
Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 1

• Andrei Șerban în Aula Magna. Foto: M. P.

• Andrei Șerban, doctor honoris causa al UBB. Foto: M. P.

• Profesorii Liviu Malița, Ion Vartic, Andrei Marga și Nicolae Bocșan
  decernîndu-i lui Andrei Șerban titlul. Foto: M. P.

Am mai scris despre prezența lui Andrei Șerban la Cluj. Re-
gizorul a stat în urbe, înnobilînd-o, vreme de mai bine de-o lu-
nă, arătîndu-ne cum muncește un român care a devenit american.
Prezent la Teatrul Național ca să monteze Purificare, piesa tragi-
că a lui Sarah Kane, Andrei Șerban, Iară să lipsească sau să întîrzie
de la nicio repetiție, a fost prezent ba la emisiunile unor televizi-
uni din București, ba la Oradea ori la Sibiu, iar în Cluj n-a ratat
tiff-uI. Nu știm de unde își ia energia, putem doar presupune că
exercițiile lui, de punere în formă optimă (fizică și psihică, afectivă
și intelectuală) a actorilor, îi folosesc și lui însuși.
    în 13 iunie, Universitatea „Babeș-Bolyai“ și Teatrul Național
au organizat o zi Andrei Șerban. Și anume, la ora 11, la Clubul
Casei Universitarilor, a fost lansat volumul lui Andrei Șerban, O bi-
tgrafie (Polirom), precum și volumul apostrofic Conversații cu..., în
care Andrei Șerban este prezent cu un interviu (alături de alte mari
personalități: Norman Manca, Andrei Marga, Ion Vianu, Dan Vlă-
duțiu). O bicorn fie a fost prezentată de dna Marina Constantinescu,
venită anume de la București, și de Ion Vartic, iar Marta Petreu a
prezentat volumul de interviuri mai sus numit.
    O personalitate uriașă și neliniștită, așa l-a prezentat Marina
Constantinescu pe Andrei Șerban. O structură jungiană, cu aspira-
ția spre armonizarea psihismului, înspre solara atingere a sinelui,
un vrăjitor și un „învățător“, a spus Marta Petreu. Un om cu o
structură metafizică, un om al intervalului și al lui nicăieri - așa l-a
descris Ion Vartic.
    După cei trei vorbitori, a vorbit Andrei Șerban însuși. A fost
așa de convingător - adică de el însuși -, incit publicul s-a înghesu-
it la autografe. Cărțile s-au vîndut toate, iar noi, apostrofii, am vîn-
dut bine chiar și numerele de Apostrcfh care a colaborat Andrei
Șerban. Și un volum Bulgakov...
    Abia s-a terminat lansarea, și Andrei Șerban a luat-o, cu pași
mari, spre Teatru, la repetiție...
    La ora 16, Aula Magna a UBB gemea de lume. în lumina du-
pă-amiezii, au apărut senatorii UBB, în togile lor solemne și... în-
veselitoare tocmai prin solemnitatea lor. După ce corul Universității
a cîntat Gaudeamus, a urmat una din cele mai frumoase ceremonii
universitare, întmcît s-a transformat, din ceremonial rigid, în lecție
vie. Andrei Marga, Liviu Malița și Ion Vartic au făcut adevărate
cursuri - docte dar grațioase, complicate dar transparente - despre
personalitatea lui Andrei Șerban, singurul artist doctor honoris cau-
sa al Universității noastre. Lecția inaugurală a lui Andrei Șerban a
fost despre teatru și despre interogațiile sale privitoare la această
artă.
    Dosarul complet al acestor lecții, substanțiale și grațioase, logi-
ce și autentice, va fi publicat în întregime în nr. 9 al revistei
noastre.
    Nici nu s-a terminat bine recepția de după ceremonie, și Andrei
Șerban a dispărut la Teatru, pentru prima repetiție generală.

La ora 19:50, în fața intrării actorilor, se buluceau: Ion Pop,
    Laura Pavel, Călin Teutișan, soții Răileanu, regizori tineri, mas-
teranzi de la Teatru... Din mașina teatrului a coborît, grandios, Liviu
Malița, purtînd un coș magnific de flori. Florile, știam, erau oma-
giul primarului nostru, Emil Boc, universitar și el, pentru Andrei
Șerban.
    La 20:40 am fost lăsați în sală. Și, după ce ne-a explicat cum va
fi decorul, după ce ne-a spus că luminile, costumele și sonorizarea
sînt abia schițate, Andrei Șerban a bătut gongul:
    - Lights!

Aș vrea să fac o avanpremieră la acest spectacol. Este un specta-
col mare. La fel ca tragedia greacă ori ca Biblia, care ne vor-
besc despre incest între frați, despre homosexualitate, despre păcat,
despre crimă, despre cruzime, despre nuditate, și în acest spec-
tacol avem umanul cu umbra și cu bezna umană cu tot. Și cu lu-
mina iubirii, fiindcă, dacă dragoste n-aș avea, „nu-mi foloseș-
te la nimic“, cum spune Pavel... Spectacolul nu e ușor de suportat.
Căci nu este despre căldicei. Dar despre ce pățesc căldiceii, știm tot
din Biblie, așa că spectatorii ar trebui să meargă la spectacol cu
acest avertisment în minte.


2 • APOSTROF

estuar





                A cincea imposibilitate




        Avanpremieră la o nouă carte de Norman Manea (precedată de cîteva note „autobiografice"
        ale traducătorului lui Norman Manea în italiană și de cîteva considerații despre opera lui)



        Marco Cugno


Un scurt, dar poate necesar, preambul
(despre cum am devenit traducătorul
lui Norman Manea în italiană). Foarte mul-
te fapte-evenimente din viața noastră, care
uneori pot căpăta o importanță cu totul de-
osebită, nu sunt altceva, la început, decît în-
tîmplări, în sensul că nu depind de voința
noastră, de o alegere existențială, ci ne sînt
oferite de ceea ce francezii numesc hasard și
suprarealiștii numeau hasard olject\f întâm-
plarea l^Phasard oLject.fc) a făcut ca, pe la
sfîrșitul anului 1988 (eram atunci, cum sînt
și acum, profesor de limba și literatura ro-
mână la Universitatea din Torino), să pri-
mesc un telefon din partea editorului Mi-
chele Riva, coproprietar al unei mici, dar
importante edituri din Milano: Serra e Riva
Editori. Acest domn foarte amabil, cu care
pe urmă am colaborat excelent, mi-a pro-
pus să fac revizuirea traducerii unor poves-
tiri de Norman Manea (traducerea, făcută
de cineva a cărui limbă maternă nu era ita-
liana, era „nepublicabilă“: „non riusciamo a
cavare un ragno dai buco“, acestea au fost
cuvintele editorului, adică „sîntem într-o si-
tuație fără ieșire“). Am refuzat politicos,
spunîndu-i că nu obișnuiam să fac aseme-
nea revizuiri (am făcut, pe urmă, o singură
excepție: ediția a doua a romanului lui Mir-
cea Eliade, II vecchio e il funzionario, Jaca

Book, 1997), dar i-am făcut, la rîndul meu,
o propunere: să fiu eu traducătorul cărții pe
care intenționa s-o publice. Motivul: îl con-
sideram pe Norman Manea, despre care nu
știam prea multe, dar pe care-1 citisem, mă-
car parțial (aveam în biblioteca mea două
cărți ale lui, Atrium și Plicul negru: să faci
rost de cărți era foarte greu, mai ales în „de-
ceniul satanic“, cînd călătoriile în România
deveniseră tot mai rare), un scriitor foarte
interesant, cu care, tocmai pentru că mi se
părea destul de greu de tradus, aș fi dorit să
pun la încercare uneltele mele. Editorul a
fost îneîntat de propunere și mi-a mărturi-
sit că „nu îndrăznise" să mi-o facă el de la
început, datorită „condițiilor“ proaste pe ca-
re editurile din Italia le ofereau traducători-
lor. Avînd salariul meu de profesor, puteam
să-mi permit „luxur traducerilor literare.
Așa a început aventura „în (i)realitatea ime-
diată“ Manea: de atunci datează și relațiile
mele cu autorul (pe care însă am avut prile-
jul să-l cunosc personal numai în 1992,
cînd a venit la Torino la „Salone del Libro“;
tot la Torino, ne-am revăzut în 2004, cu
prilejul lansării Huliganului, și anul trecut,
cînd a fost invitat la „Fiera Internazionale
del Libro“, în cadrul secțiunii „Lingua ma-
dre“: „Norman Manea incontra Claudio
Magris“, 7 mai, ora 15:00, Sala Azzurra).

Volumul Ottobre ore otto a apărut la Serra e
Riva în toamna anului 1990. Au urmat: Un
paradiso forzato (Fericirea obligatorie'). Mi-
lano, Feltrinelli, 1994 (traducerea povesti-
rii Interrcgatorio aparținea colegei mele
Luisa Valmarin, care o publicase înainte în
Leftera Internazionale)-, Clown, il dittatore e
l’artista, Milano, II Saggiatore, 1995, 1999,
2004; Ottobre ore otto (ediție definitivă),
Milano, II Saggiatore, 1998, 2005; La bus-
ta nera, Milano, Baldini e Castoldi, 1999; II
ritorno delVhullgano, Una vita, Milano, II
Saggiatore, 2004. Tot la II Saggiatore va
apărea în toamnă La quinta impossibilita,
care va fi a șasea carte de Norman Manea
tradusă în italiană. II Saggiatore, condusă
de Luca Formenton, nepot din partea ma-
mei al marelui editor Arnoldo Mondadori,
a devenit editura lui Norman Manea și va
republica în curînd și cărțile apărute la alte
edituri (La busta nera este programată pen-
tru începutul anului viitor).

Activitatea scriitorului se desfășoară în
cele două perioade de creație (perioada
de pînă în 1986 și perioada „exilului") în
două direcții deosebite, dar complementa-
re: pe de o parte, activitatea, proeminentă,
de prozator (proză scurtă și roman), pe de
A

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 3

alta, o activitate eseistică, critică și publicis-
tică foarte bogată, care o dublează pe pri-
ma, izvorînd prioritar dintr-o exigență
foarte acută de a medita asupra actului de
creație și asupra condiției scriitorului. în
prima perioadă, Normau Manea a publicat
zece volume: trei de proză scurtă (în care
unele texte sînt reluate de la un volum la al-
tul: Noaptea pe latura Imgă, 1969; Primele
porți, 1975; Octombrie, ora cpt, 1981), cinci
romane (Captivi, 1970;Atrium, 1974; Car-
tea Fiului, 1976; Zilele și jocul, 1977;Plicul
mgru, 1986) și două de eseuri (Anii de uce-
nicie ai lui August Prostul, 1979; Pe contur,
1984). în perioada exilului (citez edițiile
„originale" în limba română, uneori prece-
date de traduceri), a publicat patru volume
de proză, dintre care două de povestiri (Oc-
tombrie, ora cpt, 1997, ediție definitivă a vo-
lumului anterior; Fericirea obligatorie, 1999,
cu patru texte, dintre care primul, Intero-
gatoriul, este un fragment din romanul Car-
tea Fiului, al doilea, Bicgrajia robot, este lu-
at din Octombrie, ora cpt, pe cînd celelalte,
O fereastră deschisă spre clasa muncitoare și
Trendul, sînt inedite) și două romane (Plicul
negru, ediție revăzută, 1996; întoarcerea
huliganului, 2003). Activitatea eseistică, des-
fășurată în prestigioase reviste internaționa-
le, iar după 1989 și în reviste românești,
s-a concretizat în două volume: Despre clovni:
dictatorul și artistul, 1997, ediția a II-a, re-
văzută, 2005, și Plicuri și portrete, 2004. La
aceste cărți trebuie adăugat volumul de in-
terviuri Casa melcului (diaUgurf, 1999. Des-
pre o a treia carte de eseistică va fi vorba
mai jos. „Dualitatea" proză-eseistică este,
precum am remarcat, doar aparentă. As-
pectului de complementaritate deja subli-
niat am putea să-i adăugăm și altele: unul
de „substanță", celălalt „stilistic". în ceea
ce privește aspectul substanțial, e suficient
să ne gîndim la secțiunea Anii de ucenicie ai
lui August Prostul din volumul cu același ti-
tlu, reluată într-o ediție a II-a, revăzută, în
2005, care nu este, de fapt, un eseu, ci mai
degrabă, cum s-a spus, „un veritabil roman
al formației" (Lucian Raicu). în ceea ce
privește dimensiunea „stilistică", putem să
ne referim la Plicuri și portrete, unde cele
două „vocații" ale autorului se topesc și se
îmbină admirabil, iar, mai cu seamă, cînd e
vorba de „portrete critice", „scriitura eseis-
tică" capătă consistente infuzii „narative",
ceea ce constituie, pe lingă componenta „au-
tobiografică", „trăită", a multor pagini,
farmecul cu torni deosebit al volumului.
   Această componentă „autobiografică" es-
te, de altfel, un al doilea aspect care trebuie
subliniat în întreaga operă. La început are o
semnificație cu precădere „ideală". „Cartea
FiuluF - citim într-un preambul la roma-
nul publicat în 1976 - „face parte din ci-
clul Variante la un autcportret, din care au
apânitvolumele Captivi, Atrium, Primele
porțF. în privința aceasta, autorul a preci-
zat mai tîrziu: „... am pus întreaga mea epi-
că publicată în România, romane și proză
scurtă, în care multe texte nu aveau nici o
legătură cu propria mea biografie, sub titlul
«Variante la un autoportret», considerînd-o
un corpus literar, ființă devenită literă, cu-
vînt, pagină tipărită" („Trecutul ca ficțiu-
ne", Familia, 2, 2001, p. 14). Iar dacă, pe
de o parte, în rescrierea romanului Plicul
negru va dispărea „personajul" Mynheer,



prezent în varianta 1986 ca un fel de alter
ego al scriitorului, pe de altă parte, com-
ponenta „autobiografică", rămasă pînă atunci
latentă în romane și detectabilă mai ales în
prozele scurte ale volumului Octombrie, ora
cpt, va fi împinsă la suprafață, printr-un pro-
ces necesar și uneori dureros, cînd vor cădea
toate „reticențele" și „rezistențele" interioa-
re de pînă atunci ale autorului și el va scrie
un roman autobiografic, întoarcerea huliga-
nului, unde numai „trecutul" este învăluit
într-o atmosferă de „ficțiune". La această
carte, pe care Matei Călinescu o consideră,
pe drept cuvînt, „cea mai bună carte de pî-
nă acum a lui Norman Manea", autorul a
ajuns treptat, cum am văzut: a reluat și a
definitivat, mai întîi, un prim volum (cel
mai „autobiografic") de proză scurtă, Oc-
tombrie, ora cpt; a publicat un al doilea vo-
lum de povestiri, Fericirea obligatorie; și, în
fine, a rescris romanul Plicul mgru. Acestea
sînt treptele care premerg, nu numai pe plan
editorial, „scriitura autobiografică" a roma-
nului. Mi se pare interesant să citim ceea ce
automl afirma în decembrie 2000, deci în



perioada cînd lucra la întoarcerea huliga-
nului, participînd, la Boston University, la
un colocviu cu tema Autobicgnjie, bicgra-
jieși memorialistică, organizat de Partisan
Review:

    Previzibil, m-am trezit, treptat, în genul me-
    morialistic. O experiență uneori stânjenitoare
    și terifiantă, dar și un soi de riscantă, impru-
    dentă autoexpunere în atmosfera culturală
    canibalisdcă de astăzi. în cazul meu deveni-
    se, însă, inevitabilă scrutarea relațiilor tul-
    buri, tensionate cu țara natală, România,
    analizarea sensului confuz și treptat minat al
    apartenenței la un loc și la o istorie, în tim-
    pul Holocaustului și al comunismului, al
    dictaturii bizantine național-socialiste din
    România ceaușistă, chiar și în deceniul post-
    comunist, cînd exilatul a fost forțat să se
    obișnuiască nu doar cu statutul său ambiguu
    în Lumea Nouă, ci și cu cel, încă și mai am-
    biguu, în țara sa tot mai îndepărtată, regene-
    rată de vechile și tristele ostilități care i-au
    onorat biografia. Nu a fost simplă confrun-
    tarea limitărilor și dificultăților legate de
    procesul rememorării cu rigoarea și aproxi-
    mațiile inerente, nici obligația de a opera cu
    nume reale și cu personalități în viață. Greu-
    tatea cea mai mare s-a dovedit a fi, totuși,
    evitarea posturii de victimă devenită procu-


    ror, menținerea aceleiași detașări față de sine
    și față de ceilalți. (Ibidem, p. 15)

După întoarcerea huliganului, care a cu-
noscut un remarcabil succes internați-
onal, in primul rînd din partea criticii,
Norman Manea lucrează acum la un nou
roman. Faptul a devenit public de cînd au-
torul a publicat în SecolulXXI (10-12,2005)
un fragment cu un preambul în care oferea
nu numai rezumatul romanului, dar și cî-
teva date necesare spre a-1 așeza în contextul
prozei sale:

    Fragmentul pe care îl publicăm reprezintă
    capitolul de început al romanului Impostorul,
    în pregătire. Un roman al exilului. Titlul tri-
    mite la definiția dată de personajul principal,
    Peter Kaspar, care vede exilul drept o impos-
    tură, dar și la imposturi grave, ale altor per-
    sonaje și ale altor contexte istorice [...] Per-
    sonaj picaresc, având ca model pe celebrul
    Pieter Peeperkorn din Muntele vrăjit al lui
    Thomas Mann (model inaccesibil firii sale
    contorsionate și dubitative), Kaspar trece prin
    peripeții burlești pînă izbutește să fie anga-
    jat profesor temporar la un mic colegiu, un-
    de va fi ținta unei farse morbide care îl plon-
    jează în trecut și în relația tensionată cu țara
    pe care a părăsit-o.

    Deși nu lipsește nici aici componenta „au-
tobiografică" (personajul, precizează autorul,
este „un exilat perpetuu, s-ar putea spune,
înlănțuit de o memorie traumatică și de
meandrele unei solitudini persistente, cu ca-
re se lupta, îndîrjit și amuzat..."), opera, pe
cît se pare, după amplul rezumat oferit de
autor, se va derula pe un plan de ficțiune
„romanescă" sau cu precădere „romanescă"
(nu lipsește nici aici „o scrisoare anonimă
de amenințare cu moartea", ca în Plicul ne-
gru}, cu toate ingredientele genului, dar și
ai gravitatea tensionată a unei narațiuni ca-
re se anunță de mare anvergură.

Acest „roman al exilului" a fost însă prece-
dat de o a treia carte eseistică, A cincea
imposibilitate, care are un stamt ai totul apar-
te față de cele precedente. Despre ce este
vorba? Dintr-un anumit punct de vedere,
ne găsim într-o simație similară cu ediția ame-
ricană a cărții Despre clovni, din 1992, pri-
ma carte de eseistică din perioada exilului,
care strîngea la un loc, într-o foarte solidă
construcție, cele șase eseuri care au alcătuit
ediția „originală": România in trei fraze (co-
mentate), octombrie 1988; Despre clovni: dic-
tatorul și artistul, vara 1989; Referatul cen-
zorului (cu note explicative ale autorului
cenzurat), primăvara 1996; Felix culpa, sep-
tembrie 1990; Istoria unui interviu, ianua-
rie 1991; Exil, aprilie 1992. Operația de
structurare a cărții nu a comportat din par-
tea autorului intervenții deosebite de prelu-
crare a materialului preexistent, ca și cum
cartea ar fi existat de la sine dintru început,
în edițiile mai noi, antonii a adăugat eseul
Blasfemie și carnaval, publicat în primăvara
1996, și, în ediția a Il-a, revăzută (Polirom,
2005), csmllncompatibilitățile. Să remar-
căm, fie și în treacăt, legătura pe care Nor-
man Manea o face cu eseistica precedentă:
„Scriind aceste eseuri am meditat adesea -
ca și în vremea cînd scriam alte cărți, în spe-
cial A nii de ucenicie ai lui August Prostul -
[în notă: Cititonil român ar fi îndreptățit să
considere volumul de față o continuare a ce-
lui apărut în 1979 la Editura Cartea Ro-
mânească din București.] la formarea prin

4 • APOSTROF

deformare, la conflictul dintre aspirațiile in-
dividuale și presiunea opresivă a Marii Bes-
tii, cum numea Simone Weil societatea" (p.
11, 2005). Revenind laA cincea imposibili-
tate, constatăm în prealabil, pe de o parte,
că reluînd ca text de deschidere Exilul, ulti-
mul din ediția „originală" a volumului De-
spre clovni, autorul stabilește o linie de con-
tinuitate între cele două momente ale
activității sale, iar, pe de alta, că reluarea unui
material preexistent mult mai bogat, dar și
„ales" dintr-un complex de texte mult mai
vast, a comportat, de data aceasta, o re-
structurare și o prelucrare mai adîncă, mai
substanțială, menită să producă ceva cu to-
tul nou. O a doua observație preliminară:
această nouă „variantă la un autoportret"
(pe care autorul vrea s-o propună despre si-
ne, de data aceasta cu uneltele eseisticii)
proiectează în prim-plan, în chiar titlu -
deși ascunsă într-un paradox „kafkian" - te-
ma-obsesie a exilului, centrală, precum am
văzut, și în romanul în pregătire. Dar să ve-
dem, mai amănunțit, cum s-a născutA cin-
cea imposibilitate.
    Un prim proiect al cărții a fost prezentat
de Norman Manea editorului în luna iunie
2004, după lansarea în Italia a romanului
întoarcerea huliganului. Acest proiect avea
deja structura tripartită actuală, adică o pri-
mă parte formată de un singur capitol, Exil,
partea a doua, corpusul propriu-zis al cărții,
alcătuită din mai multe capitole (eseuri, in-
terviuri, portrete critice), și partea a treia,
eseul A cincea imposibilitate (de fapt „exilul"
văzut într-o perspectivă nouă, preluată din
Kafka), care a și devenit titlul cărții. Cartea
a căpătat forma sa definitivă în vara 2005.
Care este statutul acestei „cărți"? Deocam-
dată, nu are încă o existență în limba româ-
nă în care a fost „compusă", în sensul că nu
există încă o carte cu acest titlu tipărită la
vreo editură. Dar ea a trecut de la o existen-
ță pur virtuală la o existență reală, cînd au-
torul și-a realizat proiectul operînd cu un
material preexistent, căruia i-a dat o struc-
tură nouă, o formă nouă, de „carte" auto-
nomă. Actualmente, există două exemplare
ale acestei cărți: exemplarul autorului (alt-
ceva totuși decît tradiționalul manuscris) și
exemplarul fotocopiat pe care am lucrat eu,
cu pagini de diferite dimensiuni, numerota-
te de mînâ (166 de pagini: la tipărire vor fi
in jur de 280), cu prescurtări, cu adăugiri,
unele scrise pe paginile fotocopiate, altele
scrise la computer pe foi albe (ultimele
le-am primit în luna august), cu coperta
scrisă de mînă de către autor (pe care am și
trimis-o revistei), la fel ca și cele două pa-
gini de sumar. Al treilea exemplar (traduce-
rea mea) este acum în lucru la editura unde
se pregătesc șpalturile. Se poate vorbi de o
nouă carte? Desigur, este o carte reală, în
materialitatea ei de colaj de pagini tăiate, li-
pite, fotocopiate, prelucrate, răspunzînd la
un proiect care a dat materialului preexis-
tent o formă nouă, deci o viață nouă. Și va
fi și mai reală cînd o să fie peste cîteva luni
o carte tipărită (deși transpusă într-o altă
limbă). Dar va căpăta statutul ei definitiv
de „carte", care va trebui citată în bibliogra-
fia „originală" a autorului, dacă el va hotărî
s-o tipărească în forma actuală sau într-o
formă „revăzută" și în limba în care a fost
creată.
    Textele „originale" au apărut mai întîi în
reviste (citez numai revistele românești, dar
majoritatea textelor au apărut și în prestigi-


oase reviste internaționale: Familia, A postnf
Lettre internaționale, ed. rom., Observator cul-
tural, 22, Steaua, Euphorion) și în volumele
Plicuri și portrete și Casa melcului. Partea a
doua a cărții, De la vechiul la noul țărm, ca-
re arc în total 27 de capitole, cuprinde 17
texte, printre care se succed 10 „chestiona-
re" (de fapt, fragmente de interviuri menite
să clarifice diferite aspecte ale vieții și ale
operei autorului, dar partenerii dialogului -
îi citez în ordinea „apariției": Marco Cugno,
Marta Petreu, Philip Roth, Gabriela Ada-
meșteanu, Sean Cotter, Claudio M agriș -
sînt văzuți, cum îmi explica autorul, ca un
fel de „anchetatori" la diferitele „vămi ale
vieții" lui). Din punct de vedere cronolo-
gic, textele merg de la cele mai vechi, apar-
țînînd perioadei berlineze (1987, Un prie-
ten la Berlin), la textul scris și publicat în
2005, Capitala Dada: un român la New
Tork (22). Ordinea textelor este lato sensu
cronologică, ai o singură excepție, textul ini-
țial, Locul nașterii (Raport despre Starea Uni-
unii), scris în 2001, dar pe baza unui mate-
rial de arhivă mai vechi și apărut mai întîi în
Sertarele exilului ale revistei Familia (2002),


• Noua ediție a întoarcerii huliganului, Polirom,
   2006

în care sînt evocate, într-un ton înveselitor
și ai o subtilă ironie (anunțată încă din sub-
titlu), unele aspecte ale „civilizației A.eshtetl“
din Estul Europei, din care autorul își tra-
ge obîrșia. Pe lîngă texte care sînt eseuri
propriu-zise (ca de pildă Scriitorul și Marea
Bestie sau Epitaful ca prohg - Literatura la
sjîrșit de secol) sau ea Limba nomadă, care re-
ia textul apărut în Observator cultural în
2003, dar cu substanțiale adăugiri (tema
limbii - centrală pînă la obsesie - la scriito-
rul exilat revine și în „chestionarul" Sean
Cotter, apărut mai întîi tot în Observator
cultural, cu titlul Limba exilată), sînt relua-
te unele „portrete" dintre cele mai reușite,
toate izvorîte dintr-o experiență „trăită" și
care îmbină prezentarea critică și proza au-
tobiografic-confesivă; de exemplu, Bererger
la Bard, text legat de profesoratul autorului
la colegiul american, sau Un dadaiști, des-
pre Saul Steinberg, ambele apărute mai în-
tîi in Apostnf 1999, sau Intilnirea cu Cioran

(mai întîi în Euphorion și Familia), sau
Tatuajul lui Schlemihl (închinat lui Kertesz),
sau Nobila inutilitate și ardoarea militantă
(închinat lui Paul Georgescu, un personaj
pe care publicul cititor occidental îl cunoaș-
te din întoarcerea huliganului). Un alt text
într-adevăr memorabil, și el legat de „bio-
grafia" autorului, este Ucenicia burlescă a
însingurării (închinat lui Paul Schuster),
anticipat în Observator cultural, 22 și Steaua.
Imaginea pe care o conturează aceste pa-
gini este aceea a unui scriitor total absorbit
de „himera literaturii", dar și a unui „mar-
tor" al timpurilor noastre zbuciumate.
   Partea a treia, cu eseul închinat lui
Kafka, elaborat pentru o „seară Kafka" din
26 martie 1998 la New York, oferă „cheia"
volumului. La cele patru „imposibilități lin-
gvistice" despre care este vorba într-o scri-
soare trimisă de Kafka lui Max Brod în iu-
nie 1921 („imposibilitatea de a nu scrie,
imposibilitatea de a scrie în germană, im-
posibilitatea de a scrie altfel", la care Kafka
mai adaugă una:„imposibilitatea de a scrie"),
Norman Manea adaugă, la rîndul lui, o a
cincea imposibilitate, „imposibilitatea exi-
lului" sau, „mai sugestiv", cum scrie auto-
rul, „«imposibilitatea melailui»: imposibili-
tatea de a continua scrisul în exil, chiar cînd
scriitorul își ia cu el limba, precum melcul
își ia cu sine casa". Ca și la Kafka, care „se
considera el însuși un produs al imposibilu-
lui", tot astfel, la Norman Manea, aceste
imposibilități devin, paradoxal, posibile toc-
mai sau în ciuda imposibilității lor, datorită
unei dăruiri totale la literatură, care consti-
tuie pentru amîndoi scriitorii singura viață
posibilă. „Nu sunt decît literatură și nu pot
și nu vreau să fiu altceva", repeta adesea
Kafka. „Himera literaturii" este năluca rea-
lă care l-a salvat și pe Norman Manea de
„imposibilitatea" de a trăi.
   Nu știu care va fi destinul acestei cărți:
dacă A cincea imposibilitate va îmbogăți cu
încă un titiu bibliografia românească a auto-
rului sau dacă va rămîne numai un dar pre-
țios făait de autor unei culturi și unei țări
care i-au întîmpinat opera cu atîta căldură.
Oricum, pentru traducător, această nouă
„întîmplare-plonjare în (i)realitatea imedia-
tă" Norman Manea a fost o experiență
umană și intelectuală care a prelungit neui-
tata, profunda conviețuire cu întoarcerea
huliganului.
■
Torino, 15 iunie 2006

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 5

De la August Prostul
la huligan

Sanda Cordoș

Diseminata (cînd nu ascunsă) în cărțile
de publicistică și eseu (Anii de ucenicie
ai lui August Prostul, Cartea Românească,
1979; Pe contur, Cartea Românească, 1984;
Despre clovni: dictatorul și artistul, Biblioteca
Apostrof, 1997), ajunsă la o anumită coe-
rență și la o asumare indirectă (pentru că
provocată) în volumul de interviuri Casa
melcului (Hasefer, 1999), vizibilă și, toto-
dată, ambiguizată în pliurile și colțurile
portretelor oferite de memorialistica indi-
rectă din Plicuri și portrete (Polirom, 2004),
atingînd deplina independență și maturita-
te odată ai întoarcerea huliganului (Polirom,
2003), tema autorului este o constantă în
opera lui Norman Manea. Dovedindu-se,
în toate aceste cărți neficționale, un explo-
rator temerar al propriei interiorități, un
clinician al sinelui și, nu mai puțin, un vizi-
tator incomod al propriului trecut, proza-
torul nu spune/nu scrie cu ușurință eu.
Pentru a coborî „în ținuturile necunoscute
și extensibile ale sinelui“ (Anii de ucenicie...'),
scriitorul apelează adesea la o figură a alte-
rității, la „misteriosul vagant care migrează
incert în junii, deasupra și în subsolul exis-
tenței și care „pare, ciudat! s-o raționalize-
ze, s-o explice, să-i caute și să-i confere sens“
(Anii de ucenicie...).
    Dincolo de modulații și nuanțări, două
sînt ipostazele dublului prin intermediul
cărora antonii se cercetează și se expune pe
sine. Prima și cea mai durabilă este cea a lui
August Prosml, care apare în volumul deja
citat. Acesta conține, de fapt, nu doar două
părți, ci - dată fiind autonomia lor - două
cărți. Prima (Racord), de aproape 200 de
pagini, reunește publicistica culturală (re-
cenzii și eseuri), in vreme ce a doua (Anii de
ucenicie ai lui August Prostul/fragmente/¹),
avînd la rîndu-i tot pe-atîtea pagini, este o
neobișnuită carte a formării, un eseu auto-
biografic construit prin juxtapunerea mai
multor discursuri: citate din presă (în spe-
cial, cea a anilor "50) și din cărți, fragmente
de scrisori și jurnal, însemnări de lectură,
pagini eseistice substanțiale și intense des-
pre condiția scriitorului și - în șase episoa-
de, distribuite de-a lungul întregului - Schița
(comparativa) a unei bicgrafri imaginare.
Schița (narativă, dar și bogat interpretativă)
îl are ca protagonist pe August Prostul; lu-
crată la persoana a III-a singular și, pe alo-
curi, la persoana I plural, biografia clovnu-
lui împrumută masiv și transparent date din
biografia lui Norman Manea. Dacă pactul
autobiografic nu este asumat întru totul, în
conformitate ai procedeele canonice ale aces-
tui tip de compoziție, el a fost subliniat
adesea, atît în carte, cît și în scrierile de mai
tîrziu. „Torsionat pînă la scrîșnet și grima-
să, August Prostul se impunea, totuși, ca o
realitate... autobiografică¹¹, notează scriito-
rul in Despre clovni. A doua ipostază auto-
scopică este huliganul și apare în întoarcerea


¹ Abia în 2005 autorul se decide să dea cărții un destin

autonom și acceptă publicarea, într-o ediție revăzută,
la Polirom.

huliganului. Deși eul e folosit cu parcimo-
nie, înlocuit fiind pe lungi porțiuni de text
cu tu și el (persoane de defrișare, explorare,
dar și de distanțare față de propria interio-
ritate), cartea este asumat și explicit confe-
sivă, cu acea identificare în clar a autorului
ai naratorul și cu personajul, preaim și prin
prezența majorității personajelor cu nume-
le real. Este, în plus, o narațiune a călători-
ei (întoarcerea în țară a autorului după 11
ani), în care tema însăși (ca și peripeția și
neprevăzutul spre care se deschide) oferă
cursivitatea și accesibilitatea care lipseau
cărții precedente.


• Revistă literară din Shanghai în care este publicat
   un eseu despre Norman Manea.

    Există însă între cele două volume sufi-
ciente similitudini (în mod constant, refe-
rindu-mă la Anii de ucenicie..., am în vedere
prima ediție, din care citez). Este vorba de
dimensiunea autobiografică (contorsiona-
tă, autoreflexivă și tinzînd să se sustragă du-
ratei, în cel dintîi; tinzînd spre tranzitivita-
te și înscrisă într-un calendar, fie el cît de
complicat, în cel de-al doilea), de corespon-
dențele, împrumuturile și iluminările textu-
ale (între altele, jurnalul adolescentin vibrant
din care se citează în Anii de ucenicie... își
dezvăluie în întoarcerea... autorul, în per-
soana unui prieten emigrat în Israel la sfîr-
șiml anilor ’50), preaim și de faptul că amîn-
două pot fi citite ca ,,ocoluri[le] în jurul
vîrstelor și inițiativelor parcurse de acest ca-
valer delicat și onest al înfrîngerii“ (Anii de
ucenicie...). Pe lingă retrospecția în spirală,
ar fi de semnalat - tot la nivel compozițio-
nal - o asemănare în distribuirea rolurilor.
Pentru ca dublul să poată prinde consisten-
ță, el are nevoie, de fiecare dată, de un înso-
țitor/protector: in Anii de ucenicie..., acesta
e un personaj ambiguu, „cețos“, e chipul,

mereu schimbător, „al celui care cîndva, co-
pil, îl așteptase «în stradă» să urce-coboare
«scările»“. în întoarcerea... este (cu date de
stare civilă) președintele Colegiului Bard,
dirijorul Leon Botstein, care vine pentru
un concert la Buairești și care precipită (da-
că nu forțează cu persuasiune amicală) în-
toarcerea lui Norman Manea în țară. Dublul
scriptural întreține, de asemenea, măcar o
relație în opoziție, necesară pentru clarifica-
rea identității proprii. în cartea din 1979,
disocierea (admirativă, însă tranșantă) se fa-
ce față de Radu Petrescu, un „dur bonapar-
tist al creației¹¹ în raport cu al cărui destin,
„trasat cu o trufașă rigoare și parcurs îndîr-
jit“, August Prostul își poate vedea cu mul-
tă claritate „risipirea noastră, implicarea de
atîtea ori spontană, naivă, malaxarea, în pas-
ta comună, a bietelor noastre fragile adă-
posturi, prăvălirea, în cele din urmă, cu și
fără voie, în curentul care ducea, firește, la
vale...“. De asemenea, tot în replică la ace-
lași scriitor, „arta nu înseamnă «puțin gol,
puțin haos și puțină moarte», ci modul de a
umple golul, de a se împotrivi haosului; de
a purta moartea atît de adînc în sine, îneît
s-o poată uita și anihila“. Peste ani, tensiu-
nea opoziției se produce prin raportare la
N. Steinhardt: „Așa cum evreul creștin și li-
terat Steinhardt își apăra spasmodic hime-
rele, mi le apăram și eu, evreu agnostic și li-
terat în devenire. Nu religia și naționalismul
mă țineau în România, ci limba și himerele
pe care mi le furniza. Și nu doar atît, desi-
gur, biografia toată, bună-rea, a cărei esen-
ță erau“.
    La amîndouă vîrstele, biografia înseam-
nă „incursiunea în «ratarea» pe care ne-o în-
fățișează cazul A. P.“ sau, aproape 25 de ani
mai tîrziu, „bogăția eșecului și insomniile
benefice“ la care a ajuns huliganul. Figură a
scenei de circ, paiață, înzestrat ai spirit Indic
și mai ales parodic (pentru că - ni se rea-
mintește - parodia e o formă de manifesta-
re a spiritului critic), un actor al „obișnui-
telor carnavaluri, parade și pantomime de
stradă, ce continuau să ne cadențeze anii“,
August Prostul e arătat prea puțin în fața
publică a existenței sale, fiind cercetat mai
degrabă în interioritatea sa de ins „răsucit“
în sine însuși. El este - în termenii cel mai
frecvent utilizați - un risipitor, un rătăcitor
rătăcit, minat de „un soi de sadică autode-
vorare“, un artist care, ca revoluționarul și
credinciosul, „este îndeobște un exclus, un
respins, un renegat, un incomod“. Și, tot în
datele condiției sale de artist: „Un maladiv,
acaparat de lumea de fantasme a teribilei
sale obsesii creatoare, care produce o «mar-
fa» bizară, nu de primă necesitate, de vreme
ce poate fi, fără mari riscuri, omisă din so-
coteli, un încurcat încurcă-lume, pe deasu-
pra și grozav de orgolios, sensibilos, vulne-
rabil, cu reacții nu totdeauna previzibile și
nici imediat inteligibile; nici nu știi, de fapt,
dacă merită să-l achiziționezi, să-l aservești;
mai simplu ar fi, desigur, doar să-l înfo-
metezi, să vină singurel și spășit să-și ceară
Pgul“. .
    Huliganul, trăind în Paradis (Statele Uni-
te) și eliberat „de toate nimicurile“, adîn-
cește și schimbă sensul rătăcirii. El este un
pribeag, „un biet nomad“, „un refugiat pitit
într-un colț al lumii, bucuros că pot respira,
atît“, în vreme ce în relație cu fosta lui țară
se simte „un străin“, „un intrus, atît, implo-
rînd să fie ignoratcc. Știind încă să rîdă, hu-
liganul - ca și August Prostul, de altfel, ca-
re crede că suferința e o boală profesională
a artistului - descoperă că „Durerea rămă-
T>

6 • APOSTROF

Clovnii totalitari
din secolul XX

Recitesc întotdeauna cu delicii Despre
clovni: dictatorul și artistul, cartea de-a
dreptul felliniană a lui Norman Manea, au-
tor care a cunoscut și deportarea într-un lagăr
din Transnistria, și gustul amar al regimului
ceaușist. Mult din proza sa exorcizează, de
altfel, aceste rele ale secolului XX, extremis-
mul de dreapta și cel de stânga. Iar literatu-
rizarea cu efect exorcizator are întotdeauna
un substrat etic. în România comunistă,
Norman Manea a supraviețuit prin cultură,
în exil, a devenit, depășindu-și interioriza-
rea, și un pamfletar anticomunist: satira la
adresa cuplului Ceaușescu din cartea amintită
nu este doar felliniană, ci și swiftiană aproape.
Cunoscător al cenzurii comuniste (întrucât
avusese experiența alienantă a intervențiilor


A
sese singura avere să-mi legitimeze pusti-
ul". Deși în exil acuitatea identificării clov-
nești este în scădere („dobîndisem, treptat,
în acest rol, scepticism și resemnare"), huli-
ganul continuă să-l conțină, oricît de es-
tompat, pe August Prostul, „dublul carica-
tural". Interesant este că, în drumul spre
țară din 1997, scriitorul încearcă să se joace
și să-și pună vechea mască de clovn; tovară-
șul său de călătorie nu intră în joc, „nu zîm-
bește, nu se încruntă, nici amuzat nu pare".
Jocul însuși este altul. Cu toate că lumea
continuă să fie pentru Norman Manea (nu
doar în România, ci pretutindeni) „cîmpul
carnavalului" (Despre clovni), iar viața rămî-
ne o tragicomedie (idee curentă a scriitoru-
lui, care refuză să separe net între rîs și plîns,
între tragic și comic, după cum desfide la-
mentația și preferă ironia), nu mai este vre-
mea tumbelor lui August Prostul, o figură,
în fond, estetică, ce deviază și eufemizea-
ză suferința sub chipul măștii voioase².
August Prostul ascunde tot pe atît pe cît
dezvăluie. Huliganul, figură de extracție so-
cială, ridicată la rang de tip cultural în lite-
ratura română grație eseului autobiografic
al lui Mihail Sebastian (Cum am devenit hu-
ligan, 1935), dimpotrivă, smulge măștile,
îndepărtează travestiul, aduce totul în lumi-

² Reprezentarea artistului ca bufon este rară în litera-
tura română. I. D. Sîrbu este unul din puținii scriitori
care se recomandă drept clovn, precum în această splen-
didă imagine (de August Prostul) dintr-o scrisoare (ex-
pediată în 1984) către Virgil Nemoianu: „Conferința
mea am terminat-o frumos; am zis: permiteți-mi să vă
descriu un moment de bufonerie autentică, pe care o
folosesc ca un moto simbolic în scrisul și în destinul
meu: într-o arenă goală, un spot de lumină de sus.
Intră August Prostul urmat de director care îl amenin-
ță și îi ordonă: «curăță murdăria asta, că altfel te spîn-
zur!». August găsește o măturică și un făraș; și exact
cum se adună gunoiul, mătură în făraș, dîră după dîră,
lumina din arenă. Fărașul devine tot mai plin și mai
strălucitor. A terminat, a adunat și ultima rază. Acum
numai fărașul luminează. August oferă lumina publi-
cului (care rîde, rîde de prostia lui), nimeni nu vrea să
primească lumina din făraș. Vine directorul, zice: în-
ghite-o! El înghite lumina, se luminează pe dinăuntru,
cade, moare. Vine un alt bufon, mai mare, cu alt făraș,
îl culege și îl duce la gunoi" (Traversarea cortinei,
Editura de Vest, 1994).

cenzurii în cazul romanului Plicul ntgru),
Norman Manea a înțeles pericolul insidios
al tehnicii spălării creierului, aplicată nu
brutal de către regimul ceaușist, ci rafinat,
prin inculcare ideologică, reflexe pavlovie-
ne, persuasiune cu efect de dresaj și, nu în
ultimul rând, prin supraveghere ritualică.
Viziunea lui Norman Manea a mizat însă
nu pe tragic, ci pe grotesc, pe circărie. Ro-
mânia comunistă era hilară, caraghioasă,
patetică, dizgrațioasă. Nu avea nimic de
tragedie greacă, ci de comedie neagră și,
din când în când, de thriller. Carnavalescul
pervertit, oglinda de două ori (sau chiar de
mai multe ori) deformată, râsul sardonic,
ironia acidă, iată instrumentele de îrghim-
pare și de țtpeșism (cum spuneau Caragiale

na crudă a revoltei, umilinței și suferinței.
Dacă August Prostul s-a născut în lumea
farsei totalitare, prin succesive mistificări,
huliganul, acest alter, își are rădăcina în vi-
olență. în urma unui interviu acordat lui
Gheorghe Grigurcu și publicat în Familia,
nr. 12, 1981 (reluat, alături de propria isto-
rie, în Despre clovni), în care critica proto-
cronismul, scriitorul este lovit, ca și prede-
cesorul, din multe direcții: „Pietrele veneau,
buluc, din toate direcțiile: trădător, antipar-
tinic, antinaționali Mi se anulau, rînd pe
rînd, prudența, timiditatea, umorul. Insom-
nia mă abandona, în fiecare dimineață, să-
răcit de altă mască. Riscam să pierd, curînd,
ultimele ticuri de cetățean tăcut și respecta-
bil. Noua farsă nu-mi convenea deloc. Hu-
liganul nu uitase războiul huliganic, nici
anii de pace huliganică". Acesta e actul de
naștere al huliganului, reeditat un deceniu
mai tîrziu, odată cu publicarea în țară a ar-
ticolului Felix culpa, consacrat articolelor
antisemite ale lui Mircea Eliade, care de-
clanșează o nouă, virulentă campanie. Dacă
August Prostul „era consecința unei pro-
funde solidarizări în nefericire cu cei din
jur" (Despre clovni), huliganul este blasfemi-
atorul izolat, „țapul ispășitor, alungat în pus-
tiu". Condamnat la singurătate nu de duș-
mani, nu de clovnul-tiran, ci de ai săi,
huliganul este eliberat de orice mască, devi-
ne liber pentru ceea ce Mihail Sebastian nu-
mea, în Cum am devenit huligan, „un act
riscat de sinceritate", căpătînd, așadar, cu
expresia aceluiași, „dreptul de a fi singuri,
fără jumătăți de amintiri, fără jumătăți de
afecțiuni, fără jumătăți de adevăruri". în-
toarcerea huliganului este cartea acestei li-
bertăți dureroase, prin mijlocirea căreia Nor-
man Manea scrutează o lume (românească)
ce fusese și a sa pentru 50 de ani și se pri-
vește, mai ales, cu necruțare, pe sine, cu de-
rutele, lașitatea, inconsistența, trădările,
eșecul și spaimele safe. Călătoria de întoar-
cere e socotită ratată: „Plecarea nu mă eli-
berase, întoarcerea nu mă întorsese. îmi lo-
cuiesc stînjenit biografia". Un cîștig există
totuși: întîlnirea definitorie cu Mihail Se-

și Arghezi în pamfletele lor, prin aceste
verbe sugestive) la adresa României co-
muniste. Absurdul din Rinocerii lui Eugen
lonesco era perfect aplicabil și pentru
România ceaușistă văzută fellinian-swiftian
de Norman Manea (dar și pentru România
marcată de extrema dreaptă), într-o carte
savuroasă, care completează în stil acid per-
spectiva sobră din Octombrie, ora cpt, Plicul
ntgru sau întoarcerea huliganului.



bastian³ și împămîntenirea, în terenul atît
de accidentatei safe interiorități, a verte-
brantului huligan: „Fusesem însă, în 1935,
anul dinaintea nașterii mele, «huliganul»
Sebastian, ctun aveam să fiu 50 de ani după
aceea și încă zece ani după aceia și încă zece
apoi și în timpul dintre aceste date fatidice".
    Sprijinit pe acest geamăn, Norman Manea
trasează în întoarcerea huliganului conturul
celei mai complexe descinderi în sine: recu-
perarea relațiilor întrerupte sau tensionate
cu părinții, revizitarea iubirii imposibile,
ratată prin uzură, asumarea propriei evrei-
tăți („această potențial mare temă amînată",
adică „evreitatea mea, pe care niciodată n-am
negat-o, dar ale cărei consecințe nu am fost
dispus să le scrutez", potrivit mărturiilor
din Casa melcului) și a condiției de artist a
cărei „patrie nomadă" se găsește doar în si-
ne. Din ținuturile acestei interiorități, din
„indivizii care ne alcătuiesc multiplicitățile
și potențialitățile", din răsucirile, contorsiu-
nile, din gheara care sfîșie, din tumbele și
din surîsul clovnesc ce, tot mai stins, încă
persistă, se naște o lume unică, profundă,
avînd „vibrații mereu paroxistice", cu expre-
sia lui August Prostul, și „pulsul anxietății",
în formularea huliganului. O hune (o co-
chilie migratoare) cu care literatura patriei
părăsite și imposibile se îmbogățește.

³ Deși a fost o carte interzisă în România comunistă
(conține notații deloc măgulitoare despre presa comu-
nistă din anii ’30), prima ei reeditare fiind, la Editura
Humanitas, în 1990, Cum am devenit huligan a circu-
lat și a ieșit, în cîteva rînduri, la suprafața unor texte.
Astfel, în importanta sa carte autobiografică, Supra-
viețuiri (voi. I-VI, 1973-1989), Radu Cosașii face frec-
vente referiri și aluzii la eseul lui Sebastian (pe care îl
știe pe dinafară), definindu-se el însuși „ca un huligan
proaspăt și ferice, Iară jenă și impostură", cu diferența
că, deși este, ca și predecesorul, un exclus dintre ai săi,
„nu vedeam nici o dramă în aceste proporționări de
destin". Intr-un interviu acordat în 1977 lui Constantin
Coroiu și publicat în Convorbiri literare (reluat în vo-
lumul Criticași angajare, 1981), Mircea lorgulescu își
amintește și citează o frază din Sebastian: „M-am fe-
rit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în bu-
zunar ca pe un permis de armă". Fraza este din Cum am
devenit huligan.

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 7

                Anii de ucenicie

                ai lui August Prostul





Norman Manea împarte volumuLdnw de
ucenicie ai lui August Prostul (1979) în
două secțiuni distincte. Prima dintre ele
găzduiește cu predilecție cronici și recenzii
foarte personal articulate (la romane sem-
nate, între alții, de către George Bălăiță,
Marin Preda, Nicolae Breban, Virgil Duda,
Ștefan Bănulescu sau D. R. Popescu), dar
tot aici găsim și câteva eseuri care includ fi-
le de artă poetică indirectă, dedicate, între
alții, lui Thomas Mann, receptat atât în ca-
litate de romancier, cât și în aceea de inte-
lectual angajat sau de vorbitor împotriva
nazismului, sau altor nume care îl interesau
atunci pe scriitor, cum sunt Saul Bellow (cu
romanul Darul lui Humboldt) sau Ezequiel
Martmez Estrada (atât cu formidabila Ra-
ditgrafie apampei din 1933, dar și cu roma-
nul Casa verde, publicat ulterior). Mult mai
consistentă, secțiunea a doua a cărții, omo-
nimă cu titlul întregului volum, conține, în
aproape 200 de pagini, o autobiografie de
creație propusă sub formă de roman indi-
rect, în genul Șantierului lui Mircea Eliade,
care include, în principal, scurte eseuri au-
toscopice, notații de observație și de jurnal,
analize voalate de sistem politic și grotești
tăieturi de presă din anii ’50 și ’60, menite
să ilustreze atmosfera ideologică abstrasă a
unor „ani de formare“ care implicau, cu
precădere, opoziție și disociere, dar nu par-
ticipare. Tot secțiunea a doua găzduiește și
un foarte delicat jurnal erotic, în care se
simte atât atmosfera vie, stilată, a unui Bu-
curești elitist, aristocratic, preocupat să re-
ziste tăvălugului roșu prin reiterarea unor
ritmuri microsociale eterate urcate din peri-
oada care a separat cele două războaie mon-
diale, cât și influența livrescă, fascinantă a
Doamnei T a lui Camil Petrescu (analizată,
de altminteri, într-un text special).
   în aparență, nimic nu leagă substanța
stilistică a celor două secțiuni. în prima
dintre ele, comentatorul literar e cel mai
adesea ferm, detașat, izolat într-un echili-
bra de judecată aproape clasic, ceea ce du-
ce, de pildă, și la primirea cu rezerve a ro-
manului Bunavestire al lui Nicolae Breban,
în publicarea căruia Norman Manea „admi-
ră“ „mai curând curajul“ prozatorului „ar-
tisfo de a propune un roman grotesc, expe-
rimental, decât „reușita“ de a-1 fi dus la capăt
în perimetrul unei limpezimi clasice, nee-
chivoce. A doua secțiune a cărții însă, gu-
vernată de figura tutelară a clovnului de circ
August Prostul, propune, în mod decis, gro-
tescul ca tehnică de supraviețuire într-un co-
munism ideologic rapace, discreționar și de-
personalizant, sugerând că rolul reprezintă
in acest caz, dincolo de a fi o etică tipic per-
sonală, masca histrionică a autenticității.
   Dacă legătura substanțială dintre cele
două secțiuni nu este propusă ca o evidență
în paginile volumului, există totuși o cheie
ascunsă a relației dintre ele, strecurată de
către Norman Manea în - de altfel: foarte



echilibratul - eseu Artă și știință. Inevitabila
întâlnire: omul, în care autorul tratează des-
pre complementaritatea dintre atitudinea
științifică și cea literară, ceea ce ne duce, în
mod direct, și la o altă constantă a secțiunii
secunde a volumului, și anume preocuparea
autorului de a selecta, dintre fragmentele
grotești ale Contemporanului, pe acelea care
incriminează „erorile cosmopolite“ ale ști-
ințelor exacte. Găsim, printre ele, multe ana-
lize de un haz nebun (astăzi), dintre care,
pentru savoarea sa expresivă, am selectat
aici doar una, care se referă, in principal, la
pretinsa „decadență“ imitativă a Bw/^r-ului:
„Formalismul și cosmopolitismul s-au ma-



Nurman Manea



ANII DE UCENICIE
Al UH
AUGUST PROSTUL





Norman
Manea

nifestat în multe proiecte realizate în ulti-
mii ani [într-o] arhitectură specifică case-
lor-cutii, fără nici o preocupare plastică,
exprimând funcțiunea ai mijloacele airente
ale arhitecturii decadente: ferestre pe ori-
zontală, lipsa oricărei modenaturi sau a ele-
mentelor ornamentale. Pavilionul Expozi-
țiilor de pe Bulevardul General Magheru
utilizează formula desuetă a piloților care sus-
țin volumul corpului principal. Construcția
nouă a Institutului de Petrol și Gaze de pe
Str. N. Filipescu se exprimă printr-o tratare
funcțională a volumelor și printr-un sim-
plism și schematism al fațadelor...“ (Con-
temporanul, 20 februarie 1953).
   Pentru un autor care vine spre beletristi-
că, așa arm este și cazul lui Norman Manea,
din direcția științelor exacte, aceste „indica-
ții“ dobândesc o savoare paradoxală tocmai
fiindcă, din rațiuni estetice destul de bizare,
contrazic pragmatismul avântat, precis, cu
care noul regim vrea să conducă țara. Ideo-

logii arabescurilor antifuncționale sugerea-
ză, în dezacord cu precizia „inginerească“,
„matematică“ (și neapărat „științifică^...) a
noului sistem, utilizarea unor zorzoane par-
tiailarizante, ai inserții din folclor, etnografie
și alte domenii tipic ornamentale, prelun-
gind in estetic excedentar echilibrai foncțio-
nal, rectangular, al structurii. Spre deosebi-
re de arhitecții momentului - unii dintre ei,
mai târziu, vor intra în jocul „frumosului
cerat de către partid, supralicitând funcțio-
nalul în direcția ornamentului -, ideologii
teoretici solicită imperios barochizarea spa-
țiului public, anularea rigorii clare, neexpre-
sive a clădirilor monolitice prin adăugarea,
de cele mai multe ori excedentară, a unor
imagini sau brizbrizuri.
    Multe dintre fragmentele selectate de că-
tre Norman Manea insistă pe tensiunea pa-
radoxală dintre eficiență și arabesc, ca și cum
sistemul ar găsi în alexandrinism analogia
involuntară pentru dorința sa de a apropia
geometria de oameni, de a „umaniza“ tot
ceea ce pare să se opună, prin specific, aces-
tei intenții (cum se întâmplă, de pildă, cu
matematica). E foarte incitantă și sugestia
potrivit căreia barochizarea spațiului public
reprezintă, în ultimă instanță, un exces al
proximității, fiindcă ea îi unește pe oameni,
ii apropie forțat, eliminând dintre ei inhibi-
țiile de înțelegere sau - cum am spune noi
azi - barierele ridicate de inițiere. Orna-
mentul public este o realitate pe care^o înțe-
lege, fără pregătiri prealabile, oricine. în con-
secință, ea generează solidaritate socială, ceea
ce face ca democrația convertită în ornament
să devină un foarte plăcut halucinogen po-
pular, sub umbrela căruia se întâlnesc fără
opreliști atât inițiații, cât și sufletele doar
frumoase. Ideologizarea frumosului în co-
munism nu s-a realizat pe calea regală a
principiilor sublime, ci pe cărăruia popula-
ră a estetismului ornamental: cine nu înțe-
lege diferența riscă să nu priceapă cum de
s-au nimerit a fi, printre artiștii și literații
noului sistem purpuriu, atâția ageamii arti-
zanali luați în serios și premiați de către
stat, sau de ce, astăzi, pe deplin estetizatul
Gigi Becali le pare multora mult mai plau-
zibil decât rigizii Mircea Geoană sau Theo-
dor Ștolojan.
     în eseul deja amintit, Artă și știință.
Inevitabila întâlnire: omul, Norman Manea
precizează că „arta nu propune sisteme co-
erente; utilitatea ei nu este evidentă. Arta
lansează ipoteze, apeluri, interogații și re-
prezentări ce răspund unui moment de ne-
liniște și solitudine, dar și de acută și activă
meditație, cu totul firești și absolut necesa-
re vieții“. Și, mai departe: „întâlnirea cu
semnalele artei coincide cu oprirea indivi-
dului din cursa, din circuitul utilitarist al
existenței. Efectul momentan nu este tot-
deauna și pasager. Cei marcați se obișnuiesc
să revină în acest refugiu sau în acest popas,

8 • APOSTROF

                Norman Manea,
                stil și traumă





        Corin Braga


Proza lui Norman Manea este o virtuoa-
să mostră de ritualizare estetică a evazi-
unii. Stilul este imploziv, aluvionar, se de-
lectează în ocoluri și perifraze mentale, nu
numește niciodată direct, nu lămurește ni-
mic definitiv, într-o dorință presantă de a
amîna cît mai mult livrarea sensului, de a
împiedica înțelegerea. Scriitura nu reacțio-
nează la imperativele clarității și inteligibili-
tății, fiindcă autorul preferă arhitecturii
geometrice formele organice. Logica aristo-
telică pare a fi înlocuită cu dinamica contra-
dictoriului, mai aptă să surprindă o realita-
te multiformă, în mișcare, nenoțională,
aleatorie. Emițătorul narațiunii este mobil,
negînd și el principiul terțului exclus, prin-
tr-o continuă migrație între ipostazele de
personaj narator, actor sau spectator al ce-
luilalt, comentator colectiv (un fel de păre-
re publică), autor omniscient sau autor mi-
nimalist, care povestește ca prin ceață (a
memoriei, a reveriei, a creației). Aceasta fi-
indcă meandrele stilului sînt în fapt sinuoa-
sele trasee ale descărcării angoaselor, ale
amenajării unui minim spațiu de confort

psihic, al recreării și conservării normalității
într-o hune alienată.
   Proza lui Norman Manea poartă stig-
matul unei traume. Desigur, biografia scri-
itorului nu se confundă cu destinul prota-
goniștilor săi, dar un transfer subteran,
alambicat și imprevizibil, poatefi pus în
evidență între cele două planuri. în copilă-
rie, în timpul dictaturii generalului Anto-
nescu, scriitorul a fost deportat, împreună
cu familia, pentru o perioadă de patru ani,
într-un lagăr de concentrare pentru evrei
din Transnistria. Trăită la o vîrstă cînd copi-
lul nu poate dezvolta apărări conștiente, ex-
periența a avut un impact frontal, modelînd
după desenul său traumatic personalitatea
viitorului prozator. Dincolo de lipsurile, pri-
vațiunile și anxietățile vieții în lagăr, nucle-
ul nevrotic al deportării constă, cred, în
sentimentul de a fi fost aruncat în ceea ce
Alain Finkielkraut numește „umanitatea
pierdută¹'. Pentru a-și ușura propria conști-
ință, pentru a se justifica și deculpabiliza,
torționarii au preferat să „uite" condiția
umană a celuilalt, privind evreii ca pe niște

specimene infraumane, ce aparțin regnului
animal sau celui obiectual. Asemenea stra-
tegii depreciative, ce indică mai degrabă
dezumanizarea a înșiși celor care le practi-
că, oameni incapabili să-și accepte semenii
în alteritatea lor ireductibilă, ce își reduc
cîmpul conștiinței morale la un sistem de
stereotipii și clișee, sînt de natură să pro-
voace în victime nevroze individuale și co-
lective de neșters. Personajele lui Norman
Manea suferă în secret de un complex me-
tafizic al copilului nedorit, expus unei orda-
lii menite să-l piardă. Trăită la o vîrstă a com-
pletei maleabilități, persecuția din partea
unui regim antisemit a fost resimțită și am-
plificată la un complex al copilului avortat
de societate, de natură, de univers, de Dum-
nezeu. Mai tîrziu, restricțiile regimului co-
munist românesc, în care a trăit tînărul și
maturul Norman Manea, și-au lăsat și ele
amprenta asupra prozei scriitorului, care a
abordat mai mult sau mai puțin cifrat car-
ceralul mental impus de comunism.

caută chiar prilejurile, își rafinează gusturi-
le, ajung să prelungească anume staționări-
le. Asemenea legături repercutează uneori
în existență printr-un deficit de angajare,
dar la fel de bine și printr-o mai puternică
intensitate pasională, cu siguranță printr-o
conștiință mai evoluată".
    Prin titlu, Anii de ucenicie... trimit, desi-
gur, la Goethe, dar nu direct, ci printr-un
contrapunct comic mijlocit de către roma-
nul Lotte la- Weima-r al lui Thomas Mann -
incontestabil, cel mai umoristic scris vreo-
dată de către autorul german. Unul dintre
protagoniștii ironizați irezistibil acolo este
„micul" August (care va fi înmormântat ul-
terior în cimitirul necatolic din Roma, din
spatele Piramidei), fiul „marelui" Goethe,
pe care îl și reprezintă uneori, în calitate de
„ambasador" personal, de familie, când ta-
tăl este suferind sau imobilizat de muză.
Spre deosebire de sistemicul geniu admirat
de către toți germanii (inclusiv, tandru-iro-
nic, de către Thomas Mann), micul August
este prezentat ca fiind asistemic, adică inca-
pabil să atingă sublimul aulic al marelui său
tată. E ca și cum clasicul s-ar prelungi, aici,
pe linie genetică, într-o progenitură barocă,
estetizantă: Thomas Mann insistă pe vesti-
mentația sa ușor stridentă, pe gesturile sale
afectate, pe bucuria de a nu face armată și
pe servitutea resemnată de a trăi mereu în
umbra cuiva superior, deși August-fiul și-ar
fi dorit și el, în afară de locșorul pieziș în
eternitate pe care i l-a hărăzit destinul, o
mică rază de soare a lui, personală.
    Pentru Norman Manea, artistul nu poa-
te fi, indiferent de condiționările sale istori-
ce, decât un tip asistemic: „Ar fi să ne între-

băm, ai prudență" - scrie el thomasmannian
mAnii de ucenicie... - „dacă natura «herma-
frodită», de nu cumva chiar «feminină» a
artistului n-ar fi de citit și în incipiente lu-
necări ambigue: reverie, excitație, timidita-
te, visare, cochetărie, fanfaronadă, lingoa-
re; un joc al fracționărilor; atingeri, imagini,
amintiri și iluzii fragmentare, instantanee,
ca o aeriană plasă imperceptibilă plutind în
jurul fragilului". Să ne reamintim de anul
apariției volumului - 1979 -, pentru a sesi-
za că el este aproape sincron cu Milan Kun-
dera sau cu unele texte teoretice incipiente
ale postmodernismului. Desigur, e abuziv
să ne imaginăm că autorul gândea, deja, în
categorii care vor fi precizate abia ulterior,
însă e semnificativ faptul că fragilitatea-frag-
mentară a eroilor lui Norman Manea apar-
ține, tipologic, unui registru de sensibilita-
te artistică inedită, ulterioară modernismului,
bazată pe asistemicitate și incongruențe vo-
ite, premeditate.
   Exponentul acestei arte poetice fulgu-
rante e anticlovnul August Prostul, victimă
histrionică, teatralizată a vieții, pe care au-
torul - recurgând la un lexicon doct din
anul 1954, Encickpedia dello Spettacolo, apă-
rut la Roma - îl definește la fel cum îl va ca-
racteriza mai târziu pe Ketman polonezul
Czeslaw Milosz, în Gândirea- captivă: „De la
primele apariții, August a fost «omul ce pri-
mește palmele», intrusul care intră mereu
când nu trebuie, și vrând, cu tot dinadinsul,
să se facă util, strică și treaba altora, falsul
prost care face reverențe directorului de
circ, oferă flori și bezele călăreței acrobate,
se alătură, din timiditate, numerelor specta-
colului, dar în final se răzbună cu o neaș-
teptată șiretenie și într-o nebănuită dezlăn-

țuire de forță". Intr-un mod similar, ketmanul
lui Milosz e și el omul mărunt, mimetic, ca-
re cauționează în aparență sistemul, pentru
a-1 ridiculiza apoi ucigător, printr-un gest
final neașteptat, printr-o boroboață. Con-
fruntat cu faptele sale dispersive, comice,
sistemul e paralizat de neputință: nu-1 poa-
te supune, dar nici nu-1 poate pedepsi, fi-
indcă dacă ar face-o, s-ar descalifica pe loc,
coborând în derizoriu.
    Propunându-1 pe August Prostul ca per-
sonaj emblematic al anilor săi de formare,
într-o Românie rigidizată de totalitarism și
de entuziasmul fariseic al celor care îl deser-
veau, Norman Manea sugerează și un alt
plan de lectură al vieții noastre literare, ba-
zat pe relația dintre cei „predestinați" carie-
rei literare (filologii) și „alogeni", adică oa-
meni ai talent, sosiți din alte discipline decât
cea strict literară. Pentru a sparge „codul" și
pentru a se face, în cele din urmă, acceptați,
aceștia din urmă erau siliți să recurgă, în
anumite momente, la comportamente ati-
pice, „auguste". Chiar raportul dintre sublim
și ludic este pus aici în joc, din perspectiva
marginalilor histrionici, a „jucătorilor" gra-
vitând pe cerairile exterioare ale sistemului.
    De bună seamă, August Prostul repre-
zintă, pentru oficializatul Norman Manea
de azi, un alter ego aproape himeric, impo-
sibil de recuperat. Dar opera sa anterioară
nu poate fi înțeleasă fără sintaxa empatică a
unei asemenea proiecții dispersive, extrasis-
temice.

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 9

Reflecții despre
întoarcerea huliganului



De ce a așteptat scriitorul atît de mult pî-
nă să emigreze? Pentru evreii din Ro-
mânia, emigrarea era posibilă și, în ciuda
ipocriziilor regimului, chiar încurajată, în
chip secret și cinic, în schimbul unei „răs-
cumpărăricc în valută forte¹. Ceea ce l-a reți-
nut pe Manea în România, după cum expli-
că el însuși, au fost „limba și himerele pe
care mi le furniza. Și nu doar atît, desigur,
biografia toată, bună-rea, a cărei esență
erau“ (p. 180). A fost nevoie de umilitoa-
rea experiență a luptei cu cenzura pentru
a-și publica cea mai ambițioasă carte de pî-
nă atunci și de dezgustul provocat de trans-
formarea regimului, de-a lungul anilor ’80,
pe o direcție din ce în ce mai naționalistă,
xenofobă și antisemită, pentru a-1 determi-
na să aleagă exilul. (O descriere dureroasă a
acestei transformări poate fi găsită în eseul
„Istoria unui interviu“ din Despre clovni.')
Limbajul, după cum s-a adeverit, nu l-a le-
gat de un anumit loc.


    Manea trăiește și scrie în exil de două
decenii. Aspectul cel mai dificil al acestui
nou exil - el însuși înscris în experiența mai
vastă a exilului istoric trăit de poporul său
și în aceea, încă și mai vastă, a exilului me-
tafizic reprezentat de existența umană - a
fost, probabil, cel lingvistic: pentru că Ma-
nea continuă să scrie în românește. în
întoarcerea huliganului, problema limbii re-
vine obsedant. Una dintre metaforele me-
morabile ale acestei limbi-în-exil (limba

¹ V Radu loanid, Ibe Ransom ifthejews: Ibe Stmy if
Extraordinary Secret Baipain Between Romania and Is-
rael, Chicago, Ivan R. Dec, 2005 (ed. rom.: Răscum-
părarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România
și Israel, Iași, Polirom, 2005).

cărților pe care le-a scris și continuă să le
scrie) este „casa melcului“ - titlul dat unui
capitol și, totodată, unui volum anterior de
interviuri apărut în România în 1999 (Casa
melcului²). „Dar dacă nu locuiesc într-o ța-
ră, ci într-o limbă?“ le-a răspuns Manea,
cumva evaziv, cumva obraznic, rudelor care
îl îndemnau să nu se mai întoarcă în țară cu
prilejul primei sale călătorii în „lumea libe-
ră“, cu vreo zece ani înainte de a fi luat ho-
tărîrea de a se autoexila (p. 272). Pe vremea
aceea, limba încă părea să-l lege de un loc.
Cît timp a trăit în România, a fi scriitor în-
semna împlinirea unei năzuințe spre „altce-
va“, spre „casa pe care doar Cartea mi-o
promitea. Exil, boală salvatoare? Un du-te-vi-
no spre și dinspre mine însumi |...] Găsisem,
iată, în cele din urmă adevăratul domiciliu.
Limba promite nu doar renașterea, ci și le-
gitimarea, reala cetățenie și reala apartenen-
ță“ (p. 195). Dar dacă, într-adevăr, „exilul
începe de îndată ce ne naștem“, așa cum
notează Manea cu o ironie ambiguă, casa
nu poate fi echivalată cu un anumit terito-
riu. Adevăratul domiciliu - care este, în ace-
lași timp, și o Țară a Făgăduinței - trebuie
întotdeauna construit, și cum altfel decît
prin limbaj? Cînd, în cele din urmă, decide
să-și părăsească patria (geografică), „nu-mi
rămînea decît să-mi iau limba, casa, cu mi-
ne. Casa melcului“ (ibid.).
    Gînditorul român Emil Cioran, deve-
nit, după cel de-al Doilea Război Mondial,
autorul - de limbă franceză - al unor aforis-
me elegant-pesimiste (nu doar pentru a de-
veni un nume într-o mare cultură, ci și pentru
a se distanța de un trecut politic discutabil),
vorbea în tinerețe, în flamboaiantul său ma-
nifest naționalist, Schimbarea la față a Ro-
mâniei (1936), despre „tragedia culturilor
micE\ El deplîngea faptul că România nu
avea destinul politic al Franței și populația
Chinei, dar spera cu ardoare că ar fi putut,
cel puțin, să dezvolte o „cultură intermedi-
ară“ și să exercite o hegemonie - nemiloasă,
se înțelege de la sine - în zona oropsită
a Balcanilor: o speranță vană și, privită re-
trospectiv, ridicolă. Cu toate acestea, dacă
privim lumea culturală din perspectiva com-
petitivității, noțiunea de „tragedie a culturi-
lor micC nu e lipsită de un sîmbure de ade-
văr. Recent, un cercetător francez de o
orientare complet opusă celei a tânărului Cio-
ran vorbea, poate chiar cu mai multă adec-
vare (metaforică), despre „tragedia autori-

² Norman Manea, Casa melcului. București, Editura
Hasefer, 1999.

³ Pentru o analiza pertinenta a acestei cărți și, în gene-
ral, a operelor lui Cioran scrise în limba română, v.
Marta Petreu, An Infamous Fast: E. M. Cioran and tbe
Rise tf Fascism in Romania, cu un cuvînt-înainte de
Norman Manea, Chicago, Ivan R. Dee, 2005. V, de
asemenea, articolul meu, ,,‘How Can One Be What
One Is?’: Reading the Romanian and the French
Cioran“, în Salmcgundi, nr. 112, toamna 1996, p.
192-215.

lor traduși“⁴. Nu este nevoie să mai precizăm
că aceste „tragedii“ sînt simbolice, și nicide-
cum atît de copleșitoare pe cît ar sugera ter-
menul de tragedie, fie și Înțeles ca un clișeu.
Este meritul lui Manea de a fi tratat proble-
ma „limbii pribegi“ sau, așa cum o mai nu-
mește uneori, a „limbii nocturne“ cu mai
multă subtilitate și, pe alocuri, chiar cu o
notă de ironie jucăușă.
   Un bun exemplu al acesteia din urmă
poate fi găsit în capitolul din întoarcerea
huliganului intitulat „Casa Ființei“. Limba
ca o „Casă a Ființei“ este o aluzie ironică la
Heidegger, la cugetările profunde ale fi-
losofului despre elină și germană, singurele
limbi capabile, în viziunea sa, de a da expre-
sie Ființei autentice. Cititorul este invitat să
ia parte la un joc al imaginației declanșat de
mesajul scris de o prietenă a autorului pe
dosul unei vederi: „îți doresc ca într-o di-
mineață să ne trezim cu toții vorbind, ci-
tind și scriind românește. Și ca româna să
fie declarată limba națională americană (cu
o lume comițind lucrurile ciudate de astăzi,
nu există nici un motiv ca așa ceva să nu se
întîmple)“ (p. 304). Tonul este de o caldă,
prietenească tachinerie și întregul capitol,
care este o dezvoltare a acestui mesaj, tre-
buie citit în aceeași cheie, ca un eseu pro-
fund personal, grațios-absurd, parte serios,
parte autoironie, parte poetic - gen pentru
care Manea dovedește o înclinație naturală.
Asta îl ajută să aducă la lumină veșnicele
frustrări pricinuite de căutarea unui tradu-
cător de limbă engleză suficient de bun
pentru textele scrise în „limba pribeagă“, în
limba pe care o poartă cu sine ca melcul ca-
sa. Să fii un scriitor român in exil își are
partea sa de ironie - încă una dintre ,,micile
ironii ale vieții“, cum spunea Thomas Har-
dy -, iar Manea tratează această problemă
într-o diversitate de tonuri și moduri, de la
autointerogarea exasperată la resemnarea
poetică. Identitatea lingvistică - distinctă
de celelalte identități ale sale, în primul rînd
de cea evreiască - este, în același timp, cea
mai cuprinzătoare și cea mai constrîngătoa-
re. Dar constrîngerea, Manea o știe foarte
bine, poate fi o sursă a creativității.

De ce memorialul lui Manea se intitu-
lează întoarcerea huliganului! Sau, mai
precis, care este înțelesul cuvântului „huligan“?
în ce fel sînt legate sugestiile lui metaforice
(întotdeauna prezente, oricît de șters, în ti-
tlul unei opere literare) de sensul din dicți-
onar al lui „huligan“: „derbedeu“, „golan“?
în engleză, cuvîntul este atestat de la înce-
putul secolului XX, se pare ca derivat al
unui nume de familie de origine irlandeză,
A

⁴ V capitolul cu același titlu din Pascale Casanova, Ibe
World Rtpublic cfLetters, trad. M. B. deBevoise, Cam-
bridge, Massachussetts, Harvard University Press,
2004, p. 254-302.

10 • APOSTROF

                Singur ca Norman Manea





        Leon Volovici


L-am revăzut recent pe Norman Manea
într-un film documentar german despre
evreii bucovineni împrăștiați prin lume și
despre nostalgia lor după o fabuloasă dulce
Bucovină. Filmul urmărește câteva destine
interesante, apoi se pierde în episoade ne-
semnificative. Pe mine m-a frapat însă o sec-
vență care, dincolo de intenția modestă a
regizorului, luminează brusc o trăsătură de
penumbră a chipului scriitorului și a scrisu-
lui său.
   Am mai avut de câteva ori prilejul să-l
urmăresc pe Manea vorbind unui public
străin despre universul bucovinean, despre
scriitorii români, germani, israelieni ieșiți
din miticul Cernăuți. M-au surprins de fieca-
re dată, ascultându-1, nostalgia acelui uni-
vers și infinita amărăciune la gândul distru-
gerii lui. O nostalgie reprimată, interzisă și
mereu victorioasă.
   în secvența din film, scriitorul, ajuns la
locul de unde copilul de cinci ani a trecut
Nistrul în toamna deportării, iese din-
tr-odată din timp. Privirea i se pierde din-
colo de Nistru, atunci ca și acum cotropit
de un ger de sfârșit de hune, dincolo de tă-
râmul bun-rău al normalității din care a fost
smuls și împins într-un uriaș exod colectiv.
Copilul de atunci, copilul bătrân de acum,
privește fascinat înapoi în timp, retras în-
tr-o singurătate iremediabilă, parcă spre un
teritoriu al singurătății cosmice.
   „Singur ca Norman Manea", mi-a tre-
cut prin gând, amintindu-mi de celebra re-
plică a lui Franz Kafka, scriitorul care l-a
învățat să facă față singurătății, cruzimii și
absurdului. întrebat de tânărul poet ceh
Gustav Janouch dacă teribila lui singurăta-
te e asemănătoare ai a lui Kaspar Hauser,
prototipul literar german al solitudinii, Kafka
răspunde râzând: nu, el e singur „ca Franz
Kafka".

   însingurarea copilului, cu o sensibilitate
ieșită din comun, s-a transferat și asupra
eroilor lui Norman Manea - vulnerabili, di-
lematici, greu adaptabili -, a pătruns și în
țesătura psihică a personajelor romanelor
sale, dar a a izbucnit mai întâi în excepțio-
nalele povestiri adunate în volumul Octom-
brie, ora cpt. Toate „mesajele"
lumii exterioare - oameni,
ambianțe, peisaje - sunt re-
cepționate cu o acuitate rar
întâlnită, trecute printr-un
filtru care le estompează, le
transformă în „zgomote de
fond". în prim-plan rămâne
mereu, invizibil și vast, uni-
versul de gânduri și reacții
afective. O percepție „mereu
exagerată", aim constată unul
din eroii săi, provoacă vibra-
rea intensă la toate acciden-
tele realității înconjurătoare,
generând viziuni halucinante
și o tensiune continuă, dure-

roasă. Rana copilului a rămas încă vie, re-
simțită și de omul matur cu aceeași intensi-
tate insuportabilă. între el și cei din jur,
chiar foarte apropiați, ceva s-a surpat ire-
mediabil. Mânia, însingurarea, inaderența
la zarva asurzitoare a prezentului sunt re-
flexul unei revolte permanente împotriva
inautenticului și adaptabilității comode.
Suferința copilului de altădată, oroarea de
atunci și minciuna poleită care a urmat nu
mai îngăduie să trăiești oricum, să ac-
cepți mediocritatea, ipocrizia, „surogatul
normalității", comedia cuvintelor golite de
sens.A
   „între nostalgie și resentiment se insta-
lase tăcerea", scrie el în întoarcerea huliga-
nului, capodopera sa. La prima întoarcere,
după patru ani petrecuți „dincolo", miraco-


lul și candoarea copilăriei se spulberaseră:
„în aprilie 1945 eram un bătrân care urma
să împlinească nouă ani". La capătul celei
de a doua întoarceri, de data aceasta din
singurătatea exilului izbăvitor, bântuit de
umbrele trecutului și în căutarea timpului
pierdut, copilul etern e urmărit de imagi-


nea mamei, „bătrâna mamă oarbă", cople-
șit de dor și solitudine.
    „Melcul vulnerabil", cel bolnav de sin-
gurătate, și-a găsit leacul în scris, „chinul
fericit", „o forță a spiritului care își cau-
tă răscumpărarea", cum îi mărturisea unei
poete.
    Când a împlinit apăsătoarea vârstă de
șaizeci de ani, Norman, cu umorul lui me-
lancolic, a exclamat: „Cum am putut să las
să mi se întâmple mie așa ceva?" Acum a
scăpat de perplexitatea acelei vârste nevero-
simile, a intrat într-una mai senină și mai
resemnată. Dar copilul e tot acolo, singur
pe malul fluviului, căutând sensurile sufe-
rinței și ale terapiei prin „rugăciunea laică"
a literaturii.

și are o conotație negativă lipsită de orice
echivoc. Mai recent, cuvintele „huligan" și
„huliganism" trimit la actele de violență
gratuită ale suporterilor (mai ales la meciu-
rile de fotbal) nemulțumiți de o decizie a
arbitrului sau de înfrîngerea echipei favori-
te. Evident, nu în această direcție trebuie
căutate răspunsurile la întrebările de mai
sus.

Cînd am citit pentru prima oară Întoar-
cerea huliganului în versiunea româneas-
că originală, am fost impresionat nu numai
de calitățile literare ale prozei de reflecție a
lui Manea, ci și, la modul subiectiv, de ex-
traordinara forță de evocare pe care o avea
pentru mine, în calitate de cititor de două
ori privilegiat: mai întîi, din pricina identi-
tății mele lingvistice românești și apoi pen-
tru că i-am cunosait personal pe mulți din-
tre cei înfățișați în carte. Cel de-al doilea
„privilegiu" ar putea constitui, de fapt, un
dezavantaj, din punct de vedere al receptă-
rii critice a unei opere literare. Dar este ca-
tegoric un avantaj în măsura în care actul
lecturii este întotdeauna, în mod nemărtu-

risit, așa cum arată insistent Proust în în că-
utarea timpului pierdut, și un act al lecturii
de sine: parcurgînd textul, mi s-a oferit pri-
lejul evocării nostalgice a unor vechi prie-
teni sau cunoștințe apropiate din viața lite-
rară bucureșteană, prezențe fugitive din
cuprinsul memorialului, aun ar fi Elefantul
Zburător (Paul Georgescu) și soția lui,
Donna Alba, poetul poreclit, după un per-
sonaj din basmele românești, Jumătate-om
-călare-pe-jumătate-de-iepurc-șchiop
(Florin Mugur) și alții⁵. Nu voi insista asu-
pra acestui aspect al propriei melc lecturi.
Un altul merită semnalat aici: în calitate de
compatriot al autorului, eu însumi aflat în
exil, nu pot ignora faptul că memorialul se
adresează în primul rînd cititorului ameri-
can, deși ceea ce teoreticienii literari nu-
mesc „cititorul înscris" sau „implicit" nu
poate fi decît un vorbitor de română, în-
tr-un sens larg, „extrateritorial". Acum cîțiva
ani mi-am publicat cartea despre (re) lectură,
în care disaitam diversele solicitări inter-
pretative presupuse de diferitele figuri ale

⁵ Aceștia și alți prieteni români sînt înfățișați, de ase-
menea, într-o carte mai recentă a lui Manea, una din-
tre cele mai bune, Plicuri șițortnte, Iași, Polirom, 2004.

„cititorului-în text", iar acum mă confrun-
tam cu o tensiune interesantă între cititorul
vizat și cel implicit (din punct de vedere
lingvistic). Cititorul vizat, care probabil că
avea, în cel mai fericit caz, o idee extrem de
vagă despre istoria României în perioada
1930-1990 și despre soarta comunității
evreiești de aici, trebuia să fie instruit prin
intermediul textului, astfel incit să fie capa-
bil să înțeleagă drama personală și colectivă
pe care autorul încearcă să o prezinte, cu
nuanțele și complexitățile ei umane. Pro-
vocarea adresată cititorului român era diferi-
tă: lacunele sale în ceea ce privește adevăra-
ta istorie a perioadei acoperite de memorial
au fost rezultatul falsificărilor comuniste și
național-comuniste ale adevărului istoric,
pentru a servi unor scopuri ideologice vari-
abile (trebuie să luăm în considerare faptul
că regimul a durat peste patru decenii).
Pentru acest din urmă lector, adevărata pro-
vocare era aceea de a accepta un adevăr
dureros.

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 11

Tușe la un portret
de Hidalgo

Decupez, mai întâi, aproape la întâmpla-
re, câteva secvențe din texte-profesiu-
ne de credință răsfoite pe internet: Don Qui-
xote dissident, The Honor cfExile, The Jew as
Writet/The Writer as Jew/The Jewish Writer in
the Public Arena. Traducerea, de lucru, îmi
aparține. Revăd și Casa melcului. „Lungul
drum al imaturității mele" - în sensul brân-
cușian al artistului-copil etern - a început în
iulie 1945, „la câteva luni de la întoarcerea
dintr-un lagăr de concentrare numit Trans-
nistria." Copleșit de miraculoasa banalitate
a unei prejme normale și securizante, într-o
după-amiază perfectă, însorită și calmă, în
semiîntunericul primitor și neapărat verzui
(ca odaia „boabă de strugure" din copilăria
lui Mircea Eliade), copilul se descoperă pe
sine și face prima tentativă de integrare a
eurilor sale hărțuite de un afară neprietenos:
„Eram singur în univers, ascultând o voce
care era și nu era a mea. Tovarăș, o carte
de povești românești cu coperte groase
verzP. I se dezvăluie, atunci, „minunăția cu-
vintelor, magia literaturii". Primește boala și
leacul ei, deodată. Urmează, una după alta,
cărțile sale - prima va avea coperta verde.
Am scris despre câteva dintre ele. Lăsând
deoparte titluri și ani de apariție, extrag din
cronicile succesive pete de culoare din care
se poate încropi schița unui portret de hi-
dalgo rătăcit între contrarii.
    Nu întâmplător se vorbește în cronicile
americane la cărțile sale despre frumusețea
teribilă ce însoțește teroarea, despre adevă-
rul emoțional care răzbate „nedeformat, spre
cinstea autorului", despre parabole biblice
și coșmaruri kafkiene care trimit la o lume
unde prăbușirea valorilor morale este un
dat, iar această lume nu e doar o zonă anu-
me, ci chiar Lumea. Gândirea slabă (11 pen-
siero debole} cere o nouă privire, mai „ami-
cală", spre lumea aparențelor, a procedeelor
discursive și a „formelor simbolice". Nor-
man Manea, naratorii și personajele sale, ci-
titorii săi, în cele din urmă, se situează în
chiar pragul acestei priviri „mai amicale",
stăpâniți cu toții de gândirea naratorie, sub
imperiul căreia ficțiunea și realitatea își dis-
pută aceleași veșminte verbale. Savoarea și
calitatea excepțională, originalitatea indis-
cutabilă a prozelor lui se ivesc din efortul
de a se desprinde de gândirea epică superfi-
cială și de a accede la una poematic-crizică.
„Amical" înseamnă cunoaștere în plus, aten-
ție mărită, nu îngăduință, păsare in sens eti-
mologic, de gândire apăsată (îmi place să
cred că, dacă păsarea românească vine de la
pensare, a gândi, apăsarea e varianta teribilă,
atroce a nepăsării, a ne-gândirii). O păsare
care-și acumulează, deocamdată, instrumen-
tând într-o lumină pe jumătate scăzută, cu
privirea mijită.
    Descrie „o societate fără epic", cum sin-
gur remarcă undeva, într-o scriitură fără
epic. Aplică, așadar, un tratament fabulato-
riu homeopatic secondat de neîncrederea în
eficacitatea remediului. Proza sa este, de

aceea, poetică. Autorul nu se uită pe sine,
relația cu propriul text e una lirică. Cuvintele
se aglomerează, se bulucesc acolo unde nu
e nimic de spus (sau nu parc să fie!), urma-
te de tăceri de câte ori ar fi multe de spus.
Rezultând unei asemenea tehnici este că lu-
crurile, toate, se supraîncarcă de atribute,
de indicii, de aluzii și își pierd, astfel, „figu-
ra", fie ca și Tristă. Interpretarea realului e
concomitentă modificării identității. Nimic
nu mai este ce pare a fi, totul stă sub sem-
nul lui „ca și cum". Forfota semnificației e
pândită de derivă. Niciun erou nu mai poa-
te fi cu adevărat acolo unde este, rătăcitorul
e tomna cu cel care nu poate pleca. Victima
și călăul sunt prinși în plasa aceluiași meca-
nism, singurul care funcționează.
    Descrieri detaliate până la absurd susțin
expediții în fantasticul grotesc al cotidianu-
lui. înșiruiri, înșirări de obiecte, nu neapă-
rat coerente, invocă ritualic o coerență încă
inaccesibilă. „Amețeala bolnavă" a dimine-
ților e urmată de tensiuni insuportabile in-
duse de imbricări verbale prevestitoare. Rea-
litatea e, cumva, extraterestră, personaje
năuce trăiesc într-o așteptare goală și ascul-
tă buimac legi venite din afară. Naratorul
probează o capacitate uluitoare de a dilua
înspre grotesc și nonsens cele mai nevino-
vate aparențe. Privirea sa „amicală" are răb-
dare și nerv, dar mai are și plăcerea tăioasă a
țintuirii cenușiului în insectar. „Straturile apa-
rențelor aservite" sunt disecate cu un simț
al derizoriului, al ridicolului, al golului în
stare să scoată la iveală toate sensurile (și
nonsensurile) ascunse ale unei lumi „fără
epic", care și-a pierdut eroii și întâmplările
întemeietoare.
    Deși secvențele pot reproduce întâmplări
autobiografice, Norman Manea imperso-
nalizează personalizant cu o ușurință cople-
șitoare, amintind de naturalețea parabolelor
lui Sorin Titel, de pildă. Laconica substanță
epică se revarsă în potop de verbe devia(n)te,
topica exersează ambiguități deschizând fra-
zele amețitor. Un paravan vitraliat defor-
mează expresiv, memorabil și angoasant ce-
ea ce un ochi grăbit și „normal" ar descrie
ca banal și clar. Se vede, desigur, o realitate
concretă din epoca totalitară, dar se întreză-
rește mai adânc și mai durabil o criză exis-
tențială. E omul sfârșitului de mileniu pe
care societatea și progresul, oricât de diferi-
te în manifestările lor, l-au descărcat de ori-
ce răspundere și de orice greutate, lăsându-1
„atârnat la marginea abisului".
    Frazele scurte, sacadate cad în rafală, im-
punând o cadență hipnotică. Fișe de stări,
de sentimente, de mirări și sincerități inuti-
le, într-un veritabil dicționar al condiției
umane. Câteodată Naratorul se descoperă
depășit de propria ficțiune, ambiguitatea e
sufocantă, totul poate deveni orice. Lumea
împotmolită într-un generalizat sindrom al
renunțării, numit de autor „sindromul le-
hamite", are consistență, e verosimilă și ti-
pică. Poate prea tipică, până la caricatură.

Deasupra tuturor, timpul-broască, de o con-
cretețe grețoasă, stă la pândă, hăpăie clipe,
ore, oameni. Viața e o capcană, omul o in-
sectă, iar timpul, un broscoi mereu flămând,
multiplicat coșmaresc. Secțiunea în „socie-
tatea fără epic" scoate la lumina zilei lucră-
tura de culise, de adâncime, acolo unde
comunicarea e dereglată, conspirația ia pro-
porții mondiale, cenușiul uniformei capătă
stridențe insuportabile. într-o lume aparent
perfectă, distinsă, cizelată, politicoasă, tren-
dul uitat într-un cuier după o presupusă în-
tâlnire conspirativă are efectul ghearei din
tabloul fantastic definit de Caillois. Perspec-
tiva se răstoarnă, ierarhia valorilor își pierde
valabilitatea, societatea însăși e amenințată
cu dezintegrarea. Ubicuitatea celui care stă
la pândă în numele unei autorități oculte
îmi aduce în minte scena finală din filmul
Conversația ai Gene Hackman. Asailtat me-
reu și pretutindeni, insul cade într-o singu-
rătate tragică, orbitoare, aș spune, fiindcă
nu-1 aude nimeni.
    în Casa melcului, Norman Manea pune
împreună răspunsurile date din "80 până în
(99 diverșilor întrebători, români și străini,
îi înțeleg, oarecum, agasarea față de „plicti-
cosul și interminabilul antisemitism care ră-
mâne, împotriva voinței mele, forța centra-
lă perturbatoare a biografiei mele". Lectura
- mai ales în cazul unei astfel de cărți tensi-
onate - e mereu bâjbâită, poticnită, înain-
tând temător într-o zonă a subiectivității
absolute - apartenența. Omul are o nevoie
irepresibilă de a aparține, de a fi recunoscut
de un loc, de un timp, de o comunitate, iar
această nevoie exprimă, în cele din urmă,
chiar dorința sa de a fi alifel, individual,
personal. Ești un individ, n-ai încotro, și
aparții, fără niciun drept de apel. Asta și
vrea să spună Norman Manea citându-1 pe
Freud: ce rămâne evreiesc dacă nu ești reli-
gios, nici naționalist și nu cunoști limba
Bibliei? Rămâne totul. încercarea de a fi
onest (îmi vine în minte Oscar Wilde!) e ob-
sesivă și precumpănitoare în toată cartea.
I-am simțit „infernul tandreței", cum ar
spune Alain Bosquet. Să te știi, să te vrei, să
te construiești om pur și simplu, fascinat de
o limbă anume - patria ta interioară - și să
te vezi împins mereu să pui accente pe care
nu le simți ori pe care, în condiții normale
și oneste, nu le-ai alege să-ți ritmeze fraza
existențială. Evreitate, antisemitism, comu-
nism, capitalism. Să fii un om cu minte cla-
ră și privire adâncă, să-ți spui părerile pro-
funde, grave și expresive, dar să ții tot
timpul seama de ceea ce se așteaptă de la ti-
ne. Căci dacă toată lumea te vrea afon, nu
poți să cânți decât fals. E legea simplă a su-
praviețurii. Melc e nu doar limbajul revenit
asupra propriilor enunțuri, ci și povestirea
de sine ținută în frâu de un afară „plicticos
și interminabil". Melc e și forma destinală.
ieșirea din formă e sinonimă cu plonjarea
în neant. Străin și nomad mereu, scriitorul
își apără ultima redută - limba română.
    Evreul este, pe de-o parte, individul cel
mai aparținător, fiindcă individualități pu-
ternice, dotate, abile aparțin mai mult de-
cât la celelalte etnii fără a avea nevoie de
apropieri pipăibile (același loc, aceeași limbă
etc.). Apoi, rătăcirea existențială le este mai
acută. Evreul își poartă circumstanța cu sine
(„casa melcului"), extrăgând avantaje indis-
cutabile din libertatea de mișcare și plătin-
du-le cu o vulnerabilitate sporită. Metafora
melcului pribeag lasă alături și fidelitatea
față de sine și „atașamentul față de toate
formele de zădărnicie", dar și compromisu-
A

12 • APOSTROF

            Biobibliografie



Norman Manea ș-a născut în Suceava, în
19 iulie 1936. în octombrie 1941, îm-
preună cu întreaga comunitate evreiască
din Bucovina, a fost deportat în lagărul de
concentrare din Transnistria, în Ucraina.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mon-
dial, s-a reîntors în România, împreună cu
supraviețuitorii din familia sa. In 1959 a
absolvit Institutul de Construcții, Facultatea
de Hidrotehnică din București, speciali-
zarea inginerie. în anul 1974 renunță la pro-
fesia de inginer, pentru a se dedica exclusiv
scrisului. A părăsit România în 1986, a tră-
it un an în Berlinul de Vest, iar din 1988
trăiește în SUA.

        Cărți

In România:
   Noaptea pe latura lungă, 1969; Captivi,
1970;Atrium, 1974; Primele• porți, 1975;
Cartea Fiului, 1976; Zilele și jocul, 1977;
Octombrie, ora cpt, 1981, ed. revăzută 1997;
Anii de ucenicie ai lui August Prostul, 1979,
ed. revăzută 2005; Pe contur, 1984; Plicul
ntgru, 1986, ed. revăzută 1996, 2003; De-
spre clovni: dictatorul și artistul, 1997, ed.
revăzută 2005; Fericirea obligatorie, 1999,
2005; Casa melcului, 1999; întoarcerea huli-
ganului, 2003,2006; Plicuri și portrete, 2004.

In Germania:
   Roboterbkgraphie und andere Erzăhlun-
gen, Steidl Verlag, 1987, 1988; Fenster zur
Arbeiterklasse, Steidl Verlag, 1989; Der
Trenchcoat, Steidl Verlag, 1990; Trainitgfur’s
Paradies, Steidl Verlag, 1990; Trennwandt,
Steidl Verlag, 1992; Der schwartze Britfum-
schlug, Hanser Verlag, 1995; Uber Clowns,
Hanser Verlag, 1998; Die Ruckkehr des Hoo-
ligan, Hanser Verlag, 2004, Berlin Verlag,
2006.

în Italia:
   Ottobre ore otto, Serra e Riva, Monda-
dori, 1990, II Saggiatore, 1998, 2005; Un


paradiso forzato, Feltrinelli, 1994; Clovn, il
dittatore e Partista, II Saggiatore, 1995,1999,
2004; La busta nera, Baldini e Castoldi,
1999; II ritorno delVhuligano, II Saggiatore,
2004; La quinta impossibilită, în curs de
apariție la II Saggiatore.

în Franța:
   Le the de Proust, Albin Michel, 1990; Le
bonheur oblgatoire, Albin Michel, 1991, Seuil,
2006; Le retour du hooligan, Seuil, 2006.

în Spania:
   Una ventana hacia la clase trabajadora,
Grupo Libro, 1992; Octubre a las ocho,
emece, 1994; El Sobre mgro, Metafora, 2000;
El ngreso del huligan, Tusquets, 2005 (cea
mai bună carte străină a anului în Spa-
nia) ; Payasos - El dictadory el artista, 2006.

în Olanda:
   Leetgeld, Meulenhoff, 1989; Het Verhoor,
Meulenhoff, 1992; întoarcerea huliganului,
în curs de apariție la Meulenhoff.

în Mexic:
   El Impermeable, Vuelta, 1991; El Sobre
mgro, Alfaguara, 2001.

în Israel:
   Oktober, She Shmoneh, Shocken, 1996;
Ha’maatafa Ha’shhova, Shocken, 1998.

în Norvegia:
   Obligatorisk Lykke, Kiese, 1995; Den
Sorte Konvolut, Kiese, 1999.

în Polonia:
   Pazdzienmik, godzino, Pogranicze, 2000;
O klownach - Dyktator iArlysta, Pogranicze,
2000.

în Ungaria:
   Bohocokrol. A diktator es a muvesz, Eu-
ropa, 2003.

în Grecia:
   O Mairos Fakelos, Kastaniotis, 2000; Hy-
pochreotike Eudaimonia, Agra, 2003; Peri
Gelottpoion: ho diktatoras kai ho kallitechnes,
Agra, 2003.

în Anglia:
   October, eight o’clock, Quartet, 1992;
Compulsmy Hațpiness, Faber&Faber, 1994;
On Clowns, Faber&Faber, 1994; The Black
Envelcpe, Faber&Faber, 1995.

în SUA:
   October, eight o'clock, Grove Press, 1992,
1993; On Clowns: The Dictator and the Ar-
tist, Grove Press, 1992, 1993; Compulsoty
Happiness, Farrar, Straus, Giroux (fsg), 1993,
North. Univ. Press, 1994; The Black Enve-
lcpe, fsg, 1995, North. Univ. Press, 1996;
The Hooliqan's Return, Farrar, Straus, Giroux,
2003, 2005.

        Premii și burse

•  Premiul Asociației Scriitorilor din Bucu-
rești, 1979;
• Premiul Uniunii Scriitorilor din România,
1984;
• DAAD Berliner Kunstler Programm Grant,
1987;
•  Fulbright Scholarship, Catholic University,
Washington D.C., 1988;
•  International Academy for Scholarship
and the Arts Fellowship, Bard College,
1989-1992 (SUA);
• GuggenheimFellowship, 1992 (SUA);
• MacArthur Fellows Award, 1992 (SUA);
•  The Literary Lion Award of 1993 by
National Library of New York;
• The 1993 National Jewish Book Award
(SUA);
•  The Mărie Syrkin Jerusalem Fellowship
in Letters, 1996;
• Premiul literar „Bucovina/,1997 (România);
• Premiul literar internațional Nonino, 2001
(Italia);
• American Academy Fellowship in Berlin
(2004, 2005);
•  Premiul literar al orașului Napoli pentru
roman străin, 2004 (Italia);
•  Holtzbrinck Prize of The American Aca-
demy in Berlin, 2005;
• Lux Mundi - Radio România Cultural
(2006);
• Membru al Academiei de Artă din Berlin
(2006).

D
rile menite să asigure traversarea „perorați-
ei năucitoare“ a lumii contemporane. De
aceea, N. M. ține seama de îndemnul din ti-
nerețe al lui M. R. P. - poți spune și lucruri
fictive, de vreme ce le semnezi. Cade delibe-
rat în simplificări anecdotice, corespunzând
așteptărilor întrebătorului („recitarea^ lor
pe nerăsuflate la diferite intervale de timp
valorează cât o mărturisire), îngroașă, se pre-
face. Toate acestea - o rezistență exemplară
la invazia pustiului. Căci (vezi Istoria ca
circ) „tragedia umană e devorată de o trage-
die și mai mare: comedia".
   Vorba lui Jose Saramago: ca să existe,
Dumnezeu ar trebui să fie unul singur. De
vreme ce sunt mai mulți, nu există. Tot așa,
dreptatea omenească ar trebui să fie una
singură. Indiferent de culoare, limbă, sex,
omul este (sau ar trebui să fie) om. Dar
dreptățile sunt mai multe și conflictuale.
Deci, firesc, nu există. Ce poate fi mai naiv
ori mai utopic decât să crezi că poți afla
Adevărul cel rotund printre puzderia de
adevăruri mărunte și colțuroase?! Norman
Manea înțelege prea bine. Și o dovedește
când vede în destinul evreiesc destinul uman:

    Destinul evreiesc nu este, până la urmă, de-
    cât exacerbarea, prin suferință, a destinului
    uman. Un exil pasager prin aventura teres-
    tră, o sarcastică inițiere în drama de a fi om
    printre oameni. Oglinda pe care evreul o în-
    tinde lumii nu este deloc complezentă, dar
    istoria prigonitului care lasă, în popasurile
    sale, amprenta creativității, o urmă spiritua-
    lă în cultura popoarelor cu care s-a intersec-
    tat, rămâne, cred, unul dintre actele umane
    cele mai tulburătoare. în acest sens, destinul
    evreiesc afirmă, în ciuda traumelor sale fără
    egal, o exemplară forță constructivă, gene-
    roasă, stimulatoare.

    Dar, „din ce în ce mai mult, exilul e o
emblemă a vremii noastre. Pretutindeni, oa-
menii au de înfruntat contradicția dintre
modernitatea centrifugală și cosmopolită și
nevoia lor centripetică (ori măcar nostal-
gia) de a aparține“. Iar scriitorul, Exilatul
cu majusculă, e un Hidalgo care „tânjește
după un loc în care visele, realitatea, sfințe-
nia, iubirea și dreptatea să coexiste“. „în lu-
mea-circ, poetul seamănă cu un Cavaler al
Tristei Figuri, iar August cel prost e rău
echipat pentru viața de zi cu zi. Asemeni lui
Don Quijote - și lui Cervantes însuși - ar-

tistul visează la alte rânduieli și altă răsplată
decât oamenii de rând, mulțumiți să-și ru-
mege viețile obișnuite/¹ Dar descoperă, mai
devreme ori mai târziu, că locul acela nu
există decât în cartea cu copertă verde și în
limbă, adevărata patrie a scriitorului.
   Ultimele tușe amestecă dezîncântarea
cu un manifest al ultimului pariu:

   Am crezut întotdeauna într-o dublă, com-
   plementară integritate: scriitorul ar trebui să
   rămână credincios criteriilor artistice în ope-
   ra sa și să-și păstreze tăria morală și civică fa-
   ță în față cu capcanele vieții publice. Asta
   n-a fost nicăieri și niciodată prea lesne de
   atins, nici în Estul bizantin comunist, nici în
   noua eră a capitalismului occidental... E ui-
   mitor, uneori, să descoperi similitudini as-
   cunse între o societate obsedată de minciună
   și una obsedată de bani.

   Scriitorul nu mai e marele profet al vii-
torului, însă, crede Norman Manea, este în-
că sau poate fi „observatorul independent
al unui trecut bulversat și participantul in-
dependent la un bulversat prezent.


Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 13

                Afinități: Celan - Manea





    Există afinități elective între dvs. și
Paul Celan?", a fost întrebat Norman
Manea de către Carmen Mușat, spre finalul
unui mai amplu interviu¹ publicat nu cu
mult timp în urmă în Observator cultural.
„Fără îndoială, am afinități nu doar teritori-
ale, biografice și lingvistice ai Paul Celan", a
răspuns scriitorul român, anunțîndu-și,
apoi, intenția de a scrie un eseu despre ma-
rele poet de limbă germană și amintind, pe
scurt, contextul în care apare sintagma evrei-
tății „pneumatice", pe care Celan a folosit-o
- încercînd să-și ferească opera de nume-
roasele deturnări de sens la care, atunci și
acum, aceasta a fost supusă - pentru a-și ca-
racteriza demersul poetic (acțiune artistică
și, totodată, etică, „pohtică" chiar).
    Aceste potriviri - îndeosebi teritoriale și
biografice, dar și lingvistice (fiindcă poetul
născut la Cernăuți a scris cîteva poeme în
limba română și a făcut, în anii petrecuți la
București, cîteva traduceri în românește din
germană și nisă) - cu „mult iubitul său Paul
Celan" (Antonio Tabucchi) le-au amintit,
uneori, nu doar unii dintre cei care au scris
despre prozatorul român sau l-au intervie-
vat, dar Norman Manea însuși, în cîteva
eseuri și convorbiri, îl invocă pe poetul „cu-
nunat cu o ruptură a timpului" (yermahlt
einer Schrunde der Zeit), cu al cărui destin se
va simți, peste ani, solidar.
    Așadar, mai întîi, „afinități teritoriale",
observate de cîțiva parteneri de dialog ai
prozatorului (Gabriela Adameșteanu sau
Marco Cugno)² și mărturisite, în repetate
rînduri, de Norman Manea. Un exemplu,
poate cel mai concludent:

    „Peisajul din care vin este, probabil, pentru
    cei mai mulți dintre dumneavoastră, necu-
    noscut", spunea Paul Celan auditoriului său
    german, în 1958, la primirea Premiului Li-
    terar al orașului Bremen. „Era un ținut în
    care trăiau oameni ți cărția (Es war eine
    Gegend, in der Menschen und Biicher lebten).
    Celan se referă la Bucovina adolescenței sale,
    dar cuvintele pot fi aplicate României, în ge-
    neral. Paul Celan vine din cosmopolita Bu-
    covină, în care români, evrei, germani, polo-
    nezi, ucraineni coexistau într-un spațiu de
    particulară vibrație spirituală³.

    Acest spațiu a fost parte integrantă din
ceea ce, „postum", a fost denumit dreptMittel-
eurcpa (sau civilizație central-europeană). Loc
al unei efervescențe culturale aparte (multi-
lingvismul fiind un factor determinant),
Europa Centrală a dat, în secolul XX, marii
¹ Carmen Mușat, „«Condamnat și mîntuit prin exil».
Dialog cu Norman Manea", în Observator cultural, nr.
66 (324), 2006.
² Norman Manea, Casa melcului (diakgun), București,
Ed. Hasefer, 1999, p. 42, p. 124.
³ Norman Manea, „România în trei fraze (comenta-
te)", în Despre clovni: dictatorul și artistul, Cluj, Bi-
blioteca Apostrof, 1997, p. 30. în eseul intitulat
„Exil", reluat în același volum, scriitorul notează: „Aș
fi putut cere cetățenia germană, ca destui dintre foștii
mei vecini și colegi din Suceava, capitala veche a
Bucovinei, ținutul numit și Buchenland («Țara Fa-
gilor», ar fi traducerea, deși, s-ar putea numi, la fel de
bine, Buchland - Țara Cărții. Nu întîmplător, proba-
bil, cel mai important poet de limbă germană al ulti-
mei jumătăți de secol este bucovineanul Paul Celan)"
(p.193).


culturi a lumii (în toate sferele ei) creatori
dintre cei mai originali și opere profund
novatoare. O viitoare cercetare critică, ce ar
viza și un exercițiu comparativ al scrierilor
lui Norman Manea și al operelor unor au-
tori afini - nu o dată amintiți de prozatorul
român în eseistica și memorialistica sa -,
proveniți din același spațiu de „vibrație spi-
rituală", ar fi, cred, deosebit de instructivă.
(Despre acel Hinteiprund care a fost, pen-
tru Celan, civilizația cernăuțeană există lucra-
rea fundamentală a lui Andrei Corbea, Paul
Celan ți „meridianul^ său"¹.)
    „Afinități biografice", apoi, despre care
e greu să vorbești, într-atît de oribil a fost
ce s-a-ntîmplat (Was geschahi e chiar titlul
unui sfîșietor poem al lui Celan), într-atît
de aproape ar trebui să fie, tuturor, „eveni-
mentul" și într-atît de indiferent rămîne
acesta marii majorități a intelectualității va-
lahe. Paul Celan a scris, obsesiv, numai des-
pre Shoah (căci și atunci cînd pare a vorbi
despre altceva, Auschwitzul e prezent în tex-
tura, în sintaxa însăși a limbii sale⁵), vor-
bind chiar de un „20 ianuarie" al oricărei
poezii⁶. însă autorul celebrei Todesftpe a re-
fuzat, public și în privat, orice fel de înrola-
re, înțelegînd să vorbească numai în nume
propriu. Asemeni lui Celan, Norman Manea
refuză eticheta de „scriitor al Holocaustului":
„Nu sunt ceea ce se numește un «scriitor al
Holocaustului»... Nici nu cred în «speciali-
zarea» tematică pe care o practică, cu destul
succes, de altfel, unii scriitori"⁷. De aceea,
cei doi literați îmi par a fi înrudiți nu dato-
rită „specializării" lor, ci printr-o anumită
atitudine. Amîndoi au răspuns, în maniere
distincte și cu mijloace diferite, provocării
acelui „acut al cotidianului" (Akut des Heu-
tgm) invocat de poet în discursul din 1960,
„Meridianul", cu ocazia primirii Premiului
Georg Biichner: un acut, pentru Paul Celan,
al recrudescenței antisemitismului în Oc-
cident (în particular, al unor forme de na-
zism în Germania), un cotidian la fel de
acut și sinistru, naționalist și xenofob, al co-
munismului ceaușist, în ceea ce-1 privește
pe Norman Manea.
    în sfîrșit, „afinități lingvistice", pentru
că marele poet de expresie germană a frec-
ventat, la un moment dat, și limba română,
dar mai ales fiindcă acești scriitori au o
dramă comună: exilul și problema - mai
precis: povara - limbii. Chestiunea este (ar
trebui să fie), în ceea ce-1 privește pe Paul

⁴ Andrei Corbea, Paul Celan și „meridianul“ său. Re-
pere vechi și noi pe un atlas central-european, Iași,
Polirom, 1998.

⁵ Jean Bollack, fost prieten și actual exeget al lui Celan,
scria despre poet că „a înscris evenimentul în tonalita-
tea unei limbi" (Jean Bollack, Sens contra sens. Cum ci-
tim? Convorbiri cu Patrick Llored, traducere de Magda
Jeanrenaud, prefață de Andrei Corbea, Iași, Polirom,
2001, p. 190).

⁶ „Probabil, se poate spune că fiecărui poem îi rămîne
înscris propriul «20 ianuarie»." Paul Celan, „Der
Meridian", în Paul Celan, Gesammelte Werke in sieben
Bănden, Dritter Bând [Gedichte III; Prosa; Reden],
Herausgegeben von Beda AUemann und Ștefan Rei-
chert unter Mitwirkungen von Rolf Biicher, Frankfurt
am Main, Suhrkamp Verlag, Erste Auflage, 2000, p.
196.

⁷ Norman Manea, „Nu sunt un scriitor al Holocaus-
tului", în Casa melcului (dialtpun),p. 28.

Celan, cunoscută, iar autorul întoarcerii hu-
liganului nu face decît să o repete într-un
dialog cu Philip Roth: „Scriitorul își găseș-
te refugiul în limbă: patria și placenta sa.
«Chiar și atunci cînd limba este germana și
scriitorul evreu», spunea Celan. Poți să
ajungi, treptat, chiar să te autosugestionezi
că trăiești doar într-o limbă, nu într-o țară.
Libertatea scriitorului este scrisul său"⁸.
Fragmentele și mărturiile care privesc con-
diția exilatului, precum și raportul - mereu
dureros - pe care un scriitor exilat, care nu
vrea (sau nu poate) să renunțe la limba ma-
ternă, îl întreține - în condiții alienante
lingvistic - cu limba sa, a culturii din care
provine, sînt numeroase în textele de după
plecarea din țară ale lui Norman Manea. De
fapt, coincidența limbă-exil îmi pare a fi
„motivul" prin excelență al scrisului său re-
cent. S-ar putea da numerose citate privi-
toare la această „tematică" și s-ar putea co-
menta pe larg, și în relație ai mulți alți autori
invocați (sau nu) de către scriitorul român,
exilurile lui Norman Manea. Aici aleg doar
să reproduc cîteva rînduri - emoționante și
dramatice - dintr-un text numit chiar „Exil":
„în primăvara 1989, ajuns în Statele Unite,
aveam să afirm, sentențios, în prima mea
întîlnire cu un scriitor american care avea
să-mi devină prieten apropiat: «Pentru mi-
ne, un alt Holocaust tocmai începe». Ar-
derea avea să fie deplină, pînă la centrul
ființei, limba, adîncul cel mai adînc al cre-
ativității"⁹.
    Aș mai adăuga acestor „afinități" un alt
punct în care ceva din scrisul celor doi au-
tori pare să se întâlnească: o anumită înțele-
gere a (rostului) artei. Multe fragmente din
Anii de ucenicie ai lui August Prostul sînt pil-
duitoare pentru estetica (și etica) lui Nor-
man Manea: „în cumpăna unor grozave în-
tunecări ale lumii, frumusețea a putut sluji
ca ultimă consolare și speranță. [...] Harul
unei frumuseți fără nume potențează, pînă
la supraomenesc, latențele nebănuite ale
umanului"¹⁰. Sînt cuvinte ce parcă „rimea-
ză" cu cele, în germană, ale poetului: „es
sind/noch Lieder zu singen jenseits/der
Menschen". Înțelegînd literatura ca „revan-
șă tardivă și nu se știe cît de împlinită pen-
____________

⁸ Norman Manea, „Râsul duplicității, râsul speranței",
în Casa melcului (dialcguril, p. 91. Aceeași referință
apare, cu un an înainte, într-un eseu memorialistic al
lui Norman Manea, „Istoria unui interviu": „Numeroși
scriitori repetaseră înaintea mea, în toate literaturile,
că «limba este patria scriitorului». Un poet adăuga-
se: «chiar cînd limba este germana și scriitorul este
evreu». Era exilatul Paul Celan" (Despre clovni: dictato-
rul și artistul, p. 165).

⁹ Norman Manea, „Exil", in Despre clovni: dictatorul și
artistul, p. 195. într-o intervenție din 1998 la o „sea-
ră Kafka" în New York, scriitorul român susține că
„posteritatea kafkianâ a extins condiția de evreu asu-
pra multor categorii de exilați, fără a izbăvi însă «im-
posibilitatea evreiască». Primo Levi s-a salvat, la
Auschwitz, prin limba germană. Paul Celan a scris,
după Holocaust, în limba călăilor mamei sale. Patria
lui Mandelștam a rămas, pînă la capăt, limba rusă, în
care Stalin îi decretase moartea" (Norman Manea, „A
cincea imposibilitate", în Plicuri și portrete, Iași,
Polirom, 2004, p. 339).

¹⁰ Norman Manea, Anii de ucenicie ai lui August
Prostul, ediția a Il-a, revăzută, Iași, Polirom, 2005, p.
151.

14 • APOSTROF

                Exercițiu de autenticitate





        Călin Teutișan


/ntoarcerea huliganului este însumarea unor
gesturi interioare formulate cu maturita-
tea (cicatrizată) a eternului exilat. Norman
Manea construiește în romanul său autobi-
ografic un profil al sinelui ca „personaj”, si-
eși subiect și obiect de discurs. Harta lui in-
terioară se articulează narativ prin ceea ce
ș-ar putea numi o memorie semivoluntară.
între persoană și persana, construcția identi-
tară a ființei din cartea lui Manea este, mai
înainte de orice, fluctuantă, problematizan-
tă. Și prin aceasta, profund și autentic uma-
nă. Sunt impresionante, mereu, asemenea
documente ale pestei individuale. întoarcerea
huliganului e, fără îndoială, un bildungsro-
man (oricât de desuet ar suna termenul, el
acoperă realități scripturale indeniabile. Sunt
mereu uluit, mărturisesc, atunci când con-
stat marile adevăruri simple ascunse nu
foarte ermetic îndărătul unor clișee, fie ele
de teorie literară). Despre geste și gesturi -
așa ar fi trebuit, poate, să se cheme comen-
tariul de față.
    Memoria inteligentă și iscoditoare a „per-
sonajului” din textul lui Norman Manea
descoperă, pe rând, fisurile din propriul edi-
ficiu existențial. Pare că le descoperă fără
efort și fără multe lamentații. în istoria ero-
ului, deportările, detenția tatălui, moartea
însăși, deziluziile, exilul sunt mărgele de sti-
clă bifate calm, egal, cu formulări memora-
bile adesea. O senzație de „being in con-
trar guvernează aparent textul. Dincolo de
ea se simte însă stihia problematizării, a cri-
zei profunde. O criză depășită, asumată ca
atare, cu soluțiile ei și chiar cu conștiința
(implicită) a imposibilității unor soluții. De
aici senzația de „controlat”. E un univers
„post festum”, al unor crize depășite - în
sensul că omul le-a supraviețuit. Devine
limpede că scrisul semnifică deopotrivă și
un act terapeutic, desigur, dar și unul didac-
tic, de păstrare și comunicare a memoriei in-
dividuale exemplare.
    Manualul supraviețuirii își relevă vio-
lența doar ca întreg, ca semn cultural glo-

tru ceea ce a fost, cîndva, refuzul, ruptura
[...] atunci cînd viața n-a răspuns chemă-
rii”¹¹, autorul Fericirii obligatorii este, aici,
consonant cu proiectul poetic (și „politic”)
al lui Cekm, acela de a-i răzbuna pe cei uciși,
de a face - prin cuvinte - să triumfe viața în
inima însăși a morții, de a învia, în limbă,
ceea ce-a fost pentru totdeauna distrus. în
cuvintele, din nou, ale prozatorului: „[arta]
interoghează posibilul, luminează contraste,
descoperă adîncimi care pot fi prăpăstii”¹².
    O ultimă mărturisire a lui Norman Ma-
nea, din același interviu amintit la începutul
acestor scurte considerații:

    Estetic, dacă putem întrebuința un aseme-
    nea termen în conecție cu astfel de ruinări
    existențiale, mă simt, de asemenea, solidar,
    deși diferit de Celan. După evadarea în
    Occident, Paul Celan s-a retras din piața li-
    beră a versatilelor valori de consum cultu-

¹¹ Ibiciem, p. 164.

¹² Ibiciem, p. 152.

    bal. întoarcerea huliganului uimește ca tota-
    litate de încercări, de meandre, de gesturi
    ale conștiinței, făcute în virtutea unei coe-
    rențe interioare - puternică până și în fragi-
    litatea ei. Fără îndoială, condiția evreității
    este unul dintre reperele fundamentale ale
    acestui tip de existență. Condiția intelectu-
    ală este celălalt reper. Evreitatea ca perpe-
    tuu exil, prin (etnică) definiție, reprezintă
    de fapt nucleul de criză, dar și marea șansă
    a personajului lui Manea, după cum el în-
    suși realizează foarte devreme, iar „reporta-
    jul interior” din întoarcerea huliganului are
    de la bun început tonul care dezvăluie toc-
    mai conștiința acestei revelații.
    Persoana din carte face uneori confesiuni
flatante. întâlnirile de la Cluj, cu Liviu
Petrescu, apoi cu Marta Petreu și Ion Vartic,
sunt printre cele mai calde evocări din cu-
prinsul acestor pagini. Alteori, confesiunile
sunt sarcastice sau ironice, precum cele de-
spre Clovnul Alb (alegorie a Puterii, mai
ales în forma ei dictatorială - o mai veche
temă a cărților lui Manea) și despre August
Prostul - o ficțiune a sinelui, peisona-\iaxK
ironică a eului biografic. Nu lipsește masca
livrescă - huliganul, trimițând la un titlu
faimos al lui Mihail Sebastian (comentat pe
larg de către Norman Manea, prin contex-
tualizări istorice, sociale, politice și mai ales
biografice), dar și la termenul existențialist
de „huligan”, explicitat cândva, epico-eseis-
tic, de Mircea Eliade. Accepțiunea lui Ma-
nea este, cu nuanțe, în proximitatea sensu-
lui dat de Sebastian. Oricum, „întoarcerea
huliganului” semnifică în primul rând, cred,
întoarcerea lui la sine însuși, pe hârtie. O
cercetare autoscopică pe orizontală (în labi-
rintul propriei istorii), dar și pe verticală (în
meandrele propriilor trăiri), menită să adu-
că înțelegerea de sine, așezarea într-o matcă
stabilă a spațiului și timpului.
    Exilul „huliganului” este interior și exte-
rior deopotrivă, iar locurile pe care memo-
ria le vizitează sunt menite să ofere, retros-
pectiv, soluții și limpeziri ale stării de urgență.


    ral postbelic, pentru a căuta limbajul fisurat
    și obscur al inexprimabilului. Limba intran-
    zitivă a traumei. Locuind în rana necicatri-
    zabilă a perplexității, emițînd doar semnale
    discontinue, solitare, acest refuz al „raționa-
    lizării” era chiar limba cataclismului.

    Rareori am citit o caracterizare atît de
riguros exactă și într-o manieră atît de suc-
cintă a demersului artistic celanian. Și, în-
tr-adevăr, nimic nu e mai străin artei
singulare a marelui poet decît complicita-
tea ai multiplele forme (publicitare) ale cul-
turii de consuni, pretutindeni astăzi pre-
zente. Și aș încheia traducînd, in extenso,
răspunsul pe care Paul Celan îl dădea, în
1961, la o anchetă a Librăriei Flinkerdin
Paris, anchetă care avea ca obiect „proble-
ma bilingvismului”.

    întrebați despre limbă, despre gîndire, des-
    pre poezie; întrebați în cuvinte concise -
    permiteți-mi să-i dau răspunsului meu tot o
    formă concisă.


Aceste locuri se dovedesc însă a fi niște pa-
radisuri incerte. Revizitarea lor poate aduce
limpezirile dorite, dar transformă conștiin-
ța într-un câmp de noi tensiuni, care, la rân-
dul lor, își vor aștepta soluțiile:

    Ezitările de a părăsi România țineau de în-
    trebarea cât va muri din mine prin plecare.
    Mă întrebam dacă exilul echivala cu sinuci-
    derea scriitorului, dar nu prea aveam îndo-
    ieli asupra răspunsului. Dar moartea care
    pândea aici, acasă? Rapida strâmtorare a exis-
    tenței și înmulțirea primejdiilor făceau irele-
    vante dubiile privind re-nașterea, în pragul
    bătrâneții, în altă limbă și altă țară [...]
    Plecarea însemna nu doar să mori un pic, ca
    în atâtea melancolice separări, ci putea fi chiar
    sinucidere, călătoria ultimă. Plecarea promi-
    tea, însă, și o salvare măcar parțială, tempo-
    rară. Salvarea de incendiu. Ieșirea de urgen-
    ță, soluția sumară. Fără să știi dacă vei mai
    avea un acoperiș deasupra capului, ieși, repe-
    de, din casa în flăcări.

    Sensul acestei căutări stă nu în finalită-
țile, ci în procesualitatea ei. întoarcerea hu-
liganului e un manual al căii, nu al destina-
ției. Eliade își definea „huliganul” printr-un
activism aproape în marginea isteriei: „a
face” lumii felurite lucruri era obsesia ge-
nerală a personajelor lui. Huliganismul lui
Norman Manea este unul interior: „a gân-
di” lumea într-un anume fel este comanda-
mentul suprem. Gândirea exprimă raportul
formativ al ființei, în relația ei cu lumea.
Din acest raport rezultă un cumul de stări.
Starea exprimă raportul formativ al ființei
în relație cu ea însăși. Câtă realitate și câtă
(auto)ficțiune se află în întoarcerea huli-
ganului e mai greu de decis și, la urma ur-
mei, irelevant. Mult mai importantă însă, și
de netăgăduit, este, în această carte, autenti-
citatea.






         In bilingvism, în poezie, nu cred. Du-
     plicitate - da, aceasta există, chiar și în diver-
     se arte, respectiv artificii, contemporane ale
     cuvântului, mai ales în acelea care, într-o vo-
     ioasă concordanță cu cultura de consum co-
     respunzătoare, știu, deopotrivă poliglot și
     policrom, să se instituționalizeze.
         Poezie - aceasta este singularitatea sorti-
     tă a limbii. Așadar nu - permiteți-mi acest
     loc comun: poezia se vede, chiar în prezent,
     ca adevărul, prea des numai irosindu-se -
     așadar nu secundaritatea¹³.

¹³ Paul Celan, „<Antwort auf eine Umfrage der Librairie
Flinker, Paris (1961)>“, în Gesammelte Werke in sie-
ben Banden, Dritter Bând, p. 175.

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 15

PRIVAM

     Mynheer. Mynheer la telefon. Sper
că numele te inspiră. Peeperkorn?
Mvnheer Pieter Peeperkorn, celebrul perso-
naj? Sau doar Mynheer, porecla socialistă?
   Un nume dintr-o carte celebră, citită cu
multe decenii în urmă, dar și porecla unui
interlocutor din alt timp și loc. Vocea nu
era necunoscută, deși părea asprită de timp.
Cum găsise Peter Kaspar numărul de tele-
fon al profesorului Augustin Gora, dispărut
demult în marea Americă? Se cunoscuseră,
tineri, dar nu se apropiaseră, întrețineau
obișnuita relație cordială între cei care, în-
tr-o țară mică, se învîrtesc în aceleași cercuri.
   Porecla devenise domiciliul și identita-
tea lui Kaspar. Nu din cauza asemănării cu
Mynheer Peeperkorn. Asemănare nu există.
Singurul text pe care îl publicase în cei pes-
te patruzeci de ani de „fericire legiferată^,
cum avea obiceiul să numească societatea
socialistă, se intitula însă mynheer. Poves-
tire scurtă, cinci pagini. Istoria poreclei era
subțire și bizară, dar hazardul o transfor-
mase în destin. Conlucrare tacită cu amuza-
mentul gloatei.
   -     Unde ești? Aici, în America?
   Kaspar avea o bursă de doctorat la New
York University.
   -      Doctorat? în arhitectură? Parcă nu
erai...
   -     Nu, nu eram arhitect. Doar tehnici-
an-arhitect. în anul trei de facultate, cînd
l-au arestat pe taică-meu, m-au dat afară.
   Trei ani de arhitectură echivalau cu o
școală medie. Conductor-arhitect se numea.
Tehnician-arhitect.
   -     Doctoratul aici este...
   - în artă, domnule profesor. Istoria ar-
tei. în patria noastră somnolentă existau
cursuri serale. Am urmat istoria artei. Asta
n-ai știut.
   - Nu, n-am știut.
   Nu intenționa să devină expert în expre-
sionismul german, cum promitea bursa.
Vroia, pur și simplu, să rămînă în Lumea
Nouă!... Altă surpriză. Nu doar pentru că
în Europa de Est speranțele de viitor erau
în acel dramatic moment al schimbării mai
mari decît viitorul avea să se arate dispus să
confirme. Retractil și deloc aventuros, Kaspar
nu se potrivea rolului de imigrant. Vîrsta
nu îl avantaja, nu venise pentru viitorul co-
piilor pe care nu îi avea. Da, soția venise cu
el, dar nu avea, deocamdată, drept de lucru.
Lu absolvise facultatea de engleză, ceea ce o
banaliza în lumea unde naufragiase. Deși își
inițiase, probabil, soțul în limba băștinași-
lor, rezultatele nu păreau grozave. Mynheer
se plingea că nu înțelegea, în metrou, nume-
le stațiilor anunțate la difuzor. Informațiile
veneau, laconice, pe măsură ce Mynheer răs-
pundea la întrebări. Părea îngrijorat, dar bu-
curos de dislocare, fascinat de noutatea fie-
cărei zile.
   - M-am săturat, asta-i. Nu-s explorator,
nici nu mă interesează turismul. Dar nu ieși-
sem din țarc nici măcar o singură dată. Nici

o dată! Patruzeci de ani de fericire legifera-
tă, în același loc! Acum, am ieșit! For good,
cum se spune aici. Am absolută nevoie de
iresponsabilitate. înainte de funeralii. Vor-
bea despre sfîrșit, nu început. Despre ieși-
rea dintr-o situație, nu despre intrarea
într-o alta. Despre plecare, nu despre des-
tinație.
   - Ai dreptate. Nu pot revendica un loc,
doar să mă eliberez de cel vechi. Un joc
de-a v-ați ascunselea cu moartea, pe alt te-
ren decît vechiul țarc. Sună pretențios, știu.
Am nevoie de un serviciu, un salariu. Ar fi
necinstit și plicticos să continui mascarada
bursei. Deocamdată, lai face baby-sitter.
I-au plăcut mereu copii pe care nu i-a avut.
   în prima lor convorbire în America,
Kaspar atrăsese atenția profesorului Gora
nu ctunva să-i trimită bani. Vrea doar să se
sfătuiască, din cînd în cînd, sau măcar să
vorbească cuiva cunoscut, atît. Vor rămîne
în legătură, atît vroia să anunțe.

*

Lu încă nu-și găsise serviciul la Imre Koch,
cînd Kaspar renunțase la universitate.
   Iresponsabilitatea invocată în prima con-
vorbire cu Gora părea mai curînd o formă
de apatie și moderată deprimare, pe care o
considera domiciliul adecvat dintotdeauna
firii sale, trădată atîția ani prin eforturile de
a face față, cu orice preț, convenției sociale.
   O colegă italiană de la New York Uni-
versity se înduioșase de ușurința cu care re-
fugiatul din Est vroia să renunțe la venitul,
oricît de modest, al unei burse, gata a se
arunca în necunoscut. Golega cu nume le-
gendar, Beatrice, și ea doctorandă în lite-
ratură, avea drept soț un american vîrstnic
și bogat. Beatrice îl urmărise pe est-euro-
pean pendulînd, buimăcit și ahtiat de haos,
fără energia și fără cheful de a forța șansele.
Oferise o senzațională soluție: Peter va lua
zilnic micul dejun cu soțul ei. Urmau să
discute știrile. Prestația avea să fie remune-
rată decent.
   Din primul moment, numele de Peter
Kaspar îi inspirase, s-ar zice, domnului Art-
wein încredere. Ar fi fost, probabil, și mai
excitat de porecla noului său interlocutor,
dacă ar fi știut-o. Peter Kaspar urma să adu-
că și să discute ziarul zilei, dar nu și al anu-
lui curent. Domnul Artwein avea în vedere
ziarele anului in care se născuse el însuși. 5
ianuarie 1990 devenea 5 ianuarie 1920, 22
iunie 1990 avea să fie 22 iunie 1920. Lumea
se născuse în ziua apariției pe lume a dom-
nului Artwein: 24 februarie 1920.
   Mynheer era îneîntat de bizara îndelet-
nicire. Nu-i păsa că era, evident, obiectul unei
acțiuni de caritate, nici de tranziția spre ni-
căieri.
   „Asta zic și eu idee, domnule! Toți spun
că americanii sînt workoholics, nu pot re-
nunța la muncă și nu se gîndesc decît la
bani. Iată unul care și-a făcut plinul, renun-

ță la muncă, gata să arunce bani pe fereas-
tră. Plăceri necanonice! Nevasta prea tînără
și prea disponibilă nu-1 deranjează, nu-i ob-
sedat s-o supravegheze sau stăpînească. O
lasă în voia apetiturilor ei deloc limitate.
Mă angajează pe mine, vagabondul balca-
nic, pentru conversația de dimineață în ju-
rul timpului trecut. Ca pe vremuri, între
bărbați!“
   Pornise entuziast la treabă. în fiecare
după-amiază copia la xeroxul bibliotecii cen-
trale a orașului ziarul vechi, cu care avea să
se înfățișeze, a doua zi dimineața, la servi-
ciu. Micul dejun se prelungea, uneori, dar
domnul Artwein nu exagera cu politețea,
nu îl invita la prînz. Nici nu ar fi avut timp,
după-amiaza avea alte treburi.
   Destinul nu îngăduise, din păcate, viață
lungă acestor întîlniri. După două luni de la
nașterea domnului Artwein, Beatrice apăru
în locul acestuia, elegantă și distinsă, ca tot-
deauna, și îl anunță pe fostul coleg că soțul
suferise o comoție cerebrală și este semipa-
ralizat.
   - Semi, ce înseamnă semi?
   Tînăra doamnă Artwein nu părea șocată
de graba și gafa salariatului care nu expri-
mase o minimă compasiune față de starea
patronului. îl privi drept în ochi pe lunga-
nul Peter, cum mai făcuse de multe ori.
   - I-ar face bine, cred, să-i citească cine-
va, în continuare, dimineața, la prînz și sea-
ra, ziarul. Semiparalizia înseamnă însă, în
cazul său, absență. Trupul nu-i complet pa-
ralizat, dar mintea e blocată. Cel puțin deo-
camdată. Poate își revine, ai timpul. Atunci...
De fapt, dacă mă gîndesc bine, nu văd vreo
dificultate să plătesc în continuare, cîteva
luni, un an, serviciul din care ai fost, atît de
brusc, suspendat. Serios, zău așa, nicio pro-
blemă. Ai putea veni zilnic. Prezinți ziarul,
ca pînă acum, chiar dacă nu ai cui. La orele
care îți convin.
   Și îl privi, din nou, în ochi, pe husar.
   Mynheer refuzase, o dată și încă o da-
tă, oferta.



Vocea. Nu avea nevoie de nume pentru a
o recunoaște, instantaneu, deși nu mai
vorbiseră de două decenii. Amuțise, stînje-
nirea era insuportabilă de ambele păți. Greu
se decisese Lu la acest demers, o știa prea
bine. Situația părea urgentă, bîlbîiala ei o
confirma.
   -     Șofer! Șofer, auzi. Nu știam că Peter
vrea să se sinucidă. Nu recunoaște. Sau re-
cunoaște doar în glumă, repeta suava voce.
   -     Sinucidere. Nu mai e vorba de plim-
bat zece cîini în parc pentru 5 dolari ora.
Nici de sortat pachetele la poștă. Asta-i alt-
ceva.
   Lu făcu o pauză, adunîndu-și puterile.
Cuplul Kaspar obținuse, înainte de plecarea
spre America, carnete de conducere auto.
Nu aveau mașină, dar știau că în America

16 • APOSTROF

nu se poate trăi fără. Urmaseră un curs, dă-
duseră examen teoretic și practic. Avuseseră
grijă, firește, și de inevitabila șperțuială socia-
listă, fără asta nu mergea. Polițistul-milițian
încasase un salariu lunar pentru fiecare din-
tre cele două carnete. Conștiincioasă, Lu
dădu examen pentru carnetul plătit dinain-
te. Peter nu se mai prezentase însă. Primise,
pentru aceeași sumă, carnetul în plic, acasă.
   - Nu se pricepe deloc și nici nu are prac-
tică. Deloc. Părea la fel de speriată de situa-
ție, ca și de eventualitatea ca dialogul să de-
vieze de la subiect.
   Gora nu se simțea, nici el, în stare să de-
vieze de la subiect. A promis să vorbeas-
că sinucigașului. Fără efect, firește. Gora
rămăsese doar cu ecoul vocii Lu. Nu era
puțin.
   In prima sa zi de șofer, Mynheer urma
să se prezinte, cu una dintre limuzinele lui
Stolz, la domiciliul vedetei de teatru, actor
sau regizor, ce-o fi fost, care trebuia dusă la
aeroport. Apoi, urma să ajungă la altă adre-
să și la alta, conform programului stabilit
de dispecerul lui Stolz.
   Exersase două zile cîte trei ore pe mași-
na portarului de la micul hotel unde locu-
iau. îndrumat de acesta și asistat de Lu, in-
capabilă să scoată un cuvînt. Cursa morții,
decupată dintr-un burlesc film de groază.
   Mynheer repeta, calm, un singur cuvînt:
„încet“. Plecase cu deviza: „încet“. Atît tre-
buia să repete, atît, formula va îmblînzi
zeii. încet, conduce încet, are timp să se
corecteze.
   Un domn scund, agil. Mustață albă, pe-
rie de păr alb pe țeastă. Cravata fluturaș, al-
bastră, mîini mari, nări mari. Grăbit, bine
dispus. Se recomandase, aruncase mica va-
liză pe scaunul din spate, se afla deja pe sca-
un, în față, lîngă husar.
   - Cum, cum ai spus că te numești? Kas-
par? Sau Gaspar? Kaspar Hauser? Faimosul
personaj? Așa o fi, Kaspar sau Gaspar
Hauser?
   Mynheer îl privi, năucit. Dăduse de un
interlocutor! Gata să răspundă la orice inte-
rogatoriu, numai să fie lung, lung, să nu
mai trebuiască să pornească motorul. Se va
întreține pînă seara cu Larry despre faimo-
sul personaj Kaspar Hauser, va uita cursa
morții. Nu era sigur dacă numele Mynheer
l-ar avantaja.
   - Nu, nu-s Hauser. A fost o glumă.
Karl, ăsta-i numele.
   - Karl? Marx? Karl Marx?
   - Nu. Roisman. Karl Roisman.
   Larry îl privi lung. Zîmbi. Gata să iz-
bucnească în rîs, zîmbise. îi plăcea jocul, îi
plăcea partenerul de joc. Nu se mai grăbea
la aeroport. Și el găsise un interlocutor!
   - Roisman, așa ai spus? Karl Roisman?
Kafka? Romanul american? America văzută
de la Praga?
   Șoferul zîmbea și el, era sigur că Larry
ar conversa bucuros cu Mynheer Peeper-
korn. Nu era ușor să-l mai întrempi, însă,
sălta în scaun de nerăbdarea de a afla bio-
grafia imigrantului. Țara, profesia, limbi-
le pe care le știe. Știa cîteva limbi, nu-i așa?
Asta-i soarta țărilor mici, multe limbi, nu?
   - Și numele? Care-i de fapt, numele?
   - ra 0298.
   - Asta ce-o mai fi? Legitimația de șofer?
   - Resident Alien. ra 02987896. Pe
scurt, ra 0298.
   Vorbiră mult, la nesfîrșit. Adică, cinci
minute. America din Little Italy era grăbi-
tă, totuși. Pragmatică, energică, grăbită.
Motorul trebuia pornit.

Ne știm de un sfert de secol, din primăvara nehotărîtă a anului 1981,
    cînd un prieten comun ne-a făcut cunoștință. A devenit imediat

reper intelectual pentru mine și, pe nesimțite, cel mai bun prieten pe
re l-am avut și îl am.
   M-a impresionat din prima clipă prin inteligență: spunea, firesc,
cruri care îmi luminau fîșii de realitate sau care mă făceau să înțeleg

un
ca-

lu-
in-

stantaneu încîlcelile ființei umane. Mulți ani m-am gîndit la el ca la po-
sesorul uneia din cele mai frumoase inteligențe pe care am avut vreodată
norocul să le întîlnesc. Cînd Cella mi-a spus, în treacăt, că Norman e
bun, am înțeles că farmecul acestei minți se trage intr-adevăr din bună-
tate și că de aceea îi pot eu spune lui Norman orice. Intr-adevăr, orice
i-aș mărturisi despre mine, el nu-și retrage prietenia pe care mi-o poartă.
Așa că, indiferent ce mi se întîmplă, bun sau rău, eu îl anunț imediat pe
Norman. Și pe Cella, firește. Ei sînt refugiul meu și primul meu punct
de sprijin.
   Nu-mi scapă, bineînțeles, ironia - vădit cu două tăișuri - a situației:
ci, rătăcitorii, exilații pe celălalt mal al oceanului, sînt pentru mine totu-
na cu „acasă“.

   Șoferul porni motorul. Apăsă pedala, re-
petă de cîteva ori în limba sa magică for-
mula diavolului. Diavolul îl adusese pînă în
Little Italy, tot el îl va duce mai departe.
Accelerație așa. Piciorul, da, piciorul pe frî-
nă. Stingă, oglinda. Se opri, după cîțiva
metri, fericit. Stopul, lumina roșie, divină.
Larry cel vorbăreț nu mai vorbea. Privea,
stupefiat, interlocutorul.
   Șoferul așteptă o clipă, lumina deveni
verde. Mai așteptă o clipă. „încet, încet.“
încă una-două-trei secunde, atît. Auzea cla-
xoanele din spate, dar poseda formula ma-
gică. încet. Nu exista altă soluție. Așa ajun-
sese în Little Italy, așa va ajunge în cimitirul
de la aeroport. Diavolul nu înțelege decît
această parolă: încet.
   Porni, din nou, prudent, abia-abia, pînă
aproape.
   - Nu, nu! strigă Larry Gata. Nu merge.
Nu, nu merge.
   Așa spusese, ferm, Larry: „nu merge“
sau „nu mai merge“.
   Roșu la față, în pragul apoplexiei, dar
deloc furios.
   - Oprește. Cobor.
   Șoferul oprise, aștepta ca Larry să ceară
valiza din spate și să înceapă scandalul.
Vedeta uitase însă de valiză, nici nu se uita
în spate.
   - Coboară. Și tu cobori.
   Șoferul nu înțelegea. Privea, zăpăcit,
clientul, nu înțelegea, nu avea curajul să în-
țeleagă.
   - Cobori. Schimbăm locurile.
   Larry trecu la volan, pînă la aeroport
deveniseră amici.
   înainte de a se îndrepta spre culoarul de
îmbarcare, Larry îl forță pe Peter Kaspar să
telefoneze lui Stolz, să-i spună că i s-a făcut
rău la aeroport, a lăsat mașina în parcarea
subterană, să vină cineva s-o ia.
   - Uite, cartea mea de vizită. Conduc un
colegiu. Mic, bizar, dar viu. N-am posturi





disponibile, nu-ți pot propune nimic. Dar
dacă nu te descurci, sună-mă, găsim ceva.
Renunță la șofat. Alege otrava sau gloanțe-
le. Moartea la volan e violentă, dumneata
ești un om sensibil.
   Așa îl cunoscuse Mynheer pe Larry. în
relatările sale ulterioare, imigrantul avea să
identifice prin același nume generic toți
mesagerii destinului său american.





Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 17

c
A
F
E



• Ion Vianu și Andrei Marga. Foto: M. P.

 APOSTROF



            Banu și Măniuțiu



Spectatorii sînt așezați în fundul scenei. Scena, atîta cît rămîne
între spectatori și sală, e acoperită cu un covor special pentru
dans. Cortina teatrului funcționează ca fiind de scenă, iar în mo-
mentul cînd e totuși ridicată - asta se întîmplă la jumătatea specta-
colului - sala se transformă în decor. Unul fabulos. Căci stalul și lo-
jile sînt ticsite cu mirese. Mirese oarbe, cu vălul pe ochi. Ceea ce
descriu eu acuma - mă rog, încerc să descriu - este scenografia de
la Uitarea, spectacol de Mihai Măniuțiu pe textul lui George Banu.
Spectacolul, care a avut premiera acum cîțiva ani, în 2003, a fost re-
luat acuma, dar în formă simplificată, de austeritate; numai cu
doi balerini (Vava Ștefănescu și Sylvain Groud), iar în rolul nara-
torului a apărut, cu un șal violet care a stîrnit încîntarea lui Andrei
Șerban, însuși George Banu. Aproape fără suport muzical, cu in-
serturi din textul aforistic al lui Banu, Uitarea se adresează mai ales
simțului vizual și, după impact, imaginației și nostalgiei. Am vă-
zut, cu ani în urmă, premiera, am publicat atunci cartea lui Banu,
cu o copertă a cărei fotografie surprindea, ca un verb englez conju-
gat la un timp continuu, mișcarea balerinilor. Am văzut specta-
colul din 26 mai, auster, și-am aplaudat dinamica frumoasă a tru-
purilor celor doi balerini, limbajul lor nonverbal, dar elocvent
pentru stările psihice ale „trestiei gînditoare“.
   Cu publicul pe scenă, și deci cu puține locuri, sala a fost plină;
la intrare, doritorii cereau bilete, pe care cu părere de rău teatrul nu
avea cum să li le vîndă. în sală, în rîndul întii, Andrei Șerban, spec-
tator profesionist, își filma prietenul devenit actor. în spate, în cel
mai grandios decor teatral pe care l-am văzut vreodată, se aflau,
multe și albe precum uitarea, sutele de mirese, coșmarul sublim al
lui Măniuțiu.
   Spectacolul bilingv, român/francez, a fost o colaborare între
Teatrul Național și Centrul Cultural Francez, în cadrul Anului
Francofoniei.

•  Freud, azi, aceasta a fost tema conferinței lui Ion Vianu, ținută în
8 iunie la UBB. într-un text problematizant, în care acordul și dis-
tanțarea față de Freud și-au avut deopotrivă locul, dl Ion Vianu a
prezentat publicului starea de azi a psihanalizei, locul ei în cultura
și civilizația contemporană. Conferința - a doua pe care dl
Vianu o ține la UBB, întmcît a fost precedată de Ce este un tatăl
(2004), va fi publicată într-un „Dosar“^wmȚ


•  In 19 iunie, la Universitate a fost dezvelit bustul lui Blaga. La ce-
remonie au vorbit Andrei Marga, Vasile Muscă, Marta Petreu.
Dorii Blaga, invitata de onoare la ceremonie, a dezvelit bustul. Se
poate spune că Blaga, care a vrut să fie filosof și să lucreze ca
profesor la Universitatea clujeană, este de-acuma mereu prezent
în instituția unde a fost profesor vreme de 10 ani (1938-1948).
Simpatic: Alexandrii, strănepotul său, a fost și el de față.

•  In 1 iunie, de Ziua Copilului, așadar, a conferențiat la UBB dl
Andrei Brezianu. Tema - despre America celor două culturi.
Prezentat de Marius Jucan, dl Brezianu și-a captivat publicul. O
mare parte din timpul întîlnirii a fost dedicată dezbaterilor.

•  O dată pe lună, la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor se întîmplă
lucruri mari: adică, lansări de nave, de cărți, de glorii. La ultima
lansare, Irina Petraș, Elena Abmdan, Diana Adamek și Diana Cos-
ma și-au prezentat, sobru, volumele lor nou-nouțe. Vinul și șam-
pania - la urmă.


• Mediateca Centrului Cultural Francez
din Cluj a lansat CD-ul Kientzy interprete
Jăranu, în prezența compozitorului și a
celebrului saxofonist francez. Lansarea a
avut loc chiar de ziua dlui Cornel Țăranii,
adică in 20 iunie. în prezența admiratorilor,
a curioșilor, a ziariștilor, Cornel Țăranii a
evocat fericita întîlnire dintre compozițiile
sale și interpretarea lui Kientzy, acest CD
(ai 6 compoziții) fiind a treia lor colaborare.


•  Au trecut pe la Aywnf: Laura Pavel și Călin Teutișan, în ritm vi-
oi; Dana Țăranii, ca să-și cumpere - o! ce satisfacție! - Conversații
cu...-, Ruxandra Cesereanu, jucăuș-amenințătoare, ca să controleze
ce se întîmplă cu Sadovaia 302 bis; Corin Braga, în rol de cavaler
servant; Ion Mureșan, din sentiment de solidaritate; Letiția Ilea,
din motive francofile, adică să vadă ce se întîmplă cu o traducere a
sa din poezia lui Jacques Jouet; Dora Pavel, ca să lanseze o invita-
ție la masă; Cornel Țăranii, pentru că pur și simplu ne iubește;
Amalia Pecican și Ovidiu Pecican, ca să vorbim despre acupunctu-
ră; Mihai Dragolea, cu un interviu pentru Manolescu; Ștefan
Borbely, ca să aducă de la Roma cel mai frumos con de pin pe care
l-am văzut vreodată: uriaș, gras, plin de semințe, așa că m-am gîn-
dit că veverițele romane trebuie să fie, la rîndul lor, dolofane;
lonuț Caras, din motive misterioase; Anca Dumitrean, cu poe-
me; Adrian Grănesai, să converseze ai Joco despre istoria Clujului.
Din cînd în cînd, vine și Joco, care, de cînd a devenit vedetă, are
zîmbet și aripioare; Oana Pughineanu, cu un aer fatal de prozatoa-
re oniric-cinică; apoi, studenți, masteranzi, doctoranzi, admiratori,
cumpărători, curioși, colegi. Nu-i rău să fii în buricul târgului, cu
geam la stradă... Noi de-aicea nu plecăm...

18 • APOSTROF

□ SAR

Antologie
________________V_____________
www.tiuk.reea.net





                Foc la bocanci!





            (fragment)



        Alexandru Vakulovski


   Născut in 1978 in URSS. Studii la Uni-
versitatea de Stai din Moldova (Chișinău), ab-
solventul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.
Debut cu cărți in 2002: Pizdeț (romani,
Oedip regele mamei lui Freud (poezie) și Ru-
perea (teatru). A mai publicat: Letopizdeț.
Cactuși albi pentru iubita mea (Cluj, Ed. Idea
Design & Prinț, 2004), tu, împreună cuMi-
hail Vakulovski (București, Biblioteca de Poe-
zie, 2002) și ecstasy (poezie, Constanța, Ed.
Pontica, 2005). Publică eseuri, proză, poezie și
critică literară in majoritatea revistelor cultu-
rale din România. Prezent in antolcgii din
România, R. Moldova și din străinătate. Este
redactor-fondator al revistei web tiuk! (tvwtv.
tiuk.reea.net). Fondatorul cenaicLului klu.
Traducător din literatura rusă.


1.

Tătelu bea, mămica face de mâncare, eu cu
băieții sunt la famat. Am reușit să-i far
lui tătelu niște țigări, am mai strîns niște
chiștoace și acum suntem în grădină, fu-
măm Doina pe care le-am adus eu, Belomor
Kanal pe care le-a adus Subota, Astru de la
Sîșcă, Nistru de la Kirkea și chiștoace de la
Paliku. Apare și Bașcalău cu Cosmos.

   Frate-meu e la fotbal, a vrut să mă ia și
pe mine, dar i-am spus că vin imediat și am
tăiat-o în grădină. Lui nu-i prea place să fil-
meze, că l-a prins odată tătelu cînd i-a dat
un chiștoc să-l arunce. L-a prins sub pat tu-
șind, pufăind conștiincios. I-a tras cîteva la
cur, ca să știe.
   Ierarhia familiei ar fi cam așa: tătelu o
educă pe mămica, mămica pe frate-meu și
frate-meu pe mine. Numai în cazuri excep-
ționale intervin și părinții în treburile mele.

   Tătelu e cel mai puternic și deștept om.
Păcat că ești deștept, că ești un prost și un
tîmpit, îi zice maică-mea cînd e supărată.
Atunci tătelu o împroașcă cu farfurii, plă-
cinte, ce îi pică pe sub mînă. Uneori mai ni-
merește. A doua zi, cînd e mahmur, mămi-
ca se răzbună, îl fugărește și îl bate la cap
pînă el hotărăște că a venit timpul să mai
scoată niște vin că: altfel, am să devin ca
mă-ta...

   Tătelu cînd vine de la serviciu se apucă
de băut și de citit. Are tot timpul la biroul
lui, în bibliotecă, un borcan sau o cană ma-
re de vin și o carte. Seara cînd obosește în-
jură toată lumea, se culcă, apoi se trezește
și-i mai înjură încă o dată și tot așa. Sunt
mîndru de el. Nimeni nu are așa tată. Toată

lumea se teme de el. Numai eu nu mă tem,
că pe mine nu mă bate. Pe restul, lasă să-i
bată, dacă-s proști...
    Cînd e beat, mă ia pe genunchi și-mi po-
vestește. Despre copilăria lui, despre cum a
mai bătut pe cineva, cum odată un prieten
iși cumpărase o brichetă foarte frumoasă,
de fier, din Germania, și la o bătaie i-a dat-o
lu’ tătelu ca să se poată apăra, că erau mai
puțini. Tătelu le-a dat tuturor în cap cu bri-
cheta. I-a terminat pe toți, dă-i în mă-sa.
Dar s-a stricat bricheta. Costa cel puțin vreo
zece ruble, da’ prietenul lui nu s-a supărat.

    Odată tătelu i-a tras lu’ unu’ una-n bot
de ăla a zburat peste o scîrtă de fin. D-aia se
tem toți de el, dacă te nimerește, ai pus-o.
Așa, în general, nu-i bate aiurea, deși ar pu-
tea. Le dă în cap doar cînd îl enervează. De
exemplu, dacă cineva zbiară în dodii pe
stradă, tătelu își lasă diplomatul, se duce la
el, îi dă una-n bot, se întoarce, își ia diplo-
matul și merge mai departe. Fără să zică
nimic.

    Tătelu trece pe lîngă prunul nostru, no-
roc de crengile care ajung pînă la pămînt.
Parcă am fi într-o colibă. Nu simte fumul,
pentru că e cu țigara în bot. E aproape tot
timpul cu țigara în bot. Nu-și cumpără cîte
un pachet, ci direct cîteva cartușe. Oricum i
se termină repede.

    Lîngă noi e o brigadă de tractoare.
Acolo lucrează și ghea Hrișa, tatăl lui Sfîrla,
și ghea Vasile Subota, tatăl lu’ Subota.
Tractoriștii fară motorină din brigadă și ca-
ută pe cineva cu care ar putea-o schimba pe
vin. Asta fac toată ziua. Dacă nu găsesc -
cumpără, oricum, pînă cînd vine tata de la
lucru sunt toți mangă. Lîngă brigadă, chiar
cum se termină grădina noastră, e un iaz.
De obicei, cînd se întoarce tătelu de la lu-
cru, mai aruncă vreun tractorist în iaz.

    Frate-meu are de suferit din cauza mea.
Orice abatere de-a mea e considerată a fi
din vina lui. Mămica îmi povestea că atunci
cînd era mai mic și încă nu mă adusese pe
mine, frate-meu i-a tot bătut la cap să cum-
pere un băiețel, să aibă și el cu cine se juca,
așa cum fac toți copiii. Dar cum foarte ra-
pid atenția tuturor a căzut asupra mea, el fi-
ind neglijat și chiar impus să aibă grijă de
mine, s-a ofticat și a zis să mă ducă înapoi,
că s-a săturat.

    Tătelu cînd m-a văzut a zis că nu-s al lui,
că poate să mă ducă dracului. Dar după ce
mi-am revenit, cînd toată lumea îi spunea
că: vai!, ce tare seamănă cu Vasilici!, s-a răz-


gîndit, a zis că el cu mine se înțelege cel mai
bine dintre toți, restul să se ducă-n mă-sa.

    Dar uite-1 și pe tata. Trebuie s-o tăiem,
îngropăm țigările lîngă rădăcină și ieșim din
grădină. E înconjurat de mulți copii. Nu știu
de ce lui îi place să discute cu mucoșii. Și
lor le place. Rid împreună. în fața lor se în-
dreaptă un tractorist beat mort. în fond,
nu-i chiar așa de frig, merge și de-o scăldă-
toare.



2.

Mergem și noi la iaz. Ne întîlnim cu
      Natașa și ai Adela. Am rămas doar cu
Subota și cu Sfîrla. Ne scăldăm împreună.


Cînd ies fetele din apă, chiloții lor din ma-
terial alb, cum poartă toate fetele din
Uniunea Sovietică, s-au făait transparenți.
Sîșcă rîde și arată cu degetul spre ei: Fă, vi
se vede pizda! Fetele rid și ele. Ei și ce dacă
se vede?! N-ați mai văzut pînă acum?

    Mergem la măslinul de după dambă. Ne
cățărăm în el, mîncăm măslinele albe, nisi-
poase, dulci. Coborîm din copac și stăm la
povești. Noi, băieții, stăm întinși jos, fetele
în picioare, chiar în fața noastră.

    Vreți să vă arătăm puța? ne întreabă Na-
tașa. Arată, zice Subota. Sunt doar în chi-
loți, așa că nici nu trebuie să facă mare trea-
bă. își trag leneș chiloții în jos, apoi ne lasă
să privim. Simt cum inima începe să-mi ba-
tă. Mi-e rușine. Vă ajunge, că o să vi se scoa-
le, zice Adela și-și ridică chiloții. Recunoaș-
teți, vi s-a sculat. Noi am muțit. De ce să ni
se scoale?


   E adevărat că uneori mai discutam des-
pre fete cu băieții, dar cu toții ajungeam la
concluzia că sunt ca și băieții, doar cu de-
fect. Așa că nu merită să vorbești și să te


DOSAR

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 19

joci cu ele. Fratele lui Sfîrlă ne-a spus că știe
cum să facă să li se scoale la iepuri. își băga
mina între picioarele lor, freca, apoi apărea
o pulicică mică ascuțită de iepure. Vouă vi
se scoală? ne-a întrebat. Cîteodată, da’ de ce?

    Hai să ne întrecem, cui i se scoală mai
repede. Lui i se scoală, în rest - zero. Bă,
dacă vreți să vi se scoale trebuie săAo bălăn-
găniți așa cu mîna, zice și ne arată. încercăm
și noi. Se scoală. Dar a lui e cea mai mare.
Uă, ce pulălău are badea! zice Sîșcă Sfîrlă.
Da’ eu i-am văzut-o pe-a lui tata, zice Baș-
calău. Că el uneori cînd se îmbată iese și se
pișă în fața casei, mă cheamă și pe mine.
Zice: Hai, băi Costică, să ne pișăm! Știți ce
pulălău avea?! Aproape ca la cal!

    Odată Sîșcă mi-a arătat-o pe chea Lida,
care avea burta mare. Vezi ce harbujel are?
Ce harbujel? E gravidă, bă. Cum gravidă?
Adică are un căcat de copil în ea, ce, nu ști-
ai? Nu. Și așa cu încetul Sîșcă mi-a explicat
că după ce oamenii se fut, adică băieții, oa-
menii își bagă puța în găurile femeilor, ăs-
tora le crește harbujelul, apoi nasc. Scîrbos,
zice Sîșcă, am văzut cum a fătat o capră, așa
fată și ele.

    într-o zi am văzut cum doi cîini se fu-
teau. Am luat o piatră și am aruncat în ei.
Ei s-au speriat și au vrut să fugă fiecare în
direcție diferită. Dar au rămas cur în cur.
Degeaba am încercat să-i alung, tot așa în-
cleștați au rămas, cu capetele în jos, sche-
unînd. Mi s-a făcut milă, dar mai tare silă.
Bă Sîșcă, și la oameni se întîmplă așa? Da,
bă, dacă se încleștează pizda, gata, n-ai ce
face, aștepți pînă-i trece. Eu n-am să mă fut
niciodată. E tare scîrbos. Nici n-am să mă
însor niciodată, doar de cu Rodica, va-
ră-mea. De ea îmi place.

    Acum e rîndul vostru, hai, arătați-ne pu-
ța. Să vedem dacă i s-a sculat cuiva. Dacă i
s-a sculat, înseamnă că i-i a fute. Mie cînd
mi-e rușine, uneori mi se scoală. Acum mi-e
rușine și simt cum mi se scoală. încerc să
fac să-mi revină la normal. Reușesc cu greu.
Și la băieți nu-s sculate. Fetele se uită, le pi-
păie. Eu îmi trag repede pantalonii. Ce, nu-
mai atîta? zic ele, noi cît v-am lăsat să vă ui-
tați, hă?

    Stau în fața noastră și dau din picioare.
La un moment dat Natașa zice: Nu vreți să
ne futem? Cînd auzim de asta ni se face fri-
că, nu, nu vrem. Că poate rămîncm și noi
încleștați. Că Sîșcă mi-a spus că amnei cînd
oamenii se fut, bagă în pizdă sare, ca să fa-
că spumă și să nu se încleșteze. Măcar de
aveam sare.

    Cum stăm noi așa mirați, cu gurile căs-
cate, fetele sar pe noi. Adela își bagă mîna
în pantaloni și-mi prinde puța. De-abia re-
ușesc să-i trag mîna, mă ridic și fuga! Așa
fac și băieții. Și ele fuga, și noi fuga! Haideți,
bă proștilor, să ne futem, strigă ele la cîțiva
metri, alergînd în urma noastră. Noroc că
noi alergăm mai repede.



4.

Aveți țigări? Sîșcă îmi întinde unBdomorKa-
nal. Sunt bune, doar că prea tari. Fumez
jumate, apoi i-o dau lui Sîșcă. Sîșcă vrea s-o
convingă pe Pampasica. Dacă n-o conving,

să mă fac tractor, zice el. Băieți, știu că se
fute, știu sigur, dacă o conving, o futem
toți!
    Și zi, ai tot atîta păr și-ntre picioare cît ai
sub braț? o întreabă Sfîrlă pe Pampasea.
Da’ ce te interesează, băi? Mă gîndeam și
eu... Auzi, îmi dai voie să pun mîna pe-o țî-
ță, să dorm liniștit? Du-te, băi, de-aicea, ne-
buniile! zice Pampasica parcă jignită, dar
mai mult flatată. Se face noapte, becul cel
mai apropiat e la vreo sută de metri.

    Pampasica cu Sîșcă se tot șușotesc, la un
moment dat se ridică. Sîșcă se întoarce spre
noi și ne face semn să-i urmăm. La un mo-
ment dat, aproape de o scîrtă, Pampasica se
întoarce și ne vede. M-am înțeles doar cu ti-
ne, voi ce vreți, băi? Sîșcă o convinge: Ce
are dacă te fiiți și cu ei, nu ți-e totuna dacă
te mai fiiți de cîteva ori? Lasă-i și pe ei, că
doar n-o să ți se roadă pizda, ce dracii’...

    A convins-o. Ajungem la căpiță, ne așe-
zăm noi într-o parte, Sîșcă și cu Pampasica


în alta. Ne aprindem un Belomor și îl poș-
tim. Dă-i, băi, dă-i! o auzim pe Pampasica.
Nici nu reușim să terminăm țigara că Sîșcă
apare. Hai, următorul. Eu n-am chef. Se
duce Subota. Stă mai mult. Cît se fiite ăsta,
băi? Urmează și Palicu. Tu nu te duci? mă
întreabă Sîșcă. Nu. De ce? Mi-e greață.

   Subota, în schimb, se mai duce o dată.
Dă-i, Victoraș, bagă tare. Pampasica zbiară.
Cre’ că o doare pizda de atîta fîitai.


7.

M-am certat cu Yorick și sunt nervos.
      Era să ne batem. Numai îmi fac rost
de-o casetă cu muzică mișto, își face și el,
iar dacă nu reușește zice că-i nașpa, apoi mi-o
cere să și-o tragă. Vreau să rămînem prie-
teni, d-aia n-am sărit la bătaie.

   Nu vorbim aproape pînă la sfîrșitul se-
ratei. Cînd e el la casetofon, atunci eu sunt
afară, cînd intru eu, el iese. Am tot dansat
cu Angela, colega de bancă a Oxanei. Mie
îmi place de Oxana, dar ea mă și enervează,
așa că mai dă-o și dracului. Au ambele pri-
eteni dintr-a 11-a, dar se pare că azi nu le-au
venit. îl văd pe Yorick dansînd cu Oxana.
Ei, duceți-vă-n pulă amîndoi, gîndesc și o
strîng mai tare pe Angela. Ea îmi zîmbește
și-și lasă capul pe umărul meu.

   Mă duc la combină și mai bag un med-
leac. Pațani, zic la microfon, săriți pe gagici
că li s-au înfierbîntat chiloții! Nu mai stați


ca tonții! Băgați tare cît nu vin menții și cît
vă țin rulmenții! Apoi: hai noroc!

   Ies și văd cum spre mine se apropie unu’
dintr-a 11-a. Bă, îmi zice, te rog să nu mai
bagi texte d-astea, că gagică-mea s-a supă-
rat, a zis că ori ești beat, ori prost și că ar
trebui să-i zică lui Vladimirovici...

   Vladimirovici și Stepan’na sunt la băut,
la etaj. Bine, bă, îi zic. Mă duc și o iau iar pe
Angela. După dans ne ducem în cabinetul
unde-i combina. Acolo-s și Yorick cu Oxa-
na. Vine unu’ și ne roagă să mai băgăm
vreo patru medleacuri, că e pe cale să agațe
una. Lasă un borcan de trei litri. S-a făcut,
frate, doar suntem pațani! Yorick se uită la
mine și rîde. Fetelor, veniți cu noi să-l bem?
S-a făcut!

   După serată mergem pe stadion. Scot
un pachet de țigări și pufăim in timp ce bem.
Angela s-a agățat de gîtul meu, iar Oxana
se reazemă cu spatele de Yorick. Cu încetul
ne facem varză. Yorick pare lucid, dar se ri-
dică și cade. Oxana îl ajută: Hai acasă, să nu
faci urît! Noi mergem, să fiți cuminți, hai
noroc! Noroc!

   Ne-am ridicat și noi în picioare. Angela
e rezemată cu spatele de niște bare. Ridic
borcanul, beau din el ce mai este și-l arunc.
Mă țin de ea, o mușc de gît, apoi o sărut.
Simt că mi se face rău, îmi trag capul îna-
poi. îi trag bretelele, îi scot țîțele din ro-
chie. Are țîțe mari. De vacă, gîndesc. îi trag
chiloții. Are între craci păr tare. Se apleacă,
aproape cade jos. Eu o ridic. îmi deschide
șlițuL Cred că vrea să ne fiitem. Hai să fil-
măm, îi zic și-mi aprind o țigară. Ea iși aco-
peră țîțele, dar eu i le scot iar afară. Poate
trece cineva, zice. Nu trece nimeni, zic. Nu
credeam că ești așa, îmi zice și mă sărută.
Am rămas cu fiim în mine, simt că borăsc
dacă îmi mai suge limba. Zici că vrea să
mi-o înghită. Mă doare, îi zic.

   Hai acasă. Cînd ne vedem? mă întreabă.
Mîine la școală. Mîine îmi va fi iar rușine.


8.

Hai să mergem, zice Sîșcă. Dar n-am
benzină. Iți dau eu. Suntem pe vreo
patru motociclete. E soare, a apărut iarba.
Ne-am încărcat gențile cu băutură și zacu-
son. Ne întîlnim la un nuc, lîngă izvorul
Șucherului, cu niște țipe din satul vecin. Ne
scoatem de acasă țevile de eșapament, să
fim mai șmecheri.

   Bem, ne rîdem. Sîșcă stă lîngă Silvica, o
țipă mișto, dar un pic șchioapă, Subota e
lîngă una urîtă, dar oricum nu mai urîtă decît
Pampasica, eu lingă Aurica, una mai mică.
E și sora ei aici cu tipii’ ei. La un moment
dat îmi cer motocicleta și pleacă mai depar-
te după niște tufișuri. Noi hohotim: n-au
mai rezistat, săracii.

   Alături, aliniați, labagiii spun bancuri.
Mă duc cu Aurica chiar lîngă izvor. Sunt
amețit, cînd mă uit în oglinda apei simt că
imediat mă scufund. îmi povestește tot fe-
lii’. Și eu. Mă sărută. în momentul ăsta toți
încep să rîdă. Ce v-am spus eu? zice Sîșcă.


20 • APOSTROF

DOSAR

-2 ani



        un cristian


    Născut in 1977 la Buzău. Absolvent al
Facultății de Litere (secția Bibliolcgie), Uni-
versitatea din București, 1999, un mașter fi-
nalizat, Biblioteca de poezie (Bibliokpie, 2001),
alte două doar inctpute [Jurnalism, 2002; Teo-
ria și practica editării, Litere, 2004). Autorul
multor proiecte undeipround, din 1999 (Hîrtie
igienică - Marius lanuș), colecția carmen
(2001-2002), micul ftiriadi (2003), Biblioteca
de Poezie (bibliotecă & cenaclu). Rînd pe
rînd: școler premiant, boxer ratat, șomer, stu-
dent, zilier In prezent muncește pe „planta-
ția" unei edituri de carte școlară, un cristian
este pseudonimul lui Cristian Cosma.

    Tu să taci, bă, că-n ’78 nici nu erai
ᵣᵣ născut!"
    „Ba nu-i adevărat, în ’78 aveam -2
ani!"
    Disputa a început, ca de obicei, de la
fotbal. Dan nu-1 înghițea pe Aurică. Și-asta
numai pentru că, deși cel mai mic de pe
străduță, mînca statisticile pe pîine. Dacă
vroiai să știi rezultate și loturi de echipe,
Aurică era o enciclopedie sportivă.
    „Auzi, Cristi, în ce clasă se-nvață istoria
fotbalului?"
    Istoria fotbalului, ca și alte „discipline"
de bază ale oricămi puști, nu există în pro-
grama școlară nici măcar facultativă, deși
constituie subiectul predilect de discuție
din enormele zile de vacanță. La nici 8 ani,
Aurică îți prezenta după almanahuri rezul-
tate și performanțe de oriunde. De altfel,
geografia noastră era una pur fotbalistică: o
țară exista prin echipele ei de fotbal. Cînd
ne jucam la hartă și arătam orașe mari din
Europa, ne orientam după traseele Craiovei
sau ale Stelei din cupele europene. Fotbalul
ascultat minut cu minut la radio și comen-

tat după reviste era preocuparea după-amie-
zii. Bălăci și Lăcătuș deveneau, în întîlniri-
le ai alte străduțe, Bele și Platini, asta pentru
că noi, Aurică și cu mine, prindeam bulga-
rii și vedeam la televizor ceea ce ei doar au-
zeau de la noi. Iar schimburile de surprize
ai fotbaliști ajungeau răfuieli în toată regu-
la - pentru că i-a furat un „Hugo Sanchez",
Aurică avea să-i spargă capul lui Mili.
   „Cum să ai, bă, -2 ani? Ești prost? Nu
există-2 ani!"
   încurajat și de faptul că-1 susțineam în
problema de statistică (pînă și Cici știa că
Olanda jucase în 78 a doua finală ratată de
Campionat Mondial, aspect care-1 descalifi-
ca pe „microbistul" Dan în ochii noștri),
Aurică a luat creta de lângă poartă (o țineam
în cutia poștală, să nu se ude la ploaie) și
ne-a demonstrat că avea cît zicea:
   „Bă, dacă în 1982 aveam +2 ani și în
1980 zero, zero minus doi face -2 ani!"
   „Da-n 1930, cîți ani aveai?" - se rățoi
contrariată Cici.
   „-50 ani!", strigă sigur Aurică.
   „Arată-ne o poză, să te credem!" - mai
zise și Mili, care pînă atunci căscase gura la
noi.
   „Lasă-1, bă, nu vezi că-i prostul proș-
tilor!" - și Dan o luă spre casă. Dar după nici
trei pași, se-ntoarse mirat din cale-afară:
   „Și după ce mori, cîți ani o să ai, bă?"
   Aurică tăai blocat.
   „Aurică n-o să moară niciodată!" - se
dezmetici Cici, care nu-1 suporta pe Dan de
nicio culoare.
   „Hai, bă, Mili, că ăștia-s proști de dau în
gropi!"
   î-am urmărit cu privirea cum dispăreau.
Se-ntunecase de-a binelea și venea masa.
Cici reintră în curte, lăsîndu-ne poarta des-

chisă. Stăteam pe bordură și-l priveam pe
Aurică, trist dintr-o dată, cum ținea mingea
sub picior:
    „Cristi, Maradona moare?"
    „Da, moare."
    „Ah, atunci e bine. Facem niște duble
pînă ne strigă?"

Pînă acum pariase dacă se va întâmpla ceva
între noi sau nu. Sîșcă a cîștigat.

    Se întunecă. Soră-sa o cheamă. Trebuie
să mergem, îmi zice. Hai că ne mai vedem
peste o săptămînă, bine? Bine.


    Băieții fac frigărui. Eu m-am rezemat de
nuc, filmez cu fața spre cîmpul de porumb
de alături, cu spatele la ei. Vine și Silvica.
Se așază alături. Mai ai gumă, mă întreabă.


Numai pe asta din gură. O vreau, zice și se
întinde pe mine, îmi bagă limba ei în gură.
Sîșcă o cheamă. Mă ridic și eu. Ce-ai făcut
cu ea? mă întreabă. Nimic. Lasă astea, vine
peste vreo două zile la mine, trebuie să mai
facem rost de niște vin, dacă vrei poți s-o
fiiți.



9.

Azi am chef de joacă. Și frate-meu parcă
are. Părinții au plecat undeva și acum
frate-meu se joacă cu mine. Tot leagănă că-
ruciorul și zice nani-nani, iar eu mor de
rîs. Cred că vrea să mă adoarmă, dar eu
nu vreau să dorm.

    Frate-meu încearcă altă tactică. Se bagă
sub cărucior și-l leagănă. E fain. Cînd crede
că am adormit, își ridică de sub cărucior ca-
pul și atunci eu mă aplec să-l văd mai bine,
apoi rîd. El se cam enervează, se bagă la loc
și mă leagănă. Apoi iar își scoate capul, eu
iar îl văd, rîd. Și tot așa.

    E cald, soarele luminează tare camera.
Frate-meu e transpirat de cît a stat sub că-
rucior. îl văd cum se ridică în timp ce rîd,


mă scoate din cărucior, deschide un dulap,
mă bagă acolo în întuneric, printre haine.
Vreau să-l întreb, dar oricum nu înțelege
nimic.

   Aruncă peste mine cîteva perne și le
apasă. Aud cum ușa dulapului se închide.
Cred că vrea să se joace, să mă sperie. Dar
nu mai deschide ușa.

   încă nu zbier, dar întunericul începe să
mă sperie. Nu mai am aer. încep să am tot
felu’ de culori în ochi, ca atunci mai de-
mult, doar că acuma nu mă mai simt în si-
guranță. Nu mă mai zbat, amorțesc, nu mai
simt nici pernele deasupra mea. Văd ima-
gini ai mama, tata, fratele, casa, cîinele, că-
ruciorul... Cîinele se joacă, vrea să mă muș-
te și eu îl împing cu piciorul.


DOSAR

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 21

                Contrabandiștii





        Laura Francisca Marcu


    Autoarea volumului de povești Contra-
bandiștii (Biblioteca liuk, 2002, ediția a 11-a
- 2003). Absolventă a Facultății de Științe
Economice, Universitatea „Babeț-Bolyai“, Chj-
Uepoca. Publică doar la Tiuk!



        Strada Hațegului-Cetate

La capătul peronului trei se află strada
   Hațegului. Și strada Hațegului e forma-
tă toată dintr-o trecere de pietoni, adică
toată strada e o trecere de pietoni și de ma-
șini. E o trecere de pietoni mai neobișnuită,
știi? Adică liniile nu sunt orizontale, ca la
noi, liniile sunt verticale. Strada e formată
din linii verticale. Și pe marginea străzii
sunt stîlpi, stîlpi groși de piatră lipiți unul
de altul. Ca să poți ieși de pe stradă sunt fă-
cute ieșiri. Și ieșirile astea nu-s simetrice,
adică o ieșire nu se află una în fața alteia, ci


o ieșire e aici, iar alta e acolo. Nu una aici și
alta aici. Așa. Și cum îți spuneam, dacă ești
pe stradă te simți ca într-o cetate. Deci stra-
da e în mijlocul unei cetăți. Adică zidurile
cetății-s stîlpii de pe margine. Da’ e o ceta-
te fără început și sfîrșit, e o cetate! Nu se
știe dacă cetatea iese din strada Hațegului.
Nu se știe!
   Așa, și, pe strada asta mașinile merg îm-
preună cu pietonii, adică dacă o mașină
vrea să calce un pieton, nu se poate. Știi de
ce? Pentru că are un buton care se numeș-
te... cum se numește? Un buton care se nu-
mește... nu mai știu, da’ are un buton. Pe
care îl apeși și nu calcă pietonul. Un buton
special, un buton ca un senzor, care acțio-
nează rapid. Da. Cînd mașina vrea să calce,
îl ocolește pur și simplu. Pietonul cînd vrea
să se lovească de mașină tot nu poate. Chiar
dacă sare în față. Nu poate, pentru că are și
el un buton. ... Deci nu poate să se loveas-
că de mașină, ci doar să o ocolească. Pie-
tonul ocolește mașina și mașina ocolește
pietonul, dar nu în același timp. Și nu
se lovesc mașinile de pietoni. Nici vorbă!
Pietonii-s depărtați, mașinile și pietonii-s
apropiați.
   Și ce să-ți mai spun? Strada Hațegului e
cam îngustă. Da’ încap pietonii cu mașini-
le. Cîte..., așa în lățime, cîte două mașini,
doi pietoni. Dar cînd ieși de pe strada as-



ta... ieși nu pe aici și aici, ci pe aici și acolo.
Și gata.



        Sorcova-Sorcovita

Era odată o Sorcovă. Și Sorcova asta îi ali-
nia pe toți să stea drepți în fața ei. Zicea:
drepți, curvelor și curvalăilor! Și toți se ali-
niau de la mic la mare, de la cel mai înalt la
cel mai mic. Și, Sandu, ea crezi că în cine
lovea prima dată, în cel mai mare sau în cel
mai mic? în cine crezi tu? „în cel mai mic.“
în cel din mijloc! Da’ de-aia n-ai știut, că
Sorcova asta era șmecheră tare, știi? Nici nu
poți gîndi ce gîndește ea. Avea două mîini
și un picior și lațe multe. Era urîtă.
   Și într-o zi s-au gîndit cei ai casei: cum
s-o pedepsim? Că de omorît nu puteau, de
alungat - nu. Ea era stăpînă acolo, îi subju-
ga pe toți. Cum s-o pedepsim? Și s-au adu-
nat cei patru-cinci și au făcut un cerc. Și
Sorcova în mijlocul lor asculta. Și gata. Aia
urmăreau să o distrugă, da’ nu i-au găsit în-
că punctul sensibil. Că, ți-am zis, n-o pu-
teau omorî, n-o puteau alunga. Și Sorcova
și mînca tot din casă. Le mînca toată mîn-
carea și mobila. Numai hainele le rămîneau.
Și ei își construiau mobilă din haine. Bluza
era bufet, căciula era cana și chiloții erau...
chiloții nu erau! N-aveau oamenii chiloți.
Și se gîndeau ce să-i facă. Da’ Sorcova era
în mijlocul lor și auzea tot, știi? N-au putut
să facă nimica, n-aveau idei, n-aveau nimic,
nici pe ei. Și Sorcova s-a gîndit: Mă, m-am
săturat să-i bat toată ziua, să le zic: drepți,
curvelor și curvalăilor! Așa că de-acum în-
colo o luăm cu binișoml. îi pune să sară de
pe geam, să se arunce-n budă, să dea cu ca-
pul de tavan. Și i-a pus. Și au devenit oa-
meni deștepți de la mic la mare, inclusiv cel
din mijloc. Și s-a terminat povestea.



        E & N

Lui Boris i se mai zice și Elboris. Nu că nu
i s-ar potrivi, dar să zicem. Mă conving
pe zi ce trece tot mai mult că nu i s-ar putea
zice altfel. Nici el n-ar vrea altfel și nici o alt-
fel de viață. Toată ziua stă în cap și bate din
palme: Clap! Clap! De picioare are prinsă o
parașută care vrea să-l ridice în înalturi, dar
el n-o bagă în scamă. Și pe parașută scrie:
ole! vara trece, bre! La prima vedere ți
s-ar părea ciudat acest Elboris, mai ales da-
că te întrebi cu ce și cum se hrănește. Nici
eu nu știu, dar o să-l întreb și-o să vă spun.
    Prin preajma lui fuge toată ziua Nine-
lache. Fuge în așa hal, incit nu depășește ni-
ciodată patru arbori. Din cînd în cînd mai
scoate limba și dă sfaturi, că oare cum ar fi
ca în loc de ceva să vedem altceva. Arborii
sunt amețiți, săracii, de atîta alergătură și îi
mai pun din cînd în cînd cîte-o piedică. Dar
Ninelache, băiat deștept, prevede acest lu-
cru și dă din limbă ca din aripi.
    Și cînd s-au întîlnit Elboris & Ninelache,
dacă s-au întîlnit vreodată, și-au pus picior



peste picior, mînă peste mînă și și-au cîntat
în strune pînă la adînci bătrîneți.



        Mîța nebună

Era odată ca niciodată o mîță. Era o mîță
și avea un prieten, un cîine.
   - Cum îi chemau?
   - Klu pe cîine, și mîța.
   - Cum o chema?
   - Nu știu, Mîța. Și Mîța asta avea o pre-
ocupare, trăgea cu ochiul toată ziua la cîine.
Pînă îl enerva tare. Cîinele fugea după ea
toată ziua și Mîța fugea cu capul întors și
trăgea cu ochiul. Și n-o prindea.
   - N-o ajungea cîinele?
   -Nu.
   - Și Mîța?
   - Fugea cu capul întors și trăgea cu
ochiul! Așa, o dată pe secundă.
   Și nu știu ce a pățit Mîța asta că într-o zi
a fost lovită de o mașină, ere’ că din cauză
că se uita în spate. Mașina aia din păcate a
omorît-o pe simpatica Mîță. Și a lăsat-o în-
tinsă pe șosea, jumulită și... așa ca o plăcin-
tă. Cîinele a scăpat, că el se uita înainte. Și
de bucurie, cu toate că erau prieteni..., cîi-


nele de bucurie l-a salutat pe șofer, i-a și
mulțumit.
   - Cum l-a salutat?
   - L-a salutat așa, cum se salută polițaii.
De bucurie se tăvălea pe Mîță și rîdea și se
tăvălea pe ea cu spatele, știi, așa cu picioare-
le-n aer. Și nu mai putea de bucurie, că a
scăpat de Mîță. Gata.
   Asta e întîmplare adevărată, nu e inven-
ția mea.


22 • APOSTROF

DOSAR

bob

(fragment)


Cosmin Mașca


   Autorul volumului Gangea (Biblioteca liuk,
2003). Studii la Academia de Arte Vizuale
„I.Andreescu“din Cltj. Designez Publică doar
la Tiuk!

Ou stație și îi era frig. Parcela de peisaj ce
I înconjura stația urla de frig: frig frig frig
fri fri fri fri fa fa fa fac fac fac fac fack fack
fack fack fackyoufackyou fackyou fack you
fack! you!! Dîrdîia cu acordeonul în brațe.
   Pe jos, s-a ridicat și i-a zis: Ce-ai, bă?
Ce? Ce-ai? Stai, bă,-n loc. Bă avea un metru
nouăzeci și vreo tonă de mușchi și ceva bur-
tă și nu-i plăceau cerșetorii care vin și se li-
pesc de tine ca lipitorile, așa că i-a pus un
pic de piedică, așa mima’, de amuzament,
ha, ha, ha. S-a ridicat și i-a zis: Ce-ai, bă? în
pizda mă-tii, bă, ptiu! Handicapatule, mîn-
ca-mi-ai pizda! Apoi a fugit urmărită de
amenințările venite de la un metru nouă-
zeci: Te mai prind eu etc. în timp ce afară
era un ger de-ți crăpau coaiele. De aici ca-
mera de filmat se ridică, străbate două blo-
curi de locuințe, unitatea militară din mar-
ginea orașului și o vilă, se oprește două
minute asupra unui cîrd de ciori melancolic
și....????????....s-a terminat banda. Nu-i
nimic: mai avem o casetă; o scoatem din
rucsac și înlocuim caseta umplută, avînd
mare grijă să lucrăm repede, pentru că fri-
gul ăsta ar putea deteriora imaginea de an-
samblu. Pac, gata....Magazinul (ai grijă,
mă, filmează intrarea, să se vadă ușa, ai gri-
jă la ușă, mare atenție) în care a intrat avea
ușa înțesată cu afișe cu „the doors“, iar vîn-
zătorul lung lung cu perciuni crenguroși și
păml făcut rasta ca bob marley se chiora la
un televizor miniatural pus pe tejghea, în-
tr-un aer plin de gaze, călduț, halucinogen.
Avea două amante și-o nevastă grasă de-
pendentă de aspirină pe care o întreba o da-
tă pe lună, cînd ajungea tîrziu acasă: „Cum
e, te mai doare capul?“, la care nevasta îi re-
plica invariabil: „Mă doare de simt că înne-
bunesc!”, apoi se așezau pe canapea în fața
televizorului. Și vînzătorul ăsta avea și alt-
ceva: o necesitate stringentă, o chemare
presantă, numărul unu, treaba mică, pipi, îl
trecea pișarea mai să se scape pe el, dar nu
putea lăsa televizorul: cursa era pe gata și
caii alergau strîns-strîns-strîns, iar presiu-
nea creștea cu fiecare picătură de sudoare
de pe fruntea jockeilor, cu fiecare picătură
de urină, bob marley își ținea uretra cu
amîndouă mîinile, sărea pe loc, își bulbuca
ochii, în urechi îi țiuia un cui roșu aproape
de creier, lîngă creier, viteza cursei urcă și
urcă și ce ne facem, stimați telespectatori,
vedeți și dumneavoastră că niciun călăreț
nu se detașează în aceste ultime minute de
foc, intrăm în ultimul minut „hai hai hai
hai haaaaaai te rog te rog te rog“ ultimele
secunde vor fi incendiare între concurenți
se dau bătălii aprige caii nu vor să facă pa-
sul decisiv.
   In magazin intră doi bărbați încruntați.
După ei, la cîteva secunde distanță, intră o
fată cu un acordeon. Prin ochelarul fumu-

riu al unuia dintre ei se distinge o încăpere
neaerisită, înghesuită, cam întunecoasă și
alungită la extremități, încăpere unde dom-
nul bob se abține tot mai greu, iar cursa se
apropie de finiș fără ca vreun cal să se dis-
tanțeze. „Un pachet de țigări“, zice unul
dintre proaspeții intrați în magazin, fără să
fie băgat în seamă: rasta se holba de zor la
televizor cu simțurile electrocutate, nici ochii
nu mai vroiau să-l asculte, vedea printre la-
crimi niște purici ce se înghesuiau într-o ma-
să înfierbîntată, un monstru cu multe pi-
cioare se apropia frenetic de finiș. „Un pachet
de țigări“, repetă ochelaristul și rămîne și
de data asta cu buza la fel de umflată, dar
acum parcă are și un ușor tremur. între timp
o observă cu coada ochelaruhii pe acordeo-
nistă și se apropie tiptil de ca, o înșfacă de
guler și, cu o satisfacție mamonică, îi șop-
tește în timpan: „Te-am prins“.
   Da, așa-i viața, tocmai de ce te ferești nu
scapi, iar dacă scapi înseamnă că nu te-ai fe-
rit destul; astfel cerșetoarea ajunge în mîi-
nile celui pe care l-a înjurat, la nici trei zile
de la comiterea faptei. Fuck, zice bob cînd
calul lui rămîne un pic în urmă, ești prost
ești prost pe tine cine pizda mă-tii te-a mai
băgat? etc. „Amigo, ești surd? Vreau un pa-
chet de țigări“, zice ochelaristul No. 2, cel
fără cerșetoare. în sfîrșit, bob observă clien-
tela și o roagă să aștepte puțin, nu vede că
meciul e pe terminate și pe lîngă asta trebu-
ie să fugă urgent pînă la toaletă, altfel o să
fie nevoit să murdărească hainele clienților
în timp ce îi servește, ceea ce n-ar fi prea
igienic, nu? Clientul a rămas mut cîteva cli-
pite după ce a ascultat vărsătura de cuvinte
ieșite din gura aspră a lui bob. Parcă nu-i
venea să creadă. Se uita la bob ca și cînd
bob făcuse o greșeală fatală, călcase strîmb
în așa fel, incit acum îți era milă să te mai
uiți la el. Ochelarii numero uno se ocupă de
acordeon: „Mai știi cînd m-ai înjurat? în
stație la tramvai, nu te fă că nu-ți aduci
aminte; ce ți-am zis atunci? hai zi! ce ți-am
zis?“ Și No. 2 îl înhață de piept pe bob, îl
scuipă în ochi, îi pune cuțitul pe jugulară și
îi zice supărat: „Igienic e căcatu’ lu’ mă-ta!“
   Cei doi ochelariști sînt acum prinși, fie-
care în felul său, într-o situație. Vreau să zic
într-o „situație“. Odată creată situația, res-
tul decurge firesc; da, mai greu e pînă se
ajunge la „situație“, restul...
   -      E chiar așa de greu să-mi dai un pa-
chet de țigări?
   -         Nu... îți dau, îți dau...
   -      Trebuie să spun de o sută de ori pînă
un gunoi cu o mătură-n cap vine să-mi dea
un pachet de țigări?
   -      Dacă nu-mi dai drumul, o să fac pe
mine!
   -         Aha, te trece tare?
   -      Nu mai pot ține, te rog, ia-ți un pa-
chet de țigări, ți-1 dau pe gratis!
   -      Auziți? Un gunoi cu o mătură în cap
vrea să-mi dea mie un pachet de țigări pe
gratis!
   -         Ce-ai zis atunci, înainte să fugi?

   -       Nimic, n-am zis nimic...
   -       Eu cred că ai zis ceva.
   -       N-am zis nimic, să moară mama.
   -       Să moară mă-ta.
   -       Să moară mama.
   - Eu cred că ai zis ceva de mama.
   - N-am zis, domnu’, n-am zis.
   - Mă faci mincinos?
   - Nu vă fac mincinos, da’ n-am zis!
   - Cum adică? Păi dacă eu zic că tu ai zis
ceva și tu zici că nu ai zis asta, nu înseamnă
că m-ai făcut mincinos?
   - Nu v-am făcut mincinos.
   - Mă crezi fraier? Crezi că am apărut pe
conducta de apă caldă? Mă faci mincinos?
„Nu v-am făcut mincinos.“ Taci, că-ți bag
acordeonul pe gît, mîzgoaso, ai tupeu, ia
zi? „N-am tupeu“, n-ai pe dracii’, curvă ne-
spălată, în genunchi! Cerșetoarea se pune
repede în genunchi, neliniștită. Ochelaristul
îi trage o scatoalcă după ureche. „Te rog, te
rog eu din suflet, fac ce vrei, dar lasă-mă să
merg pînă la budă, te rog, ia banii, poți să
iei toți banii și să pleci pînă vin, n-o să zic la
nimeni, jur!“ „Acum mă rogi din suflet, da’
cînd ți-am cerut un pachet de țigări nici nu
te-ai uitat la mine.“ Aerul din magazin se
respira tot mai lugubru. Ae eee e rul din
magaaa az zin sere sspi ramatotmama i lu-
gubbbbbrbrbrbrbrbrbm. Ccccerșetoarea pre-
simțea duhoarea unui lucru rău ce avea să


se întîmple, a mai trecut ea prin situații din-
tr-astea, își făcea un fel de plan cum să fugă
cînd individul o scapă din vedere, cînd își
întoarce puțin capul, să fugă fără să se în-
toarcă înapoi, să fugă înainte, în față, să se
arunce cu capul în față fără să vadă nimic,
dar să scape, Isuse, Doamne, apără-mă și
voi merge la biserică și mă voi ruga toată zi-
ua, Dumnezeule din ceruri, arată-ți pute-
rea. Tităl nostru carele ești în ceruri, sfin-
țească-se voia Ti... bob se încorda ai ultimele
rămășițe ale ultimelor puteri, era roșu-vio-
let spre brun cu pete albăstrui-gălbui, iar
cel care îl ținea înșfăcat de guler vroia să îi
dea o lecție de bune maniere, să țină minte
data viitoare, cînd un client îi cere ceva, să
nu mai facă greșeli, ne-am înțeles? Da, am
înțeles, data viitoare te voi servi imediat,
jur, te rog, mă uitam la televizor și de-aia
nu te-am auzit, că altfel te serveam. Mă ser-
veai, aha, aaim mă serveai, da’ înainte ți-am
zis de trei ori și nici nu te-ai uitat la mine,
bob nu era o persoană fricoasă sau lașă, s-ar
fi luptat vitejește pînă la capăt cu nemerni-
cii dacă nu l-ar fi trecut în asemenea hal pi-
pi, știa că dacă va face o mișcare mai dezor-
donată o să facă pe el și nu i s-a mai întîmplat
luciul ăsta de la trei ani, am ajuns la treizeci
de ani, om în toată firea, să fac pe mine din
cauza la niște vagabonzi, futu-i în gură, nu
scapă ei așa ușor, și și-a adunat toată pute-
rea și l-a izbit pe ochelarist drept în meclă
de i-au zburat mucii, însă n-a scăpat cuțitul
și cînd s-a ridicat i-a crestat un pic brațul lui
bob, bob s-a prins de braț și atunci ochela-
ristul l-a imobilizat și i-a șoptit în ureche:
asta a fost ultima ta greșeală.


DOSAR

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 23

                Contrasensul vieții




            (fragmente)



        George Mureșan


    Născut pe 23 aprilie 1974 la București.
Studii de inginerie chimică (București - Fi-
liera Francefonă), de lingvistică computațio-
nală (Metz). Autorul volumelor de proză Că
dacă n-ar fi - 101 de povești adevărate
(2006) și Opere(te) (in)complete (2003),
prezent in antoligia Repetiție fără orchestră
- proză scurtă românească (Ed. Limes, 2004),
publică in revista Tiuk!, traduce in franceză și
din catalană. Stabilit la Paris; căsătorit; tată.
Principalele pasiuni: catalanismul, (anti)lite-
ratura, contracurentele.



7

Milva se plîngea că e exploatată, dar nu
era deloc adevărat. Ea muncea 23 de
ore pe zi, însă de două ori pe lună avea cîte
o jumătate de zi liberă. Milva spunea că nu
e plătită deloc, însă uita să menționeze că,
în dificilul context economic actual, oame-
nii erau dispuși chiar să plătească bani grei
ca să aibă o ocupație. Milva zicea că nu stă
prea bine cu sănătatea, dar îi mai rămîneau
degete la picioare și cu ochiul vedea destul
de bine, așa că ar fi fost mai decent să tacă.
Milva se văicărea mereu că e nevoită să poar-
te de grijă copiilor, și asta deși după vîrsta
de 70 de ani nimeni nu îi mai ceruse să pro-
creeze, iar perechile ei de gemeni erau de
acum mari, ba chiar unii o ajutau la dereti-
cat. Milva se plîngea că la ea în casă e frig,
deși temperaturile din sufrageria ei sunt cu
mult peste zero Kelvin și în timp ce alți bieți
vecini se asfixiaseră cu gazele deschise, în-
cercînd să creeze un microclimat propice
creșterii struților în bucătărie.
   Milva se plînge de una, se plînge de alta,
numai gura e de ea. De parcă altora le-o fi
bine.



10

Băiatul se săturase, așa că ultima bucată
de sandviș a lăsat-o pe masă și a dat să
se ridice.
   Intră maică-sa. Cum vine asta? Nu se la-
să mîncarea în farfurie. Ia și mănîncă. C-o
fi, c-o păți. Nu există, maică-sa îl apucă de
falcă și îl silește să înghită restul de sandviș.
Apoi scoate din pungă un hamburger. Co-
pilul se zbate, încearcă să scape. Dar mai-
că-sa îl ține ca-ntr-un clește, în mîinile ei
puternice. îi bagă hamburgerul pe gît, aproa-
pe întreg. Copilul se îneacă, dar una-două
scatoalce îl încurajează să înghită totul.
   Urmează al doilea hamburger, apoi al
treilea și al patrulea. Cu esofagul lărgit,
aproape că nu mai simte trecînd super-ui,
tresare cînd i se duce ca o gîlcă înspre sto-
mac deluxul. Un pic are de furcă maică-sa
cu reyal-ul, care coboară greu. E nevoită să
i-1 îndese cu furculița, care alunecă și aproa-
pe o scapă, dar reușește s-o prindă la timp.
A uitat ketchupul și maioneza, așa că le


aruncă la repezeală în urma nyal-văm, fără
să le mai scoată din pliculețe. Foile de sala-
tă le vîră ca și cum ar fi șomoioage de hîr-
tie, pînă ce dispare tot verdele din cavitatea
bucală. Știe că nu-i plac cruditățile, însă
verdictul nutriționiștilor e implacabil: fac
bine la digestie. II șterge pe la urechi cu ges-
turi repezite și nu întocmai delicate, da’ de,
doar n-o să stea toată ziua după el. Copilul
observă cu ochii bulbucați de groaza cum
maică-sa pregătește acum^Z/ow-ul de cola.
Un polonic de zahăr, zece cuburi de gheață


ai elefanței („un pahar de cola / mă menți-
ne treaz / este cool și rece / iar eu sunt vi-
teaz“ - așa sună spotul publicitar, acela cu
copilul prezentatoarei de la ora 19, călare
pe un elefanței și cu o sabie de plastic in mi-
nă). Copilul geme, nu reușește să se ridice,
vrea să plângă, produce un zgomot dezarti-
culat, care urcă crescendo. Mama pregăteș-
te pîlnia, o așază cu grijă, să nu-i ciobească
iar un dinte, că ăștia clin față nu mai sunt de
lapte și e mai bine să fie prudentă. Lichidul
gîlgîie din belșug. Din cînd în cînd, se vede
cîte un cubuleț de gheață umflînd mărul lui
Adam în trecerea lui. Copilul bolborosește,
din cînd în cînd cola vine înapoi și atunci
mama trebuie să aștepte cu răbdare să se
scurgă totul și reîncepe să toarne. A termi-
nat in mai puțin de cinci minute. Satisfaaită,
trintește^Z/cw-ul în containerul de recicla-
bile-plastic. Se îmbracă, se rujează grăbită
în oglindă, își aranjează o șuviță-două, nu-i
place cum îi stă în dimineața asta, are cear-
căne, însă nu-i timp de aplicat fond de ten,
că dacă nu iar pierde autobuzul, să fii cu-
minte și să-ți faci temele, copilul a rămas pe
scaun răsturnat pe spate, cu gura deschisă
ca un pește, respiră greu, îi vor trebui cîte-
va ore ca să-și vină în simțiri și să se poată
tîrî pînă la baie, unde va încerca din nou
să-și bage degetele pe gît și să evacueze ce
n-a fost deja digerat, barem știe că pînă la
cină poate fi liniștit, gustarea de la ora pa-
tru o va arunca pe geam, ca de obicei, tre-
buie să-și perfecționeze cumva planurile de
evadare, pînă acum l-au prins de fiecare da-
tă în mai puțin de cincisprezece minute, acum



însă mintea lui încețoșată de grăsimea în
care își fac loc pliciuri de cola nu poate pro-
duce mare lucru, caută cu mîna grăsuță te-
lecomanda și întoarce cu silă capul către te-
levizor.



22

In acea după-amiază de duminică, Sebas-
tian s-a hotărît să interpreteze ceva la
trompetă. însă după primele acorduri, bu-
nica, agasată, s-a oprit din tricotat și i-a fă-
ait semn să se oprească:
   -     Ajunge, ajunge. Cînți fals, foarte fals.
Fie-ți milă de urechile mele.
   Mirat, Sebastian a hotărît totuși să nu o
contrazică:
   -        Bine, să încerc altă piesă...
   Din bucătărie, soția a venit cu cratița în
care amesteca aluatul în mină, s-a oprit în
pragul ușii și i-a spus:
   -     E mai bine să nu cînți deloc. Niciodată
nu ai știut să cînți la trompetă. Nimeni nu e
în stare să folosească trompeta atît de la-
mentabil ca tine. Cred, de altfel, că e lucrul
pe care știi să-l faci cel mai prost.
   -     încetați... Să fim serioși, a zis bunicul.
Sunt lucruri pe care știe să le facă cu mult
mai prost. Să luăm studiile, de pildă. Dacă
nu-i mituiam eu pe toți profesorii, n-ar fi
terminat nici acum anul I...
   -     Ba nu, dintre toate, interveni din nou
soția, cel mai rău stă la capitolul sex... Un
adevărat coșmar, dintre toți amanții mei ni-
ciunul nu mi-a provocat o cîtime din scîrba
pe care mi-o trezește ideea de a mai împăr-
ți o noapte cu el...
   -     Nu pot decît să confirm, zise ma-
ma-soacră.
   Sebastian scăpă trompeta și după o clipă
de ezitare între a-și pregăti un ștreang sau
un geamantan alese varianta a doua, căci
ștreang n-aveau prin casă.
   -     Foarte bine că pleci, îi spuseră. Slavă
Domnului, ne întrebam cînd o să sosească
și ziua asta...
   Sebastian a tras ușa după el, a trîntit
geamantanul în ascensor și a început să co-
boare. Hotărîse
   1.     să tragă la un hotel, unde (1) să se-mbe-
te criță, (2) să culeagă o parașută de pe stra-
dă și să se culce cu ea - de preferință, con-
tra remunerare
   2.     să schimbe apoi orașul, țara - într-un
cuvînt, să-și ia lumea-n cap.
   Cînd să ajungă liftul la parter, de sus, în
casa scărilor începură să se audă voci: „Hai-
de, bă Sebastiane... Ce Dumnezeu, am glu-
mit... Haide că e ziua ta... Ți-am pregătit o
surpriză... Vino să sufli luminările la tort...“
   E greu de precizat care din acuzele adu-
se lui Sebastian erau adevărate (dacă vreuna
din ele o fi fost), însă, în orice caz, se poate
spune că nu gusta deloc un anume tip de
umor.


24 • APOSTROF

DOSAR

Unchiul Antonin

(fragment)


Cristian Robu-Corcan


    Născut pe 7 mai 1971 in Brăila. Licenți-
at in științe juridice, 2001. Autorul volumu-
lui de proză scurtă O noapte în Parnas (Tir-
govipe, Ed. Macarie, 2003). Apariții in Limes,
Luceafărul, Discobolul, Ziua literară, Lite-
ratorul, Tomis, Tiuk!

Domnul Morgenstern, pe terasă, o aș-
teaptă pe soția sa. Pe masă, două cești
din porțelan fin și o cafetieră.
    Madelaine se apropie și se așază pe un
scaun. Tace și privește interesată costumul
impecabil al soțului ei.
    Domnul Morgenstern spune:
   -     Madelaine, draga mea, mama are un
frate. Ai auzit de el. II cheamă Antonin. E
cam ciudat. Nu a vrut să vadă pe nimeni,
niciodată. Mama a murit, dar el tot rămîne
unchiul meu. Acum cîteva zile a vrut să se
sinucidă. De plictiseală. Te-aș ruga să-l vizi-
tezi. Poate fi agreabil.
    Madelaine privește pe geam. Din curte,
printre copaci, se zărește Manon, slujnica.
Stă aplecată la rădăcina unui copac. Fusta i
s-a dus mult deasupra genunchilor. Se văd
danteluțe negre, tivite cu roșu.
   -     Nu cred, draga mea, că va fi greu, con-
tinuă domnul Morgenstern. Cîteva zile...
poate-i trece. Are o casă grozavă.
    Manon, slujnica, se ridică de la rădăcina
copacului. Fusta îi acoperă picioarele.
    Madelaine îi observă mijlocul subțire.
Apoi privește iar cu interes costumul impe-
cabil al soțului ei.
    Domnul Morgenstern se ridică. Spune:
   -     Te rog, draga mea, doar cîteva zile.
Unchiul Antonin nu locuiește prea departe.
O să trimit o mașină să te ducă.
    Madelaine clipește des. Costumele im-
pecabile ale soțului ei nu se șifonează nicio-
dată. Iar Manon, la o anumită oră din zi,
este aplecată la rădăcina unui copac.
   -     Doar cîteva zile, insistă domnul Mor-
genstern.
    Apoi pleacă.
    Madelaine îl privește lung cum părăseș-
te terasa. Cu siguranță, costumele soțului ei
sunt fabricate dintr-un material plasticat.
De aceea nu se șifonează niciodată.

* * *

Mașina trimisă de soțul ei este neagră.
      Pielea de pe scaune, neagră. Șoferul
este îmbrăcat în negru și poartă ochelari de
soare cu lentile negre.
    Manon aleargă după Madelaine și-i ofe-
ră o garoafa neagră.
    Madelaine privește surprinsă garoafa nea-
gră și inimioara de catifea roșie ce-i îm-
podobește gîtul lui Manon. Apoi urcă în
mașină.
    Limuzina plutește. De afară, din stradă,
nu se aude nimic. Cîteva bulevarde, cîteva
străzi pavate cu granit, o stradelă îngustă,
asfaltată, ce spintecă o pădure și, în sfîrșit,
casa unchiului Antonin.


    Casa unchiului Antonin este enormă.
Este structurată pe trei nivele, mansardă, de-
misol. Privită din lateral, liniile ei nu se ter-
mină, ci tind să se întâlnească undeva, spre
orizont.
    Șoferul trage politicos de portieră, Made-
laine coboară și, în același moment, se des-
chide un geam imens de la etajul doi.
    Se aude o voce puternică:
   -     Să urci pînă la etajul trei. Te aștept în
salon. Ușile salonului sunt portocalii, așa că
nu o să te rătăcești. Ai grijă, să nu dărîmi
vreo statuetă.
    în timp ce urcă, Madelaine observă sta-
tuetele. Sunt incredibil de multe. Toate în-
fățișează bărbați goi, cu trupuri abstracte,
abia schițate, însă cu ochi mari, expresivi.
    La etajul trei, ușile portocalii izbesc ochii.
Ochii caută, speriați, verdele pal al pereților.
    Verdele odihnitor al pereților.
    Madelaine deschide ușa gîndindu-se că
Manon, slujnica, la o anumită oră din zi, es-
te aplecată la rădăcina unui copac.
    Unchiul Antonin o așteaptă tolănit pe o
canapea. Violetul halatului său de zi exaltă
complementar catifeaua galbenă a canape-
lei. La gît poartă un papillon vermillon, tă-
iat elegant în două aripi de fluture.
    Unchiul Antonin spune:
   -     Am învățat desenul de la monsieur
Ballard. Linia este esențială. Cu o singură
linie poți sugera tristețea sau exaltarea bu-
curiei. Monsieur Ballard m-a învățat totul,
apoi a murit. Ca un dobitoc. Oamenii mor
ca animalele.
    Culoarea am învățat-o de la monsieur
Crispar. Fiecare culoare în parte absoarbe o
anumită cantitate de lumină. Albul, negrul
și griurile colorate ajută culorile să înghită
sau să respingă o cantitate de lumină mai
mare sau mai mică decît cea pentru care
sunt întocmite.
    Oamenii asemenea mie trăiesc singuri și
iubesc femeile. Le iubesc cu seriozitate. Exis-
tă o anumită gravitate în bărbatul care iu-
bește profund femeia. O anumită înțelep-
ciune, în bărbatul care nu rîde niciodată de
o femeie. Un anumit geniu, în bărbatul ca-
re are răbdarea să privească mult o femeie
goală și apoi să se aplece și să-i muște deli-
cat degetele picioarelor. Limba, să și-o
plimbe printre ele. Ochii, să-i lipească de
gleznele ei. Dar bărbatul genial să fie îm-
brăcat, iar femeia goală să-l privească ca o
stăpină.
    Madelaine își tamponează fruntea. Frun-
tea este uscată, dar gestul i se pare salvator.
    Unchiul Antonin o privește cu severita-
te. Apoi spune:
   -     Nu am pictat decît trei tablouri. De
mari dimensiuni. Cu lux de amănunte. în
ele sunt eu și femeile pe care le-am iubit.
Femeile pe care le-am iubit au figuri triste
și trupuri fericite. Mirosul sinilor lor trece
dincolo de pînză. O umoare subtilă, catife-
lată, irizată ușor de aburul sexului. Femeile
pe care le-am iubit sunt inepuizabile. O da-

tă cu ele, și eu, la fel. La fel cum toate tablo-
urile lui Gauguin miros a sex diurn. Sexul
diurn este culoare. Sexul nocturn este linie.
   Madelaine își tamponează nasul. De da-
ta aceasta, mici broboane de sudoare am-
prentează batista.
   Unchiul Antonin o privește curios. Apoi
spune:
   -     Unul din tablourile prietenului meu
Roberto: un cîmp înverzit, presărat cu flori.
La marginea cîmpului, o șosea. în mijlocul
cîmpului, un bărbat. Bărbatul este culcat în
iarbă, într-o parte. Se sprijină într-un cot.
Poartă pe cap un melon cafeniu. La gît, o
eșarfă bleu. Cămașa lui este gri-petrol. Sa-


coul, negru-șters. în picioare are pantofi de
lac, bordeaux, din care ies șosete gri, fine,
de mătase. Nu are pantaloni și nici lenjerie
intimă. Sexul îi este erect. îl ține strîns în
palmă. Dintre dinți îi iese un fir de pă-
pădie.
   Știm că bărbatul s-a plimbat ceva mai
devreme pe cîmp. A inspirat nefericit aerul
curat. Miros proaspăt de iarbă și flori de
cîmp. A inspirat iarăși și a privit orizontul.
Flori de cîmp. Și, deodată, un iz, un miros
subtil. Un miros de urină. O pată umedă.
Mișcare în jurul petei umede. Cîteva fur-
nici, un cărăbuș. Parcă și ceva miros de bă-
legar, mai de departe. Bărbatul se emoționea-
ză. Se apleacă și adulmecă pata. Recunoaște
mirosul. O femeie s-a urinat acolo, nu de
mult timp. Ne-o imaginăm pe vine, grăbi-
tă, agitată și privind spuma urinei acide ce
se scurge pe pămînt. Cîteva picături, pe chi-
loți, pe rochie. Pleacă grăbită. Bărbatul, ima-
ginîndu-și toate acestea, transpiră și se tolă-
nește pe iarbă. De aici începe tabloul pe
care l-am descris. în timp ce bărbatul se
masturbează, mașinile vuiesc pe șosea cu
luminile aprinse. Este seară.
   Madelaine zîmbește. Buzele, ușor între-
deschise, lasă să se vadă dinții albi, lucioși.
Se gîndește la Manon, slujnica, cea care, la
o anumită oră din zi, se apleacă la rădăcina
unui copac.
   Unchiul Antonin o privește cu interes.
Cu același interes ai care Madelaine priveș-
te costumele soțului ei. Apoi spune:
   -     înainte de a te culca, mergi la baie.
Urinează. Dar fii puțin neglijentă atunci
cînd te ștergi. Lasă două, trei picături să-ți
umezească degetele. Nu te spăla. Dimineața,
primul lucru pe care-1 vei face va fi să-ți mi-
roși degetele. Doar așa vei ajunge să te cu-
noști. Ești frumoasă, Madelaine. Iar mie
nu-mi place negrul. Cînd cobori, ai grijă, să
nu dărîmi vreo statuetă.
   Madelaine observă cum halatul de zi al
unchiului Antonin se umflă deodată în
dreptul burții. Ceea ce-i prelungea pîntecul
lovea în satinul de culoare violet.
   Departe, în pădure, un căluț alb paște
printre copaci.


DOSAR

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 25

                Frica





            (fragment)



        Mihai Mateiu


   Absolvent al Facultății de Litere de la
Universitatea „Babeș-Bolyaiadin Cluj. Mem-
bru al cenaKLului klu, publică doar la
Tiuk!


            revolucionaria


Am plîns mult în primele zile ale Re-
voluției. în dimineața zilei de 17 de-
cembrie 1989 am găsit gol unul din cele
patru borcane în care țineam captivi ham-
steri. Lipsea Suflețel, preferatul meu. Fo-
losindu-mi auzul stetoscopic, am detectat o
fojgăială în peretele dintre bucătărie și baie,
care îmbrăca țevile instalației de apă și siste-
mul de canalizare. Am petrecut trei zile lungi
in baie, într-o disperare totală, momin-
du-1 fără rost la gaura de aerisire de sub
cada de baie și încercînd s-o conving pe
mama să dărîmăm peretele. După trei zile
de ascultat Radio Europa Liberă, bruiat de
suspinele mele continue, taică-meu a urlat:
„Nu ți-i rușine, mor sute de oameni și tu
plîngi pentru o pulă de șoarece?!“ Am iz-
bucnit în hohote, pentru că tocmai îmi în-
chipuiam blănița lui albă sfîșiată de dinții
lungi și galbeni ai unor șobolani lipsiți de
orice grație. Totuși, sensibil la admonestări,
am început să trag cu urechea și la vocea
crainicului. Sugrumată de emoții, anunța
tot felul de porcării care aveau loc în orașul
Timișoara. Un grup de copii care se pare că
încercaseră să danseze hora în Piața Operei
au fost spulberați de o rafală de mitralieră și
se înălțaseră la cer ținîndu-se de mîini, în-
grozindu-1 pe Dumnezeu. Cadavre despu-
iate, sfîrtecate de gloanțe, erau legate în ba-
loturi cu sîrmă ghimpată. în fiecare cotlon
pîndea un terorist arab ai pumnalul în dinți.
Puteau fi recunoscuți în întuneric după scli-
pirea ochilor de fanatici. Străzile și piețele
erau ude și alunecoase de sînge, răsfrîngînd
pîlpîiala luminărilor aprinse peste tot. Fu-
mul acestora se amesteca cu cel al bombe-
lor, purificînd orașul. Am încercat să plîng
pentru cei care-și dădeau viața pentru liber-
tate, dar nu puteam, nu simțeam nimic.
Oamenii ăia nu aveau nicio istorie pentru
mine, nu-i privisem în ochi și nu-i atinse-
sem. Nu aveam amintiri legate de ei care să
mă facă să le simt absența. în schimb min-
tea îmi era bombardată de flash-uri cu Su-
flețel dormind cu fundul în sus sau indesîn-
du-și nuci în buzunare pînă arăta ca un
extraterestru. Astea n-aveam să le mai văd
niciodată și acest niciodată mă îmbolnăvea.
Stăteam cu taică-meu lîngă vef-u1 lui și
plîngeam amîndoi, încercînd să acceptăm
lucruri inacceptabile.
   Pe data de 20 decembrie 1989, la ora
14, Suflețel a apărut în pragul camerei me-
le, murdar și slab, abia ținîndu-se pe picioa-
re. în același moment, în spatele blocului
au izbucnit urletele groaznice ale sirenelor.
Așa că n-am avut timp de întrebări, l-am
azvîrlit repede în borcanul lui și-am alergat

la fereastră să văd ce se-ntimplă. Din came-
ra mea puteam vedea o intersecție a bule-
vardului care străbate cartierul și coboară
spre centru. Două camioane roșii ale pom-
pierilor și cîteva dube de miliție blocau par-
tea de jos a intersecției. De undeva din spa-
tele lor se buluceau în față soldați în uniforme
albastre, tropăind. După cîteva momente
de dezordine s-au aliniat pe două rînduri în
fața mașinilor și abia atunci le-am văzut scu-
turile transparente și bastoanele. După ce
mi-am asamblat binoclul din trusa optică
am putut să le văd și groaza din ochi, prost
ascunsă de vizierele căștilor. Apoi timp de
vreun sfert de oră s-a făcut liniște. Uneori
tăcerea e mai cumplită decît orice urlet, par-
că le-ar conține sub presiune pe toate. Un



Rottweiller care se aruncă fără să latre în
gardul pe lîngă care treci nu-ți declanșează
teama de cîini, ci Frica, devine pentru o cli-
pă însuși Diavolul. Liniștea din spatele blo-
cului a făait să-mi bubuie urechile și să-mi
tremure mîinile cînd i-am imortalizat pe sol-
dați cu Fed-ul adus de mama din Rusia. La
un moment dat am distins în vuietul din ca-
pul meu vocea lui Tanti care, alături de mi-
ne, își împreunase mîinile și se-apucase să
șușotească cu Dumnezeu. Apoi, foarte greu
de definit și de izolat, am auzit Zumzetul.
Era ca și cînd stadionul de fotbal, ai tot cu
tribunele vociferînde, ar fi fost pus pe roți
și tras încet cu camioanele pe bulevard,
apropiindu-se foarte încet. Un cîmp de ten-
siune în mișcare. Din cauza colțului blocu-
lui nu vedeam din bulevard decît o porțiune
de vreo douăzeci de metri în fața soldaților,
așa că a trebuit să citesc restul din gesturile
lor. Le tremurau tot mai puternic mîinile și
bastoanele se loveau de scuturi. Ca și cînd
zgomotul produs le-ar fi dat încredere, au
început să bată tot mai tare, amplificînd gă-
lăgia. Și brusc, probabil la contactul vizual
cu organele de ordine, a izbucnit urletul ba-
laurului cu o mie de capete, tămăduitor ca
un orgasm după atîta așteptare. Mulțimea
s-a ivit de după bloc și s-a oprit în fața ba-

rajului, folosindu-și din plin bojocii pe rit-
mul alert bătut de soldați în tobele lor im-
provizate. Bulgărele dur al muncitorilor de
la combinat adunase în rostogolirea lui spre
centru tot felul de angajați ai unor între-
prinderi mai mici sau mijlocii. Cu imagina-
ția alimentată la crîșmele de pe traseu, lide-
rii au ieșit în față să dea miliției sfaturi care
contraveneau planningului familial, pînă
cînd incendiul din mințile lor a fost stins cu
furtunul de către pompieri. Și, tocmai cînd
mă așteptam să-i văd năpustindu-se asupra
barajului, eroic și absurd ca-n tihnele regi-
zorului național, oamenii au făcut stîn-
ga-mprejur, renunțând la pretenția de a de-
fila pe bulevard ca la 23 August, și-au început
să se scurgă printre blocuri, pe străduțe
dosnice și imposibil de blocat, spre central
unde voiau să mute euforia stadionului.
Soldații au rămas ai buza umflată și după
ce-au mai stat cinci minute, să fie siguri că
nu-i țeapă, și-au strîns efectivele și-au ple-
cat. Tanti s-a așezat în dispozitiv în fața ușii
pentru a-mi bloca accesul la Revoluție. Ma-
ma a ajuns acasă în momentul în care din-
spre centru s-au auzit primele bubuituri,
urmată imediat de un bărbat atît de treaz
încît cu greu l-am recunoscut. Frate-meu
ne-a ținut pe toți cu sufletul la gură încă
vreo oră, întârziind de la școală. Condusese
acasă o gagică, habar n-avea de lupta de
dezrobire. A fost consemnat și el la domici-
liu. Ne-am precipitat toată după-masa între
fereastra pe care zăream, printre două blo-
curi-turn, o bucată de centru învăluită în
hun, zguduită de explozii și urlete cataclis-
mice, și radioul lui taică-meu la care se
transmitea de la mare distanță, dintr-o Eu-
ropă liberă, această etapă devastatoare. Aso-
ciațiile sportive ale armatei, miliției și Se-
curității făceau ravagii în toate orașele,
jucîndu-și cu fervoare meciurile de retrage-
re. Înălțînd spre cer cîntece de lebădă, tri-
miteau spre porți adevărate bombe incen-
diare. Suporterii, care în frenezia lor se
îmbulzeau pe teren, erau salutați cu focuri
de artificii. Și deasupra blocului nostru au
zburat pînă noaptea tîrziu păsări roșii.
    A doua zi oamenii s-au adunat în centru
de dimineață. Mama a început să plîngă pe
la ora 12, în fața televizorului. Repeta în-
truna „A fugit, a fugit, a fugit...“. Dar n-a
apucat, l-au prins și-n prima zi de Crăciun
i-au făcut de petrecanie, lui și neveste-sii.
Din cauza asta am uitat de brad și de cadouri.

26 • APOSTROF

DOSAR

Lupul și Oaia

(fabulă ne rezol vată)


Mitoș Micleușanu


    Născut în 1972 in Crimeea, părinți basa-
rabeni. Autorul volumelor Organismecanis-
me (București, Ed. Ziua, 2002, proză scurtă)
și Tuba Minim (Constanța, Ed. Pontica, 2003,
roman}. Unul dintre cei doi membri ai si-
te-ului Planeta Moldova (www.planetamol-
dova.net), care au scos pe piață și un CD cu
același nume. Artist plastic și muzician. Studii
la Academia de Arte Vizuale din Cltj-Napoca.
Rubrică zilnică la Radio Guerrilla (București).

Intr-o zi lupul s-a pornit la vînătoare de
căprioare și la un moment dat, pe drum,
s-a întîlnit cu oaia.
   -     Bună ziua, lupule.
   -     Bună să-ți fie inima, oiță bîrsană.
   -     Unde te duci, lupule?
   -     Păi uite, mă duc și eu la vînătoare de
căprioare, că sunt flămînd și necăjit.
   -     Lupule, hai să te ajut și eu! Tu prinzi
căprioarele, iar eu știu să fac macaroane. îți
prepar niște macaroane cu sos și carne de
căprioară. Foarte gustoase.
   -     Păi nu știu ce să-ți spun, oiță dragă.
Nu te supăra, dar mie nu-mi plac macaroa-
nele.
   -     Stai, lupule, nici nu știi ce macaroane
gustoase cu sos și carne de căprioară știu să
fac. Nu mă refuza, te rog. Sunt o bucătărea-
să foarte pricepută. Pune-mă la încercare.
N-o să-ți pară rău!
   -     Bine, oiță, hai să vedem.
    Lupul a vînat cîteva căprioare grase și
împreună cu oaia le-au cărat în casa lui, un-
de oaia s-a apucat să prepare mîncarea. Pes-
te o oră mîncarea a fost gata. Un ceaun uri-
aș... Lupul s-a așezat la masa din sufragerie,
iar oaia în bucătărie a mîncat pe ascuns car-
nea și sosul. I-a adus lupului numai maca-
roane. Lupul a început să mănînce maca-
roane, uitîndu-se pieziș în părți. După ce a
terminat, oaia l-a întrebat:
   -     Ei, ce zici, lupule? Nu-i așa că am fă-
cut o mîncare bestială? Ți-am spus eu că
n-o să-ți pară rău.
   -     Da, într-adevăr oaie dragă, ai preparat
niște macaroane minunate. N-am mîncat
niciodată ceva mai gustos. Dar vreau să te
întreb și eu ceva...
   -     Știu ce vrei să mă întrebi. Vrei să mă
întrebi cînd îți mai fac din nou o mîncare
atît de delicioasă, nu-i așa?
   -     Da, într-adevăr, cînd îmi mai faci ceva
la fel de bun?
   -     Hai să ne vedem mîine, vînăm ce-
va și-ți prepar o tocăniță sau un gulaș fan-
tastic!
    A doua zi lupul s-a pornit din nou la vî-
nătoare. S-a întîlnit cu oaia și după ce a vî-
nat o căprioară și niște iepuri, le-au cărat
împreună la el acasă. Oaia s-a apucat să-i
prepare lupului cartofi cu sos de iepure și
cotlet de căprioară. După ce a terminat, lu-
pul s-a așezat la masa din sufragerie, iar oa-
ia la bucătărie a mîncat pe ascuns toată car-
nea și sosul. I-a adus lupului doar cartofii.
De data asta lupul s-a uitat lung în farfurie,

apoi a privit-o îngîndurat pe oaie și nu s-a
atins de cartofi. Oaia s-a uitat mirată la el și
l-a întrebat:
   -     Ce faci, lupule, nu vrei să mănînci?
   -     Să știi, oiță, că nu vreau să mănînc.
   -     De ce?
   -     Păi, mă simt atît de bine împreună cu
tine, încît nu mai simt nici foame, nici
nimic.
   -     Mă bucur, lupule, mă bucur. Dacă nu
mănînci, lasă-mă pe mine, că mi-e foame.
   Oaia a luat farfuria din fața lupului și a
mîncat toți cartofii. Lupul s-a uitat la ea
lung și i-a spus:
   -     Știi, oiță dragă, îmi vine greu să recu-
nosc, dar eu... Eu te iubesc! Te-am iubit din
primul moment în care te-am văzut! Aș
vrea să mă însor cu tine, aș vrea să am o ne-
vastă minunată ca tine. Nu mă refuza, că nu
știu ce voi face fără tine.
   -     Bine, lupule, sunt de acord. Și eu te
iubesc la nebunie.
   Lupul și oaia s-au căsătorit, au făcut o
nuntă extraordinară, unde au invitat toa-
tă pădurea. în noaptea nunții, după ce toa-
te animalele au plecat, oaia s-a apropiat de
lup și i-a spus:
   - Dragul meu, vreau să-ți fac o surpriză!
Așteaptă puțin aici în hol, iar eu mă voi du-
ce în dormitor, voi pregăti patul, voi aprin-
de luminările, voi face un duș, mă voi par-
fuma cu uleiuri de flori, îmi voi despleti
părul și te voi chema. Este noaptea noastră,
iubitule!
   Lupul a fost de acord și s-a așezat în fo-
toliul din hol. A așteptat cît a așteptat, dar
a trecut o oră și oaia tot nu-1 chema. A mai
trecut o oră și lupul a hotărît să vadă ce
se-ntîmplă. Cînd a deschis ușa dormitoru-
lui, a surprins-o pe oaie cum și-o trăgea de
zor cu ursul. Ursul era călare pe oaie și ea
suspina languros. Lupul a tușit de cîteva ori
și amanții s-au oprit. Oaia s-a ridicat repede
din pat și i-a spus lupului:
   -     Iubitule, stai puțin, sper că nu te su-
peri. Uite, dacă vrei îți explic totul și o să-ți
dai seama că n-are sens să te neliniștești.
   -     Dar eu nu mă neliniștesc, iubito, a
spus lupul zîmbind. Eu n-am vrut să vă de-
ranjez, am vrut doar să vă întreb dacă nu
vreți un pahar cu vin sau o felie de tort.
   Ursul i-a spus lupului că ar vrea un pa-
har cu vin, fiindcă era însetat, iar oaia a ce-
rut o felie de tort. Lupul a mers în bucătă-
rie după vin și tort, iar ursul și oaia au
început din nou să și-o tragă. Cînd s-a în-
tors, lupul i-a surprins în plină desfășurare
și a tușit intimidat. Amanții au mai făcut o
pauză și au servit vinul și tortul. Lupul și-a
cerut iertare pentru deranj și a plecat. Și-a
strîns cîteva haine într-un rucsac, s-a uitat
cu dor spre ușa dormitorului și a plecat în
pădure. Era noapte. Pe drum lupul s-a în-
tîlnit cu vulpea. Vulpea s-a uitat la el mira-
tă și l-a întrebat:
   - Ce-ai pățit lupule, de ce ești trist?

   - Păi, cum să-ți spun, vulpe, sunt cam
supărat fiindcă oaia îmi ascunde ceva, dar
nu știu ce anume. Poate îi doar în capul meu,
poate sunt paranoic sau prea gelos. Cred că
eu sunt problema.
   Și lupul i-a povestit vulpii totul cu lux
de amănunte.
   - Vii de mine, lupule, într-adevăr n-ai
de ce să te neliniștești. Oaia te iubește și te
respectă foarte mult, dar tu ești puțin gelos
și n-ai încredere în ea. Să știi că n-ai motive,
mai bine întoarce-te și cere-ți iertare. Cred
că e foarte neliniștită, sărmana, că ai plecat.
Ai grijă, oița e tare sensibilă. Hai, du-te re-
pede și nu mai fi neîncrezător.
   Lupul s-a întors în grabă acasă și cînd a
intrat în dormitor, a surprins-o pe oaie cum
și-o trăgea cu cerbul. El s-a oprit nehotărît
în prag și a tușit de cîteva ori. Amanții au
încetat distracția și oaia s-a ridicat din pat.
   -      Ce faci, iubitule, vrei să ne mai ser-
vești cu ceva? Minunat, uite eu vreau niște
suc de portocale, iar cerbul vrea înghețată
cu frișcă. Fii atît de drăguț.
   -      Bine, iubito, vă aduc imediat, dar vreau
să te întreb ceva.
   -        Da, puișor, spune.
   -      Nu cumva ești supărată pe mine, nu
cumva am făcut ceva ce nu trebuia?
   -      Vai de mine, iubitule. Cum ai putut să
crezi așa ceva? Liniștește-te, totul e în ordi-


hunrtzf


ne, totul e minunat, sunt atît de fericită că
sunt cu tine. Poate singura problema ar fi...
Adică nu-i mare treabă, dar dacă ai putea și
tu să fii mai atent și să nu ne deranjezi prea
tare, știi tu ce vreau să zic. în rest totul e
minunat.
   -     Bine, draga mea. Mă bucur că totul e
în ordine și îți promit că nu mai deranjez.
Imediat vă aduc înghețata și sucul de por-
tocale.
   -        Bine, iubire, hai repejor, că mi-e sete.
    Lupul a fugit la bucătărie după suc. Zîm-
bea și se simțea bine. De atunci lupul și oa-
ia au trăit împreună pînă la adînci bătrîneți,
in pace, înțelegere, iubire și respect. Mai
tîrziu vulpea l-a sfătuit pe lup să înființeze o
asociație pentru tineri însurăței. Un centru
de psihologie a cuplului. Fiind talentat în
domeniu, lupul a urmat sfatul vulpii și a în-
ființat asociația „Respect în Familie“. Acum
lupul este unul dintre cei mai renumiți ex-
perți în probleme de căsnicie și fin psiholog
în domeniul delicat al conviețuirii.


DOSAR

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 27

God is a loser

(fragment)


Mario Emanuel Teodoru


    Născut in Bacău în 1977. Studii la Uni-
versitatea „Babeș-BolyaU, Facultatea de Fi-
lostfie. Lucrează în publicitate de peste 6 ani.
Hobby: „Fumez și beau de 10 ani încon-
tinuu.

            „God is not here today, priesG
            Exorcist, the biginnirg

Atît de multe drame, fiecare secundă, în-
cărcată de tristețea a mii de suflete, aș-
teptînd să răspundă cineva, să se întîmple
ceva, în fiecare zi aceeași așteptare. Pînă
cînd poți să aștepți, să speri, să o iei în fie-
care zi de la capăt și să fii convins că de da-
ta asta ceva se va întîmplă? Asta e tot secre-
tul, să crezi că de data asta o să fie altfel.
    Dacă nu poți face asta, atunci mori. Iar
eu continui să trăiesc. Deși nu am niciun
motiv să fac asta. Poate doar gîndul că în-

tr-o zi se va întîmplă. God is not here today.
El nu e niciodată aici. Și totuși oamenii îl
așteaptă de mii de ani. Trebuie să fii atît de
singur, să-l aștepți atît timp. Cînd voi ter-
mina ceea ce am de spus, voi fi mort. O să
fie o poveste a dracului de lungă, pentru că
vreau să trăiesc. Mi-e prea frică de moarte,
ca să-mi pot permite luxul de a muri. Și, in
plus, știu că într-o zi oricum se va întîmplă.
Ai să vezi;)
   Am să o aștept pînă la sfîrșit. Oricum
nu am altceva de făcut. Va fi sau nu. Dacă
mă înșel, atunci... fuck it. Oh, cît de tare
mă înșel.
   în seara asta nu o sun. Știu că am spus-o
de al dracului de multe ori, dar de data asta
chiar așa e. Nu am să o sun. Punct. Și exis-
tă o singură soluție să nu o fac. Să îmi spun
în fiecare seară lucrul ăsta. Nu ai să o suni,
dobitocule, idiomle, nu ai să o suni! Și de

fapt de ce dracu’ ai face-o? Adică, atunci
cînd suni pe cineva, o faci pentru a produce
ceva pozitiv, nu? O suni pe maică-ta să o în-
trebi ce mai face. E bătrînă, singură și mai
mult decît sigur că gestul tău o va impresi-
ona pînă la lacrimi. O să se gîndească... „Ia
te uită, drăguțul de el, între atîtea probleme
își face timp să o sune și pe bătrîna lui ma-
ma.¹' Mă-ta nu știe, idiotule, că tu îți fuți
banii și viața pe iarbă, nu?! Și că bei ca un
loser nereușit, pînă adormi. Păi, nu, nu știe!
Și pe lingă asta te și iubește. Auzi, cuhnea,
maică-ta te iubește. Niciodată nu am înțeles
cum le reușește imunelor figura asta. Adică
faci un plod, îl hrănești, îl crești și pe urmă
te mai sună o dată pe an. Să-ți ceară niște
bani, pentru cine știe ce datorie făcută la
poker. Căcat. Și ea? Ei bine, ea îl iubește.
Păi, doar e mă-sa! Și atunci? ea de ce nu
poate fi mama? Hm? Aud?... Nu. E o între-
bare idioată. Cum spuneam, atunci cînd
suni pe cineva, în cele mai multe cazuri pro-
voci ceva plăcut. Dacă ai suna-o, dimpotri-
vă, ai provoca o reacție neplăcută. Cum de
ce? Pentru că nu vrea să te audă! Idiotule!
Pulă bleagă ce ești. Nu o interesezi, ai deja
27 de ani, ești chel, nu ai niciun ban! Stai în
chirie! Da!? Ce puia mea ai de oferit? Ha?!
Aud?... a da, nimic. Așa e. Nimic.





                Cadavrobora




            (fragment)



        Pavel Păduraru


    Născut în 1976, la Chișinău. Autorul căr-
ților de poezie La braț cu opoziția (Chișinău,
Ed. Speranța, 1998) și îmi pare că-s Pădurarii
(Biblioteca Huli, 2003). Fondatorul Fundației
Culturale Lolocur (wwwgeocities. com/lolocur).

Oricine intră în casa mea și se culcă în
patul meu își surpă imediat viitorul.
Așa mi-a spus Simona. Eu sunt producăto-
rul suferinței sau virusul blestemului. Ca să
fiu aplaudat, mi se permite să umblu doar
prin gunoaie, să fiu iubit doar de ființe de-
căzute, să iubesc femei regulate de cîini, cai
și sifilitici.
    Pe iubita mea o cheamă Rabla. Ea are
păr roșcat, tuns scurt. Și e frumoasă. Și se
fute bine. Vrea să-i fac un copil și mă amă-
gește mereu că poartă în pîntece a patra
mea odraslă. Ceea ce mă irită și mă face să
alerg la farmacie, ca să cumpăr un test. O
pun să facă treabă mică, chiar dacă îmi mia-
ună că nu iese sau o doare puța și îi arăt
apoi liniuța. Una. Și ea își închide gura.
Apoi nu vorbesc cu ea cîteva zile sau săptă-
mîni, pînă ce mă sună și mă roagă să mai
trec pe la ea.
    N-o iubesc pe Rabla. Mi-e bine cu ea,
însă după ce ejaculez de cîteva ori îmi beau
cafeaua, trag o țigară și mă întorc acasă, mă
simt dobitoc. Trupul meu răspîndește mi-
rosul cățelei transpirate în chinurile facerii.
Mai văd cîte-o javră slăbănoagă și răpănoa-
să pe stradă și mă regăsesc în chipul ei plîn-

găreț. Și-mi jur de fiecare dată că aici am
sfîrșit-o cu ea.
    Rabla mă iubea într-adevăr cînd era bi-
bliotecară. Și fecioară. Pe atunci era blondă
și purta părul prins în cosițe. La instituția
în care lucra se făceau multe praznice în
amintirea poeților neamului și, cînd inte-
lectualitatea noastră își tîrșîia capetele de
pereți, își reținea cu eroism scuipatul ca să
nu se prelingă printre dinți și rîgîia poezii
de dor, eu cu Rabla ne retrăgeam în closet
și ne îmbălam pînă ce auzeam scîrțîitul ușii
de la budă înviorat de vreo bășină mucegă-
ită, ceea ce ne dădea de înțeles că intră un
poet sau un critic literar. Ne strîmbam și ie-
șeam afară. Continuam pupatul în fața bi-
bliotecii, în ciuda epavelor care ieșeau din
casa cărții, clătinîndu-se ca niște scroafe
oloage și privindu-ne cu dispreț. N-o iu-
beam nici atunci, doar că-mi era dragă. Iar
ea aștepta cu nerăbdare zilele în care a mai
pierit vreun poet al neamului, însemnîn-
du-le cu roșu în calendar, ca să mă vadă și să
roșească timidă, jucîndu-și rapid privirea
din ochii mei spre podeaua bibliotecii și in-
vers. Eu eram om însurat și aveam un copil,
ce dracu’... Iar inteLghenția mă cunoștea în
parte și Răbluța mea se sinchisea să nu ne
vadă poeții cît mai erau treji și cu cămășile
curate.
    Apoi a dispărut. A lăsat naibii facultatea
și a plecat în Europa, cu un licențiat crescut
în bani și foarte iubăreț. Ala îi cumpăra bră-

țări de aur și chiloți scumpi, pînă a con-
vins-o că deține cheița fericirii ei. A dezvir-
ginat-o în Italia și s-au mai iubit sărmanii
oameni cîteva nopți. S-au căsătorit, evident.
Au mers în luna de miere pe Coasta de
Azur. Dar într-o noapte s-a trezit din somn
Rabla, dar Salabonul nu mai era. L-a găsit
în altă cameră, futut de două negrese. Rabla
însă l-a iertat, iar spectacolul în trio s-a mai
repetat cîteva nopți. între timp și ea s-a în-
treținut cu un italian, care i-a propus să-l
urmeze. Și Rabla l-a urmat. Dar ăsta era că-
sătorit și fata noastră s-a culcat din dispera-
re cu fiul lui. Și tot așa a continuat poves-
tea, pînă cînd Rabla s-a angajat dădacă. A
lucrat trei ani, iar acum cîteva luni s-a în-
tors acasă.
   Ne-am întîlnit întîmplător, într-o stație
de troleibuz. Tocmai plecase Catinca și i-am
zis să meargă la mine, căci o vreau. Ea m-a
urmat. Și am intrat în căcat. Deși refuz s-o
mai văd și mi se face greață cînd îmi amin-
tesc de sărmana și frumoasa mea Rablă. Da-
că aș fi adolescent, m-aș căsători cu ea. Ca
să divorțăm peste maximum trei ani și să
avem un copil ca o floare.

28 • APOSTROF

Copiii cenzurii
își iubesc mama
(fragment)

Mihnea Blidariu

   Autorul volumelor de poezie No Future
(Biblioteca liuk, 2003), no future (S.C. Uni-
versul, 2004). idealistul, textierul, trompetis-
tul și chitaristul trupei rock Luna Amară - al-
bume: Asfalt, 2004, Loc lipsă, 2006 (www.
luna-amara.ro).

   ...pentru că nu pot să tac,
   pentru că nu pot să mă abțin,
   pentru că așa m-a învățat mama,
                           să spun ce gîndesc.
   ...pentru că am uitat să tac,
   pentru că am uitat să mă abțin,
   pentru că am uitat că mama mi-a zis
               că nu e bine să :pui tot timpul
               cegindești...



        28 ianuarie

Viața mea e un ghiveci de legume. Viața
mea e o ciorbă de perișoare. Un litru de
vin fiert la minus douăzeci de grade. O du-
rere de oase după un concert cu Pantera.
Sex pînă la greață. Marginea unei șosele și
soarele care mă bate-n cap. Viața mea e
multe lucruri, dar nu e o cursă. Nu mă în-
trec cu nimeni și nici nu vreau să ajung pri-
mul nicăieri, pentru că, oricum, acolo unde
vreau eu să ajung nu are cum să mai fie ci-
neva. Vreau să ajung în inima mea. Mintea
o las altora s-o disece, s-o arunce la gunoi
ori s-o pună în vitrină la muzeu - nu-mi
pasă...
   Am avut un vis urît azi-noapte. O aștep-
tam pe ilinca și ea nu mai venea. Am mers
pînă la ea acasă și locuiau într-un aparta-
ment foarte nașpa, neterminat și mirosind a
vechi..., cînd am intrat, taică-său tocmai o
vopsea blondă - evident, șoc! M-a luat la ea
în cameră, unde a tot încercat să-mi zică ce-
va, dar nu reușea și era foarte distantă și ne-
păsătoare. In cele din urmă am plecat cu
senzația că m-a părăsit și ai un mare gol în
suflet; pe drum m-a mușcat un cîine și a în-
ceput să plouă. M-am trezit foarte trist și
speriat, dar cînd l-am auzit pe sandu sforă-
ind mi-a mai venit inima la loc și i-am fotut
un șlap în picior!


   Bă, cum mai sforăie sandu! Aș putea
scrie o carte întreagă numai despre asta.
Sforăiml lui are mai multe etape, toate le-
gate de agricultură și industria de arma-
ment... mai întîi e un tractor, apoi o combi-
nă care treieră și, spre final, tancuri, avioane
în picaj și bomba de la hiroshima! Sunt mo-
mente in care îmi vine să-l scol nu pentru că
mă deranjează, ci pentru că am senzația cer-
tă că se îneacă și moare... ar merita să-l bă-
găm pe un album cu death sau dimmu
borgir.

        Bunicul

(primul dintre copiii cenzurii)
nimicul meu e un comunist adevărat.
D Adică vrea ca tuturor să li se-mpartă to-
tul in mod tgal. Singura problemă (de fapt,

nu singura...) este că ar vrea să le împartă
el... Fost colonel de pompieri, bunicu’ a sim-
țit din plin gustul dulce al autorității. Și era
inevitabil să nu transfere această autoritate și
acasă. Așa cum la unitate soldații dtpindeau
de bunăvoința lui, așa și acasă familia depin-
dea de „înțelepciune a“ lui. Eu nu m-am
conformat -prea independent, prea liber la
minte și la gură, am vrut să fiu pe picior de
egalitate. Nu s-a putut. Nu-l iubesc pe buni-
cul meu. Nu-l iubesc, nu-l respect și n-am
nevoie de sfaturile lui; nici el nu m-a respectat
vreodată, cit despre iubire, nu am fost nicioda-
tă altceva decît substitutul unui fiu pe care și l-a
dorit mereu - adică nu m-a iubit ca pe un nepot.
Pentru bunicul meu, iubire tgal autoritate...
    Pentru bunicul meu, cenzura e ceva cum
nu se poate mai firesc. Fiind acultural complet
(ca să nu zic incult...), i-a păsat prea puțin
vreodată de libertatea de exprimare;pentru el,
ca și pentru mineri, intelectualii au reprezen-
tat și reprezintă o rasă ciudată de oameni ca-
re trăiesc facînd nimic - tot ceea ce nu e mate-
rie e egal cu zero, deci poate fi cenzurat cu
ușurință: dacă nu epalpabil, nu există... din
această rasă fac parte atît propria lui fiică,
cît și „ neprețuitul^ nepot...
    Revoluția l-a prins pe bunicu’ în pijamale
și cu ochii beliți în televizor, uitindu-se cum
se duc de rîpă „epoca de aur“și „tovarășul se-

cretar generala. Nu prea-i venea să creadă.
Sistemul pe care l-a sprijinit și in care-a cre-
zut s-a dovedit a fi putred (nu că n-arji se-
sizat el lucrul ăsta, dar, ca mai toți românii, a
închis ochii...). Ca să compenseze cumva dez-
amăgirea produsă, bunicu’ a găsit repede
ceva in care să creadă, un alt tovarăș pe care
să-l slujească, chiar numai și cu vorba: corne-
liu vădim tudor. No comment. Din cauza
porcului mai devreme amintit, mama a pri-
mit vreo două palme de la bunicu’, ocazie cu
care a primit și el vreo două picioare în gură de
la mine - dacă n-o să mă ierte, nu-i nimic,
nici eu nu am să-l iert vreodată, așa că suntem
chit.
    Bunicule, iți doresc viață Iungă, atît de
lungă incit să nu se mai termine pînă nu o să
înveți să asculți, să respecți și să dăruiești!
Zgîrcitule!

    Democrație, libertate, fericire - cuvinte
despre care nu am să scriu niciodată. Da,
sunt fericit! Cum e? nu pot zice, și chiar da-
că aș putea, tot nu v-aș zice. Aș lua toți filo-
zofii care vorbesc despre libertate și i-aș du-
ce la un concert pink floyd: pentru mine,
asta e libertate... cît despre democrație, am
auzit de la niște români că ar însemna posi-
bilitatea de a face tot ce dorești, că e siste-
mul în care fiecare poate întreprinde tot
ce-1 taie capul! Nu zic nu, sună fain, dar ce
te faci cu băieții care au impresia că semenii
lor sunt doar niște mașini de produs bani
pentru ei ori cu cei cărora, pentru că stau la
cotroceni, li se pare că au ajuns un fel de se-
mizei și o pun pe tanti românia la felații
peste felații cu puia lor de politruc scîrbos!
    Vreau ca adrian năstase și ion iliescu,
emil constantinescu, radu vasile, ciorbea,
băsescu, văcăroiu, roman și toți ăia care se
prefac a conduce țara asta să fie colegi de
apartament cu mine: să mănînce mima’ car-
tofi prăjiți, să tragă în nări mirosul „proas-
păt“ de hamster nou-născut, să vină pe jos
din oraș, să ceară bani de țigări, să cînte
rock pe bani de pîine, să scrie romane de
succes pe gratis, să se fotă în baie și să se fu-
gărească ai controlorii de troleu - și asta nu
pentru că mă simt nedreptățit sau pentni că
aș fi animat de vreun fel de spirit de răzbu-
nare proletară, nu! ci pentru că asta înseam-
nă să trăiești, asta, și nu moaca supusă, de
cîine bătut, a bodyguarzilor, răceala came-
relor de luat vederi, ridicolul întîlnirilor „la
nivel înalt“, bezna din limuzinele de proto-
col, kitsch-ul vilelor sau numărul de zerouri
din conturile elvețiene...
    Un făcător de rime din hip-hopul au-
tohton zicea, undeva, că în românia să tră-
iești înseamnă, de fapt, să supraviețuiești.
Iau cuvîntul și îl desfac: supra-viețuire... da,
așa c! eu, ilinca, sandu, câtă, nick, răzvan,
petru, sorin, richard și atîția alții ca noi su-
pra-viețuim! Și suntem mindri de asta! Dar
tu, vierme de românia și gîndac de parla-
ment, tu, struț cu capul în pămînt, tu cu ce
te mîndrești?...
■
(Continuare în numărul viitor)



Antologie alcătuită de
Alexandru Vakulovski

Ilustrația dosarului:
Dan Perjovschi

DOSAR

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 29

            Uniunea Scriitorilor
            - un an cu o nouă echipă


   Marți, 20 iunie, la ora 12, a avut loc conferința de presă a
Uniunii Scriitorilor din România (USR), cu tema Uniunea Scri-
itorilor - un an cu o nouă echipă.
   Domnul Nicolae Manolescu, președintele USR, a enumerat cî-
teva dintre proiectele începute de noua conducere, unele finalizate,
altele în curs de finalizare. Domnia Sa s-a referit la aspectele activi-
tății de creație și la cele sociale, arătînd că atît acțiunile culturale
(colocvii, festivaluri, lecturi publice, burse, premiile USR etc.), cît
și cele cu caracter social (ajutoare, măriri de pensii, reducerile tari-
felor la casele de odihnă) se desfășoară cu succes și în mod conti-
nuu. Dl președinte s-a referit și la rezultatele pozitive ale unor ac-
țiuni în domeniul patrimonial ale USR, ca și la activități în sensul
transparenței și comunicării între membri, între filiale, conducere
și membri etc.
   Domnul Varujan Vosganian, vicepreședintele USR, s-a referit
la bugetul Uniunii, la colectarea bună a timbrului literar cuvenit
USR (în numai 6 luni s-a colectat o sumă superioară cu mult celei
adunate în 10 ani anteriori), la perspectivele de a realiza proiectul
bugetar al USR cu excedent important, în urma unui spor de 60%
la capitolul venituri. A evidențiat, de asemenea, mărirea salariilor
la USR și la revistele sale. Dl Vosganian a enumerat inițiativele le-
gislative ale USR în domeniul social și patrimonial, ce vor aduce
beneficii importante Uniunii.
   Domnul Gabriel Chifti, secretarul USR, a anunțat intenția
USR de a înființa o revistă a tinerilor scriitori, pe baza unui
concurs de proiecte, și a făcut cunoscută intenția USR de a realiza
un program pentru sporirea vizibilității scriitorilor contemporani

în societate. Dl Chifti s-a referit, de asemenea, la participarea USR
la activitățile și inițiativele ANUC, precum și la unele detalii
privind aplicarea legii indemnizațiilor compensatorii pentru artiști.
Au fost marcate conlucrarea mai bună a conducerii USR cu filia-
lele sale și inițiativa organizării ședințelor Comitetului Director
succesiv la filialele din țară, pentru a facilita dialogul între acesta și
membrii USR.
   în final, conducerea USR a răspuns unor întrebări ale ziariști-
lor privind chestiuni de detaliu.




            Concurs de proiecte
            pentru o nouă revistă literară


    Prin aprobarea Comitetului Director, ratificată de Consiliu,
USR a hotărît să înființeze o revistă literară a tinerilor scriitori. în
acest scop, USR inițiază un concurs de proiecte care să cuprin-
dă următoarele repere: program editorial, o descriere a revistei
(nume, date tehnice, număr de pagini, propunere de machetă
etc.), formulă redacțională, public-țintă, costuri și alte informa-
ții menite să personalizeze proiectul. Revista va avea o perio-
dicitate lunară. Salariile, precum și costurile de administrare
vor fi suportate de USR la un nivel și după schema redacționa-
lă comună revistelor aflate în proprietatea USR. O parte a
fondurilor necesare editării va fi atrasă de către redacția revistei.
Termenul pentru predarea proiectelor la secretariatul USR este
1 septembrie 2006.

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statutu-
lui, Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia nu este responsabilă pentru po-
litica editorială a publicației și nici
pentru conținutul materialelor pu-
blicate.

              Comitetul Director
              al Uniunii Scriitorilor
              5 iunie 2003


        Către cititorii din țară
        ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2006, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukăcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 18 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se
abonează pe 1 an primesc revista fără majorările de
preț provocate de inflație.


        Către cititorii din străinătate
        ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2006, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money order) în contul:
    Fundația Culturală Apostrof
    Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
    Cont USD: RO58BRDE130SV06674381300
    Banca Română pentru Dezvoltare - Group Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81-83, SWIFT BRDEROBU
    Costul abonamentului este:
         pentru 3 luni: 1 3$
         pentru 6 luni: 26$
         pentru 1 an: 52$
    In costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.



            Cuprins


• Cafe Apostrof                                                   Momente Mynheer            Norman Manea                         16
                                         Praetextatus       2, 18 Norman                     Marta Petreu                         17
• Estuar Norman Manea                                             • Dosar ----fC                                                    
A cincea imposibilitate                  Marco Cugno        3     Foc la bocanci!            Alexandru Vakulovski                 19
De la August Prostul la huligan          Sanda Cordoș       6     -2 ani                     un cristian                          21
Clovnii totalitari din secolul XX        Ruxandra Cesereanu 7     Contrabandiștii            Laura Francisca Marcu                22
Anii de ucenicie ai lui August Prostul   Ștefan Borbely     8     bob                        Cosmin Mașca                         23
Norman Manea, stil și traumă             Corin Braga        9     Contrasensul vieții        1-.g'ȘrS 1      George Mureșan       24
Reflecții despre întoarcerea huliganului Matei Călinescu    10    Unchiul Antonin                    ।       Cristian Robu-Corcan 25
Singur ca Norman Manea                   Leon Volovici      11                               țț.               Mihai Mateiu       26
Tușe la un portret de Hidalgo            Irina Petraș       12    Lupul și Oaia              Mitoș Micleușanu                     27
Biobibliografie Norman Manea                                13    God is a loser             Mario Emanuel Teodoru                28
Afinități: Celan - Manea                 George State       14    Cadavrobora                Pavel Păduraru                       28
Exercițiu de autenticitate               Călin Teutișan     15    Copiii cenzurii își iubesc mama                 Mihnea Blidariu 29

30 • APOSTROF

CARTEA DE CARE Al NEVOIE


        Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele titluri încă disponibile:


•  Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
  poezie, 2000, 88 p.                         5 lei

Colecția „Filosofie contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
 traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p. 3 lei

Colecția „Filosofie modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul, 2003,
 128 p.                                    10 lei

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
•  Vladimir Jankelevitch, Să iertăm?
  traducere de Janina Ianoși, postfață de (or (anoși,
  1998, 82 p.                              3 lei
•  JClRGEN HaBERMAS, JoSEPH RaTZINGER,
 Dialectica secularizării. Despre rațiune
 și religie, traducere de Deua Marca,
 prefață de Andrei Marca, 2005, 120 p.     20 lei

Colecția „Filosofie medievală"
•  Sf. Anselm din Canterbury,
 Monologion despre esența divinității
 traducere de Alexander Balmcarten, 1998, 162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 21 6 p.   4 lei

Colecția „Filosofie românească"
•  Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești,
  1996, 392 p.                                10 lei
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003,
 146 p.                                    10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
 Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.      8 lei

•  D. D. Roșca,
  Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneac, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 1 38 p.           3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
  ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
  2000, 1 32 p.                              5 lei

Colecția „lanus"
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, 2003,162 p.                        8 lei
•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.                10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004,
 380 p.                                       20 lei
•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p.         5 lei
•  Norman Manea, Despre clovni
 eseuri, 1997, 230 p.                         4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                             4 lei
•  Norman Manea, Fericirea obligatorie
  proză, 1999, 192 p.                             5 lei
•  Florin Sicoie, Sîmbăta engleză și alte
 povestiri, 1998,130 p.                       2 lei
•  Ramiro de Maeztu, Don Quijote, Don Juan
 și Celestina, traducere de Mariana Vartic,
 prefață de Ion Vartic, 1999, 264 p.          6 lei
•  Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
  roman, 2001, 128 p.                             5 lei
•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, 2001, 132 p.                        9,90 lei
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev. Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta, 2004,125 p.           1 o lei

•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a ll-a adăugită, 2002, 284 p. 15 lei

•  în lumea taților, carte gîndită și alcătuită de
 Marta Petreu, 2004, 236 p.                   12 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
  traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
  2003, 96 p.                               7,50 lei
•  Lukăcs J6zsefz Povestea „orașului-comoară".
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei
•  Georgeta Horodincă, Duminică seara,
 2006, 231 p.                                 20 lei
•  Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
 îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
 de Marta Petreu, 2005, 188 p.                20 lei
•  Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
 și alte eseuri, 2005,172 p.                  20 lei
•  Marta Petreu, Conversații cu..., voi. II,
 2006, 1 32 p.                                20 lei
•  Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
 Corin Braga, Virgil Mihaiu,
 Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
 Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.               20 lei

Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta
  Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu,
  2002, 160 p.                              10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
•  I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
 ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire.
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.             5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru). Aforisme, prefețe de
  I. Necoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleolocu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Radu Petrescu₍ Corespondență • Sinucide-
 rea din Grădina Botanică (varianta întîi în
 facsimil), ediție de Marta Petreu și Ana Cornea,
 prefață de Marta Petreu, 188 p.              5 lei
•  Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 202 p.            5 lei
•  Alexandru Vona, Misterioasa dispariție
 a orașului din cîmpie, proză, postfețe de
 Marta Petreu și Ion Vartic, 2002, 152 p.     6,90 lei
•  Dumitru Țepeneac, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                                 6,30 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii.
  Dicționar-Antologie, 2002, 288 p. 16 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                                 7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
•  Irina Petraș, Camil Petrescu. Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.               8 lei
•  Irina Petraș, Ion Creangă, povestitorul
  2004, 146 p.                                 10 lei

Colecția „Istoria filosofiei"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche. Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                 10 lei

Colecția „Poeme"
•  Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                  15 lei

REDACȚIA:                               
Marta Petreu                            
(redactor-șef)                          
Ana Cornea                              
Irina Petraș                            
Adriana Pop                             
Horvăth Săndor                          
Virgil Leon                             
Lukăcs Jozsee                           
Ana Pop                                 
(contabilitate)                         
Tehnoredactare:                         
Nicolae Turcan                          
EDITORI:                                
□    Uniunea Scriitorilo                
din România                             
□    Fundația Culturală                 
Cont la BRD Cluj:                       
în lei: SV7853701300                    
în euro: SV653440130                    
Revista apare cu spriji                 
□ Ministerului Cultu                  or
din România                           ro
□    Consiliului Local C 5              
ADRESA REDACȚI           ^POSTROf       
Cluj-Napoca              r              
Str. I. C. Brătianu, nr. Apostrof       
cod 400079               0              
Tel., fax: 0264/432.444  nul:           
e-mail: apostrof@revis   ii și Cultei   
• Revista APOSTROF       uj-Napoca      
în Lista-catalog a publ  EI:            
interne, editată de RC   >2,            
la poziția 4251.         ta-apostrof.   
Manuscrisele primite     igurează       
nu se înapoiază.         icațiilor      
ISSN 1220-3122           DIPET S.A.     
Revista este înregistra  la redacție    
cu nr. 45630/22.05.19!   tă la OSIM     
Vignetele revistei repr  )6.            
variațiuni grafice de (V ezintă         
după desene de Franz     ihai Barbu     
                Tiparul: Kafka.         
Centrul de Presă Re      format         

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclusi-
vitate, autorului.
Apostrof

Adresa redacției: 400079, Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444

Anul XVII, nr. 7 (194), 2006 • 31