
•  Joi, 5 iulie 2007, odată cu lansarea
volumului Literatura tânără 2007, a doua
„carte“ a ediției clujene a Colocviului
Tinerilor Scriitori, a avut loc un concurs de
ficțiune gastronomică. Un juriu format
din Marta Petreu, Adrian Popescu și
Claudiu Groza a degustat bucatele „ficțio-
narești“ - antreuri (dramatice), fripturi
(eseistice, critice, istorice),garnituri (pro-
zastice) și deserturi (poeticești) - și i-a
premiat pe: Ion și Ana Mureșan, lulia și

Constantin Cubleșan, Doina Cetea, Rodica Scutaru Milas,
Ruxandra Cesereanu, Lucia Dărămuș, Ion Pop și Rodica Matiș.


• Imagine din spectacolul Rock'n'Roll. Foto: Nicu Cherciu


• La Teatrul N ațional din Cluj a avut loc,
în 28 iunie, premiera spectacolului
Rock’n'Roll, de Tom Stoptard,
traducere de Petre Bokor,
în regia lui Andrei Șerban și Daniela Dima;
costume: BlANCA IMELDA JEREMIAS.
Distribuția ■. Max - Petre Băcioiu;
Jan - Cătălin Herlo; Esme - Irina Wintze;
Eleanor - Miriam Cuibus;
Gillian - Vasilica Stamatin;
Anchetatorul - Dragoș Pop;
Ferdinand - Cătălin Codreanu;
Milan - Emanuel Petran; Magda - Romina Merei;
Lenka - Ileana Negru;
Nigel - Dan Chiorean; Alice - Patricia Boaru;
Stephen - Ruslan Bârlea; Candida - Eva Crișan;
Deirdre - VASILICA STAMATIN.





Cuprins

• Cafe Apostrof                                                                   T(z)ara noastră                             Ciprian Sonea                12     
                                                                                  Cum se văd mireasma și duhoarea          Mihaela Ursa               13          
                                                                                2 Megaviolența comunistă (2)                 Cătălin Mamali               26      
•    Puncte de reper                                                              Aporiile trupului                              Iulian Boldea                  28
Cum devine boala ideologie                Ion Vianu                    4          Amintiri roșii                                  Ovidiu Pecican                29
•    Avangarda rusă                                                               • Arhiva „A"                                                                    
* * *                                       Serghei Gorodețki             6       Epistolar Teodor Neș (3)                                                  14    
(traducere și antologie de Leo Butnaru)                                           (epistolar îngrijit de Valentin Chifor)                                         
• Poeme                                                                           • Dosar: Biserica reformată                                                     
înserare a vieții. Maree sapphice             Romea Cantemir              7       Biserica reformată din strada Lupului         Lukăcs Jozsef                 15  
Pașii taților noștri                             Mihail Vakulovski             24 • Proză                                                                         
• Cronica literară                                                                Ziua în care a început să moară tata          Liviu Antonesei              21   
                                                                                  • Biblioteci în aer liber                                                       
O „hardughie" romanescă                   Irina Petraș                   8        Poems by O. Nimigean                                             30             
• CU OCHIUL LIBER                                                                 (translated by Adam J. Sorkin and Radu Andriescu)                               
Istoria unei reviste de avangardă              Ion Pop                        9                                                                                   
Activ, retroactiv                             Dan Gulea                   10                                                                                      
80-ismul                                   Ovidiu Pecican               11                                                                                        

2 • APOSTROF

• Documentul eliberat de Consiliul Local °i de judele Clujului în anul 1486,
  prin care s-a acordat terenul pentru construirea bisericii °i a mănăstirii franci-
  scane din Cluj (actuala biserică reformată de pe strada Mihail Kogălniceanu).
  Foto: Vârdai Levente

Foto: Lukâcs Jozsef

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 3

PUNCTE DE REPER

i

La începutul secolului al XlX-lea, filo-
sofii germani, în mod special Gottfried
Herder (1744-1803), au formulat opinia
conform căreia relațiile sociale nu sunt înte-
meiate numai pe putere, ci implică prezența
unor comunități de cultură¹. Ideea se află la
originea naționalismului modern, cu toate
consecințele lui, bune și rele. Ea a provo-
cat un progres cultural; de asemenea, a ațâțat
agresivitatea națiunilor și poate fi conside-
rată responsabilă de dezlănțuirile sângeroa-
se pe care le-a provocat de-a lungul între-
gului secol douăzeci.
    Noțiunea de comunitate etnică, în mod
esențial culturală, nu era propriu-zis etiolo-
gică. Nu căuta neapărat cauza particulari-
tăților comune în biologia „rasei** sau în evo-
luția istorică. Totuși, ea sugera că de acolo
provin. Fără să nege existența diversității
în sânul aceleiași națiuni, ea permitea să se
considere că diferitele grupuri etnice erau
chemate să se apropie fără a se amesteca,
desenând „frontierele interioare** a căror ur-
mă nu era pe cale de a dispărea. „Psiholo-
gia popoarelor** lyolketpsychokgie), devenită
mai târziu, sub imboldul puternic al lui
W Wundt, „știința popoarelor**, altfel spus
etnologia (Volkerkunde'), era o mișcare științi-
fică respectabilă care a publicat bogate și
riguroase contribuții. Ea furnizat în același
timp un cadru de gândire unor ideologi peri-
culoși și a contribuit în acest fel la ascen-
siunea naționalismelor, cam pretutindeni în
Europa.
    Dacă citim, în căutarea elementelor a ceea
ce am putea numi „dialogul culturilor**, capi-
tolul intitulat „Popoare și națiuni** dintr-o
carte atât de cunoscută, precum Dincolo de
bine și de tău² de Fr. Nietzsche, constatăm că
acest dialog se poartă între marile națiuni
ale Europei: germani și francezi, englezi,
ruși. Doar ele au o influență suficientă pen-
tru a face obiectul unui profil cultural mar-
cat. Culturile minore sunt în mod natural
excluse de la acest dialog.
    Se impune o altă constatare: culturile
naționale ale popoarelor de ordin secund
sunt menționate mai ales pentru calitățile
lor defensive. Astfel, polonezii sunt cunos-
cuți și stimați pentru faptul că au fost în mod
tragic și eroic victimele mai multor împăr-
țiri ale țării lor și au rezistat. Chiar recent,
polonezii au făcut ca lumea întreagă să-i sti-
meze rezistând sistemului comunist și de-
monstrându-i slăbiciunile, contribuind la
prăbușirea lui.
    Interogațiile identitare se pot referi la
două obiecte: „spiritul timpului**, ZeUgeist,
sau cel al locului, al populației unei țări, unei

Cum devine boala

ideologie
Reflecții despre români

națiuni, chiar al unei „rase**. Se poate postu-
la că marile națiuni își pun mai degrabă în-
trebări asupra Zeitgeist-xAvă, cele mici fiind
în mai mare măsură tributare întrebării ,pine
suntem?^.
    In ceea ce privește cultura română, aceas-
tă întrebare, pusă fără încetare: cine suntem?,
ține aproape de obsesie. îmi pare că ea con-
stituie, în orice caz de un secol înec )ace, prin-
cipala miză a ceea ce s-ar putea numi „ideo-
logia românească**.
    Vom studia în continuare trei „cazuri**,
a trei autori care se apleacă asupra psiho-
sociologici poporului român: D. Drăghi-
cescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu. Mo-
dul în care rezolvă fiecare dintre ei această
chestiune depinde de factori care nu sunt
legați doar de un anumit moment istoric, ci
și, după cum vom încerca să demonstrăm,
de niște factori individuali.

IIn 1907, an simbolic pentru România,
    •fiind anul răscoalelor țărănești care au
marcat conștiințele în profunzime, apare car-
tea unui sociolog și psiholog de 32 de ani,
doctor la Sorbona, discipol al lui E. Durk-
heim, recent întors în țară, D. Drăghicescu:
Din psichohgia poporului român². Metoda apli-
cată în această lucrare este contestabilă, dar
rezultatele ei nu sunt lipsite de interes. Pentru
Drăghicescu, psihologia popoarelor este re-
zultatul unui amestec de straturi succesive
care au contribuit la formarea sa. Astfel, în
psihologia românilor pot fi decelate „fondul
etnic** daco-roman și slav, urmele invazii-
lor barbare și recenta influență orientală și
fanariotă. Fără a voi să intrăm în detaliile
acestei construcții ipotetice, să ajungem la
sinteza finală, de cel mai mare interes.
    Pentru Drăghicescu, psihologia româ-
nilor, care se traduce deopotrivă în mentali-
tatea colectivă și în fiecare dintre sufletele
individuale, este marcată de nei^ptăvire. Nu
suntem, spune el, în zorii secolului două-
zeci, o națiune „isprăvită** din punct de vede-
re geografic și spiritual; suntem lipsiți de
maturitate în plan social. Trăsătura domi-
nantă, recurentă, a istoriei românești ar fi,
conform teoriei lui Drăghicescu, pasivitatea,
o rezistență bazată numai pe apărare, o lipsă
de energie ofensivă. Cel mult, românul se
înverșunează să nu cedeze, să nu capitule-
ze total. Se luptă împotriva turcilor cu saci
de aur. E dusă epoca glorioasă a lui Ștefan
cel Mare și a lui Mihai Viteazul, când se pur-
tau încă războaie! Românul nu rezistă decât
printr-un fel de înțelepciune făcută din re-
semnare, care caută să îndepărteze perico-
lele. Este citat un călător francez care sem-
nalează calmul, chiar indiferența românului.
Românul se înfurie rar, zâmbește puțin, nu

e luminat de entuziasm. Pentru români, con-
tinuă acest călător, un anume Le Clerc, ar fi
lipsit de înțelepciune să se arate bucuroși
și de prisos să se lase pradă durerii. Țăranul
e sobru, modest, dar și lipsit de energie, de
inițiativă. Orice reclamație este o „lăcrăma-
ție“. Pentru a compensa această înțeleaptă
slăbiciune, e capabil de ironii ucigașe, de un
umor șfichiuitor.
   Există un „arhetip** al acestei atitudini, și
anume „frica de turc**. „Capul ce se pleacă
sabia nu-1 taie**, va spune poetul, „dar cu
umilință lanțu-1 încovoaie.** Vecinii bulgari,
după Drăghicescu, odată deveniți supuși cu
drepturi depline ai Imperiului Otoman, erau
protejați. Principatele române își plăteau prea
aspru independența factice, erau ruinate da-
torită acestui fapt și nu aveau decât să se
adapteze jefuirii sistematice, să aleagă răul
cel mai mic. Acest sentiment era întărit de
extrema vulnerabilitate a frontierelor, dacă
ne gândim că chiar și în 1788 o invazie tăta-
ră a devastat Moldova!
   Conceptele filosofice implicite ale „româ-
nității** sunt „Ursita**, cursul ineluctabil al
vieții țesut de „Ursitoare**, care corespund
Nomelor germanice, și Norocul. E semni-
ficativ faptul că atunci când ciocnesc paha-
rele, oamenii spun „Noroc!**, Norocul este
în mod natural destinul cel mai râvnit. Totul
nu poate fi decât provizoriu, efemer în viață.
De vreme ce spolierea și hoția la drumul
mare sunt inevitabile, să construim lucruri
ușoare. Consecințele acestui fatalism sunt
lipsa de prevedere și indiferența ridicate la
rang de virtuți.
   Corolarul fatalismului, latura pozitivă,
este o înclinație spre independență, o nevoie
irepresibilă de libertate. Orice formă de su-
punere este resimțită cu repulsie. Țăranul
român preferă să fie total sărac decât să fie
servitor.
   De-a lungul secolelor, călătorilor le place
să evidențieze inteligența românului, pre-
zența sa de spirit. Mizeria - spune Regnault,
citat de Drăghicescu -, care dă de obicei naș-
tere abrutizării, îndobitocirii, nu a atins
facultățile țăranului român. El rămâne vioi,
sarcastic, batjocoritor, satiric. Simțul său cri-
tic este amar, ascuțit, distructiv. Românul
este înzestrat pentru artele frumoase, estet
în mod natural, om de gust.
   Intr-un cuvânt, psihologia românului se
caracterizează prin calități defensive, în care
psihosociologul vede consecința unei deve-
niri istorice particulare. Sublimarea prin vor-
ba de duh și creația artistică sunt mijloace
pe care le folosește în mod constant.
   De apartenență liberală, un liberalism cu
nuanțe sociale care nu i-au adus numai prie-
teni, Drăghicescu nu vede ieșirea din ne-

4 • APOSTROF

• Biserica reformată din Cluj, str. Mihail Kogălniceanu. Vedere dinspre sud. Foto: Vârdai Levente

isprăvirea istorică a poporului român decât
printr-o „împroprietărire¹¹ a clasei țărănești.
Aceasta trebuie să intre în posesia pămân-
tului, să învețe să îl cultive, acordându-i-se
credite cu dobânzi avantajoase.
    Opera lui Drăghicescu a fost concepută
într-o Românie efectiv „neisprăvită¹¹, Româ-
nia dinaintea Primului Război Mondial.
Odată cu crearea României Mari, în 1918,
care includea teritoriile de dincolo de Car-
pați, o parte a acestei „neisprăviri¹¹, terito-
riul național, era îndeplinită. Aceasta legiti-
ma ambiții mai puternice, dar și o nerăbdare
crescândă. Situația instabilă de după război,
nevroza unui individ particular (Cioran) au
contribuit la aceasta.

2 Emil M. Cioran, un filosof transilvă-
• nean de 24 de ani, a publicat în 1934
o carte scandaloasă, Schimbarea la față a Ro-
mâniei⁴ ■ A fost întâmpinat cu pasiune de către
extrema dreaptă, cu interes de către mediul
intelectual. Ea reprezintă reacția la mentali-
tatea pasivă, mereu pierzătoare, a români-
lor, pe care o deploră Drăghicescu. Mrsiunea
neexpurgată a cărții lui Cioran conține ata-
curi antisemite de o mare violență. Antise-
mitismul nu este totuși argumentul major
al cărții. Ea ia în considerare „tragedia cul-
turilor mici¹¹. România dispune, estimează el,
de o șansă unică pentru a face un „salt isto-
ric¹¹. Ridicându-se împotriva tradiționalis-
mului, el crede că românii au acționat după
legea lui: „Am apărut și am rămas așa!¹¹.
„Poate fi acesta un destin?¹¹, se întreabă el.
    „Un popor fără destin nu merită să exis-
te¹¹, exclamă Cioran și vorbește despre un
„sens ascensional al devenirii¹¹. Are oroare
de calitățile tradiționale ale românilor, cum

ar fi „omenia¹¹. El consideră că România
actuală, cea a tinereții sale, este „fructul unei
pasiuni moderniste¹¹, și se declară în mod
hotărât antireacționar. în ceea ce privește
țărănimea, el crede că este doar „rezerva bio-
logică a unei națiuni, o simplă sursă de ali-
mentare¹¹; cât despre clasa muncitoare, ea
„este o amenințare continuă și prin aceasta
un element politic de primă ordine¹¹. Cioran
ajunge să laude caracterul „auroral¹¹ al vieții
comunitare și să-și exprime dezgustul față
de internaționalism și față de cultura de
mase, pe care o consideră „anti-spirituală,
anti-libertară, anti-individualistă¹¹. Astfel
încât tânărul descreierat care este Cioran pre-
dică războiul drept mijloc curativ al indo-
lenței noastre. Ceea ce nu exclude deloc, ba
din contră, presupune o orientare socialistă,
„obligatorie¹¹. în concluzie, el cheamă la o
„revoluție colectivistă națională¹¹ pentru a
face să triumfe România, în special în Balcani.
El între vede Bucureștiul ca pe ^oul Constan-
tincpoC. Acest lucru nu va fi niciodată posi-
bil fără ură. „Cine nu știe uri cu pasiune n-are
instinct politic? Am putea continua să cităm
din această carte „excesivă¹¹, cum avea să spu-
nă mai târziu autorul ei, cumințit. Scelerată,
am spune noi. în orice caz, „Orice soluție
am căuta pentru România este imposibil să
o vedem scuturată din orbecăiala ei seculară
în afară de un regim dictatorial. [...] O dicta-
tură, însă, trebuie să pună țara la teasC (cum
au făcut bolșevicii cu Rusia, adaugă el).
    S-a înțeles, cred, doctrina - de aparte-
nență fascistă - pe care a inspirat-o cartea lui
Cioran. De asemenea, ea poate fi situată nu
în siajul ideologiilor vremii, ci ca o reacție,
excesivă, monstruoasă chiar, la pasivitatea
proverbială a românilor, pe care o semnalau


Drăghicescu și alții înaintea lui. Sunt posi-
bile, și chiar necesare, analogiile cu noțiuni
psihanalitice (fără a voi să schițăm o omo-
logie, fără îndoială inexistentă). Melanie
Klein⁵ distinge, în „stadiile precoce ale com-
plexului lui Oedip¹¹, o poziție paranoidă și o
poziție depresivă. Bebelușul, într-un prim
stadiu, nu face distincția între iubire și des-
tructivitate. Dorința pentru sânul matern este
atât de mare, încât, fără a face diferența, îl
iubește și, însușindu-și-1, vrea să-l devore-
ze, să-l distrugă. Ulterior, în cel de-al doi-
lea sfert din primul său an de viață, bebelușul
se confruntă, după Klein, cu teama de a pier-
de sânul hrănitor. Această amenințare de pier-
dere care nu încetează să se actualizeze se
manifestă ca doliu potențial, ca depresie. La
vârsta adultă, aceste două tipuri de reacție
- paranoidă și depresivă - se pot manifesta
într-o ordine diferită. Se poate postula că
reacția față de pierderea obiectului, agresivă,
de persecuție, se manifestă ca ultim recurs,
înainte ca subiectul să sucombe în mod ire-
versibil în depresie. Umilirea suferită de
români de-a lungul vârstelor, poziția lor pur
defensivă (deci „depresivă¹¹), semnalată de
Drăghicescu, dă naștere, manifestându-se
la Cioran, unei reacții paranoide, cu amal-
gamul de agresivitate și de ură care este expri-
mat în Schimbarea la față a României.

3 Mircea Vulcănescu pronunță, în 10
    • ianuarie 1943, o conferință intitulată
Dimensiunea românească a existenței¹³. în acest
text, el citează cartea lui Drăghicescu, fără
să o comenteze. Ceea ce Drăghicescu consi-
dera ca fiind defecte este pus în valoare de
Vulcănescu drept virtute supremă. Referin-
A

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 5

du-se la „Imperiul valorilor românești¹¹, Vul-
cănescu crede că poate identifica la români,
ca specificitate, „sentimentul unei vaste soli-
darități universalei Nu există, crede el, la
român o „ruptură existențială între lumea de
aici de jos și tărâmul celălalt [...] doar o vamă,
o trecere¹¹. „Sfințenia¹¹ românului este în-
născută. Cu siguranță, există ceva nigativ la
român. Totuși, această negativitate are o co-
notație specială: existentul și posibilul se află
în fuziune; adaptând formula hegeliană, el
crede că pentru român „tot ceea ce este posi-
bil este și reai. Această confuzie, benefică în
ochii săi, este însuși izvorul poeziei; ea apro-
pie, la român, veghea de vis. Această stare,
semiconștientă, am spune noi, îl face să fie fă-
ră apărare, pentru că în vis nu există alterna-
tivă. Acest sentiment de neputință este supor-
tabil în măsura în care viața nu este luată în
serios și teama de moarte nu există. în fața
adversităților existenței, românul spune „fie
ce-o fi“.
   Data conferinței rostite de Vulcănescu -
ianuarie 1943 - corespunde momentului
când armatele germană și română sufereau
la Stalingrad o răsturnare care reprezenta
începutul sfârșitului pentru puterile Axei.
Vulcănescu, subsecretar de stat în cabine-
tul Antonescu, nu ignora turnura catastro-
fică pe care o lua războiul, avem dovada
acestui lucru⁷. Nu putea nici să nu prevadă
consecințele catastrofice pe care această
răsturnare politică avea să le aibă asupra
existenței sale personale.

Avangarda rusă




* * *

Serghei Gorodețki


(1884-1967)
La prânz nu am decât zăpadă, aiureală
Aripi de prepeliță, morsă de coacăză
Dicționare cu douăzeci de pagini
din care praful, putregaiul
In ritm adagio (lent, încet) lunecă de pe file
Evitând acele indicatoare - precum
bisturiul
Și iată
Mă așez la pian
în stradelele paginilor auzind
șoapte-nzăpezite
Interpretez fără note
Cânt fără sunetele cuvintelor pășitoare
Fără nelipsitul tău zâmbet ușor ironic
anticipator
lartă-mă
învățatu-m-au și bunele maniere
     și lumești versificări cu rime avortate
Curând eternitatea va împerdelui ochii
Și de-a oarba voi înțepa biftecurile
                               cu furculița
Precum - în copilărie - fluturii
Pe când bunica bombănea sub un cais rotat
Ce privea spre cerul prăfuit
Această amiază
Aceste discursuri, ca și cum negrăbite
Și caldele priviri ale provincialilor
Toate tuturor le sunt permise dacă arde
focul bunătății
Așadar sub căderea fructelor coapte
           să ne punem gând de împlinire
De fiecare dată întorcându-ne la masă
Prin troienirile iluziilor.
■
               Traducere și antologie de
               Ieo Butnaru


    Textul Dimensiunea româneasca a existen-
ței îi era dedicat lui Cioran. în mod ironic,
am spune noi, pentru că el afirmă un fana-
tism diametral opus combativității paranoi-
ce a celui din urmă. S-a păstrat o scrisoare
a lui Cioran datând din 3 mai 1944, din
Paris⁸:

    Dacă evenimentele nu ar fi ceea ce sunt [ex-
    clamă el în această ultimă fază a războiului],
    aș scrie complementul negativ al acestei Di-
    mensiuni la umbra căreia mă delectez cu mo-
    destie [...] după ce ți-am citit studiul în acest
    Cartier Latin unde putrezesc glorios de șapte
    ani, îmi spun că nu ar fi nimic de adăugat dacă
    asta s-ar fi terminat printr-o analiză a fatalului
    adagiu care îmi pare a fi cheia de boltă a tutu-
    ror neizbutirilor noastre: „n-a fost să fie“.

    Cioran înțelege mai bine ca oricine că
fatalismul extrem al prietenului său exprimă
un eșec deja actual, el care visa nebunește la
un destin imperial pentru România.



II

Biografia lui Drăghicescu nu îmi este foar-
te bine cunoscută. Sunt cunoscute totuși
marile etape ale existenței sale. I-a fost refu-
zată o catedră la universitate în 1920, căci era
suspectat de idei socialiste. A făcut carieră în
diplomație, ca delegat la Societatea Națiuni-
lor și, mai târziu, ca ambasador în Mexic.
S-a sinucis în 1945, la vârsta de 70 de ani⁹.
    Cioran își lingea rănile la Paris, compu-
nând o lungă proză cu accente de blestem,
rămasă mult timp inedită, îndreptar pătimaș,
ca un adevărat Maldoror al Balcanilor, bles-
temat pentru vecie¹⁰.
    A făcut mai târziu cariera pariziană de
toți cunoscută și a murit în 1995.
    Cât despre Vulcănescu, a murit la 28 oc-
tombrie 1953, în închisoarea din Aiud, în
împrejurări cumplite, reconstituite de fiica
lui, Sandra¹¹: în octombrie 1952, despuiat
de haine, târât în curtea închisorii, bătut
de torționari, cu coastele sfărâmate, a fost
aruncat, ca și colegii lui de închisoare, gol,
într-o celulă înghețată. A acoperit cu trupul
său corpul unui tânăr deținut, ca să-l fereas-
că de frig. A murit câteva luni mai târziu de
tuberculoză. Se spune că ar fi exclamat: „Nu
ne răzbunați¹¹.
    Nu ne putem împiedica să stabilim o pa-
ralelă între scrierile pe care le-am evocat pe
scurt și destinul autorilor lor.
    Drăghicescu era un „liberal radical¹¹; pa-
triot, refuzând găunoasa retorică naționalis-
tă, nu a fost cunoscut de establishment-\A
intelectual, dar a făcut o carieră de înalt func-
ționar. Și-a pus capăt zilelor, cu luciditate,
devansând cu puțin dezastrul unui stat și
al unei țări pe care ar fi dorit-o alta.
    Cioran, melancolicul care a știut să se
combată, să combată depresia care îl rodea
(profesând ura, făurind un proiect paranoic:
imperiul fascist românesc), a reacționat, mai
întâi, prin fugă. Fiind ambițios, a început
prin a-și schimba limba, cultura. Apoi, a
adoptat un alt mod de a. se irgrfii: dintr-un fa-
natic, a devenit un sceptic amar. A trăit mult,
ca un ipohondru plesnind de vitalitate, un
prieten ca niciun altul, ursuz și agresiv și în
același timp om de lume, el, fostul huligan.
    Vulcănescu acceptase postul politic ce a
fost cauza directă a nenorocirii sale, ca un
funcționar disciplinat; poate și din vanitate.
Regreta adânc acest lucru în abisul închi-
sorii sale¹². Fatalismul pe care îl atribuie ro-
mânilor, pe drept cuvânt, îi era inspirat și de



propria sa atitudine: nu a știut să reziste la
ordinul care i s-a dat: să accepte o înaltă func-
ție guvernamentală, spunându-și în adâncul
iui: fie ce-o fi.



III

FAPTUL Însuși de a scrie este o încercare
de vindecare. „O boală învinsă ți se pare
orice carte“, spune poetul.¹³ A-ți însuși total
acest principiu înseamnă să dai dovadă de
optimism. Scriind Schimbarea la față a
României, Cioran a încercat să se vindece de
disperare, dar nu a reușit. Violența și melan-
colia s-au învecinat în mintea sa. Ca dovadă
stau cărțile sale imediat următoare, Lacrimi
și ființi, Cartea amăgirilor, unde umoarea
cea mai întunecată se amestecă cu pasiu-
nea pentru muzică, concepută ca balsam.
Cioran era totuși „rezilient¹¹, cu o capacita-
te înnăscută de a „renaște¹¹. Și-a protejat via-
ța prin fugă și a trecut printr-o lungă con-
valescență. Exilul și scepticismul au făcut
din el un depresiv fericit.
    Spre deosebire de Cioran, Vulcănescu
s-a dăruit morții. A făcut-o cu măreție,
și-a încălzit aproapele pe patul înghețat de
piatră, a predicat iertarea. Spre deosebire de
Cioran, Vulcănescu avea vocația martirului:
acceptarea suferinței. Scriind Dimensiunea
românească a existenței, dădea un statut filo-
sofic acceptării sale disperate a distrugerii.
    Drăghicescu nu a jucat niciun rol în ideo-
logia română. A rămas relativ necunoscut
intelighenției, în pofida funcțiilor înalte pe
care le-a ocupat. Totuși, de la el pornește
această critică dureroasă a „românismului¹¹,
cum a fost numită ideologia română. Acesta
a fost totuși fondul intelectual pe care l-au
exploatat succesorii săi, Cioran, Vulcănescu,
pentru a-și exprima profunda lor tulburare.
    Suferința individuală se preschimbă în
„idee-forță¹¹. Boala individuala devine ideolo-
gie atunci când istoria o cere. Pare să fie con-
cluzia acestui periplu într-o ideologie a unui
trecut care se îndepărtează, după ce a hrănit
nevrozele unei alte generații, nostalgiile re-
acționare ale unei lumi condamnate.
■
Traducere din limba franceză de


Note
 1. Rainer Diriwăchter, in Culture and Fsychoh^y,
    London: Sage Publications, 2004, p. 88.
 2. Fr. Nietzche, Par delă le bien et le mal, Paris:
    Hachette, 2004.
 3.  București: Albatros, 1996.
 4. București: Humanitas, 2001. Expurgată de
    pasajele cele mai violent antisemite prin voin-
    ța tardivă (1991) a autorului.
 5. Melanie Klein, Essais de psychanalyse, Paris:
    Payot, 1996.
 6. In Mircea Vulcănescu, Dimensiunea româneas-
    că a existenței, ed. îngrijită de Marin Diaconu,
    București: Ed. Fundației Culturale Române,
    1991, p. 85-149.
 7. V Ștefan J. Fay, Sokrateion: Mărturii deipre
    Mircea Vulcănescu, ed. a ll-a, București: Hu-
    manitas, 1998, p. 118 și urm.
 8.  Vulcănescu, p. 8.
 9. V Drăghicescu, introducere de V Constan-
    tinescu-Galiceni.
 10. V Cioran, Ecrits, ed. Quarto.
 11. V Fay, p. 129-130.
 12. V Ion Constantinescu-Mărăcineanu, in Me-
    moria, nr. 43, 2003.
 13. L. Blaga, încheiere.

6 • APOSTROF

Poeme de Romea Cantemir

Inserare a vieții

(OIDA ME UDEN EIDENA)
- „Știu că nu știu nimic“ despre
corăbii și aș fi vrut să fie altfel...
verdele cedrului adulmecă lemnul de pe apă
cînd viața are ieșire la mare și
pactu-i făcut (legile ei devin cele
zece porunci). Nu pusesem patinele pe apă,
dar o simțeam ca pe o rudă, cu drag de
vele, catarge și timonă, de tot ce are
bordul, pe Krinos și Keratos...
Să descifrezi pe ape ce-au scris
odinioară triremele grecești, și binele
care ți-1 dă p 1 u t i r e a...

Viața noastră-i o scriere pe apă
pe care doar sfinții o știu citi.
Cită iubire, Doamne, o să-ncapă,
în cel născut... spre-a te iubi...

Pe nemurirea verde de-un mov marin,
- Egee - cu prova spre Marea Idee;
cînd am atins frumusețea ta,
ca pe-o Lumină - aaeer de apă -
al ființei mele,
mi-a fugit pămîntul de sub tălpi,
ca unei corăbii, la primele ieșiri
- Vaya, con Dios - mai știi culoarea
mării (de-un verde-mov marin) -
se ridicase Egeea-n picioare și
semne făcea cu ample valuri. Vînat
de tangaj cu sufletul și la
apogeu fiind navigația... -
ce eră, ce an, ce sfîntă zi de
vineri... cînd de pe galeră
viața mea s-a înălțat pe Krinos,
a zis o rugă și lacrimi i-au curs,
ca-ntr-o biserică.
Să fiu locuitor pe-o insulă care-a
îmblînzit Egeea, să am fereștile
spre luna plină, iar ca vecini -
trandafirimea - care-a impus
mireasma drept zeiță - ce ține
chiar și marea-n genunchi. Petală
cu petală, înviasem, între palmele
tale, pe jumătate trandafir - din
spița păpădiei, cu liric iz și
puful roșu...
„Să vezi luna cu ochii unui grec“ -
cum vine dinspre Egee, desculță,
de mînă cu briza de noapte, lăsîndu-și
sandalele pe țărm; se aprind treptele
de bănuții presărați și mei...
Curcubeu cu ochii-nchiși
la-nceput de mileniu - înserare
a vieții - la fereștile Raiului,
trandafirii erau numai ochi și
urechi, cînd a intrat luna plină
în viața mea de exilat, printre
miresmele vorbitoare de elenă?...
A luminat ce era de luminat;
cina cu trandafirimea din jur
- mai demult - sau acum în zilele
noastre...? ... veneau corăbii
ce descărcau un vin miraculos,
(pe vremuri grele) îi lăudam
puterea, trei-patru nopți...
Zăbovea (pe-atunci) Fericirea
la mine cît să nu-i fie dor de
alții -, răsfoia un album să văd


Mediterana că-i sora ei cea mare,
cu Ionica din vest și marea Cretei
jucîndu-se, fiind copile...

Toată iubirea mea e pentru EA;
dar am și dor de Rodos și Corint.
Cu mine-aș lua Egeea pe corăbii,
aflând că R a i u 1 e lipsit de mări.



Maree sapphice

De-o sută zece ani murise Pindar,
Egeea declama din Istmicele sale,
cît încă se tînjea la prospețime,
fructele de mare nu erau oprite,
la geamandura de meduze, unde
lumina ochilor doare, cînd nu-i arăți
Frumosul din Mitilini, efebia -
- a creat gloria trupului, căruia
pămîntul îi e Cîntarea
și cerul, Cîntărilor... Odată-nvățat
drumul, Fericirii nu i se-mpotrivește
nimic, verigă după verigă - un lanț
din rouă, epitalamul ne-a legat,
pe firul lui, la vale, declamînd,
ce fapte s-au făcut și cînd...
Ce nu putem cu mintea, vedem cu inima
și-i dăm crezare... din valuri care
nu puneau întrebări, grațiile
alunecau, într-o Sală a Tronului
pardosită cu sîni, pe sfîrcuri
de dactili și de trohei, făuritori
de Extaz.

Un cor de simțuri pîrguite...
și foșnitor, (rodii pisate),
un dulce lucru ca în stup, o
miere ocru-violet ce unge
pîlpîirea
unor
perle
negre
    și o stinge...
Ce copie e mai aproape de original
decît alt trup perfect? (Cît semne
nu-s de împăcat cu moartea sau de
căzut la pace.) Să fi bătut
medalii cu euterpele la studiu, cu
fragedele valuri, abia cosite cînd
licuricii-greieri își încep întrecerea
de sunet și lumină. Vremuri de grație
și aaaaer ca să-mi ții de sete -
P o e s i e - zărită dintr-o corabie
ce aducea Iubire... Niciodată doi
fără unu. Norul e noră, raza, o soră.
Demult, s-o fi zvîntat ce-am scris
în limba care-a murit și ea,
punînd de-atîtea ori egal —
(ce multe) NU se pot ierta....
Reflux PERPETUUM MOBILE alene
de vremuri... sapphice... elene...


Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 7

O „hardughie"
romanescă

Dacă ținem seama de eti-
mologia cuvântului, har-
durgia fiind o „fabrică de hâr-
tie", mare și greu de stăpânit
în toate ungherele sale foșni-
toare, Durul Ioanei (Polirom,
2007, 522 de pagini; prefață
de Daniel Cristea-Enache),
noul roman al lui Stelian

Țurlea, este, în mai multe sensuri, o hardu-
ghie romanescă. Nu doar fiindcă acoperă 522
de pagini și manevrează abil zeci de personaje
și situații. Scris la 30 de ani, în 1976, și dat la
tipar la 60, în 2006, presupune o oarecare ve-
chime a construcției, surpări de ziduri și
ochiuri de geam sparte sau afumate de vreme.
Tot așa, e de bănuit o revenire cu recondițio-
nări și finisări, pentru a-1 face perfect locui-
bil de cititorul de azi, altfel, măcar în câteva
date, decât cel de la vremea scrierii cărții.
Absolvent de filologie și filosofie, redactor de
politică externă la revista Lumea, șef al depar-
tamentului de știri la Antena 1, apoi la PRO
TV, iar din 2000, senior editor al Ziarului de
duminică, Stelian Țurlea a publicat mai multe
romane, cărți pentru copii și volume de
publicistică. A traversat câteva decenii având
rezervat un loc bun (și riscant!) în chiar preaj-
ma spectacolului lumii („întotdeauna într-un
loc de unde să poată cuprinde cu privirea tot
ce se petrecea în încăpere, iar în spatele lui
să nu se mai poată petrece alte întâmplări [...]
se uita la ceilalți pe rând, cu mare atenție, nevă-
zut, neluat în seamă, netulburat de nimeni, ca
și cum le-ar fi văzut gândurile..."). A acumu-
lat, astfel, un material epic imens și a dobân-
dit deprinderea/știința de a face conexiuni
imprevizibile între evenimente, personaje, ges-
turi. De a decanta direcții, nuanțe, texturi.
   Bine receptat de critică - „un roman solid
și original, epic la modul polifonic și cu adân-
cimi psihologice care așteaptă să fie explo-
rate" (Daniel Cristea-Enache); „inteligent și
captivant, are ritm și un patetism sobru, de
un desăvârșit bun-gust" (Alex Ștefanescu) -,
Darul Ioanei se cere străbătut cu răbdare de
arpentor și cercetat cu un instrumentar pe
cât de bogat, pe atât de flexibil. Dan C.
Mihăilescu, de pildă, copleșit de straturile și
palierele intersectate în roman, pune la bătaie
toată istoria prozei europene a unui secol
pentru a-i defini locul și statura: identifică
atingeri cu și descendențe din psihologismul
la modă în deceniul opt românesc, desco-
peră reminiscențe din Noul Roman francez,
recunoaște subiecte și maniere interbelice.
Lectura sa desfășurată sugerează, în fond,
capacitatea autorului de a cuprinde sub un
singur acoperiș forfota diversității și măsoară
gradul de compatibilitate umană și estetică
pe care mai multele istorii subsumate îl ating.
   Alcătuită din 9 brâuri, 7 cercuri și 9 cer-
curi, construcția are mai multe „aripi".
Una, situată în prim-plan, e scena prezen-
tului și conține relația de dublă oglindire

dintre bătrâna doamnă Marga Pop și tână-
rul ei chiriaș Andrei Vlădescu. Prin ei se amu-
șină și se descriu, în splendide pagini în care
arta detaliului și autenticitatea limbajelor
sunt remarcabile, două generații, două lumi,
două „genuri". O altă aripă, imediat colatera-
lă, e cea a trecutului Margăi Pop. Aripă a
semnelor memorative, a atmosferei, a recur-
sului întemeietor la rădăcini și noime de altă-
dată. Rememorările se petrec în singurătate,
în încercarea de a încetini trecerea, dar și în
prezența tânărului ascultător, ele catalizând
două existențe și furnizând suporturi apar-
tenenței. Pe o latură oarecum paralelă se înal-
ță edificiul iubirilor succesive ale lui Andrei
Vlădescu. Povești de cuceritor oarecum abu-
lic, superficial, de colecționar neglijent și
vanitos, dar cu destule savori senzuale și in-
grediente picante. O aripă consistentă și
greoaie e plină până la refuz cu viața de re-
dacție din vremea comunismului. O faună
pestriță, pe cât de detaliat inventariată, pe
atât de schematică, nuanțele analizei stând
cot la cot cu locuri comune și îngroșări de
fabulă. Culisele năvălesc în scenă tulburând

jocul actorilor, scena e rulată după ritmuri

imprevizibile, derizoriul și dramaticul își dau
brânci în pagină, aparențele înăbușă esența,

înfruntări]

pagină, aparențele înăbușă esența,
iîe sunt când tragice, când grotești,

într-un dosar al epocii plin de dovezi contra-
dictorii și de file rătăcite ori încopciate alan-
dala, ingenioasă sugestie a „procesului" care se
amână. O aripă oarecum autonomă este poves-
tea de dragoste cu Ioana Sandi, mai degrabă
metaforă a vieții și a iubirii, contrapunctând
tema nu neapărat centrală, cât stăruitoare a
morții, a vieții ca așteptare înfiorată. Intre ari-
pile edificiului romanesc se deschid culoare
înguste, întortocheate, se ivesc firide, pereți
falși, tuneluri secrete. Lectura înaintează ten-
sionat, ispitită și hărțuită de perspectivele deschi-
se de-o parte și de alta a drumului principal.
   Nu întâmplător, romanul are drept repere
esențiale mai multe variante ale aceluiași motiv:
casa, acasa. Pe cale de consecință, privirea auc-
torială își va exersa cu precădere virtuțile femi-
nine. Rolul bătrânei doamne e jucat perfect
de autor, chiar mai apropriat decât al bărbatu-
lui. Pagina e doldora de mici detalii semnifica-
tive care spun torni despre insomnii prelungi,
odihnă precară, o anume economie de viață.
Femeia (își) spune povestea care o înduioșează
cel mai tare, aceea a casei-de-odinioam pe care
o poate vedea din balconul apartamentului
„printre acoperișuri, ziduri și frunziș". Lucrând
în principal cu datele memoriei, „sub-lumea
atmosferei" (cum ar spune Mariana Neț) pre-
tinde înstrăinarea - temporară - de un prezent
indirect, dar net repulsat. Prezentul este aici
nu atât exilul în apartamentul de bloc, cât imi-
nența greu de ignorat a morții. Extenuată în
exercițiul rememorării, bătrâna răspunde nevoii
de a încropi o poveste coerentă despre exis-
tența sa obișnuită, arogându-și datorii comu-
nitare, de martor și călăuză: lucrurile trebuie
spuse ca să fie învățătură de minte și „măcar
câțiva, oricât de puțini ar fi, să meargă mai
departe înțelegând și trăindu-și mărunțișurile
cu demnitate". „Viața e făcută din mărunțișuri
și numai ele, adunate laolaltă, dau sensul..."
   Apropierea/amenințarea morții e imagi-
nată/vizualizată ca șir de încăperi cu pereți de

sticlă, culoare nesfârșite, întunecoase și strâm-
te, jocuri de siluete cenușii, brusc luminate,
tăceri și zgomote asurzitoare. Viața e locuire
bogată și temporară a unor „încăperi", moar-
tea nu poate fi decât părăsirea lor, una câte
una. Importanța morții e neîndoielnică, pen-
tru că ea se întâmplă o singură dată și defi-
nitiv. Clipele retrăite speră însă să prelun-
gească drumul ultim, să-l amâne. Desuet,
cotropit de plante agățătoare și de tabieturi,
trecutul este „mai bun" fiindcă acceptă atri-
butul veșniciei. In scufundările memorative
ale bătrânei, trucul șeherezadic e instrumen-
tul predilect pentru a asigura „efectul de mit"
(Irina Bădescu). „încă sunt" e descoperirea
supremă. „Nu să aștepți sfârșitul, ci să-l
accepți" e marea lecție subtextuală. Mai mult,
asemenea personajelor camilpetresciene, bă-
trâna află că trecutul e infinit remaniabil:
    refacerea din lăuntrul omului, pentru că, orice
    aș gândi, o fac cu mintea și cu experiența mea
    de acum, iar astea mă influențează în felul în
    care privesc fapte foarte vechi, nu să le schimb,
    Doamne ferește!, dar adaug o nuanță sau trec
    peste o nuanță sau exagerez o latură ce nu
    părea deloc semnificativă la vremea respectivă
    și înregistrez imaginea faptului astfel văzut,
    cu ușoara, poate chiar inevitabila modifica-
    re datorată nuanței; iar după un timp nu mai
    rechem imaginea inițială, ci pe cea ușor modi-
    ficată, e mai proaspătă, e mai aproape de mi-
    ne, poate inconștient îmi convine - trecutul
    e așa cum îl văd prin imaginea asta, care, la
    rându-i, poate fi tot imperceptibil modificată,
    și cine ar mai spune, după un șir de astfel
    de modificări, unde-i adevărul?
    Mai multele planuri de vieți povestite se
întretaie sub semnul ficțiunii mai puterni-
ce ca realitatea, căci povestea poate face ab-
stracție de adevăr și îl poate înlocui, în cele
din urmă. Nu întâmplările sunt esențiale, ci
așteptarea lor provocată prin verbalizări tot
mai stufoase. în multe secvențe, Darul Ioanei
se înrudește cu Acasă, al lui Mihai Zamfir.
    Ziaristul Andrei Vlădescu, personaj demn
de Holban, de Vinea, de Mihăescu, cu ingre-
diente din romanele obsedantului deceniu,
cu ceva din Dimineața pierdută, dar și din
proza Măriei Luiza Cristescu, are chipul re-
constituit din planuri schimbătoare, în func-
ție de oglinda în care se privește ori de care
se lasă privit: „există în jurul lui lucruri care
îl absorb, îl cheamă, îl deformează, îl împie-
dică să fie el însuși, îl obligă să fie nesincer".
Vocile sale sunt și ele mai multe, modulate
pe contexte și interese trecătoare. Colecția de
iubiri îi fragmentează portretul, în el locuind
câțiva alteri în conflict: donjuanul apatic și
leneș-încântat de sine, etalându-și cuceririle
în fișe sumare, „ca un foc de artificii scân-
teietor și plin de farmec"; îndrăgostitul de
Ioana Sandi, cu frământări holbanești; zia-
ristul prins în insolubile probleme etice, cu
eșuări în mici secvențe kafkiene; tânărul chi-
riaș experimentând sentimente filiale și varian-
te ale compasiunii. Această din urmă ipos-
tază are finețea detaliilor pe care punerea față
în față cu bătrâna doamnă o impune și o
favorizează. Pe de altă parte, povestea despre
Andrei Vlădescu, inserată în carte prin una
dintre vocile naratoare, reconstituie o bio-
grafie construită pe tânjire. O sarabandă de
„stări și dorințe vagi și schimbătoare de la
o zi la alta, rămase într-o ceață permanentă",
în așteptarea cuvintelor potrivite să le îmbra-
ce și să le dezvăluie celorlalți. Aproape de
ieșirea din roman, o inscripție: „Bătrâna
doamnă îi spusese că două experiențe ar fi
identice în lume: iubirea și moartea. Din
amândouă cel care le încearcă iese un altul,
modificat". Atâta doar că din experiența
morții nu se iese decât prin povestea celuilalt.
Prin minciuna romanescă: „Nu-i nimic adevă-
rat și, totuși, e ca și cum ar fi. Deci este".

8 • APOSTROF

cu Ochiul
LIBER

Istoria unei reviste
de avangardă

Este subtitlul studiului
consacrat de Paul Cernat
revistei Contimporanul, con-
duse între 1922 și 1932 de
Ion Vinea și Marcel lancu,
asistați, mai discret, de
Jacques G. Costin. Parte din- lh4t-
tr-o masivă, excelentă teză
de doctorat susținută recent
la Universitatea din București despre Primul
val avar gardist românesc și complexul perife-
riei, această substanțială secvență este - tre-
buie spus de la început - cea mai completă
și mai serioasă lectură critică a periodicului
constructivist bucureștean care a deschis,
cum se știe, calea unei mișcări de avangardă
cu program bine definit, îndeosebi prinAfc-
n festul activist către tinerime al lui Ion Vinea,
din mai 1924.
   Paul Cernat întreprinde însă un studiu
monografic al Contimporanului, citind cu
atenție și în detaliu întregul material publi-
cat în revistă. Ține să avertizeze, in Aigu-
ment-uk volumului, că a preferat să ofere citi-
torului „cât mai multă informație «primară»,
direct de la sursă", și să insiste asupra „unor
zone sau aspecte mai puțin explorate de exe-
geza anterioară". Și își respectă promisiu-
nea, căci paginile cercetării sale sunt foarte
dense sub raport informativ, citatele abundă,
rezumatele sunt întinse, astfel încât cel ce
n-ar fi ajuns niciodată la colecția revistei
poate fi sigur că are la îndemână esențialul
datelor necesare unei juste evaluări. E de
spus, de asemenea, imediat, că toate aceste
documente nu sunt pură și sterilă „factolo-
gic", ci sunt acompaniate pe întreg parcur-
sul cărții de comentarii, analize, raportări la
contextul socio-cultural al epocii, trimiteri
la curente de idei din peisajul intelectual
românesc, comparații cu programe avan-
gardiste europene. într-un cuvânt, istori-
cul literar este dublat de criticul pătrunză-
tor, în stare să evalueze cu gust și precizie,
din perspectiva actualității noastre, aportul
specific al însemnatei publicații avangar-
diste la promovarea ideilor novatoare în
materie de literatură și artă.


Cărți primite la redacție

Lucia Hossu Longin,
Memorialul durerii:
O istorie care nu
se învață la școală,
București:
Humanitas, 2007.

    Renunțând la prezentarea contextului
cultural care pregătește avangardismul de la
Contimporanul (capitolul este amplu des-
fășurat în teză), Paul Cernat intră direct în
„istoria" revistei. își sistematizează perpec-
tiva în trei secțiuni, în care examinează, pe
rând, „etapa social-politică" a periodicului,
dintre anii 1922 și 1924, de accent socialist,
în prelungirea - moderată - a strămoașei de
sub direcția lui Gherea, abordează apoi
Constructivismul „sincretic și „ecumenismuC
avargardist, din perioada 1924-1927, pen-
tru a încheia cu ceea ce, pe drept cuvânt,
consideră a fi „o etapă eclectică, fără o orien-
tare doctrinară precisă, foarte receptivă la
modificările de sensibilitate ale epocii".
    în noua sa lectură, Paul Cernat ține cu
onestitate seama de interpretările precedente
din critica românească, sintetizându-i con-
cluziile în sensul surprinderii unui „estetism
radicalizat în direcția unui avangardism ecu-
menic, sedus uneori de sublimarea vechimii
autohtone (arhaicitate, artă populară, bizan-
tinism), alteori de fronda socială colorată
modern)", cu sublinierea „eclectismului artis-
tic și chiar ideologic", a „sincretismului".
    Reparcurgerea amănunțită a numerelor
speciale consacrate de Contimporanul arhi-
tecturii noi, teatrului, cinematografului, arte-
lor decorative ilustrează convingător aces-
te trăsături. Câteva lucruri sunt, practic,
pentru prima oară abordate în profunzime,
cum ar fi, de pildă, același „eclectism" al re-
vistei în contextul ideologiilor de dreapta
ale epocii, cu pertinente observații privind
„replierea elitistă" a publicației în raport
cu celelalte periodice avangardiste (Intigrai,
unu). Din acest punct de vedere, îndeosebi
capitolul între extremele politicii eurcpene.
O „avargardă estetică^' se impune prin sa-
gacitatea lecturii.
    înainte de a analiza „complexul perife-
riei reflectat în revistă, criticul înregistrează
răbdător ecourile mișcărilor de avangardă
europene în paginile ei (de la cea maghiară,
poloneză și cehoslovacă, la mișcările rusești,
sârbe, slovene și, cu un accent aparte, la avan-
garda belgiană), asigurând o bună contex-
tualizare a ceea ce va însemna „complexul
periferiei la „contimporani". E un complex
ce asociază sentimentul inferiorității cu unul


• Piotr Ceaadaev, Scrisori
filozofice către o doamnă,
urmate de Apologia unui
nebun, traducere din
franceză și note de
Janina lanoși, prezentare
de Ion lanoși, ediția
a doua, București:
Humanitas, 2007.

contrar, întemeiat de „teza precursoratului
avangardist, voința de afirmare externă a
literaturii și artei românești conjugându-se
cu ceea ce autorul cărții numește „complex
localist", „patriotism constructivist, non-
etnicist, emancipator, un «sincronism orga-
nic»" - notă ce diferențiază mișcarea de la
Contimporanul de toate celelalte orientări,
cvasiexclusiv internaționaliste.
    O evidențiere aparte merită secvența căr-
ții dedicată „noii estetici teatrale" dezbătute
în paginile revistei constructiviste și „filiale-
le" sale. Experimentele din cadrul grupării
„Insula", „expresionismul iudaic" al teatrului
evreiesc din Vilna, aflat în turneu prelungit
în România, căutările privind textul drama-
tic, chestiunile de regie și decor noi etc. au
parte de glose mereu atente. întărit e și accen-
tul sub care criticul pune preocupările lui Ion
Vine a pentru arta abstractă, cu (re) trimiteri
necesare la poetica barbiană și la „ancorarea
nonfigurativului modern [...] într-o tradiție
premodernă balcanică". Un mic „gineceu"
poetic cuprinde „femeile în mișcarea româ-
nească de avangardă", pentru a se trece ime-
diat la prezența lui Urmuz, apoi a prozei avan-
gardiste „contimporane", cu foarte bune
lecturi ale scrisului prozastic al lui Ion Vinea,
situat între poetica expresionismului și su-
prarealism, cu observația, notabilă, că „expe-
riența avangardei se dizolvă aici în matricea
estetizantă, post-simbolistă". O reabilitare a
prea puțin luatului în seamă Jacques G.
Costin, autorul Exercițiilor pentru mâna
dreaptă, „moralist avangardist" de stil eclec-
tic, umoristic-parodic, cu nostalgii clasicizante
totuși, face dreptate unui condei urmărit cu
interes în epocă și cu un aport însemnat în
gospodărirea treburilor revistei, alături de Ion
Vinea și Marcel lancu. Bine-venită este, în
final, și Lista publicațiilor străine de avargardă
prezentate sau/'și comentate in „Contimporanul^.
(O singură corectură, de făcut pe la începu-
tul cărții: revista Gândirea n-a apărut la Sibiu,
ci la Cluj, în mai 1921.)
    Pe scurt, cartea lui Paul Cernat e de apre-
ciat ca o lectură împrospătată a unui capitol
reprezentativ din istoria avangardei noastre,
ce înmulțește probele și argumentele care
situează revista Contimporanul în prim-pla-
nul acesteia, cu lărgirea și aprofundarea unor
aspecte înregistrate mai mult sau mai puțin
rapid de cercetările anterioare. E și o carte
foarte bine scrisă, de cineva care are deja un
semnificativ exercițiu în critica foiletonistică,

dar și în cunoscutele volume colective de
„explorări" în comunismul românesc. E de
așteptat, așadar, tipărirea celorlalte capitole,
tot atât de incitante, din fosta teză de doc-
torat și continuarea cercetării, căci Paul
Cernat are cu siguranță încă multe de spus
despre istoria avangardei literare și artisti-
ce din România.

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 9

Activ, retroactiv



Dan Gulea

ISTORIA FUTURISMULUI în f” ₜ _
România, după cum indică
și titlul cărții Emiliei David
- Futurismo, dadaismo e avan- iJSîmî™'
guardia romena: contami-
nazioni fra culturc eurcpee
(1909-193G),Forma-, L’Har-
mattan Italia, coli. „Indagini
e Prospettive", 2006, 354 p. I———J
- este studiată în cele mai mici amănunte,
de la colaboratorii umili la numele și operele
importante. Abordarea materialului de stu-
diu este una tradițional-hermeneutică, au-
toarea fiind interesată în primul rînd de
nivelul istoriei literare, apoi de cel interpre-
tativ pe care îl realizează programele și ma-
nifestele literare.
    în raport cu studiile existente despre re-
ceptarea futurismului și a dadaismului, adică
a primelor forme de expresie ale avangardei
în spațiul românesc, studiul nu are echiva-
lent, pentru că aduce informații atît despre
artiștii „internaționali" Tristan Tzara, Benja-
min Fondane, Marcel lancu, Artur Segal sau
Brâncuși, cît și despre figuri care au pătruns
mai greu în conștiința occidentală, chiar dacă
au fost deosebit de activi, precum Ion Vinea,
sau de raft secund, mai pur, cum ar fi Mihail
Cosma/Claude Sernet (corespondent într-o
vreme al revistei Intigrai la Padova, unde
poetul își făcea studiile), în fine artiști de
felul lui M. H. Maxy sau al Miliței Pătrașcu.
    Pentru cititorul italian, care nu știe foarte
multe despre literatura și viața culturală din
România, se construiește, în mod subiacent,
un întreg fundal, unde apar figurile emble-
matice pentru noi, dar cvasinecunoscute
pentru orice occidental. E de ajuns să obser-
văm că, dat fiind prilejul unei vizite a lui
Marinetti în România (1930), pe telegramele
agențiilor de știri italiene apărea drept amic
întru futurism de exemplu și artistul Mihai
Codreanu, consecvent scris Cocreanu. Iar
viața culturală românească îi numără pe
Bacovia (și existența simbolismului româ-
nesc), pe Arghezi (unul dintre cei mai mari
poeți moderniști români), mișcarea națio-
nalistă a sămănătorismului, în primele două
decenii ale secolului trecut. Sumarele de
reviste citate (Democrația, Biblioteca mo-
dernă, Țara noastră, Ramuri, Noua revistă
română, Universul literar, Cigetul românesc,
Omul liber, Facla, Contimporanul, Integral,
Punct), cu colaboratori uneori insignifianți,
aduc informații despre interesele literare, cul-
turale ale românilor: ce traduceau (în spe-
cial neoromantici), despre ce vorbeau, ce
polemici purtau, care era nivelul lor de
interes pentru actualitățile culturale din
Europa.

    Povestea începe prin niște reprezentanți
atipici, pentru că, precum orice avangardă
artistică, vestitorii frondei nu erau încă des-
prinși din imaginarul (post)simbolist; ast-
fel, se poate discuta despre ciudatul rol de
poeți sau colaboratori la periodicul lui Ma-
rinetti Poesia. Rasstgna intemazionale al lui
Alexandru Macedonski, al prințeselor scri-
itoare Elena Văcărescu, Arme de Noailles sau
al nepoatei lui Grigore Alexandrescu, ironiza-
tă de aproape orice grupare, prolifica Smara.
Ei sînt, paradoxal, considerați primii futuriști
de către chiar Marinetti, pentru că el cunoș-
tea doar personalitățile cu deschideri occi-
dentale, cu un nume deja format în Apus prin
conferințe, publicații (Macedonski a scris în
La Wallonie) sau prin sîngele albastru. Elena
Văcărescu se afla în plin exil și în atenția lumii
europene mondene, după ce povestea ei de
dragoste cu prințul Ferdinand, viitorul rege,
fusese curmată de boierii români. Perioada
cea mai fastă, de maximă racordare a noastră
cu evenimentele culturale occidentale, se con-
sumă, așa cum au arătat și studii de Adrian
Marino sau Mihaela Șchiopu, simultan cu
publicarea în Le Figaro a primelor manifeste
futuriste. în cele peste 700 de adrese din în-
treaga lume pe care Marinetti le indexa scru-
pulos, figurau și Democrația de la Craiova
(1908-1912, condusă de Mihail Drăgănescu)
și Biblioteca modernă (București, 1909-1912,
director: Vasile Alecsandrescu).
    Etapa „matură" a avangardei românești
se lansează în jurul lui 1920, cînd Tzara și
Ion Vinea, afirmă autoarea, decid să racor-
deze mișcările românești la proiectele inter-
naționale. Prin telegramele, scrisorile și întâl-
nirile pe care le-a avut Vinea cu Tzara și cu
lancu, dar și cu alți mari artiști de avangardă,
devin vizibile în spațiul italian Contimpo-
ranul, „revista quindicinale rumena de arte"
(recenzat și prezent adesea cu reclame în
revista Noi, „raccolta intemazionale d’arte
d’avanguardia", care apărea la Roma, con-
dusă de Enrico Prampolini: seria a Il-a,
1923-1925), dar și Ckpotul din București,
al lui H. Gad. Integralul este prezentat în
eclectica La fiera letteraria (Milano, 1925-
1929), unde este citat interviul lui Pirandello
luat de Mihail Cosma, dar și versuri publi-
cate de Fondane în același Integral. Aici
E. Prampolini se pronunță asupra versurilor
futuriste ale lui Cosma, care descria Padova
ca pe o „cetate futuristă". Cu toate acestea,
revista pare a fi una de largă deschidere cul-
turală, pentru că se oprește și asupra unor
ipostaze academizante ale noastre, precum
activitatea lui Nicolae lorga, avînd în același
timp știri și note și despre „Camillo Petrescu"
(șiActvenețian) sau traduceri din poemele
lui Lucian Blaga.

    Dincolo de entuziasm, existau și unele
puncte divergente sau cel puțin de condes-
cendență. De pildă, Cronache d’attualita a
lui Bragaglia (care avea în seria a HI-a, 1921-
1922, pe Tzara printre redactori) spunea
despre avangarda română că nu este decît o
imitație a celei franco-italiene, așa cum sînt
și mișcările maghiare sau germane. în fond,
o afirmație flatantă, pentru că la 1922 abia
apărea a doua, după Clopotul, și cea mai re-
prezentativă revistă de avangardă de la noi:
Contimporanul lui Ion Vinea.
    Dincolo de această enormă muncă de
cartografiere a unui material necunoscut
pentru interpretările românești, care de regu-
lă se complac în absolutizarea factorului au-
tohton, Emilia David realizează și unele note
de polemică în privința bibliografiei inter-
naționale. De exemplu, Giovanni Lista, re-
putat specialist în avangardă (futurism, dada-
ism), a preluat afirmațiile unui cronicar din
Cronache Letterarie fără a le verifica, precum
că Tzara ar fi publicat și în Humanitas (Bari),
Avansccperta (Roma, Ancona) și La Scalata
(Catania); de fapt, în aceste publicații nu
sînt decît note și știri despre activitatea lui
Tristan Tzara.
    Lucrarea Emiliei David (autoarea predă
literatura italiană la Universitatea din Torino)
este o teză de doctorat, condusă de Mariarosa
Masoero, intrată deja în bibliografii univer-
sitare, la Asociația Italiană de Românistică,
la Lectoratul român de la Universitatea din
Padova, în biblioteci universitare din Veneția
sau Heidelberg. Astfel, probabil că Emilia
David este cea mai cunoscută hermeneută a
noului val de critici și istorici literari, cel
puțin la nivel internațional (pentru valorile
naționale sînt un pic alte clasamente și gi-
ruri). Cartea de față este în fond o rescriere,
din perspectivă italiană, a unei cercetări mai
vechi, Influențe ale futurismului italian asupra
avargardei românești: Influențe și ipecficita-
te (cu un cuvînt-înainte de Marco Cugno
și o postfață de Ion Bogdan Lefter, Editura
Paralela 45, 2004). O rescriere care păstrează
foarte puțin din volumul din 2004, de fapt
o reordonare a informațiilor, aducînd, tre-
buie subliniat, o imagine a literaturii române
de avangardă „din afară", așa cum puține
studii critice o fac la noi. în genere, litera-
tura noastră și literații noștri pot oricînd
spune niște nume de rezonanță ale culturii
noastre, dar oare cîte dintre ele sînt aprecia-
te la nivel internațional, prin propriul am-
bitus în epocă, nu prin cercetări de istorie
literară și traduceri retroactive?

Cărți primite la redacție

• Alexandru Mușina, Scrisorile unui
 fazan (Epistolarul de la Olăneștt),
 București: Cartier, 2006.
• Constantin Mitră, Omul jignit: In
 ce se ține lumea când temeiurile cad,
 iar originarul e de negăsit?, Pitești:
 Paralela 45, 2007.

• Adrian Munteanu, Paingul orb,
 (Sonete 3), Brașov: Arania, 2007.
• loan Ciorca, Rondeluri contempo-
 rane, Cluj-Napoca: Napoca Star,
 2006.
• Florica Diaconu, Condiția umană
 in concepția luiD. D. Reșca, cuvânt-

  înainte de Dumitru Ghișe, Bucu-
  rești: Roza Vânturilor, 2006.
• lonuț Țene, Viața mea, clipele, Cluj-
 Napoca: Casa Cărții de Știință, 2007.
• Nichita Danilov, Centura de casti-
 tate, București: Cartea Româneas-
 că, 2007.

• David Dorian, Scrisorile lui Tristan,
 Cluj-Napoca: Eikon, 2006.
• Ioana Greceanu, Cu o sabie impre-
 vizibilă începe ziua, prefață: Octavian
 Sovianv București: Vinea, 2007.
• Adi Cristi, Sinea Mea (tratat despre
 Revoluție), Iași: Moldova, 2006.

10 • APOSTROF

80-ismul

Problema locului optzecismului în cul-
tura română se dezvăluie încă nerezol-
vată. Denumit astfel ca o referire la anii ’80,
când reprezentanții lui au debutat sau, de-a
dreptul, s-au afirmat, optzecismul pare să
desemneze un grup de scriitori, pe atunci
tineri aflați în stadiul incipient al carierei lor
literare, uniți - artificial, din comoditate pro-
cedurală - prin accidentul apariției prime-
lor texte pe care le-au semnat în cuprinsul
deceniului dictaturii ceauș iste maximale. In
această accepțiune, probabil cea mai laxă
dintre toate versiunile posibile, grupul oame-
nilor de cultură se structurează după acci-
dentul nașterii lor literare (nu și biologice).
   In interiorul acestui optzecism generic -
ce ascultă de criteriul generațiilor și pro-
moțiilor lui Laurențiu Ulici -, optzeciștii ar
alcătui un pluton indistinct valoric, ideo-
logic, tematic ori la nivelul genurilor culti-
vate, fiind, riguros vorbind, o promoție lite-
rară imediat următoare „generației ’70“.
   Prin optzeciști s-au înțeles însă, în mod
restrictiv, într-o accepțiune care nu ignora
afinitățile programatice, doar acele contin-
gente de autori tineri, debutanți și afirmați
în anii ’80, care au exprimat poetica tex-
tualistă dezvoltată în proză în ancadramen-
tul cenaclurilor , Junimea“ (păstorit de Ovid
S. Crohmălniceanu), în poezie și proză la
cenaclul „Universitas“ (sub tutela lui Mircea
Martin) și, în ce privește poezia, la „Cena-
clul de Luni¹¹ (mentor Nicolae Manolescu).
Cu o identitate oarecum distinctă în cadrul
fenomenului optzecist au fost și autorii ieșeni
de la revistele Cpinia studențească și Dialtg,
cei brașoveni, clujenii de la Ecbinox-ul tria-
dei Pop - Papahagi - Vartic și unii dintre
autorii afirmați la cenaclul studențesc timi-
șorean „Pavel Dan“, grupați în jurul revistei
Forum studențesc. Aceștia din urmă au dobân-
dit o recunoaștere din partea bucureștenilor
numai parțial și oarecum târziu, unii dintre
ei doar la începutul anilor ’90. Chiar și
atunci, ea a fost parțială și s-a referit mai
degrabă la indivizi, nu la grupurile ca atare.
Cu totul neglijați au fost autorii de litera-
tură science-fiction din acea perioadă, din
rândul cărora cei mai vizibili astăzi - inclu-
siv printr-o activitate scriitoricească diferită
de opțiunea inițială - sunt, probabil, Cristian
Tudor Popescu și Viorel Marineasa. Nu este
lipsit de semnificație faptul că tocmai din-
spre contingentul ultimilor au fost formulate
și contestările cele mai radicale ale optze-
cismului în versiunea sa textualistă (reflecția

asupra poeziei nefiind opțiunea celor doi
autori menționați, mai degrabă cu vocație
de prozatori și jurnaliști).
    Iată ce spunea Cristian Tudor Popescu
într-un articol: „Textualismul anilor '80, «tex-
tualismul socialist», cum îl numea, pe bună
dreptate, Monica Lovinescu, a fost o culme
a evazionismului cu ifose, nicidecum un pro-
test underground împotriva regimului, cum
au nerușinarea să pretindă funcționarii opt-
zecismului¹¹ (Cristian Tudor Popescu, „O
victimă colaterală a comunismului: story-
ul“, in Adevărul literar ți artistic, anul XIȚ
nr. 755, 15 februarie 2005, p. 1). El adău-
ga, în același loc, că „Cititorii înșiși au uitat
ce înseamnă un povestitor adevărat, pre-
ferând micilor insipidul hamburgher al jo-
curilor textuale¹¹ (ibidem).
    La rândul meu, observam într-un răspuns
la o anchetă a revistei Steaua că textualismul
de odinioară a cedat pasul, la mulți dintre
optzeciștii bard core, în fața unei vocații
didactice și vulgarizatoare, majoritatea ela-
borând cu frenezie instrumente de lucru pen-
tru școlari și studenți, micromonografii cri-
tice, dicționare și lucrări de referință. Noua
îndeletnicire poate fi citită în cheie istorică,
drept un ecou târziu și parțial al inițiative-
lor de odinioară ale reprezentanților Școlii
Ardelene, dar și în cheie pragmatică, drept
răspuns prompt solicitărilor presante ale mo-
mentului istoric (este cunoscută penuria de
instrumente de lucru pe piața de carte româ-
nească). Campioana absolută la acest capi-
tol pare să fie Editura Polirom, condusă de
unul dintre jurnaliștii ieșeni ai publicațiilor
studențești ai anilor ’80 de pe Bahlui, apoi
Editura Paralela 45 a lui Călin Vlasie, poet
optzecist el însuși, dar și editura brașoveană
Aula, înființată de Alexandru Mușina, din
același contingent poetic. Cu toate acestea,
într-una dintre Scrisorile de la Olănețti pe care
Al. Mușina le publică în revista târgumu-
reșeană Vatra, autorul constată că, față de
puterea publică și de impact a unora din-
tre șaptezeciști (A. Pleșu, G. Liiceanu și alia-
ții lor), optzeciștii ocupă o poziție mai mo-
destă. De aceeași părere este și Ion Simuț,
fan nedisimulat al generației șaizeciste, pe
care o socotește nu doar la putere în arena
publică, ci și mai tare sub raportul producți-
ei de carte care rămâne.
    Discuția despre optzecism și configu-
rațiile acestuia este însă, după toate apa-
rențele, abia la început. într-un articol din
Idei in diakg, nr. 5 (8)/2005, Liviu Bordaș


aduce în discuție alte nume și, odată cu
acestea, o altă tendință optzecistă, cam tre-
cută cu vederea:

    Cele mai frumoase daruri pe care le-a făcut
    culturii române primul deceniu postdeccm-
    brist sunt patru condeie aparținând generației
    optzeciste - Horia-Roman Patapievici, Dan
    Stanca, loan I. Ică jr. și Teodor Baconsky. Ei
    alcătuiesc „optzecismul spiritual¹¹, cum îl
    numește Bădiliță, care face surprinzătoarea
    afirmație că cea mai mare reușită a acestei
    generații nu e nici pe departe literatura, ci
    tocmai spiritualitatea. „Generația ’80 va rămâ-
    ne în cultura noastră în primul rând prin
    mesajul ei spiritual (filosofic, teologic)¹¹
    („Tentația agorei și terapia sacrului¹¹, loc. cit.,
    p. 37). ’

    Fără îndoială, autorul are dreptate să îi
menționeze pe respectivii autori. Dar breșa
trebuie lărgită și mai mult, pentru o reflec-
tare cât mai corectă a situației. Sunt de po-
menit aici și optzeciștii militanți și analitici,
de la Gabriel Andreescu și Aurelian Crăiuțiu
la Marius Oprea, Sorin Adam Matei, Alina
Mungiu-Pippidi. Nu pot rămâne pe dina-
fară nici eseiștii și pamfletarii de toate felu-
rile, de la Luca Pițu la Mircea Mihăieș, ori
criticii doctrinari, precum Ion Bogdan Lefter,
în fine, poate unii dintre optzeciștii cu cel
mai mare ecou - difuz, dar uriaș, în același
timp, ca impact - rămân clujenii de la Ars
Amatoria, loan Groșan, Lucian Perța, Geor-
ge Țâra și Radu G. Țeposu. întregul feno-
men Cațavencu - Academia Cațavencu - Plai
cu boi - Aspirina săracului, unde joncțiunea
cu Dinescu rămâne numai întâlnirea dintre
două filoane de umor și satiră politică înru-
dite, copiat pretutindeni fără niciun fel de
precauții, în presa posteomunistă, este deplin
integrabil uneia dintre tendințele optzecis-
mului lărgit.
    Rămâne stabilit, prin urmare, că geo-
grafia și stratigrafia optzecismului mai au
de așteptat până la elucidarea totală și că a
confunda acest fenomen complex cu tex-
tualismul înseamnă să procedezi reducționist.

Cărți primite la redacție

Ion Pop, A scrie
și a fi. Ilarie
Voronca și
metamorfozele
poeziei, ediția a
ll-a, adăugită,
București: Cartea
Românească,
2007.

Mihai Dragolea,
Funcționar la
singurătăți sau
contabilul de
imagini, proze
de dimensiuni
variabile, Pitești:
Paralela 45,
2007.

    iuumiu
iihuj
CUM. ITMIGFir

• loan Pintea,
Jurnal discon-
tinuu cu N.
Steinhardt:
însemnările unui
preot de țară,
Pitești: Paralela
45, 2007.

Vasili Grossman,
Panta rhei,
traducere din
rusă de Janina
Ianoși, prezenta-
re și note de Ion
Ianoși, București:
Humanitas,
2007.

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 11

T(z)ara noastră

T'(z)ara noastm: Stereotipii
și prejudecăți (București:
Institutul Cultural Român,
2006) este un volum colec-
tiv coordonat de Ruxandra
Cesereanu, ce continuă câte-
va din proiectele Centrului
de Cercetare a Imaginarului
din Cluj - supranumit Phan-

tasma. Semnatarii sunt eseiști de mare anver-
gură din majoritatea provinciilor românești,
care au ca numitor comun analiza elemen-
telor esențiale, a stereotipiilor și prejudecă-
ților românești.
    în scopul unei analize structurate, dar
neexclusive, a volumului de față, putem face
o grupare în texte care tratează specificul
și problema identității românilor și texte care
se ocupă de preconcepțiile și automatisme-
le autohtone.
    Astfel, pornind de la problemele iden-
titare, remarcăm că pentru o mare parte din
semnatarii acestui volum esența, singulari-
tatea t(z)ării noastre e dată de ceea ce e anti-
tetic și ambivalent. Nota esențială (sau apa-
rentă) a românilor o reprezintă, în opinia lui
Angelo Mitchievici, „ușurătatea¹¹. Ea se opu-
ne „rigorismului cartezian¹¹, „legității¹¹, „prin-
cipialității și „exactității¹¹. Dar această „ușură-
tate¹¹ are însă și un caracter bivalent. Alături
de aspectele negative ale „ușurătății („inexac-
titatea¹¹, „lejeritatea“ și „relaxarea¹¹), stă, cu
„demnitate¹¹, și reversul pozitiv. Spre exem-
plu, „ușurătatea¹¹ dă străinului posibilitatea
unor tranzacții avantajoase pe piața nea-
gră. De asemenea, neseriozitatea și corupția
românilor aliați germanilor în al Doilea Răz-
boi Mondial îi umanizează: „ușurătatea ființei
lor dizolvă teroarea¹¹. Tot în aceeași perioadă,
frumoasele românce ușuratice au reușit să
mențină bucuria de a trăi și să creeze în hote-
lul Athenee Palace un spațiu neutru ce aduna
naziști, evrei, spioni, unde rasismul barbar
își neagă principiul. Din nefericire, după 50
de ani de comunism această ușurătate își
va pierde farmecul.
    Antiteza, în accepțiunea lui Marius Jucan,
este esențială pentru întreaga noastră isto-
rie. Disputa dintre „doliu¹¹ (Drăghicescu,
Caragiale, Cioran) și „noimă¹¹ sau sens (Lo-
vinescu, Blaga, Ralea, Noica) caracterizează
toată perioada interbelică. Iar acest joc dia-
lectic, între extremele ce conferă o colora-
tură romantică, continuă atât în perioada
comunistă, cât și cea postdecembristă. Răb-
darea specifică românului subzistă alături de
activismul reformator, apatia alături de entu-
ziasm, ospitalitatea rurală „coabitează¹¹ cu
ostilitatea urbană, „victimele¹¹ alături de „vic-
timizatori¹¹, iar dorul „nostalgic de noi“ e în
conjuncție cu „gelozia de a nu fi ca ei?. Alte
ambivalențe și antiteze caracteristice româ-
nilor, semnalate de Ștefan Borbely, sunt cele
dintre ontologic și fenomen; fond și formă;
eternitate și eveniment; spațiu privat și spațiu
public; sat și oraș. După revoluție, României
i se oferă șansa de a merge înainte, de a se
alinia la formele europene, de a se moder-
niza și industrializa. Dar accentul prea apă-

sat pus pe dimensiunea ontologicului și a
eternului paralizează participarea la eveni-
ment și la fenomenalitatea publică. în con-
secință, fiecare weekend e un mers înapoi
spre eternitatea satului.
    Aceleași ipostaze contradictorii reunesc,
în eseul Ruxandrei Cesereanu, concepțiile
lui Eminescu, Cioran și Patapievici, care au
în comun „iubirea-ură¹¹, „iubirea disperată¹¹
față de o Românie nedesăvmșită, ce este fă-
cută de Istorie, și nu - cum ar fi de dorit -
care să modeleze Istoria. Nedesăvârșirea se
datorează, în concepția eminesciană, străi-
nilor (din afară sau din interior), care sunt
„românofagi¹¹ și care „otrăvesc¹¹ și „malfor-
mează¹¹ „gena românească¹¹. Pentru Cioran,
subistoria României și fondul ei viciat sunt
puse pe seama unor componente negative
ale sufletului românesc: „scepticismul, auto-
disprețul, religiozitatea minoră, anistoria,
înțelepciunea¹¹, care sunt alimentate și întreți-
nute de „tradiția bizantină¹¹, de balcanism și
de „viciul¹¹ românesc destructiv al dorului,
care „exprimă un raport negativ cu lumea¹¹.
Critica cioraniană e continuată „frenetic și
disperat¹¹ de Patapievici, pentru care peri-
oada postdecembristă este una a „neo- sau
criptocomuniștilor¹¹. „Spălată pe creier și
voioasă să fie așa¹¹, România are niște idea-
luri scatologice, mediocre (atât la nivelul
maselor, cât și la nivel politic și cultural),
care nu au nicio umbră de „apolinic¹¹ și nici
măcar de „dionisiac orgiastic¹¹. Românii sunt
niște malformații etice, psihice și fizice. Tot
într-o manieră bivalentă, Mircea Cărtărescu
consideră că românii se află într-un cerc vici-
os în care isteria e provocată de „stress¹¹,
iar „stressul¹¹ de isterie, ei își sunt „propriii
călăi și propriile victime¹¹.
    Caracteristicilor ambivalențe li se alătură
însă și altele particulare. Astfel, Liviu Anto-
nesei adăugă alte trăsături ce au fost în vogă
pe întreaga desfășurare istorică: demagogia
și politicianismul. în acest sens, perioada inter-
belică - dominată de conflictul dintre euro-
penism și autohtonism, amplificat prin apa-
riția partidelor de extremă dreaptă și stângă,
la care se adaugă demagogia și politicianis-
mul de care suferea democrația - a ratat in-
tegrarea în modernitate. Revoluția din
decembrie aduce o nouă șansă proiectului
de modernizare a României. Premisele par
favorabile: majoritar, populația este urbani-
zată, alfabetizată și educată. însă ele nu infe-
rează spre concluzia modernității! In spate-
le „limbii de lemn¹¹ a elitelor politice și la nivelul
culturii publice acaparate de manele și tele-
novele, se întrevede ^modernitatea. Modelul
valah e o altă notă esențială ce a dominat, în
concepția lui Ovidiu Pecican, guvernarea sta-
tului român, de la începuturile sale până în
prezentul posteomunist: dinamicitatea acti-
vității economice nu este dată de agricultură
sau industrie, ci tot de comerț. Din păca-
te, aceste relații de schimb se transpun și
în planul politic, unde aceiași membri ai
clasei politice își schimbă partidul în funcție
de „clientelă¹¹, „profit¹¹ și „avantaje¹¹, și nu
pentru probleme doctrinare. Statul „cumpă-

ră¹¹ diferite categorii de cetățeni prin unele
„privilegii¹¹ fictive și instituie niște relații
„clientelare¹¹, chiar „vasalice¹¹.
    Alunecând de la notele esențialist-iden-
titare spre automatisme și prejudecăți, aflăm,
cu Horea Poenar, că țara noastră e nevino-
vată și neînțeleasă, guvernată de sentimentul
superiorității, însoțit de amăgirea că nerea-
lizarea acestei capacități se datorează alte-
rității, care poartă întreaga culpă. De aceste
stereotipii suferă toate zonele: cultură, poli-
tică, presă, sport. Mentalitatea omului co-
mun, crede Alin Rus, are înrădăcinate nume-
roase prejudecăți, care de cele mai multe ori
sunt contradictorii: „românii sunt ospita-
lieri¹¹, „harnici¹¹, „inteligenți¹¹, dar în același
timp „românii sunt hoți¹¹, „nu muncesc¹¹,
„sunt egoiști și nu se ajută între ei¹¹. Dar pre-
concepții există și la nivelul identității de
gen. Multe din ele, ne dezvăluie Mihaela
Ursa, sunt întreținute de personalități ale
culturii românești: Noica, Sorescu. într-o
succintă portretizare, femeia se realizează
printr-o „iubire, un copil și un cămin¹¹,
n-are ce căuta în politică, în vreme ce băr-
batul trebuie să fie bărbat, adică: „macho¹¹,
„provider¹¹ și „protector¹¹. Mai mult, ste-
reotipii le sunt prezente și-n oglinda litera-
turii. In critica poeziei eminesciene, afirmă
Ioana Bc)t, există automatismul de a aprecia
mai mult adjectivul decât substantivul din
sintagma „poet național? Naționalismul emi-
nescian este interpretat și comentat pentru
a legitima diferite aspecte ideologice, mesi-
anice și identitare. Aceste viziuni ale patri-
otismului eminescian sunt „exterioare lite-
rarului¹¹ și trebuie „resituate¹¹ în contextul
originar în care pentru poetul național patrio-
tismul nu se manifestă sub forma propa-
gandei (specifice „mesianismului pașoptist¹¹),
ci mai degrabă într-o manieră inconfortabilă
și neliniștitoare, fiind conjugat prin implo-
rarea morții, pentru a depăși „chinul exis-
tențial¹¹. Dom Pop, bazându-se pe sondaje-
le de opinie, arată că imaginarul românesc
postdecembrist e încadrat într-un stereoti-
pal „triunghi malefic¹¹ realizat prin unirea
a trei segmente: credință, autoritate și diver-
tisment (Biserică, Armată, Mass-media). O
altă imagine „legendar stereotipă¹¹, de astă
dată fixată de străini, este - potrivit Laurei
Pavel - cea de „locuitori ai țării lui Dracula¹¹,
„figură ficțională ce amenință să vanfirize-
ze fragila noastră identitate pe cale de a se
reconstrui¹¹.
    Multe din automatismele și preconcepțiile
caracteristice românilor sunt niște efecte ale
comunismului. Dintre acestea, Paul Cernat
reține „cinismul absolut, autoritarismul dis-
creționar, legea junglei și eliberarea unor
vechi resentimente¹¹, „privatizarea¹¹ și neîn-
crederea în instituțiile publice. Efectele aces-
tea se întrevăd și în proza posteomunistă,
care, conform analizei făcute de Sanda Cor-
doș, descrie o Românie „nomadă¹¹, guver-
nată de „provizorat¹¹, „izolare socială¹¹, în
care singurul ideal e munca în străinătate.
Prin urmare, întrebarea firească ce se pune

12 • APOSTROF

Cum se văd mireasma


și duhoarea

A scrie, cum face Mădă-
lina Diaconu, „O inter-

pretare fenomenologică a
olfacției“ (Despre miresme și
duhori. București: Humani-
tas, 2007), este un act dublu
de curaj epistemologic: în pri-
mul rând, pentru că presu-
pune detabuizarea unui simț
considerat, „în medii acade-

mice cu o componență preponderent mascu-
linăcc, nonteoretic, nonestetic sau „secundar“,
iar în al doilea rând, pentru că presupune rea-
lizarea tmei forme de vizualizare a nevăzutu-

lui, respectiv a stimulilor olfactivi, dar și a
morfologiei olfacției. O retorică vizuală (ine-
rentă oricărui parcurs logocratic, indiferent
dacă ne place sau nu) este antrenată de autoa-
re în demersul ei fenomenologic încă puțin
obișnuit la noi (dacă nu punem la socoteală
contribuțiile lui Andrei Pleșu sau traducerile
din Michel Onfray, dedicate, și unele, și alte-
le, mai ales gustului). Competențele cercetă-
toarei vin din două direcții în sprijinul între-
prinderii: pe de o parte, dinspre filosofie, iar
pe de alta, dinspre artele plastice. (Aflăm, de
altfel, din prezentarea editorială, că Diaconu
conduce proiectul interdisciplinar „Design
haptic și olfactiv - resurse pentru industriile
creative din Viena“, la care participă „filosofi,
chimiști, botaniști, designeri și pedagogi ai
artei de la mai multe universități din Viena“.
Fascinantul proiect pare să-l continue pe cel
din care a rezultat volumul de față. )
    Postmodernă prin caracterul subversiv al
subiectului, dar și prin „relaxarea^ rigidității
discursive a argumentului filosofic, cartea
este exemplară prin claritatea apolinică a ex-
plicării unor fenomene contigue dionisia-
cului. Aproape didactic, este parcursă inițial
istoria filosofici, începând de la presocratici
(la care mirosul e contemplat ca obiect al tmei
cunoașteri alternative, mai ales de natură sen-
zual-intuitivă), trecând prin teologia creștină,
cu blamul său etic asupra miresmelor senzuale
și cu hermeneutica moralistă a duhorii ca pă-
cat, prin raționaliștii lipsiți de miros, până
la Kant și Hegel. Cel mai interesant pasaj
istorist este cel dedicat lui Nietzsche, odată cu
care mirosul „revine în filosofie“. De altfel,

filosoful este, pe tot parcursul cărții, una
dintre referințele favorite, cum se poate vedea
și din ultima parte a studiului, o cuceritoare
analiză comparată a consumerismului ca „uto-
pie împlinită a postistoriei“, unde „pofta de a
pofti“ a omului postmodern apare ca o ela-
borare a „voinței de a vrea“, deci a „voinței de
putere“ nietzscheene.
   însă capitolul cel mai spectaculos rămâ-
ne „Nazurile nasurilor“, unde fenomeno-
logia olfacției este în plină acțiune, orga-
nizând mirosul ca topos și spațialitate în
adevărate „hărți olfactive“, dar și ca repre-
zentare a temporalității, în „ritmuri olfac-
tive“. „(C)osmologiile“ olfactive astfel rezul-
tate reprezintă tot atâtea proiecții de fantasme
mirositoare, adică tot atâtea repere ale unui
studiu de mentalitate la capătul căruia depre-
cierea teoretică a mirosului în raport cu cele-
lalte simțuri nu are decât o valoare circum-
stanțial culturală. Intervenția olfacției în
conștientizarea și construcția identității ar-
gumentează - dacă mai era necesar - nevoia
constituirii unei estetici a mirosului.

• Biserica reformată, detaliu din amvon (stilul renascentist înflorat). Foto: Lukâcs Jozsef

   După părerea mea, cărții nu i se pot adu-
ce decât obiecții de principiu: printre adver-
sarii ei se vor număra antipostmodernii de
toate culorile. Nouă, celorlalți, nu ne rămâ-
ne decât plăcuta misiune de a ne bucura de
parfumul acestei teorii (în sensul cel mai con-
cret al cuvântului, pentru că este imposibil să
citești, de pildă, capitolul despre „Compoziții
olfactive“ fără să te îmbeți de parfumuri fic-
tive sau de amintirile lor). Volumul Mădă-
linei Diaconu, care reprezintă teza de docență
a cercetătoarei la Institutul de Filosofie al
Universității din Viena, va fi, cu siguranță,
atât un bestseller (gurile rele vor spune că
se înscrie în trendul postmodern, de mare
succes, al filosofiilor minimaliste ale deri-
zoriului), cât și un succes de critică, și încă
unul care știe să stârnească așteptări pe ter-
men lung: estetica olfacției este întregită,
deocamdată doar pentru publicul de limbă
germană, de o estetică a tactilității și de una
a gustului, care promit delicii pe măsură.

este „cum a reușit sistemul (comunist) să se
impună“. Ion Manolescu aduce patru argu-
mente ca răspuns la aceasta: apropierea topo-
grafică de URSS; fatalitatea istoriei (do-
minată de o „permanentă transhumanță
imperială“); „pasivitatea «genetică» a popo-
rului român“; al patrulea și cel mai puter-
nic fiind „fenomenul de represiune“.
   Totuși, stereotipiile și automatismele nu
fac din România o excepție, pentru că și alte
state suferă de acestea - ne încredințează
Traian Ungureanu. Englezii pot fi un exem-
plu de „fixație mentală“. Viața lor e previ-
zibilă, fără surprize și plăceri, axată pe un

„ultrapragmatism“ și „maoism bancar“ de-
săvârșit, fiind incapabili de „improvizație^,
„risc“ și acțiuni gratuite sau fără finalitate
imediată. „Beția“ și „violența fizică“ sunt
remediul de weekend în fața „înstrăinării
organizatei La fel e și cazul nemților, unde
disciplina și restricțiile „aleargă singure pe
stradă și au grijă să nu treacă pe roșu“. In
cazul României, critica pasională a autoh-
tonismului, autodenigrarea reprezintă un
fundament care e, de fapt, reflexul -zădărni-
ciei și mutații. Dar această oglindă a -zădăr-
niciei e dată de condițiile istorice, care au
fragmentat treptat proiectul național, și nici-
decum de fatalitatea fondului biologic. „Ro-

mânii nu sunt mai «blestemați» decât alte
popoare, dar nereușita repetată a «casei co-
mune românești» i-a ajutat să supraevalue-
ze influența și rolul caracterului în istorie.“
   Volumul este o analiză „chirurgicală^,
„revigoratoare“, cel mai adesea critică la adre-
sa stereotipiilor și prejudecăților românești.
E puternic ancorat în prezentul (dar și tre-
cutul!) realității publice, politice și cultu-
rale. Ne dezvăluie faptul că preconcepțiile
sunt (și au fost) omniprezente, că se întind
de la nivelul comun maselor până la cel cul-
tural, dar și că nu suntem singurii care shfeiă
de ele.

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 13

ARH

.A

(Urmare din nr. 7)

[9]

                    București, 30.09 1973
           Iubite domnule Traian,

fie cum zici! Problema „Cărții de aur“ o con-
sider rezolvată. Ai dreptate. Există o serie
de probleme mai grele, mai complicate, cu
multe necunoscute, privindu-le la diferite
niveluri. în ce ne privește, menghina se strîn-
ge tot mai mult: Maria imobilizată de 7 săp-
tămîni, în urma fracturii de col femural;
cîrjele o așteaptă în colțul camerei. O dorință
are: să le poată mînui; să-și recapete parțial
libertatea de mișcare în cameră. în fața noas-
tră se înalță icebergul iernii. Proprietarul -
chiar astăzi - ne solicită evacuarea, chiar dacă
Maria ar trebui să fie dusă cu salvarea (!).
în cazul, bineînțeles, că ar putea vinde
casa. E înfiorător să te gîndești la ce
te poate paște. Dar fluviul istoriei pla-
netei și al universului își urmează
nezăgăzuit cursul în albia săpată de
legile naturii și ale evoluției. Ce să
mai sporim grijile zilei de azi, cu cele
imaginare ale zilei de mîine? Am fi
dorit ca într-o țară ca a noastră, pros-
peră, spectaculos înfloritoare să avem
și noi un amurg senin. Dar, vezi, că
hazardul se amestecă în destinul
nostru! Nu este aleatoriu cazul să alu-
neci pe parchet, în cameră, fără nici
un obstacol și să fii legat de pasul
lumii întregi?!
   Fie dar cum zici și nu te mai
„necăjescA
         Cu cele mai bune gînduri,
                T. Neș

[10]

           București, 30 iunie 1974
            Dragă Traiane,

să vă ajute Cel de Sus să puteți face
un plan de perspectivă pe viitorii 25
de ani cu certitudinea de a-1 putea
înfăptui tot voi. Aș fi extrem de încîn-
tat să vi se asigure o viață rodnică,
pînă la cel puțin revelionul din 31
dec. 1999, cînd la marele ospăț perio-

dic, cum numai peste altă mie de ani va fi,
să ciocniți un pahar de vin în memoria ace-
lora care au coborît în Hades.
   Noi însă care ne-am consumat energia și
suntem spre scăpătat, la o șchioapă de
streșina cerului, nu ne putem îngădui un
plan de perspectivă, decît pentru cîteva zile,
ore sau minute. De aceea, te rog, dacă este
cu putință și vine cineva în delegație la Bu-
curești, să treacă pe la mine, să-i dau pachet
aproape tot materialul, să i-1 predea lui Sandu
și să alegeți ce vă lipsește și cu cît apreciați.
Sălăgean e foarte mulțumit că l-ai ajutat peste


Epistolar
Teodor Neș
(3)

așteptare. Cunoști Bihorul, știi că Tarcea lui
Sălăgean este mai departe de Inand, decît
Mădărasul și bătăile inimii sale generoase
trebuie să fie mai puternice pentru ce-i mai
aproape. Intensitatea pulsului urmează să se
supună legii universale: scade invers pro-
porțional cu distanța (bat-o s-o bată de [...],
cum ar zice plictisit Mânu, absolvent din
seria 19...). Dar să lăsăm la o parte [...] și
să vorbim serios. Noi la vîrsta noastră,
vedem capătul firului care se deapănă prea
repede. Nu ne facem iluzii.
    De aceea cînd vine cineva la București -
cît mai curînd - de la voi, din partea Bi-
bliotecii, sau a lui Sandu, să treacă pe aici,
să ducă pachetul de hîrtii lui Sandu să vă ale-
geți ce socotiți util și să apreciați cît mai gene-
ros - ce păcat că nu pot face dar Bihorului!
- în speranța că ne vom muta cît mai repede.


• Biserica reformată, blazonul funerar al guvernatorului Transilvaniei,
Gheorghe Bânffv. Foto: Lukăcs Jozsef


   Pînă atunci: cine este Ardelean din Batăr?
Col. Gane într-adevăr pare expeditiv. Eu am
angajat - adică rugat - o fostă funcționară
de la Inspectoratul școlar din București să
mă ajute la sortarea și aranjarea documen-
telor și cărților; să știu camerile „ramolite“
(lerâmolni) și în ordine.
   Dacă am fi rezolvat și terminat cu schim-
bul de locuințe, aș fi făcut cadou și unele
fotolii, care au schelet de lemn de stejar,
garantat pentru cîteva zeci de ani. Dna
Delcea, bibliotecara, mi-ar face un imens
serviciu dacă mi-ar trimite o copie de pe

cărțile duse pentru Inst. Ped. Copia mea
n-o găsesc și aș vrea să văd cine ce a mai luat
de aici. Sandu mi-a trimis la cererea mea car-
tea de telefon cu abonații județului Bihor.
   Sănătate și voie bună tuturor cunos-
cuților.
                                Cu bine,
                                T. Neș

[11]

   Iubite domnule Traian,
interesul viu și energic susținut în proble-
mele noastre familiale - acute și grave -
ne-a impresionat profund, pătrunzînd în
toate fibrele ființei noastre. Ți-am admirat
dîrzenia și stilul sacadat, ca lovituri de cio-
can, cu care ai apărat obiectiv o cauză care
noi, poate, o privim printr-o op-
tică subiectivă și deformată. în
acest moment situația s-a amelio-
rat în urma introducerii gazelor
în loc de păcură.
   Lui Sandu i-am scris și trimis
un transport de cărți, care va con-
tinua; și cărți care vă stau la dispo-
ziție. Ce credeți că vor putea fi
folosite în Biblioteca Municipiu-
lui, le rețineți, iar restul - cu conți-
nut atît de disparat - poate con-
stitui un colț ca donație din partea
unui bihorean, care sub orice co-
ordonate geografice s-ar găsi, își
trage seva din solul Bihariei, ală-
turi de voi care îmbogățiți patri-
moniul cultural și economic al
Bihorului în alte condiții, mai
prielnice.
   Unele însemnări, bătute la
mașină sau scrise de mînă, vor
rămîne tot în patrimoniul Bi-
bliotecii Municipiului. Acestea și
încă cîteva volume de cărți din
diferite domenii, care și-au găsit
confluența în creerul acesta mun-
cit și istovit va rămîne prin Sandu,
tot la dispoziția voastră.
   Mulțumindu-ți pentru atitu-
dinea fermă manifestată în dife-
rite împrejurări, îți urăm dumi-
tale și întregii familii ca anul

1975, cu lunga lui trenă de ani nenumărați,
să vă sporească sănătatea, s-o consolideze și
să vă salte pe spirala care duce spre tării albas-
tre și scopuri mărețe, pe care numai o cuteză-
toare imaginație le poate împlini și așeza pe
linia Timpului.
               Vechiul dascăl
Teodor Neș
București, 5 ian. 1975


Epistolar îngrijit de


14 • APOSTROF

    DOSAR


Biserica reformată

Biserica reformată


din strada Lupului



Locul unde a fost construită
biserica

STRADA KOGĂLNICEANU din Cluj, sau stra-
da Lupului, cum s-a numit în Evul Me-
diu, este un loc cu o deosebită încărcătură
spirituală. Capătul străzii dinspre răsărit pare
să fie închis de fațada sobră, aproape severă
a bisericii reformate, al cărei frontispiciu de
piatră se înalță din frunzișul teilor care o în-
conjoară ca pe o piramidă sau un uriaș „A“.
Această siluetă - care pare să fie o replică a
bisericii Sfîntului Francisc din Assisi - o
putem asemui cu simbolul alfa, începutul
spiritualității, al credinței în Cel Atotputernic,
pentru care a fost creat acest templu, din
dorința marelui rege născut la Cluj și în sti-
lul și prin munca unor călugări cerșetori și
predicatori ai Cuvîntului Domnului. Tot
aceeași stradă adăpostește, așa cum urmează,
de la est la vest, clădirea Colegiului Refor-
mat, instituție de învățămînt fondată în
1545, iar vizavi de aceasta, locuințele pro-
fesorilor, Colegiul Național „Emil Racoviță“,
Biblioteca Academiei, construită pe locul
casei demolate a primului enciclopedist arde-
lean, Apăczai Csere Jănos, Arhivele Statului,
palatul Teleki, unde funcționează sala de lec-
tură a Bibliotecii Județene, mai încolo, locul
primului teatru permanent din Transilvania,
peste care astăzi se înalță Colegiul Acade-
mic, clădirea Gimnaziului Catolic, construit
din pietrele abației benedictine de la Cluj-
Mănăștur, apoi vechea mănăstire iezuită,
ordinul creator de universitate, mai tîrziu
reședința ordinului piarist, a călugărilor
profesori, iar în capătul vestic al străzii se
înalță clădirea universității clujene.
   Trebuie explicat și numele vechi și miste-
rios al străzii pe care se ridică acest tem-
plu, deoarece de secole este pomenită ca
biserica din strada Lupului (Farkas utca).
Această denumire medievală a fost pome-
nită prima oară în scris în anul 1453, în lim-
ba latină, ca Plutea Luporum, în 1466 în lim-
ba maghiară, ca Farkas wcza, iar în 1566
în limba germană, ca Whfagass.
   Există două explicații pentru numele
acestei străzi: prima, susținută de lingvis-
tul și istoricul Szabo T. Attila, spune că înain-
te de construcția zidului de incintă al ora-
șului, în timpul iernilor mai aspre, lupii au
coborît din pădurile ce acopereau Dealul
Feleacului pînă la gospodăriile din margi-
nea orașului Cluj, adică pînă acolo unde as-
tăzi se întinde strada Kogălniceanu.
   A doua explicație, formulată de istoricul
Herepei Jănos, susține o teorie care este o
A

• Biserica reformată din Cluj. Foto: Lukâcs Jozsef

DOSAR

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 15

deducție logică combinată cu dovezi istori-
ce. Astfel, în Cronica lui Anonymus, unde se
vorbește de ocuparea Ardealului de către
maghiari, este povestit cum una dintre căpe-
teniile maghiarilor, Teteny (sau Tohotom,
Tuhutum), auzind de bunătatea și rodnicia
pămîntului de dincolo de păduri (Ultra-,
mai tîrziu Trans-silvania), a trimis o iscoadă,
în persoana lui Ogmand, tatăl lui Opafor-
kos¹, să adune informații despre acele teri-
torii. în numele Opaforkos se poate recu-
noaște numele de Apafarkas, care în limba
maghiară înseamnă tatăl lupului (apa = tată,
farkas = lup). Ogmand sau Agmand a fost
numele unei ginți maghiare care s-a stabi-
lit în zona rîurilor Barcău, Almaș și Căpuș,
adică chiar zona unde, după afirmațiile lui
Anonymus, s-a dat lupta între Gelu și oștile
maghiare. Se cunoaște, din vestigiile arheo-
logice ale unui cimitir maghiar, că a existat
o așezare timpurie maghiară, datată pe la
sfîrșitul secolului al IX-lea, în zona străzi-
lor Pietroasa și Pata (astăzi străzile Aurel
Suciu și Nicolae Titulescu). Se pare că pri-
mii maghiari s-au stabilit mai spre est de
actualul centru al Clujului, adică de terito-
riul orașului medieval. Aceștia trebuiau să
fie membrii ginții Agmand, al cărei șef a
fost Apafarkas. Lupul, fiind pomenit și în
numele șefului, trebuie să fi fost deci ani-
malul totemic, simbolul ginții. De aici a
dedus istoricul Herepei că trebuia să existe
un drum care lega zona în care s-au găsit
mormintele maghiare de zona unde a exis-
tat orașul roman, iar mai tîrziu centrul ora-



• Fragment din poarta de vest a bisericii reformate. Foto: Lukâcs Jozsef

șului medieval. Acest drum a fost numit du-
pă animalul totemic al gințiii Agmand, adică
după lup, strada Farkas².


Ctitorul și constructorii
bisericii

CLĂDIREA GOTICA a celei mai mari bise-
rici reformate din Cluj este o construcție
impozantă și încercată de evenimente isto-
rice, mai ales de acelea tensionate, chiar tra-
gice, ale perioadei de înfăptuire a Reformei
religioase. Biserica din strada Lupului a fost
construită înainte ca religia Romei să fie
înnoită de Luther, de Calvin și de Dăvid
Ferenc și este una dintre cele mai mari și
mai unitare edificii de cult ridicate de un
ordin călugăresc cerșetor. A fost construită,
din dorința regelui Matia Corvinul, pentru
ordinul călugărilor franciscani.
   Călugării Sfîntului Francisc s-au stabi-
lit în Ardeal după marea invazie a mongo-
lilor din 1241 și au construit mănăstiri în
Bistrița (1268), Orăștie, Sibiu și Tîrgu-Mu-
reș. în cursul secolului al XV-lea, bucurîn-
du-se de sprijinul deosebit al lui lancu de
Hunedoara și al regelui Matia, franciscanii
observanți³ au fondat și construit mănăstiri
în Șumuleu-Ciuc, Albești, Teiuș, Hunedoa-
ra, Mediaș, Hațeg, Sebeș, Brașov și Cluj,
dar și în orașe din afara Ardealului, la
Tîrgoviște și la Bacău.


Construcția bisericii

ISTORIA BISERICII din strada Lupului înce-
pe în 1486. In acel an, conducerea orașului
Cluj a primit o solicitare din partea regelui
Matia, transmisă de voievodul Ardealului,
Ștefan Băthory⁴, să fie îngăduită și sprijinită
construcția unei biserici și a unei mănăstiri
pentru preferatul lui ordin monahal, adică
pentru călugării franciscani, mai precis pen-
tru călugării franciscani minoriți (numiți și
frații cei mici sau observanți), acea ramură a
ordinului care respecta cu severitate regulile
de sărăcie ale Sfîntului Francisc din Assisi⁵.
în cererea formulată, regele a acceptat locul
unde urma să fie construită mănăstirea fran-
ciscană din orașul său natal, loc pe care îl
recomandau⁶ patricienii clujeni: în colțul
sud-estic al orașului, în capătul Platea Lupo-
rum, adică al străzii Lupului, în apropierea
Turnului Croitorilor. Oferirea terenului pen-
tru mănăstire nu putea să fie o problemă
ușoară pentru conducerea orașului. Pînă în
acel moment, zidurile de incintă ale orașului
fuseseră construite, iar între ziduri nu mai
era teren nefolosit. Luînd în calcul acest con-
siderent, putem înțelege amplasarea biseri-
cii practic în mijlocul străzii Lupului. Pur și
simplu nu mai era destul teren și pentru bise-
rică, și pentru mănăstire, așa că a fost sacri-
ficată mai mult de jumătate din lățimea stră-
zii și acolo s-a ridicat biserica.
    In 9 septembrie 1486, consiliul orașului
și primarul (judele) Ambrosius Szabo (Sabo)
au îndeplinit doleanța regelui. Au desemnat
terenul în locul stabilit de acesta, dar au cerut
ca acei cetățeni care aveau proprietăți pe tere-
nul viitoarei mănăstiri să fie despăgubiți
de călugări.
    După un an, în 5 septembrie 1487, rege-
le Matia, într-un document redactat la Wie-
ner Neustadt, a poruncit cu severitate con-
ducerii orașului Cluj să sprijine cu toate
mijloacele începerea lucrărilor de construc-
ție, respectiv să desemneze două persoane
din partea consiliului orășenesc care să stea
la dispoziția călugărilor, protejîndu-i și aju-
tîndu-r.
    în 18 ianuarie 1490, cu patru luni înain-
te de moarte, regele Matia a formulat încă
un ordin legat de biserica din strada Lupu-
lui. Documentul a fost redactat la Visegrăd
și era destinat ișpanului camerei sării (admi-
nistratorului minelor de sare) din Ardeal,
Tharcsay Mărton. în scrisoare, regele a dat
ordine amănunțite cum să fie continuată
construcția bisericii. L-a desemnat ca șef
al construcțiilor pe Frater Joannes (călugă-
rul loan), care a fost trimis pe acest șan-
tier împreună cu colegii lui călugări, adică
o echipă profesionistă de constructori. Șeful
minelor de sare a primit ordin să îndepli-
nească întocmai toate doleanțele și porun-
cile călugărului loan. în aceeași scrisoare,
regele a ordonat ca toate costurile șantieru-
lui, adică arderea varului, tăierea și trans-
portul pietrei și al celorlalte materiale de con-
strucții, plata zidarilor să fie suportate de
vistieria regală, iar pentru ca echipa de lucră-
tori să nu aibă niciun fel de lipsuri, să fie
ridicate chilii din lemn pentru călugări⁸.
    Activitatea călugărului loan nu este cu-
noscută cu exactitate, ci doar bănuită din
coincidențele de stiluri și procedee de con-
strucție pe care le întâlnim în mai multe loca-
lități în care s-au construit edificii de cult în
aceeași perioadă. Astfel, au fost observate
asemănări între construcții ale palatului regal

16 • APOSTROF

DOSAR

• Planul bisericii reformate, după Entz Geza
din Buda, biserica ortodoxă din Răckeve,
abația de la Pannonhalma, palatul regal de
la Visegrăd, biserica reformată (în trecut
biserica Sf. Gheorghe) din Nyirbător
(Ungaria), dar și cu biserica reformată din
Dej, biserica evanghelică din Mediaș, bise-
rica mănăstirii dominicane din Cluj (astăzi,
biserica franciscană), biserica romano-cato-
lică de la Turda.
    La patru ani după moartea regelui Matia,
în 24 august 1494, regele Ulăszld (Vladislav)
al II-lea, aflat la Sibiu, a emis un ordin adre-
sat administratorilor camerei de sare, Kăpol-
nai Miklos și Ispănfi Istvăn. In scrisoare,
regele Vladislav dispune, datorită stimei pe
care o poartă Sfintei Maria, pentru conti-
nuarea construcției mănăstirilor de călugări
și de maici, ce poartă hramul Sfintei Maria,
din orașul Cluj, să fie dați 300 de forinți-aur
pe seama vistieriei de sare de la Turda. Aceas-
tă finanțare trebuia continuată pînă la ter-
minarea tuturor clădirilor mănăstirii⁹. Scri-
soarea regelui ne dă prima informație despre
existența unei mănăstiri de maici, alături de
mănăstirea călugărilor.
    în 12 decembrie 1503, a fost formulat
testamentul Elisabetei, văduva cetățeanului
clujean Stephanus Weyneer, prin care a lăsat
o anumită sumă de bani noii biserici, dedi-
cate Sfintei Maria, a călugărilor minoriți fran-
ciscani (fratribus ordinis beati Francisci con-
fessoris fratrum minonim in nova ecclesia beate
Mărie viiginis in eadem civitate Coloswar fun-
data digentibusf'. Din acest document
putem ajunge la concluzia că biserica a fost
terminată în anul 1503, adică la 27 de ani
de la începerea lucrărilor de construcție.
    Se pare că finanțarea în sare din partea
regilor maghiari a continuat și după anul
1503, cînd putem considera terminate lucră-
rile de construcție, deoarece într-un docu-
ment eliberat la cancelaria regală de la Buda,
în 27 martie 1520, regele Ludovic al II-lea
a ordonat șefului camerei sării din Ardeal,
Batthăny Gyorgy să dea cît mai repede sarea
cuvenită franciscanilor clujeni. Se pare că
întîrzierea s-a datorat timpului nefavora-
bil, care îngreuna extracția și transportul
sării¹¹.
    în anii următori mai aflăm despre dona-
ții și moșteniri lăsate prin testament pen-
tru beneficiul mănăstirii minorite. în 24
octombrie 1531, doamna Orsolya (Ursula),
văduva patricianului Zilahy Băl, a lăsat 100
de forinți ca să fie împărțiți între biserica pa-
rohială Sf. Mihail și cele două mănăstiri din
oraș¹².
    Din 16 februarie 1544 avem încă o infor-
mație ce dovedește existența mănăstirii de
maici pe lîngă biserica și mănăstirea călugă-
rilor franciscani. Două călugărițe, Dorottya



din Cluj și Veronika din Buda, în numele
călugărițelor ordinului Sf. Clara de pe lîngă
mănăstirea Sfintei Maria din Cluj, au pro-
testat împotriva evacuării lor de către con-
ducerea orașului Cluj, din chiliile, capela,
baia, fîntîna, curtea și grădina cumpărată
de ele.



Descrierea bisericii


Terminată în toată detaliile ei în deceniile
   din ajunul Reformei religioase, biserica
franciscană purtînd hramul Sfintei Maria a
devenit cel mai mare și mai frumos edifi-
ciu de cult ridicat de franciscani în Ardeal.
A fost construită în aproximativ trei dece-
nii, între anii 1486 și 1503, deci într-o
perioadă foarte scurtă, dacă facem compa-
rație cu alte construcții de aceleași dimen-
siuni și din aceeași epocă istorică.
   Este o biserică-sală cu o singură navă.
Lățimea de 15 m a navei este surprinzător


• Principele Gheorghe Râkoczi I

• Semnătura principelui Gheorghe Râkoczi I

de mare, dacă ne gîndim că peste această lăr-
gime trebuia construită bolta ogivală. Nava,
lungă de 60 m, este compusă din cinci tra-
vee dreptunghiulare. Sanctuarul este format
din trei travee dreptunghiulare și se termină
cu cele trei laturi ale unui octogon. Cele
patru perechi de pilaștri prismatici din inte-
riorul navei conduc spre bolta ogivală direct,
fără intermediul capitelurilor, nervurile de
piatră care formează bolta gotică în mreajă,
aflată la o înălțime de 19 m. Interiorul bise-
ricii este luminat de 17 ferestre mari, cele
mai multe tripartite, care păstrează mulu-
rile originale polilobe și flamboiante. Porta-
lul vestic, aparținînd stilului gotic tîrziu, atra-
ge atenția prin cadrul cu baghete foarte fin
profilate. Deasupra portalului putem obser-
va un ancadrament ogival, în colțurile căru-
ia mai putem zări cîteva fragmente de sculp-
tură. Din acestea putem deduce că în acest
loc trebuia să fi existat o ornamentație în
relief, asemănătoare multor portaluri goti-
ce. Despre soarta acestei sculpturi, singura
informație rămasă ne parvine din jurnalul
din anul 1704 al contelui Wesselenyi Istvăn¹³.
La data de 4 noiembrie 1704, fiind la Sibiu,
a notat următoarele: „am văzut în capela
generalului [Rabutin] o sculptură din pia-
tră, un obiect foarte vechi, pe care erau sculp-
tate cîteva dintre patimile Domnului nostru
Cristos. Iar pe aceasta au găsit-o în zidul
Clujului, unde aceasta era de curînd arun-
cată“. Este de remarcat că această sculptu-
ră a fost găsită zidită în zidul de incintă al
orașului, iar valoarea ei artistică, chiar și după
atîtea stricăciuni, era așa de mare, incit co-
mandantul trupelor austriece din Transil-
vania, generalul Rabutin, un aristocrat fran-
cez exilat de Ludovic al XTV-lea, a adunat-o
și a dus-o cu el la Sibiu, unde a amplasat-o
în capela lui personală. De atunci nu se mai
știe nimic de ca: poate s-a pierdut definitiv
sau poate că Rabutin a luat-o cu el în Austria
sau, cine știe, poate chiar în castelul Bussy
din Franța, reședința conților Rabutin de
Bussy. De valoarea artistică a acestei sculp-
turi, dar și a altora, despre care avem infor-
mații că au fost distruse, ne putem da seama
din sculptura foarte fină a ancadramentu-
lui porții principale (vestice). Pe aceasta,
în cele două colțuri din partea superioară,
s-au păstrat două reliefuri ce înfățișează doi
îngeri. Aceste sculpturi, adevărate capodo-
pere ale goticului transilvănean, poate nu mă
hazardez prea tare dacă presupun că sînt
creațiile sculptorului Gheorghe din Cluj,
despre existența căruia știm din testamentul
soției sale, Magdalena, redactat pe la finele
anului 1531, că a fost un cetățean respec-
tat al orașului, că a lucrat la construcția bi-
sericii și că atît el, cît și soția lui au fost
înmormîntați în biserică.
   Zidurile bisericii sînt sprijinite din exte-
rior de contraforturi în trepte. Pe unele din-
tre ele s-a păstrat decorul de arcade oarbe
(asemănătoare cu cele de la biserica Sf.
Mihail din Cluj), iar pe sprîncenele care
separă arcadele încă se pot vedea cioturile
cîtorva creaturi sculptate: animale sau mici
monștri care încearcă de sute de ani să intre
în spațiul sacru al bisericii.
   Spațiul deschis, luminos al bisericii nu
este întîmplător. Trebuie să ne gîndim că
biserica a fost construită de un ordin călugă-
resc care avea ca regulă de bază sărăcia și care
se autosusținea din cerșit. Principala lor acti-
vitate era propăvăduirea învățăturii biblice
prin predici și rugăciune. Aveau nevoie deci

DOSAR

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 17

de un spațiu bisericesc degajat, fără nave la-
terale și fără coloane care să fragmenteze
spațiul interior, astfel incit atenția enoriași-
lor să se poată îndrepta în voie spre altar și
spre amvonul cfe uncie se ținea predica.
   Multe descrieri ale bisericii amintesc, cu
părere de rău, că aceasta nu are turn. Este o
informație ce izvorăște din neatenta obser-
vare a clădirii. în cazul construcțiilor francis-
canilor, era o regulă în toată Europa ca
turnul bisericii să fie construit pe una din la-
turile sanctuarului. Nici în acest caz nu au
făcut excepție. Și astăzi putem vedea par-
terul și primul etaj al vechiului turn, atît
cît a supraviețuit în urma vicisitudinilor isto-
riei, pe latura sudică a sanctuarului. Turnul
original a fost distrus în 1603, iar în timpul
reconstrucției bisericii din timpul principe-
lui Gheorghe Răkoczi I a fost construit
greșit, astfel incit, foarte curînd după ter-
minare, în vara anului 1646, a trebuit demo-
lat pînă la nivelul primului etaj. Acest ciot
al vechiului turn există și astăzi, în el este
amenajată arhiva bisericii reformate. în tim-
pul franciscanilor, parterul turnului era folo-
sit ca sacristie, iar pe aici s-a putut intra pe
coridorul acoperit, care împrejmuia cîndva
curtea interioară a mănăstirii.
   Importanța acestei instituții monahale
poate fi evidențiată și prin numărul mare de
călugări care trăiau aici. Astfel, în anul 1534
conviețuiau aici 34 de călugări și novici,
printre ei și organistul Bonaventura Kassai.
Această informație este foarte importantă
pentru argumentarea importanței bisericii.
In perioada respectivă, numai trei biserici
din Ardeal aveau orgă: cea din Tîrgu-Mureș,
cea din Mediaș și biserica minorită din Cluj¹⁴.



Biserica în timpul
Reformei religioase

CĂLUGĂRII FRANCISCANI nu S-au putut
bucura timp îndelungat de noua și impo-
zanta lor biserică și mănăstire. Noile idei ale
Reformei au fost însușite de tot mai multă
lume, iar biserica catolică era în regres con-
tinuu. în anul 1545, biserica parohială Sf.
Mihail a fost transformată în biserică lute-
rană, iar călugării dominicani din Cetatea
Veche și călugării franciscani din biserica Sf.
Maria au fost siliți să plece din oraș. în anii
următori, Dieta transilvăneană a adoptat
hotărîri cînd de reprimire a călugărilor, cînd
de alungare a lor. în sfîrșit, în baza unei ho-
tărîri din 15 martie 1556, franciscanii au fost
alungați definitiv. După unele informații
contemporane, călugării înșiși au ars icoa-
nele, lăsînd în urma lor pereții pustii ai bise-
ricii și ai mănăstirii. Clădirea a rămas pără-
ginită timp de peste două decenii.
   In anul 1579, principele Ștefan Băthory
a adus călugării iezuiți între zidurile goale
ale fostei mănăstiri franciscane. Ei au fon-
dat aici o școală, care a fost ridicată, în anul
1581, prin dorința aceluiași Ștefan Băthory,
ajuns rege al Poloniei, la rangul de acade-
mie. Această instituție de învățămînt a fost
prima universitate din Transilvania.
   în anul 1603, după domnia principilor
catolici din familia Băthory¹⁵, a fost ales un
domnitor protestant, Szekely Mozes. Oștile
lui au ocupat Clujul, iar cetățenii, în cea mai
mare parte unitarieni, în data de 9 iunie
1603, la îndemnul preotului unitarian al
Clujului, episcopul unitarienilor ardeleni,


• Principele Gabriel Bethlen

• Semnătura principelui Gabriel Bethlen

Toroczkai Măte (1579-1603)¹⁶, au început
să distrugă edificiile care au aparținut cato-
licilor, îndeosebi cel al iezuiților. La îndem-
nul lozincii: „dacă vrei ca rîndunica să nu se
mai întoarcă, trebuie să-i distrugi cuibul“,
clujenii s-au năpustit asupra bisericii și mă-
năstirii, începînd să le demoleze. Distrugerile
au continuat sistematic, cîteva săptămîni,
timp în care au reușit să distrugă întreaga
mănăstire, interiorul, icoanele, frescele și sta-
tuile sfinților și acoperișul locașului de cult,
după care au început demolarea bolții ogi-
vale. Cînd au scos pietrele de boltă, aceas-
ta s-a surpat, omorînd pe loc patruspreze-
ce persoane¹⁷. întîmplarea fiind socotită un
semn divin, a fost încetată demolarea bise-
ricii, dar ruinele au fost lăsate în paragină.
   Despre aspectul din acel moment al bise-
ricii ne putem da seama din relatarea călugă-
rului iezuit italian Giovanni Argenti, mar-
tor ocular al tristelor evenimente, adresată
comandorului ordinului iezuit, Aquaviva.
Argenti, povestind distrugerea bisericii, ca-
racteriza acest locaș de cult drept cel mai fru-
mos din toată Transilvania („La libreria che
era bellissima [...] comminciareno a destrug-
gere il seminario et il collegio, et finalmen-
te la chiesa, che era la piu bella in tutta Tran-
silvania“)¹⁸.
   Un alt martor ocular al acestor eveni-
mente a fost istoricul Szamoskozi Istvăn. El
a relatat cu multe detalii, foarte asemănă-
toare cu cele relatate de Argenti, despre de-

molarea mănăstirii. Printre altele, amintește
și o pierdere personală: înainte cu cîteva zile
de tristele evenimente, a împrumutat o carte
din propria bibliotecă unui respectabil pro-
fesor iezuit; era vorba despre cartea istori-
cului roman din sec. III Flavius Proculus
lustinus, carte ce a provenit din celebra bi-
bliotecă Corvina a regelui Matia și care a
fost distrusă de mulțime.
   Ruinele bisericii au rămas în paragină
pînă în anul 1622. în anul 1613, principe-
le Gabriel Bethlen a încercat aducerea îna-
poi a iezuiților, dar conducerea Clujului a
permis stabilirea lor doar în apropiereazidu-
rilor orașului, adică în Cluj-Mănăștur. în tot
acest timp, zidurile bisericii au fost folosi-
te drept sursă de piatră pentru alte construc-
ții din oraș. Printr-o lege adoptată de Dieta
transilvăneană, întrunită în mai 1622, prin-
cipele Gabriel Bethlen a donat biserica în
ruine bisericii reformate. Pe atunci, majo-
ritatea clujenilor erau de religie unitariană.
Drept urmare, puterea financiară a refor-
maților, aflați în minoritate, era mult prea
mică față de costurile necesare reconstrui-
rii impozantului edificiu, astfel că acesta a
rămas mină în continuare.
   în 25 august 1627 s-a întîmplat o altă
catastrofă, care a agravat și mai mult sta-
rea minelor. în ziua aceea, un fulger a lovit
Turnul Croitorilor, depozitul de praf de puș-
că al orașului, amneînd în aer peste 12 tone
de explozibil. în urma deflagrației, turnul
a fost distrus în întregime, dar a avut de sufe-
rit și biserica aflată la cîțiva zeci de metri
distanță.
   în aprilie 1638, principele Gheorghe
Răkoczi I a inițiat, în sfîrșit, reconstrucția
bisericii. Nu este neglijabil faptul că prin-
cipele era de religie reformată, deci a fost
mult mai sensibil la problema reconstruirii
unui locaș de cult reformat. Din fericire,
în loc să caute procedee cît mai simple și mai
ieftine de reconstrucție, cum s-a întîmplat
în atîtea locuri din Transilvania, principele
a ales să caute meșteri pricepuți și să refacă
cît mai aproape de forma sa originală aceas-
tă mare mină, devenită biserică reformată.
Acest lucru nu era ușor. în cei 120-130 de
ani care au trecut de la terminarea biseri-
cii, tainele constmirii bolților gotice au fost
uitate nu numai în Transilvania, dar și în
Europa de Vest. în anul 1642, principele
Răkoczi a adus tocmai din Kurlandia, o
regiune de lingă Marea Baltică, aflată as-
tăzi pe teritoriul Letoniei, trei meșteri con-
structori, care încă cunoșteau tainele zidi-
rii bolților ogivale. Ei au sosit în Cluj în
primăvara anului 1642 și au reconstruit bolta
bisericii din strada Lupului în forma sa ori-
ginară, așa cum se poate vedea și astăzi.
Se știe că unul dintre meșteri se numea
Gheorghe și că în decembrie 1643 toți trei
au plecat la Alba lulia¹⁹, la porunca prin-
cipelui.
   Biserica, reconstruită în toate detaliile
ei, a fost inaugurată și sfințită în 1 iulie 1647,
cu ocazia sinodului bisericii reformate.


Istoria bisericii
   ca locaș de cult reformat

DUPĂ reconstrucția din anii 1640-1647,
timp de aproape un secol și jumătate,
biserica nu a avut parte de evenimente tra-
gice, pînă în 31 august 1798. în acea dată,
în urma unui incendiu ce a pornit din stra-

18 • APOSTROF

DOSAR

da Finului (actuala stradă Napoca), s-a făcut
scrum jumătatea sudică a orașului, adică peri-
metrul străzilor Turzii (Universității), Lupu-
lui (Kogălniceanu), Kirăly (I. C. Brătianu).
Incendiul a afectat foarte grav atît biserica
iezuită (piaristă), cît și biserica reformată.
Acoperișul acesteia din urmă s-a distrus în
totalitate, împreună cu clopotnița construită
din lemn, împreună cu clopotele turnate cu
ocazia reconstrucției. Reparațiile au durat
aproape cinci ani.
    în anii 1910 și 1911, biserica a fost
restaurată; atunci a fost clădit, în partea
vestică a navei, balconul interior, pe care a
fost amplasată orga construită în anul 1913
de firma Angster din Pecs. Cum am amin-
tit, această biserică a fost una care dispu-
nea de orgă încă din sec. al XVI-lea. Acest
instrument a fost însă distrus în 1603. După
reconstrucția din 1640-’47, principele Ră-
koczi a avut grijă ca biserica să fie înzestrată
cu instrumentul muzical, devenit între timp
indispensabil, al liturghiei reformate. Cînd,
în 1913, a fost amplasată noua orgă, pe
aceasta a fost montat vechiul instrument.



Amvonul bisericii²⁰

CEL MAI important obiect de artă din inte-
riorul bisericii este amvonul. în cadrul
lucrărilor de reclădire a bisericii din 1646,
în timpul principelui Gheorghe Râkoczi I,
a fost creat amvonul ce se găsește și astăzi
în biserică.
   Se știe că toate stilurile arhitecturale au
ajuns în Ardeal cu o oarecare întîrziere sau,
altfel spus, stilurile precedente au dăinuit
mai mult timp aici, în acest colț de lume
destul de conservator.
   Amvonul bisericii reformate din strada
Lupului este un exemplu strălucit al stilului
pe care istoricii de artă l-au denumit stilul
Renașterii înflorate. Acest stil a supraviețuit
chiar și în epoca stilului baroc. Originar din
regiunile de nord ale Italiei, acest stil apare
în Ardeal chiar odată cu acest amvon re-
nascentist, superb sculptat în piatră.
   Motivul de bază al acestui stil îl consti-
tuie frunza de acant, plantă specifică Italiei
de Nord. în stilul Renașterii înflorate, moti-
vele principale, florile, vrejurile și frunzele,
pornesc și se reîntorc, creînd o imagine va-
riată și ritmată. Suprafețele ornamentate,
adică atît lespezile, cît și ancadramentele,
sînt acoperite cu o precizie geometrică. Cu
timpul, motivul florii de acant dispare,
întrucît meșterii sculptori sau pictori nu mai
cunoșteau această plantă. Locul lui va fi luat
de imaginea plantelor autohtone, flori cu
petale, viță-de-vie, lalele și frunze de stejar.
   Amvonul bisericii este creația a doi meș-
teri sculptori: chenarul panerului și posta-
mentul sînt creațiile pietrarului maghiar
Benedek, iar lespezile verticale ale paneru-
lui hexagonal, cu compoziții mai încărca-
te, sculptate în alabastru, inclusiv cele două
table, foarte fin încrustate, cu caractere
ebraice, cu textele celor zece porunci, sînt
creațiile sculptorului sas Elias Nicolai. Co-
laborarea dintre acești doi sculptori, unul
maghiar, iar celălalt sas, este o ocazie foar-
te rară cînd se pot observa viziunile și con-
cepțiile atît de diferite ale meșterilor ma-
ghiari și sași. Baldachinul amvonului este
sculptat în lemn și este aurit. Pe coroana bal-
dachinului găsim o sculptură care înfățișează
un pelican care își sfîșie pieptul pentru a-și



• Orga bisericii reformate, construită de firma Angster din Pecs în 1913. Foto: Lukâcs Jozsef

hrăni puii. Acesta este un simbol al Bisericii
Universale și reprezintă o aluzie la sacrifi-
ciul lui Cristos.
   Ca un amănunt interesant, merită amin-
tit faptul că, pe latura vestică a celui de-al
doilea pilon al peretelui sudic, găsim o
inscripție gravată în anul 1577, mai mult ca
sigur de un elev. Această inscripție o putem
considera primul graffiti din Cluj. Această
inscripție sună așa: Qui non cănit in coro /
Stat, sicut bos in foro, adică Cine nu cintă in
cor stă ca boul in tiig.


Blazoanele nobiliare
aflate în biserica
din strada Lupului²¹

INTERIORUL ELEGANT, de o sobrietate puri-
tană al bisericii reformate este completat
de o impresionantă colecție de blazoane no-
biliare. Este vorba despre blazoane care au
legătură cu ceremoniile de înmormîntare.
Cele mai vechi blazoane, 11 la număr, au
supraviețuit încă din a doua parte a seco-
lului al XVII-lea.
   în secolele trecute, cînd era înmormîn-
tat un nobil, în cortegiul funerar, în fața si-
criului, era dus blazonul lui. în cazul în care
decedatul avea legături cu biserica reformată
din strada Lupului/Kogălniceanu, de exem-


plu a fost enoriaș al bisericii, a fost elev al
Colegiului Reformat sau a fost botezat, con-
firmat sau cununat în biserică, după înmor-
mîntare, blazonul lui era adus și depus în
biserică. Astfel s-a format această impresio-
nantă colecție de însemne heraldice, care a
fost expusă în biserică în a doua parte a se-
colului al XlX-lea, prin grija preotului
Herepei Gergely. Unele dintre blazoane sînt
din argint aurit, cum este de exemplu bla-
zonul guvernatorului Transilvaniei, contele
Gheorghe Bănffy, altele sînt pictate pe per-
gament, iar altele pe hîrtie. în spatele amvo-
nului găsim cîteva carte mortuare, necro-
loguri tipărite, care evocă amintirea unor
personalități importante ale bisericii refor-
mate: episcopi, predicatori, profesori, dar
aici este și carta celebrului tipograf ardelean,
Misztotfalusi Kis Miklos, din anul 1702.

IN BISERICĂ au fost înmormîntate, de-a lun-
gul secolelor, foarte multe persoane, de la
călugări, enoriași mai înstăriți, meșteri con-
structori care au luat parte la construcția
bisericii pînă la membri ai aristocrației arde-
lene. Cea mai mare parte a monumentelor
lor funerare au fost distruse odată cu devas-
tarea bisericii din secolul XVII; cele cîteva
pietre de mormînt rămase au fost duse în
lapidariul Muzeului de Istorie al Transil-
vaniei. în momentul de față există un sin-
A



DOSAR

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 19

gur monument funerar în biserică: este vorba
despre cel creat în anul 1942 de către arhi-
tectul Kos Kăroly pentru familia principi-
lor Apafi. Aici sînt înhumate rămășițele pă-
mîntești ale principelui Mihail Apafi I
(1626-1690) și ale soției sale, principesa
Bornemissza Anna (1628-1688), ale prin-
cipelui Mihail Apafi II (1665-1713) și ale
soției sale, Bethlen Kata (1666-1724).



Note
1. Gh. Popa-Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor,
   voi. I,Faptele ungurilor, de secretarul anonim al
   ngelui Bela, București, 1934.
2. Triburile și, în cadrul lor, gin ți Ic maghiare aveau
   cîte un animal totemic. Astfel, familia lui
   Arpăd, adică căpetenia supremă, avea vultu-
   rul (pasărea turanică). Neamul Gyula-Zsom-
   bor, sub conducerea căruia s-a cucerit Ardealul,
   avea ca simbol leul. Nu degeaba găsim și as-
   tăzi, în peretele sudic al bisericii Calvaria din
   Cluj (care era ctitorie regală), un relief care
   înfățișează un leu. Căpetenia gintei Agmand,
   care era subordonată neamului Gyula-Zsom-
   bor, avea ca simbol lupul. Neamul Kalota, cei
   care s-au stabilit între Oradea și Cluj, a avut
   ca simbol cerbul. Mai tîrziu, după destrăma-
   rea triburilor și a ginților, familiile de nobili
   care aveau descendența în vechile triburi sau
   ginți au primit dreptul să aibă ca însemne heral-
   dice aceste animale totemice.
3. Termenul provine din observare, observantia
   (lat.) = a ține, a respecta legea.
4.  Pomenirea voievodului Ștefan Băthory în docu-
   mentul care pornește de fapt construirea bise-
   ricii și a mănăstirii franciscane din strada Lu-
   pului din Cluj nu este întâmplătoare sau nu se
   datorează doar vreunei obișnuințe protoco-
   lare. Soția lui Ștefan Băthory era Szilăgyi
   Margit, iar prin ea voievodul se înrudea cu
   regele (mama regelui Matia era Szilăgyi Erzse-
   bet). Băthory a început și el edificarea unei
   mănăstiri franciscane la Nyfrbător (în Ungaria,
   la aproximativ 40 km vest de Cărei), centrul
   familiei sale, cu hramul Sfîntului Gheorghe.
   Construcția acestei biserici și mănăstiri a
   finanțat-o din prada cuvenită lui după bătă-
   lia cîștigată împotriva turcilor, în 13 octom-
   brie 1479, la Cîmpul Pîinii (aflat la granița
   dintre județele Alba și Hunedoara, în drep-
   tul localității Șibot).
5. Minoriții sau observanții erau sprijiniți în mod
   deosebit de lancu de Hunedoara, deoarece
   acești călugări cerșetori au avut o influență
   uriașă asupra poporului din clasele mai sărace
   ale societății, iar marele erou al luptei antio-
   tomane avea nevoie de mobilizarea țăranilor
   înarmați pentru campaniile sale. Nu trebuie
   pierdut din vedere că însuși confesorul și tova-
   rășul lui lancu de Hunedoara era călugărul
   franciscan observant loan Capistrano, cel care
   ulterior a fost sanctificat.
6. Din formularea regelui - „pe locul recoman-
   dat de voi“ - putem înțelege că au mai existat
   discuții pe tema construcției mănăstirii între
   Matia și reprezentanții Clujului.
7. Jakab Elek, Okleveltâr Kolozsvâr tortenetenek I.
   kotetehez (Arhivă de documente pentru istoria
   Clujului, voi. I), Buda, 1870, p. 272, CLXXHI.
8. Ibid., p. 290, CLXXX.
   Citind mai atent această scrisoare a regelui
   Matia, observăm alte informații interesante.
   Astfel, aflăm că șeful minelor de sare îl cunoș-
   tea pe călugărul loan, fapt ce se poate inter-
   preta și că au mai lucrat împreună. Regele scria
   că trebuie să îl trimită acolo pe călugărul loan,
   informație care se poate interpreta că șantie-
   rul a ajuns cumva într-un impas. Mai depar-
   te regele vorbește despre faptul că trebuie con-


• Biserica reformată, amvonul renascentist. Foto: Lukâcs Jozsef

    struite chilii pentru călugări, ca să le fie asi-
   gurat tot confortul pînă cînd vor sta acolo.
   Iarăși, putem interpreta această informație
   în sensul că este vorba despre o echipă de că-
   lugări constructori, care după terminarea unei
   lucrări vor fi detașați la ridicarea unui alt
   edificiu.
9. Jakab, p. 305-306, CLXXXVIII-L.
10. A kolozsmonostori Konvent jtgyzokbnyvei II.
   (Procesele-verbale ale Conventului de la Cluj-
   Mănăștur, voi. II), publicate de Jako Zsig-
   mond, Budapest, 1990, p. 233, documentul
   3295.
11. Jakab, p. 352, CCXIX-L.
12. A kolozsmonostori Konvent, p. 533, documentul
   4362.
13. Wessclenyi Istvăn, Sanyaru vilâg I. Napld
   1703-1705 (Lume amară, voi. I, Jurnal din
   anii 1703-1705), publicată de Magyari An-
   drăs, Bukarest, 1983, p. 270.
14. Karăcsony Jănos, SzentPerene renaje tortene-
   te Mvgyarmszâgon 1711-,g (Istoria ordinului
   Sf. Francisc în Ungaria pînă în anul 1711),
   Budapest, 1924, p. 102.
15. Ștefan, Cristofor și Sigismund Băthory.
16. Astfel relatează evenimentele doi martori,
   Szamoskozi și Argenti. Trebuie avut însă în
   vedere că ambii erau mai mult decît adver-
   sarii episcopului Toroczkai, deci trebuie să
   fim circumspecți cu afirmațiile lor. Certitu-
   dine este că în epoca aceea marea majorita-
   te a clujenilor împărtășeau credința unitariană
   și priveau bisericile catolice, cu icoane și sta-

    tui ale sfinților, drept temple în care erau ado-
    rate chipuri cioplite.
17. Szamoskozi Istvăn, Erdely tortenete 1598-
   1599, 1603 (Istoria Ardealului 1598-1599,
   1603. Hebdomas VI, Cartea a V-a), Buda-
   pest, 1981, p. 376-382; Entz Geza, Erdely
   ipiteszete a 14—16. szâzadban (Arhitectura Ar-
   dealului în secolele 14-16), Kolozsvăr, 1996,
   p. 348; id., A Farkas utcai templom (Biseri-
   ca din strada Lupului), in A kolozsvâri Farkas
   utcai templom cimerei, Budapest-Kolozsvăr,
   1995, p. 16-18.
18.  Entz, A Farkas utcai templom, p. 17.
19.  Ibid., p. 19.
20.  Datele despre amvonul bisericii le-am aflat
   din volumul B. Murădin Katalin, Farcgott
   koszdszekek Erdelyben (Amvoane sculptate în
   piatră din Transilvania), Budapest-Kolozs-
   văr, 1994.
21.  Kovăcs Andris, A Farkas utcai templom cime-
   rei (Blazoanele bisericii din strada Lupului),
   Budapest-Kolozsvăr, 1955, p. 39-94 + planșe.

20 • APOSTROF

DOSAR

Să ne cunoaștem scriitorii


Ziua în care a început
să moară tata



Deosebit de noi, ceilalți oameni, toți cei-
lalți oameni, care începem să murim ime-
diat ce ne naștem, dacă nu cumva cu vreo
nouă luni mai înainte, tata a început să moa-
ră exact pe 19 mai 2005, la ora 14 și 55 de
minute, la mai puțin de o lună după ce sărbă-
torisem aniversarea sa de 82 de ani, dar și
pe a mea, care era exact cu trei decenii mai
scurtă. Eram în gară, mai erau șase minute
pînă la plecarea trenului spre Cluj, unde mer-
geam la o lansare de carte, cuplată cu o dez-
batere despre extremism, iar directoarea edi-
turii, care mă însoțea, nu sosise încă. Mă
mișcăm agitat pe lîngă vagonul în care aveam
locuri, am scos mobilul să văd ce se întîm-
plă, iar acesta a sunat în timp ce mă pregă-
team să formez, să caut numărul. Era sora
mea, care mi-a dat vestea, cancer generali-
zat, plecat de la plămînul drept, cu meta-
staze la aortă, ficat și o mulțime de alte or-
gane din jur, speranța de viață de cîteva
săptămîni, nu se știa cîte. Mi-a spus asta
direct, brusc, fără niciun fel de pregătire.
Atunci a început să moară tata, pe 19 mai
2005, la ora 14 și 55 de minute, nu de la
naștere, nu cu vreun an înainte, cînd i se diag-
nosticase un cancer de prostată, care reacțio-
nase favorabil la tratament. Sora mea m-a
certat că plec tocmai atunci, în asemenea
împrejurări. Dar eu știam că trebuie să plec.
Nu pentru că, bănuiam, nu se mai poate face
nimic, nici pentru că voiam să mă țin de
cuvînt față de organizatorii evenimentelor
la care eram invitat, ci pur și simplu pen-
tru că trebuia să plec, să pot primi în liniște,
în singurătate, vestea asta. Să o asimilez,
să o interiorizez, să o accept. Să o accept,
dar cum naiba aș fi putut să accept așa ceva,
cum aș fi putut accepta că, în cîteva săptă-
mîni, aveam să devin orfan de tată? Pentru
că numele tatălui este fiul, iar numele este
al tatălui. Deci, atunci, a început să moară
tata. Pînă atunci, fusese, ca noi toți, nemu-
ritor. Trebuia să fiu singur pentru acest pro-
ces de înțelegere și de acceptare. Am urcat
în vagon, m-am așezat pe locul de la geam
și m-am rugat ca însoțitoarea mea să piardă
trenul. Nul-a pierdut, a intrat cu doar cîte-
va secunde înainte de plecarea trenului, i-am
spus, cam la fel brusc cum îmi spusese sora
mea, ce mi se întîmplă, iar ea a avut un tact
extraordinar, afundîndu-se în citirea unui
manuscris, lăsîndu-mă în legea mea pe toată
durata de aproape zece ore a drumului. Doar
cînd am întrebat-o ceva, lucruri banale, pre-
cise, legate de lansarea de carte, mi-a răspuns
la fel de precis și și-a văzut de treburile ei,
de drumul ei.

Heidegger crede că omul este existență
spre moarte, ceea ce mi se pare o mare,
o imensă prostie. în fapt, omul este nemu-
ritor și este așa exact pînă în clipa în care


începe să moară. Dacă ar fi altfel, nimeni
n-ar mai muri „de moarte bună“, de boli sau
în accidente, pentru că toți am alege moar-
tea voluntară. Moartea este doar conștiința
morții și, pînă cînd aceasta ne infuzează, sîn-
tem cu toții nemuritori. Nu ne naștem cu
conștiința morții, ci o deprindem, aflăm de-
spre ea de la ceilalți, pentru că, aici Sartre
are dreptate, ceilalți sînt infernul. Bineînțeles
că nimeni nu i-a spus tatei ce diagnostic are,
l-am lăsat cu gîndurile lui despre durerile
intercostale datorate vîrstei și reumatisme-
lor, dar conștiința morții de la noi a pri-
mit-o. Atunci, în acele ultime două săptă-
mîni. Nu pe cale rațională, nu parcurgînd
vechiul silogism „Toți oamenii sînt muri-
tori/ Eu sînt om/ Deci eu sînt muritor“, ci
pur și simplu prin noi, prin comportamen-
tul nostru, cinstit spus, prin marea noastră
atenție și prin grija deosebită pe care i-am
acordat-o în acele două săptămîni termina-
le. Orice ar fi dorit ar fi primit. Orice moft
i-ar fi fost îndeplinit, deși nu-și dorea aproa-
pe nimic. Și era normal să ne purtăm așa, era
„omenește¹¹ să procedăm astfel! Dar asta nu
putea să nu-1 pună pe gînduri. Nu avea cum
să nu ceară explicație faptul că fiul, care tre-
cea în cel mai bun caz o dată pe lună în vizită
rapidă, apare deodată mai în fiecare zi și are
vreme să stea alături, să inventeze subiecte
interesante legate de cele ale zilei, politică,
prețuri, evenimente. Nici că nepoata iubită,
cu tot cu bărbatul ei și strănepotul de zece
luni, a traversat intempestiv Oceanul, pen-
tru că o apucase dorul. Ceea ce era adevă-
rat, călătoria era planificată dinainte și tre-
buia să fie o surpriză despre care numai eu
știam. A fost o surpriză și sînt bucuros că
s-a produs, cînd îmi amintesc prima și ulti-
ma întîlnire pe care a avut-o cu strănepotul,
pofta de joacă pe care o mai văzusem doar
cînd nepoata fusese la rîndul ei copil și, mai
ales, ultimele sale cuvinte, cele de dinain-
tea plecării, așa cum mi le-a povestit mama.
Da, i-am umplut ultimele două săptămîni,
am încercat să-i prilejuim „o moarte ușoară“,
dar habar nu am dacă asta și-ar fi dorit. Poate
că, în locul unei morți ușoare, ar fi prefe-
rat una neașteptată, nepregătită, neanunțată
de conștiința sfîrșitului, care nu avea cum să
nu fie dureroasă, sfîșietoare, oricîte și orice
fel de poze nepăsătoare și-ar fi afișat. Ca
întotdeauna de cînd îl știam, n-a lăsat să trans-
pară nimic din eventualele sale frămîntări,
nici măcar din suferința sa fizică. Poate nu
era foarte mare? Nu știu, știu doar că a rămas
de la început pînă la capăt la primul anal-
gezic, că n-a trebuit să treacă la morfină,
că a fost tot timpul conștient, că n-a avut
nevoie de ploscă și că s-a ambiționat să se
deplaseze prin forțe proprii la toaletă, de cî-
te ori a fost nevoie. Nu știu însă nimic despre
orele din noapte cînd toți dormeam și el,


poate, nu dormea, despre gîndurile sale de
atunci și nici nu cred că am puterea să mi le
imaginez. Prefer să-mi amintesc întîmplări
de pe vremea cînd era nemuritor...

CEA MAI veche, cred că amintirea cea mai
veche este legată de o iarnă fabuloasă cu
zăpezi enorme, cum nu mai sînt acum, cînd
mă îmbolnăvisem de rujeolă. Nu-mi aduc
aminte multe despre perioada propriu-zisă
a bolii, decît că aveam febră și că „boala mi-
rosea“. Nu știu exact ce înțelegeam prin asta,
dar mirosul acela al bolii mi-1 pot aminti și
acum, îl simt undeva în nări sau în fundul
plămînilor, oricît fum de țigară ar fi trecut
între timp prin ei. Nu-mi amintesc însă în-
tîmplarea din pricina acelui miros, ci din
cauza contrastului cu un alt miros, ce i-a suc-
cedat, un miros rece, proaspăt, înviorător.
Intrasem probabil în convalescență și tata
m-a scos afară, să mă aerisesc și, chiar înain-
te de a vedea zăpada, de a simți frigul, la
deschiderea ușii, m-a izbit în nări mirosul
acela viu, „sănătos“, proaspăt, care mi-a rele-
vat mirosul jilav, cald, vechi, „de boală“, pe
care urma să-l părăsesc. Zăpada era foarte
mare, era un ger pe care îl simțeam prin hai-
ne și prin pătura moale în care mă învelise
și m-a plimbat pe niște cărărui făcute în ză-
padă între casă și dispensarul vecin, la care
lucrau el și mama. Vorbea cu mine, eu nu
prea răspundeam, că eram toropit de boala
ce se sfîrșea, nu știu cîți ani aveam. Sigur, aș
putea afla asta, fie de la mama, că mamele
țin minte cam tot, fie căutînd prin dosare-
le cu hîrtii vechi, că au păstrat aproape toată
arhiva, chiar și niște vechi state de plată, din
care spre uimirea mea am aflat că salariile
erau pe vremea primei mele copilării de cîte-
va sute de lei, cum au ajuns majoritatea să
fie și acum, în leii aștia noi! Dar nu e impor-
tant cîți ani aveam, ci numai această cea mai
veche amintire, a unei întîmplări care, pro-
babil, mi-a adus conștiința mirosului, dar și
pe cea contrastului. Nu e totuși cea mai ve-
che amintire a mea, ci doar cea mai veche
cu el. Cea cu adevărat cea mai veche este, de
fapt, cu tatăl lui, cu bunicul, cu moartea bu-
nicului și e de pe vremuri de vară. Sigur e
anterioară episodului cu rujeola și plimba-
rea prin marile zăpezi de altădată. Era deci
vară și era foarte cald, bunicul stătea țeapăn,
în haine de oraș, pe masă, în sicriu și o mus-
că se așeza mereu pe fața lui. îi țin minte
perfect chipul, exact ca în singura fotogra-
fie păstrată, una de dimensiunile celor pen-
tru buletinele de identitate, și țin minte și
musca. Nu-mi amintesc niciun alt chip, deși
îmi amintesc o mulțime de oameni, dar care
nu au față, au fețele șterse, cum se proce-
dează acum la televiziune cînd nu trebuie

A


Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 21

Să ne cunoaștem scriitorii

identificat un chip. Decît chipul bunicului
Andrei și al Marghioalei, femeia care avea
grijă de casă, care mereu alunga musca, iar
aceasta mereu se așeza pe frunte, pe nasul,
pe obrazul bunicului. Despre el, despre aven-
turile sale, încă din adolescență am vrut să
scriu un roman, am vrut să scriu Viața și
intîmplările lui Anton Andrei in Europa și
America, dar n-am reușit nici măcar să încep
asta. Dar a avut o moarte pe măsura vieții
sale aventuroase. Asta nu îmi amintesc, de
fapt, asta știu din poveștile de familie. Credea
că e bolnav grav și degeaba îl controlau și
linișteau mama și tata, că voia control serios
la un medic „de la oraș“. într-o zi de vară,
cînd a plecat cu căruța la raion, ca să aducă
medicamente pentru dispensar, tata l-a luat
cu el, l-a dus la o mulțime de medici și a
aflat, desigur, că nu are nimic grav, că avea
o sănătate de invidiat. Cum vestea bună tre-
buia sărbătorită, au sărbătorit-o la o cir-
ciumă de la ieșirea din oraș, au sărbăto-
rit-o atît de bine, încît bunicul a pretins
dreptul de a mina el caii spre casă, mai ales
că vizitiul se dovedise mai puțin rezistent la
sărbătoare și adormise între sacii și cutiile
cu medicamente. A condus vijelios, după
măsura dispoziției în care se afla, căruța
s-a răsturnat într-un șanț de pe marginea șo-
selei, cu sacii și cutiile de medicamente peste
ei. hi afara bunicului, nimeni n-a pățit nimic,
oameni sau cai. Dar pe el l-a strivit margi-
nea coșului căruței. A mai trăit două zile,
nu se putea face nimic. Aș putea spune că,
deși destul de bătrîn, a murit sănătos tun!
Deși n-a spus vreodată asta, cred că tata
nu și-a putut ierta că nu l-a împiedicat să
urce la volanul căruței, că nu l-a stăpînit mai
bine, dacă tot l-a scăpat la minat caii. își
făcea reproșuri degeaba, bunica, cu care am
vorbit mult în copilărie, care m-a învățat
să citesc și să scriu pe la 4-5 ani, mi-a dat
destule probe că pe bunicul nu-l putea opri
nimeni și nimic cînd își punea ceva în cap.

DE FAPT, mint sau am uitat, am scris cîte-
va pagini despre bunicul Andrei și vaci-
le sale olandeze, i-am schițat chiar foarte
sumar viața într-o carte despre intelectuali:

• Biserica reformată; în prim-plan, rămășițele mănăstirii franciscane. Foto: Lukâcs Jozsef

     O amintire din copilărie. De fapt, o recon-
stituire, pentru că nu-mi amintesc mai nimic
in mod direct, ci am apelat la amintirile alto-
ra, ale părinților și la amintirile povestirilor
din amintiri ale bunicii. Bunicul Andrei, un
bucovinean poreclit spre ojîvșitul vieții „Burdu-
șilă“ — et pour cause! —, n-a avut prea mult
pămint in satul său de munte, așa că a coborit
in Moldova, la Santa Mare, pe undeva pe lirgă
Botoșani, și s-a angajat un fel de vechil pe o
moșie ce se întindea pe mii de hectare, pe ambe-
le maluri ale Prutului. Se pare că bunica era
o femeie foarte frumoasă in tinerețea ei, iar
moșierului i s-au cam aprins călciiele după ea,
asifel incit, pină la urmă, bunicul a trebuit să
tragă cîteva focuri de armă înspre el, ca să-l
răcorească. Nu l-a nimerit. Poate era prea ner-
vos, poate nici n-a vrut să-l nimerească, pentru
că era un trăgător bun, după cum povestea bu-
nica. Dar a trebuit să figă și a figit atit de
mult, că nu s-a oprit decit la o mină din Ca-
lifornia. Nici acolo nu s-a liniștit. Și-a imagi-
nat că treaba lui nu-i doar aceea de a scoate
minereu din mină, ci și să „comploteze“ la onga-
nizarea sindicală a minerilor. A fost expulzat
prima oară. S-a întors in țară și i-a făcut buni-
cii al doilea copil, primul fiind născut cu puțin
înaintea plecării. Apoi, a plecat iarăși in Ame-
rica, de data aceasta in Canada, pe lirgă Mont-
real. Iar cu sindicalizarea. Iar a fost expulzat.
I-a mai făcut bunicii un copil și a plecat ina-
poi. Asta s-a petrecut de cinci sau de șase ori.
Un singur lucru mafiămintă - n-ar fi fost mai
bine s-o ia și pe bunica cu el? Tata s-ar fi născut
acolo și acum aș fi urmaș de cetățean ameri-
can, eu însumi cetățean american. Așa, pe oco-
lite, sînt doar bunicul luiAndrew, care ii poartă
numele, așa cum și Andreea ii poartă numele
feminizat, Andrew, cetățean american prin
naștere. Sigur este că, deși un fel de navetist
intre America și Eurcpa, și mai mult anarho-
sindicalist decit tolomac de miner, bunicul tot
a reușit să adune o mică avere. Cind s-a decis
să rămină definitiv in țață, și-a cumpărat o
turmă de vaci elvețiene, cele mai renumite in
acea vreme. A reușit să le scape de rechizițiile
succesive ale românilor, nemților și, apoi, rușilor,
ascunzindu-le prin păduri, asifel incit, la jir-
șitid războiului, turma era chiar mai mare decit
fusese la început. Era deci gospodar la casa lui


cind comuniștii au decis că a venit momentul
„socializării agriculturii“. Primul lucru pe care
l-a pierdut a fost chiar cireada de vaci. Nu
s-a opus. Era bătrin, pușcă nu mai avea de ciți-
va ani, copiii erau in școli ori in slujbe la stat.
S-au opus insă, in mod misterios, vacile. La mai
puțin de o lună de la confiscare, după intrarea
in gospodăria colectivă, cum se spunea atunci,
vacile au început să nu mai dea 12-15 litri
de lapte pe zi, ci doar două-trei farfurii. Erau
niște vaci anticomuniste, după cum separe. Nu
s-au obișnuit cu niciun chip cu grajdurile colec-
tiviste. Noii conducători ai satului au făcut
ședință după ședință, dar n-au reușit să con-
vingă vacile să redevină productive. N-a reușit
nici inspectorul de partid de la raion, nici cel
de la ngiune. N-a reușit nici măcar securistul
care se ocupa de sat. Cel din urmă s-a străduit
cel mai mult, a urlat la ele și le-a amenințat
cu pistolul. A prepus in cele din urmă muta-
rea vacilor bunicului intr-un grajd separat,
ceea ce miroase afracționism și e de mirare că
nu l-au dat afară din Securitatea mamei lui!
Vacile insă, nimic și nimic. Pină la urmă, au
fost sacrjicate, asifel incit consătenii bunicului
meu, care nu aveau voie să-și taie animalele,
că le dădeau la cote, au mincat o bucată de
timp carne pe săturate. Am putea spune că vaci-
le au ales sinuciderea în locul sclaviei. Cind
eram copil, o intrebam pe bunica: bine, dar
dacă vacile nu voiau să dea lapte la cap, de
ce nu i le-au dat bunicului înapoi? Bunica ridea
și ii spunea tatei: copilul ăsta are mai multă
minte decit toți comuniștii ăștia la un loc. De
fapt, ne înșelam amindoi, și eu, și bunica, logi-
ca sistemului era cu totul alta, dar aveam să
a jiu acest lucru mult mai tîrziu...

Amintiri. Sînt multe amintiri, se adună
o mulțime într-o viață deja semicentenară
și chiar un pic mai mult de un semicentenar
am avut ocazia să fim aici împreună. Eu și
tata. Tata și cu mine. A fost o perioadă, pe
la sfîrșitul liceului și începutul facultății, pe
care n-am înțeles-o atunci, n-o înțeleg nici
acum. Tata n-a fost niciodată un om vorbă-
reț, puteai sta și o zi întreagă cu el și să nu
schimbi o propoziție, în schimb te înțele-
geai cu el din semne și priviri. Dar în peri-
oada aceea a fost chiar tăcut, tăcut de tot,
aproape nu vorbea decît cu totul funcțional
și numai dacă nu avea încotro. în perioada
aceea, se instala ore întregi la geamul ușii de
la intrarea în casă și privea undeva în gol.
N-am știut la ce se gîndea, dacă se gîndea
la ceva, nici ce anume vedea. în fond, de
la fereastra aceea, n-ar fi putut vedea decît
niște vechi case evreiești, cum era și a noas-
tră, pierdute cu toatele la cutremurul cel
mare din 1977. Nu spunea nimic despre
experiențele acelea ale lui taciturne, despre
ce contempla. Nu mi-a trecut nici măcar mai
tîrziu prin cap să-l întreb despre acea perioa-
dă, despre acea experiență care, mereu, mi
s-a părut una importantă, iar acum mi se
pare fabuloasă, tocmai pentru că nu mai poa-
te fi recuperată. Regret că nu am făcut-o
măcar în ultima noastră lună împreună. Ar
fi indecent să încerc să inventez sau să fac
presupuneri, dar sînt convins că am pierdut
ceva important din viața lui nepunînd în-
trebările măcar în ultimele zile, în ultimele
clipe. Dar, dacă el nu vorbea, mă simțeam
și eu blocat. Mereu am crezut că este un om
foarte sever, deși aș fi avut semne că nu este
așa, că n-am găsit eu calea de acces. La petre-
cerile de familie, după două-trei pahare de


22 • APOSTROF

Să ne cunoaștem scriitorii

vin, nu numai că vorbea, dar spunea glume,
deosebit de majoritatea comesenilor, cu per-
dea, ba chiar și cînta. Față de mine, care
mi-am pierdut-o pe cînd era în schimbare,
avea voce, o voce foarte plină și caldă, de
bariton spre bas și chiar mă întreb dacă în
vreo perioadă a vieții lui nu și-o cultivase.
Doar un unchi, soțul unei surori de-a ma-
mei, foarte bătrîn și bolnav acum, avea o
voce poate mai bună, mai exersată, dar mai
subțire, de tenor. Cînd i s-a născut nepoa-
ta și cînd am văzut cum își petrecea vre-
mea cu ea, cum inventa jocuri și povești,
cum se punea bușilea ca să urce călare,
mi-am dat seama că am pierdut o parte din
bucuriile copilăriei. Dar nu mi-ar fi trecut
prin cap că mi-aș fi putut permite așa ceva,
poate nici nu mi-aș fi putut permite, că ori-
cum bunicii sînt mai îngăduitori cu nepoții
decît cu copiii lor. Dar sentimentul că am
pierdut ceva, că am mai pierdut ceva mi-a
rămas, încă mă bîntuie. Mai mult mă bîn-
tuie însă gîndul că n-am fost în stare să aflu
nimic despre stările acelea lungi de privit în
gol, de contemplație. îl văd foarte precis,
sprijinit de ușa de Ia intrare, tăcut, privind
spre undeva, spre ceva. Dacă voiai să intri
sau să ieși pe ușă, se dădea ușor la o parte,
apoi revenea în poziția aceea cumva relaxată.
Uneori fuma. Alteori stătea ceasuri întregi
chiar și fără să fumeze, el care, pînă la pen-
sionare, fuma trei pachete de Carpați pe
zi, apoi numai zece țigări și s-a lăsat cu totul
de fumat pe la șaptezeci de ani, cînd a făcut
o operație de transplant de cristalin și a fost
blocat la pat aproape o săptămînă.

NU ERA doar foarte tăcut, ci și neverosi-
mil de calm. Nu cred că l-am văzut ner-
vos mai mult de zece ori în această lungă
bucată de viață. N-a țipat vreodată la mine,
nici la ceilalți, din ceea ce am văzut eu. Nici
nu m-a certat, mai degrabă îmi atrăgea foar-
te liniștit atenția, cînd i se părea necesar. Dar
și asta doar dacă prostiile pe care le făceam
erau cu totul remarcabile. E incredibil cită
libertate de mișcare am avut toată copilă-
ria și adolescența. Nu mă întreba nici unde
plec, nici cînd vin, dar nici eu nu cred că
întindeam prea tare coarda. Dacă îi cercam
bani, rar, că învățasem să mă descurc vînzînd
sticlele și borcanele goale, nu mă întreba
pentru ce-mi trebuie. Dacă îi spuneam că
vreau să merg la film ori la un spectacol,
băga mina în buzunarul din dreapta pan-
talonilor, unde ținea monedele și hîrtiilc mici,
și-mi dădea fără să spună nimic. Dacă era
vorba de o carte, îmi întindea o bancnotă
de zece și una de douăzeci și cinci și eu o
alegeam pe cea mai potrivită. Nu întreba cît
costă, nu aștepta rest. M-a bătut totuși de
trei ori, dar tot calm, pe îndelete, cu cureaua,
nu exagerat de tare, ceea ce m-a enervat cum-
plit de fiecare dată. Mă batea mai mult din
principiu decît pentru că i-ar fi plăcut să facă
asta. Aș fi preferat să urle la mine, să nu-și
controleze loviturile, cred că mi s-ar fi părut
mai suportabil. Două bătăi probabil le-am
meritat, pe cea din mijloc o socotesc luată
pe nedrept și acum. în fond, ce făcusem?
Colecționam orice în copilărie, timbre, mo-
nede, fotografii cu actori și fotbaliști din
pachetele cu gumă de mestecat aduse din
Danemarca, alte poze de actori care se vin-
deau la cinematografe, aproape orice. în
mod firesc, a venit și rîndul cheilor. Cînd
a văzut într-o bună zi șiragurile de chei pe

• Bolta în mreajă a bisericii reformate. Foto: Lukâcs Jozsef

care le adunasem, unele vechi, chiar de co-
lecție, altele noi, nu știu de ce și-a imagi-
nat că voiam să mă fac spărgător, ceea ce
mie nici măcar nu-mi trecea prin cap! Și am
luat, cu el foarte calm, metodic și reținut,
cea de-a doua bătaie. Pe prima, după regu-
lile societății de atunci, am meritat-o, nu
și după cele ale societății de acum, funda-
mentată de libera inițiativă. Făceam de cîte-
va luni speculă cu bilete la cinematograf.
Cum eram în timpul micii liberalizări comu-
niste, veneau o mulțime de filme capitaliste,
cu Alain Delon, Jean Marais, Gina Lollo-
brigida, Sophia Loren și așa mai departe.
Filmului Cartouche, cu Belmodo și Lollo-
brigida, pe care l-am văzut de vreo zece ori,
îi învățasem dialogurile pe de rost. Dar toată
lumea mergea la film, însă nu avea vreme
să-și ia bilete, așa că mă trezeam pe la șapte,
iar cînd se deschidea casa, luam zece sau mai
multe bilete, pentru spectacolele de după-
amiază, cele de la cinci și de la șapte, foar-
te solicitate. Vindeam biletele de doi lei cu
opt sau zece lei, ba chiar la Romulus și Remus,
cuiva din Galați, care pierduse filmul acolo,
i-am vîndut un bilet cu 20 de lei. învățasem
să negociez, să mă prefac că nu pot renunța
să merg la film și alte trucuri. Aveam stofă
de capitalist! Făceam cîteva zeci bune de lei,
uneori chiar peste o sută pe zi, pe care îi

cheltuiam la fel de ușor pe cît îi cîștigam,
îi duceam pe ceilalți puști la cofetărie, ne
cumpăram țigări și fumam pe ascuns, iar o
bună parte îi dădeam cerșetorilor de care era
plin centrul orașului. De la cinematograf,
cînd terminam afacerile, și pînă lîngă mitro-
polie, unde locuiam atunci, cam jumătate
din bani mergeau la cerșetori, ceea ce mă
făcea să mă simt ca un fel de haiduc, care ia
de la bogați și dă la săraci. A durat cîteva
luni activitatea mea de liber întreprinzător,
pînă m-a turnat careva ori m-o fi zărit chiar
tata din întîmplare. Oricum, într-o zi, cînd
tocmai negociam strîns vinderea unui bilet,
m-am simțit apucat de mină, cumva din spa-
te. Am crezut că e vreun milițian pe care nu
reușisem să-l reperez în mulțime și m-am
speriat. M-am speriat și mai tare cînd am
văzut că e tata. Mi-a spus numai vino, încet
și calm, și l-am însoțit spre casă. Acolo, la
fel de calm, mi-a aplicat prima bătaie. O țin
minte bine, o socotesc îndreptățită, chiar
dacă îmi va fi reprimat definitiv spiritul de
liberă inițiativă economică. E clar, n-o să
ajung niciodată nici jucător la bursă, nici
speculator pe piața imobiliară! Iar a treia
bătaie a fost de la sandale. îmi luaseră san-
dale noi, pentru că trebuia să plec în tabără
la mare, iar acestea îmi fuseseră furate la

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 23

Să ne cunoaștem scriitorii

->
ștrand. în principiu, probabil că nici n-ar
fi trebuit să știu unde-i ștrandul, că nu mă
duseseră niciodată acolo, dar eu deja înotam
foarte bine. îmi și plăcea și uitam să mai ies
din apă. Nu-mi cumpăram bilet, ci săream
gardul, așa că nu puteam depune hainele
la garderobă, ci le lăsam pe plajă, de obicei
lingă cearșaful cuiva, rugîndu-1 să fie atent
și la hainele mele, în fond un pantalon scurt,
o cămașă și niște sandale. Doar că, de data
aceea, sandalele erau noi, cumpărate în dimi-
neața aceea, așa că deveniseră atractive și nu
le-am mai găsit cînd am ieșit în sfîrșit din
bazin. Am rătăcit prin oraș pînă seara, des-
culț, mi-am pregătit o poveste cu niște băieți
care mi-au propus un concurs de viteză la
cățăratul într-un copac și, tîrziu, am ajuns
acasă. Desculț. Nici n-am apucat să termin
povestea că tata și-a scos cureaua, mi-a băgat
capul între picioare, mi-a dat cîteva lovi-
turi și m-a anunțat că dimineața voi pleca în
tabără cu sandalele vechi, aproape rupte. Nu
mai era niciun magazin deschis. A doua zi,
pe la cinci dimineața, am plecat împreună
pe jos spre gară, care era Ia cîteva sute de
metri de casă, apoi cu trenul spre litoral.
El n-a scos un cuvânt față de mine, deși sco-
tea monosilabe spre ceilalți copii din grup,
iar eu mă chinuiam să țin picioarele sub ban-
chetă, să nu mai vadă nimeni vechiturile
cu care eram încălțat. N-a fost însă crud pînă
la capăt. Mi-a luat o pereche de sandale noi
de la un magazin chiar de lingă gara din
Eforie-Sud, sfatuindu-mă să le păstrez și pe
celelalte, pe cele vechi, că nu se știe la ce con-
cursuri voi mai participa. Da, vorbea ara-
reori, dar tot timpul cu o anume ironie, cum
și privirile sale tăcute erau cel mai adesea tot
cumva ironice.

ȘTIA CA mă ocup cu scrisul, încă din școala
primară, cînd îmi scriam „romanele^ mele
cu partizani și nemți ori cu cowboys, dar
nu cred să fi citit vreodată ceva pînă foarte
tîrziu și voi evoca episodul primelor texte
pe care le-a citit sigur. Acum însă îmi amin-
tesc că, atunci cînd eram pe la jumătatea
liceului, mi-a dăruit o mașină de scris. O
mașină neagră, veche, portativă, cu o cutie


Un poem de Mihail Vakulovski


Pașii taților noștri

Tatăl nostru care ești pe pămînt
Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt
Tatăl nostru care ești în pămînt
Tații noștri

Tații noștri s-au născut în altă țară în
            alt sistem pe altă lume au trăit
Tații noștri au avut alte vise au trăit
                     altfel au trăit alte vise
Tații noștri au visat să ne fie nouă mai
                                      bine
Tații noștri au visat să ne fie nouă bine
Tații noștri au visat să ne fie bine
Tații noștri au visat
Tații noștri

Tatăl nostru a fost născut în marginea
asta de hune
a trebuit să trăiască în țara asta a fost
împins închis întins respins

tot neagră din lemn acoperit cu o hîrtie tare
și lucioasă. Pe o plăcuță metalică, fixată în
șuruburi pe cutia de lemn, scria: „Editura
Cartea Românească, București, Bulevardul
Regele Carol Fusese probabil primul
proprietar, antebelic, și cine știe pe ce căi ajun-
sese în proprietatea cooperativei la care ajun-
sese tata contabil, după desființarea raioa-
nelor și a regiunilor, deci prin 1966. Fusese
dată la casare din pricina vechimii și pentru
că veniseră mașini de scris noi, redegiste și
lucioase. Tata a dat-o la reparat și uns și
mi-a dăruit-o mie. Cred că a fost darul cel
mai important pe care mi l-a dat vreodată.
Am scris la mașina aceea pînă în ultimul an
de facultate, cînd amîndoi, fiind deja lămu-
riți că soarta mea e definitiv legată de scris,
mi-au dăruit-o pe domnișoara Erika, o mașină
nouă, redegistă desigur, care avea să mă
însoțească pînă în 1990, cînd am trecut la o
mașină electrică portocalie, primită „de la aju-
toare“, de fapt de la cineva de la „Europa
Liberă“, care-mi luase im interviu. Din 2000,
m-am modernizat și eu, am trecut la com-
puter. Toate acele mașini de scris există încă
- Continentalul și Enka sînt la ei acasă, deși
el nu mai este, nu mă pot referi la acea casă
ca fiind doar a mamei!, iar cea electrică e aici,
lingă mine, în spatele meu, de fapt, cum stau
acum așezat la birou, scriind această poveste
la computer.
   ha vara în care am intrat la facultate, am
avut prima, poate chiar singura mea discuție
mai lungă cu el. O discuție serioasă, cum
s-ar spune, ca de la tată la fiu, chiar de la
bărbat la bărbat. Scăpasem de examenul de
admitere și îmi făcuse rost de o slujbă pen-
tru o lună, să număr copacii din partea de
jos a orașului și să măsor gardurile vii cu un
fel de compas, ca să adun niște bani pen-
tru vacanța la mare. într-o după-amiază, cînd
m-am întors, destul de aiurit de soare și de
mersul pe jos, mi-a spus că vrea să discute
ceva cu mine și a luat-o încet spre ușă.
M-am luat după el, dar n-am mers mult,
cîteva zeci de metri, pînă la Tosca, barul cel
mai apropiat, unde mai intram cîteodată, și
eu, și el, dar pînă atunci niciodată împreună.
Mai băusem de față cu el, dar numai la eve-
nimentele din familie. Mă feream și să fumez

în țara asta
să învețe să muncească să slujească să
iubească țara asta
ademenit urmărit jignit căutat amenințat
lovit tăiat ucis
în țara asta

Tatăl nostru a învățat cum e să fii tată
ne-a învățat cum e să fii fiu cum e să fii
tată cum e să fim fii cum e să fim tată
cum e să fim cum e să fiu cum să fiu
SÎNT
Tatăl nostru ne-a învățat învățat învățat
Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt
Tatăl nostru care ești
acolo

Tații noștri Tații noștri Tații noștri Tații
                                     noștri


                                         de față cu el ori cu mama, deși știau. O dată,
                                         cînd mai eram în liceu, mergînd dimineața
                                         spre școală, am băgat mina în buzunarul hai-
                                         nei după pachetul mic, de douăsprezece ți-
                                         gări, de Diplomat și nu l-am găsit. Am găsit,
                                         în schimb, o monedă de trei lei, costul aces-
                                         tuia. Nu apucase, probabil, să-și ia țigări și
                                         se autoservise, dar contra cost! Am intrat
                                         deci la Tosca și m-a întrebat ce vreau să beau.
                                         I-am răspuns cumva provocator că vreau
                                         Pinot Gris de Cotești, un vin pe care îl desco-
                                         perisem la revelionul precedent, petrecut
                                         la București cu verii mei cei mai buni. Cre-
                                         deam că nu au așa ceva acolo, dar aveau și
                                         au adus o sticlă. Pentru el, am comandat eu
                                         bere cehească, Pilsner, care în 1972 încă se
                                         mai găsea la liber, știam că e berea lui pre-
                                         ferată. Chelnerul ne-a umplut paharele, am
                                         început să bem în tăcere, am tăcut așa vreun
                                         sfert de oră, poate chiar mai mult, pînă cînd,
                                         aproape pe nerăsuflate, mi-a spus cea mai
                                         lungă frază pe care am auzit-o vreodată din
                                         gura lui. N-o țin minte exact, deși ar fi tre-
                                         buit poate s-o rețin din pricina performanței
                                         sale de elocință! Oricum, mă felicita pentru
                                         media mare cu care intrasem la sociologie,
                                         îmi spunea că știe că sînt foarte deștept și că
                                         dacă-mi propun ceva la modul serios reușesc,
                                         că nu se băgase în alegerile mele, pentru
                                         că fiecare pasăre pre limba ei cîntă sau piere,
                                         în fine, că dacă vreau să fac carieră în direcția
                                         pe care o alesesem, trebuie să intru în par-
                                         tid! Cu ultima chestie m-a dat gata! El nu
                                         intrase, mai mult, o ironiza adesea pe mama,
                                         care intrase „pentru copii“, spunîndu-i că
                                         e forța conducătoare a familiei. I-am amin-
                                         tit toate acestea, iar el mi-a răspuns că nu
                                         intrase pentru că nu-1 interesase o carieră,
                                         ci numai familia, să ne vadă pe noi mari
                                         ș.a.m.d. I-am spus că nici eu nu voiam o
                                         carieră, că sînt scriitor, că dădusem la socio-
                                         logie pentru că eram îndrăgostit de o fată
                                         care dădea acolo, de aia și învățasem ca un
                                         nebun și renunțasem la examenul la medi-
                                         cină, pentru care mă pregătisem vreo doi
                                         ani, nu din vreo pasiune specială pentru do-
                                         meniu, despre care nici nu știam mare lucru.
                                         N-a insistat, am terminat sticlele noastre
                                         discutînd superficial despre cum e la numă-
                                         rat copacii, cînd plec la mare, fleacuri. Ră-
                                         măsesem însă în cap cu întrebarea lui: „De
                                         unde știi că ești scriitor?“, așa că, odată ajunși
                                         acasă, eu clătinîndu-mă totuși ușor, el nu,
                                         am intrat în camera mea și am luat cele două
                                         pagini bătute la Continental, primul eseu
                                         dintr-o carte, niciodată terminată, pe care o
                                         botezasem curajos Eseuri phalo-clitoridiene.
                                         Am luat doar primul eseu scris, De'pre abso-
                                         lutizarea pripită, nu și pagina de gardă, nu
                                         și prefața de o pagină, și, cu filele în mină,
                                         am intrat în camera lor și i le-am întins. Cît
                                         a citit, am stat nemișcat lipit de colțul mesei,
                                         într-o atitudine mai degrabă ostilă, în par-
                                         tea opusă celei la care era așezat el. A citit:

    Pnpoziția „ Toți oamenii sint muritori“ este
eronată. Mai mult chiar, ea este tendențioasă
ți tăuvoitoare. Cum aș putea semna o aseme-
nea afirmație cind Eu sint viul Doar cel din
urmă om mort poate susține asta. Ceea ce mă
uimește este că niciunul din marii extgeți ai
locurilor comune nu au găsit timpul trebuitor
nimicirii unei asemenea aberații.

    Eroarea provine din extinderea nehgitimă a
unei constatări referitoare la toate cazurile depină
la un moment dat la totalitatea absolută a cazu-
rilor posibile, lucru ce dovedește un foarte grosier


24 • APOSTROF

simț al nuanței și o dezarmantă absență a spi-
ritului de finețe. Mai mult, este vorba aici despre
tendința imperialistă a spiritului ateu și poziti-
vist care, observindu-se pe el însuși muritor, crede
că și cel creștin, buddhist sau mahomedan srfem
de aceeași îrgrjmâtoare lipsă a perfecțiunii.

    Lfectul devastator al unei asemenea afir-
mații aproape că nici nu mai trebuie revelat.
Cum poate arăta un om care se știe condam-
nat a priori la moarte? Priviți-i ochii încercă-
nați, mersul șovăitor și fruntea chinuită de
riduri. Priviți-l pe acel tinăr cu statură atle-
tică și aparență perfectă de Ares sau Hercule.
Cit de temător traversează el strada, cum ezită
înainte de a alerga după tramvai. Poate un
asemenea om să ia o hotărire decisivă, îndrăz-
nește el să irfăptuie ceva? Un asemenea om nu
este decît teamă și supunere, sclavul sclavilor și
împăratul netoților! Și este firesc, atunci, nici
să nu-și merite viața. Și este la fel de firesc să se
cgate cu dinții de ea și să geamă neputincios!

    La prima vedere, pare ciudat că unei ase-
menea erori grosolane au căzut pradă nu doar
mediocrii, ci și spiritele inteligente, mințile de
aleasă spiță, precum Aristotel ori Marchiza de
Beauvoir, care comite imprudența să-și inti-
tuleze așa chiar unul din romanele sale. Să pri-
vim insă lucrurile cu mai multă atenție. Să
luăm prepoziția infamă și, absolut la intim-
plare, prepoziția că Socrate este om. Vom obți-
ne cele două premise ale unei figuri silogistice
a cărei concluzie susține fără putința tăgadei
că „Socrate este muritor!”, a cărei imensă pros-
tie mă inspăimintă. Cui i-arfirfost insă de folos
o asemenea concluzie? Mai intii, proștilor și
mediocrilor, desigur, dar, între alții, și bătri-
nului Aristot, care și-ar fi eliminat un adver-
sar din calea gloriei personale, uitind insă pro-
verbul cu săpatul gropii altuia. Doamne, pînă
unde poate împinge invidia și setea de mărire
chiar și pe cei mai aleși dintre nemuritori!

    L-am urmărit concentrat în vreme ce ci-
tea. Mi se părea clar că-i place, că îl amuză,
zîmbea din colțul sting al gurii, expresie
fiziognomică pe care am moștenit-o și eu.
Cînd a terminat, mi-s spus însă că teza mea
e la fel de ilegitim generalizatoare ca și cea
pe care o combat, mai mult, că risc o supra-
populare periculoasă a pămîntului. M-am
enervat, aș fi dorit doar să-mi spună că i-a
plăcut, pentru că văzusem clar că îi plăcuse.
In timp ce-mi spusese cele de mai sus, mi-a
întins cele două foi, aceste două foi, pentru
că, îngălbenite de cele peste trei decenii tre-
cute, sînt aici, lîngă tastatura computerului,
mi le-a întins deci înapoi. Mai mult le-am
smuls decît le-am luat, am ieșit vijelie din
camera lor, am intrat la mine în cameră și
am scris fără să mă opresc această Addenda
la „Despre absolutizarea pripită“:

    Cele afirmate in eseul de mai înainte ar
putea conduce cititorul inocent, ba chiar și pe
cel experimentat, la concluzia că autorul aces-
tor rinduri este adeptul aserțiunii „ Toți oame-
nii sînt nemuritori^. Nimic mai eronat insă.
Doar o minte neghioabă, neștiutoare, poate
bolnăvicioasă ar putea susține la modul serios o
asemenea enormitate dăunătoarepînă și soar-
tei noastre pe pămint.

    Să ne imaginăm doar o asemenea lume in
care toți, pînă la ultimul idiot al satului, s-ar
ști nemuritori. Ce-ar putea fi decît un nemăr-
ginit imperiu al lenei, viciului și prostiei? Cir-


• Blazonul nobiliar al descendențelor preoților
reformați, 1629. Foto: Vârdai Levente

duri imense de imbecili zărind claie peste gră-
madă, toropiți de alcool, de desfriu, luxurie și
inactivitate, exhalind duhori insuportabile,
exhibîndu-și sexul¹. Brrr! Nu simțiți cum vi se
ridică părul măciucă imeginindu-vă aceste scir-
bavnice ființe cu nimic deosebite de limacșii ori
șobolanii pe care-igăsim uneori prin pivnițele ori
locurile ferite de lumina soarelui ale caselor vechi,
foste megazii ale prăvăliilor evreiești din Vechiul
Rigatși chiar din Imperiu? Am să vă cruț! Voi
opri descrierea înainte de a fi nevoiți a o lua la
figă către un asemenea loc din propriile voastre
locuințe. Voi opri deci degustătorul tablou, c fe-
rind o soluție, singura posibilă de ah fel, intre cele
două rele la fel de mari și de necruțătoare.


    Dacă fiecare se va considera după cum crede
de cuviință - și aici raportul dintre cele două
instincte fundamentale ale omului, crosul și
thanatosul, este dtfinitoriu -, in conformitate
cu o teorie cunoscută, cea a numerelor mari -
și o afiă intre 3 și 15 miliarde, populația
pămîntului la fhșitul ultimei conflagrații mon-
diale și cea estimată pentru 2100, pot fi con-
siderate, fără tăgadă, numere mari -, se va
ajunge firesc la o tendință spre echilibru. Un
echilibru intre optimism și pesimism, între acti-
vism și pasivism, între moralitate și imorali-
tate etc., care poate asigura o evoluție satisfă-
cătoare a speciei noastre.

    Este de la sine înțeles că opțiunea mea ne-
murire ori existența finită trebuie să se producă
absolut liber, pentru că s-ar face in conformita-
te cu puterea de creație a fiecăruia, fiecare jiind
ceea ce poate. Orice intervenție a unei voințe
externe in alegerea înfăptuită de o voință liberă
trebuie prohibită, pentru că nu ar face altceva
decît să complice inutil lucrurile, tulburind natu-
rala tendiță spre echilibru. Rezultatele ir,grozi-
toare le-am descris mai sus. Aveți gr,jă!

    Cum am bătut clapa cu semnul exclamă-
rii, am smuls pagina din mașină și m-am dus
în camera lui. Era întins pe pat, cred că ați-
pise, dar deschisese ochii cînd am smuls ușa
și am intrat. I-am întins cele două pagini
proaspăt scrise și m-am așezat alături, pe
marginea patului. S-a ridicat pe jumătate,
și-a așezat perna și, tot fără să spună nimic,
a citit ce-i adusesem. A terminat. S-a uitat
la mine și mi-a spus: „Da, Liviu, cred că
ai încurcat-o, ești scriitor“. Am ieșit destul

Să ne cunoaștem scriitorii

de zăpăcit din camera lui. Nu știu dacă mi-a
spus pe numele mic de zece ori în viață, ape-
lativele lui variau între „șmercheson“ și „tine-
re domn“, dar mi-a spus pe nume, de fie-
care dată, doar în momente importante. De
pildă, în toamna lui 1989, cînd a căzut Zidul
și amîndurora ne dăduseră lacrimile ascultând
radioul și cînd a spus: „Ai avut dreptate,
comunismul s-a terminat, s-a terminat“.
Chiar dacă, la noi, avea să mai dureze vreo
lună, eram convins că s-a terminat. Și pen-
tru tot ceea ce aflam că se întîmplă în jur
desigur, dar și pentru că mi-o spusese el,
el care vorbea atît de rar și atît de puțin.
    De ce am ajuns scriitor? Pentru că am
avut talent? Se poate, dar nu sînt foarte sigur,
nici măcar de faptul că aș avea talent nu sînt
sigur. Pentru că am învățat să scriu și să ci-
tesc cu vreo doi ani înainte de a merge la
școală? Pentru că m-am apucat de citit și scris
de romane în clasa a doua? Iarăși, se poate.
Dar acestea, toate, au fost niște premise. Cred
că am ajuns să mă socotesc scriitor din pri-
cina acelei discuții de la 19 ani, din cauza
acelei scurte propoziții pe care a pronun-
țat-o el la sfîrșitul lecturii celui de-al doilea
eseu tineresc. Nu-mi dau seama ce anume
l-a făcut să spună acel lucru atunci, știu însă
că, după aceea, mereu și mereu, m-am com-
portat mereu în funcție de acele cuvinte. De
aceea, nu încetează să mă preocupe, să mă
doară că nu le-a asimilat ad litteram, eseuri-
le mele, poate acum aș sta de vorbă cu el la
un pahar de Pinot Gris, eu, de Pilsnerț el. Sau,
poate, într-un sens mai înalt ori mai adînc,
le-a asimilat. Altfel, nu m-ar vizita aproape
în fiecare seară înainte să adorm...

PORT CEASURILE lui, rămase moștenire,
le port alternativ, cîteva zile pe cel elve-
țian, a cărui istorie n-o știu ori nu mi-o amin-
tesc, un ceas auriu, cu o curea de piele maro-
închis, pe care am pus-o în locul brățării
metalice albe, care nici măcar nu era asor-
tată. Apoi, alte cîteva zile, pun ceasul sovie-
tic, Pobeda, pe care l-a cumpărat din primul
său salariu, de cîteva sute de lei, pe care îl
primea de la dispensarul în apropierea căruia
mi-am petrecut copilăria. Deși primul este
evident un ceas de calitate, un ceas scump,
nu știu de ce prefer să-l port pe cestălalt,
poate pentru că e primul lui ceas. La un mo-
ment dat, am purtat și verighetele lui, pe cea
de aur de la căsătorie și pe cea de argint, ani-
versară, dar apoi mi s-a părut deplasat, chiar
de prost gust, așa că le țin într-o cutiuță de
teck de pe biroul meu. Acum vreun an, am
crezut că mă vizitează în fiecare seară înain-
te de a mă scufunda în somn, pentru că îi
port ceasurile, obiecte pe care nici el nu le
scotea de la mină înainte de culcare, de parcă
ar fi trebuit să știe ora exactă prin somn, el
care părea că nu se grăbește niciodată, care
nu întîrzia niciodată și asta fără măcar să se
uite la ceas. Dar mă înșelam, chiar dacă sco-
team ceasurile, tot mă vizita, tot mă vizi-
tează. Și de ce nu ar face-o? Dacă m-a lăsat
să fiu liber pe cît e cu putință să fie cineva
liber în copilăria și adolescența sa, de ce s-ar
priva tocmai el de această libertate? Și, poate,
e proba că nu mă înșelam în eseurile mele
de le sfîrșitul adolescenței...
■
Februarie 2007
Notă
1. Tii, ce imagine! (Nota lui Luca Pițu din 1973
  sau 1974.)

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 25

cu Ochiul
LIBER

(Urmare din nr. 7)

ACEASTĂ EROARE de principiu se repetă în
Raport. în secțiunea intitulată Rigimul
comunist și cultele religioase nu este nici măcar
amintit faptul că ateismul militant și brutal
practicat de dictatura comunistă din Româ-
nia este legitimat de ideologia marxistă și
prefigurat în MPC. Raportul final afirmă că
„studierea raporturilor dintre Biserică și Stat
în perioada postbelică și a dimensiunilor re-
presiunii îndreptate împotriva clerului este o
întreprindere dificilă, având în vedere nu-
meroasele obstacole cu care se confruntă cer-
cetătorul în tentativa de a ajunge la docu-
mente relevante" (p. 446), dar trece sub tăcere
rădăcinile ideologice ale acestei represiuni. Se
impune observația că ateismul militant, decre-
tarea arogantă de către Marx și Engels, în
MPC, a morții „ideilor creștinismului" nu
reprezintă invenția grozismului, dejismului,
paukerismului, ceaușismului sau a răutismu-
lui. Trebuie re.pectat dreptul la proprietatea inte-
lectuală atât in cazul ideilor valoroase, cât și
in cazul celor false și violente. Nu este întâm-
plător că Marx și Engels s-au opus nu doar
religiei în general, ci mai ales creștinismului.
    Ideile creștinismului, și nu cele ale budis-
mului, iudaismului, islamismului, șintoismu-
lui etc., au fost declarate, la 1848, in mpc,
„moarte“. Este simptomatic pentru ințehgerea
conceptuală a comunismului de către cei care
au elaborat Raportul faptul că MPC nu este
nici măcar amintit în relație cu această temă.
Modul în care Marx și Engels au tratat reli-
gia, în special creștinismul, este intrinsec core-
lat cu natura violentă a programului politic
comunist: o religie care cere iubirea dușmanu-
lui este fundamental incompatibilă cu o uto-
pie brutală care cere practicarea urii de clasă,
care cere eliminarea dușmanului de clasă, care
recomandă dușmanului de clasă să „tremure“
de frică înainte chiar ca revoluția sângeroasă să
înceapă și înainte să-i anunțe execuția (nici
vorbă de judecată), pentru că tot a fost con-
damnat de „ligile obiective ale istoriei".
    Sentințele MPC împotriva creștinismului
sunt cunoscute unora care au lucrat la Ra-
port, printre care sunt și foști membri ai PCR,
inclusiv chiar unii care mai cred că au putut
fi doar „figuranți" (expresia unui autor) în-
tr-o organizație ideologică cu o practică
structural violentă. Aceștia au trebuit să citea-
scă MFC. Logica concepției marxiste dictează:
religia care pnpăvăduiește iubirea de Dumne-
zeu, iubirea de sine, iubirea aproapelui și iubi-
rea dușmanului axiomatic trebuie tratată cu
maximă brutalitate. „Iubirea dușmanului",
care poate să fie și dușman de clasă, mar-
chează incompatibilitatea axiologică majoră
dintre creștinism și marxism. în marxism,
omul nou și puterea centralizată sunt suro-
gate politice ale unei false reprezentări asu-
pra puterii transcendente. Deci, urmând logi-

Megaviolența
comunistă
(2)


Cătălin Mamali

ca originală marxistă, după ce ideile unei reli-
gii au fost declarate moarte de către fonda-
torii unui sistem ideologic ateist, eliminarea
celor care continuă să creadă în acele valo-
ri spirituale și să le practice este inevitabilă.
Psihoistoric, ar fi interesant de știut cum văd
cei care au elaborat Raportul modul perso-
nal de relaționare față de religie a conducă-
torilor comuniști. Ce ne spune istoria orală
despre această relație?
    Care este relația dintre ideologia comu-
nistă și trăsăturile conducătorilor comuniști?
Trăsăturile ideologice și cele care configu-
rează deschiderea/închiderea mentală a per-
sonalității trebuie corelate cu programul-
matrice (MFC) al ideologiei comuniste, pentru
o descriere mai exactă a caracteristicilor
esențiale ale conducătorilor comuniști și pen-
tru înțelegerea holistă a acestora. De exem-
plu, caracteristicile idealigice ale lui Ceaușescu
sunt vag abordate în Raport și în orice caz
secundar față de trăsăturile sale caracteriale,
precum setea de putere, perseverența, suspi-
ciunea, egocentrismul, megalomania etc.
Dar, în comparație cu acestea, fanatismul
ideologic al dictatorului comunist rămâne
aproape neexplorat. Ceaușescu a fost con-
vins până în momentul condamnării că prin-
cipiile comuniste înscrise în MFC sunt adevă-
rate: partidul unic și unanimitatea politică,
industrializarea ca mijloc de dezvoltare a cla-
sei muncitoare, centralizarea, anihilarea drep-
tului individual la proprietate, ateismul care
a atins cuhni ale înverșunării în demolarea
bisericilor, persecutarea emigranților și a
familiilor acestora etc. Atât experți în stu-
dierea tiranilor secolului 20 (Chirot, AIodern
Tyrants, 1994), care au relevat certitudinea
(idealismul) ideologică a tiranilor, cât și cei
care au împărțit, ca ilegaliști, aceeași celulă
cu Ceaușescu (precum P. Câmpeanu) au
remarcat că acesta credea cu fanatism în prin-
cipiile ideologiei comuniste.
    Cultul personalității și obsesia asociată a
dictatorului nu pot fi considerate a fi sin-
gurele și nici măcar cauzele principale ale
maladiei sistemice a comunismului. Sunt
personalități cu aceleași trăsături emoționa-
le, cognitive și caracteriale care n-au deve-
nit dictatori. Esențiale în această conversiune
sunt convingerile idealegice. Dictatul ideolegic
înscris în mpc a fost servit cu loialitate de fana-
tismul ideologic comunist care 1-a caracteri-
zat pe Ceaușescu. Această simbioză malignă
constituie o dimensiune esențială în anali-
za comunismului, care rămâne să fie studiată.


Faptele statistice, datele
prezentate în Raport

SE ENUNȚĂ, justificat, că „poporul român
nu a primit cu brațele deschise comunis-
mul, așa cum afirmă unii cercetători nos-

talgici" (p. 207). Problema care apare în
Raport, în ciuda bogăției de date publicate
anterior și a faptului că s-a avut cât de cât
acces la arhive, este cea a analizei acestora:
nu există o analiză statistică sistematică, rigu-
roasă, validă și semnificativă a structurii pcr:
vârstă, categorii sociale, etnie, perioade isto-
rice și structuri ierarhice ale PCR. Aplicarea
unei analize metodologice valide și com-
prehensive pe perioade istorice, care să per-
mită identificarea schimbărilor structurale
începând cu 1921, rămâne o lacună a Rapor-
tului. Absența analizei riguroase a structu-
rilor CC al PCR, a instituțiilor represive și a
funcțiilor de conducere, inclusiv din siste-
mul editorial, este o deficiență metodolo-
gică cu grave consecințe în descrierea și expli-
carea violenței comuniste.
    Abordarea statistică riguroasă a struc-
turii PCR ar corecta greșelile de percepție
socială invocate. Raportul identifică o ima-
gine falsă, în care PCR este „partid perce-
put de cei mai mulți ca fiind format aproa-
pe numai din membri ai minorităților
naționale" (p. 58). Dar formularea acestei
probleme de percepție este simplificatoare
și distorsionantă. Structura oricărei orga-
nizații politice trebuie analizată în compa-
rație cu structura întregii populații, și nu
într-un vid socio-demografic și etnic. Dacă
problema este redusă la câți albanezi, armeni,
evrei, greci, rromi, ruși, sârbi sau turci au
făcut parte din PCR, așa cum implică cita-
tul anterior, fără a se raporta această struc-
tură la întreaga populație, atunci întreba-
rea implicată este eronată și aruncă însăși
problema în derizoriu. întrebarea nu poate
duce la un răspuns valid. întrebarea reală
este: care este relația dintre structura popu-
lației României (etnie, grupuri sociale, ngiuni
istorice etc.), pe de a parte, și structura pcr (pe
aceleași criterii) in diferite momente istorice și
in structurile ierarhice ale pcr? Raportul nu
răspunde la întrebare. Analiza statistică validă
pe perioade istorice, structuri ierarhice și ca-
tigorii (sociale, etnie, zone etc.) ar facilita
decizia, pe criterii obiective, asupra relației
dintre percepție (mit, iluzie, contrafacere) și
realitate. Limitele prelucrării datelor în Ra-
port nu permit o astfel de decizie asupra unei
întrebări care e testabilă și fundamentală pen-
tru cunoașterea comunismului. O analiză
statistică a structurii PCR este necesară și pen-
tru determinarea victimelor (închisoare, exe-
cutare) pe care PCR le-a produs chiar în inte-
riorul său.
    In rarele cazuri când date despre struc-
tura PCR simt utilizate, acestea nu sunt corela-
te sistematic cu structura generală a populației.
Comunismul a agresat o întreagă populație,
ale cărei valori și diversitate erau fundamen-
tal opuse principiului omogenizării sub con-
ducerea „avangardei proletariatului". Din ce

26 • APOSTROF

era compusă această avangardă arogantă,
autonumită „cei mai buni dintre cei mai
buni“, in dferite etape istoricei Care este relația
dintre structura PCR și cea a populației Ro-
mâniei și a populației românești din afara
granițelor? Raportul nu cferă o imagine obiec-
tivă a structurii pcr in perspectivă temporală
și in perspectivă ierarhică (de la „celula de par-
tid“ la CC al PCR), în opoziție cu percepții-
le distorsionate.
    Faptul că un partid minuscul și-a impus
dictatura este o problemă majoră, specifică
României, pentru înțelegerea relațiilor din-
tre victime și torționari. Nanismul inițial
al PCR permite o radiigrațiere totală a struc-
turii sale și vine in direct contrast cu gigantis-
mul ambițiilor sale politice, cu violența pe care
a produs-o in timp și cu creșterea anormală a
numărului său de membri. Nanismul nume-
ric și moral include un decalaj structural uriaș
între proporția diferitelor categorii etnice și
sociale ale PCR și cele ale populației Româ-
niei. Raportul rămâne mut, conceptual și
statistic, despre aceste aspecte. Relația din-
tre nanismul anterior revoluției comuniste
și megacriminalitea PCR e o problemă cu
implicații practice și morale inclusiv pen-
tru perioada post-1989. Realizarea unei ana-
lize statistice nu este de așteptat în mod obli-
gatoriu de la critici literari, deși există literați
care utilizează metode statistice. Dar de ce
autori cu formație sociologică, politologică
sau cu pregătire în științele exacte nu au
simțit nevoia epistemică să vadă ce spun date-
le? Și aceasta când în România școala de
matematică are contribuții esențiale în cer-
cetarea istoriei sociale... A critica o himeră
explicativă, care spune că PCR era „format
aproape numai din..fără a discuta pe bază
de fapte problema transformă însăși critica
într-o iluzie diversionistă. O altă întrebare
omisă de Raport: care este relația dintre struc-
tura pcr in momentul venirii acestuia la pute-
re (1945) și structura PCR in momentul eli-
minării sale formale de la guvernare (1989)?
Poate ți ințeleasă dictatura comunistă fără o
asifel de analiză? Pot ți ințelese procesele inerția-
le care au marcat viața politică a României in
ultimii 17 ani fără a analiza riguros această
dinamică ?
    Pentru tinerii cercetători, cu motivație
intrinsecă, îndrăznesc să sugerez că aplica-
rea teoriei catastnfelor la un fenomen politic
marcat de un program violent elaborat de o
minoritate numerică poate oferi bogate resur-
se explorative și explicative. Este uluitor ca
pornind de la un grupuscul de 1.000 de
activiști comuniști să se ajungă la instaurarea
unei terori politice fără precedent, iar numă-
rul celor care compun această grupare poli-
tică să crească la aproximativ 4 milioane în
45 de ani. Are acest nanism politic o inerție
post-1989? Există dovezi că răspunsul la
această întrebare este afirmativ.



Transparența Raportului

POATE FI privită din perspectiva procesu-
lui de elaborare și evaluată prin deschi-
derea/închiderea față de dialog a celor care
au participat la Raport cu cei care au aflat
de acest proiect și aveau întrebări. Transpa-
rența poate fi evaluată prin incomunicabili-
tatea pe probleme de substanță cu cei care
au elaborat Raportul. Comunicarea cu o
parte dintre autori a fost în multe cazuri
imposibilă. A doua dimensiune a transpa-
renței privește structura Raportului, care este



Poarta principală a bisericii reformate. Foto: Lukâcs Jozsef

lipsită de componente-cheie ale „aparatu-
lui critic“ pe care le presupune o astfel de
lucrare: indice de nume, de probleme, biblio-
grafie ținală și anexe statistice finale. Lipsa
lor afectează transparența tematică, biblio-
grafică și conceptuală a Raportului.
    Raportul nu permite asocierea explicită
a unui autor cu un capitol. în timpul dic-
taturii comuniste au fost excesiv stimulate
lucrările colective cu responsabilitate difuză
a autorilor, dar cu unic coordonator. Există
indicii că o formă de colectivism cu respon-
sabilitate difuză a fost reactivată în cazul
Raportului final. Cum, de ce? Răspunsul va
putea fi aflat după ce sursele primare despre
procesul elaborării Raportului vor deveni
publice. în timpul dictaturii comuniste,
colectivismul, înrădăcinat ideologic, era o
formă impusă cu forța. Rezultă el azi din-
tr-o alegere liberă, chiar spontană? în regi-
mul comunist, colectivismul a fost folosit și
pentru organizarea jafului intelectual prac-
ticat sub „conducerea și oblăduirea^ PCR de
cei care erau considerați fideli partidului și
erau recompensați de acesta pentru serviciile
aduse. în general, lipsa de transparență și
responsabilitatea individuală scăzută sunt
asociate.
    Accesul la arhive, des invocat, trebuie
considerat doar una dintre condițiile unui
raport științific, deoarece informația despre
comunismul din România care mai este în-
că păstrată în arhive a suferit ea însăși din

cauza bolilor de sistem, fapt ce face abso-
lut necesară folosirea unor surse comple-
mentare, cum ar fi cele de istorie orală.
    Pentru că Raportul asociază scopurile
cognitive cu cele morale, este firesc ca lista
de colaboratori să ție însoțită de o prezentare
explicită a relațiilor fiecăruia fiecăreia) cu pcr
și cu alte organizații ale sistemului comunist,
fără a se mglja nici măcar PDUS-ul. In discur-
sul de recepție la Academia Română (2006),
Al. Zub, care a suferit el însuși în închiso-
rile comuniste și este coautor al Raportului,
a exprimat clar imperativul confruntării cu
propria istorie atunci când se încearcă ana-
liza științifică a unei perioade trăite: „Ocul-
tarea istoriei recente, a propriei istorii, e în
multe cazuri o formă de ipocrizie, un fel de
a evita confruntarea cu sine, în raport cu
răspunderile impuse de epocă“ (p. 14). Me-
ritele și limitele Raportului nu pot fi izola-
te de contextul în care acesta a fost elaborat
și de care e marcat. Megaviolența comunistă,
inclusiv din România, a fost preconstruită
ideoligic.
■
Dubuque, lowa.
Ar ți putut să ție și București -
dar n-a fost să ție așa!

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 27

Aporiile trupului


                                                                                 1/

Discursivitatea e însu-
șirea de căpătâi a poe-
melor lui Dan Coman din
volumul Ghitpa (Ed. Vinea,
2005). Versurile sale au,
dincolo de o anume retrac-
tilitate a imaginarului, o ar-
hitectură sinuoasă, indiscu-
tabile mărci ale oralității

și însemne ale narativității. Există în ele însă
și un orgoliu al propriei identități, asumat
cu tranșanță apodictică a rostirii lirice: „tul-
bur peste măsură. Nu cunosc pe nimeni care
să-mi reziste./ sunt un bărbat cum nu vă pu-

teți imagina./ ca să nu plesnesc de spaimă mă
izbesc de o mie de ori de peretele camerei./
însă nu vă arăt. Nu arăt nimic nimănui./ sunt

un bărbat teribil. Sunt un bărbat cum nu vă

puteți imagina./ bat ca descreieratul din
inimă și mai ceva ca un descreierat rezist
acestui râs înăbușit./ începe delirul și o dată
cu el bucată cu bucată trupul meu/ cade în
mine și mă umple de groază./ nu rămâne
nimic în afara respirației năucitoare: inspir,
expir, expir, expir./ forța mea mă încântă in-
tr-atât încât fac spume./ la zeci la sute de ki-
lometri în jur nimic altceva/ decât spumele
acestea gata să pulverizeze pământul./ in-
tr-adevăr: tulbur peste măsură. Nu cunosc
pe nimeni care să-mi reziste./ însă nu vă arăt.
Nu arăt nimic nimănui“. Critica literară a
remarcat amestecul de frison expresionist și
de contorsiune suprarealistă, a subliniat
ușorul manierism ce se instaurează în poezia
lui Dan Coman, dar și caracterul repetitiv al
imaginilor. Are dreptate Andrei Terian când
sugerează că poetul „se folosește aici din plin
de tehnica «serigrafiei» pentru a realiza un
minuțios studiu de caz asupra angoasei și
tenebrelor“.

    Dan Coman e, în fond, un poet al apo-
riilor corpului, al tenebrelor adăpostite
în filigranul trupului, caligrafiind relieful
abscons al ființei, traumele cărnii, revelații-
le abominabile ale terestrității: Ja patru
dimineața jumătate din trupul meu începe să
alunece / încet-încet dintre brațele ei și alu-
necă așa în vreme ce/ aburii țâșnesc din el
ca dintr-un vițel proaspăt./ o jumătate de
trup numai și numai bărbat./ (cealaltă jumă-
tate încă plutește cu burta în sus/ prin trans-
pirația acestei femei triste)./ jumătatea mea
numai și numai bărbat începând de la patru
dimineața/ și alunecând neîncetat până spre
șase.// și aproape de șase soarele cel nou gata-
gata să facă/ două-trei rostogoliri printre cei

vii.// și după șase jumătatea mea numai și
numai bărbat/ alunecând iar dintre brațele
ei/ atârnând în afara încăperii și încă alune-
când și nu mai departe de opt/ ca o momeală
proaspătă spânzurând peste marginile lu-
mii// lăcându-i pe vii să înghită în golA
   E 1 ară nicio îndoială că versurile însce-
nează, în notații sugestive, într-o arhitectură
imagistică debordantă revelațiile întoarse
ale thanatosului. Fiorul morții, presimțirea
nimicului, spaima de gol, sugestia neantu-
lui, toate aceste figurații ale dispariției ființei
nu sunt decât tot atâtea alibiuri ale ființei,
travestiuri stângace ale unei conștiințe ultra-
giate. Imaginarul poetic este, în acest volum,
unul terifiant și aglutinant, cu detururi și
digresiuni, cu fracturi ale imaginilor și adao-
suri aluvionare, cu învolburări metafizice
și retranșări în spațiul oniric, precum în ver-
surile ce urmează: jmpentruglmga trupul
acesta ți pentru lăbdarea ei / toată înțepenirea
mea./ de treizeci de ani ne privim unul pe
altul cu coada roșcată a ochilor/ și această
pândă necontenită ne-a tulburat deja până
peste puteri.// acum mișcările noastre aduc
numai plictiseala printre noi./ și acum cu
fețele lipite de fereastră cei vii își strigă unul
altuia mișcările acestea/ apoi vreme de câte-
va ceasuri exersează neîncetat./ dintre plăce-
rile lor aceasta e cea mai exactă.// sfârșitul
acum, până peste puteri sfârșitul.// purtân-
du-mă de atâta vreme în brațe ghinga
nu-și mai simte mirosul/ [...]// orele negre
sub noi și soarele acesta de iarnă rotin-
du-se numai pentru sine.// sfârșitul acum,
sfârșitul: după treizeci de ani/ mișcările noas-
tre sunt din ce în ce mai exacte și/ mișcările
acestea aduc numai plictiseala printre noi“.
Obsesia trupului, a reificării și a alienării
se înscrie, cum am și sugerat înainte, între
toposurile privilegiate ale cărții lui Dan
Coman. Nemișcarea, postura eleată pare
să poarte în sine conotații ale culpei morale,
reverberații ale spaimei: „din cauza nemișcării
mele trupul meu s-a lățit mult peste măsura
pielii sale:/ a fost de-ajuns o întoarcere bruscă
de pe burtă pe spate/ pentru ca marginile lui
să dea ca laptele pe dinafară./ acum cu pielea
aceasta abia de-mi mai pot acoperi inima
însă e fără folos/ căci pielea aceasta e tare
și uscată și stă deasupra lucrurilor precum
cimentul.// doar umbra trupului îmi mai
acoperă acum trupul/ și umbra aceasta e grea
și rece ca o piele de mort// în plimbarea sa
ghinga își numără pașii purtată pe brațe de
un tânăr bărbat./ ori de câte ori obosește

corpul i se prelinge peste pieptul bărbatu-
lui/ ca o adevărată transpirație de vară.//și
eu încă respir dar respir rar căci suflul aces-
ta îmi mișcă trupul/ peste mari covoare de
lână și peste mari întinderi de cafea/ și trupul
meu fără piele e pielea unei vietăți sub mii
de piciorușe de muscă./ respir și zilele lumii
continuă iar ghinga face toți pașii înapoi./
respir și zilele lumii sunt nenumărate iar din-
tre suflete/ viii îmi simt cel mai bine miro-
sul și se izbesc neîncetat de fereastră“.
    Există în carte și poeme în care biografia
e transcrisă în registru ușor ipocrit, într-o
tonalitate aparent neutrală, nelipsită însă de
accentul expresionist abia voalat sau de re-
levanța metaforelor austere și abrupte: ,țunt
la bistrița de treizeci de ani. nimic nu mi-a
luminat trupul/ așa că acum cântăresc cu 80
de kilograme în plus: ca un porc/ umbra mea
scormonește prin mine și mi se freacă de
oase.// sunt la bistrița și aici în fiecare dimi-
neață un soare nou/ se desprinde din tavan
și după ce lovește scurt aerul încăperii/ scâr-
țâie ore în șir printre pereți./ și ghinga
aplecându-se cât să nu depășească statura
unei pisici și/ plimbându-se așa aplecată toată
dimineața./ mustind între brațele ei trupul
meu pocnește iute din capete/ ca din o mie
de bice.// de treizeci de ani aici ca un lemn
lăcuit:/ frigul nu mă face să tremur puterea
luminii e neînsemnată/ iar când vorbesc
zgomotul nu depășește pielea mea./ din toți
acești ani nici unul în care să mișc altfel de-
cât purtat în brațele ei.// și tot ca un lemn
lăcuit ea izbindu-se noaptea de mine/ speri-
indu-i cu exactitate pe vii“.
    Senzația de uscăciune, de monotonie ce
le-a fost reproșată poemelor lui Dan Coman
e, mai degrabă, metodică decât congenitală.
Ține de o tehnică asumată lăuntric, și nu de
un defect de fabricație al poemului. E, cum
sublinia un critic, un mod de a suplini
golurile, faliile, interstițiile dintr-o lume ire-
mediabil „căzută“, o cale de a revela amenin-
țarea neantului, agresiunea nimicului, recru-
descența ororii. Poemele lui Dan Coman,
cu arhitectura lor repetitivă, sunt imagini ale
unui eu pentru care efigia identității are
aromele traumei și culorile lipsite de fast ale
reculegerii scrâșnite.

Cărți primite la redacție

• Dulciu
  Morărescu,
  Cultura univer-
  sală în relație
  cu România
  din Antichitate-
  secolul XXI,
  București:
  Credis, 2007.

VA HA
halvattca

• Radu Drăgan,
  Vară sălbatică,
  Constanța:
  Tomis, 2006.

• Adrian Frățilă,
  Cățelul pămân-
  tului, urmat de
  farsa Răpirea
  Europei,
  București:
  Cartea
  Românească,
  2007.

• Mihai Cimpoi,
  Esența ființei:
  (Mi)teme și
  simboluri exis-
  tențiale emines-
  ciene, ediția a
  II-a, revăzută,
  lași: Princeps
  Edit, 2007.



28 • APOSTROF

Amintiri roșii

Exista in preocupările
Editurii Compania un
interes neîntâmplător pen-
tru recuperarea memoriei și
documentelor epocii comu-
niste nu demult părăsite. Ca
și atunci când s-a trecut la
recuperarea dreptei interbe-
lice, și de astă dată întâmpi-
nările pot veni din două

direcții. Unii vor spune că se încearcă o legi-
timare și chiar reabilitare prin înțelegere a
epocii damnate, ceilalți, mai prudenți, se vor
mulțumi să înregistreze beneficiile unei ase-
menea îmbogățiri a bibliografiei. în ce mă
privește, mă grăbesc să mă alătur fără echi-
voc ultimilor, dintr-un reflex de istoric ce
mă urmărește, pare-se, chiar și atunci când
comentez carte literară: pasiunea de a desluși
faptele așa cum au putut ele fi, ori într-o plu-
ralitate de interpretări, depășește reflexele
mele justițiare și asumarea datoriei - serioa-
se și onorabile, de altfel - de a califica, cata-
loga, clasifica și a da verdicte în numele pos-
terității sau, mai degrabă, al privirii istorice.
   Din sectorul memorialisticii stali niște
întârziate, Ed. Compania recuperează volu-
mul lui Sorin Toma, Privind înapoi: Amin-
tirile unui fost ziarist comunist redactor-și f
al Scânteii din 1947până in 1960 (București,
2004, 336 p.). Fiul poetului A. Toma, ajuns
la o vârstă venerabilă și refugiat salubru în
Israel, își deapănă selectiv, însă cu un con-
dei alert, vremurile de prigoană și de glorie,
contribuind la mai nuanțata lor înțelegere.
Cititorii dornici de mari dezvăluiri l-ar putea
blagoslovi, dar istoricii interesați de com-
plexitatea unei epoci dure vor găsi destule
motive de satisfacție în această lectură esti-
vală despre vremuri hibernale.
   Câteva par să fie lucrurile pe care Sorin
Toma ține să le precizeze morțiș pentru cei
interesați: unul dintre ele ar fi acela că mirajul
interbelic românesc nu este decât o reflec-
tare unilaterală a contradicțiilor acute ale
unei societăți pline de tensiuni și nu tocmai
lipsită de oprimare socială. Paginile în cauză
m-au convins la fel de mult ca acelea scrise
de Panait Istrati despre prietenul lui Ștefan
Gheorghiu ori despre grevele muncitorești
de odinioară. Le traversează un tip de soli-
daritate umană cu cei amărâți și neresem-
nați care, într-un fel, scapă de etichetări ideo-
logice, măcar că știm cu toții despre ce fel
de inși este vorba. Deodată, siluete de lideri
comuniști din ilegalitate - cum li se spune
- dobândesc o credibilitate și o umanitate
care, culmea, le fusese retrasă tocmai de tex-
tele dogmatice din studiile și din manuale-
le epocii comuniste. Este un paradox fap-
tul că tocmai lumea liberă și contextul
economiei de piață restaurează, în acest fel,
dreptul la coerență și la demnitate al unor
lideri ai mișcării sindicale și muncitorești,
reduși, altminteri, la statutul de agenți fana-
tici ai Cominternului. Cel care va scrie o sin-
teză de tip nou privitoare la această vârstă
a social-democrației și comunismului din
România se va putea astfel sprijini și pe sur-
se narative în reconstituirea unui anumit
climat social.

   Altă chestiune surprinzătoare prin pon-
derea pe care o ocupă în ansamblul volu-
mului este ampla și minuțioasa discuție de-
spre nașterea Casei Scânteii. Practic, paginile
respective sunt un adevărat poem menit să
apere demnitatea unui proiect arhitectonic
îndelung și constant criticat pentru că urma
un model stalinist, considerat megalomanie
și străin spațiului românesc. Fiind implicat
dintru început în plănuirea și realizarea cti-
toriei laice destinate presei socialiste, Sorin
Toma împărtășește cu detalii semnificative
în ce fel colosul acesta rămâne totuși o ex-
presie a gustului autohton și un produs din
care notele naționale nu lipsesc. Nu contează
dacă astăzi suntem sau nu de acord cu ju-
decățile estetice emise de memorialist la adre-
sa uriașei clădiri. Esențial rămâne că prin
mărturia fostului redactor-șef de la Scânteia
se intră în posesia unei patetice pledoarii,
presărate cu trimiteri la contextul istoric și
artistic al „obsedantului deceniu“, pentru
demnitatea arhitecturii într-o vreme de mari
presiuni ideologice. Este, într-un anume
sens, un pandant la meditația lui G. Căli-
nescu din Bietul loanide și merită citit și va-
lorizat și din această perspectivă.
   Desigur, un loc important în narațiune
îl ocupă portretele liderilor comuniști. Din-
tre ei, cel care reține cel mai intens atenția
lui Sorin Toma este Gh. Gheorghiu-Dej.
Versatil, inteligent, cu nimic dintr-o figură
gregară, de ins cu reflexe tiranice simplifi-
cate, omul care răsare din paginile memo-
rialistului nu poate decât să suscite intere-
sul cititorului. O dată în plus, senzația este
că suntem deocamdată departe de evaluarea
calmă a acestui stalinist de vocație care totuși
și-a recuperat rădăcinile românești după ce
vreme îndelungată păruse să le pună în pa-
ranteză, creând premisele cotiturii întrupa-
te în primii săi zece ani de guvernare de tână-
rul - încă - Nicolae Ceaușescu. între liderul
comunist care reușea să detroneze echipa
moscovită a Anei Pauker și să o înlocuias-

• Pecetea principelui Gabriel Bethlen. Foto: Vârdai Levente

că în grațiile tătucului Stalin ori cel care deci-
dea execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu pentru
a-i împrumuta ulterior ideile și a se dispensa
de prezența Armatei Roșii în țară, pe de o
parte, și conducătorul României de după
1958, angajată tot mai mult în reliefarea pro-
priilor tradiții, se înscrie un parcurs oare-
cum enigmatic, ale cărui etape nu se deslu-
șesc prea bine momentan. Pentru astfel de
strădanii, paginile lui Sorin Toma, scrise cu
forță de evocare, completează salutar ceea
ce știam din memoriile lui Silviu Brucan ori
din alte documente (precum mărturiile adu-
nate de Lavinia Betea de pe la foștii lideri
de partid și de stat, în cărțile ei de interviuri).
    Citită în continuarea publicisticii militan-
te a lui Panait Istrati, cartea de amintiri a lui
Sorin Toma descoperă privirilor o altă Ro-
mânie decât cea mitizată în urma performan-
țelor de tot felul ale interbelicilor. Este vorba
despre o lume socială a subdezvoltării și a
încleștărilor cu forțele polițienești vizibile
ori secrete, a conspirativității și a căutării de
alianțe acolo unde, după cum s-a văzut, era
de găsit doar gulag și dominare prin forță,
dictatură a proletariatului și pierdere a liber-
tăților cetățenești. Și totuși, ea face mai inte-
ligibilă depoziția lui Eduard Mezincescu, ce
relata că, în fața ascensiunii fascismului, URSS
a putut părea democraților campionul liber-
tății și aducătorul veștii unei lumi mai bune.
    Spun, așadar, că volumul lui Sorin Toma
se poate înțelege cel mai bine plasat într-un
context de lectură mai amplu și mai nuanțat.
Chiar dacă proza agreabilă din pagină rezis-
tă în sine, temperarea judecăților prea aspre
venind dinspre observarea omisiunilor sem-
nificative de natura conținutului este posi-
bilă ținând seama de dosarul mai vast și mai
complex al chestiunii. Oricum l-am judeca
pe autor și luarea sa de cuvânt, socotesc în-
să că publicarea cărții a fost o decizie judi-
cioasă, îmbucurătoare pentru studioșii to-
talitarismului roșu.

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 29

by

 O. Nimigean

The Barren Woman

the barren woman imagines she’s giving birth
she twists in the sheets and heaves herself about
she sprawls spraddling her legs against the wall
she thrusts and convulses
runs rivers of sweat
and calls me by name
she even gives birth to me
only she feels how the unseen crown of my head
bursts out through her sex unreceptive to seed
only she hears me gasp and squall
she gnaws my umbilical cord of shadow
and she fondles my head and body
with eager hands

the barren woman licks her faceless whelp
her skinless and heartless cub
only she strokes me and knows me
and suckles me on her nut-like pap
I nurse without a sound
and then let slip the delicate nipple and fall asleep
baring my gums and teeth of mist

The Rhetorical Drug

a more violent burning in the cells
that should make you belive yourself inspired so raise
your fist against the sky and shout or else fiii
countless pages that
must astonish you the next day reminding you of
stories about daimons and gods
wherefrom comes that feast of metaphors
in a country so poor wherefrom
such perverse refinement of enjambment
rhythm and alliteration wherefrom
the virgin-bride freshness
of comparisons when

habitually you run disgusted eyes
over facades over faces over pediments
finding paltry and infrequent repose
in the dazzling homelands: reflections halos and other
unanticipated apparitions
looming out of memory

the rhetorical drug time brilliant and rarefied
like a comet’s tail
a more violent burning in the cells
god incarnated from endocrine
glands
                                                            ■
Translated by
                            Adam J. Sorkin and Radu Andriescu


• Diploma nobiliară
emisă de Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei,
în 1629,
  prin care a înnobilat descendența tuturor preoților reformați
din Ardeal și Partium.
Foto: Vârdai Levente

Revista Apostrof
mulțumește Arhivei Centrale a Bisericii Reformate,
Drei Dane Veronika și Dlui Sipos Gâbor
pentru ajutorul acordat în realizarea acestui număr
și pentru accesul la comorile pe care le păstrează.
apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statutu-
lui, Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia nu este responsabilă pentru po-
litica editorială a publicației și nici
pentru conținutul materialelor pu-
blicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Către cititorii din țară
ai revistei Apostrof
    Pentru anul 2007, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 18 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se abo-
nează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț pro-
vocate de inflație.

Către cititorii din străinătate
ai revistei Apostrof
   Pentru anul 2007, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money ordef) în contul:
   Fundația Culturală Apostrof
   Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
   Cont usd: RO58BRDE130SV06674381300
   Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81 -83, SWIFT BRDEROBU
   Prețul abonamentului este:
         pentru 3 luni: 13 us$
         pentru 6 luni: 26 us$
         pentru 1 an: 52 us$
   în costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
 poezie, 2000, 88 p.                       5 lei

Colecția „Filosofie contemporană"
• Gabriel Marcel, A fi și a avea
 traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei

Colecția „Filosofie modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
• Vladimir Jankelevitch, Să iertăm?
  traducere de Janina Ianoși, postfață de Ion Ianoși,
  1998, 82 p.                             3 lei
• JClRGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER,
 Dialectica secularizării: Despre rațiune
 și religie, traducere de Delia Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.     20 lei

Colecția „Filosofie medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
 Monologion despre esența divinității
 traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
• Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei

Colecția „Filosofie românească"
• Ion Ianoși, O istorie a filosofici românești,
 1996, 392 p.                              10 lei
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
 2003, 146 p.                              10 lei
• N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
 Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.      8 lei
• D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.           3,50 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                              5 lei


Colecția „lanus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                    15 lei

• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                              1 5 lei

• Petru PoantĂ; Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.             10 lei
• Doru Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
 2004, 380 p.                              20 lei

• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

• Norman Manea, Despre clovni
 eseuri, 1997, 230 p.                      4 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
 proză, 1997, 186 p.                       4 lei

• Norman Manea, Fericirea obligatorie
 proză, 1999, 192 p.                       5 lei
• Florin Sicoie, Sîmbăta engleză și alte
 povestiri, 1998, 130 p.                   2 lei


•  Ramiro de Maeztu, Don Quijote, Don Juan
 și Celestina, traducere de Mariana Vartic,
 prefață de Ion Vartic, 1999, 264 p.          6 lei
•  Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
 roman, 2001, 128 p.                          5 lei
•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 1 32 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei

•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                               7,50 lei
•  Lukâcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
 2006, 231 p.                              20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.             20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.               20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                              20 lei
•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
 Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.            20 lei
•  Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.               20 lei


Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.               10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
•  I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.    5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.                 5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p.          5 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
  Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
  2001, 144 p.                                6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                                  7,50 lei


Colecția „Mica bibliotecă critică"
•  Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.           8 lei

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Râdulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                             10 lei

Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
 2006, 84 p.                              15 lei
•  Jacques Jouet, Poeme de metrou
 traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p.   5 lei

                                           
                                   5       
REDACȚIA:                   APOSTROf       
Marta Petreu                               
(redactor-șef)                             
Lukâcs Jozsef                              
Virgil Leon                                
Irina Petraș                               
Alina Maria Fînar                          
Tehnoredactare:                            
Fogarasi Edith                             
Vignetele revistei reprezintă               
variațiuni grafice de Mihai Barbu           
după desene de Franz Kafka.                 
Ana Pop                                    
(contabilitate)                            
Mihai Maga                                 
(întreținerea calculatoarelor)             
EDITORI:                                   
□ Uniunea Scriitorilor                     
din România                                
□ Fundația Culturală Apostrof              
Cont la brd Cluj:                          
în lei: SV7853701300                       
în euro: SV6534401300                      
Revista apare cu sprijinul:                 
□    Fondului Cultural Național             
□    Consiliului Local și al Primăriei      
Cluj-Napoca                                 
ADRESA REDACȚIEI:                           
Cluj-Napoca                                 
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                 
cod 400079                                  
Tel., fax: 0264/432.444                     
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro        
Pentru corespondență:                      
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,           
Cluj-Napoca, 400750                        
• Revista apostrof figurează               
în Lista-catalog a publicațiilor           
interne, editată de rodipet sa,            
la poziția 4251.                           
Manuscrisele primite la redacție           
nu se înapoiază.                           
issn 1220-3122                             
Revista este înregistrată la osim          
cu nr. 45630/22.05.1996.                   
Revista apostrof este membră a       -     
Asociației Revistelor, Imprimeri           
lor și Editurilor Literare (ariel),        
asociație cu statut juridic, recu-         
noscută de Ministerul Culturii             
și Cultelor.                               
Tiparul:                                   
Centrul de Presă Reformat                  

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.    1 7,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare
  2007, 182 p.                          19,95 lei

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XVIII, nr. 8 (207), 2007 • 31