
Comunicat

MARȚI, 24 aprilie a.c., a avut loc ședința Comitetului Director al Uniunii Scrii-
torilor din România, ședință condusă de președintele Uniunii. Comitetul
Director a rezolvat problemele curente ale activității USR apărute de la preceden-
tul Consiliu. S-au discutat acțiunile întreprinse în programul USR Să ne cunoaș-
tem scriitorii, inclusiv stadiul desfășurării lecturilor publice pe 2007. Comitetul
a stabilit criteriile de acordare a susținerii financiare pentru proiectele cultura-
le ce vor fi depuse la USR pentru semestrul II al anului 2007. Comitetul a anali-
zat cererile de licențe software depuse de filiale și reviste, precum și situația ca-
selor de creație și alte acțiuni legate de patrimoniul imobiliar. Membrii Comitetului
Director au informat asupra situației evidenței membrilor de la filialele lor și
asupra aplicării Legii 8/2006 privind indemnizațiile pentru pensionari. Comitetul
Director a aprobat cererile de ajutor social cu urgență deosebită. _

Premiile Uniunii Scriitorilor
pe anul 2006
(Sponsori bcr și Eximbank, partener media tvr Cultural)
■ URIUL ALCĂTUIT din Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconii,
J Gabriel Dimisianu (președinte), Dan C. Mihăilescu și Cornel
Ungureanu (membri), întrunit în ședința din 26 aprilie a.c., a
stabilit prin vot următoarele premii:
Proză:
   Petru Cimpoeșu, Christina Domestica și Vânătorii de suflete, Ed.
  Humanitas
Poezie:
   Angela Marinescu, întâmplări derizorii de sfârșit, Ed. Vinea
Critică, istorie literară, eseu:
   Matei Călinescu, Eugene lonesco: teme identitare și existenția-
  le, Ed. Junimea
Dramaturgie:
   Matei Vișniec, Omul cu o sirgută aripă, Ed. Paralela 45
Debut:
   Vasile Ernu, Născut in vrss, Ed. Polirom
   Livia Roșea, Ruj pe icoane, Ed. Cartea Românească
Traduceri din literatura universală:
   Mircea Aurel Buiciuc - Iurii Mamleev, Sectanții, Ed. Curtea Veche
Premiul „Andrei Bantaș“ (anglistică) :
   Antoaneta Ralian - Henry Miller, Nexus, Ed. EST
Premii speciale:
   Bucureștii in imagini in vremea lui Carol I, ediție de Stelian
  Țurlea, text de Emanuel Bădescu, 3 voL, Ed. PRO
Comisia pentru literatura minorităților a USR a premiat volumul:
  Ivan Kovaci, Balada orarj și alte nuvele (nuvele în limba ucrai-
  neană), Ed. RCR Prinț.
   Juriul a acordat Premiul Național de Literatură pe anul 2006
scriitorului Radu Cosașu și un premiu special pentru lucrarea
Dan Slușanschi, Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea
stării de odinioaiă și de astăzi, Ed. icr.
   Premiile USR au fost acordate în ziua de 26 aprilie a.c., ora
18, în cadrul unei festivități ce a avut loc în Sala Oglinzilor de
la sediul USR.

Cum puteți ajuta revista
Apostrof, fără să scoateți un ban din buzunar

Stimați cititori și colaboratori,

Legislația din România vă permite în
acest moment să sprijiniți o instituție de
cultură, fără să scoateți un ban din buzunar.
  In conformitatea cu legislația actuală, con-
tribuabilii pot dispune asupra destinației
unei sume reprezentînd 2% din impozitul
pe venitul net anual impozabil, pentru uni-
tățile nonprofit, ce funcționează în con-
dițiile legii cu privire la asociații și fundații.
  Calcularea, reținerea și virarea sumei de
2% din impozitul pe venitul net anual, obți-
nut din salarii, onorarii, chirii, dividende,
etc., revin organului fiscal competent.
  Toate persoanele fizice și juridice din
România pot da 2% din impozitul pe care
l-au plătit statului în cursul anului 2006
unor fundații sau asociații, pe care doresc
să le sprijine material.
  Ce aveți de făcut în mod concret: trebuie
să completați și să depuneți la organul în
a cărui rază teritorială se află domiciliul
Dvs. formularul 230 „Cerere privind des-
tinația sumei reprezentînd pînă la 2% din
impozitul anual“, cod 14.13.04.13.
  Acest formular se completează de către per-
soanele fizice care au realizat, în anul 2006,
venituri și care solicită virarea unei sume

de pînă la 2% din impozitul anual, conform
art. 57 alin. 4 și art. 84 alin. 2, 3 și 4 din
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu
modificările si completările ulterioare pen-
tru sponsorizarea entităților nonprofit care
se înființează și funcționează potrivit legii.
  Contribuabilii care își exprimă această
opțiune pot solicita direcționarea acestei
sume către o singură entitate nonprofit.
  Formularul se completează de către con-
tribuabili, înscriind datele prevăzute de for-
mular.
  Termen de depunere: anual, pînă la data
de 15 mai a anului următor celui de realizare
a venitului.
  Formularul se completează în două exem-
plare: originalul se depune la organul fiscal
în a cărui rază teritorială se află domiciliul
fiscal al contribuabilului; copia se păstrează
de către contribuabil.
  Formularul se depune direct la registra-
tura organului fiscal sau la oficiul poștal,
prin scrisoare recomandată.
  Formularul se pune gratuit la dispoziția
contribuabilului, la solicitarea acestuia. Acest
formular trebuie să conțină:
 a) Datele de identificare a contribuabilu-
    lui: numele, adresa și codul numeric
    personal.

 b) Destinația sumei de 2% din impozi-
    tul anual pentru sponsorizarea entită-
    ții nonprofit.
 c) Suma. In situația în care contribuabilul
    nu cunoaște suma care poate fi virată,
    nu va completa rubrica „Suma“, caz în
    care organul fiscal va calcula și va vira
    suma admisă, conform legii.
 d)   Denumirea entității nonprofit.
 e) Codul de identificare fiscală al entității
    nonprofit.
 f) Contul bancar (IBAN) al entității non-
    profit.
 g) Documentele anexate - se înscrie nu-
    mărul de fișe fiscale anexate la cerere.

  Noi sperăm că veți alege Fundația Cultu-
rală Apostrof!

Coordonatele noastre sint:
Fundația Culturală Apostrof
cod fiscal 4868907
CONT BANCAR (IBAN)
RO68BRDE130SV07853701300
deschis la Banca Română pentru
Dezvoltare,
(BRD) CLUJ


2 • APOSTROF

In memoriam Octavian Paler


A murit Octavian Paler. Romancier, eseist,
memorialist, gazetar, Dl Paler a fost unul din
cei mai cunoscuți și mai citiți scriitori români, și
în timpul ceaușismului, și după 1989. La lansa-
rea cărților lui, cititorii - cei reali, de dinafara lumii
literare, pentru că Octavian Paler reușise acest
miracol, de-a avea cititori reali - faceau cozi inter-
minabile, numai să aibă un exemplar cu autograf.
   Nu l-am cunoscut bine, dar l-am admirat pen-
tru curajul cu care își susținea punctul său de vede-
re. A fost, cu siguranță, o pronunțată individua-
litate morală.
   L-am văzut pentru prima dată la Cluj, la Mu-
zeul de Artă, la începutul anilor ’80. Fusese invi-
tat de Mircea Zaciu să-și lanseze aici o carte, nu
mai știu exact care. Lansarea a fost aproape o ma-
nifestație, pentru că o mare de oameni a umplut
sălile Palatului Bânffy. Ca opozant al regimului,
Octavian Paler era privit cu admirație și fiecare
frază a lui era ascultată cu venerație și descifrată
în subtextul ei, stîrnind aplauze. Vorbea bine -
clar, autoritar, pasionat. Și-a păstrat această cali-
tate pînă la capăt.
   Mi-1 amintesc, la începutul anilor ’90, în Casa
Vernescu: era îmbrăcat sport și încălțat așijde-
rea, ceea ce dădea figurii sale de medalie un aer
ușor bizar, însă simpatic.
   Ceea ce-1 caracteriza mai presus de toate era
aerul autoritar, pe care i l-am presupus înnăscut.
De dat gata însă, m-a dat în 1993, cînd mi-a adus,
în bagaj de mină.', pe tren, un... colet cu Poemele
nerușinate, de la București la Cluj. Ei, da, un ase-
menea gest, de boier făgărășean, nu am cum să-l
uit.
   Pentru mine, Octavian Paler înseamnă un om
care, trăind sub vremi, a avut curajul și forța de
a-și salva și afirma individualitatea sa morală.


• Octavian Paler, Dumitru Țepeneag și Marta Petreu,
București, 1995, la Târgul de Carte

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 3



Un roman al celui
de-al doilea
„obsedant deceniu"




Apărut la Editura Aula, în
Colecția Frontiera [2006],
romanul Ecluza (444 de pa-
gini) al lui Radu Mareș ar pu-
tea fi prima încercare masivă
de a scrie despre cel de-al doi-
lea „obsedant deceniu" din
istoria recentă a României.
Unul dintre semnele ieșirii

din impas pe care le prevedea Ion Simuț ve-
nind dinspre generațiile ’60 și ’70, nu din-
spre ’80 și ’90.
   îndată după 1989, proza românească in-
tră, neîndoielnic, într-un con de umbră.
Prim-planul e ocupat de jurnalele detenții-
lor și de operele cenzurate. Editate acum, au
în ele ceva senzațional, pe de-o parte, și îngă-
duit, pe de altă parte, care le scade din forța
de a cutremura. Cum bine observa altădată
Alexandru Vlad, romanele își aveau, toate,
„sertarele în subtext, în burta ficțiunii". Tot
acum, se reeditează în tiraje de salon roma-
nele deceniilor șapte și opt, apărute atunci
în tiraje de masă. Rezistența lor în timp se
datorează tocmai ambiguității bogate la care
recurgeau. Aveau în ele și nevoia teribilă de
a vorbi, dar și groaza de a o face. Și „rame-
le", și „destinul". Eroii lor nu sunt excepții,
ci „imense teritorii părăginite", adică ființe
gânditoare și sensibile ale sfârșitului de mile-
niu, cu trăsături specifice trăitorilor în societăți
totalitare, dar suportând și limitări impuse
individului de aiurea într-o lume masificând
cu indiferență destine. O Mare Absență, fără
nume și contur, resimțită vag cel mai adesea,
acut câteodată, pustiește iremediabil omul.
   In proza primului obsedant deceniu, de-
venise posibilă o triplă mișcare: 1. reconsti-
tuirea critică a unui trecut recent, tăcut o
vreme din motive politice, 2. trimiterea alu-
zivă, parabolică la un prezent nevindecat,
minat el însuși de tare nu mai puțin grave,
dar și 3. racordarea la proza interbelică a
„scafandrilor sufletului". Excesul de inter-
pretare și epuizarea fiecărei semnificații în
prelungi comentarii alcătuiesc un model de
căutare în interior a cauzelor Istoriei. Ce-
remonialul puterii e descris cu gesticulații
regizorale, decalogul puterii - savurat în
lungi experimente ficționale. Se „fdosofează",
se vorbește enorm. Istoria - exersând „fapte"
la scară, mimată ideologic, uriașă - mizează
pe colectivități, împingând pe un plan secund
individul și măruntele sale gesturi cotidie-
ne. De la D. R. Popescu la Ivasiuc sau Mihai
Sin, de la Buzura și Bălăiță la Constantin
Țoiu, Sorin Titel, Ileana Vulpescu și Gabriela
Adameșteanu, asistăm la o încercare dispe-
rată de racordare la istorie. Vorbind, indi-

vidul se adaptează, într-o permanentă per-
suasiune verbală asupra conștiinței, alături
de speranța secretă că realitatea poate fi in-
fluențată și ea. Preocupată cu precădere de
investigarea „adevărului", proza e măcinată
de o iritare subsidiară care anulează defini-
tiv tihna romanului tradițional. Scriitorul
pătrunde în zonele obscure ale motivațiilor
ultime. El nu afirmă, ci întreabă. Personajele
sunt convocate, printr-un artificiu romanesc
oarecare, într-un spațiu al crizei și urmărite
în întreaga lor „nerealitate lumească", în-
tr-un efort febril de verbalizare a inefabilu-
lui existenței, detectabil în, prin și dincolo
de angrenajul societății. Frecvența persona-
jului-gânditor și narator este o caracteristică
a prozei-dezbatere. Forma de apărare a aces-
tui personaj este „continua fărâmițare prin
gândire a fiecărei experiențe trăite" (Alexandru
Ivasiuc). El este mai întotdeauna o „ființă
pătrată", colțuroasă, care nu se rostogolește,
fără urme și urmări, prin lume: un individ
însemnat de istorie, ca eroii lui Constantin
Țoiu. Nu caută confortul cu orice preț, co-
moditatea cinstei condiționate: „Este comod
să fii cinstit și să taci" (Petre Sălcudeanu).
Dimpotrivă, vânătoarea adevărului poate fur-
niza recompense „regale": „Adevărul are un
farmec al său pe care dacă nu-1 cauți nici n-ai
să-l găsești" (D. R. Popescu). „Ești ce gân-
dești" pare să fie emblema sub care se ope-
rează radiografia stărilor crizice.
    Un impas al genului proteic se poate de-
păși printr-o rafală rapidă, insistentă de proză
scurtă. Marile anchete, sofisticatele labirinturi
ale conștiinței, crizele, marea vină, ispășirea,
răzbunarea, deruta, orgoliile, ierarhiile par
să-și piardă eficacitatea. O lungă călătorie devi-
ne expresivă pentru prizonier din momentul
în care fraza îi conturează/ocrotește mărunta,
calda simțire omenească de acum și de aici.
Când realitatea este „perfect" și definitiv pla-
nificată, monotonă, decisă de imperative socia-
le opace problemelor individului, e necesară
o „recondiționate" a realismului - este ceea
ce face mai ales proza scurtă a deceniului opt.
O nouă lectură a vechilor semne, o topică ine-
dită aplicată unor segmente banale. Aducerea
brutală în prim-plan a cotidianului mărunt
simultan cu explozia încântată de sine a ino-
vațiilor formale.
    După 1989, proza nu se acomodează din
mers deschiderii. Intimidată de nesfârșitele
certuri canonice, de noile teze și cenzuri, de
etalonul est-etic aplicat abuziv și fără nuanță,
continuă maniera parabolică, atunci când
o face, se refugiază în povestirea cu tâlc, atem-
porală, ori, cel mult, încearcă să se alinieze
modei sexului care vorbește. Există deja o
generație proaspăt-matură care nu poate înțe-
lege lumea (românească, în cazul acesta) de
acum 20 ani fiindcă interpretările mai
vârstnicilor nu sunt în stare să se elibereze de
apartenențe și partinități confuze ori să facă
efortul obiectivității neapărat nuanțate. Așa
se face că deceniul 9, al doilea obsedant dece-
niu românesc, nu își găsește încă oglinda
potrivită. „Realitatea" sa nu e încă lucid dige-
rată pentru a deveni materie romancscă.

   Ecluza lui Radu Mareș, roman al ulti-
mului deceniu totalitar, reia instrumenta-
rul și atitudinea romanului obsedantului de-
ceniu. Romancierul-ziarist țese o plasă fină
din nenumărate și cumva întâmplătoare și
neancorate discuții aluzive și mărunte ges-
turi abulice. Personajele plutesc în impon-
derabilitatea vorbelor în doi peri și a gestu-
rilor fără perspectivă. Cartea e, într-o măsură
străvezie, autobiografică. Născut în 1941, în
Frasin/Suceava, Radu Mareș debutează în
Tribuna clujeană, în 1959, face Facultatea
de Filologie la Cluj (1964), pleacă în Do-
brogea și în Moldova, fiind profesor, dar
și activist cultural, și revine în orașul tran-
silvan în 1971, ca redactor la Tribuna. Are,
așadar, neșansa de a rata atmosfera Clujului
din perioada celebrei deschideri. Revenirea
sa coincide cu începutul lentei căderi, al în-
chiderii. Atât de puternică și fără rest este
senzația neîmplinirii, a nepotrivirii de ritm
cu lumea în care trăiește, încât atunci când,
târziu, călătorește în Italia și scrie Anul tre-
cut în Calabria (2002), notează sec: „știu
unde și la ce mă întorc". Nimic nu pare să
se fi schimbat, aceeași disperare, aceeași leha-
mite, aceeași nebunie. Cum bine observa
Mircea lorgulescu, limbajul e ospicial, indi-
ferent că se descriu întâmplări dinainte ori
de după 1989. Starea de amenințare și dis-
confortul se perpetuează, lumea nu iese din
cenușiu, filmul e voalat. Mereu nepregătit
pentru conviețuire și „sălbatic", prozatorul
abia de își îngăduie priviri ațintite pe obiec-
te și descrieri de o rarefiată plasticitate, închi-
se în ele, nereverberând pentru a sugera un
întreg, o lume. Plasa despre care vorbeam
rămâne suspendată undeva între realitatea
groasă, viscerală a vieții pure și simple și rea-
litatea sublimată, conceptuală, a omului sub
vremi. Nu e un roman eseistic și nici unul
de violent realism. înregistrează, adesea re-
sentimentar, totul și transcrie cu o stranie
neimplicare angajată. E romanul unei socie-
tăți închise, scris cu mijloacele unei societăți
închise, sugerând că ficțiunea și istoria nu
și-au recăpătat autonomia, că adevărurile
sunt încă manipulate. Cartea aproape că pu-
tea, cu foarte puține retușuri, să apară și îna-
inte de 1989. Romanul primului obsedant
deceniu, în exemplarele sale cele mai reușite,
avea acoperire și găsea rezolvări estetice inge-
nioase care să-i asigure valabilitatea general-
umană. în Ecluza, viziunea e ostentativ întu-
necată, cu notații uneori stângace, fiindcă
prea obsedate să picteze în alb și negru. Ast-
fel, atelierele personajelor pictori, aflate în-
tr-un cartier mărginaș, sunt văzute ca un ghe-
tou, ca și cum situarea lor în centrul orașului
e legea societăților democratice. Cutare per-
sonaj feminin nu poate trăi o dramă fiindcă
e „fiică de activist". N-am știut niciodată
anume că Radu Mareș nu e ardelean, nu era
un detaliu care să facă sens în epocă. Am
scris entuziast despre cea mai bună carte a
sa, Caii sălbatici, fără să bănuiesc o clipă că
resentimentele sale de moldovean care se
simte exilat și nedreptățit sunt atât de puter-
nice și de durabile. în Ecluza, ardelenii au
parte de descrieri împinse spre caricatură, de
răzbunări, în cele din urmă. „Ritmul vieții"
sale e rezumat în jurnalul calabrez: „N-am
altă soluție decât să aștept răbdător". în aș-
teptare pare scris și romanul celui de-al doi-
lea obsedant deceniu. O așteptare care inven-
tariază pedant, cu o grimasă în colțul gurii,
file de dosar amânând procesul sine die. A
se vedea, complementar, și Manual de sinu-
cidere, eseul din 2003.

4 • APOSTROF

Intermezzo

CELE PESTE două decenii
care au trecut de la prima
apariție, în 1984, a romanu-
lui Intermezzo de Marin Mili-
eu (ediția a III-a, revăzută,
Iași: Polirom, 2007, postfață
de Bogdan-Alexandru Stă-
nescu) n-au alterat prin nimic
atractivitatea acestui dialog

erotic în formă jurnalieră, scris de către un
tânăr filolog cu propensiuni genialoide, M.,
aflat în al 21-lea an al vieții sale cinice, „inu-
tile", și sportiva A. (Aura), urmărită scrip-
tic într-o evoluție care urcă dintr-o adoles-
cență medeleniană înspre o împlinire erotică
pasională, totală, practicată însă cu perde-
lele pudorii trase până la refuz.
   M. (Martin: „nume de personaj", nu de
ființă reală, cum i se confesează brutal Aurei
la prima lor întâlnire pe holul admiterii de
la Filologia bucureșteană) aparține, tipolo-
gic, stirpei de genii precoce ale interbeli-
cului românesc, așa cum le găsim în roma-
nele de tinerețe ale lui Mircea Eliade: „sătul
că mai trăiește", „se plictisește de moarte",
are toate răspunsurile la cursuri și la semi-
narii - unde profesorii și asistenții săi, cu
excepția lui Tudor Vianu, ard gazul moc-
nit -, motiv pentru care ancorează de tim-
puriu în psihologia orgolioasă a omului
superior pentru care toți ceilalți nu sunt decât
niște târâtoare, așternute la picioarele sale
pentru a mai înviora puțin atmosfera.
   A (Aura) trăiește și ea frenezia unicității,
dobândită prin socializări relative și, în pri-
mul rând, prin sport: campioană la patinaj
artistic, învață din vreme nedreptatea care
vine din duplicitatea arbitrilor, dar își arată
valoarea, savurând succesul cu frenezie; alpi-
nistă ulterior, împinge pasiunea pentru
munte - Bucegii lui Mircea Eliade, în speță
- până la abandon și senzualitate, acolo unde
pericolul fizic extrem îngemănează viața cu
moartea. Fire superioară, ea și ajunge - ase-
menea lui Cen, din Condiția umană a lui
Malraux - să își aleegă momentul morții,
după ce M. o părăsește: de fapt, întreg roma-
nul, compus din două jurnale personale care
se intersectează în mod explicit mult după
jumătatea cărții, reprezintă o retroactivare
narativă posttanatică, o „extragere" a vieții
din moarte, ceea ce face ca procedeul să
devină de-a dreptul subtil și tulburător.
   Dincolo însă de cele două voci narative,
despărțite, între altele, și prin intensitatea
diferită a capacității de literaturizare a vieții
- așa cum au remarcat majoritatea exegeți-
lor din momentul apariției ediției princeps,
jurnalul Aurei este mult inferior, sub aspect
existențial și literar, decât cel foarte inte-
lectualizat și rafinat al lui M. -, romanul mai
propune, clin tj/, și o voce auctorială expe-
rimentală, care se construiește odată cu îm-
plinirea vieții erotice a celor doi. Cartea chiar
începe, respectiv se sfârșește cu două ase-
menea texte auctoriale (Un inc t put posibil de
roman-, Un posibil Jârțit de roman), din care
se cuvine să reținem, în primul rând, virtua-
lizarea implicită pe care o conține fiecare.
Asemenea personajelor sale, autorul se expe-
rimentează pe sine, urmărind traseele nara-
tive alternative ale unei „opere deschise":
Umberto Eco este chiar citat în roman, tot
așa cum, la un moment dat, autorul își între-
rupe personajele prin introducerea unui de-

sen, ca indiciu al faptului că romanul se com-
pune și din ceea ce transcende textul, așa
cum va face mai târziu italianul său preferat
prin semioza suporturilor de memorie din
Misterioasa flăcăiă a reginei Ioana, unde apar
coperți de cărți și de reviste, timbre, ilustrate
și postere din epoca mussoliniană etc.
    Ca o consecință, asimilarea romanului
doar unui efort de textualizare umple doar
până la jumătate paharul adevărului și, din-
tre toți exegeții, Ion Bogdan Lefter a for-
mulat, la data primei apariții, adevărul cel
mai subtil despre experimentul lui Marin
Mincu, spunând că, din indiferent din ce
parte am privi lucrurile, intenția explicită a
scriitorului a fost aceea de a construi simple
eboșe existențiale, suspendate la jumătatea
drumului dintre autenticismul frust al expe-
rienței erotice și dorința foarte umană de a
conferi existenței un sens definitoriu. Atât
M., cât și A se consumă în nedefinit, în frag-
mentar: ei nu au destin, ci doar viață, și dacă
iubirea lor eșuează - din cauza dezinteresu-
lui „faustic" autosuficient și genialoid al pro-
tagonistului -, acest lucru nu se întâmplă pe
motivul că cei doi nu ar fi făcuți pentru a
trăi împreună, ci din refuzul de a împinge
dragostea până la consistența palpabilă a
unui destin împărtășit.
    „Experimentul", adică trăirea vieții în
doze mici, compuse din intensități efeme-
re, domină spasmodic cotidianul lui M. Da-
că ar fi să formulăm corect, am putea spune
că el nu are nici „viață", ci doar „progra-
me existențiale", în care se aruncă lucid și
cinic, ca un practician dezabuzat de calcu-
le și probabilități, estetizându-și gesturile în
felul în care o face protagonistul din Jurnalul
seducătorului al lui Kierkegaard (sursă citată
de altfel des în volum). Primele reverii ale
lui M. propun și o ușoară briză de pact mefis-
tofelic, la care personajul aspiră ca utopie
concluzivă, din vocație, însă, din nou, sin-
taxa fausticului se cuvine a fi înțeleasă aici
cu precizie, fiindcă nu idei mărețe cere pro-
tagonistul de la „protectorul" său (ca-n sce-
nariul clasic), nu accesul extatic și autodes-
tructiv la elementar, la arhaicitate, ca la
Thomas Mann, ci împlinire senzuală empi-
rică, așa cum se întâmplă la Goethe.
    Un fenomen devine interesant în acest
context: om al naturii aspre, dominatoare,
incapabil de a concepe viața ca pe o conce-
sie, „fausticul" M. împinge multe gesturi
existențiale la extrem, cu excepția unuia sin-
gur, și anume acela al dorinței de moarte.
Frenetic al vieții, M. nu este și un extatic
al morții, și poate că de aici vine și para-
doxalul său sentiment de completitudine în
prezența pasionalei A., care trece pe lângă
multe sensuri „absolute" ale vieții, ratându-
le cu inconștiență, dar nu și pe lângă acela
al morții, pe care îl duce până la capăt. Vă-
zând aceste discrepanțe, ajungem în mod
necesar și la autentica tipologie a lui M.,
derivată din gratuitățile estetizante ale lui
Lafcadio din Pivnițele Vaticanului, fiindcă -
așa cum a demonstrat deja Nietzsche - este-
tizarea existențială este, în sine, ambiguă, ea
fiind atât un indiciu al morții dispersive care
pune stăpânire pe noi, cât și o rezistență prin
artisticitate la chemarea neagră, absorbantă
a sfârșitului.
    Există, în acest punct, și o altă diferență
între cele două personaje, pe care exegeții
au omis-o dintr-o prea marea dorință de a
sublinia discrepanțele de intensitate scrip-
turală dintre jurnalul lui M. și cel al Aurei.
Așa cum sugeram în partea introductivă a


acestui text, M. nu are evoluție: romanul
îl prinde în momentul de apogeu al cinis-
mului său existențial, concentrat în sintag-
ma „degeaba trăiești", pe care o aruncă tutu-
ror. In schimb, Aura e prezentată evolutiv,
primele notații din jurnal fiind de pe la 14
ani: ea trăiește, din capul locului, plural,
metamorfotic, pasiune spre care îl împin-
ge și pe M., care se descoperă la un moment
dat personaj fictiv în ochii iubitei sale:

    Ii povestesc lui A. câte o întâmplare din
    copilăria mea [...] Cu această ocazie, constat
    cum mă complac în a mă transforma în per-
    sonaj fictiv în fața ei. întâmplările ce i le
    rezum sunt reale, dar, de la un anumit mo-
    ment, are loc o mutație a planurilor, o intra-
    re subtilă în alt spațiu, în care personajul,
    adică eu, nu mai pot jura că am fost chiar așa
    și că am comis cu exactitudine cutare sau cuta-
    re act. Nu îmi explic de unde vine această
    pornire de a manipula materia povestirii, parcă
    raporml adevărat nu este cel între mine, cel
    de amnei (celpovestit) și cel de acum (cel care
    povestește), ci între mine și ea, mai precis, între
    mine și plăcerea ei de a asculta anumite fapte
    și de a admira anumite nuanțe ale acestor fap-
    te. (Sublinierile îi aparțin autorului - Șt. B.)

    Intr-un alt loc, același M. se surprinde
„jucându-se ca Julien Sorel", cel din Roșu
ți Negru-, altundeva, un triunghi erotic cu
un vârf fantasmatic sugerează jocul din Focul
lui D’Annunzio, subtil fenomen de esteti-
zare prin decandență a unei atracții încă in-
terzise protagonistului, care-și trăiește iubi-
rea pentru eterica Donatella Arvale prin
intermediul unei tragediene. Ce rol are
atunci Aura - ne putem întreba - în tot acest
mecanism de multiplicare existențială și nara-
tivă a protagonistului, dacă altminteri, e de
presupus, el s-ar fi închis într-o solitudine
neperspectivică, limitativă?
    Aici se află, cred, soluția cea mai sub-
tilă a romanului, pe care Marin Mincu o
valorifică inclusiv semiotic: „înspăimântat
de zidul dintre el și real", ridicat de falsita-
tea convențiilor care zădărnicesc orice exis-
tență autentică, M. resimte iubirea pasio-
nală a Aurei ca pe unica lui șansă de a ieși
dintr-o formulă existențială constrângătoa-
re. Femeia apare, în roman, ca disponibili-
tatea plurală a bărbatului, ca singura lui cale
de a deveni - cum ar spune Valery vaEupa-
linos - „mai mulți" în loc de unul singur,
fenomen extrapolat foarte ingenios de către
autor și asupra literaturii ca atare, capabilă
să acționeze catalitic asupra disponibilități-
lor feminine din fiecare dintre noi... Anun-
țând o nouă sensibilitate culturală, al cărei
timp nu venise încă, la noi, la data apariției
romanului, Intermezzo relatează, în esență,
o criză a individuației.


Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 5

cu (Ochiul
LIBER

PROTAGONIȘTII ROMANU-
LUI Tihna al lui Bartis
Attila (traducere de Ana-
maria Pop, Pitești: Paralela
45, 2006) stau închiși în lu-
mea lor, nelăsând pe nimeni
să pătrundă în zona lor cu
adevărat intimă. Momentele
cele mai tensionate rezultă
tocmai din acele situații în
care intimitatea este spul-

berată de intruși: situațiile în care întrebările
nu mai pot fi evitate, necesitând un răspuns;
situațiile în care secretele ies la iveală, în care
tăcerea este ruptă.
   Nu există spații întinse în acest roman:
cele mai memorabile scene se petrec în odăi
mici, care provoacă o stare de sufocare. în-
tr-un interviu, autorul vorbește despre pre-
ferința lui pentru varianta narativă a acestei
cărți în defavoarea celei dramatizate. (Piesa
Mama mea, Clei patra, inspirată din romanul
Tihna, s-a jucat cu succes pe mai multe scene.)
Diferența este poate legată tocmai de ideea de
spațiu: ceea ce în teatru este mai mult de la
sine înțeles (deși poate fi deconstruit) - că
scena este un fel de cutie - într-un roman este
ceva ce trebuie realizat prin tehnică narativă.
   Bartis optează de multe ori pentru mono-
tonie. Am spus/a spus - repetă obsesiv nara-
torul. (Ceea ce, într-o parodie a romanului,
a fost împins de către Kirăly Levente până la
absurd prin repetiția: „Ce faci, băiete. Sădesc,
am spus. Ce, a spus. Ți-am spus, am spus* -
Kirăly Levente, Țpy irtok en [Modul meu de
a extermina], Budapesta: Korona, 2004, p.
148.) In această monotonie, în structura repe-
titivă a frazelor, a situațiilor, a locurilor, inter-
vin elementele de surpriză: structurile care
păreau închise, imposibil de schimbat, își arată
o nouă latură. Lumea creată este dinamitată
prin dialoguri, gesturi care până atunci erau
de neconceput. Astfel, logica romanului este
de a determina un set de reguli (absurde) -
de exemplu, corespondența fictivă a mamei
cu fiica ei, desfășurarea rituală a dialoguri-
lor dintre mamă și fiu, tăcerea Eszterei despre
trecutul ei etc. -, care sunt, rând pe rând,
abandonate sau încălcate spre sfârșitul cărții.
Fără să devină prea accentuată, se conturează
și o analogie a deconstrucției acestei lumi prin

Spații sufocante



referințele la schimbările de regim în Europa
Centrală și de Est. Schimbările se produc cam
în același timp în spațiile intime și în cele
publice. Situația în sine (o mamă închisă în
locuință, în perioada schimbării de regim),
dar și gesturile, vorbele fiului care produc
pentru „audiența* închisă în lumea ei o ficțiu-
ne care înlocuiește realitatea, ar putea amin-
ti de filmul GoodLye Lenin! Registrul, dar și
efectul acestui roman asupra cititorului sunt
însă cu totul altele. Dispariția vechilor re-
guli nu produce aici vreo variantă a euforiei
- personajele fiind definite mai mult prin legă-
turi personale ambigue, conotând uneori per-
versitate sau cinism, decât prin alte even-
tuale apartenențe sociale. Lumea exterioară
pare să le preocupe prea puțin (deși polițiile
secrete, de exemplu, au rolul lor bine defi-
nit în cazul Eszterei sau al lui Andor). Ar
putea fi vorba aici de un determinism spe-
cific, în care existențialismul (problema cen-
trală a sinuciderii), romantismul sumbru, gro-
tesc (efectul Doppelgănger în cazul gemenilor
Andor și Judit), problematica specifică a
psihanalizei clasice (relația oedipală mamă-
îiu) și minimalismul de la sfârșit de secol
20 (prin limbajul adoptat) se îmbină. Locațiile
sufocante amintite (locuința familiei Weer,
plină cu decoruri din diferite piese de teatru,
colecția de păsări cu aripile rupte din dulapul
prostituatei etc.) au desigur o simbolică
anume, dar fără o semnificație vădit alego-
rică, aceste semnificații rămânând oricum
în plan secund. Imagini puternice rămân
întipărite în mintea cititorului, dar acestea
marchează mai mult o (sumbră) stare de spi-
rit decât un sens anume. într-o recenzie a
cărții, Lâng Zsolt remarcă faptul că logica
romanului este cea a vârtejului care absoarbe
torni, creând legături prin intermediul unor
nume (Rebeka este numele mamei, al pros-
tituatei care își numește la rândul ei și păsă-
rile așa, este numele adoptat de sora lui Andor
în exil etc.) sau gesturi (felul în care Andor
trebuie să sune la ușa Evei Jordân este iden-
tic cu felul în care sună la ușa locuinței pro-
prii). Logica vârtejului nu este însă logică de
fapt, mai mult o forță de necontrolat - ast-
fel, nici sensurile nu sunt controlate în vreun
mod ideologic.
    Romanul Tihna se înscrie astfel într-o tra-
diție a prozei maghiare în care existența peri-
ferică (să ne amintim de scenele din barul
Perla Balcanilor, din camera prostituatei, din
gările de provincie etc.) este surprinsă cu o
acuratețe deosebită, fără patetism, dar des-
chizându-se spre dimensiunile tragicului (as-
pect ocolit de cele mai multe ori în postmo-
dernismul maghiar). Prozatori ca Meszoly
Miklos, Bodor Adăm sau Krasznahorkai

Lâszlo au făcut explorări pe acest tărâm al
existenței periferice, cu rezultate memorabi-
le. Volume ca Ulm, Sinistra korzet (Zona Si-
nistra, apărută de curând și în traducere ro-
mânească) sau Sdtdntar,jyd (Tangoul satanic)
au devenit puncte de reper deja în canonul
literar maghiar, deși proza mai experimen-
tală al lui Esterhăzy Peter, Garaczi Lâszlo,
Nemeth Gâbor și alții a dominat prima jumă-
tate a anilor nouăzeci. Bartis poate fi conside-
rat deci exponentul unui tip de proză care a
devenit poate mai vizibilă (in hune și în Un-
garia deopotrivă) după premiul Nobel obți-
nut de către Kertesz Imre. Este vorba de o
proză deschisă către dimensiuni etice fără a
fi normativă într-un sens restrictiv. Naratorii
tipici din aceste proze nu se disting deloc
prin a fi instanțe morale care s-ar situa dea-
supra lumii privite. Dimpotrivă: forța roma-
nelor amintite este obținută de cele mai multe
ori prin narațiunea interioară lumii prezen-
tate. Critica literară maghiară a categorisit
aceste romane ca aparținând unei moderni-
tăți târzii, care este marcată desigur și de scep-
ticismul legat de limbaj și de posibilitatea
construirii unui ego monolitic. Aceste proze
au vizat adesea întâmplări din trecut sau
și-au construit o realitate abstractă, alterna-
tivă. Romanul lui Bartis Attila arată că acest
tip de limbaj și percepție se potrivește cât se
poate de bine cu lumea de tranziție din jurul
schimbărilor de regim din statele Europei
Răsăritene. Reușind o abordare arhetipică a
unor evenimente cotidiene, a unor „legen-
de urbane*, Bartis menține profunzimea pro-
zei existențiale și într-un cadru de actuali-
tate. Sensibilitățile postmoderniste nu lipsesc
nici ele: „Zile-n șir ești palidă ca peretele din
cauza unui simplu control* - îi zice Andor
Eszterei la un moment dat. Răspunsul Eszterei
mută dialogul la un alt nivel al reflecției:
„Altădată ai comparații mai bune* (p.166).
Nu este singurul episod în care limbajul își
arată mecanismul de funcționare - este de
reținut în acest sens și povestea cu numele
barului Perla Balcanilor (p. 102-104).
    Tihna este în acest roman o stare dorită,
stare care nu se realizează însă. Naratorul nu
se menajează: arată unele moduri de viață
paralele, dar arată și faptul că aceste vieți alter-
native sunt imposibil de trăit pentru el. Pentru
Andor nu există cale de ieșire din situația
creată. Pentru alții, poate. Logica romanului
este legată tocmai de conștiința care nu vede
cale de ieșire, făcându-ne să simțim pe pielea
noastră această imposibilitate, nu numai să o
„înțelegem* de la distanță.

Cărți primite la redacție

• Mircea
  Vasilescu,
  Europa dumi-
  tale: Dus-lntors
  Intre „noi" și
  „ei", lași:
  Polirom, 2007.

• Mihai Dinu
  Gheorghiu,
  Intelectualii In
  cimpul puterii:
  Morfologii și
  traiectorii
  sociale, lași:
  Polirom, 2007.

• Carol lancu,
Alexandre Safran:
Une vie de
combat, un fais-
ceau de lumiere,
Universite Paul
Valery - Mont-
pellier III, 2007.

• O leg Garaz,
  Territoria,
  Cluj-Napoca:
  Limes, 2007.

6 • APOSTROF

Marta Petreu: Dragă Norman Manea, călă-
torești în Peninsula Iberică, în Spania. Ești un
„huligan“ în țara lui Don Quijote. Te rog să
spui, pentru cititorii Apostrofului, cu ce oca-
zie ai ajuns acolo.

Norman Manea: Călătoria în Spania era
programată ca parte a unui traseu mai lung,
cuprinzînd și participarea la o conferință
la Ierusalim și la sesiunea de primăvară a

Academiei de Arte din Berlin. Am
renunțat la ultimele două etape -
mi se părea prea obositor - și
mi-am dat seama, în Spania fiind,
că a fost o decizie înțeleaptă. Am
fost invitat în Spania de Editura
Tusquets, cu ocazia apariției unei
noi cărți a mea în spaniolă, și de
Centrul de Cultură Contempo-
rană din Barcelona, la conferința
internațională despre populism.
La Editura Tusquets am avut o
discuție cu directoarea, doamna
Beatriz de Moura, despre viitoa-
rele mele apariții în Spania. La
Centrul de Cultură Contempo-
rană, fusesem solicitat să rostesc
așa-numitul „key-note address“,
alocuțiunea de deschidere, dar nu
prea aveam chef de discursuri aca-
demice, așa că am propus să fiu
intervievat public pe această temă.
Am avut deci o conversație, în
cadrul conferinței, cu domnul Jo-
se Maria Ridao, fostul ambasador
spaniol la UNESCO, despre „Popu-
lism vs. Democrație^. Am fost
și la Madrid, unde am vorbit la
Institutul Cervantes despre „Lim-
ba exilatăA Introducerea serii a
aparținut Ioanei Zlotescu, o bine-
cunoscută „spaniolistă“ (editoa-
rea seriei de multe volume De la
Serna și fosta directoare a Insti-
tutului Cervantes din București).
In cursul șederii în cele două orașe


(sau, ca să respectăm actuala atmosferă spa-
niolă, să zicem în capitala catalană și în cea
castiliană), am avut, de asemeni, convor-
biri cu ziariști de la principalele ziare și re-
viste culturale spaniole, La Vanguardia, El
Pals, ABCD, Rivista del Occidente etc.

M. P.: înțeleg că volumul tău, întoarcerea
huliganului, care a avut succes european, a
ajuns în Cervantes-land, cum spui tu. Ești mul-
țumit de traducere, cine a făcut-o, la ce editum
a apărut, cefei de editură e etc.?

N. M.: întoarcerea huliganului a apărut la
Tusquets în 2005 și a fost aleasă de La Van-
guardia ₜdrept cea mai bună carte străină a
anului. în 2006 a apărut Despre Clovni: Dic-


jrHir'i iiHj r Kâki m ut



tatorul și Artistul, iar acum, în primăvara
2007, a apărut Fericirea obligatorie. Editura
va continua programul, în anii următori, cu
reeditarea Plicului negru, publicarea volu-
mului de eseuri A cincea imposibilitate și a
unui volum de proză scurtă. Din cîte mi
s-a spus, traducerea este excelentă și se dato-
rează domnului Joaqufn Garrigds, actualul
director al Institutului Cervantes din Bu-
curești. Tusqucts este o editură prestigioa-
să, printre cele mai respectate și bine cota-
te din Spania.

M. P.: Iți pun o întrebare patetică, ridicolă: ce
anume din cultura românească a pătruns acolo?
Ai avut ocazia să vezi vreo carte românească


DCL ZI AtRIL Al J li l

ABCD79

■ . ■ ■.

'P-“i

• Coperta revistei spaniole ABCD, număr pe aprilie-mai 2007

... 12 rr-j-Mi             ■ 'S'.wî

-je- jiu .12 jvHtCnui JfKno*ITMjstrrf wl- "

-J-Mr -Ml.i-iUIl.iRRF . .












în vreo librărie? (Eu, cînd mă duc în străină-
tate, caut în librării și, după cum știi, și în
biblioteci cărțile autorilor români... și nu le prea
găsesc...)

N. M.: Excelentul traducător care este Joa-
quin Garrigds a asigurat prezența în peisajul
cultural spaniol a vreo 20 de volume traduse
din românește. Printre scriitorii traduși sînt
Mircea Eliade, Sebastian, Cioran, Blecher și
alții. Editura Tusqucts îl publică pe Cioran,
sînt deja vreo șapte volume Cioran apăru-
te, cred. Le-am propus și alte nume româ-
nești, sper să aibă ecou...
    Am primit, în seara cînd am vorbit la
Institutul Cervantes din Madrid, un superb
volum Blecher, publicat în Spania la o mică,


dar foarte bună editură, conținînd Intîm-
plări în irealitatea imediată și Vizuina lumi-
nată. Jurnalul lui Sebastian în spaniolă a avut
mare succes, curînd va apărea și De două mii
de ani, pentru care am scris prefața. La con-
curență cu Nae lonescu, s-ar zice... Cărțile
românești ar trebui căutate, mai curînd, în
biblioteci, cred, decît în librării, căci astăzi
librăriile nu mai expun decît apariții rela-
tiv recente. Cartea mea recent apărută putea
fi însă văzută, da, în librării.

M. P: Spune-mi cum e lumina în „Iberia“...
spune-mi ce ați văzut acolo, în ce muzee te-a
dus/v-ați dus cu Cella, povestește-mi ceva despre
călătoria voastră...


N. M.: Gazdele mele spaniole
mi-au asigurat condiții de zbor
foarte bune, ceea ce a redus din
obișnuita oboseală a unei aven-
turi transatlantice. Zilele au tre-
cut repede în Spania, ne-am simțit
bine. Lumina primăverii iberice
este superbă, atmosfera străzii și
comunicarea umană sînt cordia-
le, relaxante. Fără a avea efuziu-
nea italiană, ospitalitatea spaniolă
este caldă și vibrantă. Vorbind, în
dialogul despre „populism și de-
mocrație“, despre actuala situație
politică îngrijorătoare din Polo-
nia, am glumit, spunînd că nu sînt
deloc sigur că vocea din parlamen-
tul polonez care cerea ca Isus să
fie proclamat „regele Poloniei^ a
fost inspirată, căci nu sînt deloc
sigur că Isus ar fi îneîntat de o ase-
menea perspectivă. Isus era un
mediteranean, Polonia are o climă
rece și nu foarte atrăgătoare... La
Madrid, am fost la muzeul Thyssen
și la Prado, unde am văzut și ex-
poziția Tintoretto, la Barcelona
am locuit vizavi de catedrala prin-
cipală, dar am văzut din nou și
Sagrada Familia, barocul contor-
sionat și tenebros al lui Gaudi,
Muzeul Picasso, fostul cartier
evreiesc, celebra strada La Ram-
bla, portul, La Pedrera (Casa Mi-
lă) . Mi-aș dori să revin oricînd în
Spania, să văd Andaluzia, Galicia, să-i revăd
pe tînărul Picasso, pe Miro, pe Dali și pe
Velâzquez, să-l întreb pe Don Quijote ce
crede despre modernele mori de vînt ale
spectaculosului haos contemporan. Dar
senectutea zîmbește sarcastic la asemenea
visuri.


Interviu realizat de

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 7

cu (Ochiul
LIBER

Ceea ce scrie Ion Vianu
(lăsînd la o parte cele do-
uă romane apărute, facînd
parte dintr-un ciclu anun-
țat) se încadrează în „spe-
cia“ numită eseistică. Mă
gîndesc, iau în discuție trei
cărți: Stil și persoană (1975),
Paramnezii (2005) - cu
multe proze avînd un domi-
nant caracter epic-reflexiv -

și foarte recentul volum intitulat Blestem și
Binecuvântare (2007), apărut la Biblioteca
Apostrof. între ele s-ar mai putea lua în dis-
cuție și texte cu caracter politic, unele redac-
tate pentru „Europa Liberă“, altele publi-
cate cu diverse alte ocazii. Un ton eseistic
apare uneori și în bine-cunoscuteleAfrworiz
in diah^g (1994) cu Matei Călinescu - una
din cele mai interesante scrieri memorialis-
tice dintre multele care au apărut după 1989.
(Nu știu dacă am mai scris-o, în orice caz
am gîndit-o adeseori: această „conversație“
m-a stimulat și pe mine să concep și să redac-
tez memorialistica din Covorul cu scorpioni.)
Gîndindu-mă la încadrarea între genuri și
specii a volumelor sus-menționate, am ajuns
la o „definiție^, cu siguranță incompletă,
probabil sugerată de alții înaintea mea: ast-
fel, dacă istoria literară năzuiește să producă
judecăți și ierarhii definitive, dacă studiul
critic tentează să interpreteze cît mai com-
plet și mai întemeiat opere, dacă critica de
întîmpinare oferă o primă selecție, un discurs
scurt și concis al puterii (înțelegînd prin asta
și recomandarea vandabilității unei cărți),
atunci văd în eseu, înainte de orice, o spe-
cie ce invită la dialtg, chiar îl presupune (mai
mult implicit decît explicit), care invită la o
divagație geamănă cu aceea care a fost prac-
ticată de un autor. Există în Stil și persoană
o frază care ar putea fi chiar mottoul sau
„arta poetică“ a scrierilor recente: „Visez
la o cunoaștere care să nu fie nici literar-
artistică, nici științifică - nici ficțiune, nici
eveniment - ci și una și alta, împingînd re-
portajul vieții interioare de la veritabil la
verosimil, dîndu-i un înalt grad de exem-
plaritate“ (p. 55). Adăugind și definiția pa-
ramneziilor ca fiind „închipuiri luate drept
amintiri“ sau „amestec de închipuiri cu amin-
tiri“, ne situăm, în chip definitoriu, în sfera
eseului - sau a eseisticii - încă de la „defi-
niția“ dată de Montaigne; cu alte cuvinte,
gînduri asupra vieții, lumii sau a cărților lor,
deci... a amintirilor și închipuirilor aduna-
te, meditate spre a le aduce la verosimilita-
te, tinzînd la exemplaritate.
    între Stil și persoană și recentele cule-
geri de texte există o continuitate evidentă,
dar și un alt ton, o altă dimensiune a gîndi-

„Tot ce e înăuntru
e și în afară"

Gelu lonescu

rii și exprimării. E de observat că, fapt cel
puțin semnificativ, între prima carte și cele-
lalte două recente, autorul lor își trăiește fun-
damentala experiență a exilului, cam un sfert
de secol. Stilul și persoana sînt oarecum ace-
leași; dar înălțimea expresiei și adîncimea
gîndurilor s-au stabilizat în amploarea unei
grave, dar deloc patetice meditații, pretex-
tul unei teme abordate nefiind deloc întîm-
plător. Marile teme ale acestor două cărți,
Paramnezii și Blestem și Binecuvântare, sînt
cam aceleași: moartea și murirea, „mitul“
tatălui, simboluri, reveniri, comentarii și
concluzii privitoare la propria traiectorie
profesională, medicală - și anume psihiatria
și psihanaliza (deloc redusă la înțelesul strict
freudian). Ion Vianu nu scrie din „cărți“, ci
dintr-o vocație a meditației pe care o pla-
săm pe o simbolică verticală, cum spuneam:
înălțimea subiectului și a tonului la un capăt,
la celălalt adîncimea temei, a reflecției. între
ele nu e loc pentru banalitate, loc comun
sau poză emfatică - Ion Vianu are un stil de
adresare, de concepere a textului care ignoră
redundanța, fără a fi didactic sau monoton.
Există însă și nenumărate fraze memorabi-
le care sînt „produsul“ unei lungi gestații;
citez aproape la întîmplare: „Creștinismul
este cea mai îndrăzneață încercare de-a uzur-
pa absolutul autorității paterne“ (p. 51) sau
„Tot ce învăț despre viață transformă nu nu-
mai chipul universului și al ființelor vii ce-1
locuiesc, ci și al celor dispărute“ (Paramnezii,
p. 76), sau „Dragostea e o acțiune ce para-
lizează. Visul e o pasivitate care dă ghes“
(ibid., p. 41).
    Originalitatea acestor eseuri vine și din-
tr-o direcție care este în literatura română
total inedită - și anume din direcția expe-
rienței medicale, psihiatrice, deci a unei înde-
lungate familiarități cu analiza, cu prezența
inconștientului în viața noastră, cu psiha-
naliza - importanța acestei dimensiuni a
vieții noastre fiind aproape total ignorată nu
numai de instrucția elementară, dar chiar și
de majoritatea intelectualității, eseurile despre
actualitatea lui Freud, despre Jung, Sacher-
Masoch sau Winnicott îndeplinind deci și o
funcție informativă. Demersul analitic apli-
cat este poate cea mai pasionantă și perso-
nală parte a eseisticii lui Ion Vianu, cea inspi-
rată din textele biblice sau din dramaturgia
antică ateniană; mă refer la titluri ca: Blestem
și Binecuvântare, care a dat și titlul cărții, sau
X^Antigona, o disidentă, Sine autentic și sine
fals, A unsprezecea poruncă, întrebări pe care
mi le pun. Cît despre reflecțiile autorului asu-
pra lumii contemporane și a viitorului ei,
ele au nu numai justețea observației, ci și
pertinența ei pesimistă: căci viața dominant
colectivă, invazivă reduce amploarea vieții
interioare, o diluează. Viitorul pare a ne
pregăti ceea ce Ion Vianu numește „o lume
constituită exclusiv din suprafețe" (p. 77).

Mă întîlnesc întru totul cu aceste idei care
ne fac cel puțin melancolici pe amîndoi.
    Așadar, o gîndire și o exprimare care-ți
satisfac așteptarea, care nu te inhibă; calita-
tea intelectuală a eseisticii lui Ion Vianu nu
e tentată nici de o erudiție pretențioasă și
nici de divagația nemotivată, ca o formă de
exhibare a inteligenței. Suita ideilor este
strictă, directă și clară; cînd apar ambiguită-
țile, ele sînt în primul rînd semnalate de au-
tor. Dacă în Stil și persoană divagația și inter-
pretarea porneau, de cele mai multe ori, de
la literatură (Gogol, V Woolf, Kafka sau Ur-
muz), în recentele volume, la care m-am
referit mai sus, nu interpretarea din punct
de vedere literar, exegetic este țintită, ci idei-
le, „miturile" sau simbolistica adîncă, tipo-
logia - Faust, Don Quijote sau Oedip - fiind
doar argumente, și nu o finalitate a ideii.
Nu e de mirare că lecturile lui Ion Vianu se
întind pe multe „suprafețe" - literatura,
psihiatria, filosofia istoriei, filosofia fiind
cele mai importante, la care se adaugă curio-
zitatea sa pentru magie, alchimie, pentru
„mister" (la urma urmelor, ce e mai miste-
rios și fascinant, profund tulburător, dese-
ori incomod, decît „înțelegerea" inconști-
entului uman, dar și a aceluia colectiv,
înțelegerea „omului lăuntric", care rămîne
un fel de titlu generic pentru eseistica lui
Ion Vianu).
    Meditația pornind de la închipuiri sau
amintiri, de la texte celebre - în primul rînd
Cartea facerii din Vechiul Testament -, de la
moravuri, întîmplări, oameni, fapte, gesturi
sau gînduri pare a fi „starea" cea mai adîn-
că a autorului, un exercițiu rareori abando-
nat; de unde și acea solemnitate a „ritualului"
ce-o certifică scrisul, textul său. E prea sim-
plu să vezi în acestea numai o „continuita-
te" de la tată la fiu - de altfel, „mitul" tată-
lui nu evită deloc situația strict familială. Să
mai spunem că, implicit sau explicit, ideile
ce le conțin aceste texte sînt expresiile unei
„vocații", aceea de a lua în discuție și de-
monta tăria locurilor comune de care e plină
existența noastră, a tuturor?
    în fine, n-am făcut în cele scrise mai sus
decît să semnalez unele... suprafețe care sînt
expresiile unui adine; cititorul acestei cărți
nu poate fi decît un om cu o serioasă cul-
tură și cu un real interes pentru misterele
vieții și ale morții. Pe acesta îl avertizez -
și în asta constă, la urma urmei, rostul aces-
tor însemnări - că va greși dacă nu va lua în
considerație vocația spirituală, chiar reli-
gioasă - deși greu de definit - a autorului
în discuție, precum și dacă va pune acest dis-
curs pe seama unei seninătăți olimpiene.

8 • APOSTROF

Poeme de Gellu Dorian

Racul

Cînd vine să te vadă, ochii ei privesc prin tine la celălalt
despre care vei afla mult prea tîrziu,
cînd lumea își va fi spălat deja rufele în apele tulburi
ca retina din care s-a născut,
mîna ei va secera trifoiul din spatele ochilor tăi,
acolo unde adormeai chipeș și uitat ca firul de ață în trupul
luminării
niciodată aprinsă,
somnul în care creșteai te va lipi de pămînt,
preș sub care vor roi îngerii cu fețele speriate,
după care te vor scoate felii de pîine
molfăite în gura copiilor ei care
cînd vor veni să te vadă
vor privi prin tine la celălalt, adus să te înlocuiască,
luminare arsă într-un întuneric încins,

la miezul nopții se va trezi și te va scutura pe fereastră,
tălpi negre vor icni de plăcere
cînd îți vor simți pielea scrisă de mîinile crescute de-a valma
printre zilele tale din care n-ai mai rămas
nimic,
ea se va simți bine în trupul tău pe care îl va înghiți
cu plăcerea cu care florile devin mormintele albinelor moarte,
apoi te va ridica și-ți va arăta cutele în cearșaful din care
ai fost aruncat, iar în locul tău tolănită
umbra celuilalt plină de sînge scîncind
pe care în zori va trebui să o porți după tine
peste toată ziua deschisă ca o rană în care te-ngropi,
celălalt te va privi și va vedea din tine
numai ceea ce-i va conveni,
poți închide ochii atunci și vorbi
pînă ce nu veți mai auzi nimic -
las-o să-ți ia capul și să-l facă
țărînă,
mîinile să ți le cearnă peste
rochiile ei aruncate prin cer,
restul trupului să ți-1 învelească
în vorbe soioase
lăsate prin gura tîrgului ca
într-un coș de nuiele
solzii de pește prin care au cîntat
apele,

cînd va veni să te vadă,
nu va mai fi ea, ci cealaltă...

Ușa

Ce-am crezut că se întîmplă în
spatele ei
mi s-a arătat,
fusese multă vreme noapte
dincolo,
doar vești ponosite veneau să-mi
explice întunericul ca pe o carte
din care săreau literele și cuvintele
rămîneau cariate ca dinții în gura în
care doar limba știa
să descifreze totul muțește,
toată taina era o burtă de cal troian în
care trupurile erau degerate
și delestate pe un pămînt arid
din care nu va răsări decît pirul
ca niște săbii înfipte în aerul vlăguit, fără sînge în el,
trasă dinspre afară
scîrțîia și devenea scutul peste care eram întins
ca un fumător pe masa unei cîrciumi părăsite -

acum cîntă altfel, mi s-a spus,
te vor asculta pereții cu urechile clăpăuge ca ale oligofrenilor
din orfelinate
scoși primăvara la aer după o iarnă
în care igrasia le-a înverzit pielea plină de bureți
ca în poienile burdușite de mierle,

sau taci,
nimeni nu-ți cere mai mult decît să faci ce vrei în fața ei,
atîta timp cît ei nu sunt acolo
și nu-ți spun ce să faci,

cînd se închide și rămîi în spatele ei
țipă să gîtui singurătatea de cum se naște,
fa din ea zăvorul pe care-1 tragi zilnic
ca pe un fermoar după care crezi că se ascunde femeia
în care vrei să intri
mut și trecut printr-o mie de ploi -

de o mie de ori pe zi trece prin ea vuietul lumii
și tu nu-1 auzi...

Saltul

Nimeni nu-și plimbă odată cu el, singur,
dinele care scheaună într-o lesă cu mărgele
ca mătăniile călugărilor -

toată viața l-am crescut cu speranța că nu va turba
chiar în ziua cînd voi ieși să privesc lumea în ochi
ca pe un calendar prin care am trecut pînă acum
de cincizeci și trei de ori prin ziua morții
ca printr-o poartă mereu deschisă,
  ea stătea acolo și privea în pămînt ca în trupul meu trecător

   ca ploile, seceta și vînturile,
   deșertăciune care scotea zgomote, zurgălăii
   i sub coamele unor cai nevăzuți -


            de atîtea ori am înviat,
de atîtea ori mi-am lăsat mormîntul gol,
              de atîtea ori am fost părăsit și vîndut pe arginți
              falși -
k niciodată nu mi s-a spus că eu sunt cel ce
                 va muri cu adevărat
                 ca într-un salt acrobatul sub cupola de circ
                 mare cît bolta cerească -


                                  ■ nimeni nu latră cînd este
                                  ,                 scos din viață
                                     ca dintr-o grădiniță copilul
                                  aruncat în stradă
                                  sub harponul hingherilor,
                                  din genunchi se ridică la cer
                                  numai în văzul lui,
                                  ceilalți rămîn să se muște pe
                                  furate

                           / gonind într-o turmă biciuită de
                                             ochiul deschis ca o rană
t. pe pielea nesfîrșită a cerului,
                         / rostogolit din salt, tace și din tăcerea lui
                           se înfruptă ceilalți
                         fără să știe că mîine vor avea în stînga și-n
                    dreapta
                    un pustiu ca un cearșaf sub care vor ațipi
                  la nesfîrșit -


            nici nu știi cînd totul devine o gaură pe care o sorbi
            odată cu tot cerul în care intri.




           Desen de Gabriela Melinescu


Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 9

IN vara anului 1950, tânărul pe atunci Car-
los Fuentes cina la restaurantul hotelului
Baur-au-Lac, din Ziirich, aflat pe malul lacu-
lui. După ce și-a despăturit șervetul, a în-
conjurat cu privirea sala cu lumini tremu-
rătoare, cristaluri și necunoscuți rafinați
mânuitori de tacâmuri de argint. La o masă
învecinată a zărit trei doamne ce cinau în
compania taciturnă a unui domn sobru, în
etate, „drept și elegant ca șervețelele apre-
tate“. Părea de peste șaptezeci de ani, purta
un sacou alb, cravată, iar cu degetele pre-
lungi tranșa minuțios un fazan rece. Fript.
Bărbatul i s-a părut a fi mândru și milităros,
în ciuda oboselii care i se citea pe chip. In-
tr-un târziu l-a recunoscut. Era Thomas Mann.
După cum avea să mărturisească despre sine
peste zeci de ani într-un eseu, pe atunci Car-
los Fuentes era doar un tânăr student mexi-
can, „cu multe lecturi în spate, dar și cu toate
stângăciile din lume“. Din timiditate, nu
i-a vorbit. A doua zi l-a revăzut, păstrând
aceeași tăcere plină de sfiiciune și curiozita-
te lacomă. Privit, autorul nuvelei Moarte
la Veneția^ la rândul lui, urmărea avid un tânăr
ce juca tenis. Un „Apolo al sportului alb“,
cum spunea observatorul. „Mann nu-și putea
lua ochii de la acel băiat, iar eu nu puteam
să-mi dezlipesc privirea de pe chipul lui
Mann“, povestea Fuentes. Și-a amintit pe
dată de tristul și pateticul bătrân Aschenbach,
de pe plaja Lido, îndrăgostit fără de leac
de tânărul Tadzio. De data aceasta Tadzio
era încarnat într-un angajat al hotelului, chel-
nerul Franz, ce-și permisese pentru câteva
minute să joace tenis, ca apoi să servească
clienților budinci galbene și rațe în sânge.
Fără îndoiala insinuării, Fuentes spunea
de-a dreptul că septuagenarul câștigător al
premiului Nobel pentru literatură, întocmai
ca și personajul său celebru, tânjea admirând
tulburat farmecele tânărului „Apolo“. La 20
de ani după scena din Ziirich, scriitorul me-
xican se afla pe plaja Lido, unde l-a văzut pe
Visconti filmând Moarte la Veneția.
   O fotografie din 1881 mi-1 arată pe Tho-
mas Mann în pruncie. Mic și încruntat, cu
privirea câș spre dreapta, undeva în afara

 Fotografiile
familiei

Alina Andrei

cadrului. E în pantaloni scurți și ghete, așezat
în decorul artificial din studioul fotografu-
lui. Pe la vârsta de 30 de ani își amintea cu
duioșie malițioasă de jucăriile copilăriei, în
mod special de un ponei roșcat împăiat, pe
care-1 iubea cu tandrețe pentru blana, copi-
tele și nările acestuia. Despre mama sa, Julia,
spunea că era din cale afară de frumoasă, cu
o ținută tipic spaniolă, cu caracteristici pe
care le-a regăsit mai târziu la dansatoare cele-
bre: „tenul de fildeș specific Sudului, un nas
nobil sculptat și cea mai atrăgătoare gură pe
care am văzut-o vreodată". Intr-o fotogra-
fie făcută în anul 1879, frumusețea de care
pomenea se poate doar bănui. Vag. Julia
Mann pare o mamă burgheză, tipică pentru
acele vremuri, virtuoasă și calmă, cu rochia
strâns închisă la gât, părul ridicat într-un coc
voluminos, greu. Chipul înțepenit în aștep-
tare. Lipită de ea era mezina care îi purta
numele de botez, iar lângă, băieții, Heinrich
și Thomas. în 1885, Thomas a fost foto-
grafiat din nou cu frații săi. De data aceasta
din fotografie lipsește mama, apărând o altă
soră mai mică, Caria, cea care la maturita-
te avea să se grăbească spre moarte sinu-
cigându-se. Cealaltă soră, Julia (alintată Lu-
la), ce aici e destul de mare să poarte botine
lungi, dar și destul de mică cât să țină strâns
o păpușă plină de dantele și volane, peste
ani avea să-l ajute pe Thomas la documen-
tarea pentru CasaBuddcnbrook. în septem-
brie 1897 i-a trimis o epistolă de 28 de pa-
gini cu amintiri spumoase despre mătușa lor
Elisabeth, cuvinte care au apărut aproape în
totalitate în roman, cu mici modificări. Ti-
neri și încă strâns uniți de-o afecțiune puter-
nică, Heinrich și Thomas au mai fost foto-
grafiați în jurul anului 1900. Fratele cel mare
e în picioare, văzut din profil, cu o mână
în buzunar, uitându-se în jos la Thomas, care
stă pe un scaun cu ochii în retinele celor care
au privit fotografia de-a lungul anilor. Amân-
doi sunt îmbrăcați elegant și lejer în același
timp și au mustăți stufoase ca niște bucăți
groase de postav. Un an mai târziu, Thomas
îi povestea fratelui său, într-o epistolă, despre
vizita pe care intenționa s-o facă la fotograf,
cu romanul Casa Buddenbrook în brațe,
proaspăt tipărit. „O să mă duc la fotograf
să-mi fac o poză cu mâna dreaptă în jiletca
fracului și cu stânga sprijinită pe cele trei vo-
lume; după care, în fond, pot să cobor liniș-
tit în mormânt. - Nu zău, e bine că va ieși
totuși la lumină cartea asta!" N-am văzut cu
ochii poza de care pomenea în scrisoare, însă
o pot vizualiza limpede în spatele lor, adică
în cutia craniană.
   Peste 20 de ani, într-o zi ploioasă, s-au
lăsat fotografiați în stradă, pe caldarâmul
umed. Sunt mai împliniți la trup, respec-
tabili, acoperiți de pardesie groase și pălării
cum nu se mai văd decât în filme, la teatru

și, desigur, în albumele de familie moșteni-
te de la bunici. Heinrich are papion, Thomas
cravată. Amândoi privind spre fotograf ca
pentru câteva secunde, probabil reluân-
du-și apoi convorbirea întreruptă. Instanta-
neu surprins după o perioadă lungă în care
relațiile dintre cei doi frați se răciseră din
cauza controverselor politice. Heinrich publi-
case deja romanele care l-au făcut celebru,
Profesorul Unrat și între rase. Primul avea să
fie ecranizat sub numele îngerul albastru^
filmul care a transformat-o pe Marlene
Dietrich într-o divă misterioasă cu voce
aspră, gâdilitoare. Mulți ani mai târziu,
Heinrich avea să scrie piesa Actrița y inspira-
tă de tragedia surorii sale, Caria, care în foto-
grafia făcută în 1885 stătea rezemată în-
tr-o rână de Julia-Lula, imediat lângă frații
mai mari, Heinrich și Thomas. Bondoacă și
serioasă, cu bretonul până la sprâncene. Așa
arăta pe atunci, când nu se știa cum avea
s-o sfârșească din prea multă (sau prea
puțină) dragoste.
    Pentru un privitor oarecare, grăbit, foto-
grafia din anii ’20 nu are nimic special. Doi
frați pe stradă, cu pantofii lipiți de caldarâ-
mul ud și plescăitor, cu o umbrelă văzută
vag în spatele lor, ținută de o trecătoare sur-
prinsă în mișcare (precis i-a foșnit fusta, dar
nu se aude din hârtie). E o poză banală, însă
un vicios în ale lecturii va număra cei șase
nasturi de pe pardesiul (sau paltonul?) lui
Thomas Mann, îi va privi îndelung basto-
nul atârnat lejer de mâna băgată în buzunar,
nu va neglija nici pălăriile celor doi, nici
strada, încercând să ghicească unde anume
se aflau și de ce, ca și cum ar avea noimă.
Adevărul este că dacă ar fi avut cinci, și nu
șase nasturi, n-ar fi fost nicio pagubă pen-
tru mine, micile amănunte intime de ase-
menea natură având importanță doar pen-
tru acele persoane care n-au pace până
nu ating cu mâna lor pantalonii lui Henry
Miller, condeiul lui Cchov ori biroul la care
a trudit Balzac.
    Pe un alt caldarâm, poate că în aceeași
iarnă, Thomas a fost fotografiat împreună
cu soția sa, Katja, deja cu chipul veștejit de
trecerea anilor, înfofolită în haina largă de
blană, cu pălăria-clopot trasă bine pe frunte
și pe urechi, după cum cerea moda vremii.
El ține picioarele cochet încrucișate și-o ser-
vietă mare în mâna stângă. Cea dreaptă e
strecurată după brațul soției. Katja fusese o
splendoare. Un portret din 1905 (anul căsă-
toriei) o arată fragedă și tăcută, plină de
moliciune la trup și mai presus de toate li-
niștită ca apa unui puț adânc. Una dintre
rarele femei care poate avea privirea căptușită
cu ceva moale, dar și, în aceeași clipă, aris-
tocrată; învățată din pruncie să-și plimbe
degetele pe clapele pianului fără să-și îngro-
zească musafirii, să urmărească cu tact abu-

10 • APOSTROF

• Thomas Mann și Katia Mann

nil țâșnit din ceașca de cafea - când s-a comis
o gafa să citească Goethe înainte sau după
sindrofii.
   O altă fotografie preferată cu familia Mann
este cea în care apar doi dintre copiii lui Tho-
mas, și anume Erika și Klaus, pozați în anul
1927. Zâmbesc din toată inima, au mere pe
jumătate mâncate în mână, lăsând să se ghi-
cească cotoarele, băști cu ciucuri pe cap,
identice. Sunt îmbrăcați de stradă (ea în par-
desiu deschis la culoare, el în costum ele-
gant), stau jos, strâns lipiți și par de-o vese-
He molipsitoare. Arată ca două staruri din
epoca de aur a Paramount-ului, plecate in-
cognito într-o stațiune din Alpi sau la Monte
Carlo, înduplecate de-un fotograf neobră-
zat, dar simpatic^ să pozeze pentru rubrica
de mondenități. într-o zi oarecare din anul
1933, Erika și Klaus au telefonat părinți-
lor aflați în străinătate să nu se mai întoarcă
în Germania, alarmați de amenințările na-
ziștilor. Pe 10 mai 1933, la Berlin, au fost
arse peste 20.000 de cărți „decadente^. S-au
transformat în cenușă romane de Thomas
și Heinrich Mann, precum și de Hemingway,
Erich Maria Remarque, H. G. Wells, Ștefan
Zweig, Jack London, John Dos Passos și
mulți alții. Fotografiile publicate în presa
vremii (pe care le-am văzut eu) sunt gri și
ușor tulburi, nu dezvăluie privirii prea multe.
O mulțime formată din siluete mici, cu câte
un braț ridicat în cerul întunecat, civili și
soldați strânși lângă un morman uriaș de
cenușă care încă mai arde mocnit. Dacă nu
știi despre ce e vorba, n-ai de unde să ghicești
că fumul iese din Muntele vmjit, din Casa
Buddenbrook și Moarte la Veneția. Paginile
fiind carbonizate, literele din cuvinte, sem-
nele de mirare, cele imperative, virgulele și
punctele incendiate, toate s-au transformat
în pâclă înecăcioasă ce ș-a îmbibat în părul
și hainele piromanilor. întorși la casele lor,
mai miroseau încă a roman ars. Și-a doua
zi, și-a treia. Așa îmi imaginez, și nu cred că
mă înșel.
   Erika, copilul preferat, și-a însoțit tatăl
în nenumăratele călătorii pe care le-a făcut
până când a fost coborât în mormânt. Mai
mult ca sigur că una dintre cele trei doamne

cu care Thomas Mann a cinat la restauran-
tul hotelului din Ziirich, de care pomenea
Fuentes, era ea. După ce scriitorul a murit,
personal nu mai știu ce s-a mai întâmplat cu
Erika Mann. Despre Klaus cel atât de fru-
mos zâmbitor în fotografii am aflat, din cărți,
că s-a sinucis pe 22 mai 1949, la Cannes.
    Bolnavii din sanatoriul cocoțat pe Mun-
tele vrăjit, datorită izolării și unui moft de
societate, se molipsiseră de morbul foto-
grafiilor, așa cum în alte perioade colecțio-
naseră timbre poștale, jucaseră pasiențe cu
11 cărți și dansaseră tango pe muzica gra-
mofonului. Cu aparatele proptite de coșul
pieptului declanșau spre piscurile îndepăr-
tate, brazi sau tovarășii de suferință. Impro-
vizându-și camere obscure în dormitoare,
amestecau soluțiile chimice primejdioase
la adăpost de lumină, acoperind ferestrele
mari cu pături groase din păr de cămilă, până
când administrația sanatoriului a interzis
această îndeletnicire, din cauza unui bul-
gar ce fusese gata să se transforme în scrum
din nebăgare de seamă.
    „Se treceau din mână în mână portrete
de persoane care, surprinse de fulgerul mag-
neziului, cu ochii ficși, cu figurile palide și
convulsionate, păreau cadavrele unor oa-
meni asasinați, pe care cineva i-a așezat în
picioareȚ spunea Thomas Mann. Nici foto-
grafiile în culori meșteșugite „după proce-
deul Lumiere“ nu apăreau într-o lumină mai
bună.

    Iar Hans Castorp păstra o placă înrămată cu
    carton care, atunci când era privită în trans-
    parență, îl înfățișa între doamna Stohr și
    domnișoara Levi cea cu pielea de fildeș, prima
    într-un tricou albastru ca cerul, cea de-a doua
    într-unul purpuriu, cu o figură bronzată și
    printre flori de păpădie galbene, dintre care
    una îi era înfiptă la butonieră, totul pe un
    fond de gazon de un verde de culoarea ve-
    ninului.

    Și cum multe dintre personajele din
Muntele vrăjit, precum și sanatoriul, au exis-
tat în realitate, bănuiesc că și portretele cu
figurile convulsionate n-au fost născocite.


Avangarda rusă

Vasili Kamenski -
monument viu

Vasili Kamenski
(1884-1961)

Tragicomic urlet în sufletul meu
Se revarsă ca peste râul Kama un picnic.
Cât o mai fi să stau eu - iată, viu,
Monument din carne de voinic?
Poftim -
Priviți mai răspicat, sonor
Din toate clopotele cu ochii ca
Un imens centru -
Acesta-s eu - al vostru cuceritor
(Strâng din buze)
Ce viața o cântă contra și pentru.
Iar voi - hei publicule - numai
Kaput-
Țintuiți vrăjiți doar de monumente de
                           fontă coclită.
Astăzi altfel e - Viu privesc gloata -
Eu înadins venii în Kamenka mea iubită.
Ajunge de a-i înșela pe Marii Poeți
Viața cărora-i decât a albinelor mai grea -
Ei creatorii de vară tropicală
Acolo unde voi de iarna cotidiană
Continuați a degera.
E timpul de-a urca poeto-statui
Pe piedestal - cât în viață mai sunt -
Fie ca talentele să-și găsească rostul
Fiecare din ei să ajungă minune
Cât mai curând.
Eu unul cred - de cum va fi să murim
Voi vă veți mira
De sfânta noastră modestie, simplitate -
(Ca proiectul cetății!) -
Iar acum îi numiți futurobandiți
Pe Genialii Copii ai Contemporaneității.
V-ați obișnuit să glorificați morții anume
Jignindu-ne cu academii monumente -
False mutre de spăsiți,
Iar pre noi cei vii -
Adevărații Volnicii și Demnii în toate -
Sunteți gata să ne biciuiți.
Ce public mai sunteți voi - rău și
împietrit
Neîncălzit de ardoarea futurismului
Căci doar eu însumi - prorocul înflăcărat
Va voi arde până la ideea Anarhismului.
Ce public mai sunteți - ciudat și în răspăr
Știu că prin înălțime plictisi-vă-voi -
Cu aeroplanul ridicat peste Varșovia
Adeseori vedeam umanul mușuroi.
Și nici s-ar fi găsit cineva
Să se gândească la futuristul-aviator
Gloatele la piață - pe alei
Sporovăiau
Sau la jubileul vreunei mici fabrici
De lichior.
Parcă ar avea nevoie de genialitate
Cluburile pentru băcan și comerciant?
Iată de ce in fața voastră vin și stau eu
Columb însingurat.
întreaga mea soartă -
Nălucă de-o clipă -
Ca inelul Păsării zburătoare -
Fie ca Monumentul lui Vasili Kamenski
Să-l vadă doar lubita-i visătoare.
■
(1916)
Traducere și antologie de
Leo Butnaru

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 11

Să ne cunoaștem scriitorii

Critica ficțiunii impure


Liviu Bleoca

CumiAră un borcan mare de nes. Golețte-l.
    Nu complet; mai lasă puțin pe fund. îmi
place ide ea de a prinde miros de cafea. Simt că
este in li gica lucrurilor să duc ți in moarte acest
pai fum. Doar știi că e singurul meu viciu. Apoi,
dețartă-mă in borcan ți strânge bine capacul.
Sper să încap. Mmm. Voi simți cum cenuța mi
se pătrunde de aromă. Mă încântă gândul că
cenuța mea va ji pai fumată. De fapt, mai bine
cumpătă o sută de grame de cafea-boabe, râț-
nețte-o jin, ca pentru ibric, ți amestccă-mă cu
ea. Cred că ața e cel mai bine. Apoi du-mă
la Capul Aurora ți presară-mă pe plajă. Ai
grjă din ce parte bate vântul. N-aț vrea să-ți
intru in ochi. Te ng nu mă deșerta intr-un sin-
gur loc. împrăștie-mă pe o suprafață cât mai
mare. Astfel imi vor crește șansele ca vara, ames-
tecat cu nisip, să suport dulcea povară a tru-
purilor de femei. N-ai idee câte tălpi voi săru-
ta de-a lungul anilor! Al erelor, mai degrabă.
Sper că țărmul nu se va mod jica prea curând.
Nu mă încântă gândul să ajung teren arabil
sau fund de mare. Deți, dacă mă gândesc mai
bine, a doua variantă nu e nici ea rea.
    Privește partea bună a lucrurilor. în fond,
arji trebuit să încep ața: am o veste bună ți
una proastă. Vestea bună e că nu voi îmbă-
trâni niciodată. Cea proastă, că trebuie să mor
puțin pentru ca asta să jie posibil. în fond, e un
fel de târg, din care, dacă te gândești bine,
ies destul de câștigat. Nu voi cunoaște niciodată
bătrânețea! Nu te încearcă o urmă de invidiei
Nu voi ji niciodată decrepit, nu-mi voi purta
niciodată singurătatea ți frica de moarte prin
parcuri. Nu-mi voi expune niciodată oasele
inghețate la un soare care nu le mai poate încăl-
zi. Nu voiji uitat de ziua mea de copii, nepoți
ți strănepoți. N-o să miros urât ți n-o să ajung
să fac pe mine. Nu începi deja să vezi lucru-
rile in altă lumina? Bun. Atunci, ascultă:

POȚI ACCEPTA practic orice dacă povestea
e convingătoare. Iar poveștile sunt cu
atât mai convingătoare cu cât sunt mai puțin
plauzibile. Nu există deci ceva mai greu de
crezut decât realitatea, motiv pentru care
scriitorii și-au făcut un obicei din a-i atenua
excesele. In consecință, ceea ce urmează ține
mai degrabă de ficțiune. Desigur, fără a fi
cu totul străin de realitate.
    Ascultă chiar dacă aproape tot ce îți spun
ți-e cunoscut. Nu sări nici măcar pasajele în
care descriu locuri sau lucruri pe care le știi
prea bine. Toate își au rostul lor în această
istorie. Dar, cum unele au fost reale, iar alte-
le închipuite, și cum nu a stat în puterea
mea să le transpun pe cele fictive în viață,
atunci nu-mi rămâne decât să transform totul
în povestire. E un fel de artificiu matema-
tic: le aduci pe toate la același semn, pentru
a putea efectua operația. Scopul ei? Acela
de a găsi un sens, dacă el există, în melanjul
aceasta de fapte și minciuni.

DE CE m-am întors în orașul adolescenței
mele este o întrebare la care nu pot da
un răspuns lămurit. Poate pentru că, având

o meserie care îmi permitea să mă stabi-
lesc unde doresc, acest lucru a fost posibil.
Sau poate pentru că, fiind ceva în neregulă
cu viața mea, încercam o revenire în punc-
tul de unde traseul meu devenise conștient
și, în consecință, asumat. Ori fiindcă visam
de mult să mă pot întoarce. Desigur, acestea
sunt raționamente ulterioare, căci la vremea
respectivă am acționat mai degrabă sub im-
pulsul momentului. Cândva pe la mijlocul
primăverii, mi-am luat pur și simplu lucru-
rile, le-am aruncat în portbagajul mașinii
și am plecat.
   Mi-a luat vreo câteva zile să-mi găsesc o
locuință; sau, ca să fiu mai exact, două. Pen-
tru că nici locuințele prin care mă perind nu
sunt pentru oameni cu nevoi normale. Toate
au câte o malformație, câte o ciudățenie care
le face indezirabile pentru alții.
   Cea de acum avea neajunsul de fi com-
pusă din două clădiri mai mici, aproape iden-
tice: una adăpostind dormitorul și baia, cea-
laltă, o cameră de zi și bucătăria. între ele,
vreo patru-cinci metri străbătuți de o căra-
re cu dale de piatră. De la construcția lor,
nimeni nu schițase măcar gestul de a le uni
cu un nou corp de clădire, o galerie, ceva
care să te apere de intemperii atunci când,
fiind în camera de zi, voiai să mergi la baie
sau când, aflat în dormitor, îți aminteai că
ai uitat ceva în bucătărie. Cele două clădiri
erau motiv de permanentă stupefacție pen-
tru vecini și chiar pentru proprietar, care
le moștenise de la un unchi nu mai puțin
nedumerit și el, atât de această soluție arhi-
tecturală, cât și de moartea fulgerătoare care
îl surprinsese undeva pe cărarea dintre ele.
   M-am instalat deci în locuința mea dublă,
conștient că voi duce o existență scindată,
cum de altfel începeam să realizez că sunt
predestinat să duc.
   Pe Sorana am cunoscut-o la vreo două
luni de la venirea mea. Corect ar fi să spun
că asta s-a întâmplat mult mai repede, căci
am început să-i frecventez grădina de vară
probabil încă din prima săptămână.
   Dacă nu pun la socoteală vreo câteva blo-
curi noi și încă vreo duzină de magazine care
nu existaseră înainte, grădina de vară a So-
ranei - de care îngrijea singură, ajutată une-
ori de mama sa, o femeie împuținată, mai
degrabă o umbră - este singurul element
străin din peisajul adolescenței mele. Casa
încă o țineam minte, dar cele câteva fotolii
și mese de răchită răspândite printre pomi
erau cu siguranță de dată recentă. Numele
grădinii părea de domeniul ficțiunii -Livada
cu vișini -, dar reflecta de fapt pura realita-
te, căci locul asta și era.
   Sorana trecuse de prima tinerețe, dar avea
încă trăsături frumoase, tenul neted și un
păr tuns scurt și cumva rebel, în contradicție
cu aerul său calm și așezat. Se mișca printre
mese cu o grație naturală, căci corpul său
era croit parcă după canoane clasice, cu oase
mari și mușchi bine conturați, de statuie
greacă, nu după modelul costeliv la modă.

Avea ceva profund feminin, matern chiar,
așa că nu pot spune cu exactitate de ce
m-am simțit atât de atras de ea: să fi fost
instinctele mele de bărbat sau nevoia mai
adâncă de o figură maternă? Probabil amân-
două. De altfel, chiar ea descrisese cel mai
bine genul de atracție pe care o simțeam.
   -      Te privesc și-ncerc să-mi dau seama
ce-ți trece prin cap. Te uiți la mine de par-
că ai vrea să te alăptez.
   -        Vreau.
   -      Nu fi idiot. Și nu glumi cu chestiile
astea.
   In loc de răspuns, am primit o pernă în
cap. Eram în pat, în jumătatea nocturnă a
casei mele, unde ne întâlneam de două-trei
ori pe săptămână; ea, după ce termina cu
ultimii clienți, eu, după ce încheiam cu tre-
burile mele.
   -      Pentru că am alăptat-o pe Diana la sânii
ăștia, adăugă după o vreme. De aia nu-ți
permit să glumești. îmi pare rău, dar nu e
loc pentru amândoi.
   Diana era fetița ei. O nimfa mică de vreo
nouă ani, palidă și longilină ca o flacără ne-
tulburată de vreo adiere, care, deși nu avea
tată (acesta dispăruse din peisaj cândva când
ea încă nu vorbea), nu părea să fie atrasă de
mine, bărbatul singuratic, surogatul perfect.
De fapt, Diana mă antipatiza vag atunci când
eram prin preajmă, ceea ce se întâmpla însă
destul de rar.
   Era una din nopțile acelea călduroase
când lăsam ușa de la intrare dată de pere-
te. Din dormitor se ieșea direct în curte, pe
aleea care ducea la cealaltă clădire. Din pat
vedeam stelele, iar dacă mă aplecam puțin,
întrezăream și jumătate de lună plină. Din
când în când, o urmă de adiere ajungea până
la noi.
   -Vreau o țigară, o auzii pe Sorana.
   -      Și eu. Așteaptă-mă, că trebuie să mă
duc după ele.
   -      Aici, la tine, totul se află în cealaltă
casă?
   -Îhî.
   -      Nu țin minte să-ți fi cerut ceva care
să nu se afle dincolo. Mereu dincolo. Parcă-i
un blestem: totul pare pe dos.
   - Poate că nevoile noastre sunt pe dos.
   M-am ridicat din pat și am început să
caut cu privirea în semiîntuneric. Am luat
de pe noptieră o revistă cu care, înainte de
a ieși în curte, mi-am acoperit sexul. Era tre-
cut de miezul nopții, dar vecina mea, o bă-
trânică de o curiozitate inepuizabilă, sufe-
rea de insomnii cronice.
   Am scos capul pe ușă, dar nu se vedea
țipenie de om. Am lipăit pe dalele de piatră
până în cealaltă casă. în bucătărie se auzea
ticăind ceasul de perete. Am pipăit tăblia
bufetului, dar în afară de niște chibrituri,
câteva chitanțe și un pahar cu un deget de
vin pe fund nu am găsit altceva. Bucătăria
mea este un loc miraculos noaptea. Supra-
saturată de beznă și cu un puls regulat, îți
dă impresia că te afli în burta unei enorme

12 • APOSTROF

Să ne cunoaștem scriitorii

pisici negre adormite. Am stat câteva clipe
să mă pătrund de liniște.
   Am trecut apoi în camera de zi, uncie
întunericul era parcă și mai dens din cauza
draperiei grele de la fereastră. Nici aici nu
am aprins lumina. Aveam o reținere ciudată
să apar așa, gol pușcă și cu o revistă în mână,
în jumătatea diurnă a casei mele.
   Am continuat deci să orbecăi. M-am îm-
piedicat în ventilatorul din mijlocul came-
rei și am fost la un pas de a răsturna măsuța
de cafea. Am întins mâinile și am dat de colțul
dureros de ascuțit al biroului. Am început
să-i pipăi suprafața. Era ca într-un joc din
copilărie, pe care îl mai joc uneori și acum:
închid ochii și încerc să mă orientez prin casă.
   După ce am răsturnat vreo două dicțio-
nare și mi-am băgat degetele în scrumiera
plină, am dat în sfârșit de pachet. Am lăsat
revista pe birou și l-am luat cu mâna curată.
   In bucătărie, m-am spălat de scrum și
m-am șters cu prosopul de vase. Am încer-
cat să-l pun la loc, dar nu am nimerit cuiul
și l-am auzit căzând moale pe ciment. Am
luat țigările și am ieșit în curte. îndreptân-
du-mă spre cealaltă casă, am auzit o tuse
înăbușită dincolo de gard.
   Stăteam întinși pe spate, în fumul pe care
îl puteam doar bănui în întuneric. Vârfurile
aprinse ale țigărilor pulsau ca niște licurici.
   - Ce știi tu despre drame?
   - Poftim?
   - Ce știi tu despre dramele adevărate?
Nu alea din romanele pe care le traduci, cele
din viața reală...
   M-am ridicat într-un cot, încercând s-o
privesc în ochi.
   - Adică?
   - Ai trăit vreodată una? Sau ai fost vreo-
dată martorul vreuneia?
   Am stat o clipă pe gânduri.
   - Păi... am avut o prietenă care a murit
în niște circumstanțe neclare...
   - Nu, nu așa ceva. O dramă adevărată,
o poveste care să te strivească...
   - Să înțeleg că tu știi? am replicat ușor
iritat de tonul ei.
   - N-are importanță, îmi spuse fără chef.
Pe tine voiam să te-ntreb. Eram curioasă...
   Licuriciul țigării ei se aprinse, apoi reve-
ni la incandescența molcomă de dinainte.
   - Știi, tu trăiești toată ziua cu nasul în
romanele alea, continuă Sorana. Mă rog,
unele nu-s rele, dar mă-ntrebam cât contact
mai ai cu realitatea...
   - Vreau să cred că nu l-am pierdut com-
plet.
   - Ei, nu ce vrei tu să crezi mă intere-
sa... în fine, s-o lăsăm baltă.
   - Ba să n-o lăsăm. Ce vrei să spui?
   - Ce-ai auzit. Eram doar curioasă.
   Am încercat să străpung întunericul pâ-
nă la ochii ei.
   - Dar tu ai trăit vreodată o dramă? am
întrebat.
   - Nu despre asta era vorba.
   - Poate că nu, dar am adus eu acum vor-
ba. Ai trăit vreodată o dramă?
   - Luca, sunt o femeie nu tocmai tânără,
singură, cu un copil...
   - Nu, nu asta am întrebat. „O dramă ade-
vărată. O poveste care să te strivească...“
   Sorana încercă la rândul ei să mă priveas-
că drept în ochi.
   - Ce te face să crezi că așa ceva nu te poa-
te strivi?

• Desen de Gabriela Melinescu

    - Cred că te poate strivi - depinde cât
ești de tare -, dar nu-i o dramă. E un fapt
banal de viață. Uită-te puțin în jurul tău.
    I-am simțit furia aproape materializân-
du-se în aerul încăperii.
    - Nu-mi fac iluzii c-o să mă crezi și aș
fi preferat să nu ajung să-ți povestesc, dar,
pentru informarea ta, da!, am trăit o dramă.

A FOST o toamnă lungă și ireal de frumoasă.
    Copacii parcă înnebuniseră și își etalau
orfevrăria frunzelor aproape cu nerușinare.
Vara părea să se fi topit într-un anotimp cu
totul nou, nemaiîntâlnit, aflat nu sub impe-
riul elementelor, ci al unui cer perfect senin,
arcuit peste aurul băltind pe dealuri și peste
oraș.
    Livada cu vișini devenise și ea un petic de
rai poleit. Adăstam acolo mai mult decât ar
fi fost cazul, iar mijloacele mele materiale se
resimțeau din cauza aceasta. Știam însă că
toamna nu putea ține o veșnicie și că, mai
devreme sau mai târziu, ploile aveau să mă
închidă în casă.
    La prânz, când se întorcea de la școală,
Diana mă găsea aproape întotdeauna acolo,
dar trecea pe lângă mine indiferentă, salutând
și răspunzând la întrebările mele fără să stea
mai mult decât o cereau bunele maniere. își
îndeplinea conștiincios îndatoririle, după
care dispărea în casă cu aer preocupat. Bunica
ei mă scruta uneori din ușă sau, atunci când
credea că n-o observ, de după perdele. La
încercările mele de a lega o conversație îmi
răspundea monosilabic, deși cu o politețe
fără cusur - marca familiei, se pare.
    Ceva din conduita fiicei și a mamei se
regăsea acum și în Sorana. Mai ales de la
discuția noastră nocturnă din vară. O sur-
prindeam uneori scrutându-mă cu o încrun-
tătură ușoară, de parcă ar fi căutat un răspuns
la o întrebare pe care numai ea o știa. Aerul
ei calm lăsase treptat loc unei stări de încor-
dare. Felul ei cald și tandru de a se purta
devenise în timp precaut și nesigur. îmi răs-
pundea monosilabic. Când îmi aducea ca-
feaua la masa din marginea livezii, o prin-
deam uneori de încheietura mâinii. Mă privea

invariabil cu niște ochi în care se amestecau
în doze egale chemarea și respingerea.
   Și felul ei de a face dragoste suferise trans-
formări inexplicabile. Abandonul de altădată
începuse să semene cu o probă obligatorie
dintr-o competiție de dans în care perfec-
țiunea mișcărilor nu poate camufla lipsa
spontaneității. Sorana părea că interpretează
o partitură; cu măiestrie, fără cusur, dar tot
mai neconvingător. în plus, îi surprindeam
aceeași privire scrutătoare în căutarea unui
răspuns la o întrebare încă nerostită.
   Odată, când îi sărutam glezna m-a în-
trebat:
   - De ce faci asta?
   Nu am știut ce să-i răspund. Era prima
dată când îmi punea o astfel de întrebare.
Nu și ultima; țintind mereu pe alături, oco-
lind parcă intenționat miezul problemei, așa
cum un sculptor îndepărtează așchiile inu-
tile din jurul viitoarei statui. Era însă impo-
sibil să-ți dai seama ce chip avea să aibă ade-
vărul la care încerca să ajungă. Chiar dacă
știam ce anume declanșase această schim-
bare.
   Sorana îmi povestise drama ei. Simplu,
fără ocolișuri sau înflorituri. Epuizase subiec-
tul în doar câteva fraze. Soțul o părăsise când
Diana avea opt luni. Era în toamna lui ’89.
O vreme nu știuse nimic de el. Apoi, într-o
zi din a doua jumătate a lui decembrie, i-a
văzut fotografia într-un ziar, alături de o
fetișcană. Poza însoțea un articol ce relata
cum muriseră împușcați la Timișoara în tim-
pul revoluției. Rămășițele lor nu mai fuse-
seră găsite. Făcuseră parte, se pare, din lotul
incinerat și aruncat apoi într-un canal. O
poveste bine adusă din condei despre doi
îndrăgostiți care s-au sacrificat pentru liber-
tate. Frumoasă și absolut neconvingătoare.
Cum neconvingătoare mi s-a părut și Sorana.
Atunci, împins de micul meu demon, am in-
ventat pe loc o completare la povestea aceea.
Elaborată și oarecum plauzibilă. I-am spus
că fata fusese sora mea.

DAC A AR fi fost după mine, aș fi stat în-
gropat în zăpadă până la primăvară. Dar
până și urșii mai ies uneori din bârlog de
foame. în plus, Sorana se încăpățâna să mă
viziteze ca în vremurile bune. De două-trei
ori pe săptămână străbătea orașul prin nămeți
pentru a împărți patul meu. Că o facea pen-
tru ea sau pentru mine, ori pentru că mai
căuta încă un răspuns, mi-e greu să spun.
Oricare ar fi fost motivul, efortul ei se cerea
răsplătit, așa că tăiam zilnic poteci între poar-
tă și casă. Noaptea ninsoarea le astupa la loc,
iar a doua zi o luam de la capăt. Cum nu
știam niciodată când avea să vină, repetam
această operațiune în fiecare zi. Uneori îmi
venea să ies în stradă și să continui să-mi
croiesc drum prin nămeți până la Livada
cu vișini. Alteori aș fi vrut să mă las îngro-
pat de ninsoare, să nu mă mai găsească.
   Prin contrast cu iarna crâncenă de afară,
în casă era o căldură tropicală. Făceam focul
în timpul zilei în una dintre case, iar seara,
în cealaltă. îmi plăcea să lucrez doar în tri-
cou, tot așa cum îmi place să dorm gol. Ziua
recuperam restanțele acumulate de-a lungul
toamnei, dar o făceam fără să crâcnesc, ba
chiar cu o anume voluptate. Beam ceașcă
după ceașcă de cafea și-mi ridicam ochii din
computer doar pentru a mi-i odihni privind
A

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 13

Să ne cunoaștem scriitorii

pe geamul cu flori de gheață la feeria albă
de afară.
   Lucram acum la un roman bizar, intitu-
lat Muzeul ficțiunilor. Acțiunea, în măsura
în care se putea vorbi de acțiune, se petre-
cea în condiții de iarnă grea, foarte asemă-
nătoare celei care mă asedia de mai bine de
o lună. Recluziunea personajului principal
aducea și ea cu propria-mi recluziune. Deși
paralelele se opreau aici, aveam sentimentul
că trăiesc în plină ficțiune. Departe de a mă
îngrijora, aceasta îmi crea chiar o stare eufo-
rică. Am citit undeva că organismul își pro-
duce în anumite condiții propriile droguri,
în timp ce lucram, mi se întărea convinge-
rea că descoperisem drogul perfect.
   într-o bună dimineață, halucinant în fața
computerului când m-am pomenit în fața
ușii cu Sorana. încă nu apucasem să desfund
cărarea astupată peste noapte de ninsoare,
așa că își croise singură drum prin stratul
gros de zăpadă. Era îmbujorată, iar ochii îi
străluceau ciudat.
   Mi-a cerut un ceai, pe care i l-am adus
în camera de zi. Se cuibărise instinctiv în sin-
gurul fotoliu și își adunase picioarele sub ea.
Apucă ceașca cu amândouă mâinile și înce-
pu să bea cu înghițituri mici.
   - Dacă stau să mă gândesc bine, e prima
oară când vii dimineața la mine.
   - Pe vremea asta, nu prea se înghesuie
clienții.
   Iarna, grădina Soranei se transforma în
ceainărie, găzduită de două din cele cinci
camere ale casei.
   - Și, în plus, continuă ea, voiam să te
vizitez o dată și în „jumătatea diurnă“ a exis-
tenței tale. După atâta timp, cred că am înce-
put să-ți cunosc destul de bine apucăturile
nocturne.
   - Mă tem că te voi dezamăgi. Aici totul
e la vedere.
   Mă privi lung.
   - Oare?
   Fu rândul meu să o fixez mirat.
   - De mult timp vreau să te întreb ceva,
spuse ea. Nici nu știu cum să încep. N-aș
vrea să te jignesc sau... în fine, să zgândă-
resc inutil o durere mai veche, dar... voiam
să te întreb despre sora ta.



Un poem de Paul Celan


[Atîtea constelații]

AriTEA CONSTELAȚII care
ni se oferă. Am fost,
cînd te priveam - cînd? -,
afară la
cellalte lumi.

O, aste căi, galactic,
o, astă oră ce ne
cîntărea de-această parte noaptea,-nspre
povara alor noastre nume. Nu e,
o știu, adevărat,
că am trăit, trecea
orb doar un suflu între
Acolo și Niciunde și-Uneori,
cometic șuiera un ochi
spre stingere,-n prăpăstii,
aici, und’ se dezagrega, sta


• Desen de Gabriela Melinescu

    - A fost... este...?
    - Dacă este adevărată?


   - Soțul tău este adevărat?
   Am văzut-o cum pălește. Rosti cu oare-
care greutate:
   - Nu vreau să te jignesc... dar nu știu
ce să cred.
   își ridică privirea. în ochi i se citea o um-
bră de vinovăție.
   - Te-am mințit, îmi zise. Sau... mai de-
grabă, nu ți-am spus tot adevărul. Sau
l-am răstălmăcit... puțin. Și am senzația că
mi-ai plătit cu aceeași monedă. E adevărat?
   - Spune-mi: cum m-ai mințit?

   - Spune-mi!
   - ... Dom a fugit. E adevărat. Dar... tră-
iește. E undeva în Germania. Pentru mine
însă e mort. Ca și pentru Diana.
   - Atunci ce rost a avut povestea aceea?
   - A fost felul meu de a-ți spune că a dis-
părut definitiv din viața mea.
   își ridică din nou ochii.
   - Luca, am obosit.





splendid cu țîțe timpul,
de care deja în sus și-n jos
și-n depărtări creștea ce
este sau a fost sau fi-va -,

eu știu,
eu știu și tu știi, noi știam,
noi nu știam, noi
fost-am chiar aici și-acolo nu,
și uneori, cînd
doar nimicul între noi stătea, ne-aflam
deplin unul pe altul.


Traducere de

Din volumul

Die Niemandsrose, 1963


    hi teatru există adesea o replică de la care
pornește întreaga dramă. Câteva cuvinte apa-
rent banale care declanșează totul. Este o
replică implacabilă, căreia nu i se poate răs-
punde decât într-un singur fel și care duce
la deznodământul final. „Luca, am obosit“
a fost, în cazul meu, acea replică.
    Am uneori reacții inexplicabile. Mi se
întâmplă să iau pe loc decizii pe care mai târ-
ziu le regret. în mine lucrează un demon
care mă împinge spre nesăbuințe. Demonul
meu narativ. Dacă aș fi scriitor, probabil că
mi-aș epuiza inventivitatea în ficțiuni lite-
rare. Așa, se amestecă însă în viața mea și
mă pune să iau hotărâri pe care în alte con-
diții nu le-aș lua.
    Când a plecat, Sorana era într-adevăr un
om obosit. Am urmărit-o pe geam cum își
croiește drum prin zăpada imaculată. S-a
oprit o clipă și a privit în urmă. Spera pro-
babil să o chem înapoi. îi promisesem că
aveam s-o chem dacă voi avea nevoie de ea.
Eu însumi eram convins că aveam să pun
capăt acestei mascarade în scurt timp. Cre-
deam că țineam încă în mână firul poveștii
mele. Intoxicat de ficțiune, nu băgasem de
seamă că nu mai dețineam inițiativa.

Âu trecut mai multe luni din ziua aceea
când, inspirat de o durere surdă undeva în
zona abdominală, ți-am spus că fusesem diag-
nosticat cu cancer ți te ngasem să mă lăți sin-
gur. Zăpada s-a topit de mult ți natura așteaptă
parcă un semnal să izbucnească. Deți nu s-a
ițit încă niciun migur, tulpinile vibrează parcă
sub presiunea sevei ți mă aștept din clipă in clipă
să se producă o explozie care să înverzească totul
înjur. Suntem in anticamera primăverii adevă-
rate, când pământul începe să miroasă senzual,
ața cum miroase carnea ta.
    In mod ironic, ți eu mă aflu intr-o anti-
cameră, dar spre altceva. Am făcutgreșeala
aceea pe care niciun marinar in toate mințile
nu ar face-o pe un vas. Am invocat dezastrul,
care, iată, nu a întârziat să apară. Ar fi dure-
ros, dacă n-ar fi, in fond, hilar. Mi-e greu să
.pun cine cu cine s-a jucat.
    Ți-am promis că te voi chema când voi avea
nevoie de ajutor. Nu situația aceasta o avuse-
sem in minte atunci când am vorbit, dar cine
poate bănui forța cuvintelor noastre? Deci, pen-
tru că ți s-a mai întâmplat o dată să te joci
cu cenușă, chiar dacă in imaginație, te ng cum-
pără un borcan mare de nes. Iar când va veni
vremea, gplește-l. Nu complet; mai lasă puțin
pe fund. îmi place ideea de a prinde miros de
cafea. Simt că este în legica lucrurilor să duc ți
in moarte acest parfum. Doar știi că e singu-
rul meu viciu. Apoi, dețartă-mă in borcan ți
strânge bine capacul. Sper să încap. Mmm. Voi
simți cum cenușa mi se pătrunde de aromă. Mă
încântă gândul că cenuța mea va fi parfumată.
De fapt, mai bine cumpără o sută de grame de
cafea-boabe, râțnețte-o fin, ca pentru ibric, ți
amestecă-mă cu ea. Cred că ața e cel mai bine.
Apoi du-mă la Capul Aurora ți presară-mă pe
plajă. Ai grijă din ce parte bate vântul. N-aș
vrea să-ți intru în ochi. Te ng nu mă deșerta
intr-un singur loc. Imprăștie-mă pe o suprafață
cât mai mare. Asifel îmi vor crește șansele ca
vara, amestecat cu nisip, să suport dulcea povară
a trhpurilor de femei. N-ai idee câte tălpi voi
săruta de-a Iungul anilor! Al erelor, mai de-
grabă. Sper că țărmul nu se va modifica prea
curând. Nu mă încântă gândul să ajung teren
arabil sau fund de mare. Deși, dacă mă gân-
desc mai bine, a doua variantă nu e nici ea rea.

14 • APOSTROF

Eliade par lui-meme (II)

Codul ascuns al
„Nopții de Sînziene"

Jurnalul lui Mircea Eliade stă mărturie pen-
tru starea de urgență afectivă și de regre-
siune în lumea românească în care s-a aflat
autorul în momentul cînd i-a venit ideea
romanului. Astfel, în iunie 1949, în timp ce
lucra „istovitor"¹ la cartea sa despre șama-
nism, simte începutul de vară, iar parcul pe
care-1 vede pe geamul camerei lui de hotel
îi trezește dorul „de «natură», de arbori mari,
cu uriașe ramuri"². în 21 iunie 1949 - data
solstițiului de vară - notează, semnificativ,
că: „Solstițiul de vară și noaptea de Sînziene
își păstrează, pentru mine, toate farmecele
și toate prestigiile"³. Iar în 26 iunie, călă-
torind spre Abbaye de Royaumont pentru
a participa la Semaines musicales internatio-
nales, desăvîrșește regresiunea începută, prin
dorul lui de copaci și de natură, în 6 iunie.
Și anume, el regresează în România:

   Drum cu autocarul, printre lanuri bătute cu
   maci: și deodată mă trezesc, ca dintr-un vis,
   emoționat, căci mă întîmpină peisajele copilă-
   riei mele, regăsesc cerul și cîmpul românesc⁴.

   Incursiunea „în Pădure și în Vară" îi cris-
talizează inspirația:

   La întoarcere, în autocar, „văd“ un roman...,


roman de care, abandonînd cartea despre
șamanism ca „derizorie", se apucă, într-o
stare de puternică inspirație, chiar a doua zi.
    De la bun început, Noaptea de Sînziene
este proiectat ca romanul trecutului său ro-
mânesc și avînd o durată simbolică fixă:

    Doisprezece ani de viață românească; aș vrea
    să utilizez mult din ce-am văzut și am auzit
    de la alții, dar mai ales să mă las purtat de
    imaginație și să regăsesc, ca într-un vis, acel
    timp paradisiac al Bucureștiului tinereții mele⁵.


    Din 27 iunie 1949 pînă în 7 iulie 1954,
autorul a lucrat cu un soi de disperare la
acest roman, scriindu-1 și rescriindu-1, și
avînd tot timpul ambiția să dea „lucrul cel
mai bun pe care l-am scris pînă azi"⁶. Deși
scrierea și rescrierea au fost anevoioase, deși
și-a purtat cu el manuscrisul peste tot, prin
toate țările pe unde a umblat și pe la toate
congresele de istoria religiilor la care a par-
ticipat, deși s-a întrerupt de mai multe ori din
lucrul la carte pentru a-și redacta comunică-
rile savante, „facerea" romanului s-a săvîrșit
într-o stare de inspirație regresivă, prin cobo-
rîrea în trecutul său „beatific" românesc.
    Acțiunea romanului durează 12 ani, exact
cît a durat viața sa cu Nina. Atîta doar că
Eliade deplasează narațiunea: povestea lui
cu Nina a început în preajma solstițiului de
iarnă 1932, foarte exact la Crăciunul 1932,
și s-a încheiat în 20 noiembrie 1944; în


• Mircea Eliade în timpul studiilor în India

schimb, în Noaptea de Sînziene, ea se învîr-
tește în jurul solstițiului de vară și începe în
1936, pentru a se sfîrși în 1948. Semnificația
mitică a cifrei 12, de ciclu cosmic deplin,
este desigur implicată: Eliade precizează de
la bun început că e vorba despre

    Un ciclu perfect, de doisprezece ani. în tra-
    ducerea franceză romanul ar putea avea ca
    titlu: La Grande Annee\

    Dar nu sensul mitic este principal, ci el
doar dublează și ridică la cea mai înaltă dem-
nitate semnificativă faptul biografic nud că
Eliade și Nina au trăit împreună 12 ani. La
fel ca alte romane eliadești - întoarcerea din
Rai, Nuntă în cer, în care Nina este perso-
naj central -, Noaptea de Sînziene s-a hră-
nit din biografia lui Eliade și a femeii pe care
a iubit-o, Nina. Semnificativ este și faptul
că, după o scurtă perioadă de ezitare cu pri-
vire la plasarea istorică a acțiunii: din 1936
pînă în 1948 sau din 1937 pînă în 1949,
Eliade se hotărăște:


   Acțiunea se va încheia în 21 iunie 1948, în
   loc de 1949⁸.

   în viața lui Eliade, cotiturile și salturile
biografice, „încercările inițiatice" și treceri-
le de la o etapă de creație și de viață la alta
s-au făcut prin femei. (Așa se face că Eliade
însuși ne sugerează o periodizare a biogra-
fiei lui în: epoca de formare, pînă în 1928,
a misterioasei R.; apoi epoca indiană, 1929-
1931, în care, prin Maitreyi, a dorit să se
„integreze" Indiei „transistorice"; reîntoar-
cerea la „destinul" său cultural românesc
(1932-1944) s-a făcut inițial prin Sorana și
Nina, apoi doar prin Nina, alături de a cărei
înflăcărare legionară Eliade și-a trăit ex-
periența de „fanatic român" legionar⁹; apoi,
„solidarizarea" postbelică cu un „destin, mai
grandios, mai universal", începută odată cu
mutarea la Paris, s-a desăvîrșit sub auspi-
ciile lui Christinel.) Cunoscînd acest fapt,
putem să presupunem că a fixat anul 1948
ca punct terminus al romanului care-i repre-

DOSAR

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 15

zintă viața cu Nina anume pentru că în pri-
măvara anului 1948 a cunoscut-o pe Chris-
tinel, alături de care a simțit foarte curînd
că „încep o viață nouă⁵⁵, că se află într-o fază
de „totală reînnoire⁵⁵¹⁰. Exact reînnoirea și
„viața nouă⁵⁵ după care tînjea în perioada
doliului. Ca unul care trăia și acționa în du-
blă logică, pe de o parte a normalității și a
cauzalității carteziene, pe de altă parte a auto-
ficționalizării și a destinului, Eliade, care era
un superstițios - atît de superstițios incit,
dacă visa urît noaptea, scria din Calcutta
la București pentru a întreba dacă „S-a întîm-
plat ceva rău acasă?”¹ -, trebuie să fi fost
foarte atent la asemenea detalii, de puritate
a simbolisticii, incit să nu suprapună, nici
măcar ficțional, ciclul vechi al Ninei aceluia
nou al lui Christinel. Fiindcă pentru el roma-
nul a reprezentat, în mai multe sensuri -
inclusiv în acela afectiv-erotic -, o „piatră de
hotar între trecut și viitor”².
   Eliade ne-a învățat că sacrul se camuflează
în profan și că în proza sa el camuflează mi-
turi, istorii sacre. Uneori însă, el procedează
exact pe dos, camuflînd profanul și istoricul
într-un ambalaj ficțional, mitic.

   Mă întreb dacă mesajul atît de abil camu-
   flat va fi înțeles¹³,

nota Eliade în Jurnalul său în legătură cu
nuvela Nouăsprezece trandafiri, în care, așa
cum a arătat Matei Călinescu, principale sînt
datele istorice ambalate de autor într-o mito-
logie barocă. în cazul Ncpții de Sînziene, tot
așa, avem de-a face cu o narațiune în care
istoricul și biograficul sînt camuflate în mitic
(iar nu miticul sau sacrul camuflat în pro-
fan). Eliade, de altfel, a indicat limpede
această camuflare inversă la care s-a dedat;
el a repetat mereu că Noaptea de Sînziene e
un roman în care își rememorează timpul
„beatific⁵⁵ al tinereții sale românești și că aici

   de data aceasta nu mai era vorba de semni-
   ficațiile profunde ale Cosmosului, ci de „ci-
   frul⁵⁵ evenimentelor istorice¹⁴.

   Lui Stig Wikander, care îi citise roma-
nul, îi scrie:

   Aveți cu totul dreptate să preferați latura isto-
   rică („romanul-roman⁵⁵) a acestei cărți. Este
   exact și părerea mea. Latura simbolică se în-
   cheagă doar grație faptului că personajele sînt
   viabile și timpul este istoric. [...] Ștefan [...]:
   el este în mod real în timp și în istorie [...].
       Adevărul este că trebuia să scriu acest ro-
   man pentru propria mea sănătate mintală și
   morală. După zece ani de exil, simțeam ne-
   voia să-mi regăsesc patria, să retrăiesc la Bu-
   curești, în Carpați, pe cîmpia românească¹⁵.

*

INTRAT, DUPĂ propriile sale calcule, în „șirul
catastrofelor⁵⁵ sau în „Kali-yuga⁵⁵ cîndva,
în toamna anului 1937 - vara anului 1938¹⁶,
prin participarea sa la istoria legionară, și
simțindu-se totodată prins în „ireversibilul⁵⁵
timpului, în faptul „ireversibil⁵⁵ de-a se fi
îndrăgostit și de-a fi fost însurat cu Nina:

   Tragedia mea nu s-a consumat la 20 noiem-
   brie 1944, ci la 25 decembrie 1932, cînd prie-
   tenia pe care o aveam pînă atunci pentru Nina
   s-a transformat în dragoste [...]. Ireversibil a
   fost 25 decembrie 1932¹⁷,


Eliade dorește să închidă „seria de nenoro-
ciri⁵⁵ (legate și de legionarismul său) și să
anuleze ireversibilitatea timpului. Din punc-
tul său de vedere, „numai Dumnezeu⁵⁵ și
„moartea⁵⁵ pot să facă acest miracol, al anulă-
rii direcției timpului. Iată citatul pe larg:

    Ireversibil a fost 25 decembrie 1932. Uneori,
    voiam să fiu liber; și, chiar dacă aș fi izbutit
    să fiu, simplul fapt că am iubit-o pe Nina
    modifica totul. Intervenise destinul; apoi,
    intervenise istoria. Din nenorocire, nu putem
    să facem ca lucrurile care au fost cîndva să nu
    mai jie. Asta numai Dumnezeu o poate face. Și,
    •per eu, moartea (s.n., M. P.)¹⁸.

    Moartea - cea a Ninei - intervenise de
la sine, anulînd „ireversibil[ul].„ 25 decem-
brie 1932⁵⁵. Pentru autorul Mitului reinte-
grării rămînea problema cum să intigreze
acest fapt (cu contrariile lui cu tot) în pre-
zentul său, și asta în așa fel încît moartea
soției sale să devină pentru el cu adevărat
„soteriologică⁵⁵. Altfel spus, Eliade avea ne-
voie, simultan, să anuleze și să păstreze: adi-
că, să abandoneze din trecut ceea ce îl defa-
voriza, conservînd ceea ce-i conferea forță
și demnitate. De pildă, amintirea adorației
pe care i-o purtase Nina era un fapt de păs-
trat, care-i îmblînzea remușcările. In acest
sens, nu e deloc întîmplător că Eliade a pro-
iectat asupra alter t^o-ului său romanesc,
Ștefan Vizim, dorința de a fi alături de iubi-
ta sa de vis (Ileana), dar avînd și dragostea
soției sale moarte (Ioana):

    Ștefan... împreună cu Ileana, fără să piardă,
    totuși, dragostea Ioanei¹⁹.

    In același sens, după cum aflăm din Me-
morii, Eliade i-a mărturisit lui Christinel încă
de la începutul relației lor că el a fost feri-
cit cu fosta sa soție²⁰.
    Inspirat de consecințele morții Ninei -
adică de posibilitatea de a anula ireversibi-
litatea timpului, de-a face ca lucrurile care
au fost să nu mai fie -, în roman Eliade își
omoară, simbolic dar mapic, toți martorii
importanți ai trecutului său românesc. Noap-
tea de Sînziene a avut o semnificație enormă
pentru autor („însemna pentru mine mai
mult decît o carte, un titlu nou adăugat bi-
bliografiei literare; o socoteam piatră de
hotar între trecut și viitor⁵⁵²¹) tocmai pentru
că aici a avut putința de-a proiecta o mito-
logie atotcuprinzătoare a morții. O mitolo-
gie prin care și-a șters, simbolic, printr-o
succesiune de morți ficționale, trecutul, eli-
berîndu-se de el pentru viața sa cea nouă.

*

COMENTATORII CĂRȚII au observat că Elia-
de a încifrat și a figurat în roman părți
din biografia sa românească. Astfel, Ion Var-
tic a descifrat o serie din personajele cu cheie
ale acestui „roman-fluviu⁵⁵: Ștefan Vizim îl
figurează pe Mircea Eliade însuși, Biriș îl
reprezintă pe Cioran, Dan Bibicescu pe Haig
Acterian, Cătălina Palade pe Sorana Țopa,
Bursuc este figura unuia dintre „ratații⁵⁵ lui
Cioran, și anume a lui Crăciunel²².
    Intr-adevăr, Eliade a folosit în roman sub-
stanța vieții și-a memoriei lui, distribuin-
d-o în toate personajele, după necesitățile
construcției. De pildă, camera de hotel în
care se ascunde Ștefan Vizim să viseze și să
picteze nu este doar o evocare a „camerei
Sambo⁵⁵ din copilăria lui Eliade, ci cores-
punde și unei situații reale din interiorul


„Criterionului⁵⁵: și anume, Paul Sterian, ca
să nu picteze în văzul soției sale, Margareta
Sterian, și ea pictoriță, își închiriase în ascuns
o cameră-atelier unde picta²³. Sau: acciden-
tul cu barca de la Snagov, pomenit în treacăt
la începutul cărții, s-ar putea să fie acela trăit
de Mircea Vulcănescu și de un grup de prie-
teni, în mai 1922, în care doi colegi de-ai
viitorului sociolog s-au înecat. Sau: Cătălina
Palade (Sorana Țopa) moare în roman lovită
pe trotuar de un camion msesc, ceea ce în-
seamnă că Eliade „o omoară⁵⁵ de moartea
lui Mihail Sebastian (ale cărei detalii le cu-
noștea). Alt caz: lui Biriș îi atribuie nu bo-
lile reale ale lui Cioran, pe care acesta îl fi-
gurează, ci propria sa boală de plămîni,
contractată în lagărul de legionari de la
Miercurea-Ciuc, și curele de tratament din
sanatoriul din Moroeni, pe unde trecuse el
însuși. Tot așa, Dan Bibicescu face nu numai
teoriile teatrale ale regizorului pe care-1 fi-
gurează - Haig Acterian -, ci și pe ale lui
Mircea Eliade însuși. Un personaj ca Mișu
Weissmann, care face legătura între lumea
administrativă, a lui Ștefan Vizim, și cea a
teatmlui, este, după propria declarație a lui
Eliade,

    unul din puținele personaje ccpiate întocmai
    din viață²⁴;

modelul lui este Lică Cracanera, un refugiat
român la Paris, care s-a sinucis - în realita-
te precum în roman -, înecîndu-se în mare,
și pe care Eliade îl cunoscuse în 1943, prin
Cioran. Sau: numele Sideri (Ileana Sideri)
provine din istoria familiei sale, în sensul că
„unchiul Mitache⁵⁵ fusese șoferul „colone-
lului Sideri⁵⁵, în Primul Război Mondial. Iar
detaliile de acest gen sunt foarte numeroase.
    Personajele se mișcă pe o scenă istorică
largă - România, Europa întreagă - din
1936 pînă în 1948, așa că lectura te poar-
tă de la alegerile din România din 1937 la
seceta din vara anului 1946, trecînd prin
dictatura regală, asasinarea lui Armând
Călinescu, Rebeliunea Legionară, Războiul
Mondial, bombardarea Bucureștiului la 4
aprilie 1944 etc.




Eliade a introdus un anume echivoc în
cronologia evenimentelor istorice reale
și a făcut, de asemenea, să planeze o anume
ambiguitate de sens asupra unor date. De
exemplu, romancierul asimilează începutul
și sfîrșitul narațiunii - adică data de 21 iunie,
care e noaptea solstițiului de vară - cu noap-
tea de Sînziene. Or, Sînzienele sînt în 24
iunie, nu în 21. Echivocul (unul din mul-
tele pe care le-a premeditat autorul, aici pre-
cum în tot restul prozei sale „fantastice⁵⁵) are
conexiune directă cu istoria Mișcării Legio-
nare. Concret, noaptea de 24 iunie - adică
data la care trimite titlul cărții - este noap-
tea înființării Legiunii Arhanghelului Mihail,
fapt observat de Culianu:

    Mă gîndisem vreodată la coincidența calen-
    daristică dintre noaptea mitică de Sînziene la
    români, 24 iunie - numită în titlul roma-
    nului - și noaptea istorică în care fusese în-
    ființată Legiunea Arhanghelului Mihail, 24
    iunie 1927, ora 10 seara?

l-a întrebat Culianu în 1988 pe Matei Că-
linescu²⁵. Ar mai fi de adăugat un detaliu,
neconcludent, dar sugestiv: în tradiția orală


16 • APOSTROF

DOSAR

a legionarilor, se vorbește despre noaptea de
24 iunie a Sînzienelor ca noaptea nunții de
basm a lui Corneliu Zelea Codreanu cu Ilea-
na Cosînzeana (Elena Ilinoiu, pe numele ei
real). Evenimentul a fost de basm - mirele
era pe cal, au participat între 80.000 și
100.000 de oameni, în costume naționale
-, dar s-a întîmplat în 14, nu în 24 iunie
1925²⁶. Simbolismul (mioritic) al nunții,
mai bine zis al morții ca nuntă, există în
romanul lui Eliade, scena finală, a „acci-
dentului", fiind la secundă pregătită și de
felul în care Ștefan o alintă pe ileana:

    Ileana, șopti el, iubita mea, mireasa mea...
    (s.n., M. P.)²⁷.

    Eliade a încifrat într-adevăr în capodo-
pera sa literară, dinadins - și cu aceeași teh-
nică prozastică îndemînatică precum în mi-
croromanul Nouăsprezece trandafiri, al cărui
cod istoric l-a descîlcit pînă la urmă Matei
Călinescu²⁸ -, o cronologie legionară, pen-
tru el cu o adîncă semnificație emoțională.
    Astfel, în Noaptea de Sinziene sînt pome-
nite alegerile de la sfîrșitul anului 1937, la
care partidul „Totul pentru Țară" a obți-
nut o strălucită victorie (victorie care avea
să declanșeze represaliile regelui Carol II).
La aceste alegeri, Eliade, cum știm din Jur-
nalul lui Mihail Sebastian, a participat direct,
făcînd campanie electorală pe teren²⁹; în plus,
după cum dovedește publicistica sa politică,
a sprijinit Legiunea prin articole. Pe cît a
fost de interesat Eliade de „biruința" legio-
nară, pe atîta este Ștefan Viziru - „figura"
romanescă a lui Eliade - de indiferent. Viziru
a fost curățat de către romancier de orice fel
de pasiune politică. în corespondența sa cu
cineva „de-al casei", cu un alt om al extre-
mei drepte, cu Vintilă Horia, Eliade declară:

    Ștefan e „democrat".

    Apoi adaugă, vag și oarecum stînjenit:

    In orice caz, episoadele legionare suit văzu-
    te, dacă se poate spune astfel, dintr-o per-
    spectivă „neutralistă". Va veni odată timpul
    ca drama legionară să fie văzută și desde den-
    tro, dar nu în acest roman, al cărui personaj
    principal e furios antiistoric și zănatec³⁰.

    Și, fiindcă veni vorba despre neutralita-
tea politică a lui Ștefan Viziru, Eliade recu-
noaște că acesta

    Este foarte departe de „situația" mea, deși
    i-am împrumutat multe din gîndurile și, mai
    ales, peripețiile mele personale³¹.

    Totuși, atunci cînd și-a scris Memoriile,
Eliade și-a prescurtat drastic episodul legio-
nar, de exemplu faza Miercurea-Ciuc, pe
motiv că a narat ceea ce era de narat în Noap-
tea de Sinziene:

    De la un moment dat, în loc să continui a
    inventa viața lui Viziru, i-am alcătuit-o folo-
    sind propriile mele experiențe. Am ținut să
    precizez acest lucru pentru a explica lipsa
    de entuziasm cu care scriu despre întâmplă-
    rile din vara și toamna anului 1938: am im-
    presia că le-am mai povestit o dată³².

    Deci: în Noaptea de Sinziene îl face pe
Viziru apolitic, în Memorii nu mai insistă
asupra avatarurilor sale de legionar arestat
la 14 iulie 1938, deoarece ar fi spus ce era
de spus în roman... Autoficționalizarea, pro-


• Mircea Eliade

cedeu major al scrisului eliadesc, nu este
lipsită de avantaje...
   Și, pentru că am pomenit tehnica auto-
ficționalizării, care ocupă un loc major în
literatura memorialistică eliadescă, să obser-
văm că Memoriile lui Eliade sînt scrise în
două registre diferite. Volumul întîi, care
acoperă perioada 1907 toamna-1937, este
scris în ordine cronologică; volumul al doi-
lea, care acoperă perioada vara 1937-1960
- și în care autorul avea de explicat, pen-
tru un cititor occidental, arestarea sa din
1938, ca legionar -, nu mai respectă cro-
nologia, ci, prin tehnica proustiană a aso-
ciațiilor subiective, este foarte „artistic" com-
pus, autorul sărind sau amestecînd etapele,
în felul acesta, valoarea literară a acestui
volum crește invers proporțional cu valoa-
rea lui documentară. In acest al doilea volum,
autoficționalizarea există pentru a masca
lacune biografice și explicative.

*

PE ACEEAȘI linie, a evenimentelor istorice
din România, în roman este pomenită,
în treacăt, formarea, la sfîrșitul anului 1938,
a guvernului Goga-Cuza, fără însă ca acest
fapt să fie în vreun fel comentat de eroul
principal. Data de 14 iulie 1938, a arestă-
rii lui Eliade, devine, cum spuneam mai sus,
data arestării lui Ștefan Viziru, iar lagă-
rul de legionari de la Miercurea-Ciuc îi este
transferat eroului său democrat și cu pul-
siuni antiistorice.
   Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu,
în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938,
apare în roman, dar camuflată în sărbătoa-
rea religioasă a nopții Sfîntului Andrei. Cu-


rios este însă faptul că romancierul intro-
duce pentru a doua oară în roman această
dată de doliu; el fixează cutremurul în care
mor Ioana și Răzvan (soția și fiul lui Ștefan)
pe 30 noiembrie 1940. In realitate, cutre-
murul care a zguduit Bucureștiul s-a întîm-
plat în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940;
30 noiembrie 1940 e de fapt o dată come-
morativă de calendar legionar, consemnînd
doi ani de la asasinarea lui Zelea Codreanu
și, totodată, ziua în care legionarii - la pute-
re fiind, deoarece România era stat națio-
nal-legionar - l-au reînhumat pe Căpitan la
Casa Verde. Dat fiind faptul că Noaptea de
Sinziene este o mitologie a morții, dat fiind
faptul că Eliade a mai folosit tehnici foarte
ingenioase de-a cripta cronologii semnifi-
cative pentru el în ambalaje inofensive, dată
fiind mitologia legionară a morții, de care
Eliade era perfect conștient (ca dovadă arti-
colele lui legionare din intervalul toamna
1935-iama 1938), înclin să cred că acest arti-
ficiu romanesc, de deplasare a datei reale a
cutremurului pe data morții Căpitanului,
este o comemorare secretă la mormîntul lui
Corneliu Zelea Codreanu.

*

Tot din cronologia istorică reală, roma-
nul lui Eliade înregistrează asasinarea de
către legionari - la 21 septembrie 1939 -
a primului-ministru, Armând Călinescu.
Eliade îi scrisese acestuia, de altfel, în tim-
pul verii o scrisoare foarte compromițătoa-
re din punctul de vedere al loialității le-
gionare. Și anume, informîndu-1 despre
subvenția de stat acordată revistei sale inter-
naționale, Zalmoxis, adaugă, plin de tîlc:
-4


DOSAR

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 17

    Sînt bucuros a vă aduce acestea la cunoștință,
    ele vorbind îndestul asupra adevăratelor mele
    preocupări³³.

    Dacă ținem cont că Armând Călinescu
a fost ministru de interne și în timpul guver-
nului de 44 de zile Goga-Cuza, și în timpul
dictaturii regale, el fiind autorul măsurilor
luate contra Legiunii și contra conducăto-
rilor ei, putem considera că el este autorul
arestării lui Eliade ca legionar. Așa că scri-
soarea pe care acesta i-a scris-o înseamnă,
de fapt: „Eu mă ocup de cultura româneas-
că și fac României servicii culturale, eu nu
sînt legionar, m-ați arestat din greșeală sau
prin abuz⁵⁵. Din punctul de vedere al tăriei
morale legionare, o scrisoare ca asta nu era
un motiv de mîndrie.
    Și prin Noaptea de Sînziene, și în docu-
mentele sale personale, Eliade s-a dovedit a
fi un legionar versatil. In roman, proble-
ma legionară e tratată cu o „delicatețe⁵⁵, ca
să spun așa, extremă, deoarece Ștefan, ca
proiecție a lui Eliade, a fost purificat de au-
tor de orice contaminare politică. Contacte-
le lui Ștefan Viziru cu alți legionari - cu
loachim Teodorescu, de pildă (să fie oare
acest personaj figura lui Virgil Teodorescu,
student legionar, împușcat de jandarmi în
stradă, la Constanța, în 23 noiembrie 1933,
în timp ce lipea afișe? Sau e o simplă potri-
vire de nume?) - sînt întîmplătoare și neu-
tre. Ca ins arestat și internat în lagărul legio-
nar, Viziru este o proiecție ideală de victimă
inocentă, cum a pretins tot timpul Eliade că
ar fi fost.
    Dar oare n-a susținut Eliade, înaintea
internării și imediat după eliberarea din la-
găr, că arestarea sa se datorează unei neînțe-
legeri și unui grosolan abuz?

    ... sînt urmărit ca un cîine,

se plînge Eliade lui Cezar Petrescu în mai
1938 (adică înaintea arestării) și pune supra-
vegherea lui pe seama relației cu Nae
lonescu:

    A fi asistentul lui Nae, se-nțelege, este de-a
    dreptul subversiv. A fi redactor la Cuvântul
    este chiar și mai grav³⁴.

    Apoi își enumeră meritele culturale:

    Gîndește-te că, dacă toate astea mi se întâm-
    plă mie - asistent universitar, membra în Co-
    mitetul S.S.R., conferențiar la Radio -, ce tre-
    buie să li se întîmple celorlalți scriitori și
    cărturari legionari³⁵.

    După eliberarea din lagăr, Eliade, aliat
în sanatoriul pentru boli pulmonare de la
Moroeni, îi scrie profesorului Rădulescu-
Motru pe același ton indignat, de victimă
inocentă:

    Straniu! Mă întreb cînd am făcut vreodată
    politică...³⁶

    De articolele sale politice, publicate din
toamna anului 1935 pînă inclusiv la în-
ceputul anului 1938, Eliade pare a fi uitat
complet.

    Nu îmi amintesc să fi scris o singură pagină
    de doctrină sau de propagandă legionară³’,

îi răspunde, în 1972, Eliade lui Gershom
Scholem. Și, într-un sens - foarte echivoc


• Cari Gustavjung și Mircea Eliade

-, Eliade, autorul atîtor personaje amnezi-
ce, chiar „uitase⁵⁵...
   în mediile legionare însă, Eliade are altă
măsură. Prima jumătate a Jurnalului por-
toghez îl arată legionar pe față, ba chiar dor-
nic să-și apere calitatea de legionar, care,
datorită comportamentului public, se pare
că-i era oarecum pusă la îndoială. De pildă,
în iulie 1942, cu ocazia vizitei sale în Ro-
mânia, notează în jurnal întâlnirea cu prie-
tenii săi criterioniști, unii legionari, alții doar
simpatizanți. La întîlnire, Noica i-a acuzat
că, la adăpostul scuzei că sînt doar „tehni-
cieni⁵⁵, au pactizat cu regimul lui Antonescu
(care, după Rebeliune, a declanșat o adevă-
rată vînătoare de legionari). La acuzațiile lui
Noica, făcute de pe pozițiile moralei legio-
nare, Eliade - care era și el din acest punct
de vedere cu musca pe căciulă, fiind consi-
lier cultural la Lisabona și reprezentînd regi-
mul de dictatură militară al lui Antonescu -
răspunde încercînd să-și apere și demnitatea
de legionar, și aceea de reprezentant al lui
Antonescu în diplomație:

   Intervin episodic în discuție, mărturisind că,
   deși legionar, am suspendat orice judecată
   politică internă atâta timp cît durează războiul
   cu Rusia³⁸.


    Iar la „problema morală“ ridicată de
Noica, a loialității legionare, pur și simplu
nu răspunde³⁹.
    Cînd a fost cazul, Eliade pare că a făcut
cu ochiul celor care-i cunoșteau trecutul. Lui
Vintilă Horia, cum am văzut, îi promite vag
o repovestire de „dinăuntru⁵⁵ a „dramei legi-
onare⁵⁵⁴⁰, iar unui legionar mai din topor
cum a fost Vasile Posteucă îi cere discreție:

    Dacă ții să mă sărbătoarești în Drum, nu uita
    scriind că sute de ochi atîta așteaptă: să gă-
    sească un pretext să te/să mă/să ne/să te domi-
    ne, să te îngroape de viu...⁴¹

    Pentru că alesese să-și ascundă trecutul,
Eliade nu prea avea încotro: știa că, dacă se
dezice explicit de trecutul legionar, legiona-
rii se răzbună (cum s-au răzbunat, în 1973,
pe Cioran); și mai știa că, dacă acceptă laude
publice pentru că a fost legionar, creează alt
scandal. Așa că tot ce putea să facă era să-i
sugereze lui Posteucă să fie discret...
    Cu excepția intervalului toamna 1935-
iarna 1938, cînd și-a scris articolele legio-
nare în plină libertate de manifestare a Le-
giunii, Eliade s-a dovedit (în particular și in


public) un legionar versatil, neîncadrabil
regulilor stricte de conduită și de credință
legionară.

*

Dacă personajele și întîmplările Ncpții
de Sînziene sînt cu cheie, cine sînt, cu
excepția lui Ștefan Viziru, celelalte perso-
naje principale? Cine sînt cele două femei
care reconstituie situația lui Eliade din 1933,
cînd a fost simultan îndrăgostit de Sorana
și Nina? Cine e Ioana - logodnica, pe rînd,
a lui Ciru și a lui Ștefan, apoi soția celui
de-al doilea?
    Cine este Ciru? Scriitor la modă, autor
de piese de teatru și de romane (cu liceene
și cu succes la liceene, exact ca Sebastian)
semănînd fizic cu Ștefan Viziru (care este
copia lui netalentată și necreatoare) pînă la
confuzie, Ciru o cunoaște pe Ioana, se logo-
dește cu ea și este părăsit de aceasta pentru
Ștefan Viziru. Este oare Ciru Partenie figu-
ra celui mai bun prieten al lui Eliade, Mihail
Sebastian? După cum spun mărturiile celor
doi, Nina Mareș a fost, inițial, prietena lui
Sebastian; o prietenă destul de bună cu aces-
ta pentru ca Eliade să se întrebe, mai tîrziu,
ce s-ar fi întîmplat:

    Dacă, bunăoară ..., în loc să se îndrăgosteas-
    că de mine, Nina s-ar fi îndrăgostit de Mihail
    Sebastian⁴².

    Moartea lui Partenie, împușcat de agenții
Siguranței - pentru că e confundat, și de
misteriosul personaj legionar Teodorescu, și
de agenți, cu Ștefan Viziru -, îl duce pe Vi-
ziru, instantaneu, la reflexele biblicului Pilat
din Pont:

    își frecă în neștire mîinile în batistă. Trans-
    pirase. Avea mîinile umede, moi, lipicioase.
       Trecu în baie și începu să se spele. Se frecă
    și pe față. In cele din urmă se răzgîndi și dădu
    drumul la duș.

    Iar apoi, precum Pilat din Pont (al lui
Bulgakov, de data asta), el intră într-o insom-
nie prelungă:

    Nu mai pot dormi... De cîtva timp sufăr de
    niște insomnii îngrozitoare...⁴³

și se interesează de ultima piesă a lui Partenie,
Priveghiul (piesă de care, simptomatic, toate
celelalte personaje ale romanului destinate
morții - Biriș/Cioran, Cătălina/Sorana, Dan
Bibicescu/Haig Acterian - sînt, fiecare din
alt motiv, preocupate). Aceste simptome ale
vinovăției lui Viziru față de Partenie amin-
tesc reacțiile (mai moderate, totuși) ale lui
Eliade față de Sebastian; cînd a aflat neno-
rocirea, Eliade a notat în jurnalul său por-
tughez „viața de cîine⁵⁵ a lui Sebastian din
timpul războiului, pericolele la care a fost
continuu expus ca evreu și absurditatea mor-
ții lui, dîndu-i întîlnire Dincolo: „La reve-
dere, Mihail⁵⁵⁴⁴. Iar în jurnalul parizian nota:

    Ce milă mi-a fost de imensele lui eforturi, de
    suferințele cu care plătea fiecare pagină scri-
    să!... Nu mă voi consola niciodată că nu
    l-am revăzut în august [sic!] 1942, cînd
    m-am întors, pentru o săptămînă, la Bu-
    curești. Mi-era, atunci, rușine de mine - con-
    silier cultural la Lisabona - și de umilințele
    pe care le îndura el, pentru că se născuse, și
    voise să rămînă, losif Hechter. Acum, mă
    zbat, inutil, în iremediabil⁴⁵.


18 • APOSTROF

DOSAR

    Așa cum Eliade, la Paris, citea în 1946
fragmente din Jurnalul lui Sebastian publi-
cat în Revista Fundațiilor Rigalej și alter igo-
ul său mai bun citește, tot la Paris, manu-
scrisul jurnalului lui Ciru Partenie⁴⁷. Eliade,
care s-a întristat că „Nu pot identifica per-
sonajele ascunse sub inițiale. Nu voi ști nicio-
dată care au fost femeile iubite de el [de Se-
bastian] “, i-a transferat această curiozitate
lui Viziru, care zadarnic încearcă să desci-
freze numele șterse ale iubitelor lui Partenie⁴⁸.
Altă trăsătură a lui Ciru - simpatia pentru
Revoluția Rusă⁴⁹, de pildă - se potrivește
perfect și cu activitatea lui Sebastian din
august 1944⁵⁰, și cu numeroasele colportaje
și întrebări de după accidentul fatal, privind
direcția politică în care ar fi evoluat scrii-
torul. La fel, pasiunea lui Sebastian pentru
jurnalul lui Renard este translată asupra lui
Partenie. în plus, Eliade l-a botezat pe unul
din personajele lui Ciru Partenie chiar cu
numele prietenului său, adică Sebastian (pla-
sîndu-1 totodată într-o atmosferă tipică de
liceu de fete din Orașul cu salcîmi și de gară
din Steaua fam nume):

    Sebastian, erou din Tinerețea Metaniei, nu mai
    putuse niciodată prinde trenul de seară de
    Ia nouă fără cinci⁵¹.

    La un alt nivel de figurare și sublimare a
materiei autobiografice, Ciru Partenie ar
putea fi o parțială proiecție a lui Eliade însuși.
Cu siguranță, Eliade i-a transferat lui Ciru
dificultatea de-a scrie romane cu personaje
intelectuale⁵². Așa cum Blaga, în Luntrea lui
Caron, s-a proiectat pe sine în două perso-
naje, în poetul Axente Creangă și filosoful
Leonte Pătrașcu - pe care l-a făcut să se sinu-
cidă deoarece el însuși nu mai putea, în vre-
muri de dictatură comunistă, să-și termine
sistemul filosofic -, mi se pare plauzibil ca
Eliade să fi proiectat propria sa biografie
românească în două (de fapt, în mai multe,
deoarece Bibicescu profesează teoriile tea-
trale ale lui Eliade) personaje, cvasiinterșanja-
bile: tehnicianul Ștefan Viziru din aparatul
ministerial și scriitorul foarte celebru, cel mai
celebru, Ciru Partenie. N-a fost Eliade, în
momentul publicării romanului Maitnyi, cel
mai celebru scriitor tînăr? Dacă această ipo-
teză este îndreptățită, asasinarea lui Ciru
Partenie, pe baza presupusului malentendu
legionar, este proiecția pericolului care l-a
pîndit pe Eliade în România din cauza ade-
ziunii lui legionare, primejdie de care era
perfect conștient („puteam fi foarte bine
împușcat de Carol și Armând Călinescu, sau
chiar de generalul Antonescu⁵⁵⁵³). Și, la un
autor care și-a spart biografia în cioburi pe
care le-a distribuit apoi între personaje dife-
rite, într-un efort patetic, de fapt mitic, de
distrugere a lumii pentru a o putea recom-
pune, înnoită, la loc, s-ar putea ca ambele
descifrări ale lui Ciru Partenie să fie simul-
tan corecte.

Așa CUM Ciru are ceva - mult - din Sebas-
tian, Ioana, logodnica lui Ciru și apoi
soția lui Ștefan, pe care-1 așteaptă cu o neve-
rosimilă paciență de Penelopă serafică⁵⁴, este
cu siguranță Nina Mareș. Data la care Eliade
s-a însurat cu Nina, ianuarie 1934, a deve-
nit data căsătoriei lui Viziru cu Ioana; răb-
darea ei de Penelopă a avut-o și modelul său
viu, Nina, căreia Eliade îi scria semnîndu-și
scrisorile „al tău (? in?)fidel Mircea⁵⁵⁵⁵; copi-
lul pe care Nina nu a primit niciodată apro-
barea să-l nască (fapt evocat și-n Nuntă în

cer), în romanul Ncpții de Sînziene se naște
pentru a muri, cu Ioana, în bombardarea din
4 aprilie 1944 a capitalei. Iar durerea și doliul
lui Eliade după moartea Ninei au fost proiec-
tate în suferințele lui Ștefan după moartea
Ioanei.
   Singurul personaj principal care rămîne
pentru mine în continuare impenetrabil este
îleana, „un înger al Morții⁵⁵⁵⁶, „mireasa⁵⁵⁵⁷ cu
care Ștefan face trecerea (mioritică) în alt
regim ontic.
   Noaptea de Sînziene lichidează, ca la aba-
tor, toate personajele cu cheie: mor, pe rînd,
Ciru Partenie (Mihail Sebastian), Ioana și
Răzvan Viziru (Nina și copilul nenăscut al
ei și-al lui Eliade), Cătălina Palade (Sorana
Țopa), Dan Bibicescu (Haig Acterian), Biriș
(Cioran), Mișu Weissmann (Lică Cracanera).
La încheierea ciclului, în noaptea de Sînziene
1948, cînd se deschid cerurile, mor îmbră-
țișați Ileana Sideri și Ștefan Viziru. Dus de
logica romanului (dar poate și de istoria pro-
priei generații criterioniste, spulberată de
istorie), Eliade, într-o stare de suferință auc-
torială mărturisită, și-a omorît toți martorii
importanți ai trecutului său românesc. Ștefan
însuși, ca ultimul care trece pragul, are, din
punctul de vedere al lui Eliade, rolul - dan-
tesc - de

   martor al întâmplărilor și morții⁵⁸.

   în iunie-iulie 1954, într-o stare apăsă-
toare, de neînțeleasă tristețe, Eliade desăvîr-
șește carnagiul și termină romanul. Ca să se
consoleze pentru soarta pe care le-o conferă
lui Ștefan și Ilenei, își repetă că

   simbolismul Morții îngăduie orice', extincție
   sau o regenerare, un adevărat incipit vita novac®.

*

DACĂ IDEEA romanului i-a venit lui Eliade
într-o stare cotropitoare de regresiune,
intervalul de după încheierea Ncpții de
Sînziene (și anume acela prins între 7 iulie
1954 și februarie 1955) a stat, în mod repe-
titiv, sub semnul doliului și al morții. La
fel ca-n Biblie, unde faraonul visează de două
ori, în simboluri diferite, același mesaj, și
Eliade are, după terminarea cărții, întîmplări
repetate - patru la număr - cu aceeași sem-
nificație mortuară.
   în primul rînd, apăsat de destinul per-
sonajelor sale (care, așa cum am văzut, sînt
mai mult decît ficțiuni, deoarece figurează
persoane reale din viața autorului), i se pare,
mioritic, că însuși cosmosul plînge cu el:

   și parcă vremea reflecta furtuna mea lăuntrică,
   pentru că au fost tot timpul trăsnete și vije-
   lii, urmate de ploi repezi, reci, de toamnă⁶⁰.

   în al doilea rînd, la scurt timp (la două
zile) după ce pune punct Ncpții de Sînziene,
Eliade însuși trece printr-o pierdere simbo-
lică a identității: își uită pașaportul la ban-
că, adică își pierde

   „identitatea⁵⁵ mea. Ar fi interesant să știu cum
   ar interpreta asta un psiholog. Poate presen-
   timentul că am lăsat în urmă o „identitate⁵⁵,
   că „ceva⁵⁵ a murit în mine sau pentru mine?
   Că aș vrea să scap de ceva, să mă eliberez de
   un trecut pe care nu-1 mai recunosc?...⁶¹

   Pista de interpretare - „un trecut pe care
nu-1 mai recunosc⁵⁵ - ne-o dă Eliade însuși.


Și nu trecutul erotic refuza autorul lui Mai-
trtyi să și-l mai recunoască, ci acela politic,
în mod semnificativ, a doua sa soție, Chris-
tinel, pe care tînărul savant a cunoscut-o
în primăvara anului 1948, și cu care, intrat
într-un „proces de totală reînnoire⁵⁵⁶², s-a
căsătorit la 9 ianuarie 1950, nu a știut nimic
despre rătăcirea eliadescă în labirintul legio-
nar: Eliade îi jurase că nu a fost legionar, iar
ea l-a crezut pînă la capăt⁶³. Chiar și scan-
daloasele texte ale lui Ronnett despre Eliade
conțin indicii în acest sens: Christinel nu
suporta personajele „cu trecut legionar⁵⁵ și
era vizibil enervată de orice aluzie legionară⁶⁴
în care era inclus soțul ei⁶⁵.

*

APOI, aceeași declarație ca lui Christinel
le-a facut-o Eliade și Monicăi Lovinescu
și lui Virgil Ierunca:

    și-mi amintesc cum nouă ne declarase că
    n-a scris niciodată așa ceva...⁶⁶,

notează Monica Lovinescu, recunoscînd că
momentul

    cînd dau de incredibilele articole ale lui
    Mircea⁶⁷

a fost un șoc.
    în al treilea rînd, în 21 februarie 1955,
Eliade, căruia i se infectează un neg, face
experiența „efluviilor cadaverice⁵⁵ pe care le
emană propriul său corp care a început să
„putrezească⁵⁵; firește, își socotește boala
drept o experiență inițiatică, drept o moar-
te simbolică⁶⁸. Și, deși de pe urma operației
avea toate motivele de liniștire, cancerul fiind
exclus, el își trăiește - în stare de veghe, de
vis diurn - propria moarte pentru a patra
oară. Și anume, captiv într-un reve evetlle, se
vede pe sine mort și așezat în sicriu. Iar si-
criul (simptomatic pentru dorința de mări-
re a lui Eliade: împodobit cu stegulețele
Franței și României!) se întoarce lin în țară,
așteptînd în Bulgaria aprobarea oficială să
intre în România. Interesant, după ce sicriul
primește dreptul să pătrundă în patrie, Elia-
de, care îl privise „pînă atunci fără nici o difi-
cultate⁵⁵, și care acum rămîne în afara Româ-
niei, nu-1 mai poate urmări cu privirea:

    de data aceasta nu-1 mai puteam urmări. Ră-
    măsesem pe malul bulgăresc al Dunării, și-l
    priveam cum se îndepărtează, pînă ce nu
    l-am mai văzut⁶’.

    Este un vis simbolic de aceeași natură cu
visele lui Jung din anii imediat următori rup-
turii cu Freud și se referă la „moarte și reîn-
viere⁵⁵.

    Nu știu ce porțiune din mine, din existența
    mea trecută, trebuie să moară ca să pot supra-
    viețui,

scrie - retoric - Eliade în Jurnalul său. în
realitate însă, știa prea bine ce parte din tre-
cutul său trebuie abandonată pentru ca el
„să pot reînvia altfel, altundeva⁵⁵⁷⁰.
    Roman al morții și al înmormîntării, cu
martori cu tot, a trecutului său românesc,
Noaptea de Sînziene a fost socotit de autor
„lucrul cel mai bun pe care l-am scris⁵⁵⁷¹. Ce-
lor care-i lăudau alte cărți de ficțiune, le zîm-
bea în secret, ricanînd mental: „n-ați vă-

DOSAR

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 19

zut...“⁷². Așa cum Nouăsprezece trandafiri
ascunde un cod istoric greu de dibuit, „falsa
feerie“⁷³ a Ncpții de Sinziene ascunde și în
mod simultan etalează un calendar al isto-
riei legionare și „cămașa morții“⁷⁴ în care
și-a îmbrăcat Eliade toate personajele sale,
care „dobîndesc o neașteptată demnitate în
pragul morții“⁷⁵.
    Avînd cel puțin două voci și două logici,
una normală, a cauzalității carteziene, alta
autoficțională, a destinului și inițierii, Eliade
avea și mai multe nuclee (în sens psiholo-
gic) de personalitate. Unul din aceste nuclee,
cel legionar, pare a fi fost adus de el, trep-
tat, prin morți simbolice succesive, într-o
stare vegetativă, de mugure în vreme de iar-
nă. Eliade nu și-a ținut niciodată promi-
siunea - vagă - pe care i-a făcut-o lui Vintilă
Horia, că va veni o vreme cînd va scrie de-
spre „drama legionară“ de dinăuntru. Pa-
ginile despre legionarism din Memorii sînt
o autoficțiune, atît pentru uzul occidenta-
lilor (de aici omisiunile și revizuirea adevă-
rului), cît și pentru ochiul vigilent al legio-
narilor din exil (de aici o anume nostalgie
subterană).
    După semnele pe care le-a camuflat în
feeria romanului; după morțile sale simbo-
lice pe care și le-a notat în Jurnal și în
Memorii:, și mai ales după semnele de accep-
tare calmă a realității istorice pe care le-a
notat în Jurnalul portaghez (jurnal care nu a
fost revizuit de autor, deci trebuie crezut pe
cuvînt), asupra cărora nu revin; după toate
aceste semne, Eliade și-a luat un îndurerat
adio de la personalitatea sa legionară și de
la trecut. în cazul său, nu are sens să căutăm
regrete că ar fi optat greșit, deoarece logi-
ca destinului, prin care s-a explicat lui însuși,
este una exterioară eticului. Pentru el, impor-
tant a fost că a putut, în sfîrșit, să exclame:
„Incipit vita nova“. Pentru comentatorii lui
de astăzi, rămîne faptul că Eliade a acceptat,
ritualic, să renunțe la partea „cadaverică" a
trecutului său românesc:

    Mi-am spus: trebuie să trec prin toate astea,
    ca să pot reînvia altfel, altundeva'⁶.




CA PROZATOR ce s-a inspirat din materia
propriei vieți și ca memorialist, Eliade
se dovedește un autor interesant și lune-
cos. Capacitatea sa de a se autoficționaliza
- iar aici intră: grandomania care-1 făcea să
se declare superior lui Goethe, egalul lui
Tolstoi etc.; „uitarea" faptelor care-1 puteau
incrimina; faptul că, precum un personaj
caragialian, numea patria „România mea“;
prea multele „probe ale labirintului" pe care
îe-a înregistrat în Jurnalele sale ori pe care și
le-a atribuit inMemoriJ ca și cum transcen-
dentul, sacrul (unul universal, ce nu ține de
o religie anume, partea comună și esențială
a tuturor credințelor și religiilor, ca să zic
așa), în care fără îndoială că a crezut, n-ar fi
avut altă treabă decît să țeasă nălucirile și
încercările prin care trebuie să treacă și să
renască Eliade etc. - a fost enormă. Tot enor-
mă a fost capacitatea sa de autoregenerare,
de reorganizare a personalității sale în jurul
unui nucleu psihologic care, nou fiind și
adaptat împrejurărilor, îl salva. Calitatea sa
cea mai izbitoare nu este nici inteligența, nici
erudiția, ci creativitatea. O altă calitate a sa
(comună lui Eliade și eroilor săi de roman)
a fost invulnerabilitatea, pe care i-au con-




ferit-o amoralismul său de creator și per-
petua autoficționalizare. De aceea, Eliade
este un caz fascinant și plin de riscante sur-
prize pentru oricare dintre comentatorii săi.




Note

  1.  Mircea Eliade, Jurnal, 1941-1969, voi. I, ediție
    îngrijită de Mircea Handoca, București: Ed. Hu-
    manitas, 1993, 4 iun. 1949; 6 iun. 1949, p. 149,
    150.
  2.     Ibid., I, 6 iun. 1949, p. 150.
  3.     Ibid., I, 21 iun. 1949, p. 150.
  4.     Ibid., I, 26 iun. 1949, p. 151.
  5.     Ibid., I, 27 iun. 1949, p. 151.
  6.     Ibid., I, 2 sept. 1957, p. 283.
  7.     Ibid., I, 15 sept. 1949, p. 155.
  8.     Ibid.
  9.  Pentru pasiunea legionară a Ninei, vezi Note despre
    fostul rtge Carol la Lisabona, în Mircea Eliade,
    Jurnalul portughez și alte scrieri, voi. I, prefață și
    îngrijire de ediție de Sorin Alexandrescu, studii
    introductive de Sorin Alexandrescu, Florin Țur-
    canu și Mihai Zamfir, București: Ed. Humanitas,
    2006, p. 400. Pentru „fanatismul" legionar al lui
    Eliade, vezi Jurnalul portughez, I, 1 dec. 1942, p.
    156.
  10.  Mircea Eliade, Memorii, II, Recoltele solstițiului,
    1937-1960, ediție îngrijită de Mircea Handoca,
    București: Ed. Humanitas, 1991, p. 102.
  11.  Scrisoarea din 17 oct. 1929, Calcutta, către mama
    sa, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America: Co-
    respondență, voi. I, A-H, ediție îngrijită de Mircea
    Handoca, București: Ed. Humanitas, 1999, p.
    281.
  12.  Eliade, Memorii, II, p. 144.
  13.  Eliade, Jurnal, II, 7 mart. 1979, p. 373.
  14.  Mircea Eliade, Memorii (1907-196C), voi. I, ediție
    și cuvînt-înainte de Mircea Handoca, București:
    Ed. Humanitas, 1991, p. 355.
  15.  Scrisoare către Stig Wikander, 27 dec. 1955, în
    Mircea Eliade, Europa, Asia, America: Corespon-
    dență, voi. III, R-Z, îngrijirea ediției și indice de
    Mircea Handoca, București: Ed. Humanitas, 2004,
    p. 309.
  16.  Eliade, Jurnalul portughez, I; notele din 8 mart.
    1943 și 14 iul. 1945, p. 184 și 369. Vezi și scri-
    soarea din 1935 către Emil Cioran, în Eliade,
    Europa, Asia, America, I, p. 151.
  17.  Ibid., I, 6 febr. 1945, p. 319.
  18.  Ibid.
  19.  Eliade, Jurnal, I, 9 febr. 1952, p. 213.
  20.  Eliade, Memorii, II, p. 104.
  21.  Ibid., II, p. 144.
  22.  Ion Vartic, Noaptea de Sinziene, în Dicționar ana-
    litic de opere literare romaniști, voi. III, M-P, coor-
    donare și revizie științifică de Ion Pop, Cluj-
    Napoca: Ed. Casa Cărții de Știință, 2001, p. 136-
    139.
  23.  Eliade,Memorii, I, p. 245.
  24.  Scrisoare către Vintilă Horia din 28 mai 1952, în
    Eliade, Europa, Asia, America, I, p. 452.
  25.  Matei Călinescu, Despre loan P. Culianu șiMircea
    Eliade: Amintiri, lecturi, njlexii (2001), ed. a ll-a,
    Iași: Polirom, 2002, p. 21-22.
  26.  Vezi Corneliu Zelea Codreanu, Pentru ligionari,
    Sibiu: Ed. Totul pentru Țară, 1936, p. 255-256;
    Z. Ornea, Anii treizeci: Extrema dreaptă româ-
    nească, București: Ed. Fundației Culturale Ro-
    mâne, 1995, p. 289.
  27.  Mircea Eliade, Noaptea de Sinziene, voi. II, Bucu-
    rești: Ed. Minerva, colecția „b.p.t.", 1991, p. 411.
  28.  Matei Călinescu, Nouăsprezece trandafiri: o lec-
    tură profundă și Text și (auto)biignjie, în Despre
    loan P. CulianușiMircea Eliade, p. 47-57.
  29.  Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, text îngrijit
    de Gabriela Omăt, prefață și note de Leon
    Volovici, București: Ed. Humanitas, 1996, p. 130,
    132, 133.
  30.  Scrisoare către Vintilă Horia din 28 mai 1952, în
    Eliade, Europa, Asia, America, I, p. 451.
  31.  Scrisoare către Vintilă Horia din 31 mart. 1956,
    în ibid., I, p. 474.
  32.  Eliade, Memorii, II, p. 28.
  33.  Scrisoare către Armând Călinescu, 4 iul. 1939, în
    Eliade, Europa, Asia, America, I, p. 140.

  34.  Scrisoare din mai 1938 către Cezar Petrescu, în
    ibid., II, p. 468.
  35.  Ibid., II, p. 469.
  36.  Scrisoare din 10 nov. 1938, Moroeni, către Ră-
    dulescu-Motru, în ibid., III, p. 15.
  37.  Scrisoare din Paris, 3 iul. 1972, către Gershom
    Scholem, în ibid., III, p. 129.
  38.  Eliade, Jurnalulportughez, I, iul. 1942, p. 133.
  39.  Reacțiile „împăciuitoare", inclusiv pe tema legio-
    nară, sînt tipice pentru Eliade, el însuși fiind con-
    știent de ele: „... eu, în fața lumii, caut de multe
    ori să împac lucrurile, să scuz slăbiciunile etc.
    Atitudinea mea «diplomatică» și vehemența [le-
    gionară] ei [a Ninei] dîrză dă impresia că sunt,
    dacă nu dominat, cel puțin influențat de ea", nota
    Eliade în Note despre fostul nge Carol la Lisabona,
    p. 400.
          Aceeași atitudine ambiguă a avut-o și în
    1934-1935, cu ocazia scandalului de presă al „cava-
    lerilor de Curlanda" (Zaharia Stancu), care a dus
    la spargerea asociației „Criterion": și anume, a
    continuat să colaboreze la „ziarul revolver"
    Credința, în care erau murdar atacați Vulcănescu,
    Comarnescu și conducerea „Criterionului", re-
    curgînd, drept camuflaj, la pseudonimul „Ion
    Plăeșu" Vulcănescu și Comarnescu au resimțit ati-
    tudinea lui Eliade drept o trădare. „Eliade nu mai
    poate face pe supraomul", nota Comarnescu în
    Jurnalul său (Petru Comarnescu, Irgini de jurnal,
    voi. I, ediție îngrijită de Traian Filip, Mircea Filip
    și Adrian Munțiu, Ed. Noul Orfeu, p. 138, nota
    din 25 mart. 1935).
  40.  Scrisoare către Vintilă Horia din 28 mai 1952, în
    Eliade, Europa, Asia, America, I, p. 451.
  41.  Scrisoare către Vasile Posteucă, 27 mart. 1967, în
    ibid., II, p. 527.
  42.  Eliade, Memorii, I, p. 301.
  43.  Ibid., I, p. 239.
  44.  Eliade, Jurnalul porii’,ghez, I, 29 mai 1945, p. 365-
    366.
  45.  Eliade, Jurnal, I, 11 oct. 1946, p. 88.
  46.  Două fragmente din Jurnalul lui Sebastian, epu-
    rate de trimiteri la persoane „neconvenabile" pen-
    tru noul regim, au fost publicate în seria nouă a
    Revistei Fundațiilor Rigale, și anume în numerele
    1 și 2, sept, și oct. 1945.
  47.  Eliade, Jurnal, I, 11 și 12 oct. 1946, p. 88; id.,
    Noaptea de Sinziene, II, p. 363 și urm.
  48.  Eliade, Noaptea de Sinziene, II, p. 363.
  49.  Ibid., II, p. 196.
  50.  Vezi Jurnalul lui Sebastian, anul 1944.
  51.  Eliade, Noaptea de Sinziene, I, p. 114.
    52. Eliade, Jurnal, I, 7 oct. 1951, p. 202.
  53.  Eliade, Jurnalul portughez, I, 23 sept. 1942,
    p. 137.
  54.  Vartic, Noaptea de Sinziene.
  55.  Scrisoare către Nina, 23 apr. 1941, în Eliade,
    Jurnalulporti.ghez, I, p. 421.
  56.  Eliade, Jurnal, I, 26 iun. 1954, p. 263.
  57.  Eliade, Noaptea de Sinziene, II, p. 411.
  58.  Eliade, Jurnal, I, 26 mai 1953, p. 254.
  59.  Ibid., I, 26 iun. 1954, p. 263.
  60.  Ibid., I, 7 iul. 1954, p. 264.
  61.  Ibid., I, 9 iul. 1954, p. 264.
  62.  Eliade, Memorii, II, p. 102.
  63.  Monica Lovinescu, Jurnal, 1994-1995, București:
    Ed. Humanitas, 2004, p. 18, 226, 302.
  64.  Alexander E. Ronnett, Mircea Eliade, in Mircea
    Eliade in conștiința contemporanilor săi din exil, cres-
    tomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing,
    [fa.], p. 291.
  65.  Ibid.
  66.  Lovinescu, Jurnal, p. 226.
  67.  Ibid.
  68.  Eliade, Junial, I, p. 267-268.
  69.  Ibid., I, p. 274.
  70.  Ibid., I, 21 febr. 1955, p. 268.
  71.  Ibid., I, 2 sept. 1957, p. 283.
  72.  Ibid.
  73.  Ibid., I, 18 iul. 1951, p. 191.
  74.  Mircea Eliade, Libertate, în Iconar, anul III, nr. 5,
    1937.
  75.  Eliade, Jurnal, I, 26 mai 1953, p. 254.
  76.  Ibid., I, 21 febr. 1955, p. 268.

20 • APOSTROF

Un poem de Ioana Scoruș

Cu Kama Sutra pe masă

Este o impietate să-mi vorbești
despre existențialiști cu
Kama Sutra pe masă
tu ai un fel bizar de-a face dragoste
din cuvinte și
filosofie din
dragoste
tu,
tu
ești cam bizar,
dragostea mea cu miros de ienibahar.

Mă visezi încifrată
cu nume de boală
ieri-noapte sufereai de ioanită
vezi că bolile astea terminate-n „itău
sunt nasoale
ca și îngerita
(întreabă-1 pe pleșu)
sau spondilita
vezi
cum te ferești de ele
scumpul meu pui de lele.

Aș avea un leac
pentru tine am mereu
leacuri pe care le refuzi
uite,
pisează într-un mojar de alabastru
tăciunii de la ultimul festin
literar apoi adaugă


vezi că nu le-am aruncat, le-am pus
sub patul neîmplinirilor
câțiva stropi de lacrimi
sunt în sticluța goală de mademoiselle coco
   - ce desuetă, dom’le, ce desuetă... -
   și scrumul de la ultimele zece țigări
   apoi ia câte o înghițitură la trei zile
   între timp scrie-mi că
   fără asta leacul nu merge
   scrie-mi, scrie-mă, iubitul meu
   cu miros de curcubeu.

   Nu-mi mai dai voie să vorbesc despre liiceanu
cred că d-asta ți s-a făcut rău ultima oară
m-ai certat crunt când ți-am spus că eu
nu mai cred
nu mai cred...
oh, și nu m-ai lăsat să închei
voiam să spun că nu mai cred în
filosofie
filosofia este cel mai minunat lucru
de pe pământ pentru că
este cel mai inutil
eu asta am aflat cu tine,
sângele meu plin de adrenaline.

N-o să se supere liiceanu pentru asta
o știe ca și tine așa cum
și cărtărescu știe
că
atunci când ai nevoie de dragoste
nu ți se dă

ceva
rămășițe de manuscrise din ultima lună


Poeme de Andrei Erna

Restaurarea sărutului

Din toate,
absolut toate săruturile
ce și le-au dat
îndrăgostiți!
tuturor veacurilor
s-a format
- prin șlefuirea constantă -
un imens univers.

Săruturile noastre
măresc greutatea lui
până ce în el
va răsări
- ca acum milioane de ani -
viața.


Gest

Rană de sărut
viața,
se respiră în goană.

Portret într-un strigăt

Existența mea
atârnă de un cuvânt
prelung
ca strigătul
cu care un nou-născut
întâmpină planeta
aducând cu el
adunând,
întreaga lui
așteptare
de milioane de ani.

Colateral

Moartea e o retrospectivă
a mai multor zeci
și zeci de apariții uitate.

Las trecutul,
     urmă peste faptele mele
     viitură de viitor.

Poetul se aseamănă,
în acest fel,
cu fiecare om.

Sărutul
se trage de pe * >
            buze
ca o zi din legea
              nopții.

Apendice al memoriei,
  viața
   se tolănește leneșă în mine
    dormind.

  Poezia nu are mamă
și nici tată.

Vină a cărnii
sărutul,
ne ispășește de maladia trupescului.

Cere însă

Aplecare

ca o mamă protectoare
toate gesturile
ȘÎ
ca un tată irevocabil

toată supunerea.

Prins în ortodoxia poemului,
un poet
îngenunchează în versuri.

• Desene de Gabriela Melinescu

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 21

cu (Ochiul
LIBER

Cele 100 de poeme (aduna-
te în volumul cu același
titlu apărut la Editura Ra-
muri, 2006) ale lui Gabriel
Chifu ne dezvăluie arta poe-
tică a unui modern, a unui
scriitor pentru care metafi-
zica și trupul, dragostea și

moartea constituie preocupări constante.
Această selecție de autor cu cele mai bune
poezii din volumele de poezie ale lui Gabriel
Chifu din ultimii 30 de ani reprezintă simul-
tan și o excelentă „secțiune de aur" în prin-
cipalele mecanisme ale liricii sale. Chifu, care
a debutat în 1976 cu Sălaș în inimă și a
publicat în ultimul timp câteva proze bine
închegate, și care a revenit în forță în poe-
zia contemporană, face figură de modernist,
cu o emfază nedisimulată.
   Deși a suferit modificări de-a lungul tim-
pului, tema centrală a poeziilor sale, până la
volumul din 2003, Bastonul de orb, este dis-
perarea, disperarea aproape teatrală, jucată
la limita livrescului. Chifu trăiește la inten-
sitate maximă drama urbanizării și a solitu-
dinii care decurge din existența într-un uni-
vers citadin, dezumanizator: „Sunt singur,
sunt expus, fără intimitate, fără refugiu",
sau, cum se spune în alt poem: „trăim în-
tr-un patrulater/ sub marele reflector, fără
intimitate, fără refugiu".
   Tipic modernistă, această tratare a dra-
mei interioare conviețuiește cu o calofilie
necontrafăcută, iar eul și vorbirea la per-
soana întâi simulează/mimează constant
existența plăsmuită din cărți. într-un ase-
menea eșafodaj literar, biografia funcționează
la antipodul ficțiunii, iar eul conștientizează
„măcelul livresc" la care recurge, simulacrul
și transferul în imaginar permițându-i numai
atingerea unui nivel mimetic, cauzator de
disperare („poezia: autobiografie schizoidă,
infidelă, deformată", „tot ce faci e un fals,
un simulacru, o jalnică mistificare!“ - din
poemul Un ins și ficțiunile sale).
   Dacă la acestea adăugăm un alt motiv
liric dominant, moartea încărcată de subiec-
tivitate, moartea filtrată prin livresc, atunci
avem imaginea unui poet care își trage seve-
le dintr-o modernitate deja clasicizată. De
exemplu, în poemul Ca un ccpac deifrunzit,
moartea este invocată cu un patetism de o
autenticitate care respinge neîncrederea pen-
tru locul comun utilizat: „Multe nume
șoptește moartea,/ dar cel mai drag îi este al
meu", sau, cum se întâmplă în alt poem, în
care autorul vorbește „ca din cărți": „Scribi
suntem,/ scribi care viața întreagă migălesc
un singur vers/ desăvârșit: propria moarte".
Și moartea se manifestă dual, fie ca o refe-
rință intraliterară („vai tocmai începuse
moartea mea/ și eu nu-mi dădeam seama./

Jocul de table între
Eros și Thanatos

dacă aș fi știut/ m-aș fi închinat în fața mor-
ții/ sau măcar aș fi salutat-o:/ numai ea este
eternă"), fie ca o manifestare a existenței
urbane, ca un rezultat al inadaptării la civi-
lizația urbană („mi-am împrăștiat moartea
pe drum/ cum lași noroiul de pe tălpi pe
covorul din hol"). Evident, soluția găsită
este și ea una artificială, care nu presupune
intervenția directă a subiectului, ci chiar în-
depărtarea lui, separarea de obiectul cau-
zator de tensiune psihică.
    Tema jocului de table și motivul aruncă-
rii zarurilor, care sunt recurente în poeme-
le lui Chifu, arată predilecția pentru aceste
soluții ale dezimplicării, ce țin de rostogo-
lirea șanselor („zarurile se ciorovăiesc/ naiv
și-n acest timp casa noastră... stă în gura
deschisă a monstrului...“), adică de absența
liberului-arbitru. Ca pentru un modern ce
se respectă, însuși succesul poetic aparține
aleatoriului: „să vedem ce cade/ șasele vieții
sau șasele morții? atât. în asta constă toată
arta", spune Chifu, atribuind „șansei", lui
„șase-șase" autoritatea deciziilor, atâta timp
cât toată poezia lui aparține unui flux de
memorie aproape stocastic.
    Lirismul lui Gabriel Chifu vine din ten-
siunile unei alte separații tipic moderne, între
„Om" și „Natură", între „suflet și corp", iar
despre aceasta vorbește explicit drama con-
tinuă a eului dual. „Cum deci să fiu liric,
cum să mă strecor prin/ urechile de ac ale
acestei vieți murdare/ și să ajung fremătător
pe înălțimile clare?" Implicit existența este
condiționată de două predispoziții, una supe-
rioară, aparținând materiei, și cealaltă infe-
rioară, aparținând spiritului („două râuri
curg în aceeași albie:/ un râu de pământ și
un râu de duh"), iar eul există mereu între
două lumi: „deși n-am ajuns la cer, de câte-
va ori/ m-am ridicat de la pământ".
    Mai ales versurile din anii ’80 sunt mar-
cate de acest dualism puternic între viața
interioară și existența urbană, între trans-
cendență și imanență. Lirismul, după cum
spune Chifu în poemul Viață lirică, este aido-
ma unor ființe jumătate formă, jumătate
intenție. Sau, idee reluată într-un poem din
1987: „Seara mă întorc cu trenul personal
în puhoiul/ de navetiști. Cuțitul mirosului
de transpirație,/ al zgomotelor brutale nu
mă atinge ca altădată:/ transfigurat, sunt o
candelă/ în care arde o lumină indestructi-
bilă... "
    în perioada aceea Chifu nu este numai
„dator" modelelor de succes ale epocii (cum
ar fi abordarea „baladistică" a liricii sau sen-
timentalismul de pe filiera lui Labiș), el su-
feră de o „boală a modernilor", aceea a refe-
rențialității continue la literatură, eul liric
propriu fiind întrețesut cu eurile contem-
porane, cu vocile poetice ale congenerilor
săi. O dovadă în acest sens este poemul
Dropia, care are o sonoritate lirică ce îl face
aproape o pastișă a mc)dernității lirice autoh-

tone: „un vânător/ a vrut s-o împuște, dar
glonțul/ s-a întors în armă, pușca s-a risi-
pit și a curs,/ vânătorul nu a mai găsit dru-
mul spre casă". Alte poeme aduc aminte de
Nichita Stănescu, care făcea un melanj per-
sonalizat între metafizică, intimitatea erotică
și matematică, după cum se întâmplă în poe-
mul 23957'. „peste o idee din Pitagora stă
(ca pe un/ catâr?)/ numărul tău de telefon
dragă..."
   Dramele acestei poezii se produc din cioc-
nirea eului cu o „realitate de celofan", care
„cu foșnetul ei insidios/îmi sparge timpa-
nele". Chifu se mișcă ușor printr-un spațiu
urban populat de „un brifeor la cafeneaua
din centru", mâncarea la un expres ieftin sau
sticla de coca-cola. Toate acestea însă nu sunt
decât ancore din real care împiedică creșterea
„aripilor albe". Angoasa profundă este aceea
a anihilării spiritului din pricina orașului
distructiv: „La dracu, e chiar orașul papa-
galilor și sunt vârât/ până peste cap în lumea
lui! Simt/ cum îmi cresc pene colorate, ari-
pioare și cioc".
   După ultimul volum dinainte de schim-
bările politice decembriste (Omul nețărmu-
rit, 1987), a urmat pentru Chifu o lungă
pauză editorială, care a echivalat fie cu recu-
perarea vocii, fie cu o căutare a identității în
această bravă lume nouă, presupunând cău-
tarea de sine într-un nou sistem de valori.
Dar, după 1994, când apare volumul Povestea
țării latine din Est, redescoperim un Gabriel
Chifu la fel de preocupat de urban, un poet
care își regăsește energia prin tematica răs-
turnării și a dublei existențe („Te visai în ce-
ruri și ești aici... Ești soarele invers, care
îngheață"). Schimbarea majoră este recur-
sul la un imaginar populat de „îngeri invi-
zibili", de cadavre și metafore christice, de
un limbaj mistic temperat. Momentul de cli-
max al acestei treceri a avut loc în poezia lui
Chifu odată cu volumul La maijfinea lui
Dumnezeu, când autorul își reînvestește pre-
dispoziția metafizică în câmp mistic. Cu
toate că unele versuri au o forță remarca-
bilă, pentru că nu poate recurge nici la aban-
donarea rațiunii și nici la scufundarea inte-
grală în imaginar; și în aceste versuri eul (liric
și practic) rămâne, aidoma păianjenului
dintr-un alt poem al lui Chifu, spânzurat
„între blocuri", dar și scurs din „creierul lui
Dumnezeu".
   Dacă filonul mistic și precuparea pentru
moarte (Thanatos) reprezintă recidive expli-
cabile, uneori exagerarea livrescă a dezolă-
rii („după el nu rămân decât două cuvinte:/
necuprindere și uitare"), aparținând moder-
nistului cu orice preț, nu permite unei voci
lipsite de artificiu (cum este vocea lui Chifu)
să se manifeste. Cele 100 de poeme indică un
filon autentic și de maximă forță lirică, filon
abandonat de prea multe ori în favoarea
„marilor idei" metafizice. Această predispo-

22 • APOSTROF

Nostalgia „lumii vechi"

    Femeia știutoare de
ᵣ sânge/ n-o dați preoți-
lor/ n-o vindeți [...] Iubiți-o/
să aveți cum explica/ mai târ-
ziu/ copiilor voștri/ fragila și
dureroasa libertate/ a seme-
nilor. “ Poemul Lumea veche
din volumul Transplant de
phin.pi al Danielei Micu (Ed.
Criterion publishing, 2006)

este expresia simptomatică a unui fel de a
face poezie mai puțin prizat acum. Danie-
la Micu se arată a fi o poetă metafizică
ambițioasă. In acest al doilea volum al autoa-
rei (după cum aflăm din prefața, destul de
excentrică, semnată de Liviu loan Stoiciu)
îmi pare evidentă aplecarea ei către inter-
pretarea simbolică a realului, a stării, a fap-
telor și lucrurilor lumii. Evident, nu mai este
calea regală a poeziei contemporane, dar e
o cale regală a Poeziei. Tânăra poetă se în-
scrie pe un „versant nordic" al liricii opt-
zeciste, reprezentat cu precădere de Ion Mu-
reșan și de Marta Petreu - un versant al
poeziei solemne, în marginea tragicului. O
literatură de confesiune simbolică, a stării
de urgență și a gesturilor dramatice, a însce-
nării superioare. Proiectul unui asemenea
tip de imaginar se organizează, aproape de
la sine (și volumul Danielei Micu nu face
excepție), pe teme „mari" și grave: iubirea,
moartea, mecanica suferinței, sensul trăirii
etc. Pericolele unui asemenea proiect (poeții
autentici o știu instinctiv, de nu chiar con-
știent) constau în două capcane grave în care
poezia se poate pierde:pateticul, care pândeș-
te lacom în debaraua retoricii, atunci când
ea scapă de sub controlul tehnicii versifi-
cației, și narcisismul discursiv, în sensul comu-
nicării propriilor stări ca scop în sine, în de-
trimentul stârnirii acelorași stări în cititorul
ipotetic. Volumul Danielei Micu scapă într-o
măsură mulțumitoare acestor capcane. Pare
că autoarea și-a câștigat deja un echilibru,
un control asupra propriilor viziuni. Să recu-
noaștem, apoi, curajul de a se manifesta în-
tr-o formulă poetică ce poate părea datată.
Când o opțiune structurală nu e dublată de
o „modă poetică" a epocii, ba chiar e în răspăr
cu aceasta, ne aflăm, foarte probabil, în proxi-
mitatea unui fapt literar autentic.
    Cine este subiectul în poemele Danielei
Micu? In primul rând, subiectul nu este nea-

părat „feminin". Politicile contemporane de
gen par a-i fi destul de indiferente autoa-
rei. Ea caută mai degrabă expresia Ființei în
stările pe care le degajă discursul poetic. Nu
lipsește, desigur, o notă de individualitate a
confesiunii („nu vreau să fac niciodată co-
merț/ vânzându-mi parfumată măduva oase-
lor/ n-o să iasă nimic/ și pe bani puțini/ cum
aș putea să înțeleg/ atâtea mâini și picioa-
re"), dar interpretările poetice merg mai
degrabă către un portret generic al Umanu-
lui, întors întrebător și neliniștit asupra sieși:
„trebuie/ să număr pe degete/ pentru a-mi
crește șira spinării/ direct din creier/ fără
să urlu de durere" - Transparență. Către o
„lume veche" metafizică trimite, desigur, o
asemenea viziune a esențelor, de dincolo de
coaja formală a lucrurilor.
    După cum către o „lume veche" trimi-
te și identificarea subiectului confesiv cu un
model eristic. Ca formulă a imaginarului,
aceasta nu e o noutate. Este totuși intere-
santă poziția personajului liric al Danielei
Micu - o poziție paradoxală, prin faptul că
într-una și aceeași „unitate de stare" (dacă
putem măsura și numi, cumva, cantitativ
trăirea) modelul eristic sacrificial este deo-
potrivă congener și distant. între eu și celă-
lalt, iubirea are sensul straniu al „pânzei de
mort/ ce ni se țese în somn/ mai dură decât
certitudinea/ celor care ne vând și ne ctun-
pără" ori al „întoarcerii din moarte" prin
puterea sângelui (Caut...). Nu lipsesc sce-
nariile mistice ale antropogenezei, ca inter-
pretare (trecută prin filtrul stării individua-
le, particularizante) a dogmei clasice. Scenarii
în care „Femeia striga/ din coapsa bărba-
tului/ născându-se" (Memorie), iar nu din
coasta lui. După cum prezente sunt și sce-
nariile androginității, exprimând nostalgia
unității în dualitate și a căutării de sine întru
integralitate (Dual). Mărturisesc însă că pen-
tru o poezie care evită programatic ironia,
cotidianul sau derizoriul și apelează la for-
mulări de tipul „Jumătate bărbat, jumătate
femeie/ și cercul s-a închis între două po-
sibile existențe", asemenea teme mi se par
cam obosite...
    Aș saluta mai degrabă un alt termen al
imaginarului, care are câteva apariții în volu-
mul Danielei Micu, și anume iglinda. Un
nucleu mult prea puțin speculat în poetici-
le contemporane, deși posibilitățile lui sunt

departe de a fi fost epuizate de către poeti-
cile clasice. în Transplant de ghimpi, Daniela
Micu tentează marea cu degetul, jucându-
se de câteva ori cu oglinzile imaginare. Și
nu se joacă rău, în sensul că intuiește poten-
țialul oglinzii ca instrument al imaginaru-
lui, nu doar al imagisticii, cum superficial ar
fi putut s-o facă. Autoarea a prins, printre
altele, lecția metafizicii romantice, care, înain-
te de psihanaliză, pune oglinda în relație cu
visul. Se vede aceasta în poemul Fastidios, de
pildă, unde excesul naturalist al imaginii tră-
dează o organizare abisală dureroasă a blo-
curilor imaginarului: „Deasupra somnului/
ca în fața unor oglinzi/ jumătatea frumosu-
lui din dezgust/ nu e decât greața./ în fie-
care silabă/ legată de o mișcare a cărnii/ foș-
nește cu exactitate un nerv/ fiecare amețeală
scuipă sânge [...] coastă în coastă/ dinspre
adânc nebunia/ iese la suprafață". Mai e o
lecție învățată aici: cea a jupuirilor și exsan-
gvinărilor tragice ale Martei Petreu. După
cum tot din poezia Martei Petreu, exprimând
relația dilematică și paradoxală cu Dumne-
zeu, se trag viziunile din Transplant de
ghimpi, cu oameni care „demonizează în-
geri/ la marginea orașului" (Dincolo de gra-
tii) sau care „au doar înfățișare de îngeri/
prezență a stării de rău [...] îngeri/ arzând
corpurile noastre" (Trebuie). O oglindire în
negativ, de semn schimbat. O pierdere a
metafizicului specifică, ea însăși, „lumii
vechi" a unor trecute vârste. Nu lipsește fasci-
nația perversă a oglinzii, care, pentru autoa-
rea Transplantului..., uniformizează și distru-
ge: „întreg orașul/ a început să amorțească/
ros fibră cu fibră/ de morbul oglindirii/ toți
capătă același chip/ vorbesc aceleași cuvin-
te/ anesteziați privind/ cum le sunt ampu-
tate destinele/ ce libertate ciudată..." (Neo-
jicial).
    Mai multă acuratețe mi-aș fi dorit din
partea Transplantului de ghimpi al Danielei
Micu. Intuițiile (dar și ambiția) poeziei
„mari" sunt evidente. Ar fi putut fi însă mai
bine controlate fastidiosul imaginilor, deten-
ta filozofardă uneori, anumite lirisme con-
fesive ce nu mai cadrează cu poza dură și
suferitoare care domină volumul, precum și
alunecările în clișee de limbaj poetic. Dar
tensiunea lirică există, cartea se citește cu
interes și, pe alocuri, chiar cu admirație.

ziție este erotismul, iar Chifu are câteva
poeme de dragoste sublime, care sunt sub-
minate de o mult prea inactuală dramati-
zare a eului livresc. Așa se întâmplă în poe-
mul De dragoste și trecere, în care ajungem
de la minunatele versuri „în flacăra sobei
tale să mă fi strecurat./ în mirosul tranda-
firului din grădina ta./ în zahărul ce-ți îndul-
cește cafeaua./ în apa ce te-mpânzește sub
duș..." la aceeași disperare, manifestată ca o
excrescență malignă: „te-ai preschimbat în
cristal: singur, pur. în rest,/ în jur, totul e/
ars, cenușă".
   Din fericire există semne, mai ales în vo-
lumul Bastonul de orb, că Gabriel Chifu poate

să revină la Eros (fără să renunțe la Tha-
natos) și această revenire poate produce un
poem cum este Trandajirul nigru, care înce-
pe cu memorabilele versuri: „sexul ei deschis
înfloritor orbitor, trandafirul negru, din el/
se isca vântul de primăvară care/ venea în
lumea cu îngeri de țiplă...", sau în altă parte:
„te-am iubit: am fost viu... mi-ai luat inima,/
care era un sac cu boarfe,/ și-ai făcut-o ini-
mă". Un alt extraordinar poem de dragoste
este Moduri de a tcpi distanța dintre noi: „îți
vei abandona acolo, departe, trupul/ ca un
scufundător care-și pune bocceluța cu lu-
cruri pe mal/ și se aruncă în valuri, vei înota
pe sub lumi/ ținându-ți respirația vei ieși
îa suprafață aici/ lângă mine, în mine... te

vei preface în praf și te vei lăsa/ purtată de
vânt și vei intra în hainele mele,/ iar de aici
în pielea mea“.
   Poezia lui Gabriel Chifu trăiește încă dra-
ma unui bipolarism ce nu permite selecta-
rea uneia dintre cele două mari tentații inte-
rioare (erotismul și moartea) și poate că uneori
din „harababura e-n creierul meu“ o opțiu-
ne ar fi să iasă mai des la iveală satirii și clov-
nii, erotismul și emoțiile reprimate, tocmai
pentru a confirma o voce puternică, de poet
care nu datorează nimănui nimic, căruia îi
reușește o „radiografie a cuvântului", a unui
cuvânt „dilematic/sugrumat de un secol pre-
zumțios".

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 23

Cu Robin Hooda


prin codrul publicistic

MIHAELA MlROIU măr-
turisește, în R'Estul și
Vestul, că în copilărie juca ade-
sea rolul căpeteniei de hai-
duci, numindu-se firesc Ro-
bin Hooda. într-un interviu
acordat Emiliei Chiscop, ea
se recunoaște încă în acest
rol: când își asumă feminis-
mul ca pe o vocație, dar și


ca pe o practică socio-culturală, ea știe foar-
te bine că redevine haiducul/haiduca din
copilărie.

    Există câteva feministe și câțiva feminiști, la
    marginea ‘codrului’ domeniului lor, care vor
    și o altă perspectivă, vorbesc despre polito-
    logi, juriști, sociologi, istorici, filologi, artiști.
    Ei sunt priviți de către colegii lor ca niște out-
    Imvs sau sunt ignorați fiindcă se ocupă de teme
    ‘minore’. Tratarea experiențelor și intereselor
    femeilor ca ‘cestiuni minore’, derizorii, nu are
    concurent pe măsură. Da, la noi feminismul
    este încă o haiducie!


- iată doar una dintre descrierile pe care
Mihaela Miroiu le dă feminismului în proas-
pătul său volum de publicistică feministă
intitulat Neprețuitele femei (Iași: Polirom,
colecția „Ego. Publicistică", 2006). Cartea
conține interviuri, editoriale sau texte de
atitudine publicate anterior în revistele
AnALize, 22, Observator cultural, Dilema,
Sfera politicii, Capitala, Contrapunct, Irfd
Kcppa și Curentul. Să amintim că, la Editura
Polirom, Mihaela Miroiu îngrijește colecția
„Studii de gen", unde a apărut și Convenio:
Despre natură, femei și morală, cartea sa teo-
retică de feminism etico-filosofic românesc.
    Cei cărora nu le apar erupții pe piele când
aud de feminism vor fi fericiți să constate
câtă nevoie avea cultura română de astăzi de
un volum precum Neprețuitele femei (ceilalți
vor vitupera oricum în paralel). Cel puțin


două sunt meritele volumului: în primul
rând, găsesc lăudabilă maniera în care autoa-
rea își concepe textele eludând problema efe-
merității textului publicistic, găsind de fie-
care dată rațiuni de extrapolare către concluzii
asupra istoriei mentalităților, către antropo-
logie, către spații media alternative etc. în
al doilea rând, salutară este tocmai diversi-
tatea definițiilor feministe, respectiv nuanța-
rea unui tablou care la noi este preforma-
tat reductiv în termenii agresiunii ideologice
gregare. Vom afla, de pildă, citind Neprețui-
tele femei, că feminismul nu înseamnă doar
ideologie egalitaristă, scoaterea femeilor de
sub condiționările propriei biologii, pentru
a le apropia mai mult de modelul masculin


• Desen de Gabriela Melinescu

contemplat ca normă, ci mult mai multe și
mai diferite lucruri. Unele dintre ele sunt
următoarele: feministele nu sunt în mod
obligatoriu necăsătorite și fără copii, frigi-
de, neispititoare, atee și agresive, iar una din-
tre dorințele lor cele mai mari este să poată
trăi după legile iubirii. Feminismul se mani-
festă și printre bărbați (v. lista de la pagina
141), ceea ce ar putea să convingă asupra
nevoii de feminism. Feminismul, așa cum îl
înțelege Mihaela Miroiu, este preocupat de
valoarea familiei astăzi și de consolidarea
ei printr-o refuncționalizare de sens. Miso-
ginismul nu este neapărat o chestiune de
(lipsă de) educație, dar educația socială nu
te poate lăsa orb la dezechilibrul genurilor.
Culturile pot fi și di-arhice, valorizând dife-
rența la fel de mult pe cât valorizează cul-
turile paternaliste comparația cu o unică nor-
mă etc., etc. în fine, lucrul cel mai important:
feministele nu ajung astfel pentru că își pro-
pun să-i detroneze pe bărbați, ci mai degrabă
în pofida propriei intenții, căutându-și un
domeniu de libertate și de creație culturală.
    Nu se cuvine să închei înainte de a vorbi
despre titlu, care spune, de fapt, totul: el
mizează pe o deplasare de semnificații între
„prețuirea" atât de puțin acordată în Româ-
nia de azi femeilor și „prețuirea" unei femei
pentru altele, care i-au marcat viața, după
cum ne-o arată dedicația cărții, unde - pe o
pagină întreagă - apar numele acestor femei
minunate. Departe de a fi o declarație de
război și în ciuda bătăliilor pe care autoarea
le duce între paginile ei, cartea este, așadar,
o declarație de dragoste.

Cărți primite la redacție

• Florentina Gaftoi-Holtea, Mi-
 tropolitul Varlaam și Damaschin
 Studitul, București: Roza Vân-
 turilor, 2006.
• Jeronimo Moscardo, Un contre-
 cgenda pour le XXI-eme siecle ou
 A la recherche d’une maigina-
 lite fertile, avec un preface par
 Eugen Simion, president de
 1’Academie Roumaine, Bucu-
 rești: Roza Vânturilor, 2003.
• Adrian Frățilă, Cățelul pămân-
 tului, urmat de farsa Răpirea
 Europei, București: Cartea Ro-
 mânească, 2007.
• Augustin Macarie, Cronici și
 studii de arte plastice: La cumpă-

  na dintre mileniul al doilea și al
treilea, voi. 1, București: Roza
Vânturilor, 2006.
• Constanța Buzea, făcutul meu
 cuvântul, mon sort le mot, tra-
 ducere de Miron Kiropol, pre-
 față de Andrei Zanca, Cluj-Na-
 poca: Grinta, 2006.
• Ruxandra Cesereanu, Năravu-
 rile românești: Texte de atitudine,
 Iași: Polirom, 2007.
• Mirela Stănciulescu, Copilul de
 foc, roman, Constanța: Ex Pon-
 to, 2007.
• Vasile Morar, Evargbelia după
 loan, Baia Mare: Proema, 2006-
 2007.

• Vasile Morar, Va veni îngerul,
 Cluj-Napoca: Dacia, 2005.
• O. Nimingean, Nicolina Blues,
 cu un preambul de Șerban
 Foarță, București: Cartea Ro-
 mânească, 2007.
• Alexandra Ciocârlie, Și totuși,
 clasicii..., București: Cartea Ro-
 mânească, 2007.
• Petru Cimpoeșu, Povestea Ma-
 relui Brigand, roman, ediția a
 H-a, Iași: Polirom, 2007.
• Andrei Mocuța, Povestiri din
 adânci tinereți, București: Car-
 tea Românească, 2006.
• Sesto Pals, întuneric și lumină,
 București: Vinea, 2007.

• T(zara) noastră: Stereotipii și
 prt judecăți, eseuri de mentalitate,
 volum coordonat de Ruxandra
 Cesereanu, București: Institutul
 Cultural Român, 2006.
• Noi întâlniri la Ierusalim, orga-
 nizate și consemnate de Costel
 Safirman și Leon Volovici, Bu-
 curești: Institutul Cultural Ro-
 mân, 2007.
• Roxana Ghita, Gaston Bachelard:
 La seduction du poîetique, Cra-
 iova: Universitaria, 2005.
• Virgil Diaconu & Lolita, Jur-
 nalul erotic, București: Editura
 Muzeul Literaturii Române,
 2006.

24 • APOSTROF

Periegeză


la arborele lirismului



Există în România, de la
căderea dictaturii încoa-
ce, câteva instituții care au
reprezentat și continuă să re-
prezinte pentru poeți și citi-
torii de poezie niște toposuri
demne de o geografie sim-
bolică specifică. Instituțiile
respective - mai multe la
număr, poate -, dintre care

eu însă rețin aici numai două, reviste sau edi-
turi, sunt, în fapt, nici mai mult, nici mai
puțin decât... niște oameni. Dincolo de ade-
vărul banal că orice instituție întruchipează
o idee, în cele din urmă descoperi că îndără-
tul ideilor însele stă un om sau, în alte ca-
zuri, un șir uman.
   Cât privește canalele de comunicare poe-
tică postcomunistă din România, cred că
generația actuală de cititori și creatori de
poezie datorează mult lui George Vulturescu,
inițiatorul revistei sătmărene Poesis, și lui
Nicolae Țone, editor asiduu de poeți vii și
poeți eterni.
   Intr-o vreme când lumea începea să înțe-
leagă cât de spectacular poți face bani pu-
blicând reviste de scandal politic ori erotic,
reviste-bazar și flecuștețe periodice inflama-
te, George Vulturescu a dorit o revistă dedi-
cată integral celebrării poeziei, iar de atunci
încoace Poesis apare, indiferent de crizele
pasagere ale tranziției postdecembriste ori
de umorile actualității. Constrâns de impe-
rativul criticii - care periodic al lumii rezis-
tă publicând doar creație, fără necesarele
comentarii și analize în marginea acesteia?
-, poetul s-a văzut nevoit să se autoînves-
tească și în calitate de prețuitor de diamante.
Cu timpul, estimările s-au adunat, înșiruin-
du-se într-un fel de istorie în mers a poeziei,
de factura celor dăruite nouă de un Gh. Gri-
gurcu ori Al. Cistelecan. După șaptespreze-
ce ani de strădanii de a flanca elanurile cole-
gilor lui poeții, George Vulturescu își publică,
în fine, împreună, cronicile de ieri și de azi,
propunând o altă versiune de lectură a poe-
ziei oricui ar dori să o citească. Volumul se
intitulează programatic Cronicar pe frontie-
ra Poesis (Iași: Princeps Edit, 2005, 414 p.)
și este inaugurat de un program în toată
regula.


    Autorul acestor rânduri este, înainte de orice,
   poet [...] și el știe, din proprie experiență,
   că, uneori, criticii intră în textul tău cu pro-
   priile frustrări creatoare; că spun altceva decât
   ai scris, că trec cu bocancii prin poem, ig-
   norând că, adesea, sunt cuiburi în iarbă.
       Discursul meu se deplasează alături de
   textul cărții citite, merge paralel cu el, îl
   însoțește. E o „lectură ascultătoare": onoarea
   de-a cita un vers o consider egală cu a-i spu-
   ne pe nume preopinentului, (p. 5-6)

    Cel care scrie critică este, astfel, poe-
tul, nu criticul ce a practicat sau practică și

creația poetică, după cum recomanda - pre-
caut - G. Călinescu. Privilegiul este real,
derogările de acest fel sunt cât se poate de
fertile. Printre cărțile mele de suflet se află
cele în care mari prozatori ai lumii vorbesc
despre creațiile unor colegi romancieri: Ma-
rio Vargas Llosa în Adevărul minciunilor ori
Vladimir Nabokov în cursurile sale de lite-
ratură. Mi-ar fi plăcut să fi rămas și de pe
urma lui Rainer Maria Rilke, de exemplu,
comentarii mai consistente despre poezia pe
care o citea, decât numai cele cuprinse în
volumul de curând publicat de Ed. Ideea
Europeană într-un epistolar Rilke - Țvetaieva
- Pasternak. Și ce n-aș fi dat ca Eminescu să
fi scris mai mult despre poezia pe care o citea
decât despre actualitatea vanelor lupte poli-
tice între conservatorii și liberalii români.
    Iată pentru care motiv socotesc enciclo-
pedia de comentarii confraterne a lui George
Vulturescu o carte relativ rară, neținând sea-
ma de vreun considerent cantitativ, referitor
la tiraj, ori de putința procurării ei. Dar nu
este numai atât. Mai există o declarație pro-
gramatică - în fapt, o confesiune - care îmi
pare esențială în înțelegerea țeposului pe care
îl ocupă G. Vulturescu iubitorul, și nu crea-
torul, de poezie improvizat în comentator.
Zice el: „La marginea sistemului cultural,
aici în Nordul sătmărean, unde nu ai nevoie
de capital de imagine, rămân doar cărțile"
(p. 5). Este o marginalitate asumată geo-
grafic, dublată de un regionalism septen-
trional românesc ce-și dezvăluie tipul de no-
blețe sumar, fără fasoane. Nu încape niciun
dubiu, pentru autor, această dublă pozițio-
nare centrifugă nu semnifică vreun deza-
vantaj, ci, dimpotrivă, privilegiul accesului
nefardat la chestiunea comentariului de poe-
zie. Ca un curtean beneficiind de privilegiul
ieșirii din foșgăiala Versailles-ului, scriitorul
știe la ce jocuri obligă centralitatea și ce li-
bertate conferă situarea în hinterland. între
strategiile de marketing și conținuturile cărți-
lor, el a ales. Iar opțiunea îl onorează.

• Desen de Gabriela Melinescu

    Omul nu face un secret din umoarea can-
didă cu care își întreprinde lecturile. El de-
clară că nici nu a urmărit atotcuprinderea,
nici nu s-a erijat într-un judecător inflexi-
bil care înlătură de pe masa proprie produsele
lirice care nu întrunesc un anumit standard,
justificat ori subiectiv asumat. Un hedonism
firesc, al împătimitului de poezie, îi permi-
te să exulte în fața reliefului bogat, fie el și
contrastant, al creației poetice - abundente,
fără îndoială - din patrie. Vulturescu este un
cartograf, înregistrând masiv tectonica apa-
rițiilor poetice din anii trecuți de la revoluție
încoace, trecând fiecare nume la locul repe-
rat, în funcție de meridianele și paralelele
criteriologiei asumate. El își oferă cuminte
harta oricărui navigator interesat, iar pro-
fitul nu este mic. La fel ca Gh. Grigurcu și
Al. Cistelecan, pare să creadă că nu există
poezie mare și poezie mică, ci numai poe-
zie autentică sau impostură. De aceea, nici
de la el - cum nici de la ceilalți doi comen-
tatori menționați - nu este de așteptat vreo
istorie a poeziei românești contemporane,
care ar presupune ierarhizări și sistematizări,
ce nu înseamnă altceva decât eliminări și
restricționări succesive, ci mai degrabă „ier-
bare" poetice, cu reprezentări ale florei, atât
în ce are ea mai falnic, cât și sub aspectele
sale cele mai umile. Este vorba, aș îndrăzni
să cred, despre ceea ce s-ar putea numi „tipo-
logia" lui Noe, a cărui umbră arhetipală,
binecuvântată de Dumnezeul unic tocmai
într-un moment de furie antipământeană,
patronează maniile generoase, de arhivar, ale
oricărui ins beat de viziunea bogăției cople-
șitoare a creației, dorind să o ia cu sine în-
tr-o selecție cât mai abundentă, ca pe o glo-
rificare a Duhului Sfânt care o însuflețește.
    înregistrând neobosit, vreme de atâția
ani, contribuțiile menite să se taseze în ima-
ginea de mâine a poeziei române de astăzi,
George Vulturescu înzestrează publicul citi-
tor cu o carte frumoasă, încăpătoare.

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 25

Rujul și icoanele

w
i jr

ICOANE și oameni, păpuși
și cadavre, scrisorele de
amor și întâmplări anodi-
ne întâlnim în cartea Liviei
Roșea Ruj pe icoane (Ed.
Cartea Românească, 2006).
O carte a revelațiilor memo-
riei și ale trupului, în care eul
nu se dezice de extazele sale

dezafectate, de impulsurile sufletului răvășit
de febrele adolescenței, de tristețea de meca-
nism hârbuit a trupului. Livia Roșea e o
poetă ce se complace într-un dualism al trăi-
rii și rostirii: e și poetă a visceralității, de o
cruzime acută, dar și poetă a trăirilor deli-
cate, extrăgând din detaliile unui real imund
reverii desuete și recrudescențe caligrafice.
Chiar tragicul e, în versurile acestea grațioa-
se și agresive, eufemizat, prin doza de tea-
tralitate ce i se inoculează. Ajunsă la scadența
imaginarului, reveria tanatică capătă un efect
de recul neîndoielnic, prin apelul la detaliul
precis, în care corporalitatea se străvede prin
grila anamnezei ca prin pâcla unei amintiri
deposedate de adevărul trăirii: „Ea se afundă
câțiva centimetri pe zi/ timp în care/ îi mai
cresc unghiile și părul/ până când/ rămân
doar vertebrele aliniate/ albe ca bățul unei
acadele// brusc/ precum gura deschisă a unui
coș de gunoi cu pedală/ așa se căscase pă-
mântul deasupra/ când ea avea încă orga-
nele calde/ și primul pumn de pământ s-a
auzit dedesubt// (Mâna mamei pe lingurița
de argint/ mestecând în ceai/ vocea ei tânără/
ploaia trezind mirosul corpului ei viu/ Gene-
le negre și grele/ fluturând deasupra mea
grațios/ Apoi/ tăcerea înghețată a rochițelor
mele/ rămase pe sârmă la uscat)“.
    Mircea A. Diaconii remarcă faptul că


    poemele ei [ale Liviei Roșea] cu adevărat con-
    vingătoare se găsesc în primele două cicluri.
    Desenul abia schițat, notația nesofisticată,
    neliniștea calmă din perceperea lumii, totul
    are legătură cu o viziune asupra timpului.
    E în aceste poeme de început o candoare și
    o inocență care mută concretul într-o per-
    cepere mitică, senzațiile trec în cosmic, iar
    umilința de care aminteam mai devreme
    dezvăluie un mod natural de a fi.


    Dincolo însă de această „candoare și ino-
cență“ poate fi înregistrat și un anume ci-
nism prin care poeta se detașează de pro-
priul trecut; un cinism care e, într-un fel,
contrariat de revelațiile memoriei, prin care
fulguranța clipei de atunci e mereu privită
prin dioptriile unui prezent devalorizat. Se
încearcă astfel restaurarea unui trecut cva-
siarhetipal, gestul de acum și cel de altădată
brodează un spațiu al interferențelor și supra-
punerilor, al trăirii și, mai ales, al re-trăirii:
„aerul în care a stat/ miroase încă a «Ex-
pose»/ în cană a mai rămas/ un deget de
cafea/ caut urme de ruj/ pe marginea cănii/
exact acolo să-mi lipesc buzele“ (Tocmai a
plecat) sau: „se zguduiau de râs/ se așezau
în jurul gâtului/ în timp ce râdea spre mota-
nul meu lungit pe jos/ corpul i se lăsa pe
spate/ se sprijinea de perete/ Acum o oră
râsul ei/ mi se lovea de piept/ puternic pre-
cum masajul de surescitare“ (acum o om
buclele ei).


   Atentă la tribulațiile trupului, dar și la
avatarurile unui destin provizoriu, Livia Roș-
ea își alcătuiește poemele din detalii și trăiri
fulgurante, din reflexe ale trecutului și ipote-
ze neverificate ale prezentului. Din frustrările
unei iubiri ilicite și din fracturile unui ima-
ginar iremediabil desuet: „De la 20 de ani
știi discreția cu care trebuie să iubești/ un
bărbat însurat/ gustul cafelei într-un OMV/
geanta cu haine pentru o noapte/ cumpără-
turile făcute împreună/ pentru familia lui//
de ce un bărbat doar pentru tine/ și depre-
siile tale/ când verigheta/ îi stă ascunsă în
torpedou/ când/ cumpără tot din florărie/
pentru tine și/ colegele tale studente// Su-
fletul tău/ Apa Oltului primăvara/ plină de
pești morți/ cu burta albă în sus“. însem-
nele sacralității sunt dispuse, în poemele
Liviei Roșea, într-un plan al corporalității.
Sugestiile trupului și ale umanului străbat
versurile ce desenează spațiul hieratic al bise-
ricii, după cum alternanța/opoziția celor
două elemente ce conferă o coeziune diho-
tomică volumului (njul și icoanele) împru-
mută versurilor o alcătuire contrastantă, di-
namizată de confruntarea insidioasă a luminii
și întunericului. Spațiul sacralității și acela
al profanului cotidian se întregesc unul pe
celălalt, într-o unduire armonică a ritmuri-
lor universale, în care senzorialitatea și adie-
rea divinului fac parte din același desen ine-
fabil al lumii: ,șim așteptat să-mi treacă ciclul
să pot intra în biserică/ e liber acolo unde/
ar trebui să fie bărbații/ mai mult de asta
m-am așezat în dreapta// sfinții pictați se
rotesc de jur împrejur/ și eu amețesc/ până
la icoane pășesc în gol/ sărut pe rând lem-
nul lor umed/ aprind pentru mama o lumâ-
nare/ galbenă/ ca niște degete de fumător//
în frunte în burtă/ în stânga și în dreapta/
îmi înfig până doare unghiile lungi// mă
legăn pe niște pași împiedicați/ spre lume/
strada se îngustează/ în urma mea/ doar ruj
pe icoane// acasă/ mă gândesc cum arde
lumânarea/ cum Dumnezeu împarte/ viii și
morții“.

• Desen de Gabriela Melinescu

    Marile izbânzi ale acestei poezii simt ace-
lea legate de captarea sensurilor și senzații-
lor intimității; poezia de atmosferă, de iatac,
îi reușește cel mai bine Liviei Roșea. Re-
velarea celor mai fine cute ale sentimente-
lor, trasarea, cu penel delicat, a senzației celei
mai imperceptibile, sondarea unei trăiri ca-
muflate în gestul nedus până la capăt, reda-
rea, în relieful inconstant al unui vers retrac-
til, a capcanelor și ispitelor epidermei, acestea
sunt, de fapt, atuurile poeziei sale. De alt-
fel, cuvinte precum: coapse, piele, gură, bu-
ze, trup, ciclu, corp etc. apar cu semnifica-
tivă frecvență în versurile Liviei Roșea,
precum în poezia Dimineața impmștie fier-
bințeala : „strânsă-ntre coapse/ când vânătaia
mea de pe gât/ se zbate încet/ și/ nu-ți mai
treci mâinile prin părul meu/ fără ca părul
meu/ să le taie de parcă/ aluneci pe muchia
unui cuțit/ perfect ascuțit// eu îți știu teama
că/ oricând m-aș putea îndrăgosti/ aș putea
naște copii unui necunoscut/ și viața să-mi
continue în altă parte/ de unde vocea mea
ți s-ar strecura/ sub plapumă/ caldă ca un
pântec tânăr// teama că pielea/ întinsă per-
fect peste coapse/ scâncește la fel/ sub cor-
pul altui bărbat“.
    Erosul ce se desprinde din aceste poeme
este unul aflat la granița instabilă dintre fre-
nezia simțurilor și ardența trăirii interioare.
Dintre imanența fiorului cu arhitectură ima-
terială și exterioritatea gestului dictat de
recrudescența patimii carnale, precum în lăm
să aștept nimic in schimb: „am să încerc din
nou/ să fiu o femeie frumoasă/ Am să-mi
încarc părul cu balsam/ și corpul/ să-l ung
de sus până jos// în crema aceea frumos mi-
rositoare/ ți se îneacă simțurile/ îmi scoți
trupul din rochie/ și conturul nostru devi-
ne incert// Gura se crapă să guste/ torsul
umezit al bărbatului/ Ca el să-și strecoare
între buzele mele/ respirația“. Nu toate poe-
mele Liviei Roșea au însă aceeași intensi-
tate și același firesc al notației; uneori dese-
nul senzației e trasat cu oarecare stângăcie.
Alteori, sentimentul e dezamorsat mult prea
repede ori nervul poetic se transformă în-
tr-o pc >antă fără suficientă expresivitate liri-
că, precum în Știu fiecare linie din-, „trupul
nervi )s al camerei/ în colțul căreia mă înghe-
sui perfect/ Pe zid decupez o inimă roșie/
apoi o umplu de ruj“. Sau e prea aproape
de banalitatea mai mult sau mai puțin agre-
sivă: J.a 20 de ani/ meriți mai mult decât/
propriile mâini încălzindu-ți sexul/ îmi zici
că/ orice bărbat e în final/ plictisitor/ prea
ușor de înlocuit unul cu altul“.
    Fără să evite capcanele ori tentațiile bio-
grafismului, dimpotrivă, extrăgând din el tot
ce îi poate fi de folos, alternând notațiile
alerte cu inserțiile meditativ-ironice, tratând
cu calm aparent angoasa și cu deliberată fre-
nezie spasmele unei memorii voluntare preg-
nant desenate, Livia Roșea are forță, talent
și autenticitate a verbului. Oricum, viziuni-
le sale au, ca să spunem așa, „greutate“.

26 • APOSTROF

Poeme de

Marc Delouze

Deșert unde se evaporă cuvintele

E așezat.
Nu are nume.
Cu siguranță, există. Sau, mai degrabă:
e pe punctul de a exista.
E așezat pe marginea anterioară a existenței.
E la limita dintre dună și oameni,
cu ochii înfruntând vidul de dinaintea lui,
propria convexitate.

x

Macii au părăsit de mult câmpurile.

în tăcerea ființei sale deschise cum orizontul nu a fost niciodată,
spațiul este o privire pe care învață să o privească.

Deșertul îi va da nume.
Deșertul este un cuvânt care i se imprimă în interiorul pielii,
așa cum
cărțile ne scriu pe pagina Marii Memorii, pe
asfaltul geologic al drumului care ne depășește.

Nu se mișcă.
Timpul se deplasează și înaintează spre el.
Din infinitul cel mai îndepărtat se apropie de el existența.
în trecere ea smulge de pe vârful dunelor fâșii de nisip
ca niște piei moarte la suprafața soarelui, așa cum iubirea
și durerea
smulg așchii de silabe efemere din corpurile stratificate.

Tace.

Să scrie, nu ar putea.


x

Un poet incendiat fuge urlând
                           sub vântul
care ațâță flăcările
să plece și să dispară
nu il salut.

(Moartea în mers)

Cântecul ciopârțit al plecărilor
Vacarmul tăcerii
Oscioarele frigului în vene
Muzica automobilelor îndepărtate

Regretele cad
pe pământul umed
printre frunzele uscate
și păsările descompuse


tu te duci ușor
să-ți întâlnești începutul
de-acum înainte aparții
urletelor

Pe punctul de a exista, trebuie să-și salveze interiorul disponibil.


Să-l lăsăm acolo, așezat.
Noi
noi suntem aici.

(Să îmbătrânești în pântecele poemului)

                   Pil remember April
             swirgirg like ccstag

Lumea în firimituri

Cade ploaia nu pot să fac nimic.
Dispare soarele chemarea mea e zadarnică.
Privirea mea este o tăcere muzicală.

              Muzica
              dezghioacă uscăciunile

Părăsește
              pentru a locni mai bine

              Fasonează-ți forma corpului
              asemenea unui nor

                                                                     Locuiește-ți nisipul din cap

Poeți din soiuri alese se înghesuie
în pivnițe, pe umerii for
praful depune o capă
diafană, un mantou de iluzii.




• Desene de Gabriela Melinescu

Nebuni
norii sar din nou de la un capăt la altul al cerului
mitralieri pe toată întinderea norilor
se omoară dum-dum media ziare
radiouri imagini țețe fluieră în urechile
hoinarului imprudent




Ploaia se întețește tunetul lovește în geamuri
Eniștea atacă urechile strigătele sunt niște
falene cuibărite la colțul buzelor.

Folosește-ți picioarele

Viața de-a-ndăratelea
           spre izvorul destinului tău

Omul moare plângând

Cei care te-mpirg să-ți pătăsești durerea, cei care
te scot din durerea ta de gulerul cămășii sau cu
amabilul șiret
al cuvintelor, aceia nu știu din ce plăcere
te smulg

Traducere de

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 27

Horia Bădescu: Ce crezi tu, Max Alhau,
despre umanitatea noastră? Cum arata ea la
începutul binecuvântatului nostru veac XXI?

Max Alhau: Nu cred că vorbind despre
umanitate ar trebui să-i acordăm termenu-
lui valoarea pozitivă pe care o folosim în
cazul umanismului. Această umanitate, în
diversitatea și multitudinea ei, mi se pare
marcată, mai degrabă, de noțiunea de injus-
tiție, de individualism, de violență, mai ales
dacă ne referim la civilizația noastră occi-
dentală. Această umanitate le apare celor mai
vulnerabili într-o lumină amenințătoare, fie
că e vorba de domeniul economic sau de cel
istoric, o umanitate fără milă și, în bună
măsură, fără morală. E un tablou în culori
sumbre, în pofida eforturilor câtorva care se
străduiesc să pună în acord umanitatea și
umanismul, care e corolarul său și se tra-
duce, poate, prin grija de a vedea impunân-
du-se o oarecare echitate, un sentiment de
justiție față de fiecare dintre noi. Să admi-
tem că aceste eforturi, oricât de mici ar fi,
constituie un răspuns acceptabil dat celor
care-și arogă dreptul de a-și înjosi semenii.
Aș adăuga faptul c-ar fi un optimism pros-
tesc să avem în vedere, în plan general, o
umanitate mai tolerantă, mai binevoitoa-
re, o umanitate întrucâtva „umană“.

H. B.: Ipocrizia, minciuna, retorismul, cinis-
mul, iată cei patru cavaleri ai apocalipsei din
vremurile noastre. Cefei de vremuri trăim noi,
Max?

M. A.: întrebarea aceasta se plasează în pre-
lungirea spuselor mele de mai înainte. Dacă
n-am folosit termenii de ipocrizie, minciună,
retorică, cinism, e pentru că ei se subînțe-
legeau, se aflau acolo, în subtextul reflecții-
lor mele. Trăim vremuri în care noțiunea de
umanitate se estompează, în care dorința de
putere, vehiculată peste tot, triumfă asu-
pra tuturor celorlalte valori. Materialismul
e câștigător cu sprijinul celor patru cava-
leri ai apocalipsei, cum îi numești tu, și to-
tuși nu trebuie să disperăm pentru oameni,
măcar pentru acei care combat răul făcut de
ceilalți. Acești oameni drepți, puțini la
număr, care se trudesc să cucerească o lume
mai bună și despre care aproape că nu se
vorbește, reprezintă chipul reconfortant al
epocii noastre. Există o luptă neîncetată între
acest materialism excesiv și cealaltă față, spi-
ritualitatea însoțită de etică, luptă inegală
însă. Printre cei care au dus-o se numără filo-
sofii, artiștii, scriitorii, poeții, toți aceia care
refuză să abdice și nu pot fi de acord cu in-
coerențele și duritatea unei societăți fără
suflet. Fi-va zadarnică lupta lor? Nu știu.

H. B.: „La ce bun poeții în vremuri sărace?^
spune celebrul vers al lui Holderlin. Veche între-


Max Alhau

bare, dar care merită a fi pusă în toate tim-
purile. Dar are ea, umanitatea, cu adevărat,
nevoie de poeți?

M. A.: Dacă umanitatea are cu adevărat ne-
voie de poeți? La această întrebare există
două răspunsuri.
    Nu, umanitatea nu are nevoie de poeți.
Cred că Marivaux e cel care spunea că un
poet nu este mai util statului decât un bun
jucător de popice! Poeții nu contribuie cu
nimic la ameliorarea stării materiale a oame-
nilor, lucru valabil de altminteri pentru toți
creatorii.
    Da, oamenii au nevoie de poeți, ca și de
artiști, pentru că ei sunt fermentul spiritu-
lui, exploratori ai imaginarului, cei pentru
care utopia e condiția indispensabilă a vii-
toarei realități. Cele cu care pregătim reali-
tatea de mâine sunt utopiile stării de veghe,
spune Gabriel Audisio, acest umanist medi-
teranean. Fără poeți, fără creatori, omul ar
muri de sete, ar deveni orb sau orbit de rea-
litatea brută.

H. B.: Și mergând mai departe, Max: este
poezia o cauză care merită să fie apărată? Poate
ea servi, încă, la ceva?

M. A.: Desigur, în ciuda și poate tocmai
datorită fragilității sale, a indiferenței la care
este sortită. Trebuie apărată, așa cum tre-
buie apărat tot ceea ce e supus opresiunii.
Poate că poezia nu are altă finalitate decât
pe ea însăși, cum se spune, totuși ea deți-
ne puterea de a deschide omului ochii asu-
pra unor universuri necunoscute, puterea de
a-i reaminti originile sale cele mai îndepăr-
tate, luminându-1 totodată asupra lui însuși,
asupra eului său. Rolul poeziei este acela de
a deschide un drum spre adâncurile conștiin-
ței omenești, fiindcă ea nu încetează de a
vorbi despre om, de a-1 interpela în ceea
ce are el mai intim. Totuși fie-mi permis
să adaug că poezia este împinsă astăzi, din
ce în ce mai mult, la periferia literaturii; un
fel de apendice ignorat de către cei care oferă
felia de tort romanului. De ce această igno-
rare, această respingere? fură îndoială pen-
tru că poezia nu răspunde nevoii cititorilor,

• Max Alhau

mult mai doritori de autoficțiune sau de
ficțiune decât de reflecție sau de punere la
încercare a sensibilității proprii și a altor tră-
iri. încă Baudelaire declara că „Franța are
oroare de poezie“. Situația nu s-a schimbat.
Aceasta nefiind decît un aparteu al răspun-
sului.

H. B.: Pentru mine, cum prea bine știi, poe-
zia este memorie, „memoria Ființei“, memorie
a umanității. Cum apare ca pentru tine?

M. A.: Poezia contemporană nu s-a ivit din
ea însăși; rădăcinile ei sunt înfipte în cele
mai vechi texte; cele ale grecilor sau latini-
lor, pentru civilizația noastră occidentală. Ea
a progresat în ritmul impus de nevoile oame-
nilor; fiecare poet este moștenitorul celor
care l-au precedat. Ceea ce regăsim în poe-
zie sunt urmele propriei noastre istorii. Avem
nevoie de această memorie, altminteri uita-
rea ne-ar conduce la o amnezie generală.
Noi nu suntem decât grăunțe de nisip plu-
tind în văzduh fără țintă: poezia ne redă fiin-
ței și trecutului și ne reamintește realitatea
neîndurătoare a timpului, fără a fi paseiști,
să convenim că poezia ne leagă de cei care
nu mai sunt, că ea constituie o punte între
ceea ce nu mai este și ceea ce va să fie.

H. B.: Ce raporturi poate avea poezia cu trans-
cendența?

M. A.: Cred că poezia trebuie să rămână
alături de om și că datoria ei este aceea de a
depăși realitatea pe care se clădește. Poate
că aceasta este transcendența, dar mărturi-
sindu-mi preferința pentru poezia lirică nu
știu în ce măsură aceasta se acordă cu trans-
cendența. Ca și gândirea poetică, dacă ea se
ridică spre divin nu aparține mai puțin omu-
lui aflat lângă semenii săi. După părerea mea,
metafizica, atât de dezonorată astăzi, joacă
acum rolul transcendenței. Mărturisesc că,
asupra acestui subiect, îndoielile mele per-
sistă și că eu cred pur și simplu într-o forță,
cea a gândirii dominând materia, cea a unei
poezii, a unei creații care, plecând de la con-
cret, se înalță către un ideal de frumusețe
și de perfecțiune.

H. B.: Ce valoare poate avea cuvântul în-
tr-o lume a vacarmului și a vorbăriei?

M. A.: Vorba rostită este echivalentul cuvân-
tului scris. în transparența sa, vorba vehicu-
lează cunoaștere, idei, sentimente. Ea înseam-
nă gravitate, pe când flecăreala e ușurătate;
vorba, cuvântul deține un adevăr sau un sâm-
bure de adevăr, cel al locutorului. Există de
altminteri o expresie care traduce admirabil
valoarea lui: A-ți ține cuvântul, adică a respec-
ta un angajament luat. Astfel trebuie să fie
vorba, izvor de bogăție spirituală, spațiu
al comunicării și transferului, astfel se mani-
festă cuvintele scrise care spun mai mult de-
cât impun.

H. B.: In lumea în care trăim ar trebui să
tăcem pentru a ne putea înțelege?


28 • APOSTROF

prelude

 Poems by

Mircea Ivănescu


           chorale

the beginning—if we believed that the beginning of an event
could ever be found—that one could climb
along the arms of a languid watercourse which encircles
a particular time, a particular place of soul (so, a long time ago,
they searched for the springs that feed the nile—and then they
found nothing in the jungle but an old man
with his unruly beard, and they were glad merely to shake
hands with him—
and about the springs there is nobody who knows very
much)—so the beginning, it follows, would be like a neutral
stage set
in a modern novei—a novei with too many
personages who, on the weekend,
leave die capital to spend an afternoon
and another whole day under the towering sky amidst
greenerv billowed by the wind. that is, one sunny afternoon
with die sun lusterless and arrested among clouds, you stay
motionless
and time eddies all around you—and the words seem made of
                                              cotton wadding,
as if in a room too small, the cei ling too low, you would like
to speak, to try to explain—and they form themselves,
the words, into lint—and they snag and tear—and finally you
can see
they don’t even listen to you. time glides in its passing,
on one side, on die other. and it is as if you are living in a book
in which you would like to stay for a while, alongside some
creatures
terribly sad. but any book
is just a lie. die time right here, that passes alongside you,
is soniething else.

let us turn ourselves into an organ, with lofty
pipes—a diousandfold let us sing
a palinode, packed with dissonances, and murky
because of her absence—(this being
a scholium appended while we are reading there
as she writes in the margin of the paper
that she did not exist while they were on the veranda,
not at all)—so, on that afternoon, our nausea
at gestures we now forcibly constrain,
let us inscribe a polyphony dense with meaning
—like a chorale about jealousy and loving,
let her absence slowly form an arch, and let our keening
cry be immense—unheard and without consequence
beyond the written page expanding with this lie.

Translated by
Adam J. Sorkin and Liliana Ursu

M. A.: Intr-adevăr, cum să ajungem să ne
înțelegem într-o lume dăruită vorbăriei, unei
vorbării generalizate în care, deseori, nimeni
nu-1 ascultă pe celălalt? Tăcând? în niciun
caz, ci mergând în întâmpinarea semenu-
lui tău, acordându-i și lui cuvântul, chiar dacă
te contrazice. Vorbind, desigur, dar, de ase-
menea, scriind, căci scrisul este acel instru-
ment care permite, deopotrivă, cercetarea de
sine și descoperirea celuilalt, avansarea în
tăcere.

H. B.: In ptfida a tot felul de fundamentalis-
me religioase, trăim astăzi intr-un fel de comă
pnfană. Avem poate nevoie de o transfuzie de
transcendență, de ceea ce Jean Bies numea, atât
de inspirat, „o respirație gută la gută cu cerule

M. A.: O lume profană, în care religiei îi
fuge pământul de sub picioare sau, uneori,
derapează periculos, e o realitate pe care o
putem constata în fiece clipă. Acest secol, în
pofida predicției lui Malraux care spunea că
el va fi religios sau nu va fi deloc, își afirmă
agnosticismul. Din acest moment, morala
instituită sau, mai degrabă, lipsa de morală
lasă loc unei neînfrânate permisivități. Barie-
rele s-au prăbușit și până și în creația artis-


tică excesele acordă un spațiu copios vul-
garității, cruzimii, violențelor de tot felul.
Se impun excesele, dorința de a șoca, de a
provoca. Este urgent necesar să reacționăm
împotriva acestui sistem, să redăm spiritu-
lui supremația, pentru a restabili astfel dem-
nitatea umană, fie ea religioasă sau nu.

H. B.: Din perspectiva acestei lumi descrise de
tine, ar fi necesar un alt raport intre religie fi
fiiință, un alt mod de a gândi acest binom fun-
damental pentru interioritatea umană ?

M. A.: Nu știu dacă putem apropia știința
de religie. Eu am rămas în această privință
la constatarea lui Pascal: „Dumnezeu se
dezvăluie inimii, nu rațiunii", iar știința mi
se pare mult mai clădită pe rațiune și rațio-
nament decât o veritabilă religie a iubirii și
adeziunii la Dumnezeu. Dacă știința se
trudește să ajungă la imposibil, religia
încearcă să se situeze în orizontul a ceea ce
depășește înțelegerea, dar, în același timp,
nu există nicio contradicție între știință și
religie, care îmbrățișează viziuni diferite: re-
alitatea pentru una, nonrealitatea, pe care
o putem numi de asemenea transcenden-
ță, pentru cealaltă.


H. B.: Cum să trăiești, Max Albau, ca poet,
ca veghetor fi „trezitor“ de umanitate, dacă pot
spune asifel?

M. A.: Cum să trăiești ca poet? Cum să
trăiești ca om care-și dorește să nu cedeze ver-
tijului acestui secol, vertijului unei civilizații
care se clatină și-și exhibă latura cea mai crudă.
Nu-i vorba aici de a vroi să refaci lumea, ci
de a dori, prin intermediul scrisului, să mergi
spre oameni, să-ncerci să-i faci să aibă
conștiința acestei lumi, să-i faci deschiși către
imaginar, către ceea ce nu se dăruie din-
tr-odată, fără a te situa, în același timp, la
marginea societății. Poetul poartă în el o forță
pe care o dezvăluie prin cuvinte, desigur, dar
și prin fidelitatea față de anumite principii,
printr-o etică personală. Am putea spera că
nu există un hiatus între om și poet, cu toate
că... Dar asta e o altă istorie.
■
Interviu realizat de
Horia Bădescu

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 29

Nominalizări la Premiile Uniunii Scriitorilor - Filiala Cluj

JURIUL Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (Ion Vartic, președinte, Ioana
Bot, Sanda Cordoș, Horea Poenar, Mircea Popa, membri) a definitivat
lista nominalizărilor pentru premiile pe anul 2006. Pe lângă premiile Car-
tea anului, vor fi decernate premiul (pera omnia, precum și premii speciale
„Clujul literar¹¹. Un juriu distinct (Kirâly Lăszlo, președinte, Mozes Attila
și Fekete Vince, membri) va decide asupra premiilor pentru scriitorii
maghiari.
    Festivitatea de premiere va avea loc cu ocazia Reuniunii de primă-
vată-vată a scriitorilor filialei, la o dată care va fi anunțată.
Cartea anului
Poezie
   1.     Marta Petreu, Scara lui lacob
   2.      Dinu Flămând, Frigul intermediar
   3.      Vasile Gogea, încă pnpcpoieziții
   4.      Marcel Murcșeanu, Patima recunoștinței
   5.      Dumitru Cerna, Fiul
   6.      Lucia Dărămuș, Viermele fantastic
Proza
   I.     Dora Pavel, Captivul
   2.      Radu Mareș, Ecluza
   3.      Vasile Igna, Andante
   4.      Radu Țuculescu, Povestirile mamei bătrine
   5.      Florina Ilis, Cinci nori colorați pe cerul de lăsărit
Dramaturgie și critică teatrală
   1. Liviu Malița (coord.), Viața teatrală în ți după comunism (1) și Cenzura
      în teatru: Documente, 1948-1989 (11)
   2.      Florina Ilis, Lecția de aritmetică
   3.      Cornel Udrea, Cu peștele in lesă

Eseu
   1.      Corin Braga, De la arhetip la anarhetip
   2.      Petru Poantă, Clujul meu: Oameni și locuri
   3.  loan Pintea, Primejdia mărturisirii: Convorbirile de la Robia urmate
      de Jurnal (ediție definitivă)
   4.      Monica Gheț, Orbul vremii
Critică și istorie literară
   1.      Cornel Robu, Paradoxurile timpului in Science-jiction
   2.      Călin Teutișan, Textul in cglindă
   3.      Ion Cristofor, Romanitate și exil
   4.      Gh. Glodeanu, Anton Holban sau „transcrierea¹* bugrajiei în operă
   5.      Irina Petraș (coord.), Cuvinte: Almanah literar 2006
Debut
   1.      Crina Bud, A. E. Baconsly
   2.      Oana Pughineanu, Plictiseală. Ratare. Prostie
   3.      Adrian Tudurachi, Destinul precar al ideilor literare
   4.      Anca Ursa, Metamorfozele oglinzii
   5.      Laura Husti-Răduleț, Proze de după-amiază
   6.  Elena Voj, Contribuția Ioanei Em. Petrescu la studiulpostmodemismului
      în teoria literată
   7.      Casandra loan, Ucenicul vânător
Traduceri din literaturi străine
   1.  Ioana Sasu-Bolba, Florihgiu de poezie religioasă engleză din secolul al
      XVlI-lea
   2.      Letiția Ilea - Jacques Jouet, Poeme de metrou

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statutu-
lui, Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia nu este responsabilă pentru po-
litica editorială a publicației și nici
pentru conținutul materialelor pu-
blicate.

            Comitetul Director
            al Uniunii Scriitorilor
            5 iunie 2003


Către cititorii din țară
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2007, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 18 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se abo-
nează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț pro-
vocate de inflație.

Către cititorii din străinătate
ai revistei Apostrof

   Pentru anul 2007, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money order) în contul:
   Fundația Culturală Apostrof
   Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
   Cont USD: RO58BRDE130SV06674381300
   Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81-83, SWIFT BRDEROBU
   Prețul abonamentului este:
pentru 3 luni: 13 us$
pentru 6 luni: 26 us$
pentru 1 an: 52 us$
în costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.

Cuprins

• Cafe Apostrof                                                                  • Poeme                                                                          
2                                                                                Racul, Ușa, Saltul                             Gellu Dorian                   9  
• In Memoriam Octavian Paler                                                     [Atîtea constelații]                             Paul Celan                    14
                                                                                 (traducere de George State)                                                      
                                                                                 Cu Kama Sutra pe masă                   Ioana Scoruș                21           
Marta Petreu                  3                                                  Restaurarea sărutului, Portret într-un strigăt,                                  
• Cronica literară                                                               Gest, Colateral, Aplecare                     Andrei Erna                   21   
Un roman al celui de-al doilea                                                   • Eseu                                                                           
„obsedant deceniu"                         Irina Petraș                   4                                                                                       
Intermezzo                                 Ștefan Borbely                5                                                                                        
• CU OCHIUL LIBER                                                                Fotografiile familiei Mann                     Alina Andrei                   10 
                                                                                 • Avangarda rusă                                                                 
Spații sufocante                               Balâzs Imre Jdzsef              6 Vasili Kamenski - monument viu           Vasili Kamenski             11          
„Tot ce e înăuntru e și în afară"               Gelu lonescu                   8 (traducere și antologie de Leo Butnaru)                                          
Jocul de table între Eros și Thanatos         Doru Pop                    22     • Proză                                                                          
Nostalgia „lumii vechi"                      Călin Teutișan                23                                                                                     
Cu Robin Hooda prin codrul publicistic      Mihaela Ursa                24                                                                                        
Periegeză la arborele lirismului               Ovidiu Pecican                25  Critica ficțiunii impure                        Liviu Bleoca                   12
Rujul și icoanele                              Iulian Boldea                  26 • Dosar: Mircea Eliade                                                           
• Conversații cu...                                                              Eliade par lui-meme (II)                     Marta Petreu                 15     
Noman Manea                                                                      • Biblioteci în aer liber                                                        
(interviu realizat de Marta Petreu)        7                                     Poeme                               Marc Delouze             27                  
Max Alhau                                                                        prelude, chorale                            Mircea Ivănescu              29      
(interviu realizat de Horia Bădescu)      28                                                                                                                      
                                                                                                                                                                  

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

•  Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
 poezie, 2000, 88 p.                       5 lei

Colecția „Filosofie contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
 traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei

Colecția „Filosofie modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
 traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.   10 lei

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
•  Vladimir Jankelevitch, Să iertăm?
  traducere de Janina Ianoși, postfață de Ion Ianoși,
  1998, 82 p.                             3 lei
•  JURGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER,
 Dialectica secularizării: Despre rațiune
 și religie, traducere de Delia Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.     20 lei

Colecția „Filosofie medievală"
•  Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998,162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  HenryCorbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei

Colecția „Filosofie românească"
•  Ion Ianoși, O istorie a filosofici românești,
 1996, 392 p.                              10 lei
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
 2003, 146 p.                              10 lei
•  N. Steinhardt, w
  Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
  Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.       8 lei
•  D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
 de Marta Petreu, 1999, 138 p.           3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                              5 lei


Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                    15 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
 Reflexii ale imaginarului eminescian,
 2006, 202 p.                              15 lei

•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.             10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
 2004, 380 p.                              20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
 eseuri, 1997, 230 p.                      4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
 proză, 1997, 186 p.                       4 lei

•  Norman Manea, Fericirea obligatorie
 proză, 1999, 192 p.                       5 lei
•  Florin Sicoie, Sîmbăta engleză și alte
 povestiri, 1998, 130 p.                   2 lei


•  Ramiro de Maeztu, Don Quijote, Don Juan
 și Celestina, traducere de Mariana Vartic,
 prefață de Ion Vartic, 1999, 264 p.          6 lei
•  Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
 roman, 2001, 128 p.                          5 lei
•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 132 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei

•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                              7,50 lei
•  Lukăcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
 2006, 231 p.                             20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.            20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.              20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. II,
 2006, 132 p.                             20 lei
•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.            20 lei
•  Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.               20 lei


Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.              10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

•  I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
  ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.  5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p.       5 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                                 6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                                 7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
•  Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.               8 lei

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                  10 lei


Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
 2006, 84 p.                               15 lei
•  Jacques Jouet, Poeme de metrou
 traducere de Letiția Ilea, 2006, 164 p.   5 lei

                                           
                                   5       
REDACȚIA:                   OPOSTROJ       
Marta Petreu                               
(redactor-șef)                             
Lukâcs Jozsef                              
Virgil Leon                                
Irina Petraș                               
Alina Maria Fînar                          
Tehnoredactare:                            
Fogarasi Edith                             
Vignetele revistei reprezintă               
variațiuni grafice de Mihai Barbu           
după desene de Franz Kafka.                 
Ana Pop                                    
(contabilitate)                            
Mihai Maga                                 
(întreținerea calculatoarelor)             
EDITORI:                                   
□ Uniunea Scriitorilor                     
din România                                
□ Fundația Culturală Apostrof              
Cont la brd Cluj:                          
în lei: SV7853701300                       
în euro: SV6534401300                      
Revista apare cu sprijinul:                 
□    Fondului Cultural Național             
□    Consiliului Local și al Primăriei      
Cluj-Napoca                                 
ADRESA REDACȚIEI:                           
Cluj-Napoca                                 
Str. I. C. Brătianu, nr. 22                 
cod 400079                                  
Tel., fax: 0264/432.444                     
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro        
Pentru corespondență:                      
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,           
Cluj-Napoca, 400750                        
• Revista apostrof figurează               
în Lista-catalog a publicațiilor           
interne, editată de rodipet sa,            
la poziția 4251.                           
Manuscrisele primite la redacție           
nu se înapoiază.                           
issn 1220-3122                             
Revista este înregistrată la osim          
cu nr. 45630/22.05.1996.                   
Revista apostrof este membră a       -     
Asociației Revistelor, Imprimeri           
lor și Editurilor Literare (ariel),        
asociație cu statut juridic, recu-         
noscută de Ministerul Culturii             
și Cultelor.                               
Tiparul:                                   
Centrul de Presă Reformat                  

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.    1 7,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare
  2007, 182 p.                          19,95 lei

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclu-
sivitate, autorului.
Apostrof

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XVIII, nr. 5 (204), 2007 • 31