
Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 1

• Marta Petreu și Irina Petraș

  A POS7ROF-UL A ajuns la numărul 200 și a intrat, așa cum ne
ZI lăudam și în numărul trecut, în al 18-lea an de existență. La
serbarea lui de majorat, organizată vineri, 9 februarie, la Filiala
Cluj a Uniunii Scriitorilor, nu au curs rîuri de șampanie, dar
țuica și vinul au fost din belșug. Pentru că din belșug au venit
și prietenii și colaboratorii revistei, să și-o sărbătorească.
     Ceremonia a fost deschisă - în mod vrăjitoresc - de Irina
Petraș, președintele Filialei Cluj a US și, altfel, apostrof de vază,
care a hotărît că ziua mohorîtă se va lumina taman în cinstea
sărbătorii... Apoi, prof. Maria Dulcă a salutat revista și filiala
din partea sa și a Consiliului Local Cluj-Napoca.



  CU GLEZNELE ude ca de-o inefabilă rouă, trece prin litera-
  tura română, stârnind admirații, mirări și uimiri. Stă pe
  muchie de durere și, justițiar, cere recuperarea „corolei de
  minuni a lumii“, pentru a o așeza definitiv pe fruntea Marelui
  Anonim.
                     (pentru Marta Petreu)

  Despre feminitatea limbii române, cu o doză mirabilă de
  androginie, se poate scrie doar din perspectiva unei luci-
  dități asumate și exersate îndelung. Definind omul româ-
  nesc prin matricea protectoare a limbii române, constată că
  existența tragică este o dimensiune categoric feminină, căci
  „doar femeia poate simți ce înseamnă să rupi din tine o altă
  viață care ești tu, fără a fi întru totul¹¹.
                     (pentru Irina Petraf

                               Prof. Maria Dulcă,
                               consilier local, Cluj-Napoca


    Marta Petreu a vorbit despre filiația echinoxistă aApostnf
ului și despre extraordinarul impuls al lui Mircea Dinescu, de
a-i încredința, în primăvara de grație a anului 1990, înființarea
unei reviste. Apoi a „strigat catalogul¹¹ apostrofic, adică al tutu-
ror celor care, de la redactor la contabil, au lucrat sau lucrează
în vreun fel în redacția Apostnf-ului. Ei sînt:
    Liviu Malița, loan Milea, Ovidiu Pecican, Mircea Țicudean,
Ion Vartic, Virgil Leon, Horvâth Sândor, Octavian Soviany,
Mihai Barbu, Ștefan Borbely, Ștefan Melancu, Florin V Vlădescu,
Ana Cornea, Lukâcs Jozsef, Adrian Moldovanu, Claudiu Groza,
Dora Pavel, Irina Petraș, Dan Craioveanu, Nicolae Turcan,
Adriana Pop, Peter Arpăd, Octavian Bour, Călin Stegerean,
Oana Pughineanu, Fogarasi Edith, Alina Maria Fînar, Ana Pop,
Mihai Maga, Marika Damian.
    „în cultura română nu e greu să începi, ci să continui, să
durezi¹¹, a spus Marta Petreu, recunoscînd că dorința ei a fost
ca această revistă să dureze, să existe suficientă vreme pentru
a putea intra în istoria literară...
    Liviu Malița, „botezătorul¹¹Apostnf-ului, s-a spălat pe mîini
spunând că, de fapt, nu el a fost acela care a ales numele de Apostnf
dar a lăsat în mister cine a fost cu adevărat „nașul¹¹... Apoi a po-
vestit ce senzație s-a creat în cancelaria liceului devean cînd a fost
chemat de urgență la... Mircea Dinescu... una din farsele - reușite
- ale Maestrului... Tot el a evocat în treacăt cum erau „tolerați¹¹
apostrofii în primul „sediu¹¹ provizoriu al revistei, adică în chiar
sala unde se desfășura acuma sărbătorirea... Ovidiu Pecican a
vorbit audienței despre cum a ajuns și el, chemat de exact același
Mircea Dinescu ce îl convocase pe Malița, redactor la Apostnf
fandosindu-se că nu știe pentru care anume merite. Cred că e
timpul s-o afle: pentru că îl intervievase pe Nicolae Breban...
Sanda Cordoș a caracterizat, ca un istoric literar sobru, nu numai
atmosfera rezervată și de neasumare pe care Clujul a avut-o, prea
mulți ani, față de revistă, ci și deschiderea largă a Apostnf-vAvă
spre literatura românească din exil și din țară, precum și struc-
tura de lanus bifrons a publicației, care acceptă/cultivă și tra-
diția, și inovația. Ruxandra Cesereanu, căreia Irina Petraș i-o
luase înainte cu vrăjile, a trebuit să se limiteze a vorbi despre
aspectul „hîtru¹¹ al anchetelor revistei, care nu se feresc să vor-
bească/să întrebe nici despre foame, nici despre trup. Iar Ștefan
Borbely a evocat sediile „pitorești¹¹, să spunem, Ac Apostnf \Avf
de la acela de pe Eroilor la acela de pe lașilor, cu găini și cu viță-


2 • APOSTROF

APOSTROF
revista a uniunii scriitorilor ■
la aniversare

de-vie... „Mie mi-a plăcut pe Iașilor", a recunoscut nostalgic Ștefan,
„erau struguri și tot plănuiam să facem vin... Erau și găini...“.

Da. Sediile Apostnf-ului. „Sînteți ca-n secolul al XIX-lea“, a
remarcat Andrei Marga cînd a ajuns, prima și ultima dată, în
redacția de pe lașilor. Noroc cu vizita aceea - altfel am fi ajuns la
un moment dat și-n uliță... la vreme de iarnă... Dar sediul de pe
lașilor nu era rău, aveam colegi buni, adică revistele Helikon și
Korunk, aveam iarbă și buruieni din belșug. Iar Marta Petreu, tot
alergînd între universitate și redacție, mai că se transformase în-
tr-un cal de curse...
    Cronicarul acestei întîlniri e obligat că consemneze că din cu-
vîntările mai vechilor „apostrofi" n-au lipsit nici otrăvioarele, nici
afirmațiile cu subtext, nici insinuările, nici pretențiile. Au fost de
toate... cum se pare că se cuvine cînd o mini instituție este condusă
de-o femeie. Complexul Chiajnei nu era să se dezmintă chiar acuma.
Cit despre pretențiile de tip universitar ale vechilor - deci eterni-
lor - „apostrofi" față de o revistă totuși a scriitorilor... o să mai vor-
bim noi, după ce suplicanții vor veni și vor întocmi ei înșiși dosa-
re de acreditare CNCSIS...

IN România nu e greu să începi, e greu să durezi... Mai ales dacă
e vorba despre cultură: cultura costă. Costă timp. Costă bani. Iar
dacă cei cîțiva „apostrofi" își dau timpul, banii trebuie să îi dea alt-
cineva. .. La nobila sărbătoare nu s-a vorbit deloc, dar deloc despre
bani: revista, sprijinită semnificativ în ultimii ani de către Consiliul
Local Cluj-Napoca și de către Primăria Municipiului, a apărut regu-
lat și substanțial tocmai datorită acestui suport. Și, poate, acuma,
ca revistă adultă, va mai apărea...

    La petrecerea cu țuică, vin și chifteluțe - sponsorizarea „Instituției
loan Noja“ și a Filialei Cluj a US - , cu tort și cu flori (trandafiri,
lalele, zambile, „maci", ba chiar un coș uriaș și paradiziac, adus
taman din Satu Mare de George Vulturescu), au participat: Dana
Țăranu și Cornel Țăranu, spirituali și mondeni; dna Carmen Vlad,
care aducea și salutul dlui prof. Ion Vlad; Ion Pop, cu un aer suve-
ran de triumvir echinoxist; Diana Adamek, promițînd surîzătoa-
re o proză; părintele loan Pintea, venit tocmai de la Bistrița; Anca
Măniuțiu, cu aer sorbonard; Doina Cetea, filmînd, Radu Constan-
tinescu, surîzînd; Horia Bădescu, cu un aer parizian; Adrian
Popescu, purtîndu-și cu modestie premiul „Eminescu"; doamna și
domnul Domițian Cesereanu; Szilăgyi Istvăn, venit pur și sim-
plu de dragul nostru și-n amintirea anilor comuni din ghetou; Petru
Poantă, amenințînd în mod glumeț cu un portret; Eugen Pop,
cu un aer grăbit; Aurel Codoban, ironic ca de obicei; profesorul
Mircioiu, tînăr și curios; Alexandru Vlad, neobișnuit de discret,
deoarece fără faimoasa-i pălărie; loan Noja, supraveghind ca totul
să fie bine; Amalia Pecican, Letiția Ilea, în taior negru, de uni-
versitară prosperă!!; Molnos Lajos, cu proiectul unei antologii de
proză maghiară în română; Virgil Stanciu, cu un aer insular, care
l-ar fi impresionat cu siguranță pe Cioran; Dumitru Cerna, cu reîn-
noite declarații de simpatie; Mihai Dragolea, încîntat de prezența
echipei de televiziune, o victorie personală uriașă; Laura Pavel, în cel
mai modern costum de tricot plisat, vegheată de Călin Teutișan, foar-
te sobru de cînd i-a ieșit o nouă carte; Eugen Pavel, cu indicații bio-
bibliografice la zi; Minerva Chira, preocupată de soarta unui volum;
Călin Stegerean, cu un proiect parizian, de data asta, și cu promi-
A


• Anca Măniuțiu și Liviu Malița

• Dana Țăranu și Cornel Țăranu

• Ovidiu Pecican, Amalia Pecican și Ruxandra Cesereanu

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 3

• Sanda Cordoș

• Adrian Popescu și Ion Pop

• Molnos Lajos

• Dumitru Cerna

siunea că ne va face un desen aniversar; Maria Ghitta, Florina
Ilis, Maria Pal, Teodor Tanco, Rodi ca Marian, Mariana Bojan;
Nicolae Turcan, scăpat pentru o clipă de la seminar; un admira-
tor al Ruxandrei Cesereanu, care îi povestea Martei Petreu cum
s-a dus Ruxandra la Moscova; Adrian Grănescu, cu ideea tradu-
cerii unui volum despre Cluj.
    O, da, erau de față apostrofii clujeni. Veniseră Ana Cornea,
Dan Craioveanu, Horvâth Sândor, Virgil Leon, Ștefan Melancu,
Fogarasi Edith, Alina Maria Fînar, Ana Pop, venise, frumoasă,
Toroczkay Erika, și nu-i mai pomenim încă o dată pe apostrofii
care au vorbit. Mai puțin doi: lipseau Dora și Doru, unul sin-
gur avînd scutire medicală...


• Ștefan Borbely. în fundal: Horvâth Sândor și Dan Craioveanu

                    Dragii noștri,

CALDE FELICITĂRI pentru „majoratul" vostru. Așa am aflat și
noi ce vîrstă are partea luminoasă a culturii românești post-
decembriste. Este un miracol? Este semnul înnobilării noastre
ca nație (in)conștientă de destinul ei cultural? Este o poveste sau
poate o șăgălnicie a voastră spre a ne mai trezi din amorțeala
repausului gîndirii creatoare în care ne aruncă, adesea, instabili-
tatea economică, socială și politică a României? Este, nu înca-
pe îndoială, vîrsta trudei voastre, în ani, altfel nemăsurabilă, dru-
mul străbătut în metanoia damască a iubirii voastre pentru noi,
cititorii, pentru noi, pofticioșii, care visăm să ne vedem nume-
le într-o revistă parte a istoriei civilizației și culturii lumii. Vom
fi prezenți alături de voi și nu vom fi „cruzi“ prin absență, pen-
tru că de la voi am învățat să ne eliberăm de acest blestem de
care nu poate fi vindecat încă, în întregime, neamul românesc.
Este și șansa noastră, pentru că dacă nu atunci, vineri, 9 februa-
rie 2007, altcîndva cînd vom avea șansa de a vă îmbrățișa și de
a vă cere iertare pentru greșalele noastre cele de voie sau fără
de voie care au stîrnit, de atîtea ori, plînsul vostru apostrofic.
Este șansa noastră să-i mai spunem încă o dată Martei Voastre
cît de mult o iubim. Vom fi alături de voi ca să ne bucurăm
împreună la aniversarea unui vis care a devenit realitate. Și asta
pentru căApostnf-xA este Edenul în care voi ați semănat Rai, iar
acolo, în Raiul atît de generos al vostru, toate visele se împli-
nesc.
   La Mulți Ani, Apostrofilor iubiți!

   Al vostru și de dincolo de moarte,
   <7^/^ 



   A fost oare o serbare de majorat perfectă? Nu, nici pomeneală.

Dar o serbare tot a fost...


-Fra^ltsldlub-T

• Laura Pavel, Călin Teutișan, Maria Dulcă, Virgil Stanciu, Sanda Cordoș. în fundal:
Maria Pal

PS La 23 de ore și 40 de minute de la sărbătoarea
Apostnf-uhii, unul din cei mai dragi colaboratori ai
noștri ne-a sunat să ne felicite și să se scuze că nu
poate să vină, deoarece se află undeva în Nord...
„Cu sufletul sînt alături de dvs.“, ne-a declarat acesta, afectuos.

• Redacția lăzi a revistei Apostrof: Lukâcs Jozsef, Marta Petreu (cu trofeul
adus de George Vulturescu), Alina Maria Fînar, Virgil Leon, Fogarasi Edith.
Foto: Irina Petraș


          Fotografiile de la Cafe Apostrof sînt realizate de Lukâcs Jozsef.


4 • APOSTROF

In memoriam Gheorghe Crăciun


L-am întâlnit pentru ultima oară...

IN SEARA zilei de marți, 30 ianuarie 2007,
a murit la București prozatorul și esei-
stul Gheorghe Crăciun, profesor al Facultății
de Litere din Brașov, fost redactor al Editurii
Paralela 45, inițiatorul volumului colectiv
Competiția continuă: Generația '80 in texte
teoretice. Avea - e aproape dureros s-o spui
- doar 56 de ani, multe cărți nescrise, unele
la care doar visa, altele deja începute, cum
este aceea despre consumism și postmo-
dernism, pe care am putut-o parcurge în foi-
leton în recentele numere ale Observatorului
cultural, cu observații întotdeauna adânci,
gândite pe-ndelete, puse în balanța expe-
rienței personale și a bibliotecii.
    A fost, în tot ceea ce a întreprins, un pro-
fesionist. Cultiva literatura cu o tensiune
lăuntrică elevată, responsabilă, pe care o pre-
lungea în viață, chiar și-n discuțiile cele mai
anodine. I-am fost alături de câteva ori - de
mai puține, din păcate, decât mi-aș fi dorit
- și de fiecare dată l-am simțit întors în sine,
cumpănind cuvintele în adânc înainte de a
le da drumul în lume. A avut vocația prie-
teniei: nu a celei epidermice, superficiale, ci
a celei adânci, pornite din respect pentru
valoarea și singurătatea celorlalți. A fost un
luptător: pentru propria sa supraviețuire lite-
rară, atunci când făcea naveta după repar-
tiție, întâlnindu-se cu brașovenii doar cu
oboseala acumulată a „persoanei de după-
amiază“, luptător pentru ASPRO, când ostili-
tățile o îngenuncheau, pentru optzeciști,
când alții își dădeau demisia din generație,
luptător pentru demnitatea, responsabili-
tatea și frumusețea scrisului.
    Avea, cred, conștiința propriei sale va-
lori umane și literare, pe care o suporta prag-
matic, confirmând-o prin opere de referință.
Nu numai prin Compunere cu paralele ine-
gale. Acte orginale/ccpii legalizate. Frumoasa
fără corp sau Pupa russa, ci și prin lucrări
temeinice, emdite de teorie literară \ Aisbergul
poeziei moderne, Introducere in teoria litera-
turii, In căutarea referinței. A izbutit să trea-
că, prin notorietate, granițele țării: Compu-
nere cu paralele inegale a fost publicată în
traducere la Maurice Nadeau, fiind nomi-
nalizată și pentru un important premiu.
    A fost - așa l-am simțit dintotdeauna -
liderul tacit al generației noastre, mai altru-
ist decât Mircea Cărtărescu, mai puțin orgo-
lios decât Lefter și mai implicat decât Dan
C. Mihăilescu. Se-nsingurase în ultima vre-
me, izolare care i-a fost benefică: romanul
Pupa russa, unanim lăudat, aducea, dinco-
lo de câteva soluții tehnice inovatoare, înde-
lung gândite, șansa unei introspecții proiec-
tive indirecte, consumate în exasperare. în
general, romancierii își iubesc personajele,
le moșesc destinul și se identifică cu ele.
Dimpotrivă, Crăciun a vrut să încerce, la
modul declarat, cum e să scrii despre un pro-
tagonist care se înstrăinează de tine din chiar

• Gheorghe Crăciun. Foto: Letiția llea

clipa în care îl plăsmuiești și te privește oare-
cum de dincolo, ca printr-o oglindă opacă.
Cum e să rămâi aici, fiind totodată un altul.
   L-am întâlnit pentru ultima oară la o cli-
nică de urologie clujeană, unde fusese adus
cu elicopterul. Interiorizat, urmărea spec-
tral evoluția bolii, ca un om care învăța să
se desprindă de trupul care l-a trădat, în-
depărtându-1 de la masa de lucru. Tandru
și curtenitor, ne-a dus pe mine și pe Mihai
Dragolea pe un soi de terasă insalubră, inte-
rioară, unde puteam găsi soare. Căuta - se
vedea bine - să ne protejeze de clădire, de

vederea vecinilor de salon, de întrebările,
încă nelămurite, ale propriei sale meta-
morfoze interioare. Ne împingea către viață,
îndepărtându-ne de toți cei din jur - și-n
primul rând de sine însuși.
   A fost, pentru noi toți, un reper colegial
de profesionalism și un om pe-al cărui sfat
puteai conta. A devenit foarte firesc, fără să
forțeze poarta, unul de-ai noștri.
   Dumnezeu să-l ia în pază și să-l ocro-
tească!

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 5

(Dez) integrări le eului







CÂND SCRIAM, în 1990,
despre romanul Eu și mai-
muța mea, subliniam anume
o calitate a foarte tânărului,
atunci, prozator: nu se opreș-
te la suprafața strict socială,
datată și databilă a lucrurilor
și întâmplărilor omenești
(oricât de multe ar fi detaliile

la zi detectabile în și printre rânduri), ci stră-
bate dincolo. Amănunțită, calitatea cu pricina
însemna hipersensibilitate și livresc, exersare
cu rost a „temei nimicului", într-un „exercițiu
util de disperare dresată", ezitări cu miez,
tatonări în straturile crepusculare ale existen-
ței, crispări expresive în traversarea „zonei
problematice a ființei", copilărire perpetuă în
speranța forțării Aventurii care să învingă sau
să valoreze „gelatina dospind de idei" a vieții.
Instrument predilect: comparația, cea lucrând
după regula consolatoare și nesăbuită a lui
ca și cum, îndrăznind conexiuni interzise,
căutând înlocuitori suportabili ai necunoscu-
tului, efervescentă, capricioasă și cumplit de
neliniștită.
   Textul-escortă informează că Imberia, cea
mai nouă carte de proză a lui Ovidiu Pecican
(București: Editura Cartea Românească, 2006,
238 de pagini), „surprinde, într-o manieră
neconcesivă, răscrucea existențială a protago-
nistului, consumată între silă, speranță, tem-
belism și degradare, pe fondul contradictoriu
al tranziției românești. Acest roman abrupt,
lipsit de eroi și eroism ori de pcrsonajcp^ztw,
respiră o ciudată autenticitate". Rețin din toate
astea doar ciudata autenticitate. Ciudățenia,
oricum, e superficială și se datorează, cred, mai
degrabă titlului. Nu știu de unde l-a cules
prozatorul, dar e pe cât de exotic, pe atât de
larg interpretabil și infinit legitim. Poate fi o
variantă fonetică la imperiu, nume potrivit,
așadar, unor întâmplări ardelenești, dar tri-
mite și la zone turistice picante. Imberia e și
numele unor jocuri și turniruri germanice, ofe-
rite cu zgârcenie și sub multe peceți pe internet,
înfruntări legendare cu dragoni și domnițe, cu
cavaleri prinți în lupte pe viață și pe moarte.
Nu-i exclus, apoi, ca istoricul specialist în „evi
medii" să-l fi descoperit în lecturile sale fără
legătură cu toate astea și să-l fi șoptit prozato-
rului. Important e că sună bine și se uită greu.
   „Cred că romanul e un cosmos compen-
sator, o uriașă revanșă la mediocritatea
existenței, a cărei frumusețe se destramă în
timpi exasperant de descompuși, ce se lasă
reconstituiți cu greu și numai câteodată. Cred,
de asemenea, că romanul îți taie respirația,
te întoarce pe dos și te face să visezi la el multă
vreme." Aripa copertei nu spune dacă e vorba
despre roman în general ori Ovidiu Pecican
își descrie aici propria carte. Din trăsăturile
enumerate se hrănește însă autenticitatea

romanului. Ea se obține prin adoptarea
formulei pseudoautobiografice. Naratorul
se confesează sieși, în cele din urmă: „Pentru
a lupta eficient cu singurătatea, ai nevoie de
un armament cizelat ani în șir: de un sistem
de oglinzi părelnice, conectate prin sute de
deviații la toate canalele imaginației". Beției
și drogului, profesorul de istorie le preferă
lectura. Oglinzile părelnice sunt texte, iar
canalele imaginației nu au altă cale decât cea
a cuvintelor. „Aglomerarea bolovănoasă de
gânduri" se prăvale în pagină, viața e făcută
din cuvinte, din variante inepuizabile de
interpretare, de unde și puzderia de euri
neintegrate („mi se pare că suntem alcătuiți
cu toții dintr-o suprapunere continuă și nu-
mai parțială de plăci de personalitate^), dar și
„puzderia de Românii". Istoricul știe prea bine
cât valorează documentele scrise, dar mai știe
și cât de labil și manipulabil e adevărul lor.
Discuția din tren pe tema națiunii, nu neapă-
rat a naționalismului, e construită anume în
tradiție ardelenească, introdusă ca morală și
punct de fugă precum discuția din tren a
Răscoalei rebreniene. Un fel de a lăsa să intre
în monologul eroului mai multe voci ale
istoriei comunitare.
   Plăcile de personalitate nu despre „silă,
speranță, tembelism și degradare, pe fondul
contradictoriu al tranziției românești" vor-
besc în primul rând, chiar dacă o fac, desigur,
cu inserții eseistice abile, secondate de pri-
virea istoricului în stare să vadă și plăci
tectonice „globale", ca să zic așa, ci despre
nevoia de integrare a eului. Cel care poate
scrie două CV-uri diferite, amândouă repre-
zentându-1, care duce simultan și perfect pa-
ralele mai multe vieți, care are ceva din fugile
lui Bach. încercarea de a se eschiva de la
condiționări exterioare nu-i urmată de con-
sistența imediată a personalității sale: „în
fiecare elan al meu zace câte o modestă pa-
ralizie și chiar acum, când recapitulez toate
acestea, dintr-un colț de zare îmi face cu
ochiul o cuviincioasă lehamite. Ce rămâne
atunci cu adevărat important? Poate singur
exercițiul sincerității - ca o mărturie față
de tine însuți că nu ai încetat nici o clipă
să fii prezent, că, deși fugind la nesfârșit,
continui să-ți urmezi calea".
   Calea e șerpuită și nu exclude reveniri
mentale pe același drum. „Partea feminină
din el" agravează, profitabil pentru valențele
deschise de roman, plierea pe secvențe care
ar putea face sens, dar întârzie să facă. De-
pendențele sunt asumate și respinse în chiar
aceeași frază autoreflexivă: „Familia mea
pătrunde tot mai mult în mine, în cazemata
mea ambulantă și inexpugnabilă, cu orice
preț inexpugnabilă. Țara mea se întinde și
ea până la orizontul de sub pleoapă, de sub
cearcăn, de sub tâmpla aburită de revoltă".
Cuvintele se bulucesc dinăuntru („ca de obi-
cei, spuneam mai mult decât era cazul") și
din afară (zilele sunt un slalom printre „inși
a căror singură ocupație părea să fie pălăvră-
geala"), fundalul fiind și el incert, schimbător,
ambiguu, fie la scară mică (vezi „amestecul
de măreție și derizoriu" din Transilvania,

amestec care mi-1 aduce în minte pe Paul
Watzlawick cu bestsellerul Cum să-ți faci
singur nefericirea, o parodie spumoasă și
gravă la situații și psihologii contemporane;
tonul ușor, în aparență, umorul cu tușe negre
sunt motivate, într-o prefață, prin aparte-
nența autorului la zona cea mai densă în
atitudini absurde a lumii: fostul Imperiu
Habsburgic, cel compus dintr-o mulțime de
culturi atât de diferite, încât nicio soluție de
bun-simț la vreo problemă nu poate fi spe-
rată vreodată; locuitorii acestei zone para-
doxale știu că „viața e disperată, dar nu e
gravă", de aceea problemele cele mai simple
îi depășesc, iar pe cele imposibile le rezolvă,
stupefiant, ca-ntr-o doară, absurdul fiind
pâinea de fiecare zi a minții lor. „Nu mă te-
meam de orice, numai de necunoscutul
banal. Marele necunoscut mă atrăgea cu ire-
zistibilă putere", spune, la un moment dat,
și personajul lui Pecican), fie la una mai mare
(„dacă într-adevăr Europa există [...] atunci
să facă bine să dobândească aerul realității").
    Animal la pândă, personajul își adulmecă
trupul-capcană, hăul pulsatil al viselor visce-
rale (cu surpriza, repetată, de a nu afla în
oglindă carcasa fantasmată), încercând să
descopere, dincolo de aparență, „gândurile,
sentimentele, spaimele, speranțele, visele...":
„Ce mai, sunt un om de spectacol, adeseori
entuziasmat de actorul din mine. Cabotin,
histrionic, inautentic, o creatură de mucava,
un personaj de operetă, de commedia delParte,
de melodramă comică și grotescă"; „Dintr-un
anume punct de vedere, viața mea n-a fost (și
nu e!) decât o bătălie continuă cu observatorul
meu din penumbră" și „trebuie să recunosc,
nu sunt decât o permanentă sedimentare de
straturi". Secvențele, mereu fragmentare și
dezîncântate, se consumă fie în muncă
(metodă sigură de a „ține în frâu sentimente-
le inconfortabile"), fie în iubiri apatice și
domestice (Antonia e descrisă sculptural, din
muchii și linii, detașat și cu implicare înaltă,
ca la Camil Petrescu) ori în mici răzvrătiri
erotice de mică, vulnerabilă pradă la discreția
vânătorilor întâmplători și suficient de asidui.
Marile experiențe se consumă și ele la foc mic.
Vederea bătrânului de la azil îi spune brutal,
într-o clipă, ce e bătrânețea și moartea (scenă
foarte reușită, construită economic și expresiv,
cu un vag fior metafizic), tot așa cum boala
și moartea tatălui dezintegrează un echilibru
deja hărțuit de contexte: „inima mea se fărâ-
miță de la sine, mărunt-mărunt, transformân-
du-se într-o grămăjoară de nisip".
    Cel dintâi martor al nevoii de nefericire
a omului este Dostoievski, credea același Paul
Watzlawick. Omul nu-i făcut pentru fericire.
Oricâte binefaceri ai îngrămădi pe capul lui,
„își va pune confortul în pericol și-și va dori
cu încăpățânare vreo mizerie dăunătoare,
vreun gunoi costisitor", își va apăra „visele
fantasmatice și această degradantă stupidi-
tate". In secvența cu prelegerea despre Marele
Inchizitor al lui Dostoievski și poemul „ne-
scris" despre Dumnezeu și Satana, despre
credință și necredință, despre realitate și fic-
țiune, în cele din urmă, „sufletul în dezor-
ganizare" care este personajul lui Ovidiu
Pecican dă o nouă adâncime, și ea provizorie,
derutei autoreflexive. Tot așa se întâmplă cu
epilogul. Trimiterea la Biblie mai spune o
dată m plus despre cuvânt, ca unic instru-
ment la îndemână, dar și despre derutanta
imperfecțiune ivită din chiar bogăția lui.
    Romanul lui Ovidiu Pecican îmi confir-
mă bănuiala că anul 2006 a fost unul al pro-
zatorilor clujeni. Dora Pavel, Florina Ilis, Radu
Țuculescu, Radu Mareș, Eugen Uricaru au
ieșit pe piață cu cărți remarcabile.

6 • APOSTROF

„N-am fost niciodată atras de
modelul chinez și de China"

Dor a Pavel: Domnule Nicolae Breb an, ați
făcut parte dintr-o mică delegație de scriitori
romani care au efectuat, recent, o vizită in Chi-
na. Se pare că tărîmul chinez este un punct
turistic predilect, călătoria in China devenind
un fel de modă. Cu ce impresii v-ați întors dum-
neavoastră, un european pursingc și un bun
cunoscător al bătrinei Europe?


Nicolae Breban: Eu n-am fost niciodată
atras de modelul chinez și de China. Am
rămas totdeauna impasibil la marile exemple
de civilizație, de istorie chineză. Nu știu de
ce, e ca și cu o femeie: o chestiune de sim-
patie sau de antipatie instinctivă. Nu m-a
atras nimic. Par contre, m-a atras, în extrem-
extremul Orient, Japonia. Japonia, pe care
o simt de același sînge, de același tempera-
ment cu mine. Adică, pe chinezi îi văd ca pe
niște flegmatici, iar pe japonezi, ca pe niște
colerici. Și eu sînt un coleric. îmi place eli-
tismul lor, îmi place extremismul lor, îmi
place radicalitatea lor istorică, îmi plac eșe-
curile lor. E-adevărat însă că la chinezi m-a
respins, ca pe noi toți, experiența barbară
a revoluției culturale. Și mai ales zvonul de
la noi că Ceaușescu a rămas influențat de
ei ca să întoarcă roata, să ne atragă în cei
douăzeci de ani de fundătură penibilă, din
care ieșim cu greu și astăzi. în orice caz, nu
mă atrăgea nimic la chinezi, deși se pare că
excursia aceasta, în China, este cea mai rîvni-
tă de scriitori. Dar eu am mers numai pen-
tru că nu puteam să refuz.
    în China, Beijingul nu m-a impresionat
prea tare, cu excepția celor două castele, unul,
Palatul de Iarnă, și unul, de vară. Cel de vară
este fantastic. Mi-a plăcut foarte mult, sînt
niște foișoare, o pagodă, într-o pădure, pe
malul unui lac splendid. Celălalt, cetatea
interzisă, palatul dinastiei Ming, anul 1400,
și al celorlalți, are o structură care mi-e străi-
nă. Sînt vreo cinci-șase palate unul după altul,
mergi într-unul, îl vizitezi, după care treci
printr-o curte enormă, intri în altul, vizitezi
Sala Tronului, plafoanele pline de aur, co-
loanele de bazalt, de lemn de santal. în altă
parte, am fost duși într-o pădure, să vizităm
un templu budist. Foarte interesant, atîtea
am citit despre budism, și budismul îmi ră-
mîne străin. Am stat acolo, am văzut preoții
cum se roagă, am văzut ceremonialele, am
urcat nu știu cîte sute de trepte, am văzut
mai multe statui cu Buda, vreo cincisprezece.
E ceva străin pentru mine, nu, eu sînt mai
mult poet decît romancier, ori îmi place, ori
nu-mi place ceva. însă am ajuns în sud...


• Cristina și Nicolae Breban sau „drumul la zid". Foto: M. P.

„Shanghai, centrul
«revoluției culturale»,
este un oraș american"

D. P.: Este o diferență intre nordul și sudul
Chinei?

N. B.: Enormă. Am plecat cu avionul de la
Beijing la Shanghai, auzisem foarte mult
despre Shanghai. Adică, centrul „revoluției
culturale**..., sute de mii de muncitori care
ies în stradă, îi tîrăsc de bărbi pe profesorii
lor, îi bat, îi umilesc în public, îi omoară...,
răsturnarea elitelor chineze etc. Or, Shan-
ghaiul este un oraș american. E un fel de San
Francisco. în centrul orașului, sînt trei au-
tostrăzi supraetajate, sînt cartiere întregi care
dispar în cîteva săptămîni, blocuri de treizeci-
patruzeci de etaje, zgîrie-nori. De exemplu,
piața din Shanghai este un cartier întreg. Un
bulevard și străduțe, ca pe Champs-Elysees,
cu pasaje. Un iarmaroc enorm, în care găsești
de toate, cu prețuri de necrezut, totu-i o pă-
trime, o cincime, o șesime din prețurile eu-
ropene, totul se negociază, e un capitalism
naiv și furibund. Dar mai ales oamenii
mi-au plăcut aici, colegii pe care i-am cu-
noscut în aceste orașe, Fuzhou și Shanghai.
Pe măsură ce mergeam mai spre sud, erau
tot mai latini, tot mai calzi. Le-am și spus:
sînteți latini. Am ajuns la Fuzhou, în sudul
Chinei, pe coastă, vizavi este Taiwanul, pe
care nu l-am văzut, dar se văd insule care țin
de Taiwan. Ce mi-a plăcut aici este că, în timp
ce la Beijing era frig, plus șase-șapte grade,
dincoace erau douăzeci și cinci de grade, toți
umblau în cămăși, lumea era foarte medite-
raneană.


„Aproape nu-i vezi
pe chinezi în China"

D. P.: Cum vi s-au părut chinezii de pe stradă?

N. B.: Dacă mă gîndesc bine acum, ceea ce
ne respinge pe noi este populația chineză,
marea masă de chinezi. Asta ne sperie. Pro-
babil că reacția mea negativă de aici a fost.
Și, ce curios, aproape nu-i vezi pe chinezi în
China. E-adevărat, îi vezi pe biciclete. Deși
acum sînt mult mai multe mașini ca în urmă
cu zece-cincisprezece ani. Am văzut cîteva
poze, în niște albume, cu mii de bicicliști.
De altfel, occidentalii îi admirau pentru asta,
e foarte ecologic, nu era poluare etc., etc. Pe
chinezi aproape nu-i simți. Nu vorbesc tare,
nu se îngrămădesc, circulația este extrem de
interesantă, toți amicii mei erau uimiți, cînd
mergeam cu microbuzul nostru. în Europa,
pietonul este rege. Dacă pietonul a pus pi-
ciorul pe zebră și intri cu mașina, polițistul
te apostrofează, îți ia imediat carnetul. La
chinezi, nu mișcă nimeni, ăștia nu contează,
stau treizeci de pietoni la zebră, mașina are
întîietatea, nu pietonul. Pietonii sînt prea
mulți, nu?, s-ar opri circulația. Și e impre-
sionant felul cum manevrează ei mașinile,
taxiurile (am mers și cu taxiul), între bicicliști
și pietoni. Nu moare nimeni, în ultima clipă
toată lumea se ferește, și e o extremă discre-
ție, într-adevăr, peste tot. Am fost, de exem-
plu, și într-un sat, un sat ca un fel de Veneție
rustică. Un sat pe malul unor canale, unde
am văzut pentru prima oară cum cineva, o
fată, broda un tigru pe mătase, cu mii și mii
de împunsături de ac. Am cumpărat și eu
un tigru pe mătase, îl am la București, dar
l-am cumpărat pe urmă, din oraș, nu de aco-
lo. Am mers și cu o barcă grosolană pe canal.
A


Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 7

D. P: Chinezii sîntprimitori?

N. B.: Sigur, chinezii sînt foarte primitori,
e-adevărat că noi am fost foarte bine primiți,
se pare, dintr-o inerție postceaușistă. Ei nu
uită nici acum că Ceaușescu a făcut cea mai
mare ambasadă chineză din Europa, că el
s-a apropiat de ei, de Mao. De altfel, în cîteva
alocuțiuni - a trebuit să țin multe alocuțiuni,
la vreo două era de față și ambasadorul Ro-
mâniei, domnul Doncu, un om foarte dră-
guț, un domn care îl știa bine și pe Ivasiuc,
care mă știa și pe mine, ne-a chemat și la
ambasadă, a dat o recepție frumoasă -, am
spus așa (ei știau că am fost membru al CC,
lîngă Ceaușescu): Eu m-am apropiat de Ceau-
șescu cînd el s-a apropiat de voi, de China.
Și m-am îndepărtat de el cînd a crezut că
deținea adevărul absolut. Mă bucur că voi nu
mai credeți că dețineți adevărul absolut și că
mergeți pe drumul bunăstării și al bunului-
simț. Și ăsta e adevărul. Ei nu mai cred că
dețin adevărul absolut și au găsit, cum zic eu,
cvadratura cercului. Să rămîi marxist și să faci
capitalism, asta este cvadratura cercului, nu?
Este coincidentia cțpositorum, este contradicție
în termeni, nu? Vor să fie marxiști și să aibă
capitalism de piață. Cum adică: să fii marxist,
să ai partid unic, un sistem polițienesc destul
de rigid, și-n același timp să dai drumul la
proprietate, la concurență, la investiții, la tot
ce ține de economia de piață?!

D. P.: Dar mine ar ea? Ce mincăruri vă ser-
veau?

N. B.: A, mîncarea este execrabilă. Eu am
greșit, pentru că am mîncat prea mult în
primele două zile, iar pe urmă n-am mai
putut mînca nimic două zile. Am mîncat
foarte multă brînză de soia. Se aduc așa,
pe-o farfurie, bucățele albe, gelatinoase,
foarte plăcute, dar totul este foarte gras. Și
alte cîteva zeci de farfurioare, cu tot felul de
preparate. Fiecare cerea ce dorea, Groșan,
de exemplu, vroia carne de porc grasă, eu
însă mi-am dat seama, după două-trei zile,
că trebuie să aleg ceva ce mi se potrivește.
Nu mai suportam mirosul de sosuri chine-
zești dulcege. Mie îmi place orezul. Ei, orez
se dă foarte rar, trebuie să ceri orez sau,
uneori, ți se aduce orez doar la sfîrșitul mesei.

D. P.: In sud era la fel?

N. B.: Depinde și de calitatea restaurantului.
Restaurante mai fine, lucruri mai fine,
e-adevărat. Ne dădeau și vin, cîte o sticlă-
două de vin, dar am aflat că la ei vinul este
foarte scump.

D. P.: Bani ați avut?

N. BUSR ne-a dat o sută de dolari, iar ei,
chinezii, ne-au dat o sută cincizeci de yuani.


• Dora Pavel. Foto: M. P.

Opt yuani fac un dolar. Deci, o sută cincizeci
de yuani nu-s nici douăzeci de dolari. Mai
ales că, din ăștia, trebuia să dai nouăzeci la
plecare, la aeroport. în rest însă, totul era
gratuit: hotel, tot, digranda...

D. P.: Cum sînt îmhmcați chinezii? Sint tot
așa, cum ii știam noi, in eternul cenușiu?

N. B.: Sînt cum erau românii, dar nu în
ultimii ani ai lui Ceaușescu, ci prin anii '70.
Insă există discordanțe. De exemplu, am fost
la cîteva restaurante, în care apar fete ca aici,
cu minijupe, foarte elegante.

D. P.: Dar mașinile lor?

N. B.: A, mașinile! Deja Audi e acolo, Citroe-
nul e acolo... La un banchet dat la un hotel
de cinci stele, eram serviți de cincisprezece
păpuși „de porțelan“ fantastice. Groșan, să-
racul, nici nu putea să mănînce, tot întreba:
„Dar n-aveți măcar un salon de masaj estetic
aici?“ Nu, nu i s-a putut oferi. A venit o to-
varășă secretară cu ideologia și propaganda,
intr-un taior franțuzesc, cu un Audi numai
în piele, care a spus: „Eu sînt membră și în
trei consilii de administrație amcricaneA Ei,
asta numesc eu cvadratura cercului...



„Istoria Chinei
e un culoar uriaș"

D. P.: Ei au gătit un compromis...

N. B.: Păi, da, sigur, trebuie găsite compro-
misuri, nu sărit dintr-odată. Sigur că la ei
decide și masa enormă, un miliard și trei sute
de milioane. Nu te poți juca să zici: miine dăm


drumul libertății. Pe urmă, ei mai au un ar-
gument și mai mare: istoria Chinei este mult
mai veche și mai mare decît a oricărei țări
europene, decît a Franței, de exemplu. La noi,
există orgoliul ăsta, european, o aroganță
europeană, care vrea să dea lecții la toată lu-
mea. Eu sînt un european, eu sînt mîndru
că sînt european, că sînt jumătate neamț, că
m-am format în cultura franceză și rusă. Mo-
delul cultural european este enorm în ultimele
secole, dar, dacă te uiți la istoria Chinei... hă,
hă (nde), e un culoar uriaș! M-am plimbat o
zi întreagă pe zidul ăla, al lor, zidul e la șaizeci
de kilometri de Beijing, în nordul Chinei,
făcut ca să-i apere de mongoli...

D. P.: La chinezi se întrevede ceva, in viitor,
vreo liberalizare?

N. B.: Dar este deja foarte multă!

D. P.: în a fam de asta, economică.

N. B.: Dintre noi, Groșan era cu întrebările
mai delicate...

D. P.: El fiind jurnalist...

N. B.: Da, jurnalist, și încă unul înțepător.
La Beijing, am participat la o întîlnire cu
scriitorii din Beijing și cu unii dintre secretarii
Uniunii Scriitorilor din Beijing, care are
doar... șase mii de membri, la un miliard trei
sute. România are o populație de douăzeci
de milioane și are două mii de membri. Deci
șase mii de membri, îți dai seama, o selecție
enormă! Șeful era cam prostălău, un activist
de-ăsta, de mîna a doua. Ne-a primit foar-
te bine, cu un banchet după aceea, dar...
De-aia mi-a plăcut sudul, cei din sud erau
deschiși, calzi, am fi putut merge cu ei la
dame. E-adevărat însă că toate cele opt-zece
provincii, cîte aveau ei, au și ele asociații ale
scriitorilor, cu cîte treizeci-patruzeci de mii
de membri, din care doar cîțiva sînt și în cea
centrală. Deci este foarte piramidală toată
construcția. Groșan, în vreo două locuri, pe
ăștia, mai deschiși, din sud, care erau băieți
drăguți, i-a întrebat: „Pe omul ăsta, al vostru,
care a luat premiul Nobel, voi îl publicați
aici?“ De altfel, la Fuzhou, au spus: „Aici
a fost, cu noi, pînă în ’83 a fost cu noi. Dar
nu este cel mai bun scriitor al nostru“. O
replică, așa, ca la Goma. Pentru că, de fapt,
ce fac ăștia, la Nobel? încep să aleagă scriitori
dintr-o cultură mare, care trăiesc în altă parte.
Milosz în America, chinezul în sudul Fran-
ței... Este puțină diversiune aici, dar, mă rog.
Poate e o formă și de rezistență la o cultură
centralizată și ideologizată. Nobelul face și
politică, foarte bine că face. Dar, de fiecare
dată, chinezii erau puțin încurcați, nu spu-
neau prea multe, ne spuneau că-1 cunosc, că
nu știu ce, la un moment dat unul a zis că
premiantului i-au apărut la ei cărțile înainte,
dar asta, nu. Probabil că asta, care a apărut

Cărți primite la redacție

E. Lovinescu,
Confesiunile
unui critic,
antologie și stu-
diu introductiv
de Ion Simuț,
București: Insti-
tutul Cultural
Român, 2006.

✓ 2^ “
t
&
-WlliiT

E. Lovinescu,
Revizuiri, ediție
de Ion Simuț,
cuvânt-înainte
de Mircea Martin,
Pitești-București:
Paralela 45,
2003.

• Gabriel Chifu, O
  sută de poeme,
  prefață de
  Nicolae
  Manolescu,
  Craiova:
  Ramuri, 2006.

• Dan C.
  Mihăilescu,
  Viață literară
  (II), ianuarie-
  decembrie
  2006, București:
  Editura Funda-
  ției pro, 2007.

8 • APOSTROF

în Franța, în China n-a apărut. Nu cred că
ei îi fac mare reclamă, pentru că, sigur, există
încă sechele comuniste și centraliste.
   De altfel, nivelul scriitorilor nu e foarte
înalt. Acolo, un Paleologu sau un Pleșu ar
fi genii. Nici eu nu mi-am dat drumul, am
văzut care este nivelul și am fost puțin fin,
convențional. Condeescu a simțit imediat
care este atmosfera, că trebuie să fii puțin
rigid, și-atunci tipii îți dau tot. Eu m-am
enervat, am stat ore întregi la cîte o întrunire
de-asta, tot veneau fete și ne turnau ceaiuri,
mereu ceaiuri foarte bune. Au o cănuță cu
capac și vin tot la cinci minute să-ți toar-
ne ceai. M-a enervat convenționalitatea și
le-am vorbit doar de istoria României.


„Eu sînt mai bucuros că sînt
bun scriitor decît că sînt
membru al Academiei"

D. P.: Scriitorii chinezi cu care v-ați întîlnit
vă cunoșteau valoarea? Delegația noastm v-a
scos in față?

N. B.: Da, băieții noștri au fost unanimi
și au spus, în final, că sînt mîndri că sînt
cu mine. Mai ales cînd au văzut că, în sud,
titlul de academician este enorm. Chiar și
tovarășa asta, cu propaganda, a zis: „Am
auzit că sînteți un mare scriitor, dar și mem-
bru al Academiei. La noi, Academia este“...
Am zis: Da, și la noi Academia Română...,
dar, zic, eu sînt mai bucuros că sînt bun scrii-
tor decît că sînt membru al Academiei. Și
atunci, și băieții au zis imediat: „Da, și noi
sîntem bucuroși că sîntem cu domnul Bre-
ban“. A fost o delegație perfectă, a fost și
o delegație de rezistență, pentru că a fost
foarte obositor. Ne făceau un program foar-
te consistent. Dimineața, la opt-opt jumate,
plecam din acele hoteluri de patru-cinci stele.
După aceea, temple, pagode, pe unde eram
conduși. In prima zi, la Beijing, am fost și
la facultatea de limbi străine, unde se învață
și româna. Era un profesor chinez, șeful de
catedră, și unul român, fost coleg de faculta-
te cu Ionică Groșan. în seminar, acolo, erau
vreo treizeci de studenți chinezi, despre care
am aflat ulterior că au fost selectați cu mare
acribie. Ca să ajungi acolo, din zecile de mi-
lioane... Pe rînd, studenții au făcut un fel de
cor vorbit. Mai întîi, cei din primele rînduri
au spus, sacadat: „Sîntem-bucuroși-că-a-
venit-o-delegație-de-mari-scriitori-români“.

D. P.: In limba română...

N. B.: Da. Pe urmă, se ridica al treilea rînd
de bănci și spunea același lucru. Era un fel
de cor vorbit, cum era înainte, sub stalinism.
Dar profesorul lor avea un vocabular larg,
nuanțat foarte fin.


„E greu să mergi
la o națiune atît de mare
și de comentată și să te mai
și impresioneze ceva"

D. P.: Ce v-a impresionat la zidul chinezesc?

N. B.: L-am văzut de-atîtea ori în filme,
în poze, incit... E greu să mergi la pomul


• Dora Pavel și Nicolae Breban. Foto: Cristina Breban

lăudat, să mergi la o națiune atît de mare


și de comentată, de care toată viața ai auzit,


și să te mai și impresioneze ceva. Spre bu-
curia noastră, într-unul din templele lor -
templu înseamnă un palat în marmură de
două etaje, fantastic -, ne-au arătat galeria
de tablouri. Era un anarhist socialist din anii


’30, Lu Sin, scriitor, care a fost prieten și cu
prietenul lui Mao, noi l-am tradus la Univers,
pe vremuri, au apărut din el vreo trei ediții,
la Romul Munteanu. După cum am văzut
din poze și după ceea ce ne-au spus ei, era
un rural, un fel de Marin Preda al lor, pro-
babil mai naiv decît Preda. Nu, nu-mi fac
mari iluzii în legătură cu nivelul lor, nici al
poeziei, nici al prozei. De fapt, eu sînt foarte
puțin informat cu literatura lor. Știu mai
bine ce este la japonezi decît la ei.


D. P.: Televiziunea lor e cenzurată, cum era
la noi pe vremea lui Ceaușescu?


N. B.: Nu, nu. Televiziunea e liberă, dar
fără pornografiile de la noi, fără dame goale
noaptea. Sînt însă o grămadă de filme ame-
ricane. Cam peste tot. La Shanghai, de
exemplu, am văzut HBO... Sînt posturi des-
tul de relaxate și au chiar și vreo două pos-
turi în limba engleză.



„Cultura chineză este
profund subvenționată"

D. P.: Care este situația culturii chineze?

N. B.: Cultura lor este profund subven-
ționată, ceea ce nu e cazul la noi. Atmosfera
e foarte laxă și nu cred că mai există tipul
stalinist de îndoctrinare și de cenzură. Un
tip de cenzură sigur că există, dar el poate
să existe și la noi, contra pornografiei, obs-
cenității, trivialității invadante.


D. P.: V-ațiputut da seama de nivelul lor de
trai? N-ați intrat in casele oamenilor...

N. B.: Păi, într-un imperiu așa de mare
există de toate, probabil că există și sărăcie.
Dar sărăcie este și în Franța, și în Germania,
și-n America. Nu, problema esențială este
ce model iei cînd treci de la un sistem atît
de extremist, cum a fost și al comunismului

românesc. Chinezii au ales calea rigoristă.
Dacă n-ar fi sudul ăsta, coasta, care merge
foarte tare pe stilul american, pe stilul eco-
nomiei de piață, poate că ar putea fi criticați,
dar, așa, ei înaintează cu pași mărunți, cu
pași prudenți, în același timp, însă, deschi-
zîndu-se spre lume, primind. Sigur, nu ac-
ceptă să li se intervină în viața internă. în
orice caz, eu îi admir pentru felul în care
trec dintr-un sistem antiuman și negativist
într-un sistem bazat pe bunul-simț, pe
economia de piață, ținînd în mină totuși
pîrghiile puterii. Ei au la picioare marile țări
ale lumii, toate vin și se ploconesc ca să
primească comenzi, China fiind piața de
desfacere cea mai mare din lume. Și încă
ceva interesant: e cea mai curată țară din
lume. Oriunde mergi, pe unde am umblat,
în sudul Chinei, în cartiere mărginașe, pe
oriunde am trecut cu microbuzul, în orice
mahala, ai să vezi o chinezoaică, cu un făraș
din ăsta, cu miner, care curăță. Peste tot sînt
chinezoaice care curăță strada. Nu există un
muc, nu există nimic aruncat pe stradă.
China este un potențial enorm. Eu sînt
convins că ei domină azi în Asia, că în
douăzeci de ani îi vor domina pe ruși, că
s-ar putea ca, într-o sută-o sută cincizeci de
ani, să fie una dintre marile puteri ale lumii.
Mai ales dacă vor face o joncțiune cu
japonezii și vor realiza „monstrul^ de care
se teme Europa de sute de ani, „monstrul
galben“, pericolul galben. E și normal să
ajungă și ei o dată să conducă lumea.
Europenii au condus destul, americanii
conduc și ei de o sută de ani...
■
Chf, martie 2003
                       Interviu realizat de
                       Dora Pavel

           Din volumul Armele seducției,
           în curs de apariție la
           Editura Casa Cărții de Știință








Să ne cunoaștem scriitorii


Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 9

Ancheta APOSTROF


Tren de plăcere

1. Ce ținut de pe alte meridiane n-ați văzut încă și
   visați să-l atingeți? Există un spațiu anume pe care
   l-ați văzut deja și vă recheamă? De ce vă recheamă?

2. Spre ce loc v-ați dus cîndva în urma unei reco-
   mandări (chiar livrești) și v-a dezamăgit?

3. Va documentați înaintea unei excursii sau vă plac
   descoperirile spontane, empirice? Doriți să fiți ghi-
   dat sau nu?

4. Dacă ați avea oricînd posibilitatea acestei opțiuni:
   ați alege călătoriile de durată sau pe cele scurte?

5. Ce mijloc de transport preferați?

6. Care este pentru dvs. momentul cel mai plăcut al
   unei călătorii: cel al așteptării ei, al prezentului ei
   sau al rememorării? Prezentul ei vă relaxează sau
   vă obosește, vă stresează?

7. Aveți un obiect/o imagine/o senzație-obsesie pe
   care îl/o căutați obstinat oriunde mergeți?

8. Care este lucrul sau iluzia cea mai de preț pe care
   le-ați pierdut într-o călătorie?

9. Citiți cărți de călătorie? Considerați literatura
   de călătorie un gen minor? Ați fructificat și dvs.
   călătorii prin creație? Cum?

10. Evocați o călătorie de pomină, cu torni ratată. De
   ce ratată?

11. Vă place să călătoriți solitar sau însoțit? Ce
   mari/decisive cunoștințe, prietenii (literare sau
   nu), iubiri ați legat într-o asemenea călătorie? A
   contat asta pentru destinul dvs.?

Un călător profesionist



1.  Deși, din Egipt în Statele Unite, am reușit
să ajung, după 1990, într-o mulțime de col-
țuri ale lumii, desigur că mi-au rămas o mul-
țime de ținuturi nevăzute, dar pe care aș vrea
să le văd. De mic copil, visez la Grecia și Ita-
lia și încă nu le-am văzut, deși sînt mai aproa-
pe decît ținuturi văzute, unele, cum ar fi Ger-
mania ori țările scandinave, cu excepția
Finlandei, chiar de prea multe ori. Nutresc
nădejdea că voi fi sănătos și voi vedea și nevă-
zutele! Parisul, Viena și Cracovia de bună
seamă că mă recheamă insistent. Din feri-
cire, în cea din urmă reușesc să ajung de
două-trei ori pe an și-mi mai ostoiesc alea-
nul. De ce mă recheamă? Pentru că sînt orașe
perfecte pentru un om cu structura mea,
de citadin care, prin oraș, nu înțelege o
adunătură de blocuri, fie ele staliniste sau
neocapitaliste, ci o localitate așezată temei-
nic în istorie, orașe în care mi-ar plăcea să
trăiesc, dar desigur fără să muncesc, să am o
pensie, o bursă, o rentă, o sinecură... Deci,
să citesc, să scriu, să mă plimb, să merg la
concerte și expoziții, să zac prin cafenele.

2.  Mie îmi place foarte mult să călătoresc,
am și făcut-o intens în ultimul deceniu și
ceva, dar n-am fost dezamăgit nicăieri, după
cum îmi amintesc. Chiar dacă nu era ceea ce
mă așteptam, era altceva care mă surprindea,
iar surprizele nu sînt neapărat neplăcute.

3. Pe cît îmi este posibil, mă documentez,
dar nu neapărat la detaliu, ci în ansamblu.
Mai degrabă decît ghiduri, citesc cărți despre,
memoriile altor călători, chiar opere de ficțiu-
ne situate în respectivul spațiu. în schimb,
odată ajuns într-un loc nou, îmi iau cel mai
bun ghid și cea mai bună hartă a zonei. în
principiu, nu-mi place să fiu ghidat, prefer
să descopăr singur farmecul - sau oroarea!
- unui loc nou. Nu merg în ceea ce se chea-
mă „excursii organizatei Dar de cîteva ori,
la Moscova de pildă, s-a întîmplat să am cîte
o foarte frumoasă „ghidă“ și asta chiar este
de nerefuzat!

4.  Cred că nu poți cunoaște cît de cît un
oraș în mai puțin de o săptămînă și oricum
trebuie să revii. Călătoriile foarte scurte nu
mă pasionează excesiv, dar dacă n-am înco-
tro, nu le evit. îți iau mai mult timp pregă-
tirea pentru călătorie și readaptarea de după
decît călătoria. Din acest motiv, prefer să nu
dau curs invitațiilor la congrese, dezbateri
ș.c.l. dacă programul nu e de măcar o săp-
tămînă. Și așa stai mai mult de jumătate
de timp într-o sală. Noroc că dorm foarte
puțin și pot face explorări de noapte. Mai și
fug de la asemenea manifestări importante,
cum am făcut în 1999 la Budapesta! Pentru
mine, călătoria ideală e cam de trei săptă-
mîni - așa fac cînd merg la Cracovia.

5.  Pentru a ajunge la destinație, avionul,
dacă e posibil. Dacă nu, trenul. Acolo însă,
dacă nu merg mai tot timpul pe jos, cu apa-
ratul de fotografiat în funcțiune, degeaba
m-am mai dus.

6.  Așteptarea mă enervează. îmi place călă-
toria în sine, care mă relaxează, indiferent
de intensitate, de aglomerația din program,
chiar mă odihnește. De aproape douăzeci
de ani, doar în străinătate reușesc să mă mai
odihnesc. Aici, am constatat, nu scap de iste-
ria aborigenă, nici ascuns în creierul munți-
lor ori în adîncul pădurilor. Nu e glumă, am
încercat și isteria tot m-a ajuns din urmă.
Cum sînt o fire, mai degrabă, secundară,
desigur că am și plăcute rememorări, iar de
cînd fac poze, de vreo cinci ani, am și un
bun sprijin pentru acestea.

7.  Da, plăcuta senzație că, într-o mare aglo-
merație, ești singur cu ale tale, nu te cunoaște
nimeni, nu te oprește nimeni, nu-ți cere
nimeni nimic și nici nu-ți bagă nimeni plian-
te publicitare pe gît, dacă nu le ceri! întot-
deauna și oriunde, caut casele lui Dumne-
zeu, așa că m-am recules și în catedrale
catolice, și în sinagogi, și în moschei.


■4


10 • APOSTROF

DOSAR

Despre călătorii și nondemoni

AȘ VREA să ajung în insulele Eoliene (din
nordul Siciltei); este vorba de șapte insu-
le, dintre care Lipari, Vulcano și Stromboli
sunt cele mai cunoscute. Aș vrea să ajung
aici, pentru că pe una din aceste insule
mi-am închipuit adesea o întâlnire magistrală,
deși imposibilă: aceea dintre Ulise și Cristo-
for Columb. Și pentru că mă ispitește să scriu
un roman despre o asemenea întâlnire.
   Altfel, locul unde revin la nesfârșit, pen-
tru că nu mă mai satur de el, este Grecia,
mai exact insulele grecești (turcoaz și liniș-
titoare) . Aici mă simt foarte egală cu mine
însămi, aici scriu relaxată, aici mă simt în
cuib. Am simțământul de utevus (dar am
vorbit mai pe larg despre așa ceva în ultima
parte a romanului meu Tnctphalos).
   La 18 ani am ajuns în insula Capri (evi-
tând, din păcate, vizitarea sitului arheologic
de la Pompei), pentru că eram fascinată de
casa lui Axei Munthe aflată în Anacapri, pe
creștetul insulei (dar, oare, poți să alegi să
vezi Pompeiul, și nu insula Capri, atunci
când ai 18 ani?). Vizitarea insulei a fost însă
dezamăgitoare, din pricina puhoiului de tu-
riști care distrugeau destul de multe în cale.
M-am ales doar cu o scoică uriașă și por-
tocalie de acolo.
   Mulți ani mai târziu, încercând cu orice
preț să ajung pe insula Egina din Grecia,
unde se află un celebru templu al zeiței Atena
(Afaia), am ratat situl arheologic din pricină
că muzeul se închisese cu cinci minute înain-
te ca eu să ajung acolo. Iar vizitarea insulei,
căreia i se dusese buhul și pe care eu o fan-
tasmasem în chip aparte, s-a preschimbat
într-un fiasco din multe alte cauze.

   întotdeauna scrutez pe îndelete hărțile,
înainte de a porni o călătorie. Uneori sco-
tocirea aceasta începe cu luni de zile înain-
te. Pe lângă ceea ce scrie în cărți și pe lângă
ceea ce știu din auzite, întotdeauna descopăr
în călătorii și ceva foarte personal, doar al
meu, un obiect magic, o senzație, o stare, o
plantă, un golf, o mireasmă.
   Nu cred că este utilă clasificarea în călă-
torii de durată și călătorii scurte. Sunt pur
și simplu moartă după călătorii. E o pasiu-
ne egală cu cea de a scrie și a citi. Iar de călă-
torit o fac cu orice îmi iese în cale: avion,
tren, vapor, autocar. Nu are importanță. Dacă
ar fi să aleg cu orice preț, atunci probabil că
aș prefera vapoarele, deci călătoriile pe mare.
   Trăiesc călătoriile de trei ori: în aștep-
tare, în desfășurare și apoi în rememorarea
lor. Toți acești timpi au o altă funcție emoțio-
nală și nu se suprapun nicicum. Așteptarea
este un timp prenatal; desfășurarea este tim-
pul activ (cmpe diem), iar rememorarea este
timpul proustian, încetinit, savurat. Călăto-
riile sunt, de aceea, triciphalice (și iată că mă
întorc, vrând-nevrând, la deja mai sus pome-
nitul meu roman).
   întotdeauna caut marea sau măcar amin-
tirea ei, în călătoriile pe care le fac. Caut
scoici și covoare țesute de băștinași, caut
mirodenii și uleiuri. Nu am pierdut nicio-
dată ceva în călătorii. Timpul în niciun caz
nu mi l-am pierdut. Dimpotrivă, m-am
reîntâlnit cu mine însămi și a fost bine. De
pildă, de câte ori mă duc la Veneția, nu fac
altceva decât să mă reîntâlnesc cu mine în-
sămi, rătăcind pe ulicioare și stradele și
îmbibându-mă de lagună.

   Nu mai citesc neapărat cărți de călăto-
rie, întrucât nu mai am timp pre cât aș dori.
Gen minor? Nici vorbă! Cărțile de călăto-
rie sunt singurele care, la maturitate, ne fac
să mai avem o memorie a paradisului. Așa
se face că am scris eu însămi și o carte de
călătorie, dar numai în sens metaforic, pen-
tru că e prea sec să spun că romanul meu
Trici phalos ar fi o carte de călătorie. Călătoria
era aici doar pretextul pentru questa de sine.
   îmi place să călătoresc și singură, și cu
Corin, și cu prietenii. în tinerețe am călă-
torit cu părinții mei, în special cu mama,
întotdeauna sensul călătoriei mele a fost
dat și de cei alături de care călătoream. Pen-
tru că regăsirea paradisului o făceam singu-
ră sau prin comuniune cu alții: și nu era ace-
lași lucru, era de fiecare dată altceva și altfel.
Un alt parfum: nu întotdeauna un acrișor
Givenchy, un dens Lancome ori un sprin-
ten Dolce & Gabbana. Unele călătorii au
fost decisive: Paris în 1981, Veneția în 1983,
Grecia în 1995, 1996, 1999, 2001, 2003,
2005 și 2006; New York în 1999-2000,
Paris în 2000, Arles în 2002, apoi iar Veneția
în 2003 și 2004, Moscova în 2005 - ehei,
dar este prea mult de înșirat. Prefer să călă-
toresc, și nu să înșir ani și orașe. Prefer să
trăiesc.

8.  N-am pierdut nimic în nicio călătorie de
pînă acum. Nu m-am dus acolo cu iluzii, cu
prejudecăți, ci deschis, cu dorința de a vedea,
a mirosi, a asculta, a înțelege. Mai degrabă,
m-am ales cu iluzii, de pildă aceea că, odată
și odată, mă voi muta într-un oraș adevărat,
ceea ce în „eterna, fascinanta și mereu sur-
prinzătoarea“, cum sună cele două sloganuri
turistice naționale, nu prea mai avem. Nici
măcar orașele nemțești n-au scăpat de tăvă-
lugul arhitecturii proletcultului.

9.  Citesc chiar cu mare plăcere. Nu știu dacă
este un gen minor, dar este unul foarte atrac-
tiv. Am fructificat, dar nu atît în cărți de călă-
torie, cît în operele mele de ficțiune. Am
povestiri „situate“ la Berlin, Paris sau Cra-
covia, cum am poezii în care apar imagini
nordice, scandinave. De bună seamă, n-aș fi
putut face asta dacă nu aș fi fost pe acolo.

10.   în 1990, am ratat Praga! Și ar fi trebuit
s-o văd deja, după cum îmi spune toată lu-
mea care mă aude perorînd îndrăgostit de-
spre Cracovia. Am ratat acea călătorie, în
toamna acelui an, pentru că nu aveam încă
deprinderi consolidate de călător profesio-
nist. Aveam o bursă la Paris, care începea pe
15 octombrie, îmi luasem și biletul de avion,
viza etc. și, cu cîteva săptămîni înainte de


plecare, am fost invitat la o conferință inter-
națională despre societatea civilă în țările
postcomuniste. Mai fusesem în primăvară la
așa ceva la Copenhaga și, la întoarcere, mă
oprisem la Berlin. Mi s-a părut peste pute-
rile mele să zbor la Praga, să mă întorc pen-
tru o zi la București și apoi să plec tot în
zbor spre Paris. Eram și eu, așa, un român
cam de la țară, proaspăt ieșit din peșteră!
Acum, n-aș mai rata, nici dacă ar trebui să
fac turul lumii într-o săptămînă. Și Praga
- nu scapă!

11.  îmi place să călătoresc în cuplu, însoțit
de o femeie vreau să spun!, sau singur.
Nu-mi mai plac călătoriile în grupuri mari
sau mici. Altădată, îmi plăceau, străbăteam
munții Neamțului ori Oltul cu pluta, în
bandă. Cum călătoriile mele au fost de mai
multe feluri, adică de studiu, scriitoricești,
oficiale, pe vremea cînd eram prim-secre-
tar de tip nou în județul meu, de plăcere ori
pentru „reunificarea familiei^, am întîlnit
foarte multă lume, scriitori, universitari, poli-
ticieni, administratori. în 1990, am făcut
cunoștință la Paris cu Pierre Bourdieu, iar
lui Milan Kundera i-am mărturisit că e unul
din romancierii mei preferați. L-am pîndit
o jumătate de zi pe Cioran în ploaie, dar
cînd a sosit n-am mai simțit nevoia să vor-
besc cu el. Am stat însă mult la taifas cu

Monica Lovinescu și cu regretatul Virgil
Ierunca. în 2005, la Congresul de 25 de ani
al Solidarității, la Varșovia și Gdahsk, i-am
întîlnit pe Walesa, Havel, Barroso, Brzezin-
ski, Madeleine Albright ori pe geamănul
Kaszczinski, actualul președinte polonez, la-
olaltă cu o mulțime de alți mari politicieni
ai lumii. Cu unii, am și schimbat cîteva pro-
poziții. Cu cardinalul Lustiger am vorbit
mult, i-am și preluat intervenția pentru revis-
tă. Nu știu cît a contat pentru destinul meu,
pe cei mai mulți îi „cunoșteam^ oricum,
eventual îi admiram sau iubeam, cu mult
înainte de a-i și vedea. Cred că mai impor-
tantă e întîlnirea cu Willy Totok, la Copen-
haga și Berlin, pentru că așa ne-am cu-
noscut și am devenit prieteni. Ori cea cu
Volodea Tismăneanu, de la Brașov, pe vre-
mea puciului moscovit din 1991, atunci
ne-am cunoscut. Dar, poate cea mai impor-
tantă este întîlnirea cu o fostă hippiotă
cehoaică, în Pere Lachaise, lîngă mormîntul
lui Jim Morrison, pentru că a ieșit de acolo
o fulgurantă poveste de dragoste, dar și o
povestire care îmi place încă și acum!

DOSAR

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 11

Oxford shi re

1.  Am călătorit relativ puțin, în ciuda fap-
tului că am fost de cinci ori în Statele Unite
și am petrecut o lună de hipernormalitate
academică în Anglia, la Oxford. îmi do-
resc să revăd campusul de la Indiana, din
Bloomington, de care mă leagă cea mai susți-
nută documentare de bibliotecă pe care am
făcut-o până acum, dar și o brazdă desțe-
lenită pe locul viitoarei baze sportive înce-
pute în 1992 (am fost printregroundbreakers,
cu fotografie în regulă, care să ateste eve-
nimentul...), sau călătoria la Niagara. In mod
paradoxal, am văzut foarte puțin din Europa:
aș merge la Davos, să simt ceva din atmo-
sfera Muntelui vdjit, în țările scandinave sau
în Germania lui Thomas Mann și Nietzsche
(Miinchen, Liibeck, Naumburg, Rdcken),
dar, mai presus de toate, în Elveția sau Italia
alpină, să văd Matterhornul, pe care l-am
decretat „muntele meu preferat" încă de pe
vremea când visam să fac alpinism și să dau
o raită prin Himalaya. Mă cheamă, în con-
tinuare, New Yorkul, pe care îl știu destul
de bine, mă interesează mult Grecia sau Ie-
rusalimul - inclusiv situl de la Qumran -,
dar dacă ar fi vorba de o călătorie „de vis“,
cred că m-aș opri undeva printr-un sătuc din
Anglia - de genul celor care se văd în Mid-
somer Murders - sau prin vreun fiord din
Norvegia, aș închiria o căsuță și aș sta acolo
un an, cu un câine și o bicicletă.

2.  Sunt incapabil să fiu dezamăgit atunci
când ies din România. însă, cu riscul de a
oripila milioane de suflete simțitoare, mă
văd silit să recunosc că nu am reușit, încă,
să intru în rezonanță cu Parisul: feminin,
răsfățat, capricios, agresiv și isteric, l-am
bătut la pas, dar nu a izbutit să mă cuce-
rească, poate și pentru faptul că m-am desan-
tat acolo venind de la Londra, în care m-am
simțit ca peștele în apă. în consecință, m-ar
bucura să revăd și Parisul, să verific cine a
fost de vină: el sau eu...

3.  Mă documentez pe îndelete, nu numai
din ghiduri, luni întregi. Parcurg apoi tra-
seele obligatorii, după care o pornesc la
întâmplare, pentru a descoperi lucruri ine-
dite, forme noi, mirosuri neașteptate. Deși
nu fumez, intru în toate magazinele cu
tutun, pentru a vedea pipe și a savura arome.
Sunt mare amator de puburi, cel mai vechi,
în Oxfordshire, în care am fost era din seco-
lul XIY intrase binișor în pământ sub pova-
ra timpului care a trecut, așa că am coborât,
pentru a intra, să mâncăm un cartof uriaș,
rustic, cu coajă, stropit din plin de un înger
scos atunci din pivniță. Mănânc ce se mă-
nâncă prin partea locului, cer toate exoti-
smele. Nu intru niciodată în fast-fooduri.
Am participat odată la o conferință ținută
la Muncie, în Indiana, unde un profesor
ne spunea că americanii, deși sunt mai tot
timpul pe drumuri, nu știu să călătorească,
pe motivul că oriunde ar fi, ei caută America
de acasă: aceleași fast-fooduri ca peste Ocean,
aceleași gusturi, același loc al toaletei (avea
dreptate: când te afli în fața unui Wendy’s,
în orice parte a lumii ai fi, știi prea bine,


înainte chiar de a deschide ușa, unde se află
locul cu pricina și unde salad bar-vM.). îmi
place să cred că, spre deosebire de yankei,
am vocația rătăcitoare a călătoriei...

4.  Dacă s-ar putea (tui an sabatic??), aș pleca
pentru o perioadă foarte lungă. încep să mă
simt bine intr-un loc abia din clipa în care
singurătatea mea interioară intră în rezo-
nanță cu peisajul și cu oamenii de acolo.
Pentru asta, e nevoie de timp, ca și pentru
amăgirea că începi să fii de prin partea locu-
lui, că intri în peisaj, că la ajfee sbcp se știe
ce combinație preferi sau că vin vecinii
să-ți ceară o șurubelniță, pe care ți-o resti-
tuie abia peste o lună, că oricum ești de aco-
lo și nu pleci nicăieri...

5.  Avionul. Trenul, fiindcă este întotdeau-
na o experiență inițiatică. Deși nu este un
mijloc de transport, aș merge mult pe jos,
așa cum făceau studenții medievali, pe urme-
le cărora călătorește magistrul Knecht din
Jocid cu măigele de sticlă, luând-o pe-ndele-
te pe sub liziere de păduri, pe poteci um-
broase din codri sau direct peste fânațe, ghi-
dat de turnul câte unei biserici singuratice.
Călătoria ține de latura mea romantică, re-
prezentând, oriunde și întotdeauna, o vo-
luptuoasă imersiune în nevinovăție.

6.  Călătoria propriu-zisă, ritmul ei, atmo-
sfera, noutățile. Există o vorbă, care a deve-
nit truism, și anume că precondiția unei ex-
patrieri reușite este renașterea: să nu te uiți
înapoi, să nu regreți nimic, să nu ai nostal-
gii, fiindcă trecutul va ajunge să te mistuie.
La o scară mai mică, fenomenul este valabil
și pentru o călătorie: mulți o ratează fiindcă
se tot gândesc, pe durata ei, la ce se întâm-
plă acasă, că au plecat lăsând în urmă res-
tanțe, debite deschise, promisiuni neonora-
te. într-o călătorie colectivă, tipul acesta de
neliniște este cel mai obositor, fiindcă agre-
sează: oamenii vin peste tine, îți împărtășesc
zgomotos temerile, fac din socializare un
ritual de exorcizare. Popor organic, încă rea-
văn, românii excelează în acest soi de iste-
rie: am călătorit cu mai multe nații, dintre
ei românii fiind cel mai puțin dispuși să te
lase în pace, să-ți respecte intimitatea. în
consecință, îmi pregătesc foarte bine mo-
mentul plecării și morga de drum: închid
toate robinetele, blochez gazul, plătesc fac-
turile, îmi predau articolele, predau și pisi-
ca, termin capitolele neîncheiate ale cărților
pe care le citesc sau scriu, pentru ca nimic
să nu tulbure bucuria de a fi complet altul
pentru o perioadă determinată de timp. Ta-
citurn, tac zâmbitor pe drum când sunt pro-
vocat sau dau răspunsuri stupefiante, și-nce-
tul cu încetul ies din peisaj, obțin dreptul de
a fi lăsat în pace.

7.  Nu, dimpotrivă. Nu sunt nici măcar li-
vresc, nu mă duc la Weimar să îl caut pe
Faust. Pe Frauenplan, cel mai mult m-a uimit
iatacul de noapte al lui Goethe: un pat mi-
cuț, cazon, într-o cameră practic goală, pri-
nos meschin adus obligației mult-prea-


umane de a dormi. Patul spune multe despre
firea unui om. Sunt de mai multe feluri:
fastuoase, austere, rușinoase, senzuale, exu-
berante, câte și mai câte.... Unele sunt cavo-
uri, temple sau deja sanctuare: spune-mi
în ce pat dormi ca să îți spun cine ești...

8.  Iluzia că România mai are puțin pentru
a se normaliza.

9.  în Experiența externă am publicat un mi-
croeseu despre luna de visitirg scholar petre-
cută la St. John’s, la Oxford. De jurnal
m-a ferit până acum îngerul zâmbitor al crea-
ției, literatură de călătorie citesc cu avidi-
tate, nu numai din cărți, ci și din reviste sau
ziare. Afli mereu câte ceva nou, dar este și
o formă inocentă de bovarism, specifică unui
om care iese rar din țară.

10.  Presupunând că și drumeția autohtonă
este călătorie, am dat anul trecut, cu mașina
mea veche, într-o groapă invizibilă în județul
Neamț, pe un drum altminteri ca oglinda
(mă rog, mici crăpături din construcție, ca
la noi...), și am rămas blocat lângă Bicaz.
După disperarea primei reacții de neputință,
am fost imediat ajutat de către un necu-
noscut, cu o solicitudine pe care numai în
România o poți găsi: a stat cu noi până
noaptea, a cârpit ce a putut cârpi, nu s-a lăsat
până când nu ne-a scos la liman, deși era
sfârșit de săptămână, fiind așteptat acasă.
Când vezi asemenea oameni, care aparțin cu
adevărat „României profunde" (nu în accep-
țiunea peiorativă pe care unii o dau sintag-
mei), te întrebi cum se face că în jilțurile
puterii politice de la București sunt numai
escroci, profitori și șmecherași de duzină.

11.  Tovarășii de călătorie sunt, în general,
de două feluri: unii (puțini...) îți împărtășesc
singurătatea, alții (foarte mulți...) ți-o inva-
dează. Mă feresc cum pot de oameni care
nu vor decât să „organizeze", să-și impună
voința asupra celorlalți, să-ți spună câte mi-
nute poți sta intr-un muzeu sau în baie, de
ce e bine să îți reglezi pașii după ai lor și
că acum trebuie să mănânci pizza, când tu
vrei pește-spadă, clătite cu mărar sau doar
unt de arahide. Așa că, mă adaptez cum pot,
sufăr politicos o vreme și șterg putina la pri-
mul colț, făcând pe distratul. Dacă am noro-
cul să nu mă tragă înapoi de mânecă, fug
cât colo și nu mai apar decât seara.


12 • APOSTROF

DOSAR

La Paris, ca acasă


Ioana Cistelecan

1. întrebarea, în ce mă privește, ar fi trebuit
să sune afirmativ: Ce ați văzut deja?..., căci
mi-ar fi fost mult mai lesne să exemplific.
Exercițiul imaginativ, pentru mine, cea căreia
i s-au tot amînat ieșirile dincolo de spațiul
mioritic pînă la 30 de ani, din varii - pican-
te și totodată iritante - rezonuri, ar confi-
gura o microhartă punctată nucleistic de
New York, semnificîndu-mi o Americă tre-
pidantă, energizată, un amalgam de chi-
puri, coloraturi și - în speță - realuri, al cărei
ritm e similar imagistic cu acel cartoon cla-
sic al rățuștelor zburînd deodată, spre dispe-
rarea vînătorului păcălit a mia oară.
   Spațiul de care nu cred că m-aș putea
sătura vreodată este cu certitudine Parisul.
Clișeistic ca opțiune, și totuși atît de auten-
tic... Ca orice jună (căci m-am înscris și eu
în această paradigmă în vremurile bune...),
visam să văd Parisul. A dat Dumnezeu și
l-am gustat din plin timp de-o săptămînă,
mi s-a părut de-a dreptul imperial, însă un
imperial extrem de familiar și cald. S-a-ntîm-
plat ca-n prima dimineață a explorării metro-
polei să ies exact pe gura metroului ce dădea
nas în nas cu... L’Opera, înălțîndu-se falnică,
izbindu-mă-n față și provocîndu-mi, bine-
înțeles, o exclamație de prostănacă siderat-
cucerită iremediabil. Vibrez încă organic
la retrospectiva acelei vizite. La Paris m-am
simțit acasă, cu un zîmbet - cred, timp -
înțepenit pe figură, dublat de o plinătate pe
care nu o mai experimentasem, dar care era
firească.

2. Roma a fost oarecum o decepție. Ca să
fiu sinceră, dezamăgirea nu o pot atribui în
cauzalitatea ei orașului, care e dezarmant, ci
mai degraba orizontului meu de așteptare
ce-și fixase deja un reper apoteotic, adică
Parisul, perioadei teribil de neinspirat alese
pentru ședere (Paștile catolice: o aglome-
rație sufocantă!) și sictirului agresivizat, vis-
ă-vis de turiștii hăbăuci, al locuitorilor urbei.

3.  Experiența ghizilor cu limbaj de lemn,
care-ți recită inexpresiv date strategice și deta-
lii ușor intrigante în autocarul al cărui sistem
de ventilație funcționează și nu prea în toiul
verii am consumat-o la prima mea ieșire,
în Grecia. Pe a doua am ratat-o milimetric,
din pricini de neconcordanțe organizatorice
tipic românești, cu ocazia pelerinajului în
Italia, și mă declar complet satisfăcută de
absența sa. Așadar, vorbăria ghidului îmi dă
dureri de cap și-mi știrbește șarmul propriei
descoperiri a tărîmului încă virgin pentru
mine, iar „documentarea“ e mai mult livres-
că, în stadiul unor expectanțe intrinseci, ilu-
zorii, pur personale.

4. Fiind oarecum comodă din fire, ca să nu
zic „o putoare ordinară“ care actează ca o
pensionară cînd vine vorba de hachițele sale
și de rutina performării lor, prefer călătorii-
le concentrate temporal, nu mai mult de 3
săptămîni... dar nu în balon.

5. Avionul! Din același confort îndărătnic
cultivat, pomenit anterior. Și pentru că


nu-mi cunosc reacțiile la zbor, din moment
ce nu m-am îmbarcat pînă acum în niciun
Airbus...

6.  Deși aparent robustă, sînt în esență o nos-
talgică incurabilă, ceea ce-nseamnă că mo-
mentul rememorării oricărei călătorii e și cel
mai reconfortant, căci odată cu decantarea
impresiilor mi se activează automat meca-
nismul protector al selecției dulceagului de
amărui ca amprentă a traseului parcurs. Pre-
zentul călătoriei e stresant în măsura în care
detaliile sale sînt echivoce și mă agită ca o
probă clară a incertitudinii; dar această per-
cepție o pot pune și pe seama naturii mele
de „control-freak“, cu o manie a persecuției
fragil disimulată și înclin să cred că aceasta
e, de fapt, explicația plauzibilă.

7.  Nu reacționez sub puterea sindromului
cultural al madlenei proustiene, fiindcă nu
sînt senzorial sensibilizată îndeajuns; dacă e
să caut ceva anume de-a lungul expediției/-
ilor, ar fi doar familiaritatea impactului sau,
din contră, distanțarea impusă de habita-
tul cutreierat.

8.  Din păcate, m-am vindecat de iluzia că
orice colțișor nou-vizitat mi-ar putea instau-
ra o stare de bine cu mine însămi, că dispo-
nibilitatea mea la proaspăt ar avea resurse
nelimitate și ingenuizate...(am pierdut în
autocar o clamă de prins părul, albastră,
neplasticată, nesclifosită - găsitorului nu-i
ofer nicio recompensă!)

9.  Nu prea citesc cărți de călătorie, din sim-
plul motiv că nu mă provoacă intelectual -
sună malițios și prețios ce spun, dar asta e
o traumă mai veche, a copilăriei mele pri-
mar-gimnaziale, cînd aș fi citit orice în afara
listei de lecturi obligatorii... printre ele, se
număra în fiecare an și cîte una bucată Jules


Poeme de Rolf-Frieder Marmont


Cafea piraterească
de dimineață

Tare trebuie să fie,
pentru a da
indispensabila
nepărtinire.

Ș-apoi dulce,
amărăciunea s-o alunge,
chiar și dacă numai pentru o clipă.

Neagră pe deasupra,
aidoma pavilionului arborat pe catargul
principal
al acestei zile în străine ape.

fără sextant
se pornește în larg.


Verne, pe care o fușeream plictisită și pen-
tru care Jules Verne am suportat bravă cîte-
va curele, neștiind să argumentez cum ajun-
seseră maimuțele pe insulă... Nu tocmai carte
de călătorie, veți zice, acest autor... prea bine,
fie, însă asta este paradigma în care orgoliul
meu rănit l-a inserat atunci și refuză să-l rein-
staureze... - Prin urmare, niciun Jules Verne
în biblioteca mea, nicio ficționalizare auc-
torială a vreunei călătorii...

10.   ... „cu totul ratată“ n-a fost niciuna din
cele 3 magice, în consecință: n-am cum s-o
relatez. în pofida oscilării mele între extre-
me contradictorii, călătoriile s-au mulat unei
căi împărătești, echilibrate, cu toate ingre-
dientele care o fac suportabilă și ingurgita-
bilă peste ani.

11.   Tocmai m-am supus unui test de per-
sonalitate, la întrebările căruia am răspuns
cu toată franchețea și care m-a revelat, evi-
dent, așa cum mă știam deja: not-talkati-
ve. Prietenii mei ar da acum din cap mustră-
tor, dar confirmînd rezultatul... Nu am acest
dar al socializării, dintr-o autocenzură impu-
să și dintr-o spaimă de penibil duse la ex-
trem; nu mai am dispoziția de a lega alte
prietenii, fiind desigur fidelă în a exploata
prieteniile deja închegate. Acestea fiind zise,
călătoresc întotdeauna în compania celor
dragi mie, ieșirile de una singură mă debu-
solează excesiv, însă amiciții signifiante nu
încropesc cu astfel de ocazii, căci îmi ia ne-
permis de mult o deschidere și o implicare
esențială vizînd o altă persoană; de iubiri...
ce să mai vorbim...








Turistul

Cornulețele de-acasă sînt
definitiv mai fragede,
iar ouăle la micul dejun mai mari.
Ș-apoi omniprezenta
moșmondeală de aici.
Limba - curată boală de gît.
Un staccato grosolan pe masa cafenelei
după o convorbire la celular cu
întreprinderea-i din țară.
Pentru cerul deasupra rîului Tejo
n-are ochi.
In gînd numără stelele
hotelului la care a tras.
Pessoa pe scaunul lui de bronz
rămîne mut, cu mimica nemișcată.
Doar vîrful pantofului îi vibrează.
Pe o tăviță chelnerul
aduce nota de plată.
■
Autotraducere din limba germană


DOSAR

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 13

Călătoria


este un studiu practic

Marius Chivu

1.  Ce crudă întrebare! Dar ce
parte a lumii n-aș vrea să văd?! Aș
vrea să văd Polul Sud, San Fran-
cisco, Rio de Janeiro, Toscana,
Provence, Kilimanjaro, Madagas-
car, Kuala Lumpur, China...


2.  Cînd am ajuns la Ziirich pri-
ma dată, am alergat la Cabaretul
Voltaire, din care însă nu mai ră-
măsese decît o plăcuță memorială.
Locația fusese cumpărată de o
bancă și, după cîțiva ani, o aso-
ciație culturală a reușit s-o răscum-
pere și s-o transforme într-o cafe-
galerie de artă avangardistă. Sincer
să fiu, am rămas dezamăgit după
ambele vizite.


3. îmi place să știu cîte ceva di-
nainte, dar nimic nu se compară
cu satisfacția de a descoperi sin-
gur și, mai ales, de a te confrunta cu neprevă-
zutul. Acum cîțiva ani, scriitorul englez Paul
Bailey m-a rugat să-l duc la Corcova pentru
a vedea conacele familiei Bibescu. Am mers
cu trenul pînă la DrobetaTurnu-Severin, de
unde am luat un alt tren pînă la Strehaia și
de acolo am închiriat un țigan cu un IMS
să ne ducă la Corcova. Acolo oamenii se
fereau să ne vorbească despre Bibești, crezînd
că Paul este vreun nepot venit să revendice
pămînturi. Povestea e lungă și plină de peri-
peții (implică un poster cu Harry Potter, un
popă beat, un bursier scandinav, bideul lui
Anton Bibescu și o biserică orientată spre
miazănoapte) și este una dintre cele mai gro-
zave călătorii pe care le-am făcut. La fel de
plăcut a fost cînd am luat autobuzul și am
plecat în căutarea orășelului în care și-a petre-


• Cimitirul lui Thomas Mann, Kilchberg, Ziirich. Foto: Marius Chivu

• Librăria Stanfords. Foto: Marius Chivu

cut ultimii ani de viață Thomas Mann și
cînd, odată ajuns acolo, am întrebat din ușă
în ușă pînă am ajuns în fața casei unde locui-
se scriitorul, apoi și în cimitirul unde era
îngropat alături de aproape toată familia
(vezi foto). Nu-mi place ghidajul, pentru
că, într-o călătorie, nu caut date istorice,
explicații arhitecturale etc.; mă interesează
poveștile pe care le pot afla de la oamenii
locului.

4.  Mi-ar plăcea să nu fiu constrîns de timp,
să pot sta în fiecare loc suficient pentru a-1
cunoaște cît de cît. Urăsc să văd din fugă și
ador să am momente de relaș pe pămînturi,
în culturi străine și în mijlocul străinilor.

5.  Pe rute lungi și civilizate pre-
fer avionul, pentru a economisi
timp. In rest, trenul, căruța, bar-
ca, orice îmi permite să văd cît
mai mult și să fiu cît mai aproa-
pe de natură și de oameni.


6.            Cînd eram mai mic nu puteam
dormi în noaptea de dinaintea
plecării. Acum nu mai sînt chiar
atît de nerăbdător și savurez mo-
mentele în care mă aflu față în
față cu descoperirea, cu uimirea,
cu admirația. Rememorarea este
tot o călătorie, dar pe hîrtie sau
la o bere cu prietenii, uitîndu-ne
pe fotografii. Căci sînt un mic
japonez: fotografiez în neștire,
îmi place orice suport și formă a
memoriei, mai ales fotografia.
Călătoriile mă relaxează și mă
obosesc în egală măsură. Căci nu
e ușor să cauți, să descoperi, să iei aminte.
Călătoria este un studiu practic, o lectură
fizică, o scriere mentală, călătoria este acu-
mulare camuflată în drumeție și lenevie.


7.  Caut ineditul în fiecare călătorie, nu tipa-
re, nu obsesii, nu teme comune.


8.  După trei călătorii în Elveția, abia am
ajuns să înțeleg, să mă obișnuiesc și să mă
conformez cu nivelul lor de civilizație care,
inițial, mi se părea că frizează absurdul. Nu
mai cred că vom ajunge într-un viitor apro-
piat la nivelul de civilizație occidental.


9.  Singura literatură de călătorie pe care am
citit-o au fost romanele lui jules Verne (eu
așa le-am citit în copilărie), însemnarea călă-
toriei lui Dinicu Golescu, Jurnalul călătoriei
in China al lui Milescu Spătarul și Jurnalul
de bord al lui Cristofor Columb. Nu o con-
sider un gen minor, dar nici nu am făcut o
pasiune. La Londra am intrat în Librăria
Stanfords (vezi foto), care deține, pe două
etaje, numai cărți de călătorie. De altfel, en-
glezii au o tradiție impresionantă și cîteva
premii prestigioase dedicate genului. Am
scris cîteva reportaje din călătoriile mele în
Dilema veche și m Dilemateca, în plus, acțiu-
nea romanului la care scriu se desfășoară prin
străinătățuri.


10.  O călătorie de pomină nu poate fi ratată.


11.  îmi place să călătoresc oricum, dar în-
soțit e mai bine pentru plăcerea conversației
și a schimbului de impresii de la fața locu-
lui. Călătoria favorizează și prieteniile (lite-
rare sau nu) și iubirile. Orice călătorie con-
tează, însă asta depinde de curiozitatea și
cultura călătorului.


14 • APOSTROF

DOSAR

La capătul lumii

Despre Patagonia am știut la început că
nu există. Mi-am imaginat apoi totul
altfel: oameni înalți, cu cioc argintiu, coste-
livi și cu priviri albastre, cu picioare lungi
sărind peste mici lacuri purpurii, cu privi-
rea fixată la munții portocalii care se ridică
în jurul unui peisaj cafeniu; bărbați deșirați
ca niște Don Quijote într-un pustiu de ghea-
ță prin care pinguinii se clatină greoi, iar din
vârfurile ascuțite ale intuiților ies aburi magici.
   hi sfârșit ajtuig în Patagonia reală, cea de
pe hartă sau din afara ei, Antarctica chiliană,
în cel mai de sud punct al emisferei sudi-
ce, după un zbor de șase ore cu avionul din
Santiago de Chile, orașul înconjurat de Auzi
veșnic înzăpeziți.
   Un ținut auster și golaș, întinderi mono-
tone - așa arată primul contact cu Punta
Arenas, capitala Țării de Foc, un orășel prin
care turiștii trec grăbiți spre parcurile și rezer-
vațiile naționale, un nod de întâlnire pentru
avioane, autobuze, oceane și oameni. Ine-
vitabil, orice călător în Patagonia în căuta-
rea spectacolului naturii va trece prin Punta
Arenas și toți vor conveni că „acolo nu e
nimic“. Când ni se promite excepționalul,
nu mai suntem dispuși să acceptăm nicio
normalitate. înainte de a ajunge în Punta
Arenas, am văzut multe fețe dezamăgite la
întrebarea „Ați fost în Patagonia? Ați zbu-
rat la Punta Arenas?“ Chipul femeilor lua
un zâmbet atotștiutor ironic: „Da. Acolo nu
e mare lucru. Doar un vânt îngrozitor. De
fapt, nu e nimic de văzut acolo“.
   hi acel nimic văzut de unii la Punta Are-
nas, anotimpurile se încalecă în doar câteva
ore, strâmtoarea Magellan sclipește, clipește
în soarele de noiembrie (în emisfera sudică
începe primăvara), fulgi de gheață lovesc
fețele încordate în căutarea aventurii, copa-
cii tăiați în forma capetelor de pe Insula Paș-
telui se îndoaie de vânt. Straturi de lumină
colorată se insinuează între norii groși cu
forme greoaie, întinderile au monumenta-
litate, linia orizontului e mai departe, o liniș-
te gravă și senină în același timp, la fel ca
și oamenii, se instaurează, o liniște purifi-
cată asemeni consistenței ghețarilor, o liniște
de sfârșit de pământ, fără tensiune, fără tra-
gism, asumată, înțeleasă, acceptată, o liniște
tonică în care așteptările își slăbesc ambi-
ția, nervozitatea, clocotul nerăbdării și pregă-
tesc marea călătorie spre locul unde pămân-
tul se sfârșește cu adevărat - ghețarii din
Antarctica chiliană. E curios că acolo se nasc,
îmbătrânesc și mor oameni, că mai există și
alți oameni în afară de puținii turiști, și ei
în trecere, privind spre altceva. Punta Arenas
este cu adevărat un loc de tranziție, de la real
la magic, de la ocean la ocean, de la imagi-
nar la fantastic. Drumul spre Puerto Natale
e doar un preambul firav a ceea ce va urma:
copaci schimonosiți, fără frunze, toți îndoiți
în aceeași direcție de vânturile puternice,
arbuști și tufe de caii fante, pășuni împrej-
muite de garduri ori păduri-fantomă din ca-
re au rămas doar trunchiuri contorsionate
ca o aglomerație de sculpturi stranii aban-
donate la jumătate de un artist obsedat de
formele împletite ale unei naturi schimbă-

toare. In Patagonia, într-o singură zi poți
trece prin toate cele patru anotimpuri, ne
repetă mereu băștinașii cu oarecare mândrie.
Femeile înțeleg cel mai bine și zâmbesc sa-
tisfăcute: „Ce frumos!“
   Apar munții cu câte o coamă de zăpadă,
oceanul e gri, acoperișurile caselor și aici
intens colorate, nori pufoși, albastrul domi-
nant își filtrează nuanțele în cer, anunțând
explozia din faliile ghețarilor. In jur, tufe
înflorite galben și roșu, drumul continuă cu
cascade, lagune cu apă amară, pășuni cu la-
me, cârduri de condori și în fine vârful înză-
pezit al munților Torres del Paine, cu reflexe
portocalii și violet într-o zi clară de primă-
vară - mare noroc că îi putem vedea, ne ex-
plică ghidul, sunt turiști care așteaptă câte-
va zile să se ridice ceața. Veste de salvare,
echipament călduros împotriva frigului, ploii
și vântului. Suntem duși în bărci mici până
la vaporul ancorat în larg. După numai o
jumătate de oră de navigat, ajungem în drep-
tul blocului uriaș de gheață - bătrânul ghețar
Grey satisface așteptările tuturor. Este albas-
tru, cu inflexiuni verzi, imens, patagonez,
spectaculos, din care bucăți se desprind me-
reu spre deliciul turiștilor. Faliile au în drep-
tul rupturilor o culoare și mai intensă, albas-
tru de metil, de gențiană. Chiar și piatra
prețioasă chiliană, lapislazuli, are tot culoa-
rea ghețarilor, un albatru de data asta intens,
compact. O lume construită pe albastru.
   Patagonia are puterea de a esențializa
amintirile, de a purifica impresiile. Când
ajungi tocmai acolo, tocmai la capăt de lume
(nu știu de ce o asociez doar cu sfârșitul),
lucrurile încep să se aleagă, se simplifică,
se clarifică, există o luptă pentru supremație
între lucrurile care dăinuie și cele ce vor fi
eliminate de memorie, de percepție, de sen-
zorial. La sfârșit de lume apele se decantează,
au un moment de unificare, așa cum Pacificul
și Atlanticul sunt totuna în strâmtoarea lui
Magellan, după care natura își sintetizează
formele - oceanele se strâng într-un ghețar
albastru, care peste câteva sute de ani se va
topi și va dispărea și el în aceleași oceane
și în alte pământuri.
   îmi imaginez ce ar rămâne după topirea
unui ghețar, câte mistere, câte obiecte apar-
ținând altor lumi vor ieși la suprafață. Văd
civilizații pietrificate alunecând pe munți
la vale, vieți mici, banale, din care nu a mai
rămas decât un sâmbure, o bucățică de os,
o piatră inegală pe care unii o vor culege
s-o așeze alături de colecția de pietre și
scoici adunate de pe plajele lumii. Antarctica
este ca ultima parte a unei răsuflări ușurate,
când în sfârșit te-ai convins că există, te-ai
liniștit, după ce ai verificat la fața locului
miracolul. Patagonia are o astfel de calitate
- de a vindeca de suspiciune, de a anula sfâr-
șitul absolut și de a aduce în schimb evi-
dența trecerii mereu în altceva.
   Dormim o noapte în singura cabană din
Puerto Natale, în camere mici cu paturi su-
prapuse, încălzindu-ne de la o sobă cu lemne
de pe holul îngust, cu sentimentul că ne
aflăm în pustietate, în plină aventură. A doua
zi plouă torențial. Vântul puternic ne lipește

stropii de gheață de obraji. „Nu vom vedea
nimic“, ne spunem unii altora, încă obse-
dați de „a vedea“ vârfurile munților Torres del
Paine, peisajul suprarealist promis în ghidu-
rile turistice, imaginile fantastice mediatiza-
te prin cărți poștale și filme documentare.
Ne îmbrăcăm în salopete groase impermeabile
și bocanci; peste noapte, iarna se întorsese
în Antarctica chiliană. O barcă de cauciuc ne
va coborî spre strâmtoarea Magellan, oprin-
du-ne să vedem ghețarii Serano și Balma-
ceda. De acolo nu există altă cale de întoar-
cere decât navigația șase ore pe râu în jos.
Plouă continuu și nu apare nicio barcă. Lân-
gă mal se află rulota unde trăiește, probabil
temporar, un pescar chilian. Vântul și ploaia
bat amenințător. Suntem singurii turiști în
acea zonă, deși acesta este sentimentul fiecă-
ruia ajuns în Patagonia - că s-ar afla sin-
gur la capătul lumii sau că ar fi singurul care
a ajuns acolo. Ușa e deschisă și ne adăpos-
tim în rulota austeră a presupusului pescar.
Cântăm prostește cântece revoluționar-pa-
triotice de pe vremuri, fals și disperat. în-
tr-un târziu apare și barca. Ni se împarte un
echipament complicat, care peste hainele
noastre și așa groase face să arătăm ca niște
cosmonauți ciudați aruncați la întâmplare pe
un teritoriu necunoscut. Plouă devastator.
Coborâm în viteză mare pe râul Serano, în-
tr-un peisaj fabulos, cascade, râuri paralele
cu apa de culori diferite, munții acoperiți cu
zăpada căzută în noaptea precedentă, ghe-
țari împietriți. Vântul se întețește și valurile
sunt tot mai mari, barca ne aruncă violent,
sunt speriată, mă uit în ochii comandantului
care privește fix în față, zâmbindu-mi încor-
dat. Spiritul de aventură, și așa fragil la mine,
dispare cu totul. Mi-e pur și simplu groază.
Mi se pare stupid să te pui într-o barcă în
Patagonia și să te lași în voia naturii. Vad un
ferpar mic: Hran diipărută in strâmtoarea
Mcp,cUan. Simt în stomac salturile uriașe ale
bărcii. Strig, spre amuzamentul celorlalți,
și ei probabil speriați, dar eliberați prin ți-
petele mele. Din vârful unui ghețar se aude
un bubuit îngrozitor. Ghidul chilian ne
zâmbește liniștitor: „Nu-i nimic. Aici așa se
aude în permanență. Se crapă blocul, dar nu
se va întâmpla nimic“. între timp, afară se
face toamnă. Ajungem în sfârșit la țărm,
unde ne așteaptă autobuzul. Păstrez foto-
grafia mea în barcă, chipul desfigurat de
groază. Țara de Foc defilează înapoi, cu
natura bine gradată în spectaculos prin fața
ochilor noștri deja obișnuiți cu neobișnui-
tul. Drumul adună Patagonia la loc - câm-
piile cu trunchiuri răsucite de copaci despu-
iați, câte un struț, lumina filtrându-se în
straturi suprapuse, la marginea lumii, de
unde mereu un deget îmi iese afară.

DOSAR

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 15

Trăiesc clipa


Cătălin Ghiță

1. Singurul meu regret este că nu am reușit
să ajung până acum în India. încă din ado-
lescență, perioadă în care am descoperit tex-
tele vedice, filosofia Vedanta și epica san-
scrită, mi-am dorit nespus de mult să pot
vedea locurile celebre ale culturii hinduse:
Agra, Benares, Delhi, Jodhpur. Sunt însă pe
deplin conștient că Hindustanul din mintea
mea nu are nicio legătură cu subcontinentul
sărac și murdar care se dezvăluie în realita-
te. Dintre țările vizitate deja, aș merge din
nou în Turcia. Constantinopolul posedă un
farmec aparte, alimentat, în egală măsură, de
bazaruri autentice și de moschei. In plus, mân-
carea este absolut fabuloasă: chebapul te îmbie,
proaspăt și mustos, iar cele mai apetisante
baclavale din lume, pline de miere aurie, se
rumenesc tot pe malurile Bosforului.

2.  Cea mai clară dezamăgire a fost Marea
Britanie, obiect al marilor speranțe turisti-
ce, care s-au dovedit a fi pur... dickensie-
ne. Am găsit, în schimb, o țară monotonă
și inertă, cu oameni reci (dar, din păcate,
niciodată cool) și lipsiți aproape în totalita-
te de humour (faimosul „umor englezesc“
este, din câte am realizat, un alt mit urban,
precum „manierele franțuzești). Când am
participat, de pildă, la o conferință pe roman-
tism organizată de Warwick University,
m-am plictisit îngrozitor în timpul rămas
liber: nu s-au organizat niciun fel de mani-
festări artistice (singura sursă de „amuza-
ment" era oribilul supermarket Tesco, plin
de indivizi obezi), iar campusul era complet
rupt de lume. In plus, a plouat toată săptă-
mâna, astfel încât temperatura nu a depășit
niciodată cincisprezece grade: a trebuit să
umblu în pulovăr în mijlocul lunii iulie!

3.  Nu mă documentez aproape niciodată,
nici măcar de când am calculatorul la dispo-
ziție; sunt prea leneș (reflex filistin?) ca să
fac ceva organizat dincolo de frontierele mun-
cii intelectuale. Mai mult, urăsc ideea de
„ghid“; prefer să fiu lăsat „în sucul meu",
vorba lui Mircea Dinescu. Acum, veți intui,
desigur, că sunt constrâns să afirm că-mi plac


descoperirile spontane... Oricum, în vacanțe,
nu mă trezesc niciodată mai devreme de un-
sprezece-douăsprezece (și nu pentru că aș
sta să citesc până târziu!), așa că orice ten-
tativă de organizare judicioasă a timpului
este sortită, ah initio, eșecului. De când merg
în vacanțe în cuplu, nu am izbutit niciodată
să prind micul dejun.

4. Răspunsul la această întrebare vine în
continuarea celui de la întrebarea anterioară.
Dat fiind că nu mă pot trezi devreme, am
nevoie de foarte mult timp pentru a ajunge
să vizitez locurile mai mult sau mai puțin
propuse. Astfel, nici nu concep o vacanță
mai scurtă de două săptămâni.

5. Prefer doar două mijloace de transport:
avionul și mașina (nu are importanță mar-
ca atâta vreme cât sunt eu la volan). Toate
celelalte opțiuni (trenul, vaporul, autocarul,
motocicleta, bicicleta, căruța) îmi sunt, mai
mult sau mai puțin, nesuferite; apelez la
acestea numai în disperare de cauză sau
atunci când, prin absurd, vreun milițian ar
decide să-mi confiște permisul.

6. Nu sunt copil, ca să mă bucur de senzația
că vine vacanța, nici pensionar, ca să reme-
morez clipele fericite. Prin urmare, ceea ce
mă satisface cu adevărat este prezentul: nu
pot trăi cu adevărat decât hic et nune (și pre-
cizez că nu trebuie să căutați cine știe ce
secrete ontologice în cele spuse de mine).

7. Oricât de mult mi-a plăcut Călăuza, lui
Tarkovski la 16 ani, acum, cel puțin, nu caut
nimic în mod special atunci când inițiez o
călătorie. Merg undeva pentru a mă relaxa,
pentru a descoperi un loc nou, pentru a ex-
perimenta delicii culinare. Precum vedeți,
argumentele mele nu se deosebesc aproa-
pe deloc de cele servite de burghezii din în-
treaga lume. L-aș ruga totuși pe vechiul meu
prieten Heine ca, având în vedere lungile
noastre discuții imaginare de acum cinci-
sprezece ani, să nu-mi atașeze infamanta eti-
chetă de „burtă-verde“.

8.  Pentru că formulați o disjuncție în inte-
riorul întrebării, aleg să am în vedere doar
partea secundă a binomului. Așadar, iluzia
cea mai de preț era aceea că oamenii sunt,
în esență, diferiți. Am descoperit însă, destul
de repede, că diferențele culturale, cel puțin
în interiorul continentului european, sunt,
adesea, neglijabile și că poți avea sentimen-
tul că n-ai ieșit din România chiar dacă te
găsești pe celebra Avenue Montaigne (aceas-
ta fiindcă tot am pomenit „manierele franțu-
zești“ într-unul dintre răspunsurile de mai
sus).

9.  îmi plac enorm cărțile de călătorie; am
crescut cu Gulliver’s Travels și cu Robinson
Crusoe. Astfel, chiar dacă am nesuferita ten-
dință de a le considera un gen minor, eu
însumi am publicat articole de gen (consa-
crate mai ales experienței culturale japone-
ze). Chiar unul dintre volumele la care lucrez
împreună cu Roxana intră, cel puțin parți-
al, sub zodia generoasă a acestui tip de lite-
ratură.

10.  Din fericire pentru mine, însă din nefe-
ricire pentru suspansul prefigurat de între-
bare, nu am avut până în clipa de față o ase-
menea experiență, poate și datorită faptului
că nu mi-am propus niciodată să fac ceva
anume în timpul unei excursii. După cum am
mai spus, am încercat doar să trăiesc clipa...

11.  Nu-mi place să mă duc niciunde singur.
Dar nu este mai puțin adevărat că, în excur-
sii, am mers fie cu iubita, fie cu un grup bine
sudat de prieteni, astfel încât nu mi s-a în-
tâmplat prea des să interacționez cu persoa-
ne necunoscute sau, dacă am făcut-o, nu
s-a legat mai nimic la urmă. îmi pare rău,
știu, vă așteptați la un deznodământ cu totul
special, însă trebuie să aflați că anticli-
maxurile, alături de ciocolata fină și de fil-
mele de groază, sunt punctele mele forte.

Frumoasa fără corp


Basarab Nicolescu

1.  India. Egiptul, pentru că este sursa Marii
înțelepciuni.

2.  Los Angeles.

3.  Mă documentez, dar îmi plac descoperi-
rile spontane. Nu doresc să fiu ghidat decât
în Brazilia.

4.  Depinde de loc.

5.  Mersul pe jos.


6.  Momentul cel mai plăcut este cel al pre-
zentului. Care mă poate relaxa, pasiona sau
plictisi.

7. Frumoasa fără corp.

8. Așteptarea.

9.  Citesc puține cărți de călătorii, dar nu
consider literatura de călătorie un gen minor.
Nu am fructificat călătoriile prin creație. Am
fructificat creația prin călătorii.


10.  La Las Vegas. Am pierdut câțiva dolari
la cazinou.

11.  Și solitar, și însoțit. Mari prietenii s-au
născut astfel. Marii prieteni fac parte din
destin.

16 • APOSTROF

DOSAR

Trenule, trenuțule...


Michael Finkenthal

SPLENDIDĂ IDEEA de a face o anchetă pe
tema călătoriilor. Nu există om care să
nu poată să răspundă la întrebări legate de
călătorii, de locuri visate și niciodată văzu-
te, de așteptări și dezamăgiri legate de călă-
torii reale sau imaginare. în acest cuvînt,
„imaginare“, se află secretul ultim, esența
raportării noastre la conceptul de călătorie:
chiar și acela care nu călătorește, care refuză
ideea de a se despărți de locul în care este
ancorat, de rutina sa cotidiană, visează și
își imaginează din cînd în cînd alte locuri.
    O ciudată coincidență a făcut ca tocmai
zilele acestea să fi participat la o lungă dis-
cuție despre cartea lui Naguib Mahfuz, Jur-
nalul luilbn Fatima. Este vorba de o alego-
rie, o tentativă a unui neconformist de a se
exprima sincer într-o lume care nu acceptă
critica nici în plan politic, nici în cel al reli-
giei. Băiatul Fatimei, nelegitim în ochii fami-
liei, reacționează la o mare dezamăgire senti-
mentală, plecînd într-o lungă peregrinare
dintr-o țară în alta, un fel de călătorie de stu-
dii cum am numi-o astăzi. Eroul lui Mahfuz
vrea să învețe rînduielile unor alte Ituni și să
reflecteze în lumina lor la cele ce se întîmplă
la el acasă. Vrea să înțeleagă natura nedrep-
tăților și a suferinței la care a fost martor pen-
tru a învăța să le îndrepte, la reîntoarcere. Și
după ce vede tot ce se poate vedea și trăiește
pe propria sa piele cele mai diverse forme de
injustiție, dar și de dragoste, dispare în drum
spre Gebala, o versiune egipteană a lui Shan-
gri-la. Iată călătoria-arhetip: plecăm să cu-
noaștem, să ne re-cunoaștem, să descoperim
lumea. Și sfîrșim prin a nu realiza niciunul
din aceste deziderate. Toți rătăcitorii și rătă-
ciți! veacurilor au făcut același lucru și au
ajuns la aceeași concluzie.
    Nu poți să răspunzi la o anchetă despre
călătorii fără să te ducă gîndul la Ulise. Nici
să vorbești despre călătorie fără să te gîndești
la drum. Există drumuri pe care mergi și
există drumul. Drumul drept, cel pe care,
fără să mergi, ar trebui să mergi. Dar cine
este în stare să meargă mereu pe „drumul
care deschide ochii“, cum stă scris în Dbama-
pada ? De aceea noi „călătorim^. Mergem în
excursii, nu înainte însă de a ne documen-
ta, de a ne pregăti, de a studia cultura la locul
de destinație. Călătorim pe mare, pe uscat,
prin aer, depinde de destinație, important este
să ajungem cit mai repede pentru a nu pier-
de niciun moment, pentru a nu rata „desco-
peririle spontane, empirice“, pe care sperăm
să le facem. Nimic din acel „partir c’est mou-
rir un peu“ al poetului, în aceste călătorii. Dim-
potrivă, sperăm să trăim mai mult și mai bi-
ne călătorind cit mai des și cit mai departe.
    Ajuns aici în călătoria mea, îmi dau sea-
ma că dacă voi continua pe această cale, tre-
nul meu nu va fi unul de plăcere. Deci mă
întorc la întrebările puse de revistă și încerc
să aleg unele la care poț să răspund sincer,
politicos și... cuminte. în așa fel, incit să-l
fac pe cititor să reflecteze cu folos asupra
temei. „Ce ținut de pe alte meridiane n-ați
văzut și încă visați să-l atingeți?cc, este prima
întrebare. Mă gîndesc puțin la ea, mă gîn-
desc la mine și-mi dau de îndată seama că
răspunsul la o asemenea întrebare depinde
enorm de vîrsta celui în cauză. Cînd ești tînăr
vrei să mergi oriunde, peste mări și țări, totul

• Desen de Tudor Banuș

pare interesant, fascinant. Nu știi ce experi-
ențe te așteaptă, dar ești gata să încerci orice.
Dacă, t< )t tînăr fiind, ai apucat să treci prin
experiențe de viață dificile, tendința de a
te pune la încercare persistă, dar domeniul
experiențelor căutate devine mai restrîns:
încerci doar să uiți și nu toate aventurile
au efectul dorit. Mă gîndesc la fascinația că-
lătoriilor în India sau în America de Sud
la tinerii israelieni, după anii de serviciu mili-
tar obligatoriu. Apoi vine o vreme cînd călă-
torești în „neutru“, totul se transformă în-
tr-o chestiune de prestigiu, vacanța devine
o necesitate aproape, călătoriile frecvente și
destinațiile exotice reprezintă un semn al
reușitei sociale și/sau materiale. în cele din
urmă, vine o zi în care răspunsul la întreba-
rea numărul 8, „care este iluzia cea mai de
preț pe care ai pierdut-o într-o călătorie ?“,
este: „iluzia călătoriei“!
   Adevărul este că dacă aș fi liber să călă-
toresc acum, mîine m-aș duce la Kyoto. Să
aud susurul apei în grădinile care înconjoară
templele Zen, să mă plimb pe ulițele strimte
ale cartierelor vechi, să întrezăresc peste tot,
în oameni și în lucruri, în natură și în tot ceea
ce este artificial, acea secretă și în același timp
tenace dorință de a atinge o perfecțiune din-
colo de puterile omului sau ale naturii. Sau
aș pleca înspre Key West, la capătul lumii,
pentru a mă lăsa pătruns de torpoarea indu-
să de clima tropicelor, pentru a atinge acel
nivel de pasivitate la care întîlnirea cu un ali-
gator devine o întîmplare hilară. Sau la Cluj,
pentru a retrăi ninsoarea aceea grea la miez
de noapte, cîndva, după o petrecere de reve-

lion, în fața statuii lui Matei Corvin. Există,
așadar, spații care ne recheamă. De ce?
Credem că știm de ce - vezi cele de mai sus
-, dar așa să fie oare într-adevăr?
   Recomandările livrești sunt, fără îndoia-
lă, problematice. Am fost la Sintra, în Portu-
galia, despre care Byron a scris că este locul
cel mai minunat din lume, și am fost com-
plet dezamăgit. Am încercat să refac o parte
din traseul lui Steinbeck, care a plecat să
redescopere America în compania lui Char-
ley, fără succes. Singurul care nu m-a dez-
amăgit a fost Pinchas Sade, un mare poet și
scriitor contemporan israelian mort cu cîți-
va ani în urmă, care a descris splendid, în
două cărți de călătorie, zeci de locuri fai-
moase din Țara Sfîntă; l-am urmat și i-am
împărtășit entuziasmul la fiecare pas.
   Călătoriile contează întotdeauna pen-
tru destinul nostru. Fiindcă destinul unui om,
cu foarte puține excepții, este ca și traiecto-
ria unei particule în cărțile de mecanică: o suc-
cesiune infinită de minuscule schimbări
de direcție. Fiecare călătorie produce o ase-
menea deviere. Dacă prefer să mă plimb so-
litar sau însoțit? De cele mai multe ori nu ești
liber să alegi. Călătorind fie solitar, fie înso-
țit, întîlnești adesea oameni cu care legi
prietenii de lungă durată, semnificative. La
întrebarea legată de mari iubiri descoperite
în decursul călătoriilor, multora le va li însă
greu să răspundă: nu fiecare călător este un
Ulise și nu fiecare soție care îl așteaptă, o
Penelopă...
■
Columbia, 3 februarie 2007

DOSAR

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 17

Călătoriile mele



1.  Vai, nici măcar Clujul nu l-am văzut tot,
cum, poate, ar merita. Dintre „alte meri-
diane“, îmi doream, în copilărie, să văd India.
Cred că avea legătură cu basmele citite. Poa-
te și cu filmele indiene, foarte la modă pe
atunci. Un pic mai târziu, cu Eliade. între
timp, îmi ajunge cât știu din cărți.
    Anglia însă mi-ar plăcea s-o văd, pe-nde-
lete. îmi place, la englezi, iubirea „mlădioa-
să“ de tradiție, autoironia gravă și pișicheră,
căci exploatând verva etimologiilor și a poli-
semiei, umorul ca relativizare a acutelor. îmi
plac casele, căminele, grădinile lor. Tabietu-
rile. Limba. Literatura. Filmele. Tot Anglia e
și spațiul „văzut“ cel mai adesea în visele mele
foarte colorate. Cele de noapte, nu cele cu
ochii deschiși. Nici nu știu dacă nu cumva, în
cele din urmă, vreau să văd și să revăd această
foarte minuțios desenată Anglie „a mea“. Nu
cea „în carne și oase“. Bănuială întărită și de
felul în care amân mereu o călătorie foarte
la îndemână, de nimic împiedicată astăzi.

2.  Nu fac (aproape) nimic la recomandarea
altuia. Dimpotrivă, aș spune. Dacă mi se
laudă un loc, o carte, un film prea insistent,
amân sau refuz anume întâlnirea cu el/ea.
Unanimitatea ține de uniformă, de toată-
lumea-la-fel, de „în rând cu lumea“. Puah!


• Desen de Tudor Banuș (detaliu)

îmi plac, în schimb, recomandările impre-
cise, îndoite. Așa se face că îl vizitez mai
mult ca altădată pe Mrmeer fiindcă am văzut
Pensula destinului, un film ca o poveste pic-
tată. Dar și fiindcă Lorenzo Renzi vorbește
despre zidul din Proust al lui Vermeer, un
zid fantasmat - poate fără voie, asta-i fru-
musețea! un zid esențial, mai viu decât
orice zid real. Și mai vermeerian. Dezamăgiri
nu am avut niciodată. Când mă duc spre un
loc nou, ceea ce știu deja nu poate fi con-
trazis de realitate, căci ține de semnalmen-
tele esențiale, neschimbătoare, iar ce urmea-
ză să aflu e, de la sine înțeles, câștig net.
Valorate în clipă a crochiului prim.

3. Cum se întâmplă că am citit mult despre
cam toate locurile din lume, am răsfoit albu-
me, am reținut detalii „turistice“ din cărți-
le de literatură, am urmărit sute de docu-
mentare, călătoriile mele au fost mereu în
cunoștință de cauză. La fața locului însă, nu
vreau să fiu ghidată și nici „prinsă“ în gru-
puri de turiști. Cel mai bine cunoști un loc


când îi știi deja, în mare, istoria/povestea
și îți rezervi bucuria de adăuga detalii strict
personalizate, bătându-1, dacă se poate, la
picior. Și excursiile de-o zi sau de câteva ore
îmi plac în aceleași condiții. Același tipar îl
urmau și călătoriile în circuit cu ai mei, în
copilărie. îmi place să descopăr de una sin-
gură ce e de descoperit. Sau să fiu cu cine-
va cu gusturi și ritmuri apropiate. Cum e
fiica mea, Laura. Mă obosește și mă exas-
perează să fiu nevoită să-mi acomodez pasul
de călător după cel al unui străin. Străin de
gusturile și tabieturile mele, adică.

4.  Călătoriile scurte. Foarte scurte. îmi place
să înfulec pe nerăsuflate, ore în șir, priveliști,
arome, muzici, perspective și pe urmă să
ruminez „prada“ acasă, în reverii, visând,
decantând, reconstituind emoții. Recunosc
că, deși le-am invidiat oarecum, n-am înțe-
les niciodată călătoriile cu șederi prelungi
prin hoteluri. Singurul loc în care am avut
vreodată „stare“ mai mult de 2-3 zile a fost
marea. Vară de vară, ani în șir, am stat 15
zile la mare fără pofta de a o lua curând spre
casă. Dar acolo era de vină legătura mea spe-
cială cu soarele. Nu era călătorie, ci varian-
ta plină și pură a lungirii-la-soare, senzuală,
erotică. Despre care am mai vorbit.


    Intr-un fel, sunt și eu un călător fără vo-
cație, precum cel descris de Ioana Em.
Petrescu în cartea ei postumă Molestarea flu-
turilor interzisă. Unul semănând cu Ariosto,
cel fermecat de hărți vechi și gata să se avân-
te în carttggiare, în cartografierea imagi-
narului, închipuind universuri nenumărate
și seducătoare fără a fi silit să-și părăsească
la sua contrada. Vreau să spun că, da, firește,
mi-au plăcut toate călătoriile mele, dar, ho-
tărât, nu mă (mai) număr printre cei gata în
orice clipă să purceadă la drum lung.

5.  Dacă lăsăm deoparte pasul și... metafo-
ra, îmi place trenul, fiindcă ai oarecare liber-
tate de mișcare. Nu ești prizonier, nu pierzi
controlul cu totul asupra deplasării tale în
spațiu. Spre deosebire de automobil, care,
la drumuri lungi, te obligă la încremeni-
rea în aceeași poziție, incomodă, și la ve-
deri limitate. Sau de avion - călătoria e, în
general, mai scurtă, dar așteptatul aiurea
prin aerogări poate fi ucigaș. Și nici nu poți
trage, la o adică, semnalul de alarmă!


6.  Odată pornită la drum, nu mă stresează
aproape nimic și fac față, neașteptat de bine,
evenimentelor neprevăzute, bune ori rele.
Uite un singur, mic, exemplu: claustrofobia
mă pune într-o relație extrem de neamicală
cu ascensoarele, dar când, la Moscova, am
rămas blocați între etaje, am fost singura -
dintre cei vreo zece (de aici și problema,
firește!) inși prezenți - care mi-am păstrat
sângele rece și am luat măsuri concrete de
rezolvare. Așteptarea nu-mi place, nu am
strop de răbdare. Călătoria, oricât de fru-
moasă ar fi, e o „chestie“ care așteaptă să fie
bifată. Firește, nicidecum bifată de dragul de
a umple lista-cu-locuri-văzute-spre-invidia-
vecinilor, precum în comedia Dacă e marți,
e Belgia! Prezentul îl degust cu motoarele la
maximum, cu un soi de urgență, de spaimă
că nu voi vedea tot ce vreau să văd. Dar re-
memorarea e, parcă, cea mai plăcută. Asta ți-
nând, acum, și de vârstă. Retrăirile se impun,
de la o vreme, singure, iar dacă te dedai „cu
artă“ jocului lor, e splendid ce poți obține.

7.  Nu caut anume, dar se întâmplă să des-
copăr și să stărui în fața unui zid vechi, ca
de cetate, cu un petic de verdeață în preajmă.
Dacă mai adaugi și un fir de apă susurândă,
ai imaginea perfectă a „obsesie?¹ mele. Ea,
această compoziție, îmi place în toate ano-
timpurile, dar parcă mai ales sub un soare
fierbinte și pur, de vară din copilărie, ori în-
tr-o lumină de toamnă clujeană (cunoști spe-
cia, desigur: sticloasă, mierie, murindă și
exuberantă cu discreție).

8.  N-am pierdut nicio iluzie fiindcă nu-mi
fac iluzii apropo de nimic. Am câștigat de
fiecare dată argumente că poți fi aproape de
un loc și departe fiind de el. Că nu neapă-
rat știi, simți, înțelegi mai multe la fața locu-
lui. Poți fi acolo și să nu ai instrumentele ori
dispoziția necesare pentru receptare/vibra-
re. Tot așa cum, cu mijloacele azi la înde-
mână plus experimentarea intensă a câtor-
va mostre, te poți afla în chiar inima unui
loc. Altfel spus, am colecționat toată viața
mirosuri, arome, sunete, texturi, am gustat
toate fructele pământului la care am avut
acces, am inspirat adânc atmosfera unui loc,
ungher, a unei încăperi, am adulmecat mi-
asmele și parfumurile diferitelor colțuri de
lume, am adunat termeni de comparație, cu
alte cuvinte. Experimentele lui Huysmans
îmi sunt foarte familiare. Un fel de călăto-
rii... bonsai, cu avantajul că nu aduc în niciun
fel atingere locului, el rămâne întreg și ne-
vătămat, „compendiul^ de ramuri și trunchi
se realizează mental. Așadar, din toate călă-
toriile am câștigat câte ceva.

9.  Cel mai cinstit ar fi să spun că nu citesc
cărți de călătorie. Adică, am citit destule, am
și scris despre unele, dar nu le caut anume.
Prefer albumele, ghidurile ilustrate, cu date
seci și exacte și cu imagini din care pot cule-
ge ce vreau eu. Dintre cele citite, mi-au plă-
cut impresiile de călătorie ale lui Karel Capek,
doldora de umor, libere, deschise. Sau pagi-
nile mustind de spirit scrise despre călăto-


18 • APOSTROF

DOSAR

rie în general de Jerome K. Jerome. Când
e vorba de literatură, îmi plac lucrurile pe
care le pot afla despre un ținut din ficțiuni-
le scriitorilor de rangul întâi ai locului. Nu
cele scrise anume despre locuri exotice. Exo-
tice din punctul de vedere al autorului tex-
tului. Cam tot așa cum nu-mi plac, oricât de
„meseriaș“ ar fi făcute* filmele americane
despre ruși, să zicem. își pierd din firesc.
Se pare că, prin definiție, călătorul e cel care
caută minunile în alte lumi, pornind de la
prejudecata, și azi activă, că minunile se în-
tâmplă mereu departe, altora. Când Eliade,
Steinbeck, Durrell scriu despre alte locuri, o
fac după efortul integrării mentale și al recon-
stituirii „sufletului“ unui loc. în cărțile lor,
dtp artele acela descris nu mai e exotic, e doar
profund și nuanțat. Pentru că instrumentarul
lor e de calitate indiscutabilă. De acolo poți
învăța că asemenea „minuni“ se pot desco-
peri și la tine în ogradă. Asta e frumusețea.
Câte ceva despre călătoriile asumate și, de
aceea, molipsitoare știa și Mateiu Caragiale.
Dintre relațiile de călătorie, cele foarte vechi
îmi plac în ediții îngălbenite, să le răsfoiesc
așa cum aș scotoci în podul cu vechituri al
bunicii, pentru a descoperi mici secrete, nu
mari adevăruri. îmi plac hărțile vechi și le
privesc ca pe niște blazoane ale unor alte pri-
viri asupra lumii. Cărți ale contemporanilor
mei care povestesc pe unde au umblat citesc
foarte rar. Și n-am scris despre călătoriile
mele decât indirect și în treacăt.

10.  Nu cred despre niciuna dintre călăto-
riile mele că a fost ratată. Dacă e să poves-
tesc o singură întâmplare, aleg zborul de
la Erevan la Kiev. Era în toamna lui ’90. La


Erevan am ajuns seara, pe la 6, venind din-
spre Tbilisi (splendid oraș, prăvălindu-se
dinspre dealurile aspre și verzi-albăstrui din
jur spre un centru de un rafinament occi-
dental și oarecum mitteleuropean, decorat
ca în glumă cu platani uriași și flori rare) cu
un autocar. La recepție, ni s-au spus, pe
același ton firesc, două lucruri: că la barul
de alături se servește o cafea bună (de altfel,
cea mai bună pe care am băut-o vreodată!)
și să nu prea ieșim seara că se trage, iar în
balcon mai bine să nu ne aventurăm. Semne
de război văzusem înspre Azerbaidjan. în
plus, deși trecuse o bună bucată de vreme
de la cutremur, orașul era încă plin de dărâ-
mături, de șoproane improvizate în fața căro-
ra trăgeau limuzine negre luxoase și care adă-
posteau oameni îmbrăcați, la orice oră, în
haine somptuoase de seară. O femeie ele-
gantă, cu o rochie amplă de mătase, cu multe
bijuterii și cu niște pantofi cu toc înalt, sco-
tea boabele de mazăre din păstăile întinse
pe o pătură lângă șopronul într-o rână... Du-
pă două zile de vizitat muzee (marele muzeu
de artă cu splendidele marine ale lui Aiva-
zovski, mari cât un perete), străzi, parcuri,
am luat avionul spre Kiev la două noaptea.
Un avion mare, rusesc. Ne-am îmbarcat sub
o ploaie măruntă și rece. în avion, o căldură
deasă, umedă, lipicioasă, lume multă, gălă-
gioasă ca-ntr-o zi de târg, miros iute de us-
turoi și alte mirodenii grele, de sudoare.
Ne-am căutat locurile în indiferența gene-
rală a băștinașilor. Avionul s-a ridicat în văz-
duh. Cineva din grupul nostru ne-a arătat
îngrozit că geamul unui hublou avea o fisură
pe unde pătrundea un fir de aer înghețat.
Nu era nicio îndoială, deși părea incredibil


să zbori la peste 8 mii de metri cu geamul
spart. La un moment dat, călătorii, cu mic,
cu mare, s-au ridicat de la locurile lor și au
început să cânte și să danseze. A apărut și
pilotul, a luat un microfon și s-a pus și el pe
cântat cu foc. Melodii frumoase, nu-i vorbă,
cântate din tot sufletul, cu înflorituri înalte.
Vacarmul era de nedescris, veselia fără mar-
gini, iar țopăiala generală făcea avionul să
se legene, să tresalte și să pârâie din toate
încheieturile. însoțitoarea se amuza de în-
grijorarea noastră. Ne-a asigurat scurt că nu
e nicio problemă, așa fac de obicei armenii
când zboară, de avion se ocupă pilotul auto-
mat. S-a alăturat și ea pilotului tinerel și spil-
cuit, ținându-i isonul cu legănări din șol-
duri. Am ajuns cu bine la Kiev, cu urechile
țiuind și cu inima cât un purice. A rămas
povestea pe care n-o crede nimeni, ascultă-
torul mă privește de fiecare dată îndoit, mi-
rat de ce minciuni pot îndruga...

11.  Fie singură, când e vorba de scurte călă-
torii, fie, cum am spus deja mai sus, în gru-
puri mici și perfect armonizate, cu aștep-
tări și ținte asemănătoare. Și cu o condiție
fizică bună. Fără mofturi și fandoseli. Să călă-
torești presupune să accepți pentru o vreme
o altă personalitate, ca să zic așa, una care
se lipsește de bunăvoie de tot ce înseamnă
„locul“ ei pe lume.
    Firește, am întâlnit multă lume în călă-
torii, dar am legat doar prietenii (frumoase,
plăcute) de scurtă respirație, fără urmări nota-
bile. în care nu m-am angajat. Și au contat
fără să fiu în stare să le măsor impactul.

N-am pierdut nimic...

Horia Gârbea

1.  Toate locurile mă cheamă și aș dori să le
cunosc. Aș începe cu cele cu climă caldă, ieșire
la mare sau multe lacuri. Aș lăsa la urmă ținu-
turile înghețate. Mă recheamă la fel de multe
spații văzute cîndva și plăcute anume. Aș ține
să le revăd. între ele, Delta Dunării, Vietnamul,
Maramureșul, Veneția, valea Topologului,
valea Elbei, Timișoara, Huangzhou, Bergamo,
Oașul, Manchester, lașiul, valea Rinului și
multe altele. De ce, e greu de spus, pentru fie-
care ar însemna să scriu cîte o poveste.

2. Nu am trăit, din fericire, o asemenea dez-
amăgire.

3. îmi place să mă documentez, să învăț și
limba dacă diferă de a mea și să fiu ghidat
de oamenii locului. Am avut noroc să mă
bucur de acest avantaj mai mereu.

4.  Călătoriile sînt plăcute dacă nu ești mînat
de grabă, și totuși nu îmi place să tîndă-
lesc într-un loc. După ce îl parcurg și îl
pricep, prefer să merg mai departe.

5.  Pentru distanțe mari - avionul. De plă-
cere, vaporul sau alte vehicule acvatice, fie și
o barcă dusă de vîsle. Pentru locuri unde plu-
tirea nu e posibilă, pasul propriu e cel mai
bun. Depinde de loc. Pentru Viena e minu-
nat tramvaiul, pentru București nu e potri-


vit decît mersul pe jos. Nu îmi place să merg
cu autoturismul și mai ales să conduc eu.

6.  Prezentul călătoriei e mai plăcut decît
așteptarea. Rememorarea are farmecul ei,
pentru că discofortul se uită. Totuși călă-
toria e pentru mine chiar clipa în care mergi,
vezi, afli.

7.  Nu. Chiar nu am prejudecăți și încerc
să mă bucur de noutatea fiecărei priveliști,
a fiecărei senzații, ha asta intră, firește, și sen-
zațiile gustative. Pentru mine călătoriile au
o importantă dimensiune gastronomică.

8.  în afară de vreo două aparate de foto-
grafiat, nu am pierdut nimic la drum. Iluzii
nu îmi fac dinainte, așa că nu mă simt dez-
amăgit. Să nu mint, singurul loc care m-a
dezamăgit puțin într-o călătorie, prin lipsa
lui de măreție pe teren față de imaginea cre-
ată artificial, a fost Stonehenge.

9.  Sigur că citesc, mai puține decît mi-aș
dori. Din păcate, mulți care își descriu călă-
toriile nu au talent sau nu au reușit să vadă
ceva cu adevărat relevant. Am scris cîte ceva
despre călătorii. Orice loc văzut pe viu poate
fi decorul unei ficțiuni potrivite. De la o
vreme, public un fel de impresii de turist
într-o revistă. Aș vrea să le pot strînge în-


tr-o carte. Am publicat, în colaborare cu trei
colegi, o carte despre o călătorie în Vietnam.
Se numește Drumul ipre Nghe An.

10.  Ori că nu pot recunoaște nici față de mine
însumi, ori că am fost efectiv foarte băftos,
dar nu am avut parte de o astfel de călăto-
rie ratată. Chiar și dintr-un banal weekend
la Sinaia sau de la o partidă de pescuit fără
capturi, m-am întors bucuros și relaxat.

11.  Am călătorit și singur, mai rar, dar o călă-
torie perfectă este cea făcută alături de prie-
teni cu care ai ce vorbi în legătură cu ceea
ce vezi pe drum sau chiar fără legătură cu ceea
ce întâlnești. Am fost norocos, pentru că am
călătorit adesea cu oameni inteligenți, mulți
dintre ei scriitori, dar nu numai, și care îmi
erau sau mi-au devenit cu acele prilejuri amici,
oameni cu care, astfel, la drum, mai ales în
țări depărtate, ai ocazia să vorbești mai pe
îndelete decît în graba zilelor obișnuite de
acasă. Colegi abia zăriți înainte mi-au deve-
nit buni prieteni și îi asociez definitiv cu
voluptatea de a descoperi acele locuri împreu-
nă. Un peisaj e mult mai frumos sau mai fra-
pant dacă ai cu cine să-l comentezi, cred eu.
Și din acest punct de vedere, am fost extrem
de norocos, pentru că soția mea este pentru
mine cea mai potrivită parteneră de voiaj.


DOSAR

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 19

Un itinerar propriu

Nu cred că aș putea să răspund mulțu-
mitor tuturor întrebărilor anchetei, de
aceea îmi voi alege un itinerar propriu.
   Mai întâi trebuie să spun că sunt mult
mai multe călătoriile pe care aș fi dorit să le
fac decât cele pe care le-am făcut. Aș dori să
văd multe locuri, sub diverse influențe li-
vrești, dar mă tem că s-ar întâmpla ceea ce
am pățit de atâtea ori văzând ecranizări ale
unor cărți dragi: ar fi altceva și e poate mai
bine să rămân cu imaginea mea despre...
Macondo, să zicem, sau Quahnahuacul lui
Lo wry...
   Dintre locurile pe care aș dori să le revăd,
aș numi mai cu seamă un port pescăresc
situat la 20 de kilometri de Marsilia: Cassis.
După o după-amiază petrecută acolo, am
avut senzația că e genul de loc
unde „să-ți sfârșești zilele", cu
mare, soare, far și bărci pescărești.
Și mi-am imaginat cum mi-aș
petrece restul vieții acolo, aducân-
du-mi aminte, pescuind și arun-
când cu pietre în luare, într-o sin-
gurătate împărtășită poate doar
de un... labrador sau Saint-Ber-
nard.... Sau un alt loc cu nume
magic, un orășel din Camargue,
Aigues-Mortes, unde după un
dnim obositor cu mașina am avut
dintr-odată senzația că mă aflu în
plin film Fragii sălbatici, lipsea
doar orologiul fără minutare. Și
unde am dat peste singura cafe-
nea franceză în care nu a venit ni-
meni să mă-ntrebe ce doresc timp
de trei sferturi de oră, chelnerul
ocolind cu insistență masa mea,
ca și cum nu aș fi existat sau nu
m-ar fi văzut pur și simplu. La
Aigues-Mortes, am văzut expo-
ziția lui Monsieur le Maudit, ar-
tist desdichado fără nume, pe care
l-am îndrăgit de îndată, aflat, cul-
mea, într-o rezidență de creație,
un fel de bursă oferită de muni-
cipalitate; mi s-a părut nespus de
frumos. Ar mai fi multe altele,
poate o excursie în Munții făgă-
rașului... în făgăraș, la opt-nouă
ani, am hrănit cu franzelă un pui
de urs flămând care ieșise în calea
turiștilor... nu cred că m-am bucu-

rat de multe ori în viață mai intens
ca atunci. Și apoi, nu călătoriile, ci
hoinărelile pur și simplu... duminicile din
copilărie, pe care uneori tata la petrecea cu
mine în întregime, ca să răscumpere vremea
petrecută prin delegații... o duminică în care
vedeam trei filme, mergeam să vâslim pe
lacul din parc, îmi povestea îndelung de-
spre străzile și casele Clujului, despre câte
și mai câte...
    Acum prefer călătoriile de una singură,
să mă pot opri unde vreau, să stan cât
vreau... Ocolesc de obicei muzeele și locu-
rile renumite într-un fel sau altul, acestea
lăsându-le de obicei pentru ultima zi sau...
pentru altă dată. Prefer strada, cafenelele,
piețele, agitația... îmi place să mă pierd în-

tr-un oraș străin, mă încăpățânez să nu întreb
drumul... îmi amintesc de prima călătorie
la Paris, în 200f, când mi s-a părut din prima
zi că e foarte lesne să te orientezi în oraș,
fără hartă, fără planul metroului. în min-
tea mea românească, între Saint Michel și
Champs Elysees era un drum cât din
Gheorgheni până la Teatru, pentru că aveam
o încredere oarbă în plăcuțele indicatoare
pariziene, care nu m-au dezamăgit nicio-
dată... Așa că, timp de o săptămână, am mers
ore nesfârșite pe jos prin Paris, până când
cineva mi-a spus amuzat că indicatoarele
acelea sunt pentru mașini...
    Călătoriile de durată sau cele scurte?
Așteptarea, prezentul călătoriei sau reme-
morarea? Pentru mine cel mai important


Desen de Tudor Banuș

este să pornesc, nu ezit niciodată când am
de făcut o călătorie - poate doar datorită
banilor -, dar esențial este să pornesc... Am
convingerea că odată cu o călătorie cât de
scurtă poate începe întotdeauna ceva, altce-
va... Așa mi s-a întâmplat mereu, am cunoscut
în călătoriile în țară sau în Franța - singura
țară străină pe care am vizitat-o, însă destul
de amănunțit - oameni care mi-au influențat
în mod decisiv viața sau chiar i-au schimbat
cursul. Nu am regretat niciodată o călătorie
făcută, așa cum nu am regretat nicio expe-
riență, bună sau rea, considerând că, ori-
care ar fi rezultatul ei, este preferabil unui
lucru care nu s-a întâmplat deloc.


    Cred că am pe undeva un strămoș comis-
voiajor, sunt gata să plec într-o călătorie
de la o clipă la alta, fără prea multe nece-
sare drumului... De fapt, acesta este idea-
lul meu de călătorie: cu mâinile în buzu-
nare sau cel mult cu un rucsac de umăr,
astfel încât să pot cutreiera nestingherită
locurile noi. Și, repet, odată cu fiecare călă-
torie mi se pare că începe ceva, este poate o
realizare parțială a unui vis de adolescent,
de a-ți schimba identitatea și de a fi pen-
tru o vreme altcineva, altundeva, cu toate
datele exterioare schimbate.
    în ce privește mijloacele de călătorie, de-
și recunosc avantajele avionului, pe primul
loc se află trenul, cu tot ce comportă călă-
toria cu trenul, conversația cu vecinii de călă-
torie sau pur și simplu studierea
lor, peisajul care defilează fără
să-l mai observi, în timp ce-ți
derulezi firul gândurilor, parcă
mai concentrat, mai ușor de
strâns într-un ghem decât de obi-
cei... O călătorie ideală ar fi cea
cu un tren scrutând noaptea spre
nicăieri, fumând și ascultând
muzică în căști, să zicem Dire
Straits sau Janis Joplin.
    Despre felul în care am fruc-
tificat călătoriile în scris... da, am
făcut-o la modul cel mai expli-
cit scriind niște bucăți pe care nici
nu știu cum să le numesc, le spun
pur și simplu „terase", ele fiind
niște note ce poartă fiecare nume-
le unei terase de cafenea parizie-
ne sau marsilieze, patruzeci și
cinci la număr, care au și apărut
la editura Centrului Internațional
de Poezie din Marsilia. în rest,
orice călătorie, orice întâlnire
m-a influențat în tot ce am scris,
după niște mecanisme obscure,
în tot ce scriu sunt toate călăto-
riile mele și toți oamenii pe care
i-am întâlnit, în măsura în care
fiecare m-a îmbogățit într-un fel
sau altul.
    Trebuie să vorbesc, în cele din
urmă, despre niște călătorii frec-
vente, foarte dragi, când ochii îmi
urmăresc fără să vadă pereții și
tavanul camerei, în ritmul a tot

felul de muzici. Sunt călătorii în
spațiu și mai ales în timp, când îmi
permit să așez altfel bucățile unui puzzle ade-
sea prea complicat, să mă-ntreb „ce s-ar fi
întâmplat, cum ar fi fost dacă...?" Aceste
călătorii pe care le visez sau mi le amintesc
după niște legi proprii sunt, cred, cele la care
țin cel mai mult și fără de care mi-ar fi mai
greu să fac față cenușiului cotidian.
    Cât despre ceea ce caut cu obstinație pre-
tutindeni, răspunsul este simplu: pe mine,
ca și cum în fiecare călătorie m-aș privi în-
tr-un alt fel de oglindă. Și sper să nu mă
găsesc prea curând.

20 • APOSTROF

DOSAR

Sublima Poartă



Laura Pamfil

1.  Aș dori să reîntâlnesc Istanbulul, poate
pentru că el mi-a oferit întâlnirea cea mai
surprinzătoare cu altul, cu diferitul. L-am
întâlnit pentru prima dată vara trecută: un
oraș cu parfum intens oriental, încremenit
sub presiunea a 50 de grade Celsius, fără pic
de briză, deși postat oportun sub brațul stră-
lucitor al Bosforului și al Cornului de Aur.
O avalanșă de țesături complicate, de ara-
bescuri fine și chipuri măslinii, cu miste-
rioase siluete feminine înfășurate din cap
până-n picioare în pânze ușoare. „Sublima
Poartă“ (vai!) cu zeci de minarete, cu mii de
arce și cupole, cu palate trufașe și sărăcie
halucinantă la marile-i periferii. O revărsa-
re sufocantă de smaralde și rubine, de minia-
turi și migăloase lucrături în aur - jefuite
care de pe unde sau create de breslele tra-
diționale.. . Locul în care am putut privi mi-
nunății derviși zburători dansând ca niște
fluturi albi la doi pași de o fastuoasă „fântâ-
nă a gâdelui“, decorată din belșug cu aur,
unde trebuie să fi curs mult sânge la sfârșitul
execuțiilor... Un amestec de cruzime și
splendoare cum n-am văzut nicăieri în lume
și arabescuri ce transmit obsesiv unul
și același mesaj încifrat. Ceva de
neînțeles din acest imperiu decăzut
plutește între Moscheea Albastră și
fosta catedrală Sfânta Sofia deghi-
zată în moschee.
    Am recunoscut, nu-i vorbă, și
ușurătatea ființei noastre cea de toate
zilele, căci la Stambul toată lumea
minte de dimineața până seara. Și
încearcă să te fure - cu haz, cu ima-
ginație debordantă și cu succes de
netăgăduit. Ești deposedat de mone-
tar cu atâta grație și cu o politețe atât
de adânc orientală, încât te miri că vor
să intre și ei în UE. In plus, Stambulul
îți dă peste cap orice idee de ordine,
începând cu străduțele înguste ce
coboară haotic, cu mii de hățișuri
neașteptate, de pe marginile deluroa-
se către Sultanahmet, inima orașului,

și terminând cu circulația rutieră aflată la che-
remul tocmelii dintre șoferi... Această ultimă
redută a Europei nu are nimic din ordinea și
simetria liniștitoare a minții europene.
    Bineînțeles, aceasta nu este singura desti-
nație dezirabilă. Cu puțin noroc, sper să-i
urmeze Capadocia, vechea Zeugma, colonia
romană inundată de apele Eufratului la gra-
nița cu Libanul, Efesul, Santorini, Bagdadul,
Damascul, Ierusalimul, Hebronul, Marocul,
micul Cap Monastir din Tunisia și altele...


2. Nu-mi regizez aproape niciodată existența
în funcție de recomandări exterioare. Dar
într-o perioadă formativă, plină de încân-
tări idealiste, am ascultat de glasul a ceea ce
Augustin numește „învățător interior“, oprin-
du-mă în repetate rânduri în Germania. Pa-
tria filosofici, helasl După câțiva ani de cău-
tări intermitente, eram contrariată și obosită
de prolifica Germanie a untului și de ubicua
ei reverență în fața scopurilor imediate. Ca
să-l parafrazez pe Tournier, strălucirea băla-

ie intrase în viața mea. Dar avea cu totul alt
efect decât asupra lui Gaspar, regele Mero-
ei... într-un fel, mi s-a părut de necrezut
devitalizarea spiritului ei.

3.  Mă documentez, dar insuficient, ca să las
loc de descoperiri. Necunoscutul absolut mă
angoasează, iar preacunoscutul mă plicti-
sește. Pentru că am avut întotdeauna o anu-
mită mefiență față de vizual, călătoria nu e
călătorie dacă doar îmi arată lucruri și oa-
meni. Mă duc foarte rar să văd reședințe
princiare și muzee; gloria lor și destinul ine-
vitabil al spiritului de a fi imobilizat în splen-
didele sale cavouri îmi lasă un gust neplă-
cut. Mai curând vreau să am la întoarcere
im înțeles al acelui loc și numai al lui. De
aceea documentația și ghidul sunt detalii
mai mult sau mai puțin importante.

4.  în cazurile obișnuite, călătoriile scurte
sunt cele mai plăcute. Aș face însă o călăto-
rie lungă prin deșert, oricare ar fi el. E o
atracție inexplicabilă, care mă vizitează tot
mai des de câțiva ani încoace.


• Desen de Tudor Banuș (detaliu)


5. îmi place să visez înapoia ferestrei mașinii
sau a trenului, cu peisajele zburând prin fața
ochilor. Este o senzație reconfortantă de
suspendare, înrudită cu copilăria, pe care o
savurez cu aceeași plăcere de fiecare dată. Și
pe care compartimentele de tren, cu multe-
le lor discuții și cunoștințe întâmplătoare, o
amenință permanent. De aceea, dacă pot să
aleg, prefer mașina, pentru solitudinea ei și
pentru sentimentul straniu pe care mi-1 dă
drumul deschis la nesfârșit în fața privirii.

6. Dacă destinația nu este îndepărtată, aștep-
tarea aproape că nu există, pentru că de mul-
te ori iau hotărârea spontan, cu o jumătate
de oră înaintea plecării. Iar rememorarea este
facultativă. Prezentul însă este cheia călăto-
riei. Cu cât mai surescitant, cu atât mai bine!

7. Da, caut altceva, caut ceva nou, dar nu
ceva determinat - un gust, o imagine, o sen-
zație... însă puține locuri sunt cu adevărat
noi, chiar dacă le văd pentru prima dată.


8.  Cu iluziile am o relație foarte bună, știind
de la bun început că ele au o constituție fra-
gilă și nu pot trăi o veșnicie. Pierd, bineîn-
țeles, foarte multe, unele prețioase, dar mă
grăbesc să fac altele... Puține sunt de ne-
înlocuit, iar în călătorii, din fericire, nu
am pierdut niciuna memorabilă. Chiar și
atunci când am constatat că Germania cul-
turii s-a topit în Germania untului sau că,
așa cum știam deja de la Nabokov, Rusia lui
Dostoievski și a lui Cehov nu mai are nicio
legătură cu Rusia pragmatică trecută prin
stalinism, tot mi se pare că situația nu e chiar
atât de rea, că există compensații până la
urmă interesante de fiecare parte.

9.  Pentru mine, literatura, așa strâns îmbră-
țișată cu viața cum e, e un fel de a trăi cu
pumnalul în rană... iar filosofia un certifi-
cat de seninătate. Pe cât de mult o creditez
pe prima, pe atât de hotărât am ales-o pe a
doua. Venind însă dinspre filosofic, am sus-
pectat întotdeauna scriitura cu caracter auto-
biografic, imixtiunea efemerului în lucrurile
făcute să rămână. Cu siguranță că aceste ate-
liere interioare - literatura de călă-
torie, memoriile, jurnalele ș.a.m.d. -
nu sunt deloc neglijabile. Dar cred
că marea artă trebuie să fie „doar“
după chipul și asemănarea vieții, nu
viața însăși în momente și schițe.

10.          îmi amintesc două călătorii
curios de asemănătoare, în munții
patriei. Ambele cu plecare în trombă
din Gara de Nord, după soluționa-
rea energică a unor situații de criză
(inundații) apărute în ultima clipă
în apartament. Prins trenul din mers
împotriva tuturor obstacolelor, arun-
cat bagajele înăuntru și, după o zi
de bătut cu pasul creasta muntelui...
moment electrizant cu Moș Martin.
Avea treburile lui, nu era interesat
de micul nostru grup de doi. Iar în
al doilea caz suspansul s-a prelungit:
din cauza ninsorii am rămas izolați pe un
vârf, fără lumină și căldură, cu proviziile
pe sfârșite, iar în drum spre București (după
ce pierdusem în prealabil biletele deja cum-
părate) am ciocnit cu trenul o mașină, apoi,
după nici o jumătate de oră, am oprit „la
mustață¹* de un camion plin cu porci înțepe-
nit de-a curmezișul șinelor...

11.  Călătoresc în grupuri mici și foarte mici.
După călătoria de vara trecută am început
să-l citesc pe Orhan Pamuk; era deja pe piață
excelenta traducere a Luminiței Munteanu
din Mă numesc Rcșu. dar încă nu apăruse-
ră primele recenzii. Dragoste de la prima
pagină, bineînțeles. Confirmată, dacă mai
era nevoie, pe 12 octombrie, când i-a fost
decernat Nobelul.


DOSAR

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 21

Visînd la geografii misterioase
___________________

1.  Visez și eu, ca atâția alții, la geografii mis-
terioase, de când mă știu. Fără inși ca mine,
ele, probabil, nici n-ar mai exista. O pagină
sau două din Platou ori reverberațiile - mai
substanțiale un pic - din Jules Verne nu este
sigur că ar da drept de cetate Atlantidei. Geo-
grafia lui Homer îmi dă mari satisfacții și
înțeleg ce anume l-a determinat pe Schlie-
mann să învețe pe de rost epopeea home-
rică și apoi să își cheltuiască banii și viața
pornind în căutarea ei. Dar ceea ce mi se
pare fascinant în această experiență nu este
să descopăr la Isarlâk o cetate multietajată
și chiar un tezaur doldora de aur și de rafi-
nament... Mai degrabă mă simt atras de des-
coperirea țărilor adevărate pe care poemul
de acum câteva mii de ani le reflectă magic
și mitic, cu forța inegalabilă a artei, atunci
când vorbește de „insula lui Circe“ și de „țara
feacilor“. Când am înțeles, ca student în anul
I la istorie și filozofie, că mă interesează mai
puțin supraviețuirile și mărturiile materia-
le conservate, cât transformările suferite de
vechile realități în decursul timpului și în
spațiul culturii - devenind teme de referință,
fulgurații deformate și distorsionate de cu-
noașterea parțială sau de nevoia de mitifi-
care, de sacralizare, a unui autor sau a altuia
- am știut că nu voi fi arheolog, cum cre-
zusem.
   Tot de acolo mi se trage și faptul că nu
sunt un vânător de exotic. Egiptul și Meso-
potamia, teme obligatorii pentru un aven-
turier care se respectă, fie el Champollion
ori Napoleon însuși, mă pasionează mode-
rat, nu mă seduc. In schimb, descoperirea
faptului că „terra Bozza“ din documentele
teutonilor așezați în Carpați ar putea fi Bu-
zăul îmi taie respirația. Asta vrea să spună
că, la tipul de imaginație pe care îl am, nu
sunt necesare adjuvante precum distanțele
uriașe, biletele de călătorie, materiile și esen-
țele rare, spectrele ultraprestigioase (și un
pic prea comerciale). Nu sunt un turist, nici
măcar în... lecturile mele. Călătoriile îmi dau
șansa de a combina văzutul - posibil, alt-
minteri, și datorită medierilor tehnice ale fil-
mului și fotografiei - cu alte colectări de
impresii complementare: odorifice, papila-
re... Mai fascinantă îmi pare experiența lui
Corin Braga, pornit prin marile biblioteci
străine în căutarea Paradisului terestru așa
cum îl imaginau medievalii și cuantificat
în două volume apărute la o editură pari-
ziană.
   După ce, profitând de diverse programe
europene și americane, am străbătut spații-
le cu diverse prilejuri de care alții, poate, nu
au putut profita, m-am întors acasă cu sen-
timentul rabinului din parabolă, uluit de
comoara ascunsă chiar în curtea casei lui.
   Mi-aș dori, desigur, să ajung în locurile
unde stânca cea cretoasă, garnisită cu olivi,
se îmbină cu Mediterana orbitor de albastră.
Asta poate fi, desigur, în Turcia, Grecia, Dal-
mația, Croația sau Italia de Sud, cum poate
fi și în Franța meridională sau în Spania ori
Portugalia. îl înțeleg pe Bălcescu de ce a ales
Palermo, dincolo de motivele unei cure ilu-
zorii care l-au purtat și pe Chopin în sud,
dar mai aproape de ocean. Dar se poate în-

tâmpla să chiar ajungi „în locul acela“ și să
realizezi abia mai târziu că ai fost acolo.
    In privința asta sunt, cred, un norocos.
Intr-o după-amiază de primăvară am coborât
din mașină în orașul francez Pau. Era ulti-
ma oprire înainte de a traversa Pirineii pe
drumul către Pamplona lui Hemingway (Iru-
na, în bască). Am știut instantaneu, din felul
cum se apropia blând soarele de apus, din
umbra lăsată pe fațade și din arhitectura spa-
țiului public din acel loc, că aș putea rămâ-
ne definitiv acolo, fără nicio pregătire. Cred
că mi-ar fi plăcut să trăiesc pentru restul vieții
intr-un asemenea loc, de care nu mă lega
dinainte nici măcar o reverie, vreo referință
culturală - eram totuși în capitala micului
regat al marelui navarez, Filip al IV-lea al
Franței, regele hughenot -, nimic, nimic...
Aș reveni acolo cu drag, oricând, chiar și
pentru mai mult timp, fie și într-o lume uncie
discreția celorlalți te constrânge la anonimat
dincolo de limita pe care o poți asuma. De
ce? Există o frumusețe care nu se epuizează
în peisaj, ci mai degrabă în starea de spirit
pe care o produce. Or, ce altceva poate fi
fericirea, decât bucuria sănătății și a rotunji-
mii interioare fără fisură, plină de promi-
siuni, intr-un spațiu al locuirii ce te alege,
printre oameni necunoscuți, nici mai răi, nici
mai buni decât alții, dar ale căror reguli de
viață nu te exclud și nu te constrâng, împreu-
nă cu toți cei dragi și făcând ceea ce faci cu
dăruire? Probabil că, lăsând deoparte făcutul,
despre tot acest complex de elemente este
vorba în căutarea pe care o prilejuiesc unui
suflet și unui spirit adevăratele călătorii.

2.  Locul acela - care există - se cheamă Bu-
curești. Citisem prin clasa a X-a, cu sufle-
tul la gură paginile care glorificau capitala
din romanul lui Petru Popescu Prins. în a
Xll-a am aflat peste noapte că primisem un
premiu pentru o proză scrisă pe nerăsuflate
și trimisă unui neobosit animator al adoles-
cenților pasionați de literatură. Profesorul
meu de română m-a invitat solemn, neîntâr-
ziat, sărind peste ultimele ore, la sediul cen-
tral al UTC-ului din orașul nostru. Acolo mi
s-a pus în vedere ca în dimineața următoa-
re, cu prima cursă Tarom, să descind în me-
tropola visată. La ora 11 ajungeam din aero-
portul Băneasa în fața unei piețe enorme,
pustii, cu un palat interminabil. Milițianul
pe care l-am întrebat unde ar putea fi sediul
central al UTC-ului m-a îndrumat greșit. Am
oprit alți trecători și, lucru ciudat, fiecare
avea o opinie despre asta, diferind însă de a
celuilalt. Am bâjbâit ce am bâjbâit și, după
un timp ce mi s-a părut de coșmar, am dibuit
intrarea, unde soldați cu instrucțiunile la
zi m-au legitimat temeinic înainte de a mă
lăsa să intru.
    A fost amiaza când l-am cunoscut pe Ni-
cu Ceaușescu. Era în 1978, iar eu așteptam
în sală, alături de alți congeneri cunoscuți și
necunoscuți, când bătrânul Augustin Z. N.
Pop, plecându-și spatele onctuos, l-a întâm-
pinat pe un tânăr tuns scurt, subțirel, cu
favoriți, care zâmbea cu colțurile buzei des-
cendente, oarecum disprețuitor, și glumea
în maniera dâmbovițeană pe care am încă

dificultăți să o descifrez uneori. Am primit
diplome și vaze de cristal, iar apoi ne-am
regrupat afară, cu câțiva dintre poeții și pro-
zatorii cunoscuți de mine într-o tabără de
profil, aterizând, nu departe, într-o cofetă-
rie. O oră mai târziu ne întorceam în același
aeroport, gata să luăm ultima cursă către
casă. Și așa s-a sfârșit prima mea vizită în
București, pe când aveam deja nouăspre-
zece ani, văzând numai arhitectura severă
a edificiilor oficiale și spațiul agorafobie
dimprejur, păzit de uniforme albastre și
kaki.
   Nu am descoperit niciodată acel Bucu-
rești, al eroului lui Petru Popescu, în care se
distingeau totuși elementele concrete ale
unei geografii urbane indubitabile. Dacă voi
fi trecut prin el, n-am fost în stare, pesem-
ne, să îl recunosc, ceea ce poate însemna
că arta înfrumusețează realitatea chiar și
atunci când nu își propune să o idealizeze.
   Adaug însă, pentru mai multă precizie,
că alte descinderi în capitală mi-au permis,
în timp, să descopăr zone fermecătoare, ture-
le dispărute între timp. Mă gândesc, de pildă,
la invitația unor colegi studenți la istorie -
Tibi Spadasinul și Jimmy Cazemată - de a
„da o tură“ pe înserat pe la ruinele mănăs-
tirii Antim. Era prin 1983, parcă, se pregă-
tea raderea locului în folosul enormei espla-
nade și al blocurilor ce urmau să se extindă
peste aceste amintiri vivante ale altor tim-
puri, încărcate de un misterios prestigiu, iar
eu aveam sentimentul ridicol că îi imitam
pe craii mateini, aținându-ne printre pietre
somptuoase și tăcute, acoperite de întune-
ricul nopții care se lăsa ca de mușchii verzi,
denși și reci ai istoriei. Mai pe urmă am ci-
tit despre „Rugul Aprins“ și despre Sandu
Tudor, în scriitura de o modernitate neaștep-
tată a părintelui Andre Scrima, și amintirea
mea s-a animat de noi volume și de o nouă
complexitate.
   Și au mai fost asemenea miraje, dar ele
nu m-au ajutat să dau peste Bucureștiul pe-
trupopescian, ci mai degrabă să îmi încro-
pesc un București numai al meu, lacunar
și compozit. încă îl mai întregesc, privind
gravurile lui Preziosi ori citind în memorii-
le lui Moses Gaster despre sacagiii ce cărau
„din deal“ apă de Dâmbovița, așezând peste
ciubere smocuri de iarbă, pentru ca locu-
itorii interesați să știe că nu este vorba de
apa din vale, mult mai mâloasă...

3.  Cum citesc mereu câte ceva, deja de foar-
te mulți ani, nu mă gândesc niciodată să
învăț pe de rost referințe culturale despre
locurile în care voi poposi la vreme de drum.
Ori se va fi păstrat câte ceva în tărtăcuța mea,
așteptând momentul prielnic să se reactive-
ze, ori mă informez la fața locului; nu din
ghiduri, utile și reci, exhaustive și comu-
ne, banalizând ca pentru uzul consumato-
rului grăbit totul, ci de la oamenii pe care îi
întâlnesc, și care îmi oferă nu erudiția, ci
memoria lor, istoria trăită sau transmisă
dinspre cei care au trăit-o pe alte căi, foar-
te deseori, decât cele ale paginii tipărite.

22 • APOSTROF

DOSAR

• Desen de Tudor Banuș

4. Când am ajuns, în primăvara lui 1993, la
Paris, cineva - nu mai știu cine - m-a luat
deoparte și mi-a spus cum stau lucrurile:
Parisul poți să îl vezi sau în trei zile, sau în
trei ani. Lucrurile stau astfel, probabil, și în
privința altor locații: ori le „filmezi^ pe dina-
fară, aidoma japonezilor (care chiar plimbă
pretutindeni după ei câte o cameră de luat
vederi hiperperformantă), ori te „fixezi“ în
peisaj până începi să îi simți ritmurile secre-
te, interioare, până devii parte din geogra-
fia lui umană.

5. Automobilele confortabile mi s-ar părea
în regulă dacă aș avea loc suficient de întins
picioarele. Avioanele îmi sunt și ele dragi,
fiindcă mă azvârlu cât colo prin lume în mi-
nimum de timp. Adevărul este însă că evit
cât pot călătoriile, fiindcă mai toate te scot
din ritm și îți ia timp până să revii la un
fel de normalitate, până să te reinserezi, cum
se mai zice... Mai sunt, apoi, și mijloace de
transport pe care nu am avut prilejul să le
probez. Sunt prudent cu vapoarele, iar în-

tr-un submarin sau intr-un batiscaf nu m-aș
repezi să mă îmbarc. Deși mă cam tem de
înălțime, cred însă că mi-ar putea plăcea o
călătorie julesverniană cu balonul. Zepelinul
care bombardează Bucureștiul Primului
Război Mondial într-un roman al Gabrielei
Adameșteanu, și care înflăcărează imaginația
lui E. L. Doctorow la venirea lui în New York,
în romanul Rf.gtime, nu îmi surâde defel,
prea am văzut de multe ori filmul cu incen-
diul devastator izbucnit la bordul unui exem-
plar faimos, la începutul secolului trecut.
   Motoreta e pentru adolescenți zvăpăiați
și fetișcane seductrice, bicicleta i-o las prie-
tenului Marcel Tolcea și celuilalt timișorean,
Victor Neumann, care pe vremea când era
sărac, în război cu birocrații de la biblioteca
județeană timișoreană, în timpul lui Ody facea
drumul până la amicii lui arădeni pe un velo
(împrumutat sau proprietate personală?).
   Intr-un oraș mare și civilizat îmi place să
umblu pe jos, ca un fost infanter ce sunt,
manevrând o hartă amănunțită și căutând
numele de străzi pe clădirile de pe colțuri.

6.  Prezentul e mereu un stres care tinde către
distres, mereu călătoresc cu bani insuficienți
pentru a mă simți sigur și în ordine. Reme-
morarea șterge asperitățile și învăluie în-
tr-un abur de cultură și subiectivitate fapte
adeseori ambigue (cum era strada cutare în
acea zi? o promisiune sau o amenințare? etc.).

7.  Nu, decât dacă merg cu un scop precis.
Atunci mă poate chiar obseda să ajung aco-
lo, dacă accesul la locul sau persoana în cauză
se vădește dificil. Altminteri, joc cinstit și
aștept ca întâmplarea să îmi propună, iar eu,
pe cât posibil, să dispun.

8.  Că nu m-aș simți depeizat (în Franța).
Că Germania e o țară interesantă. Că SUA
nu sunt inventate de Hollywood. Că ita-
lienii sunt amabili și asemănători nouă. Că
în alte zone ale României ești, necesarmen-
te, tot acasă.

9.  Nu. Da. Nu. Nicicum.


DOSAR

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 23

Un episod catalan

Iubesc Barcelona. E un oraș pe care
l-am descoperit târziu în cariera mea de
călător. Când am fost prima dată acolo, am
avut numaidecât dorința de-a mă întoarce.
   Dacă aș fi petrecut ani la Barcelona, ar
fi devenit orașul meu adoptiv, așa cum Sten-
dhal devenise fiul și amantul pasionat al
Milanului. N-am avut un astfel de noroc.
   Mi-am spus, în repetate rânduri: aici
mi-ar fi plăcut să mă nasc.
   Odată m-am dus singur la Barcelona,
într-o vacanță de trei zile. Era înainte de
Paști, cu vremea încă nesigură, recișoară. Te
puteai oricând aștepta să cadă ploaia.
   Mă așteptam, ca turist solitar, să fiu, cum
mai fusesem, un câine vagabond: strecurân-
du-mă pe străzi, invizibil pentru ceilalți, să
nu particip la viața locului decât cu ochii,
plin de dorințe, neluat în seamă de nimeni.
   Și, chiar singur și neluat în seamă, tot
mă așteptam la bucurii.
   N-am întâlnit aiurea un cartier medieval
care să aibă farmecul lui Barri Gotic. La mu-
zeul Picasso, studiile asupra Meninelor velaz-
quiene te fac să iubești toate vârstele pic-
turii. Operele arhitectului Gaudi, de pildă
La Pedrera, acea casă enormă care pare că
sfidează legile gravitației și ale rezistenței,
pe al cărei acoperiș vălurit ai voie să te
plimbi, încercând senzații de alpinist, sau
incredibilul Palau de la Musica Catalana al
lui Domenech, cu coloanele groase și scur-
te, care ar părea altundeva supărător de
disproporționate, se integrează perfect aici,
ca jocuri, nebunii simulate, inteligente.
Bogăția decorației e tangentă cu kitsch-ul,
dar, ca prin minune, scapă de el. Cum? Asta
e secretul stilului catalan (poate pentru că
dreptele și curbele au, acolo, humor).
   Speram să fiu iar încântat într-unul din
barurile de tapas de pe Paseo de Gracia. Să
intri în decorul acela, bogat ornamentat și
elegant, să te așezi pe unul din scaunele de
bar, înalte, și să comanzi: olivas, mariscos,
albondigas, chocos fritos, gambas, un solo-
millo sau o tortillita, stropite cu un pahar
de Tarragona, ascultând conversația acelor
domni eleganți și liberi de lângă tine erau
momente pe care, fiindcă le mai trăisem,
le așteptam cu plăcere.
   Știam că n-aveam să înțeleg spusele vre-
melnicilor mei parteneri de bar. Eram resem-
nat. Ce altceva eram decât un om cenușiu
din mulțime, fără nume, aproape fără iden-
titate. Un turist.
   Așa îmi propuneam să mă amuz, puțin
câine vagabond, puțin epicureu. A fost să fie
altfel, de astă dată, și aproape singura dată.
   In autobuzul care mă aducea de la aero-
port am intrat în vorbă eu, ciufutul care mă
pregăteam de trei zile de tăcere, cu o femeie
atrăgătoare. Tenul ei brun îmi evoca tipul
local, dar ținuta avea ceva sportiv chic, mai
degrabă nemțesc. Da, era catalană. Pentru
rațiuni care deocamdată îmi scăpau, locuia
undeva în Germania, într-un oraș baroc de-
spre care auzisem multe, dar nu-1 văzusem
niciodată. Nu mai știu ce glumă am făcut;
a râs, s-a prăpădit chiar de râs, și ni s-a părut
că nici ea, nici eu nu mai râsesem de mult.

    Apoi a început să mă descoasă. Cine eram?
Simt deseori, în astfel de împrejurări, ispita
să confabulez. Ce ocazie, să inventezi, să
construiești un personaj, de carne, și nu de
hârtie ca scriitorii! Aveam tentația să spun
că sunt un negustor de stofe persan în călă-
torie de afaceri prin Europa; sau consilierul
juridic al mitropolitului Atenei. Ce noroc că
am rezistat tentației!
    De fapt, cel puțin un lucru m-ar fi dat
de gol: accentul. Mă adresez celor care n-au
mai călătorit: știți ce înseamnă să deschizi
gura și, în clipa următoare, să fii diagnos-
ticat: Asta-i un străin? Lucrul mi s-a întâm-
plat atât de des, și totuși nu reușeam să de-
vin nepăsător. Așa că, în primele trei minute,
m-a întrebat de unde veneam. Accentul meu
e de nicăieri (fiind dintr-un loc foarte pre-
cis, dar ocult). Era inutil să formulez apăra-
rea mea obișnuită, răspunzând: din Elveția,
un răspuns care lăsa perplex, dar era, sigur,
urmat de o a doua întrebare. Am spus că
eram din România, deși asta necesita câte-
va explicații suplimentare (întotdeauna răs-
punsuri de felul celor la celebra întrebare
„Comment peut-on etre Persan?“). „Extra-
ordinar“, mi-a răspuns noua mea prietenă,
„dar diseară sunt invitată la o româncă. Vino
și d-ta!“
    ... La ora hotărâtă am ajuns la adresa pe
care o căpătasem. Cu taxiul, mă depărtasem
de centrul pe care îl cunoșteam, acolo unde
merg cohortele de turiști. Era pe o stradă la
jumătatea dealului, un fel de terasă, de un-
de se puteau bănui luminile orașului... Am
ajuns în fața ușii apartamentului. Un nume
stătea pe ușă, care m-a surprins: Aparicid.
    Lumea se adunase. Firește, nu cunoșteam
pe nimeni, în afara celei care mă invitase.
Gazda era la curent cu străinul ce avea să
vină. Era o tânără doamnă care semăna izbi-
tor cu o cunoscută actriță, m-a întâmpinat
cu cea mai mare naturaleță. N-am cutezat
s-o întreb de unde venea. Care era legătu-
ra ei cu România mi-a explicat ea, neîntre-
bată. Se născuse acolo, dar familia plecase
când ea era foarte mică. Copilărise într-o
țară sudică, vorbind românește cu părinții
(vorbea corect, cu un indefinisabil accent
de nicăieri). Trăia acum de mai mulți ani
în Barcelona, era psihanalistă, specialistă
în copii.
    Era o locuință plăcută, plină de tablouri
și de flori. Un interior elegant și nepre-
tențios. Salonul se deschidea către o veran-
dă semicirculară. Vara, mi-am spus, se putea
petrece și în grădină.
    Cu atât mai puțin ușor mi-ar fi fost să
spun, dintre musafiri, cine de unde venea.
Am vorbit pe rând cu fiecare din ei. Meseria
mea m-a învățat că, dacă vrei să afli ceva
despre oameni, nu trebuie să pui întrebări.
Cu cât vei fi mai discret, cu atât lumea îți va
face mai multe destăinuiri. Așa că am trecut
de la un musafir la altul, spunând bună sea-
ra, prezentându-mă, lăsând mărturisirile să
vină... și veneau.
    Erau, printre ei, exilați. Cei mai mulți
veneau din Argentina. Unii părăsiseră țara
în timpul dictaturii. Alții erau în Spania de

curând, goniți din marea țară latino-ame-
ricană de criza economică. O fată blondă,
înaltă, pe jumătate rusoaică de fapt, a poves-
tit cum se petreceau lucrurile pe acolo, în
ziua de azi. Țara era tot mai mult un loc
al banditismului. Relată, râzând delicios,
despre cineva, un bărbat, care fusese răpit
de două ori în aceeași zi. Mai întâi, a fost
închis într-un apartament de niște gang-
steri care, prin telefon, ceruseră o răscum-
părare; apoi, o altă bandă năvălise în locul
de detenție, răpindu-1 de la primii răpitori.
Situația se complicase; prima bandă trebuia
să-l răscumpere de la cea de-a doua. Avură
loc negocieri complicate, prima bandă plă-
ti ceva, recuperă o parte din bani de la fa-
milie. Seara, omul era acasă.
   Lumea stătea de vorbă în mici grupuri,
ciugulind câte ceva, bând vin. Am salutat o
doamnă care vorbea franțuzește. Era o cu-
noscută psihanalistă de la Paris, auzisem
de ea, numele ei se întâlnea în revistele spe-
cializate. Venea regulat la Barcelona, unde
conducea un seminar. Avea, dacă pot să mă
exprim așa, o cordialitate rece. Făcusem altă
dată constatarea: francezii sunt destul de
reci, când nu sunt provensali.
   Mai era un domn, cineva deschis fără să
fie expansiv, un om între două vârste, de o
mare și de bun-gust simplitate, cel mai cele-
bru arhitect din oraș; apoi, un ins puțin gră-
suliu, cu mâini mici și rotunde, pe care toată
lumea îl trata ca pe un copil răsfățat... era
însoțit de prietenul lui oficial, un tânăr dan-
sator... Mi-am dat seama că el era cel mai
ilustru dintre musafiri, marele om al serii.
Asta nu excludea, chiar presupunea, hârjo-
nelilc. „Trebuie să-i dai ultimul tău volum
de versuri^, insistau, arătându-mă pe mine.
„Nu, nu mai am“, se apăra, „am dat la toată
lumea. “ Vocea lui trăda o adevărată dispe-
rare. Gazda însă îl persecuta și, pentru a-1
pune într-o situație dificilă, îmi dădu pro-
priul ci exemplar, spunându-i: îmi vei da tu
altul. Poetul era gata să izbucnească în plâns,
iar adunarea îl mângâia cu entuziasm și ma-
ximă tandrețe. Era, pesemne, un scenariu
perfect rodat.
   Am stat până la o oră decentă a nopții,
vorbind câte în lună și în soare, mici și mari
povești. Era foarte plăcut și am continuat să
cred asta chiar și când mi-am dat seama că
eram o bandă de dezrădăcinați, pierduți
printre câțiva fii ai locului, și noi, și ei tole-
ranți, decent melancolici.
   Când am ieșit, ploaia încetase. Aerul era
călduț-mediteranean. Avusesem parte de o
seară surprinzătoare. Ce diferență, față de
situația de turist-câine... de ins al mulțimi-
lor, invizibil. E un dar neprețuit, să intri în-
tr-o casă de oameni, într-o țară străină. O
altă formă, inedită, pentru mine, de sin-
gurătate.




Anchetă realizată de

24 • APOSTROF

DOSAR

Mircea Martin este un
critic sever. O severita-
te calmă; indulgența, atunci
cînd e „silit“ să o accepte,
îl indispune și de aceea e
foarte rară în scrisul său;
nu-i place „spectaculosul
sub nicio formă - cînd îl
întîlnește în scrisul confrați-

lor îl remarcă, îl elogiază, dar de la o distanță
care îi asigură un fel de securitate, o distanță
prudentă, parcă temătoare de contagiune...
Ceea ce își îngăduie însă, cu satisfacție vizi-
bilă, sînt formulările memorabile, un fel
de „concesie" făcută beletristicii în scrisul
său riguros, armonios, cîtuși de puțin pedant
sau rece (doar uneori, rareori, crispat).
Această severitate nu ajunge însă niciodată
la agresivitate, sobrietatea tonului nu are
nimic posomorit, eleganța formulării nu
înseamnă evazivitate, fermitatea opiniilor
nu ajunge la inflexibilitatea dogmatică, pole-
mica sa e, de cele mai multe ori, implicită -
iar cînd e explicită, ca într-o bună parte a
primelor secțiuni ale volumului de față, nu
e clamată, ci precis și irevocabil formulată.
Titlul volumului la care ne referim acum este
șocant: Singura critică - apodictic, nenego-
ciabil deci. Apărut pentru prima oară în
1986, el era menit să răspundă ferm, dar
calm aberațiilor propagandistice ale grupă-
rii stalinist-naționalist-protocroniste, cea care
reprezenta punctul de vedere oficial, pe cit
de antiintelectual și antiliterar pe atît de
lamentabil și aberant (de altfel, în genere,
lui Mircea Martin îi displac demonstrațiile
pătimașe sau decisiv militante). Așadar, un
grupaj de texte amintea niște principii fun-
damentale ale spiritului și practicii a ceea ce
știm că se numește critica literară. Era nevoie
de reamintirea acestor principii contrazise
violent, isteric și în fiecare zi, de liderii lite-
raturii de partid, de oribilul lor antiinte-
lectualism, de propaganda totalitaristă - cea
de care ne amintim numai noi, astăzi, noi cei
ce am trăit-o pe propria piele, cum se spune.
   Rezumîndu-le, am ajunge, prin cu-
mularea opiniilor, la precizări fundamenta-
le precum:

   Critica e una singură, indiferent de formele
   ei... Singura critică valabilă este cea adecvată
   la obiect (dar nu există numai o singură cri-
   tică adecvată la obiect), căci adecvarea pre-
   supune coerența discursului și validitatea de-
   mersului... Ce înseamnă izolarea criticii decît
   o dispensare de serviciile ei? Riscul grav apare
   astfel nu din dispariția instituției, ci a funcției
   critice, deprofesionalizarea ei... In literatură
   [în artă în genere, n.n.] operele nu pot avea
   aceleași drepturi: democrația încetează în teri-
   toriu artistic... Nimic mai democratic decît
   respingerea tabu-urilor, a concesiilor făcute

De ce singura
critică e... singură

Gelu lonescu

    autorității... Principiul intangibilității nu are
    ce căuta în artă, nici măcar atunci cînd e vorba
    de valori... Suspiciunea față de critică n-a fost
    și nu este altceva decît suspiciune față de inte-
    lectualitate și față de cultură în genere...

    Sînt aceste fraze numai o parte din de-
monstrația calmă, dar inconturnabilă pe care
Mircea Martin o opunea propagandei ofi-
ciale, cea care încerca să supună toată viața
intelectuală și spirituală a țării. Ar mai fi
de adăugat că autorul Singurei critici pole-
mizează scurt, dar decisiv cu clișeul provo-
cator al atîtor confuzii, cu ideea că „critica
reprezintă conștiința literaturii". Sînt și as-
tăzi scriitori, nu puțini și nu obscuri, care
mai cred în acest slogan imbecil.
    Se vor întreba cei tineri cum de a tole-
rat cenzura apariția acestor „declarații (și a
multor altora necitate aici), a acestei opo-
ziții clare, a acestei incriminări directe a „teze-
lor" de partid? Răspunsul e lesne de dat:
pentru că cenzura reacționa, de cele mai
multe ori, în funcție de audiența unei revis-
te, a unei cărți etc. Or, critica literară era un
sector de mică audiență, incomparabil mai
mică decît aceea a romanului sau a ziare-
lor cotidiene. Iritații propagandiști-dela-
tori reacționau după o apariție, rar înainte
- lansau o campanie care ne privea pe noi,
scriitorii și criticii, minoritatea celor avizați,
nu și marele public. Apare aici o consecință
interesantă, despre care am mai scris, și
anume aceea că, neputîndu-se orienta spre
filosofic, psihologie, sociologie și alte disci-
pline umaniste care erau strict blocate ideo-
logic, unii tineri de mare valoare și talent
s-au orientat către critica literară, unde pre-
siunea nu era atît de mare și unde abateri-
le de la normă, de la dogmă, erau mai tole-
rate, dată fiind și distanța mai mare dintre
artă și așa-zisa doctrină de partid: un fel
de marxism total desfigurat de leninism, de
naționalismul egolatru și de analfabetis-
mul dictaturii.
    Nu mai puțin de 20 de ani despart ediția
întîia de cea de a doua, apărută în 2006.
Contextul e atît de diferit, incit te întrebi,
în principiu, de ce această reeditare, în care
autorul anunță numai minime modificări.
Sînt, cred eu, mai multe motive care justi-
fică reeditarea.
    In primul rînd, este actual și util ca noile
promoții de critici, numeroși și mulți din ei
dovedind că au și talent, și „știință de carte",
să știe cam cum au „trăit" și scris colegii lor
mai vîrstnici în general, indiferent de pre-
ferințe sau chiar de refuzul total al înain-
tașilor, buni-răi cum au fost. Multora dintre
cei care au deja un nume - sau se pregătesc
să și-l impună, mai mult sau mai puțin cu
orice preț - nu le strică să-și reamintească sau
să-și împrospăteze chiar baza teoretică și
principiile practice ale unui comportament
profesional și moral al criticului, în nume-

le cărora să-și construiască magistratura,
domenii asupra cărora Mircea Martin insis-
tă. Am observat, de departe și nu fără sur-
priză, că această critică literară atrage în con-
tinuare un mare număr de tineri, între 25 și
40 de ani, și că destul de mulți dovedesc nu
numai vocație, dar și pregătire teoretică mai
deschisă și mai modernă decît aceea pe care
ne-o puteam noi face acum mai bine de 40
de ani; pregătire pentru care dădeai bătălii
grele chiar și pentru procurarea unor cărți
sau pentru apropierea de mari critici, teo-
reticieni și esteți care nu erau nici agreați,
nici recomandați de literatura „oficială". Ci-
tesc cu satisfacție considerațiile critice ale
multor tineri - chiar și cele programatic teri-
biliste; nu se poate fără această „sfidare" a
ierarhiilor „primite", nu se poate altfel, chiar
dacă unii dintre contestatari vor eșua în cap-
canele unei cariere și vocații gîndite prost și
conduse așișderea. Oricît de departe cu „des-
părțirea de trecut" vor merge, aceste promo-
ții noi de critici, fatalmente - de la un mo-
ment dat - vor trebui să prefere sau să se...
alieze cu unii confrați din trecutul mai apro-
piat sau chiar din cel de acum 150 de ani;
vor descoperi afinități sau chiar identități de
opinii, deocamdată privite, nu de toți, cu
suspiciune. Eu cred în viitorul „strălucit" -
un adjectiv nu numai compromis, dar și res-
pingător! - al celor care vin sau au venit deja.
Oricît i-ar agasa această afirmație pe comi-
litonii din generația mea.
    Revenind la Mircea Martin și la Singura
critică', partea cea mai mare a volumului adu-
nă considerațiile critice, analizele operelor
și carierelor unor confrați eseiști, teoreti-
cieni, critici de întîmpinare - nume mai mult
decît cunoscute: Edgar Papu, Adrian Mari-
no, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu,
Lucian Raicu. Lectura analizelor scrierilor
și personalităților acestora îmi confirmă o
opinie veche, chiar foarte veche, și anume
aceea că Mircea Martin este cel mai com-
petent, virtuos și profund analist al fenome-
nului critic românesc și nu numai. Textul
său este limpede, deloc echivoc, nici chiar
în părțile ironice care întregesc eleganța sti-
lului său, o eleganță care domină atît în pri-
virea generală, cît și în observațiile de amă-
nunt. Limpede și deloc grăbit, textul său
apare ca îndelung meditat - ceea ce și este
-, dar și bine cîntărit, ferit de exagerări chiar
și la momente festive - adică ferit de entu-
ziasme sau de acreli. Un pas egal, adecvat
drumului către esență și specificitate al fiecă-
ruia dintre cei menționați, dar și o plăcere
a formulărilor memorabile, a prozei artisti-
ce pe care o încearcă, din cînd în cînd, spre
avantajul discursului său. Privind aceste cinci
nume, cinci personalități și stiluri atît de
diferite - într-un fel ele delimitînd „supra-
fața" pe care s-au desfășurat toate acțiunile

A

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 25

Avangarda rusă

Fiul rătăcitor

Vasili Komarovski

Scriitorul

Mod de întrebuințare

(1881 - 1914)

Trist văzduh. Rușine-ntunecată.
Nici tu-ncălțat, nici tu spălat,
Lângă ușa încă încuiată
Stau umil. Pir uscat și scai
înrourați cu picături mărunte.
Las în grădina tatălui ogarii
Picioarele să-mi lingă,
Și nu zdrențele fugarului,
Nu jegul mâinilor mortificate,
Ce au ținut coarne de plug în arșiți
Sau cu o tâmpită nevoință
Mânat-au porci spre stânci, la adăpat;
Dar praful răutății pământene
în suflet e atât de greu,
încât chiar de s-o fi-ntâmplat
Părinții veseli să fi exclamat,
Când însăși mama să mă fi condus
în casă, străduindu-se-amânat
Broboada să-și dezlege,
In stare n-aș fi fost să povestesc...
Tatăl - ce călău nerușinat! -
N-ar fi reușit să stăvilească
Femeiescul plâns sau, poate, bocet!
De-a bea din sufleteasca adâncime
Nu oțetul caznei... ci - pardon - păduchi,
Păcatul fetelor din Babilon,
Dintr-odată încercând furie,
Spre-a te jena, că la judecată
Nu ai de dus decât cupa scuipată.
■
(1911)

Traducere și antologie de
Leo Butnaru

• Desen de Tudor Banuș (detaliu)

criticii din „epoca" 1965-1989 -, vedem
distanțele dintre ele, deosebirile pe care Mir-
cea Martin le desprinde și analizează cu egală
competență și fără a se delimita - pentru că
el este, de fapt, egal îndepărtat sau apropiat
de toți, fără preferință; este ceea ce Mircea
Martin admiră mai mult, adică impersona-
litatea, cum scrie el în asentimentul unei tra-
diții, o impersonalitate cu mult mai greu de
atins și practicat decît „personalitatea", „ori-
ginalitatea" criticului. El se așază, așadar, la
întretăierea liniilor ce vin din cele cinci col-
țuri în teritoriul denumit „singura critică",
Iară a eluda diferențele de „metode" sau prac-




   NU ÎNTOTDEAUNA s-a scris literatură",
spune loan Buduca („A fi scriitor.
Sau a schimba literatura", în Idei in dia.ltj],
ianuarie 2007, p. 28). Ba, mă tem că lite-
ratura a fost întotdeauna; chiar și atunci când
încă nu era literă, ci doar sunet. Ea a fost
astfel nu doar întrucât, cum bine zicea dia-
volul bulgakovian, „Cărțile nu ard!", ci și
pentru că, înainte de a fi o rezolvare tehnică
(conservare pe un suport material, cu aju-
torul unui cod specific, într-un anume regim
de producere-consum), ea a fost, este și, pro-
babil, va continua să fie un orizont al exis-
tenței omului, un tip de de raportare umană
la viață, un registru al comunicării interu-
mane a cărui explicare integrală ne scapă.
   Sigur că, dintr-un punct de vedere, ceea
ce este scris se poate numi literatură, tot așa
cum, pentru rigoriștii ca Florin laru - de
care mă simt aproape în calitate de scrii-
tor, revenind în orizontul mai puțin discri-
minatoriu dinainte atunci când reintru în
pielea cercetătorului trecutului cultural -,
numai beletristica, numai „literele frumoa-
se", cele care surprind și redau fantezia, fic-
țiunea, creativitatea întemeiată pe necunos-
cutele care se cheamă intuiție și talent pot
avea drept de cetate... Dar în cultura română,
istoricul chestiunii și chiar hermeneutica
acesteia le-a făcut deja, strălucit și doct,
vreme de un deceniu (ultimul din secolul și
mileniul trecut), Adrian Marino m Bitgnjia
ideii de literaturii. în întreaga alegorie a sen-
surilor pe care cuvântul - ori sinonimele sale
- le-a(u) îmbrăcat de-a lungul vremurilor,
în diversele locuri și contexte unde a venit
vorba despre așa ceva, se vor regăsi, cu sigu-
ranță, și loan Buduca, și Florin laru.
   în ce mă privește, merg totuși pe mâna
ultimului nu numai pentru că viziunea lui
separă apele între un tip de creativitate și
altele ce se exprimă tot cu ajutorul scrisului
și al unora dintre convențiile literare, dar
și fiindcă acest mod de a privi încearcă să
facă un pas înainte în autonomizarea con-
diției de scriitor, ajutând la mai restrictiva
reprezentare a profesiei de literat sau de
scriitor și contribuind astfel la profesionali-
zarea acestei condiții (cea de poet sau „poves-
taș") . Cu morga lor, eseistica înaltă ori nara-

tici, de stiluri. Nu preferă, ci se simte „con-
gener" atît cu teoreticianul fanatic al anali-
zei „ideilor literare", intransigentul, doctul
și antifoiletonistul care a fost Adrian Marino,
cît și cu entuziasmul candid și exaltant ce-1
degajă personalitatea și eseistica lui Edgar
Papu (minus aberația protocronică, pe care
o amendează scurt și precis); competența și
primordialitatea necontestabilă (ingrată nu-
mai cu... confrații), a lui Nicolae Manolescu,
recordman infatigabil al virtuozității cro-
nicii de întîmpinare, dar și autorul unor stu-
dii eminente, este la fel de prețuită și admi-
rată, din unele puncte de vedere, ca același
gen de critică practicat de Gheorghe Grigur-

rea științei, monografia filosofică sau textul
religios vor câștiga mereu admirația și devo-
tamentul unei majorități de cititori cultivați,
dornici să priceapă mai mult, să cunoască
atâta cât poți omenește cunoaște, să îi înve-
țe, eventual, și pe alții. Nu este de mirare,
câtă vreme convențiile specifice acestor do-
menii - de la cele exterioare, de tipul comen-
tariilor marginale, al notelor de subsol, al
bibliografiei și indicilor, la acelea care fac
din ele niște contribuții oficializate și recu-
noscute prin puterea simbolică a vreunei
autorități - le avantajează în raport cu ful-
gurațiile unui poem ori cu „fanteziile" unei
scrieri prozastice, dând asigurări suplimen-
tare, de natură rațională sau de felul bine-
cuvântării politice ori bisericești, că acest tip
de scris reprezintă o literatură mai bună,
mai... sigură; mai puțin improvizată.
    Și totuși: există nevoi care nu pot fi rezol-
vate prin recursul la paginile de acest fel.
Sunt în om resorturi care funcționează doar
dacă le alimentăm și cu altceva. De circa un
secol încoace, acest altceva poate însemna,
pe lângă muzică și plastică, film artistic. Na-
rațiunea clasică fuge din pagină pe ecran,
cum tot mai mult o face și atunci când urcă
- e drept, altminteri - din pagină pe desk-
topul computerului. Această ofertă diversi-
ficată, de dată recentă și ultrarecentă, nu
schimbă însă datele fundamentale ale pro-
blemei. Scriitorul, prin excelență, rămâne
ficționarul de serviciu. Poet, prozator, dra-
maturg, el nu se rezumă la rolul de comen-
tator ori vulgarizator. Acest ins rămâne un
artist; al cuvintelor, dar și al conținuturilor
care se transmit prin cuvinte, al viziunilor.
El oferă comentatorilor de diverse tipuri
materialul primordial, solul în care își vor

re telescopice și, cei mai isteți dintre ei, și
rădăcinile.

cu, probabil cel mai sensibil și virtuoz al for-
mulării, mai ales cînd scrie despre poezie;
în fine, este atras nu atît de „identificarea"
caracteristică a operei (pseudo)critice a lui
Lucian Raicu, cît de stupefianta capacitate
a acesteia de a pune viața înaintea literatu-
rii, a criticii pe care o practică, dîndu-i o
dimensiune cu totul proprie.
    Pe scurt, textele lui Mircea Martin pri-
vind opera acestor cinci „colțuri" ale teri-
toriului critic al epocii noastre au devenit
acum pagini de... istorie literară, nimeni care
va mai scrie despre ei - dacă cineva va mai
avea curiozitatea să analizeze epoca și valo-
rile ei - neputîndu-le ocoli.              ■

26 • APOSTROF

Neoavangarda moderată

Romanul lui Augustin
Cupșa Perforatorii (Car-
tea Românească, 2006) este
un bun roman de debut. Aflu
din medalionul de pe coper-
ta a patra că autorul a debu-
tat ca poet, că a făcut un sce-
nariu (premiat) de film și
că Perforatorii are, la rândul

lui, două premii (premiul pentru proză la
concursul de manuscrise al Uniunii Scrii-
torilor din România și un premiu al concur-
sului de debut al Editurii Cartea Româ-
nească, în 2005). Un palmares impresionant,
care poate funcționa ca recomandare pentru
o lectură empatică. Peiforatorii permite o ase-
menea lectură, de la primele pagini. Rezu-
matul care deschide cartea semnalează deja
tipul de opțiune narativă a autorului, pre-
cum și stilul său caracteristic. In primul rând,
gestul de a pune un „rezumat* la începutul
lucrării, și nu la sfârșitul ei, e semnul unui
avangardism structural, pe care Cupșa și-l
asumă cu naturalețe. Apoi, epicul se deru-
lează pe baza unei scheme a imaginarului
ținând întrucâtva de formula suprarealistă.
N-aș spune chiar urmuziană, întrucât Cupșa
practică un neoavangardism ponderat, inte-
resat mai puțin de experimentul (sau de șo-
cul) lingvistic și mai mult de substanța scrii-
turii, de sensurile intime ale lumii descrise.
    Rezumatul explică, printr-o halucinoză
cu măsură, titlul insolit al romanului:

    tata s-a lăsat de slujbă și s-a apucat să perfo-
    reze. La început a făcut fântâni. Apoi feres-
    tre, vizoare, hublouri, pivnițe. Când se îmbă-
    ta, perfora orice. Casa noastră ajunsese un
    imens șvaițer [...] S-a extins la casele vecini-
    lor și apoi la întregul sat. A trecut la oameni.
    A început cu noi, cei dragi, rude, vecini, prie-
    teni. Toți aveam una, două, ba chiar mai mul-
    te găuri [...] Mie nu mi-a făcut decât o gaură
    în burtă.

    Pentru ca, într-o bună zi, povestitorul să
constate „cu stupoare că perforația mi s-a
lărgit îngrozitor. Până acasă pur și simplu
dispar, fiind cuprins cu totul în această gaură,
dar continui să mă plimb, să fumez și să mă
gândesc că tata avea dreptate*. Prin urma-
re, în Perforatorii, un simbol fundamental al
imaginarului este cel al „găurii*. Asupra ei
se poate specula ușor, mai ales că suntem
ghidați deja de autorul/ naratorul însuși: ea,
„gaura*, e o formă de reprezentare a vidu-
lui existențial, cu care făptura de hârtie a
povestitorului se aseamănă până la identifi-
care. „Lumea din oglinda vidă*, iată cum
s-ar mai putea numi, cu un subtitlu fictiv,
această anti-teză a imaginarului. Desigur,
Blecher brodase epic mai original asupra ei,
într-o faimoasă scenă - din întâmplări in
irealitatea imediată - a „golului plin* sau „pli-
nului gol* (unde lumea se vedea în „negativul*
ei fotografic, aerul, de pildă, fiind un „plin*
prin care se mișcă ființele, ca „goluri* etc.).


Totuși, imaginea „găurii* care covârșește „pli-
nul*, vidându-1, are (încă) putere epică de
reprezentare simbolică, iar Cupșa, fără a fi
inovator în acest punct, nu greșește apelând
la ea. Instinctul narativ funcționează corect
în cazul tânărului autor.
    Tot aici, în Rezumat, apar și două per-
sonaje cu o pondere importantă în econo-
mia romanului: prietenii naratorului, Ta și
Robert. Doi marginali (unul - artist plas-
tic ratat, celălalt - cu o identitate sexuală
la fel de ratată sau cel puțin incertă). Ei evocă
mult din atmosfera făpturilor care populează
romanele lui Horia Bonciu. Nimic specta-
culos însă în descrierea ciudatelor personaje,
nicio notă stridentă, de speculație narativ-
comercială a imaginii sau de dorință de a
șoca fără discernământ. Din nou, instinc-
tul romancierului debutant funcționează bi-
ne. Un echilibru sec, structural, se degajă
tot mai evident din paginile romanului. O
frază clară, țintită, lipsită de orice balast cos-
metic al manierismelor stilistice, urmărind
doar sensul de comunicat. Anticalofilismul
(și chiar antistilismul) devin stilul caracte-
ristic al lui Augustin Cupșa. Romanul e para-
doxal: o scriitură ultraraționalistă, care spri-
jină un imaginar fundamental subiectiv,
uneori cu derapaje în oniric, dar controlat
de o logică a confesiunii care nu-i lezează
autenticitatea. O miză marc pentru roman,
o miză pe care talentul evident al lui Cupșa
reușește adesea să o „țină*.
    Excelentă scena săpatului din Capitolul
XI (Marea plictiseală). Povestitorul găsește
în grădină un cui ruginit. Scos din pământ,
el se dovedește a fi o săgeată „din perioada
indienilor sioux*, care declanșează o febră a
săpăturilor arheologice, tot mai adânci. O
întreagă antropologie istorică, populată de
vestigii, dar și de ființe vii (!), întâlnite pe
parcurs în diverse situații existențiale sim-
bolice, se desfășoară, din ce în ce mai aca-
parant, în jurul săpătorilor. O întreagă vizi-
une socio-filosofică (și ironică, desigur) a
lumii se naște și se dezvoltă în câteva pagini
de drum arheologic către miezul pământu-
lui. Iară îndoială că scena suportă interpretări
psihanalitice. Totuși, dincolo de schemele
de manual ale psihanalizei, nu cred că ea
se reduce doar la transpunerea textuală a
bâzâitului unor motoare subconștiente. In-
telectul are un rol important aici, în sensul
unei raționalizări (conștient proiectată tex-
tual) a propriului eu al naratorului, care se
lansează într-o căutare a sensului lumii, al
ființei ș.a.m.d. Un sens nu doar psihanalitic,
„natural*, ci și cultural. Augustin Cupșa
(medic psihiatru de meserie) scapă de cap-
cana fascinației față de psihanaliză și o depă-
șește înspre psihologia narativă de calitate.
    Desigur, unele personaje ar putea fi mai
bine (sau mai devreme, în derularea prozei)
conturate. Un anumit halou al indeterminării
plutește peste o parte dintre figurile din ro-
man, probabil din dorința autorului de a

le reprezenta ca „studii de caz* sau secvențe
simbolice, nu neapărat ca noduri în struc-
tura de relații a romanului. Tratate astfel, ele
riscă însă să accentueze excesiv fragmenta-
rismul textului, în defavoarea unei coerențe
interne pe care autorul totuși mizează în chip
evident. Apoi, Augustin Cupșa mai are de
descoperit certitudini în legătură cu propriul
registru discursiv. El pare că încearcă vreo
două-trei asemenea registre (e drept, din
aceeași familie a monologului interior), fără
să se poată decide definitiv, în Perforatorii,
asupra vreunuia dintre ele. In ce mă privește,
partea cea mai bună a romanului - și, impli-
cit, a stilului - se află în secțiunea a treia,
intitulată Mărturisiri. Ca în Cvartetul din
Alexandria al lui Durrell, romancierul ce-
dează aici cuvântul unor personaje ale sale
(cinci la număr: Clara, Ta, Colonelul, Robert
și doctorul, acesta din urmă - un alter ego
destul de evident al autorului), care oferă
uneori puncte de vedere subiective diferite
asupra acelorași întâmplări sau personaje,
ori motivații ale unor gesturi prezente ante-
rior în text, dar rămase neexplicate, în logi-
ca subiectivă a naratorului unic de până
acum. Polifonia personajelor e inspirat susți-
nută de autor, care intră convingător în pie-
lea acestor personae, dând fiecăreia dintre ele
o voce individuală pregnantă. E de semna-
lat, de asemenea, arta poetică din capitolul
ultim, Mesajul doctorului meu.
    Dincolo de unele ezitări și indecizii de
formulă discursivă, opțiunea pentru proză a
lui Augustin Cupșa mi se pare foarte legi-
timă. Perforatorii este, pur și simplu, roma-
nul de debut al unui talent indiscutabil.













Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 27

Horia Bădescu: „Poemul aduce pe lume /
chiar lumea“, spui tu, Werner. E orgolios, dar
e adevărat, fiindcă înseamnă să redai reali-
tatea realului său! Te-aș putea atunci întreba:
își dorește lumea de azi acest lucrul


Werner Lambersy: Poemul aduce pe lume
chiar lumea și pe oameni în lumea oame-
nilor. în fiece zi. într-adevăr, totul trebuie
mereu început. Nu reînceput! Dar trebuie
prezervate frumusețea, invenția și bucuria
începuturilor.
   Neavînd altă finalitate decît aceea de a
fi, lumea nu are voință proprie. Nu există
lume fără privirea celui care o contemplă, prin
urmare, privirea noastră e cea care trebuie
schimbată, dacă lumea se pierde. Poemul este,
esențialmente, privirea noastră asupra lu-
mii; tocmai de aceea poezia își recapătă,
pe de-a-ntregul, locul și vigoarea atunci cînd
totul merge prost, fiindcă n-a mai rămas
decît ea care să ne spună cine suntem.
   Ca să contempli, ai nevoie de un punct
din care să contempli; acest punct e cînte-
cul: „Totul a început cu frumuscțca“. Doar
uluirea noastră dinaintea ei (Quinard o
numea siderație) ne va reda inepuizabila
noutate a originilor, neobosita forță crea-
toare a lumii cuantice a ființei și a neantu-
lui, pe care am putea, de asemenea, s-o nu-
mim iubire, fiindcă iubirea e cea care ține
împreună oamenii și sufletul „marelui țarc“
(?) în care aceștia se învîrtesc. Voința es-
te un capăt al gîndirii, e deja trecutul... Fru-
musețea e o promisiune; chiar neîmplinită,
ea rămîne ultimul nostru contract cu tim-
pul. Timpul e treaba oamenilor, fiindcă au
prea puțin. Eternitatea e o bătaie de gene.

H. B.: Care ți se pare a fi astăzi urgența
urgențelor?

W. L.: Urgența se află în extrema încetineală
cu care ne vom apropia de lucrurile vieții
pentru a extrage din ele „măduva substan-
tivalăA Ceea ce presupune atenția, respec-
tul și iubirea care decurg firesc dintr-o ase-
menea faptă; restul vă va cădea de pe ochi
precum solzii, precum obloanele, cum ar
trebui să numim disprețul, ura și gustul pute-
rii care ne separă de posesia adevărată a vieții:
să bucuri, să te bucuri, să te smulgi din acel
nimic care suntem, dar din care putem face
orice.


H. B.: „O legătură necunoscută/cu adevărul/
este poemul“, scriai, de asemenea. Știm amîn-
doi despre ce fel de adevăr vorbeai. Crezi tu
că el îi interesează pe semenii noștri?

W. L.: Mituri, minciuni și adevăruri. Ade-
vărul meu e alcătuit cu ceilalți doi termeni
ai acestei trinități. Avem atîta nevoie de mit


Werner Lambersy

pentru a continua să credem că suntem aici,
de minciună pentru a ne convinge că putem
rămîne, că putem descoperi și abstrage de
aici adevărul, Adevărul nostru. Cel care îți
permite să ajungi la real, deci să trăiești, și
cred că necesitatea de a scrie izvorăște neîn-
doielnic de-aici. Singurul meu raport cu
adevărul a fost poemul; singurul meu raport
cu frumosul - contemplarea găurii origina-
re pe care o lasă smulgerea lui. Eu nu scriu
pentru semenii mei: fiecăruia adevărul său.
Scriu ca să nu-mi semăn. Semenii mei să
facă la fel! Că sunt interesați sau nu de acest
adevăr, oricum moartea-i va constrînge să o
facă, dacă nu a și facut-o deja.

H. B.: Cu ocazia celei de a șasea ediții a
Colocviilor Internaționale „Lucian Blaga“ de
la Paris, a cărei temă a fost „Ontologia sufe-
rinței în poezia lui Blaga?, vorbeai despre na-
tura subversivă a poemului. în ce consistă
aceasta?


W. L.: Este astăzi, încă, poezia altceva decît
un act învechit, vag infantil, indecent sau,
și mai radical, imposibil de cînd fiecare din-
tre cuvintele noastre poartă doliul genoci-
durilor noastre, masacrelor noastre, cru-
ciadelor și războaielor noastre rușinoase,
asasinatelor comandate și, mai ales, doliul
de neiertat al confortului nostru, al indife-
renței noastre și al sentimentului atît de plin
de distincție al culpabilității noastre?
    Nu! Nimic din toate astea. Poemul este:
nimic mai mult. El e aici atîta timp cît noi
suntem. Nu luminează, nu lămurește nimic,
nu dă și nu ia, nu explică, ci constată. El
sporește misterul lumii și enigma emoțiilor,
așezînd prin aceasta libertatea dincolo de
și în afara așteptărilor celor care folosesc
cuvîntul pentru a lua puterea. El e jubilație,
fie ea disperată, a realului; slăvirea, chiar da-
că nimănui adresată, a unei realități mira-
culoase: viața, debarasată de toxinele discur-
sului, dogmei și iluziei.

• Desen de Tudor Banuș

H. B.: A veghea și a trezi, acesta ar fi rolul
poeziei. Nu devine ca atunci și mai subversivă
într-o lume adormită, anesteziată, precum
lumea noastră?

W. L.: îți voi răspunde printr-un poem:

    Doar doi mari zei au un mormînt: Zeus
                    în Creta, -n Delfi, Dionysos

    Cîțiva sunt morți și-n bănuieli ne lasă
    Alții din contră liniștiți domnesc
    Și ne veghează îndoiala de-a fi nemuritori
    sau nu

    „Să-închirieze-o casă, să pregătească un
                auditoriu, să împrumute scaune
    Și să distribuie anunțuri pentru vreo două
    complimente, timp de o zi sau două“
    Zice, despre poeți și Bassus, Aper.

    Atunci șoptind ca pentru el sau cum în
fața unui mormînt
Memoria - le-o evocă trecătorul și numele pe
care le pronunță
N-aduc decît o umbră de tristețe în spartele
refrene vagi de vînt

    Preafericită creatură, de e vreuna, astfel sudată
                                   fericirii tale
    Printre sărace focuri de bivuac aprinse în
                 rumoarea nedeslușită-a nopții

H. B.: Trăim vremuri în care contingentul
se proclamă, cu insolență, metafizică, eveni-
mentul se prezintă drept Existență, vorbele drept
Verb, informația drept Cunoaștere, retorica
rațională drept discurs despre Ființă, „vremuri
sărace“, cum le-ar fi numit Hblderlin. „La ce
bun poeții în vremuri sărace“, Werner?

W. L.: Istoria tuturor popoarelor începe cu
un poem. Acest text fondator a devenit foar-
te repede anonim (sau divin, e același lucru),
pentru că el aparține tuturor și se revarsă
dincolo de numele pe care-1 purta. A citi sau
a scrie un poem înseamnă a scăpa de măștile
sinelui, a te întoarce la țipătul dintîi al pri-
mului suflu care ne-a aruncat, sfîșiați, din
forjele galaxiei aici, pe acest pămînt.


28 • APOSTROF

    înseamnă și celălaltul, altfelul, neaștep-
tatul cuvintelor... Cum ai lăsa, intr-un șez-
long, pe plajele spațiului și dinaintea ocea-
nului de timp, pălăria de paie a existenței
noastre și nasul de claun al destinului nostru,
înseamnă a întocmi inventarul soldurilor
creației, mai înainte de a risipi colecția simțu-
rilor noastre în vînzările publice ale sufle-
tului și la licitațiile uitării. înseamnă, în fine,
să recunoști această datorie de iubire ai cărei
debitori insolvabili vom rămîne pentru tot-
deauna, fiindcă din neant s-a întîmplat să ne
naștem, să fim aici, dotați, infectați, afectați
de cuvînt, precum imensitatea tenebrelor de
o lumină rară și misterioasă.
    Poți ispiti poemul în acest punct deri-
zoriu așa cum ispitești aventura de-a vedea
doar aici darul unei copilării întîrziate sau
căutarea nebunească a genomului uman al
iubirii?

H. B.: Poetul, poetul adevărat trăieștepe mar-
ginea abisului, care nu e decitfelul lui de a exis-
ta. Dar cum să trăiești mereu cu conștiința ace-
stui pericol iminenti

W. L.: Intr-o carte pe care mi-o va publica
Alain Lucien Benoit și care se intitulează
Iubirea e un trapezist ciung, scriam:

    Da, mi-e teamă să nu trec pe lingă această
    săracă bucurie (fiecăruia abisurile sale!), aceas-
    tă jubilație a preapuținului, pe lingă această
    evidență a veritabilului, care mă bulversează
    de fiecare dată cînd tu te apropii de mine, ca
    să mă faci să simt, și să împărtășesc acest flux
    și reflux oceanice ale căror delicii sunt valul
    și prăpastia lui, și în afara căreia nu cred că
    e necesar, nici măcar de dorit, să trăiesc și
    să-mi urmez drumul printre atîtea orori și
    mizerii umane. Precum Homer și atîția alți
    poeți, din locul cel mai umil în care mă așez
    pe mine însumi, încerc să golesc universul de
    fatalitatea și de legile lui, ca să-l redau clo-
    cotitoarei frumuseți a seminței simțurilor
    noastre; încoronare și întâmplări ce nu v< >r fi
    niciodată posibile decît datorită ție și peri-
    colului de a te pierde; aici se află misterul ori-
    ginar al cărui secret și pază ne-au fost încre-
    dințate de neantul fecund.

H. B.: O asemenea viziune nu e străină de o
bună parte a poeziei românești. Spune-mi,
Wemer, ce imc.gine ai tu asupra acesteia 1

W. L.: Aceea pe care cei mai mulți dintre
francofoni o pot avea din antologii pre-
cum cea alcătuită de Constantin Abăluță, el
însuși poet, din colecția coordonată de
Basarab Nicolescu, ori din neobosita ani-
mație culturală a unui anume Horia Bădes-
cu, poet, eseist, romancier și traducător...
Cunoaștem lunga listă de poeți români care
au „facut“ suprarealismul francez, îi cunoaș-
tem mai puțin pe succesorii lor, fie implan-
tați în Franța, fie rămași în țară. Revistele
lucrează pentru o mai bună cunoaștere, de

• Horia Bădescu. Foto: Lukâcsjozsef

o parte și de cealaltă a frontierei lingvistice,
editorii de asemenea, dar cu picătura. Ceea
ce nu-mi dă dreptul să vorbesc despre o ima-
gine asupra poeziei române de astăzi, în afară
de faptul știut că ea se bate în primele rîn-
duri ale modernității, intr-un spirit mult mai
deschis către lume și către ansamblul cultu-
rilor decît marea majoritate a scriitorilor din
Hexagon, mai puțin curioși și mult mai con-
vinși de universalitatea limbii lor și deci de
pertinența ei, dar și a impactului său inter-
național.
    Nu voi cita nume, pentru că ar fi inutil
aici. Mi-aș dori doar ca spiritualitatea, crea-
tivitatea românească să nu devină încă o vic-
timă a mîniei și amărăciunii unei sensibili-
tăți rănite de negustorirea lumii, de cinismul
banului și de universala acțiune de abruti-
zare care are loc. Am încredere! Poezia, și
mai ales poezia română, va rămîne totdeau-
na un fel de ultimă piesă a unui puzzle în
care niciodată nu va putea fi introdusă cu
forța...


H. B.: O convorbire despre poezie, oricit de
scurtă ar fi ea, nu se poate încheia decit...

W L.: ... decît cu un poem, fiindcă

   Aici
   începe cîntecul
   și secretul ce-1 însoțește

   chiar
   pentru cei care tatuați sunt
   pe limbă
   precum evadații prinși iar
   de justiție
   cu pecetea de ritmuri
   și sonuri

   Fiindcă

nu știm nimic altceva
decît a face și a desface
legături și iubiri
visuri minciuni
și de-a aprinde pălălaia
sexelor noastre
ca să scăpăm de moarte precum
am sări din tren
în plin mers

Fiindcă nimica nu știm
nici măcar
pînă unde se-ntinde materia
sufletului
atunci cînd încăpățînatul răsuflet
precum
crestele și rostogolul
valurilor
urcă din nou pe plaja pustie
a vieților noastre
pe care-am rămas
îndelung
la apă scăzută
cu meduza privirilor
între două ape
de neant
și cu inima mult mai netedă
decît osul de sepie

Aici începe cîntecul
care în fiece piept
își caută drumul

In scuipatul
de caracatiță al plămînilor noștri
în cuibarul jugularei
și-n groapa gîtlejului
între cîrtițe
aproape de gură
cîrpăcind ceea ce prisosește
din țărîna
unui suspin reținut

Dinaintea
oricărui crepuscul
dospit
de echimoze mortale
oricăror trandafiri bănuiți
de-a fi trăit interzise extaze
și-n înaltul prea pur
spectacolul
tenebrelor bovine dar
dulci
ale catifelaților iriși astrali

Lucru
dinaintea căruia sufletul rămîne
fără răspuns și nu poate
nici rîde nici plînge
fără acel ceva
din care cuvintele nude
lipsesc.
■
Interviu realizat de
Horia Bădescu

Cărți primite la redacție

• Norman Manea,
  Plicul negru,
  ediția a IV-a,
  revăzută, postfață de
  Matei Călinescu, lași:
  Polirom, 2007.

   • Monica Ilaș, Icoane de aer. Timișoara:
 Waldpress, 2006.
   • Monica Ilaș, Ploaie albastră, Timișoara:
 Editura Marineasa, 2006.
   • Valentin Talaparu, Acordul de semne, Iași:
 Editura Junimea, 2006-2007.
   • Cristian Balint, Nocturnele lumii, 77 de
 poeme, București: Criterion Publishing,
 2006.

   • Horia Bădescu, D’unjour ă Pautre, De la
 o zi la alta, Cluj-Napoca: Casa Cărții de
 Știință, 2006.
   • Marin Mincu, Intermezzo, ediția a IlI-a,
 revăzută, postfață de Bogdan-Alexandru
 Stănescu, Iași: Polirom, 2007.
   • Daniela Micu, Transplant de ghimpi, po-
 ezii, București: Criterion Publishing,
 2006.

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 29

Anunț

Uniunea Scriitorilor din România anunță scoaterea la
concurs a postului de director al agenției de impresa-
riat literar. Candidații vor depune la Secretariatul Uniunii
Scriitorilor, din Calea Victoriei, nr. 115, București, un CV
și un proiect privind organizarea și funcționarea unei agenții
de impresariat literar.

   •  cunoștințe de marketing;
   •  abilități de comunicare;
   •  cunoștințe de operare pe calculator;
   •  cunoștințe literare;
   •  să cunoască două limbi străine (de preferință, engleza
 și franceza).

Cerințe impuse candidaților:                               Termenul-limită de înscriere la concurs este data de
• cunoașterea sistemului editorial și a pieței de carte; 1 martie anul curent.
• studii superioare de lungă durată;                                                                          ■
• capacitate de negociere;

Comunicat

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a luat în
discuție proiectele culturale depuse la concursul de finanțare pe seme-
strul I al anului 2007 de membri ai USR, reviste, filiale ale USR și alte orga-
nizații din care fac parte membri ai USR.
    Comitetul Director a avut în vedere următoarele:
   •     suma maximă acordată unui proiect a fost de 10.000 ron.
   •      nu s-a acordat sprijin proiectelor privind editarea de cărți sau re-
 viste, acestea facînd obiectul altor programe finanțate de USR.
    Proiectele care vor primi sprijin financiar pe semestrul I al anului 2007
sînt următoarele:
   1. Fundația Culturală Hyperion Botoșani (Gellu Dorian) - Congresul
      Național de Poezie, ediția a Il-a - 10.000 RON
   2. Filiala Chișinău - Club literar, manifestare săptămînală - 4.900 ron
      3. Filiala Chișinău - Festivalul de literatură de la Cetatea Orheiul Vechi
      - 4.000 RON
   4.  Revista Convorbiri literare - Iași - Manifestare omagială 140 de ani
      - 10.000 RON
   5. Revista Orizont (R. Șerban, C. Chevereșan, R. Gheo, C. Lazurcă)
      - „Citește! Redescoperirea diversității¹¹ - 10.000 RON
   6. Asociația Nevăzătonlor (Radu Ruba) - „Să ne cunoaștem scriito-
      rii în MP3“ (înregistrări audio de opere literare pentru nevăzători)
      - 7.000 RON
   7. Asociația Scriitorilor București, Secția poezie (Linda Maria Baros)
      - Primăvara Poeților (festival de poezie în 35 de orașe) - 9.000
      RON
   8. Filiala Sibiu - „Marile orașe și literatura¹¹, coloviu în cadrul mani-
      festărilor „Sibiu, Capitală Culturală Europeană¹¹ - 3.000 ron
   9. Fundația 22 - Promovarea imaginii USR fii revista KucuTtpiul cul-
      tural - 5.000 RON
   10.  Andrei Bodiu - Maratonul poeților - recitaluri poetice în cadrul
      manifestărilor „Sibiu, Capitală Culturală Europeană¹¹ - 10.000 ron
   11.  Filiala Sibiu a USR - Colocviul „Cercul Literar de la Sibiu¹¹ - 1.000
      RON
   12.  Filiala Sibiu a USR - Colocviu literar: „Zilele Iustin Panța¹¹ - 1.700
      RON

   13.  Fundația Culturală Orient-Occident (Carolina Uica) - Nopți de
      poezie la Curtea de Argeș - 5.000 RON
   14.  Fundația Culturală Ramuri - Concurs de eseuri „România, brand
      de țară¹¹ - 7.500 RON (proiectul a fost retras de inițiator)
   15.  Asociația Scriitorilor București, Secția dramaturgie (M. Ghițulescu)
      - „Clubul Dramaturgilor¹¹, manifestare lunară: lecturi de piese
      inedite, sub forma unor spectacole urmate de dezbateri - 6.000
      RON
   16.  Miljurko Vukadinovic - Cât de bine ne cunoaștem minoritățile?
      Prezentări de scriitori minoritari la București și Belgrad - 5.000
      RON
   17.  Filiala Bacău - Festivalul poeziei de avangardă „Avangarda XXII¹¹
      - 2.000 RON
   18.     Filiala Bacău - Salonul Artelor - 6.000 ron
         Total acordat: 99.600 ron

    In cazul altora dintre proiectele depuse, Comitetul Director al Uniunii
Scriitorilor a hotărît următoarele:
    1. Filiala Cluj (R. Cesereanu) - Colocviu de cursuri creative writirg -
      se amînă pe semestrul II 2007.
    2. Al. Dobrescu - Documentare pentru lucrarea Istoria plagiatului -
      se acordă ajutor pentru deplasări din alte programe (2.000 RON).
    3. I. Lazu, G. Istrate, I. Murgeanu - Crearea unor biblioteci în case-
      le de creație - se află în desfășurare prin alte programe ale USR la
      care inițiatorii se pot alătura.
    4.  I. Lazu - Poezia română în metrou - se află în desfășurare prin alte
      programe ale USR la care inițiatorul se poate alătura.
    5. Fundația Secolul XXI - Studierea fondului de carte donat de Ștefan
      Aug. Doinaș Uniunii Scriitorilor - se amînă decizia pentru pre-
      cizări din partea inițiatorului.

    Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor precizează că pentru con-
cursul de finanțare pe semestrul II al anului 200/ se primesc proiecte pînă
la data de 1 mai 2007. Discutarea lor va avea loc în cursul lunii mai 2007.

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statutu-
lui, Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia nu este responsabilă pentru po-
litica editorială a publicației și nici
pentru conținutul materialelor pu-
blicate.

             Comitetul Director
             al Uniunii Scriitorilor
             5 iunie 2003


Către cititorii din țară
ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2007, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 18 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se
abonează pe 1 an primesc revista fără majorările de preț
provocate de inflație.

Către cititorii din străinătate
ai revistei Apostrof

   Pentru anul 2007, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money orderț în contul:
   Fundația Culturală Apostrof
   Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
   Cont USD: RO58BRDE130SV06674381300
   Banca Română pentru Dezvoltare - Groupe Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81-83, SWIFT BRDEROBU
   Prețul abonamentului este:
         pentru 3 luni: 13 us$
         pentru 6 luni: 26 us$
         pentru 1 an: 52 us$
   In costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.

Cuprins

« Cafe Apostrof____________________________________________________________
Apostrof la aniversare 200                  Praetextatus                   2
« In memoriam Gheorghe Crăciun_____________________________________________
L-am întâlnit pentru ultima oară...         Ștefan Borbely                 5
» Cronica literară                          
(Dez)integrările eului                      Irina Petraș___________________6
» Ancheta Apostrof: Tren de plăcere                                        
Liviu Antonesei, Ștefan Borbely, Ruxandra Cesereanu, Marius Chivu,
Ioana Cistelecan, Michael Finkenthal, Carmen Firan, Horia Gârbea,
Cătălin Ghiță, Letiția llea, Rolf-Frieder Marmont, Basarab Nicolescu,
Laura Pamfil, Ovidiu Pecican, Irina Petraș, Ion Vianu                      10
    (anchetă realizată de Dora Pavel)

• Conversații cu...

Nicolae Breban                                        7
(interviu realizat de Dora Pavel)                    28
Werner Lambersy                                        
(interviu realizat de Horia Bădescu)                   
• CU OCHIUL LIBER                                      
De ce singura critică e... singură Gelu lonescu      25
Scriitorul. Mod de întrebuințare   Ovidiu Pecican    26
Neoavangarda moderată              Călin Teutișan    27
• Avangarda rusă                                       
Fiul rătăcitor                     Vasili Komarovski 26

(traducere și antologie de Leo Butnaru)

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

•  Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
 poezie, 2000, 88 p.                       5 lei

Colecția „Filosofie contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
 traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei

Colecția „Filosofie modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
•  Vladimir Jankelevitch, Să iertăm?
  traducere de Janina Ianoși, postfață de Ion Ianoși,
  1998, 82 p.                             3 lei
•  JClRGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER,
 Dialectica secularizării: Despre rațiune
 și religie, traducere de Delia Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.     20 lei


Colecția „Filosofie medievală"
•  Sf. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumgarten, 1998, 162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
 traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.  4 lei

Colecția „Filosofie românească"
•  Ion Ianoși, O istorie a filosofici românești,
 1996, 392 p.                              10 lei
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
 2003, 146 p.                              10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
 Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.      8 lei
•  D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
 traducere de Dumitru Țepeneac, ediție și postfață

  de Marta Petreu, 1999, 138 p.             3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
 ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
 2000, 132 p.                                5 lei

Colecția „lanus"
•  Ovidiu Pecican, Trasee culturale
 Nord-Sud, 2006, 228 p.                      15 lei

•  Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2006, 202 p.                              1 5 lei

•  Petru PoantĂ; Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.               10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
 2004, 380 p.                                20 lei

•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei

•  Norman Manea, Despre clovni
 eseuri, 1997, 230 p.                        4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
 proză, 1997, 186 p.                         4 lei

•  Norman Manea, Fericirea obligatorie
 proză, 1999, 192 p.                         5 lei
•  Florin Sicoie, Sîmbăta engleză și alte
 povestiri, 1998, 130 p.                     2 lei


•  Ramiro de Maeztu, Don Quijote, Don Juan
 și Celestina, traducere de Mariana Vartic,
 prefață de Ion Vartic, 1999, 264 p.          6 lei
•  Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
 roman, 2001, 128 p.                          5 lei
•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 1 32 p. 9,90 lei
•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a, adăugită, 2002, 284 p. 15 lei

•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                            7,50 lei
•  Lukâcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară":
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
 2006, 231 p.                             20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.            20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.              20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. li,
 2006, 132 p.                             20 lei
•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
 Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.           20 lei


Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 160 p.                 10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei

•  I. D. SÎrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
  ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.  5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire:
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.              5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru): Aforisme, prefețe de
  I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Radu Petrescu, Corespondență • Sinuciderea
 din Grădina Botanică (varianta întîi în facsimil),
 ediție de Marta Petreu și Ana Cornea,
  prefață de Marta Petreu, 2000, 188 p.         5 lei
•  Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 2000, 202 p.       5 lei
•  Dumitru Țepeneag, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
•  Irina Petraș, Camil Petrescu: Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.               8 lei

Colecția „Istoria filosofici"
•  Constantin Râdulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                  10 lei

Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
 2006, 84 p.                                  15 lei
•  Jacques Jouet, Poeme de metrou
  traducere de Letiția Ilea, 2006, 1 64 p.      5 lei


Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(le puteți comanda la www.polirom.ro):
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
  Koroviev: Interpretare figurală la
  Maestrul și Margareta,
  ed. a ll-a, adăugită, 2006, 160 p.   1 7,95 lei
•  Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare
 2007, 182 p.                         19,95 lei

                                      
                   5                  
APOSTROF                               
REDACȚIA:                              
Marta Petreu                           
(redactor-șef)                         
Irina Petraș                           
Alina Maria Fînar                      
Virgil Leon                            
Lukâcs Jozsef                          
Tehnoredactare:                        
Fogarasi Edith                         
Vignetele revistei reprezintă          
variațiuni grafice de Mihai Barbu      
după desene de Franz Kafka.            
Ana Pop                                
(contabilitate)                        
Mihai Maga                             
(întreținerea calculatoarelor)         
EDITORI:                               
□    Uniunea Scriitorilor              
din România                            
□    Fundația Culturală Apostrof       
Cont la brd Cluj:                      
în lei: SV7853701300                   
în euro: SV6534401300                  
Revista apare cu sprijinul:            
□    Fondului Cultural Național        
□    Consiliului Local Cluj-Napoca     
ADRESA REDACȚIEI:                      
Cluj-Napoca                            
Str. I. C. Brătianu, nr. 22            
cod 400079                             
Tel., fax: 0264/432.444                
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro   
Pentru corespondență:                  
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,       
Cluj-Napoca, 400750                    
• Revista Apostrof figurează           
în Lista-catalog a publicațiilor       
interne, editată de rodipet sa,        
la poziția 4251.                       
Manuscrisele primite la redacție       
nu se înapoiază.                       
ISSN 1220-3122                         
Revista este înregistrată la osim      
cu nr. 45630/22.05.1996.               
Revista Apostrof este membră a         
Asociației Revistelor, Imprimerii-     
lor și Editurilor Literare (ariee),    
asociație cu statut juridic, recu-     
noscută de Ministerul Culturii         
și Cultelor.                           
              Tiparul:                 
     Centrul de Presă Reformat         
                                      
Unica responsabilitate a revis-        
tei Apostrof este de a găzdui          
opiniile, oricît de diverse, ale       
colaboratorilor noștri. Respon-        
sabilitatea pentru conținutul fi-      
ecărui text aparține, în exclu-        
sivitate, autorului.                   
                            Apostrof   

Puteți comanda orice carte la adresa: Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XVIII, nr. 2 (201), 2007 • 31