cu Ochiul ^Abliber Anul TRECUT am plecat din Miinchen pentru câteva zile în Țară. Da, ați auzit bine - n-am spus că am fost în România, fiindcă nu fac parte din categoria turiștilor, ci mi-am vizitat Țara. Am fost deci în Țara mea. în acel loc cu amintiri, cu bucurie și tristețe, râsete și lacrimi, durere și iubire - un loc veșnic frumos și uneori chiar feeric, al cărui chip azi îl port în mine, în eul meu tăcut. Este Heimat-vA interiorizat, corect spus pe nemțește un innere Beheimatur,g (greu de pronunțat și de aceea nu vă voi chinui în continuare cu alte expresii germane). Se spu- ne că acest cuvânt, „Heimat¹¹, n-are sinonime în alte limbi și nici în limba română, căci prin „vatră¹¹ sau „patrie¹¹ se denumește de fapt altceva. Să revenim însă la ceea ce am spus mai înainte. Mi-am păstrat Heimat-xA în felul meu, într-un mod individual, sentimental și spiritual, cu toate că de ani de zile locuiesc în capitala B avariei, unde am un domiciliu permanent. Nu mă pot plânge, sunt „un in- tegrat¹¹ din punct de vedere social și profe- sional, n-am probleme cu limba germană, deci cu nemții majoritari, și nici cu mino- ritarii „din alte naționalități¹¹, care, la Miin- chen, provin din peste 80 de neamuri. Deci am fost în Țară, unde acum însă sunt un străin, ca de altfel și în Germania. Cu toate că în România, chiar după câteva zile deja, mă simt iarăși ca altădată, „ca aca- să¹¹, uitând pentru o vreme că sunt doar un oaspete bine-venit, cazat temporar unde- va, urmărit tot timpul de gândul despărțirii - momentul de care nu poți scăpa, care apare peste o săptămână, iar apoi peste câteva zile și la urmă peste câteva ore. Am fost și în București. Acolo am reîntâl- nit câțiva prieteni dragi. M-au invitat la un mic party. După îmbrățișări și săruturi de revedere, m-au întrebat: - Ai lăsat mașina înparkirg> Am răspuns că am lăsat-o într-un loc de parcare. Apoi gazda ne-a invitat la un pahar de țuică bătrână (după ce spusesem că, fiind în Țară, nu vreau whisky, nici gin)-. - Pisase, my friends, la un drink, haideți în livirg. Ileana, adu, te rog, sticksurile și snacks... Am discutat și despre weekend-un la Si- naia, despre make up-xA doamnelor din noua hgh sociely, probleme de marketing ș.a.m.d. Dar, cum era firesc, și despre România și UE, de la care, așa se crede probabil și acum, mâna cerească o să cadă pe meleagurile ne- vinovate ale Țării, transformându-le în mod miraculos chipul într-un stil „vestic¹¹ și „european¹¹, un fenomen care s-ar putea Unde-mi ești tu, dulce limbă românească? Claus Stephani compara cu mutația unei femei de la țară care, părăsindu-și satul, renunță de la o zi la alta la portul ei rural și îmbracă un costum de damă de la oraș, vopsindu-și părul, rujân- du-și buzele, iar apoi deodată apar proble- me vizibile când începe să umble în pantofi cu tocuri înalte. Lângă fostul magazin „Eva“, pe bule- vardul Magheru, se află un chioșc, unde poți consuma pui la rotisor - așa se spunea când- va și sunt convins că și acum toată lumea mă înțelege și știe despre ce este vorba. Aici lângă „Eva“ (desigur, între timp și-a schimbat și ea numele, dar nu țin minte cum se numește acum), deci la acea rotise - rie, poți citi o reclamă într-o limbă care, du- pă cum se vede, pătrunde în toate sferele vieții publice din Țară, chiar și în puiul fript: ți se recomandă gustoșii killer chicken. Intrebându-1 pe omul care vinde aceste killer chicken ce anume vrea să ne sugereze cu reclama ciudată, mi-a răspuns că este „un sicgan menit să atragă turiști străini¹¹. Ia te uită, domnule. Poate ne vine în Țară și un soi de turiști care aici își caută moartea, con- sumând „pui ucigători¹¹. Mai știi? Mare-i grădina lui Dumnezeu în UEl Dar problema se poate pune și altfel. De fapt, ce se întâmplă aici pe plan lin- gual? Cândva, renumitul lingvist român Alexandru Graur, care de mult nu mai este printre noi, avea o emisiune săptămânală la radio, pe care eu, pe atunci student la Filologie, o ascultam cu plăcere - „Limba noastră¹¹. Cred că în acele vremuri pericolul pierderii sau cedării limbii române în favoa- rea unui miș-maș, cum se spune în limba idiș, sau, mai up to date, un mixture anglofon nu exista. Acum însă acest fenomen este audi- ble and visible. Probabil într-o bună zi și românii, ca și ceilalți cetățeni din marele imperiu multiet- nic european, primind acum indicații prețioa- se tocmai din îndepărtatul Bruxelles, vor tre- bui să mănânce și ei roșii din Olanda, „roșii UE¹¹. Această legumă ciudată, oferită de toți discounter-i, n-are niciun gust, iar culoarea ei te duce în eroare, I iindcă ai impresia că ea este coaptă. Sau ne vor sosi roșii din Spania și Italia. Ceva mai frumoase la culoare, dar despre care chiar azi-dimineață, în buletinul de știri, s-a spus că conțin diverse pesticide dăunătoare, consumatorii fiind avertizați să nu le cumpere. Am putea spune acum că așa ne-a fost dat să fie... Căci de altfel și în Miinchen de obicei nu mai găsești acele cireșe frumoa- se, dulci și negre din Franconia bavareză, ci... cireșe aduse din Italia sau Portugalia. Uneori chiar din China. Asta este, ar fi vorba românului fatalist, vorbă pe care n-am uita- t-o. Se pare că „legumele UE¹¹ fac parte din- tr-un destin pe care chiar noi ni l-am ales. Vom mânca deci de acum înainte roșii din Olanda și ceapă din Portugalia. Dar să-mi fie permisă o întrebare care mi se pare firească, căci una-i ceapa, iar alta-i limba: Cine ne obligă să ne batem joc de pro- pria noastră limbă? Cei care doresc să vorbească limba en- gleză, s-o vorbească. Foarte bine. Treaba lor. Țotul este o.k., no problem, ca să zic așa. Dar să nu intre cu engleza lor peste limba lui Eminescu și Coșbuc, limba lui Blaga și Arghezi, ca s-o spun așa mai direct și fără ocolișuri. Unde-mi ești tu, dulce limbă românească? Recent, la București, într-un anturaj ami- cal, plăcut, sărbătorind o zi de naștere, cei prezenți au început să cânte: Hațpy birthday to you... Noi, aici, la Miinchen, nu demult, în- tr-o situație similară, fiind, după cum se pa- re, mai conservatori, mai înapoiați, am cântat: Mulți ani tmiască! Se poate oare crede ca limba noastră, vor- bită aici, în străinătate, să aibă șansa unei vieți mai lungi decât cea din Țară? Maybe yes, maybe not. ■ Notă. Dr. Claus Stephani, scriitor, istoric de artă și etnolog, a emigrat în 1990 din București, sta- bilindu-se la Miinchen. Are numeroase cărți apă- rute în limba germană, atât în România, cât și în Germania. In ultimii ani la, Editura Hasefer, din București, a publicat volumele Basme evreiești, culese pe meleagurile Caipaților ( apărute și în două ediții italiene), A fost un ștetel în Catpați și albu- mul bilingv ( român-german) de artă Imaginea evreului în pictura modernă. 2 • APOSTROF Centenar Sebastian PUNCTE DE REPER De două mii de ani... O relectură postmodernă In Jurnalul său, Mihail Sebastian nota la 23 aprilie 1939 (cinci ani după publi- carea cărții și după scandalul produs de pre- fața lui Nae lonescu): „Am citit astăzi prima parte din De două mii de uni... și mi s-a părut foarte frumos. Dintr-odată m-am văzut la Paris, ducând o traducere franceză a cărții cuiva... și gândul nu mi s-a părut absurd. Aproape că știu ce i-aș spune: «Lisez, Mon- sieur, Ies premieres 120 pages. J’ai l’impres- sion qu’elles sont bonnes»..." (La 23 ianu- arie 1938 notase deja: „am reluat, de câteva zile, traducerea în franțuzește a lui De două mii de uni. Am vreo speranță precisă? Nul") Cele 120 de pagini menționate reprezintă primele trei părți ale cărții, care descriu eveni- mente ce s-au petrecut aproximativ între 1922 și 1929, perioadă care precedă sejurul parizian al autorului (1929-1931). Ultimele trei capitole (părți) ale cărții, cel „francez" și cele două capitole de încheiere, „bucureș- tene", sunt mai scurte; împreună, ele repre- zintă cam jumătate din textul primelor trei, în aceeași însemnare, Sebastian obseva cu resemnare: „le livre est rate sur sa fin, mais il commence bien". Totuși, conchide opti- mist autorul Jurnalului, „je suis certain que, traduit en francais, il ne passerait pas ina- pergu" (la un moment dat, în anii războiu- lui, va fi vorba și de o posibilă traducere în engleză a romanului). La lectura cărții, cititorul de astăzi nu poate să nu-și pună întrebarea naivă: „a avut oare Sebastian dreptate?" Stilul cărții este poate puțin depășit (nici jurnal, nici roman; mai târziu avea să realizeze acest lucru și va nota în Jurnal-. „în definitiv, poate că un roman nu se scrie cu jurnale, cu observații critice, cu examene neîncetate - care până la urmă te paralizează"). Datele și evenimentele menționate sunt probabil total necunoscute cititorului - pe malurile Senei cu siguranță, dar mă tem că și pe cele ale Dâmboviței -, dar problemele esențiale pe care le aduce în discuție, precum aceea a identității frag- mentate și fragmentare sau a imposibilită- ții de a ajunge la o autodefinire consistentă, atât în sistemul de referință propriu (al au- torului), cât și în acela exterior lui, rămân surprinzător de actuale și de semnificative chiar și în - sau mai cu seama în - dez- abuzata noastră postmodernitate. Oricum, cartea nu se voia, de la bun început, un roman: într-un interviu acordat amicului său brăilean, poetul Camil Baltazar, publicat în România literară din 25 februarie 1933, Mihail Sebastian anunța că a terminat de scris pe trei sferturi o carte „furtunoasă și iritantă". O asemenea definiție ar putea su- gera mai curând un pamflet sau un lung eseu literar-filosofic decât literatură propriu-zisă; și, într-o anumită măsură, compoziția etero- genă a cărții, în parte jurnal, în parte o ficți- une presărată cu momente lirice sau obser- vații didactice susținute de incursiuni istorice, poate într-adevăr crea impresia că motivul central al cărții este unul abstract: problema identității și a înstrăinării într-o lume cu de- săvârșire ostilă. Mai mult, aproape toate personajele căr- ții par a fi destinate să servească drept fun- dal și surse secundare menite doar să faci- liteze explicitarea problemele puse, printr-o tehnică a contrastării și a confruntării directe. Acest lucru este adevărat fie dacă este vorba de coreligionarii autorului, fie de actorii neevrei ai dramei, de personaje feminine cu care eroul nostru anonim intră în legături mai mult sau mai puțin intime sau de mereu prezentul peisaj dunărean. Excepție fac poate profesorul Ghiță Blidaru și arhitectul Vieru, dar confruntarea dintre cei doi se petrece • Mihail Sebastian într-un plan secundar. Și totuși, cartea se ci- tește cu interes și astăzi, independent de scan- dalul provocat de faimoasa prefață, de cele scrise post factum de autor în Cum m deve- nit huligan sau de dezvăluirile Jurnalului publicate doar cu vreo zece ani în urmă. Și asta deoarece, în ciuda caracterului ei sche- matic, De două mii de ani... este totuși departe de a fi o carte impersonală, care tratează un subiect abstract. De la bun început, avem impresia că este vorba de o voce bine contu- rată, care narează povestea unui om solitar, personaj autentic și nefericit care va rămâne mereu mut în momentul decisiv, momentul tentativei de a conversa cu aproapele. Vor- bind despre Kafka, Jean Starobinski a fă- cut o observație care i se aplică perfect și lui Mihail Sebastian: „L’ceuvre de Kafka con- quiert son universalite non point en prechant la cause de l’universel, mais en annonșant, d’une voix singuliere, que la solitude est grande et que le dialogue fait defaut". într-adevăr, romanul-jurnal începe cu un moment foarte personal: teama pe care o resimte personajul principal, copil fiind, la vederea umbrei unui plop. Nu plopul în sine îl sperie, ci umbra sa. De aici concluzia au- torului: „cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne și simboluri". De la bun început, suntem puși în fața unei dileme create de un posibil răspuns la întrebarea: „când a ajuns Sebastian la această concluzie?" Probabil că lucrul s-a petrecut mai degrabă în anii când scria romanul decât în anii copilăriei sau ai ado- lescenței sale. Dar dacă așa stau lucrurile, se pune de îndată întrebarea dacă observația e bazată pe fapte, este o simplă constatare empirică sau, dimpotrivă, ea reprezintă o explicație, o interpretare a posteriori, care implică postulatul „eu, naratorul, sunt un individ care transformă întotdeauna și din- totdeauna realitatea în imagine, în gând, în abstracție". Pe scurt, un evreu tipic. O asemenea constatare este însă în mod evi- dent bazată pe un stereotip; faptul că așa stau lucrurile este întărit (dacă nu chiar con- firmat) de prezența în carte a multor clișee și stereotipuri, împrumutate din inventarul deosebit de bogat al retoricii antisemite a acelor timpuri. Este prevalența stereotipu- lui în discursul lui Sebastian o tară care va diminua în mod semnificativ valoarea cărții? Nu cred, deoarece tocmai tensiunea intro- dusă de la bun început de această dilemă permite explicitarea uneia din întrebările- cheie sugerate de lectura cărții, dar adânc ascunsă în subtextul ei: evreul devine „tipic" în momentul când adoptă stereotipurile anti- semite sau, într-adevăr, există anumite trăsă- turi comune tuturor evreilor, caracteristici reale care, atunci când sunt însumate și „dis- tilate", dau naștere, în cele din urmă, stereo- tipului? Până la sfârșitul celor 120 de pagini „bune" ale cărții, răspunsul lui Sebastian la această întrebare se va dovedi a fi pe cât de vag, pe atât de imprecis; doar în ultimele pagini, paginile „slabe", ratate în opinia au- torului, acesta va încerca să se sustragă cercului vicios în care a fost atras în urma neîntreruptei sale pendulări între stereotip Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 3 Centenar Sebastian Sebastian, evreii și avangarda Mihail Ciornei La corul mti-unu participă și ziarul ᵣ Cuvântul prin redactorul ei (sic) Mihail Sebastian**, menționează Sașa Pana în memo- riile sale, Născut in ’02. Intr-adevăr, Sebas- tian nu s-a numărat printre admiratorii miș- cărilor de avangardă ale anilor douăzeci și începutului anilor treizeci ai secolului tre- cut. De ce ne-am fi așteptat să fi fost prin- tre aceștia? Pentru simplul motiv că, pe de o parte, Mihail Sebastian a dezvăluit cu sin- ceritate și curaj în romanul-jurnal De două mii de mi... condiția sa de autor evreu - mar- ginalizat din afară și adânc complexat dinăun- tru -, iar pe de altă parte, a devenit aproa- pe trivială constatarea că evreii au participat într-un număr mare (exagerat, au spus unii) la avangarda românească interbelică. Intr-un studiu dedicat acestui subiect, Evreii in mișcarea de avar,gardă românească, Ov. S. Crohmălniceanu începe prin a relua explicația dată fenomenului de către clasi- cii criticii literare românești, E. Lovinescu și G. Călinescu. Primul scria că faptul se da- torează „spiritului semitic aplecat către ne- • Mihail Sebastian și încercările, sincere fără nicio îndoială, de a contura un autoportret „obiectiv**. Pentru a înțelege mai bine acest argu- ment al „pendulării**, mă voi opri, pe scurt, asupra câtorva exemple concrete: când au- torul jurnalului-roman își privește înstrăinat (citește: „obiectiv**) familia și se întreabă îngrozit: „s-ar fi putut să fiu ca ei toți, un negustor gras, însurat, mulțumit, jucând duminecă seara pocher și spunând porcării însurățeilor tineri**, se referea acesta la „fami- lia burgheză** sau la cea evreiască? Cu toate că suntem de-abia la începutul cărții, înțele- gem din lectura paginilor precedente, în care sunt descrise altercațiile zilnice pe culoarele universității între studenții naționaliști ro- mâni și cei evrei, care adesea se termină în bătăi sângeroase, că autorul este evreu; răs- punsul la întrebarea de mai sus ar putea fi deci: „la ambele**. Dar, câteva pagini mai încolo, autorul este mult mai direct când menționează „cordialitatea ovreiască pe care o urăsc**. La lumina evenimentelor descrise în carte, cititorul de astăzi se întreabă mirat dacă există într-adevăr o „cordialitate evre- gație**, direct legat de o înclinare înspre un revoluționarism de ordin estetic și politic. Călinescu constată faptul că scriitorii de ori- gine iudaică „sunt întotdeauna informați, colportori de lucrurile cele mai noi, anticla- siciști, moderniști etc.“, fără a preciza însă de ce ar avea ei toate aceste calități (sau de- fecte?). Citind însă Istoria sa, găsim adesea observații și judecăți critice bazate pe clișee bine cunoscute: de pildă în versurile pasto- rale ale lui Al. Robot, Călinescu regăsește „ereditatea biblică a poetului**. Vorbind de H. Bonciu, criticul observa că „obiceiul de a vedea drame și probleme în toate clipele vieții e al scriitorilor germano-evrei de tipul Werfel**. în fine, iată cum explica G. Căli- nescu simbolismul foarte tânărului Tzara: „în poeziile române ale lui Tzara, scrise între 1912 și 1915, temele sunt simboliste (pro- vincie, duminici, spitaluri), cu sentimenta- lismul și voluptatea de mirosuri puternice și de viață rurală, tipică evreilor comprimați în ghetouri, pe care le va dezvolta Ilarie Voronca**. iască? sau dacă nu este vorba decât de soli- daritatea firească a membrilor unui grup per- secutat, fie ei evrei sau neevrei. Și apoi, dacă te regăsești în interiorul unui astfel de grup, de ce să-i măști pe ceilalți nefericiți membri ai unei colectivități persecutate? Poți, desi- gur, să vrei să fii și să rămâi singur, poți refuza statutul de „frate de suferință**, dar de ce să-i urăști? Poate fiindcă sunt... evrei? Un alt exemplu al prevalenței clișeului se dezvăluie câteva pagini mai încolo: studen- tul nostru sărac descoperă într-o buna zi că rutina zilnică impusă de gestul mecanic de a peria aceeași pălărie, de a schimba ace- leași două cămăși sau a drege aceleași tocuri tocite devine copleșitoare. Și atunci, se va lăsa dus de valul nepăsării și va „intra adânc, afund, în mizerie¹*, va „pierde carma vieții** și se va trezi într-o dimineață că „nu-și mai schimbă gulerul, fiindcă îi este totuna**. Nu e deloc de mirare, ar spune cititorul nostru postmodern, dar, în mod surprinzător (sau nu), concluzia autorului este cu totul alta: „Nu ni s-a spus de atâtea ori că suntem un neam murdar? Poate că e adevărat**. Și el nu se oprește aici, ci continuă într-o direcție în ciuda faptului că Ov. S. Crohmălni- ceanu nu părea în întregime convins de expli- cațiile celor doi iluștri predecesori, în cartea sa despre expresionismul românesc, publi- cată în 1971, îl va urma pe Călinescu și va afirma - scriind despre Fundoianu - că „doar cineva care păstreză foarte vie amintirea get- to-ului și are, primul printre ai săi, prilejul să calce cu tălpile goale pămîntul reavăn, să doarmă în fân, sau să guste lapte proas- păt muls, poate trăi exaltarea simțurilor lui Fundoianu**. în cele din urmă, nici Crohmăl- niceanu nu oferă o explicație a prezenței în număr disproporționat de mare a autorilor și artiștilor evrei în avangarda românească, mulțumindu-se doar să observe că aceasta „a dat loc la nu puține atacuri antisemitei Așa se închide cercul vicios în care a fost prins adesea și Mihail Sebastian: evreii reac- ționează la antisemitismul mediului exterior prin manifestări exagerate, care, la rândul lor, sporesc antisemitismul. Cercul este vici- os atât prin gândirea sa circulară, cât și prin concretizarea acestei gândiri în act. într-un articol despre Remy de Gour- mont publicat în 1927 (articolele citate apar în colecția de publicistică intitulată Jur- nal de epocă, editor Cornelia Ștefănescu), Sebastian face o observație foarte interesantă: „Gourmont trăiește în și între două vremuri** și, împreună cu el, și contemporanii săi tră- iesc „o tragică fărâmițare între un elan și o neîncredere, între o victorie și o înfrânge- re, între un entuziasm și o dezamăgire**. Odată constatată această nouă condiție existențială, în care contradicția este mereu prezentă, inerentă momentului, scriitorului nu-i rămâne decât a observa lucrurile pen- tru „a găsi adevăruri**. Nu e nevoie de inven- A și mai surprinzătoare: „Poate că mistica noas- tră, asceza noastră, sfințenia noastră este asta - murdăria**! Trec peste explicația psihologică oferită de autor, o asemenea atitudine ar reprezen- ta „un fel de a te îngenunchia, un fel de a te mutila lent, voluptuos etc.“, fiindcă o dis- cuție a acesteia ne-ar îndepărtă prea mult de întrebarea de la care am pornit. Fără îndoia- lă, stereotipurile abundă în tentativele de autosituare ale tânărului personaj principal și este evident de asemenea că ele aparțin arsenalului antisemit. întrebarea legată de ura de sine manifestată de mulți autori evrei, de „antisemitismul evreiesc** (ideea, mereu prezentă în modernitate, a fost expusă expli- cit în cartea lui Theodor Lessing apărută în Germania în 1930, Der Jildische Selbsthass, care a devenit apoi un punct de referință pentru autorii contemporani pe această temă; un exemplu ilustrativ, discutat adesea, este acela al lui Marx), a fost adesea abordată de autori diverși, evrei și neevrei. în cazul de față însă, încercăm să răspundem la o cu totul altă întrebare, care ni se pare mai impor- 4 • APOSTROF Centenar Sebastian ții formale și de subtile psihologizări ale visu- lui sau ale automatismelor gândirii noastre; în acestea, Sebastian vedea doar o simplă „nevroză postbelică**. Desigur, recunoaște autorul (citez dintr-un al doilea articol, tot din 1927, în care e discutată corespondența dintre Jacques Riviere și Alain-Fournier, dar Gourmont revine în discuție și el), apare acum „o întreagă literatură ruptă cu nelă- muririle sale din nelămuririle unei psiho- logii moderne, o muzică în care - oricât de străine ritmuri ar avea - trebuie să recu- noaștem vestea unei alte vieți, o plastică nouă, un dans nou, o modă nouă. Sunt evi- dent semne să fim serioși**. Dar e foarte greu, conchide Sebastian, să deosebești valoarea de tentativele facile și stridente în arta contemporană: „farsorii și măgarii s-ar găsi oricând și doar nu pentru aceea vom bănui autenticitatea zilelor de acum**. Ideea exprimată adesea de Sebastian în polemicile sale cu reprezentanții avangardei, după care Marele Război nu a produs în fapt o ruptură, o schimbare apocaliptică, ce im- pune o redefinire a existenței umane și a lu- mii în termeni noi, o regăsim desigur și la alți autori, atât în România, cât și în afara granițelor ei. Interesant este să o găsim însă într-un loc și, mai ales, într-un context cu totul neașteptat: la 4 martie 1941, un tânăr critic belgian, Paul de Man, publica în coti- dianul Le Soir, unde avea o rubrică perma- nentă de critică literară, un articol intitulat Les JuJs dans la litterature actuelle. (în con- textul discuției noastre, povestea „scanda- lului de Man“ nu are nicio importanță; voi menționa doar că descoperirea unor artico- le antisemite scrise în timpul războiului, în Belgia ocupată, de ilustrul critic de mai târ- ziu, părintele deconstructivismului, a stâr- nit un scandal de proporții în Statele Unite. Cei interesați vor găsi toate articolele rele- vante în două volume publicate de Univer- sity of Nebraska Press: WartimeJoumalism 1939-1943 Paul de Man, ed. W Hamacher, N. Hertz și T. Keenan, 1988 și On Paul de Man's Wartime Joumalism: Re:ponses, 1989.) Iată ce scria de Man la sfârșitul perioa- dei interbelice: nu este deloc adevărat că Pri- mul Război Mondial ar fi reprezentat o rup- tură, o catastrofă gigantică ce ar fi creat o discontinuitate în lumea creației artistice. Dislocate au fost, desigur, structurile poli- tice și cele economice, dar nu cele ale crea- tivității spirituale: „... la vie artistique a ete relativement peu remuee, et les formes que nous connaissons actuellement sont des sui- tes logiques et normales de ce qu’il y avait eu avant“. Acest argument vine să contra- zică ideea, falsă după de Man, care susți- nea că evreii ar fi răspunzători pentru starea de decădere a literaturii moderne. Avangar- dele, precum futurismul și suprarealismul, își au rădăcinile într-o perioadă care precedă cu mult războiul (romantismul european, poate?). Dimpotrivă, de Man este surprins că evreii au avut un rol atât de mic de ju- cat, „yue les caracteres specifiques de l’esprit juiff într-atât, încât „une solution du pro- bleme juif qui viserait ă la creation d’une colonie juive isolee de FEurope, n’entraîne- rait pas, pour la vie litteraire de l’Occident, des consequences deplorables**. Concluzie interesantă în sine, dar care depășește cadrul discuției noastre. Să reve- nim la Sebastian și la atitudinea sa față de modernism. în memoriile lui Sașa Pană, menționate mai sus, am găsit și acest frag- ment: „Suntem la începutul lui 1929. De la Paris a sosit a treia carte de poeme a lui Darie Noronc^ Plante și animale cu trei desene de C. Brâncuși. O carte de mare carat poetic («zăpada floare a aerului» și alte câteva sute de imagini de neuitat)**. Sebastian, în cro- nica sa plante și animale de Ilarie Voronca** (Jipamița literată, 1929), caută „caratul poe- tic** și nu-l găsește; dimpotrivă, criticul ajun- ge la concluzia că toată originalitatea poe- tului, „toată arta sa poetică se rezumă la o manieră stridentă de compoziție**; „scriito- rul (sic) își artificializează benevol versul, muncindu-1 în construcții care nu sunt nu- mai ridicule de neromânești, dar mai ales profund dizgrațioase și antiartistice**! La sfârșitul unei lungi „deconstrucții**, Sebastian ajunge la concluzia că „domnul ilarie Voronca descinde ca sensibilitate din Apollinaire**. Mai făcuse această apropiere și în legătură cu Ulysse, de altfel. Este interesant să reți- nem însă faptul că la baza criticii sale stă aceeași idee a „continuității** exprimată ante- rior: la urma urmelor, și Mlcools cu nota lor tristă amintește de Heine și de Jammes“, scrie Sebastian. Și când „[Voronca] stăruie sincer pe drumul ei, izbutește să scrie stro- fele pure dinPn’pf/fe (p. 10), singura pagină coerentă și egală cu sine...** Nu cred în explicația simplă (și simplistă) a participării evreilor la avangardă ca fiind motivată în principal de obsesia lor antitra- diționalistă. încercând să se elibereze de o tradiție specifică, care condamnă la condiția de exclus și de etern rătăcitor, evreul - spune clișeul - a fost gata să se bată cu orice tra- diție și să inventeze mereu lumi noi, meni- te să șteargă amintirea celor trecute. Un cri- tic antisemit, Nicolae Roșu, menționat de altfel de Sebastian în Jurnalul său, ilustrează caracterul caricatural al clișeelor și stereo- tipurilor și imposibilitatea de a stabili un „adevăr** bazat pe ele: „dadaismul și supra- realismul francez exploatează oboseala mo- rală și sufletească a unei societăți zbuciuma- te de război**, scria acesta în anii treizeci și adăuga: „curentele agresiv revoluționare în artă apar ca o explozie a instinctelor primare degajate de sub controlul rațiunii; socialis- mul german postbelic, în mare parte mili- tat de evrei, folosește oportunitatea unei înfrângeri pentru a dicta constituția de la Weimar (scrisă de un evreu) [...] bolșevis- mul rusesc este opera agitatorilor evrei. Evrei sunt Tristan Tzara și Pablo Picasso, promo- torii dadaismului și cubismului**... Sobru și ținându-se departe de clișee și de explicații facile, la douăzeci de ani - în anul în care se forma generația ’27, căreia simțea, după propria-i mărturisire, că nu-i aparți- nuse - Mihail Sebastian scria: „Diversitatea tumultuoasă a vieții moderne se pretează greu unei simplificări schematice și, redusă numai la o trăsătură, își pierde înțelegerea**. Pentru oricine, evreu, român sau hotentot. ■ Septembrie 2007 A tantă: în ce măsură conștiința alterității este responsabilă pentru reacția de autocondam- nare, de autocastrare intelectuală? Cu alte cuvinte, „sunt diferit fiindcă sunt murdar sau sunt murdar fiindcă sunt diferit?** Cartea lui Sebastian pune în mod impli- cit această problemă, dar nu reușește să o confrunte cu succes. Cele două-trei cazuri prezentate și multe altele (exemple simi- lare celor de mai sus abundă în primele capi- tole ale cărții) sunt suficiente pentru a pune în evidență confuzia autorului: stereotipurile pe care și le însușește îl îndepărtează de lu- mea în care încearcă să se instaleze. în același timp, tendința de a se autodefini în cadrul unei tradiții pe care nu o mai poate accep- ta decât într-un mod foarte limitat și parțial (credința în Dumnezeu, dar mai ales aceea în ideea „neamului ales** și relația specială a colectivității iudaice cu divinitatea) îl sin- gularizează și în același timp duce la adop- tarea unor noi stereotipuri. Copleșit, în cele din urmă autorul ajunge în finalul cărții la concluzia că „Nu voi înceta desigur nicio- dată să fiu evreu. Asta nu e o funcție din ca- re să poți demisiona. Ești sau nu ești. Nu e vorba nici de orgoliu nici de jenă. E un fapt. Dacă aș încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-1 conteste, tot de pri- sos ar fi“. Cercul vicios este închis și e închis ermetic. Nu există ieșire din planul său; dar există o posibilă scăpare, printr-o „fugă pe verticală**. Iată ce scrie Sebastian în con- tinuarea celor citate mai sus: „Dar nu voi înceta, de asemeni, să fiu un om de la Du- năre. Și asta tot un fapt e. Că mi-1 recunoaște sau nu mi-1 recunoaște cine vrea sau cine nu vrea, treaba lui. Exclusiva lui treabă**. Propunând această soluție, Sebastian se alătură unui număr considerabil de inte- lectuali și scriitori evrei care au încercat, în decursul secolului XX, să-și redefinească identitatea pe asemenea coordonate „orto- gonale**: în afara unui nucleu iudaic care, în modernitate, s-a dovedit a fi greu de definit într-un mod coerent, ar mai exista în struc- tura sufletească, în mentalul evreului, o di- mensiune suplimentară. Uneori această di- mensiune este de natură culturală, alteori lingvistică. în acest context l-am pomenit uneori pe Benjamin Fondane, care voia să adauge „o a doua dimensiune a gândirii** la aceea în care era el definit, a priori și din exterior, ca fiind evreu. Sau pe poetul David Vogel, care găsea că această dimensiune or- togonală este limba ebraică, în care se încă- pățâna să-și scrie versurile și romanele... la Paris. Nae lonescu a contracarat în prefața sa argumentul lui Sebastian, neacceptând legitimitatea existenței unei „dimensiuni dunărene**. Mai grav însă, soluția „dimen- siunii suplimentare** nu a fost acceptată nici de cei care, în interiorul iudaismului, ar fi trebuit să fie beneficiarii ei. Reprezintă într-adevăr primele trei capi- tole, așa cum a crezut autorul lor în 1939, o carte în sine? Dacă luăm în considerare cele spuse mai sus, răspunsul pare a fi nega- tiv. Ultimele două capitole/părți ale cărții sunt totuși necesare pentru a înțelege sco- pul și mai cu seama dimensiunea tentativei autorului: aceea de a propune, în moder- nitate, o soluție unei probleme puse acum două mii de ani. ■ Columbia, 26 septembrie 2007 în numărul următor, alte texte despre Mihail Sebastian. Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 5 despre lectură Mircea Muthu DUPĂ ANII ’60 ai veacului trecut, teoria receptării textului ficțional amplifică instrumentarul unei discipline - teoria li- teraturii - puse frecvent sub semnul întrebă- rii din unghiul finalității sale. Astfel, între recuzarea fățișă, pornind de la Paul de Man (în The Resistance to Theoiy, 1982), pe teme- iul secundarității esteticului în raport cu evan- taiul celorlalte valori, și asimilarea acesteia de către studiile culturale (Jonathan Culler, xwLitermy Theoiy, 1997), teoria literaturii - tehnicizată prin suprasolicitarea lui close rea- dir,g în structuralism și chiar în poststruc- turalism - e somată acum să își maleabilize- ze discursul parazitat adesea terminologic. Precum estetica generală, ce impune un număr de patru direcții în estetica secolu- lui al XX-lea, respectiv avangardistă, feno- menologică, sociologică și științifică (însoți- te de contrapunctul „esteticii negative" în lecțiunea lui Theodor Adorno), teoria lec- turii cunoaște și ea, la o rememorare suc- cintă, un număr egal de perspective: feno- menokgică (Iser, Jauss etc.), semiotică (Michel Ottcn), generativă (sub impulsul studiilor lui N. Chomsky) și, premonitiv oarecum, cea mitokgică, aceasta din urmă fiind aproxi- mată într-unul din rarele elogii contempo- rane aduse theoriei: aceasta nu înseamnă doar ,gjipefață“, ci și ați tnp și si.jlet, „ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie, se identifică cu aceasta®. Ceea ce Gadamer aproximează Mircea Eliade arti- culase deja, în linii mari, în jurul anilor 1940, dar și în deceniile următoare, lectura având o finalitate dublă, cosmogonică și integra- toare. într-o conferință radiofonică, Arta și tehnica lecturii (1935), pledase pentru lec- tura ca „artă a recitirii", pentru ca, ulterior, în Cărți pascale, sau despre necesitatea unui manual al perfectului cititor (1939), să întîl- nim nucleul care va precipita în teoria pro- priu-zisă: „Lectura și-ar regăsi funcția ei pri- mordială, magică, de a stabili contactul dintre om și cosmos, de a aminti memoriei scur- te și limitate a omului [modern] o vastă • Mircea Eliade. Foto: Stelian Pleșoiu experiență colectivă, de a lumina Riturile". Capabilă „să ne reveleze ritmurile din afara noastră®, lectura ca practică culturală con- stituie un obiect de constantă reflexie, ca în romanul Huliganii (1935), unde un per- sonaj, el însuși scriitor, rezumă și adaugă în același timp: „Cărțile sunt timp concen- trat, vorbi puțin obosit Balaban. Fiecare car- te, ca și fiecare monument de artă, un tablou, un templu, o piramidă, înseamnă o vastă curgere de timp din care s-a putut smulge autorul. Nicio altă muncă omenească nu îți dă mai precis sentimentul acesta demoniac, adică revolta împotriva vieții, a timpului care curge®. Așadar, cititorul ingurgitează „tim- pul concentrat" în care s-a produs creația, lectura refăcând - printr-o hierofanie sui- generis - experiența inițiatică a autorului. Structura și originea în fond mitică a lite- raturii certifică această abordare: supra- viețuirea arhetipului asigură continuitatea mit - Itgendă - tpcpee - literatură modernă, așa cum lirica recreează limbajul descope- rind lumea, ca și cum ar participa la o cos- mogonie. Punctual, va fi istoricul religiilor de astă dată, privitor la funcția mitologică a lecturii, „fenomen specific lumii moderne, necunoscut altor civilizații". Iată, „lectura înlocuiește nu numai literatura orală vie încă în comunitățile rurale ale Europei, dar și recitarea miturilor în societățile arhaice. Or, lectura poate, mai mult decât spectacolul, să obțină o ruptură a duratei și prin asta o ieșire din timp". Concluzia e că „lectura îl proiec- tează pe omul modern în afara duratei sale și îl integrează în alte ritmuri, îl face să trăias- că altă istorie®. Dincolo de funcția de ilu- zionare pentru acest individ, care trăiește „teroarea istoriei și a morții®, lectura în accepțiunea lui Mircea Eliade mai aduce, teoretic vorbind, câteva elemente notabile la teoria receptării. Astfel, cititul care înlo- cuiește adesea recitarea aproximează ches- tiunea dialogului dintre ochi și ureche, din- tre cuvântul scris și vorba rostită. Prin lectură, textul redobândește, chiar dacă parțial pen- tru modern, palpitul imediat al vieții trans- mis de către homerid. Din cele de mai sus desprindem, în al doilea rând, premoniția unui postulat fixat, câteva decenii mai târ- ziu, de Școala de la Konstanz, anume faptul că lectura reflectă structura experienței, deoa- rece ea înseamnă o „identificare" cu lumea textului, în sensul precizat de către repre- zentanții criticii de identificare. Citind, menționa Georges Poulet, gândim ceva ce aparține unui alt univers mental, dar care se gândește în noi ca și cum n-am exista. Or, perspectiva mitologică a lecturii schițează și ea ambiguitatea structurală a receptării arte- factului artistic. E vorba de coabitarea, în „timpul concentrat", a procesului de trans- punere a cititorului într-un noneu, cu păstra- rea, de către același cititor, conștient totuși de iluzie, a distanței în raport cu textul fic- țional. în sfârșit, în al treilea rând, funcția hierofanică și dezideratul finalității integra- toare a lecturii din unghi mitologic anunță, în grafia lui Mircea Eliade, proiecția - cu tot ceea ce aceasta implică - pe ecranul, mai larg, al studiilor culturale. Reflectând la un „ma- nual al perfectului cititor", tânărul savant și scriitor ar fi subscris, cred, la adevărul, totuși simplu, că „a citi un text înseamnă a-1 con- sidera un eveniment lingvistic care capătă sens în relație cu alte discursuri®, în gra- matica - constitutivă la Mircea Eliade - a gândirii de factură mitologică. în tipologia, cvadruplă, a teoriei lecturii, locul interpretării mitologice a lui a citi, ca proces intelectual- afectiv, este nu doar unul de pionierat, de vreme ce autorul Huliganilor a revenit, în paginile de jurnal, cu aceleași argumente, dar și cu numeroase exemplificări extrase din panoplia „perfectului cititor". Fenomenolo- gia lecturii, pe de altă parte, scurtcircuitează cu proiecția mitologică în circumscrierea ambiguității structurale a receptării textului literar, desigur, prin accentuarea caracteru- lui riguros determinat al cititorului (vârstă, cultură, școală etc.), dar și a caracterului mai puțin determinat al textului, ce are un ca- racter nu atât fictiv, cât ficțional. Note 1. Hans-Georg Gadamer, Eligiul teoriei: Moște- nirea Etmpei, Iași: Polirom, 1999, p. 43. 2. Mircea Eliade, Drumul :pre centru, București: Univers, 1991, p. 120. 3. Mircea Eliade, Huliganii, București: Cugetarea, 1943, p. 338. 4. Mircea Eliade, Mythes, reres, mysteres, Paris: Gallimard, 1972, p. 36. 5. Lectura, în concepția lui Mircea Eliade, con- stată Petru Ursache, „reprezintă pentru omul modern un mod specific de manifestare, vizând un scop esențial întru salvarea sa, anume să-i dea iluzia, o clipă, că a scăpat de teroarea isto- riei și a morții". Or, „iluzia este asigurată de simbolul mitic, acela care a acționat și asu- pra conștiinței primitivului" (Camera Sambo, Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza", 1999, p/119). 6. Jonathan Culler, Teoria literară, București: Cartea Românească, 2003, p. 43. 6 • APOSTROF Poeme de Ioan Pintea Qintelnic (variantă) la mijloc e cupa aurită din care bem cu voluptate toți cei ce murim bem pe săturate pe fața de masă proaspăt apretată se prelinge un lichid roșu care seamănă foarte mult cu viața între noi înalți și ascuțiți sunt munții jos și sus furnici și fluturi și peștișorii de aur care îndeplinesc trei dorințe un copil cu capul sferic urcă și coboară ca un avion de hîrtie în intervalul dintre cer și pămînt cîtă armonie! e aproape o erezie basmul acesta despre oameni veșnici și un Dumnezeu care moare aici în prisacă dacă nu am sta față în față cu Colina peste care preț de cîteva clipe de mers se află precum un butoi cu pulbere cabina cu smoală cu argilă și cernoziom levigat în care precum într-o baie cu duș curge pentru fiecare dintre oamenii ținutului murdăria acolo e iadul! noi stăm pe limb pentru că noi suntem poeți și filosofi și pictori și mai suntem omizi strălucitoare cărora au început precum primăvara în straturile afinate să încolțească veselă alium ci pa să ne crească aripioare cu picățele ca bubele pe oile păstorului letro văzduhul e prielnic pentru că poluarea lui e chiar mireasma arhanghelilor și nimeni și nimic nu mai poate opri zborul lor legănat legănat și trilul lor ascuțit ascuțit sunt niște păsări albastre și verzi cu gheare mici și cu aripi mari și se învîrt bezmetice și din cînd în cînd în fantastică rotație în jurul Tronului pe care L-ai așezat precum scăunelul cu rotile Ia mijloc acoperit cu sac și protejat de un nesfîrșit zid din pînză de cînepă prin care învlăstăresc tulburător glasuri subțirele de copii și vocea de soprană a măgărușei Margareta o întreb pe bucătăreasă: ce ar spune despre toate acestea sylvia plath, dar emilv dickinson, dar, oare konstantinos kavafis? și ea îmi răspunde mereu tandru și cu tui zîmbet facil ca o floricică de mărar în colțul gurii „veniți și mîncați, sunteți flămînd, aveți stomacul gol și, prin urmare, sunteți un om ciudat, aveți viziuni și vedenii, vă cunosc bine pentru că v-am văzut sub pom în grădină recitind poezii veniți și beți o cană cu ceai de mușețel și într-o clipită o să vi se facă greață de lumea d-voastră pe care tocmai ați închis-o între ușile ruginite ale metaforei veniți la masă! aici e viața și moartea și învierea și viața veșnică nu umblați cu parodii! eu și Diogene, spune bucătăreasa, stăm toată ziua aici în bucătărie și, printre cartofi, morcovi și salate improvizate filosofăm despre ea cine se uită la noi cu atenție prin cheița ușii crede că facem dragoste cu ideile atît de fosforescente sunt gîndurile și atît de luminoase ideile încît teoriile noastre sunt absolut folositoare pentru lume și viață mîntuirea e aici între floricelele smereniei! ba din cînd în cînd intră pe furiș cîinele Anchidinos fură o ciozvîrtă de carne rumenă și schelălăind a vreme de război ne aduce aminte că a fost unul rapsod și el, care a spus omenirii în loc de bună ziua că Zeii locuiesc mai ales în bucătărie^ inspirația e deasupra mea și insistă și mușcătura ei e a unui pitbull turbat Ia mijloc eu văd în loc de arbori și case și dealuri și chiar în loc de oameni văd școala de la atena și baia cu aburi și turnul din pisa deși dacă mă hotărăsc și mă trezesc brusc sunt un pitic cu nasul roșu îmbrăcat fistichiu cu coif și haine strimte și decolorate și tocmai cobor din vîrful Colinei urmat pas cu pas de devotatul meu cîine grec, Anchidinos, pe lîngă gardul chinezesc al lui loan Marchiș din Ocoliș. Floricica Pastișă după loan Alexandru și Ștefan Aug. Doinaș Ea e deodată mică și înaltă Și e deasupra tuturor Are țepi și e aspră și e catifelată Gura e dulce și ochiul orb carnivor Cu zimți de ferestrău și venin Și cu suliță în loc de pistil Ea e deodată pitică și albă Și neagră... cum zice și Will E foarte greu de recunoscut Și greu foarte greu de atins Crește în deșert și pe munți Roșie - foc de nestins Raza ei mîngîie și ucide Tandrețea e ață cu ac De cîte ori o întîlnesc între ierburi O culeg pentru boală și leac însă ea atît de mult mă iubește Și atît de mult mă adoră Floricica puf de păpădie Mă strivește ca-n teasc. Mă devoră. 26 iulie 2007 oftat ce mare este aceasta peste care se aud clopoțeii de aur ai fariseilor guri dulci, parfumate și cu cuvinte înfofolite în staniol? ce mare este aceasta peste care fîlfîie aripile de oțel ale broaștelor împodobite cu engolpioane și filacterii? peștii sunt marii predicatori și rațele popor drept și bine- credincios. oho! am zis: marea aceasta este o baltă în care brotăceii și broscoii cîntă în aceeași gamă și precum greierele ascuns printre brusturi m-am întrebat: unde se află pelicanul judecător? toată ziua stau în casa de cretă și privesc norii cerului poate poate se stîrnește un vînt din senin și terminăm o dată pentru totdeauna. Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 7 Singurătate cu elefanți la Cantonul 248 Născut în 1950, Liviu loan Stoiciu copilărește la Cantonul 248 - Halta cfr Adjudu Vechi („la 2 kilome- tri de comuna Adjudu Vechi și la 4 kilometri de orașul Adjud"). în 1951, își pierde mama. Biografia i se aglo- merează cu întâmplări atro- ce, ghinionul/nenorocul par să-l urmă- rească. Cine știe dacă Măsura singurătății familiale (unul dintre volumele de sertar) nu despre asta vorbește, despre orfanitatea fun- ciară, nevindecabilă [„... auzeam/din senin vocea mamei, moartă / (trăznită în bucătă- ria de vară în 28 iunie 1951, când făcea / prăjituri) și eu imediat mă executam... îi / stropeam mamei imaginea în oglindă și o adunam, picătură / cu picătură în pahar și-o beam: sărut mâna, îi / ziceam și-mi mai veneam în fire"]. Fire capricios inadaptabilă („un semn distinctiv al destinului meu a fost acesta, de a nu mă putea integra în socie- tate, de a fi inadaptabil^, cum îl descrie o schiță (auto)biografică, se (pe)trece prin mai multe locuri (niciunul apropriat!) de studii ori de muncă și prin felurite „meserii", inter- sectează violent boema și numără calm mai multe „tentative de sinucidere" în întreaga țară. Omul-fară-loc pe care îl adăpostește cu oarecare încăpățânare își descrie destinul „prăpăstios", vinovat de culorile sumbre răs- frânte asupra lumii. Consecvența, paradoxal, le îmblânzește, le netezește colții. Din per- spectiva răzvrătitului, trăim, firește, „într-o Românie schimonosită spiritual, cenușie, falsă, cu o elită vândută corectitudinii po- litice «internaționaliste» care afișează de- mocrația și libertatea «în general» pe toate gardurile, dar e incapabilă să-și asume res- ponsabilitățile stricte față de propria con- știință (aceea nepervertită de interese și tră- dări), față de identitatea noastră specifică și față de personalitățile sale incomode, cu coloană vertebrală" și „într-o lume literară sălbăticită, sufocată de aroganță, abuzuri, exclusivism, intoleranță" (cum spune în- tr-un interviu). Argumente se pot găsi ori- când destule. Același răzvrătit, fără viitor știindu-se, un „naiv care s-a luptat cu mori- le de vânt, mereu în opoziție", întâmpină „fe- restrele de supraviețuire" pe care i le scoa- te în cale același destin, adesea în pană de „prăpăstii", cu o încântătoare și, poate, in- conștientă de sine autoironie. De pildă, se recunoaște „consternat să aflu că sunt pre- miat". Nimic mai impropriu decât conster- narea în astfel de împrejurări. Scriitorul înain- tează în vârstă și în onoruri, deopotrivă, iar viața literară îi oferă, exasperant de des, mo- tive de consternare. Schița bibliografică vorbește singură. Poetul Liviu loan Stoiciu (căci există și un eseist redutabil, cu verb ascuțit, dar și un prozator remarcabil, vezi Femeia ascunsă, Grijania, Undeva, la Sud-Est, Romanul-basm, și un proaspăt dramaturg - Teatrul uitat, 2005, tocmai laureat al Premiului „Poesis", 2007) a publicat mai multe volume de versuri, bine primite de cititori, dar și de critică: La fanion (1980; premiul de debut al Uniunii Scriitorilor); Inima de raze (1982); Când memoria va reve- ni (1985); O lume paralelă (1989); Poeme aristocrate (1991; premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor); Singurătatea colectivă (1996; premiul „Mihai Eminescu" al Acade- miei Române, premiul de poezie al ASPRO, premiul „Poesis", premiul Uniunii Scriito- rilor din Republica Moldova); Ruinele Poe- mului (1997; marele premiu al ASPRO, ma- rele premiu al Festivalului Internațional de Poezie Oradea, premiul pentru poezie Su- perlativele Revistei Cuvântul); Post-ospicii (1997; premiul Asociației Scriitorilor din București); Poemul animal (2000); La ple- care (2003); Lafanion (2005; antologie). Nici nu sunt sigură că am numărat toate stea- gurile. Prin urmare, Liviu loan Stoiciu e singu- ratecul scufundat de bunăvoie în forfota zilei și a istoriei, izolatul căutând aglomerările umane cele mai pestrițe, marginalizatul reu- șind să ocupe mereu un loc în față, în cen- tru, scepticul fluturând albele flamuri ale lumilor ideale, ca un romantic târziu și proas- păt, deopotrivă, morocănosul în stare de mari gesturi de prietenie și solidaritate, nebunul pe înțelepciunea căruia poți conta, înțelep- tul cu nebunia căruia te poți alia. Ei bine, Pam-param-pam (Adjudu vechi) (București: Muzeul Literaturii Române, 2006, 120 de pagini 14x24, cu desene de Vasile Anghelache) scoate la iveală din sertarele poetului o altă față. Nu mai puțin rebelă, nu mai senină, însă una oarecum împăcată, care, în fine, are un loc. împroprietărită. Sau, mai bine zis, una căreia i se restituie proprietățile (în mai multe sensuri ale termenului, de la avere lajirel) in integrum. Singurătatea totală de la Cantonul cfr nr. 248 își pierde puri- tatea, e populată miraculos. La vârsta când copilăria revine ca loc destinai și cauză a pe- regrinărilor succesive, Liviu loan Stoiciu se lasă invadat de toate „madlenele", fie ele și cu gust amărui. Excepțională ilustrația cărții- obiect. Poetul și graficianul se completează în recuperarea casei onirice. Semnele memo- rative au melodie și linie. Și elefanți. Când, acum 250 de ani, Thomas Bayes enunța le- gea controlării norocului, el vorbea despre știința de a utiliza rapid și maleabil o infor- mație. La întrebarea câte șanse sunt să vezi un elefant pe ulița unui sat englezesc, răs- punsul de bun-simț e: niciuna. Dar dacă, ciulind urechile la timp, vei auzi muzică de circ, vei ști că șansele cresc amețitor. Liviu loan Stoiciu și Vasile Anghelache ascultă parcă în scoica timpului, în canon, muzici- le de altădată și compun o carte simfonică, doldora de „elefanți". Volumul pune împreună câteva cicluri de tinerețe: pam -param-pam (1976), hai la om (1977), ața un vis (1977), cantonul 248 (1978), autopoeme (1979), cu ochiul liber (1979) și atenție la tren (1980). în contex- tul ritualic al amintirii, se ivesc un spațiu și un timp care se delimitează de real (de ambele realuri, aș zice - de cel al prezentu- lui și de cel al momentului rememorat) pen- tru a permite accederea la illo tempore. Amin- tirile celor doi își descoperă puncte comune, „atingeri" - căci nu-i de neglijat componenta corporală, de indefinibilă senzualitate, a re- memorării. E o dublă procesare individuală a determinațiilor, la care se adaugă și autoa- daptabilitatea omului - nu atât la natură, așadar, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu care și-a mobilat el singur preajma și în funcție de care a privit lumea. Re-locuirea „casei" (în sens de loc al originii) de altădată se petrece urmând scenariul unei stranii vânători, eurile trăda- te sunt prăzi ale re-memorării, dar și fanto- me bântuindu-l/hărțuindu-l/vânându-1 pe cel de acum. O casă a obiectelor de odinioară cu o valoare pe care doar sentimentul inde- cis și indicibil al rememorării li-1 conferă. L^w^-cea-mică a prejmei și împrejurului („provincie moldovenească privită prin ochii inerți ai unui copil" o numește Cosmin Ciot- loș) se încheagă din jocul de vase comuni- cante al realului și imaginarului/suprarealu- lui: „cioc-cioc-cioc, în tâmplă... cine e? / eu, care tămăduiesc / bolnavii de piept, cu o morișcă și cu o găleată... ce vrei? / vreau harta cantonului, n-am somn, / vreau să văd unde se ascunde moartea (vulpe)... păi, bea / ceai de măciulie de mac, dacă nu poți să dormi / și o apă vie, în aer, se desfăcu în două deodată / și mă trezii, ha, pășind peste un / pește, semn bun: aici («pe lună, mă»), tata / își sprijină pâinea, neagră (mare, ro- tundă) în piept, îi / face cu cuțitul o cruce și / îmi întinde o felie: că treci la masă..."; „fâl-fâl, face moșul meu, încălecat pe / un pai de secară..."; „un pește splendid duce în cârcă / un / arbore să-l adape"; „hop - hop!/ melancolia se întrupează brusc în pisică, mă- nâncă peștele din / cutie și ne face cu mâna: salutări, băi, fraierilor, din antichitate - adică / din copilărie"; „apoi, lumina din ochi, cât privesc eu / în gol, iese plictisită să-și / dez- morțească picioarele, vițică legată / cu funia de coarne, la poartă, în haltă la adjudu vechi / și strigă: trec / poveștile, iaca... (și cască și se întinde)"... Cum bine observă Paul Aretzu, lumea de la Cantonul copilăriei recuperate e una de „lume-lume", în care aglomerarea discor- diilor dă culoare și greutate tablourilor suc- cesive. Conviețuiesc tensionat și zgomotos „Paradisul cu Turnul Babei, cu basmul, cu rânduielile arhaice, cu un bâlci al metafo- relor, cu muncile obștești, breugeliene, cu stereotipii ale existenței/gândirii/vorbirii, cu visele, cu nevăzutul, ca într-o cântare pe mai multe voci și pe mai multe imagini, repre- zentând fragmente ale unui epos interior, debordant". Și, firește, pe dos. Povestea se spune de la coadă la cap, detaliu al nesu- punerii și acesta, dar și al jocului. O carte pe care ți-o poți, în cele din urmă, asuma. 8 • APOSTROF cu (Ochiul LIBER Memoriile lui Annie Bentoiu - o pagină de jurnal BJ.OOMINGrON, IULIE 2007. Citesc volumul II al me- moriilor lui Annie Bentoiu, publicat recent la Editura Vitruviu, primit de la autoa- re în timpul călătoriei la Bu- curești din mai-iunie. Cartea începe cu perioada 1947- 1948 și merge pînă în 1959, cu salturi cronologice firești pînă în anii scrierii, 2002-2006. Căci continuitatea tim- pului narat, convenție memorialistică, e din cînd în cînd întreruptă de inserții din chiar timpul narațiunii, uneori aleatorii, alteori inevitabile, ca atunci cînd intervine un doliu copleșitor (mă gîndesc la moartea cumna- tei lui Annie, Marta). Lectura acestei cărți mă „prinde“, între altele, și pentru că îmi trezește o mulțime de amintiri dintr-o pe- rioadă depărtată a vieții mele. Evident, nu încerc să fac o lectură „ideală“, „obiectivă^, „neutră“, dintre acelea care se străduiesc să pună eul citititorului între paranteze sau să-l ignore cu totul. Dimpotrivă: cedez ispite- lor unei lecturi „neexemplare“, capricioase, melancolice, pe care n-o justifică nimic în afară de faptul că e doar o pagină de jurnal. Mai ales memorialistica despre o vreme în care ai trăit și tu se oferă aproape de la sine unei duble lecturi: a textului și a pro- priei memorii (paralelisme sau contraste de situații, reacții similare sau diferite la eveni- mente istorice precise, atmosfera timpului, întîmplări intrate în umbră care ies brusc la lumină, chiar și atunci cînd întîmplările po- vestite n-au nicio altă legătură cu ele decît faptul că sunt contemporane); ba chiar unei triple lecturi, dacă se întîmplă să fi cunoscut personal autorul sau persoane despre care acesta vorbește. Căci, în ultimul caz, aproa- pe fără să vrei, vezi chipurile din cartea pe care o străbați, așa cum s-au păstrat ele în albumul fotografic al memoriei tale. Deși atenția se focalizează pe textul pro- priu-zis, imaginile care se nasc în mintea ta se mișcă mereu între cele trei dimensiuni pe care le-am sugerat. în „dimensiunea a treia“, bunăoară, citind Timpul ce ni s-a dat, îi văd pe Annie și pe Pascal Bentoiu așa cum i-am cunoscut la sfîrșitul anilor 1960, în casa în care locuiau atunci, pe strada fostă lulius Fucik (redevenită Masaryk), în apropiere de intrarea Caragiale, unde locuiam Uca și cu mine, înainte de a părăsi România în 1973. A fost, scrie Annie, perioada cea mai feri- cită din viața lor, după nașterea fiicei lor Ioana (Doudou), perioadă în care Pascal, primit de curînd în Uniunea Compozitori- lor, după trei ani chinuitori în detașamen- tele de muncă obligatorie (echivalentul ser- viciului militar pentru tinerii cu origine „putredă“), s-a putut consacra pasiunii sale muzicale. Dar nici acești ani fericiți n-au fost scutiți de grave traumatisme: astfel, în 1958, rearestarea tatălui lui Pascal, Aurelian Bentoiu, important politician liberal inter- belic, care locuia cu tinerii căsătoriți, după ce fusese eliberat dintr-o detenție de opt ani (urma să moară în închisoare peste cîțiva ani, bolnav de cancer, în condiții inumane). în lectura mea „tridimensională“ a aces- tui impresionant volum, trecutul și viitorul (trecut și el) intră într-o relație de osmoză, imaginația memoriei sare dintr-un timp în altul, într-un du-te-vino aparent arbitrar, dar care-și are logica lui secretă. La o primă men- țiune în text, destul de fugitivă, îl văd deo- dată pe G. așa cum îl știu eu, cu ciudățeniile lui, cu faconda și manierismele lui, cu far- mecul lui cărturăresc, cu citatele lui libere din Mateiu Caragiale („Ce mai faci?“ „Ce să fac? Mă zbat între vid și neant, cum ar zice Pașadiacc), cu rezerva lui structurală, mai viu parcă decît în evocarea amplă care îi e dedi- cată spre sfîrșitul volumului, alături de alți prieteni apropiați ai autoarei și ai lui Pascal. La fel, nu m-am putut împiedeca s-o văd cu ochiul minții, încă din prima parte a cărții, pe tînăra și fermecătoarea Marta, sora lui Pascal, din perspectiva felului cum am cu- noscut-o eu în 2004. Citise Portretul lui Al și a vrut să stea de vorbă cu mine despre fiul ei autist, în vîrstă de patruzeci de ani, inca- pabil să trăiască independent, și despre grija ei și a soțului ei, doctorul Mircea Pop (poet și eminent traducător din greacă, sub pseu- donimul literar Alexandru Miran), în legă- tură cu soarta fiului lor după ce ei, intrați în deceniul al șaptelea al vieții, nu vor mai fi. Aceeași fusese, ani de-a rîndul, grija noastră în legătură cu M. Imensa simpatie umană pe care am simțit-o față de ea atunci a căpă- tat, fără să-mi dau seama, o nuanță fraternă fantasmatică, persistentă, care a însoțit nume- roasele referiri la ea din memoriile lui Annie. Astfel de împrejurări „deformează^ desi- gur lectura, fiind total străine de „intenții- le autorului^, dar îi conferă o neașteptată rezonanță personală, în aceeași dimensiu- ne a treia. Intre timp, Marta Pop, care-și semna căr- țile cu numele Marta Cozmin, a murit: am văzut anul trecut un necrolog plin de căl- dură prietenească și de accente sincer admi- rative al Norei luga în România literală. Mar- ta scria, am înțeles, mai ales povești pentru copii, pline de fantezie, pline de energie deli- cată: chiar înainte de a deveni mamă, dar după aceea în mod sigur și pentru băiatul ei care urma, tragic, să rămînă copil toată viața; mai scria, spune cumnata ei, romane, piese de teatru, care rămîn să fie descoperite. De- spre moartea Martei în 2006 vorbește și Annie - durerea acestei pierderi spărgînd cronologia memoriilor - și spune, între alte- le: „Dar adevărata dimensiune a propriei sale vieți de suferință, ca mamă a unui autist grav, în vîrstă azi de patruzeci de ani, nu o poate măsura nimeni“. Dar suferința ei, am avut eu impresia, se transfigurase, fără să fie mic- șorată, în iubire maternă și generozitate. Mai trebuie să adaug un element care sporește în altă direcție impuritatea lectu- rii mele. Despre Marta îmi spunea Mircea Ivănescu mai demult că fusese poate în tine- rețe îndrăgostit (fără noroc) G., care a rămas burlac toată viața și care încă de pe atunci a devenit un prieten apropiat al soților Bentoiu și, totodată, al soților Pop. Mă întreb - ieșind complet din lectură și divagînd: oare a con- tinuat el s-o iubească - platonic, fără îndo- ială? Cu o dragoste platonică stabilă, îmi place să-mi imaginez, cu ceea ce francezii numesc une amitie amoureuse, scutită de perturbările, extazele și convulsiile unei dra- goste reale, sexuale, de cele mai multe ori limitată în timp? Toate aceste gînduri și spe- culații, fără legătură directă cu textul pe ca- re-1 parcurg, apar și se încrucișează, dacă nu totdeauna în procesul lecturii propriu-zise, în pauzele pe care le fac din cînd în cînd, recunoscînd un nume din care se ivește o ipoteză sau o figură care mi s-a întipărit în memorie (de pildă Marta, iarăși Marta, cînd am văzut-o eu, o femeie mică de statură, fra- gilă, cu părul alb, cu o față care păstra urme- le unei frumuseți copilărești îndurerate, cu o voce slabă, curajoasă, îngrijorată, plină de o muzică a sincerității dezarmante, care rezo- nează încă în memoria mea auditivă). Mintea înoată în lectură, cu ochii deschiși, ca într-o mare aparent liniștită, dinspre un țărm spre alt țărm îndepărtat, încă nevăzut sau, mai tîrziu, întrezărit indistinct, dar e mereu trasă într-o parte sau alta de curenți subacvatici mai puternici sau mai slabi, reve- nind nu fără dificultate la linia dreaptă care duce spre punctul final, fixat de autor. Nu, pur și simplu nu există lectură „ideală“, tex- tul se topește, fără voia lui sau a ta, într-o mare mnemonică, ale cărei adîncuri sunt mereu agitate, cu zone tulburi, cu altele ex- traordinar de clare, cu imagini unduitoare, efemere, nostalgice, abstract terifiante sau calmante, sau, paradoxal, amîndouă în ace- lași timp. Acestea nu sunt, desigur, decît metafore care încearcă să sugereze com- plexitatea vie a unei lecturi de felul celei pe care o discut. Ignorînd suprapunerile care țin de ceea ce am numit dimensiunea a treia a lecturii - cea în care învie imaginativ figura auto- rului cunoscut cîndva în realitatea din afara textului sau figuri de oameni evocați de acesta cu care te-ai întîlnit într-un cotidian Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 9 pierdut și deodată regăsit vreau acum să spun cîteva cuvinte despre dimensiunea a doua, despre cîteva episoade fără nicio legă- tură directă cu textul la care m-am gîndit citind Timpul ce ni s-a dat. Bunăoară, cînd am ajuns la partea referitoare la zilele de 2-3 martie 1949, în care unul din unchii lui Annie, aflat la proprietatea care-i mai rămă- sese după exproprierea din 1947 (50 de hectare), e arestat și dus în orașul Pitești, unde nu cunoștea pe nimeni, dar unde i se fixează domiciliu obligatoriu. Exact la aceeași dată, Tilică Burileanu, care se găsea la Vrata, e luat pe sus de la conac, în pijama, pus în- tr-o trăsură de niște gealați și, sub ochii uimiți ai țăranilior, cu imensa lui barbă albă fluturînd în vîntul glacial ce bătea peste cîm- purile încă acoperite de zăpadă, cu priviri- le pierdute, e transportat la cea mai apro- piată gară și de acolo la Craiova, unde i se fixează domiciliu forțat. Imaginea memo- rabilă a bătrînului boier smuls cu noaptea în cap din așternut și aruncat nedezmeti- cit, înspăimîntat, fără vreo explicație, într-o trăsură mi-a fost povestită de un țăran de la Vrata care, copil pe atunci, spunea că asis- tase la această scenă brutală. Probabil că i se povestise. Episodul intrase în memoria colec- tivă a sătenilor, căpătase caracteristici dura- bile, cvasimitice, și nu se ștersese după mai bine de o jumătate de secol, la începutul secolului 21, cînd am trecut prin acel sat de pe malul Dunării ca să văd ruina conacului în care petrecusem săptămîni infinite din magicele vacanțe de vară ale copilăriei. După 2-3 martie 1949, pe Tilică Burileanu am mai apucat să-l văd doar o dată, în casa Viilcăneștilor de la Craiova, cred că în tim- pul vacanței de Crăciun 1949, înainte ca el să fie rearestat peste cîteva luni și dus la Sighet, unde a murit. „Ce mai e nou, dom- nule Matei?" mă întrebase. (Nu știu de ce îmi spunea, uneori, „domnul Matei": ca să mă țină oarecum la distanță sau, dimpotrivă, ca să introducă un element de glumă în relația noastră, o politețe excesivă, ușor iro- nică, care invita la o intimitate matură pe adolescentul de cincisprezece ani care eram?) „Ce să fie", i-am răspuns, „de curînd m-am apucat să-l citesc pe Calderon în spa- niolă." (Luam pe vremea aceea lecții de spa- niolă cu Al. Popescu-Telega.) A fost uimit, poate impresionat de o informație atît de neașteptată în acel context istorico-familial și a exclamat: „Foarte frumos, foarte fru- mos! Să continui așa!" E singurul schimb de replici cu el pe care mi-1 amintesc cu claritate. O altă suprapunere de același tip, ținînd de o asociere mnemonică pur subiectivă: în memoriile lui Annie se vorbește destul de mult despre Camil Petrescu, prieten vechi și fidel al lui Aurelian Bentoiu. După ce acesta a fost arestat și Camil a devenit, ca autor al piesei Bălcescu (1948) și al roma- nului în trei volume Un om între oameni (1953-1957), un scriitor agreat de regim, membru al noii Academii comuniste, el a continuat să se poarte generos, aproape părintește cu copiii prietenului năpăstuit. („Iar Marta s-a atașat de Camil aproape fi- lial; vocația ei pentru literatură îi apropia cu deosebire/') Evocarea lui Camil în preaj- ma morții, suferind de insuficiență cardiacă, mi-a reamintit de mama, care prin martie - aprilie 1957, cînd eu eram în ultimul an de facultate și familia mea trecea prin mari greutăți financiare, fusese angajată să-l supra- vegheze pe faimosul bolnav, care nu putea fi lăsat singur. Mergea zilnic la el pentru cîte- va ore, într-un apartament elegant și frumos mobilat, dar trist, parcă delăsat, căci Camil se despărțise de soția și mama celor doi bă- ieți ai săi, era singur, avea nevoie de îngri- jiri permanente (veneau și plecau mereu doctori, infirmiere care-i făceau injecții), un om diminutiv și nervos, închis în sine, pe patul de moarte. (Avea să se stingă la 14 mai 1957. ) Mama îmi povestea despre Camil, despre crizele și capriciile lui, despre singu- rătatea afectivă în care se afla. Iată doar cîteva dintre ramificațiile subiec- tive ale lecturii acestei cărți. Deși nu am vor- bit aici despre calitățile ei, le-am apreciat tot timpul. Textul e scris cu mare grijă pentru acuratețea fiecărui detaliu, solid documen- tat (parcă o văd pe Annie, la Biblioteca Academiei, citind volumele colecției ziaru- lui Scînteia pentru anii 1949-’52, luîndu-și note, sau scotocind acasă prin dosare vechi de corespondență, din care citează deseori), foarte serios, reflexiv (thoughtful ar fi un cuvînt englezesc mai potrivit), cu mult bun- simț, cu o frumoasă modestie naturală. Cartea conține portrete extinse și inspira- te, mai ales ale remarcabilului Quartet care dă tonul și vibrația întregului: Annie însăși și Pascal Bentoiu, Marta și Mircea Pop. 'Impul ce ni s-a dat reconstituie o perioadă sumbră, brutală și mai ales ininteligibilă. Problema ininteligibilității e de altfel cen- trală întregii cărții: ce s-a întîmplat în comu- nism, în România, pînă în 1989, e impo- sibil de înțeles cu adevărat; amintindu-ne, intrăm într-o dublă irealitate, cea a orică- rui trecut și cea a caracterului inimaginabil al acelei vremi, încărcată de suferință, de fri- că si de absurditate. Avangarda rusă Pe Marea Nordului Nikolai Gumiliov (1886-1921) O da, noi suntem din rasa Anticilor cuceritori Care-nălțară peste Marea Nordului Un imens steag vopsit Și care-am sărit din lungile bărci Pe platul țărm normand - In hotarele bătrânelor regate Aducând pârjol și moarte. Deja nu doar o sută de ani Uite că tot hălăduim prin lume, Rătăcim și trâmbițăm din coclite goarne, Rătăcim și batem în enorme tobe: - Nu-aveți nevoie de brațe vânjoase, Nu v-ar trebui inimi neînfricate Și de sânge roșu n-ați avea nevoie Pentru republică sau pentru rege? Ei, băiatule, mai iute Adă cupele cu vin De Malaga sau de Porto, Dar în primul rând adu-ne whisky! Ce-ar fi pentru noi atare fleacuri: Submarine, mine plutitoare? Pentru-aceasta meniți sunt marinarii! O da, suntem din rasa Anticilor cuceritori Cărora li-i dat a rătăci mereu, Să scapete de pe înalte turnuri, Să se înece-n căruntele oceane Și cu nebunaticul lor sânge Să adape nesățioșii bețivani - Fierul, oțelul și sumbrul plumb. Și totuși cântece poeții mai izvodesc In atâtea limbi necunoscute, Și occidentale, și răsăritene; Și totuși pentru noi monahii se roagă La Madrid sau pe muntele Athos, Și totuși femeile visează-n nopți pustii La noi și doar la noi! Traducere și antologie de Leo Butnaru Cărți primite la redacție • lolanda Malamen, Antoniu și Kaivabata, roman, București: Car- tea Românească, 2007. • Simona Popescu, Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie. București: Cartea Ro- mânească, 2007. • Concert la patru mâini, antolo- gie, ediție îngrijită de loan Popișteanu, prefață de Vasile Spiridon, Constanța, 2005. • Bohumil Hrabal, Milioanele Arlechinului, un basm, în ro- mânește de Ondrej Stefanko, Nădlac: Ivan Krasko, 2007. • Bohumil Hrabal, Serbările Ghio- ceilor'. Scrieri alese, în românește de Ondrej Stefanko și Jean Grosu, Nădlac: Ivan Krasko, 2007. • Ladislav Mnacko, Moartea se numește Eugelchen, traduce- re din limba slovacă de Jean Grosu, Nădlac: Ivan Krasko, 2007. • Maximilian Popescu-Vella, Co- șava sau povestiri marinărești, voi. I, Galați: Sinteze, 2006. • Corneliu Florea, Intre coloana ir finită și totemurile canadiene, postfață de Florian Dudaș, ediția a ll-a, Bistrița: Aletheia, 2006. • Corneliu Florea, Polemos, Bis- trița: Aletheia, 2007. • Dumitru Țepeneag, Capita- lism de cumetrie, Iași: Polirom, 2007. • Magda Wăchter, A.E. Baconsly, Scriitorul și măștile, Cluj-Napo- ca: Casa Cărții de Știință, 2007. • Ana Maria Narti, Medeea lui Andrei Șerban, București: Fun- dația Culturală Camil Petrescu, Revista Teatrul Azi, 2007. • Dana Percec, De la Gaigantua la Goi fie, Cluj-Napoca: Napoca Star, 2007. • Ara Alexandru Șișmanian, Mi- grene IV, Pitești: Paralela 45, 2007. • Riri Sylvia Manor, Save As..., Pitești: Paralela 45, 2007. • Nicolae Munteanu, Atacul fero- monilor, Brașov: Aula, 2007. • Ion Cristofor, O cușcă pentru poet, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2007. 10 • APOSTROF DOSAR Simpozion E. Lovinescu La ÎNCEPUTUL lunii februarie a.c., la Filiala Cluj a USR a fost organizată o masă rotundă Lovinescu. Pretextul: apariția, la Editura ICR, a unui volum Lovinescu, an- tologia Confesiunile unui critic, în îngriji- rea lui Ion Simuț. Publicăm în continuare dezbaterile. A. Irina Petraș: Dezbaterea de astăzi despre critica lovinesciană a pornit de la ideea lui Ion Simuț și folosește ca pretext o carte pe care el a îngrijit-o: E. Lovinescu, Confesiunile unui critic. Cei care vor vorbi astăzi despre Lovinescu, despre această carte, dar și despre Lovinescu în general, vor fi: Ion Simuț, Ște- fan Borbely, Marta Petreu, Aurel Sasu, inter- vențiile celor de față fiind și ele bine-venite. Am să-i rog pe cei patru vorbitori, pe Ion Simuț, în primul rînd, să se ocupe ei înșiși de moderare. Eu vreau să spun doar că această carte, pe care Simuț a publicat-o la Institutul Cultural Român, am citit-o cu gîndul de a descoperi, în primul rînd, niște lucruri din culise, cîte ceva din ce gîndea Lovinescu și ce se întîmpla dincolo de mari- le teme pe care le știm cu toții, dincolo de lucrurile importante și recunoscute ca atare pe care le-a adus în critica literară româ- nească. Prin urmare, am citit din prefața lui Simuț, dar și dinăuntru, din toate textele adunate aici, despre fața sift, moldoveneas- că, a lui E. Lovinescu și despre felul în care s-a luptat cu ea o viață întreagă. Sunt o mul- țime de nuanțe pe care, poate, le-am știut, dar nu le-am gîndit niciodată atît de lim- pede cum ies ele la suprafață acum, din acest volum. Amănunte despre cît de multă im- portanță acorda unor distincții precum cea dintre judecată și prejudecată critică, cît de obsedat era să se construiască pe sine în timp ce interpretează cărțile altora, cît de atent comenta și repunea în discuție condiția cri- ticului, cît de des apar textele-inventar, tex- tele-bilanț, uneori reluate cu puține, dar mereu adinei completări și nuanțări ale por- tretului, despre ce înseamnă pentru el cri- ticul după o experiență de 10 ani, de 20 sau de 30 de ani, despre cît de mult trebuie să iubești cartea, spune moldoveanul din E. Lovinescu, atunci cînd scrii despre ea, de- spre cît de adînc trebuie să te pui nu numai în locul autorului, dar poate și în sufletul lui. Așadar, partea sentimentală - cum ziceam, seft - am simțit-o tot timpul contracarată, subminată de ideea că judecata trebuie să fie sobră. Sigur, nu-i nicio îndoială, criticul este un scriitor, dar, judecător fiind, mai impor- tant e cît de mult adevăr poate să scoată din- tr-o carte, și toată această legănare - mi-a plăcut cuvântul - a criticului în general, așa cum îl descrie E. Lovinescu, se află în pa- ginile acestei cărți, legănare însemnînd: ești tot timpul scriitor, dar nu ești chiar scriitor, judeci, dar trebuie să ai și bunăvoință față • E. Lovinescu de cel pe care îl judeci, vii cu textul tău lingă un alt text. M-am și gîndit la un moment dat dacă toată această legănare și accentele pe care le-am descoperit recitind acum Con- fesiunile nu vin și din întâmplarea că E. Lo- vinescu a fost, în principal, profesor de liceu și, profesor de liceu fiind, probabil că a simțit mai acut această datorie de a transmite niște texte, de a fi bun-conducător-de-text, dato- rie de a fi atent la tot ce înseamnă gustul unui public imatur, inocent, al unui public neformat, cu o inocență care poate fi mani- pulată. Pentru E. Lovinescu, publicul româ- nesc în întregul lui era la ora aceea unul ima- tur, naiv, gata să fie manipulat. Apoi: cît de mare este rolul criticului, unde poate in- terveni și unde nu mai poate interveni, ce anume poate să facă pentru a avea un rosti Chiar dacă judecata timpului nu-i va da dreptate, judecata lui trebuie să fie foarte adevărată în ora la care se rostește, nu neapă- rat în posteritate? Așadar, are voie criticul să greșească mai mult decît un scriitor? Toate aceste lucruri le-am redescoperit și m-am gîndit cît de multe dintre problemele pe care Lovinescu și le punea atunci, cu atîta con- stanță și cu atîta consecvență, sunt încă vala- bile astăzi. La întrebarea ce este criticul, ce este critica literară, care este rostul în lu- mea de azi, la multe dintre aceste întrebări E. Lovinescu are un răspuns perfect și uimi- tor de valabil încă. Am să-i dau cuvântul lui Ion Simuț, pe care chiar îl rog să con- ducă această dezbatere. Ion Simuț: M-am gîndit și am propus doam- nei Irina Petraș și asociației noastre această temă, luînd în seamă cel puțin trei pretexte care ar justifica să vorbim, nu neapărat la o anumită dată, dar acum și în aceste împre- jurări, despre E. Lovinescu. Mai întîi, pentru că modelul lovinescian, și ce înțeleg prin modelul lovinescian o să exemplific îndată, trebuie reamintit în acest context de maximă instabilitate a valorilor. Poate că maxima instabilitate a fost în ’90- ’95 și că acum lucrurile se mai limpezesc, dar suntem încă în atmosfera acestei insta- bilități și modelul lovinescian, mai mult de- cît modelul maiorescian, este foarte actual. Prin ce? Prin aceste principii despre care am să vorbesc îndată, principii statornice ale cri- ticii lovinesciene. în al doilea rînd, cred că era necesar să ne amintim de criticul de la „Sburătorul“, pentru că în toamna trecută, la sfîrșitul lunii octombrie, s-au împlinit 125 de ani de la nașterea lui E. Lovinescu. Sigur că un pre- text aniversar e un pretext aniversar, care poate fi marcat formal. Acum nu prea e po- trivit, data la care s-au împlinit 125 de ani, 31 octombrie 2006, a trecut. Dar asta nu înseamnă că nu rămîne în picioare primul pretext, și anume acela că e nevoie să vedem modelul lovinescian și ce poate aduce el, ce puncte de sprijin ne poate aduce el în acest peisaj instabil al actualității. Al treilea pretext ar fi acela că am reali- zat și am editat la Institutul Cultural Român o antologie de confesiuni grupate în mai multe secțiuni, cu un titlu foarte aproape de conținutul cărții și, desigur, foarte aproape de ceea ce a constituit o profesiune perma- nentă a criticului Lovinescu, și anume aceea de a se mărturisi despre felul cum înțelege actul critic de la o etapă la alta. Titlul cărții este Confesiunile unui critic și cuprinde nu doar Memoriile, pe care cred că le cunoaștem cu toții, ci și alte confesiuni conexe. Ea, aceas- tă antologie, pe această temă a confesiuni- lor, vine după o a doua carte de acest tip, una de Revizuiri lovinesciene, volum de revi- zuiri în care am adunat aproape tot ce în- seamnă revizuiri, în sensul programului lovi- nescian. Se putea și mai mult. Cartea a apărut la Paralela 45 în 2003. Cu mai mulți ani în urmă, în jurul anului 2000, prin co- respondență, am solicitat acordul doam- nei Monica Lovinescu pentru acest proiect. Și vreau să vă spun că o a treia etapă ar fi, în gîndul meu, să restitui independent Mutația valorilor estetice, independent de Istoria literaturii române contemporane, așa cum a apărut, ca ultimă parte. Și ar mai fi și alte proiecte, legate de reintroducerea în ac- tualitate a gîndirii critice lovinesciene... M-am bucurat că doamna Monica Lovinescu a fost de acord, în principiu, cu acel proiect, pe care, repet, l-am formulat cu mai multă vreme în urmă, în jurul anului 2000, și a fost de acord de fiecare dată cu felul în care am gîndit aceste două cărți. Mi-a transmis acordul pe care l-am menționat în nota asu- pra ediției, atît la volumul de Revizuiri, cît -4 DOSAR Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 11 și la acesta mai recent, Confesiunile unui critic. Care sunt principiile criticii lovinescie- ne, cele mai importante? Le-aș enunța cît mai pe scurt, cît mai concis. Multe dintre ele sunt cunoscute. Cel dinții și cel mai im- portant, extrem de presant de a fi luat ca exemplu, ar fi profesionalizarea criticii. Nu știu dacă greșesc, dar ne gîndim împreună în acest colocviu, cred că Lovinescu este pri- mul nostru critic profesionist. Nu știu dacă un caz nefericit, mă gîndesc acuma la cel al lui Ilarie Chendi, nu ar fi interesant să-l luăm în seamă, dar oricum la anvergura pe care o are Lovinescu nu are concurenți în perioada de început a secolului XX, vor- bind de la debutul său, 1904-1906, în presă și în volum, și pînă în 1920, cînd el era deja privit și respectat ca un critic profesionist. După această dată, în perioada interbelică sigur că apar alți critici profesioniști, dar mă gîndesc că el este primul. Maiorescu nu era un critic profesionist, asta nu-i aduce nicio scădere, în felul în care gîndesc eu această cronologie a profesionalizării criticii româ- nești. Prin această profesionalizare a criticii înțeleg datoria imperioasă pe care o avea și pe care și-o asuma Lovinescu de a da seamă despre întreaga literatură română și, bineîn- țeles, cu consecvență despre literatura română contemporană. A pornit în presă, în volumul Paf pe nisip și în activitatea ulterioară, cu dorința presantă de a face ordine în valori și de a impune un nou canon. Programul de revizuiri a venit ulterior, prin 1916, l-a fina- lizat imediat după război. A face ordine în literatura anterioară însemna a impune ace- le revizuiri necesare, argumentate în per- spectiva critică asupra secolului al XlX-lea. Lovinescu face o lectură foarte severă a poe- ziei filosofice a lui Eminescu, pe care o vedea mult diminuată față de importanța care i se dădea, o revizuire la care a renunțat în sistemul său de revizuiri, coagulat mai clar în volumele de Critice. A renunțat pentru că a simțit că își atrage prea multe antipatii și că lucrurile acestea trebuie gîndite într-un sistem mai larg. A gîndit foarte sever ce înseamnă critica lui Maiorescu. A afirmat răspicat că modelul moral există, dar mode- lul, cum să-i spunem, modelul de înțelege- re a literaturii, de receptare, de analiză și de interpretare era altul. Atitudinea estetică față de literatură devenise alta la începutul se- colului XX și este și acum cu totul alta. Critica nu se putea limita la exercițiul pur și dur al judecății. A fost sever și față de scriitorii conside- rați mari, atunci cînd Lovinescu își înce- pea activitatea critică. Vlahuță și Brătescu- Voinești erau percepuți în epocă, la începutul secolului XX, ca foarte importanți. Pe aceștia îi consideră scriitori minori, diminuîndu-i la valoarea la care noi îi vedem astăzi. Atunci, în 1914-1916, cînd și-a început activitatea de revizuiri, a făcut și nedreptăți, ca de pil- dă: a-1 ignora complet pe Slavici, a-1 igno- ra complet pe Creangă și a nu-1 considera pe Coșbuc mai mult decît un plagiator. A vrut și în cazul lui Coșbuc să facă o revizui- re, dar nu a făcut decît cîteva semnalări de plagiat după poezia romantică germană. Marea miză era însă în atitudinea față de imediata actualitate. Criticul profesio- nist trebuie să-și exercite misiunea princi- pală: aceea de selecție a valorilor. A conti- nuat, în sensul acesta al profesionalizării, cu ceea ce știm cu toții foarte bine, cu un mod de a se instala în literatura contemporană și de a o, iertați-mi cuvîntul care nu ne place, de a o dirija, de a o orienta, de a crea și de a susține o critică de direcție. In perioada Pașilor pe nisip, a ironizat continuu, a detes- tat critica de direcție, pe care o vedea întru- chipată în Nicolae lorga și în direcția sămă- nătoristă. A adoptat impresionismul în felul elementar în care îl înțelegem noi astăzi, un înțeles limitat al lui. Sigur că impresionis- mul este mult mai mult, o filosofie și un stil, așa cum și Lovinescu a progresat în înțe- legerea lui ca fenomen mult mai complex. In înțelesul elementar, onestitatea foarte tână- rului Lovinescu însemna a comunica pur și simplu o impresie despre o carte. Impre- sionismul însemna asumarea acestei subiec- tivități. Extrem de interesant este felul în care a evoluat impresionismul critic. La acesta o să mă refer imediat cît se poate de scurt. Pro- fesionalizarea criticii înseamnă deci și adop- tarea unei critici de direcție, și conectarea literaturii române la Europa - Lovinescu o făcuse cel mai ferm -, și ceea ce va numi un pic mai tîrziu de 1920 ideologizarea criti- cii, adică trecerea de la un impresionism fără idei la un impresionism cu idei. Nu poate lua naștere o critică implicată în actualitate, o critică de durată, o critică deschizătoare de orizont, fără a avea idei. Acesta este feno- menul extrem de interesant: ideologizarea criticii lui Lovinescu. încotro să se îndrep- te criticul în peisajul politic? Spre liberalism - răspunde Lovinescu, prin întreaga lui acti- vitate din deceniile trei și patru ale secolu- lui XX. în stilul criticii, după perimarea mo- delului celui mai important pentru tinerețea lui Lovinescu, Faguet, nu cred că a găsit un alt exemplu de substituire sau un exemplu mai prestigios, pentru trecerea de la un im- presionism european foarte interesant și foarte la modă, cum e cel al lui Faguet, spre un impresionism cu idei. Nu știu dacă l-a găsit. Nu l-a numit, în orice caz, și nu l-am găsit nici eu numit, întruchipat într-un reper. Lovinescu face bilanțuri pe care le enunță foarte interesant și sintetic la zece ani de cri- tică, la douăzeci de ani de critică, la trei- zeci și la aproape patruzeci. Ultimul e un articol foarte sintetic, care se numește Cariera mea de critic, a fost citit la radio în 1942 și a fost publicat în volumul omagial dedicat lui Lovinescu în 1942 și apărut la „Vremea“. Sunt articole pe care, în antologia Confe- siunile unui critic, le-am pus alături. Unele dintre ele se găsesc în edițiile operei lovi- nesciene. Unul singur l-am luat din presă, pentru că nu a mai fost publicat de atunci, e din decembrie 1935 și celebrează treizeci de ani de critică. Toate repetă anumite idei, cum ar fi: onestitatea actului critic, probi- tatea intelectuală, iar la un moment dat afir- mă: „critica înseamnă asceză“. Ceea ce în- seamnă posibilitatea de a se abstrage din cer- cul de influență, nu din viața literară. Lovinescu nu a fost niciodată în afara vieții literare, a fost centrul, dar își imaginează că se poate sustrage, pentru a realiza o mai dreaptă apreciere și pentru a cristaliza o per- spectivă mai justă. De aceea afirmă acest de- ziderat: „critica este asceză“, și este foarte interesant că o spune tocmai el, care a fost în mijlocul vieții literare. Asceza înseamnă altceva decît a fi în mijlocul vieții literare, a încerca să ieși în afară, să nu fii în raza influențelor și a grupărilor. Lovinescu căuta independența instituțională, considerîndu- se el însuși o instituție. Cred că acest prin- cipiu foarte important l-a formulat după eșecurile lui de a deveni profesor universi- tar și, mai tîrziu, datorită opozițiilor înver- șunate ale lui lorga, de a deveni membru al Academiei. Profesionalizarea criticului în- seamnă și dobîndirea acestei asceze simbo- lice, o singurătate a spiritului critic inde- pendent, situat în afara Academiei, în afara unei instituții de învățămînt superior și, desi- gur, cum spune el, ceea ce mi se pare destul de bizar, în afara unei edituri, în afara orică- rei instituții, care l-ar fi încorsetat în vreun fel sau i-ar fi creat vreo obligație circum- stanțială. Nu știu dacă e adevărat, pun sub semnul întrebării dacă a fi profesor într-o universitate înseamnă a-ți pierde indepen- dența în profesiunea de critic. Ceea ce dovedesc aceste Confesiuni și Me- moriile mai ales e un lucru extrem de rar (mai avem exemple, dar la dimensiuni mai mici în critica românească), autoreflexivitatea, modul în care Lovinescu își urmărește, își studiază actul critic, felul în care înțelege lite- ratura, felul în care practică E. Lovinescu critica, la fiecare etapă, schimbîndu-și sti- lul și învingîndu-și scepticismul. Critică im- presionistă înseamnă, într-o sinonimie rela- tivă, o critică de gust. Dar nu critica primului gust, a primului reflex al gustului, pentru că primul reflex al gustului său estetic ar fi fost admirația pentru literatura moldovenească, în primul rînd pentru Mihail Sadoveanu. Extrem de interesant de urmărit relația aceas- ta a lui cu Mihail Sadoveanu, prietenul său din adolescență și prietenul său la începutul carierei de scriitor a lui Sadoveanu, și depăr- tarea lor unul de altul, pentru că pînă la urmă Sadoveanu nu este pe gustul „omului deli- berativ“. Lovinescu distinge între omul tem- peramental, adică omul primului gust, omul acelui reflex natural al gustului, și omul deli- berativ, omul gustului educat, al gustului estetic intelectiv, care duce literatura la euro- penizare și o scoate din provincialism. E re- zultatul autocunoașterii. Asta ar însemna autoreflexivitatea: efectul acestei autorefle- xivități asupra evoluției criticii, construcția unei imagini a literaturii contemporane emancipate, controlul permanent asupra gustului estetic, a nu-1 lăsa în voia lui natu- rală, a-1 constrînge să urmeze o direcție ne- cesară a modernității. Cine și-ar lua astăzi riscul să spună, așa cum a spus Lovinescu la vremea lui, ce ar trebui să facă literatura română pentru a se conecta la Europa? Soluția e intelectualiza- rea literaturii - decidea el atunci - și inte- lectualizarea criticii, intelectualizarea în sen- sul ieșirii dintr-un impresionism fără idei, închei cu două reflecții, nu foarte lungi, deși acestea constituie un pretext de medi- tație de la tinerețe pînă la bătrînețe pentru E. Lovinescu. 12 • APOSTROF DOSAR Dacă critica este o artă sau o știință, veș- nica dilemă. în tinerețe, triumfa un princi- piu euforic, care ar fi posibil de rezumat în formula aceasta: critica este, din ferici- re, o artă. Pentru Lovinescu asta era critica: o artă. Toate ranchiunele lui sunt împotri- va celor care cred într-o critică științifică, de la Dragomirescu la Sanielevici și alții mai mărunți. Poartă un război continuu cu ei și nu s-a împăcat nici mai tîrziu cu această concepție universitară. La maturitate nu și-a schimbat deloc această credință, dar a formulat-o altfel, cu un alt accent (nu citez nici de această dată). La maturitate învin- gea un principiu sceptic formulabil în felul următor: critica nu este, din nefericire, o știință. Deci în tinerețe critica este, din feri- cire, o artă și la maturitate critica nu este, din nefericire, o știință. O afirmație e schim- bată cu o negație, o bucurie e înlocuită de un regret. Ce bine ar fi să fie critica o știință, după atîtea instabilități, dispute, pe care ni le pricinuiește înțelegerea criticii ca o artă! închei cu ceea ce consider lucrul cel mai important, cu ceea ce ar fi filosofia criticii lovinesciene. El a fost funciarmente nu doar un sceptic, chiar mai mult decît un scep- tic, n-aș zice nihilist, nu știu ce ar fi mai mult decît un sceptic. Pentru un critic asta es- te îngrozitor, să citești, să scrii și să apreci- ezi valorile cu un sentiment al zădărniciei universale. Citez Am Memorii 11 capitolul XXXV) paragrafele 3 și 4: Că lumea este o compoziție atomică fără alt scop decît cel al unui spectacol, și că omul este expresia materială a unei conștiinți inu- tile, întrucît nu-și poate descoperi finalitatea, sunt totuși constatări elementare, simple noțiuni fără nicio realitate sensibilă, cît timp conștiința neantului universal și individual nu are aderențe afective. Adevărata formulă a sen- sibilității omenești e, dimpotrivă, durabilita- tea, absolutul, nemurirea evidente în toate actele, expresii ale spiritului de dominație, de imperialism, care, nemulțumit cu cîte are, clădește, se întinde, cucerește lumea întreagă, tară să se gîndească o clipă la apropiatul pumn de cenușă scuturat în mijlocul indiferenței cosmice. Pe cînd sentimentul prezent al morții este, prin urmare, unul din sentimentele cele mai rare din om, legată de însăși materia, conștiința nemuririi individuale rămîne con- diția esențială a perpetuării. Urmează rezumatul întregii filosofii lovi- nesciene : îndărătul relativismului întregii mele opere se află, prin urmare, o realitate sufletească, conștiința de fiecare minut, stringentă, pu- ruri actuală și nu teoretică, a neantului univer- sal ce nu putea împinge decît la o viziune cosmică, în care valorile se degradează și se estompează în indiferența totală. Deși putea duce la anarhie morală sau, cel puțin, la o contemplativitate pură, sensul acut și prezent al labilității n-a dus nici la una, nici la alta; nimicind pînă și germenele voinței de pute- re, în virtutea paradoxului trăit de oricine din noi, a lăsat neatinsă necesitatea activității spi- rituale dezinteresate, care, lipsită de finali- tate, fatală, irațională și irezistibilă, domină, astfel, într-un peisagiu de cenușe. Prin urmare, dintre multele lupte interioa- re ale lui Lovinescu, este de notat și aceas- tă biruință asupra scepticismului propriu, cu încrederea că totuși, deși neantul univer- sal biruie, acest pumn de cenușă continuă să se zbată, cît încă nu este pumn de cenu- șă, să promoveze valorile. Și asta a fost E. Lovinescu: o conștiință critică, un viitor pumn de cenușă care ține să arate lumii vii care sunt valorile în care trebuie să creadă, în care poate crede, în care merită să crea- dă, pînă nu devine cu adevărat un pumn de cenușă. Ultima frază scrisă de Lovinescu, din ultimele lui texte, frază care aș fi vrut să figu- reze ca ultima în această antologie de con- fesiuni, este dintr-o scrisoare de răspuns lui Tudor Arghezi în 1943, chiar anul morții lui Lovinescu: „înfiorați, ne strîngem unel- tele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor“. Critica lovinesciană are, cum în puține cazuri se întîmplă, și un fior metafizic. Vă invit să discutăm în continuare. Știu că pentru această întîlnire a noastră s-au pregătit în mod special Aurel Sasu și Ștefan Borbely. Vor putea interveni toți ceilalți ca- re doresc. Ștefan Borbely: Pentru a relua cîteva din- tre acoladele pe care le-a folosit Simuț, după foarte scurta experiență pe care o am, nu intrarea în universitate a unui critic este dău- nătoare pur și simplu, ci acceptarea idio- sincraziilor pe care universitatea respectivă le cultivă - e o mică diferență. Atîta vreme cît nu accepți să te osifici prin intermediul universității tale, este încă bine. Pe de altă parte, sper din tot sufletul că, în pofida tutu- ror dorințelor contrare, critica va rămîne o artă. In momentul în care critica tinde să devină o știință, atunci dispare harul care intermediază raportul dintre om și carte, ceea ce este deja dificil de suportat. Pe mine, în prefața pe care o scrie Simuț, foarte pro- fesională ca întotdeauna, m-a surprins un termen: senectute. Pentru un critic care moare înainte de 65 de ani, nu știu dacă chiar să segmentezi de la naștere pînă la senectute nu este totuși prea mult. însă, așa premonitoriu, am avut un frison în mo- mentul în care am citit cuvîntul respectiv și mi-am zis că nu mai sunt mulți ani și intru și eu în faza de senectute, deci e bine. Ceea ce demonstrează culegerea foarte interesant - și pe mine m-a preocupat la un moment dat, citeam prozele lui Lovinescu, am și scris despre ele -, foarte interesant în carte este fondul existențial al acestei cri- tici. Adică, avem foarte mulți critici care pornesc de la premisa uitării vieții. Este orgo- liul de breaslă cel mai cunoscut. în momen- tul în care suntem în fața unei cărți, în mo- mentul în care citim o carte sau în momentul în care scriem despre ea, atunci intrăm într- un climat de obiectivitate distantă, față de noi înșine, față de sentimentele pe care le avem, față de suferințele pe care le avem ș.a.m.d. Niciodată la Lovinescu nu se pro- duce această detașare, nici măcar în faza ideo- logică nu procedează în acest fel. întotdeauna zona freatică, întotdeauna sentimentele, întotdeauna viața sunt acolo. Este și un frag- ment foarte interesant din carte, fragment din Lovinescu, care spune că impresio- nismul, relativismul nu pot fi construite decît pe neant, reprezintă de fapt, și aici intrăm DOSAR Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 13 într-o logică foarte interesantă, reprezintă, pentru un om de litere, maniera de esteti- zare a trăirii neantului. Aproape că nu te aștepți de la Lovinescu să sugereze un ase- menea lucru. A fost fără îndoială un spirit autoconfesiv și din motivele deja prezenta- te, dar pe de altă parte, teza lui Simuț, pe care și volumul o demonstrează, este că a tins întotdeauna spre un relativism corec- tat prin ideologie. S-a folosit de sincronism, s-a folosit de modernism pentru a surmon- ta o fază impresionistă inițială, pentru a sur- monta o fază juvenilă. Nu cred, personal, că ar fi rămas un critic mediocru în cazul în care nu ar fi intrat într-o zonă ideologică, deci n-ar fi asumat o ideologie, însă tranziția este foarte interesantă de remarcat, pentru că ne duce în perspectiva unui dualism. E foarte interesant acest dualism în privința modu- lui și categoriilor mediului spiritual în care gîndea Lovinescu, pentru că, spune la un moment dat, ideologia nu iese din tempe- rament, ci este o creațiune bovarică în viața unui om. Acum, dacă gîndești chestiunea asta foarte adînc, ajungi la concluzia că sunt aici anumite dificultăți de interpretare a mo- dului cultural în care gîndea Lovinescu, pen- tru că partea neașteptată în toată povestea asta este că ajungem la Nietzsche. Adică acest fond orgiastic corectat prin intermediul unei articulări formale este logică nietzscheeană prin excelență. Lovinescu a avut dificultăți • Manuscris E. Lovinescu în a defini această aventură personală de a fi, pentru că a mai insistat în foarte multe locuri, și în această carte sunt multe pasaje în acest gen, și anume că el a avut un fond clasic dobîndit prin școală. Și-a deconstruit acest fond clasic prin intermediul ideologiei, prin intermediul impresionismului, într-o primă instanță, și prin intermediul ideolo- giei. Acum, dacă ar fi recurs, dincolo de mi- metism, la termeni ca dionisiac, apolinic și lucruri de acest gen, aici ar fi fost probabil tensiunea pe care a resimțit-o, și anume, în momentul în care spune că ideologicul este o corecție a temperamentului preformal prin intermediul formei, în momentul în care afirmă lucruri de acest gen. In momentul acela ajungi la concluzia că apolinicul se iz- bește de acest fond clasic pe care l-a prins în școală, este motivul pentru care recurge la acest termen, oarecum impropriu, de pro- iecție bovarică. Proiecția bovarică ascunde, după mine, o ecuație nietzscheeană foarte limpede. Vorbește de acest lucru în Memorii, în volumul I, în capitolul X, în XVI, chiar precizează, la un moment dat, este un citat la pagina 14, în carte, chiar precizează la un moment dat backgroundul nietzschean în care își gîndea existența. A fost tot timpul obsedat de acest dublet, și anume există un fond preformal care este impresionist, care se reflectă prin artisticitate, și acest fond este corectat prin ceva suprapus, prin ideologie. Foarte interesent este că este atît de obsedat de această perspectivă, care a fost probabil perspectiva dominantă a vieții sale, incit și pe Maiorescu îl interpretează în exact ace- leași categorii, pentru că spune despre Maio- rescu: esența personalității sale este un opti- mism construit pe un fond pesimist, și toată discuția merge în această direcție, și o anume articulare formală suprapusă unei anumite articulări originare, vorbesc de articularea preformală care este pesimismul. Existențial este extrem de viu, rămîne viu, după mine, rămîne în continuare să-l descoperim, pen- tru că din punctul de vedere al acestor arti- culații, chiar metafizice, chiar abisale, este un om care și-a gîndit fără îndoială existen- ța, este un om care și-a gîndit critica în cate- gorii abisale, oricît de ciudat sună. Deci noi încercăm să-l răcim puțin în momentul în care îl introducem în ecuații școlare, în mo- mentul în care punem pe el etichete și toate aceste lucruri. Dar în momentul în care dai la o parte aceste etichete, găsești un om foar- te viu, un om pe care, după mine, critica română nu l-a înțeles încă așa cum se cuvi- ne. Mulțumesc! Aurel Sasu: Și însemnările mele, opiniile împărtășite dumneavoastră sunt rezultatul lecturii acestei excelente antologii, o sinteză, un digest, un rezumat, dacă vreți, perfect al operei lui Lovinescu. Făcînd precizarea că un lucru nu poate avea decît două măsuri, una ideală, concretă, și cealaltă relativă, Lovinescu trage concluzia că o faptă în sine, raportată la cele două concepte, e în unele împrejurări bună, în altele foarte bună. O primă greșeală: eludează răul și foar- te răul. Sau, ca poziție intermediară, eludează mediocrul. Pe cale de consecință, Lovinescu vede opera 1. sub specie aetemitatis, gîndită din punctul de vedere al Frumosului, scris cu F mare, cum scrie el, criteriu sigur de cla- sificare, o să vedem că se va contrazice esen- țial; și 2. sub specie relativă, gîndită din punc- tul de vedere al frumosului scris cu f mic. Regretă imposibilitatea de a realiza primul punct, acela al Frumosului ideal, cu F mare, fiindcă conceptele superioare, zice el, nu sunt clar lămurite. Cred că aici se află a doua eroa- re: credința că pasiunile din a doua cate- gorie sunt mai bine definite decît idealita- tea Frumosului cu F mare. Prin urmare, o critică absolută, el spune, e opera frumoa- să sau nu, nu e posibilă, trebuie să ținem seama de momentul și de toate împrejură- rile în care se produce acea operă de artă, zice el. Altfel spus, nu putem practica, ceea ce s-a mai zis aici, decît o critică relativă, cu elemente ce sunt legate de timp și de loc. Concluzia: critica se localizează, zice el, ține seama de împrejurările istorice ale operei, cu atît mai mult cu cît o discutăm în relație cu literatura altor popoare. Cred că e a treia eroare pe care o face el și se contrazice și din această perspectivă. A treia eroare este sau constă din faptul că locul și timpul operei nu sunt istoria și geografia, ci lumea ideilor. Cred că ar fi mai interesant să vedem și să cercetăm nu îm- prejurările care produc opera de artă, ci îm- prejurările istorice sau culturale produse de opera de artă. Și în final el asta urmărește. Literatura noastră, mai spune Lovinescu, e încă la începuturile ei, vîrsta socotită în 1906 era de 50 de ani. Dar puținul cît l-am făcut nu l-am făcut, spune el, cu ghetele noastre, nu e rezultatul unei evoluții lente, interioare, expresiv spus: am furat ciubo- tele Occidentului. Sigur, există geniile despre DOSAR 14 • APOSTROF care el scrie: Eminescu e unul pe care îl dă exemplu, puține însă. Marea masă o formea- ză, spune el, silințele inteligente, cu alte cu- vinte talentele mijlocii, care au nevoie de încurajare. Aceasta este acea citată deja bu- năvoință universală a lui Lovinescu. Cred că ne confruntăm cu a patra greșeală. înteme- indu-și critica pe bunăvoință și încurajare, Lovinescu a uitat, a pierdut din vedere des- curajarea, critica negativă, chiar dacă el însuși condamnă excesul de bunăvoință și și-l co- rectează pe parcurs. Rolul criticii ar fi unul de conciliere deci, între autor și critic, întrucît scriitorul român scrie într-o atmosferă de nepăsare generală, o solidarizare cu aceste silințe inteligente, mediocre. La noi, a scrie înseamnă a face un sacri- ficiu, spune el. Critica trebuie să fie deci o bătaie caldă a inimii, să fie cordială, sim- patică, pentru a atrage și lumina publicul. Probabil că e a cincea eroare. O critică meni- tă să pună în lumină doar frumuseți și să îndulcească și să se îndulcească, îl citez pe el, după împrejurările în care ne aflăm, cade ușor în arbitrar, o spune chiar Lovinescu. Deși concesiv, el se referă nu la critica pro- priu-zisă, ci la ceea ce numește ghizi lite- rari, un mușchi devorator ce se întinde ca o lepră. Cînd e să-i numească însă pe cei ce scriu cu mina stingă, adică acele inteligențe mediocre, nu le numește, se mulțumește cu, citez: „pentru a-i descoperi nu e greu, cred că sunt pe buzele multora“, nici nu putea face altfel, critica e pentru Lovinescu liniște și seninătate. A pedepsi fără a urî și a lovi zîmbind, aceasta numește el concepția apo- loniană despre critică, în primul deceniu al secolului XX, cel puțin. Că autorul, criticul, nu e stăpîn pe el e altceva, „merg pe niște picioare sănătoase?“, se întreabă el la un moment dat, „sunt pe drumul cel bun?“, este o întrebare pe care și-o repetă pînă la sfîrșitul vieții. „Nu m-am rătăcit oare?“ Și a recunoscut că el s-a rătă- cit de multe ori. Aceste întrebări și le pu- nea prin 1908, dar au continuat după. Răs- punsul criticului: voi face o critică pentru nuveliști ce n-o citesc și nuvele pentru cri- tici. Așa s-a și întîmplat, mai ales romane pentru critici. Apoi, revistele se înmulțesc, volumele apar unele după altele, poeții ciu- tă fără încetare și fără rost. Ce face criticul în acest haos editorial, ce spune el: „vin cu ramura de măslin, menirea criticului este de a se sili să creadă că tot ce scriu alții are un rost“, din 1909, din volumul Critice. Sau: „scriitorii, chiar și cei lipsiți de talent, nu fac rău nimănui, ci fac dimpotrivă o jertfă de timp și de liniște“. Reamintesc ideea de localizare a criti- cii, ca să vedem cum se revizuiește Lovines- cu. Includerea în judecata de valoare a îm- prejurărilor, inițal spus istorice, care ajung apoi să justifice lipsa de talent, neizbutirea, nu cade asupra lipsei de talent, ci asupra micilor împrejurări. Se ajunge deci de la cri- tica relativă la relativizarea criticii. Rostul ei este să poarte bucuria pretutindeni, e raza de înțelegere cordială ce străbate opera ar- tistului. Iată deci relația criticului cu opera, cu autorul: cordială, nobilă, îndrăgostită și binevoitoare, binefăcătoare mai degrabă. Aici ne aflăm într-un aparent impas al lui Lovinescu, față de și cu el însuși. El a spus despre alții, și cred că a fost primul care nu a putut ieși din el însuși, din primele pro- poziții rostite, fiindcă deja din 1909, în Cri- tice, el știa ce spune, citez: „menirea critică este oarecum de a ne da înfățișarea grafică • Irina Petraș și Ion Pop a ființei morale“, de aici începe, cred eu, marea dezvoltare a ideologiei criticii lovi- nesciene. Deci, nu surprinde că în 1943, în- tr-un articol despre Evolceanu, un medio- cru altfel, profesorul lui de latină, considera că nu opera critică, ci „memoriile reprezintă cea mai înaltă expresie a sforțării mele ana- litice“, vorbește despre sine. Opera analitică a lui Lovinescu e reducerea însușirilor sufle- tești ale unui autor la o însușire esențială, la un principiu ordonator, care de obicei era eul, centrul, vatra de lumină a ființei. Cîteva formule din acestea emblematice: lorga - ura rodnică sau supraconștiința de sine; Dragomirescu - admirabilă încăpățînate, Blaga - un optimist pur senzorial, Călinescu - afirmare în independență etc. Așadar, impresionismul lui Lovinescu, citez din el, „gonește absolutul“, pe care îl prezenta, în primul deceniu de activitate, ca un ideal al Frumosului, scris cu F mare. Deci, gonește absolutul în materie estetică și nu recunoaște decît relativul, nu mai spun, dar sunt multe citate, pentru că din el citez. Dar, atenție, „acest relativ nu este al operei, este un alt suflet omenesc“, zice criticul, am citat această propoziție. Nimeni nu poate ieși din el însuși, ce înseamnă asta? Lovi- nescu nu a crezut niciodată în verbul a fi, ci numai în verbul a deveni, iar acest a deve- ni este zodia sub care se ascunde nestator- nicia, scurgerea universală, despre care s-a spus aici, și s-a citat textul, neantul univer- sal și gustul de cenușă. Dar, prin aceste sin- tagme, criticul își definește, în Memorii, rela- tivismul întregii sale opere. Prin urmare, a nu putea ieși cineva din el însuși, trebuia citit: a nu putea ieși Lovinescu din el însuși, din sentimentul degradării și al estompării în această indiferență universală. Ce rol îi revine criticii în aceste condiții? Să aleagă între mai multe aparențe, de ură, de iubi- re, de compasiune, de încurajare, ceea ce a spus pînă acum. Ideal ar fi, criticul, e o expre- sie a lui, să se împărtășească de simțirea ce- lui despre care scrie, un fel de comuniune pe care o presupune și o propune actul cri- tic. în sufletul său, zice el, să foșnească ace- eași pădure, să șoptească aceleași ape, să tră- iască același fior patriotic etc. Dar putem? E posibil așa ceva? Eu cred că nu. Și atunci ultimul cuvînt, aruncat ca o punte între cri- tic și operă, autor, e cel de zădărnicie, din moment ce aceste lucruri nu sunt posibile. Acesta este și epitomul operei lui citit aici. Sufletul operei e supus, ca și cel al autoru- lui, devenirii, necunoscutului, cenușii. In Htu Maiorescu și posteritatea lui cri- tică, din 1943, știți că moartea l-a prins în corectura acestei cărți, Lovinescu invoca încă procesul de creație și destrămare prin care imaginează indefinitul drum al progresului, ca adaptare a unor principii estetice, demult verificate în cultura apuseană, se poate vorbi de un anumit progres, zicea el. Dacă aceas- ta este critica științifică, Lovinescu a pri- vit-o ca nefericire, expresia aceea de detaliu, ați ascultat-o, nu-1 interesează practic, dar nu poate face abstracție de ea. în relația cu o operă, pe el îl interesează, pînă la ultimul rînd al operei lui, adaosul sufletesc. Dar su- fletul, revin la frumosul cu f mic, la acele pasiuni pe care le încadra el în acest concept, sufletul nu cunoaște nici progres și nici is- torie. Doar frumosul ține de istorie și de progres, cinstea nu, pentru că el a introdus în toate aceste comentarii, pînă la urmă, ca un element esențial, cinstea față de sine și față de ceilalți. Deci criticul introduce o corecție esențială în exercitarea actului critic: nevoia de a spune frumos trebuie înlo- cuită cu ideea de a spune cinstit. Și e foar- te interesant că acest demers, această atitu- dine mai mult decît confesivă, evoluează pe măsură ce se apropie de evenimentele de după ’40 și pe măsură ce se apropie de anul morții. Ion Simuț: Dă-mi voie să subliniez cu un pasaj în care se vede foarte bine ideea aceas- ta că se poate renunța la calitatea artistică a criticii, dar nu la probitatea morală. Acest aspect artistic al criticii nu e însă un impe- rativ categoric, critica se poate lipsi de el. Mă gîndesc cu ce strîngere de inimă va fi enunțat Lovinescu acest principiu, cînd, de atîtea ori, a afirmat că, din fericire sau din nefericire, critica există numai ca artă: Cu cît trece timpul, cu atît mă conving că peste frumos se ridică adevărul și, în lipsa unui adevăr obiectiv, credința noastră luminată, sinceră, în ceea ce noi luăm drept adevăr. Dacă criticul e și un artist, cu atît mai bine. El tre- buie însă să fie numaidecît un om moral, sub pedeapsa zădărnicirii întregii lui activități. Un scriitor lipsit de bună-credință nu are ce căuta DOSAR Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 15 în critică. Să fii om de gust mai întîi și apoi om cinstit. Atît. (Aceste fraze sunt din articolul Zece ani de critică, publicat în 1914.) Aurel Sasu: Da, dar este un mod exemplar de a se revizui al lui Lovinescu, ziceam, închei imediat, ziceam că în actul critic Lovinescu încorpora anumite împrejurări istorice, legate de loc și de timp, ne dăm acum seama că aceste împrejurări țin de imperativul moral, un cuvînt pe care nu l-a rostit la începutul activității sale, de impe- rativul moral al locului și al timpului, și nu de istoria locului și a timpului, de probita- tea intelectuală, independență și caracter. O operă nu este în dialog cu noi, ci cu aceste principii, zice el în final, de probita- te, de independență și de caracter. Așa s-a întîmplat că aceste lucruri, în ’43, această subliniere apăsată, acest final, cum să spun eu, de program ideologic al criticii lui a su- părat atît de mult, încît în 1942, în Con- vorbiri literare, un tînăr publicist adversar cerea, nici mai mult, nici mai puțin, decît punerea la zid și împușcarea lui Lovinescu. Este momentul cînd putem gîndi și imagi- na adevărata revelație a scrisorii Cercului Literar de la Sibiu. Apărătorii acestor prin- cipii, pentru care se cerea punerea la zid și împușcarea lui Lovinescu, vin, zic, acești apărători, din Ardeal, ei sunt membrii Cer- cului Literar din Sibiu, prin scrisoarea tri- misă în sanatoriu în mai 1943. Știți că Negoițescu a fost printre ultimii care l-a vizitat în spital. Aceștia sunt cei care preiau integral postulatul maiorescian și, în actua- litatea literară, postulatul lovinescian al mora- lității actului critic. Autonomia esteticului însemna pentru marele critic eliberarea con- ceptului - îl citez pe el: „eliberarea concep- tului, deci, al criticii literare, de trei, [zice el], ipoteci inacceptabile, acestea sunt: cul- turalul, etnicul și constrîngerea ideologică^. Mai ales pericolul acesteia din urmă, scrie Negoițescu, într-un interviu din 1976, a făcut din sfîrșitul lui Lovinescu un strigăt de spaimă și de deznădejde. L-am citat pe el, după vizita pe care i-a facut-o criticului bolnav. Nici nu e de mirare, atmosfera ires- pirabilă de după război avea să confirme întru totul temerile lui Lovinescu din 1943. în numai cîțiva ani, libertatea ajunge a fi considerată principiu abject, străin și anti- național. Atunci s-a și născut formula: prin Lovinescu, înapoi la Maiorescu. Marta Petreu: I-am ascultat pe distinșii mei colegi cu multă atenție. Cred că într-adevăr aici era locul unei dezbateri despre Lovi- nescu, deoarece Clujul intelectual, marcat de lunga istorie a Echinox-n\ui, este, într-un fel, moștenitorul de drept al lovinescianismului și al maiorescianismului. Lovinescu a vor- bit despre Cercul Literar de la Sibiu - adică despre Cercul Literar cristalizat în interio- rul universității clujene, dar această univer- sitate se afla, din cauzele istorice știute, în exil, la Sibiu - ca despre a patra generație de maiorescieni. Preluînd, prin legăturile sale cu I. Negoițescu, cu Doinaș, cu Radu Stanca, cu Regman, cu ceilalți cerchiști, spiritul cri- tic și estetic al Cercului, Echinox-vh a fost, în fapt, a cincea generație de maiorescieni... Oricum, eu m-am legănat tot timpul în această iluzie identificatoare, că aș avea și am avea o filiație ilustră, maioresciană și lovi- nesciană. Profesorii pe care i-am avut la Fa- cultatea de Filosofie - mai ales Aluaș, dar nu numai -, care citau masiv din Istoria civi- lizației române modeme, mi-au întărit aceas- tă identitate nobilă. Sau această iluzie... Distinșii mei colegi au vorbit mai ales despre opera de critic și de istoric literar a lui Lovinescu. Eu sînt mai apropiată de Isto- ria civilizației române modeme și de Jurnalele lui Lovinescu, adică Ac Agendele literare ale Sbumtorului. Am învățat multe despre perioa- da interbelică din aceste Agende, editate - profit de ocazie pentru a face un elogiu echi- pei de editori - între 1993 și 2002, în 6 volu- me, de către Monica Lovinescu, Gabriela Omăt, cu note de Al. George, Gabriela Omăt, Margareta Feraru. Agendele au 3.260 de pagini, textul lovinescian ocupă 1.536 de pagini, restul, adică aproximativ 1.700 de pagini, fiind note. Această distribuție suge- rează enormul volum de muncă al echipei de editare. Și merită elogiile noastre. Agendele încep în 4 septembrie 1923 și se încheie în 12 iulie 1943, cu cîteva zile înainte de moartea marelui critic, deci aco- peră 20 de ani din viața lui Lovinescu și, totodată, întreaga perioadă interbelică. Ga stil, aceste caiete seamănă cu Jurnalul lui Maiorescu sau cu acela al lui Rebreanu - adică, sînt „seci“, telegrafice, fără incursiuni în viața interioară a autorului. Dacă însă le citești în întregime, poți reconstitui mișcările sufletești ale lui Lovinescu, simpatiile, bucu- riile, jignirile, iubirile lui... Sînt multe lucruri care m-au uluit cînd le-am citit. De pildă, numărul enorm de oa- meni care treceau zilnic pe la Lovinescu, încît m-am întrebat cînd mai scria ilustrul cri- tic. Avea, cred, o capacitate de sinteză și o concentrare ieșite din comun, altfel ar fi in- explicabil cînd și-a scris cărțile. Totodată, Agendele m-au convins că Lovinescu, de- parte de a fi mizantrop, avea o sociabilita- te extraordinară, dar o părere lipsită de ilu- zii asupra naturii umane... Lectura acestor șase volume m-a consolat pentru lipsa de civilitate a așa-numitelor polemici de azi: dacă azi „disputele“ sînt, de fapt, niște păru- ieli, în care atacul la persoană, argumentul ad hominem, face regula, m-am liniștit: totul ne vine de departe, inclusiv din perioada interbelică, pentru că și atunci scriitorii se păruiau, se insultau, încercau să-și omoare adversarul de idei. Lovinescu a fost ținta multor atacuri și s-a lăsat uneori atras din spațiul legitim al polemicii de idei în acela - ilegitim - al pamfletului, al insultei... Mă gîndesc, de pildă, la Qui vuol cacare, din 1932, pe care vă recomand să-l căutați în notele finale ale Agendelor, e transcris, este teribil la ce intensitate a mîniei a putut ajun- ge, la un moment dat, de altfel pe bună drep- tate, criticul... Foarte interesant in Agende este să ur- mărești vînzoleala politică a intelighenției bucureștene, repeziciunea cu care un om/un scriitor trecea de la o culoare politică la alta, de la un partid la altul, de la o cămașă - în perioada interbelică, cămașa a încetat să fie un obiect de îmbrăcăminte, devenind un simbol politic -, de la o cămașă la alta. Ei bine, felul bonom în care consemnează de- sele convertiri-reconvertiri ale scriitorilor, trecerea lor de la o extremă la alta, mi-a suge- rat ceva despre această perioadă, cînd lucru- rile cele mai rele, Holocaustul și Gulagul românesc, nu se întîmplaseră încă... Așa că Lovinescu, deși iritat de extremism, reacțio- nează la el cu bonomie și ironie, ca un tera- peut care mai speră că-și va salva pacienții... Mai poți găsi în Agende, și cu aceasta nu le epuizez, mai poți găsi bucuria de a-i vedea, de a-i primi pe cerchiști, în atmosfera crîn- cenă a unei Românii de dreapta și în război. Dar mai mai poți găsi și un Lovinescu intim, un Lovinescu care se îndrăgostește, face curte și trimite flori femeii pe care o iubește, Ioana Postelnicu. îi trimitea, în pli- nă iarnă, azalee... pentru ea și-a făcut un costum nou și s-a dus cu ea la teatru. Deci poți găsi lucruri din acestea gingașe, care ni-I arată, cum să vă spun, cu toate proble- mele lui omenești, foarte mișcătoare. Sau poți găsi foarte frumoasa relație cu fiica lui, cu Monica, cu care se ducea mereu, precum Jeni Acterian, la filme... Ion Simuț: ... dar nimic despre divorț. Marta Petreu: Da, dar nimic despre divorț. Și pe urmă, dacă ai curiozitatea să-ți duci lectura pe Lovinești mai departe și citești toate jurnalele Monicăi Lovinescu, faci niș- te legături și vezi niște asemănări și niște deosebiri. Vă mulțumesc că m-ați ascultat! Ion Pop: Mi se pare nemaipomenit de bine- venită dezbaterea aceasta, reflecția aceasta asupra lui Lovinescu și că într-adevăr se do- vedește actualitatea uluitoare a prezenței sale spirituale în lumea de astăzi, actualitate care vreau să spun că ar trebui adusă în actuali- tate, pentru că e o actualitate a spiritului lui foarte productiv în epocă, dar ea comunică, cum s-a spus, de aici, în intervenții, ar tre- bui să comunice cu actualitatea noastră. Ceea ce îmi place mie, și să intru acum în limbajul Martei Petreu, de ce mi-e simpatic, mi-e drag Lovinescu, dacă îmi permiteți această cotă de afectivitate, este tocmai pentru relativis- mul lui și în al doilea rînd pentru demo- cratismul lui. Cred că și acest aspect, al doi- lea, trebuie foarte bine subliniat, avînd în vedere epoca destul de plină de incompre- hensibil pe care Lovinescu a traversat-o și avînd în vedere deschiderea lui exemplară spre tot ceea ce era uman, dacă vreți, în par- ticular și în general, dincolo de orice, știu eu, limitări ideologice ș.a.m.d. In ce privește relativismul lui, cred că lecția lui Lovinescu este iarăși exemplară, pentru că atrage atenția nu numai la contextul istoric, social, cultu- ral, dar eu m-aș întoarce mai degrabă spre lumea lui interioară, atenția la eul lui, la pro- pria evoluție, la propria biografie intelec- tuală și nu numai, această cotă de fragilita- te, de neîncredere încrezătoare, dacă-mi dați voie să vorbesc așa, în ceea ce face Lovinescu atît ca om, cît și în calitatea lui de critic, fap- tul că este în stare să revină mereu asupra lui însuși, asupra spuselor sale, asupra jude- căților sale, faptul că are curajul de a recu- noaște că aproape nimic din ceea ce spune nu este etern, probabil că îl asigura totuși undeva în structura primă clasică, niște geo- metrii pe care le cultivase și pe care, cum să zic eu, relativismul lui se poate înscrie cu o anumită îndrăzneală, pentru că numai un om care are niște repere ferme, este bine structurat, în sufletul lui, în conștiința lui, în modul lui de a vedea lumea, poate să își îngăduie asemenea, cum să spun eu, aproa- pe disperate întrebări în ceea ce privește sen- sul ultim al acțiunilor sale, al operelor sale, dar nu și al credințelor sale, pentru că, așa cum s-a spus foarte bine aici, Lovinescu a dat și un mare exemplu etic, un mare exem- plu de moralitate, și această exigență nu 16 • APOSTROF DOSAR 1-a părăsit niciodată. îmi place prin urma- re la Lovinescu faptul că a reușit să se întoarcă mereu înspre sine, spre ceea ce a scris despre oameni, la oamenii, la cărțile despre care a scris, aceste revizuiri despre care s-a vorbit cu atîta pătrundere de foar- te multe ori, și care i-a fost adus ca un reproș lui Lovinescu, dar care, pînă la urmă, ne dăm seama că a însemnat o atitudine, a fost o marcă de vitalitate, o marcă de producti- vitate, pentru că Lovinescu își atestă prin asta că este un om viu, că nu încremenește niciodată, în formule, în idei, în geome- trii, știu eu, mai mult sau mai puțin verifi- cate, și e o ființă interogativă prin excelență. E curios acest amestec de scepticism fun- damental și pasiune a interogației, pentru că dacă ar fi fost numai sceptic, ar fi rămas într-un fel de inerție, foarte comodă, nimic nu e valabil pe lumea asta, nu are rost să cre- dem în nimic..., dar, de fapt, el a fost omul întrebărilor, dar nu omul întrebărilor agre- sive. Și aici s-a vorbit poate prea mult că a avut generozitate. Eu nu cred că este prea mult această generozitate, mi se pare că actul critic, așa cum l-a practicat Lovinescu, și poate că trebuie să-I practicăm, cere o anu- mită doză de înțelegere simpatetică, de un, cum să spun, procent de participare, de iden- tificare, și îmi place că acest cuvînt a fost introdus aici, pentru că, la urma urmei, l-am putea judeca pe Lovinescu, sigur, într-o ana- liză mult mai complexă, pe care eu nu sunt în stare să o produc acuma, tocmai din per- spectiva acestei identificări, așa cum o știm noi. Și am putea vedea atunci în ce măsură apare la el un joc al apropierilor și distanță- rilor inevitabile față de o anumită operă. Dar această critică participativă a fost, cum spuneam, este fundamentală la el, și cred că este de elogiat. La urma urmei, spi- ritul de negație cred că a fost repudiat de Lovinescu tocmai pe fundalul prea multe- lor dispute superficiale, prea multelor schim- bări de la o formulă, de la o atitudine la alta în societatea românească, și această instabi- litate, această, cum să zic eu, frivolitate, dacă vreți, în ceea ce privește adeziunile la o idee sau alta, cred că l-a și determinat să reacțio- neze cum a reacționat. Deci, n-a intrat decît foarte rareori, cum s-a și spus aicea, în pole- mici vehemente și a avut un fel de seninătate. Sigur, nu i-a plăcut lui Camil Petrescu acea- stă seninătate, a ironizat-o, „zodia seninătății imperturbabile¹¹. Dat, de fapt, mie mi se pare unul din marile merite ale lui Lovinescu. Dincolo de tot ce i s-a putut imputa, acea- stă seninătate pune în față cota lui de cla- sicitate, cota lui de încredere în niște tipare, care există și trebuie să existe, în fața conștiinței publice. Prin urmare, iată cele două lucruri care cred că ni-1 apropie foar- te, foarte mult pe Lovinescu, și poate că a se vorbi mai mult astăzi despre Lovinescu ar fi necesar, tocmai în contextul pe care îl trăim, și pe care nu îl mai caracterizez acum, a reieșit din ce s-a spus, îl vedem zilnic, un relativism de altă natură decît cel sănătos, interogativ, critic, cu atîta lipsă de consec- vență, cu atîta lipsă de ținută etică. Cred că aducerea în prezent a lui Lovinescu este benefică și un pozitiv semnal de alarmă. Mircea Popa: Cred că meritul esențial al celor expuse aici de Ion Simuț constă în lec- tura nouă, incitantă, a întregii opere criti- ce a lui E. Lovinescu. Această citire compre- hensivă, bazată pe un material ignorat pînă acum, este caracteristică pentru „revizuiri- • Manuscris E. Lovinescu le“ pe care criticul de la Familia (sau, de ce nu, și de la România literală) le-a inițiat în ultimii ani, cînd n-a dorit să rămînă numai un cronicar foiletonist, ci și un editor expe- rimentat, demn de urmărit pentru opțiu- nile sale editoriale. Modul în care Ion Simuț a refăcut în fața noastră arsenalul ideatic al criticii lui E. Lovinescu ține mai mult de formația teoretică a mentorului de la „Sbu- rătorul“, de aspirațiile sale de a cuantifica actul critic, scoțîndu-1 din domeniul impre- sionismului, de a realiza un corp critic cît mai complet, cît mai suplu și cît mai evo- luat, în raport cu starea de atunci a litera- turii, nu lipsit de o anumită carură de idea- litate și de proiecție subiectivă. In realitate, apelul la întreg arsenalul de idei pe care ni l-a pus în față Ion Simuț n-a fost folosit niciodată în integralitatea lui, ci doar anu- mite componente funcționale ale lui, la fel cum într-o bătălie strategul dă rol hotărîtor artileriei, infanteriei sau cavaleriei. Tirul for- țelor sale este dirijat în mod conștient spre o zonă cu precădere, modernismul, care pre- supune și asumarea unei atitudini de per- manență. Dar omul și criticul a fost mult mai complex, mai preocupat de întreaga dimensiune a actului creator decît lasă să se vadă intervențiile sale. Procesul de reexa- minare a junimismului și a criticii maiores- ciene viza tocmai acest lucru: reîmprospă- tarea uneltelor critice, degajarea unei atitudini, a unei constante demne de recuperat, dar și îmbogățirea ei cu noi elemente. In practi- ca de fiecare zi, criticul Lovinescu nu e lipsit însă de anumite contradicții și inconstanțe, devenirea și limpezirea sa ideologică făcîn- du-se în raport cu anumite etape, ușor dece- labile, de la Pașii pe nisip la Critice și de aici \a Istoria literaturii contemporane, în timp ce intervențiile de astăzi au pus prea mare accent pe organicitatea sistemului său critic, iar nu pe diferențierile pe care le emană, trecînd peste ceea ce a făcut Ion Simuț în antologie, urmărind chiar confesiunile cri- ticului. Or, cred eu, acest tip de organici- tate prin care a fost văzută critica lovine- sciană are o mare doză de improbabilitate sau o parte, să zicem așa, de reacție, care ar putea veni din partea noastră și care ar tre- bui să vadă în critica lovinesciană mai multe etape de evoluție, aceste etape de evoluție, care de multe ori se contrazic sau se com- plinesc într-un alt plan. Ce vreau să zic este că ar trebui să vorbim mai mult despre actua- litatea lui Lovinescu și de rolul lui impor- tant în epocă, de faptul că a condus o revi- stă, de faptul că a creat un cenaclu, că a dat o istorie a literaturii contemporane, că a ofe- rit o scară de valori la nivelul epocii, că a încercat să dirijeze literatura română într-o altă direcție decît o făcuse lorga, și de aici, mă rog, polemica necurmată cu lorga, întmcît Lovinescu voia să facă altceva - și a și făcut -, modernizarea literaturii româ- ne, o ieșire din acel climat creat de Sămănătorul cred că este evidentă. Lovinescu, iată, reprezintă pentru noi un model de înțelegere literară, în sensul în care A DOSAR Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 17 a reactualizat ideile maioresciene. De fapt, cărțile despre Junimea și despre Maiorescu sunt esențiale și, în acest sens, și actualita- tea lui, căci marii scriitori postbelici îi dato- rează foarte mult, Rebreanu, Barbu, Hor- tensia, Camil, chiar Aderca, iar cînd aceștia îl părăsiseră, se trezise acum, către anii ’40, cu un cenaclu mai mult de veleitari, de ti- neri care aspirau la glorie. Oricum, școala sa critică continuă prin acești tineri înzestrați, cum ar fi Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Streinu, Perpessicius, care tre- cuseră și ei, în chip mai mult sau mai puțin direct, pe la școala lovinesciană. Dar trebu- ie să amintim aici supremul omagiu pe care i-1 aduc tocmai tinerii ardeleni de la Cercul Literar de la Sibiu, care, cred eu, prin racor- dul făcut cu critica lovinesciană, au repre- zentat o opțiune de mare importanță pen- tru acel moment, subliniind, într-adevăr în mod cu totul magistral, valoarea criticului și a direcției pe care el o urmase în critica română. Cred că aici trebuie să vorbim mai mult tocmai despre ceea ce am mai spus, despre această actualitate a criticii lui Lovinescu și despre rolul lui în epocă, mai puțin despre ceea ce teoretiza el despre cri- tică. întotdeauna, se poate vedea un mare clivaj, o mare discrepanță între ceea ce își propune teoretic un critic și ceea ce realizea- ză practic. Cred că acest lucru se poate vedea și se poate observa foarte bine și în cazul lui. Marius Jucan: Există o dimensiune foarte importantă a personalității lui E. Lovinescu, contribuția sa la o teorie a civilizației româ- nești. în continuarea unor remarci ale Martei Petreu, aș dori să spun cîteva lucruri privind această parte a creației critice lovinesciene. Cred că voi reuși să fiu scurt, îmi dau seama că este deja tîrziu, dar; poate tocmai de aceea, merită să surprindem această calitate a mo- dernității, tirzml, în opera lui Lovinescu. Modul în care Lovinescu construiește o teorie a civilizației mi se pare a fi sub influența majoră a tradiției secolului al XÎX-lea. Poziția din care criticul elabo- rează teoria sa despre civilizație este una literarocentrică, și se pot găsi similarități cu Matthew Arnold, Georg Brandes ori Hippolyte Taine și, firește, diferențe față de ceea ce se întîmplă în avangarda cultural- filosofică a începutului de secol XX. Deose- birile ar putea fi rezumate în abordările care dau cîștig de cauză psihologiei ori sociolo- giei. Din perspectiva unei teorii a moder- nizării, Lovinescu reușește o „tăietură“ care combină factorul psihologic, crucial pentru el, cu cel sociologic, citit mai cu seamă prin impactul revoluției, revoluție a sistemului economic, a regimurilor politice. Sincro- nismul dă cîștig de cauză explicației psiho- logice, dar și cartea lui Norbert Elias, Procesul civilizării (1936), avea o „psihogenetică“ a felului în care Vestul se civilizase. Explica- ția psihologică a fost cu atît mai favorizată la noi - a se vedea teoriile lui Drăghicescu, Motru, Ralea - cu cît decalajul civiliza- țional era evident. Critica modernității românești din perspectiva lui Zeletin este elocventă din acest punct, revoluția sau mo- dernizarea nu avuseseră loc, iar valorile „reacțiunii“ cîștigaseră. „Sufletul“ autohton oferea o perspectivă pragmatică (a acțiunii), pentru a spune așa, modernizării prin imi- tație, mai mult decît celei realizate prin reformă instituțională. Gabriel Tarde nu a fost însă tot atît de influent ca Emile Durkheim, astfel incit despre „suflet“ s-a vor- bit în continuare prin formele culturale fon- date prin religie. Este evident că suntem în- tr-o continuitate lovinesciană, fiindcă temele modernizării noastre sunt și cele ale actua- lității. Ion Simuț: Eu cred că Lovinescu ne în- deamnă să ne punem cîteva întrebări, pe care le-am formulat cu toții aici. Este actual nu prin conținutul judecăților sale de valoare sau prin conținutul ideologiei sale critice. Privind foarte de sus și de la distanța pe care ne-o dă trecerea timpului, liberalismul nu este o soluție universală, dar este o soluție de ieșire din secolul al XÎX-lea. Lovinescu încearcă, la începutul secolului XX, tocmai ieșirea din secolul al XÎX-lea, printr-o eman- cipare liberală în sensul modernității și al europenizării. Puțini au găsit această cale atunci, în 1916, cînd gîndea el revizuirile. Ce ar însemna astăzi o profesionalizare a criticii? Cine mai este în stare să își asume și în același timp să convingă ce ar presu- pune o europenizare a literaturii române? Cine își asumă întreaga literatură română contemporană și datoria de a spune despre ea în ce sens să meargă? E o întrebare secun- dară dacă mai contează sau dacă mai are rost critica de direcție. Nu în acest fel, și nu neapărat ca o critică de direcție, ar trebui asumată literatura contemporană, ci prinsă într-o conștiință critică totală, în mersul ei actual, în mersul ei de după decembrie 1989. Cum judecăm impactul cu comercialul? Era și pe vremea lui Lovinescu, și cred că a fost în toată perioada modernă, problema acea- sta a impactului comercial, dar Lovinescu nu și-o pune. Cele trei „ipotecări“ ale lite- raturii, cele trei pericole de alterare a lite- rarității, a valorii estetice, erau politicul, cul- turalul și etnicul. Comercialul, presiunea pieței ar fi a patra ipotecare posibil de jude- cat, de pus sub semnul întrebării, la acest început de mileniu trei. Ce înseamnă lupta unui critic cu el însuși? Aceasta este nu o dramă, ci o problemă obligatorie de con- știință. Este conținutul confesiunilor critice lovinesciene: lupta lui Lovinescu cu el însuși, lupta cu propriul moldovenism, cu conser- vatorismul, lupta cu primul gust, adică cu reflexul gustului natural, lupta cu propriul clasicism, lupta cu propriul mod de a înțe- lege în tinerețe literatura, lupta cu un mod juvenil de a înțelege impresionismul, tre- cerea spre asumarea unei ideologii și a unei direcții în critică. Ce înseamnă toate acestea? Cum ni le putem asuma? Ce răspunsuri avem noi la aceste întrebări ale lui Lovinescu? Cele mai acute și le pune după Primul Război... La perioada Pașilor pe nisip s-a referit mai ales Aurel Sasu, la un Lovinescu tînăr, dar car- tea lui Aurel Sasu, Eul suveran, este mai cu- prinzătoare în modul de a-1 înțelege pe Lovinescu. La aceste lucruri cred că trebuie să ne gîndim și să dăm un răspuns propriu, fiecare dintre noi în singurătatea și în sin- gularitatea noastră. Lovinescu trebuie în- fățișat contemporaneității prin grija noastră, ca moștenitori, așa cum spune Marta Petreu, ai lui E. Lovinescu. Lovinescianismul, ca reper al conștiinței critice, trebuie înfățișat actualității nu într-un mod rigid, ci într-un mod stimulator. Profesionalizarea criticii înseamnă a avea capacitatea de a-ți asuma întreaga literatură română, de a judeca și de a gîndi cu ea, de a te situa în prezent avînd conștiința vie a întregii tradiții culturale. Irina Petraș: Se pare că două lucruri reies foarte limpede din ce s-a vorbit aici, foarte interesant, și din mai multe direcții. E lim- pede că există nenumărate lucruri care „lu- crează“ în noi lovinescian, fără să le spunem și fără să le recunoaștem de fiecare dată, dar mi se pare că există și mai multe lucruri care ar merita, așa cum zicea Simuț foarte bine, aduse mai tare în față, făcute din nou cu- noscute tuturor și nouă în primul rînd. Lu- crul cel mai important care mi s-a întîmplat față în față cu această carte a fost nu doar să redescopăr ideile mari pe care le pomenim de obicei, principiile și direcțiile care au deve- nit subiecte de manual sau de curs univer- sitar, ci să descopăr secvențe în care să mă recunosc. Nu neapărat în idei, în forme, ci în atitudini, în sentimente, în gesturi, în obsesii. Lovinescu e de o actualitate sur- prinzătoare, enunțurile sale apropo de cin- ste, de judecată, de profesionalism ar meri- ta aduse periodic la suprafață. Cartea lui Simuț o face, însă, cum zicea și Marta Petreu, circulă atît de puțin. Toate lucrurile care s-au spus aici le vom publica într-o revistă, poate chiar în mai multe, dar am putea pu- ne la cale și o dezbatere mai amplă. O relee- tură de nivel național despre lovinescianis- mul contemporaneității sau în ce măsură am putea/ar fi bine să ne întoarcem la Lovinescu și la o anumită atitudine față în față cu opera și cu profesiunea de critic. Chiar dacă avem doar 25 de ani. Aurel Sasu: In acest context al discuțiilor interesante și mai generale, e un lucru la care m-am gîndit, dar citite printre rînduri, că Istoria civilizației sau alte cărți, nu neapărat de critică literară, cred că pun în fața noas- tră o problemă foarte subtilă, cumva de underground al acestor cărți. Există un fe- nomen, pe care el nu îl discută în termeni foarte concreți, de deeuropenizare în mo- mente ale culturii române care presupun ieșirea din modelele europene incompati- bile cu o identitate românească. El, în peri- oada interbelică, a fost contemporan și cu cei care au încercat să impună o nouă iden- titate: Cioran, Eliade ș.a.m.d., și cred că exis- tă o polemică subiacentă în cărțile lui, o altă dimensiune, vreau să spun, care poate fi discutată la un moment dat. Marta Petreu: Dar el însuși continuă punc- tul de vedere democrat și proeuropean, sus- ținut înaintea lui de Dobrogeanu-Gherea, de Drăghicescu, de Ibrăileanu, de Zeletin. Lovinescu a cunoscut lucrările acestora și s-a inspirat copios din ele. Diferențele din- tre ei sînt de nuanță, nu de fond. Ei sînt linia aceea frumoasă, europeană, din cultura română de la începutul secolului al XX-lea. Linie pe care, în parte, dar numai în parte, a continuat-o și Cioran. 18 • APOSTROF DOSAR S-A NĂSCUT LA Olsztyn, în 1947. Dintre pla- chetele de poezii publicate amintim: Limbi de plastic (1979), Din casa de normali (1985), Starea de după (1985), A fost mâine, vaji ieri (1993). Este membm al Comunității Cultura- le Borussia, al Pen-Clubului și al Uniunii Scriitorilor Polonezi. Poeme de Maciej Cisto Meseria de creator Ce-i poezia? A vorbi în versuri sau a face poeme - a grăi frumos înseamnă - ceva mai aparte ca de obicei Poezia e sărbătoarea vorbirii Proza ajunge la granița limbii și se întoarce înapoi Poezia începe cu încercarea de-a ieși din orice frontieră Peste fruntariile limbii polone Trăiesc multe alte limbi străine Traducătorul transpune dintr-un grai în altul Poetul din negrai în grai. în lumea lor Și firul de praf e întreg - nu jumătate. Bățul are două capete Și sfertul de băț - tot două. Pasărea împăiată e pasăre, Șarpele împăiat șarpe. Idiotul - și Socrate, Ziua - și noaptea, Moartea - și viața: n-au nimic la mijloc după cum între nimic și nimic nu-i nicio diferență - (în lumea lor) ■ Traducere de Nicolae Mareș Aniversări 2008 1508 (500 de ani) • 10 noiembrie - Macarie tipărește un Litmphi- er, prima carte în limba slavonă pe teritoriul românesc. 1633 (375 de ani) • s-a născut Miron Costin. 1708 (300 de ani) • a murit Nicolae Milescu Spătarul. 1783 (225 de ani) • apare gramatica latinească pentru români a lui Gh. Șincai. 1808 (200 de ani) • s-a născut Costache Negruzzi. • s-a născut Simion Bărnuțiu. • apare un fragment din Hronica românilor și a mai multor neamuri a lui Gh. Șincai. 1838 (170 de ani) • apare la Brașov Gazeta de Transilvania, cu supli- mentul Foaie pentru minte, inimă și literatură, sub redacția lui George Barițiu. • s-a născut Bogdan Petriceicu Hasdeu. 1848 (160 de ani) • Andrei Mureșanu scrie Un răsunet. • s-a născut loan Slavici. 1858 (150 de ani) • 11 aprilie - s-a născut Barbu Ștefăncscu Delavrancea. • 5 septembrie - s-a născut Al. Vlahuță. • 30 octombrie - s-a născut Duiliu Zamfirescu. 1863 (145 de ani) • ia naștere societatea Junimea. • 3 martie - a murit lancu Vacărescu. 1868 (140 de ani) • apare la Brașov și Sibiu revista Transilvania, publicație a ASTREI. 1878 (130 de ani) • 11 ianuarie - s-a născut Zaharia Bârsan. • 13 august - apare la Gherla și Cluj Amicul fami- liei, bilunar (editor Niculae Fekete Negruțiu; în numărul 1 se publică Cântecul țintei latine, al lui Alecsandri). 1883 (125 ani) • 17 martie - s-a născut Urmuz. • 16 decembrie - s-a născut Kos Kâroly. • 21 decembrie - apare volumul Poesii al lui Mihai Eminescu (pe copertă, 1884). 1888 (120 de ani) • 24 aprilie - s-a născut Ștefan Bezdechi. • 17 iunie - s-a născut Victor Papilian. 1908 (centenar) • 6 februarie - s-a născut Geo Bogza. • 28 aprilie - ia naștere Societatea Scriitorilor Români (președinte, Cincinat Pavelescu; vice- președinte, Mihail Sadoveanu); constituirea definitivă are loc la 2 septembrie 1909, când președinte e ales M. Sadoveanu. • 6 mai - s-a născut Ion Vlasiu. • 13 septembrie - s-a născut Edgar Papu. • s-a născut Nicolae Lascu. 1913 (95 de ani) • 26 martie - a murit Panait Cerna. • 22 iunie - a murit Șt. O. losif. 1918 (90 de ani) • 9 noiembrie - s-a născut Teohar Mihadaș. 1923 (85 de ani) • 25 februarie - s-a născut Eta Boeriu. • 24 mai - s-a născut Victor Felea. - s-a născut Dane Tibor. • 29 octombrie - s-a născut George Savu. 1928 (80 de ani) • 25 februarie - s-a născut Benko Samu. • 4 mai - s-a născut Leon Baconsky. • 2 august - s-a născut Szocs Istvân. • 13 august - s-a născut Dâvid Gyula. • 27 august - s-a născut Mircea Zaciu. 1933 (75 de ani) • 26 februarie - s-a născut Kiss Jânos. • 11 martie - s-a născut Ștefan Goanță. • 31 martie - s-a născut Nichita Stănescu. • 21 aprilie - s-a născut Cornel Căpușan. • 1 mai - s-a născut Miron Scorobete. • mai - apare la Cluj Gând românesc, revistă a ASTREI, condusă de Ion Chinezu. • 30 septembrie - s-a născut Negoiță Irimie. - s-a născut Gh. Țiplea. • 1 octombrie - s-a născut Olimpia Brendea- Deșliu. • 15 decembrie - s-a născut Dan Rebreanu. 1938 (70 de ani) • 6 mai - a murit Octavian Goga. • 14 mai - s-a născut Ion Moise. • 22 septembrie - s-a născut Cornel Robu. • 10 octombrie - s-a născut Szilâgyi Istvân. • 29 octombrie - s-a născut Vasile Voia. • 14 noiembrie - s-a născut Ion Cocora. • 28 noiembrie - s-a născut Marcel Mureșeanu. 1943 (65 de ani) • 5 ianuarie - s-a născut Teofil Răchițeanu. • 24 februarie - s-a născut Horia Bădescu. • 11 aprilie - s-a născut Ion Buzași. • 18 aprilie - s-a născut Florentina Florescu. • 14 iunie - s-a născut Tudor lonescu. • 21 iulie - s-a născut Aurel Sasu. • 25 octombrie - s-a născut Mircea Opriță. • 19 noiembrie - s-a născut Kirâly Lâszlo. 1948 (60 de ani) • s-a născut Gaâl Gybrgy. • 17 februarie - s-a născut I. Maxim Danciu. • 25 mai - s-a născut Doina Opriță. • 15 iulie - s-a născut Alexandru Jurcan. • 23 iulie - s-a născut Mircea Goga. • 1 august - s-a născut Horia Ursu. • 4 august - s-a născut Zina Cenușă. • 14 octombrie - s-a născut Marian Papahagi. • 16 noiembrie - s-a născut Maria Pal. • 22 noiembrie - s-a născut Yvonne Goga. • 1 decembrie - s-a născut Aurel Codoban. • 5 decembrie - s-a născut loan Nistor. Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 19 cu (Ochiul LIBER ȘCOALA ITALIANĂ de romanistică e deja fai- 3moasă prin specialiștii ei de prestigiu. La fd și prin publicațiile de istoria literaturii, cri- tică literară și antropologie românească, pe care cercetători din universitățile italiene de la Roma, Florența, Pisa ori Cosenza le-au ofe- rit pieței culturale europene și autohtone. Facultatea de Litere din Cluj-Napoca are, de altfel, o sumă de proiecte comune (aflate în plină derulare) cu aceste centre de românis- tică. Prima etapă a unui asemenea proiect comun s-a desfășurat de curând, între 4 și 6 iunie, la Universitatea din Calabria. Este vor- ba despre un colocviu internațional, intitulat Metodologia della Mitocritica e Letteratum fan- tastica., organizat de către prof. univ. dr. Gisele Vanhese și grupul ei de studii românești, for- mat din cadre didactice și doctoranzi ai Facultății de Litere și Filosofie de la univer- sitatea calabreză. întâi de toate, se cuvin spuse neapărat câteva lucruri despre profilul intelectual al profesoarei și cercetătoarei care este Gisele Vanhese. De formație comparatistă, Gisele Vanhese predă cursuri de franceză la Univer- sitatea din Calabria și, mai ales, cursurile de literatură comparată ale Facultății de Litere Un colocviu fantastic, în sudul Italiei A— S-V*—. și Filosofie. în cadrul acestora din urmă, o sumă de prelegeri tratează scriitori români, în special Eminescu. Mai mult decât atât: pentru a nu fi dizolvate grupele de studii românești (pe care universitatea nu le mai finanțează de doi ani), Gisele Vanhese predă 16 ore pe săptămână limba și literatura română, GRATIS.¹! Mă întreb în ce sistem uni- versitar din Europa sau de peste ocean vreun profesor universitar mai face asemenea ges- turi de mare generozitate profesională și pe- dagogică. Și mă întreb, de asemenea, de ce oare statul român nu poate găsi o formulă de susținere financiară a unui asemenea superb efort. Un efort care face, în ceea ce privește imaginea României și a culturii ei, mai mult decât știu eu ce campanii ultracostisitoare, de pildă, pentru realizarea unor pompoase și inutile brand-uri de țară. Revenind la Gisele Vanhese, a publicat nenumărate studii de specialitate, a lucrat cu Petru Creția (a fost citată de acesta într-una dintre publicațiile sale), este coordonatoarea unui grup de cer- cetare cuprinzând, pe lângă profesori maturi, tineri de o excelentă calitate. Colocviul din iunie a reunit acest grup de cercetare (prof. Gisele Vanhese, prof Francesco Altimari, prof. Richard Kidder, prof. Yannick Preumont, Giovanni Magliocco, Katia Stabile, Annafrancesca Naccarato). Au fost invitați din România, pentru a susține comunicări științifice, prof. Mircea Angheles- cu (Uneperspective mythocritique de la littera- ture roumaine), conf. Laura Pavel (Lefantas- tique onirique - signe de l'kybride identitaire et texturi), conf. Corin Braga (Inu.gination, ima- ginaire, imaginai-, Archetype/Anarchetype. Deuxparadgmes createurs et culturels), conf. Ruxandra Cesereanu (Poesie onirique roumai- ne et delire), conf. Călin Teutișan {LArcbae- us imaginaire et ses incarnations narratives). Lucrările colocviului s-au încheiat cu lansarea volumului colectiv Eminescu plutonica. Poetica delfantastico (coordonator: Gisele Vanhese) și cu lectura publică a câtorva poezii de Ruxandra Cesereanu, în traducere italiană. Mai trebuie adăugat faptul că participa- rea românească la această manifestare a fost susținută financiar și logistic de Institutul Cultural Român, care s-a achitat impecabil, până la capăt, de sarcina pe care și-o asumase. Reprezentantul institutului pentru partea română, dna Mona Moldoveanu, a vegheat cu un ochi atent și foarte priceput la desfă- șurarea, în condiții excelente, a șederii dele- gației românești în Italia. Metodoligia della Mitocritica e Letteratura fantastica a fost un eveniment reușit din toate punctele de vede- re, care a confirmat, o dată mai mult, capa- citatea de interacțiune benefică a celor două școli universitare, italiană și românească. Intre intenție și act Debutul în proză al poe- tului Marin Mălaicu- Hondrari este în același timp un roman și un inventar aproape exhaustiv de artiști moderni care s-au sinucis (de la Kleist și Cortâzar la Sylvia Plath, Virginia Woolf sau Kurt Cobain). Intitulat Cartea tuturor intențiilor (București: Editura Vinea, 2007), volumul are de înfruntat suspiciunile de prețiozita- te ridicate de sonoritatea titlului însuși. Bunăvoința lectorului este pusă la încercare și atunci când, încă din prima pagină, nara- tarul își anunță, destul de tezist, intențiile, aflate deocamdată la stadiul de dorințe: „de a scrie o carte într-o noapte și de a scrie o carte despre sinucigași" (să spunem din start că romanul are șapte părți și că numără în total nouăzeci și două de pagini aerisite). Suficient pentru a da emoții inimilor slabe! Cei care știu să aibă răbdare cu textul vor culege însă roade destule, deoarece, ni se dovedește în cele din urmă, Marin Mălaicu- Hondrari este (asemenea personajului său, care este „șofer de mâna stângă") scriitor „de final" sau „de a doua jumătate". Deschis prea abrupt, fără să dea timp lecturii să recunoască amprenta lumii sale ficționale, romanul demarează târziu, dar spectaculos. în esență, asistăm la călătoria unui scriitor în devenire („Eu eram scrii- tor și asta nu-mi ieșea niciodată din cap") prin Andalucia și Portugalia, într-o mașină care nu-i aparține, printre câini ai nimă- nui, dormind și mâncând pe unde apucă, fumând și scriind zi și noapte, asemenea unui beatnik întârziat, asemenea celor pe care îi admiră până la submersia completă în psi- hismul lor. Epicul mizează pe trei piloni fun- damentali: vitalismul propriu oricărei con- traculturi (scriitorul-personaj fiind, prin definiție, un contras, accesând mereu din exterior spațiile care îl interesează, un desță- rat care nu-și găsește nicăieri locul), morti- jicarea, recurentă atât în temă, cât și în expli- citări formale, și, nu în ultimul rând, un anumit textualism de substanță, și nu de for- mulă, care îl apropie de cunoscuții optze- ciști. Intenția - chiar contemplată autoiro- nie - de a scrie Cartea, cartea după care este obligatoriu să renunți la scris, nu este altce- va decât contrapunctul obsesiei optzeciste (v. mai ales Cărtărescu sau Crăciun) de a scrie Totul. Marele laitmotiv al romanului, cartea care nu se poate scrie („Se sfârșise și călătoria. Toate se sfârșeau. Se sfârșiseră. Ori se vor sfârși. Numai o nenorocită de carte nu și nu“) reprezintă și punctul lui ne- vralgic, dar și marele său atu. Motivația epică e scurtcircuitată prea rapid cu ajutorul obositorului „trebuie", care amenință să transforme personajul într-un livresc arivist al scriiturii (unul dintre sfatu- rile sibilinice pe care le admiră este „să ai credință oarbă nu în capacitatea ta de triumf, ci în ardoarea cu care ți-1 dorești"). Formula devine prea des excesivă, iar reiterarea in- tenției niciodată puse în act se transformă în incantație, însă în spatele acestui clamat blocaj crește, de fapt, adevărata dospitură (metafora îi aparține autorului), care este nimic altceva decât o carte (doar pe jumă- tate ficțională) despre marii sinucigași ai -4 20 • APOSTROF Teatru și meserie Subțirel, DAR cu voce ba- ritonală, cu atitudinea unui bâtlan iritat și ochelari de Pointdexter, Claudiu Groza s-a afirmat ca produs al școlii de teatrologie cluje- ne și a devenit cunoscut mai cu seamă în calitate de cro- nicar dramatic și literar. Re- vistele Apostnf și Tribuna, apoi cd Radio și, în fine, Ziarul clujeanului îi adăpostesc semnătura, transformându-1 într-o prezență a actualității culturale greu de trecut cu vederea. Spre deosebire de majo- ritatea colegilor săi de generație, Groza pariază pe scriitura clară, precisă, atică. El își expune, argumentându-le cu onestitate, opiniile, nerefugiindu-se în retorica aluzii- lor echivoce, neafectând complicități întor- tocheate cu cititorul sau, și mai rău, cu o bibliografie presupus consumată. Dimpo- trivă, evaluările lui se derulează sub ochii cititorului, cu cărțile pe față, și, indiferent dacă subscrii la ele sau nu, mecanismul care le animă este transparent. Pe Claudiu Groza nu îl complexe ază nici terminologia unui domeniu sau altul - de la semiotică la tea- trologie -, nici autoritatea cutărui personaj. El nu înjură și nu cade în adulație. II urmă- resc de câțiva ani cum izbutește să ia în serios producții mai mult sau mai puțin izbutite, găsindu-le cu inteligență atuuri greu vizibi- le altminteri sau temperând, unde este cazul, excesele comentatorilor de casă. Aici ceea ce contează este mai degrabă spectacolul criti- cului în ebuliție decât evaluările în margi- nea unor creații desprinse cu greu din plu- tonul cenușiu. Dar, până la urmă, așa cum nici arta teatrală nu trăiește doar din scăpără- rile de geniu ale cutărei personalități punc- tuale, nici literatura nu își face loc în inimi doar prin capodopere. Din acest punct de vedere, cazul lui Claudiu Groza este pildui- tor pentru orice comentator al unei epoci de creație cu vârfuri, dar și cu enorme rea- lizări de duzină. Practic, criticul nu se rezumă să se instituie pe sine drept cutie de rezo- nanță a unor prestații auctoriale, regizora- le sau actoricești plate, dezorganizate, deru- tante, plicticoase, salvându-le astfel de la neantul către care, oricum, par să se îndrep- te inexorabil. El le și validează ca pe niște referințe, oricât de modeste, ale unui par- curs artistic ce dă, în linii mari, trăsăturile unei epoci. Prevenitorul ecarisaj se trans- formă în acest fel în act de istorie literară, fiind o contribuție necesară evaluărilor de mai târziu. Editorial, Claudiu Groza a debutat cu doi ani în urmă, prin volumul Computerul cu bibliigrajii (Cluj-Napoca: Ed. Grinta, 2004, 208 p.). Imediat, vocea sa a și fost sesizată, fiind întâmpinată cu un premiu al filialei clujene a Uniunii Scriitorilor (2005). Deja în predoslovia scrisă încă în 1994 - cum îi spune parodic prefeței, recuperând vocabularul slavofil al cronicarilor din vechi- me - autorul fixa încă din primele rânduri o viziune pe care c) urmărește de atunci cu remarcabilă consecvență: „O cultură nu poate să dezamăgească. Ea nu aduce nici fe- ricire, de altfel. Fiind compusă din nenumă- rate fapte de creație, cultura este un ansam- blu, un fel de puzzlC (p. 7). Se recunoaște aici o reprezentare judicioasă, echilibrată - era să zic „ardelenească" - a fenomenului cultural, a cărui fizionomie se alcătuiește, imprevizibil (dar nu arbitrar), din totalita- tea gesturilor, actelor, creațiilor și prota- goniștilor acestui câmp. In dreaptă conse- cință, fără a aștepta dezastre ori triumfuri, cronicarul nu are de făcut altceva decât să dea seamă de spectacolul tuturor specta- colelor ce animă arealul cultural. Se recu- noaște în opțiunea respectivă același resort de conștiință care îl determină astăzi și pe Ion Bogdan Lefter să își transcrie judicios cronichetele de prin anii ’80, obținând - împotriva așteptărilor - imaginea unei cul- turi care nu se lasă ucisă, debordând de vita- litate, în pofida paturilor procustiene ale cen- zurilor epocii. Nu altminteri proceda Titu Maiorescu atunci când își alcătuia istoria contemporană din cuvântări parlamentare, iar E. Lovinescu urma același model, adu- nându-și conștiincios, pe lângă monografii, romane și istorii literare, și cronicile de întâmpinare. Computerul cu bibliigrafii întrunește, de fapt, proiectele a trei cărți pe care, din par- cimonie ori datorită tinereții, Claudiu Groza nu a apucat să le scrie integral încă. Prima ar fi cea care dă titlul volumului, unde se discută cărți și autori din literatura română. Pe lângă titlurile de ultimă oră, criticul comentează însă și texte ale unor clasici, ceea ce aduce în scenă secțiunea a doua și, toto- dată, proiectul altei cărți (Biblioteca subiec- tivă). în fine, ultima secțiune - al treilea proiect livresc neîncheiat - este Meseria de teatrohg. Se poate spune, așadar, că în pri- mul său volum Claudiu Groza își etalează, în bună măsură, potențialul triplu: de critic al actualității literare, de istoric literar pregă- tit în orice clipă de relectură (însă numai în conformitate cu propria selecție, asumat subiectivă) și de teatrolog și critic dramatic. Tocmai ultima opțiune se dovedește cea mai puternică în ultima vreme, asigurân- du-i scriitorului un loc de-acum clar în pei- sajul literar prezent. Noul volum pe care îl semnează poartă titlul Caiet de teatrolcgie, iar autorul nu uită să specifice că, în fapt, este vorba despre Meseria de teatroUg, ZI (Cluj- Napoca: Ed. Tribuna, 2005, 232 p.). în acest fel, Groza îndreptățește speranța că următoarele sale cărți vor însemna dezvoltări și pe celelalte liniamente ale scrisului său. Până atunci, câteva mostre de scris dezin- volt în maniera care deja îi este specifică. Exigent cu exersarea pasiunii sale de cro- nicar teatral, criticul solicită secretariatului literar să-și facă bine treaba: „în acest ultim articol [...] mă văd nevoit să-mi amendez colegii de breaslă, secretarii literari, pentru slaba calitate a programelor de sală. Pentru public, ca și pentru majoritatea cronicarilor dramatici (care nu sunt toți de profesie tea- trologi), un asemenea program este un punct de reper... Rabatul joasei calități se reper- cutează asupra modului de receptare a actu- lui teatral" (p. 40). Pe cât de neașteptată este interpelarea, pe atât de întemeiată se do- vedește pledoaria. în altă parte, Groza for- mulează programul numai în aparență mi- nimal al show-urilor dramatice: „Dacă un spectacol umple o sală de teatru - cu mulți tineri, dar nu numai - scopul actului artistic a fost atins" (p. 50). Precizând că, „Personal, sunt de partea oricărei formule de teatru", Claudiu Groza se autodefinește ca un con- sumator de act teatral pe cât de avizat, pe atât de flexibil și lipsit de fasoane. Cunos- cându-i condeiul iritabil, aș vedea aici mai degrabă mărturia unei ample disponibilități decât un crez populist. modernității, despre particularitățile fiecă- rei morți în parte etc. Pagini tulburătoare ies la iveală când harta lumii se colorează, sub ochii personajului și în discursul său, altfel decât după conturul granițelor geo- grafice, în funcție de metoda predilectă de sinucidere sau când curgerea orelor e măsu- rată, la fel, în opriri sinucigașe (trei dimi- neața - Sylvia Plath, patru și patruzeci și opt de minute - ora preferată de englezi) etc. Pericolul prozei scrise de poeți, eludarea epicului, nu amenință construcția de față, Mălaicu-Hondrari reușind să tensioneze epic acest text cu pretext confesiv și cu miză autenticistă. Sinuciderea finală nu este cea la care ne-am aștepta și tocmai de aceea romanul se termină puternic, chiar dacă nu se închide. Impresionantă este documentarea aces- tui roman, care trebuie să fi necesitat genul de efort dedicat, de obicei, tezelor științifi- ce. în plus, transformarea istoriei inedite a marilor sinucigași în pretext de ficțiune este admirabilă, cu atât mai mult cu cât propria poveste funcționează ca un palimpsest al altora, scrise cu mult înainte, de către moar- tea însăși. Deja foarte interesant ca proza- tor, Marin Mălaicu-Hondrari poate deveni - cu ceva mai multă grijă la un anumit te- zism autosubminant - unul dintre autorii la care să dorești să revii, adică scriitor în toată puterea cuvântului. Anul XVIII, nr. 10 (209), 2007 • 21 Melancolii calofile Recviem în mai (Editura Limes, 2007), recentul volum al lui loan Milea, nu aduce cu sine schimbări spectaculoase, de viziune, de scriitură sau de registru afectiv pentru poetica auto- rului. Referindu-se la Seară cu Dante și alte poeme, Al. Cistelecan plasa viziunile autorului între mi- raj și angoasă: „loan Milea a pornit cu o pre- dispoziție spre miraj și reverie, dar poetica lui s-a trezit implicată tot mai iremediabil într-o confruntare cu coșmarul existențial. Ea percepe gradual desfigurarea realului și presimte, tot mai intensiv, ghemul de angoa- se ce se strânge înăuntru“. Pe de altă parte, pentru Ion Pop, „loan Milea e un poet al nuanței și al detaliului semnificativ, prefe- rate de departe articulării narative, pe mai mari suprafețe, a textului, și prin excelență antiretoric și deloc vehement în momente- le de tensiune, discret până și în clipele de angoasă“. între văzut și nevăzut, ochiul poe- tului surprinde inefabilul clipei, suavitatea de taină a sacralității abia întrezărite ori ex- presivitatea grațioasă a vreunui peisaj schițat în peniță melancolică. Poemele lui loan Milea au, dincolo de aspectul lor pictural, mizând pe formă, contur, culoare, și o latură imaginativă ce nu a fost pusă, poate, în lu- mină cu destulă pregnanță de critica literară. Nu un exces imaginativ, ci, mai degrabă, o reticență în a reface chipul obiectelor sau alcătuirile lumii. De altfel, austeritatea e norma vizualității lui loan Milea, după cum concizia e criteriul dominant al agregării enunțurilor. Gestica poemelor e reținută și interiorizată, patosul se resoarbe până la tem- peranță afectivă, în versuri clare, cu sintaxa reculeasă și riguroasă. Nimic mai străin de aceste poeme decât prețiozitatea, ținuta apo- dictic-declamativă a enunțurilor sau verva retorică. în poezia Vârstă, de exemplu, loan Milea excelează în configurarea unei atmo- sfere în care delicatețea reveriei și mirajul unei realități epurate de concret se împle- tesc, pentru a sugera sentimentul iubirii și răsfrângerea lui în oglinzile molatice ale unei vârste a maturității, a împlinirii: „La patru- zeci de ani/ lumina/ ce atinge lucrurile/ are altă tărie.// Asta m-ai învățat/ cu surâsul mag- netic,/ cu neclintirea/ vălurită/ a ochilor tăi,/ cu mersul/ ferm și grațios/ în care hotărâ- rea/ ascundea șovăiala.// Iar eu te-am ascul- tat:/ mlădie/ e până și piatra/ pe care-o pri- vesc“. Erosul are, în aceste poeme, irizări ale candorii și reverberații casante, din care însă angoasa e exclusă. Chiar un poem precum Douleur d’amour aduce în scenă mai curând o recrudescență a tandreței și a suavului, ca paliative ale dramei erotice, decât înfio- rări ale tragicului dictat de afecte: „Așa s-ar traduce într-o limbă mai tandră/ expresia chipului tău la despărțire/ tăios precum can- delabrele/ făcute zob ale castanilor/ plini de- ja de fructe țepoase/ din care la toamnă vor țâșni pe asfalt/ numai ochi, ochi, ochi...“ Versurile lui loan Milea nu se consumă însă într-o pură gratuitate ce ar ignora rit- murile lumii, binele și răul, resorturile etice ale umanului. Recviem în mai, ce dă și titlul volumului, e o dovadă peremptorie a impli- cării, a sarcasmului sublimat, a unui vizio- narism recules, lipsit de emfază, prin care viziunea se focalizează în arpegiile unei ar- te poetice subliminale. Calofilia nu este, așadar, lipsită de o anume gravitate, după cum livrescul își asumă, cu claritate une- ori, resursele unui anume dramatism - sub- textual, abia simțit - al percepției lumii: „Trecut-a anul! De-acum n-a mai rămas/ decât darnica ta sărăcie/ demnă: o pildă/ pentru noi, cei mult mai uitători/ ca mici- le vrăbii venite prea târziu/ să-și ia tainul/ de pe marginea balconului/ și, derutate, nu l-au mai găsit.// însă nimic nu se plânge,/ ci totul se cântă:/ se cântă ele, păsăruicile vădu- vite,/ se cântă florile-ți preaiubite,/ se cântă farurile licărind în noapte,/ se cântă inima neajunsă în fapte,/ se cântă și se cântă.// Cine are urechi de auzit aude/ muzica fără instru- mente a vieții simple/ și singuratice/ în care n-ai cunoscut decât bucuria/ de a da/ și mân- dria/ de a omeni făpturile Domnului^. Vegetalul e elementul recurent în poe- mele lui loan Milea, iar copacul specia vege- tală ce se regăsește cu deosebire, într-o mare diversitate perceptivă: de la grațiozitatea rememorării la notația directă, toate ipos- tazele mărturisind o anume ținută eleată, într-un univers convulsiv, caracterizat de curgere, schimbare necontenită, spirit hera- clitic: „Aproape mi-au fost totdeauna,/ ei, înălțați fără grabă,/ sub arșița verii stând,/ sau înconjurați de zăpadă,// încrustați fru- mos, în linii/ fine și ferme, de gravură/ din alte vremuri, trăind/ după aceeași măsură,// aidoma lor, care își desfășoară/ trunchiul o clipă, ca pe un sul/ de carte veche, uitată, pe care nu-1 citești îndestul// până se desfășoară la loc/ instantaneu ca o undă/ întoarsă la sine: «naturii/ îi place să se ascundă».// Se- meni își sunt cu toții și mie,/ ce mă împart frățește/ de la plopul cel drept la salcia/ plângătoare, firește“. Franciscanismul pro- vocat de solidaritatea umanului și a divinu- lui provoacă și o consubstanțialitate între ființa umană și peisaj: „După ce au tăiat (cum altfel?) plopii înalți/ și susurul lor de izvor/ iscat la orice adiere,/ nu a mai rămas în decor// decât tuia aceasta bătrână să sal- veze/ aparențele, plantă ciudată,/ numai bună în fața blocului,/ cu frunza parcă brodată// în aer, fără să scoată măcar/ un foșnet, și totuși tonică/ în abstracția ei veșnic verde/ de formă aproape conică,// adăpostind în orice anotimp/ vrăbiuțele atât de precare/ și privirea ce saltă ca ele/ dar ezită să zboa- re“. Chiar dacă preferă atitudinii directe o anume retranșare în interioritate și în mirajul livrescului, ezitând între imaginar și con- cretitudine, loan Milea pare, de cele mai multe ori, să ignore temele mari, de an- vergură și consacrare amplă, elogiind, în schimb, lucrurile umile, precum în Cânte- cul cicorii („Aceeași, din vară în vară,/ îmi răsai, alinând orice rană,/ seninătate și glo- rie/ de la marginea drumului,/ cicoare spon- tană.// Aproape uitată-n știuta/ comparație, să îți semene bine/ ar vrea ochii frumoși și atâtea./Ci din toate doar tu/ ești albastră ca tine“) sau în Luminăție („Crizantemă, atât de floare,/ în simplitatea-ți aleasă,/ se adună octombrie-n tine/ rază cu rază// și tre- ce-n noiembrie viu/ prin tine, smerită glo- rie,/ cumințenie a pământului, toată/ numai memorie,// toată numai petale și cruci/ în- crustate în aer, aproape sferice,/ nu te ase- meni deloc cu/ artificiile feerice// izbucni- te și stinse odată/ cu propria lor jubilație,/ iar tu rămâi ce ești: a florilor/ lumină în luminație“). Preferând fulguranța imaginii descrieri- lor de largă anvergură și concizia notației redundanței metaforice, loan Milea se apro- pie mult de tehnica și forța sugestivă a hai- kuului („Privirea/ altfel/ prelungește sân- gele“ sau, în poezia Câmp'. „Brazdele negre acum/ se destind și vibrează și cântă/ și toc- mai/ dispar sub verde“). între reveria calo- filă și notațiile proiectate în filigranul unei emoții retractile, peisajele lui loan Milea sunt reduse la nuanța imperceptibilă și la zvonul esențializat al mișcărilor celor mai efeme- re. în Fluturele, poetul surprinde mecanica viețuirii de oₐ clipă („Șchioapătă, se potic- nește/ în aer. încearcă să treacă/ peste o frân- tură de boare:/ o dată și încă o dată.// Nu se dă bătut, efemerul!/ Prin transparența-n- tețită/ de zig-zag-ul acesta/ delicat și puter- nic/ se strecoară/ vietatea/ care nu zboară, palpită“), iar în Episod metafora drumului reface datele unei geografii arhetipale, situa- tă între realul empiric și irizațiile mitului („Drumul duce. Legănă privirea,/ lateral, geometrie și plai./ Se opresc și surâd deo- dată:// ce bine-i, ce bine-i/ să nu te sperii când se îndreaptă/ ca într-o doară/ curba colinei“). Poezia lui loan Milea ni se prezintă, și în acest volum, sub specia unei glisări în spațiul nuanței și al imaginarului cu irizații livrești; abstrasă în detaliul pictural, realitatea se între- vede aici redusă la detaliu și la înfiorarea emoției transcrisă în grilă concisă, retractilă, fapt ce nu diminuează deloc intensitatea trăi- rii poetice. Discret și antiretoric, poetul uti- lizează sugestia infinitezimală și indeter- minarea semitonului în redarea senzațiilor și sentimentelor. După cum își îngăduie să privească, dincolo de contingent, abia între- zăritele semne ale misteriilor lumii, într-un limbaj nu ultimativ sau insurgent, ci dim- potrivă, contemplativ și vag expresionist. 22 • APOSTROF „Amintiri inventate" Biografie lirică ficțio- nală - iată definiția cea ifcWfc mai cuprinzătoare, probabil, x/ AP Vi ARC EL II REȘ ■ l Ll'.-LL HCIR -,| I. MAI.AH . III Ia CCBMi sl'jukaK' I I KM MAU IA MÂItilXF SDRr.l H ONt AMl Logodnicii ^America Regla; NIC (■! AI MARG