
Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 1

în apărarea
Universității „


In ultimele săptămâni, Universitatea „Ba-
beș-Bolyai“ a fost obiectul unei campanii
mediatice locale și internaționale, care, dez-
informând opinia publică și forurile euro-
pene cu privire la respectarea drepturilor
educaționale ale minorității maghiare din
România, urmărește scindarea Universității
„Babeș-Bolyai“, distrugerea caracterului ei
multicultural și multilingual, precum și re-
venirea la o formă de învățământ revolut,
instaurat de oficialitățile comuniste din Ro-
mânia după 1948.
   în realitate, Universitatea „Babeș-Bolyai“,
principala universitate din Transilvania, cu
peste 43.000 de studenți, are o structură
modernă și democrată, adoptată în 1995,
prin Carta Universității „Babeț-Bolyaia. Car-
ta a reorganizat instituția pe trei linii de
studii (română, maghiară, germană). Aceste
trei linii de studii sunt în conformitate cu
structura culturală și istorică a Transilvaniei.
Ele se reflectă în existența a 19 facultăți în
care se studiază complet în limba română, a
16 facultăți în care se studiază complet în
limba maghiară, a 10 facultăți în care se stu-
diază complet în limba germană, iar în 2 fa-
cultăți se asigură studiul ebraicii și al istori-
ei poporului evreu. Structura universității a
fost rezultatul opțiunii corpului academic,
care, în locul monoculturalismului - depă-
șit din multe puncte de vedere în lumea de
azi - a ales multiculturalismul și multilin-
gvismul.
   In ceea ce privește drepturile educațio-
nale, niciodată nu au studiat mai mulți ma-
ghiari în limba maghiară, la Universitatea
„Babeș-Bolyai“ existând astăzi 50 de speci-
alizări la nivel de licență, 6 extensii în teri-
toriu, 22 de specializări la nivel de maste-
rat, cu 6.401 studenți la nivel de licență și
271 de studenți la nivel de masterat; la
aceștia se adaugă 1.887 de studenți ma-
ghiari care studiază, conform opțiunii lor,
în alte limbi.
   Profilul multicultural al universității s-a
dovedit a fi o soluție înnoitoare și democra-
tă, confirmată ca atare de cele 3 evaluări in-
ternaționale la care ea a fost supusă: înaltul
Comisar OSCE pentru Minorități, 2000; Eu-
npean University Association, 2001; Salzbuip
Seminar, 2002. De asemenea, trebuie să adău-
găm că din 1995 încoace nu s-a înregistrat
la Universitatea „Babeș-Bolyai“ nicio plân-
gere de discriminare etnică sau de disftinc-
ționalitate a sistemului multicultural.
   Actuala campanie de presă amestecă în
mod voit două lucruri care nu au nimic în
comun, și anume doleanța comunității ma-
ghiare de a avea o universitate maghiară de
stat și structura academică multiculturală-
multilinguală a Universității „Babeș-Bolyai“.
Dorința comunității etnice maghiare de
a avea o universitate monoculturală, mo-
nolinguală, construită pe criterii pur et-
nice, este o problemă de rezolvat între
comunitatea maghiară din România și
statul român. Rezolvarea acestei dolean-
țe nu are însă nicio legătură cu Univer-
sitatea „Babeș-Bolyai“ și nu trebuie fă-
cută pe seama instituției academice clujene.
Universitatea „Babeș-Bolyai“, programatic

Babeș-Bolyai"


multiculturală și multilinguală, este o insti-
tuție de tip european, a cărei armonie aca-
demică trebuie să rămână neatinsă. Dacă
maghiarii doresc o „casăK academică pur ma-
ghiară, această chestiune se discută în alt
loc. Dar nu înțelegem ca, în acest scop, să
dezmembrăm „casa“ multiculturală, de tip
european, care este Universitatea „Babeș-
Bolyai“ în forma ei actuală.
  1 martie 2006

Mircea Alexei, Ileana Almașu, Liviu Alma-
șu, Maria Dorina Anca, Alina Andreica, Li-
viu Antonesei, Liviu Apetroaie, Radu Arde-
lean, Călin Baciu, Nicolae Balotă, Ștefan
Balotă, George Banii, Alexander Baumgar-
ten, Gabriel Bădescu, loan Bălin, Maria
Bârsan, Vaier Bel, Patrel Berceanu, Andrei
Bereschi, Miron Beteg, Titus Beu, Dorii
Blaga, Petru Blaga, Ana Blandiana, Anca
Boca-Stângaciu, Simion Bogdănescu, Car-
men Borbely, Ștefan Borbely, Mircea Bor-
cilă, Corin Braga, Alina Branda, Wolfgang
Breckner, Florin Buciuleac, Gheorghe Bui-
că, Augustin Buzura, Gheorghe Carageani,
Matei Călinescu, Liviu Câmpeanu, Magda
Cârneci, Liliana Ceașcai, Alexandru Octa-
vian Centea, Ruxandra Cesereanu, Doina
Cetea, Cristian Chifu-Oros, Marius Chivu,
Aura Christi, Nicolae Ciango, Gheorghe Cio-
banii, Călin Ciobotari, Nicolae Coande,
Călin Cocora, Mariana Codruț, Dragoș Co-
jocarii, Marian Constandache, Radu Con-
stantinescu, Daniel Corbii, Constantin Cos-
ma, Ontic Cozar, Castelia Cristea, Daniel
Cristea-Enache, Ion Cuceu, Marco Cugno,
Elena Daina, Ionel Daina, Ștefan Damian,
I. Maxim Danciu, Monica Diaconii, Adina
Dinițoiu, Cornel Dîrle, Vasilian Doboș, Mi-
hai Dragolea, Constantin Dram, Partenie
Dumbravă, Sorin Filipescu, Carmen Firan,
Teodor Fischer, Mircea Flonta, Militon Fren-
țiu, Sandu Frunză, Gal Lăszlo, Floria Gâr-
bea, Cătălin Ghiță, Adrian Grănescu, Ladis-
lau Gyemănt, lovanca Haiduc, Georgeta
Horodincă, Carol lancu, Moshe Idei, Petru
Ilea, Liviu Ilieș, Doina loanid, Gelu lones-
cu, Florin Dan Irimie, Victor V Jinga, Dan
Jumara, Vasile Leb, Carmelia Leonte, Cris-
tian Livescu, Silviu Lupescu, Tiberiu Maior,
Liviu Malița, Mircea Maniu, Florin Mano-
lescu, Solomon Marcus, Delia Marga, Cos-
min Marian, Diana Marieșan, Rolf-Frieder
Marmont, Mariana Marolicaru, Sorin Mar-
țian, Dumitru Matiș, Bruno Mazzoni, Ilea-


   Biroul de Presă al Universității „Babeș-Bolyai“ ne anunță că laureatul Premiului
Nobel, Elie Wiesel, a comunicat conducerii Universității „Babeș-Bolyai“, printr-o scri-
soare din 15 martie 2006, trimisă de la Boston University, că își retrage semnătura de
pe scrisoarea trimisă presei internaționale, în care se susținea separarea Universității
„Babeș-BolyaD. Elie Wiesel a fost unul din semnatarii unui memoriu care a circulat în
presa internațională în februarie a.c., memoriu prin care se reclama lipsa drepturilor
academice ale maghiarilor din România și ce cerea înființarea Universității „BolyaD
prin spargerea Universității „Babeș-Bolyai“. Conducerea UBB, se arată în comunicat,
a prezentat, pe plan intern și internațional, o serie de materiale informative, din care a
reieșit starea reală de lucruri de la UBB și prin care a cerut ca dezinformarea despre
această instituție academică să înceteze. Din comunicatul de presă rezultă, de aseme-
nea, că UBB stă la dispoziția oricăror instituții și persoane din țară și din străinătate
pentru a oferi informații concrete, complete și verificabile despre organizarea sa multi-
culturală și multilinguală și despre respectarea drepturilor academice ale maghiarilor
din UBB.



pa '.gr .u
1—■ j- -i.■•. ■.! uir ■ < T
na Mălăncioiu, Anca Măniuțiu, Mihai Mă-
niuțiu, Claudiu Mesaroș, Ciprian Mihali,
Dan C. Mihăilescu, Marius Miheț, Blaga
Mihoc, Florin Moldovan, Florina Moldo-
van, Ion Moldovan, Petronela Moldovan,
Victoria Moldovan, Mircea Morariu, Ca-
melia Morarii, Liviu Muntean, Adrian Mu-
ram, Anton Mureșan, Ion Mureșan, Ana
Mureșanu-Hagiu, Vasile Muscă, Carmen Mu-
șat, Antoniu Radu Negru, Virgil Nemoianu,
Basarab Nicolescu, loan Nistor, Răzvan
Nistor, Andrei Oișteanu, Dumitru Oneț,
Dochița Onul, Radu Onul, Adrian Opre,
Doina Opriță, Mircea Opriță, Nicoleta Pai-
na-Racolța, Octavian Paler, Liviu Papuc,
Constantin Parascan Butnarii, Virgil Pașca,
Dora Pavel, Eugen Pavel, Laura PavelTeu-
tișan, Nicolae Păun, Gheorghe Păvălescu,
Ovidiu Pecican, Lăcrămioara Perju-Dum-
bravă, Mircea Petean, Dan Petrea, lustinian
Petrescu, Marta Petreu, Daniela Pintea, Ion
Piso, Livia Piso, loan Plăiaș, Rudolf Po-
ledna, Sorina Poledna, Aurel V Pop, Cor-
nelia Pop, Eugen Pop, loan-Aurel Pop, Lia-
na Pop, Marius Dorel Pop, Monica Pop,
Ovidiu Pop, Mircea Popa, Ionel Cătălin Po-
pescu, lonuț Popescu, Octavian Popescu,
lulia Popovici, Elena Porumb, Andrei Pot-
log, Radu Precup, Vasile Preda, Nicolae Pre-
lipceanu, Mircea Pricăjan, Dorn Radosav,
Tania Radu, Mihaela Rascarache, Dan-Eu-
gen Rațiu, Victor Rebengiuc, Edgar Reich-
mann, Gheorghe Roman, Ancelin Roseti,
Traian Rotariu, Romulus Rusan, Flavia Ru-
sii, Nicolae Sabău, Nora Sava-Rebreanu,
Gheorghe Sălăgean, Wilfried E. Schreiber,
Gheorghe Schwartz, Lucian Scurtu, Dan
Shafran, Alexandru Singer, Simona Sora,
Adam J. Sorkin, Nancy Sorkin, Cassian Ma-
ria Spiridon, Monica Spiridon, Cristian Stan,
Dan Stanca, Valeriu Stâncii, Gheorghe Stra-
tan, Vasile Surd, Virgil Surdeanu, loan Sza-
bo, Andrei Șerban, Alex Ștefanescu, Dom-
nița Ștefanescu, Ion Taloș, Călin Teutișan,
Vladimir Tismăneanu, Mihaela Toader, Ni-
coleta Tohănean, Lucian Tomescu, Sanda
Tomescu, Ștefan Trappen, Gabriel Troc,
Nicolae Turcan, Dumitru Țepeneag, Vasile
Țibre, Cristian Ursii, Ion Vartic, Lucian Va-
siliu, Ion Vianu, Ștefan Vianu, Gheorghe
Vidican, Leon Volovici, Magdalena Vorzsak,
Gheorghe Zamfir, Vlad Zdrenghea.
■
Total: 242 semnatari

2 • APOSTROF

                Cîntecul Margaretelor





                     Meine Ruh ist hin,
                     Mein Herz ist schwer;
                     Ichflnde sie nimmer
                     Und nimmermehr.
Goethe, Faust

L-ați găsit pe Bulgakov la Moscova?, am
fost întrebată candid intr-o amiază de au-
gust, la exact o lună de la întoarcerea noastră
din orașul maestrului.
   Intr-adevăr, m-am întrebat eu a doua zi,
sîcîită de amintirea răspunsului dezlînat pe
care, din nou luată pe neașteptate, i-1 dădu-
sem derutantului meu interlocutor, într-ade-
văr, l-am găsit eu oare pe Bulgakov la Mos-
cova sau, ca să vorbesc precum lonescu,
numai mi-am trambalat pină acolo propri-
ile mele „valize^? L-am găsit eu oare pe
Bulgakov în imobilul demonizat de pe Sa-
dovaia 302 bis - acum Sadovaia 10, dar pînă
să ne prindem noi că moscoviții au schimbat
numerotarea clădirilor am avut ce umbla în
cerc vicios! -, așa cum în 2000 cu siguranță
l-am găsit pe Cioran în „porumbarul lui
de pe me du Cceur Couronne din Dieppe,
unde, ca și la magnoliul plantat de rășinărean
în grădina de La Cour Normande din Va-
rengeville, am ajuns grație lui Constantin
Tacou? Sau cum, într-un septembrie scăldat
în aur, grație Biancăi și lui Nicolae Balotă,
l-am aflat pe Proust în casa lui din Illiers-
Combray?
   Ce am găsit eu oare din nefericitul ma-
estru și din neliniștita lui donna, din Mar-
gareta cea plăsmuită nu numai după chipul
și asemănarea Elenei Sergheevna Bulgakova,
ci și în respectul prototipului goethean?

            „Liniștea mea,
           Odihna toată -
           Nu le mai aflu
           AL, niciodată.

            Cînd el lipsește
           Lumea-i mormint.
           Mă pierd de jale
           Și nu mai sînt.

            Sărmanul meugind
           S-a rătăcit.
            Sărmanul meu suflet
           S-a risipit. “

   Sub cerul înalt al ambiguei amiezi de va-
ră, întîi în germana lui Goethe, apoi în tra-
ducerea lui Blaga, cîntecul Margaretei, al tu-
turor Margaretelor, suna ca o nu mai puțin
ambiguă adiere a destinului, adică a întîm-
plării... Care are întotdeauna - o știm de la
Aristotel - două fețe: norocul bun și noro-
cul rău. Destin care, cînd vine, ne pune la
încercare nu numai rezistența, ci și maturi-
tatea, noi cuvenindu-se să-l recunoaștem du-
pă singura față pe care la început ne-o arată,
dar știind, din adîncul obscur al ființei, că
trebuie să fim pregătiți pentru foarte proba-
bila ivire și-a celeilalte...



Niciunul din prozatorii ruși pe care-i iu-
besc nu m-a învățat că Moscova este o

pădure. Știam, dinAbiw Karenina, de la Levin,
că „Babilonul nostru desfrînat“ e scump,
puțind înghiți într-o noapte venitul unei mo-
șii (scumpă e Moscova și astăzi, iar Virgil
Mihaiu, ai jazzmanii lui, poate depune măr-
turie), sau că verile moscovite sînt fierbinți
și prăfoase. Din Război și pace aflasem de
bulevardul Arbat, pe care au umblat și tru-
pele lui Napoleon, și buimăcitele personaje
ale lui Bulgakov, și pe care ne-am preum-
blat și noi, cei patru cavaleri bulgakofili -
Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Virgil
Mihaiu și ai mine -, minunîndu-ne de mul-
țimea Matrioșelor, iar eu, de strălucirea și
mărimea chihlimbarelor... Nu, nicăieri nu
mi-a fost dat să văd atîta chihlimbar și în
atît de multe nuanțe...
   Moscova din literatură - cu casa Ros-
tovilor, cu Arbatul cel vechi, cu lacul pe ca-
re patinează Kitty, cu bisericile în care se
roagă Natașa Rostova, cu Kremlinul ei de
temut sau cu sălile ei de bal, unde valsează
și Anna Karenina, în negrele ei dantele, și
fericita Natașa, în noaptea primului ei bal -
a fost însă pentru mine, pînă în vara 2005,
o geografie fantastică și la fel de accesibilă
precum canalele de pe Marte... La fața lo-
cului am văzut însă, cu neascunsă stupoare,
că „îngrămădirea necuprinsă de palate, case
gigantice și cocioabe“ a orașului, de la care
plecînd pe drumul fără de întoarcere își ia
rămas-bun maestrul, este, de fapt, o pădure.
Una în care oamenii au tăiat străzi și au
construit. în mijloc stă sîmburele de piatră
al orașului vechi, ale cănii străzi seamănă cu
cele pariziene de sfîrșit de secol al XlX-lea.
Atîta doar că sînt mai largi, iar mașinile cir-
culă pe ele fără nicio limită de viteză. în în-
tregul ei însă, Moscova este, ca Washingto-
nul, o pădure în care oamenii au construit
în toate cele trei dimensiuni ale spațiului.
Pe orizontală, orașul se întinde cale de cîte-
va ceasuri, așa că, de pildă, ca să ajungem
de la Ambasada României - care nu este nici-
deaim periferică - în centm, la Cetatea Krem-
linului ori pe Tverskaia, ne trebuiau mini-
mum 50 de minute, combinînd microbuzul
cu metroul. în sus, față de cea mai înaltă
clădire pe care o știa Bulgakov, pe a cărei te-
rasă de piatră se adună suita lui Woland în
ceasul plecării, se înalță mai nou, răzleți și
stridenți, fără armonia sfidătoare a celor din
New York, zgîrie-norii. în jos, în adînc, sînt
temnițele și metroul. Personajele lui Bulga-
kov nu umblă cu metroul, ci iau tramvaiul,
taxiul, camionul, iar cele alese, precum regi-
na Margareta, coada de mătură... Dar me-
troul moscovit exista și pe vremea scriitoru-
lui și are o grandoare în comparație cu care
acela parizian devine strict simpatic. N-am
văzut nicăieri scări rulante atît de abrupte și
de lungi, de parcă ar trebui să-și livreze în-
cărcătura - umană - direct în gurile iadului.
Și nu o singură stație are mai multe nivele
subpămîntene.
   Prin metrou am avut noi într-o zi - în 8
iulie - siguranța cît se poate de bulgakoviană
că sîntem... purtați (De cine? Oho! ) în cer-
curi concentrice. A fost singura dată cînd
l-am văzut pe Corin enervat, fiindcă instinc-

• Biserică veche din Cetatea Kremlinului, cu turle
  ca niște pintenoage. Foto: M. R

• Mormîntul lui MihaiI Bulgakov și al Elenei
  Bulgakova, în cimitirul Novodevicii. Foto: M. P.

• Dorin Popescu, Ruxandra Cesereanu și Corin
  Braga în incinta complexului mănăstiresc
  Novodevicii. Foto: M. P.

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 3

• Curtea interioară a imobilului de pe Sadovaia 10, unde a locuit Bulgakov la începutul anilor 1920. Foto: M. P.

• Camera de pe Sadovaia 10, în care a locuit Bulgakov. Foto: M. R

• Cetatea Kremlinului. Foto: Corin Braga

tul său spațial, care-i funcționase pînă atunci
fără greș - el găsind drumul ca un cline de
vînătoare urma vinarului, astfel incit Ruxan-
dra și cu mine nu făceam decît să-l urmăm
liniștit -, a dat atunci de mai multe ori chix.
Și-am fost purtați prin subpămîntă vreme
de cîteva ceasuri.
   Noroc că ziua moscovită este, la vreme
dulce de vară, nespus de lungă. La 10 seara,
soarele strălucește pe cer ca la noi la 8. La
miezul nopții, cerul are culoare cenușiu-al-
băstrie, iar la 4 dimineața, „laptele zorilor“-
ca să folosesc formula altui tragic invocator
de Margarete, Paul Celan - este albastru
stins. Nordul!, mi-am spus după vreo două
zile, cu aceeași încîntare cu care Caragiale
hotăra că acela care n-a văzut amiazănoaptea
nu știe nimic despre frumusețe... Nordul și
Fuga tpre nord a lui Klaus Mann, și nordul
lui Stere și acela al lui Strindberg... și lunga
zi a fragilor de pădure... La Moscova, cerul
c altfel, mai apropiat de pămînt, filtrînd o
lumină mai blîndă, difuză, și ținind sus, în
„iarba lui albastră“, nori la fel de frumoși
precum cei ai Parisului.



Mi-ar fi greu să susțin că l-am simțit pe
      Bulgakov în camera lui de la etajul IV
de pe Sadovaia 302 bis, unde a locuit, prin
1921, vreme de o lună, impregnîndu-se, du-
pă cum singur spune, de „ororile traiului în-
tr-un apartament comun". Aici localizează el
acțiunea din Maestrul și Mmgareta, făcînd din
apartament locuința lui Woland și a suitei
lui răzbunătoare. în momentul de față, scă-
rile care duc spre apartament sînt acoperite,
spre ofensa locatarilor din celelalte aparta-
mente, de greșiți în toate limbile, iar apar-
tamentul însuși este proprietatea și sediul
unei fundații culturale. în camera scriitoru-
lui, numai fereastra, parchetul, ușa și o biza-
ră ferestruică ovală care dă spre coridorul
apartamentului mai sînt încă originale; iar
pe pereți te întâmpină o expoziție perma-
nentă de fotografii ale celebrului fost chi-
riaș, pe care, de fapt, eu te cam știam din
cartea Mariannei Gourg. în același imo-
bil, și tot pe stingă, dar la intrarea în curte,
se află, la parter, apartamentul primei
soții a lui Bulgakov, în care s-a înființat nu
demult o altă fundație Bulgakov, tot nongu-
vernamentală, în care sînt adunate imagini
și documente de pe vremea scriitorului.
Nici aici nu există însă niciun obiect perso-
nal al romancierului, ceva, o tabacheră sau
o pipă, o carte sau un creion care să-i fi tre-
cut prin mînă. îmi amintesc ce tare m-a emo-
ționat, cînd am făcut albumul Locatarilor de
la ducea, un carnețel îmbrăcat în catifea ver-
de, moale și pălită de ani, cu notele de călă-
torie ale lui Goga. îmi plac obiectele care
au fost ținute în mînă, atinse, folosite, uza-
te, ele îmi mai pot spune ceva despre fostul
lor proprietar. Și aproape că mi-1 întrupează.
Autograful lui Blaga pe o carte mi-1 apro-
pie, omenește vorbind, mai mult decît o
savantă monografie. Dar, cum am spus, nu
am avut norocul să văd niciun obiect perso-
nal al lui Bulgakov. Numai uși și geamuri
pe care cu siguranță le-a deschis și le-a în-
chis, curtea interioară a unui imobil pe un-
de cu siguranță a umblat, statuia lui Pușkin
de pe Tverskaia, pe care cu siguranță a pri-
vit-o; apoi, cerul și lumina Moscovei, sub
a căror cupolă cu siguranță a respirat.

4 • APOSTROF

    Cerul de iulie și lumina care scalda ora-
șul n-au avut cum să se schimbe din anii
interbelici și pînă acuma - mi-am spus. Fac-
torii cosmici și geografici au o anume in-
varianță pe termen lung - m-am consolat
eu; de pildă, în rîul Moscova - un fluviu, de
fapt! - am văzut, înfloriți galben, nuferi, ca-
re mi-au amintit scalda nocturnă a vrăjitoarei
Margareta. Și, dacă nu l-am putut afla în
obiectele lui personale pe autonil singuru-
lui roman perfect, muzical și rotunjit eleatic
în sine pe care îl știu, l-am aflat în schimb în
aceste invariante cosmice, în calitatea lumi-
nii și a întunericului.

*

Lumina și întunericul este și tema cea
mai adîncă și mai ambiguă din Maestrul
și Margareta. Bulgakov deținea în mod intim
nu numai sinonimia dintre lumină, bine,
Dumnezeu, pe de o parte, dintre întuneric,
rău, Diavol, pe de altă parte, ci și neliniști-
toarea intuiție a consubstanțialității lor me-
tafizice. Cele două istorii care compun în
mod muzical romanul - istoria sacră, yerus-
halayimică, a lui Isus; istoria profană, mos-
covită, a maestrului și-a îndureratei sale iu-
bite - sînt unite într-o singură narațiune
inclusiv prin jocul lumină-beznă. întrebarea
- sfîșietoare - cu care rămîne cititorul ro-
manului: ce se întîmplă cu maestrul, este el
mîntuit sau nu?, este formulată în mod sim-
bolic ca o întrebare despre lumină:
    „Dar de ce nu-1 luați voi, în lumină?"
    Și, ce semnificativ, întrebarea n-o pune
un oarecare, ci Woland însuși. Și o pune „du-
pă o vreme de tăcere", adică, traduc eu, de
stupoare: de ce nu este mîntuit maestrul, el,
care a suferit atîta pentru Fiu?
    Maestrului din roman i-a fost dată odih-
na: căsuța cu un aer ușor german, la care
ajungi trecînd peste pîrîul cu apa tulbure a
vieții. Maestrului real, adică lui Bulgakov
însuși, i-a fost dat mormîntul din ansam-
blul mănăstiresc Novodevicii.
    L-am văzut: o piatră neagră pe care este
înscris numele lui și al Margaretei sale, Elena
Sergheevna Bulgakova. La ceasul prînzului,
cînd am ajuns noi acolo, aeml umed și ră-
coros care scălda cimitirul - o atmosferă pe
care la Cluj o poți respira, în anii ploioși, în
luna mai - era clorofilă pulverizată. Pe mor-
mîntul îndrăgostiților înflorise, stingher și
patetic, un fir fragil de liliac mov. Alături,
in incinta complexului, se înălțau turnurile
de „turtă dulce" ale bisericilor. Sînt mai mul-
te biserici, iar unele au culoarea brun-roșia-
tică a Pieței Roșii. Noi eram singurii vizita-
tori. Ne-am plimbat printre clădirile care i-au
plăcut și lui Bulgakov și pe care alter ego-ul
său romanesc le privește în clipa de dinain-
tea plecării ai Woland. Iarba era tunsă scurt,
florile de grădină erau înflorite pe mormin-
tele străvechi ale cîtorva morți celebri - de
pildă, toți Soloviovii - care sînt îngropați în
interiorul zidurilor.
    Eram în mijloatl Moscovei, pe aleile unui
ansamblu mănăstiresc din secolul al XVI-lea,
și nimic din zarva și din pulsația uriașă a
uriașei capitale nu ajungea pînă la noi. Un
sentiment de împăcare și de veșnicie, care
m-a mai atins numai în micile cimitire de
țară, a pus stăpînire pe mine. Am intrat pe
rînd în bisericile din incintă. în pridvorul
închis care înconjoară biserica principală,
Maica Domnului din Smolensk, m-a atras
ca pe o pilitură de fier magnetul unei icoa-
ne epice. Una uriașă, cu Judecata de Apoi:

in centru e pictată o balanță, iar pe unul din
talgere se află, la judecată, un om. Un dia-
vol mic, lipit de fundul balanței, o trage în
jos; dar, de la o mare distanță, un înger cu
o suliță neverosimil de lungă, lungă ca bra-
țul supraelastic al Hellei, îl împunge pe dră-
cușorul cel viclean și restabilește dreptatea
judecății: lupta dintre bine și rău, dintre me-
sagerii lui Dumnezeu și aceia ai Diavolului;
și omul, ca miză și cîmp de luptă.
    Văzusem deja Muzeul Tretiakov, cu ga-
leriile lui de icoane și cu biserica din Tol-
machi, văzusem bisericile vechi din mîndra
Cetate a Kremlinului. Eram oarecum obiș-
nuită cu turlele în formă de ceapă care colo-
rează cerul Moscovei oriunde întorci privi-
rea. Și începusem să bănuiesc că Maestrul și
Margareta, roman pe care nu încetez să îl
recitesc încă de pe vremea liceului, nu este
o carte excentrică și savantă, ci una organic
născută și crescută din solul ailturii ruse. Că
este produsul perfect, „copt", al unui uriaș
sediment religios, reprezentat de un mile-
niu de ortodoxie rusească plină de fervoare;
avînd, bineînțeles, și jocuri intertextuale cu
Faustul lui Goethe. Dar acolo, la fața locu-
lui, mi-am dat seama că este în primul rînd
un produs rusesc născut din cei 800 de ani
de ortodoxie atestată documentar. Aceeași
fervoare religioasă care a înălțat biserici și a
creat uluitoarele icoane rusești i-a creat, în
literatură, pe Dostoievski și pe Bulgakov. Pe
Dostoievski, cu Frații Karamazov și cu dia-
volul meschin și reumatic al lui Ivan; pe
Bulgakov, cu Maestrul și Maigareta și ai dia-
volul său justițiar și de asemenea reumatic.
    Bineînțeles, a existat, și pentru Dostoievski,
și pentru Bulgakov, Faustul lui Goethe. Se
poate urmări - aș putea-o face acuma, în-
tr-o expunere comparativă întrețesută cu ci-
tate - cum trece motivul diavolului de la
Goethe la Dostoievski și de la amîndoi la
Bulgakov. Dar ar mai fi fost oare cei doi mari
ruși sensibili la dialectica Dumnezeu-Diavol
fără uriașa chestionare asupra divinului pro-
prieA ortodoxiei rusești?
    în pridvorul celei mai mari biserici de la
Novodevicii, mă uitam pierdută la icoana
aceea nu lipsită de umor, cu îngeri și cu dia-
voli, gindindu-mă că Bulgakov i-a modelat
pe Woland și pe Margareta în dialog cu
Goethe, dar că romanul său este în primul
rînd o distilare rusească, o narațiune scrisă
„la comandă": și anume, la... „comanda"
lui Dostoievski.
    Adică: diavolul lui Ivan invocă istoria sa-
cră a lui Isus și declară că îi știe toate amă-
nuntele pentru că el a fost de față:
    „Am fost de față atunci cînd Cuvîntul
răstignit pe cmce s-a ridicat la centri, ducînd
cu sine sufletul tîlhantlui cmcificat alături".
    Iar Bulgakov, prin Woland, nu face decît
să povestească ceea ce a anunțat diavolul
dostoievskian:
    „Adevărul e... că eu am fost de față la
toate acestea", spune Woland, narînd pati-
mile lui Isus și garantîndu-le, la rîndul lui,
prin calitatea sa de martor. Narat pe rînd de
trei voci (de Woland, de maestnt, de scrii-
toml omniscient care unește romanul sacnt
cu acela profan și închide astfel narațiu-
nea, și preluat apoi de Ivan Bezdomnîi, căci
o istorie sacră se cere perpetuată printr-un
lanț viu de oameni care o poartă, lăsîndu-se
posedați și devorați, adică distruși de ea),
romanul eristic este o temă de casă pe care
Bulgakov o scrie sub impulsul lui Dosto-
ievski și în dialog cu acesta, și anume um-

• Coridorul cu ferestre ovale care duce la camera
  lui Bulgakov. Foto: M. R

• Virgil Mihaiu, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu
  în cafeneaua Bulgakov, Sadovaia 10. Foto: M. P.

• Mănăstirea Novodevicii. Foto: Corin Braga

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 5

• Ulița veche a Arbatului. Foto: M. P.

• Complexul mănăstiresc Novodevicii. Foto: M. P.

• Ruxandra Cesereanu în Patriarșie Prudî. Foto: M. P.

plînd de conținut epic fraza indiscretă a dia-
volului lui Ivan.


Și: dacă Diavolul există, de ce nu ar fi
putut fi de față la răstignirea lui Isus, pen-
tni ca apoi să fie prezent ca Mefisto în Faust,
ca diavol meschin în Frații Karamazov, ca
Woland în Maestrul ți Maigaretaî

*

Că e același diavol și la Dostoievski, și la
Bulgakov, că acesta din urmă s-a jucat
să conserve, la Woland, trăsături palimpsesti-
ce ale diavolului dostoievskian, asta e sigur.
Ținuta soioasă a lui Woland - la un moment
dat, poartă o cămașă de noapte murdară și
peticită, are un halat pătat etc. - repetă și
caricaturizează apariția „ponosita" și „jer-
pelită“, de o curățenie îndoielnică, a „dra-
cului de duzină“ care îl agasează pe Ivan;
iar reumatismul foarte teatral al lui Woland
preia, într-un joc intertextual șăgalnic, reu-
matismul malițiosului „drac reumatic“ ca-
re-1 sicîie pe Ivan. Și tot așa e și cu marea
dezbatere despre lumină-întuneric: un pa-
limpsest goethean-dostoievskian, rescris de
Bulgakov și turnat într-o formă perfectă.

*

Noi am stat la Moscova doar cu ceva
mai mult decît Woland și ludic-atrocea
lui suită: ei, de miercuri pînă sîmbătă seara,
dar romanul îi urmărește și-n drumul lor de
pe un tărîm pe altul, în noaptea de sîmbătă
spre duminică; noi, de luni după-amiază pî-
nă duminică dimineață. în scurtul timp pe
care l-am petrecut acolo, grație Ruxandrei,
care pregătise țintele și traseele încă de aca-
să, am avut totuși vreme să percep grandoa-
rea religioasă a sufletului rus și să-i dau pe
loc dreptate lui Cioran, care, prin compara-
ție, deplîngea mediocritatea călduță a orto-
doxiei românești. Icoanele rusești pictate
pe blană trainică de lemn sînt mari cit ușile
de palat, așa că în comparație cu ele acelea
ale noastre, pe sticlă fragilă, par simple bi-
belouri. .. De fapt, tot ce am văzut la Mos-
cova (mă rog! exagerez: aproape totul!) e
mare, croit cu larghețe: distanțele sînt uria-
șe, străzile au 6-8 benzi de circulație; clădi-
rile staliniste, 7 la număr, după care a fost
copiată Casa Scînteii, sînt vizibile din orice
punct al orașului, inclusiv de pe fluviu; me-
trourile, cu stațiile lor enorme și decorate
individualizat, sînt opere de artă; rîul Mos-
cova nu e un rîu, ci un fluviu pe care se cir-
culă cu vaporașul. Umblînd prin Moscova,
fie prin subpămînta ei înfricoșătoare, fie cu
vaporașul pe fluviu, fie pe străzi, simțeam -
exact ca în America, unde de asemenea este
o croială continentală a lucrurilor - respira-
ția din rărunchi a unui mare imperiu. Pa-
radoxul este prezent la tot pasul, exact ca-n
România: lîngă o clădire luxoasă, țărănci -
îmbrăcate exact ca ale noastre - vindeau fruc-
te cu ulcica sau buchete de flori de cîmp.
Așa se face că pe strada Sadovaia am mîn-
cat, în prima mea dimineață moscovită, boa-
be (nespălate!) de zmeură, cumpărate de la
o țărancă ce sta ciucită pe trotuar. Sau, ca să
dau un alt exemplu: la Tretiakov, mergînd
noi să ne închinăm la icoana Maicii Dom-
nului din Vladimir, veche din secolul al
Xll-lea, am ieșit din galeriile propriu-zise
ale muzeului și am ajuns, spre uimirea mea,

într-o biserică: biserica Sf. Nicolae din Tol-
machi, integrată în muzeu, dar care este în-
că vie, adică în care se fac nu numai înregis-
trări de muzică (am CD-uri, o frumusețe,
ai muzica religioasă a lui Rahmaninov, în-
registrate acolo), ci și slujbe. Noi trei, Rux,
Corin și cu mine, am picat de pildă în toiul
unei slujbe religioase, iar ca să ajungem la
icoana (făcătoare de minuni, se spune; ori-
cum, superbă, în negru-brun și aur) a Mai-
cii Domnului, am stat cuminți la coadă,
printre țărăncile venite de cine știe unde.
Mi-a plăcut, recunosc, masa aceea femini-
nă, tăcută, năcăjită, căutîndu-și alinarea la o
icoană, mi-au fost dragi femeile acelea de la
țară care aprindeau luminări subțiri, galbe-
ne, exact ca acelea din bisericile noastre, în
stînga și-n dreapta Fecioarei. Am aprins și
eu, cu gîndul la morții mei, în frunte cu
Augustin și cu Petru, cu gîndul la viii mei și
la dorințele mele, nu toți și nu toate chiar în
ordine. Dar, dacă nici în fața unei icoane
așa de vechi, care de-a lungul secolelor tre-
buie să fi suportat tot sublimul și tot infer-
nul uman, nu aș cuprinde cu gîndul întrea-
ga zbatere a pornirilor mele, atunci unde?
Orice loc din lume e bun ca să te rogi, cred
eu, și orice rugăciune, tocmai pentru că spo-
rește cantitatea de necîntărit a gîndurilor
intenționat orientate spre bine din lume, e
bună.
   Tot în Muzeul Tretiakov am stat înde-
lung în sala Repin, vrăjită de un tablou mic,
bun să-l strecori sub braț: Tolstoi, pictat în
haine de mujic și desculț, culcat pe frunze
într-o pădure. O mică minune. Apoi, în sa-
la Rubliov, Ruxandra ne-a dus direct la icoa-
na, nu foarte mare, dar celebră, căci laitmo-
tiv de film, a Sfintei Treimi. înfruntă noul
mileniu, străveche și grațioasă, oarecum la
adăpost în sicriul ei vertical de cleștar. Dacă
însă mi s-ar fi dat să aleg un obiect cu care
să plec acasă, aș fi luat micul tablou cu Tol-
stoi adormit în pădure, pe frunze. M-a vră-
jit, la fel ca peștele cel mic al lui Brâncuși,
văzut în 1995 la Centrul Pompidou, pentru
totdeauna. Genul acela de vrajă grea pe ca-
re mi se pare că-1 conceptualizează Platon
cînd scrie undeva că viața merită să fie trăi-
tă numai dacă omul ajunge să contemple
,frumusețea însăși“. Cele două „obiecte“, peș-
tele cel mic al lui Brânaiși și Tolstoiul lui Re-
pin, mi-au căzut ai tronc și m-am îndrăgos-
tit de ele fulgerător încă din prima secundă.



Moscova e mare, ceea ce apare pe hartă
drept învecinat îți cere, în realitate, să
mărșăluiești vitejește două-trei sferturi de ceas.
Trecerile de pietoni sînt rare, înlocuite fiind
ai pasajele subterane ori cu pasajele de me-
trou. Traseele din Maestrul ți Margareta, pe
care noi le-am făcut cu sfințenie, sînt lungi,
zidul Kremlinului, lîngă care stă Margareta
cea îndurerată și se lasă acostată de Azazello,
este roșu și ține cale de-un ceas... Am fost,
de jur împrejurul lui, cu Virgil Mihaiu. Am
fost și înăuntrul lui, în Cetate, cu Rux și cu
Corin. Am intrat în toate bisericile vechi,
ne-am uitat la frescele ori la icoanele care le
tapetează, am atins cu podul palmei mor-
mintele de piatră ale țarilor și țarinelor care
așteaptă la întuneric și la răcoare trîmbița
înaltă a Judecății de Apoi. Cel mai mult m-au
intrigat acoperișurile bisericilor din Kremlin:
au turle de aur, înfipte în acoperiș ca niște
picioroange (mie îmi aminteau sculpturile
bizare ale lui Max Ernst), fără însă ca înă-

6 • APOSTROF

untru să existe cupolele care duc spre aceste
turle cu cruce. Lipsa de stil a arhitecturii bi-
sericești rusești - sau talmeș-balmeșul de
stiluri care se încalecă și se hibridează reci-
proc - este fascinantă. M-a intrigat și mate-
ria în care s-a clădit: cărămida. Nu piatră,
nu granit, ca-n Occident - ci cărămidă, adi-
că lut. Lut, culoare, multă culoare, ca de co-
feturi un pic indigeste: verde, roz, brun-roș-
cat, albastru, alb, și aur, mult aur. Cioran
scrie undeva despre lipsa de stil a culturii
ruse; ei bine, arhitectura și coloritul biseri-
cilor din Moscova îl confirmă. Bisericile
vechi din Kremlin, ca și o mulțime de clădiri
vechi din preajma catedralei Vasili Blajennîi
și a Pieței Roșii (care e roșie de la ocrul cu
care sînt vopsite clădirile, o culoare foarte
caldă și frumoasă, pe care mi-ar plăcea s-o
revăd iarna, în contrast cu zăpada) ori de pe
Arbatul vechi mi-au sugerat un uriaș impe-
riu, de lut și poleit cu aur. Așa, ca Ateneul
Român: lut cu marmură. O incompatibili-
tate structurală, un mod oriental de a înfrun-
ta istoria.
   Umblam prin Moscova, prin aerul ei ră-
coros și prin lumina ei dulce, neîncetînd să
mă minunez de întinderea orașului și de can-
titatea forțelor de supraveghere: de frica aten-
tatelor, ni s-a spus, capitala este împînzită
de miliție, de soldați, de securitate în civil
și, peste toate astea, de oamenii de pază ai
fiecărui magazin sau restaurant mai acătării.
Nicăieri altundeva, poate numai în Cluj, în
decembrie ’89!, nu am văzut o asemenea
desfășurare de forțe. Pare un oraș în stare de
asediu, prin ale cărui păduri și parcuri, in-
clusiv la periferie, te poți plimba la orice
oră din zi și din noapte fără niciun fel de
risc de a fi agresat. Turiștii străini sînt rari și
provoacă un fel de panică. „Sînt timizi cu
străinii", a observat suav Corin. Timizi, cînd
le ceri o informație; nepoliticoși, cînd eziți
să cumperi ceva; și agresivi, zic eu, amintin-
du-mi o prăvălie cu chihlimbaruri cît ouăle
de găină de pe Arbatul vechi, cînd vor ei să
te facă să cumperi. Cu excepția metroului,
care e ieftin, prețurile sînt astronomice. Am
umblat puțin și prin prăvăliile de pe Arbat
și de pe Tverskaia, și prin acelea de la Gum.
Alexandra Beleavski, de la Radio România
Cultural, introdus în istoria de detaliu a
orașului, ne-a ispitit în paradisul gurmeți-
lor, magazinul Eliseiev, de pe Tverskaia, pe
care-1 știam vag din romanele rusești și care
m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva e
Torgsin-ul, scena penultimului spectacol
al cuplului Behemoth-Cadrilat. Datorită lui
Alexandru, am reușit să aleg, într-o uriașă
librărie de pe aceeași uliță a Tveralui, o edi-
ție bibliofilă și pe gustul meu a Maestrului
și Margaretei. Iar apoi, ducîndu-ne să ne
arate o clădire Jigendstil, mutată prin anii
’30 de la stradă vreo 15 metri mai în spate,
ca să fie salvată de demolare, m-a făcut să
descopăr cea mai bună prăvălie de CD-uri...
Am stat în ea, cu Gil, vreme lungă, răsco-
lind după discuri sută la sută rusești... Pen-
tru mine, a fost clipa de grație, fiindcă
vînzătorul, imens și băgăreț, a fost așa de
contrariat că nu-1 las să-mi vîre pe gît discu-
rile pe care voia el și că-i fac față, încît, în
vreme ce-mi căuta agitat CD-uri cu adevă-
rat rusești, n-a încetat să mă bodogănească
drept insuportabilă turistă italiană. Cel mai
dor îmi este însă de puzderia de prăvălii de
la Gum: ca să cruț plictiseala vădită a Ru-
xandrei, nu am intrat decît în vreo trei, în
fugă, așa că am fost frustrată de unul dintre
cele mai simpatice spectacole pe care mi le




ofer întotdeauna în străinătate. în prăvăliile
de lux găzduite în fostele grajduri imperia-
le, prețurile erau exorbitante, cu mult mai
mari decît în Occident, o adorabilă jachetă
roz costa cît salariul meu de universitar pe
o lună; dar spectacolul lor, pe care nu l-am
trăit pînă la capăt, mă face să visez o întoar-
cere la Moscova: așa, în triumf.



In amiaza moscovită a zilei de 6 iulie, încer-
cînd să ajungem pe jos de la Tretiakov în
Piața Roșie, fără să intrăm în masa de mos-
coviți revărsată pe toate străzile după un
miting și fără să intrăm direct în brațele
forțelor de ordine care păziseră mitingul, am
umblat vreme de-un ceas pe cheiurile Mos-
covei. De sus, vedeam nuferi galbeni înflo-
riți pe marginea apei, ce-mi aminteau de
florile galbene, „oribile", pe care le ține Mar-
gareta în mînă la prima ei întîlnire cu maes-
trul, și-apoi de ierburile prin care înoată ea
în noaptea cînd devine vrăjitoare. Scena îno-
tului, cu rusalcele străvezii care-i dansează
și cu broscoii care-i cîntă după partituri lu-
minate de smocuri de putregai, stă în bibli-
oteca mea ideală împreună cu nunta din
Călin, file de poveste... Numai scriitorii foar-
te mari reușesc asemenea gingașe triumfuri,
numai ei se pot juca pe tot registrul, de la
gingaș pînă la grotesc.
    Iar la Margareta, a cărei vilă am fost s-o
căutăm pe undeva, pe străduțele din jurul
Arbatului, nici nu știu ce mă preocupă mai
mult: fața ei îndurerată, chinul ei „crunt"
de îndrăgostită care nu-și află iubitul și care
știe că trebuie „să-l uite sau să moară", fi-
indcă, precum cealaltă Margaretă, simte că
fără el „Lumea-i mormînt"? Sau, poate, îmi
place felul inspirat, căci „lung și scabros",
în care-1 înjură? Ori felul în care dă pe gît
un pahar de spirt curat, și asta în compania
lui Woland? Cruzimea ei, cu siguranță, este
liniștitoare. Ctun liniștitor este pentru mi-
ne, de altfel, aburul crud care condimentea-
ză întreg romanul.

*

Am petrecut la Moscova șase seri, și-n
fiecare mi-am repetat fraza aceea grea de
melancolie, pe care memoria mea a reținut-o
fără niciun efort: „O, zei! ce trist e pămîn-
tul în faptul serii". E un verset care îmi deș-
teaptă instantaneu în minte nu numai ima-
ginea trupei lui Woland în zbor violaceu de
ducă, ci și pe aceea, arhaică, a înserărilor in-
digo, de august-septembrie, din Clujul ani-
lor ’80, a înfricoșatelor mele amurguri din-
tr-un deceniu în care am învățat nuanțele de
oroare ale beznei. Din frazele bulgakoviene
pe care le știu pe dinafară cea mai dragă îmi
este totuși alta: o emite Woland, după ce
Behemoth smulge, foarte tehnic, capul cam-
perului Bengalski:
    „Ce să-i faci... Sunt oameni ca toți oa-
menii... Uneori și mila bate la poarta inimii
lor".
    Văd scena fără efort, îl văd pe Behemoth
sărind pe capul cam chel al lui Bengalski, îl
văd răsucindu-i-1 cum ai răsuci un dop cu
tirbușonul, văd arteziana de sînge fierbinte
și văd trupul decapitat mai facînd un pas
înainte să se prăbușească. Și aud sala Tea-
trului de Varietăți - pe care zadarnic l-am
căutat, el este invenția pură a scriitorului,
reale sînt alte teatre, inclusiv Balsoi Teatrî, în



• Biserica Maica Domnului din Smolensk. Foto: M. P.

• Patriarșie Prudî sau locul unde începe Maestrul și
  Margareta. Foto: Ruxandra Cesereanu

• Virgil Mihaiu și Corin Braga lîngă zidul Kremlinu-
  lui. Foto: M. R

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 7

junii căruia am umblat - gemînd de spaimă
și de milă. Ca efect teatral, scena aceasta es-
te promițătoare de catharsis deplin. Cred că
așa a și fost pentru Bulgakov. Iar fraza sa
despre milă, o frază demnă de Nietzsche.
Acesta din urmă știa, contrar culturii creștine
a mizericordiei, că mila este o ispitire, chiar
un păcat: contra individuației.

*

Cit despre cruzime, o, da, ea există în
Maestrul și Margareta cită sare în mare.
Cmdă este, de pildă, scena finală de la Casa
Griboedov (casă pe care Ruxandra, ghidată
de instinct și de hărțile ei minunate, a gă-
sit-o într-o clipită), unde vizita de onoare a
cuplului Behemoth-Cadrilat (să nu uităm
că diavolul dostoievskian poartă haine... ca-
drilate!, deci Cadrilatul Koroviev se autole-
gitimează ca descinzînd direct din Dostoiev-
ski!) se sfîrșește într-un nig atoatemistoitor.
Cmde sint răzbunările vrăjitoarei Margareta
în zbonil ei nocturn, crud-comice pățaniile
doamnelor care, la Teatrul de Varietăți, își
dau hainele proprii la schimb pentru altele,
mai elegante, în magazinul deschis de dia-
voli, pentru ca apoi să rămînă, pe cea mai
sofisticată stradă a Moscovei, pe Tverskaia,
„numai cu chiloții pe ele“.
   Dar cel mai crud este totuși destinul ma-
estrului, neprimit în lumină, ci sortit odih-
nei. Toată argumentarea pe care „bătrînul
sofist“ Woland i-o servește ironic lui Levi
Matei, despre consubstanțialitatea origina-
ră a luminii cu bezna, toată această argu-
mentare este un abil joc intertextoal al lui
Bulgakov cu Goethe și cu Dostoievski. Ide-
ea coexistenței lor liminare și a faptului că
lumina-bezna își cîștigă sensul numai una
prin alta, așa cum binele își cîștigă sensul pe
seama răului, și viceversa, nu reușește însă
să atenueze durerea mea de cititor: durere
că maestrul n-a fost mîntoit.
   în lungile amurguri de nord și-n nopți-
le de culoarea cenușii pe care le-am petrecut
la Moscova, prea năucă de noutatea ca de
poveste a orașului, nu m-am gîndit la asta,
înainte insă și după, da, m-am gîndit înde-
lung la ambiguitatea fundamentală a bă-
trînului sofist care, de la Dante la Bulgakov,
muncește, alegînd el însuși pentru Dumnezeu
binele de rău. Pregătită prin educație și prin
fire să văd mai ales umbra și răul, pe care nu
o singură dată le substitui, printr-o logică
de tipul parspro toto, întregului, sub lumina
filtrată a verii și cu imaginea Moscovei rea-
le, dar impregnate și anamorfozate de topo-
grafia ficțională a lui Bulgakov, m-am între-
bat dacă nu cumva binele și răul nu se află
totuși, leibnizian, într-o inefabilă cumpănă.

*

Totul este mare la Moscova, cu excepția
parcului Patriarșie Prudî: locul unde în-
cepe Maestrul și Margareta, prin coborîrea
sofianică a sacrului - a sacrului ca diavol, ce
să facem! - peste capitală. Noi, minați de ne-
răbdare, am greșit: ar fi trebuit să mergem
acolo în amurg, ca-n roman. Ne-am dus di-
mineața. A fost singurul loc care m-a deza-
măgit din toată Moscova. Mi-1 imaginasem
mare - e minuscul. Mi-1 imaginasem un la-
birint de alei, și nu e decît un careu de co-
paci cu o batistă de lac în centru. E mai mic
chiar și decît parcul Ambasadei, unde ne
plimbasem cu Ruxandra cu o seară înainte,
turmentate de soarele care strălucea pe cer

și după 10 seara. Meschin și îngropat în sti-
cle goale de bere și de vodcă, părea nu locul
unde a umblat cîndva Woland, ci pur și sim-
plu o pubelă. L-am revăzut într-un amurg:
curat și dichisit, era mic-burghez și cumin-
te. Dar pentru mine vraja lui s-a dus pentru
totdeauna.
*

jk Maestrul și Margareta este romanul co-
/vl borîrii sofianice a transcendentului
peste lume sau, dacă ne gîndim strict la su-
ita diavolească și la crudele ei isprăvi, ro-
manul descinderii pedepsitoare a sacrului în
lume. Iar după ce Woland își Împlinește mi-
siunea, după ce răul este sancționat și fiecă-
ruia i se dă după credința sa, orașul mai trece
printr-o încercare. Și anume, el este purificat,
întîi prin foc ceresc:
   „Peste întreg orașul alerga un singur fir
de foc“,
   apoi prin apă:
   „Se năpusti ploaia din răsputeri asupra
pămîntului“.
   E un potop simbolic care încheie „tot ce-
ea ce încă trebuie să fie încheiat“, cum spu-
ne Woland. Iar după „potop“, deasupra ora-
șului se înalță, ca semn al iertării divine,
curcubeul:
   „azvîrlit peste oraș, în tării, arcul multi-
color al curcubeului se adăpa din rîul Mos-
cova“.

*

Altele sînt locurile fermecate, în care m-aș
întoarce, la Moscova. Mi-a plăcut, de
pildă, parați bătrîn și în pantă al Ambasadei
României. Ambasadorul român de atunci,
nu altoi decît Dumitru Prunariu - care ne-a
descris, la cererea mea, bezna cosmică -, sau
„ghidul“ nostru, Dorin Popescu, entuzias-
mați de straniul nostru entuziasm pentru un
scriitor rus, ne-au făait, de altfel, cam toate
chefurile. Nu-i vorbă, Ruxandra are o forță
de convingere nemaipomenită cînd vrea, iar
la Moscova a vrut să aibă. Cred c-a ajutat-o
și pălăria de vrăjitoare, canonică și de origi-
ne consacrată: italiană. Speram că o s-o poar-
te tot timpul, eram dispusă să mărșăluiesc
disciplinat în spatele ei, dar ea n-a pus-o
decît în cafeneaua Bulgakov de pe Sadovaia
10 și, pentru o clipă, cit s-o fotografieze
Corin, în Piața Roșie...
   La mănăstirea Andronic, undeva în pe-
riferia estică a Moscovei, acolo n-avea pălă-
rie. Acolo avea informații culese din timp
și-l avea pe Corin, ca ghid infailibil. Am fost
avertizați că e un loc greu accesibil, dar, de
fapt, schimbînd cîteva metrouri și minunîn-
du-ne iarăși și iarăși de monumentalitatea
stațiilor, am ajuns destul de simplu la desti-
nație. Periferia Moscovei e banală - poate fi
confundată cu orice alt loc cu blocuri din
lume, inclusiv cu Bucureștiul ori cu Clujul.
De la metrou pînă la mănăstirea în care se
presupune că e înmormîntat Rubliov pei-
sajul urban e unul oarecare. Mănăstirea în-
să, tăcută și ocolită de turiști, cu un muzeu
mic și fascinant, mă legăna în iluzia unor
vremuri treaite și pașnice. Dacă voi mai ajun-
ge vreodată la Moscova, mi-ar plăcea să mă
întorc în „sala conclavului", ctun am bote-
zat-o eu, populată cu apostoli în mărime
naturală, așezați de jur împrejurul pereților,
ca un sobor solemn gata să-l întîmpine pe
Isus... Numai aureolele grele de aur le tră-
dează condiția lor eternă, de opere de artă...
Erau așa de convingători, încît, pentru pri-


8 • APOSTROF

ma dată de cînd eram în Rusia, am întins
precaut un deget, un singur deget, să ating
o ferecătură de argint de pe veșminte: dar
m-a oprit vocea fermă a supraveghetoarei
de sală...
   N-am văzut în muzeele rusești nici ca-
mere video, nici alt mijloc de supraveghere
tehnică. Ci numai oameni, femei de pază
care privesc, probabil într-o plictiseală fero-
ce, turiștii rari și tăcuți. Tehnica nu pare a fi
partea tare a Rusiei: am văzut stații de me-
trou ai scările blocate, ușile de la toaletă sînt
stricate și te închid într-o capcană îngustă,
robineții de baie curg, lifturile se blochează
și așa mai departe. Tehnic, Rusia este rugi-
nă și paragină. Dar nu pentru tehnica ei ne
aflam noi acolo.




Am suferit, la Moscova, un șoc antropo-
logic: am văzut mii de superbe Lolite.
Pînă la douăzeci și ceva de ani, femeile sînt su-
perbe: blonde, unduioase și dulci. După
această vîrstă, devin uriașe, adică grase. Și,
cum nu am văzut nici măcar un singur băr-
bat arătos, ci numai bărbați șterși, nu înalți,
aproape la orice vîrstă cu burtică, m-am în-
trebat intrigată cu cine-și fac femeile cele
uriașe fetele lor superbe, subțiri? Ce secret
genetic, ce taină biologică zămislește, din
bărbați nesemnificativi și din femei greoaie,
ai 20-30 de kilograme în plus, batalioanele
de Lolite ispititor-firave? Sau: ce chimism
al sîngelui sau al vieții le metamorfozează
pe zveltele rusoaice de 20 de ani în femei cît
dulapul?

*

Nu trebuie să închid ochii ca să văd Mos-
cova, în lumina ei moale de vară, ai stră-
zile ei largi, cu forfota de pe Tverskaia... Cu
clădirile ei de piatră cenușie și cu sutele,
poate miile de simboluri comuniste: secera
și ciocanul, steaua roșie decorează nu nu-
mai stații grandioase de metrou, ci și clă-
diri... Pe ziduri, inscripții istorice, din vre-
mea răposatei orînduiri, îl celebrează pe
Lenin și pașii construcției comunismului.
Istorie fixată în simboluri, în piatră, în me-
tal. O istorie plină de durere și de sînge.
N-am văzut Berlinul - dar mă întreb cum
ar fi ca pe clădirile lui să fie conservate ur-
mele lui Hitler... Și: în ce fel poate și trebu-
ie să fie făcută o bună despărțire de trecut?
Rîzînd?



In apartamentul în care Bulgakov a locuit
la începutul anilor ’20 vreme de-o lună,
se perindă acum tot felul de vizitatori. Du-
pă ^raj/zYz-urile de pe casa scărilor, mulți
par a fi sataniști.
   Noi ne-am dus pur și simplu ca scriitori.
O meserie nu foarte curată, recunosc.
   Poate că la Moscova Bulgakov n-a fost
ai totul prezent la întîlnirea cu mine. Dar
maestrul și Margareta sa, preaim și Woland,
care el însuși a făcut luminile, cu siguranță
da.
■
11 august 2005-18 martie 2006



• Doamna și Domnul ambasador Dumitru Prunariu și trei cavaleri bulgakofili. Foto: Virgil Mihaiu

• Stație de metrou decorată cu simbolurile comunismului. Foto: M. P.

• Piața Roșie. în fundal, Catedrala Vasili Blajennîi. în stînga, magazinele Gum. Foto: M. P.

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 9

            Cărți care ne lipseau



Am mărturisit adesea că
tânjesc, în primul rând,
după lucrări de sinteză și
de referință. îmi lipsesc
Enciclopedia română. Isto-
ria literaturii române, ma-
rele Dicționar etimologic
al limbii române, un ma-
re „larousse“ al picturii ro-

mâne, o enciclopedie a artelor și meseriilor
etc. Mă întristează raftul nostru golaș și
pestriț, raft pe care, la alții, se aliniază tru-
fașe enciclopedii în zeci de volume. Se pare
că Rădulescu-Motru avea dreptate: incapa-
bili de acțiuni de mare anvergură și per-
spectivă lungă, suntem atrași, cu oarecare
geniu al momentului prielnic, de mici în-
treprinderi ușor de dus la capăt și, eventual,
cu câștig imediat. Totuși, sumedenia de dic-
ționare parțiale din ultima vreme e semn că
pentru mulți lacuna lexicografică devine
insuportabilă.
   Vocația monumentală e rară în cultura
română. O recunoaștem imediat (și stereo-
tip) . Pentru Alexandru Paleologu, Istoria li-
teraturii române... e un „moment al spiritu-
lui“, iar G. Călinescu o excepție. Destinul
nostru de etern începători își spune cuvântul.
O lucrare de o viață, neterminată la dispa-
riția autorului, nu e continuată firesc și ge-
neros de generația imediat următoare. Apoi,
e limpede că românii au ți oroare de gol -
fac de zor lucrări parțiale, după puteri și răb-
dare -, dar au ți oroare de plin, de vreme ce
nu îndrăznesc să se prindă în proiecte de
anvergură pe care să le chiar ducă la bun
sfârșit. Pare să nu ne fie proprie înscrierea
în perspectiva lungă, orice proiect de dura-
tă ne repugnă. De unde, poate, și reciproca:
perspectiva lungă a Istoriei pare să aibă oroa-
re când e vorba de români...
   N-aș vorbi totuși despre o criză. Sunt de
acord cu Adrian Paul Iliescu (vezi Anatomia
răului politic, 2005): să proclami criza, cu
majuscule și cu bine jucată disperare, e so-
luția cea mai comodă și mai meschin pro-
fitabilă, fiindcă nu doar că spui astfel, indi-
rect, că nu recunoști nimic din ce s-a făcut
deja și se face, de bine, de rău, tot timpul,
dar nici nu te (mai) simți chemat să faci ce-
va cu adevărat durabil și serios.
   Oricât de parțiale, de neterminate, de
discutabile ar fi, lucrările de referință există.
Ele presupun o muncă uriașă și multă gene-
rozitate. E de remarcat, iarăși, că unele din-
tre cele mai importante lucrări lexicografice
de interes național au fost elaborate și au
chiar apărut, unele dintre ele, la Cluj. Să nu
amintesc decât Scriitori români, 1978, și Dic-
ționarul scriitorilor români, 4 nA., 1995-1998
(coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papa-
hagi, Aurel Sasu); Dicționar analitic de opere
literare românețti (coord. Ion Pop), 4 voi.,

1998-2002; Dicționar esențial al scriitorilor ro-
mâni (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu), 2001; Panorama criticii literare
românețti. 1950-2000,2001 (alcătuită de sub-
semnata); Dicționar Echinox A-Z. Perspectivă
analitică (coord. Horea Poenar), 2004; dar și
Romanul românesc în interviuri și dramaturgia
românească în interviuri (volume realizate de
Aurel Sasu și Mariana Vartic); apoi lucrările
panoramice și de sinteză despre teatrul româ-
nesc semnate de Doina Modola ori Mircea
Ghițulescu, dicționarele poeziei clujene (Pe-
tru Poantă) etc., etc.
    Dicționarul cronologic al romanului româ-
nesc de la origini până la 1989 (București, Edi-
tura Academiei, 2004, 1280 de pagini; au-
tori Ion Istrate, loan Milea, Doina Modola,
Augustin Pop, Mircea Popa, Aurel Sasu, Ele-
na Stan, Valentin Tașcu, Mariana Vartic) se
așază, așadar, într-o „vecinătate¹¹ bine con-
stituită, adăugând argumente serioase la por-
tretul competenței și seriozității transilvane.
Autorii sunt membrii colectivului de istorie
literară de la Institutul de Lingvistică și Is-
torie Literară „Sextil Pușcariu“ din Cluj-Na-
poca. Dicționarul a primit Premiul Uniunii
Scriitorilor.
    Este vorba despre primul dicționar de
gen din literatura noastră, cum se precizea-
ză în prefață. El înregistrează și prezintă cri-
tic și istorico-literar „toate romanele apărute
în volum, în foileton sau fragmentar în Ro-
mânia“ și „toate referințele critice privitoare
la acestea, extrase din periodice și volume“.
S-a optat pentru perspectiva cronologică,
dar nu lipsesc elementele de arheologie lite-
rară, căci autorii au scos din uitare texte, au
reactualizat proiecte nefinalizate, au restitu-
it variante. Fiecare roman e tratat monogra-
fic, pe spații ținând de valoarea cărții și a
autorului, dar și de cantitatea referințelor,
de reclama de care s-a bucurat, de evenimen-
tul pe care l-a constituit ori nu apariția sa
etc. Au fost reținute și romanele rămase în
manuscris, din perioada începuturilor. Au
fost inventariate lucrări care nu acoperă nea-
părat cerințele tradiționale ale genului, dar
care au fost socotite astfel de autorii înșiși.
„Povestea‘c romanului românesc astfel recon-
stituită/restituită începe în 1705, cu Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, și se în-
cheie în 1989, cu Revelion 45. Roman-docu-
ment al lui Haralamb Zincă. Printr-o întâm-
plare, iată, ambele, romane despre omul sub
vremi.
    De-a lungul anilor de cercetare, au fost
consultate biblioteci întregi și peste două
mii de periodice. Firește că „din păcate nu
există deocamdată posibilitatea unei docu-
mentări exhaustive“ pentru traducerea în al-
te limbi a romanelor românești, dar au fost
înregistrate toate informațiile identificabile
la acest capitol.
    Conștienți de însemnătatea unei aseme-
nea baze de date pentru cercetările viitoare
asupra evoluției romanului românesc (din
perspectivă sociologică, de pildă), autorii au
adăugat instrumente de lucru suplimentare.

Volumul conține o bibliografie generală: Isto-
rii literare, monografii, studii, 24 de pagini
(format 17x24 cu corp mărunt de literă),
alte 30 de pagini cu lista periodicelor con-
sultate, cu loc de apariție și numere/ani con-
sultate/ți. Vreo 50 de pagini înșiră alfabetic
autorii cu titlurile romanelor descrise în
dicționar și cu anii de apariție. Un alt indi-
ce, circa 60 de pagini, înșiră toate romanele
cu titlul în vedetă și cu autor și an de apari-
ție. Am precizat numărul de pagini fiindcă
dă o imagine măcar aproximativă asupra
muncii pe care a presupus-o această nouă
lucrare monumentală a clujenilor.
    Referințele critice adăugate la finele fie-
cărui articol monografic, am observat, spun
și ele multe prin simpla înșirare. Cărți proas-
te sunt executate scurt în articolul de dicți-
onar, iar execuția e susținută de critică, lucru
deductibil fie și numai din titlul recenziei/
cronicii (de pildă, într-un caz, Deocamdată,
nu!}. La fel de lesne poți descifra după nu-
mele celor care au recenzat cartea și, iarăși,
după ridurile comentariilor lor din ce tabără
făcea parte autorul, din ce zonă literară și
geografică venea, cât de bine știa să se facă
vizibil.
    Toate aceste informații - inclusiv mar-
carea cu semne tipografice a unor caracte-
ristici avute repetat în vedere - facilitează,
aș spune, cele două lecturi posibile față în
față cu trecutul, romanesc și românesc, de
data asta. Mă refer la cele două maniere de a
citi istoria (trecutul): catedrala și labirintul.
In accepțiunea dată termenilor de Mona Ou-
zouf și Pierre Nora, cea dintâi respectă cro-
nologia, așază piatră după piatră, înălțând
răbdător edificiul de la temelii la turlă fără
a-și lăsa libertatea de a mai modifica sensibil
vreun nivel al construcției. Solidă, stabilă,
suficientă sieși, catedrala e constrângătoare -
și în sensul impunerii unei anume vederi, și
în cel al strângerii împreună, spre un centru
autoritar și sever, a tuturor vederilor colate-
rale, radiante; dimpotrivă, labirintul înseam-
nă o „utilizare ireverențioasă, în zig-zag, așa
cum fac copiii sau fluturii“, a trecutului (și
literar!). Revenirile sunt legitime, accentele
inedite sunt îngăduite, divagațiile, de ase-
menea. Dicționarul de față este deopotrivă
catedrală și labirint, amândouă benefice.
    Cum nu se poate conta pe îmbunătăți-
rea peste noapte, ca prin farmec, a lucruri-
lor în această zonă a marilor instrumente
lexicografice și enciclopedice (colective se-
rioase și harnice implicate în proiecte ample
și îndrăznețe, subvenționate generos și con-
stant, prin care să se umple, în câțiva ani,
toate rafturile golașe ale fondului de refe-
rință românesc - deocamdată, un simplu
vis!), trebuie să ne bucurăm atunci când e
îndeplinită măcar prima parte din vis: exis-
tența unui colectiv serios și harnic care se
înhamă la realizarea de inventare sobre și pe-
dante. Secondate mereu, din fericire, de in-
teligente priviri parțiale, subiective și unidi-
recționate (pe care le numim critică literară,
eseu, studiu critic, monografie etc.).
    Premiul Uniunii Scriitorilor a răsplătit,
de data asta, o carte indiscutabil meritorie.
S-a recunoscut, astfel, că lipsa de instru-
mente e resimțită într-adevăr ca o lipsă și iz-
bânzile nu pot fi trecute cu vederea.

10 • APOSTROF

            Cruciada copiilor



Foarte bine scris (deși, pe
alocuri, poate prea sexu-
alizat, după gustul meu),
romanul Cruciada copiilor al
Florinei Ilis (București, Ed.
Cartea Românească, 2005)
este o excelentă radiografie
a unei Românii haotice, post-

revoluționare, puse în situația de a gestiona
o criză socială atipică. Acțiunea e în aparen-
ță simplă: un tren special de vacanță, încăr-
cat cu elevi din ciclul gimnazial însoțiți de
câțiva profesori, se pune în mișcare în gara
din Cluj, cu destinația Năvodari. Profitând
de forfota generală, în garnitură urcă pe as-
cuns, pentru a ajunge acasă, și câțiva copii
ai străzii din capitală, conduși de către Cal-
man, unul dintre liderii puericulturii infrac-
ționale din București. Pe drum, aceștia reu-
șesc să concentreze violența naivă, difuză a
copiilor din tren, defulată până atunci doar
în filme cu Harry Potter sau în desene ani-
mate cu Superman, Spiderman și alți justi-
țiari belicoși, transformând-o într-o cum-
plită forță de revoltă îndreptată împotriva
ordinii abuzive a adulților. Copiii rechiziți-
onează trenul ca într-un film de aventuri, pu-
nându-i mecanicului cuțitul în coaste (după
ce în prealabil îi neutralizaseră pe profesorii
însoțitori, încuindu-i în compartimente), blo-
chează garnitura pe șine la Posada, găsesc
chiar arme, cu care ucid, solicită imperativ
„drepturi¹* specifice vârstei (uneori naive),
dar sunt, în primul rând, îmbătați de subita
putere pe care le-o conferă situația, pe care
autoritățile o tărăgănează haotic (așa cum
se întâmplă de obicei pe la noi): parlamen-
tarii, premierul și președintele profită de cri-
ză pentru a o transforma în capital politic,
ziariștii și oamenii de televiziune întrețin și
ei tema delincvenței juvenile pentru a avea
„material de lucru“ într-o vară care se anun-
ță lâncedă în subiecte mediatice „grase‘c, iar
capii poliției și ai armatei dau comenzi aiu-
ritoare, din care se deduce doar faptul că
pregătirea de la birou nu valorează doi bani
atunci când ajungi cu ea pe teren.
   Desigur, cazul trenului oprit abuziv ajun-
ge rapid pe prima pagină a ziarelor din Oc-
cident și pe internet, agențiile internaționa-
le de știri trimit emisari în zonă, ziariștii
români se mobilizează și ei isteric, așa cum
le e firea (dar, de multe ori, infinit mai efi-
cient decât autoritățile inerțiale), ceea ce fa-
ce ca textele surescitate despre o Românie
mizeră, retardată, incapabilă să-și struneas-
că minorii instituționalizați și să asaneze in-
fracționalitatea stradală să umple din nou
ziarele și ecranele televiziunilor de pe ma-
pamond.
   Romanul Florinei Ilis prezintă întreaga
escaladă a acestor Raționalități conjugate,
după logica bulgărelui de zăpadă rostogolit
la vale pentru a-și mări volumul: copiii din
tren se maturizează subit (inclusiv erotic)
sub influența provocării „istorice^ (o nouă
bătălie de la Posada...) care le-a ieșit în cale,
adulții din jur se infantilizează spăimos, ne-
putincioși în fața faliei de ireal care-i invită
să iasă din habitudini, scenariul arătând, cu
o iscusință de romancier rar întâlnită în lite-
ratura noastră de azi, și cât de subțire este
pojghița care separă virtualul de real în lu-
mea postmodernă pe care o trăim.

    Aici, ultimul cuvânt aparține internetu-
lui: fie povestea autentică sau doar inventa-
tă, utilizatorii de computere, răspândiți în
toată lumea, o fac să fie reală, conferindu-i
statut de fapt istoric. „Ordinul Inocenților**
face furori printre internauții susținuți din
țară de către un utilizator autohton, Ilarie,
care conferă mișcării o amploare planetară.
Pretextul apărării trenului de la Posada în
fața furiei neputincioase a autorităților de-
clanșează pretutindeni pe mapamond o cru-
ciadă virtuală surescitată, concentrată în ju-
rul temei eterne, dar foarte politically correct,
a drepturilor avortate ale copilului într-o lu-
me dominată de retorica represivă a celor
mai în vârstă. Preluând o ideologie circum-
stanțială de împrumut, copiii din tren încep
și ei să dovedească propensiuni mesianice,
solicitând, ca misionari instinctivi, dreptul
colectiv la inocență într-un timp al consu-
mismului alienant și al cataclismelor mile-
nariste. Pe linia unei revelații complemen-
tare, o fată din Moinești, Irina, bolnavă de
SIDA, are o viziune religioasă izbăvitoare,
care o conduce, însoțită de către un preot și
de către părinți, tot spre trenul blocat la Po-
sada, pentru a-i conferi „mișcării“ un sacri-
ficiu mistic legitimator. După ce ucid fre-
netic sau, dimpotrivă, cad sub gloanțele
haotice ale trupelor de intervenție, care blo-
chează Valea Prahovei, transformând mun-
ții într-un teatru de luptă, copiii cedează sub
imperiul foamei, la apariția părinților și a
premierului, care propune negocieri termi-
nate în coadă de pește, cruciada rămânând
în actualitate prin intermediul internetului,
unde reverberațiile ei sunt departe de a se
stinge.
    Dincolo de admirație pentru scrisul foar-
te suplu, excelent condus al autoarei, prima
reacție pe care o ai închizând cartea este le-
gată de saturația manieristă a subiectului.
Totul e dozat în exces, temele se multiplică,
ca și cum ai răsuci o clepsidră, fiecare acțiu-
ne e poliedrică, multiplă, forțând, nu de puți-
ne ori, marginile obiective ale verosimilului.
Li se adaugă evidentele arhetipuri referen-
țiale, care circumscriu cadrul epic general:
cruciada în primul rând, pe model medie-
val, apoi mesianismul arhaic al fetei bolna-
ve, pe care „steaua** viziunii o călăuzește spre
un tărâm al purității, și nu în ultimul rând
marea temă a „lumii întoarse^, inversate,
grotești, prezentă în roman prin logica de-
lincvenței juvenile, a marginalității sociale
infracționale, specifice copiilor străzii, care
ajunge să dicteze, pentru un scurt timp, lo-
gica de funcționare a „centrului“. într-un
mod foarte subtil se insinuează în textura
volumului și o imperceptibilă nuanță dioni-
siacă, ritualizată, calchiată pe model expre-
sionist, întrucât explozia energiilor freatice
care zac latent în subconștientul copiilor
apretați, crescuți în familii protectoare, bur-
gheze, liniștite se produce în condiții tem-
porale de enclavă, de suspendare a ritmurilor
cotidiene normale. întreaga acțiune circum-
scrie o enclavă extatică, un segment tempo-

ral atipic, în care funcțiile echilibrului și ale
normalității sunt vremelnic abolite.
    Enclavizarea sugerează, pe de altă parte,
marea temă de ansamblu a romanului, care
se leagă, prin intermediul ficționalizărilor
succesive, de marca postmodernă a narațiu-
nii, unde limitele dintre real și virtual sunt,
nu o dată, greu de stabilit. Florina Ilis lu-
crează aici cu mare măiestrie, strecurând în
text detalii extrem de subtile. De pildă, tre-
nul care pleacă din Cluj este unul special, de
vacanță, neexistănd ca atare în diagrame. Ur-
mărind traseul atipic al garniturii, care nu
oprește la Brașov, internautul Ilarie - rezo-
nator surescitat pe Web - îl proiectează în-
tr-o irealitate fantasmatică. Copiii înșiși, nar-
cotizați de filme digitale și de jocuri eroice
pe computer, transpun în realitate scenarii
virtuale, care au pentru ei valoare de adevăr
empiric. Sofisticatul cerșetor Calman, cre-
ierul malefic al acțiunii, este singurul care
rămâne lucid până la capăt, exercitând un
control rece, calculat, asupra întregului tea-
tru de acțiuni, însă și în cazul său realitatea
este deconstruită de către mătușa lui, fai-
moasa vrăjitoare Angelica din Ferentari (una
dintre multele instanțe demiurgice ale ro-
manului), care-i „citește“ și-i coordonează
destinul de la distanță, prin mijloace magi-
ce. Prezența ei, coroborată cu alte acțiuni,
mici și mari, care se concentrează aparent
aleatoriu în punctul geografic de coagulare
numit Posada, are darul de a sugera o in-
tenție majoră a autoarei, și anume că orice
detaliu mărunt din univers are o extensie
holistică, adevărul fiind cu atât mai relevant
în epoca realităților virtuale.
    Mixajul dintre real și virtual este sugerat
și prin inserția unor personaje cu „cheie“, a
căror identitate - Andreea Marin, de pildă
- este ușor de decriptat. Multe referințe di-
recte, nevoalate, vizează subiecte de presă și
politicieni autohtoni, a căror prezență accen-
tuează climatul de suprarealitate al acțiunii.
Recognoscibilă este și figura ziaristului Pavel
Caloianu, pentru care esențială este logica
senzaționalistă a cruciadei, capabilă de a ți-
ne, multe zile în șir, prima pagină a ziarelor.
Mai eficient decât armata și poliția, el chiar
ascunde, la un moment dat, detalii care ar
fi putut ajuta ancheta, fiindcă dezvăluirea
lor ar fi putut prejudicia evoluția cruciadei
ca subiect de presă, în economia căreia realul
- unic - joacă un rol cel mult periferic, ac-
centul căzând pe interpretările care pulveri-
zează această unicitate în sute de refracții
posibile.
    în multe privințe, romanul Florinei Ilis
atinge intensitatea capodoperei. Locul au-
toarei în istoria literaturii române este, de
acum, o certitudine.

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 11

                Jurnal spiritual

                (pe sărite)





            1991


        21 ianuarie

Am sosit din nou la Paris. După o lună de
absență. La București am trăit în ace-
eași nebunie activistă și politică de dinainte
de plecarea din toamnă pentru studii.
[-1
   în metroul parizian observ două fete
de origine arabă după fizionomie și culoa-
rea pielii, care comentează în franceză ce-
va ce tocmai au citit în ziarele pe care le au
în mână. E clar că vorbesc despre Golf: le
văd fețele, când arată înspre ilustrațiile cu
imagini de război. Par încruntate de ceva,
discută însuflețit și schimbă limba, vorbesc
încet în arabă și se uită des în jur, cu un fel
de îndrăzneală mică, provocatoare și în
același timp ai suspiciune și puțină teamă.
Mai ales una dintre ele, foarte tânără, pri-
vește mereu împrejur pe fîiriș, cu o uitătură
care vrea să spună ceva despre mândria ara-
bă și suspiciunea față de pasagerii albi indi-
ferenți din jur. E ceva nițel obraznic, dar și
îndrăzneț în uitătura lor.
   Ceilalți o privesc perfect placizi sau nu-
mai aparent neatenți, chiar și eu fac acest
joc de politețe atât de tipic pentru metroul
francez, unde aparent nimeni nu privește și
nu judecă pe nimeni, orice extravaganță e
integrată în uriașul flux uman. Sunt însă con-
vinsă că și alții observă încărcătura provoca-
toare a privirilor lor. Mă încearcă gândul
dacă și două fete europene, într-un mediu
arab, ar face la fel: cum ar fi ele oare privi-
te? La fel de neutru, de „civilizat^? E puțină
agresivitate în gândul meu, recunosc. Dar
orașul e împânzit de polițiști care fac per-
cheziție și o anume „stare de tensiune^ plu-
tește peste instituții și in discuțiile oameni-
lor. Și francezii sunt prinși de evenimente,
privesc televizorul îndelung, au temeri, unii
chiar își fac provizii alimentare pentru o
eventuală „blocadă“. Ca românii, în vremu-
rile de restriște de până de curând, provizii
despre care unii occidentali comentau iro-
nic, superior. Probabil că acest fel de a face
război la distanță îi excită nițel, îi scoate din
banalitatea zilnică.
   Trăim deci intr-o ambianță belicoasă. Du-
pă ce abia scăpasem de ea acasă, o reîntâl-
nesc aaim la Paris. Triste vremi și amarnice.

        23 ianuarie

Azi-dimineață, privind pe fereastră la di-
mineața strălucitoare, primind drept în
față razele soarelui palid, peste acoperișuri-
le pariziene, m-a invadat amintirea unei în-
tâmplări stranii, de demult.
   E toamna lui 1974, sunt în prima practi-
că studențească, dinaintea primelor cursuri
la facultate. Așa cum se obișnuiește în ulti-


mii ani, am fost aduși grămadă la o coope-
rativă agricolă din județul Buzău ca să facem
cunoștință cu „realitatea“: precum țăranii,
și în locul lor, trebuie să culegem livada și
via, să sortăm fructe, să le încărcăm în lădi-
țe de lemn, ca să fie transportate la oraș. Sun-
tem mulți tineri care nu ne cunoaștem între
noi, multe grupe de băieți și de fete, vreo
două sute de studenți în total. In fiecare di-
mineață suntem duși la capătul unor rânduri
de vie ori de pomi fructiferi ori suntem pla-
sați în fața unor mormane de mere și prune
pe care trebuie să le alegem, să le curățăm
de părțile rele și de sîmburi, să le tăiem în
bucăți și să le aruncăm în butoaie.
    în ziua cu pricina am nimerit într-o gru-
pă care taie mere în bucăți. E dimineață, e
încă răcoare. Stăm pe lădițe de lemn, mâ-
nuim cuțite mari sau mici, fetele fac glume
și râd. Tai și eu mere, particip cu jumătate
de gând la ce se întîmplă în jur. Mă plicti-
sesc. îmi aduc aminte că și când eram mică
jucam jocul „fetițelor pe o lădiță“ și diferen-
ța nu mi se pare prea mare. E încă răcoare.
Dar peste acoperișul jos al unui acaret, văd
apărând tăcut soarele. îl privesc.
    Atunci se întâmplă ceva. Soarele se lasă
privit, nu e puternic și mă uit la el îndelung,
drept în față și fix. Și prin pupilă, o bucurie
intensă, enormă, mă inundă ai o căldură bi-
zară. Simt intens globul acela de foc, îl simt
parcă căzând în plexul solar. Simt cum răsa-
re acolo, prin oglindire, un minuscul soare
lăuntric, care crește încetișor și mă încălzeș-
te. Un fel de aurire luminoasă și bună mă
mângâie pe dinăuntru, se desface în mine,
crește și mă scoate aimva afară din mine, mă
dizolvă în aer, în univers. Și atunci un fel de
fir invizibil se întinde, lung, între mine și
soare. E un fel de suflu tubular, un cordon
de aer fierbinte care mă leagă de globul lui
roșiatic. Simt o căldură unică între noi, o
trăire împreună, ca și arm am fi două capete
ale unei cărări înguste și nevăzute ce leagă
pământul de cer. Preț de o clipă intensă, am
senzația că am ajuns cumva, ușor, direct, în
inima soarelui și-l umplu ai mintea, sunt în
el, îl cuprind. Suntem ceva în comun, îm-
preună, o realitate bună, totală, completă.
    Preț de o clipă stranie, lungă, mi se pare
că nu mai am limite, deși rămân atentă, lu-
cidă. Un soi de glorie iradiantă pare că ema-
nă din mine, ceva ca o căldură pură și blân-
dă se răspândește din trupul meu împrejur,
atinge merele din grămezi, curtea dărăpă-
nată a gospodăriei, atinge fetele care sporo-
văiesc, butoaiele in care aruncăm mere tăiate,
atinge împrejurimile. E un fel de aur to-
pit împrăștiat peste tot, punând stranii au-
reole luminoase în jurul contururilor. E o
căldură plină de bunătate care mă înfrățește
cu tot ce văd. O căldură care ne înfrățește.
Am o privire clară, pătrunzătoare, care ve-
de peste tot doar unire. Doar bucurie cura-
tă. Vastă, blând copleșitoare, în care toate
sunt una. Parcă aș simți radiațiile pline de

căldură și iubire ale lucrurilor și ființelor dim-
prejur. In tăcerea care s-a lăsat peste simțu-
rile mele, în tăcerea care mi se pare că um-
ple lumea, sunt fericită deplin, sunt perfect
împăcată.
    Apoi totul se stinge. Parcă aș fi privit
soarele pentru o clipă greșit, pe alături, ori
pieziș, dintr-o parte. Poate soarele s-a mai
ridicat un metru pe cer și a ieșit din unghiul
potrivit pe care razele ochilor mei ar fi tre-
buit să-l facă cu bolta cerească. Poate am
obosit, n-am mai fost în stare să susțin drept
privirea dreaptă a soarelui. N-am avut sufi-
cientă atenție, sau putere lăuntrică, să sus-
țin mai mult timp dezmărginirea aceasta. Ar-
doarea aceasta. Extazul acesta.


        24 ianuarie

Un vis rău. Eram într-un vagon de tren
plin de țigăncușe românce, ca acelea
care au invadat metroul francez cu cerșeto-
ria lor miloagă nerușinată. Alergam prin in-
testinele metroului, ne feream de cineva, ne
temeam de o autoritate. Apăruse și D. A.,
beat ca de obicei. Ne refugiam cu toții în
ultimul vagon al unui tren care tocmai ple-
ca și pentru care nu aveam bilete. Nimerisem
într-un compartiment etanș, cu o cușcă de
animale, în care speram să nu fim găsiți.
   Oribil! Senzația de murdărie, de jeg, de
coborâre în intrauman. La trezire, o amără-
ciune de spirit insuportabilă. Gândul că pro-
babil visul reflectă coborârea lăuntrului meu
din sfere ideale în care se iluziona să trăias-
că până la Revoluție, coborârea în mizeria
de acum și în alienarea străinătății unde nu
sunt nimic, înecată într-un nivel jos, ano-
nim, decăzut, fără ieșire.

        25 ianuarie

Mă întâlnesc cu Paul Goma, care mă in-
vită la el acasă. Acolo o revăd pe soția


12 • APOSTROF

lui, Ana, „evreica", cum nu uită să repete
Goma, cu umor și tandrețe, despre „Go-
moaie". Se bucură ca un copil când vede că
i-am adus un exemplar al cărții Din Calidor,
proaspăt tipărită în românește. Vorbim po-
litică, românească desigur. îi amintesc câte-
va idei pe care le-am regăsit în Bucureștiul
lui Paul Morand și care-mi confirmă pro-
priile observații: cultul statului la românul
interbelic, alunecarea rapidă în politică și în
polemică politică a intelectualilor de atunci,
elementele de Orient din fizionomia, apu-
căturile și mentalitatea de atunci (și de acum)
a românilor obișnuiți. Goma e de acord, are
aceleași opinii. Ca de obicei, e franc, fățiș,
abrupt, vanitos, centrat excesiv pe sine în-
suși și tare copilăros. A rămas de altfel per-
fect român în mijlocul unui Paris în care lo-
cuiește de 13 ani și pe care pare că-1 ignoră,
în casă la el se trăiește românește. Plec ata-
șată de cuplul lor tandru, un tandem care în-
că se iubește, ceea ce e rarisim. Numai Mo-
nica și Virgil mai par la fel de uniți între ei.

        27 ianuarie

Mă scol iarăși dimineața cu un nod de
angoasă în plexul solar. Ce caut eu
aici? Tot de „acasă" sunt obsedată. Trăiesc
mult printre românii din emigrație. Mă cioc-
nesc de francezi numai la Ecole și în me-
trou, în bibliotecă și pe stradă.
   Oare nu m-am aruncat - aproape târziu
- în ceva care-mi depășește putința de adap-
tare? Mă întreb ce mă leagă de locul din ca-
re am plecat: inerția? familia? iluzia unui
rost sau a unui destin? comoditatea unui sta-
tut deja obținut?
   Și ce m-a adus aici? Dorința de a scăpa
de acolo, din nebunia politică? Snobismul
unui doctorat? Iluzia că mai pot avansa pro-
fesional, că mai pot încă acumula și crește
intelectual? Vanitatea de a avea o „experien-
ță pariziană" ca tot românul? Atracția goală
a străinătății?
   Din toate, poate, câte-un pic, vorba po-
etului.

        30 ianuarie

Ieri, lângă Sorbona, un porumbel șchiop:
avea un picioruș retezat, fără gheare. Scor-
monea cu ciotul rămas, grăbit și preocupat.
Avea culoarea vânătă a cerului veșted.


Cărți primite la redacție

•  Virgil Diaconii, Libertate și destin, Bucu-
rești, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2005.
• Țicu Vaier, Muntele visului (Iristihuri în
stil haiku), ediție îngrijită și postfață de
Cornel Paiu, București, Ed. Papirus Media,
2005.
•  Liviu loan Stoiciu, Cantonul 248, Bucu-
rești, Ed. Vinea, 2005.
•  Radu Herjeu, Săipui marții noapte bună,
s.L, s.c.o.p., 2005.
•  Aurel Curcă Udeanu, Când Dumnezeu se
exilează-n tine, Timișoara, Ed. Brumar, 2005.
• Valeriu ILxrgm, Alfabetul straniu, Bucu-
rești, Ed. Cartea Românească, 2005.
•  Constantin Virgil Negoițâ, împotriva lui
Margo (roman postmodem), Pitești, Ed. Pa-
ralela 45, 2004.
•  Melania Cuc, Șotron, Bistrița, Ed. George
Coșbuc, 2005.
•  Vasile V Filip, Universul colindei românești
(In perspectiva unor structuri de mentalita-


   Aflu de la Liliane, gazda mea, că armata
„lui Gorbaciov" a intrat în țările baltice, du-
pă proclamarea independenței lor. E un sem-
nal de alarmă, profită de războiul din Golf
ca să-și recâștige unele poziții. Lumea e
agitată.

        31 ianuarie

Parisul e îngrozitor de frumos. Oare se
poate spune astfel? Excesiv de frumos,
de „aranjat", excesiv de pitoresc, de variat,
excesiv de turistic și de atrăgător. Ca o fe-
meie de familie bună, de veche stirpe, o fe-
meie superbă din naștere și rafinată prin
educație, dar în același timp prea bine îm-
brăcată, prea bine machiată, prea încărcată
de bijuterii, parfumuri, trucuri. Un monstru
pervers și tandru care face orice ca să te se-
ducă. Și reușește. Și de altfel nu e întâmplă-
toare predominanța elementului feminin la
Paris, care te urmărește peste tot, e cultivat
până la sațietate, e provocator, scoate capul
din toate elementele vieții: o feminitate su-
pusă și exhibată, aparent „de consum", apa-
rent folosită inferior ca modă, dar care reu-
șește să compă torni și să iasă până la urmă
învingătoare.
   Și limba franceză, altminteri mult mai
plină de substantive masculine decât româ-
na, când e vorbită are o fandoseală pur fe-
minină. Vorba unui prieten român, Mugur:
„Nu reușești, dom’le, să spui nimic bărbă-
tește în graseiala asta deșănțată". De unde
și „maleza" mea profundă la început, în
această hune „macho", dominată pe dede-
subt, indirect, de femei. Nu reușeam să în-
țeleg și să mă pun de acord pe mine cu ea:
ca femeie, mă simțeam „obiect" și „modă",
ceva expus și vândut, înlănțuită în condiția
mea fizică ce mă obliga la tot felul de cor-
vezi - modă, machiaj, cochetărie - și în ace-
lași timp învestită inconștient, indicibil, cu
o forță pe care nu știam, și nu știu, s-o ma-
nipulez.
   Totul pare făcut pentru gloria și frumu-
sețea femeii, aici. Numai pare. De fapt, sunt
lanțuri de aur pentru aservirea dinaintea ze-
iței atotputernice a Aparenței. O formă sub-
tilă de dependență. O crasă supunere, care
există de fapt și la noi, dar în forme mai pri-
mitive și mai evidente, deformate de mize-
rie și de înapoiere materială, obținute de
lipsa de reflecție pe care ți-o induce viața

te arhaică), București, Ed. Saeculum I. O.,
1999.
• Adrian Alui Gheorghe, Poezii alese, s.L,
Ed. Conta, 2006.
• Cătălin Ghițâ, Ipostaze ale actului critic,
Craiova, Ed. Universitaria, 2005.
• loan Lazăr, Silistica filmului, București,
Ed. Felix Film, 2005.
• loan Lazăr, Barocul cinematografic, Bucu-
rești, Ed. Felix Film, 2005.
• Sorin Mitu, După douăzeci de ani, Cluj,
Ed. Argonaut, 2005.
• Elena Vlădăreanu, Eurcpa. Zece cintecefu-
nerare, București, Ed. Cartea Românească,
2005.
• Dan Sociu, Cintece eXcesive, București,
Ed. Cartea Românească, 2005.
• Răzvan Țupa, Coi puri românești, Bucu-
rești, Ed. Cartea Românească, 2005.
• Claudiu Komartin, Circul domestic, Bu-
curești, Ed. Cartea Românească, 2005.

grea, egalitară până și între sexe, viața apă-
sat anonimizantă de acolo.
   Am trecut printr-o criză de adopție și în
această privință. Criză de sex ori criză de
vârstă? Nu știu.

        3 februarie

Obsesia unei cărți despre feminitate. De
fapt, despre evoluția mea feminină. Am
un dosar galben, plin de foi notate, vise
transcrise, bucăți de poeme, material brut
pentru o carte. Dar cea mai mare parte za-
ce în mine. Am nevoie s-o scriu. Mă obse-
dează vag din 1989, când am scris ciclul de
poeme mai lungi, mai narative, din volu-
mul Haosmos, care nici acum n-a apămt. Mai
intens, mă obsedează de anul trecut, din
toamnă: impacml Parisului, al unei alte lumi,
al unei alte feminități de aici, al literaturii
feministe și feminine peste care am căzut.
Am o bibliografie întreagă. Am citit câteva,
restul mă așteaptă. Și, ca un făcut, m-am și
întâlnit cu femei locuite de asemenea idei.
Cartea se va chema fem și va avea o structu-
ră nonconformă, mozaicară, fragmentată, și
totuși de o coerență ascunsă, arhetipală.

        7 februarie

Sentimentul de „superioritate" resimțit
în primele săptămâni după venirea aici.
Mai corect, impresia că înțeleg torni, că nu e
greu de cuprins mecanismul acestei huni oc-
cidentale. Și mai ales iluzia, iluzia grosolană
că e aidoma hunii mele. Că cele două huni
se aseamănă. Ba chiar cea de aici are multe
păcate. Și toate celelalte cretinisme pe care
complexul de inferioritate și o reacție de apă-
rare și de conservare a propriei identități
le nasc în mod probabil spontan în fiece om
estic picat în Vest.
   Mi-au trebuit luni și îmi vor trebui pro-
babil ani ca să sesizez diferențele, ca să ob-
serv neasemănările, ca să realizez cât de greu
se pătrunde sub coaja aparentă a unei civili-
zații. Acum sunt mai lucidă, dar și mai an-
xioasă, uneori speriată. Oricum, acum înțe-
leg că nu prea înțeleg mare luciu.







•  Ștefan Iureș, Vecia abreviată, București,
Ed. Hasefer, 2005.
•  loan Radu Văcărescu, Un sat numit Ro-
mânia, București, Ed. Viitorul Românesc,
2005.
•  Hortensia-Papadat Bengescu, IheDisheveled
Maidens, Bucharest, The Romanian Cultural
Institute Publishing House, 2004.
•  Nicolae Sârbu, Că poetu’ nu-i ca omu’,
Timișoara, Ed. Marineasa, 2005.
•  Eugen Ștețcu, Pe vocala unui zeu, Piatra-
Neamț, Ed. Crigarux, 2005.
•  Frangois Vannucci, Marcel Proust ă la re-
cherche des Sciences, Editions du Rocher, 2005.
•  Alexandru Mușina, Supraviețuirea prin fic-
țiune, Brașov, Ed. Aula, 2005.
•  Oana Tănase, Filo, meserie!, roman, Bra-
șov, Ed. Aula, 2005.
•  Ina Crudu, Ziua eclipsei, Brașov, Ed. Aula,
2005.
• Cătălina Ene, Ecoul, Brașov, Ed. Aula, 2005.
•  Mihai Tomulescu, Bolovanii sau aventuri-
le lui Petrică Bolovan, țăran proxenet, roman,
Brașov, Ed. Aula, 2005.


Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 13

La Manea, această reținere merge mai
departe de afirmația clasicizată că eroii
au picioare de lut. El se pune în gardă nu
numai împotriva debilității, ci și împotriva
autoamăgirii. Detestă puerilitatea, care este
„somnambulismul cotidian“ al simpatizan-
ților oricărei ordini stabilite, care nu aud și
nu văd nimic din ceea ce e rău. Puerilitatea
își găsește o exprimare perfectă în titlul Fe-
ricirea obligatorie, al unei proze care se pe-
trece în „colonia penitenciară" a „marii min-
ciuni"; acolo, în România lui Ceaușescu,
cetățenii „pot continua să-și sugă acadeaua
idioată a speranței", negând, în forul lor in-
terior, adevărul care sare în ochi privind fe-
lul de viață pe care îl duc. în memoriile sa-
le, Paradisul este numele dat bunei și bravei
locații „cotidiene" în care majoritatea nuli-
tăților bine adaptate cad de acord să fie fe-
ricite. Memoriile debutează cu următoarele
cuvinte: „Orbitoarea lumină primăvăratică,
întocmai ca o emanație a Paradisului, năvă-
lește prin marea fereastră panoramică, largă
cât încăperea". Ajuns la sfârșitul paragrafu-
lui, „privind de la geamul apartamentului de
la etajul zece" strada de jos, din New York
City, autorul simte nevoia de a-și reaminti
că „în Paradis... îți merge mai bine decât
oriunde altundeva". Mai târziu, plimbân-
du-se agale prin piața Verdi, el obser-
vă că „porumbeii placizi ai Paradisului
au venit să se odihnească" pe statuia
dominatoare a compozitorului italian.
   Pretutindeni, Manea confruntă su-
prafețele triviale, familiare, liniștitoa-
re ale vieții obișnuite, care îl împing
spre recunoașterea faptului că lucru-
rile ar putea sta și mai rău și că nu-

mai proștii tânjesc după un „mai bine" sau
un „cel mai bine" ce nu se va materializa ni-
ciodată. Observă pretutindeni înclinația că-
tre superficialitate și acceptare. Oricât s-ar
strădui să fie recunoscător Paradisului cli-
matizat al Statelor Unite, nu reușește să-și
mobilizeze „bucuria eliberării". Mișcat une-
ori până la punctul în care înregistrează, cu
compasiunea de rigoare, soarta grea a per-
soanelor obișnuite, care, toate, aidoma lui,
sunt incapabile să devină altceva decât ceea
ce sunt, Manea își reamintește că „masele
asuprite" sunt cei „nu-tocmai-inocenți" și că
polaritățile elementare - precum Est vs.
Vest, liber vs. neliber, deschis vs. închis -
„se dovedesc deseori a fi complementarei
Așa specula Manea în Despre clovni și se
pare că a rămas la aceeași părere și în ulti-
mul său reportaj din Paradis.
   Pentru Manea, problematic este întot-
deauna însuși conceptul de normalitate. La
urma urmei, normalitatea îți sugerează
faptul că oamenii își pot trăi viețile fără a

Exil în exil (II)

Robert Boyers

recurge în mod ncoportun la fantezie sau
exagerare, putând să se aștepte, în chip rezo-
nabil, ca lumea să fie mai mult sau mai pu-
țin consecventă în ritmurile și desfășurările
ei. Acesta este simțul lucrurilor pe care se
străduiește Manca să și-l însușească, deși o
face, în cea mai mare parte, fără brumă de
nădejde. In România, afirmă el, e posibil ca
aproape toată lumea să fi fost invitată să ser-
vească guvernul în calitate de informator.
Un prieten apropiat de-al lui Manea a fost
ales să dea informații despre scriitor, ceea ce
a și făcut, vreme de câțiva ani, întâlnindu-se
săptămânal în „case sigure" cu agentul Se-
curității, căruia-i furniza informații fără sens,
iar apoi raportându-i prietenului Manea, în
modul cel mai firesc, despre „vizitele sale
oficiale". Astfel de aranjamente erau rutini-
ere într-o țară în care exista „un ofițer de
poliție cu normă întreagă la cincisprezece
cetățeni", cum scrie Manea în Despre clovni,
„și, pentru fiecare ofițer de poliție, cinci-
sprezece informatori «voluntari»".
    Dar problema normalității se extinde și
în alte direcții. La începutul memoriilor,
Manea citește pe fațada galbenă a unui buil-
ding newyorkez, „scrise cu un albastru iri-
zat", cuvintele „depresia este un cusur al
chimiei, nu al caracterului". Ca și multe al-
te lucruri ce-i trec lui Manea prin cap, aces-
te cuvinte i se par simultan un nonsens și o
prevenire, o curiozitate și un avertisment ce
se referă la lucruri mult mai importante.
Mereu sensibil la cusururi, sceptic în ceea
ce privește tămăduirile și ajustările, bănui-
tor față de formulele menite să sporească
mulțumirea de sine a oamenilor, Manea are,
mecanic, un recul față de orice este liniști-
tor sau încearcă să diminueze categoric sen-

timentul de culpă. Tăbăcit de „toxinele" in-
gerate multă vreme, își dezvăluie în memorii
vechiul obicei de a supune orice trece drept
normalitate unei distorsiuni ironice și aci-
de. Oricât l-ar tenta seriozitatea, solemnita-
tea, sentimentul necomplicat al comuniunii,
se stăpânește și-și aduce aminte de exem-
plul lui Gombrowicz, care „murea de încân-
tare scoțând limba la el însuși într-o oglin-
dă omniprezentă".
   Este limpede pentru noi, încă de la pri-
ma pagină a acestei scrieri memorialistice,
că Manea nu are nicio șansă de a stabili o
relație „firească", netulburată cu vreun con-
cept imaginabil de normalitate. Până și amin-
tirile sale fericite sunt redate cu un aer obli-
gatoriu de distorsiune ironică. Bucureștiul,
un loc în care Manea a trăit experiența aven-
turilor carnale și alte sentimente intense, e
rememorat ca o Gomora. Evenimente și
emoții banale se transformă în contrariile
lor dramatice, aflate în procesul unei în-
fruntări continue, astfel că un sentiment de

„normalitate" a ceea ce se desfășoară sub
ochii noștri nu are nicio șansă de a se înfiri-
pa, într-un discurs care abundă în formulări
ca „răzbunare", „redempțiune", „stăpânii
nopții", „spaima eternă a ghetoului", „sire-
na creștină", „capcana unsă cu miere a pân-
găririi, tabuul, ispita".
    Distorsiunea și ironia, trăsături esenția-
le ale imaginației lui Manea, se aplică une-
ori unor lucruri efemere, ca legăturile senti-
mentale, iar alteori unor evenimente mult
mai terifiante. „Transnistria nu s-a ridicat la
înălțimea așteptărilor", scrie el, „neputând
prezenta decât un bilanț de cincizeci la sută
morți." Ironia poate fi apreciată pe deplin
dacă plasăm propoziția alături de un para-
graf din pagina precedentă a memoriilor:
„Peste milenii, un destin tragic unește cap-
tivitatea babiloniană cu infernul foametei,
bolii și morții din Transnistria". Așa scria
primarul creștin al orașului Cernăuți, un anu-
me Traian Popovici, care s-a străduit până
în ultima clipă să oprească deportarea evre-
ilor. Ironia implicită în această propoziție
(deși Manea nu o declară ironică) este că
nici Popovici „nu a fost la înălțimea aștep-
tărilor", adică nu s-a purtat așa cum un dem-
nitar „creștin" ar fi fost de așteptat să se
poarte în Cernăuții anului 1941. Limbajul
lui Popovici, deși marcat de o retorică infla-
ționistă („peste mileniicc, „un destin tragic",
„captivitate babiloniană“, „infernul foame-
tei"), nu este deloc excesiv în acest caz: de
fapt, el exprimă „normalitatea", adică reac-
ția de mare intensitate emoțională, pe de-
plin informată și adânc simțită, a unei per-
soane „normale" față de o catastrofa pe care
majoritatea persoanelor creștine „normale"
din Cernăuți nu aveau cum s-o perceapă în-
tr-un fel care să aibă cât de puțin de
a face cu „normalitatea".
    Asaltat de versiuni ale irealității
orchestrate și de deformări mon-
struoase ale retoricii publice, Manea
se îndoiește deseori de propria-i ca-
pacitate de a menține „coerența" și
„integritatea" textului. Dorește să
fie independent de iluzii, să renun-

țe la toate afilierile ce l-ar putea orienta gre-
șit, dar are nevoie de un loc pe care să stea,
oricâtă neîncredere ar avea față de locuri și
cu toate că nu poate adăsta prea mult timp
într-un singur loc. Este el evreu? Este un
evreu necredincios; aparține „nonpoporu-
lui de supraviețuitori" - cum l-a numit când-
va Jean-Franțois Lyotard - al cărui „senti-
ment comunitar" depinde de o „nesfârșită
rememorare a trecutului". Dar Manea se ți-
ne de această definiție ca un om care nu are
încredere în nimic, cel mai puțin într-o che-
ie a identității atât de seducătoare și atât de
goală încât să-l poată lega pe cel ce comuni-
că de un „nonpopor". Iudaismul său e un
fapt, dar nu i se pare locul adecvat pe care
să ia o poziție.
    In cartea sa de memorii, Manea apelea-
ză la multe surse, în căutarea coerenței. Min-
tea lui „e plină de citate, ca și cum doar re-
torica isterică a altora (l-)ar putea elibera de
sine (însuși)" și, am adăuga noi, ar putea
să-l restituie efectiv, la sfârșit, lui însuși.

14 • APOSTROF

Manea este vizitat obsesiv, dacă nu de stri-
goi „reali", atunci de fragmente și bucăți de
monologuri, dialoguri, pasaje din cărțile de
care abia își amintește, poante și zicale rătă-
citoare. „Nu Maurice Blanchot a zis asta?"
se întreabă el, sau „Ar fi trebuit să mă gân-
desc la Praga și la Milena Jesenska, da, Mi-
lena lui Kafka", sau „Nu ești Cioran’, îmi
spun". Pentru Manea, făurirea identității
înseamnă exclusiv „colajele verbale" pe care

le compune mereu, dându-le formă,
modificându-le și re-formându-le pe
parcurs, cu o sensibilitate acută pentru
precizia infinitezimală a limbajului și a
atmosferei din fiecare fragment pe care
îl fură, tentat de insinuările sentimen-
telor, dar niciodată complet abandonat
lor.
   Nu există nicio singură figură de-
spre care Manea să poată spune, așa
cum vorbea Elias Canetti despre Karl
Kraus, „A fost unul dintre idolii mei".
Totodată insă, insațiabilul colecționar
Manea nu permite niciunei surse să de-
riveze spre altcineva. Pasiunile lui Ma-
nea sunt atât de fluctuante, entuzias-
mele sale sunt, în mod tipic, atât de
provizorii, încât lucrurile pe care și le
apropriază nu-1 dezamăgesc niciodată,
în vreme ce Canetti scrie despre nevo-
ia „de a se elibera" de entuziasme, co-
laționarea lui Manea e un progres con-
tinuu, în care nicio influență sau voce
nu poate părea atractivă prea mult timp,
fără forța compensatoare exercitată de
alte voci, adesea contradictorii.
   Canetti identifică la Kraus „calita-
tea sa cu adevărat biblică: oroarea" și,
deși Manea este lipsit de celelalte cali-
tăți ale lui Kraus, precum „aroganța"

și „venerația pentru zei", el posedă, fără
îndoială, din abundență acea „calitate bibli-
că", acea capacitate de înregistrare a ororii
pe care puțini alți scriitori au exprimat-o atât
de puternic. La Manea, oroarea este deseori
legată de senzația sa că limba minte. Ade-
vărată i se pare o limbă foarte îndepărtată
atât de „limbajul comun cotidian", cât și
de limba „literară". Deși mama lui n-a fost,
în niciunul dintre sensurile cuvântului, o
persoană elocventă, din când în când lui
Manea i se pare că ea spune adevărul, în ce-
ea ce numește „limbajul ghetoului". E vor-
ba de o limbă care „geme, murmură, solici-
tă, trăiește, supraviețuiește". El o aude în
rătăcirile nocturne ale mamei, îmbătrânită,
împuținată, prin spitalul unde va fi operată
la ochi; o aude în „lamentările ei codificate,
în rugămințile incomprehensibile", incom-
prehensibile în parte fiindcă sunt rostite
în idiș, în cuvinte „străine" pentru soția lui
Manea, care stă întinsă lângă bătrână pe
patul ei îngust. Noapte după noapte, ea
aude „mai întâi un susur, ca de apă, apoi
semnale scurte, guturale, urmate de o con-
fesiune agitată, secretă, un lexicon tainic,
constând din văicăreli și reproșuri, refrene
lirice tandre, destinate doar urechilor iniția-
ților", un amestec de dialecte, „cu inflexi-
uni slave și hispanice, sonorități biblice,
prelingându-se ca niște aluviuni lingvistice,
ducând cu ele toate gunoaiele adunate pe
drum ... Monologul ei e punctat de sunete
spasmodice care pot fi râsete sau gemete de
durere, imposibil de spus". De o bogăție
caracteristică a coloritului și sonorității, pa-
sajul de mai sus pune în scenă, în cadrul țe-
săturii lingvistice, drama luptei lui Manea
pentm a obține autenticitate și coerență. în

felul ei, mama oarbă produce o rostire au-
tentică, care „se prelinge", cum zice Manea,
„ducând cu ea" tot ce a „adunat" ca, în care
întrețeserea de „râsete sau gemete de dure-
re", „văicărelile" și „refrenele lirice", „agita-
ție" și „tandrețe" redau o indisputabilă au-
tenticitate a trăirii, pe care niciun scriitor
adevărat nu poate să n-o invidieze.
    în pofida uriașei erudiții și inteligențe a
lui Manea, a sofisticării lui politice și a șire-

f *

• Norman Manea. Foto: M. P.

teniei ironice, în aceste memorii se pare că
el nu lasă vocea mamei să se îndepărteze prea
mult. Pentru că oroarea pe care memoriile
o transmit atât de des, atât de calm, este în
mare măsură nutrită de spaima autorului că
persoanele care au însemnat cel mai mult
pentm el se distanțează, locurile și condiții-
le care le-au conferit autenticitate devenind
irecuperabile. Manea nu poate nici să rever-
seze procesul mai general al degradării, al
trivializării suferinței și al reducerii experi-
enței la ceva accesibil oricui, în care, după
cum scrie el, „Totul (este) compatibil cu
toate celelalte". O versiune a acestei accesi-
bilități universale este procesul prin care
exilatul se adaptează eficient și învață să
trăiască destul de confortabil după ce și-a
pierdut lumea, persoanele și sensurile care,
singure, pot furniza temeiurile coerenței
existenței sale.
   Manea scrie ca și cum locșorul de pe pă-
mânt care i se cuvine n-ar fi fost descoperit
încă, ca și cum locul lui de drept ar fi pretu-
tindeni, dar nu aici. Privește înapoi cu nos-
talgie nu către un loc, ci către un sentiment
al locului. Acesta e lucrul care i-a fost refu-
zat mereu. Din acest motiv înțelege el atât
de bine dragostea mamei sale pentru cimi-
tir, care depășește dragostea ei de altădată
pentm sinagogă. „Era o formă de comunica-
re naturală, nemediată, dar și transcenden-
tală, o modalitate de a se insera în istorie...
trecutul și prezentul... fuzionând. Fugim
din Egipt în fiecare vară, aidoma lor, fără
să-l putem lăsa cu adevărat în urma noastră,
ne retrăim mereu și mereu Egipturile, soar-
ta lor este și a noastră, întocmai cum soarta
noastră e și a lor, pentm veșnicie." Aceasta,
ne asigură Manea, este conexiunea mistică

dintre prezent și trecut, care nu trebuie con-
fundată în totalitate cu simpla năzuință de a
te reîntoarce la odăile și străzile cunoscute
ale baștinei, năzuință ce-i afectează pe nu-
meroși exilați.
    Dacă Manea este un fel de huligan, e
din cauză că nu are suficientă încredere în
sine pentru a fi ceea ce dorește lumea să fie:
nici un mic prinț exemplar, nici un supra-
viețuitor recunoscător, nici un activist prin-

     cipial, nici un cetățean modest. Iro-
nia ce scoate capul în memoriile lui
Manea este atât de corozivă pentm că
nu respectă limitele, e viclean-subversi-
vă, indiferent de ținta spre care e diri-
jată, și se consideră a fi, aproape fără
excepție, prea puțină și adesea prea în-
târziată. Deși Manea își permite să-și
exprime mai mult decât ocazional vul-
nerabilitatea și suferința, deși în anu-
mite momente ni se pare sociabil și
tandru, el își păstrează mereu garda ri-
dicată, conștient de temuta posibilitate
de a aluneca în postura ridiculizată de
Brodsky, aceea a „martirului cu certifi-
cat" sau a unei „ființe retrospective și
retroactive" ineficace.
     Aceste memorii - o carte cu ade-
vărat mare, o întreagă viață colcăitoare
surprinsă și permanentizată - sunt măr-
turia unei lungi, dar neterminate uce-
nicii într-ale huliganismului. Pentm că
dorește să învețe, acest Manea, ce este
huliganismul și cum poate deveni, din
tot sufletul, ceea ce nu poate revendica
pentm sine decât ai multe îndoieli. Nu
chiar un huligan, ci un om care să poa-
tă fi luat drept unul, un candidat la ti-
tlul de huligan, poate, sau un pretins
huligan; încercând să fie mai multe lu-
cmri deodată și, în acest proces, să nu sa-
tisfacă pe nimeni, cu atât mai puțin pe
sine însuși, pentru care „eșecul e ceea ce
te legitimizează" și duplicitatea.
    La care soluția alternativă este... ce?
Unui astfel de om nu-i vine ușor să accepte
perspectiva de a realiza cu adevărat ceva
aflat în proiect. Ucenicia lui Manea este uti-
lă, mai ales pentm a face perspectiva huli-
ganismului eroic să pară și mai improbabilă.
Pretinsul huligan dezgroapă, plin de spe-
ranță, un moment sau altul când o replică a
sa ori un interviu pe care l-a dat a stârnit un
scandal, a făcut din el un inamic al poporu-
lui palpabil, dar numai pentm a fi luat pes-
te picior de propria sa inteligență răutăcioa-
să sau de către un prieten. „în tine viețuiește
un general de divizie blindată care se zbate
să iasă afară", zice un amic; apoi: „Liberalii
tăi aclamă curajul tău liberal". în altă parte,
un alt prieten-din-capul-lui-Manea îi zâm-
bește: „Tu, huligan? Impostură curată, ar-
mură de împrumut". La care ucenicul nu
mai poate decât să consimtă, sec. Pentru că
adevărul duplicității sale, al multiplicității
sale incurabile, al integrității înstrăinării sa-
le incorigibile, dar amuzate și ironice, pre-
cum și al înstrăinării de sine e un lucru pe
care autorul nu poate, nu trebuie și nu vrea
să-l contrazică.
■
Traducere de Vircil Stanciu

Capitol din The dictator's dictation: The politics of
novels and novelists (Dictarea dictatorilor:
politica romanelor și a romancierilor).
Columbia University Press, 2005.

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 15

OSPĂTU

FILOSOFILOR


   Dragă Alex,


Ai rezumat în mod judicios, iară să răs-
punzi însă la argumentele mele, poziții-
le noastre respective cu privire la interpreta-
rea metafizicii lui Aristotel, insistând asupra
faptului că ele se opun în mod radical. Mă
întreb uneori însă în ce constă exact „opo-
ziția noastră". încep să cred că ea poate fi în
mare măsură depășită. Este ceea ce voi în-
cerca să fac în prima parte a acestui articol.
Apoi voi chestiona sensul metafizicii spiri-
tului, ale cărei transformări au fost studiate
în cartea mea și ale cărei metamorfoze în fi-
losofia contemporană vor fi numai indicate
aici.
    Nu aș spune că „unificarea intelectului
uman cu cel divin" este jeepul suprem al
vieții umane". La Aristotel nu poate fi vor-
ba de „unificare", ci mai degrabă de partici-
pare a intelectului uman, prin actul gândirii
de sine, la intelectul divin. Și participarea la
intelectul divin este, cum spui și tu, mai de-
grabă o posibilitate - posibilitatea supremă a
gândirii - decât un ^ccp“ al vieții umane.
Perspectiva teleologică are, la Aristotel, un
sens „naturalist" pe care metafizica spiritului,
așa cum o înțeleg eu, îl exclude. în articolul
tău, afirmi, pe bună dreptate, că realizarea
acestei posibilități constituie „o situație ex-
cepțională". Este ceea ce am afirmat și eu.
îmi vei permite atunci să te întreb: care este
problema? Oare nu suntem până la urmă de
acord?
    Iată un alt motiv care mă face să cred acest
lucru. Nu am susținut niciodată, te asigur,
că textele din cartea a XH-a a Metafizicii ar
enunța „ngula unei antropologii"; din con-
tra, am insistat asupra caracterului „excepți-
onal" al cunoașterii respective. Și nu am
vorbit de „intelectul ingeneral?, de structu-
ra lui, ci numai de intelectul-în-act, scopul
meu fiind să arăt că, prin activitatea sa, in-
telectul nostru participă la intelectul divin -
lucru pe care l-ai acceptat.
    Acordul nostru este însă doar unul par-
țial. în ciuda faptului că nu pui la îndoială
„posibilitatea" participării intelectului uman
la intelectul divin, afirmi că: „Pentru Aris-
totel, ceea ce a contat in cele din urmă a fost
formularea unei demnități sublunare a omu-
lui prin formularea limitelor sale" (s.n.). Nu
crezi că recunoașterea „posibiEtățfi supreme"
exclude opinia conform căreia metafizica lui
Aristotel ar fi una zfinitudinii? Eu cred că da.
    Propun de pe-acum să nu vorbim des-
pre intențiile ultime ale lui Aristotel. Am
convenit să ne limităm, cel puțin într-o pri-
mă instanță, la interpretarea Metafizicii. Ceea


Adevărul
ca deschidere

Ștefan Vianu

ce nu înseamnă că dorința ta de a stabili
puncte de convergență cu alte tratate nu es-
te legitimă. Te-am urmat pe această cale și
am arătat, cu argumente pe care le consider
decisive, că între metafizica aristoteEcă a spi-
ritului și afirmațfile „metafizice" ale altor ope-
re nu există nicio divergență - există uneori
chiar o convergență frapantă. Afirmația ta
despre „limitele omului" este destul de stra-
nie. Nu pari să ții cont de faptul că însuși
Aristotel își pune această problemă. El vor-
bește de unii „poeți", în opinia cărora „omul
nu merită să caute decât știința ce i se potri-
vește lui însuși" (Met. 982 b) - pentru a-i
contrazice in mod explicit. Nu numai că Aris-
totel nu „formulează limitele omului"; el
susține că vocația omului sau mai degrabă a
filoscfului este să se depășească pe sine, să-și
transceandă limitele pentru a participa la ști-
ința divină - divinitatea nefiind „pizmașă".
    Rămâne cealaltă problemă: cum se inte-
grează, te întrebi, această doctrină în tradi-
ția filosofică occidentală, în particular în cea
modernă? Sau, dacă alegem modernitatea ca
punct de pornire al chestionării noastre: cum
putem „întemeia pe un imaginar al filosofi-
ci antice ... omul laic al modernității, arta
toleranței și sentimentul unei profunde și
definitive incompetențe în domeniul ‘celor
separate’"?
    E adevărat că, pornind de la interpreta-
rea metafizicii aristotelice pe care o propun,
nu putem „întemeia" nici „omul", nici „sen-
timentul" de care vorbești. Și totuși, asu-
mând in mod hotămt :piritul modernității, cred
că putem da un sens actual - și totodată „inac-
tual", cum ar spune Nietzsche - învățăturii
aristotelice.
    Atât criticii severi ai modernității, cât și
apărătorii ci susțin în general o definiție uni-
vocă a modernității, în sensul celei pe care
o propui și tu. Cred însă că avem de a face
cu o simplificare abuzivă. Spiritul moderni-
tății nu este pur și simplu cel al finitudinii,
al autonomiei, al refuzului transcendenței.
Aceste noțiuni traduc, fără îndoială, tendin-
ța curentului dominant, care se află la origi-
nea civilizației noastre - pe care Jan Patocka
o numește, întrucât e dominată de „tehni-
că" și nu urmărește decât simpla ei repro-
ducere, fără să facă apel la vreun principiu
mai înalt, „supracivilizație". în această per-
spectivă, „ființarea" este redusă la un meca-
nism și supusă „planificării totale".
    Există însă un alt curent, mai discret, mai
adânc, în absența căruia în mod sigur mo-
dernitatea noastră nu ar fi ceea ce este: cu-
rentul inaugurat de Pascal și continuat de
gânditori ca Vico, Rousseau, Herder, Hegel,
romanticii germani, Baudelaire, Nietzsche,
Heidegger, Adorno, Michel Henry. Cum îl
putem defini? Acești oameni își propun să
învingă modernitatea - cea a lui Descartes, a
lui Kant, a lui Marx etc. -pe terenul ei, adi-
că pe cel al subiectivitățfi: fie pornind de la
subiectivitate pentru a o depăși, fie arătând

că sensul cel mai adânc al subiectivității nu
este acela pe care filosofii raționaliști i-1
atribuie.
    „Noua subiectivitate" - incipit vita nova
- este „nouă" întrucât este deschisă, angaja-
tă într-o devenire care a spart de la bun înce-
put carapacea „subiectului", dat sieși în în-
tregime din primul moment. Iar lumea nu
este, pentru acest subiect, decât o materie
primă pe care voința de putere o ține la dis-
tanță ca s-o poată transforma după plac:
„ob-iect". Deja la nivel teoretic, subiectivi-
tatea deschisă contestă această opoziție. Ea
nu se mai percepe ca un dat și refuză încre-
menirea subiectului închis în certitudinile
sale; se redescoperă pe sine ca aparținând
lumii, devenirii universale. Noua subiecti-
vitate este creatoare - în sensul lui Nietzsche,
„artistică".
    îmi vei spune că am tendința de a-i trans-
forma pe acei gânditori în „metafizicieni ai
spiritului". Te asigur că nu am această in-
tenție! Afirm numai că filosofiile evocate
traduc și explicitează, de fiecare dată în alt
mod, doctrina fundamentală a metafizicii spi-
ritului, cea a adevărului ca revelație sau ca
deschidere. Cunoașterea „teologică" (în sen-
sul aristotelic-neoplatonician al cuvântului)
se întemeiază pe această comprehensiune a
adevărului. Sunt surprins de faptul că în răs-
punsurile tale vorbești - pentru a-i nega, din
punct de vedere aristotelic, legitimitatea -
exclusiv de prima, și deloc de aceasta din
urmă.
    Așadar, miza filosofică a regândirii me-
tafizicii spiritului în contextul modernității
nu este în primul rând cea a posibilității sau
imposibilității cunoașterii Absolutului. Ade-
vărata miză este mai degrabă una „(meta)es-
tetică". în contextul modernitățu, ideea de
adevăr ca deschidere poate fi tradusă în ter-
menii unui „proces" care se realizează în și
prin opera de artă, precum și în „receptarea"
operei. Este vorba de o receptare activă: re-
ceptivi sunt „cei care păstrează" (die Bewah-
renderi). în „noaptea prelungită" (Hblderlin)
a vremurilor noastre, operele de artă sunt
„raze" grație cărora „Cerul Ideilor" - lumea
sensurilor - mai poate fi întrevăzut.
    Dacă acest punct de vedere ți se pare, să
zicem, prea heideggerian, voi accepta acest
reproș. Filosofia heideggeriană a artei apro-
fundează problema pe care am schițat-o aici.
Doctrina adevărului-deschidere (Unverbor-
genheit) se înrădăcinează în metafizica aristo-
telică (cf. Metafizica, IX, cap. 10), iar adevă-
rul astfel înțeles este „pus în operă" în opera
de artă - prin care avem acces la „sacru".
    Nu voi dezvolta aici aceste idei. Am în-
cercat doar să clarific termenii dezbaterii
noastre în jurul problemei metafizicii aris-
totelice și a destinului metafizicii în filoso-
fia occidentală de ieri și de azi.

16 • APOSTROF

A R

Roman epistolar (1926)

DOS



            Argument


Printr-o întâmplare fericită, Rilke, de tim-
puriu îndrăgind Rusia și limba rusă, a
fost contactat epistolar de către pictorul și
graficianul Leonid Osipovici Pasternak, pe
care-1 cunoscuse și cu care se împrietenise în
urmă cu un sfert de veac. Expeditorul scriso-
rii trăia - de când emigrase din Rusia - în
Germania; adresantul ei se retrăsese, de dra-
gul creației netulburate, în Elveția. O altă în-
tâmplare a făcut ca Pasternak-tatăl, aducând
vorba și despre fiul său, Boris Leonidovici,
rămas la Moscova, să-i fi sugerat lui Rilke să
ia contact cu Marina Ivanovna Țvetaieva, ajun-
să imigrantă în Franța, care, cu voia lui, să-i
poată mijloci și o legătură epistolară cu înflă-
căratul său tânăr admirator moscovit. Și ast-
fel, iată, s-a înnodat ideala legătură „triun-
ghiulară" din depărtări, numai prin scrisori,
între Rilke, Boris Pasternak și Țvetaieva, în-
tre marele scriitor de limbă germană și doi
scriitori de limbă rusă, cei doi din urmă cu-
noscându-se și venerându-se de multă vreme.
Numai câteva luni de „intimități poetice", din
primăvară până-n toamnă, de până la moar-
tea lui Rilke, la finele aceluiași an: dar cât de
explozive luni în trăiri, pasiuni, decepții, în-
tr-o autentică poveste de iubire în trei, cu
maestrul adorat și adoratorii săi, aceștia din
urmă mai adorându-se și reciproc.
    Din aceste întâmplări mirabile a țâșnit
una dintre cele mai stranii și mai încântătoa-
re „povești" ale marii literaturi, demnă de a fi
aproximată și prin alți echivalenți literari și,
deopotrivă, muzicali, ca „roman" sau „dramă",
ca „simfonie" sau „cantată".
■
Ion Ianoși


Rilke, Țvetaieva, Pasternak - o trinitate de
excepție, aflată în prim-planul literaturi-
lor lumii; trei amanți în spirit, trei titani, ca-
re ne-au lăsat - în afara unei opere aproape
copleșitoare! - o amplă, vie și bogată cores-
pondență, tradusă pe toate meridianele glo-
bului. Corespondență de o rară densitate,
constituind un act superior de iubire față de
literatură, față de existența tratată ca șansă de
înzidire într-un destin de litere. Rilke, Țve-
taieva și Pasternak sunt și autorii uneia dintre
cele mai frumoase „povești de iubire" din is-
toria literaturilor lumii. Fiecare rând din scri-
sorile lor zvâcnește, se încinge sub teascul
celor trei destine exemplare, derulate sub
seninul norocos - totuși! - al unui mister ne-
gru și poate sub zodia de plumb a tragicului.
Bolnav, Rilke moare la sfârșitul anului în ca-
re îi scrie Marinei și lui Boris. Marina (aido-
ma lui Esenin, aidoma lui Maiakovski) - pes-
te circa două decenii și jumătate - se sinucide.
Iar autorul volumului Sora mea, viața va trăi
într-o singurătate și izolare atroce...
    E un dar de zile mari acest Roman episto-
lar - indubitabil, un eveniment literar major
- în curs de apariție la Editura Ideea Euro-
peană. O minune dăruită literaturii române
de Janina Ianoși și Ion Ianoși.
■
Aura Christi


    Boris primește pe 3 aprilie copia scrisorii lui
Rilke, fără pasajul: „da, ne-a fost dat tuturor să
trecem prin multe schimbări și, în primul rând,
țării dumneavoastră" - până la „cât de puternic,
cât de emoționat am simțit lucrul acesta [...]
anul trecut la Paris". Curând, îi parvine și scri-
soarea din partea tatălui său.


Leonid Osipovici Pasternak
- lui Boris Leonidovici Pasternak

[Berlin 1-2 aprilie 1926}

    [...] Incidentul Rilke s-a terminat! Am
„primit precum trebuia": două cărți poștale
(una adresată total nevinovatei Jonicika, una
suplimentară, specială, adresată nouă); pen-
tru noi, niciuna din ele nu conținea ceva nou,
neștiut de noi.
    [... ] Azi, în schimb, am primit prima
carte poștală (la fel de obișnuit!), cu respec-
tivele „căințe" - „iartă-mă, tată" etc. Știu că
vor mai veni și altele, după ce vei fi primit
extrasele scrisorii.
    Căci, dragul meu, nu avem deloc timp -
mama nu poate întotdeauna să stea, să scrie
și să transcrie scrisoarea; Lidok se pregăteș-
te intens de examen; eu trebuie, de aseme-
nea, să lucrez [...]- m-am gândit că ai cres-
cut, că poți aștepta vreo două zile... până
când va fi transcrisă scrisoarea (anumite în-
torsături de stil ale lui, „inactuale", nu per-
miteau să ți-o expediem integral, așa cum
am făcut în cazul Joniei). [... ]
    Nu tu trebuia să-ți ceri „iertare" de la
mine, ci eu, iar eu am apucat să ți-o cer, în
scrisoarea trecută, pentru chinurile nerăbdă-
rii pe care ți le-am pricinuit ș.a.m.d. Dintr-o
prostie, precum cea a ursului lui Krîlov, am
crezut că îți transmit o veste care să te bu-
cure, „deocamdată, pentru moment", spe-
rând că mă vei crede că nu am născocit ni-
mic. [...]
    Așa că, dragul meu Boriușa, eu nu m-am
supărat niciodată, nici când a fost mai rău -
ai atât mai puțin acum. Așadar, nu-mi mai
scrie pocăințe și iertări de tot soiul...

    Boris îi scrie și Josephinei, cerându-i scuze
pentru excesele lui anterioare; va trebui să mun-
cească enorm în vara și iarna următoare, se teme
că va muri în acest an fără să fi încheiat tot ceea
ce avea în minte, mai ales romanul în versuri
Spektorski.
    Frica de moarte i se datora, probabil, sinucide-
rii lui Esenin în noaptea de 27 spre 28 decembrie
1925. La cererea Țvetaievei de a i se transmite
cât mai multe amănunte cu privire la împrejură-
rile morții lui Esenin, Boris adunase tot ceea ce
putuse să găsească, ecouri, amintiri, și le trans-
misese Marinei. Cunoscând predispoziția aces-
teia față de tot ce era tragic, s-a temut pentru ea,
încercând să-i menajeze sensibilitatea extremă.
Scrisoarea adresată ei pe 11 aprilie el o încheia
cu versuri în tonalitate gravă, dar, totodată, che-
mând la necapitulare în fața morții. Și-a expri-
mat chiar dorința de a scrie un „recviem" în me-
moria Larisei Reisner, o revoluționară idealistă,
decedată de curând.
    Ziua următoare i-a scris lui Rilke în termeni
entuziaști.

A


• Marina Țvetaieva

• Rainer Maria Rilke

• Boris Pasternak

DOSAR

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 17

   Boris Leonidovici Pasternak
- lui Rainer Maria Rilke¹

          Adresa: Insei Verlag, Leipzig,
          cu rugămintea expresă
          de a i se transmite neîntârziat
          scrisoarea lui Rainer Maria Rilke

12 aprilie 1926. Moscova

   Mare și mult iubite poet!
   Nu știu când s-ar termina această scri-
soare și prin ce s-ar deosebi ea de viață, da-
că le-aș da frâu liber sentimentelor mele de
dragoste, admirație și recunoștință, pe care
le încerc, iată, de douăzeci de ani.
   Vă sunt dator cu trăsăturile fundamen-
tale ale caracterului meu, cu întreaga alcă-
tuire a vieții mele spirituale. Ele sunt creația
Domniei Voastre. Vorbesc ai Dumneavoas-
tră așa cum se vorbește despre un trecut în-
depărtat, pe care ulterior îl consideri ca fi-
ind izvorul celor ce se petrec în prezent, așa
de parcă în el și-ar fi aflat ele începutul.
Sunt copleșit de bucurie pentru faptul de a
Vă fi devenit cunoscut ca poet - lucru pe
care mi-1 imaginez la fel de greu ca în cazul
în care ar fi vorba de Pușkin sau de Eschil.
   Sentimentul caracterului inimaginabil al
unei asemenea împletiri a destinelor, care,
prin chinuitoarea ei imposibilitate, mă pă-
trunde atunci când scriu aceste rânduri, es-
te imposibil de exprimat. Faptul că printr-un
miracol V-am căzut sub priviri m-a cutre-
murat. Știrea respectivă a produs în sufletul
meu un soi de scurtcircuit.
   Toți plecaseră de acasă, rămăsesem sin-
gur în camera mea, când am citit cele câte-
va rânduri despre lucrul acesta, în scrisoarea
lui L. O. M-am repezit la fereastră. Ningea,
pe stradă treceau oameni. Nu mai receptam
lumea înconjurătoare. Plângeam. Apoi s-au
întors acasă fiul meu cu dădaca, iar mai pe
urmă și soția mea.
   Eu păstram tăcerea; ore în șir n-am pu-
tut rosti niciun cuvânt.
   Până acum Vă purtam o nemărginită re-
cunoștință pentru binefacerea nemăsura-
tă, nesfârșită, profundă, exercitată de poe-
zia Domniei Voastre. Acum, Vă mulțumesc
pentru faptul că, pe neașteptate și concis, ați
pătruns în mod binefăcător în destinul meu,
prin intermediul unui hazard excepțional. Să
intru, în aceste condiții, în amănunte, ar în-
semna să ridic pretenții la adresa atenției
Dumneavoastră, lucru pe care nu l-aș fi în-
drăznit niciodată, dacă nu mi l-ați fi ordo-
nat Dumneavoastră. Acest lucru ar mai în-
semna în plus să ajung la înlănțuirea unor
evenimente istorice tragice, să fiu în stare să
le relatez, ceea ce, ai siguranță, îmi depășeș-
te puterile.
   Cu toate acestea, cine vrea să învețe își
poate însuși din experiența noastră de viață
concluzia că ceea ce este măreț în manifesta-
rea sa nemijlocită este, în cea mai mare mă-
sură, contradictoriu. în realitate, pe măsura
măreției sale, devine și ceva derizoriu și re-
trograd în activitatea sa.
   De altfel, așa este și revoluția noastră -
o contradicție chiar din clipa apariției: o
fractură în scurgerea timpului sub aspectul
unui lucru ce merită a fi văzut imobil și
teribil. La fel sunt și destinele noastre, ne-
mișcate, trecătoare, supuse caracterului excep-
¹ Scrisoarea a fost scrisă de Pasternak în limba ger-
mană.


țional al istoriei, întunecat și măreț tragice pâ-
nă la manifestările lor mărunte și ridicole.
   Dar ce spun eu? în ceea ce privește poe-
zia și poeml, ai alte aivinte refracția, specifi-
că în fiecare caz, a luminii infinității gene-
ral-europene, adică a infinității destinelor
confluente ale contemporanilor anonimi,
contopite într-unul singur - așadar, în ceea
ce privește poezia, totul rămâne ca mai îna-
inte. Ca totdeauna, la fel acum și aici, totul
depinde de bunul-plac al întâmplării, care,
atunci când e receptată în profunzime și la
timp, determină tocmai acea refractare ce ne
lipsește. Atunci totul se simplifică până la
prostie, devine anistoric și apt să pătrundă
curgerea timpului, liber și fatal. Atunci de-
vii din nou poet, după ce, timp de opt ani,
n-ai mai cunoscut această fericire epuizan-


• Leonid Osipovici Pasternak

tă. Așa s-a întâmplat cu mine în ultimele zi-
le; mai înainte, timp îndelungat, opt ani, am
fost profund nefericit și ca și mort, deși n-am
uitat nicio clipă, chiar și în cea mai adâncă
tristețe, tragismul sublim al revoluției. Nu
puteam deloc să scriu, trăiam din inerție. To-
tul fusese deja scris în anii 1917-1918.
   Dar acum, parcă m-am născut din nou.
Din două motive. Despre primul am vorbit
deja. El mă face să amuțesc de recunoștință
și, oricât aș scrie despre el, nu poate egala
simțămintele mele.
   Dați-mi voie să spun ceva și despre cel
de al doilea, cu atât mai mult cu cât le-am
resimțit pe amândouă ca fiind legate între
ele și că ele privesc o poetă care Vă iubește
nu mai puțin și nu ah fel decât mine și care
(oricât de amplu sau de îngust am înțelege
lucrul acesta) poate fi, în aceeași măsură ca
și mine, o parte a propriei Dumneavoastră
biografii poetice, în influența și amploarea
ei.
   în aceeași zi cu știrile despre Dumnea-
voastră, am primit, pe căile noastre ocolite,
un poem scris atât de adevărat și atât de au-
tentic, cum niciunul dintre noi nu poate să
scrie aici, în URSS. A fost cea de a doua
zguduire din acea zi. Este vorba de Marina

Ivanovna Țvetaieva, un poet înnăsait, de un
imens talent, înrudit, prin structura sa, cu
Desbordes-Valmore. Se află la Paris în emi-
grație. Aș dori, iertați-mi, vai iertați-mi, Vă
rog, îndrăzneala și aparenta cicăleală, aș do-
ri, aș îndrăzni să doresc, ca și ea să treacă
printr-o bucurie asemănătoare celei care, da-
torităDomniei Voastre, s-a revărsat asupra
mea. îmi pot imagina ce ar însemna pentru
ea o carte cu o dedicație a Domniei Voastre,
poate căEUgiile duineze, pe care eu le știu
doar din auzite. Vă rog să mă iertați! Dar,
în lumina răsfrântă a acestei coincidențe atât
de profunde și cu bătaie lungă, în orbirea
acestei stări de bucurie, aș vrea să-mi pot
închipui că adevărul constă tocmai în aceas-
tă răsfrângere și că rugămintea mea este re-
alizabilă și că are sens. Pentru cine? Pentru
ce? Asta n-aș mai putea spune. Poate pen-
tru poet, care este chiar conținutul poeziei
și care, de-a lungul timpurilor, poartă dife-
rite nume.
   O cheamă Marina Țvetaieva și locuiește
la Paris: 19 arr. 8, Rue Rouvet².
   îngăduiți-mi să consider îndeplinirea ru-
găminții mele în privința Țvetaievei ca fiind
răspunsul Domniei Voastre, pentru mine un
semn că Vă mai pot scrie pe viitor. Nu în-
drăznesc nici măcar să visez la un răspuns
adresat mie direct. Oricum V-am răpit și așa
prea multă vreme cu scrisoarea mea atât de
întinsă, care, cu siguranță, gâlgâie de greșeli
și de absurdități³. Atunci când am început
s-o scriu m-am gândit doar să Vă transmit
adevăratul meu hommage*. Pe neașteptate,
și pentru a câta oară, am perceput ce revela-
ție reprezentați pentru mine.
   Uitasem că asemenea sentimente, care se
întind peste ani, vârste, locuri și situații di-
ferite, nu pot fi supuse încercării de a fi cu-
prinse, dintr-odată, într-o scrisoare. Slavă
Domnului că am uitat. Altminteri n-aș mai
fi scris nici aceste rânduri neputincioase. Am
doar alături foi întregi scrise, pe care nu mă
voi hotărî niciodată să Vi le trimit, din cau-
za prolixității și a indiscreției lor. Mai am și
două caiete cu versuri⁵, pe care, instinctiv,
mă pregătisem să Vi le trimit, pentru ca prin
ele să pecetluiesc în mod palpabil, precum
ai ceară roșie, această scrisoare, dar le las la
o parte de teamă că V-ar putea trece prin
minte ideea să citiți această pecete de ceară
roșie. Poate devin însă inutile, de îndată ce
Vâ exprim lucrul cel dintâi și cel de pe ur-
mă. Vă iubesc așa cum poate și trebuie să
fie iubită poezia, așa precum cultura își pro-
slăvește în vers propriile piscuri, se bucură
de ele și trăiește prin ele. Vă iubesc și mă
pot mândri cu faptul că prin iubirea mea nu
Vă înjosesc, după cum nu Vă înjosește nici
dragostea celei mai bune și, probabil, unice
prietene a mea, despre care V-am pomenit.
   Dacă aș dori să mă faceți și pe mine fe-
ricit cu un autograf de al Dumneavoastră,
V-aș ruga să folosiți tot adresa Țvetaievei.
Nu am siguranța că expedierile poștale din
Elveția ajung până la noi.
        Al Dumneavoastră Boris Pasternak.

' Rue Rouvet 8 este de fapt adresa familiei Cernov, la

care au locuit Țvetaieva și copiii ei, după ce au venit de
la Praga, în perioada noiembrie 1925 - sfârșitul lui apri-
lie 1926.

³ Traducătorii în limbile rusă și franceză ai scrisorii lui
Pasternak menționează că nu au reprodus, ca și noi,
stângăciile și nebulozitățile din textul german. Spre deo-
sebire de Marina Țvetaieva, Boris Pasternak scria cu di-
ficultate în limba germană.

⁴ în franceză în original.

⁵ Este vorba de Sora mea - viața și Temă cu variațiuni,
scrise în perioada 1917-1918 și editate în 1922 și 1923
la Moscova, respectiv la Berlin.

18 • APOSTROF

DOSAR

    Trei decenii mai târziu, într-o scrisoare către
Z. E Ruoff, din 12 mai 1956, Pasternak va reca-
pitula episodul Rilke. După ce douăzeci de ani
se aflase sub influența poetului german, îi parve-
nise reacția neașteptată a lui Rilke la traducerea
în franceză a Elenei Izvolskaia, mărturisită tată-
lui său - fără speranța anterioară în șansa unui
„pod“ spre Elveția. Atunci se gândise pentru pri-
ma oară să-i scrie. Cu același prilej dorise să-i
mijlocească și contactul cu Țvetaieva, cu care, în
„mare prietenie¹¹, se afla în corespondență și ca-
re îl admira de asemenea pe Rilke.
    ,Roetesa“ Desbordes-Valmore, din secolul al
XVIlI-lea, cu care o compară pe Țvetaieva, fuse-
se pomenită de Rilke însuși în însemnările lui
Malte LauridsBri^e (dar Pasternak sugerase
apropierea încă din scrisoarea către Țvetaieva, din
23 martie).
    Pasternak îl roagă pe Rilke să-i scrie prin in-
termediul Țvetaievei și din considerente practi-
ce, deoarece, în absența relațiilor diplomatice
dintre URSS și Elveția, legăturile poștale rămâ-
neau nesigure. Din acest motiv a și introdus scri-
soarea către Rilke într-un plic pe adresa berline-
ză a părinților săi. Deși tatăl său i-a confirmat
îndeplinirea rugăminții de a o expedia rapid spre
Elveția, Rilke avea să primească scrisoarea abia
peste douăzeci de zile.


Leonid Osipovici Pasternak -
lui Boris Leonidovici Pasternak

Berlin, 22.IV. [19]26

    [...] Scrisoarea pentru Rilke o expediez
pe adresa lui; până una-alta, i-am trimis-o
Jonicikăi prin Stella⁶. Scrisoarea mi-a plă-
cut, mie și alor noștri, și am vrut să-i dăm și
lui Jonia posibilitatea s-o citească. Mâine o
primesc cu siguranță înapoi și o trimit la
adresa lui. Nu pot să-ți ascund un anumit
lapsus din scrisoarea ta către el, care l-ar pu-
tea jigni chiar și pe un străin, dacă l-ar re-
marca. Eu l-am trecut dinadins sub tăcere,
întrebându-mă în sinea mea dacă mama sau
Lidok îl vor remarca și, evident, și lor le-a
produs aceeași impresie. Știu că m nu ai gân-
dit nimic rău scriind: „în scrisoarea Dum-
neavoastră către L. O.“. Nu am la îndemâ-
nă scrisoarea și de aceea nu-mi amintesc
exact fraza; în esență, această prescurtare,
L. O. (neobișnuită pentru un german), de-
notă o oarecare stânjeneală, pe care nu ai
cum s-o explici cuiva care nu o resimte; ar
fi fost mai simplu să spui „tatălui meu“. Lu-
crul acesta mi-a amintit de niște jurnaliști
care se interesaseră cândva la mine: „Scu-
zați-ne, Dumneavoastră sunteți L. O.?“...
Faptul că nu l-am trecut sub tăcere și ți-am
pomenit în treacăt acest lapsus dovedește că
sunt convins de intențiile tale cele mai bune
în acest sens (pur și simplu nu ți s-a părut
că ar fi, față de mine, ceva reprobabil), așa
că „nu mă supăr“ și Schwamm druber⁷.
    Mă mai întreb și dacă, în sincera ta exal-
tare dezinteresată, care mi-a plăcut tare mult,
rugămintea pe care i-o faci lui Rilke - un
autor pe care nu-1 cunoști personal - de a-i
trimite cartea sa ai o dedicație Marinei Țve-
taieva nu dă cumva dovadă de o oarecare
stângăcie (înțeleg perfect că pe Marina, cu
siguranță, o cunoaște și apreciază), dar noi,
aun s-ar spune „bătrânii“, suntem întotdea-
una mai atenți față de ceilalți, poate chiar
mai mult decât ar trebui. S-ar putea că prin-
tre voi, poeții, așa se obișnuiește - să faci
schimb de cărți fără o cunoaștere personală

⁶ Stella Samoilovna Adelson se afla în acel moment în
Germania, în vizită la surorile Pasternak.

⁷ Să trecem cu buretele peste, în germană în original.

reciprocă. în orice caz, sunt convins că ges-
tul tău camaraderesc și generozitatea ta îi
vor plăcea și lui, cum mi-au plăcut și mie, și
le va prețui, îndeplinindu-ți, cu siguranță,
rugămintea.
   Asta este. Scuză-mă că m-am amestecat
în ale tale AngeUgenheiten^, dar ar fi trist
dacă n-aș fi sincer și aș trece sub tăcere aces-
te două momente - „facă, dragă doamne,
ce și cum vor“ - limitându-mă numai la la-
ude. De câte ori nu mi-am dat cuvântul: „la-
să-1 să facă așa cum îl taie capul“ (ar fi vor-
ba aici de o indiferență de neiertat din partea
unui părinte) și să nu mă mai „bag“ - iar în
cazul de față mă și căiesc de a fi pomenit
aceste probleme. [...]
   Iată adresa lui Rilke (Lidok ți-a trimis-o
și ea în scrisoare): Val-Mont par Glion s/
Territet (Vaud), Suisse. Este sanatoriul său



• Marina și Serghei Efron în ziua căsătoriei lor

provizoriu, iar adresa permanentă (n-a da-
t-o exact) este în Canton du Valais (Wallis),
într-un castel vechi, din secolul al XlII-lea.


Leonid Osipovici Pasternak
- lui Rainer Maria Rilke

[Berlin], 30 aprilie [19]26

   Dragul meu poet slăvit!
   Sunteți, desigur, în măsură să Vă imagi-
nați pe viu ce entuziasm, ce bucurie fără
seamăn mi-a stârnit mie și alor mei scrisoa-
rea Dumneavoastră încântătoare, care ne-a
mișcat până în fundul sufletului! Și mai pu-
ternică a fost impresia provocată de faptul
că a venit pe neașteptate: trebuie să recu-
nosc, nu mai contam pe un răspuns de la

⁸ Treburi, în germană în original.

Dumneavoastră. Și iată că, pe negândite, a
sosit scrisoarea! Ura! Slavă, slavă Domnului
- trăiește, trăiește poetul nostru iubit! E în
viață și mereu același - extraordinarul Rilke!!
Bucuria stârnită de scrisoare ne-a cuprins
pe toți cei din Bayreutherstrasse (pe mine,
pe soția mea și pe fiica mea mezină); dar
bucuria s-a extins și la Miinchen, la fiica mea
mai mare, unde a zburat scrisoarea; bucuria
a iscat, în cele din urmă, un întreg incendiu
de sentimente emoționate la Moscova, ale
cărui urme evidente le veți descoperi în scri-
soarea fiului meu Boris, pe care o anexez.
   La Moscova, fiului meu i-am trimis nu
originalul scrisorii, ci doar extrase din ea,
întrucât mă temeam de cenzura care ar fi
putut să nu i-o predea sau chiar s-o distrugă.
   Prin aceasta, adică prin aceste reexpedi-
eri, se și explică, în parte, întârzierea răspun-

sului meu - fapt pentru care Vă rog să mă
iertați.
    Vă mulțumesc, prietene drag, pentru bu-
airia nemăsurată pe care mi-ați făcut-o, pen-
tru atenția sinceră și mișcătoare, pentru sen-
timentele bune pe care le nutriți față de noi!
E posibil ca și Dumneavoastră să fiți deja
bunic?! Sed ftgit, figit interea, neiertătorul
tempus⁹. Cât aș dori să-mi arunc ochii, cum
se spune, să Vă văd, pustnic în mediul Dum-
neavoastră poetic - V-aș recunoaște oare
după atâția ani grei? Cu siguranță că da! Dar
după cele două portrete care parcă dinadins
mi-au ajuns sub ochi - ar fi destul de greu
să Vă recunosc... Și acum Vă înțeleg pe de-
plin și împărtășesc pe deplin neplăcerea de
„a poza“ pentru un portret. Unul dintre
portrete l-am văzut zilele acestea în revista
-»

⁹ Citat aproximativ după Vergiliu (Geogicele, cartea a
IlI-a, versul 284): fugit irrtparabile tempus.


DOSAR

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 19

Querschnitt, nu-mi amintesc numele auto-
rului; cred că prezintă o anumită asemăna-
re ai Dumneavoastră; în schimb, în celălalt,
ieșit de sub penelul destul de cunoscutei (și,
cred, talentatei) pictorițe Paula Modersohn¹⁰,
n-am putut descoperi nimic care să-mi amin-
tească, nici măcar pe departe, de Dumnea-
voastră! Să fie oare posibilă o asemenea
schimbare? - Cu siguranță, trebuie să fie o
neînțelegere sau, poate, o greșeală de nume...
Dar să lăsăm asta.
    M-am bucurat mult citind ceea ce po-
vestiți despre viața Dumneavoastră în sin-
gurătate, în mijlocul unei asemenea naturi.
Sunt deosebit de fericit pentru Dumneavoas-
tră că soarta V-a hărăzit o binefacere rară pe
pământ, pentru un artist, anume diegestg-
nete m.gestorte Einsamkeit¹¹, în care, printre
trandafirii îndrăgiți, care nu pretind pentru
ei nimic, oferind în schimb acea frumusețe
și acel farmec de nedescris - Vă puteți con-
sacra activității iubite! Vreau să cred că ați
reușit să Vă refaceți sănătatea. Poate ne aju-
tă Dumnezeu și ne întâlnim pe neașteptate
la Paris, unde mă pregătesc, al treilea an la
rând, să mă duc. S-ar putea, la începutul lui
iunie, dacă reușesc.
    Mă necăjesc că nu Vă pot scrie în mod
liber și cursiv în germană și că Vă chinuiesc
cu limba mea nisă. Vă cer de o mie de ori
iertare. Fiul meu, Boris, m-a rugat să Vă
transmit scrisoarea lui, întrucât nu Vă știe
adresa.
    Vă îmbrățișez, dragul meu prieten de
inimă, Vă mulțumesc nespus și Vă doresc
din partea noastră, a tuturor, tot ce poate fi
mai bun.
        Al Dumneavoastră Leonid Pasternak.

    Concomitent cu scrisoarea către Rilke, Pas-
ternak îi scrie Țvetaievei, rugând-o să-i comuni-
ce dacă Rilke se va referi, în vreun fel, la el. Cu-
rând Țvetaieva citează dintr-o scrisoare a lui
Pasternak intenția acestuia de a ajunge la Paris și
de a merge împreună cu ea la Rilke.
    Pe 3 aprilie 1926, Pasternak îi trimite Țve-
taievei un chestionar întocmit de Cabinetul pen-
tru literatura revoluționară de pe lângă Secția de
studii asupra artei revoluționare a Academici de
Stat pentm Științele Artistice, în vederea alcătu-
irii unui Dicționar bibliografic al scriitorilor se-
colului XX. Chestionam! conținea următoarele
puncte:
    1.     Numele (pseudonimul), prenumele, pa-
tronimul.
    2.        Adresa.
    3.        Locul și data exactă a nașterii.
    4.        Originea socială.
    5.     Scurte date biografice: a) mediul, b) in-
fluențele suferite în copilărie, c) condițiile mate-
riale de lucra, d) călătorii, e) evoluția creației.
    6.        Studii generale și speciale.
    7.        Specialitatea de bază.
    8.        Activitatea literară, științifică, socială.
    9.        Prima publicație.
    10.       Prima apreciere publică.
    11.       Influențe literare.
    12.       Scriitori preferați.
    13.     La ce publicații periodice și culegeri ați
colaborat.
    14.       Apartenența la organizația literară.
    15.       Enumerarea cronologică a lucrărilor.
    16.       Bibliografia despre creație.

    Țvetaieva îi trimite lui Pasternak răspunsurile
la anchetă la începutul lunii aprilie. Răspunsul
Țvetaievei (cu excepția punctelor 15 și 16, care


“Paula Modersohn-Becker (1876-1907), pictoriță, pri-
etenă cu Rilke.
¹¹ Solitudinea binecuvântată și netulburată, în germană
în original.


necesită precizări bibliografice mai amănunțite)
e următorul.



Marina Ivanovna Țvetaieva

   Născută în 26 septembrie 1892 la Mos-
cova.
   Nobiliară.
   Tatăl - fiu de preot din gubernia Vla-
dimir, filolog de reputație europeană (lu-
crările sale științifice: Inscripțiile osetine și al-
tele), doctor honoris causa al Universității din
Bologna, profesor de istoria artelor, mai în-
tâi la Universitatea din Kiev și apoi la Univer-
sitatea din Moscova, director al Muzeului
Rumianțev, întemeietorul, inspiratorul și co-
lecționarul unic al primului muzeu de arte
frumoase din Rusia (Moscova, Znamenka).
Erou al muncii. Decedat la Moscova în 1913,
curând după inaugurarea muzeului. Averea

• Elegie dedicată de Rilke Marinei Țvetaieva

personală (modestă, pentru că acorda mul-
te ajutoare) a lăsat-o școlii din Talița (gu-
bernia Vladimir, satul în care s-a născut). Bi-
blioteca sa, imensă, dobândită cu greu și cu
multe sacrificii, a lăsat-o, fără să înstrăineze
niciun volum din ea, Muzeului Rumianțev¹².
    Mama - de proveniență princiară polo-
neză, elevă a lui Rubinstein, deosebit de
talentată la muzică. A murit de timpuriu.
Poezia - moștenită de la ea¹³. Biblioteca (per-
sonală și a bunicului) a lăsat-o și ea muzeu-

¹² Vezi Marina Țvetaieva, lata și muzeul lui, traducerea
românească Nașterea muzeului, în Marina Țvetaieva,
Proză, București, Editura Minerva, B.PT, 1986, pagi-
nile 1-10.

¹³ Vezi Marina Țvetaieva, Mama și muzica, traducerea
românească (vezi nota 12), paginile 39-73.

lui. Așadar, Moscova a moștenit de la noi,
Țvetaievii, trei biblioteci. Aș fi dăruit-o și eu
pe a mea, dacă nu aș fi fost nevoită, în anii
revoluției, s-o vând.
    Copilăria timpurie - Moscova și Tarusa
(un aiib de credincioși de rit vechi, pe Oka),
de la 10 la 13 ani (când a murit mama) - în
străinătate până la 17 ani (?), din nou la
Moscova. N-am locuit niciodată într-un sat
rusesc.
    Influența hotărâtoare - a mamei (muzi-
ca, versurile, Germania. Pasiunea pentm evre-
itate. Singur împotriva tuturor. Heroica).
Mai disimulată, dar nu mai puțin puternică
- influența tatălui (pasiunea pentru muncă,
absența carierismului, simplitatea, renunța-
rea). influența contopită a tatălui și a ma-
mei - caracterul spartan. Două laitmotive
în aceeași casă: Muzica și Muzeul. Atmosfera
casei nu burgheză, nu intelectuală - cavale-
rească. Viața în tonalitate elevată.


    Succesiunea evenimentelor sufletești: în-
treaga copilărie timpurie - muzica; la 10 ani
- Revoluția și marea (Nervi, în apropierea
Genovei, un cuib de emigranți); la 11 ani -
catolicismul; la 12 ani - primul sentiment-al-
patriei (lâm^¹⁴, Port Arthur), de la 12 ani
până în prezent - Napoleoniada, ocultată
în 1905 de Spiridonova și Schmidt¹⁵; la 13,

¹⁴ Navă de luptă devenită legendară în timpul războiu-
lui ruso-japonez din 1904; după o bătălie eroică s-a sa-
bordat.

¹⁵ Maria Spiridonova - revoluționară, ulterior Revo-
luției din 1905 conducătoare a mișcării socialist-revo-
luționare (eseră). Locotenentul Schmidt (1867-1906)
- figură legendară a revoltei flotei Mării Negre (1905).
Și-a desfășurat activitatea revoluționară la Sevastopol,
a preluat conducerea revoltaților la bordul vasului

20 • APOSTROF

DOSAR

14,  15 ani - nișcarea narodovolților¹⁶, cule-
gerile Znania (Cunoștințele), discursul de
pe Don, economia politică a lui Jeleznov,
versurile lui Tarasov; la 16 ani - ruptura de
ideologie, dragostea pentru Sarah Bern-
hardt¹⁷ (LA'glon}, explozia bonapartismu-
lui; de la 16 la 18 ani - Napoleon (Victor
Hugo, Beranger, Frederic Masson, Thiers,
memorii. Cultul). Poeții francezi și germani.
    Prima întâlnire ai Revoluția - 1902-1903
(emigranții), cea de a doua - în 1905-1906
(lalta, eserii). O a treia nu a mai avut loc.
    Succesiunea cărților iubite (fiecare mar-
chează câte o epocă): Ondine (copilăria tim-
purie), Hauif -Lichtenstein (adolescența)¹⁸,
LAiglon al lui Rostand (prima tinerețe), mai
târziu și până în ziua de azi: Heine - Goe-
the - Holderlin. Prozatorii ruși - vorbesc în
numele persoanei mele actuale - Leskov și
Aksakov. Dintre contemporani - Pasternak.
Poeții ruși - Derjavin și Nekrasov. Dintre
contemporani - Pasternak.
    Cele mai iubite poezii din copilărie -
Mării a lui Pușkin¹⁹ și Cheia încinsă de Ler-
montov. De două ori-împăratulpădurii și
Erlkonig. Țiganii lui Pușkin de la 7 ani până
azi - cu pasiune. Eigheni Omghin nu mi-a
plăcut niciodată.
    Cărțile cele mai iubite din lume - cele
împreună cu care te lași ars pe rug: Nibe-
lurgii, Iliada, Cânt despre oastea lui ]gor.
    Țările preferate - Grecia antică și Ger-
mania.
    Studii: de la 6 ani - școala de muzică
Zograf-Plaksina; 9 ani - colegiul de fete IV;
10 ani - nimic; 11 ani - pensionul catolic
din Lausanne; 12 ani - pensionul catolic
din Freiburg (Schwarzwald); 13 ani - gim-
naziul din lalta; 14 ani - pensionul mosco-
vit Alfiorova; 16 ani - gimnaziul Briuha-
nenko. Am terminat clasa a Vil-a, într-a
VUI-a mi întrerupt.
    La 16 ani am audiat cursul de vară de li-
teratură franceză veche la Sorbona.
    Mențiunea pe prima mea compunere în
franceză (11 ani) - Trcp d’imcgination, tnp
peu de kgique²⁰.
    Scriu versuri de la 6 ani. Am publicat de
la 16. Am scris și în franceză și germană.
    Primul meu volum - Album de seară.
L-am editat eu însămi, fiind încă la gim-
naziu. Prima critică - un marc articol de
întâmpinare al lui Max Voloșin²¹. Nu-mi
cunosc influențe literare, îmi cunosc influ-
ențele omenești.
    Scriitorii mei preferați (dintre contem-
porani) - Rilke, R. Rolland, Pasternak.
    Am fost publicată, dintre reviste, în Se-
vernîe zapiski (însemnări din Nord) (1915),
actualmente, în străinătate, în special în Vo-

Oceakov. După zdrobirea revoltei, a fost judecat de un
tribunal militar și executat.

I⁶„Narodnai volia“, „Libertatea Poporului" (1879-
1881), organizație revoluționară, adeptă a mijloacelor
de luptă teroriste. După atentatul reușit împotriva ța-
rului Alexandru II, principalii ei conducători au fost
executați.

¹⁷ Sarah Bernhardt - celebră actriță franceză. A jucat
rolul principal în piesa lui Edmond Rostand, LAglon
(Puiul de vultur).

  Ondine, nuvelă de Friedrich de la Motte-Fouque;
Lichtenstein, roman de Wilhelm Hauff.

¹⁹ Despre dragostea din copilărie față de Pușkin - vezi
eseul Pușkin cil meu (1937), traducerea românească:
Marina Țvetaieva, Proză-, București, Editura Minerva,
B.P.T., 1986, paginile 122-169.

²⁰ Prea multă imcginaPeArea puțină legică, în franceză
în original.

²¹ Maksimilian Aleksandrovici Voloșin (numele auten-

tic: Kirienko-Voloșin) (1877-1932), poet celebru, fi-

gură influentă a modernismului rus. Poezia lui e do-

minată de o viziune apocaliptică a istoriei. Țvetaieva

va scrie despre el un studiu.

lia Rossii (Libertatea Rusiei), în Svoimi Pu-
tiami (Pe căile noastre) și mBltgonamerennii
(Bineintenționatul) (flancul literar de stân-
ga), parțial în Sovremennîe zapiski (însemnări
contemporane) (mai la dreapta). Dintre zi-
are - în Dni (Zile), parțial în Poslednie No-
vosti (Ultimele știri) (mai la dreapta). La cei
de dreapta, din cauza primitivității lor pro-
funde, nu public deloc.
   Nu am aparținut și nu aparțin de nicio
orientare poetică și politică. La Moscova,
exclusiv din motive de existență, am fost
membru al Uniunii Scriitorilor și cred că și
a Poeților.
   Cele mai îndrăgite lucruri pe lume: mu-
zica, natura, versurile, singurătatea.
   Indiferență totală față de viața socială,
teatru, artele plastice, vizualitatea. Simțul
proprietății se limitează la copiii mei și la
caietele mele.
   Dacă aș fi avut un scut, aș fi scris pe el
„Mc daigne^²².
   Viața e o gară, curând voi pleca, unde -
n-am să spun.
Marina Țvetaieva.


Boris Pasternak
- Marinei Țvetaieva

[Moscova], 2O.IE[19]26

   Mâine mă voi trezi un alt om, îmi voi
aduna puterile, mă voi apuca de lucru. Noap-
tea asta însă o voi petrece cu tine. în sfârșit,
s-au separat în două camere. Am început
azi pentru tine cinci scrisori. Băiatul e bol-
nav, are gripă. Jenia stă cu el și, în plus, mai
sunt aici fratele și cumnata mea. Ba intrau,
ba ieșeau. Torentul de cuvinte pe care tu le
sorbeai storcându-le din mine se tot între-
rupea. Săreau departe unul de celălalt. Rân-
durile săreau la dracu’, unul după altul. Vai
cât de minunat lucrezi tu! Dar nu mă nimi-
ci, vreau să trăiesc cu tine, mult, mult timp
să trăiesc.
   Aseară am citit în chestionarul tău ce
scrii tu despre mama ta. Totul este surprin-
zător. A mea interpreta la 12 ani concertul
de Chopin, dirijat pare-mi-se de Rubinstein;
sau el era doar de față la concertul Con-
servatorului din Petersburg²³. Dar nu des-
pre asta e vorba. Când a terminat, el a ridi-
cat fetița în brațe deasupra orchestrei și,
după ce a sămtat-o, s-a adresat sălii (era o
repetiție, auditoriul era format din muzici-
eni), spunând: „Iată cum trebuie cântat“.
Numele fetiței era Kaufman^ era eleva lui
Leșetițki. încă mai trăiește. îi calc, proba-
bil, pe urme. Este întruchiparea modestiei.
Nici urmă de atitudine de Wunderkind, s-a
dăruit cu totul soțului, copiilor, nouă.
   Dar aici, despre tine scriu eu. Dimineața,
când m-am trezit, m-am gândit la chestio-
narul tău, la copilăria ta și, cu obrazul scăl-
dat în lacrimi, le-am cântat, baladă după
baladă și nocturnele, toate cele în care te-ai
dospit tu, ca și mine. Și am hohotit de plâns,
în fața noastră mama nu mai cânta. Toată
viața o să mi-o amintesc, tristă și iubitoare.
   Ar fi trebuit să le scriu lui Voloșin și
Ahmatovei²⁴. Cele două plicuri închise au

²¹J²Ară »găduință“, în franceza în original.
²³ Concertul ia care se referă Pasternak a avut Ioc în
1881, fiind dirijat de directorul Conservatorului din
Petersburg, K. I. Davîdov. A. G. Rubinstein fusese ini-
țiatorul venirii Rozei Kaufinan la Petersburg și asista-
se la concertul ei.
²⁴în 1925, în antologia Poezia rusă in secolul XX, alcă-
tuită de I. S. Ejov și E. I. Șamurina, fuseseră incluse

fost airând lăsate deoparte. Simțeam un im-
bold să stau cu tine de vorbă, și aici am mă-
surat deosebirea. De parcă mi-a trecut vân-
tul prin păr. Mi-am simțit neputința de a-ți
scrie, în schimb m-a cuprins dorința să ies,
să văd ce s-a mai întâmplat cu văzduhul și
ai cerul, îndată ce poetul l-a numit pe poet.
Iată tiparul, iată-ne pe noi unul pentru al-
tul, iată tainul înfometării căreia trebuie să
ne supunem un an, dacă tu vei supraviețui
și-mi promiți că voi rezista și eu. Prietene
scump, nu glumesc, n-am mai vorbit nicio-
dată așa. Asigură-mă că te bizui pe mine, că
te-ai încredințat flerului meu. Am să-ți spun
de unde această întârziere, de ce nu sunt în-
că eu cu tine, ci e noaptea de vară, I. G.,
L. M.²⁵ și așa mai departe.
    Am să-ți explic asta mai târziu.
    Spre deosebire de visele mele obișnuite,
te-am văzut într-un vis fericit, total, nesfâr-
șit. Spre deosebire de visele mele obișnuite,
acesta era un vis tânăr, liniștit, trecând fără
durere în starea de veghe. S-a întâmplat zi-
lele acestea. Era ultima zi pe care am nu-
mit-o, pentru mine și pentru tine, fericire.
    Am văzut în vis începutul verii în oraș,
un hotel luminos, ireproșabil, fără ploșnițe,



• Marina cu fiul său Mur, primăvara, 1928

eliberat de cotidian, sau poate chiar ceva
asemănător unei vile, unde aveam eu servi-
ciul. Acolo, jos, erau tocmai coridoare, ast-
fel de coridoare. Mi s-a spus că sunt căutat.
Cu sentimentul că e vorba de tine, am stră-
bătut cu ușurință, în fugă, distanțele tulbu-
rate de lumină, rostogolindu-mă pe scări.
Și, într-adevăr, îmbrăcată în ceva de călăto-
rie, într-un nor de hotărâre, dar nu pe neaș-
teptate, ci înaripată, planificată, te aflai tu
în fața mea, exact așa cum alergasem eu
spre tine. Cine erai tu? Imaginea fugitivă a
tot ceea ce, într-o clipă de răspântie a senti-
__________________________________________2
35 de poezii ale Ahmatovei. Pasternak o anunța pe
Ahmatova că aceasta avea de primit anumite drepturi
bănești pentru publicarea versurilor ei (scrisoarea către
Ahmatova din 17 aprilie 1926 ). Scrisoarea către Vo-
loșin conținea mulțumirile lui Pasternak pentru danii,
nu demult primit de la el: o acuarelă a lui Voloșin cu o
dedicație și invitația de a vizita Koktebelul, reședința
lui Voloșin din Crimeea și casă de vacanță a scriitori-
lor. Este însă de presupus că motivul tainic al acestei
scrisori era dorința lui Pasternak de a-i povesti lui Vo-
loșin despre soarta Țvetaievei și despre lucrarea ei Poe-
mul Sfârșitului.
²⁵ Referire la Ilia Grigorievici Ehrenburg, cunoscut scri-
itor și publicist rus (1891-1967), și la soția sa, Liubov
Mihailovna, care se aflau în acea vreme la Paris.

DOSAR

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 21

mentului, o face pe femeia de la brațul tău
să ajungă la dimensiuni fizic incompatibile
cu statura omenească, de parcă n-ar mai fi
om, ci ar fi cerul în splendoarea tuturor no-
rilor ce au plutit cândva deasupra ta. Dar
toate nu erau decât rudimente ale farmecu-
lui tău. Frumusețea ta, transmisă de foto-
grafie - frumusețea în cazul tău particular -,
adică fenomenalizarea unui mare spirit în-
tr-o femeie, năucise anturajul tău înainte ca
eu să fi pătruns în valurile beatificatoarea de
lumină și sunet. Erau stările hunii chemate
în ea la viață, de către tine. E greu de expli-
cat, dar tocmai lucrul acesta îi conferea vi-
sului meu acea trăsătură de fericire și de in-
finit.
    Era o armonie pentru prima oară în via-
ță, trăită de mine cu forța care, până acum,
se manifesta doar în durere. Mă aflam în-
tr-o hune saturată de pasiune pentru tine și
nu mai simțeam violența și nici pâcla pro-
priei mele pasiuni. Era mai primară de-
cât prima iubire și mai simplă decât a oricui
pe lume. Te iubeam așa cum în viață doar
gândeam că iubesc, de mult, de mult dina-
inte de șirul numerelor. Erai absolut minu-
nată. Erai așa și în vis, dar și în analogia pe-
reților, podelei și plafonului ființării, ai alte
cuvinte, erai în coeziunea antropomorfică a
aerului și orei - Țvetaieva, erai adică limba
dezvăluită în toate cele, cărora poetul li se
adresează întreaga viață, fără speranța de a
primi un răspuns. Erai un poet uriaș pe câm-
pul unei imense adorații îndrăgostite, adică
al unei stihii aflate la limita caracterului uman,
nu printre oameni sau în omeneasca folosi-
re a cuvântului (,,stihia“), ci aflată la locul
tău.
    Motiv pentru care, acum doi ani, când
m-am avântat pe același val ca să te culeg,
am început să mă ciocnesc de Lanni²⁶,
iar Lannilor eu nu le acordam nicio atenție,
în ciuda documentării tale, în ciuda, poa-
te, și a obiecției tale actuale că Lannii ocu-
pă un loc în inima ta. Motiv pentru care
pentru mine există numai S. I.²⁷ și viața mea.
    Tu, în schimb, îmi scrii despre femeia cu
degete moarte: ai iubit-o, poate? Și tu mă
vezi pe mine și spui că mă cunoști? Dar
chiar dacă E. I.²⁸ ar fi fost saturată de pro-
priul ei antagonism, chiar și atunci ar fi fost
nevoie de ceva excepțional, care să te în-
toarcă de la acei ani distincți și persoane
distincte spre temeiul primordial al vieții,
spre intrare, spre început - cu alte cuvinte,
ar fi fost nevoie de tine pentru a mă scoate
de pe fagaș și a mă conduce spre ceva demn
de a fi numit. Căci eu nu sunt doar căsăto-
rit, ci mai sunt și eu, iar eu sunt un pe-ju-
mătate-copil. Cu alte cuvinte, sunt lipsit de
acea frecvență care să mă amenințe cu peri-
colul denaturării vieții. Dar, din nou, oare
înțelegi?
    In unele cazuri, Jenia a suferit, din mo-
tive neîntemeiate, adică atunci când înce-
peam să iubesc și nu-mi duceam iubirea
mea nici măcar până la primul pas. Există
mii de personaje feminine, pe care ar fi tre-
buit să le iubesc, dacă mi-aș fi dat drumul.

“Evgheni Lvovici Lann (numele real, Lozman, 1896-
1958), scriitor și traducător. Aleksandra Vladimirovna
Krivțova (1896-1958), soția sa, traducătoare din lim-
ba engleză. Prieteni ai Țvetaievei de la sfârșitul anului
1920?
²’Serghei lakovlevici Efron (1893-1941), soțul Ma-
rinei Țvetaieva. în continuare, în scrisori, el mai este
numit și „Serioja“ sau „S. I.“.
'"Elza îurievna Triolet (1896-1970), scriitoare france-
ză de origine rusă, trăind din anul 1919 în Franța.
Soția lui Louis Aragon.

Sunt gata să mă năpustesc asupra oricărei
manifestări de feminitate și, în viața mea zil-
nică, colcăie părelniciile ei. Poate că sunt
născut pentru întregirea acestei trăsături și
m-am alcămit ca urmare a unei înfrânări pu-
ternice, aproape absolute.
    Așa că, în faptul că E. I. nu s-a aflat nici
măcar printre motivele neîntemeiate ale su-
ferințelor Jeniei sălășluiește, probabil, în în-
tregime cauza antipatiei ei față de mine. Am
văzut-o de două-trei ori aici, într-o societa-
te mai degrabă străină mie, decât apropia-
tă. La apariția mea, a spus în auzul tuturor
că ea, așa și pe dincolo, iar eu nu-i acord
nici cea mai mică atenție. Lipsa ei de tact
m-a fâstâcit și am spus că, în general, sunt
un bleg, o marionetă neînsuflețită, și cam
tot ce se spune în asemenea împrejurări. A
trebuit să o vizitez nu din pricina observa-
țiilor ei, ci din cauza lui Esenin²⁹ al tău, pe
baza acelei legi a naturii care umflă până la
fantastic valoarea oricărui lucru care, venit
dintr-o lume străină, ne ajută cumva pe mi-
ne și pe tine. Mi-a citit din proza ei, eu am
lăudat-o, acolo unde merita. Nu e lipsită de
talent, dar i-am spus că pe scriitor și textul
îi creează o a treia dimensiune - profunzi-
mea, care înalță pe verticală, dincolo de pa-
gină, ceea ce e spus și arătat și, mai ales,
desparte cartea de autorul ei. I-am spus că
tocmai asta îi lipsește și că, în mod sigur,
odată cu munca, va veni și asta. Nu știu de
ce i-o fi trecut prin cap să-mi caute simpa-
tia sau să se străduiască să-mi fie simpati-
că. Motive reale să dorească prietenia mea
nu are. Vreau să spun că, din toate punc-
tele de vedere, pentru ea eu ar trebui să fiu
un zero sau să-i fiu indiferent, ca și majo-
rității celor de pe aici, atinși de aceeași con-
tradicție a imitării mele etc. Dezagreabilă
mi-a devenit după scrisoarea ta și, desigur,
ai să mă crezi că nu din cauza vorbelor de-
spre Gapon³⁰ (ea l-a ascultat numai o sin-
gură dată și nu ei i-1 recitam eu), vorbe ce
nu sunt pentru mine o noutate, ci pentru
că din noapte a apărut ea în scrisoarea ta,
în prima ta scrisoare, care a făcut ca exis-
tența mea, pe mai departe fără tine, să-mi
devină insuportabilă.
    Marina, lasă-mă să întrerup această au-
tochinuire din care nimeni nu are ceva de
câștigat. O să-ți pun acum o întrebare, fără
niciun fel de explicații din partea mea, de-
oarece cred în temeiurile tale, cele pe care
trebuie că le ai tu, cele pe care trebuie că eu
nu le cunosc și care constituie o parte din
viața mea. Răspunde la întrebare așa cum
nu i-ai mai răspuns nicicând nimănui - așa
cum ți-ai răspunde ție însăți.
    Să vin la tine acum sau peste un ani Aceas-
tă lipsă de hotărâre nu este, în cazul meu,
absurdă, am motive reale să oscilez în pri-
vința datei, dar n-am puterea să mă fixez la
cea de a doua hotărâre (adică, peste un an).
Dacă mă vei susține în cea de a doua hotă-
râre, din această situație vor decurge urmă-
toarele. 1) în acest an voi lucra cu maxima-
lul efort posibil. Mă voi pune în mișcare și
voi înainta nu numai spre tine, dar și spre
posibilitatea de a deveni pentru tine (înțele-
ge lucrul acesta în modul cel mai larg) ceva
mai util în viața și în soarta ta decât sunt la
ora actuală. (Să explic - ar însemna să scriu
tomuri întregi.)

²⁹Serghei Aleksandrovici Esenin (1895-1925), poet
rus. Țvetaieva intenționa să scrie despre el un poem
sau o dramă și-l rugase pe Pasternak s-o ajute în strân-
gerea materialului biografic.

ⁱoGapon - titlul inițial al capitolului Copilăria din poe-
mul lui PasternakAnul nouă sute cinci.

   în acest caz îți voi cere ajutorul. Va tre-
bui să-ți imaginezi cum citesc eu scrisorile
tale și în ce stare mă aduc ele. Voi înceta cu
desăvârșire să-ți mai răspund, ai alte cuvin-
te, nu voi mai da nicicând frâu liber senti-
mentului. Cu alte cuvinte, te voi vedea în
vis și tu nu vei ști nimic despre asta. Un an
este o măsură și o voi respecta. Nu este vor-
ba decât, decât despre muncă și despre înar-
marea mea, despre continuarea eforturilor
menite să redea istoriei acea generație care,
după cât se vede, s-a desprins de ea și din ca-
re facem parte și tu, și eu.
   Despre nimic altceva nu e vorba. Eu am
în viață un țel, și țelul acesta ești tu. Tu anu-
me vei deveni ceva mai puțin decât un țel și
vei fi mai mult o parte a muncii mele, a ne-
fericirii mele, a inutilității mele actuale, în
cazul în care fericirea de a te revedea chiar
în această vară îmi umbrește tot restul, iar
eu nu voi vedea acea parte a întregului pe
care s-ar putea ca tu să-l vezi. Să intru în
amănunte pe această temă ar însemna s-o în-
cețoșez. Marina, fă așa precum te rog. Pri-
vește împrejurul tău, cugetă adânc la ale ta-
le, numai la ce se află în jurul tău, măcar de
ar fi ele doar reprezentările tale despre mi-
ne sau măcar aivintele rostite dimineața, în
prezența ta, de către pescarii tăi francezi -
privește în jurul tău și smulge-ți impulsul
de a-mi răspunde din această privire, și nu
din dorința de a mă vedea, întrucât știi cât
de mult te iubesc și, cu siguranță, ai dori să
vezi lucrul acesta.
   Și răspunde-mi de îndată.
   Dacă nu mă oprești, pornesc cu mâinile
goale numai către tine, și nici nu-mi pot în-
chipui unde altundeva și încă pentru ce.
   Nu te lăsa în voia romantismului ce să-
lășluiește în tine. Ar fi rău, și nu bine. Tu în-
săți ești mai cuprinzătoare decât doar atât,
iar eu sunt ca tine. între timp, dacă pe lume
mai există destin, iar eu am constatat lucrul
acesta astă-primăvară, atunci, pe noi, rușii
(dar poate și pe întreaga hune), nu ne în-
conjoară acea atmosferă în care să te poți
încrede în caracterul uman al întâmplării
sau, și mai bine, în egalitatea dintre necu-
noscut și poet. Aici trebuie să-ți încarci ar-
ma cu propria-ți mână. Iar asta înseamnă
un an. Dar sunt aproape convins că voi ve-
ni la tine acum, lăsând la o parte orice mun-
că. Oricum, până când tu nu mă vei pune în
ordine, nu mă pot apuca de nimic.
   îți trimit o fotografie. Sunt îngrozitor
de urât. Sunt exact așa ca în fotografie - e o
fotografie reușită. Numai că-mi strâng ochii,
pentru că mă uit în soare și asta o face deo-
sebit de dezagreabilă. Ochii trebuie să-i ții
închiși.
   Nu asculta de mine. Răspunde-mi după
cum ți-e voia. Te implor.

   Anterior proiectata, pentru toamna anului
1925, întâlnire de la Weimar nu mai avusese loc,
din cauza nașterii lui Gheorghi, fiul Marinei. în
primăvara lui 1926, Pasternak era cel care visa
să-l viziteze, împreună cu Țvetaieva, pe Rilke -
dovadă și o însemnare a lui pe un volum de
Versuri alese de Mihail Kuzmin. Dacă Marina aș-
teptase întrevederea de la Weimar cu ardoare
(„în această întâlnire se află întreg sensul vieții
mele, uneori mă gândesc că și al vieții tale“),
acum se raporta cu reținere la dezlănțuirea afec-
tivă a prietenului ei.
   în martie, Țvetaieva petrecuse două săptă-
mâni la Londra, invitată de prințul Sviatopolk-
Mirski, pentru a citi din versurile sale în cadrul a
două serate organizate de Pen-Club, unde a citit
și din versurile lui Pasternak. Cărțile poștale cu
gravurile Londrei vechi i le trimisese lui Boris,
după întoarcerea la Paris.

22 • APOSTROF

DOSAR

   întrucât avea de gând să plece, pe timpul ve-
rii, în Vandeea, la malul oceanului, întâlnirea cu
Pasternak a fost amânată (în intenția de a se ve-
dea, pare-se, anul următor la Londra).
   Influențată și de impresiile excelente acumu-
late în 1925 la Saint Giîles de către poetul Kon-
stantin Balmont, cu care se împrietenise încă la
Moscova, în 1918-1919, Țvetaieva a plecat aco-
lo pentru câteva zile, în aprilie 1926, probabil ca
să caute o locuință corespunzătoare. Revenită la
Paris, i-a împărtășit lui Pasternak entuziasmul
pentru acea localitate de pe malul mării și pentru
viața pescarilor.
   Receptarea pozitivă a Vandeii se mula pe sta-
rea ei de spirit din tinerețe, favorabilă Franței re-
galiste și revoltei anului 1793, din Vandeea, îm-
potriva revoluției. Coincidența stărilor de spirit,
de odinioară și prezentă, va fi mărturisită într-o
scrisoare din 8 iunie 1926, adresată prietenei
pragheze A. Teskova.
   In această perioadă corespondența cu Paster-
nak n-a fost întreruptă.


Boris Pasternak
- Marinei Țvetaieva

[Moscova], 5. V[19]26

   Intr-una din aceste zile va sosi și răspun-
sul tău. Va fi poate nevoie de o reacție tele-
grafică. în cazul acesta, pentru tine pauza
imensă se va întrerupe prin laconismul ho-
dorogit al unei depeșe. De mult, de mult,
nici nu-mi mai amintesc de când, a sosit din
Paris ultima ta scrisoare, cam rece, și despre
Hodasievici³¹. Greșesc: cu o răceală cores-
punzătoare alei mele la adresa lui Hoda-
sievici. în acea zi am aflat nu că te voi vedea
la St. Gilles. Se întâmpla asta înainte de scri-
soare, și răceala scrisorii mi-a ușurat povara
conștientizării acestui lucru.
   Și totuși, poți să mă îngropi în gheață,
tot insuportabil ar fi. lartă-mă că m-am am-
balat atunci în mod atât de imposibil. N-ar
fi trebuit. Ar fi trebuit să rămână secretul
meu renăscător, până la întâlnirea cu tine.
Aș fi putut și trebuit să ascund de tine fap-
ml că, niciodată de acum înainte, n-aș mai
putea înceta să te iubesc, că tu ești unicul
meu cer legiuit și soție intr-atât de legitimă,
încât încep să simt în acest cuvânt, prin for-
ța care se revarsă din el, o nebunie ce nu
sălășluise în el niciodată odinioară. Marina,
mi se face părul măciucă de durere și de
frig atunci când te numesc.
   Și nici nu te mai întreb dacă vrei sau
nu, altfel spus, dacă îngădui sau nu, pen-
tru că, avântându-mă, cu întreaga mea făp-
tură, spre lumină și fericire, aș echivala ai
tine chiar și amarul refuzului tău, cu alte
cuvinte cu acea unicitate ce-ți smulge ini-
ma, de care nu-mi va mai fi dat să mă des-
part vreodată.
   Eu n-am spus aproape nimic, și totuși
Jenia a aflat totul, în primul rând dimensiu-
nea și irevocabilitatea. Și, în acest curent de
aer tăios și fierbinte, ea a început, zi de zi,

³¹ Vladislav Felițianovici Hodasievici (1886-1939 ), po-
et și critic rus. S-ar putea ca aici să fie vorba despre o
recenzie la culegerea Kovcig (Arca), sub redacția lui
D. F. Bulgakov și alții, editată la Praga în 1925. Despre
această recenzie, probabil a lui Hodasievici, Țvetaieva,
fără să dea numele autorului, scrie în articolul Poetul
despre critică (apărut în Blmonomerennii, nr. 2, mar-
tie-aprilie 1926): „Din păcate, pentru asta trebuie să
treci pe lângă Poemul fără • jârșit al M. Ț. - un poem pe
care cel puțin autorul acestor rânduri nu l-a înțeles:
cred însă câ oricare altul nu atât îl va citi, cât îl va ghi-
ci, și chiar dacă se va dovedi a avea mai mult noroc și
de a fi mai perspicace decât noi, acest noroc și-l va ob-
ține cu prețul unor mari eforturi intelectuale".

să crească în plan mo-
ral, până la a deveni
totalmente de nerecu-
noscut. Ce durere în-
grozitoare să vezi așa
ceva și să înțelegi, și
să o iubești în această
măreție și suferință a
ei, fără s-o poți lă-
muri că, deși lăuntric,
totul poartă în mine pe-
cetea ta, că o îmbrăți-
șez pe ea cu o tandrețe
nu mai mică decât pe
fiul meu, deși nu știu
unde și când se distri-
buie și se împlinește lu-
crul acesta în vremuri.
Dacă reușesc, o trimit
peste vară, împreună ai
băiatul, la sora mea, la
Miinchen. Dacă izbu-
tesc totul în timpul ve-
rii, toamna mă voi du-
ce și eu. Dacă nu, mă
așteaptă o iarnă înspăi-
mântătoare, sufletește
abisală, și doar pe ur-
mă, în sfârșit, primăva-
ra. Nu există pe lume
soroace mai lungi, ele
sunt inadmisibile, ini-
maginabile.
   Ce înseamnă ulti-
ma ta frază din chesti-
onar: „Viața e o gară;

voi pleca în airând, unde - nu spun“? (N-am
la mine chestionarul, citez din memorie.)
    Nu m-am neliniștit, am înțeles-o ca pe o
proclamare a nemuririi, cu accentul pe ea,
pe secret și pe credință, și nu pe imediatita-
tea literală, așa cum a înțeles Asia³², năpă-
dindu-mă cu o neliniște fără de ieșire (pen-
tru că era interpretarea surorii tale). Nu uita
să-mi răspunzi la această întrebare. Vai, cât
de prostește te ia uneori gura pe dinainte!
Că doar nu asta te rog eu. Spune-mi numai
că eu am înțeles bine, iar dacă lucrurile nu

stau așa (ceea ce-mi este peste puteri să-mi
imaginez), atunci, te implor, convinge-mă
de contrariul!

    Zilele astea mi-a sosit o scrisoare din
Miinchen de la sora mea. Mă conjură și mă
asigură că nu voi muri anul acesta³³. După
o trecătoare nedumerire, scrisoarea mi-a re-
adus în memorie două-trei insomnii recen-
te, în timpul cărora m-a urmărit spaima as-
ta. Probabil, m-am dat de gol față de ea.
Dar de vreo scrisoare nu-mi pot aminti și,
de n-ar fi fost răspunsul ei, n-aș fi știut des-
pre acest lucru.
    Dar o asemenea avalanșă zilnică de sem-
ne prevestitoare! Toate triumfa, o iau înain-
te, dăruiesc, se jură. Să le enumăr e imposi-
bil. Dintr-odată le-am devenit tuturor pe
plac. Și-au amintit de mine și sunt copleșit
din toate direcțiile. Cât de special de fru-
moasă ești tu atunci când, exclusiv întâm-
plător, te strecori în vârtejul acesta de sim-
patie. De pildă, se spune așa și pe dincolo
despre mine. Iar apoi, așa, dintr-odată (tre-
buie adăugat că omul care vorbește nici mă-
car nu știe dacă noi doi ne cunoaștem sau

³² Anastasia Ivanovna Țvetaieva, sora mezină a Marinei.

³³ Josephine Pasternak îi scrisese fratelui ei, lui Boris
Pasternak, pe 21 aprilie 1926: „Dragul meu, de ce
scrii că vei muri anul acesta sau, altfel spus, că te roade
gândul acesta? îți jur câ nu-i așa... nu, nu te «liniș-
tesc», ci pur și simplu îți comunic, așa cum îi comuni-
că noutăți unul altuia: nu, moartea ta încă nu e aproa-
pe. Știu bine lucrul acesta".

• Boris Pasternak

nu), comunicarea entuziastă că Verstele tale
circulă prin Moscova, copiate de mână.
   Sau, uneori, indirect, o scrisoare despre
faptul că, în ultimul timp, ceva se întâmplă,
cu siguranță, cu mine, întrucât corespon-
dentul sau corespondenta mă visează dese-
ori etc., etc.
   Exact așa de parcă ți-ai fi făcut rost sau
ai fi pus pe lângă mine niște Pitii speciale.
Am început să încurc până la absurd două
cuvinte: eu și tu.



[Moscova], 8.V[J9]26


   Iți mulțumesc și cred. Ce greu e să scrii.
Câte s-au adunat și irosit în săptămâna asta!
Tu mi-ai arătat țărmurile. Oh, cât sunt de al
tău, Marina! Pretutindeni, pretutindeni.
   Iată și răspunsul tău. E ciudat că noap-
tea nu fosforescentizează. N-aș scăpa o ase-
menea vrajă. M-am tot învârtit în jurul ace-
luiași lucru. De douăzeci de ori am pornit și
de douăzeci de ori m-a oprit glasul pe care
îl urâsem cât timp fusese al meu. Și aici
mi-ai luat-o înainte! Și încă cum! Știi tu oa-
re că, atunci când vorbești, depășești întot-
deauna imaginea ta, chiar și atunci când ea
este inspirată de adorație?
   I-am spus lucrul acesta, zilele trecute,
unui individ, așa. îmi scrie un om pe care
eu îl iubesc până la uitarea de sine. Dar este
cineva atât de mare și lucrul acesta îl atestă
în asemenea măsură scrisorile sale, încât une-
ori e dureros să-l ascunzi de ceilalți. Această
durere se și numește fericire.
   Tu nici nu știi totul. M-ai pus la lucru.
Dar cum să-ți mulțumesc eu ție pentru fap-
tul că, ușurându-mi astfel despărțirea, este a
treia lună de când asimilezi tu pentru mine
o parte a oamenilor și a împrejurărilor?
   Eu vorbesc de tine ca despre un princi-
piu. Cum se explică așa ceva? Unii se rapor-

DOSAR

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 23

tează la el ca la o nestemată. Ca la un lucru
încărcat ai aur, cu dragoste și grijă. Și pen-
tru că eu sunt încărcat cu tine, îi iubesc pe
toți pentru atitudinea asta. Pentru intuiția
lor, pentru supunerea lor față de ceea ce mă
face pe mine, fără îndoială, să fumeg.
    îți voi scrie imediat ce va fi gata Schmidt.
Numai în felul acesta mă pot constrânge să
mă apuc de lucru. Asta se va întâmpla cam
peste trei săptămâni. Voi avea atunci multe
de povestit. Tu trăiești totuși aici, putând să
palpezi din plin diferitele întâmplări petre-
cute cu mine. Dar despre asta, astăzi, nicio
vorbă. Când îți voi scrie, voi fi singur.
    Răspunsul tău e fermecător, nemaiîntâl-
nit. Dacă vorbele mele despre vacarmul (im-
posibil de departe, dumnezeiesc, nobil) al
legitimității ți se par a fi în contradicție cu
ultimele tale cuvinte despre căsătorie, șter-
ge-le, ca să nu le mai vezi. De fapt, eu ex-
prim prin ele ceea ce constimie anume esen-
ța și suflul scrisorii tale.
    Vara, toamna și iarna vor fi cazuri și inter-
vale când ni se va părea că am pornit-o în răs-
păr cu primăvara, de-a curmezișul ei. Pentru
zilele acelea îți doresc eu fericire, ție și mie.
    Adaug acestei scrisori ceva neterminat,
început în așteptarea răspunsului tău. Aces-
tuia și nici celui din urmă, în care-i vorbesc
nisipului plajei din St. Gilles despre timidi-
tatea și supușenia mea și despre tot ce ar
mai trebui pentru îmblânzirea văzduhului,
să nu le răspunzi. Hai să tăcem, și să trăim,
și să creștem. Nu mi-o lua înainte, sunt atât
de rămas în urmă. Șapte ani am fost un ca-
davru moral. Dar tot te voi ajunge din ur-
mă, ai să vezi!
    La harul tău extraordinar nu mă pot gân-
di. Cândva am să-l ghicesc, și asta se va în-
tâmpla instinctiv. Harul tău dat la iveală,
limpede, te copleșește prin faptul că, deve-
nind o datorie, îl înalță pe om. El numește
libertatea ca pe o chemare, ca pe un țărm
unde poți fi întâlnită tu. Vara anului 1917 a
fost o vară a libertății. Mă refer la poezia
timpului și la poezia mea. în Schmidt, ea es-
te copleșită de emoție, partea aceasta foarte
a mea se luminează și cade ostenită în ver-
suri de acest fel:
    O, idole al statului!
    Veșnică anticameră a libertății!
    De prin cuști veacurile se strecoară,
    Prin Coliseu hălăduiesc jivine,
    Și veșnic mâna se întinde
    Prin chiciura jilavă peste veacuri,
    îmblânzind hiena prin credință.
    Și-ntotdeauna e făcut un pas
    De la circul roman către biserica
                                     romană,
    Dar noi trăim pe o măsură
    neschimbată,
    Noi, oamenii din catacombe
și caverne³⁴.
    Până la acestea, versurile au o mișcare și
s-ar putea chiar nici să nu fie proaste. Le ci-
tez însă pe acestea de dragul ideii. Aici stră-
bate în temă influența ta (jidanul, renegatul
ș.a. din Poemul Sfârșitului³³). Dar tu le-ai
luat pe astea drept simbol, și pe vecie, în
mod tragic, iar eu, cu exactitate, ca pe o tre-
cere permanentă, aproape ca pe un canon
ornamental al istoriei: arena trece în prime-
le rânduri ale amfiteatrului, temnița - în gu-
vern, sau, și mai bine: aruncând o privire
asupra istoriei, ai putea crede că idealismul
există în primul rând pentru a fi negat.

³J Versuri din poemul lui Pasternak, Locotenentul Schmidt.

³⁵ E vorba de capitolul XII din Poemul țțârșitului de
Marina Țvetaieva.

    Iartă-mă pentru rugămintea mea tipica-
ră și meschină și nu te mira de spiritul meu
practic neașteptat. Nu toți înțeleg că, în Po-
tiomkin, cuvintele „La prânz, lângă cazan,
nu se așezau, ci mâncau în tăcere apă și pâi-
ne" nu sunt o greșeală întâmplătoare, ci sunt
spuse așa în mod intenționat³⁶. Tocmai acest
mâncau este o expresie soldățească sau, mai
degrabă, de cazarmă, și nu diversele „ha-
leai sau „înfulecau", sau alte verbe folosi-
te în civilie sau acasă. De altfel, această ex-
presie a fost luată din documente. Așa că,
iată, ce vreau eu să te întreb: n-ar trebui oare
însoțite anumite expresii, precum „învălă-
tucirea punții", „argatul-remorcă" și altele,
de note de subsol explicative și n-ar trebui
dată printre ele o notă și pentru gnâncau^
Dacă ești de acord, aș da cu asterisc pur și
simplu extrasul doaimentar: „Borșul era im-
posibil de mâncat, în consecință echipajul a
rămas fără un prânz gătit și a mâncat numai
apă cupâine“. Din dosarul nr. 3769 - anul
1905. D[epartamen]tul Poliției, secția a 7-a,
afacerea privind răscoala marinarilor de pe
crucișătorul „Prințul Potiomkin de Taurida".
Depoziția marinarului Kuzma Perelîghin. -
Evident, în original, cu ortografia veche.
    în documentul intitulat Adevărul detpre
„Potiomkin“, maistrul mașinist-torpilor de
clasa întâi de pe crucișătorul „Prințul Potiom-
kin de Taurida", Afanasi Matiușenko, scria:
„Băieți, de ce nu mâncați borșul?" - „Mă-
nâncă-1 tu, iar noi o să mâncăm apă ai pâi-
ne". în general, întreaga pagină a acestei re-
memorări remarcabile este plină de acest
mâncat al apei (Matiușenko a fost spânzu-
rat în 1907, trădat de Azef³⁷). între altele,
mă miră faptul că unii consideră expresia
aceasta o ciudățenie. După părerea mea, ea
face parte din stihia limbii și poate aș fi spus
și eu la fel, chiar fără să mă ghidez de amă-
nuntele materialului doaimentar. Pentru no-
tă, este evident suficient numai Perelîghin.
    Celelalte note trimit la cuvintele cores-
punzătoare. „Șkanțî" - partea de mijloc a co-
răbiei, considerată loc de onoare, chiar sa-
cru. „Argatul" - stâlpul de fier de care se
leagă parâmele. „A învălătuci puntea" în-
seamnă să o speli, după ce ai astupat toate
crăpăturile, din toate încăperile aflate jos.
„Puntea cu turelă a bateriei" - o construcție
blindată, în mijlocul crucișătorului, comu-
nicând cu sala mașinilor și sala torpilelor și
ai cea a muniției. „Scut" - construcție me-
talică slujind drept țintă pentru tragerile în
timpul manevrelor. „Cambuza" - bucătăria
de pe vas. „Spardeck" - suprafață formată
din plafonul suprastructurii, aflată în partea
mediană a corăbiei. „Drenetă" - partea pu-
pei mergând până la catargul artimon.
    Sau poate nu e nevoie de nimic din toa-
te astea? Rezultă un aspect cam prostesc...
Ce crezi?
    Cât îmi detest scrisorile! Dar, întrucât
răspund scrisorilor tale prin continuarea și
încheierea lui LiuveTp³ și, întrucât orice aș
mai scrie în locul acestor prostii, încheiate
cu trei pagini confuze privind notele de

³⁶ Potiomkin - titlu inițial al capitolului Răscoală pe ma-
re, din poemul lui Pasternak Anul nouă sute cinci. Acest
capitol era pe atunci în curs de publicare la Paris, în re-
vista Versti, cu participarea nemijlocită a lui S. I. Efron
și a Marinei Țvetaieva. Pasternak a redactat note pen-
tru anumite pasaje neclare.

³⁷Evno Fișelevici Azef (1869-1918), agent provocator
infiltrat de poliție printre revoluționari.

³⁸ Povestirea Copilăria lui Liuvers, publicată în anii
1922 și 1924, era prelucrarea unui început de roman.
Pasternak o anunță pe Țvetaieva de intenția lui de a
continua lucrul la roman. Acesta nu a fost însă termi-
nat, iar manuscrisul a fost distrus de către autor.

subsol și, din nou, despre viermi, rezultatul
ar fi același, îți trimit, în consecință, aceste
răbufniri de stupiditate înfierbântată. Ma-
rina, îți spun sincer, temeritatea îmi este in-
spirată de fatalism, adică de credința în în-
treg, de un dispreț pentru detalii, extins în
timp.
    Am avut o săptămână în care m-am izo-
lat cu totul de familie. în iarna care a trecut
m-au năpădit deseori diverse presimțiri pri-
vind vârsta și bolile. E uimitor cum te în-
dreaptă și te întinerește suferința. Pe neaș-
teptate, mi-am văzut cu propriii ochi viața
pe care, de mult, n-o mai văzusem.
    Iartă-mă pentru scrisoare, pentru versu-
rile prostești, pentru logoreea insuportabilă
privind notele întru totul inutile. La vară
voi scrie bine, voi revedea totul de jos până
sus. îți voi scrie despre tine, despre limita
extremă, despre ceea ce-mi este cel mai saimp:
despre tine, cea absolută, cea „obiectivă". Și
despre felul în care mi-am imaginat eu că te
voi atinge. Vorbesc, și distorsiunile verbale
se tot îngrămădesc. Din cauză că toate au
devenit viață. -
    Aștept ceva din partea Angliei. Sau, poa-
te, pur și simplu pe tine sau ceva asemănă-
tor ție. Va fi poate mai ușor de trăit, mai
ușor să ne întâlnim. -
    La întrebarea despre ultima ta frază din
chestionar mi-ai răspuns. Slavă Domnului.
Mă folosesc de crâmpeiele versurilor tale
din scrisori ca de niște modele concentrate
de forță lirică și de înălțare. Ce bine e că ne
cântăm această laudă unul altuia nu cei din-
tâi, ci pe atâtea și atâtea voci.
    Și totuși a fost o greșeală, o eroare că
n-am venit la tine. Viața mi-a devenit din
nou îngrozitor de grea. Dar, de rândul aces-
ta, viața anume - și nu altceva.

    Decizia de a se vedea cu Țvetaieva face loc
unei opțiuni de bun-simț: nu se va putea pre-
zenta la Rilke fără a scrie ceva nou și meritoriu.
Am văzut că încă din 20 aprilie își încredințează
destinul Țvetaievei („Dacă nu mă oprești, voi
veni cu mâinile goale numai la tine și nici măcar
nu-mi imaginez unde încă și încă pentru ce. Să nu
cedezi romanticii din tine. Asta e rău, nu e bine").
    Răspunsul Marinei îl bucură: îi lasă deplina
libertate de alegere, dar îi reamintește datoria lui
de scriitor, amânând întâlnirea cu un an.
    Cinci ani mai târziu, Țvetaieva avea să-i scrie
Teskovei:
    „In vara lui 1926, Boris, citindu-mi undeva
Poemul Sfârșitului, a fost cuprins de o dorință
nebună de a veni să mă vadă - am refuzat: nu
voiam o catastrofă generală".



        Traducerea din germană și rusă de
Janina Ianoși
       Adaptarea comentariilor și note de
       Ion Ianoși

                 © Ideea Europeană,
                 pentru prezenta versiune


24 • APOSTROF

DOSAR

                Poeme de





Adrian Muntean


        Cînd am împins pe negîndite ușa


Anti (sonet)

Actinii-albastre au ajuns aval
Adeverește-ardenta alternare
Acord adus aproape abisal.

Când am împins pe negândite ușa
Ce a scâncit prelung și fără clanță
S-a răsfirat poteca spre vacanță
Lângă uluci a apărut mătușa

Unchiașul ce fose ordonanță
Clipește hâtru scormonind cenușa
Stă într-un colț desperecheat păpușa
Dar amănuntul n-are relevanță


Rostesc: hello, cum o mai duci, bătrâne?
Ce să mai fac. Genunchiul m-a durut!
Pe-un dinte strâmb un geamăt îi rămâne.

Mătușa spune: E un prefăcut.
Ia spune-mi drept, o-ntreb, că nu se pune
Câte-un amant mai ai la așternut?


22 mai 2005



        Sub osii ruginite plânge șina

        Bizară brumă bântuie beția

Experiment 3 (litera b)

Bizară brumă bântuie beția.
Bicisnic braț, blagoslovind banalul,
Botează brusc bardaca, bocind balul
Bulboanelor bombându-și bogăția.


Bacante brune, biciuind batalul,
Batjocoresc bezmetic bărbăția.
Berbanți bizari bravează bulimia
Baronului bruscându-și bicefalul.

Birjari burlești, bufoni blamând breteaua,
Bocesc buimac binețile-n bazar.
Bardul bocciu, brav burdușind bocceaua,


Bombează brâul borții-n buzunar.
Birtași bicisnici blestemă beleaua.
Bântuie bobul binele bizar.

Antisonet 1

                                                 24 /august2005

Sub osii ruginite plânge șina
înșerpuind zădărnicită seara.
Mai lăcrimează din neoane gara
Tânjind să dea pe-nsingurare vina.


Mi s-a lipit de tălpi încinse vara.
Visez răcoarea grotelor din mina
în care-ascund înverșunat hodina
Zvârlind pe trenul obosit ocara.




Pare frumos! Imagini, poezie,
Stol de cuvinte rătăcit pe ram.
Măi Adrian, ce tristă nebunie


într-un vagon slinos târziu mai am.
închid un gând zăbavnic pe hârtie
Și mi-a fagit sonetul sterp pe geam.


25 mai 2005

Degeaba fugi, o Daphne cu păr moale

Degeaba fogi, o Daphne cu păr moale,
Din trist alai, scrutând un cerb prin spații.
Povara mea o voi feri de Grații
Chiar de-ar veni să mă seducă, goale.

Doar pentru tine vor veghea bărbații
Veniți să-ți stea înmărmuriți la poale,
Căci sunt Apollon și-ți voi da ocoale
Până când Marte va pieri-n rotații.

Te urmăresc prin jariște, fierbinte,
Când înserarea va ascunde-o zi.
Roiesc în preajmă zodii, să te-alinte.

în ochii calzi de-a pururi te-oi privi,
Să văd cum zeul fluviului, părinte,
Te va preface-n laur, pe vecii.


        Abrupt atac, aripa amuțită


7 februarie 2006

Experiment 1 (litera a)


Abrupt atac, aripa amuțită,
Amorfe-accente aspru amputate
Au asfințit abulic amânate
Având alături arma ațintită.
Afinități avid algoritmate
Aur ascund, alica ațipită.
Acea arcadă amplu alungită
Ardea alcoave-amar aglutinate.
Absent ascult aceeași abordare
A acoladei arcului astral.
Aulic ax acoperă altare


Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 25

PUNCTE DE REPER

Nu știu dacă nu era mai potrivit să atrag
atenția, în titlul acestui text, asupra
„aventurii editorului", istoricul literar Ni-
culae Gheran, ajuns, după treizeci și șapte
de ani, la sfîrșitul unei bătălii, dure și ine-
gale, cu timpul, cu vicisitudinile timpului și
;tle salvării unui proiect de-a dreptul temerar.
Cele 23 de volume ale ediției Liviu Re-
breanu rămîn, din nefericire, unicul exem-
plu de înfățișare în lumina orelor istoriei a
cperei integrale a autorului lui Ion și al Pă-
durii ^pinzurașilor. Nuvelistica, dramaturgia,
jurnalele, cronicile dramatice, publicistica
de o mare diversitate și corespondența scri-
itorului se regăsesc, miraculos, în volumele
inaugurate in 1968 și încheiate printr-un
volum de o semnificație aparte (23).
    Am să mă explic: în 1974, Niculae Ghe-
ran, sub titlul Caiete (Ed. Dacia), transcrie
primele file de literatură ale lui Rebreanu;
paginile scrise în limba maghiară și, mai apoi,
„exercițiile" unui nesigur și ezitant cunoscă-
tor al limbii române. Bruioanele unor viitoare
schițe și nuvele își asociază liste impresionan-
te de nume proprii, încercate și confruntate
cu proiectele narative; mai sugestive și -
neîndoios - emoționante sunt liste de locu-
țiuni, glosare cu expresii și enunțuri extrase
din Ion Creangă, din critici cunoscuți de
dincolo de Carpați etc. „Caietul" este, cred,
cel mai elocvent și mai sugestiv laborator,
cu o evidență dramatică a luptei cu îngerul,
avînd să dobîndească valoarea unei păteze
absolute a creației rebreniene!
    Reunind în sumarul volumului Sertar.
Evocări și documente (Ed. Institutului Cul-
tural Român, 2004) foiletoanele apărute, în
marea lor majoritate, in Adevărul literar și
artistic (meritul inițiativei editoriale - pre-
cizează Niculae Gheran - îi aparține lui C.
Stănescu), antonii ediției Rebreanu dezvă-
luie, reface și restituie - documentar și în-
tr-un discurs elegant, adesea savuros și în-
cărcat de imprevizibile conotații - etapele
unei curse teribile ca durată și obstacole. Ci-
ne a urmărit treptata apariție a volumelor sau
are curajul să recitească capitolele de note și
comentarii, filele din dosar (geneză, crochi-
uri, confesiuni revelatoare pentru una sau
alta dintre opere, indicii de nume, de locuri,
variante și referințe critice) are să găsească
o perfectă relație cu destăinuirile „autorului
ediției". Sintagma „autor al ediției" e nepu-
tincioasă pentru a da seama despre avatam-
rile acestei - repet - experiențe unice în cul-
tura românească.
    Nu e mai puțin adevărat, și primul în-
drituit s-o recunoască e chiar Niculae Ghe-
ran, că emblematică rămîne, înscrisă fiind în
istoria unor vieți destinate unui suprem sa-

Extraordinara
aventură a unei ediții... (I)

Ion Vlad

crificiu de cărturar, personalitatea lui Per-
pessicius, după cum Paul Zarifopol și Șer-
ban Cioculescu se alătură acestor exemplare
eforturi; un nume se cuvine înscris cu de-
plină recunoștință: G. Pienescu, atît pentru
ediția Tudor Arghezi, cît și pentru seria scri-
erilor lui Ion Agârbiceanu; ar fi greu să ne
imaginăm - azi - creația argheziană în ab-
sența obstinației și laborioaselor demersuri
ale lui G. Pienescu. E drept că și alte tenta-
tive sunt cunoscute; unele au izbutit resti-
tuiri importante, altele - foarte bine pregă-
tite și incontestabil perfect informate - au
rămas la început de drum (vezi ediția Mihail
Sadoveanu, începută printr-un prim volum
în 1981 de către un remarcabil istoric lite-
rar, Cornel Simionescu, și paralizată după
volumul 5).
    Scenariul rememorat de Niculae Gheran
este în sine o „istorie" captivantă: după vo-

lumele de nuvele și cele consacrate romanu-
lui, în 1982 ediția critică se configurează,
adăugind Gorila (în jurul reeditării romanu-
lui se dă cea mai importantă și mai dificilă
bătălie) și anunțînd, nu fără entuziasm, re-
apariția creației propriu-zise (cpera megna).
Dincolo de numărul variantelor (romanul
Ion oferă cea mai „spectaculoasă" probă de
rigoare și minuție științifică, prin confrun-
tări de texte, prin reconstituiri absolut ine-
dite), de „fișele" și notele scriitorului, me-
nite să fixeze treptele genezei și ale creației,
asistăm la cea mai impresionantă operă de
explorare și identificare a cronicilor drama-
tice, numeroase și apărute în diverse revis-
te, începînd cu 1909 și continuînd pînă la
finele lui 1930. Romanul romanelor și acce-
sul la deplina înțelegere a poeticii și poieticii
operei; circumstanțele istorice și meandrele
unei existențe serios încercate, cu repercu-
siunile asupra operei și asupra publicisticii;
explicarea exactă și definitivă a referințelor
din cronici, jurnale și, mai ales, din cores-
pondență reprezintă patru decenii de muncă.
    Ce a însemnat acest act de devoțiune in-
egalabilă? O viață de om, desigur, „Așa că,
la întrebarea nepusă: «Ce-ai făcut în ultimii
14 ani?», aș începe cu esențialul: șapte vo-
lume în cadrul ediției critice de Cpere Re-
breanu, ajunsă la al 22-lea tom, realizată pe
parcursul a patru decenii. Pentru ele am
primit Premiul Academiei, al Uniunii Scri-
itorilor și al Asociației Scriitorilor din Bu-
curești. (Concomitent cu asigurarea unei să-

răcii fidele.)/ Toată povestea asta n-are însă
nici cea mai mică semnificație, cînd încerci
să te ridici deasupra propriului destin, rătă-
cit printre buni și răi. Ca mai toți confrații
ajunși la vîrsta senectuții" (Sertar, p. 408).
    Sertar e, de fapt, un volum de amintiri
și de reflecții provocate de spectacolul hunii
de azi și de ieri, mai mult prin regimul con-
fluențelor sau al contrastelor, al similitudi-
nilor și al năravurilor. O mare parte sunt în-
semnări întemeiate (ai deplină consecvență)
pe documente de arhivă (scrisori, file risipi-
te de jurnal, cronici ale timpului etc.). „Re-
breniana" stîrnește comentariul semnataru-
lui, retrăind filmul contactelor cu familia
Rebreanu (Fanny și Puia-Florica), entuzi-
asmul unor descoperiri neașteptate în ma-
pele Bibliotecii Academiei.
    în același timp, Niculae Gheran este un
fermecător povestitor și autor de portrete
memorabile, rememorînd împrejurări și în-
tîlniri prilejuite de anii petrecuți în rețeaua
editorială postbelică.
    Scriitorul-editor, scriind cu plăcere, refă-
cînd cu umor situații trăite, e atras de pato-
sul confesiunii: „... nevoia spovedaniilor mi-a
rămas aproape de suflet, datorită, în primul
rînd, imensului depozit de documente din
arhiva Rebreanu, încă nevalorificat"; scrisori
care depun mărturie despre climatul vieții
ailturale și despre jalnice combinații politi-
ce, bine ainosaite, dînd socoteală asupra at-
mosferei, raporturilor scriitorului cu con-
temporanii săi etc. Poate că Sertar anunță
încheierea unui triptic: Einărul Rebreanu și
Rebreanu, amiaza unei vieți (Ed. Albatros,
1986 și 1989), admirabil nu numai prin ar-
gumentul indeniabil al documentului, ci -
mai presus de el - prin tensiunea de-a drtp-
tul romanescă a scrisului lui Niculae Gheran;
în dedicația sa datată 4 martie 1986 scria:
„... o carte între cărți (scrisă înainte de toa-
te spre răcorirea sufletului meu), poliță achi-
tată micilor și marilor mincinoși ai memo-
rialisticii literare". Desigur, aluziile includ și
cartea, oriaim penibilă, a lui Fanny Rebrea-
nu, precum și aceea a Agathei Grigorescu-
Bacovia...
    Ca în toate celelalte proiecte, ca în ediția
Rebreanu însăși, istoricul literar știe foarte
bine că Timpul dictează destinul unor iniți-
ative și al unor întreprinderi pînă la un punct
donquijotești. „Totul depinde de timp" -
scrie Niculae Gheran la sfîrșitul unui „Cu-
vînt înainte" la Sertar „marele nostru pri-
eten și totodată dușman." Cronicarului îi
este greu să-și impună un discurs sobru,
opus unei anumite înclinații - în această
împrejurare doar - spre un ton patetic. Dar
evenimentul editorial propriu-zis depășește
(poate cu excepția dicționarelor inaugurate
de Marian Papahagi, Aurel Sasu și Mircea
Zaciu) un „moment" mai mult sau mai pu-
țin semnificativ. Reamintind că e vorba de
aproape patru decenii și de un efort mereu
obstaculat (cenzură, dificultăți financiare,

26 • APOSTROF

• „Am obsesia de a nu ascunde nimic din
trecutul meu“, se intitulează interviul pe ca-
re Ion lanoși i-1 acordă lui Ovidiu Șimonca
în numărul 52 al Observatorului cultural. In-
terviul, realizat ca urmare a scandalului pe
care l-a provocat Mircea Mihăieș cu artico-
lele sale din România literara și din Coti-
dianul, se citește pe nerăsuflate. „Mă consi-
der un om de stînga în măsura în care stînga
poate fi expusă în termeni raționali“, spune
profesorul lanoși, adăugind că în România
actuală a te recunoaște de stînga atrage du-
pă sine instantaneu hula. întrebat despre pe-
rioada cînd a lucrat ca „instructor al CC“,
Ion lanoși, cu felul său deschis de a răspun-
de - pe care prea bine i-1 recunosc -, poves-

tește: „Stăteam într-un birou. N-aveam nici
un rol decizional. [...] Țineam legătura cu
Uniunea Scriitorilor. [...] Ceream cîte un
text, discutam cu redactorul-șef, cu redac-
torii-șefi adjuncți, să mai schimbe cîte ceva.
[...] Dacă se oprea o carte la Direcția Presei
și a Tipăriturilor, șeful de acolo ne trimitea
cartea, noi eram considerați «specialiști», fă-
ceam observații, în așa fel încît cartea să
poată fi tipărităA La întrebarea lui Ovidiu
Șimonca, „ați făcut vreun rău unei persoa-
ne ?“, Ion lanoși răspunde: „Nu țin minte
să fi făcut vreun rău unei persoane. Nu țin
minteA Totodată, își amintește că a ajutat,
împreună cu Tiberiu Utan și cu Alexandru
Simion, la reprimirea unei persoane în uni-
versitate, dar - dintr-un cavalerism pe care
de asemenea i-1 recunosc - nu vrea să dea
numele persoanei respective, pentru că „Nu
vreau să forțez mîna acelep persoane, ca să
confirme că am ajutat-o“. întrebat dacă „a
ajuns cineva în închisoare din cauza dvs.?cc,
cărturarul precizează: „Nu. Nimeni n-a ajuns
la închisoare din cauza mea. Și nimeni din
biroul unde lucram nu a contribuit la trimi-
terea vreunei persoane la închisoare. Atri-
buțiile noastre erau foarte limitate... “

    La fel ca alte episoade din viața intelec-
tuală românească de după 1989, atacul lui
Mircea Mihăieș contra lui Ion lanoși, bru-
tal și nedocumentat printr-o cercetare de
arhivă, seamănă cu un atentat, iar nu cu o
reală - și necesară - dezbatere asupra res-
ponsabilității morale a intelectualilor din pe-
rioada socialismului. „Să-i fie clar și lui
Mihăieș și altora: eu nu ascund nimic din ce
mi s-a întîmplat în timpul vieții. La vîrsta
mea, ar fi și inutil. Cum pot eu, la vîrsta
mea, voi împlini curînd 78 de ani, să-mi as-
cund trecutul? Am obsesia de a nu ascunde
nimic din trecutul meu. Dacă ai comis lu-
cruri foarte grave, trebuie să plătești în justi-
ție. Dar ce discutăm noi e un aspect moral,
biografic și cărturăresc, este o confruntare
cu propria ta experiență. Acolo n-ai ce să
acoperi. “
    întreg interviul este foarte demn și îl
arată pe profesorul lanoși într-o lumină di-
alogală foarte bună.
    In același număr din Observatorul cultu-
ral, un amplu supliment, foarte interesant,
este dedicat lui Radu Cosașu.

Cum puteți ajuta revista Apostrof,
fără să scoateți un ban din buzunar

   Stimați cititori și colaboratori,
   Legislația din România vă permite în acest moment să spriji-
niți o instituție de cultură, fără să scoateți un ban din buzunar.
   în conformitate cu legislația actuală, contribuabilii pot dispu-
ne asupra destinației unei sume reprezentînd 2% din impozitul
pe venitul net anual, pentru unitățile nonprofit ce funcționează în
condițiile legii cu privire la asociații și fundații.
   Calcularea, reținerea și virarea sumei de 2% din impozitul pe
venitul net anual, obținut din salarii, onorarii, chirii, dividende
etc., revin organului fiscal competent.
   Toate persoanele fizice și juridice din România pot da 2% din
impozitul pe care l-au plătit statului în cursul anului 2005 unor
fundații sau asociații pe care doresc să le sprijine material.
   Ce aveți de făcut în mod concret:
   Trebuie să completați și să depuneți la organul în a cărui rază
teritorială se află domiciliul dvs. formularul 230, „Cerere privind
destinația sumei reprezentînd pînă la 2% din impozitul anuaL,
cod 14.13.04.13.

   Acest formular se completează de către persoanele fizice care
au realizat, în anul 2005, venituri din salarii și care solicită virarea
unei sume de până la 2% din impozitul anual, conform art. 57
alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modifi-
cările și completările ulterioare pentru sponsorizarea entităților
nonprofit care se înființează și funcționează potrivit legii.
   Contribuabilii care își exprimă această opțiune pot solicita di-
recționarea acestei sume către o singură entitate nonprofit.
   Formularul se completează de către contribuabili, înscriind cu
majuscule, citeț și corect, datele prevăzute de formular.

   Termen de depunere: anual, până la data de 15 mai a anului
următor celui de realizare a venitului.
   Formularul se completează în două exemplare: originalul se
depune la organul fiscal în a cărui rază teritorială se află domiciliul
fiscal al contribuabilului; copia se păstrează de către contribuabil.
   Formularul se depune direct la registratura organului fiscal
sau la oficiul poștal, prin scrisoare recomandată.
   Formularul se pune gratuit la dispoziția contribuabilului, la
solicitarea acestuia. Acest formular trebuie să conțină:
   a)     Datele de identificare a contribuabilului: numele, adresa și
codul numeric personal.
   b)     Destinația sumei de 2% din impozitul anual pentru spon-
sorizarea entității nonprofit.
   c)     Suma; în situația în care contribuabilul nu cunoaște suma
care poate fi virată, nu va completa rubrica „Suma“, caz în care
organul fiscal va calcula și va vira suma admisă conform legii.
   d)       Denumirea entității nonprofit.
   e)       Codul de identificare fiscală a entității nonprofit.
   f)       Contul bancar (IBAN) al entității nonprofit.
   g)     Documentele anexate - se înscrie numărul de fișe fiscale
anexate la cerere.

   Noi sperăm că veți alege Fundația Culturală Apostrof!

   Coordonatele noastre sînt:
   FUNDAȚIA CULTURALĂ APOSTROF
   COD FISCAL 4868907
   CONT BANCAR (IBAN) RO68BRDE130SV07853701300
   Deschis la Banca Română pentru Dezvoltare (BRD) Cluj.

dar mai presus de ele, energia umană risipită
generos în acest act unic), nu e greu să ne
imaginăm istoria atît de încărcată a celor 37
de ani.
   Un veritabil scenariu se produce și se
scrie, în succesive mărturii menite să lumi-
neze drumul complicat al întemeierii ediți-
ei integrale; un scenariu compus cu umor,
cu știința dozării efectelor, prin inserția sau
complementaritatea unor „marginalii^ la su-
gestiile textelor chemate să vorbească; pa-
gini inedite despre începuturile lui Rebreanu
în capitala României (controlor de bilete la
Ateneul Român; traduceri și redactări de
reclame; conflicte, campanii de presă con-

centrate asupra sa de către Pamfil Șeicaru și
Nichifor Crainic etc.). Patosul dezvăluirii,
fără eludarea textelor, fără eliminarea unora
mai puțin comode pentru imaginea famili-
ei și a scriitorului, sancționarea „marilor min-
cinoși“ din apropierea lui Rebreanu se ex-
plică și se legitimează în confesiunile din
Sertar.
    Destinul operei, circumstanțele morții și
atît de greu explicabilele „execuții“ în presa
de la sfîrșitul anului 1944 (N. Carandino,
Miron Radu Paraschivescu și Ion Caraion)
invită cititorul ediției și al foiletoanelor să
compună el însuși un portret pentru un Re-
breanu consumat de probleme, apelînd la
cele mai neașteptate strategii în lumea poli-

ticului și a vieții literare. Dincolo de mizeri-
ile existenței cotidiene, de secretele tribula-
ții familiale, de apetitul unei soții lipsite de
scrupule și, în egală măsură, de talent, din-
colo de adversități, de lumea scriitorilor și a
teatrelor, de combinații mărturisite, în fond,
în Jurnale, de statornicul și eternul „devota-
ment“ al scriitorilor față de Coroană (devo-
tament metamorfozat apoi în epitete dure,
mult mai adevărate decît tonul omagiilor),
Rebreanu rămîne scriitorul, romancierul, cre-
atorul marelui realism modern într-un epos
indelebil.
■
(Continuare în numărul viitor)

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 27

O carte în dezbatere

In data de 27 ianuarie 2006, la Clubul Colegiului Academic al Universității „Babeș-
Bolyai", a avut loc lansarea volumului Studii de estetică românească al profesorului Mircea
Muthu. Despre acest eveniment editorial și despre semnificația lui culturală au vorbit,
pe rînd, Andrei Marga și Dan-Eugen Rațiu.

A rescrie estetica

Dan-Eugen Rațiu

Dacă Mircea Muthu și-a pus volumul Stu-
dii de estetică românească (Cluj-Napoca,
Ed. Limes, 2005) sub semnul aforismului lui
Hegel, „Bufnița Minervei nu-și ia zborul de-
cât după căderea nopții", aplicabil „nu numai
la situația filosofici, dar și la aceea a esteticii,
ca meditație articulată după apariția operei de
artă", îl putem citi fără a-i trăda spiritul în
cheia altei analogii, păsărea Phoenix, al cărei
destin il reiterează estetica: renașterea mira-
culoasă după o combustie ce părea să îi anu-
leze ființa sau, mai prozaic, re-inventarea es-
teticii după „anemierea" din secolul trecut. „Ce
destin va mai avea estetica?", iată întrebarea
care traversează și motivează Studiile de esteti-
că românească. Putem vedea în ele o promisi-
une aurorală pentru estetică în general și cea
românească în particular. Nu e un act de sim-
plă reverență, după cum nici profilurile de es-
teticieni români din prima secțiune nu sunt
simple reverențe, ci temeinice încercări de rea-
ducere a lor în circuitul firesc al valorilor. Spun
aceasta și pentru că studiile din secțiunea a do-
ua inițiază un triptic teoretic de estetică gene-
rală și aplicată, voit ca meditație estetică de
„cuprindere sistemică", prin care autorul își
exersează simpli exploratorii! și gustul aven-
turii intelectuale, lăsând deschisă opțiunea pen-
tru „estetica înțeleasă ca o sfidare la adresa
filosofici" sau „pentru asimilarea totală a aces-
teia de către studiul culturologic", în con-
dițiile mutațiilor actuale care au lăsat în spate
„securizantelc, liniștitoarele paradigme clasice".
    Sistemul propus de Mircea Muthu e în-
temeiat pe un principiu ternar, invocat în
„Critica între teoria literaturii și estetică" în
versiunile astronomului Kepler (imaginea
arhetipală a sferei alcătuite din centru, su-
prafață și intervalul dintre acestea ca factor
dinamic) și ale semioticianului Peirce, care îl
reiterează în temeiul adevărului că „nu e po-
sibil ca două lucruri să se întâlnească într-un
singur corp, independent de un al treilea".
Acest principiu guvernează relația critică-teo-
ria literaturii-estetică, complementare și con-
vergente într-un sistem triadic dinamic, dar
și relația meditației sale estetice, ca demers
personal-inovator, cu trecutul și cu prezen-
tul. Aș pune această relație sub semnul a trei
demersuri, cârtiprajie-arheolcgie-arhitectură:
mai întâi, e cartografiat aportul original al
gândirii românești, urmează arheologia este-
tică ce creează intervalul dintre suprafață și
centru, care oferă temeiul edificării construc-
ției proprii. Cartografia preliminară apare ca
„necesară sinteză retrospectivă a esteticii ro-
mânești, ai care posteritatea lui Al. Dima es-
te încă datoare", ne spune autorul, căci pre-
zentă până aaim doar sub forma schiței sau
„rămasă în stadiul de proiect". Profesorul
Muthu asumă această sarcină ca datorie, pre-
scrisă de onoarea profesiei, dar mai ales de
generozitatea sa spirituală, dovedită de efor-
tul cheltuit în ultimul deceniu pentru Îngriji-

rea atâtor ediții critice, menite să rememore-
ze sau să aducă la lumină pentru întâia dată
contribuții importante, unele avant la date, la
îmbogățirea din perspectivă românească a es-
teticii. Ca procedură generală, arheologia
sa estetică e fidelă unei strategii discursive
exersate pe trei paliere - analitic, contextual,
tipologic - pe întreg parcursul volumului.
Calitățile scrisului său sunt claritatea argu-
mentării și precizia concluzivă, ce țin de spi-
ritul său analitic, capabil a se exersa cu econo-
mie de mijloace pe parcursul câtorva pagini,
și de simțul sintezei, ce îi permite să conden-
seze ai abilitate esența într-o formulă sinteti-
că, adeseori chiar din titlu.
    Astfel, eseul „între estetica metafizică și
cea științifică: Precursorii" corijează teza lui
Tudor Vianu din Contribuția românească in
estetică (1934), care vedea această fază doar
„în strânsă asociație ai critica literară și cultu-
rală", și fixează pionierii esteticii autohtone
în contextul preponderent educativ și ailtu-
rologic al veaailui XIX, care explică trăsături-
le paradoxale - eclectism, stil didactic, aspect
publicistic - ale unei meditații estetice năsai-
tc de fapt „din trupul filosofici". Celălalt pol,
al „întemeierii ailturale" a esteticii, e abordat
prin cazul exemplar al lui Titu Maioresai, re-
levant pentru finețea analizei și pentru mo-
dul în care Mircea Muthu înțelege să situeze
critica între teoria literaturii și estetică. Pe de o
parte, e reajustat mitul maiorescian și sunt li-
niștite apele tulburate de „explicarea negati-
vismului critic din prima etapă de activitate a
lui Maioresai, aproape exclusiv prin nostal-
gia după o «creație absolută» (N. Manolesai),
ce fixează punctul de plecare în evoluția unei
culturi". Or, utilizând ca instrument Jurnalul
în care se dezvăluie omul Maioresai, autorul
propune ca factor explicativ al „impersonalis-
mului", „olimpianismului", „măștii aulice"
ș.a. nu doar și nu atât „superba himeră" a de-
finitivului în artă, cât îndelungatul și drama-
ticul proces de purificare interioară. Astfel,
geneza spiritului critic ține de autoconstruc-
ția sa ca funcție, prin autonegarea afectivă a
omului devenit om-conapt. Pe de altă parte,
raportarea la „modelul Maioresai" și „critica
estetică" îi permite poziționarea față de „înțe-
legerea faptului literar într-un sens prea strict
estetic": tocmai „apelul constant la modelul
maiorescian explică rezistența, la noi, a criti-
cii literare, mai exact perpetuarea acesteia sub
formă de cronică sau de foileton" sau „«ochi-
rea» dintr-odată, adică fixarea operei literare
într-un ipotetic tablou al valorilor" („Omul-
concept: Titu Maioresai"). E interesant de
văzut, în contrapunct, ce anume e apreciat la
alți esteticieni: spiritul clasic și erudit îl scoa-
te pe A. Demetriesai din rândul „cvasianoni-
milor ruginiți din estetica noastră literară"
(„Autonomism și determinism: Anghel De-
metriesai") ; amesteail de erudiție, sensibili-
tate și profunzime e remarcat și la Sperantia.

Or, cum poate
„profunzimea" <
de conapt, dacă

fi atinsă
tare ține
nu prin
depășirea limitelor impu-
se de abordarea „faptului
literar într-un sens prea
strict estetic"? Sperantia
a fost capabil să configu-
reze o estetică persona-
lă, întrucât aceasta a fost
„vertebrată" de teorie (gestaltism, vitalism)
și proiectată pe ecranul antropologiei filoso-
fice (^Biomorfism estetic: Eugeniu Speran-
tia"). în cazul Vianu, aspirația la sinteză, or-
donare, raționalizare și un clasicism structural
sunt calitățile ce i-au permis „întemeierea fi-
losofică" a esteticii, ca filosofie a artei, în po-
fida efectului inhibitoriu al nuanței neokanti-
ene a gândirii sale (, Armonia părților sensibile:
Tudor Vianu"). Erudiția și spiritul analitic se
Întâlnesc într-o „fericită simbioză" și la
M. Florian, care asumă o „metafizică a pro-
blemelor" fără a putea oferi însă decât o
soluție relativă raportului Filosofie-Artă și
antinomiilor estetice. Ceea ce îi dă ocazia
profesorului Muthu să afirme, împotriva
rupturii între artă și estetică sau a delimită-
rii estetic/extraestetic in artă, că „în condiții-
le actuale, estetica trebuie să rămână un cod
general, un corpus de norme capabil să ordo-
neze întrucâtva bogăția formală și conținutis-
tică a artelor. Ea va rămâne astfel numai dacă
se va sprijini și de-acum înainte pe cele mai
cuprinzătoare concepte, pe concepte filosofi-
ce" {„Arta ca relație: Mircea Florian").
   în secțiunea a doua, strategia discursivă
se exersează pe aceleași paliere, forând, în plus,
în adâncimea sferei estetice. Clarificările de
natură contextuală merg de la apelul la arta
creștină și modelul teandric pentru a explica
posibilitatea unei mutații de la mimesis la se-
miosis fără renunțarea la natura transcendentă
a frumosului, în studiul „Despre estetica teo-
logică", sau radiografierea categoriei estetice
de „gen" din perspectiva teoriilor literare și
ale comunicării actuale în „Genologia, as-
tăzi", până la invocarea inversării raportului
dintre Știință (descoperire) și Artă (inven-
ție), și a analogiei cu fizica modernă (echiva-
lența masă-energie și complementaritatea
corpuscul-undă), pentru a argumenta dubla
natură a textului, mimetică și semiotică, și
unitatea de câmp în relația Autor-Ope-
ră-Cititor, în „Critica între teoria literaturii și
estetică". Aceste studii și cel intitulat „Cano-
nizare/canon în estetică" explorează atent con-
dițiile actuale ale mutației generale de para-
digmă, de la mimesis la semiosis, în care se
înscrie opera de artă contemporană și noile
contexte ideologice ce o replasează în univer-
sul teoriilor comunicării, interesate de „dina-
mica operei" văzută ca „act comunicațional".
Nu e trecută cu vederea nici punerea sub
semnul întrebării a validității discursului es-
tetic, a canoanelor „osificate în categorii" -
Frumosul, Mimesisul -, pe care le oferă în ca-
litatea sa de discurs de ligitimare și care au fost
supuse unor revizuiri, crize, erodări, tensi-
uni, trecând astfel din versiunea „hard" (cen-
trală, coercitivă) într-una „soft". Dar, la între-
barea „Ce destin va mai avea estetica?" în
aceste condiții și contexte, răspunsul lui
M. Muthu e diferit de al celor care fie denunță
„iluzia referențială" (Barthes), fie deplâng
„pierderea de viteză a Esteticii" sau îi pun sub
semnul întrebării capacitatea de a „devansa
ori, măcar, de a naviga împreună ai arta-ca-
re-se-face“. Or, după cum se argumentează
în „Genologia, astăzi", tocmai multiplicarea
A

28 • APOSTROF

Un proiect salutar
de estetică

GA o

Cititorii cărților de critică, istorie și teo-
rie literară l-au aflat ritmic în librării pe
Mircea Muthu, de mai bine de trei decenii,
ca pe un autor deplin informat în subiecte-
le asumate, conștient de datoria de a-și spu-
ne părerea în teme controversate și tenace
în a-și articula convingător vocea proprie.
Poate că nu prin spectaculozitatea interven-
țiilor atrage el atenția, ci prin constanța,
temeinicia și responsabilitatea imanentă ana-
lizelor sale. Mircea Muthu pare să fi prefe-
rat să construiască mai curând pe adevăruri
decât pe ecourile momentane din jur, rezis-
tența în timp a opticii sale interesându-1 mai
mult decât aplauzele imediate din mediul
înconjurător. Ca efect, el contează cu ade-
vărat prin contribuții durabile în analiza li-
teraturii. în fapt, cine vrea să-și facă o ima-
gine cuprinzătoare asupra balcanismului
literar și istoric are de profitat din scrierile
lui Mircea Muthu, care sunt dintre cele de
neocolit în domeniu. Cine vrea să cunoască
evoluția genurilor literare are în cultura ro-
mânească una din investigațiile de referință
în scrierile lui Mircea Muthu. Cine vrea să
afle meandrele complicate ale literaturii ro-
mâne din ultimele decenii are în Mircea
Muthu o referință sigură.
    Nu am, desigur, competența formată să
mă pronunț în amănuntele acestor scrieri și
teme. Criticii, istoricii și teoreticienii litera-
turii o pot face incomparabil mai bine. Re-
simt însă ca o datorie să pun apăsat în relief
semnificația aparte a noii cărți a lui Mircea
Muthu, Studii de estetică românească (Cluj,
Ed. Limes, 2005) din punct de vedere pro-
fesional și instituțional, în egală măsură. Da-
ți-mi voie să mă refer mai întâi la aspectul
instituțional.
    Estetica a rămas în umbră la Universita-
tea din Cluj, decenii la rând. Cel care a ilus-
trat-o mai întâi, după Primul Război Mon-
dial, loan Paul, nu a apucat sâ-i dea profil
suficient. Liviu Rusu a adus estetica clujea-
nă în coordonatele dezbaterilor europene ale
timpului, propunând o sistematizare susți-

criteriilor de abordare (stilistic, psiho-social,
pragmatic ș.a), intertextualismul imaginaru-
lui artistic și resincretizarea artelor impun
apelul la abordări cu caracter inter- sau
transdisciplinar, capabile să ia creația în „di-
versitatea, dar și integralitatea ei", precum
cele pe care le permit estetica generală și stu-
diile culturale. Din acest motiv, critica, teoria
literară și estetica alcătuiesc în mod necesar
un sistem triadic. Simbioza lor e necesară, de-
oarece critica/teoria literară - care, ca părți
integrante ale științelor umaniste, aspiră de la
constituire spre „cuprinderea sistemică" - tre-
buie să fie „vertebrate", „articulate" de exa-
menul categorial și antropologic provenit
din estetica generală, definită ca „meditație
sumativă despre natura, structura și funcția
operei de artă“, cu rol de discurs de legitima-

nută cu cultură solidă, pentru ca în urma sa,
pe fondul „revoluției culturale" începute în
1948, să nu mai rămână ceva semnificativ.
Cei care au preluat estetica nu au mai fost
destul de apropiați de literatură și arte în
exercițiul lor curent și nici nu au mai fost
racordați suficient la confruntarea paradig-
melor noi ale domeniului - ai Georg Lukăcs
din Die Seele und die Formen și Die Fheorie
des Romans sau Das Efienart des Aestetischen,
ai John Dewey danArt as E^perience, Bene-
detto Croce din Nuovi sa^gi di estetica și
Theodor W Adorno AinAestetische Eheorie,
ca să ne limităm la cele mai notorii sistema-
tizări. Cu Mircea Muthu, din noul său vo-
lum Studii de estetică românească, urcă pe
scena esteticii la această universitate o per-
sonalitate care, după un exercițiu îndelun-
gat în critica, istoria și teoria literaturii și
monografieri culturale de pondere, dispune
de premisele unei conceptualizări proprii în
estetică. Faptul este salutar pentru o univer-
sitate preaim Universitatea „Babeș-Bolyai",
care este legată, prin însuși proiectul ei, de
obligația de a oferi sistemul integrativ al for-
melor spiritului, deci și estetici elaborate.
    Faptul este remarcabil și într-o privință
ce ține de contextul cultural de azi. Intr-un
context în care continuă înlocuirea dezbate-
rii publice cu pălăvrăgeala, a politicii matu-
re cu aranjarea de acoliți și fini, în care mu-
zica bate în retragere, romanul rămâne timid,
iar etica normativă mai supraviețuiește în
cărți și seminarii în care adevărurile rezistă
greu în fața manelismului de orice fel, a face
estetică este eroic și salutar. Căci este limpe-
de că din mediul disoluției normativismu-
lui și al largului triumf al situaționismului
înțeles ca întâmplare se va putea ieși, ca tot-
deauna în istorie, găsind resursele pentru o
revigorare a eticii normative și a esteticii ca
sistem.
    Cu Studii de estetică românească, Mircea
Muthu anunță trei volume de „estetică ge-
nerală și aplicată" ce-și au „eșafodajul" în
scrierile sale anterioare și țintesc să ofere „o



re („Canon/canonizare în estetică"). Ea e ne-
cesară și deoarece - spune M. Muthu - criti-
ca contemporană, ca „discurs despre creația
artistică", în alianță fertilă ai teoria literatu-
rii, are capacitatea de a revigora câteva cate-
gorii fundamentale pe care estetica generală
le-ar fi pierdut, în mod treptat, de-a lungul
existenței sale multiseailare (ex.: mimesisul).
Astfel că, în final, eseul „A rescrie estetica" vi-
ne ca o pledoarie, tocmai din acest orizont
transdisciplinar, pentru „regenerarea esteticii,
disciplină care nu poate renunța la armătura
categorială și nici la proiecția filosofică. Di-
mensiunea analitică se sprijină în continuare
pe concept - acest «organ firesc al profunzi-
mii»...". Concluzia finală la dilema destinului
esteticii e aceea că o meditație unitară, care să
ciraunscrie achizițiile parcelare, e posibilă și
necesară în condițiile schimbărilor de para-



meditație estetică în contextul teoretic actu-
al, marcat de schimbările de paradigmă". In
primul volum al tripticului, sursele concep-
tualizării sunt luate dintr-o relectură a mo-
mentelor cruciale din istoria autohtonă a
elaborărilor estetice. Pe rând, Tim Maioresai,
Anghel Demetriescu, Eugeniu Sperantia,
Tudor Vianu, Mircea Florian, Liviu Rusu,
Al. Dima, Radu Stanca, Henri Jacquier sunt
aduși în atenție ca puncte de sprijin, pentru
ca, în continuare, autorul Studiilor de esteti-
că românească să lămurească probleme pre-
alabile, precum statutul esteticii teologice,
situația de astăzi a genologiei, relația criticii
literare cu teoria literaturii și estetica. în fi-
ecare microstudiu, Mircea Muthu caută să
identifice idei ce pot fi fecunde în edificiul
unei noi arhitectonici a conceptelor esteticii
pe care aspiră să o dea. El alege ca punct de
plecare o percepție inatacabilă în contextul
actual al culturii, când își pune întrebarea
crucială: „ce destin va mai avea estetica, de
vreme ce, inclusă de către multimedia în lu-
mea comunicării și a sistemelor ailturale, se
vede aservită de imperativele economiei de
piață?" (p. 128). El are o percepție sigură și
atunci când observă că istoria recentă a ar-
tei pune sub semnul întrebării înseși forme-
le consacrate ale artei și transformă conținu-
tul artei. Concluzia pe care Mircea Muthu o
trage este de asemenea demnă de a fi reți-
nută: „ceea ce este semnificativ nu este real,
iar ceea ce e real (în înțelesul economic, de
producție materială) poate să nu fie semni-
ficativ", încât va trebui acceptat că „separa-
rea structurală dintre semnificație și realita-
te" s-a produs deja. Or, o estetică ce poate
fiice față noii situații nu mai poate fi decât o
„estetică a operei-care-se-flice“. Mircea Muthu
își asumă să ne dea în scrierile sale ce vin re-
perele unei astfel de estetici. Sunt încredin-
țat că el va fi ușor decepționat când va ob-
serva că o astfel de estetică nu va fi posibilă
fără asumpții filosofice explicite și va trebui
să corecteze formularea de la începutul Stu-
diilor de estetică românească, în care își pro-
pune „o estetică înțeleasă ca o sfidare a filo-
sofici, a logicii". Căci, la urma urmei, o
estetică în divorț de filosofie ar fi doar apa-
najul contextului, pe care totuși antonii Stu-
diilor de estetică românească vrea să-l străpun-
gă cu mijloacele esteticii. Sunt însă convins
că Mircea Muthu dispune acum de experi-
ența intelectuală, de exercițiul în câmpul li-
teraturii, de cultura teoretică indispensabilă
și de repere fecunde necesare pentru o este-
tică competitivă pe care, firește, o așteptăm
de acum cu interes sporit din partea sa.



digmă: e posibilă întrucât științele noi îi ofe-
ră fertile puncte de plecare și necesară deoa-
rece, „explicând mecanismele creației și ale
receptării, intuind noi orizonturi de aștepta-
re, căutând și încercuind numitorii comuni
din diferitele domenii ale spiritului, estetica
rămâne, asemenea discursului filosofic, ex-
presia conștiinței-de-sine-a-omului-ca-speță“
(„A rescrie estetica").
    Odată ai acest volum, Mircea Muthu spu-
ne nu Adieu ă Festhetique, cum a facut-o
Jean-Marie Schaeffer cu ceva timp în urmă
(în sensul denunțării ca falsă speranță a re-
nașterii esteticii în calitate de doctrină'), ci
spune au revoir, o re-întâlnire pe care o aș-
tept cu convingerea că volumul de față e te-
melia unei viitoare și promițătoare edificări.

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 29

cu Ochiul
liber

Iudaismul
în fața
crizei modernității
4. Li.

De ce omul modern este chemat, astăzi
mai mult ca oricând, să se supună unor
norme etice de origine divină? La această
Întrebare acută a timpului nostru răspun-
de volumul lui Alexandru Șafran, Etica
evreiască și modernitatea (traducere de Țicu
Goldstein, București, Ed. Hasefer, colecția
„Judaica", 2005). Alexandru Șafran - fost
șef-rabin al comunității evreiești din Ro-
mânia în anii plini de încercări ai celui
de-al Doilea Război Mondial, mai apoi
mare-rabin al Genevei - este una din voci-
le cele mai ferme ale perioadei interbelice
și postbelice din întreaga lume. El este un
spirit care și-a pus vasta erudiție în slujba
nu doar a problemelor teologice, dar și a
celor politice sau morale, reflecțiile sale
privindu-ne pe noi toți: creștini sau evrei,
credincioși sau atei. Etica evreiască și mo-
dernitatea reia preocuparea mai veche a
autorului pentru problemele morale, fiind
o culegere de conferințe ținute între 1949
și 1982, dar care își păstrează intactă actu-
alitatea. Aceasta, deoarece Alexandru Șafran
analizează cu o mare finețe timpul istoric
pe care îl trăiește, surprinzând constantele
sale atemporale.
   „Vremurile pe care le trăim sunt vre-
muri de uzură și de ruptură; vremuri când
se înmulțesc opozițiile și mutațiile, răstur-
nările și căutările" (p. 5) - este constatarea
sumbră cu care se deschide volumul. De-
pășirea crizei lumii moderne, a neliniștii
morale și a vacuumului de sens ce a pus
stăpânire pe om este posibilă doar prin re-
venirea la exigențele unei etici ce izvorăște
de la Dumnezeu. Iudaismul este o astfel de
etică, deoarece are ca fundament coman-
damentele (mițvot), așa cum sunt date de
divinitate, ele conferind sens atât vieții in-
dividuale, cât și comunității. Criza moder-
nității este, în viziunea rabinului Șafran,
uitarea vieții trăite conform celor Zece Po-
runci: „unei umanități care s-a separat de
Dumnezeu, care se înspăimântă de singu-
rătatea sa și care, așa precum dezintegrea-
ză materia, se dezintegrează pe sine însuși,
iudaismul îi aduce mesajul reconstruirii sa-
le, reintegrării sale în Dumnezeu, sursa vie-
ții sale" (p. 144).
   Recuperarea dimensiunii etice a vieții
este cu atât mai importantă, cu cât aceasta
singularizează ființa umană în raport cu ce-
lelalte creaturi. Dacă omul este unica făp-
tură etică, pierderea acestui dar divin duce
la discreditarea înseși umanității sale. în
calitate de ființă privilegiată, el ia parte la
actul continuu al creației - pe calea cu-
noașterii teoretice și a moralei - pentru a
realiza Binele și deci a desăvârși creația. De-

și lumea este creată prin Cuvânt, armonia
ei provine din supunerea pe care omul și
întregul univers o datorează Creatorului.
Gestul de neascultare căreia-i cade pradă
omul creează disonanță în lumea creată și,
astfel, tulbură ordinea ei inițială. Iar noi
trăim într-o asemenea lume, dat fiind fap-
tul că omul a spart echilibrul dintre cu-
noaștere și morală, privilegiind-o nedrept
pe cea dintâi. „Morală și societate în epoca
modernă", primul din cele cinci eseuri ale
volumului Etica evreiască și modernitatea,
examinează efectele precare ale acestui dez-
echilibru : omul devine aservit naturii pe
care vrea să o domine; el se simte tot mai
solitar, cu toate că trăiește în aglomerații
urbane; nu poate menține raportul optim
între calitatea timpului liber și cantitatea
muncii sale, alterând totodată raportul pu-
blic-privat. „Priviți cu atenție omul, con-
temporanul nostru. Pe de o parte, el se in-
stalează în el însuși, pe de altă parte, devine
străin lui însuși. [...] Și ca și cum aceasta
nu e îndeajuns, devenind străin lui însuși,
devenind străin Dumnezeului său, omul
contemporan devine, de asemenea, străin
celor din casa sa, de unde Providența di-
vină (Șehina) este absentă. El devine tot
astfel străin și celorlalți, în care nu recu-
noaște chipul lui Dumnezeu" (p. 81). Ali-
enarea poate fi depășită, potrivit viziunii
lui Alexandru Șafran, doar prin regăsirea
acelei liniști sufletești pe care o oferă
credința.
   „Concepția evreiască despre muncă", pu-
blicată pentru întâia oară în 1982, prezin-
tă în mod original viziunea iudaismului
asupra muncii și recompensei acesteia, șa-
batul, ziua de odihnă și sfințenie. Edenul
biblic diferă de gratitudinea Paradisului din
literatura sanscrită sau greco-romană, căci
Adam este constrâns să-l muncească și să-l
păzească. Munca a fost concepută de către
Dumnezeu pentru „a atinge un scop mo-
ral care îl privește și pe semenul său și care
se proiectează în viitor și este Binele" (p.
138). Alegerea și practicarea unei meserii
presupun liberul-arbitru, fiind considera-
te un act artistic ce imită însuși actul crea-
ției prime. Munca de zi cu zi devine bles-
tem doar dacă ființa umană începe să-și
divinizeze propria lucrare și să nu respecte
semnificația sacră a șabatului. îndemnul ra-
binului Șafran este acela de a ne raporta la
travaliul nostru în mod etic, ca la o moda-
litate de a păzi așa cum se cuvine bunurile
dumnezeiești, desăvârșind astfel Creația.
   Raportul între știință și religie, atât de
mult problematizat de tradiția creștină, nu
este, la drept vorbind, o dificultate majoră

cu care se confruntă iudais-
mul. Pornind de la opera
științifică și filosofică a lui
Maimonide, Alexandru Șa-
fran pune în termeni teolo-
gici finalitatea cercetării ști-
ințifice. „Scopul științei este
de ordin moral. [...] Un scop

moral implică un angajament față de cineva
care ne depășește. [...] Un asemenea anga-
jament nu este posibil de luat decât față de
Dumnezeu, sursă a cunoașterii și a iubirii la
care ne adăpăm, model de cunoaștere și de
iubire din care ne inspirăm" (p. 163). Sa-
vanții lumii moderne trebuie să devină
deci mult mai precauți în controlul efecte-
lor cercetării lor (inginerie genetică, farma-
ceutică, construcții etc.), mai responsabili
față de corpul viu și față de universul de ca-
re se preocupă. Atât în „Maimonide și știin-
ța contemporană", cât și în „Iudaismul în
fața științei", rabinul din Geneva regăsește
în Tora un izvor de înțelepciune și un în-
demn la moderație pentru aroganța cerce-
tătorului modern care și-a uitat statutul de
creatură. Pentru ca știința contemporană
să-și recâștige moralitatea, savantul - crede
Al. Șafran - trebuie să depună doar un mi-
nim efort: să-și deschidă inima lui Dum-
nezeu și semenilor săi.
   Rabinul Șafran îi dă ființei umane un
sfat cu care să se aventureze în lume: „să
pună în fiecare din cele două buzunare ale
sale câte un bilet pe care să-l scoată pre-
cum dorește. în buzunarul drept, un bilet
pe care el va scrie cuvântul lui Abraham:
«Eu sunt pulbere și cenușă»; în buzunarul
stâng, un bilet pe care el va înscrie cuvân-
tul înțelepților lui Israel: «Din iubire pen-
tru mine a fost creată lumea». Sunt răs-
punzător de mântuirea ei, prin activitatea
mea înaintea lui Dumnezeu" (p. 223).
   în această carte, de o rară limpezime,
nu se află nimic ce contravine bunului-simț
comun, cu toate că a fost scrisă într-o pe-
rioadă tulbure. Nu are adevăruri spuse pe
jumătate, deși tentațiile falselor principii
n-au fost nicicând mai mari. Acest volum,
scris de un mare erudit al timpului nostru,
are totuși simplitatea unei cărți de rugă-
ciune. Ea își câștigă neobișnuita forță de
convingere din profunda vocație etică a
celui ce a scris-o. Etica evreiască și moderni-
tatea poate fi asumată, la nivel existențial,
ca o învățătură, indiferent de confesiunea
religioasă la care aderă cititorul său. Ea are
darul să îi facă pe toți cei ce meditează la
problemele sale măcar puțin mai toleranți,
mai responsabili și, de ce nu, mai buni.

30 • APOSTROF

                Ispita autoritaristă





Regimurile dictatoriale ale secolului al
XX-lea sunt departe de a-și fi relevat de-
ja toate secretele. într-o lume ale cărei trans-
formări rapide au fost prefigurate de intui-
ția artistică a futuriștilor, cercetătorii nu au
avut, deocamdată, suficientă vreme să dea
judecăți de valoare suficient de pătrunzător
argumentate și nici nu și le-au bazat întot-
deauna pe investigații ample în arhive, bi-
blioteci și printre supraviețuitori. O recentă
apariție italiană indică faptul că forajele în-
tr-un trecut apropiat, și totuși, de-acum, în-
depărtat, cum este cel interbelic suportă noi
strădanii de sinteză. Istoricul Pasquale Fornaro
reunește sub titlul La tentazione autoritaria.
Istituzioni, politica e societă nelVEunpa cen-
tro-orientale tra le dueguerre mondiali (Rub-
bettino Editore, 2004, 280 p.) o serie de
abordări datorate unor colegi din mai mul-
te țări europene, străduindu-se să faciliteze
înțelegerea unei ispite care a marcat secolul
abia încheiat: autoritarismul. Coordonatorul
ansamblului invită la luări de cuvânt istorici
apți să se pronunțe cu privire la evenimen-
tele care au marcat istoria instituțională, po-
litică și socială a Europei Centrale și Răsă-
ritene în vremea dintre cele două războaie
mondiale, cu referire la cinci state din regi-
une: Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia,
Polonia, România și la felul în care această
parte a Europei s-a reflectat în politica ex-
ternă, în istoriografia și în publicistica Ita-
liei fasciste.
   în prefața lui, coordonatorul, universitar
aparținând mediului academic din Messina,
se declară nemulțumit de constrângerile
ideologice ale Războiului Rece, în vigoare
până cu un deceniu și jumătate în urmă, si-
tuație „care cu siguranță că nu făcea drepta-
te complexității sau, dacă se preferă, con-
trarietății unei serii de experiențe politice și
sociale - aparent similare, dar, privite mai
atent, dotate fiecare cu o neîndoielnică par-
ticularitate proprie...“ (p. 5). Cu toate aces-
tea, ambiția lui de a recolta micromonogra-
fii pe țări între coperțile aceluiași volum nu
merge atât de departe încât să cuprindă în-
tr-o privire consecventă, țară după țară, în-
treaga regiune. Lipsesc din vizor Albania,
Bulgaria și, în primul rând, URSS. Mai ales
ultima absentă este menită să denatureze
întrucâtva înțelegerea fenomenului, întru-
cât, în anii ce separă Tratatul de pace de la
Versailles de începuturile conflagrației mon-
diale secunde, autoritarismul nu a fost doar
brun, ci și roșu. Prin urmare, dacă exemple-
le balcanice puteau rămâne în afara discuți-
ei, ca unele ce n-ar fi făcut, în cele din urmă,
decât să îmbogățească o cazuistică deja
exemplificată, neexaminarea URSS-ului lui
Lenin și Stalin lasă descoperit un areal care,
altminteri, bine tratat de o pană cunoscătoa-
re, ar fi devenit exact complementaritatea
utilă unei înțelegeri mai adânci a tentației
autoritariste.
   Cu această întâmpinare în gând, aș adă-
uga însă imediat că studiile cuprinse în pa-
ginile cărții sunt competent scrise și serios
documentate, ceea ce le califică drept au-
tentice puncte de pornire în direcția unor
sondaje viitoare, și mai persuasive. Urmând

ordinea din volum, voi începe prin a men-
ționa studiul lui Jeno Gergely privitor la
„Ungaria lui Horthy din 1918 până în 1936“,
care ezită între calificarea regimului hor-
thyst drept monarhie constituțională parțial
limitată, cu trăsături autoritare și, în același
timp, autocratice, și aceea de regim politic
radical-alb (către ultima perioadă). Eva Bro-
klovă supune examinării „Cehoslovacia în
epoca lui Tomăs G. Masaryk“.
   Rade Petrovic se ocupă de „Iugoslavia
din 1918 până în 1935“, subiect a cărui di-
ficultate submersă nu mai trebuie sublinia-
tă, câtă vreme este vorba de a explica „iu-
goslavismul“, în spiritul și în întrupările
sale, cu realizările inițiale, dar și cu neîmpli-
nirile pe care le-a presupus.


   înțelegerea experienței istorice a „Po-
loniei lui Pilsudski“ o încearcă Jerzy Kocha-
nowski. Refacerea traseului de la reafirmarea
statului la dictatură, în puținii ani inter-
belici, la umbra mareșalului, permite explo-
rarea dinamicii unui popor într-o durată
dată, dar și particularitățile unei deveniri
colective pilduitoare în multe privințe. Ce
ar fi devenit Polonia fără invazia germană
și fără ocupația sovietică rămâne dificil
de înțeles.
   Voi stărui ceva mai mult asupra celor
două studii semnate de colegi români. Eu-
ropenistul clujean Nicolae Păun sintetizea-
ză sub titlul „Modelul românesc în perioa-
da interbelică“ un material istoric exprimând
două decenii de viață tumultoasă dintr-o
Românie aflată la apogeul dezvoltării ei eco-
nomice precomuniste, dar și măcinată de

contradicții. Ideea existenței unui model ro-
mânesc între războaie - revenită printre con-
temporaneiștii din capitala Ardealului cu
prilejul unui colocviu româno-italian ținut
la Messina, dar aplicată de ei comunismului
- este seducătoare. Ea necesită insă și abor-
dări teoretice, de care Păun nu se apropie,
concentrându-se preferențial asupra chesti-
unii organizării puterii prin noua constitu-
ție și, respectiv, asupra evoluției strategiilor
economice. Realitatea rurală a țării, influ-
ența cadrului constituțional asupra evoluții-
lor particulare ale factorilor politici și teore-
tizările paseist-naționaliste asigură României
în perioada discutată un profil distinct. Ră-
mâne de văzut însă dacă existența acestui
profil îndreptățește o discuție despre un mo-
del românesc. Poate că da, dacă vom ține
seama că viziunea corporatistă a lui Mihail
Manoilescu a cunoscut o vogă notabilă în...
Brazilia.
    Cealaltă contribuție românească este a
bucureșteanului Florin Țurcanu și continuă
analiza perimetrului interbelic de la noi sub
titlul de „Neo tradiționalism și politică în
România anilor ’20“. Pășind pe un teren
prospectat atent atât de alții - Z. Ornea,
mai ales -, cât și de sine însuși (a stârnit
aplauze monografia Eliade publicată în Fran-
ța de acest istoric), Țurcanu aruncă o privire
către efectele opțiunilor ideologice neotra-
diționaliste în viața politică a țării. Cele do-
uă fenomene marcante în planul opțiunilor
civico-politice, ai consecințe profunde și de
durată, îi par a fi antisemitismul și reacția
tradiționalistă. Din păcate, nu se prezintă
deloc celălalt versant, ilustrat de avangarde-
le literare, dar cu corespondent direct în ad-
mirația pentru extrema stângă, al cărei pur-
tător de aivânt vizibil a fost o vreme Panait
Istrati. Cât de parțială este o abordare ce nu
remarcă și fascinația totalitarismului roșu se
vede clar citind memorabilul și discutabilul
eseu cioranian Schimbarea la față a Româ-
niei^ unde Stalin este celebrat alături de
Hitler. Observarea carierei stângii interbeli-
ce la noi, chiar și dincolo de adeziunile
strict politice, nesemnificative numeric, ar
permite mai corecta apreciere a subitei ade-
ziuni a multor români, după 1947, la doc-
trina și politica Partidului Comunist, din-
colo de clișeul - altminteri bazat pe realitate
- al ocupației sovietice.
    Neîndoielnic memorabile, aporturile ro-
mânești la această cercetare colectivă com-
pletează, prin texte dintre cele mai atracti-
ve, harta reconstituirilor, pe care o încheie,
prin două studii de sinteză zonală, italienii
Santi Iedele („Politica externă a fascismului
în arealul dunărean-balcanic între veleitățile
hegemonice și sugestiile ideologice“) și Pas-
quale Fornaro („Europa Orientală în istori-
ografia și în publicistica italiană dintre cele
două războaie mondiale“).
    Circulația acestui volum și în arealul
ailturii noastre, în original sau în traduce-
re, ar putea îmbogăți cunoașterea compara-
tistă a unui timp istoric crucial în devenirea
Europei Centro-Orientale.

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 31

Poems by

   Emil Brumaru

                          Everybody would suppose we’d eloped from too much Iove...
                          Only your tender-hearted tomcats would know our terrible secret
                          And they’d bring clandestine oranges, rolling them
                          For us to eat in our pleasure, curled up beneath a coat...

                          And later, if it pleased you to go outside
                                                             in the twilight’s subdued glow,
                          Shaking a blue syphon we’d become so deeply sad
                          That, astonished by all the things gathered in the bitter light,
                          We’d hide once again under the immense mahogany bed.


        The Cupboard


Dim cupboard, in you an angel burns
Blossoming from the coffee grinders
Dreaming of round peppercorns, sugar cubes,
Yet no one suspects your mysteries.

From Seven Innocent Songs
to Sweeten Your Mouth

1.
October in the church

Fathomless eggs with noon in fragile shells
Silently you hide the smells which you forgive,
Sweet saucers with the soul a rose,
All perfume beside the great, still fish.

But at nightfall every shadowed niche
Shivers with dread at the robber beetles!
Where is the subtle, the tender key
To break the inerția in which you lie?

In order first to hear what time will bring,
And if the knives gossip of sour apples,
And whether water’s heart, gently raised from cups,
On your shelves, sacred cupboard, is shimmering.


Elegy

Oh, old and familiar kitchens of summer,
Once again my mouth savors the succulence of noon,
And in the sadness that looms around me everywhere
My childhood dreams its dreams again.
Peppers roasted on the stove, sticky juniper,
Thick fish asleep in milky sauces,
Turkeys basking in their juices through the night
Steeped in an infinite delicacy,
Mushrooms big as sofas, trimmed in lace,
Slimy-grained caviar with gaping eye,
Upholstered doughs bulging and bloated
In the angelic ignorance of dumb beasts,
Soft hearts of liver in tiny casks
Of snail egg, basted with sweet tears,
Ethereal mayonnaises of garhc, svelte hams
When deep in mustard the soul gives itself to rest,
And in kettles revealing its eminence
Through the iridescence and filigree handles
Of the tea distilled to splendid essence,
The rosy elixir of the thing in itself.


             Calendars, the yellowing...
             In what sublime wardrobe shall I find
             The old atlases, so as to search

             With fingers dipped in gold,
             As if in quince, the pure border
             Where you unclasp your stockings
             From the blue buckle of your garter?

             2-
             Why don’t you let yourself go crazy
             At five pm, when it’s so good,
             And on the rug in the deep living room,
             Sweetly turn in somersaults with me?
           Sx ¹                         : *
             I’d plead with you to hang your soft dress
             In the antique wardrobe and, remaining bare,
             Together we’d struggle with bitter liqueurs,
             Frozen peppermint and caraway on ice.

             And at dusk, without remembering any longer
             Who we are, turned to silk almost entirely,
             Kneeling there on the sacred beds,
             With our souls we’d light the house on fire!


             Naive Song

             To be anonymous like a plump pumpkin
             And the svelte, devil-may-care ravishers
             Of the souls of maidens, hidden deep within.
             On rubber balls, to pen Iove letters. Then
             At dawn to clap hands in the sparkling dew
             Soaked through by destiny to the skin.

             Poets, a smile as of trepidation
             Coolly promenades on the avenue.
■
                               Translated by AdamJ. Sorkin, Ioana Ieronim and Rodica Albu


        The Second Elegy of the Detective Arthur

Oh, if only we could hide from the world deep
within the old wardrobe
Filled with jackets and dresses from the cavernous dining room,
When afternoon turns the mind into plush and blur
And in the corners lost buttons pray eternally to endure...


32 • APOSTROF

                Poeme de





Bertolt Brecht

Poezia lui Brecht - mai puțin cunoscută decât opera sa dramati-
că - rămâne totuși pentru posteritate o vocație de primă mână.
Tonalitatea poemelor de față, scrise între anii 1941 și 1947, pe-
rioadă trăită de Brecht în exilul american, e întrucâtva schimba-
tă față de cea a poemelor anterioare; nu mai puțin agresivă,
aceasta e potențată de profundă tristețe și compasiune pentru
soarta „înșelaților", a „victimelor“ războiului, constituindu-se și
într-un protocol-cronică a propriei biografii. Nefiind cuprinse
intr-un volum, ele își găsesc locul în volumul 6 al operei poeti-
ce complete a poetului, publicat de Editura Suhrkamp în anii
'60. Aceste poeme surprind și azi atât prin mâna sigură și splen-
dida transparență și îndemânare a scriiturii poetice, cât și prin
actualitatea provocatoare a temelor.



Totul se schimbă

Totul se schimbă. Un nou început
îl poți face cu ultima respirație.
Dar ce s-a-ntâmplat rămâne întâmplat. Și apa
Pe care în vin ai turnat-o
Nu o mai poți prinde.

Și întâmplat rămâne ce s-a întâmplat. Și apa
Pe care ai turnat-o-n vin nu o
Mai poți prinde, dar
Totul e-n schimbare. Un nou început
îl poți face cu ultima respirație.


Livrează marfa


        Paznici benevoli


Necontenit
Când alerg prin orașele lor
Căutând o sursă de subzistență, mi se spune:
Arată ce zace în tine
Aici, pune totul pe masă!
Livrează marfa!

Spune ceva care să ne însuflețească!
Vorbește-ne de măreția noastră,
Ghicește dorințele noastre ascunse!
Arată-ne soluția!
Fă-te util!
Livrează marfa!

Fii de partea noastră, ca să
Ne domini,
Arată-te a fi unul de-ai noștri, noi
Te vom numi Cel Mai Bun.
Putem plăti, avem mijloacele,
Nimeni în afara noastră n-o poate face.
Livrează marfa!

Ia aminte: marii noștri indici
sunt cei care indică ce vrem să fie indicat.
Guvernează, servindu-ne!
Durează, prin aceea că ne procuri durată!
Joacă jocul nostru, noi împărțim prada!

Livrează marfa! Fii cinstit cu noi!
Livrează marfa!

Când privesc în obrajii lor putrezi
îmi trece foamea.


        început de zi


Nu în zadar
începutul fiecărei zile
E marcat de cântecul cocoșului
Vestind vechimea
Unei trădări.


        Eu, supraviețuitorul


Masca răului

Lectură fără vinovată intenție

în îndepărtata Californie
Citesc cu uimire această notiță.
Popoarele sângerează. Niciun plan natural
Nu prevede un fericit echilibru.

în paza lor mă aflu
în acest oraș, pentru ca să poată spune
Că știu ei pe unul care nu-i de vânzare.



Cu operele mele literare
Mi-am câștigat câțiva paznici benevoli,
în acest oraș al vânzărilor, care mă au în paza lor.

Casele scumpe și casele cu fațade exotice
îmi sunt interzise. Pot întâlni anumite persoane
Numai dacă pot dovedi că sunt
Apt de comerț. Să-i invit la masa mea
îmi este interzis. Când vine vorba de cumpărarea unei
                           mese iscusit executate,
Un hohot de râs mă întâmpină. Și de-aș vrea să-mi
                           cumpăr un pantalon
Aș auzi cu siguranță: n-ai unul?

în jurnalul lui de război
Poetul Gide amintește un uriaș arbore, un platan
Pe care-1 admiră - îndelung - pentru trunchiul lui enorm
Pentru rămurișul puternic și pentru echilibrul
Datorat greutății crengilor lui de bază.

La mine pe perete atârnă o mască de lemn japoneză
Masca unui demon rău, pictată cu lac auriu.
Cu compasiune observ
Arterele umflate ale frunții, ce vor să însemne
Ce istovitor e răul.

Prezentare și traducere de Ana Mureșanu

Știu, e de la sine-nțeles: am supraviețuit
Atâtor prieteni numai datorită hazardului. Dar azi-noapte în vis
Mi-am auzit prietenii vorbind despre mine:
                                           „Supraviețuiesc cei tari“
Și m-am urât.

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 33

• în data de 15 martie a.c. a
 avut loc la Cluj lansarea volumu-
 lui lui Andrei Marga, Filoscfia
 lui Habermas (Iași, Ed. Polirom,
 2006). Un eveniment editorial
 cu adevărat major in cultura ro-
 mână, deoarece cititorul de spe-
 cialitate are de-acum la dispozi-
 ție monografia unuia dintre cei
 mai importanți gânditori de as-
 tăzi, Jiirgen Habermas. Despre
 carte au vorbit, pe rând, Petru
 Iluț, Vasile Muscă și Ovidiu Pe-
 cican. In discursul său, profesorul
 Vasile Muscă, pe lângă prezenta-

rea conținutului
volumului și a
semnificației
acestuia pentru
spațiul cultural
românesc, a con-
chis: cu siguran-
ță, Jiirgen Haber-


mas, care a fost introdus în
cultura română, mai întâi, prin-
tr-o traducere selectivă, în 1983,
iar acum, prin această monogra-
fiere amplă, îi este foarte înda-
torat lui Andrei Marga.

•  Pentru cei ce vor să guste at-
 mosfera mic-burgheză, piesa lui
 Bertolt Brecht, Nuntă mic-bur-
 gheză, de la Teatrul Maghiar de
 Stat din Cluj, este o adevărată
 încântare. Evident, piesa este o
 critică socială acidă, brodată cu
 multă ironie, și nu un elogiu al
 instituției maritale. Decorul (con-
 ceput de Mihai Păcurar) are o
 valență simbolică explicită. Sce-
 na este împărțită, pe verticală,
 in trei, cu ajutorul unor panouri
 de plastic rabatabile. Primul ni-
 vel, cel din proximitatea specta-
 torului, este spațiul intim de în-
 tâlnire a personajelor; al doilea
 - cel intermediar - este planul
 acțiunii propriu-zise; iar ultimul
 se deschide spre hune, spre ora-
 șul tot atât de mic-burghez pre-
 cum nunta și personajele. Infi-
 nitele complezențe, machiajul și


fastul verbal dau impresia că ar
face și ele parte din decor. Ce se
întâmplă de fapt? Cuplul miri-
lor vrea și trebuie să producă o
dublă iluzie: puritatea trupeas-
că a miresei și stabilitatea situa-
ției financiare, premisele, nu-i
așa?, ale unei durabile căsnicii.
Cum e de așteptat, ambele se nă-
ruie, tot așa cum se năruie și
imaginile de sine greu construi-
te ale celorlalte personaje, pre-
cum și decorul însuși. Nunta
mic-buigheză, așa cum surprin-
de cu multă finețe regizoarea
Anca Bradu, are un etos post-
modern: sunt deconstruite sce-
na, discursul personajelor și
însăși „sfânta“ instituție burghe-
ză a căsătoriei. O piesă ce me-
rită văzută (are traducere sin-
cronă în limba română!) atât de
către celibatari, cât și de către
cuplurile cu simpli ironiei.

•  Ne-au sosit la redacție cele mai
 recente numere ale revistei Me-
 moria. Nr. 2-3/2005 se deschi-
 de cu evocarea lui Alexandru
 Paleologu, fost membru în con-
 siliul consultativ AMemoriei. în
 paginile revistei găsim reunite,
 ca de obicei, studii și mărturii
 despre nefasta perioadă din is-
 toria României care a fost co-
 munismul. Dintre studiile cele
 mai interesante, ne-a atras înde-
 osebi atenția cel al lui Mircea

Popescu, „«Portre-
tul robot» al secu-
ristului. Criterii de
analiză, clasifica-
rea lor“, care este
parte, presupu-
nem, a unui pro-





iect mai amplu. în nr. 4/2005
semnalăm republicarea, la ani-
versarea a 50 de ani de la moar-
tea lui George Enescu, a textului
compozitorului și muzicologu-
lui Cornel Țăranii (apărut inițial
în nr. 6/2005 al revistei Apos-
tref), „Imaginea actuală a creației
enescieneA De asemenea, remar-
căm, în ambele numere, studiile
lui Franz Schutack - „Căzuți în
mâinile barbarilor comuniști. Lis-
ta victimelor șvăbești din comu-
na Sântana (Sanktanna)“ (nr. 2-
3/2005) și „Deplorabila soartă
a șvabilor din comuna Biled“
(nr. 4/2005). Se cuvine, în plus,
semnalată publicarea unui „ca-
talog“ al celor uciși în temnițele
comuniste, ajuns la litera B. Re-
vista Memoria nu doar clamează
nevoia unui proces al comunis-
mului, ci, în opinia noastră, chiar
îl face.





Ilustrația numărului:
Tudor Banuș

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statutu-
lui, Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia nu este responsabilă pentru po-
litica editorială a publicației și nici
pentru conținutul materialelor pu-
blicate.

              Comitetul Director
              al Uniunii Scriitorilor
              5 iunie 2003


        Către cititorii din țară
        ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2006, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contrava-
loarea abonamentului, prin mandat poștal, pe adresa:
    Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Prețul abonamentului este:
          pentru 3 luni: 9 lei
          pentru 6 luni: 18 lei
          pentru 1 an: 36 lei
    Taxele de expediere sînt incluse în această sumă.
    Pentru cei care se abonează prin această modalitate,
asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se
abonează pe 1 an primesc revista fără majorările de
preț provocate de inflație.


        Către cititorii din străinătate
        ai revistei Apostrof

    Pentru anul 2006, vă rugăm să vă abonați direct la
redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului prin-
tr-un cec (money order) în contul:
    Fundația Culturală Apostrof
    Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300
    Cont USD: RO58BRDE130SV06674381300
    Banca Română pentru Dezvoltare - Group Societe
Generale - Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr.
81-83, SWIFT BRDEROBU
    Costul abonamentului este:
         pentru 3 luni: 13$
         pentru 6 luni: 26$
         pentru 1 an: 52$
    In costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex-
pediere par avion.

In apărarea Universității „Babeș-Bolyai"                  2
Cîntecul Margaretelor                    Marta Petreu     3
• Cronica literară                                         
Cărți care ne lipseau                    Irina Petraș    10
Cruciada copiilor                        Ștefan Borbely  11
•                                                          
Jurnal spiritual (pe sărite)             Magda Cârneci   12
• Cu OCHIUL LIBER                                          
Exil în exil (II)                        Robert Boyers   14
• Ospățul filosofilor                                      
Adevărul ca deschidere                   Ștefan Vianu    16
• Dosar                                                    
Roman epistolar (1926): Pasternak, Țvetaieva, Rilke.     17
Cu un argument de Ion Ianoși și Aura Christi               
• Poeme                                                    
                                         Adrian Munteanu 25

            Cuprins



• Puncte de reper

Extraordinara aventură a unei ediții... (I) Ion Vlad           26
• Revista revistelor                                             
• O carie în dezbatere                                         27
A rescrie estetica                          Dan-Eugen Rațiu    28
Un proiect salutar de estetică              Andrei Marga       29
• Cu OCHIUL liber                                                
Iudaismul în fața crizei modernității       Ana Pantea         30
Ispita autoritaristă                        Ovidiu Pecican     31
• Biblioteci în aer liber                                        
Poems by Emil Brumaru                                          32
(translated by Adam J. Sorkin, Ioana leronim and Rodica Albu)  33
Poeme de Bertolt Brecht                                          
(prezentare și traducere de Ana Mureșanu)                        
• Vestiar                                                        
                                                             34   

34 • APOSTROF

CARTEA DE CARE Al NEVOIE


        Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele titluri încă disponibile:


•  Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă
  poezie, 2000, 88 p.                          5 lei

Colecția „Filosofic contemporană"
•  Gabriel Marcel, A fi și a avea
  traducere de Ciprian Mihali, 1997, 192 p.    3 lei

Colecția „Filosofic modernă"
•  Friedrich Nietzsche, Antichristul, 2003,
 128 p.                                     10 lei


Colecția „Filosofic extrem-contemporană"
•  Vladimir Jankelevitch, Să iertăm?
  traducere de Janina Ianoși, postfață de Ion Ianoși,
  1998, 82 p.                                3 lei

Colecția „Filosofic medievală"
•  Sf. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumcarten, 1998, 162 p. 3,50 lei

Colecția „Filosofia religiei"
•  Henry Corbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p.       4 lei

Colecția „Filosofic românească"
•  Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești,
  1996, 392 p.                               10 lei
•  Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003,
 146 p.                                    10 lei
•  N. Steinhardt,
 Cartea împărtășirii, ediție gîndită și alcătuită de
 Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p.         8 lei
•  D. D. Roșca,
 Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneac, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 138 p.              3,50 lei
•  Bucur Țincu, Apărarea civilizației
  ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu,
  2000, 132 p.                               5 lei

Colecția „lanus"
•  Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:

  recitiri, 2003,162 p.                          8 lei
•  Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
 despre echilibru, 2003,176 p.                10 lei
•  Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004,
 380 p.                                       20 lei
•  George Banu, Uitarea, 2003, 80 p.         5 lei
•  Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                           4 lei
•  Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                            4 lei
•  Norman Manea, Fericirea obligatorie
  proză, 1999, 192 p.                            5 lei
•  Florin Sicoie, Sîmbătă engleză și alte
 povestiri, 1998,130 p.                       2 lei
•  Ramiro de Maeztu, Don Quijote, Don Juan
 și Celestina, trad. de Mariana Vartic, prefață de
 Ion Vartic, 1999, 264 p.                     6 lei
•  Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar
  roman, 2001, 128 p.                            5 lei
•  Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, 2001, 132 p.                        9,90 lei
•  Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui
 Koroviev. Interpretare figurală la
 Maestrul și Margareta, 2004,125 p. 1 o lei

•  Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
 și reacțiune, ediția a Il-a adăugită, 2002, 284 p. 15 lei
•  în lumea taților, carte gîndită și alcătuită de
 Marta Petreu, 2004, 236 p.                 12 lei
•  Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici
 traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
 2003, 96 p.                              7,50 lei
•  Lukâcs Jozsef, Povestea „orașului-comoară".
  Scurtă istorie a Clujului
  și a monumentelor sale, volum ilustrat
  cu fotografii de Vârdai Levente, 2005, 146 p. 20 lei


Colecția „Scrinul negru"
•  Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
 asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta
  Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu,
  2002, 160 p.                              10 lei
•  Zaharia Boilă, Memorii, 2003,256 p. 12 lei
•  Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 2 lei
•  I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
  ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.  5 lei
•  Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă la a doua Venire.
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.             5 lei
•  Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul
 unui psihiatru). Aforisme, prefețe de
 I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție
 și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 3 lei
•  Radu Petrescu, Corespondență • Sinucide-
 rea din Grădina Botanică (varianta întîi în
 facsimil), ediție de Marta Petreu și Ana Cornea,
 prefață de Marta Petreu, 188 p.             5 lei
•  Radu Stanca, Aquarium
  selecția textelor și cuvînt-înainte de Ion Vartic,
  ediție de Marta Petreu, 202 p.            5 lei
•  Alexandru Vona, Misterioasa dispariție
 a orașului din cîmpie, proză, postfețe de
 Marta Petreu și Ion Vartic, 2002, 152 p.  6,90 lei
•  Dumitru Țepeneac, Destin cu popești.
 Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia),
 2001, 144 p.                              6,30 lei
•  Irina Petraș, Teoria literaturii.
  Dicționar-Antologie, 2002,288 p. 16 lei
•  Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
 de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
 2003, 112 p.                              7,50 lei

Colecția „Mica bibliotecă critică"
•  Irina Petraș, Camil Petrescu. Schițe
 pentru un portret, 2003,150 p.              8 lei
•  Irina Petraș, ton Creangă, povestitorul
  2004, 146 p.                                  10 lei

Colecția „Istoria filosofiei"
•  Constantin Rădulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche. Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                              10 lei

                                    
APOSTROF                            
REDACȚIA:                           
Marta Petreu                        
(redactor-șef)                      
Ana Cornea                          
Irina Petraș                        
Adriana Pop                         
Horvăth Săndor                      
VlRGIL LEON                         
Lukăcs Jozsef                       
Ana Pop                             
(contabilitate)                     
Tehnoredactare:                     
Nicolae Turcan                      
EDITORI:                            
□ Uniunea Scriitorilor              
din România                         
□ Fundația Culturală Apostrof       
Cont la BRD Cluj:                   
în lei: SV7853701300                
în euro: SV6534401300               
Revista apare cu sprijinul:         
□ Ministerului Culturii și Cultelor 
din România                         
□ Consiliului Local Cluj-Napoca     
ADRESA REDACȚIEI:                   
Cluj-Napoca                         
Str. I. C. Brătianu, nr. 22,        
cod 400079                          
Tel., fax: 0264/432.444             
e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro
• Revista APOSTROF figurează        
în Lista-catalog a publicațiilor    
interne, editată de RODIPET S.A.,   
la poziția 4251.                    
Manuscrisele primite la redacție    
nu se înapoiază.                    
ISSN 1220-3122                      
Revista este înregistrată la OSIM   
cu nr. 45630/22.05.1996.            
Vignetele revistei reprezintă       
variațiuni grafice de Mihai Barbu   
după desene de Franz Kafka.         
              Tiparul:              
     Centrul de Presă Reformat      

Unica responsabilitate a revis-
tei Apostrof este de a găzdui
opiniile, oricît de diverse, ale
colaboratorilor noștri. Respon-
sabilitatea pentru conținutul fi-
ecărui text aparține, în exclusi-
vitate, autorului.
Apostrof

Adresa redacției: 400079, Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444

Anul XVII, nr. 3 (190), 2006 • 35