioaru e un poet al melan-
coliilor difuze filtrate prin vitraliile aminti-
rii, asumându-și gravitatea și teatralitatea
austeră ca pe tot atâtea măști ale unui eu liric
neliniștit, pândit deopotrivă de fervorile inte-
rogațiilor acute asupra propriului destin, dar
și de ritualul expunerii unei simbolici neoex-
presioniste. E vorba însă de un neoexpre-
sionism „îmblânzit", ca să-l parafrazez pe
Virgil Nemoianu, unul ritualizat, teatralizat,
pândit de calofilie și cfe livresc, de retranșări
subite și fervori delicate.

Cărți primite la redacție

Ion Brad,
Aicea, printre
ardeleni, Cluj:
Casa Cărții de
Știință, 2007

• Ruxandra
  Cesereanu și Călin
  Stegerean, Veneția
  cu poduri de cuvin-
  te/Venezia con
  ponti di parole,
  București: Institutul
  Cultural Român,
  2007

• Nicolae Tzone,
  Capodopera maxi-
  ma, o carte dese-
  nată de Mihaela
  Șchiopu, București:
  Vi nea, 2007

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 33

J^yista
^pistelor
• Cultura îmi pare a fi, la ora actuală, unul din cele
mai vioaie săptămînale culturale din țară. Număr de
număr, e ceva interesant de citit în această revistă. So-
cotesc că nu e puțin lucru. In numărul 41, de exem-
plu, prezentarea pe care Alex. Cistelecan o face celei
mai recente lucrări a lui Giorgio Agamben, 11 rt t/no e
la gloria. Tot aici e tipărit în avanpremieră un fragment
din volumul lui Agamben, Starea de excepție, care ur-
mează să apară la Editura Idea.

• în numărul din septembrie al Convorbirilor literare
am remarcat prezentarea, din care se citează amplu, a
monografiei Ceoiges Enesco a lui Alain Cophignon,
publicată în 2006 la editura pariziană Fayard. Asemeni
recenzentului, Dan Burcea, sperăm ca lucrarea să apa-
ră și în românește, întrucît „prin monografia sa [...],
Alain Cophignon nu se adresează numai iubitorilor de
muzică din Occident [...], ci și nouă înșine, ajutîn-
du-ne să-l înțelegem mai bine pe marele compozitor și
să ne desolidarizăm de toate confiscările reductoare
exercitate de trecutul comunist și de toate clișeele fol-
clorizante care ne pîndeau pînă nu demult“.

• Am primit la redacție și o altă revistă ieșeană, Da-
cia literată. Am citit cu interes dialogul realizat de Călin
Ciobotari cu istoricul Alexandru Zub, care deschide
numărul 71 (martie 2007). Rezumată cumva în chiar
titlul ei, „Istoria reclamă bun-simț", convorbirea cu Al.
Zub e deosebit de instructivă. Iată cîteva remarci des-
pre actualitatea spiritului critic junimist: „Cultura pre-
supune spirit critic oricînd și oriunde, iar progresul
în orice cultură se realizează tocmai pe baza acestui spi-


rit, a reflecției sistematice. Spiritul moldovenesc, iro-
nizat de unii, are și partea sa bună. Nu e numai delă-
sare și contemplație mioritică, ci deopotrivă act cri-
tic, iar actul critic stă la baza disocierilor, a opțiunilor,
a creației înseși".

•  în Vatra (nr. 8/2007) mi-a plăcut cronica lui Alex.
Goldiș, un critic dotat cu inteligență și gust, care are
mereu curajul unor judecăți de valoare categorice, tră-
sături nu lesne de identificat la majoritatea colegilor săi
de breaslă. In același număr al revistei din Târgu-Mureș
am găsit plin de învățăminte textul lui Alain Badiou,
„Treizeci de moduri de a recunoaște cu ușurință un
marxist de modă veche" (traducere de Alex. Cistelecan).
Cîteva ,,moduri“: „16. Pentru marxistul de modă veche,
universitatea este o problemă foarte importantă. El
acceptă sarcina dificilă a organizării acesteia (în comi-
tete și comiții) doar pentru a putea purta în interio-
rul ei lupta de clasă ideologică. [...] 24. Marxistul de
modă veche n-a văzut în viața lui un muncitor, cel mult
câte un funcționar sindical minor. [...] 30. Marxistul
de modă veche are între treizeci și cincizeci de ani.
Marxistul de modă veche este destul de tânăr".

•  In nr. 10/2007 al Vieții românești mi-a atras atenția
grupajul Pessoa realizat de Dinu Flămând. Este vorba
de un studiu consistent care prefațează transpunerea
a patru fragmente din poemul Paznicul turmelor, atri-
buit lui Alberto Caeiro, „prima mare revelație a lui
Fernando Pessoa" și „prima operație de ipostaziere în
«heteronimi»". Reproduc ultimul fragment: „Clarul de
lună printre sumețitele ramuri, / Toți poeții spun că el
e ceva mai mult / Decât un clar de lună printre sumeți-
tele ramuri. // însă pentru mine, care nu știu ce gân-
desc, / Ceea ce este un clar de lună printre sumețitele
ramuri / Dincolo de faptul că este / Clarul de lună prin-
tre sumețitele ramuri, / Este că nu e decât un / Clar de
lună printre sumețitele ramuri".
■
G. S.

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statu-
tului, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materialelor
publicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Către cititorii din țară
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 18 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se
abonează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț
provocate de inflație.

Către cititorii din străinătate
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2008, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money order) în contul:
    Fundația Culturală Apostrof
    Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
    Cont usd: RO58BRDE130SV06674381300
    Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81 -83, SWIFT BRDEROBU
    Prețul abonamentului este:
         pentru 3 luni: 13 us$
         pentru 6 luni: 26 us$
         pentru 1 an: 52 us$
    In costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.

Cuprins

• Cafe Apostrof                                                                   • Dosar: Nicolae Balotă                                                               
Comunicat                                                        2                Se năruie Casa Domnului                  Nicolae Balotă              19               
Remember Laurențiu Ulici                                                 2        • Biblioteci în aer liber                                                             
Filosofie și Cabală                                                             2 Gedichte von                             Alexandru Vona             27                
Centenar Sebastian la Ierusalim                                            2      (Deutsch von Rolf-Frieder Marmont)                                                    
• Puncte de reper                                                                 • Cronica literară                                                                    
Insula lui Mihail Sebastian.                                                      Raftul cu tineri scriitori                         Irina Petraș                     28
București, 1939-1944                         Leon Volovici                   3    Oișteanu despre Eliade și Culianu           Ștefan Borbely               29           
• Ancheta Apostrof                                                                • CU OCHIUL LIBER                                                                     
Mihail Sebastian                              Liviu Antonesei,                    De la istorie proprie la istorie                 Andrei Marga                 30      
(anchetă realizată de Ovidiu Pecican) Romulus Bucur, Sanda Cordoș,                Cartea de la Bologa                         Călin Teutișan                31          
Sabina Fati, Michael Finkenthal,                                                  Identitate, identități...                           Gelu lonescu                   32 
Dan C. Mihăilescu, Victor                                                         Fosforescența clipei                           Iulian Boldea                  33      
Neumann, Ion Pop           7                                                      • Vestiar                                                                             
• Eseu                                                                                                                                                                  
Portret de scriitor în depresie severă          Marta Petreu                  12  Revista revistelor                                                             34     
• Poeme                                                                                                                                                                 
Sixtina, Ordine, Ora, Messa, Dioptrii,                                                                                                                                  
Un fel de elegie, La ocazii                     Ion Pop                       18                                                                                        

34 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

•  Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
 poezie, 2000, 88 p.                        5 lei

Colecția „Filosofie contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
 traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.  3 lei

Colecția „Filosofie modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.  10 lei


Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
•  JURGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER,
  Dialectica secularizării: Despre rațiune
  și religie, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.   20 lei

Colecția „Filosofie medievală"
•  Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 4 lei

Colecția „Filosofie românească"
•  Ion Ianoși, O istorie a filosofici românești,
 1996, 392 p.                           10 lei
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
 2003, 146 p.                           10 lei

•  N. Steinhardt,
  Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
  Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.       8 lei
•  D. D. Roșca,
  Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 138 p.              3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
  ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
  2000, 132 p.                               5 lei
•  Laura Pamfil, Noica necunoscut,
 2007, 288 p.                              8,75 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
  Nord-Sud, 2006, 228 p.                     15 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                               1 5 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.                10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
 2004, 380 p.                                 20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
 eseuri, 1997, 230 p.                         4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                        4 lei

•  Norman Manea, Fericirea obligatorie
 proză, 1999, 192 p.                          5 lei
•  Florin Sicoie, Sîmbăta engleză și alte
 povestiri, 1998,130 p.                       2 lei


•  Ramiro de Maeztu, Don Quijote, Don Juan
 și Celestina, traducere de Mariana Vartic,
 prefață de Ion Vartic, 1999, 264 p.         6 lei
•  Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
 roman, 2001, 128 p.                         5 lei
•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
  traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
  2003, 96 p.                            7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei

•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,

  2006, 231 p.                               20 lei
•  Alexandru. Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
  de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                  20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                                 20 lei
•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
 Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.               20 lei
•  Eugen Pavll, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                20 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii.
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
•  Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui
 Mircea Eliade, 2003, 224 p.                  20 lei
•  Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. 8,75 lei
•  Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. 8,75 lei
•  Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
 2007, 304 p.                                 7 lei


Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Maria Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Maria Petreu, 2002, 160 p.              10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de kjn Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

•  I. D. SiRBU, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p.       5 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
  Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
  2001,144 p.                             6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Fiorin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
•  Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.               8 lei

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                               10 lei

Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                  15 lei
•  Jacques Jouet, Poeme de metrou
  traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p.     5 lei

                                          
                                   5      
REDACȚIA:                   APOSIROf      
Marta Petreu                              
(redactor-șef)                            
Lukâcs Jozsef                             
Virgil Leon                               
Irina Petraș                              
Oana Moruțan                              
Tehnoredactare:                           
Fogarasi Edith                            
Vignetele revistei reprezintă              
variațiuni grafice de Mihai Barbu          
după desene de Franz Kafka.                
Ana Pop                                   
(contabilitate)                           
Mihai Maga                                
(întreținerea calculatoarelor)            
EDITORI:                                  
□    Uniunea Scriitorilor                 
din România                               
□    Fundația Culturală Apostrof          
Cont la brd Cluj:                         
în lei: SV7853701300                      
în euro: SV6534401300                     
Revista apare cu sprijinul:                
□    Fondului Cultural Național            
□    Consiliului Local și al Primăriei     
Cluj-Napoca                                
ADRESA REDACȚIEI:                          
Cluj-Napoca                                
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                
cod 400079                                 
Tel., fax: 0264/432.444                    
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro       
Pentru corespondență:                     
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,          
Cluj-Napoca, 400750                       
• Revista apostrof figurează              
în Lista-catalog a publicațiilor          
interne, editată de rodipet sa,           
la poziția 4251.                          
Manuscrisele primite la redacție          
nu se înapoiază.                          
issn 1220-3122                            
Revista este înregistrată la osim         
cu nr. 45630/22.05.1996.                  
Revista apostrof este membră a       -    
Asociației Revistelor, Imprimeri          
lor și Editurilor Literare (ariel),       
asociație cu statut juridic, recu-        
noscută de Ministerul Culturii            
și Cultelor.                              
Tiparul:                                  
Centrul de Presă Reformat                 

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.    1 7,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
  2007, 182 p.                          19,95 lei

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XVIII, nr. 11 (210), 2007 • 35