
• Vava Ștefănescu

NU AM văzut decît o parte din spec-
tacolele lui Măniuțiu din ultimii 10-
15 ani și îmi pare rău că nici pe acelea
pe care le-am văzut nu le am înregistra-
te, ca să-mi ofer o „gală privată Măniu-
țiu“. Ultimul spectacol, O vată fierbin-
te pe Iza. a cărui premieră a avut loc la
Naționalul clujean în 19 mai, mi-a tre-
zit dorul de Săptămîna luminată și de
Nunta, de Omor în catedrală și de Ba-
cantele. .. Teatrul experimental, din care
Măniuțiu și-a făcut un stil, este, în cazul
său, expresia unei căutări; a unei descin-
deri la origini - nu ale teatrului propriu-
zis, ci ale spectacolului în general; acele
origini în care cîntul, dansul, jocul inimi-
lor făceau corp comun cu vorbirea, în-
tr-o dublă adresare: în primul rînd către

O vară fierbinte
pe Iza

zei și abia în al doilea rînd către oa-
meni. Acest lucru mi s-a părut evident
în Calea către Mowfia (pe versurile lui
loan Es. Pop și Ion Mureșanj și izbi-
tor în O vată fierbinte pe Iza. în acest
ultim spectacol, vorbirea a fost total înlo-
cuită cu muzica, adică cu cîntecul popu-
lar al grupului maramureșean „Iza“. Sînt
cîntece autentice: rituri de trecere și
bocete din fondul arhaic românesc, care
îi pun în mișcare pe Vava Ștefănescu și
pe dublul său așa cum sforile unui
păpușar pun în mișcare membrele și tru-
pul păpușilor de cîrpă.
   Scena, goală, e mărginită pe latera-
le de două mici insule de pămînt, în care
crește, stingher ca o amintire firavă a
raiului, cîte un copăcel. Pe scenă e întu-
neric, iar Vava Ștefănescu - pe care Mi-
hai Măniuțiu o folosește ca pe un instru-
ment distribuită de data asta într-un
mit românesc al morții, umple spațiul
de joc cu mișcări stîngace de marionetă
nearticulată, de ființă care nu-și găsește
locul în lumea de aici/de dincolo sau
în propria piele. în costume cenușii, de
echivoci călugări-diavoli medievali, cei
șase membri ai grupului „Iza“ se mișcă
și cîntă, cînd tragic, cînd drăcește, cînd
solemn, cînd grotesc, înconjurînd dan-

satoarea cu gesturi insinuante și fă-
cînd-o să zvîcnească spasmodic.
   Tema dublului, recurentă la Măniuțiu,
apare și aici, Vava Ștefănescu fiind la un
moment dat „duplicată“ prin apariția
unui alt trup în mișcare, Istvân Teglaș.
   Ceea ce face Vava Ștefănescu depă-
șește coregrafia, fie ea modernă: ritmul
în care se mișcă și caracterul autodistruc-
tiv al mișcărilor au la un moment dat
o intensitate greu suportabilă. Ea este
un dansator și-un mim de-o rară forță
expresivă. în combinație cu arta arhaică
a grupului „Iza“ - în care Anuța Pop,
Voichița Tepei și loan Pop cîntă „despre
dragoste, nebunie și moarte“ - și cu
sunetul instrumentelor arhaice, rezulta-
tul este violent și cathartic.
   în acest spectacol aparte, ce pare o
ilustrare a teoriilor teatrale anamnetice
ale lui Ieronim Thanase, alias Eliade,
profesionalismul și inspirația (atît ale re-
gizorului-scenarist, cît și ale interpreți-
lor) merg, indiscernabil, mină în mînă.
Matricea stilistică românească, pe care
Blaga, la sfîrșitul anilor ’30 ai secolului
trecut, o visa gata să se exprime plenar
în registru de autor, capătă, în acest spec-
tacol brutal, e expresie înaltă.

• Imagini din spectacol

2 • APOSTROF

Don Juan în Soho

Andrei Șerban a montat în Cluj/
Sibiu o piesă contemporană engle-
zească, Don Juan in Soho^ de Patrick
Marber. Comedia lui Marber este o re-
scriere la zi și o localizare - în Londra
zilelor noastre - a unuia din miturile
fundamentale ale culturii europene, așa
că tocmai datorită acestei încărcături uni-
versale, textul comediei - sclipitor înțe-
sat de aluzii britanice - trece fără difi-
cultăți pe o scenă românească.
   Intr-un decor simplu și ușor de mane-
vrat, folosind excelenta trupă a Națio-
nalului clujean, Andrei Șerban a realizat
un spectacol drăcesc. Drăcesc ca ritm
- spectacolul se desfășoară cu accelera-
torul, într-o viteză crescîndă - și dră-
cesc în conținut. Pentru aluziile diabo-
lice, acoperirea se află atît în textul lui
Patrick Marber (replici numeroase subli-
niază mereu că Don Juan e ne-uman și
diavolesc), cît și în general în mitul euro-
pean al lui Don Juan. Personajul are un
„ceva" neliniștitor, ne-omenesc, o legă-
tură directă cu transcendentul, chiar dacă
numai cu partea întunecată a acestuia.
   Comedie șarjată, îngroșată cu inten-
ție, montarea lui Șerban are și accente
neliniștitoare, care echilibrează balanța
și pun spectatorul pe gînduri. Actorii
sînt într-o vervă nebună: Cornel Răilea-
nu (Don Juan), plin de energie și ritm,
joacă nuanțat și are bizare zîmbete de-
monice. lonuț Caras (Colm, Un vaga-
bond) este un actor plin de forță și cu
o gamă largă de expresie. Silvius lorga
are o expresivitate și-o mobilitate ului-
toare, de la inocența etanșă la perversi-
tatea deplină; ca și lonuț Caras, Silvius
lorga anunță un actor extraordinar.
Ramona Dumitrean (Lottie, Dalia) este
splendidă și puternică: duce în cîrcă - la
propriu și la figurat! - un act întreg al
piesei. Partenerul ei, perfect în „inge-
nuitatea" lui, este Adrian Cucu. Buni și
foarte buni, Cristian Grosu, Dan Chio-
rean, Anca Hanu. Toată trupa funcțio-
nează unitar, creînd o farsă - în sensul
originar al termenului - colorată, gălă-
gioasă, veselă, neliniștitoare, nu lipsită
de bravură și de bravadă. Subintitulată
„După Moliere", piesa lui Marber se
întoarce, spectacular vorbind, în viziu-
nea lui Șerban, înainte de Moliere, către
farsele donjuanești ale Commcdiei dellAr-
U. Absolut justificat: Don Juan însuși
este, originar, El Buri ador, „Farsorul",
„Marele Farsor", care pune la cale farse
jucate „gros" de un „cabotin". In fine,
un element autohton - sîngele vampi-
ric în care se sfîrșește spectacolul - ne
amintește că sîntem în țara lui Dracula...
   Andrei Șerban a pus spectacolul într-o
ramă unică, scena de început și de sfîr-
șit, în stilul Commedid dellArte^ coinci-

zînd, așa că spectatorul nu poate să nu

• Imagini din spectacol. Foto: Nicu Cherciu

se gîndească la faptul că Don Juan, în
orice întrupare, e gata s-o ia, într-o eter-
nă reîntoarcere, de la capăt...
   Un Andrei Șerban care exploatează
rîsul, grotescul, șarja, un Andrei Șerban
plin de vervă, dar nu lipsit de tușe neli-
niștitoare - asta ne-a dat dubla premieră,
de la Sibiu (3 iunie) și de la Cluj (5 iu-
nie), a Naționalului clujean în colabo-
rare cu Naționalul sibian și cu compa-
nia de teatru ArtAct.
   Lucrînd în doi ani trei spectacole cu
trupa teatrului clujean, Andrei Șerban a
creat o atmosferă de dezbatere, mergînd
pînă la polemici, în jurul spectacolelor sa-
le. Ești sau nu de acord cu aceste spec-
tacole, un lucru este însă sigur: de sub
mîna lui, iese la iveală o excelentă trupă
de actori.

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 3

PUNCTE DE REPER

CONSIDERATĂ, ÎN regimul comunist din
   România, o formă a ideologiei și o mo-
dalitate eficientă a propagandei, literaturii
i s-a cerut mereu de către puterea politică să
fie progresistă și optimistă. încă din cele-
brele rapoarte ale lui A. A. Jdanov (ale cărui
idei au influențat decisiv doctrina româneas-
că în materie de artă), despre literatură se
spune că: „Entuziasmul și pasiunea erois-
mului impregnează literatura noastră. Ea e
optimistă, dar nu din pricina unui fel de in-
stinct zoologic funciar. Ea e optimistă în
esența sa, pentru că este literatura clasei as-
cendente, a proletariatului, singura clasă pro-
gresistă din lume¹¹. Aceleași atribute (tot atî-
tea cerințe) le găsim și în discursurile lui
Gh. Gheorghiu-Dej și în cele ale lui Nicolae
Ceaușescu. în așa-numitele Teze din iulie din
1971 (moment de cotitură, de revenire în
forță la ideologia stalinistă și jdanovistă în
materie de artă), N. Ceaușescu cere elimi-
narea din edituri și librării a literaturii „care
otrăvește sufletul tineretului nostru¹¹, respec-
tiv a acelor cărți (multe dintre ele traduceri)
„care fac apologia modului de viață burghez,
chiar apologia crimei¹¹. Și aceasta pentru că:
„Arta trebuie să servească unui singur scop:
educației socialiste, comuniste¹*. Un an mai
tîrziu (ca, de altfel, în toate textele care vor
urma), într-o cuvântare rostită la Conferința
Națională a Scriitorilor, șeful statului subli-
niază (cu volute de orator) rolul măreț al
scriitorului:


   Ce țel mai înalt, ce misiune mai nobilă pot
   avea slujitorii condeiului decît acelea de a-și
   pune talentul, fantezia și inspirația în slujba
   făuririi omului nou al epocii socialismului
   și comunismului! Această cauză măreață pe
   care sînt chemate să o slujească literatura și
   arta nu poate să nu însuflețească pe adevărații
   creatori de frumos, sensibili la idealurile uma-
   nitare ale timpului lor.

   Sînt apostrofați, în schimb, acei scriitori
insensibili la măreața cauză și care își caută
subiectele „în întîmplări mărunte, banale,
ale unor existențe consumate la marginea
societății, în cafenele, în atmosfera vieții de
bulevard¹¹, ca și cei care devin „prizonierii
propriei lor imaginații bolnăvicioase, care
nu poate da naștere decît unei literaturi ste-
rile, lipsite de vlagă, de forță emoțională, de
audiență la marele public, care nu servește
omului, bunăstării, fericirii și înălțării lui spi-
rituale¹¹.
   în anii care au urmat, Nicolae Ceaușescu
a făcut din optimism și sărbătoresc constante,
supravegheate politic, ale vieții naționale.
Dacă în 1973 Comitetul Executiv al Comi-
tetului Central al Partidului Comunist Ro-
mân emite o Hotărîre în vederea nglementării


Dreptul
la nefericire
Sanda Cordoș

periodicității aniversării unor evenimente deo-
sebite din istoria patriei și a partidului nostru,
în 1976 Ceaușescu inițiază Festivalul Națio-
nal Cîntarea României, adică „o mare festi-
vitate a întregului nostru popor¹¹. Festivalul
antrenează milioane de oameni (tot mai mulți
de la an la an), amatori și profesioniști, pen-
tru că, indică tot Ceaușescu, „Nu trebuie să
existe comună, școală, instituție, întreprin-
dere fără formații artistice-culturale, fără cer-
curi de creație în diferite domenii de creație¹¹.
    Unii scriitori participă la această sărbă-
toare continuă, publicînd, în presă sau în
volume omagiale, texte care rezolvă temele
mărețe dictate de partid, fie că e vorba de
trecutul glorios, de prezentul revoluționar
și eroic sau de viitorul luminos. Alții - în-
tr-o duplicitate care e marca specifică a ace-
lei epoci - combină optimismul oficial prac-
ticat în presă (mai ales în preajma datelor
aurite din calendar) cu o neliniște prezentă
în volumele personale, mai ales în cele de
ficțiune. Indiferent de practica scrisului, mulți
scriitori vor resimți ca împovărătoare dis-
tanța dintre optimismul comenzii oficiale și
starea lor interioară. Iată ce consemnează în
1958, în jurnalul personal, poetul Victor
Felea:

    Lucrul cel mai dificil e să scrii poezii „opti-
   miste¹¹ cînd în jurul tău nu vezi decît teamă
   și dezolare, cînd nemulțumirea a devenit tema
   fundamentală a existenței. Totuși, cînd „opti-
   mismul¹¹ este singura sursă de trai, trebuie
   să-l scoți și din piatră seacă, trudind mai amar-
   nic decît robii faraonilor. Și cu toate aces-
   tea, chiar dacă dai în brînci, ți se spune că nu
   e de ajuns, că poți mai mult.

    Tot Felea consemnează, aproape 30 de
ani mai tîrziu (în 1987), aceeași discrepanță,
de data aceasta extinsă la scară națională:
„Un festivism țipător și neobosit încearcă să
ascundă imaginea poporului adus la sapă de
lemn și la o totală supunere¹¹. Cele două fețe
antitetice ale vieții îi determină pe scriitori
să vorbească despre lumea în care trăiesc
ca despre „monstruoasa mascaradă¹¹ (Mircea
lorguîescu), Circul totalitar sau „țara car-
navalului fără carnaval¹¹ (Norman Manea).
    Exceptînd prima perioadă de după insti-
tuirea regimului comunist (în speță anii ’50),
în care predominantă este literatura cu carac-
ter propagandistic și care poartă marca opti-
mismului oficial, în perioadele următoare,
în care literatura s-a zbătut să cîștige și să
mențină o anume autonomie în raport cu
puterea, aceasta a încercat să se sustragă
triumfalismului specific omului nou și să
vorbească limbajul mult mai bogat al omu-
lui dintotdeauna. într-o tabletă de după
1990, Ana Blandiana mărturisește dilema
pe care a trăit-o în perioada totalitară:

    dacă nu cumva este mai cinstit să nu publici
   deloc, chiar și cele mai eroice pagini, în con-
   dițiile în care publicam noi. Scriam cărți


    curajoase, publicate de redactori la rîndul lor
    curajoși, și ne simțeam vinovați chiar și pen-
    tru curajul nostru, pentru că nu eram siguri
    că acest curaj nu va fi manipulat și folosit
    ca un argument pentru demonstrarea unei
    libertăți de expresie care în fond nu exista și
    care putea fi doar din cînd în cînd realizată
    prin riscul unor individualități separate și a
    unor solidarizări tacite, în urma unor înde-
    lungate și epuizante lupte.

    Și-a asumat însă riscul renunțării la tăce-
re pentru a fi „mereu de partea celor can-
didați la înfrîngere¹¹.
    Acest mod de asumare a rolului este de
găsit nu doar în paginile publicate în post-
comunism, ci și în unele profesiuni de cre-
dință apărute în epocă. într-un interviu din
1976, Dumitru Radu Popescu exprimă, în-
tr-o manieră duplicitară, dusă pînă în pra-
gul hilarului, opțiunea pentru filonul tragic:
„Tragedia este necesară și în epoca actuală.
Ea este optimistă, dar nu de un optimism
facil¹¹. Constant, Marin Preda consideră că
scriitorul trebuie „să dea glas neliniștii mora-
le a maselor¹¹ și să stea alături nu de partea
Istoriei (unul dintre marile principii suve-
rane ale ideologiei comuniste), ci de par-
tea individului, întrebîndu-se, prin scrierile
sale, „care e soarta fiecărui om în parte, știind
că omul nu are decît o singură viață de trăit,
în timp ce istoria este înceată și nepăsătoa-
re¹¹. O idee asemănătoare exprimă și Con-
stantin Țoiu: „Scriitorii buni sînt solidari cu
bunul-simț și cu acest mers îndărătnic, sigur,
al oamenilor ziși de rînd, spre mai bine¹¹. Si-
tuîndu-se alături de mersul îndărătnic al
oamenilor de rînd, scriitorii vorbesc în cărți-
le lor nu despre un trecut glorios, ci despre
o memorie ultragiată, nu despre un prezent
eroic, ci despre unul cenușiu, vinovat, neli-
niștitor. Vorbesc, de asemenea, despre eșec,
ratare, inadaptare, injustiție, frică și nefe-
ricire. Cu toate acestea, Ion D. Sîrbu i se
adresează epistolar unui prieten în 1987:

    Dar, la noi, există o inflație enormă de sufe-
    rință, o suferință nespusă și nepovestită, nu
    avem voie să trecem prin viață ca niște robi
    nespovediți. întreaga mea literatură scrisă
    în acești ani ar intra în formula lui Panait
    Istrati [...] și anume: „Spovedaniile unor
    învinși¹¹!

    însă, cum, în termenii lui Nicolae Ceau-
șescu din cuvîntarea deja citată din 1972,
„rolul de conducător și organizator al par-
tidului și al statului constă tocmai în a feri
organismul sănătos al societății de aceste
influențe nocive, în a curăța pădurea de uscă-
turi, pentru a-i permite să crească nestin-
gherită, viguroasă¹¹, acesta a încercat mereu
să stopeze drumul spre expresia publică a
nefericirii. Un referat al cenzurii din anii ’50
arată că volumul Povestiri al lui Ștefan Luca
„prezintă realitatea noastră în culori sum-
bre¹¹, motiv pentru care „volumul nu poate


4 • APOSTROF

să apară sub această formă". Note similare
însoțesc, între altele, în anii ’60 (într-o pe-
rioadă socotită de liberalizare) manuscrise-
le cărților de poezie Viața deocamdată de Ion
Alexandru („din întregul volum se degajă
o atmosferă apăsătoare, de pesimism și
tristețe") sau Moartea ceasului de Marin
Sorescu:

    Din ansamblul volumului se degajă o viziu-
    ne sumbră, sceptică asupra vieții, asupra poe-
    ziei. Se subliniază ideea imposibilității cu-
    noașterii umane și a progresului, lumea fiind
    pentru poet „tur imens cerc negru", „o lume
    de bile și cercuri mînuite de un jongleur", „o
    casă a misterelor" în care repetăm „zilnic
    aceeași mișcare de servitoare", știind „că cele
    mai multe noduri în care ne-am frînt dinții
    și mintea au rămas nedezlegate". [...] Unele
    din aceste poezii pot da naștere la interpretări
    greșite din punct de vedere politic.

    în anii ’80, cenzura se ocupă de aceleași
probleme. Intr-un referat al unui cenzor bi-
nevoitor se scrie despre manuscrisul roma-
nului Plicul mgru de Norman Manea: „Ro-
manul configurează o viziune unilaterală,
preponderent negativă asupra realităților
vieții înconjurătoare". Prin urmare, proza-
torului i se recomandă: „De inclus obliga-
toriu personaje secundare (de ce nu și unul
central?), ca imagini pozitive ale vieții".
    Tocmai prin faptul că s-a străduit să se
sustragă optimismului oficial, literatura a
jucat un rol atît de important în totalitarism.
A fost, pentru decenii, singurul limbaj cu
circulație publică în care s-a scris despre nefe-
ricire, neliniște și suferință și în care citito-
rul a reușit să-și identifice propria sa viață
interioară. O bună explicație oferă, în acest
sens, Matei Călinescu, m Amintiri in diakg,
cartea autobiografică scrisă împreună cu Ion
Vianu:

    A citi într-o lume totalitară e aproape același
    lucru cu a citi în închisoare - atunci cînd paz-
    nicii o îngăduie. Lectura care rezultă e în ace-
    lași timp riguroasă, atentă (cărțile demne de
    citit, relativ puține, sînt supuse unei lecturi
    profunde, intensive) și proiectivă - în sen-
    sul că cititorul proiectează în text propriile
    aspirații secrete, dorințe, gînduri, teorii. In-
    teresul acestui tip de lectură vine din ten-
    siunea dintre atenție și proiecție, între respec-
    tul pentru literă și tendința de a vedea în text
    o expresie alegorică a dramei cititorului. [...]
    Dar proiecția la care mă gîndesc nu e nici sim-
    plă nici arbitrară, căci cititorul nu „forțează"
    textul, nu-i impune fantasmele sale în mod
    brutal; dimpotrivă, el se apropie de text cu
    sfială, își creează tot timpul complicații și ține
    scrupulos seama de constrîngeri pentru a ob-
    ține o victorie (alegorică), în ultimă instan-
    ță, o victorie dificilă și purificatoare.

    In timpul lecturii, masca triumfalistă pu-
tea să cadă pentru a face vizibile, în lumina
neliniștită a cărții, ridurile adînci, săpate
de o prea îndelungată condamnare la fericire.


Avangarda rusă

Din Crimeea

Velimir Hlebnikov

     (1885-1922)


(al inimii ritm in liber înscrii)

Turci fără turcoaice,
Mici trucuri de inși mereu sclivisiți - chiștoace
împrăștiate pe țărm,
Până departe.
Eu îmi ocrotesc
Peștișorii
In palmele
împreunate.
Zâmbetele
Nu și le pot reține blonzii
Osmani'.
Uneori fac ghidușii - li-i a joc.
Dintre degete, las și eu un chiștoc...
In acest golf marea picotește de-a binelea.
Adorm marinarii
în a năvoadele r răsfirare.
Cerul
In stânga... în chipul femeii
Ați putea depista umbra seninului?
Pescarii nu sunt în stare:
Inclinându-se, ei plasează plase.
Muncitorul întreabă: „De unde să știu?"
Ca un ciurlan se rostogolește un cățelan.
Și, aplecându-mă să ridic o pietricea,
Simt că trebuie să mai întind mâna mai ceva.
Sub îndrumarea mamei sale
Duduița deprinde să arunce piatra în bulboane.
Prin plutitoare azururi, prin senin
Vântul seamănă dulcie
Mireasmă de măslin
Menită, cândva, de-un oarecare zeu
Să fie floarea lui Odiseu.
Și, până încolțesc, zâmbind, boabele glumelor,
Din mânuțe
De cocuțe
Se prelinge, vălurat, o ploiță peste rațele ce se
                                   îndepărtează.
Marea cu supramăsură
Vântură aurul de amiază.
Ah! în atare răstimpuri noi cam suntem
                                     credincioși,
Cu toții tineri părându-ne.
Și prindem a crede că nu e nimic imposibil
                                   de imaginat,
Că exact în aceste clipe
Marea se plimbă printre noi,
înveșmântată în albăstrimi inexpresive.
Ziua-i ca o tulpină de arbore retezat,
prelingându-și seva
Printr-o închipuire de vad.
Plaja e vatră încinsă.
Drumul șerpuie prin nisipiș.
In cuprinsul văzului - un cățelandru, pietriș.
Exclamații: „Mămică, măicuță!"
Cineva flutură din mânuță.
Vipia mă toropește.
Sleiește și marea.
Strălucesc fundulețele unor micuțe șipuri
                                     de vodcă...
Pasărea
Se tot rotește
In zbor lin. Rotocoale-n senin...
Ah, amice-fârtat!
M-am cam săturat nisipurile să le străbat!
Iar copilașul
Ridicându-și spre soare fața
Strigă: „Țața!"
Și acest scrâșnet de nisip sub picioare!
Tristă umoare.

O, acest nor prins în năvodul clipitelor!
Și țipătul vulturilor, nevăzuților!
De aici, se vede departe-n orizontul apelor.
Pe unde cu ochi imaterial trecură norii,

Eu caligrafiez „V" și „D“.
Inițialele cui? Nu sunt ale mele.
Ale mele sunt: „V" și „I".
Pe un stei ce răzbate din apă
Șopârla
Alunecă
Precum o umbră -
înduioșată fire
De gingașă năpârlire.
De aici marea se pare
învolburată de palme bătătorite clătite-n
sineală.
Ziua-ziulica! din nou dinainte-mi apare
Ca un copleș bondoc,
Frământându-se pe loc
Cu mâinile în buzunare.
Dar vârtejul duce cântul departe
Și clare sunt pâclele montane.
Liniște deplină. Nimeni nu spune nimic.
Bălăile chipuri ale osmanilor s-au dizolvat
în pâlpâirea apusului încenușat.
O, acest asfințit limpede!
Purpura sa revărsată pe versant!
Și jertfele sale triste -
Eu și culorile unei dimineți decedate.
Peste aceste câmpuri,
în care timpurile boabele și le-au semănat,
Privesc turnuri înalte,
Neîngenuncheate!
Unde-a fost meleagul zeilor și
Sudica patrie a fecioarelor pământene,
Acolo se vând brânzeturi în dughene.
Pe unde trecuse zeul - necontrafăcut, ci
adevărat,
Acolo stau stivuite lăzi goale.
Și adresându-mă norilor,
Și scoțându-mi pălăria,
Și lăsând puțin piciorul în urmă,
Gânguresc - cu ei înde noi nu ne cunoaștem -
Cu limba peltică, nesigură, de copil:
„Dacă umila mea presupunere are temei
Că auriile prăjituri pe care le gustați,
In timp ce, râzând, băsneați despre dragoste,
Nu sunt decât o firească podoabă a familiei
’mneavoastră,
Nu cred ca domniile voastre să nu mă fi
                                        anunțat
Că vă plac prăjiturile
Și cucuvaia pitică
Și dacă la materia «limba rusă»
Ați trecut sau ba conjugarea verbului «a iubi».
Dar prunele?"
Vântul, semănându-și cântul,
Se zburătăci spre zările-i natale.
Eu doar mă înnemuresc².
Numai atât.
„Și, în afară de asta, învățătorul vă mai pune
                                     nota doi?"
Vechea amintire înțeapă.
Și dantelele sunt triste.
Și tristețea de cândva
își insinuează visu-n slova „Ruși"³...
„V-ar plăcea să ară ta ți limba?"

1908, :Jâișit de an
■
                 Traducere și antologie de
                 Leo Butnaru

Note
1. Remarca lui V Hlebnikov: „Nu de puține ori, se
  întâlnesc turci blonzi".
2. In original: bessmertnoveiu, de la bessmetrie - nemu-
  rire, unul din derivatele „verbocreate" de poet.
3. Forma arhaică a substantivului Rusia.

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 5

cu (Ochiul
LIBER

S Damian a publicat în
• 2006 două cărți: Trepte
in sus, trepte in jos și lăr de
aur și păr de cenușă-, în 2004,
Aripile lui Icar, în 2002, Piv-
nițe, mansarde, nu puține trep-
te. Nu sînt mulți cei care,
citind aceste titluri - de altfel
foarte inspirate -, își pot ima-

gina că „materia" lor este critică literară, isto-
rie literară, eseuri polemice, eseuri politice, la
care se adaugă și pagini, nu puține, de memo-
rialistică. încep prin a observa că despre aces-
te cărți s-a scris foarte puțin, ele fiind doar
semnalate la rubrica de... noi apariții. Cînd
și cînd... încerc să-mi explic de ce această igno-
rare, pe care „conținutul" și fervoarea ideatică
a acestor cărți nu o merită, cîtuși de puțin.
    în primul rînd, S. Damian este un scrii-
tor uitat: din 1976 și pînă după 1989, el nu
a publicat nimic în presă sau în editurile din
țară. O părăsise, în cele din urmă și într-o
stare psihică lamentabilă, cauzată, după pro-
pria mărturisire, de marea deziluzie politică
a comunismului; intrase deci în rîndul „inter-
zișilor", ca destui alții (între care mă număr).
Deși, după ’89, a publicat în editurile din
România mai mult de zece cărți - adică foar-
te multe, cred că mai multe decît oricare alt
exilat -, cei care își aminteau totuși de el îl
știau mai ales ca un critic „ideologic" și un
comentator al literaturii „realismului socia-
list", din cei ce se încadraseră în linia trasată
de partid. Ceea ce nu era decît în parte adevă-
rat. Așadar, fiind considerat ca unul dintre
„elefanții" dogmatismului, trebuia pedepsit
măcar cu uitarea. Cei tineri erau ocupați cu
scriitorii încă prezenți și cu intrarea în litera-
tură a celor noi, de la care se speră totul -
și bine se face. înainte de plecare totuși,
S. Damian scrisese o carte excelentă despre
Călinescu romancier, între altele; apoi în anii
de după 1989 a fost unul din puținii, foar-
te puținii care și-au asumat vinovăția dog-
matismului comunist și care își defineau no-
ua lor poziție, care nu era de conjunctură,
ci se manifestase de mult, încă din anii cînd
transformase seminarul de română de la
Heidelberg într-un fel de gazdă a scriitorilor
români de valoare, între care și disidenții sau
criticii direcți ai regimului comunist în care
trăiau, așa cum și-o amintesc, sper, măcar
unii din mulții săi oaspeți, ce aveau acolo
șansa de a vorbi fără frica de „turnători". Deci
un destin și o creație, o atitudine care nu
merită absolut deloc uitarea - cel puțin așa
socotesc eu, și nu numai pentru că am par-
curs cîțiva ani împreună la Heidelberg sau
pentru că am fost în contact permanent pe
cînd mă ocupam de „starea" culturii și lite-
raturii din țară la „Europa Liberă".
    Să revin la volumele publicate de S. Da-
mian în ultimii ani. Ele au un conținut, cum

Galerie de portrete

Gelu lonescu

arătam, extrem de variat ca tematică, dar
foarte unitar ca stil. Am spune că autorul nu
se grăbește niciodată, în nicio situație. E un
fel de a „povesti" sau analiza un text, o ati-
tudine, o situație sau o carieră - un destin
deci -, e un fel de a povesti sau de a comen-
ta care e extrem de personal - poate greșesc,
însă mie mi-e necunoscut în critica noastră.
Spun „critică", însă de fapt e altceva, sînt
texte greu încadrabile. Ceea ce S. Damian
preferă, cu evidență, este nu atît analiza unei
opere literare, cît, mult mai mult, apropie-
rea de persoana autorului care a produs
această operă. O spune, de altfel, singur,
citez: „Artistul ca om se confundă cu opera
sa și nu poate fi deslipit de ^(Trepte in sus...,
p. 157). Așadar, situații definitorii pentru un
destin de artist, împrejurări care permit lui
S. Damian să refacă o traiectorie sau să des-
copere într-o împrejurare a vieții esența unei
opere, evident foarte importantă, operă pe
care o consideră cunoscută de cititor. De pil-
dă, vizita lui Kafka la Miinchen - de fapt, un
moment deloc important pentru destinul
scriitorului, dar în care S. Damian întreză-
rește o esență; sînt multe traiectorii de viață
ale unor mari scriitori sau intelectuali care
își găsesc în S. Damian un povestitor, un
„biograf", un analist care caută și găsește
specificitatea unei întregi opere sau „mina
destinului", nu numai în experiențele capi-
tale, ci și în momente, ca să zic așa, aproa-
pe anodine.
    Un alt capitol, poate cel mai important
și semnificativ pentru aceste cărți ale lui
S. Damian, este punerea în paralel sau chiar
confruntarea, nu numai în situații, ci mai
ales în destine, a unor personaje, a unor per-
sonalități ce au marcat secolul 20. De pildă,
Heidegger și Paul Celan, coexistența în Miin-
chen a lui Thomas Mann și a lui Hitler, Sol-
jenițîn și Tvardovski, Schiller și Goethe,
extraordinara poveste și corespondență între
Rilke, Țvetaieva și Pasternak etc. Sînt apoi
multe observații interesante despre Kafka,
Thomas Mann și Malraux (preferații...),
despre Eisenstein (și Stalin), Canetti și Mușii.
Criticul trebuie citit cu răbdare, ocolișul spre
esențial e lung - cum știu prietenii, S. este
încet, tăcut, deseori timid (nu și în scris).
    Una din cele mai interesante atitudini pe
care S. Damian o adoptă, cu multă serio-
zitate și judicioasă elocință și documenta-
re, este aceea față de personalitățile care au
fost, pentru un timp, legate de hitlerism și
de varianta lui românească sau de comunism
și de realismul socialist. Mă refer, cum se poa-
te anticipa, la Heidegger, Mircea Eliade și
Cioran, pe de o parte, la Ov. S. Crohmălni-
ceanu, pe de alta; atitudine care a făcut ca o
serie de prieteni și foști comilitoni - și nu unii
neimportanți, ci dimpotrivă - să-i reproșeze
tocmai buna cumpănire a argumentelor, ple-
doaria pentru refuzul radicalismului, pledoa-
ria contra unei respingeri necondiționate.
Dacă pentru unii - primii - Damian se întîl-
nește și cu alți comentatori, portretul carie-
rei și persoanei lui Crohmălniceanu mi se
pare esențial și de neignorat de către cei ca-
re, cu mai multă sau mai puțină simpatie, vor
mai scrie despre el; ar fi păcat totuși să fie uitat,

pentru că o parte a exegezelor lui Crohmăl-
niceanu își păstrează actualitatea și valoarea.
   Mai există în volumele amintite și cîteva
comentarii pur literare, care trebuie însă citi-
te în lumina unei atitudini programatice,
aceea pe care o putem chiar citi la pagina
248 a volumului Aripile lui Icar-. „Sunt dator
să recunosc că, în funcție de critic confis-
cat de idei [...] n-am stăruit, cum ar fi fost
firesc, asupra virtuților scrisului". E adevă-
rat, S. Damian acordă ideilor o importanță
capitală, uitînd oarecum - cum se vede - cu
bună știință totalitatea literară a operei; exis-
tă însă multe pagini de serioasă interpreta-
re, uneori cu observații esențiale pe care alții
le-au omis sau le-au ignorat, în eseurile dedi-
cate operelor lui Breban, Cosașu, Cușnaren-
cu, Cimpoeșu sau Cărtărescu. Nu insist,
S. Damian este un comentator aproape
exclusiv al ideilor unei cărți (de beletristică
sau nu), uneori al ideologiilor, față de care
are o intransigență sau, dimpotrivă, o tole-
ranță neobișnuită, ce unora sau altora le
displace (ceea ce e de înțeles). în ciuda unei
consecvențe care i s-a reproșat, a unui fel de
„dogmatism" - mai ales în profesarea idei-
lor politice liberale și democratice de azi,
adică la opusul începuturilor sale „revolu-
ționare" -, el este totuși un om al dialogu-
lui. în aceste volume există și unele comen-
tarii politice, altfel bine argumentate, dar
prea tîrziu adunate, după o primă, numai
aproximativ promptă, publicare - cu alte
cuvinte, depășite (mi se pare că numai ideea
de a polemiza cu Ion Cristoiu sau loan
Buduca este o curată pierdere de timp).
S. Damian face, pe scurt, un fel de critică ce
nu se mai obișnuiește - sîntem de mult în
epoca primatului textului (care pare și el a
sucomba în curînd). în textele sale, nicio-
dată pripite - nu o dată i-am reproșat, prie-
tenește, că scrie prea lung; răspunsul său a
fost: Nu pot altfel! -, există un fel de... „ora-
litate" sfătoasă, deși, nu o dată, intens pole-
mică. De fapt, S. Damian e un polemist
nedisimulat, tonul scrierilor sale e, dese-
ori, foarte tăios, deși lipsit de agresivitate
și „rostit" cu un calm de invidiat. Cum spu-
neam, el rămîne mereu dispus să răspundă
la replici și, uneori, să-și revizuiască argu-
mentele - nu o dată el chiar imaginează
răspunsurile și contraargumentele, ca un bun
jucător de șah, ce și este. Cred că acest supra-
polemism se datorează și faptului că lui
S. Damian îi lipsește umorul (e totuși ironic,
din cînd în cînd). Ceea ce face ca unele, foar-
te puține, dintre intransigențele sale să pară
inadecvate și să irite oarecum prin asta chiar
pe spectatori. In orice caz, S. Damian are me-
ritul de a semnala o anume atitudine „șocan-
tă", chiar dacă o „citește¹' și o judecă prea aspru.
   Cum spuneam, scrierile lui S. Damian
sînt deseori bazate și pe un „strat" de memo-
rialistică - în special schimburi epistolare -,
care fac și ele interesul lecturii. încheind,
aș spune că textele lui S. Damian - indife-
rent cum le-am numi - sînt produse tipice
ale spiritului secolului trecut, cu marile lui
probleme niciodată epuizate. Cel puțin de
noi, care îi suntem... contemporani.

6 • APOSTROF

Poeme de

după multă vreme

îmi dă telefon
el a fost rând pe rând
îndelung așteptatul
cel în taină râvnit
nemaivăzutul
singurul
îmi dă telefon
cu timpul a devenit un fel de frate mai mic
căruia trebuie să-i iert prostioarele
(cum ar fi aceea de a-mi da telefon)

din difuzoare
o melodie dragă
îndelung așteptatul vorbește
nu aud
îngân rimele franțuzești

vorbește
vorbește chiar frumos
ani din viață aș fi dat odinioară
pentru asemenea cuvinte
mi-aș fi lăsat părul lung
aș fi pus murături și zacuscă
eu tac îndărătnic cu spor
fredonez în gând
melodia franțuzească
el nu se lasă
îi place să se audă gândesc
puțin contează ce și cui spune
vorbește chiar frumos
și atunci de unde hăul
ce se adâncește pe zi ce trece
și atunci cine
a sădit buruieni în inima mea

îndelung așteptatul vorbește
cuvintele îmi cad pe piele
ca niște monede calpe
nu aud nimic
fredonez în minte
aș fi putut fi da aș fi putut fi...
gândul pufos mă leagănă
trebuie să produc și eu ceva frumos
înălțător

în ultimele acorduri ale melodiei franțuzești
spun tandru:
„închide, te sun eu. am minute gratuite.“

și el chiar închide



la măsuțe rotunde
                        lui Ghemghe Cmciun i.m.

aici stăm
războindu-ne în lingurițe de cafea
scuturi de fum ne înconjoară
nici nu ne aducem aminte
de când suntem prieteni
de când suntem dușmani

aici stăm
la fel ca acum doi ani
la fel ca acum cinci ani
ca în viețile celelalte
aceasta e ultima
pisica a murit deja de șase ori


        e ultima viață

        și atunci de unde
        printre scrumiere și cești de cafea
        certitudinea
        că undeva
        da
        undeva
        nu foarte departe
        totul poate fi luat de la capăt
        abia acum

        totul poate fi luat de la capăt

        fără riduri fără reumatism
        fără ca morții să fie încă
        foarte morti

        vorbim
        ne rătăcim în mari planuri
        săptămânale anuale matrimoniale
        la măsuțe scunde
        ne războim în lingurițe de cafea

        totul poate fi luat de la capăt

        râdem la o întrebare cretină
        „există viață înainte de moarte ?“
        ample cercuri de fum
        complicate planuri proiecte
        pe care cine să le ducă la capăt
        pisica a murit deja de șase ori

        aici stăm
        toată cafeaua a fost băută
        toate țigările au fost fumate
        scaunele așezate deasupra măsuțelor
        încotro acum
        știm că în spatele ușilor
        împodobite cu coronițe
        nu e nimeni

        totuși continuăm să ne batem
        în lingurițe de cafea

        din armurile noastre de fum
        putem vedea chiar răsăritul
        căci ne-am antrenat corespunzător
        cei morți aproape că nu sunt morți
        cei vii aproape că nu sunt vii
        în țara nimănui de cafea și tutun
        la măsuțe rotunde

        aceasta e ultima viață
        dincolo de care există
        da
        există ceva altceva
        neasemuit nebănuit
        cu sclipiri nemaivăzute

        „totul poate fi luat de la capăt“
        spun cu voce tare
        sting apăsat țigara în scrumieră
        mătur cu dosul mâinii ceștile
        și rămân să tac
        pentru multă vreme


Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 7

Suflete la preț redus

Născut în mai 1964 în
Făgăraș, Eugen Ovidiu
Chirovici a absolvit Acade-
mia de Științe Economice
din București, studiind și la
University of Glasgow (Sco-
ția) și EDI (Grupul Băncii
Mondiale, SUA). A fost șeful
Secției economice, respectiv

redactor-șef adjunct al cotidianului Curierul
național, apoi director executiv al Bl TV.
Mare-maestru al Marii Loji Naționale din
România. A obținut Marele premiu pentru
jurnalism (Clubul Român de Presă, 1999) și
Premiul „Pamfil ȘeicanC pentru ziaristică
(2000). A debutat cu proză scurtă în 1989.
Au urmat romanul Masacrul (1991), Co-
mando pentru general (1991), România, zece
ani după..., eseuri (1999), Națiunea virtuală:
Eseu despreglobalizare (2001), Misterele isto-
riei: religie, politică, bani (2005), A doua moar-
te (2005), ultimele două la editura RAO, unde
apare și romanul Suflete cu preț redus (220
de pagini, 2007).
    Cărțile sale încadrabile teritoriului lite-
rar exploatează, în doze atent controlate,
informațiile furnizate de documente, arhi-
ve, biblioteci mai mult ori mai puțin „secre-
te“ (adesea în sensul uitării lor ori al situă-
rii într-un con de umbră) și le dau o nouă
interpretare cu instrumentele ficțiunii. Teme-
le sale sunt mereu „grclc“ și controversate,
subiecte despre care discuțiile nu se poartă
niciodată la rece, ci de pe poziții inflamate,
partizane, orbite parțial de interese mai puțin
subordonate „adevărului“ pur și simplu.
Inchiziția, fascismul, comunismul, chiar și
globalizarea sunt recitite fără prejudecăți sau,
poate, cu o prejudecată inedită, așa încât
incită, obligă la reconsiderări, fie și nemăr-
turisite, ale opiniilor cititorului. Nu-i de mi-
rare atunci succesul de care s-au bucurat rând
pe rând cărțile sale. Și, poate, nu e cu totul
nevinovată de această popularitate aparte-
nența autorului la o societate ea însăși situată
anume sub semnul misterului și al discreției.
    Suflete la preț redus e legată automat de
cititorul cât de cât avizat de Maestrul ți Mar-
gareta a lui Bulgakov, de proza umoristică a
lui Ilf și Petrov, de perspectiva ludic-satirică,
absurd-grotescă asupra unei lumi pe dos gen
Romanța samovarului. Eîră îndoială, asemenea
apropieri sunt legitime. în Argument, autorul
mărturisește că niciuna dintre cărțile deja apă-
rute despre anii comunismului nu i s-a părut
satisfăcătoare. Prea încrâncenate ori prea super-
ficiale, ele lăsau undeva pe drum esența unei
societăți absurde și ridicole, miezul ei uman:
„Continui să cred că acest sistem a fost în pri-
mul rând absurd și ridicol și abia apoi crimi-
nal. Și-n acele vremuri, excesiv de politice,
oamenii s-au îndrăgostit, au urât, s-au distrat,
au fost eroi sau lichele, ca-n toate timpurileA

    „Carte a râsului“, romanul relativizează
tonurile patetice ale portretelor făcute unei
epoci abia revolute și ia distanța necesară
pentru a-i identifica general omenescul. Ase-
menea lui Petru Dumitriu, să spunem, auto-
rul știe că „putem lua asupra noastră o parte
din Rău“, că nu doar Instanțele suprauma-
ne - fie ele Istoria, Statul, Regimul politic,
chiar Dumnezeu - sunt vinovate de ce i se
întâmplă omului sub vremi. Răul e mereu
mai enigmatic și mai vast. Eugen Ovidiu
Chirovici alege primul „obsedant deceniu“
și îl convoacă nu la un proces dramatic și
patetic, nu în fața unei instanțe rigide și pră-
păstioase, ci în fața marelui exorcist din-
totdeauna, râsul.
    Excesul de interpretare, enunțul prea ex-
plicit și insistent al oricărei idei, epuizarea
fiecărei semnificații alcătuiau, în deceniul
șapte, un model de căutare în interior a cau-
zelor Istoriei. înfruntări, orgolii, tabieturi,
derute, compromisuri colorează și forfota
umană din epoca luată sub reflector în Suflete
la preț redus, însă marile anchete, sofistica-
tele labirinturi ale unei conștiințe abstracte,
crizele, marea vină, ispășirea, răzbunarea,
deruta, orgoliile, ierarhiile și-au epuizat efi-
cacitatea. Prozatorul, inteligent și lucid, sim-
te că e vorba, astăzi, despre un trecut care
poate fi asimilat, asumat prin râs, înscris
în memoria colectivității la dimensiuni care
să-l facă suportabil. Doar astfel se poate face
pasul mai departe. Trecutul e parțial rema-
niabil prin proiectarea sa într-un derizoriu
teribil, pe muchie de cuțit. Oricât de tra-
gic în multe din fețele sale, el, trecutul, are
un călcâi vulnerabil: e omenesc. Așadar,
mereu relativ și interpretabil, alunecos și, în
cele din urmă, hilar. Ca o rană adâncă - a
prins crustă și poate uneori furnica, pro-
vocând neașteptate accese de veselie.
    Romanul radiografiază în subtext și „pro-
vincializarea“, înțeleasă ca focalizare a inte-
resului asupra celor mai infime detalii, în
scopul extragerii, la acest nivel, a esențelor
pure ale umanității, rezistând sub coman-
damente mai presus de om. Ca efort de re-
punere în drepturi a existenței, proces totuși
intim, totuși particular, totuși înfiorat („înfi-
orarea e tot ce are omul mai minunat“, cre-
dea Goethe, iar povestea de dragoste abia
schițată în fundalul romanului și adusă, în
final, la suprafață într-o secvență anume po-
ematică despre înfiorare vorbește). E vorba,
apoi, și de asumarea ne-regulei pentru a acce-
de la o ordine superioară („Incoerența îmi
pare preferabilă ordinii care deformează“ -
Roland Barthes). Un univers cazon supus
unor legi obtuze e nimicnicit pagină de pa-
gină prin infuzia de fantastic (și el nesigur
de apartenența sa la nc-omenesc), de para-
bolic (înțelesurile sunt mereu mai multe). E
convocată în paginile romanului o galerie
amețitoare de personaje. Groparul Kalman,
Maria mireasa, poetul Deceneu Movilă, prim-
secretarul, prostituata, malagambistul și așa
mai departe intră în scenă cu costumații des-
crise în detaliu, cu limbaje personalizate pâ-

nă la nuanță, reproduse de o ureche aten-
tă la cel mai mărunt sunet particular, cu ti-
curi și obsesii. Jocul vorbelor în răspăr di-
simulând derutant conferă frazelor, când
ample, când icnite, o anume frenezie, con-
tagioasă. Abordat cinematografic și însoțit
de o coloană sonoră dublă, multiplă, ambi-
guă, bâlciul uman își exacerbează toate va-
lențele, autorul amestecându-le cu o dexteri-
tate care atrage, în cele din urmă, atenția
asupra nesfârșitelor contaminări dintre bine
și rău. Notabilitățile locale, caricaturi umane,
simple funcții golite de atribute omenești,
în derută, sunt prinse într-o întâmplare gro-
tcscă. Diavolul însuși trage sforile, dar sub-
stanța sa demonică e pe cât de capricioasă și
implacabilă, pe atât de fragilă, căci, la fel de
ușor, poate reprezenta binele suprem, iu-
birea.
   Cu totul remarcabilă știința de a surprin-
de manifestarea spectaculară a fiziologicului
(precum în nuvelele și povestirile lui Cara-
giale), de a identifica doza de imagine sem-
nificantă și semnificativă pe care gestul diurn
o poate încăpea. Gesturile cele mai banale
și mai joase (un scărpinat, o încrețite a frun-
ții, o tuse, un suspin, un căscat ori altă emi-
sie sonoră vulgară) însuflețesc personajele,
le dau viață, le insinuează prezența, pipăi-
bilă aproape, în vecinătatea cititorului. Aces-
ta ajunge curând să le vadă, să le audă, să
le adulmece. Și să le recunoască, aș zice.
   Cât despre înrudiri, primele legături posi-
bile sunt mult mai vechi: cu basmele popu-
lare („în basmele noastre, împielițatul - cel
care a furat trupul altuia, deci un demon
întrupat - fuge nu de tămâie sau de ritua-
luri, ci atunci când este, la rândul său, păcă-
lit și deci luat în râs“, spune Eugen Ovidiu
Chirovici m Argument}, dar și, pe cale de
consecință, cu nuvelele cu draci ale lui Ion
Creangă, să spunem. Ca și Dănilă Prepeleac,
personajele romanului sunt niște foști „oa-
meni gospodari^ cărora o proastă alcătuire
a sorții/a societății le-a încurcat drumurile.
Ei sunt „pe dos“. Reprezentant al altei lumi,
una „pe dos“ în întregime, împielițatul le va
procura termenul convenabil de comparație,
contrastul favorabil. Tratamentul este psiha-
nalitic și oarecum homeopatic - minus cu
minus ar putea da plus. Un personaj a-nor-
mal, i-real, „fantastic“ în raport cu lumea
oamenilor, dracul e hârtia de turnesol. Nimic
nu mai e ce părea a fi până mai ieri. O bo-
gată tradiție acceptă necondiționat inferio-
ritatea și prostia dracilor, dar ea e însoțită și
de aceea a pactului cu diavolul ca șansă ine-
dită. Ambele sunt exploatate în acest roman
lucrat în canon, în care toate atributele uma-
ne și satanice evoluează în perechi contra-
dictorii. Se deduce, firește, importanța îm-
prejurărilor, a contextului. „Poveștile cu
draci“ sunt, în fond, povești cu oameni în
care dracii nu sunt altceva decât o unealtă,
un instrument, o recuzită ajutătoare. Ei aduc
o altă privire, o altă lectură. Relativizează și
umanizează Istoria însăși, aruncându-i în
derizoriu majuscula.
   Sigur, romanul e „o frescă barocă a co-
munismului redus la esența sa cea mai
absurdă: împielițatul, societatea anonimă
ce-și propune să cumpere suflete la preț
redus“, cum se spune în textul-escortă. Dar,
mai mult decât atât, e aici și o carte care,
apelând la umorul de bună calitate și la radi-
ografii incomode, pune pe gânduri și invită
la reconsiderări ale dimensiunii umane, indi-
ferent de condiționările care o modelează.

8 • APOSTROF

Territoria

Basarabean de origine,
trăitor la Cluj, pe lângă
Academia de Muzică, unde
face un doctorat în antro-
pologie muzicală, scoțând,
acum mai bine de trei ani
(2003), și un substanțial vo-
lum de interviuri intitulat
Poetică muzicală, căruia i se

adaugă Contraideolcgiile muzicale, tot din
2003, și Muziconauticele, din 2006, Oleg
Garaz are „o față blândă, de rus adevărat^ -
cum i se spune când este zărit de către o
armeancă foarte frumoasă pe Aeroportul
„Charles de Gaulle“ din Paris -, dar și o
experiență de viață ieșită din comun, agre-
mentată de o vocație a insurgenței care-1
împiedică să fie mult timp egal cu sine însuși,
conformist cu ceilalți și închis în activități
banale, rutiniere.
    Printr-o șansă nesperată, ce sosește în
viața sa, ca mai toate întâmplările fericite,
pe partitura inefabilă a muzicii, el scapă de
înrolarea într-o unitate militară pregătită
pentru Afganistan, fiind păstrat într-un con-
tingent destinat apărării unui câmp cu mu-
niții. Demobilizat la termen, după ce suferă
atrocități și pedepse corporale greu de ima-
ginat, din partea unor ofițeri care rămân
„sovietici“ în ciuda faptului că URSS-ul se
destramă repejor, el trece lucid și patetic
„podul de flori“ înspre România identității
sale râvnite, mitice, pentru a se descoperi
subit într-un spațiu de nedeterminare, sen-
timent pe care-1 mai încercase și înainte,
când, român fiind într-o regiune a Sorocăi
ce respira aerul purpuriu de la Moscova,
se trezește mereu în spații de liminalitate,
împărțit între o identitate considerată pe
acolo ca fiind ilicită și presiunea politică mai
laxă a tranziției de la Cernenko la Gorbaciov.
    Din tot acest conglomerat fluid de expe-
riențe umane tranzitorii, Oleg Garaz a de-
cantat un foarte bun volum de proză me-
morialistică și identitară, Territoria (Cluj-Na-
poca: Ed. Limes, 2007), construit atât pe
intenția recuperării unor amintiri definito-
rii, cât și pe aceea a punerii în oglindă a com-
plexelor identitare românești de dincolo și
de dincoace de Prut, într-o manieră ce amin-
tește cu respect de Enciclcpedia stiletului rus
a lui Victor Erofeev, tradusă și la noi la
Paralela 45 în anul 2003. Raportarea basa-
rabenilor la „țara-mamă“ se împarte, la noi,
între reverența romantică, sentimental-pase-
istă și eventual naționalistă a generațiilor
mai în vârstă și frustrarea critică lucidă, prag-
matică a celor mai tinere: tranșant și foar-
te precis în reacțiile pe care și le analizează,
Oleg Garaz se află de partea celor ce distri-
buie buchete de spini în loc de flori în aceas-
tă coregrafie transfrontalieră duplicitară, și
e de sperat că după apariția cărții sale el nu
va fi țintuit la zidul oprobriului public pen-
tru curajul de a fi spus pe șleau tot ceea ce
simte. Territoria - înzestrată și cu o superbă
copertă, realizată de către Cristian Cheșuț și
supervizată nemilos de către autor - este și
cartea unei sincerități patetice directe, lipsite
de metaforele care să îi netezească duritatea.
    înainte de a da citate, e de remarcat fap-
tul că Oleg Garaz scrie foarte bine, prețio-


zitățile încercându-1 doar pe alocuri, pasa-
ger și nesemnificativ.

   încă din ’88, prin parcurile Chișinăului tom-
   natic se instaura moda „deșteptării conștiinței
   de neam și țară“, o modă pe care moldove-
   nii basarabeni o încercau și o probau în toate
   felurile, întorcându-și pe toate fețele entu-
   ziasmele, idealismele și gustând cu o indes-
   tructibilă savoare sentimentul, cam amorțit,
   ce-i drept, al visării.

   Istoric, urmează faza, efemeră și roman-
tică, a „podurilor de flori“, care „au ținut
cam tot atât timp cât și «florile» din care
erau facute“, după care vine pentru cei mulți
indiferența și lehamitea, iar pentru cei pu-
țini trezirea din visare pe motivul repudie-
rii subtile de către o populație care nu îi vrea
pe „venetici“, fiindu-i suficiente grijile „de
tranziție“ pe care le are cu duiumul acasă:

   Destul de greu reușeam să înțelegem că pen-
   tru românii autohtoni ajunseserăm ceva simi-
   lar unei „coloane a cincea“, a unor trădători
   inconștienți de propriul statut. Nu dețineam
   virtutea de a fi împărtășit mizeria perioadei
   ceaușiste, intram sub suspiciunea de a repre-
   zenta un genofond oarecum „impurificat“ de
   sânge rusesc, tătăresc, ucrainean etc., nu eram
   motivați, la modul pur românesc, de a
   împărtăși pe deplin valorile unui autohto-
   nism local, mai pe scurt - nu împărtășeam
   un imaginar care atesta cu de la sine putere
   identitatea de român. Deveniserăm „stră-
   ini“ perfecți, musafiri și trădători deopotrivă.

   N-aș merge până într-acolo încât să acre-
ditez ideea că „invazia“ de basarabeni către
România ar fi reprezentat un plan subver-
siv bine gândit, anexat celorlalte planuri de
subminare și destabilizare a noului regim și
a țării (Târgu-Mureșul, mineriadele, guver-
nele slabe etc.), așa cum procedează Oleg
Garaz la pagina 81, dar soluția identitară
bazată pe solidaritate fanatică preconizată
de către el pune pe gânduri, măcar pentru
faptul că ea reiterează, într-un context isto-
ric și politic cu totul inedit, posttotalitar, o
mai veche ecuație de tip spiritualist care s-a
încercat la noi în perioada interbelică:

   Și atunci am avut revelația. Mă gândisem la
   Cicikov, vânzătorul de suflete moarte al lui
   Gogol. Suflete moarte, suflete moarte, sufle-
   te moarte. Aveam soluția. Aveam și artefac-
   tele, și martorii. In cazul meu soluția erau
   morții noștri români, ardeleni, regățeni sau
   basarabeni, deoarece erau ai noștri și ai „dân-
   șilor“ deopotrivă. Erau veriga, liantul, „spe-
   cia“ de români întregi, „rasa“ dispărută de
   români care au trăit în Țara reunificată.

   Nu sună convingător, cu atât mai mult
cu cât această tanatologie reverențioasă nu
poate fi transformată în instrument politic
de apropiere între cele două țări.
   Eseul autobiografic Eiltgia scarabeului,
din care am tot citat, reprezintă doar o infi-
mă parte din volum: a patra parte, dacă e să
fim preciși, celelalte trei fiind ocupate de
texte autoscopice foarte bine construite: me-
moria experienței violente, discreționare din
armată, unde contingentul lui Garaz apără
o unitate de muniție în centrul geomilitar
al căreia se află Territoria, enclava împrej-
muită unde numai câțiva au acces (analog
„partidului interior^ din antiutopia lui
Orwell, 1984), jurnalul unei introspecții
personale realizate prin combinarea obser-

vațiilor eseistice cu fulguranțe de viață și de
experiență imaginară directă, și, în fine, o
ultimă secțiune dedicată Tatuajelor tatălui
meu, socotită a fi, sub aspectul prozei, cea
mai bine realizată de către inteligentul post-
fațator al volumului, tânărul comparatist
clujean Ovidiu Mircean - identitate „sim-
biotică“, de altfel, cu autorul.
    Cele patru secțiuni ale cărții demonstrea-
ză faptul că memoria lui Oleg Garaz se con-
stituie, pe model postmodern, prin pulve-
rizarea în direcția verosimilului a unor
fragmente și intuiții identitare trăite: ele nu
se strâng într-un punct anume, nu pot fi
reduse la o substanță comună, guvernată de
un trecut sau de un prezent unitar, ci con-
tinuă să plutească independent unele de al-
tele într-un soi de arhipelag flotant compus
din insule care se atrag, fără a fi vreodată
capabile să se apropie. Plecând din Soroca
și traversând Prutul, ca-ntr-un nou Exod, pe
care volumul îl amintește întruna, din do-
rința de a stipula și o memorie identitară de
împrumut, evreiască, Garaz se deșănțează
direct în postmodemism: e singurul spațiu
identitar pe care îl mai poate găsi, eterogen
ca tot ce întreprinsese el până atunci.
    Apelând, ca punct de pornire, la Claude
Levi-Strauss (Crud și gătit'. opțiune expli-
cabilă și prin antropologia muzicală pe care
autorul o practică), el operează, într-o primă
instanță, distincția identitară dintre sufle-
tul său „crud“, românesc, și cel „gătit“, for-
matat social de fascinația pentru evreii din
Soroca, pentru a continua apoi cu alte com-
plexe, dobândite prin elecțiune sau în mod
aleatoriu: cel românesc recuperat, într-o „ța-
ră-mamă“ în care se simte stingher și ne-
dorit, cel pierdut, dintr-o Basarabie care-și
repudiază fiii plecați, pe considerentul anxios
că ei ar putea contribui la subminarea identi-
tății moldovenești autentice, cel de muzico-
log într-o lume a literaților și cel de proza-
tor într-una a muzicologilor, cel de cetățean
postimperial într-o Românie prudentă și
democratică ș.a.m.d.
    Altfel spus, aparte de ceea ce îndeobște
suntem învățați să credem, Territoria lui Oleg
Garaz demonstrează cu subtilitate că memo-
ria identitară nu reprezintă un factor de coe-
ziune, de predeterminare a ființei, ci un proiect
continuu, sincretic și versatil, în care aceas-
ta poate intra prin intermediul situațiilor în
care o propulsează viața:

    Intr-o altă posibilă realitate, una alternativă,
   sau într-o altă existență paralelă, cred că sunt
   un tuareg care își conștientizează identita-
   tea evreiască în timpul vizionării unui film
   propagandistic rulat într-o moschee deza-
   fectată din teritoriile palestiniene proaspăt
   reocupate.

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 9

și cei din urmă


vor fi cei din urmă

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc,
n-aș fi vorbit niciodată.
pînă la șase ani nu mi-au cerut-o
și a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire
ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

ascundeam acolo o știință
pe care, la șase ani, m-au silit să o pierd,
îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,
ziua-n amiaza mare,
cînd realitatea e de netăgăduit.

nu i-am iertat nici pentru faptul
că m-au dat la școală,
unde a trebuit să vorbesc,
iar mai tîrziu să mă străduiesc să le semăn
celorlalți, care vorbeau de zor
și dădeau din mîini și din picioare,
năucindu-mă cu viața lor.

chiar și astăzi vorbesc doar cu spaimă,
pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,
iar vorbirea îmi face rău.
n-am nimic de spus în vorbire umană,
unde totul este întîmplare și zarvă.

mă prefac însă cu o anume dibăcie
că vorbesc, iar afară se aud
sunete aproape omenești,
dar în gîtlej e un muget analfabet și inform,
care n-are de a face cu vorbitul.

mai rău e însă că știința tăcerii mele s-a dus,
s-a dus și îngerul care mi-a stat
la căpătîi pînă la șase ani,
s-a dus și omul care putea fi alt om,

tăcînd în așa fel îneît, la capătul
multor ani de muțenie, să poată dezvălui
știința cea mai neiertătoare a științelor,
singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă
și mașinile mai îngăduitoare.

viziunile sale.
n-a fost în stare.
nu-și aducea aminte de nimic.

dar în timp ce gîfîia de neputință,
m-a cuprins o fericire arzătoare,
o beție pe care alcoolurile
nu mi-au dăruit-o niciodată.

n-am îngenuncheat, ca să nu mă dau în vileag.
am ieșit ca după o întîlnire oarecare,
dar acasă am hohotit ca un copil,
iar în acea noapte, carnea mea a luminat ca o lampă,
n-am vrut să mă trezesc cînd m-am trezit.




îngrozit că fiul va muri,
tatăl îl ucise-n prima zi.




faptul că nu poate dormi ca tot omul, pe spate,
m-a înduioșat pînă la lacrimi.
pentru că de-a lungul acestor ani
a îndurat toate bolile omenești
și a greșit și s-a lăsat dus în ispită
și a fc)st uneori atît de sărac
că nu mai avea ce pune în gură.

de asta zic că în plus, în tot acest răstimp,
n-a putut dormi ca tot omul pe spate
și a fost silit să-și ascundă
cu multă grijă aripile și de asta
a umblat mai tot timpul înfofolit

și cu femeile doar așa, pe jumătate îmbrăcat
și de era numai atît ar fi putut spera la un
dram de mîntuire dar i-au găsit de curînd
un cancer în gît care-1 va da gata,
deci nu știu pînă la urmă unde e norocul
de a locui în două lumi deodată.

din pricina prea deselor revelații, timpanele
i s-au bulbucat, ochii i-au ieșit din orbite, gura s-a
schimonosit.

însă la vremea cînd l-am cunoscut,
carnea încă-i clocotea de febre.

l-am rugat să-mi vorbească
măcar despre una dintre


        acestea sînt simțurile mici:
        sub vedere, sub auz, sub miros.
        un singur organ le sloboade pe toate -
        un cîrcel primitiv pe care încă medicii
        nu l-au putut localiza,

10 • APOSTROF

pentru că nu stă locului ca alte organe
și în plus dispare la vedere ca un fir de sare
într-o căldare cu apă.

din cauza acestor subsimțuri
care cel mai adesea dorm,
unii subvăd ce nu se cuvine,
alții subaud ce nu trebuie auzit.

nu-s niciun fel de cîștig pentru
cei care le moștenesc.
și nici nu sînt niște simțuri ale viitorului.
ca niște grăunțe de sare ce-n apă
se micșorează pînă-ntr-atîta incit
nici măcar matematicienii nu le pot prinde
în ecuațiile lor.




un fir de nisip înfășurat într-o sută de piei de vită,
transportat în miez de noapte din siberia
pînă la marea moartă și lepădat pe plaja
plină de nisip, atîta ne-a fost dat să fim.


deși, spune el, acesta este chiar sfhșitul,
nu acesta va fi sfîrșitul și pentru muzicieni,
și pentru măcelari.

e limpede că măcelarii le vor supraviețui
minunaților ciupitori de coarde,
pentru că, pînă la urmă,
nu de muzicanți e-ntîi și-ntîi nevoie,

ci de măcelari, care să ucidă-n locul lor
pentru ca ei să se poată îndestula fără remușcări,
de măcelari, căci cine alții le-au vîndut muzicanților
mațe de vită ca să-și pună corzi la instrumente?

și poate că în timpul scund de după,
unul dintre cei ce despicau pe vremuri vite
se va trezi ciupind un maț întins pe un burduf

și va reporni lungul drum al evoluției
și grohăitul acelei corzi va da iarăși drumul muzicii
grație căreia civilizația urmașului de măcelar
va supraviețui pînă va fi în stare
să-și zămislească propriul mozart.

am închis și-am zăvorit cum nu se putea mai bine.
totuși, pe sub ușă mi s-a părut că se prelinge înăuntru
un fir subțire din lumina veștedă de pe hol.
să pun acolo un cearceaf ud, s-o oprească de tot?
să dau drumul la gaz s-o usuce?
să mă îngrop în pat cu șapte perne deasupra?
pentru că-i crăciunul și ar trebui să dorm
și eu în sfîrșit după poftă.
mult? foarte mult, cît de mult? toate aceste zile
în care, dacă n-am să dorm îndeajuns,
mă voi trezi.




într-o noapte ca asta, nici prea vîrtoasă, nici prea zbuciumată,
cu o lună mai degrabă veștedă și șovăitoare,
stînd în pat și holbîndu-mă la nimicurile de la televizor,
voi fi lovit brusc de o spaimă neașteptată.

voi începe să tremur din toate încheieturile.
o slăbiciune aspră îmi va împinge plămînii în gîtlej.
voi vrea să trag aer în piept și nu va mai fi cu putință.
mă voi precipita să respir cu pielea de pe piept,
căci prin glotă nu va mai fi chip.

mă voi grăbi să-mi fac o altă gură.
voi despica una-ntre coaste, cît mai aproape de plămîni.
nu va fi bine, pentru că plămînii
vor fi plecat de la locurile lor.

cu mațele fierbînd și cu mintea rătăcită,
voi zori să dau o gaură în burtă,
să trag aer pe-acolo și să pun plămînii
să își facă treaba de plămîni.

firește, totul va fi în zadar
și deși am să fac o tăietură și în gît,
niciun fuior de aer nu va mai intra pe-acolo.
mă voi prăbuși ca vita sub satir,

atît de nediunerit și-atît de singur,
incit pînă și luna va începe să dîrdîie.


amicul meu e măcelar din tată-n fiu.
dar de atîtea generații de cînd ucide,
a dobîndit un aer de aristocrat:
privirea lui leneșă, pură și blîndă
spune că el își face doar datoria,

pentru ca noi, cei care înghițim
creierii și carnea animalului răpus,
să putem compătimi în voie,
amicul meu nu omoară din plăcere,
cînd își strecoară cuțitul în inima vitei,
el știe că amînă un război
și că ne scapă de crima pe care,
mai devreme ori mai tîrziu,
am fi săvîrșit-o pentru a mînca.

marea lui pasiune sînt nietzsche
și înțelepții hinduși.
detestă ospețele, băutura prea multă
și dezmățul, e un învins cu surîsul pe buze

iar vinovăția care-1 macină adesea
ține de ideile lui bătrîne, nu de trup:
e singurul care-a văzut cum trupul se zbate
pînă la ultima suflare
fără să țîșnească din carnea lui idei.

și-apoi el știe că, într-un final,
toate se vor plini cum s-a scris
și cei din urmă vor fi cei din urmă.




norocoase sînt țările care nu există
și popoarele care nu se vor naște.
■
                         Majoritatea poemelor din acest grupaj
                         au fost publicate în volumul bibliofil
                         omonim, apărut la Editura Eis Art din lași,
                         în 24 de exemplare, cu cîte un desen
                         de Aurel Vlad.
                         îngrijitorul ediției: Emil Stratan.


Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 11

cu (Ochiul
LIBER

Hârtia taJi albastră ( 2006), Cum mi-am
petrecut fătșitul lumii (2006), A fost sau
n-a fost (2006) și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile
(2007), patru filme care au făcut istoria cine-
matografiei autohtone, într-un singur an.
Fiecare a adus premii naționale și interna-
ționale, a generat recunoaștere și vizibilita-
te pentru România, a stimulat un interes
fără precedent pentru filmul național. Ce au
în comun Cătălin Mitulescu, Radu Muntean,
Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu sau Cris-
tian Mungiu (și să nu uităm de regretatul
Cristian Nemescu), în afară de faptul că sunt,
probabil, cei mai importanți realizatori de
film ai României și ai cinematografului con-
temporan?
   Mungiu este născut în 1968, Radu Mun-
tean este născut în 1971, Mitulescu în 1972,
iar Corneliu Porumboiu în 1975 și toți sunt
decreței. Dar tot un fel de „decrețel“ este și
omul care a debitat cea mai mare tâmpe-
nie publică pe care am auzit-o după pre-
mierea la Cannes a filmului lui Mungiu -
neghiobie de factură tipic balcanică și care
ar merita o discuție separată în sine. Scrii-
torul Dan Mihu a susținut în tabloidele de
la noi că 4, 3, 2 nu este altceva decât un pla-
giat al unui scenariu scris de el. Dincolo
de faptul că Dan Mihu (născut în 1972) re-
vendica un film de Palme d’Or pe care nici
măcar nu îl văzuse (!), grotescul situației
(care este ca și cum cineva ar încerca să pro-
tejeze prin drepturi de proprietate statul la
coadă, turnătoria de bloc, instituționaliza-
rea mitei sau alimentarele pline de stavrizi
ale regimului comunist) circumscrie un feno-
men, o tensiune socială care nu mai poate
fi ignorată.

Sunt mândru

că sunt decreței!

Scurtă odă decrețeilor

Milioane de români au trăit ororile coti-
dianului totalitar, au trecut printr-un
experiment social ale cărui efecte sunt impo-
sibil de evaluat printr-o singură discuție,
printr-un studiu academic sau printr-un
colocviu oarecare, dar două milioane de
români există pentru că a existat un celebru
Decret 770/1966. Conform datelor Institu-
tului Național de Statistică, în trei ani (1967,
1968 și 1969), s-au născut aproximativ 1,5
milioane de copii, iar, după acest moment
de vârf, natalitatea a continuat să rămână
peste nivelul anterior decretului. Această


• Cristian Mungiu

generație, căreia i s-a spus „generația decre-
țeilor“, are între 30 și 40 de ani și constituie
cea mai numeroasă generație din istoria
României. La ultima evaluare statistică - din
iulie 2005 -, cei născuți între 1967 și 1969
numără 1,27 de milioane de oameni. Se esti-
mează că, în total, în perioada 1966-1989,
s-au născut peste două milioane de copii,
deși dublarea inițială a numărului de nașteri
a scăzut ulterior.
   Apariția decrețeilor este comparabilă cu
generația „baby-hoom“ din Statele Unite,
unde, după al Doilea Război Mondial, nata-
litatea a crescut dramatic (studiile indică
nașterea a 79 de milioane de copii în perioa-
da 1946-1964); pe seama acestei generații
este pusă revoluția flower power a anilor
’60. Pe de altă parte, dacă baby-boomerii au
schimbat mentalitatea în Statele Unite, tot
ei au fost carnea de tun pentru Războiul din
Vietnam și pentru crizele din anii ’70.
   Ca și în cazul baby-boomerilor, proble-
ma generației „decrețeilor“ este una dintre
cele mai importante din trecutul recent. Su-
biectul a fost extensiv analizat de Gail Kling-
man, care a publicat o cercetare aplicată pe
această temă în The Politics cfDuplicity: Con-
trollirg Riproduction in Ceausescuh Romania
(University of California Press, 1998), iar
documentarul lui Florin lepan {Născuți la
comandă: Decrețeii) a fost primul care a pro-
blematizat, cu un extraordinar simț al dra-
mei cotidiene, aceeași temă: ce s-a întâmplat
în România ca urmare a emiterii Decretului
nr. 770 din 1966. Creșterea demografică pe
care o visa Ceaușescu și în care copiii repre-
zentau „carnea de tun“ pentru transforma-
rea României într-o „putere“ regională s-a
produs, dar, odată cu ea, a avut loc și o mu-
tație socială incontrolabilă.

• Secvență din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile

Cine sunt decrețeii?

SUNTEM COPUL care au crescut cu cheia de
gât, care am trăit „în fața blocului “ și care
ne jucam printre garajele de tablă ale Daciilor
răblăgite, care ne uitam „pe ascuns“ la filme
„pe video“ și care negociam câte un Rahan
sau un P.f pentru un matchbox adus „de din-
colo“. Dar tot decrețeii aveau între 19 și 23
de ani la Revoluție și putem spune că Re-
voluția este „creația“ lor. Noi, decrețeii, am
făcut liceul în comunism și facultatea în capi-
talism, iar astăzi decrețeii sunt principalul
factor de mobilitate socială al României.
Susținem sistemul de pensii al părinților care
au slujit comunismul, mergem cu Loganuri-
le la supermarketuri în weekend și căutăm
să ținem în spate capitalismul autohton.
   Dar, în același timp, din cauze biologi-
ce, decrețeii au trăit în „celălalt comunism^,
comunismul mărunt și meschin, al vieții coti-
diene și al existenței mizere, iar pentru de-

12 • APOSTROF

• Jane Fonda și Cristian Mungiu
creței demonizarea comunismului nu înseam-
nă pur și simplu demonizarea unei ideologii
(cum se întâmplă în cazul celor care au
„prins“ gulagul), nici nostalgia după o vâr-
stă pierdută (cum este cu generația părinți-
lor), ci existența „între lumi“.
   Pentru decrețel, a trăi „in between“ a în-
semnat dezgustul față de controlul vieții inti-
me, dar și experimentarea aversiunii statului
comunist pentru tot ce însemna „personal^,
„confidențial", „particular". De aceea, decre-
țeii sunt pentru „privat" și împotriva „auto-
rității".



Adio, comunism!

DACĂ până la filmul lui Mungiu nu exis-
ta un Good bye Lmin românesc, ceea ce
adăuga la faptul că, din lipsă de coerență
instituțională, nu aveam despre comunismul
autohton altceva decât cărți și materiale „so-
bre", unele cu iz propagandistic, altele pro-
ducții pur academice, fără impact de masă,
acum, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile a venit
să umple acest gol din imaginarul colectiv.
El reprezintă în acest moment una dintre
cele mai importante voci din ceea ce se chea-
mă cinematografia românească, se vorbește
deja de o „școală românească" de film, ale
cărei trăsături bine conturate sunt narațiu-
nea simplă și forța personajelor, ancorarea
în cotidian și în „natural", umorul negru
și ironia, tensiunea interioară și respingerea

„tușelor groase" caracteristice cinematogra-
fului predecembrist.
    Așa cum reiese din genericul de la 4 luni,
3 săptămâni și 2 zile, Mungiu se gândește
la o trilogie intitulată Amintiri din Epoca
de Aur (aceeași „promisiune" o face și Po-
rumboiu). Dar de ce este nevoie de filme
despre „epoca de aur", de ce să mai vorbim
despre anii comunismului, pe cine mai inte-
resează o ideologie revolută? 4, 3, 2 al lui
Mungiu răspunde cel mai bine la această
întrebare, pentru că autorul său a reușit să
Iacă un film ideologic fără ideologie, să pro-
pună un subiect major printr-o poveste mi-
noră și să vorbească despre umanitate, fără
să facă mare caz de umanismul său. Mungiu
a reușit să arate că „instrumentalizarea" cor-
pului femeii este o expresie a controlului
generalizat asupra tuturor „corpurilor" din
societate, indiferent de tipul de societate
în care ne aflăm. Aici este forța principală a
lui 4, 3, 2.
    Avortul nu este doar o problemă a comu-
nismului, mai ales că „libertatea femeii de a
alege" reprezintă una dintre cele mai impor-
tante teme de dezbatere politică în lumea
occidentală și nu numai. Țările catolice au
aceeași problemă (Irlanda, de exemplu, a
trecut printr-un proces public al acestei
chestiuni), China comunistă a impus limi-
tarea numărului de nașteri, iar în Statele
Unite grupurile ultrareligioase recurg de
multe ori la forme violente de împiedicare
a femeilor să recurgă la avort. Iar în discuția

generală proavort sau antiavort, Mungiu a
reușit să se poziționeze, cu o remarcabilă
abilitate estetică, dincolo de un răspuns sau
altul, oferind (ca și Cristi Puiu, cu Moartea
domnului Lăzărescu) un răspuns local pen-
tru o problemă universală. Filmul său este
românesc doar în măsura în care el este vor-
bit în românește și are loc în România anu-
lui 1987; altfel, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile
vorbește despre o dramă ce trece de limi-
tele relevanței naționale sau locale.
   Nu este doar un film despre ipocrizia
comunismului, care vorbea despre dreptu-
rile femeii sau care promitea prosperitatea
pe pământ și oferea iadul individual, ci este
o poveste despre ipocrizia relațiilor interu-
mane. Agresivitatea regimului era dublată,
pe de o parte, de o agresivitate la nivel indi-
vidual și, pe de altă parte, de un escapism
indus de nevoia de socializare - ambele mi-
nuțios realizate de Mungiu; așa este într-una
dintre cel mai bine realizate scene din punct
de vedere filmic din 4, 3, 2, discuția de la
masa familiei Radu, unde tragicomicul vieții
cotidiene, în toată absurditatea lui, se întâl-
nește cu tragedia socială a unei generații.
   Filmul lui Mungiu dorește și reușește să
fie o istorie subiectivă a comunismului (în
genul deschis de Explorările in comunism ale
lui Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo
Mitchievici și loan Stanomir), o remarca-
bilă incursiune în căutarea comunismului
pierdut.

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 13

Poeme de




Ditirambi. Pe Pietrele Nordului

în care reaprinzi literă cu literă
numele cu care ne chemi

Acolo unde oglinzile încetează să ne
mai multiplice chipul și iau foc
acolo unde nu apare decît strigătul meu
cu degete înghețate pipăindu-ți fața
(de partea „iraționalului nu „de partea blestemată“)
e strigătul
         el trece din literă în literă
         legînd morții de vii
poemul e un cuib
unde trupul meu cu amintiri și cu febre
e un ou cald de care se apropie copita



II

Cu mii mi-e umplută gura. Cu mîl-
ul scrîșnetelor, rugăciunilor.
O bulboană mi-e gura prin care
îmi curge mîlul creierului pînă rămîne
o albie goală
pe fundul ei ochii ca niște pești scoși
din apă se îneacă privindu-Te



III

Nici nu vii spre mine, Doamne, nici nu Te
îndepărtezi. Te scufunzi în tine cu fiecare strigăt
al meu ca și cum aș săpa cu strigătul în
trupul Tău și nu dau nici de un fir de apă
în care să-mi înec memoria în memoria Ta



IV

Și pe unde trec mă depun în oglinzi ca un mii
pe maluri de albii
oglinzile ochilor Tăi care ne deosebesc de lucruri
și în cărți se depune doar mîlul literelor
pentru că gura Ta nu le cheamă-n Cuvînt
e o baltă bîhlită creierul din care tocmai ai ieșit
din care nu poți ieși
pe luciul ei nu vin lebede și nici pescăruși
numai gheața privirii Tale
numai pe gheața febrei mele aluneci Tu
ca un copil pe rîu
înecat sub sloiurile spaimei mele



V

Nici în biblii nu mai e nicio literă
precum un cîmp înnămolit în care au putrezit
toți bulbii semințelor
sub litere nu mai e decît cenușă
cu pielea arsă trecem
cu limba arsă
cu care nu Te puteam striga

Asta am să-Ți spun
asta suntem: sub literele din biblii sunt
mușuroaie de lut
un clopot de lut ne sunt literele
de cenușă
vîntul o împrăștie, o duce spre
ochiul Tău gol


Mormîntul și creierul
nu-l împărți cu nimeni

1.
Noaptea creierul tău e un lut negru
un plug negru trece prin el
un om negru apasă pe coarnele lui
din cer cad semințe negre

dimineața ochii tăi sunt însămînțați
cu literele primului vers

2.
Nimic decît creierul - scenă
pe care n-o împărți cu nimeni.
Cetele de actori s-au măcelărit
cu săbii de frig

Nimic decît creierul
cu crengile lui de neant
din care vei cădea ca un măr
putrezit

mormîntul și creierul nu-l împărți
cu nimeni

3.
Cînd vreau să mă uit la cer desenez
pe pereții creierului, pe mîlul striațiilor
trasez linii cu o piatră, cu un cuțit,
cu degetul, cu unghiile

Ca un păianjen secretez linii
sau încerc să ies din grundul lor negru

4.
Unii dintre noi știm că scîndura scenei
e un loc înghețat pe care-l poți traversa
dacă întîlnești privirea celuilalt

pe scîndura scenei care e craniul meu

ma chircesc,
țîșnesc în salturi de dans,
rostesc cuvinte pe care nu le înțeleg

dincolo de scîndura scenei care e craniul
meu e o altă scîndură a scenei
care e craniul altcuiva care țipă,
se chircește, țîșnește în salturi de dans
și rostește cuvinte pe care nu le înțelege

el are o privire aproape tangibilă

5.
(Azi-noapte un fir de iarbă îmi sfredelea ochiul
dar creierul e pîrjolit
și firul de iarbă intră mai adine
dislocînd minereul craniului pînă
găsește lutul literelor)

6.
Litere, litere ridieîndu-se acum din creier
precum păsările de pe oglinda unui lac
penajul lor sfîșie ceața ochiului meu turmentat
precum ar ridica o pînză de pe obrazul unui mort


14 • APOSTROF

Un jurnal necunoscut
al Corneliei Brediceanu



Am ÎN jurul meu o mulțime de documente
vechi, de aproape nouăzeci de ani, pe
care, încet, încet, le-am strâns dintre docu-
mentele și manuscrisele arhivei Blaga. între
ele se află și documente oficiale ale vremii,
cărțulii de ale Mamei din adolescența ei; un
interviu apărut în 2006, al verișoarei mele
Olga Fruma-Brediceanu, în revista Magazin
istoric, în care, după cincizeci de ani de tăce-
re, se vorbește în sfârșit despre politicianul
și diplomatul de carieră Caius Brediceanu
(cel de al doilea fiu al lui Coriolan Bredicea-
nu), frate mai marc al Mamei mele. în afară
de aceasta, pe posturile naționale de TV am
văzut două emisiuni dedicate, una familiei
Brediceanu, alta urmașilor familiei Pillat-
Brătianu, cu care Bredicenii erau prieteni.
Toate acestea mă incită să construiesc un fel
de mozaic-portret al Mamei, din tinerețe.
Mai ales că unele persoane, fie din familia
Tatei, fie istorici literari, necunoscând și ne-
înțelegând atmosfera din familiile unei bur-
ghezii înstărite și cultivate, în sec. 19, din
Banat și Transilvania, au descris-o în mod
superficial, uneori chiar tendențios.
   Voi transcrie dintr-un jurnal al Mamei
mele din 1919, scris de ea în timp ce se afla
la Conferința de Pace de la Paris, ca mem-
bră a delegației Transilvaniei, condusă de
ministrul Alexandru Vaida-Voevod. Tatăl
meu povestește în Hronicul și cântecul vâr-
stelor despre acest sejur al Corneliei la Paris,
dar din punctul de vedere al unui tânăr în-
drăgostit care se temea, pe nedrept, că va
fi părăsit.
   Cornelia Brediceanu s-a născut în 2 sep-
tembrie 1897, fiind cea mai mică dintre cei
patru copii ai familiei Brediceanu. Tiberiu
s-a născut în 1877, Caius în 1879, iar sora
ei, Sempronia, în 1887. Ambii frați au fost
doctori în drept. Se pare că Bredicenii, mici
boieri din Oltenia, au fost aduși de împără-
teasa Maria Terezia în Banat, primind ceva
titluri nobiliare. Nu prea știu multe despre
asta; Caius, în perioada în care a fost minis-
tru plenipotențiar al României la Viena, a
găsit documentele în arhivele din Austria.
Numai că pe Mama mea n-o prea interesau
„titlurile“.
   Tatăl Corneliei, Coriolan Brediceanu,
avocat și om politic de seamă al Banatului,
a fost deputat în Parlamentul de la Budapes-
ta și unul dintre cei mai apreciați politicieni
din Banat. Se spunea despre el:

Cornelia Brediceanu, la gimna,- ,
⁶ ⁿaZ'Ul-pension de la Sibiu, 1911

D O S r

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 15

   Nu-i român ca bănățean.
   Bănățean ca lugoj an,
   Lugojan ca Bredicean.

   Mama Corneliei, născută Cornelia Ră-
dulescu, provine dintr-o familie cu intere-
santă ascendență politică. Stră-străbunicul
se trăgea din familia Damaschin Nedelcu-
Seimanu, a făcut închisoare politică ca mem-
bru al societății secrete Constituția în 1830.
Generația respectivă de cetățeni ai Lugojului
erau meseriași înstăriți, bănuiesc că orga-
nizați în asociații și bresle. Societatea secretă
menționată avea în vedere și apărarea inte-
reselor economice ale românilor din orașul
Lugoj, trăind în bună vecinătate cu multe
etnii. în cartea despre Tatăl meu am citat
câteva fragmente dintr-o cărțulie dedicată
acestei „societăți", așa încât nu mă mai repet.
Unul din urmașii importanți ai acestui Ne-
delcu-Seimanu a fost Constantin Rădulescu,
inginer-șef al orașului Timișoara la mijlocul
sec. 19, cu studii de politehnică și drept. Pe
vremea aceea, „bunăstarea" unei familii se
construia organic în decurs de două-trei ge-
nerații, prin muncă cinstită, de la meserii la
profesiuni liberale (avocați, medici, profe-
sori). Nu într-un an-doi, abuzându-se de
avuția publică, fără rușine, sub patronajul
„clasei politice". Constantin Rădulescu, că-
sătorit cu Paulina (un fel de Uhrmutter a fa-
miliei), a avut un rol important în moder-
nizarea orașului Timișoara. Astfel, lui i se
datorează regularizarea râului Timiș, înce-
pând cu barajul de la Costei și până la cana-
lul Bega care traversează Timișoara; ilumi-
natul public ș.a.
   Paulina Rădulescu a avut cinci copii (nu
le cunosc data nașterii): Constantin Rădu-
lescu, medic, căsătorit în București cu Zoe
Boerescu (fiica ministrului de externe sub
Carol I, Vasile Boerescu), Gheorghe Rădu-
lescu, prof. univ. de farmacologie la Buda-
pesta (stabilit definitiv acolo, având și far-
macie în „Cetate"), Elena, măritată cu
Gh. Dobrin (avocat), Sofia, măritată Vlad,
Cornelia, căsătorită cu Coriolan Brediceanu
(bunicii mei).
   Mama mea s-a născut târziu, la zece ani
după sora ei Sempronia, care, în urma unei


• Cornelia Brediceanu, la gimnaziul de la Sibiu
(1911-1912)

boli contagioase grave, a rămas ușor sufe-
rindă toată viața. Mama a fost o copilă foar-
te frumoasă, inteligentă și foarte iubită de
familia ei. Bunicul meu Coriolan îi punea,
primăvara și vara, în fiecare dimineață, un
buchețel de flori pe noptieră, mai ales zam-
bile. Mama, de câte ori vedea aceste flori,
își amintea de tatăl ei. Mai rar asemenea
gingășie din partea unui părinte foarte ocu-
pat: avocatură, procese, politică, deplasări
la Parlamentul de la Budapesta, redactare de
discursuri. Menționez că ciornele acestor
luări de cuvânt în Parlamentul de la Buda-
pesta erau redactate în limba maghiară, obli-
gatorie în Parlament. Soțul meu, Tudor Bug-
nariu, le-a studiat și mi-a spus că luările lui
de cuvânt erau foarte bune, în apărarea inte-
reselor minorității, atunci, a românilor din
Banat. Le-am donat Muzeului de Istorie din
Timișoara, dar nu știu să se fi valorificat prin
ceva studii. Păcat. Mai menționez că pe plan
local se utilizau oficial ambele limbi, maghia-
ra și româna (sau ale altor minorități din
imperiu), actele oficiale fiind bilingve, lucră-
rile în tribunalele locale tot așa. Acest lucru
se poate constata și pe actele de școlarizare
ale părinților mei, aflate la Biblioteca Cen-
trală Universitară „Lucian Blaga" din Cluj,
„Arhiva Lucian Blaga".
    Coriolan Brediceanu întreținea relații de
prietenie și colaborare cu oameni politici de
vază din Vechiul Regat (Brătianu) și din Tran-
silvania și Banat. Găsesc între hârtiuțele
Mamei (ce bine că am reușit să nu se piardă
aproape nimic!) un pliculeț din hârtie albas-
tră, proastă (ca în anii ’50), pe care Mama
a scris cu creionul: scrisoarea lui Coriolan
Brediceanu către Vicențiu Babeș, 06.XII
1892. Transcriu și textul scrisorii, copiat de
Mama la mașină, ca un exemplu cum își scri-
au pe atunci politicienii:

    Coriolan Brediceanu
    Advocat
    Lugoj

Magnifice Domnule!
    Ieri am avut o congregațiune foarte interesantă
    și importantă. Ungurii ziceau că e parlament
    român. Succesul moral extraordinar. La gale-
    rie am avut 300 de țărani. Am denegat nou-
    lui ministeriu sprijinul și încrederea, apoi 9
    vorbitori români au susținut propunerea mea
    în cauza colonizărilor. Veți ceti și sper că vă
    veți bucura cum se bucură toți pe aici și pre-
    cum sunt mândri toți câți au fost de față.
       La cele scrise vin a Vă împărtăși că Aur.
    P. [Aurel C. Popovici] e vărul meu, dar nu
    am asupra lui nicio influință. L-am ajutat, ba
    eu l-am silit de a învățat în contra dispozițiu-
    nei părinților lui; - de mic însă a arătat idei
    „hochfahrend" [grandomane], înalte, și pe
    toți îi privea de lași și neconștii de datoria lor
    națională. Voește și va fi om mare. Azi nu
    mai poți vorbi cu el. Aud că a luat parte la
    ultimul cortegiu triumfal a lui Dr. L. în Bu-
    curești. Are simț curat, e materialmente aran-
    jat prin căsătorie și croește politica română
    la Gratz - fără nicio considerare la program,
    puteri - și dispune efectuirea. Om în gene-
    ral modern. Din acestea poți vedea, că pre-
    cum n-am putut simpatiza de la început cu
    el, azi divergențele între noi au devenit tot
    mai mari, și așa nu pot spera ca el să primeas-
    că la noi o redacție.
       Lugoșienii nu au pe nimeni. De Dr. G.
    Popa a fost vorba - dar nu știu de ce nu se
    prind cei din Timișoara de această idee. S-a
    vorbit a se procura un gazetar de profesiu-
    ne din afară, ba chiar s-a însărcinat un om cu
    conecțiuni literare a face întrebare în acest
    respect, rezultat nici nu avem și nici nu spe-
    rez. Proectul mai nou al Dlui U. de a aduna

    înainte subsidiile, cu greu va succede. Noi
    avem nevoie de un jurnal la care să lucre toți
    și să-l susțină toți, pentru a organiza pe toți
    cari sunt adicți și devotați în fond. Azi însă
    e un chaos provocat și nutrit din Sibiu. Acest
    chaos trebue spulberat și luminat. Aceasta
    numai printr-o conferință a delegărilor se
    poate - iar până atunci mai bine ar fi să ve-
    getăm cu Ln. cum putem, cu sau fără Dl...,
    - dacă precum zice, că oricum voește a se
    retrage în interesul de „a contribui la strân-
    gerea../¹. La Arad ași putea veni de aceea,
    întru cât aflați de bine. Vă rog a mă aviza.
    Acuza în cauză de la Ciacova merge la Hie-
    ronimy acum și în contra lui Desan.
Lugoj, 6/12 892. Devotat
Brediceanu

    Sub textul scrisorii Mama mai notează
cu creionul că la Institutul de Istorie din Cluj
s-ar mai găsi scrisori de ale lui Coriolan către
Vicențiu Babeș (tatăl lui Victor Babeș).
    Iubită, dar nu răsfățată, de părinții și frații
ei, Cornelia Brediceanu își petrece primii ani
ai copilăriei în casa părintească din centrul
Lugojului, str. Făgetului, nr. 4. Casa mai
există și acum. Nu mai este a familiei, dar
pe poarta mare, potrivită să intri și cu tră-
sura, mai există o tablă de metal care indi-
ca biroul de avocatură al lui Coriolan. Casa
se compune din două corpuri legate de acest
portal. în dreapta se află un corp cu vreo
două încăperi mari (fostele birouri) și, bă-
nuiesc, niște dependințe. în partea stângă
este casa mare ce a servit drept locuință. Se
intră prin curte, pe un șir de trepte de pia-
tră cu balustrade frumos arcuite, apoi în-
tr-un fel de antreu cu geamuri mari spre
curte, care apoi se prelungește cu o lungă
verandă de sticlă spre spatele curții. Spre
stradă erau cele două saloane mari. Cel mare,
zis „salonul roșu" (în care se putea intra și
prin sufrageria ce dădea spre curte), era
mobilat în stil Secession, cu multe fotolii
și canapele (una acoperită cu o scoarță unde
am dormit eu în copilărie). Tot în acest salon
se află și un pian mare de concert și, evident,
biblioteca. Erau mai multe în casă, organi-
zate corect, pe domenii și ediții. Sufrageria
dădea spre curte, prin verandă, deci era
destul de întunecoasă. Mobila era neagră,
impozantă și sumbră. Două „bufete" mari,
din nou o bibliotecă mare (cu geamuri de
sticlă) cu cărțile lui Coriolan, foarte frumos
legate. Literatura universală în „Universal-
bibliothek", în traducere germană, legate în
albastru-închis. Când ne-am instalat la Cluj,
în 1939, Mama a luat, cu consimțământul
bunicii, o parte mare a acestei biblioteci la
noi. Acum se află la Muzeul Literaturii din
București, ca „donație", în cadrul bibliote-
cii lui Lucian Blaga. Toate aceste cărți sunt
scrise cu litere gotice, pe care numai eu le
mai citesc cu ușurință, dar generațiile mai
tinere nu. în sufrageria din Lugoj, pe un
perete, în șir, portretele strămoșilor, de la
începutul sec. 19. Nu pot să spun că mă
încântau în copilărie, erau sumbre și ele. In
continuarea „salonului roșu" era „salonul
albastru", mobilă original Biedermeier. O
parte, canapeaua, fotolii, scaune și o masă,
se află în casa mea, după ce Mama le-a
restaurat de vreo două ori, la Sibiu (după
refugiu) și apoi din nou la Cluj. La geamu-
rile spre stradă erau fotolii mai mici. Acolo
ședea sora Mamei, Sempronia, privea pe
geam și executa broderii minunate. „Salonul
albastru" se continua spre interiorul casei cu
două superbe dulapuri Biedermeier și cu un
scrin în același stil. Cred că au făcut parte
din „zestrea" dată de Maica Paulina fiicei

16 • APOSTROF

DOSAR

ei Cornelia (bunica mea). Ele decorează
acum foarte frumos principala încăpere din
locuința fiului meu.
   Casa se prelungea mult spre interiorul
curții. După salonul albastru urma „biroul"
bunicei mele. Spre verandă avea într-adevăr
un mare birou negru cu tot felul de sertare
(probabil fostul birou al bunicului), de unde
bunica scria copiilor ei, Tiberiu, Caius, Ma-
ma. O corespondență bogată, nu știu ce
s-a păstrat la frații Mamei. în casa bunicei
mele, atunci când băieții erau mici se făcea
seara muzică de cameră. Ei, copiii, ador-
meau pe această muzică. Așa a început cul-
tura lor muzicală. Când eu eram de vreo
zece ani, la Sibiu, unchiul meu Caius, la rân-
dul lui, m-a inițiat și mi-a trezit gustul pen-
tru muzica clasică. Scrisorile bunicei mele
sunt pline de „vorbe", în germană, franceză
și maghiară, ceea ce denotă o serioasă cul-
tură generală și stăpânirea acestor limbi. Era
frumos să practici „genul epistolar", erau
reguli. Care de fapt există și actun în lumea
modernă, chiar dacă scrii pe e-mail.
   După birou urmau în continuare dor-
mitoarele cu paturi de alamă (foarte prețui-
te azi) și o baie, da, cu apă curgătoare și toate
cele necesare. Apa era adusă prin pompă
și țevi de la o fântână din curte. Urmau bu-
cătăria și restul de dependințe. Veranda se
prelungea până acolo. Avea și ea un rol. Ma-
ma îmi spunea că bunicul, Coriolan, era une-
ori nervos și coleric, mai ales când clienții
ale căror drepturi dorea să le apere făceau
vreo prostie. Ca să nu-i certe sau supere, tre-
cea din birou pe verandă, în lungul căreia se
plimba vociferând, până-i trecea enervarea.
Atunci se întorcea în birourile lui avocația-
le, fără a fi jignit pe cineva.
   în curte erau tufe de liliac, oleandri, bănci,
scaune și masa. Și, evident, fântâna, cu un
vag miros de apă minerală. Aceasta e am-
bianța în care a crescut Mama. Bunica nu
era numai muziciană și foarte cultivată, dar
știa perfect bucătărie și croitorie. De exem-
plu, și-a confecționt singură rochia de mirea-
să, iar pe cei doi fii i-a îmbrăcat până la vâr-
sta școlarizării. în ce privește bucătăria, am
un caiet de rețete ale ei. Astfel, ea putea să
supravegheze mersul bun al casei.
   Nu vreau să construiesc o imagine idi-
lică a mediului în care a copilărit Mama.
Școala primară a făcut-o la Lugoj, patru cla-
se. Era ocrotită și de frații ei mai mari, oa-
meni formați, practicând profesii liberale.
   în 1908 s-a produs tragedia în familie:
tatăl, Coriolan, a murit subit în timpul unei
deplasări la Budapesta. Mama frecventa deja
gimnaziul-pension de la Sibiu, unde învățau
fete din familiile înstărite din Transilvania.
Acolo s-a împrietenit cu Ani Moldovan (fa-
milie de memorandiști), viitoarea soție a lui
Petru Groza. Prietenia s-a menținut toa-
tă viața, până la moartea lui Ani Groza, la
aproape 98 de ani.
   Viața familiei s-a schimbat. Via lui Co-
riolan s-a vândut pentru a se rezolva anu-
mite probleme economice. Mai târziu, Caius
Brediceanu a cumpărat o altă vie, care însă
stătea la dispoziția întregii familii.
   în Lugoj, familiile înstărite aveau vii;
terenurile nu erau prea mari, pe dealul vii-
lor (la puțini kilometri de oraș), alăturate.
Cu case de vacanță, grădină de flori, vie,
pomi fructiferi, gospodărie. Dispuneau de
terenuri de tenis și cai de călărie, sporturi
care se practicau deja atunci. Ca și înotul
la ștrandul amenajat în oraș, pe Timiș, cu
bazin și cabine din lemn.

• Eleve și profesori ai Școlii Vinet, Lausanne, 1915. Ultima de jos, cu codițe, Cornelia

   Caius s-a caracterizat întotdeauna prin
generozitate față de familie, dar nu numai.
Având o situație materială bună, a contri-
buit la menținerea standardului de viață al
bunicii mele și al sorei lui, Sempronia, la
studiile Mamei mele. Chiar și mai târziu a
ajutat-o pe Mama de multe ori, starea ei
materială în primii ani de căsătorie fiind mai
modestă.
   Mama mea, după absolvirea gimnaziu-
lui-internat de la Sibiu, a fost înscrisă la Bra-
șov la Școala Comercială, locuind la frate-
le ei Tiberiu, director la Banca Albina. Spre
deosebire de Vechiul Regat, până la Primul
Război Mondial în Transilvania nu existau
licee pentru fete, a căror absolvire le-ar fi
permis studiile universitare. Fetele care do-
reau să urmeze studii universitare se înscriau
„particular" la unul din liceele românești
pentru băieți, care existau în Transilvania.
Cred că cel mai bun era Liceul „Andrei
Șaguna" din Brașov. Din analele liceului am
văzut că multe personalități ale vieții publi-
ce din Transilvania și Banat „subvenționau"
acest liceu. De exemplu, bunicul meu, Co-
riolan Brediceanu. Pe de altă parte, copiilor
buni la învățătură, dar foarte săraci, cum a
fost Tatăl meu, liceul le asigura masa gra-
tuită la o cantină și burse.
   Fac o paranteză. Nu pot să nu-mi pun
întrebarea care din îmbogățiții în timp de o
jumătate de generație subvenționează azi
vreo școală sau care școală asigură mese pen-
tru copii săraci și merituoși, mese gratuite,
tot pe bază de subvenții?
   Mama a urmat doi ani de școală comer-
cială. Apoi frații ei au considerat că este cazul
să se perfecționeze și în limba franceză (ger-
mana și maghiara le stăpânea deja perfect)
și au înscris-o, în Elveția, la Lausanne, la
Ecole Vinet, școală cu internat, unde erau
pregătite fete din toată lumea în limba fran-
ceză, chiar cu certificate pentru a putea preda
această limbă. în afară ele franceză, se învăța
și engleză sau alte limbi de circulație. Clă-
direa internatului nu mai există (mai exista
în 1937), dar școala mai există, chiar copiii
prietenului nostru, dr. Ion Vianu, au mers
la această școală.

   Dacă analizăm grafologic scrisul Mamei
din acea perioadă, putem constata că era
matură pentru vârsta ei, că a scris mult (un
scris gata format) și era o persoană sigură
de ea și curajoasă. Am lângă mine câteva
cărticele din prima tinerețe: Philoscphiscbes
Worterbucb, Leipzig: Alfred Korner Verlag,
1912. Semnează pe copertă Cornelia Bre-
diceanu, 1913 (avea 16 ani); niște cărtice-
le mici, legate în antilopă, de ex.: Vigny, La
Rochefoucauld (au fost mai multe, dar s-au
mai rătăcit). Acestea sunt din perioada școla-
rizării ei la Lausanne. în fine, La Princesse
de Cleves de Madame De La Fayette, Lon-
don: J. M. Dent & Sons; Paris: Georges
Cres et Cie. în ortografia originală, veche.
Are multe însemnări făcute de Mama și pe
pagina de titlu semnătura ei: Cornelia Bre-
diceanu, 10 Dec. 1915. Din această carte
mi-a citit și mie în copilărie, la Sibiu, când
am început lecțiile de franceză (1941), ex-
plicându-mi multe particularități ale limbii
franceze.
    în plin război mondial, a călătorit sin-
gură până în Elveția și înapoi. în afară de
școală, ea a practicat acolo intens canotajul,
pe lacul Leman. Cu colegele a făcut excur-
sii în munți, pe ghețari. Aveau și o viață so-
cială, atât cât permiteau regulamentul școlii
și „bunele maniere". De exemplu, apăruse
tangoul, ca dans de societate. Ele se duceau
după-masă la anumite cofetării unde se ser-
vea ceai, ca să privească cum se dansează tan-
goul. Coincidență ciudată, în acea perioadă
era elev de liceu, la Geneva, J. L. Borges,
adolescent și el. Acești copii ar fi putut
să-și facă semne cu mâna peste lacul Leman.
Sau să se afle, din întâmplare, în aceeași co-
fetărie, să privească tangoul, fără să se cu-
noască.
   Spre sfârșitul anului 1915, Mama se în-
toarce în Banat, pentru a se înscrie, „parti-
cular", la Liceul „Andrei Șaguna" din Bra-
șov, în vederea bacalaureatului. Fratele ei
mai mare, Caius, ar fi dorit să facă el însuși
medicina, dar până la urmă și-a luat doc-
toratul în drept și științe politice (studii la
Paris, Montpellier și Viena). Dar a rămas cu
A

DOSAR

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 1 7

o nostalgie a medicinei pe care a transfe-
rat-o asupra Corneliei. Când era copilă mică,
îi scria în „albumul“ de amintiri: „Doctoriță
să te faci că atunci tu mie-mi placi“. înce-
puse războiul, Mama a vizitat ceva spitale și
și-a dat seama că nu este făcută pentru medi-
cină. Totuși s-a supus dorinței fraților ei. în
1916 s-a prezentat la examenul de bacalau-
reat. Fotografia ei este pe „tabloul“ de baca-
laureat al seriei de elevi din 1916. Era colegă
deci cu viitorul bun prieten al Tatălui meu,
inginerul Marin Ciortea. Aerul Elveției îi
priise Mamei, a venit de acolo mai strălu-
citoare. Fotografiile din Elveția ne-o înfăți-
șează, elegantă, în taioare bine croite și în
avans cu moda timpului. După gustul pro-
vincial de atunci, femeile trebuiau să fie albe,
grase, dacă se poate și cu părul roșu și lung.
Cam ca femeile pictate de Klimt, care au
ceva puțin pervers în felul cum se preling pe
tablou. Ea contrasta cu acest „modeD. Era
foarte subțire, puțin creolă, păr șaten bogat,
cu o ținută vioaie (practicase sporturi încă
din copilărie), picioare extrem de frumoa-
se, pe care nu se sfia să și le arate. Și-a tuns
scurt părul și și-a scurtat rochiile fără sfială,
imediat ce a venit această modă. Tot așa
cum a adoptat și pantalonii lungi, la mij-
locul anilor '30. Marin îmi povestea mult
mai târziu că era atât de frumoasă, atunci la
bacalaureat, încât ei, băieții, nu îndrăzneau
să vorbească cu ea.
    In toamna anului 1916, Mama s-a înscris
la universitate la Viena, în anul întâi la medi-
cină. Chiar dacă nu își dorise această pro-
fesie, ea învăța foarte conștiincios și lua exa-
menele cu note mari. Era în plin război și,
spre deosebire de Tata, care mai putea ab-
senta de la cursurile de filosofie, pendulând
între Viena și Sebeș, ea era obligată la frec-
vență: disecție, laboratoare, diverse lucrări
practice la chimie și fizică etc. Cu toate că
familia ei era înstărită, condițiile de existență
în acea perioadă de război, la Viena, erau
foarte precare. Astfel, locuințele (stătea în
gazdă în cameră mobilată, la câte o familie
care închiria unor fete de familie bună) erau
destul de neîncălzite (se încălzea mai ales cu
cărbuni, care nu existau), alimentele lipseau


• Fotografia de pe tabloul de bacalaureat, 1916

• Tabloul de bacalaureat, 191 6. A treia din rîndul de sus, Cornelia

aproape cu desăvârșire. Am întrebat-o să-mi
spună, de exemplu, ce mânca în timp ce în-
văța la anatomie; „pâine cu ceapă“, mi-a răs-
puns simplu. Ce înseamnă să suferi de frig
în casă și să nu găsești alimente noi am înțe-
les cu adevărat abia în „epoca de aur“. Dar
ea era curajoasă, tânără și nu mi s-a plâns
niciodată în mod special de aceste neajun-
suri. Cred că atunci mentalitatea era alta
decât acum. Era război și aceste neajunsuri
nu se comentau, lumea făcea față cu mai
multă demnitate.
    Despre întâlnirea cu Tata și dragostea lor
nu voi scrie aici. A scris Tata în Hronic, scri-
sorile Tatei către ea s-au publicat în revista
Manuscriptum. în ediția mea „de autor“ a
operei lui Lucian Blaga (12 volume, Ed.
Minerva, 1974-1995), în notele de la sfâr-
șitul Hronicului am dat explicații biografice
și extrase din scrisori.
    Ajung deci direct în anul 1919, primă-
vara, când Mama încheia anul trei la medi-
cină. Studiile și le-a continuat apoi la Cluj,
la Universitatea „Regele Ferdinand I“. Pri-
mul Război Mondial se terminase, începeau
tratativele de pace. în același timp, Tata pu-
blicase Poemele luminii și Pietre pentru tem-
plul meu, care s-au bucurat de un real
succes.
    Fratele Mamei, Caius Brediceanu, făcea
parte din delegația României la Conferința
de Pace de la Paris, condusă de I. 1. C. Bră-
tianu. Secțiunea pentru Transilvania a fost
condusă de Alexandru Vaida-Voevod, secre-
tar de stat. La începutul lui aprilie 1919,
Mama primește următoarea adresă oficială:

    Roumanie, Conference de la Paix, Cabinet
    du Ministre Secretaire d’Etat, Dr. Alexandre
    Vaida-Voevod, Nr. 49. Paris le 3 Avril 191...
    52, Rue Franțois I-er

    A Mademoiselle Cornelia Brediceano Etu-
    diante en medecine, Vierme
       Mademoiselle,
       J’ai le plaisir de vous annoncer votre no-
    mination comme Secretaire de la Delegation
    roumaine â la Conference de la Paix (Section
    de Transylvanie) et vous prier de rejoindre
    votre poște dans le plus bref delai possible.
       Veuillez agreer, Mademoiselle, l’expres-
    sion de mes sentiments distingues
Alex. Vaida-Voevod


    Sub semnătură, ștampila rotundă a Con-
ferinței de Pace: Roumanie, Conference de
la Paix 1919, Cabinet du Ministre Secretaire
d’Etat Dr. Alexandre Vaida-Voevod.
    lată-ne deci la Paris. Am în jurul meu
fotografii. Una din ele, mare, ne prezintă
o parte din delegația condusă de Vaida-Voe-
vod. Mama a scris pe dosul fotografiei o
legendă: Al. Vaida-Voevod și Doamna V V,
prof. losif Blaga și Doamna E. B., precum
și Marioara (măritată Șerban), Traian Vuia,
Caius Brediceanu și Cornelia Brediceanu,
Ion Pillat, Mihai Șerban.
    Interesant este micul album cu fotogra-
fii de amator, dedicat conferinței. Sunt foto-
grafii mici, estompate de vreme, dar docu-
ment al acelor zile. Nu cred că fotografiile
sunt așezate cronologic, pentru că pe prima
filă este și o fotografie din Italia. Pe alte fo-
tografii sunt românii noștri în diverse locuri
prin Parisul destul de devastat de război,
grupuri de militari, case parțial dărâmate.
Alte fotografii sunt de interior. Apare frec-
vent familia Pillat, Ion și Mărie, prietenă a
Mamei. Interesante sunt fotografiile din săli-
le de conferință, cu delegațiile țărilor par-
ticipante. Se văd personalități celebre. în-
tr-o fotografie se vede într-un colț chipul lui
Titulescu, și el tânăr diplomat.
    In lojile pentru observatori apar și mem-
bri ai delegației noastre, între alții și Mama,
frumoasă, cu o bogăție de păr castaniu și
bluze albe foarte proaspete. în alte fotogra-
fii, în exterior, Mama apare întotdeauna
cu pălării (ca de altfel și celelalte doamne).
Dar ea avea ceea ce francezii numesc „une
tete ă chapeau“, adică știa să și-o pună, să o
poarte.
    După zeci de ani de „baticuri^, băști sau
căciulițe, femeile noastre încă nu au învățat
să-și așeze pălăria pe cap.
    Intre multele acțiuni și întâlniri ale dele-
gației, a fost organizată și o excursie a unui
grup de tineri români în Italia, de către omo-
logii lor italieni. Desigur, o asemenea ex-
cursie nu era un lucru ușor și comod. Dru-
murile sau căile ferate, pe anumite porțiuni,
erau încă distruse. Trenurile circulau prost,
pe un terasament încă nerevizuit. Șoselele
pe care se circula cu mașina sau cu auto-
buze erau pline de gropi. în unele locuri
mai erau mine din timpul luptelor.

18 • APOSTROF

DOSAR

    într-un „notes“ de 15/10 cm, îmbrăcat
în piele roșie, Mama și-a notat impresii din
această excursie oficială. în mersul trenului
sau al mașinilor; cum apuca. Deci scrisul este
estompat de vreme, zgâlțâit, mișcat, nu cel
foarte clar al ei. Voi încerca să îl copiez cât
mai exact, iar ceea ce este indescifrabil voi
pune între paranteze drepte.

    1919
       In 1 Mai, când niciun autotaxi, niciun
    metro și nici alte mijloace de comunicație nu
    funcționau în Paris, am plecat la Gara de Lyon
    unde ne-am adunat 13 jurnaliști ca să luăm
    parte la o excursie de propagandă în Italia.
    Toți au venit plouați, eu eram de asemenea
    condamnată să fac drumul pe jos până la gară
    dacă în ultimul moment nu căpătăm auto-
    mobilul Dlui Brătianu, - auto-militar, în care
    de altfel nu-s admise damele; cu o pălărie de
    a lui Caius, cu mantaua militară a lui Pillat și
    cu un bacșiș bun, totuși am reușit. Ultima
    con [se vede clar o pagină ruptă de Mama,
    poate mulți ani mai târziu, de teama unei per-
    chiziții] popoarelor tinere și viguroase. La
    2’h am plecat din Paris. Satele din Franța
    pe cari le-am mai văzut înainte de a se întu-
    neca m-au impresionat cu „chicul“ care-1 au,
    chiar și multe din cele mai mici casc. Noaptea
    am trecut granița dar n-a trebuit să ne sculăm,
    ca la granița elvețiană, acum o săptămână pt.
    pașaport. Cu toate acestea noaptea asta petre-
    cută în wagonlit n-a fost bună - am dormit
    rău și puțin. Dimineața (2 mai) am sosit la
    'liirin și acum sub un cer albastru văd Italia.
    La stânga noastră cu șirul alb al Alpilor gră-
    bim spre Milano. In trecere am văzut tur-
    nurile splendide ale unei biserici din Novara.
       In două ceasuri nu poți vedea mult [...],
    Arena, cetatea lui Sforza, Arcul de pace, Scala,
    statuile lui Leonardo; Garibaldi etc. Mi-a plă-
    cut mult. Voi căuta ocazia să văd cu răgaz
    în două-trei zile orașul. De eram singură ve-
    deam mai mult dar așa am pierdut al treilea
    ceas cu fleacuri. In schimb însă am gustat un
    vin roșu de Chianti minunat. în drum spre
    Padua am trecut pe la Brescia cu (> citadelă
    frumoasă care se înălța în mijlocul orașului,
    apoi pe la Verona lui Romeo și Julietta, apoi
    Vicenza și lacul Garda.
       Seara la gara din Padua ne-au așteptat doi
    colonei italieni, ne-au dus de la h< >tclul unde
    am făcut întâi puțină toilette, la un restau-
    rant unde ne-au oferit o cină foarte bună.
    După ce am scris [...] am venit într-o preum-
    blare foarte frumoasă până la hotel prin ora-
    șul acesta vechi, italian, cu străzile lui îngus-
    te și cu zidurile ici-colea sparte de gloanțele
    avioanelor boșe. Mâine mergem în auto pe
    frontul de la Piave.
       3 Mai 919. Impresiile de azi sunt așa de
    multe încât ar trebui să scriu un volum fără
    a le isprăvi complet. Drumul pe care l-am par-
    curs l-am însemnat pe hartă. Cu 4 auto „Lan-
    cia¹¹, 35HP am plecat la 1/2/ 9 de la hotel.
    Colonelul ne-a condus în primul auto în care
    a mai fost Richter [?], Axente, Dna Ureche
    și eu.
       Abea în Corunda [?] au apărut adevăra-
    tele stricăciuni ale caselor, A. și D. însă sfărâ-
    me [scris șters și neclar, probabi 1 în mersul
    mașinii, cu creionul; au trecut 90 de ani]. La
    Vddobia... o piață frumoasă ruinată. In Vidol
    lângă ruinele villei contelui Guisti am luat
    dejunul pe marginea râului Piave. Gropi de
    obuze îmbrăcate acum în miozotisse, pe mar-
    ginea râului arbori de lămâi. în față munte-
    le Grappa și Tomba, care l-am avut în față
    deja la ieșirea din Padova. Ici-colo izbucneș-
    te un obuz - dar nu-i război, numai explozii-
    le voite [provocate], ale minelor îngropate.
       Case de lemn de jumătate construite se
    transportă în auto și se clădesc alăturea de
    satele de odinioară. Soldații ară cu cai de arti-
    lerie, prizonierii sapă... Pe marginea drumu-
    lui zigzagurile tranșeelor, câmpuri de sârmă,

• Cornelia, Viena, 191 6. Așa a cunoscut-o Lucian Blaga.

ici-colo muniție. Mai triste sunt bisericile cu
altarele sparte, cu campanila numai de jumă-
tate lângă ele - numai cipreșii aceiași. Trecem
pe la castelul în ruine al contelui C..., de pe
terasa căruia austriecii au putut urmări toată
acțiunea dimprejurul Piavei. Trecem podul
Piavei, aici o pană care ne oprește 16 de oră
autourile. Altfel facem câte 80-90 km pe ceas.
...o alee minunată de castani unde desigur
n-au mai fost necesare ascunzișuri artificiale
ca în alte părți ca să nu se vadă șoselele. Tre-
cem peste podul unde a servit Caius. Apoi
Mestre, Sf. Goiliano, de unde vedem marea
și Veneția pentru prima dată. Intre Mestre și
Padova un șir de vile, sate întregi, între vile
e cea regală numită Pisani și multe altele în
stil seizieme venețian [vedem că avea serioa-
se cunoștințe de istoria artei, spre deosebire
de tinerii de azi] de o splendoare rară.
    Seara la cină, la Popota Colonelului [se
pare că erau conduși în această călătorie de
militari italieni, terenul era încă destul de nesi-
gur], mulți generali americani și alți ofițeri
înalți francezi, italieni și americani ne-au pri-
mit excelent.
    Dumineca 4 Mai 1919. Grappa. [în fran-
ceză indescifrabil] Impresiile din 4 Mai sunt
multe și minunate, valea Brentei e splendidă,
toată valea dintre Piave și Brenta ni s-a desvă-
luit naintea ochilor. în drum am mai trecut
prin Vicenza - o Veneție fără apă. Lumea
fiind Dumineca s-a adunat în jurul nostru
„ca la panoramă¹¹. La reîntoarcere am cer-
cetat Padova, biserica Sfântului Antoniu. Co-
lonelul A. voia să fac „un vceu“, dar mândria
nu m-a lăsat să-l implor pe Antoniu. Comic

a fost da Silva Grassa când i-am spus că în
biserică trebuie să-și depună monoclul, -
m-a crezut.
    La cină iar în Popota misiunii străine.
Coltor a vorbit într-o italiană foarte bună,
apoi Cittadini foarte înfocat, în fine Colo-
nelul nostru A. „Maria mea“ ( în numele pre-
sei) și Aznavorian pentru camarazii francezi
căzuți în luptă (?). La despărțire Colonelul
ne-a dat florile cari împodobea dimpreună
cu steagurile tuturor aliaților mesele și ne-am
întors în autoul lui acasă. Ca să scriu toate
frumsețile, îndeosebi cele din munți și văi e
prea lung.
    Importantă pentru mine a fost și senzația
primului discurs, puțin emoționată dar fără
ca vocea să-mi tremure sau să-mi pierd firul,
- am mulțumit ofițerilor pentru buna pri-
mire și conducere și am încheiat zicând că
vom încerca să adăugăm încă ceva la gloria
lor în presa românească. Axente și Culina
nu-mi mai zic decât „dtputatula, - le-a plă-
cut la toți. Axente a venit să-mi sărute mâna
că am „reprezentat¹¹ așa ca să fie mulțumiți.
Mâine la Triest. Colonelul A. zicea că dacă se
poate ne va conduce și mai departe, are însă
deocamdată ordin să ne lase la Triest.


încheiem aici transcrierea din jurnalul
Mamei mele. Caietul mai cuprinde puține
file, scrise nedeslușit, și se referă în mare
parte la o excursie făcută de o parte din dele-
gație în Normandia, în timpul verii. în loc
de pașaport, Mama utiliza în deplasările ei,

DOSAR

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 19

pe același tip de hârtie cu „en tete", un cer-
tificat semnat de Vaida-Voevod: „Certificat.
N. 2040, Paris, le 12 Juillet 1919. Mile Cor-
nelia Brediceano fait pârtie de la Delegati-
on roumaine ă la Conference de la Paix. Mi-
nistre Secretaire d’Etat: Alex. Vaida-Voevod".
Caietul este însoțit de un valoros album cu
fotografii din timpul șederii Mamei mele la
Paris, din care am reprodus câteva.
   Alături de aceste documente, există și
două scrisori ale colonelului dintr-o fami-
lie aristocrată italiană. Bănuiesc că este co-
lonelul menționat de ea în caiet A. Scrisorile
sunt scrise în franceză, extrem de respec-
tuoase (și ordonate grafologic), dar se simte
ce impresie i-a făcut farmecul Mamei. Citez
doar câteva rânduri, la întâmplare, în care o
descrie pe Mama mea, așa cum a văzut-o cu
ochii lui:

   Mademoiselle - Trois jours sont deja passes
   du moment oii, ă la gare de Venise je vous ai
   serre la main pour la deraiere fois, j’ai pu
   encore vous regarder dans Ies yeux et je puis
   suivre votre bras qui me saluait - jusqu’il a
   dispăru [...] Je vois encore vos beaux yeux,
   vos prunelles noires, votre regard limpide
   et en meme temps energique et resolu, votre
   joue gauche avec cette petite plie - votre sou-
   rie franc et amical.

   E frumos că Mama a păstrat aceste două
scrisori.
   Cornelia a mai rămas până în toamnă
la Paris. în tot timpul șederii ei în Franța,


• Cornelia Brediceanu-Blaga, Paris, 1919

• Cornelia cu un grup de români, Viena, 1918

Mama a încercat să corespondeze cu Tata la
post restant, dar serviciile poștale încă nu
erau restabilite după război, așa încât o parte
din aceste mesaje s-au pierdut. Din păcate,
nu s-a păstrat nicio scrisoare a ei către Tata.
Le-a distrus chiar ea după căsătorie (1920),
din discreție față de viitorii biografi. Este
păcat, pentru că așa unii biografi, mai pro-

vinciali ca mentalitate, și-au permis inter-
pretări deplasate, în lipsă de documente.
    Caius, fratele cel darnic, s-a îngrijit la
Paris ca Mama să-și completeze garderoba.
In regiunile fostului Imperiu Austro-Ungar,
sărăcia, lipsurile erau mari și generalizate.
Mi-a povestit cândva că, întoarsă la Viena,
în octombrie 1919, se simțea extrem de je-
nată în tramvai, de hainele și încălțările ei
noi, în mijlocul sărăciei existente. De altfel
s-a îngrijit și de Tata, care și-a făcut toa-
tă studenția cu un singur costum de haine,
aducându-i multe lucruri de la Paris.
    De la Paris, Mama a călătorit cu un fel
de pașaport, semnat tot de Vaida, pe care
îl reproduc, fără a mai copia „en tete“-ul,
care este același:

    Paris, le 22 septembre 1919. Ordre de servi-
    ce. Le Secretaire d’Etat Roumain, Ministre
    de Transylvanie, Delegue de la Roumanie ă
    la Conference de la Paix, certific par Ies pre-
    sentes avoir charge Mile Cornelia Bredicean,
    Secretaire de la Delegation et munie du passe-
    port delivre par le Ministere des Affaires Etran-
    geres de Roumanie sous le No. 141.808,
    d’une mission speciale aupres de la Commis-
    sion Interalliee de Liquidation de Vierme et
    prie toutes Ies autorites alliees et associees
    militaires et civiles de lui faciliter le voyage
    de Paris â Vierme et de Vierme en Roumanie.
    Le Ministre: Alex. Vaida-Voevod.

    închei acest „documentar" cu câteva rân-
duri de la sfârșitul Hronicului'.

    Grăbim pașii, și eu, și ea. Arborez anevoie un
    surâs. Dar ea e veselă. Mă sărută: „Ce-i cu
    tine? Arăți foarte rău... Haide, liniștește-te!
    Știi că în curând ne vom căsători?"
       -         Cine - cum? întreb eu.
       -         Noi doi.
■

Notă
    Parantezele drepte îmi aparțin.
    Am sărit rinele fragmente indescifrabile.
    Mama a mai scris câteva jurnale: 1936/’37; 1938;
1940; 1959. Acestea s-au publicat în revistaMnnuscnp-
tum, la începutul anilor ’80, cu multe note explicati-
ve ale mele. Atâtea câte puteam da atunci.


20 • APOSTROF

I^ftCUPUL ESTE partenerul privilegiat al
^sufletului și minții, cel puțin la fel de
important ca alți parteneri ai acestora,
dinăuntru (visul, transa, rațiunea) ori din
afară (celălalt, societatea, mediul). De aceea,
el trebuie tratat în consecință; atent, nuanțat,
printr-un permanent dialog.


2 Umilirea, neglijarea, mortificarea
   •     trupului - practicate din diverse moti-
ve în trecut și în prezent - conduc la degra-
dare, boală și dezechilibru existențial. A se
evita asemenea atitudini, supunându-se exa-
minării critice ideologiile care le propun și
susțin. Și exaltarea trupului în detrimentul
sufletului și al minții este păguboasă și
demnă de evitat.


3 Exprimând și oglindind în exterior
   •dinamica sufletului și a minții, trupul
rămâne totuși, mereu, și el însuși. Atenția
permanentă la „vocea“ trupului și la ce
anume exprimă ea, nu pentru a-i da întot-
deauna curs, ci pentru a o pune în echilibru
cu cele ce vin de dincolo și de dincoace de
trup, rămâne o cale recomandabilă.

4 Există o geografie, o geometrie, o ar-
   •     monie, o arhitectură, o fiziologie, o dra-
maturgie, o dinamică, o estetică, o etică, o hi-
gienă a trupului care trebuie cercetate,
cunoscute, avute în vedere. La fel și istoria lui.

5 Limitele trupului sunt, în bună
   •măsură, limitele lumii noastre. A le ști,
a ține cont de ele și a le trata cu răbdarea,
prudența, curajul, perseverența și inteligența
cea mai chibzuită nu poate însemna decât
să extragi maximul beneficiu de pe urma
avantajului corporalității, ținând, în același
timp, boala la respect.

6 Și trupul, ca și sufletul și mintea, este
   •     ancorat între sănătate și boală. El navi-
ghează imprevizibil între un liman și celă-
lalt. Să ai mereu în vedere harta cât mai
exactă a acestei navigări este dezirabil în cel
mai înalt grad.

7 Între naștere și moarte, trupul este
   •una dintre punți. Zestre unică în bogă-
ția ei, șansă fără egal, auroră, zenit și amurg
individual, realitate materială, energetică din
sfera întruchipărilor vizibile, mai apropiată
și mai prezentă decât însăși umbra...

8 Alterarea, fie ea și voită, moderată
   •sau radicală, a trupului este de consi-
derat ca agresiune. Există agresiuni împo-
triva trupului motivate medical și altele moti-
vate estetic. Primele au drept scop prezervarea
trupului în stare cât mai bună, fiind, prin
urmare, justificate. Ultimele au la bază vani-
tatea, voința de a corecta aspectul fizic al

Decalogul

trupului



persoanei, și în afară de cazurile în care
câștigul este mai important decât ceea ce se
pierde - dar cine ar putea spune care sunt
aceste cazuri? -, sunt de evitat sau de redus
la maximum. Integritatea corporală rămâne
în toate cazurile idealul de prezervat.

9Clonarea, chirurgia estetică radi-
   •    cală, transmutarea conținuturilor creie-
rului într-un alt suport decât trupul - omul
bionic - sunt amenințări de diverse feluri și
grade la adresa existenței corporale natu-
rale a omului. Până la mărturii concluden-
te cu privire la consecințele multiplane ale
acestor inovații radicale, rămâne de consi-


• Cornelia Brediceanu pe genunchii fratelui ei Caius (1905)

derat trupul ca expresia legitimă a aparte-
nenței la umanitate, în triada pe care o for-
mează cu mintea și cu sufletul.

W Pentru Că sufletul ca atare nu se
       •vede, îi revine trupului să îl expri-
me și pe el; ceea ce înseamnă că trupul este
mereu el însuși, dar nu se rezumă la a fi doar
atât. Trupul este un „eu“ integral.
■

1 decembrie 2006
28 innunne 2007


Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 21

Magia istoriilor extraordinare

(Gabriel Garcia Mârquez la 80 de ani)

CÎND DIN necunoscut coboară „Un domn
foarte bătrîn cu niște aripi enorme",
lumea încetează să mai fie tristă în ziua de
marți... Oamenii de pe țărmurile Caraibilor
descoperă miracolele, întîmpinînd circurile
vestite ale Americii Latine, și trăiesc reve-
lația parfurnurilor - și ele miraculoase - ema-
nate de mările privite totdeauna ca un miraj
(Marea timpuluipierdut). Pentru Garcia Mâr-
quez, viața încetează să mai fie un terito-
riu neutru atunci cîndpnwr^, privirea uimi-
tă, avidă de priveliști noi, se fixează ca act
inaugural. „Care e, în cazul tău, punctul de
plecare al unei cărți?", îl provoacă pe auto-
rul eposului latino-american prietenul său
statornic Plinio Apuleyo Mendoza. Răspun-
sul - reluat ulterior în diverse ocazii - e pre-
zența unei imagini vizuale. „La alți scriitori"
- continuă Mărquez - „poate fi o carte
născută dintr-o idee, dintr-un concept. Eu
plec totdeauna de la o imagine" (El olor de
la guayaba. Conversaciones con Plinio A puii go
Mendoza, Edicion Colombiana, 1982).
Principiul esențial reafirmat e acela al fasci-
nației reprezentărilor realului (un real care
transcende adesea verosimilul, convertit fiind
în ipostaze ale imaginarului) și mărturiile
din cartea sa de memorii A tiăi pentru a-ți
povesti viața (2002/2004) sunt ratificate în
diverse prilejuri. In 1982 - ne spune Miruna
lonescu, traducătoarea unui text mârque-
zian -, se filma în Mexic coproducția Eren-
dira, după nuvela Fantastica și trista poveste
a Candidei Erendira ți a nesăbuitei sale buni-
ci (Ed. Univers, 1978), iar scriitorul enunță
proiectul narativ iscat dintr-o imagine: „ima-
ginea de origine" e bordelul ambulant văzut
la vîrsta de 14-15 ani; astfel, „din primul
moment am realizat-o ca pe o întîmplare
vizuală" (România literală, nr. 40-41, 6 și
13 oct. 1983).
    Nu altfel se vor petrece lucrurile cu alte
povestiri și cu romanele dominate copleșitor
de O sută de ani de sirguiătate. Reîntoarcerea
la Aracataca dezvăluie premisele pentru gene-
za cărții și pentru complementaritatea unor
proze dezvoltate din memoria teritoriului
devenit univers fabulos și miraculos; con-
vertirea se petrece direct precum realitatea
acestui țepos latino-american. Miturile și po-
veștile Familiei și, mai cu seamă, ale mamei
sale; realități verificabile decodificate prin
intervenția imaginației reconstituie mișcarea
originară, pregătind arhetipurile; de altmin-
teri, călătoria, rememorată în primul volum
din memoriile pomenite, împreună cu mama
sa, justifică reinventarea cosmosului ma-
condian.
    Contrastul e violent: satul e aproape aban-
donat; clădirile par devastate de timp, vio-
lența imaginilor stimulează recrearea genezei
și a modelelor, arhetipuri memorabile relua-
te ulterior și multiplicate prin farmecul na-
rațiunii totdeauna insolite, imprevizibile,
fenomenale; criteriile sunt mult mai neaștep-
tate pentru fiecare nouă istorie epică. Genea-
logia familiei Buendia este ea însăși parali-
zantă și devastatoare pentru edificarea acestui

cosmos; de la Jose Arcadio Buendia și de la
Ursula Iguarăn, o nouă fabuloasă geneză se
scrie ca într-o Carte a cărților. Fabulosul
se învecinează cu enormul și cu dispune-
rea în spații și în raporturi de-a dreptul deli-
rante, halucinante. Membrii acestei familii
biblice amintind însă de eposul vechilor in-
dieni și de poveștile negrilor aduși spre vân-
zare în caravelele Noii Grenade încă din se-
colul al XVIII-lea.
    Fanteziști ai unei utopii povestite în alte
numeroase și impresionante romane și po-
vestiri, eroii și legendele rostite, aventurile
și istoria sîngeroasă a Americii Latine retră-
iesc prin Cuvînt și prin suprema instanță a
privirii înnobilate de memorie. Procesul re-
creării nu diferă de al plasticianului, numai
că narațiunile construiesc lumi privite, meta-
morfozate în lumi fictive; de cele mai multe
ori, ele se conformează legilor eposului, un-
de suprarealitatea, enormul și supradimen-
sionarea cosmosului devin în totul justifi-
cate și credibile, artistic vorbind.
    Critica europeană, tot mai interesată de
fenomenul literar sud-american după apa-
riția unor opere de mare răsunet semnate de
Jorge Luis Borges, Llosa, Julio Cortăzar,
Pablo Neruda, Roa Bastos, Asturias, Alejo
Carpentier etc., a glosat, avertizat, despre
Garcia Mărquez. Cred însă că apariția și tra-
ducerea în diverse limbi ale lumii a roma-
nului O sută de ani de sir,guiătate l-a impus
decisiv (1968), deși prozatorul publicase,
profesînd ani la rînd gazetăria, romane pre-
cum La Hi jar ase a, La Mala Hora și mai cu
seamă uimitoare povestiri (Cronica unei mmți
anunțate, Blacamân, bunul vinzător de mira-
cole, Marea timpului pierdut sau miraculoa-
sele povestiri reunite, în ediție românească,
în volumul Douăsprezece povestiri călătoare,
ultimul titlu pomenit reunește istorii scrise
într-un răstimp de șaptesprezece ani și după
cîte îmi dau seama ar realiza una dintre cele
mai convingătoare reprezentări ale artei poves-
tirii, în accepțiunea unui „călător" prin „cer-
curile" cele mai insolite și mai imprevizibile
ale unor ființe pentru care realul se preface
- nu știm prin ce mișcare magică - în cele
mai fascinante și mai cuceritoare „istorii").
    Premiul Nobel (1982) ratifică una din-
tre cele mai impresionante personalități ale
unei literaturi strălucite și de o inepuizabilă
vocație a descoperirii ființei ce tinde spre
universalitate și spre trăire existențială. Toam-
na patriarhului (1975), Dragostea in vremea
holerei, Despre dragoste ți alți demoni trans-
formă emblematic și tragic un model isto-
ric specific pînă la un punct continentului
sud-american (dictatorul, temă obsedantă la
scriitori precum Mario Vargas Llosa, Alejo
Carpentier, Roa Bastos, Asturias etc.) și pro-
duce emergența uluitoare și copleșitoare a
unui spațiu, iar celebrarea erosului devine
un dat existențial invadat de poezie și de
explozia unor pasiuni unice.
    „Literatura este pentru mine, oricum"
- afirmă Wolfgang îser într-un interviu al

funiei Martin și publicat în Cultura -, „un
fenomen de emergență, pentru că fiecare
text produce ceva ce nu a existat înainte."
Desigur, avem să acceptăm aserțiunea vala-
bilă pentru cartea de valoare și unde ter-
menul determinant îl reprezintă ficțiunea,
categorie esențială pentru teoreticianul ger-
man; omul este, în viziunea lui Iser, specia
însetată de ficțiune, fiindcă „Ficțiunile sunt,
așadar, un fel de autodepășiri umane". De
aici și concluzia esteticianului că disciplina
aptă unui studiu pertinent este antropolo-
gia literară, și nu cea culturală! L-am invo-
cat pe Wolfgang Iser pentru că analiza sa,
regăsită într-un amplu studiu (The Fictive
and theLnuginaiy, The Johns Hopkins Uni-
versity Press, 1993), e perfect valabilă pen-
tru exercițiile de inepuizabilă imaginație ale
lui Garcia Mârquez, ficțiunea avînd să cree-
ze-, altfel spus: să devină o lume absolut ori-
ginală și nouă.
    în volumul provocat și scris pentru dialog
de Plinio Apuleyo Mendoza, El olor de la
guayaba, dar și în volumul întîi al memorii-
lor (A tmipentru a-țipovesti viața), confesiu-
nile prozatorului pun în lumină „modele-
le", anii formației sale și cărțile ce i-au însoțit
experiența de prozator. Cred că cel mai apro-
piat de tînărul, pe atunci, gazetar și autor
de povestiri e William Faulkner, de unde
și recunoașterea repetată a afinităților și des-
coperirilor produse de lectura prozatoru-
lui american; afirmația e categorică și înre-
gistrată de autorul interviului: „unul dintre
cei mai mari romancieri ai tuturor timpuri-
lor". Nu sunt, în consecință, forțate analo-
giile, dacă ne gîndim la istoria unei Familii
cu o istorie de o sută de ani în spațiul mitic
al Macondoului și la universul cosmic unic
și tragic din Sartoris, Zgomotul ți furia, Ab-
salom, Absalom, recreînd istoria ținutului
legendar al începuturilor, Yoknapatawpha;
în același timp, trilogia Cătunul (în special),
Orațul și Casa cu coloane sugerează alte ima-
gini cu posibile înrudiri în teritoriile agita-
te și amenințate de singurătate și moarte ale
creației lui Garcia Mârquez. Am să amin-
tesc articolul unui cercetător francez, Jacques
Gilard, „Garcia Mârquez, le groupe de Bar-
ranquilla et Faulkner" (Cabiers du Monde
Hispanique et luso-bresiliennes, nr. 27, 1976),
pentru că situează în timp însemnătatea me-
diului intelectual întîlnit de tînărul gazetar
aflat la începuturile carierei de scriitor. He-
mingway, Franz Kafka (comentariul la Me-
tamoifoza e semnificativ pentru afinitățile
sale literare), James Joyce, Virginia Woolf,
Joseph Conrad, Antoine de Saint-Exupery
îi pregătesc sensibilitatea și au să legitime-
ze, pînă la un punct, un motiv dominant
și statornic al operei: singurătatea.
    Singurătatea nu e doar o temă regăsită
în tidul romanului său bine-cunoscut, O sută
de ani de singurătate, ci laitmotivul existențial
fundamental, prilej de reflecții pentru isto-
ria atît de îndepărtată în ani și în veacuri a
Americii Latine.

22 • APOSTROF

    E motivul aparte al unui alt roman, scris
cu o anume ostentație documentară (expli-
cată și parafată de informațiile istorice din
corpul cărții), Generalul in labirintul său
(1989), restituind, epic, ultimul drum al lui
Simon Bolivar, eliberatorul Americii Latine.
Este evocarea romanescă a destinului tragic
al celui predestinat să conducă mișcarea de
eliberare a popoarelor latino-americane și să
fie mai apoi uitat, părăsit și trădat, aidoma
eroilor tragici născuți sub semnul Istoriei și
al altor destine exemplare. Garcia Mărquez
subliniază circumstanțele generatoare ale
unor narațiuni; impresia e, de cele mai multe
ori, că urmărim o formulă convențională
menită să accentueze veridicitatea motivu-
lui sau a unor împrejurări; textul liminar
Despre dn.poște și alți demoni, semnat și datat
(Cartagena de Indias, 1994), conjugă un
fapt reportericesc (golirea criptelor vechii
mănăstiri Santa Clara) cuhpenda, conexată
priveliștii neobișnuite: „Mie, în schimb, nu
mi s-a părut ceva obișnuit, fiindcă bunica
îmi povestea în copilărie legenda unei micuțe
marchize de doisprezece ani, cu pletele tîrîn-
du-se pe pămînt ca o trenă de mireasă, care
murise de turbare dintr-o mușcătură de cîine
și care era venerată în satele din Caraibi...“
Altminteri, povestirile „extraordinare", nu
neapărat prin situațiile narative, ci prin aura
lor de insolit din Douăsprezece povestiri călă-
toare (1992), sunt explicate prin revelarea
sursei și genezei lor; unele au fost schițe pen-
tru „note de presă și scenarii de film, iar una
a fost un serial de televiziune" („Prolog").
Textul e semnificativ și pentru ceea ce, par-
țial, ar reprezenta un fragment din poetica
mdrqueziană, în special pentru condiția nuve-
lei, întrucît majoritatea covîrșitoare a „poves-
tirilor" sunt, în accepțiunea noastră, nuvele;
prezența personajelor, alternanțele compo-
ziționale, situațiile-limită, investigarea psiho-
logiei protagoniștilor îndepărtează textele
de condiția povestirii propriu-zise (cuento).
In „Prolog", Garcia Mărquez explică relația
povestire (cuento) - roman (novela)-, „efor-
tul de a scrie o povestire este la fel de intens
ca începerea unui roman"; romanul presu-
pune, de la bun început, ritm, tonalitate,
voce, definitiv fixate pentru evoluția ulte-
rioară a discursului romanesc.



IN CLIMATUL inimitabil al literaturii hispa-
no-americane, cred - tot mai convins pe
măsură ce descopăr noi experiențe narati-
ve - că modelul generator și declașantor al
unei epopei, care celebrează marile mituri
ale strămoșilor indieni, albi și negri, este
povestirea; numai ea favorizează revelarea
legendelor fabuloase, a ritualurilor magice
și a miturilor unei lumi însetate de miraco-
le și de istorii mai vii decît cele trăite. Garcia
Mărquez a găsit o formulare inspirată:
„... scriu din simpla plăcere de a povesti, care
este poate starea omenească cea mai asemănă-
toare levitației". Circurile Caraibilor, itine-
rarele lor, conforme unui calendar inextri-
cabil, și spectacolul unor ființe în starea de
grație a levitației; cărțile aduse de Melchiade;
laboratorul secret al alchimistului Buendia;
recluziunea și misterul fac parte din acest
univers unde numai povestirea are acces, nu
doar ca martor, ci ca tainic interpret.
   Laitmotivul comun al povestirii, ca mod
de supraviețuire, ca experiență existențială
definitivă, e obiectul reflecțiilor prozatoru-
lui format la școala legendelor și fabulosu-
lui columbian (Aracataca) și la modelele

• Cornelia Brediceanu, Lausanne, 1915. Pe balconul Școlii Vinet

rația sa. Preeminența povestirii nu e neapă-
rat supremația acesteia, ci un instrument de
reîntîlnire cu ftptw-ul și cu arhitextul comun
tuturor înrobiților Cuvântului: „Toate cîte
îmi apăreau în față" - își amintește Garcia
Mărquez în A trăi pentru a-ți povesti viața -
„îmi stîrneau doar privindu-le dorința ire-
zistibilă de a scrie pentru a nu muri". Plă-
cerea și vocația povestirii țin de tradiție și
de acele arhetipuri ale spațiului istoric unde
realul se confundă cu imaginarul, iar fabu-
losul se poate converti într-o realitate halu-
cinantă. Povestitorul pare a avea și el darul
levitației atunci cînd, povestind, retrăiește,
în stare de grație, tot ceea ce memoria îi dic-
tează ca într-un destin implacabil.
   Recursul la memorie e un act firesc, ire-
presibil: imaginea unei femei în doliu, tre-
cînd pe strada pustie împreună cu o fetiță
de vreo doisprezece ani, ducînd un buchet
de flori ofilite, devine obsesie și e exorcizată
ca scenariu vizual într-o povestire. A trăi...
e cartea celor mai numeroase și mai eloc-
vente mărturii despre ființe din Aracataca
prin Jjarul biblic al povestitorului. E vocația
reeditată de povestitorul plecat din satul revă-
zut după mulți ani; e Familia și „Casa miti-
că", puncte cu valoare originară de pe o hartă
a Caraibilor: „De multe ori am presimțit, în
insomniile mele de pe tot mapamondul, că
și eu port osînda acelei case mitice într-o
lume fericită unde muream în fiecare noap-
te". în restituirea poeticii mărqueziene un
fenomen e, cred, esențial pentru alchimia
recreării și imaginării cosmosului: interfe-
rența dintre realitate și literatura sa ia aspec-
te de-a dreptul miraculoase, pentru că, deși
mefient cînd e vorba de imaginație, vocația
invenției și a fabulării este impresionantă.
(Carlos Fuentes a oferit comentarii exem-
plare într-un eseu, „Gabriel Garcia Mărquez

la a doua lectură", în Antokpia criticii lite-
rare hispano-americane, 1986; am să amin-
tesc reflecțiile pertinente ale Rodicăi Grigore
din volumul Despre căiți și alți demoni, Sibiu,
2002.)
    Dacă îl ascultăm pe Garcia Mărquez po-
vestindu-și viața, avem să regăsim oameni,
situații și momente preluate în substanța
narativă a cărților sale: toponimicul Macon-
do și semantica lui; mama sa la 97 de ani,
cu 11 copii, 65 de nepoți și 88 de străne-
poți și stră-strănepoți, îndrăgostită în tine-
rețe de telegrafistul din Aracataca; delta și
fluviul Magdalena etc. rezonează în O sută
de ani de sitpurătate sau în Dn,postea in vre-
mea holerei, fără ca detaliile biografice să facă
discutabilă creația epică de proporții.
    Dacă modelul kafkian și, în special, Me-
tamorfoza („una dintre marile izbînzi ale lite-
raturii universale") îi stîrnesc admirația, iar
Ulise i se revelează, la a doua lectură, ca un
univers infinit ca sensuri și structuri, în cadrul
familiei de intelectuali de la Barranquilla lec-
turile sale devin și mai numeroase și mai sti-
mulative (John Dos Passos, D. H. Lawrence,
Julio Cortăzar, Jorge Luis Borges, William
Saroyan, Graham Greene și, mai apropiat
de timpul prezent, Milan Kundera). Miturile
Casei și ale Familiei îl înrudesc pe Garcia
Mărquez cu numeroși confrați hispano-ame-
ricani; există un motiv unde înrudirea e pro-
vocată de mărturiile istoriei, mult mai dra-
matice decît în tragica singurătate a lui
Simon Bolivar din Generalul in labirintul
său, trădat și izolat, bolnav și învins de gran-
diosul său proiect politic. în 1975 apare
Toamna Patriarhului, unde motivul e atît de
familiar latino-americanilor: dictatorul, „bă-
trînul cel mai bătrîn de pe fața pămîntului,
cel mai temut, cel mai urît și cel mai vred-
nic de plîns în toată țara". E vorba, de fapt,

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 23

->
despre mecanismul terorii și despre delirul
puterii într-o lume de tristeți tropicale, de
descompunere a lucrurilor și a naturii, în-
tr-o demențială alunecare spre singurătatea
malefică și infernală a puterii. Dictatorul lui
Garcîa Mărquez, Nicanor Alvarado, auto-
declarat președinte pe viață, face parte din
familia fantomatică a dictatorului paragua-
yan din romanul lui Augusto Roa Bastos,
Eu, supremul, sau din istoria epică distinctă
ca discurs și ca dublă reprezentare a tira-
nului din Caraibi din romanul lui Alejo Car-
pentier, Recursul lu metodă, desacralizarea și
demitizarea puterii, punerea în discurs iro-
nic contrastînd cu celelalte două cărți de o
tensiune halucinantă.
    Privirea ironică recompune portretul unui
fost dictator, președinte al vreunei republici
bananiere, apoape decrepit și înfrînt, din
nuvela Drum bun, domnule președinte. Istoria
nu poate fi eludată în proza sud-americană
și ecourile războiului de O Mie de Zile de pe
coasta columbiană a Caraibilor revin în epo-
sul său fundamental, O sută de ani de sin-
gurătate. Mai întîi că aceste războaie civile,
devastatoare și sîngeroase, aruncă lumea să-
racă și terorizată a unor zone geografice în-
tr-o inimaginabilă baie de sînge și de cru-
zimi apocaliptice. Tonalitatea dominantă a
acestor pagini, cu amintirea războaielor, a
actelor de răzbunare și de intoleranță, de
ferocitate și de bestialitate, este aceea a morții,
asociată mai apoi cu singurătatea. Romanul,
cartea fundamentală ca dimensiune epopeică
și, implicit, mitică, se deschide cu un incipit
în care recunoaștem registrul și ritmul gene-
ral al operei:

    Mulți ani după aceea, în fața plutonului de
    execuție, colonelul Aureliano Buendîa avea
    să-și amintească de după-amiaza îndepărtată,
    cînd tatăl său l-a dus să facă cunoștință cu
    gheața; Macondo era pe atunci un cătun cu
    vreo douăzeci de case din lut și trestie, clădit
    la marginea unui rîu, ale cărui ape diafane
    alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe,
    enorme, ca niște ouă preistorice. Lumea era
    atît de recentă, încit multe lucruri nici nu aveau
    încă un nume, iar pentru a le deosebi trebuia să
    le arăți cu degetul [s.n.].

    Așa încep legenda și istoria cosmică;
enormul și fabulosul, fantasticul și suprana-
turalul sunt elemente organice, precum im-
presionanta familie Buendîa...
    E însemnul emblematic al genezei, al în-
temeierii, unde mișcarea timpului e măsu-
rată de istoriile sîngeroase ale generațiile de
bărbați din Marea Familie Buendîa: Jose
Arcadio, tatăl, fiii lui, Jose Arcadio și Aure-
liano, iar desenul unei ramificate genealogii
înregistrează alți Jose Arcadio („Arcadio"),
Aureliano Jose, apoi gemenii recunoscuți în
nebunia biografiei lor ca „Segundo", în înru-
diri cu copiii lor și prin Femeile acestui con-
tinent Buendîa. In mod cert, femeile scriu cea
mai tulburătoare și mai copleșitoare istorie
prin puterea lor de seducție și prin intensi-
tatea trăirilor erotice. E de subliniat pen-
tru opera lui Garcîa Mărquez acest imens și
devastator „tratat" închinat Etosului, zeități-
lor care celebrează trupul și dezlănțuirea to-
tală a simțurilor; o senzualitate extremă inun-
dă prin aromele trupurilor, prin febra și
puterea uriașă, magnetică a trupurilor înlăn-
țuite. Zeități ale crosului, femeile, soții sau
amante, tîrfe sau vrăjitoare ale dragostei mor-
tale, precum Remedios, Pilar Ternera, Ur-
sula, Santa Sofia de la Piedăd, Renata Re-
medios, Amaranta Ursula, Petra Costes,

Rebeca, scriu și ele o istorie adesea tragică,
alteori plină de exaltare și de un inefabil par-
fum al inițierii în tainele trupului.
    Un Eroticon mirabil și inimaginabil în
afara acestui topos animat de supradimen-
sionarea proprie eposului se scrie inaugurînd
un nou tărîm al lumii, o lume unde legile
timpului sunt dereglate și decise de alți fac-
tori decît cei cunoscuți. Peste această Familie
enormă, precum sunt și odraslele ei, bărbați
de o putere inegalabilă și femei cu puteri tai-
nice, stăpînește Ursula Iguarăn, Mama, pri-
ma femeie din stirpea Buendîa; ea e mar-
tora tuturor evenimentelor, înregistrează
fiecare nou-născut, stăpînește autoritar în
Casa unde ființe cu un destin neașteptat se
supun, în cele din urmă, acestei „Mame“
supreme. Aventurieri, bărbați plecați în răz-
boaiele nesfîrșite ale Caraibilor, alții atrași
de tainele unor cărți și ale unor secrete com-
binații de alchimiști ai Utopiei, toți se întorc
pentru a muri sub privirile Ursulei Iguarăn,
centenară, umbră a unui trecut necruțător,
dar în același timp delirant.
    Motivul romanului este însă, dincolo de
dimensiunea epopeică a cărții, de istoria fa-
buloasă a Familiei, de legendele, de „supra-
naturalul" și enormul rabelaisian al acestei
compoziții extraordinare, singurătatea. Una
dintre ramurile familiei Buendîa va urma
canonul inextricabil al tăcerii și al recluziu-
nii, al experiențelor provocate, mai întîi, de
Melchiade, țiganul stăpîn al Circului reve-
nit periodic în Macondo, unde va lăsa, testa-
mentar, cărțile și patima pentru frenetice
explorări de alchimist. Grație lui Melchiade,
Jose Arcadio și ulterior descendenții săi pe
linia lui Aureliano Buendîa vor descoperi
miracolele secolului al XlX-lea și cărțile scri-
se într-o limbă necunoscută. Mistici ai desco-
peririlor, dar și mistici ai celebrării crosului,
eroii lui Garcîa Mărquez fac parte din lumea
vechilor epopei, cu uriași de o vitalitate și
virilitate inimaginabile, trăind aventuri teri-
bile; totul stă sub semnul enormului și al
fabulosului pînă și în dragoste (Petra Costes
și magia fecundității). Toate evenimentele
biblice și toate stările generate de vechi ritua-
luri ale triburilor de indieni, dezlănțuirea
naturii, potopul („A plouat patru ani, un-
sprezece luni și patru zile"), anii Ursulei
Iguarăn, care decide parcă, zeitate supremă,
moartea celorlalți, situează O sută de ani de
singurătate în familia marilor cosmogonii.
    Atunci cînd scriitorul făcea elogiul ciclu-
lui romanesc al lui William Faulkner, avea,
cred, în vedere istoria ținutului Yoknapataw-
pha, cu primii indieni și negri, cu întemeierea
orașului, cu țăranii de la fermele sărace ale
ținutului, cu marile familii - dinastii ale de-
crepitudinii și ale înfrîngerilor -, cu inși
îndrăzneți și nemiloși. Cîteva pagini din Că-
tunul sunt consacrate feminității, simbolu-
lui feminității biblice, absolute: „toată în-
fățișarea ei sugera un simbol din vechile
timpuri dionisiace - miere-n lumina soa-
relui și struguri cu boabe plesnind, sînge
stors, curgînd din vița fermecată, zdrobită
sub călcătura dură, rapace, a copitei de țap.
Părea să fie nu un exemplar viu al contem-
poraneității, cît mai curînd viețuind într-un
vid prolific". E Eula, adolescenta atît de înru-
dită cu femeile din O sută de ani..., viețuind
pentru confruntarea cu virilitatea și forța băr-
baților din clanul Buendîa și născîndu-le
copii primiți mai apoi de Ursula Iguarăn sub
ocrotirea Casei ei.
    Bărbații și femeile lui Garcîa Mărquez
participă la un ceremonial complicat și înde-
lung al iubirilor mărturisite. Dragostea în

vremea holerei recompune în decorul unui
oraș tot mai devastat de amintirea unei isto-
rii crepusculare (orașul colonial înfloritor în
veacul al XVIII-lea, adăpostind un vicerege
al Noii Grenade) o poveste de iubire. Doc-
torul Juvenal Urbino și Fermina Daza, cuplul
strălucit al orașului, cu semnele trecutului,
ascunde iubirea imposibilă a lui Florentino
Ariza pentru Fermina. Și aici experiența ero-
tică și performanțele senzualității dau o anu-
me atmosferă cărții; o carte despre iubirea
eternă și devoratoare încheiată într-un tul-
burător poem al acestei nepieritoare dragos-
te. „Călătoria lunatică pe fluviu" nu se va
încheia decît odată cu moartea eroilor; Flo-
rentino Ariza și Fermina Daza vor arbora
drapelul anunțător al ciumei, iar vasul „Noua
Fidelitate" va continua să plutească pe flu-
viul Magdalena pentru a păstra aroma și gus-
tul guayabelor pînă la dispariția celor doi...
   Nu altfel decît sub pecetea tragicului se
va consuma iubirea disperată a preotului
Cayetano Delaura pentru Sierva Marfa Todos
los Angeles din orașul „cufundat în maras-
mul său de veacuri". O iubire demențială,
interzisă e relatată în ambianța unui Ev Me-
diu întîrziat, cu personaje fantomatice, cu o
demonică apăsare a unei credințe grotești și
monstruoase. Despre dragoste și alți demoni
mi se pare una dintre cele mai tragice cărți
ale lui Garcîa Mărquez, atrăgînd atenția asu-
pra monștrilor trecutului adesea treziți în
timpul nostru.
   Numeroase nuvele și povestiri mărque-
ziene au desfășurări ample: tragicul și gro-
tescul, miraculosul și generosul spirit ome-
nesc se întîlnesc pentru a ne aduce aminte
despre o umanitate plină de vitalitate, dar și
rănită nu de puține ori prin monștrii ima-
ginației și ai rațiunii chiar. Sunt istorii cu oa-
meni simpli și cu iubiri neînțelese, cu ființe
distruse de singurătate sau istorii unde zîm-
betul unor fapte neobișnuite încălzește dis-
cursul narativ. Cred însă că, dincolo de ma-
gicul și miticul istoriilor, de orizonturile
inedite și adesea insolite ale imaginarului,
prin Garcîa Mărquez avem să redescoperim
un continent încărcat de înțelepciune și de
mari talente.


24 • APOSTROF

cu Ochiul
LIBER

IN VOLUMUL său de debut,
lăpușarul și alte insomnii
(2003), Claudiu Komartin
se înfățișa ca un poet cu o fi-
zionomie proprie pregnant
reliefată, singular în dicție,
în gesticulație lirică și ar-
hitectură a imaginarului.
Al. Cistelecan sublinia, în-
tr-un comentariu, tocmai
această trăsătură distinctivă:


    Chiar și atunci cînd mai seamănă cu alții,
    Claudiu Komartin introduce o frenezie spas-
    matică a imaginației care-1 scoate de sub
    bănuială. El reface pathos-xA ca pe o dimen-
    siune personală și-și trăiește vocația ca pe o
    traumă. Conceptul de profunzime al poe-
    mului său e, fără îndoială, cel sacrificial, al
    textului vampiric și destructiv, al vocației atro-
    ce, trăită ca blestem. Dar acest scenariu de
    stigmatizat e pus, fără scrupule și timidități,
    într-o ecuație destinală autentic asumată.
    Martirii textului și vocațiile ca supliciu de
    dinaintea lui fac doar de gardă unei condiții
    poetice traumatice, fără să-și reverse presti-
    giile în inhibiții livrești. Claudiu Komartin
    intră într-o tipologie ca și cum ar fi primul
    ei membru. Reia, adică, literalmente pe cont
    propriu, toată angoasa unei vocații criminal
    de acute.

    In Circul domestic (Editura Cartea Ro-
mânească, 2005), atenția poetului se în-
dreaptă obsesiv spre legăturile insesizabile
dintre corp și suflet sau dintre intelect și sen-
zorialitate; cuvintele sale scrijelesc nemilos
pe retina cititorului fantasmele copleșitor de
reale ale unui imaginar debordant, terifiant,
în care obiecte, lucruri și ființe disparate
se dilată sau se contractă, se amestecă deli-
rant, se contopesc până la indistincție sau
își scindează propria conformație. E fi-
gurată sugestiv o metaforă, cu relief supra-
realist, a imaginației lirice, ca în poemul Tre-
panațic. „Nici un colț luminos în încăperea
de la mansardă./ Nici un limbaj care să mă
satisfacă./ Tu, creier al meu, către ce te în-
drepți?// Mă fac mic de tot și îmi intru în
cap./ încep să lucrez la salvarea mea./ Eu,
cel crescut într-o lădiță cu nisip roșiatec./
Eu, care mi-am ascultat trupul/ mai mult
decât mi-am ascultat duhul,/ mă apuc să
inventez o formă revoluționară/ de trepa-
nație.// Capul meu adăpostește acum o tur-
mă de bizoni negri./ Cu un fel de copite din
porțelan chinezesc.// Chem trei păsări de
pradă albe, care încearcă/ să mă scoată de
acolo viu. Din ciocuri le șiroiește/ un croncă-
nit lung și înțepător ca un roi de albine./ își
lovesc pântecele de tăblia patului./ Amenință.
Mușcă. Zgârie. Smulg.//Bizonii aleargă în-
spăimântați în jurul gurii mele/ înspăimân-


Reziduuri și reverii

tate. Jucăm împreună ruleta rusească./ Până
când capul meu seamănă cu o mașină/ deca-
potabilă/ de ultimă generație./ Până când
capul meu nerecunoscător iese din ring/ și
mușcă mâna păsării de pradă/ care atâta vre-
me l-a hrănit, fără a cere vreun lucru/ în
schimb.// Roiul de albine furioase pune pe
fugă bizonii/ din jurul corpului meu copleșit/
de neașteptate plăceri ale cărnii.// Capul meu
trepanat exultă./ Așteaptă puțin. Face pla-
nuri./ Apoi începe mâniat să strige la mine,/
și o ia la goană prin cameră, cu o expresie
amenințătoare/ întipărită pe chip". Poemele
lui Claudiu Komartin par să se plaseze cu
oarecare obstinație între scriitura tandră și
stenograma acută, animată de o tonalitate
neutrală, din care orice stridență afectivă
s-a retras cu desăvârșire. într-un Poem de dra-
goste, de pildă, afectul e mereu subminat de
trasarea contururilor insesizabile ale unei
lumi alcătuite pe jumătate din obiecte veri-
dice, pe jumătate scufundată în mister, fan-
tasmatic, iluzie. Scenografia poemului se
împarte, așadar, între resursele cathartice ale
angoasei premeditate și registrul ușor paro-
dic al unei beatitudini trucate. Intre reverii
suave abia camuflate și reziduurile unei sen-
sibilități dezafectate. De altfel, crosul capătă,
în acest poem, și accente tanatice, figurația
macabră detașându-se cu oarecare pregnanță
din ansamblul imaginilor lirice, marcate de
notații sobre, de detalii precise, de un desen
limpede al emoțiilor: „Spre ora zece, o siluetă
albă se apropie de fereastră./ o priveam în-
figându-se în perdele, fluture monstruos/
poleit de lumina învechită și rece a înseră-
rii./ după o clipă, un mort a urcat în patul
meu./ s-a întins, cu un oftat prelung, apu-
când paharul/ de lângă pat ca să bea. Cu
miere de tei umpluse paharul acesta/ iubi-
ta mea, înainte să plece. Eu singur tăgădu-
iam./ mierea îi curgea musafirului meu/ de
pe bărbie/ pe cearșaful imaculat al patului
nupțial. Ne încleiasem./ am înțeles atunci că
lupta se sfârșise,/ înainte de a se fi decis un
învingător.// în curte, lumina întrupată zăcea
ca un hamlet fricos.// eu mă adăposteam în
tranșeele nopții.// e dragostea mea un osuar
pentru combatanții lucizi".
    Multe dintre poemele lui Claudiu Ko-
martin tratează lumea în penița terifiantă a
extincției, înscenând apocalipse halucinan-
te percepute cu o extraordinară acuitate
senzorială; teroarea dispariției reprezintă o
stare-limită a unei conștiințe bântuite de
zvonurile neantului, răvășită de presimțiri-
le irepresibile ale unei iminente distrugeri.
Poemul Tratat despre frică e cel mai bun
exemplu pentru o astfel de ipostază a ființei
amenințate de agresiunea neantului, de teroa-
rea dispariției: „Din două în două nopți visez
un mare cutremur/ am zile oribile mă doare
fiecare bucățică de carne/ îmi vine să le spun
tuturor că o să dispărem brusc/ în mintea
mea se repetă același scenariu/ tc >tul în jur e
transformat în moloz/ și/ mă isterizez de
frică/ mănânc cu noduri de frică/ sc >neria îmi
sparge timpanele de frică/ beau prea mult,
de frică// tratamentele chimice prescrise o

dată la câteva luni/ sunt o frecție/ se poate
ca mințile mele să fie țăndări/ dar nimic nu
mă poate împiedica/ să alerg mai departe/
prin dezastrul psihic al unei vieți răvășite/ de
la optișpe ani// poate că gura asta hâdă care
mă înghite este salvarea mea/ ce cauți tu aici
soldat trecut prin grodek/ apropie-te/ fii ceea
ce înțeleg cel mai bine și fără cuvinte/ stri-
vește-mi buzele/ scrie". De altfel, sugestia
neantului e figurată și în poeme ce nu ar pre-
supune o astfel de reprezentare sumbră; în
Irina, de pildă, în care versurile desenează
un spațiu al amintirii și al temporalității
(„Sunt un om politicos și singur/ imagi-
nându-și tot mai des/ o casă de cărămidă/ și
o alee lungă/ coborând către un loc întu-
necos și rece,/ fără întoarcere"). Descriptiv
adesea, poet al banalității și al terorii ano-
nime a cotidianității, al unei expresivități a
imediatului și al crizei morale incipiente,
Claudiu Komartin e departe de „cabotinis-
mul spovedaniei lirice" (Bogdan Crețu).
Ceea ce pare cabotinism e, mai degrabă,
inserție a lucidității, recurs la metodă, in-
truziune a rigorii carteziene în reverbera-
țiile imponderabile ale sentimentelor.
    Dacă într-un poem ca Lucrurile despre
care nu se poate vorbi se mai păstrează un echi-
libru - instabil și acesta - între instanța poe-
tică și cea metapoetică, trăirea și expresia
asumându-și condiția unor vase comuni-
cante ale lirismului („Lucrurile despre care
nu se poate vorbi -/ când, înspre ziuă, lumi-
na difuză/ începe să ne separe de ziduri,/
ridicând în slow motion cortina/ de pe toate
aceste obiecte și vorbe vlăguite/ ce așteptau
parcă îngropate-n nisip.// iar eu, picotind în
uitare, trebuie că le par/ celorlalți un biet
neputincios/ înfășurat în piei de vițel..."),
în Locuri străine și reci tonul declarativ și o
anume retorică a argumentării împing liris-
mul înspre irelevanță și prozaism. Intere-
sante sunt însă poemele cu caracter auto-
reflexiv, în oglinda cărora chipul poetului se
străvede lipsit de orice umbră de iluziona-
re ori de suficiență descriptivă („Sunt un
superb cal de curse cu picioarele dinapoi
amputate. Cineva mă țesală, și sute de ghea-
re metalice îmi intră adânc în carne, mân-
gâindu-mi sufletul. Sufletul? Un ghem de
resentimente și nedumeriri, șovăielnic, vag
conectat la lumea asta care se dizolvă în fie-
care secundă"). Poet al percepțiilor nude,
dar și al reflexelor livrescului, interiorizat,
dar dezinhibat, Claudiu Komartin e între cei
mai înzestrați reprezentanți ai generației sale.
Sângele din călimara poemelor sale e alcă-
tuit deopotrivă din diafanități livrești și din
brutale update-uri ale sensibilității, din ste-
nograme ale nimicului și din revelații ale
unei apocalipse cotidiene, mereu amânată,
mereu imprevizibilă.

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 25

ABHj^

Epistolar
Teodor Neș

Ofer UN eșantion al corespondenței unui
intelectual originar din Bihor cu unul
din discipolii săi. Emitentul este Teodor
Neș (1891-1975), personalitate reprezen-
tativă a interbelicului bihorean, alături de
Eugeniu Sperantia, Roman Ciorogariu,
G. Bacaloglu, M. G. Samarineanu etc. Și-a
făcut studiile universitare la Budapesta
(1910-1914), ca bursier al Fundației Gojdu,
reținut pentru o carieră universitară de repu-
tatul fizician experimentalist Eotvds Lorânt,
dar dedicîndu-se unei cariere didactice la
Oradea, Satu Mare, Brașov (la celebrul
Liceu „Andrei Șaguna", al cărui elev a fost
L. Blaga, iar profesor, fie și pasager, filoso-
ful Emil Cioran), apoi din nou la Oradea,
ca profesor de fizică-chimie (1923-1925)
și director al prestigiosului Liceu „Emanuil
Gojdu" (1925-1938). T. Neș a îndeplinit
varii responsabilități: președinte al filialei
„Astra" Bihor, inspector general al învăță-
mîntului din ținutul Someș etc. Stabilit la
București, urmare a refugiului din 1940,
devine inspector general al capitalei pe pro-
blemele învățămîntului, repartizat din 1948
în centrala ministerului. A colaborat la:
Familia, Cele Trei Crișuri, Transilvania,
Gazeta de Vest, Societatea de miine etc. Cărțile
sale reprezentative sînt: Anuarul Liceului
„Emanuil Gojdua din Oradea pe anii 1926/
27-1927/28-, Tâlcul notelor în liceu, 1933;
Oameni din Bihor, 1848-1918, 1937; Folo-
sirea și păstrarea materialului didactic (in-
strucțiuni), 1958. Coautor la: volumul oma-
gial dedicat episcopului Roman Ciorogariu;
Bihorul, strajă la hotare (alături de Ștefan
Mărcuș); Monografia-Almanah Crișana a
lui Al. Tripon; Monografia Liceului „Emanuil
Gojdu“ la 50 de ani, 1971 (în colaborare
cu Emil I. Roșescu și losif Sălăgean). Erudit,
poliglot (citea în franceză, germană, rusă,
italiană, engleză, se descurca onorabil în

suedeză; poseda la perfecție maghiara și
sîrba), T. Neș a fost o personalitate com-
plexă, luminoasă, el însuși un Aufklărer.
S-a bucurat, de altfel, de un prestigiu imens,
fiind admirat și iubit de o mulțime de elevi,
discipoli, printre care academicienii Caius
lacob și Mircea Malița. Cartea sa de refe-
rință rămîne desigur Oameni din Bihor, veri-
tabil panteon al spiritualității bihorene din-
tre anul revoluționar 1848 și 1918. Situată
la interferența dintre istorie culturală, isto-
rie politică și istorie literară, ea reconstituie,
cu talent narativ și virtuți portretistice, o
„galerie provincială", formată din „figuri și
figurine" prinse în vălmășagul luptelor națio-
nale (luptători, scriitori, fondatori), pre-
ponderent mireni, deși nu ignoră nici unele
portrete de arhierei (mitropoliți, cpiscopi).
Pe uriașa pînză epică a frămîntărilor social-
politice, autorul creionează o impresionantă
galerie de personalități, care au suportat
teroarea unei istorii nu arareori haină. Din
lunga listă, amintesc medalioanele dedica-
te lui E. Gojdu, Alexandru Roman, Partenie
Cosma, Nicolae Jiga, Miron Pompiliu, losif
Vulcan, Lucreția Suciu, Nicolae Zigre, loan
Ciordaș, Nicolae Bolcaș, Aurel Lazăr.
    Scrisorile reproduse de noi sînt adresate
de T. Neș unuia din foștii săi elevi, Traian
Blajovici (1919-1988), absolvent al Fa-
cultății de Litere-Filozofie din Cluj-Sibiu
(1939-1944), profesor, fost director al Li-
ceului „Emanuil Gojdu" Oradea, lector uni-
versitar și prorector al Institutului Pedagogic
din Oradea, tînăra instituție care reînnoda
în 1963 tradiția întreruptă în 1934 a
învățământului superior, pînă cînd funcțio-
nase o Facultate de Drept, respectiv un
Seminar Teologic (printre studenți, Lucian
Blaga). în ultimii săi ani de muncă, Blajovici
a fost directorul Bibliotecii Județene Bihor,
președinte al clubului literar „M. Eminescu",

inițiator al unor întîlniri cu personalități cul-
turale de primă mărime: Ș. Cioculescu, Z.
Dumitrescu-Bușulenga, Ovidiu Papadima,
I. Zamfirescu, Augustin Z. N. Pop, N.
Carandino, Paul Everac, Ana Blandiana,
Augustin Buzura, Marin Sorescu, George
Sbârcea etc. Scrisorile lui Neș, dintr-un lot
mai bogat, acoperă perioada 1958-1975
și configurează, fie și fragmentar, ceva din
climatul anilor comunismului, privațiuni-
le la care a fost supus un intelectual onest,
preocupat de destinul culturii române, al
celei bihorene în particular. Toate demer-
surile lui proveneau din ceea ce a numit
undeva „dragostea mea pentru acest Bihor,
unde m-am născut și mi-am lustruit zestrea
intelectuală". într-una din scrisorile repro-
duse acum, invocînd geografia afectivă, cu
rol de axis mundi, T. Neș recunoaște că, „sub
orice coordonate geografice s-ar găsi, își
trage seva din solul Bihariei...". Setul de
scrisori relevă buna formație intelectuală a
lui Neș, științifică, literară și psiho-peda-
gogică, cărturar, didact de excepție, scriitor.
   în publicarea corespondenței am respec-
tat ortografia emitentului; am corectat tacit
doar câteva nesemnificative erori. Unde exis-
tă cîte un cuvînt indescifrabil, am apelat
la procedeul obișnuit, semnalîndu-1 prin
croșete. Mulțumesc și pe această cale pro-
fesoarei Aurora Florea, fiica lui Traian Bla-
jovici, care mi-a pus la îndemînă un întreg
corpus din corespondența primită de părin-
tele ei de la varii personalități: Ion Zam-
firescu, Ovidiu Papadima, Amita Bhose, Alf
Lombard, Marius Sala, Francisc Păcurariu,
Adrian Marino, George Sbârcea etc.

26 • APOSTROF

[1]

                                3/IX 958
               Dragă Blajovici,

încetînd de a mai Lucra în minister, m-am
apucat să-mi aranjez biblioteca. Intre cărți-
le mele, mutate începînd din 1940, dintr-
un oraș în altul, dintr-o casă în alta, am găsit
și cele 8 volume „Cartea de aur“ de T. V Pă-
cățianu, ed. 1910, Sibiu, care aparțin fostu-
lui liceu „Emanuil Gojdu“. Pe vremuri le-am
folosit la conturarea portretelor unor biho-
reni; în 1940 le-am salvat din biblioteca
liceului, fiind conștient de soarta acestei
biblioteci, de o parte, de altă parte apreciind
valoarea lucrării salvate.
   Acum, că am suficient timp disponibil,
mi-ar folosi la reconsiderarea unor figuri
bihorene, între care cel dinții este Emanuil
Gojdu. Dacă școala - adică profesorii - are
nevoie urgentă de această lucrare, o puteți
ridica de la mine oricînd, printr-un curier
ocazional. Dacă n-aveți nevoie urgentă, vă
rog să mi-o lăsați pînă cînd credeți de
cuviință, ținînd-o în evidență că este la mine.
Aș dori să am încuviințarea scrisă în acest
sens.
   Mă bucur că la liceul pe care îl conduci
activează un mănunchi de foști elevi ai liceu-
lui E. Gojdu, și că vă străduiți să mențineți
prestigiul școlii la un nivel superior. împăr-
tășește foștilor mei elevi cele mai bune urări
de succese în viață, asigurîndu-i că păstrez
fiecăruia o bună amintire, întovărășită cu
cîteva năzdrăvănii făcute pe vremuri.
                    Al vostru vechi dascăl
                    București, 3 sept. 958
                    T. Neș
                    str. Anton Pan 52a
Raion: T. Vladimirescu


[2]

                  București, 29 sept. 1972
                Iubite Traiane,

ca să nu-ți produc conflict de conștiință am
omis cuvîntul „domnule“. Spuneai că obli-
gația de profesor de limba română îți impu-
ne să scrii domn cu minusculă, iar relațiile
și aprecierile reciproce dintre elev și profe-
sor te îndeamnă să scrii calificativul de poli-
tețe și respect cu majusculă. In scrisorile vii-
toare - a căror frecvență este în funcție de
factori atmosferici și fiziologici - am supri-
mat unilateral acest intrus convențional,
rămînînd să-l ratifici și dumneata. In text
nu se mai pune problema ortografierei cu-
vîntului.
   Scrisoarea d-tale - un carusel încărcat cu
mesaje lirice, de apreciere, a constituit un
tonifiant pentru mine cuprins de o toropeală
și lîncezeală de cînd bisturiul mi-a ultra-
giat ochiul sting, extirpînd din el cristalinul
în care particulele de calcar executau dansul
macabru, voalînd frumusețile naturii. Un
organ subminat nu se poate înlocui cu suro-
gate sintetice; de aceea lentilele șlefuite cu
toată precizia mă transpun în alt spațiu, mai
comprimat, în care obiectele sînt mărite și
apropiate; este greu să-ți adaptezi orien-
tarea în acest spațiu nou. Vechiul spațiu,
normal, în care mă adaptasem cu toate sim-
țurile, schimbîndu-și structura, păstrînd inva-
riabile relațiile dintre obiecte: sus, jos, stin-
gă, dreapta etc., în cursul unei experiențe

îndelungate se infibrează pînă și în mușchi,
înainte văzînd un obiect, îl apucai cu certi-
tudine; astăzi, mîna deprinsă cu mișcările
vechi, prinde obiectul: bara de tramvai,
mașină etc., [...] producîndu-ți traumatisme
psihice, complex de inferioritate față de tine
însuți. Mă gîndeam la Sărmanul Dionis al
lui Eminescu și la dispute [...] asupra stă-
rilor afective și cognitive produse de mo-
dificarea structurii spațiului. Preocupări
persistente, mai ales de la H. Poincare,
Riemann, Einstein încoace.
   Dar să părăsim această îndeletnicire fadă,
abstractă și să ne mutăm în lumea realități-
lor. Viziunea plimbării voastre, a d-tale și
a lui Emil Roșescu¹ pe cîmpul presărat cu
brîndușe, de corolele cărora se sfarîmau raze-
le soarelui m-a dus cu gîndul la efectul tonic
pe care te rog să-l exerciți asupra acelui
om invadat de răutățile oamenilor. Prof.
E. Roșescu este de o sensibilitate seismică;
recepționează cele mai fine vibrații ale
mediului uman. Simte, fără s-o spună, căl-
dura unei priviri și are rezonanțe puternic
amplificate la inechitățile inspirate de ve-
leitățile de grad inferior ale unor oameni.
Simt că elanul de creație al lui a coborît, din
sferele înalte, la nivelul preocupărilor pro-
fesionale; deși se concentrează asupra înde-
plinirii acestor îndatoriri, prezentîndu-se ca
model nu i se recunosc împlinirile, ceea ce
îl afectează. Cine nu s-a izbit de răutăți în
drumeția sa pe această planetă? Psihologia
autosugestiei insistă accentuat și iterativ asu-
pra gnomului: „Omul este așa cum îi sunt
gîndurile“. Cum te crezi sau crezi că vei fi,
așa vei și deveni (O. Marden și Școala de
Nancy). Coriolan Petranu, profesor de isto-
ria artelor din Cluj, - coleg de liceu cu prof.
V Felea, încă din liceu a afirmat cu obsesie,
că el va fi profesor universitar etc. Eu încă
accept ideea că dacă toate celulele corpului
sînt îmbibate de un gînd obsedant, de o idee
fixă, aceasta se va și realiza în cadrul legilor
fizice. Schimbarea ideilor este schimbarea

omului. Schimbarea ideilor încă depinde de
opiniile și de ideologia contemporanilor și
de formarea spirituală a individului; asupra
funcțiilor fiziologice ale individului, a bunei
dispoziții a individului acționează direct idei-
le persoanei respective. Sugerează-ți că faci
cu plăcere, ceea ce trebuie să faci din silă.
„Mondottam ember, kiizdj es bizva bizzăl“
(Madăch: „Omule, zis-am, luptă și crede“,

• Traian Blajovici

trad. O. Goga). A Camus a convertit munca
lui Sysiph în plăcere deși era convins acela
de inutilitatea ei. Fără îndoială și influența
funcțiunilor fiziologice asupra psihicului este
notorie. Asteniile provocate de surmenaj sau
de răutatea corozivă a unor oameni din
preajmă trebuie atenuată și apoi înălțată la
idee. Forța, încrederea în puterile vocațio-
nismului și a reușitei. Buna dispoziție, sta-
tornică a d-tale constituie o bază temeinică
pentru elan, reușită, muncă creatoare. Emil
trebuie să se lepede de anumite așteptări și
să-și aprecieze singur valoarea, cum i-o apre-
ciem și noi. Va reuși, cum a și reușit de [...]
împlinirile lui de pînă acum. Mă bucur de
plimbările voastre la braț pe cîmpul semă-
nat cu brîndușe și mă incintă că în acel pei-
saj vă amintiți și de vechiul vostru dascăl.
Sănătate, încredere și spor la muncă!
Teodor Neș
    P.S. - Cele 6 volume din „Cartea de aur“,
rămase la mine le trimit Institutului Peda-
gogic, la cerere sau aveți altă propunere?




Notă
1. Emil I. Roșescu, profesor, azi nonagenar, fost elev
  al lui T. Neș, coautor împreună cu magistrul și cu
  losif Sălăgean la Mont.jțrtjia Liceului„Emanuil Gcj-
  du“ la 50 de ani, 1971. Contribuția decisivă în ela-
  borarea ei aparține lui Emil Roșescu. In descendența
  acesteia, el a conceput Cartea de aur ilustrată a pres-
  tigiosului colegiu, ale cărei coordonate sunt trasate
  pînă la bicentenar (2119), în total 22 de titluri de
  carte, serialul unor decenale monignjii (1969-1979;
  1979-1989; 1989-1999...), complinite de memo-
  riile proprii, Din drumul unei vieți, alături de alte
  pagini beletristice ale unui poet care se ignoră. Arhivă
  sentimentală vie, concomitent documentară, ea con-
  stituie un corpus spiritual unicat, „... cel mai frumos
  muzeu din țară sub raportul concepției, varietății,
  bogăției exponatelor...“, cum se exprimă un fost goj-
  dist, Ovidiu Drimba. Această monografie integrală
  dă seama de marca „De la Gtjdu“, întreținînd spiri-
  tul marelui mecena. E. Roșescu a contribuit, de alt-
  fel, decisiv la reconsiderarea locului pe care-1 ocupă
  Gojdu în istoria românilor; i-a apărat moștenirea
  circumscrisă de întemeierea fundației care a atribuit
  burse atîtor învățăcei, deveniți parte a unei elite a
  culturii, științei și politicii românești.



Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 27

Premiile Uniunii Scriitorilor,
Filiala Cluj, pe anul 2006
Miercuri, 30 mai, Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor și-a
sărbătorit scriitorii născuți în prima jumătate a anului și
a decernat premiile pe 2006. Festivitatea și petrecerea s-au
ținut la restaurantul Napoca, închiriat anume pentru această
ocazie. Din partea Primăriei Cluj-Napoca și a Consiliului Local
au participat, voioși și eleganți, primarul Emil Boc, cîțiva
distinși consilieri, printre care dna Maria Dulcă și Pălfi Kăroly.
Premiile, care au fost finanțate de către Primăria și Consiliul
Local Cluj-Napoca, au fost înmînate de președintele juriu-
lui, prof. Ion Vartic. Colegii noștri din presa scrisă și audio-
vizuală au fost și ei de față.

■ URIUL Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (Ion Vartic, președin-
I te, Ioana Bodi, Sanda Cordoș, Mircea Popa, Horea Poenar, mem-
bri; Kirăly Lâszlo, Mozes Attila, Fekete Vince - pentm literatura
maghiară) s-a întrunit în data de 20 mai 2007 și a stabilit acor-
darea premiilor pe anul 2006 după cum urmează:

   Premiul Opera Omnia: Aurel Rău.
   Premiul Cartea anului:
   •    Proză: Radu Mareș, Ecluza, Editura Aula;
   • Poezie: MARTA Petreu, Scara lui lacob, Editura Cartea
     Românească;
   • Critică și istorie literară, eseu:
      Liviu Malița (coord.), Viața teatrală in ți după comunism
      (1) și Cenzura in teatru: Documente, 1948-1989 (II), Editura
      Fundației pentm Studii Europene;
      Coren Braga, De la arhetip la anarhetip, Editura Polirom;
   • Literatura minorităților: SlGMOND ISTVÂN, Vctijuszerenâd (Sere-
     nada ciorilor), roman, și Csdkavesz (Pericolul ciorilor), nuvele;
   • Premiul pentru debut: Anca Ursa, Metamorfozele oglinzii.
     Editura Limes.



Premii speciale „Clujul literar"

   • Premiul special „Nicolae Drăganu“ (Premiulprimarului)-.
     Petru Poantă, Clujul meu: Oameni ți locuri, Editura Casa
     Cărții de Știință;
   • Premiul special „Adrian Marino“: Cornel Robu, Paradoxurile
     timpului in Science-fiction, Ed. Casa Cărții de Știință;
   • Premiul „Radu Stanca“: Dinu Flămând, Frigul intermediar,
     Editura Paralela 45;
   • Premiul special „Eta Boeriu“: IOANA SASU-BOLBA, Florilegiu
     de poezie religioasă ergleză din secolul alXVU-lea, Editura Limes;


• Aurel Rău, Premiul Opera Omnia

• Radu Mareș, Premiul pentru proză

   • Premiul special „Ion D. Sîrbu“: Dora Pavel, Captivul, Editura
     Polirom; VASILE IGNA, Andante, Editura Limes;
   • Premiul special „Mircea Zaciu“: lOAN PlNTEA, Primejdia măr-
     turisirii: Convorbirile de la Robia urmate de Jurnal (ediție defi-
     nitivă), Editura Humanitas;
   • Premiul special „Marian Papahagi“: Irina Petraș (coord.),
     Cuvinte: Almanah literar 2006, Editura Casa Cărții de Știință;
   • Premiul special „Ștefan Braborescu“: Florina Ilis, Lecția de
     aritmetică, Editura Echinox;
   • Premiul special „Liviu Petrescu“: Crina Bud,A E. Baconsky,
     Editura Paralela 45 (debut);
   • Premiul special „Bălint Tibor“ pentm proză: Demeny Peter,
     Visszafoigatds (Derularea);
   • Premiul special „Szilăgyi Domokos“ pentru poezie: Egyed
     Peter, 23 buborek (23 de bule);
   • Premiul special „Kacso Săndor“ pentru eseu: Balăzs Imre
     Jozsef, Avar,gard az erdelyi magyar irodalomban (Avangarda
     în literatura maghiară transilvană).



Alte premii

   • Premiul „Henri Jacquier“ al Centmlui Cultural Francez: Ion
     Cristofor, Romanitate ți exil, Editura Napoca Star;
   • Premiul „Negoiță lrimie“ (acordat de omul de afaceri Remus
     Pop): Marcel Mureș an u, Patima recunoștinței, Editura Ca-
     sa Cărții de Știință;
   • Premiul „Cartimpex“: Radu Țuculescu, Povestirile mamei
     bătrine, Editura Cartea Românească;
   • Premiul „Mongolul* (acordat de omul de afaceri Remus Pop)
     pentru debut: CASANDRA Ioan, Ucenicul vinător, Editura
     Limes;
   • Premiul „Miko Ervin“: Elena Voi, Contribuția Ioanei Em.
     Petrescu la studiul postmodernismului in teoria literară, Casa
     Cărții de Știință (debut).


28 • APOSTROF

cu (Ochiul
LIBER

5ÎNTObahă comunistă! afir-
mă recurent Emilia Apos-
toae, personajul romanului
cu același titlu, recent publi-
cat de Dan Lungu (Iași: Edi-
tura Polirom, 2007, colecția
„Ego. Proză“). Sub pretex-
tul confesiv se ascunde un
roman foarte bun, de un u-

mor copios, scris la persoana I, pe una din-
tre temele de cea mai mare actualitate: (im)-
posibilitatea de a împăca amintirile fericitei
copilării și tinereți cu recunoașterea abjec-
ției comuniste. Pus în pagină ca o mărturisire
declanșată de mersul „lumii noi“, textul ex-
ploatează două filoane extrem de produc-
tive în literatura modernă: literatura despre
copilărie (întreținută de fiorul paseist) și
literatura „inocentului (de extracție picare-
scă). Primul, mai puțin ilustrat în carte, apare
în flashback (v. familia la „făcut tezic“, fră-
mântând balega pentru a o transforma în
combustibil), ca reper de delimitare (Mica
jurând să devină orășeancă și să nu mai
revină la țară „decât în vizită“). In schimb,
din al doilea filon răsare aproape toată con-
strucția cărții.
   Fostă muncitoare în industria „confec-
țiilor metalice“, Emilia (alintată Mica) e obli-
gată să-și analizeze raporturile cu trecutul în
momentul când fiica ei, Alice (cu „nume de
prințesă“), căsătorită cu un canadian, îi cere
să-și declare opțiunea politică pentru un son-
daj de opinie, în vederea apropiatului scru-
tin electoral.


   Doamne, ce bine-am dus-o pe timpul comu-
   nismului! Dacă acum aș duce-o pe jumătate
   ca pe atunci, aș fi mulțumită. Ce jumătate,
   pe-un sfert și tot aș zice săru-mâna. Am avut
   tot ce mi-am dorit. E drept, pe atunci nu-ți
   doreai prea multe. Nu știu de ce, dar nu-ți
   doreai prea multe. Cred că nu știai că se pot
   face așa multe cu banii, ca acum. Dar, pen-
   tru lumea aia, am avut tot ce-mi p( >ftea inima

- iată fraza care rezumă filosofia personaju-
lui, adunând exponențial, în același timp,
filosofia unei întregi clase românești. Sunt
conștientă de pericolul reducției când fac
această afirmație, dar o fac cu bună știință:


Baba comunistă
c'est moi!



romanul lui Dan Lungu (scriitor care are la
activ și un „roman de zvonuri și mistere“)
se intersectează parodic, caricaturizant, cu
romanul de tipologii. Deși individualizate,
personajele poartă amprenta unui întreg
tip național/uman, a unui tipar precis de for-
matate a clișeelor și a prejudecăților istori-
ce. Postmoderne, aici, nu sunt nici subiectul,
nici imaginarul, ci scurtcircuitele culturale,
operate cu conștiință ludică.
   Un bovarism nonlivresc animă perso-
najul principal și încercarea sa de a găsi o
soluție (v. utopia finală, eșuată, a unui nou
atelier de altădată, alt Falanster răsturnat),
precum și o explicație a vitezei cu care i se
lipește eticheta de „babă comunistă^. Poate
cel mai grav discurs al romanului este cel
care tematizează clivajul semantic al ter-
menului de „comunist^. Fără să priceapă,
jucând masca prostului (în sens bahtinian),
Mica diferențiază sensul de astăzi al terme-
nului (al cărui conținut include: nostalgic,
frustrat economic, iegalist etc.) de sensul de
atunci (în care încăpeau aparatcic, subcali-
ficat, nomenclaturist, turnător, securist).
Romanul crește, practic, din expunerea aces-
tei nedumeriri și din amintitul bovarism
funciar al romanului: Mica se imaginează

• Sala de conferințe, Conferința de Pace, Paris, 1919

prospectiv după modelul său ideal (retro-
spectiv!), compus el însuși din decupaje
confortabile, aureolate de auriul tinereții.
Evident, ca în textul picaresc, dincolo de
masca ingenuă a naratorului iese la iveală
o antilume: lumea „boierilor“ din atelierul
de confecții metalice. în efigie, aceasta este
lumea regretată a personajului, cu toate date-
le ei arhicunoscute: munca până la pauza de
prânz, ca să se poată lenevi după aceea (v.
campionatele de șeptic derulate Ia adăpostul
frezelor și al bormașinilor turate în gol),
soluțiile „creative“ pentru sporirea produc-
tivității, furtul generalizat („era de unde“),
vopsirea brazilor în verde la apropierea vizi-
tei lui Ceaușescu, prezența bonomului col-
portor de bancuri politice (turnătorul de ser-
viciu, cum se va dovedi).
   Finalul ne expune revelației că despărți-
rea de comunism e imposibilă și ne obligă
la un exercițiu de identificare. Cu Dan Lun-
gu, și nu numai cu el, literatura noastră pare,
din fericire, să se despartă de complexul ge-
nialității și al capodoperei, reapropiindu-se
de cititor.

• Aurel Dumitrașcu,
  Divina Parado-
  xalia, antologie
  de poezie, ediție
  îngrijită de
  Adrian Alui
  Gheorghe,
  Pitești: Paralela
  45, 2006.

Crina Bud,
Rolurile și
rolul lui A. E.
Baconsky în
cultura română,
Pitești: Paralela
45, 2006.

Florin Faifer,
Semnele lui
Hermes:
Memorialistica
de călătorie (pînă
la 1900) între
real și imaginar,
lași: Timpul,
2006.

• Annie Bentoiu,
  Timpul ce ni
  s-a dat, voi. 2,
  București:
  Vitruviu, 2006.

Aurrl I Ximlr,ațri
D MIM        14

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 29

Ședințe de Comitet Director și Consiliu la usr

Marți, 5 iunie 2007, au avut loc suc-
cesiv ședința Comitetului Director al
Uniunii Scriitorilor din România și cea
a Consiliului USR, ambele ședințe fiind
conduse de președintele Uniunii. Comi-
tetul Director a rezolvat problemele curen-
te ale activității USR apărute de la pre-
cedenta întîlnire. Comitetul Director a
analizat cererile de finanțare pentru proiec-
te culturale depuse în vederea derulării pe
semestrul II al anului 2007 și a stabilit
sumele pentru fiecare proiect. A rămas
în vigoare plafonul maxim de 10.000 RON
pentru fiecare proiect. Comitetul a dezbă-
tut modul de organizare al Colocviului
tinerilor scriitori, ediția a II-a, desfășurat
la Cluj, ecourile și concluziile acestuia și a
decis organizarea ediției a IlI-a la Iași, în
anul 2008.
    S-au discutat în Comitetul Director
acțiunile întreprinse în programul USR Să
ne cunoaștem scriitorii, în special proiec-
tul amplasării plăcilor memoriale pe clă-
diri din București și ofertele privind rea-
lizarea acestora. Comitetul Director a
analizat situația caselor de creație și acți-
uni legate de patrimoniul imobiliar.
Membrii Comitetului au informat asupra
stadiului aplicării Legii 8/2006 privind
indemnizațiile pentru pensionari, con-
statînd că s-au făcut demersuri pentru
rezolvarea întîrzierilor din trei sectoare din

București, și a aprobat cererile de ajutor
social cu urgență deosebită, ca și alte soli-
citări curente ale membrilor. Comitetul
Director a decis ca la filialele la care Co-
misia de validare a analizat dosarele de pri-
mire, votul Consiliului să se facă imediat,
în ședința din 5 iunie, urmînd a se decide
ulterior doar primirile din filialele Iași,
Pitești și Tîrgu-Mureș, încă nediscutate de
comisie.
    Consiliul USR a ascultat informări ale
conducerii USR privind: Colocviul tinerilor
scriitori, acțiunile privind vizibilitatea
scriitorilor, situația patrimoniului imo-
biliar, organizarea Festivalului Interna-
țional „Zile și nopți de literatură“ ediția
a Vl-a, 2007, și au avut loc discuții pe
aceste teme. Președintele Comisiei de vali-
dare, dl Nicolae Prelipceanu, a prezentat
rezultatele la 12 dintre cele 15 filiale,
Consiliul ratificînd deciziile comisiei. Din
205 dosare prezentate comisiei de către
aceste filiale, au fost acceptate 102, soli-
citanții devenind astfel membri ai USR.

Noi membri de Cluj
ai usr

  Gavril Alexa Bâle, Sanda Berce, Francisc Breda,
Sorin Crișan, Csata Andrâs, Iulian Dămăcus, Lucia
Dărămuș, Darie Ducan, Claudiu Groza, Huber Andrâs
Gyozo, Maria Jorj, Lipcsei Marta, Kirdly Zoltdn,
Mihai Măniuțiu, loan Milea, Sânziana Mureșeanu,
Alina Pamfil, Ion Dragomir Pitoiu, Cornel Robu,
Adrian Țion, V Kirdly Istvan.




Premii de creație ale tnc

Teatrul Național din Cluj a instituit, din acest
an, premiile de creație „Ștefan Braborescu“ și
„EuphorionL Juriul, alcătuit din personalități ale cul-
turii clujene și conducerea artistică a Teatrului
Național, a decernat Premiul „Ștefan Braborescu“ pe
2007 actorului CORNEL RâILEANU, pentru creațiile
din stagiunile 2005-2006 si 2006-2007, si Premiul
„Euphorion“ tinerilor actori Ramona Dumitrean
și IONUL Caras, pentru creațiile din stagiunile 2005-
2006 și 2006-2007.
    Premiile s-au acordat în cadrul Simultanului tea-
tral de marți, 5 iunie, cu spectacolele O vată fier-
binte pe Iza, scenariul și regia Mihai Măniuțiu, și Don
Juan în Soho de Patrick Marber, în regia lui Andrei
Șerban.

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statutu-
lui, Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia nu este responsabilă pentru po-
litica editorială a publicației și nici
pentru conținutul materialelor pu-
blicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Către cititorii din țară
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2007, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 18 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se abo-
nează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț pro-
vocate de inflație.

Către cititorii din străinătate
ai revistei Apostrof

   Pentru anul 2007, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money order) în contul:
   Fundația Culturală Apostrof
   Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
   Cont usd: RO58BRDE130SV06674381300
   Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81 -83, SWIFT BRDEROBU
   Prețul abonamentului este:
pentru 3 luni: 13 us$
pentru 6 luni: 26 us$
pentru 1 an: 52 us$
în costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.

Cuprins

• Eveniment                                                                       Ditirambi. Pe Pietrele Nordului; Mormîntul                                       
                                                                                  și creierul nu-l împărți cu nimeni            George Vulturescu           14     
                                                                                  • Cronica literară                                                               
O vară fierbinte pe Iza                                                         2                                                                                  
Don Juan în Soho                         Marta Petreu                 3           Suflete la preț redus                          Irina Petraș                     8
• Puncte de reper                                                                 Territoria                                      Ștefan Borbely                 9 
Dreptul la nefericire                        Sanda Cordoș                 4       • Dosar: Cornelia Brediceanu                                                     
• Avangarda rusă                                                                                                                                                   
Din Crimeea                             Velimir Hlebnikov            5            Un jurnal necunoscut                                                             
(traducere și antologie de Leo Butnaru)                                           al Corneliei Brediceanu                       Dorii Blaga                    15  
• CU OCHIUL LIBER                                                                 • Eseu                                                                           
Galerie de portrete                         Gelu lonescu                  6       Decalogul trupului                          Ovidiu Pecican               21      
Sunt mândru că sunt decrețel!              Doru Pop                   12          Magia istoriilor extraordinare                 Ion Vlad                       22 
Reziduuri și reverii                            Iulian Boldea                  25 • Arhiva „A"                                                                     
Baba comunistă Cest moi!                 Mihaela Ursa               29            Epistolar Teodor Neș                        Valentin Chifor               26     
• Poeme                                                                           • Cafe Apostrof                                                                  
după multă vreme, la măsuțe rotunde        Letiția llea                     7                                                                                    28
și cei din urmă vor fi cei din urmă            loan Es. Pop                  10                                                                                    

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

•  Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
 poezie, 2000, 88 p.                       5 lei

Colecția „Filosofic contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
 traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei

Colecția „Filosofic modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
 traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.   10 lei

Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
•  Vladimir Jankelevitch, Să iertăm?
  traducere de Janina Ianoși, postfață de Ion Ianoși,
  1998, 82 p.                             3 lei
•  JURGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER,
 Dialectica secularizării: Despre rațiune
 și religie, traducere de Delia Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.     20 lei

Colecția „Filosofic medievală"
•  Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Al exander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  HenryCorbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei


Colecția „Filosofic românească"
•  Ion Ianoși, O istorie a filosofici românești,
 1996, 392 p.                            10 lei
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
 2003, 146 p.                            10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
 Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.      8 lei
•  D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.           3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                              5 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                    15 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                            15 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.             10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
 2004, 380 p.                              20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
 eseuri, 1997, 230 p.                      4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
 proză, 1997, 186 p.                       4 lei

•  Norman Manea, Fericirea obligatorie
 proză, 1999, 192 p.                       5 lei
•  Florin Sicoie, Sîmbăta engleză și alte
 povestiri, 1998, 130 p.                   2 lei


•  Ramiro de Maeztu, Don Quijote, Don Juan
 și Celestina, traducere de Mariana Vartic,
 prefață de Ion Vartic, 1999, 264 p.          6 lei
•  Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
 roman, 2001, 128 p.                          5 lei
•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei

•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                                7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
 2006, 231 p.                               20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.              20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. II,
 2006, 132 p.                               20 lei
•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
 Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.             20 lei
•  Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                20 lei

Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.              10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
 de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
•  I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p.       5 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                               6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                               7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
•  Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.             8 lei

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                               10 lei

Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
 2006, 84 p.                                15 lei
•  Jacques Jouet, Poeme de metrou
 traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p.     5 lei

                                       
                                 5     
REDACȚIA:                 apostroj     
Marta Petreu                           
(redactor-șef)                         
Lukăcs Jozsef                          
Virgil Leon                            
Irina Petraș                           
Alina Maria Fînar                      
Tehnoredactare:                        
Fogarasi Edith                         
Vignetele revistei reprezintă           
variațiuni grafice de Mihai Barbu       
după desene de Franz Kafka.             
Ana Pop                                
(contabilitate)                        
Mihai Maga                             
(întreținerea calculatoarelor)         
EDITORI:                               
□ Uniunea Scriitorilor                 
din România                            
□ Fundația Culturală Apostrof          
Cont la brd Cluj:                      
în lei: SV7853701300                   
în euro: SV6534401300                  
Revista apare cu sprijinul:             
□ Fondului Cultural Național            
□ Consiliului Local și al Primăriei     
Cluj-Napoca                             
ADRESA REDACȚIEI:                       
Cluj-Napoca                             
Str. I. C. Brătianu, nr. 22             
cod 400079                              
Tel., fax: 0264/432.444                 
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro    
Pentru corespondență:                  
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,       
Cluj-Napoca, 400750                    
• Revista apostrof figurează           
în Lista-catalog a publicațiilor       
interne, editată de rodipet sa,        
la poziția 4251.                       
Manuscrisele primite la redacție       
nu se înapoiază.                       
ISSN 1220-3122                         
Revista este înregistrată la osim      
cu nr. 45630/22.05.1996.               
Revista apostrof este membră a          
Asociației Revistelor, Imprimerii-      
lor și Editurilor Literare (ariel),     
asociație cu statut juridic, recu-      
noscută de Ministerul Culturii          
și Cultelor.                            
Tiparul:                               
Centrul de Presă Reformat              

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.    1 7,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare
  2007, 182 p.                          19,95 lei

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XVIII, nr. 6 (205), 2007 • 31