Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 1 Diplome de excelență Lions 6 mai 2005, Cluj • Pentru proză: Ruxandra Cesereanu, Dora Pavel, Leon-Iosif Grapini; • Pentru poezie: Ion Mureșan, Adrian Popescu; • Pentru eseu și filosofic culturală: Marta Pe- treu (Premiul pentru opera omnia); • Pentru critică literară: Petru Poantă (Premiul pentru opera omnia); • Pentru teatru (artă teatrală): Dorel Vișan (Premiul pentru opera omnia); • Pentru pictură: Corneliu Brudașcu (Premiul pentru opera omnia); Nicolae Maniu (Premiul pentru Expoziția de Pictură or- ganizată la Galeria Opera de la Paris); • Pentru sculptură: Radu Moraru (pentru realizarea busturilor Regelui Ferdinand și Reginei Maria, cu ocazia împlinirii a 85 de ani de la înființarea Universității din Cluj); • Pentru muzică: Prof. Univ. Dr. Hans-Peter Tiirk; Acad. Prof. Univ. Dr. Cornel Țăranu - pentru promovarea muzicii moderne și contemporane cu formația „Ars Nova"; Prof. Univ. Dr. Victoria Nicolae - pentru rezultate deosebite în activitatea didactică și violonistică; Conf. Univ. Dr. loan Bocșa - pentru valorificarea creației popu- lare în volumele I și II de Colinde Românești-, Prof. Univ. Dr. Bujor Dânșoreanu - pentru elaborareaMonuyrajiei Academiei de Muzică «Gheoighe Dima» Cluj-Napoca; Prof. Univ Dr. Eduard Terenyi - pentru rezultate deosebite în activitatea de creație muzicală; Prof. Univ. Dr. Ștefan Angi - pentru volumele I și II de Prehyen de estetică muzicală. Cum puteți ajuta revista Apostrof, fără să scoateți un ban din buzunar Stimați cititori și colaboratori, Legislația din România vă permite în acest moment să spriji- niți o instituție de cultură, fără să scoateți un ban din buzunar. în conformitate culegea nr. 571/22.12.2003, art. 84, alin. 2, contribuabilii pot dispune asupra destinației unei sume reprezen- tînd 1% din impozitul pe venitul net anual, pentru unitățile non- profit, ce funcționează în condițiile Ordonanței Guvernamentale nr. 26/2000, cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările ulterioare. Calcularea, reținerea și virarea sumei de 1% din impozitul pe venitul net anual, obținut din salarii, onorarii, chi- rii, dividende etc., revine organului fiscal competent. Toate persoanele fizice și juridice din România pot da 1% din impozitul pe care l-au plătit statului în cursul anului 2004 unor fundații sau asociații, pe care doresc să le sprijine material. Ce aveți de făcut în mod concret: pe declarația de venit pe anul 2004, pe care o veți completa în Ultima oră Nr. 2724/M.M. Data: 17.05.2005 Stimată Doamnă Marta Petreu, Cunosc bine situația de la Lancrăm. Construirea unei săli de sport în imediata vecinătate a mormântului poetului, cu încăl- carea tuturor normelor care protejează un monument istoric, este un act de trivialitate morală, pe care fostul ministru al cul- turii l-a tolerat inexplicabil. In momentul în care am preluat funcția de ministru al culturii, m-am trezit într-o situație greu de gestionat. Sala de sport fusese deja înălțată, iar costurile aces- tei construcții au fost de 4 miliarde de lei, din banii publici. De- montarea ei costă alte 3 miliarde de lei (tot din banii publici), în total, 7 miliarde de lei, din impozitele contribuabililor, pen- tru a se ajunge la un statu-quo ante. Convinsă fiind că singurul lucru nenegociabil într-o societate este (ar trebui să fie) respectarea legii, m-am adresat celor în drept să soluționeze această problemă: Comisia Regională a Monumentelor Istorice. Aceasta a constatat amplasarea ilegală a sălii de sport și nulitatea autorizației de construire, emise fără avizul MCC. Luând act de faptul că sala de sport a fost con- struită și cu ignorarea dorinței testamentare a poetului, mem- brii Comisiei au refuzat emiterea unui aviz retroactiv. Ca ur- mare a concluziilor Comisiei, i-am adresat o scrisoare primarului municipiului Sebeș, Domnul Adrian Alexandru Dăncilă, prin care i-am solicitat imperativ demontarea sălii și mutarea ei pe un alt amplasament. Cred că este o decizie rațională, care va mulțumi pe toată lumea. Cu speranța că autoritățile locale își vor face foarte repede datoria, vă rog să primiți, Doamnă Marta Petreu, expresia sin- cerei mele considerații. Mona Muscă Ministrul Culturii și Cultelor Premiile Festivalului „Lucian Blaga", 5-6 mai 2005 • Marele premiu al festivalului: Antologia bilingvă, română- maghiară, Un pahar cu lumină/Pohârnyi feny, poeți clujeni con- temporani, alcătuită de Molnos Lajos; • Premiul special pentru poezie: Horia Bădescu și Ion Mureșan; • Premiul special „Liviu Petrescu": Ion Pop pentru Antokgia poeziei echinoxiste-, Dicționar Echinox (coordonator Horea Poenar); • Premiul pentru exegeză blagiană: Dorii Blaga, Tatăl meu, Lu- cian Blc.pa și Constantin Cubleșan (coordonator), Dicționarul per- sonajelor din teatrul lui Lucian Bhua:. • Premiul pentru traduceri din opera blagiană: Bruno Rombi, Ștefan Darnian și Andelko Vuletic; • Premiul pentru literatură contemporană: Flavia Teoc și Marta Iszâk; • Premiul pentru interpretare plastică a operei blagiene: Manuela Botiș; • Premiul de excelență pentru deschiderea unor noi orizonturi în exegeza blagiană: Pompiliu Crăciunescu. primăvara anului 2005, treceți numele și datele (codul fiscal și con- tul bancar) fundației sau asociației pe care doriți să o sprijiniți. Pot opta pentru această sponsorizare și contribuabilii care nu au obligația depunerii Declarației de venit global, deoarece în aul 2004 au realizat venituri numai din salarii, iar angajatorul a efec- tuat operațiunile de regularizare anuală a impozitului aferent aces- tor venituri, contribuabilii avînd astfel Fișa fiscală 1 regularizată. în cazul acestor contribuabili, opțiunea de sponsorizare se exprimă prin depunerea, la organul fiscal în raza căruia își au domiciliul, a Declarației de venit global, completată numai la capitolul care cuprinde datele de identificare ale contribuabilu- lui, precum și la capitolul H - „Destinația sumei reprezentînd 1% din impozitul pe venitul anual datorat". Noi sperăm că veți alege Fundația Culturală Apostrof! Coordonatele noastre sînt: FUNDAȚIA CULTURALĂ APOSTROF COD FISCAL 4868907 CONT BANCAR RO68BRDE130SV07853701300 deschis la Banca Română pt. Dezvoltare (BRD) CLUJ 2 • APOSTROF A fost o aniversare cu hală Doamnelor și domnilor,* Mi-aș fi dorit ca astăzi, cînd sărbătorim 110 ani de la nașterea lui Blaga, adică a celei mai complexe personalități culturale românești din secolul XX, să vorbesc despre sistemul filosofic pe care el ni l-a lăsat moște- nire. Sînt nefericită și exasperată de faptul că, în loc să vorbesc despre filosofia lui Blaga, sînt constrânsă de realitate să vorbesc despre Cimitirul lui Blaga și despre felul cum acesta a fost profanat. Astăzi, 5 mai, eu aniversez nu numai pre- zilele celor 110 ani de la nașterea filosofului, ci, vai, și 10 luni și 3 zile de cînd, împreună cu Ion Vartic și cu redactorii Apostnf-uhii, am descoperit că la 17 pași de mormîntul lui Blaga a fost înălțată o uriașă hală roșie de metal. O hală-sală de sport, concretizare a pariului Năstase-Țiriac. Blaga și-a dorit să fie înmormîntat în ță- râna natală și și-a ales singur locul de veci, și anume, în așa fel îneît de la mormînt să se vadă „în zare, peste copaci, peste crînguri, Rîpile Roșii". Prin asta, el a vrut să ne lase moștenire nu numai filosofia culturala a * Declarație publică făcută la deschiderea Festivalu- lui Internațional Lucian Blaga, Cluj, 5 mai 2005. spațiului românesc, pe care l-a numit „spațiul mioritic", ci și percepția acestui spațiu. Nu are rost să ne prefacem că nu știm: ideea de infinită ondulare deal-vale, adică ideea de spațiu mioritic sau spațiu românesc, i-a venit filosofului chiar din modulațiile reliefului natal. Și pe acesta a vrut el să-l contemplăm de la mormîntul său. Această dorință testamentară a lui Blaga a fost cu nesimțire călcată în picioare prin construirea halei care închide orizontul mor- mîntului. In plus, hala este pur și simplu ile- gală, de patru ori ilegală, ea încâlcind în pri- mul și în primul rând legea 422 din 2001 care prevede că monumentele funerare au dreptul la o zonă de protecție de 100 de metri, apoi alte legi (50/1991, 10/1995). Cînd ne-am întors de la Lancrăm, nu aveam nici un plan limpede în minte. Știam că trebuie să facem ceva, dar nu știam ce anume. Acțiunile pe care le-am tăcut s-au născut din mers, cu o repeziciune uimitoa- re, iar ideile au venit de la mai mulți oameni, de la mai multe personalități cărora le-am anunțat nenorocirea. In 3 iulie, începînd cu poetul Ion Mureșan, de la Evenimentul zilei, în primul rând am anunțat presa, apoi pe Cuprins profesorul Mircea Borcilă, ca președinte al Societății Blaga; și, abia după aceea, pe Dorii Blaga. în 4 iulie, Octavian Paler ne-a suge- rat redactarea unui memoriu. în 8 iulie, un memoriu, semnat de 157 de personalități ale vieții culturale din țară și din străinătate, a fost trimis următoarelor instituții: Președin- ția României, Patriarhia Bisericii Ortodoxe, Primul-Ministru, Ministerul Culturii și Cul- telor. Memoriul cerca demolarea halei și mu- tarea ei pe alt amplasament. Presa scrisă, co- tidiană și culturală, a acuzat aberația situației și a dezvăluit caracterul ilegal al halei roșii. Iar în 28 iulie, Răzvan Theodorescu, minis- trul în funcțiune al Culturii, a decis că hala este „o gafă" și că trebuie retezată cu 5 metri. Dar în 2004 nu s-a mai întâmplat nimic. Chiar nimic. Construcția nici nu a fost fini- sată, dar nici nu a fost retezată. Monstrul din Lancrăm, construit ilegal și sfidînd ultima dorință a lui Blaga, a rămas în coasta cimiti- rului, profanîndu-1 și sluțind peisajul. In 2005, în ianuarie, am reînceput, opti- miști, memoriile și adresele. însuși domnul Gabriel Liiceanu i-a înmînat ministrului Culturii și Cultelor, doamnei Mona Muscă, memoriul și întregul dosar de presă al cazu- lui. Doamna Dorii Blaga, la rândul său, a -4 • Dosar A fost o aniversare cu hală Marta Petreu 3 Domul din Lancrăm Luca Moga 5 Dacă nici Blaga nu contează, atunci cine contează? 6 încă o umilință! Alexandru Pereș 8 Albastrul Lancrăm Romulus Rusan 8 CNI a încălcat legea pentru a-i face pe plac lui Năstase Andi Laslău 10 Revista Revistelor 11 Revista presei 12 Conversații cu Dorii Blaga 13 (interviu realizat de Dora Pavel) Lucian Blaga - erotica vitalistă Călin Teutișan 18 Epistolă despre Lucian Blaga Michael Finkenthal 20 Transilvania în ruine Lukâcs Jozsef 21 Două amintiri despre Blaga 22 • Ospățul filosofilor Criza de motivație. Habermas și Ratzinger Andrei Marga 23 • Cronica literară Ego-grafii provocate Irina Petraș 26 Autobiografii indirecte (!) Ștefan Borbely 26 • Comentarii critice între analiză și interpretare Ion Vlad 28 • Poeme • Eseu Ion Cristofor 29 Călătorie prin viață cu Thomas Mann Gelu lonescu 30 • Comentarii critice Mila frunzelor Mirela Calbaza-Ormenișan 32 Spre coastele prosperității Ovidiu Pecican 33 • Cronica teatrală Ivanca Ion M. Tomuș 34 • Biblioteci în aer liber Poeme Ana Blandiana 35 (traducere de Adam J. Sorkin, Maria-Ana Tupan și Ioana Ieronim) îndrăgostitele (fragment) Elfriede Jelinek 36 (traducere și prezentare de Ana Mureșanu) DOSAR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 3 depus la Ministerul Culturii și Cultelor me- moriul și dosarul de presă. De asemenea, a fost depus un memoriu la președintele inte- rimar al Partidului Democrat, domnul Emil Boc. în martie, văzînd că nimic nu se întâm- plă, că presa, cu excepția Evenimentului zilei și a Ăpostnf-ulva., a abandonat încă din sep- tembrie subiectul, că, la urma urmelor, eu sînt prea mică pentru o ilegalitate așa de mare cum este hala, i-am trimis o scrisoare- memoriu domnului Andrei Pleșu, în calita- tea sa de consilier prezidențial. Iar din 3 aprilie și pînă astăzi, membri ai grupului de inițiativă au tulburat, prin me- morii, scrisori, telefoane, e-mail-uri, scrisori deschise și articole de presă dulcea tihnă a ur- mătoarelor instituții: Ministerul Culturii și Cultelor; Ministerul Transporturilor, Construc- țiilor și Turismului; Compania Națională de investiții; Comisia Zonală de Monumente Istorice; Prefectura Alba; Ministerul pentru Lucrări Publice și Amenajarea Teritoriului; vice prim-ministrul Marko Bela; primul-mi- nistru al României; președintele României. Iar grupul de inițiativă, care în iulie 2004 era format din Dorii Blaga, Dana Țăranu, Octavian Paler, Ion Vartic, Mircea Borcilă, Mircea Tomuș și subsemnata, s-a lărgit prac- tic de la sine, în el intrînd Ana Blandiana, Romulus Rusan, Gabriel Liiceanu, ing. Ni- colae Noica, Ion Vianu. Numărul de sem- natari ai memoriului și protestului a ajuns, între timp, la 350. Numărul de articole de presă pe acest subiect este în jur de 150. Astăzi se știe cu certitudine că hala a fost înălțată în mod ilegal. Se cunoaște nu- mele unuia dintre vinovați: Mugurel Sîrbu, care, ca primar de Sebeș-Lancrăm, a autori- zat construcția (astăzi este parlamentar). Mai putem vedea cu ochiul liber că Mi- nisterul Culturii și Cultelor a tratat proble- ma Cimitirului lui Blaga ca pe o oarecare sî- cîială minoră. Imaginați-vă că nemții ar trata mormîntul lui Goethe ca pe o problemă mi- noră... ca pe un loc oarecare... lîngă care un primar întreprinzător ar trînti o hală... în 19 aprilie, ministrul Culturii și Cultelor, doam- na Mona Muscă, încă mai susținea în public că hala este legal construită și că dorința testamentară a lui Blaga „nu poate fi un ar- gument legal"; altfel spus, după ministrul Culturii și Cultelor, hala este legală, iar mormîntul - ilegal! In 25 aprilie, însă, în răspunsul pe care îl dă la o interpelare parlamentară PPRM, mi- nistrul Culturii și Cultelor recunoaște că hala din Lancrăm nu are „avizele legale necesa- re". Cu alte cuvinte, ministrul Culturii ad- mite în sfîrșit că hala este ilegală. Drept care trage următoarea - stupefiantă - concluzie: „Pentru intrarea în legalitate s-a hotărît ca investitorul să solicite avizul Comi- siei Regionale a Monumentelor Istori- ce nr. 7 și să propună acesteia o soluție în concordanță cu legislația în dome- niu". Cu alte cuvinte, ministrul Culturii, în loc să apere, în numele legii, mormîntul lui Blaga, s-a hotărît să apere hala ilegală, pe care inten- ționează s-o transforme dintr-o construcție ilegală într-una legală. Și, în plus, lasă soluția la cheremul unuia dintre infractori, adică la cheremul Companiei Naționale de Investiții. In 19 aprilie, la G.D.S., Gabriel Liicea- nu s-a adresat ministrului Culturii, explicîn- du-i detaliat și limpede că sătenii din Lan- crăm „nu trebuie să aibă o sală de sport pe spezele patrimoniului culturii românești. Ca ministru al Culturii, dvs. aveți de apărat aici cauza culturii [...]. [Cei din Lancrăm] tre- buie să aibă o sală de sport, dar nu acolo''. Mă tem că domnul Gabriel Liiceanu a vor- bit zadarnic. Cum zadarnic a vorbit și dom- nul Andrei Pleșu, care i-a amintit doamnei Mona Muscă faptul că „Nu conduceți Mi- nisterul Transporturilor", ci al Culturii, și că „Dacă se terfelește memoria lui Lucian Blaga, n-o să căutăm o lege să i-o recupe- răm". De fapt, să observăm sec că doamna Mona Muscă are legea la îndemînă, dar re- fuză să-i dea curs. Constituția României spune că nimeni nu este mai presus de lege. Ministrul Cultu- rii și Cultelor ne dă însă lecții că în Româ- nia toți cei implicați în ilegalitățile de la Lan- crăm sînt mai presus de orice lege, ba mai mult, că ilegalitățile lor pot fi legalizate post festum, și că ei trebuie lăsați să-și facă de cap și să ne dea în continuare „soluții". Eu, una, nu mai înțeleg nimic. Sau, mai exact, ceea ce înțeleg mă umple de spaimă și de deznădejde. Cînd, în 3 iulie 2004, am început să sem- nalez presei și oficialităților profanarea memoriei lui Blaga, mi-am imaginat că cel mult într-o lună de zile lucrurile se vor re- zolva, că hala va fi mutată pe un alt ampla- sament, deoarece nici o țară din lume nu-și poate permite să își încalce propriile legi și să-și batjocorească la nesfârșit marii creatori. M-am înșelat. România își permite. Româ- nia își permite să-și bată joc de Blaga la fel de senin cum își permite să își calce în pi- cioare propriile sale legi. Cum își bate joc, în acest caz, de legea 422/2001. Totodată, în acest scandal uriaș - pe care eu nu-1 văd ca pe un scandal politic, ci ca pe unul admi- nistrativ și juridic - administrativul din Ro- mânia își permite să-și bată joc de toți cei 350 de semnatari ai memoriului. Vii sau morți, noi, cei care am creat și creăm cultu- ra României, nu contăm nici cît o ceapă de- gerata. Mă întreb ce o să facă peste mormin- tele noastre, dacă lîngă acela al lui Blaga - monument funerar conceput de Ladea și aflat sub protecția legii 422, pe care actualul ministru al Culturii refuză să îl protejeze și îl aruncă în întregime în ograda Companiei Naționale de Investiții - au făcut o hală de metal. In același timp, povestea asta a halei, care arată sluțenia morală la care a ajuns colecti- vitatea umană românească și irespon- sabilitatea plină de ifose a autorităților ro- mâne, m-a obligat să fac niște calcule. Ele sună așa: Blaga este cel mai mare creator român din secolul XX, este un poet uriaș și, cu siguranță, cel mai mare filosof român, care i-a dăruit României un splendid sistem filosofic. Drept urmare a acestui dar fără egal, el a fost persecutat politic începînd din 1945. Și viu și mort, și în timpul socialismu- lui românesc și în timpul tranziției, Blaga a fost și este obiect de batjocură oficială. Cel care a declanșat persecuția politică a lui Blaga se numește Lucrețiu Pătrășcanu. Pe tortul persecuțiilor și al ofenselor, tranziția pune nu o cireașă, ci o hală. De la Pătrășcanu pînă astăzi, 60 de ani de persecuții, de umilințe, de insolențe pentru vina de a fi cel mai mare filosof român. Deoarece răul este infinit iar binele firav și unic, mă întreb ce va mai urma. 5 mai 2005 P.S., 11 mai 2005 Mă bucur că, între timp, Ministerul Cul- turii și Cultelor a adoptat aceeași poziție cu a oamenilor de cultură. Aflu din presă că mi- nistrul Culturii și Cultelor, doamna Mona Muscă, s-a adresat oficial primarului din Sebeș-Lancrăm, cerîndu-i mutarea halei pe un alt amplasament. Cu alte cuvinte, lucru- rile încep să intre în legalitate, iar următoa- rea bătălie se va da cu oficialitățile locale din Sebeș-Lancrăm și cu Compania Națională de Investiții. Semnalul că nu va fi ușor l-a dat chiar primarul municipiului Sebeș, care se plînge că „demolarea și mutarea sălii de sport ar însemna bani pierduți atît pentru Primărie..., cît și pentru Compania Națio- nală de Investiții". Iar eu mă întreb: ce va- loare poate avea invocarea costurilor de mu- tare a halei, cînd se știe prea bine că hala a fost înălțată în urma unui șir de ilegalități? în județul Alba, VINOVĂȚII sînt mai pre- sus de lege? De ce nu sînt puși ei să plăteas- că ilegalitățile pe care le-au făcut, de ce tre- buie să plătească Blaga? 4 • APOSTROF DOSAR Domul din Lancrăm Construiți, băieți, numai construiți! Că urmează, apoi, tratarea plastică! Luca Moga Ca urmare a ultimelor me- morii și intervenții ale oa- menilor de cultură, în 13 aprilie a.c., o comisie interministeria- lă - formată din reprezentanți ai Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Ministerului Culturii și Culte- lor și ai Companiei Naționale de Investiții - în nemărginita ei răbdare și bunăvoință, a luat în discuție „amplasarea sălii de sport în vecinătatea mormîn- tului poetului Lucian Blaga de la Lancrăm". Decizia comisiei interministeriale, remisă presei (vezi pagina 11 din dosar), re- flectă, cum ne așteptam, nu doar tradiționala obtuzitate a autorităților față de obiecțiile îndreptățite ale oamenilor de cultură, ci și tipica lipsă de bun-simț național. Acea lipsă românească de bun-simț care naște monștri. Drept urmare, comisia a hotărît că: „Amplasa- mentul nu va fi schimbat din poziția actuală și nici înălțimea sălii de sport nu va fi redusă". In schimb, ah!, în schimb, „s-a decis tratarea plastică a fațade- lor pentru încadrarea în situl istoric al an- samblului". Cu alte cuvinte, Ministerul Culturii și Cultelor - care, publicitar, susține preve- derile în domeniu ale Uniunii Europene - nu numai că nu impune, imperativ, conser- varea peisajului cu valențe culturale, ci ac- ceptă degradarea ambientului, consfințind, pe deasupra, și crearea unui Kitsch arhitec- tural prin așa-zisa „tratare plastică" a con- strucției. Ce-i drept, acoperișul actual e cam plat, cam prea teșit. Nu „cadrează" cu șirul istoric al ansamblului. Cu totul altce- va ar fi un acoperiș țuguiat, neapărat din stuf tratat cu baligi, avînd și un cocoș de vînt înfipt în vîrf. Prevăzută cu moț, hala s-ar preschimba în Domul din Lancrăm! Observați, vă rog, că la punctul 2 al comu- nicatului (cum nici la celelalte puncte) nu se menționează vreo opoziție a reprezen- tanților Ministerului Culturii și Cultelor. Dimpotrivă: cultural, aceștia încurajează Kitsch-ul, iar cultic, aprobă profanarea unui cimitir. De altfel, Ministerul Culturii și Cultelor (devenit cumva și al Chiciului?!) declara, anterior, că problema s-ar soluționa utilînd hala cu niște pereți de sticlă. Da! Da! Astfel, cel venit în pelerinaj la mor- mîntul lui Blaga ar privi, totodată, ca dintr-o pușcărie în aer liber, printregratiile halei, peisajul și spațiul mioritic. Remarcabilă so- luție, multifuncțională. Căci mormîntul lui Blaga ar putea astfel sluji și ca monument comemorativ al foștilor deținuți politici și chiar al României arestate! Al unei Româ- nii veșnic arestate, fiindcă nu știu de ce ase- menea soluții ale „tratării plastice" îmi amintesc de soluțiile năstrușnice de altăda- tă ale tovarășei ministru Suzana Gîdea. Dacă e să tratăm plastic Domul din Lan- crăm, nu înțeleg de ce să n-o facem în mare, monumental. Hala să fie extinsă, să înghi- tă în burta ei și biserica din cimitir, și mor- mîntul lui Blaga. Elevii să urmeze astfel ora de religie în biserică, să treacă apoi la mor- mînt pentru ora de ortografie și, după aceea, conform orarului școlar, să bată mingea în groapa de beton de-alături. Și totul sub moțul Domului din Lancrăm, un Mall educațional unic în lume. Să revenim, însă, la decizia interminis- terială, al cărei punct 4, grotesc, merită să fie înregistrat de istoria mentalității româ- nești. Cele două ministere, manevrate, triumfal, de Compania Națională de Inves- tiții, sînt gata să facă un gest care răsfrînge schizofrenia națională: pe de o parte, indiferență și plictis față de valori, pe de alta, festivism de tip ceaușist, bine înfipt în creierele decizionale românești. Căci iată cum sună ultimul paragraf, uluitor, din de- cizia interministerială: „Din punct de ve- dere tehnic, este posibilă finalizarea lucră- rilor pînă la data de 9 mai 2005, dar numai cu condiția respectării proiectului inițial". Altfel spus, oficialitățile de azi, mai zeloa- se decît cele comuniste, visează, dacă nu le mai perturbăm cu protestele, ca la 9 mai 2005 - cînd se împlinesc 110 ani de la nașterea poetului și filosofului - să-i aducă lui Blaga prinosul lor de stimă și înaltă prețuire, cadorisindu-1 cu o hală chiar și ne- tratată plastic, dar, neîndoios, sfințită inau- gural. Prilej cu care arhiepiscopul de Alba - ce, din punct de vedere cultic, n-a luat nici o poziție publică de protest împotriva profanării cimitirului - poate să-și mîngîie pe creștet subalternul, preotul loan Bela, care s-a pus în fruntea luptei pentru hala roșie. O hală ce, precum „fiara roșie" din Apocalipsă, a țîșnit din împărăția cea mai de jos și poartă numărul de inventar șase sute șaizeci și șase. BS. Fotografie edificatoare în România Li- bem din 7 mai a.c.: un sobor de preoți între hală și mormîntul lui Blaga, ca și cînd totul ar fi normal! în schimb. Comisia Zonală a Monumentelor Istorice a refuzat să absol- ve CNI de vină, nedîndu-le, țevilor roșii, aviz retroactiv. Au ajuns laicii mai demni și mai pioși decît popii? 30 aprilie 2005 DOSAR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 5 Dacă nici Blaga nu contează, atunci cine contează? în atenția Domnului Președinte al României, Traian Băsescu; Domnului Prim-Ministru, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu; Doamnei Monica Octavia Muscă, ministru al Culturii și Cultelor; Domnului Lâszlo Borbely, ministru delegat pentru Lucrări Publice și Amenajarea Teritoriului De un an de zile, Cimitirul din Lan- crăm, unde se află înmormântat Lu- cian Blaga, este profanat și mutilat de con- strucția unei hale-sală de sport. Hala se află la 17 pași de mormântul lui Blaga, mormânt care este monument istoric, în- registrat în L.M.L 1992 cod AbOl- D0013, respectiv în L.M.L 2004 cod Ab- IV-m-B-00413. Hala a fost construită ilegal, fără avize de la Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, iar amplasarea ei încalcă legea 422 din 2001, art. 59, lege care prevede că monumentele au dreptul la zona legală de protecție de minimum 100ₐ de metri. în ciuda memoriilor și protestelor a peste 250 de oameni de cultură din țară și din străinătate, în ciuda a peste 100 de ar- ticole de protest din presa centrală și cul- turală, oficialitățile locale din Alba și ofi- cialitățile centrale refuză să aplice legea, refuză să sancționeze caracterul ilegal al construirii halei; dimpotrivă, ele intențio- nează să aplice soluții de compromis, de așa-zisă „tratare plastică" a acestei construc- ții de metal. în România, legea nu este aplicată, iar ilegalitatea este consfințită prin comisii interministeriale și conside- rată normală. Noi, semnatarii protestului privitor la Cimitirul lui Blaga, cerem ca legea 422 din 2001 să fie aplicată, hala să fie de- montată și mutată pe alt amplasament. Locuitorii din Lancrăm și copiii lor vor putea face sport și fără să profaneze cimi- tirul strămoșilor lor și mormântul celui prin care numele satului lor a intrat în cul- tura lumii. Constituția României prevede că: „Ni- meni nu este mai presus de lege". Comi- siile interministeriale nu sînt deci abilitate nici să schimbe legea, nici s-o încalce. Nu cerem, așadar, decît aplicarea legii împo- triva bunului plac, a intereselor de tarabă și a disprețului față de adevăratele valori. Dacă nici Blaga nu contează, atunci cine contează? Crupul de inițiativă al memoriului „Salvați Cimitirul lui Blaga" încă din 8 iulie 2004, un memoriu sem- nat de 265 de intelectuali a fost adresat următoarelor instituții: Președinția Ro- mâniei, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Primul-Ministru, Ministerul Culturii și Cultelor. Cu câțiva ani înainte de moarte, Lucian Blaga și-a ales locul unde să fie înmor- mântat. Anume, în vechiul cimitir al bisericii din Lancrăm și în așa fel așezat încât, cum chiar el spune testamentar, „de lângă mor- mânt se văd în zare, peste copaci, peste crân- guri, Râpile Roșii". Deși Blaga a murit ca filosof și poet in- terzis, regimul comunist a permis familiei sale să-l înmormânteze exact așa cum el a dorit. Astăzi, însă, autoritățile locale din Lancrăm și Sebeș sunt mai necruțătoare și mai batjo- coritoare față de memoria lui Blaga decît fos- tul regim. în acest moment, Cimitirul din Lancrăm este desfigurat și profanat de con- struirea unei hale de metal. Scheletul halei, lipit de spatele cimitirului pe toată lățimea lui, obturează complet perspectiva către ori- zontul și peisajul consacrate de filosofia și li- rica lui Blaga. Ridicarea la numai câțiva metri de mormântul său a acestei hale metalice anu- lează și calcă în picioare testamentul marelui creator. Un loc sacru al culturii românești e pe cale să-și piardă întreaga magie. Cimitirul din Lancrăm este sacru pentru că este cimitir și pentru că în el este înmor- mântat Lucian Blaga. Iar Eneiclcpedia. Româ- niei, din 1938, coordonată de prof. D. Guști, înregistrează biserica din Lancrăm ca monu- ment istoric în temeiul faptului că în secolul al XVI-lea a fost rezidență episcopală. Vă rugăm, deci, să interveniți, cu presti- giul și cu autoritatea de care dispuneți, pen- tru ca respectiva construcție, cu totul inadec- vat poziționată în acel loc, să fie demontată și îndepărtată, iar ambientul originar al cimi- tirului și al mormântului lui Blaga să fie grab- nic restabilit. Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului; Sergiu Adam, scriitor; Radu Afrim, regizor; Liviu Apetroaie, scriitor; Gheorghe Arion, profe- sor universitar; Nicolae Balotă, scriitor; Alex. Baumgarten, conf. univ.; Petre Mihai Băca- nu, director la România libeiâ-, Horia Bădes- cu, scriitor; acad. Constantin Bălăceanu-Stol- nici; Ion Beldeanu, scriitor; Miron Beteg, scriitor; Adriana Bittel, scriitor; Dorii Blaga; Dorin Blaga; Ana Blandiana, președinte de onoare al PEN Clubului Român; Mircea Borcilă, președintele Societății Culturale „Lu- cian Blaga", Cluj; Nicolae Bocșan, rectorul Universității „Babeș-Bolyai", Cluj; Nicolae Breban, vicepreședinte aî Uniunii Scriitori- lor; Olga Brediceanu; Sanda Brediceanu; Fe- licia Bugnariu; Tudor Bugnariu, conferențiar universitar; Constanța Buzea, scriitor; Matei Călinescu, Indiana University Bloomington; losif Cheie-Pantea, profesor universitar; Vi- talie Ciobanu, redactor-șef al revistei Contra- fort-, Livius Ciocârlie, scriitor; Gabriel Chifti, redactor-șef al revistei Ramuri-, Dumitru Chi- rilă, scriitor; Dumitru Chioaru, redactor-șef al revisteiEnphorion-, Aura Christi, scriitor; Nicolae Coande, scriitor; Aurel Codoban, fi- losof; Denisa Comănescu, scriitor; Sanda Cordoș, scriitor; Doina Cornea; Sorana Co- roamă-Stanca, regizor; Marina Constantines- cu, scriitor; Ioana Coșereanu, cercetător științific; Marco Cugno, profesor de româ- nistică, Universitatea din Torino; Dan Da- maschin, scriitor; Marcu Mihai Deleanu, profesor universitar; Georgeta Dimisianu, di- rectoarea Editurii Albatros; Gabriel Dimisia- nu, director adjunct al României literare-, Anca Dobrin; Maia Dobrin; Monica Dobrin; Dorin Dobrincu, istoric; Octavian Doclin, scriitor; Gellu Dorian, scriitor; Livia Drăgoi, directoarea Muzeului de Artă, Cluj; V Fana- che, scriitor; Michael Finkenthal, Universita- tea Ebraică din Ierusalim, Johns Hopkins University, Baltimore; Victor Frunză, scrii- tor; George Gană, profesor universitar; Adrian Alui Gheorghe, scriitor; Maria Ghit- ta, istoric; Ovidiu Ghitta, prof. univ; Mircea Ghițulescu, secretar al Uniunii Scriitorilor; Gheorghe Glodeanu, scriitor; Claudiu Groza, publicist; acad. Ionel Haiduc, pre- ședintele Filialei Cluj a Academiei Romane; îoan Holbau, scriitor; Emil Hurezeanu, scriitor; Gelu lonescu, scriitor; Michael hnpey, profesor universitar, Universitatea Le- xington, Kentucky; Dumitru Irimia, profe- sor universitar; Cezar Ivănescu, scriitor; Dan Jumara, director adjunct la Muzeul Literatu- rii Române Iași; Adina Kenereș, director li- terar al Editurii Compania; Virgil Lazăr, zia- rist; Adina Ledeanu, redactor-șef la revista Seeolul 21; Camelia Leonte, scriitor; Liviu Leonte, scriitor; Gabriel Liiceanu, filosof, di- rectorul Editurii Humanitas; lolanda Mala- men, scriitor; Liviu Malița, scriitor; Florin Manolescu, scriitor; Nicolae Manolescu, di- rectorul României literare-, Aurel Marc, rec- torul Academiei de Muzică „G. Dima", Cluj; Ion Mariș, profesor universitar; Mircea Mar- tin, scriitor, editor senior al revistei Cuvân- tul-, Pamfil Matei, decanul Facultății de Lite- re și Arte, Universitatea „Lucian Blaga", Sibiu; Nicolae Mărgineanu, regizor; Anca Măniuțiu, scriitor; Mihai Măniuțiu, regizor; Liviu Mihaiu, publicist; Mariana Mihuț, ac- triță; Doina Modola, scriitor; Viorica Moi- sil; îoan Moldovan, redactor-șef al revistei Familia.-, Ion Mureșan, scriitor; Vasile Muscă, istoric al filosofici; Mircea Muthu, decanul Facultății de Litere, UBB Cluj; Mircea Nai- din, consilier cultural la Lisabona; Mihail Nasta, profesor universitar, Universitatea Li- beră Bruxelles; Eugen Negriei, scriitor; Lia Nicolau; acad. Basarab Nicolescu, președintele 6 • APOSTROF DOSAR Centrului Internațional de Cercetări și Stu- dii Transdisciplinare, Paris; Mariana Nicoles- co, directoarea Concursului Internațional de Canto „Hariclea Darclee“, membră de onoa- re a Academiei Române; Cornel Nistorescu, director al cotidianului Evenimentul zilei; ing. Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice; Andrei Oișteanu, cercetător științi- fic; Marius Oprea, istoric; Ștefan Oprea, re- dactor-șef la Dacia literată; Mircea Opriță, scriitor; Octavian Paler, scriitor; acad. Șerban Papacostea; Horia-Roman Patapievici, filo- sof; Dora Pavel, scriitor; Eugen Pavel, isto- ric literar; Laura Pavel-Teutișan, scriitor; Ioana Pârvulescu, scriitor; Mircea Petean, scriitor, directorul Editurii Limes; Marta Pe- treu, redactor-șef al revistei Apostnf; Andrei Pippidi, istoric; loan Piso, directorul Muzeu- lui de Istorie al Transilvaniei, Cluj; Andrei Pleșu, filosof, rectorul Colegiului Noua Eu- ropă; Maria Ploae, actriță; Ion Pop, scriitor; Mircea Popa, istoric literar; Adrian Popescu, redactor-șef al revistei Steaua; Nicolae Pre- lipceanu, scriitor; Mircea Pricăjan, scriitor; Dom Radosav, directorul Bibliotecii Centra- le Universitare „Lucian Blaga“, Cluj; Aurel Rău, scriitor; Victor Rebengiuc, actor; Petru Romoșan, director general al Editurii Com- pania; Alexandru Ruja, profesor universitar; Romulas Rusan, director al Centrului Inter- național de Studii asupra Comunismului; Olga Rusa, scriitor; Wilffied Schreiber, pro- rector Universitatea „Babeș-Bolyai“; Ana Simon (Geneva); Ion Simuț, scriitor; Maria Sofron; Monica Sofron; Cassian Maria Spi- ridon, redactor-șef la Convorbiri literare; Mo- nica Spiridon, scriitor; Valeriu Stanca, redac- tor-șef la revista Cronica; Mihai Dimitrie Sturza (Paris); Geo Șerban, scriitor; Mihai Șora, filosof; Traian Ștef, scriitor; Alex. Ște- fănescu, scriitor; Stelian Tănase, scriitor; Călin Teutișan, scriitor; Valentin Timam, compozitor; Ion M. Tomuș, publicist; Mir- cea Tomuș, scriitor; Aurelian Trișcu, arhitect, fost președinte al Comisiei Monumentelor Istorice; Dana Țăranu, profesor; acad. Cor- nel Țăranu, compozitor; Dumitru Țepeneag, scriitor; Tudorel Urian, scriitor; Eugen Uri- caru, președintele Uniunii Scriitorilor din România; Radu Varia, critic de artă; Maria- na Vartic, istoric literar; Ion Vartic, director al Teatrului Național „Lucian Blaga“, Cluj; Lucian Vasiliu, secretarul Filialei Iași a Uniu- nii Scriitorilor; loan Radu Văcărescu, scrii- tor; Ion Vianu, scriitor; Ștefan Vianu, cer- cetător științific; Alexandru Vlad, scriitor; Ion Vlad, scriitor; George Vulturescu, redac- tor-șef al revistei Poesis; Eric Williams, visi- ting professor, UBB; Oltea Williams, profe- sor; Rudolf Windisch, profesor universitar, Universitatea Rostock; Horia Zilieru, scrii- tor; acad. Alexandru Zub, directorul Institu- tului de Istorie A.D. Xenopol, Iași; Mitzura Arghezi; Andrei Doicescu (Paris); Adele Porchet (Geneva); Maria Kodama Borges (Argentina); Jacqueline Kovae Suter (Gene- va); Emilie Zajicovi (Geneva); Ilinca S. Cal- lau (Geneva); Giordano Sassi (Geneva); OanaMirabaud (Geneva); AramMentime- dian (Geneva); Monique Mentimedian (Ge- neva); Ioana Giossan Holm (Geneva); Wer- ner Holm (Geneva); Eugenia Barbulescu (Geneva); Ecaterina Golnon (Geneva); Petre Golnon (Geneva); Ileana Condaci; Zoltan Kacsoh; Baroi I. (Geneva); Jon Gostin; Flo- rica Tănase; Ion Piso (Italia); Livia Piso (Ita- lia); N. Tertulian (Paris); Georgeta Horodin- că (Paris); Ovidiu luliu Moldovan, actor; Ștefan Borbely, scriitor; Carmen Borbely, lec- tor universitar; Zoe Dumitrescu-Bușulen- ga, scriitor; Dumitru Cerna, scriitor; Ion Moise, scriitor; Gavril Moldovan, scriitor; loan Pintea, scriitor; Olimpiu Nușfelean, scriitor; Cornel Co- tuțiu, scriitor; Virgil Rațiu, scriitor; Aurel Podani, scriitor; So- rin Gârjan, scriitor; David Dorian, scrii- tor; Andrei Moldo- van, scriitor; Emil Dreptate, scriitor; Flo- rica Dura, scriitor; Adriana Rodica Bar- na, scriitor; Alexan- dru Cristian Miloș, scriitor; Mircea Mă- luț, scriitor; Maria Olteanu, scriitor; Ale- xandra Uiuiu, scrii- tor; Victor Știr, scrii- tor; Petru Cârdu, .scriitor (Serbia); Vasi- le Andru, scriitor; Alexandra Anton, scriitor; Constanța Apetroaie, scriitor; Paul Aretzu, scriitor; Mariana Bojan, scrii- tor; Corin Braga, scriitor; Virgil Bulat, scriitor; Nicolae Bu- suioc, scriitor; Leo Butnara, scriitor; Val Butnaru, scriitor; Oa- na Cătina, scriitor; Mircea loan Casim- cea, scriitor; Lina Ce- nușă, scriitor; Do- mițian Cesereanu, scriitor; Ruxandra Ce- sereanu, scriitor; Doi- na Cetea, scriitor; Marius Chelaru, scriitor; Minerva Chira, scriitor; Angela Ciubotariu, scriitor; Cristina Ciubotaru, scriitor; Dragoș Cojocara, scriitor; Marian Constandache, scriitor; Richard Constantinescu, scriitor; Ana Cornea; Ioana Crăciunescu, scriitor; Dan Craioveanu; Bogdan Crețu, scriitor; Ion Cristofor, scriitor; Mihai Cucu, scriitor; Ștefan Damian, scriitor; Simona Grazia Dima, scriitor; Vasilian Doboș, scriitor; Flo- rin Dochia, scriitor; Mihai Dragolea, scrii- tor; Marian Drăghici, scriitor; Dorin Dra- gescu, scriitor; Egyed Emese, scriitor; Florin Faifer, scriitor; Cristina Frumos, scriitor; Flo- rin Frumos, scriitor; Gaal Gyorgy, scriitor; Victor Gherman, scriitor; Vastle Gogea, scrii- tor; Adrian Grănescu, scriitor; Costel Grosu, scriitor; Vasile Popa Homiceanu, scriitor; Horvâth Sandor; Alexandra Husar, scriitor; Victor lancu, scriitor; Cezar Ivănescu, scrii- tor; Marius Jucan, scriitor; Alexandra Jur- can, scriitor; Kirâly Lâszlo, scriitor; Letay Lajos, scriitor; Lukâcs losif; Silviu Lupescu, scriitor; Dan Mănucă, scriitor; Maria Mănu- că, scriitor; Theodora Mărginean, scriitor; Corina Mărgineanu, scriitor; Victor Con- stantin Măruțoiu, scriitor; Zinovia Marchi- tan-Butnara, scriitor; Emilian Marcu, scrii- tor; Rodica Marian, scriitor; loan Marinescu, scriitor; Corina Matei-Gherman, scriitor; Gabriela Matiu, scriitor; Laurențiu Mihăilea- nu, scriitor; Nicolae Mocanu, scriitor; Simo- na Modreanu, scriitor; Mozes Attila, scriitor; Mihaela Mudure, scriitor; Horia Muntenuș, scriitor; Constantin Virgil Negoiță, scriitor; Nicolae Negru, scriitor; George L. Nimigea- nu, scriitor; loan Nistor, scriitor; Ștefania Oproescu, scriitor; Maria Pal, scriitor; Anto- nio Patraș, scriitor; Gheorghe lârja, scriitor; Radu Petra, scriitor; Mariana Platou, scrii- tor; Petra Poantă, scriitor; Dumitra Pană, scriitor; Nicolae Panaite, scriitor; Doina Papuc, scriitor; George Popa, scriitor; Adria- na Pop, traducător; Ileana Popovici, scriitor; Mircea Popovici, scriitor; Theodor Popo- vici, scriitor; Mihaela Postolache, scriitor; Șerban Pretor, membru CNA; Adam Paslo- jic (Iugoslavia), scriitor; Adrian Dinu Ra- chiera, scriitor; Ilie Rad, scriitor; Dan Re- breanu, scriitor; Ancelin Roseti, scriitor; Mihai Rotam, scriitor; Persida Rugu, scrii- tor; Ionel Savitescu, scriitor; George Savu, scriitor; Miron Scorobete, scriitor; Sigmond Lstvân, scriitor; Mariana Sipoș, scriitor; Va- sile Spiridon, scriitor; George Stănciulescu, scriitor; Mariana Stancu, scriitor; Carmen Veronica Steiciuc, scriitor; Nicolae Stroescu Stînișoară, scriitor; Szilâgyi Lstvân, scriitor; Maria Șleahtițchi, scriitor; Cătălin Mihai Ștefan, scriitor; Valentin Talpalaru, scriitor; Teodor Tanco, scriitor; Efim Tarlapan, scrii- tor; Valentin Tașcu, scriitor; Nicolae Turcan, publicist; loan Țepelea, scriitor; Mihaela Ursa-Pop, scriitor; Magda Ursache, scriitor; loan Vădan, scriitor; Echim Vancea, scriitor; Valeriu Varvari, scriitor; Sterian Vicol, scrii- tor; Carmen Vlad, prof. univ; Miljurko Vu- kadinovic, scriitor; Constantin Zărnescu, scriitor; Alice Zwoelfer, scriitor. Total 350 semnături 15 aprilie 2005 DOSAR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 7 DECLARAȚIE POLITICA (rostită în Senatul României în data de 3 mai 2005) încă o umilință! Filoscful Constantin Noica spunea, la un moment dat, referitor la un alt confrate al său, că „Dacă secolul XIX l-a avut pe Mihai Eminescu, atunci cu certitudine seco- lul XX il are pe Lucian Bh.pa!“ La 9 mai, anul acesta, cultura româ- nească și cea universală urmează să celebre- ze 110 ani de la nașterea poetului și filo- sofului Lucian Blaga. Totodată, în perioada 5-8 mai se va desfășura cea de-a 25-a ediție a Festivalului Internațional „Lucian Blaga“, în satul natal Lancrăm și în alte localități ale județului Alba, atât de dragi poetului dispărut dintre noi în urmă cu 44 de ani, pe data de 6 mai. Cum îl omagiem însă pe Lucian Blaga la 110 ani de la naștere? In loc de recu- noștință, omagiu și pioșenie, cum ar fi nor- mal, cu un adevărat scandal care ține de aproape un an capul de afiș al cotidienelor centrale și locale, privind profanarea me- moriei și dorințelor poetului, dar mai ales cu încălcarea flagrantă a legislației în ma- terie de monumente istorice. Torul a plecat de la Programul guver- namental „Săli de sport“ și de la opacita- tea cu care primarul municipiului Sebeș, astăzi deputat PSD, a evitat găsirea de so- luții legale pentru o construcție de acest gen. Lipsa de dialog și refuzul acestuia de a respecta Legea 422/2001 a revoltat atât intelectualitatea românească, cât și pe cea din afara granițelor. Un număr de 260 de personalități ale culturii românești și străine au depus un memoriu la Președinție, la Guvern, la Mi- nisterul Culturii și Cultelor și la Ministe- rul Transporturilor, Construcțiilor și Turis- mului pentru a sensibiliza și corecta ilegalitatea și nedreptatea care s-au făcut prin construirea acestui obiectiv la nici 20 de metri de mormântul lui Lucian Blaga. Soluția găsită de noua conducere a Mi- nisterului Culturii și Cultelor, de a acoperi cu sticlă sala de sport, nu rezolvă nemulțu- mirile contestatarilor, acum, în prag ani- versar. Iată de ce solicit, în plenul Senatului României, o atitudine mai fermă și cât mai rapidă din partea administrației centrale de demolare a halei care umbrește mor- mântul lui Lucian Blaga! Cer pedepsirea celor care cu bună știință au încălcat Legea 422/2001 privind protejarea monumente- lor istorice, doar din dorința de a contri- bui la câștigarea pariului fostului premier Adrian Năstase: patru sute de săli de sport în perioada mandatului său! Pa- riul era oricum câștigat și fără sala de sport vecină cu cimitirul din Lancrăm. în schimb, grija și recunoștința față de istoria și cultura națională pot rupe orice pariu, fie el chiar și politic. Senator Alexandru Pereș Albastrul Lancrăm Romulus Rusan 5 al al meu ce porți in nume/ sunetele la- crimei,/ La chemări adinei de nume/ în cea noapte te-am ales/ ca prc.p de lume/și po- tecă patimei./ Spre tine cine m-a-ndrumat/ Din străfund de veac,/ In tine cine m-a che- mat/ Eie binecuvîntat,/ Sat de lacrimi făm leac." Ceea ce te uimește numaidecît în satul lui Blaga este o densitate specială a mate- riei, sporită de făptui că nimic nu-ți dă pu- tința s-o măsori. Totul pare redus la esen- ță. Zările sînt largi și totuși viguroase, oamenii înțelepți, cu toate că nu-și arată vîrsta, natura abundentă, deși nespectacu- loasă. Acea fericită armonie care face far- mecul localităților dintre Alba lulia și Fă- găraș, rezultată din iubirea milenară a muntelui cu cîmpia, ar explica și singură totul, dar aici, la Lancrăm, peste ea a mai coborît, ca o pecetă albă, piatra de mor- mînt a marelui poet - margine încăpătoa- re de ciclu. Cărei așezări nu i-ar ajunge un asemenea semn pentru o istorie întrea- gă? Frumusețea însăși are aici greutate fizi- că. Drumul național, abia despărțit, ceva mai la nord, de valea calmă a Mureșului, nimerește într-un univers aburind, unde rouă lucrurilor poate fi în același timp su- doarea muncită a sublimului. Nesfârșite holde pastelate freamătă în vînt, livezi vă- ruite hașurează coastele, în viile năpădite de seve săpătorii prevestesc euforia culesu- lui. în sat, de o parte și de alta a șoselei, casele robuste, abia prididind sub povara arborilor, prelungindu-se apoi pînă depar- te, în cîmp, cu trene cafenii de grădini, al- cătuiesc un coridor scos parcă de sub aco- perișul unei sere... Șanțurile, tapetate cu un gazon curat, care te face să crezi că e tuns militărește; podețele grațioase de beton care le traversează spre asfaltul de culoarea bondarului; alinierea perfectă a gardurilor, străjuind fiecare o fîntînă; scur- gerea neîntreruptă printre ele a biciclete- lor țărănești și a tuturor vehicolelor țării; presimțirea unui rîu apropiat, liniștea zum- zăitoare a cerului și, în sfîrșit, departe, ari- pile protectoare ale munților - toate aces- tea îi dau ultimului sosit impresia că a des- cins într-un loc la care se va putea gîndi oricînd cu o secretă febră interioară. G. Călinescu a spus cîndva: «Albastrul Lancrăm», sub înrâurirea, probabil, a nu- meroaselor fațade vopsite în culoarea «ce dă așezărilor românești acel aer idilic de sate din basm». Imaginea nu e fugitivă; dimpotrivă, pătrunzînd în spatele ei de timp, capătă consistență științifică; este in- tuirea unui adevăr de structură. Casele, modernizate, poartă astăzi alte veșminte - de sub ele țîșnește însă, după fiecare ano- timp ploios, flacăra albastră a mindră-mă- riei. Albastrul pare însăși culoarea materia- lului de construcție, poate a vremii; dar el mai este, dacă vrem, insigna tenacității ace- lor oameni, semnalul unui perimetru în care tradiția s-a depus sistematic, fundînd un edificiu construit cu migală și pe a cărui culme a apărut, deodată, ziditorul Poeme- lor luminii. Sensibilitatea și forța, axele din- totdeauna ale artei, și nu în ultimul rînd 8 • APOSTROF DOSAR Poarta veche a Cimitirului lui Blaga. Foto: Cornelia Blaga, 1964. ale artei sale, Lucian Blaga le-a ridicat, sca- fandru între adine și suprafață, din sufletul «norodului i palat de ape sub pietre», al șiru- lui interminabil de bărbați despre care scria: «Coboară-n lut părinții rind pe rina/ in timp ce-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie rădăcinile/ prin cari ne prelungim pe subt pămint». Lancrămul a avut norocul de a fi fost sistematizat în două rînduri pe axa unui drum național. Pînă la începutul secolului, șoseaua pietruită care lega Clujul de Brașov trecea pe actuala «Uliță veche» a comunei, în imediata apropiere a rîului Sebeș. O pre- scurtare făcută în jurul anului 1900 a mutat traseul principal cu cîteva zeci de metri mai spre vest, acolo unde, asfaltat, se află și astăzi. Locul, devenit cu timpul centru al comunei, se numea pe atunci După garduri, era cîmp gol și corespundea marginii pustii a acareturilor. Treptat, «Fața satului» avea să se deplaseze într-a- colo, și, invers, spatele grădinilor vechi să lase loc caselor noi. Alte cîteva ulicioare perpendiculare au venit, apoi, să lege cele două artere, dînd așezării actuala configu- rație de spetează, structură extrem de strîn- să și ordonată, oarecum urbană. «Ulița nouă», corespunzînd șoselei naționale, este cea pe care am descris-o la început. «Ulița veche», ușor melancolizată de ierburi și de lipsa vehicolelor, a rămas totuși un fel de nucleu istoric al satului. Pe ea sînt grupate școala, construită în 1875, moara de existență imemorială (încă din 1579 era pomenită în scripte, cu nonșalan- ță!) și toate casele de stil vechi. în imedia- ta apropiere, peste Rîul Morii, în Arini, era locul de joacă, propriu-zis de păzit gîștele, al copiilor, și un fel de promenadă rustică a tineretului. Dincolo, încă și mai departe de Arini, se desfășoară zidul, mai mult săl- batic decît înalt, al celor cîteva rîpe, năruiri de sărături roșii, cu înfățișări de vitralii în relief, și cărora imaginația colectivă le-a dă- ruit rînd pe rînd cîteva legende. Pe coama acestor dealuri s-ar fi aflat o pădure secu- lară de goruni, din tezaurul căreia ar mai fi existând doar cîteva grinzi, putrezite și ele, grinzi considerate de fiecare din poves- titori drept ultimele - în tavanul casei lui. De la această pădure ar proveni și numele satului (La Crîng - Lancrăm, argumentat prin existența pe o piatră de mormînt stră- veche a intermediarului Lancreng). Dar tot pe «Ulița veche», la nr. 234, se află casa natală a scriitorului, proprietate după 1908 (moartea tatălui și mutarea la Sebeș) a unei familii Păcurariu. Maria Pă- curariu, totodată verișoară de gradul II, în vîrstă de 71 de ani, nepărînd a avea însă mai mulți de 50, ne prezintă cu orgolii de ghid gospodăria, semnalînd modificările survenite, dar mai ales mărturiile sigure ale copilăriei viitorului poet. Din toată vege- tația curții a mai rămas un prun subțire, părând, la unison cu gazda, mult mai tînăr, dar pe care «s-a suit vița», o viță banală de casă care îl amenință cu strangularea. Cas- tanul uriaș dinspre uliță a murit de bătrâ- nețe, dar o sămânță a lui a dat naștere unui puiet care desigur îi va asigura spița. Pe frontul șurei înalte descifrăm data construc- ției: 1862, iar în interior consultanta noas- tră ne arată o monogramă (L.B.), repetată de trei ori în tencuială, însă într-un rînd în- soțită de adausul «VII cl - 1903». Sculp- turile au fost făcute, deci, cu certitudine, nu de poet - care în 1903 era abia în pri- mele clase primare - ci de unul din frații săi mai mari. O fantezie a părinților a făcut ca prenumele tuturor copiilor să înceapă cu litera L (evocare a inițialei satului?), ast- fel că - de la Letiția, Livius, Lionel, Lon- ghin, Licinius, și pînă la mezinul Lucian - șirul monogramelor era identic. Pe lângă această originalitate, dar inclu- siv prin ea, figura preotului Isidor Blaga (1851-1908), fiu cl însuși al unui alt preot, fost notar, Simion (1821-1869), apare în memoria consătenilor și a poetului ca a unui liber-cugetător de cultură aleasă, care citea, o dată cu multă literatură străină, pe Kant și Schopenhauer, și care nu disprețuia nici chiar matematicile. Foarte puțin «prac- tic» în ce-1 privea (a desființat toate daru- rile enoriașilor, «de la costițe pînă la fuior»), era în schimb un bun organizator agricol, aducînd în sat trifoiul și lucerna, plugul de fier, mașinile de semănat și săpat porumbul, și proiectînd pe malul stîng al rîului Sebeș un sistem de pășunat, care mai tîrziu a profilat Lancrămul într-un puter- nic centru al negoțului de vite. De la taică-său va fi împrumutat Lulu pepii acea «fire amestecată», în care se în- tîlneau, de mic, încetineala cu voiciunea, spiritul de ordine cu orgoliul, iar reflexivi- tatea cu plăcerea jocurilor. Contemporanii își amintesc - și poetul recunoaște într-un manuscris* - a nu fi știut să vorbească deloc pînă la vîrsta de patru ani. Unii pun această întârziere pe seama mîndriei de a nu fi voit să înceapă un lucru decît atunci când ar fi fost sigur de reușită, și pomenesc de niște repetiții tainice, de unul singur, în dosul «cotărcii» (Ioana Pavel-Blaga). To- todată, majoritatea martorilor îl revăd, într-o perioadă mai târzie, studiind sub un măr uriaș din grădina casei (Maria Păcura- riu, Daniil Haiduc). Andrei Vlad îl ține minte îndrumând pe copii, cu naivă intran- sigență, să iasă de la școală cîte doi în rînd și să salute pe vârstnici. O altă categorie de mărturii vorbește de latura viguroasă a profilului viitorului poet. Deși nu era tot- deauna întâiul, îi plăceau întrecerile «de-a cotea» și «de-a hoherii» (Ion Dedețel), îno- tul și săniușul, jocul «de-a banca», pe Rîpa Roșie, cu boabe de nalbă drept monedă (Daniil Haiduc). într-un rînd, scriitorul însuși își amintește de un soi ciudat de jo- curi în care desfășurarea energiilor vîrstei se întâlnește cu meditația asupra funcției lor. «O fetiță, prietenă de joacă, se cățăra în prunii cimitirului, crescuți din mormin- te. Spunea, sărind, că vrea să vadă ce gust au morții și încerca prunele.» Dacă pruna era acră, mortul de la rădăcină fusese un om rău ș.a.m.d. «Toată copilăria - mărturisea în 1937, în cuvântul de recepție la Academie - o fan- tastic de lungă copilărie, adolescența, în- tîia tinerețe pînă la vîrsta de douăzeci și atîția de ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al școla- rului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal». Chiar fără această confesie, ar fi greu de numit scriitorul căruia depozitul începutului de viață să-i fi lăsat o atare moștenire. Fie diret, fie intens prelucrată - primind peste ani interpretări mitice - ob- servația infantilă, adolescentină, s-a pus ca temelie, dar și ca acoperămînt, întregii structuri a operei. «Albastrul Lancrăm» a fost, astfel, o capitală lirică permanentă, pe care comentatorii nu pot să n-o cunoască în amănunt. Căci, oricît s-ar glosa, iarba, plugul, lacul, mierea, munții, stelele, pă- mântul, rîul, gorunul, finul, laptele, mugu- rii, cremenea, ulciorul, piatra - toate aces- te celule poetice din lumea părintească alcătuiesc un curcubeu ce scapă de sub pu- terea oricărei abstracții, și care, deși proiec- tat pe un cer universal, rămîne al Lancră- mului. Parcă poetul însuși s-a oferit drept început și capăt acestui arc, înapoindu-și trupul în cimitirul străvechi, la cîteva sute de metri de casa natală. mai 1965 * Hronicul și cîntecul vw st clor, Ed. Tineretului, 1965. DOSAR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 9 CNI a încălcat legea pentru a-i face pe plac lui Năstase Andi Laslău Sala de :port ridicată la Lancrăm, lingă mormîntul marelui poet și filosof Lucian Bitga, încalcă nu doar dorința testametară a acestuia, ci și ligile. Sala, inclusă în programul guvernamental, nu este cu nimic mai brează decît orice altă construcție ridicată jără să fie respectată h gislația în construcții și cea care pro- tejează monumentele istorice. „Evenimentul zilei“ va prezenta modul în care, sub guverna- rea PSD, firmele și autoritățile statului au .fi- dat ligea pentru ca Adrian Năstase să cîștige pariul sălilor de :port. în graba lor de a pune în practică Pro- gramul guvernului PSD „Săli de sport“ și de a-1 ajuta pe Adrian Năstase să cîștige pariul pus cu Ion Țiriac pe o limuzină Mercedes, autoritățile din județul Alba au demarat con- strucția în preajma unui monument, fără a avea documentația necesară. Sala de sport ri- dicară la Lancrăm, la zece metri de mormîn- tul lui Blaga, a fost construită ilegal, tară avi- zele Comisiei Regionale a Monumentelor Istorice sau ale Ministerului Culturii și Cul- telor. Mormîntul poetului și filosofului, rea- lizat de sculptorul Romul Ladea, este înre- gistrat în Lista Monumentelor Istorice încă din 1992 (cod AB01-D0013). Mai mult, potrivit Enciclopediei României din 1938, co- ordonată de prof. Dimitrie Guști, și biserica cimitirului din Lancrăm este monument istoric, întrucît în secolul al XVI-lea a fost rezidență episcopală. Autorizație de construire, nulă de drept Legea 422 din 18 iulie 2001, privind protejarea monumentelor istorice, prevede o zonă de protecție de minimum 100 de metri pentru fiecare monument. Articolul 22, alineatul 1, stipulează că „intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de MCC. Fac excepție intervențiile determinate de forță majoră, cu condiția ca modificările să fie reversibile“. De forță majoră nici nu poate fi vorba în cazul de față, iar modifică- rile nu sînt deloc reversibile. Autorizația de construcție poate fi elibe- rată „numai pe baza și în conformitate cu avizul MCC și cu celelalte avize, potrivit dis- pozițiilor legale în vigoare", iar autorizațiile emise fără avizul instituțiilor abilitate și fără respectarea condițiilor acestora sînt nule de drept. Plan urbanistic pe lîngă lege Lipsa avizului a fost însoțită și de o altă „scăpare" inexplicabilă, respectiv faptul că în Planul Urbanistic General (PUG) al locali- tății, mormîntul lui Blaga nu avea prevăzută o zonă de protecție. Potrivit articolului 36 din Legea 422/2001, toate planurile urba- nistice generale (PUG), zonale (PUZ) și de detaliu (PUD) ale localităților ce cuprind monumente istorice clasate în grupa A sau B trebuie avizate de Comisia Regională a Monumentelor Istorice. Acest aviz nu a existat în cazul de față, deși era obligatoriu, pentru că nimeni nu l-a solicitat, iar necu- noașterea legii nu constituie o scuză. Primarul vinovat, promovat prefect Din articolele de lege menționate rezultă că autorizația de construire, emisă de Primă- ria Municipiului Sebeș, este ilegală, iar pre- fectul de Alba trebuia să se adreseze justiției pentru anularea acesteia. Situația „s-a rezol- vat" de la sine, întrucît primarul care a sem- nat autorizația, Liviu Mugurel Sîrbu (actual deputat PSD de Alba), a fost numit prefect în acea perioadă și nu s-a mai ajuns la instan- ță. Ca reprezentant al guvernului în Alba, Sîrbu a apărat cu stoicism construcția ilega- lă, etichetîndu-i pe oamenii de cultură și ziariștii care au semnalat neregulile drept „scandalagii". Toate acestea pentru ca Sîrbu să crească și mai mult în ochii șefului său, Adrian Năs- tase. Eforturile lui au fost încununate de suc- ces, iar Mugurel Sîrbu a ajuns președintele pesediștilor din Alba și, mai apoi, ocupantul unui fotoliu călduț din Camera Deputaților, cu imunitatea de rigoare în fața legii. Investitorul, obligat să ceară avizele Articolul 10 din Legea 50/1991 republi- cată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, prevede „în cazul lucrărilor de orice natură în zonele de protecție a monu- mentelor, solicitantul va obține avizul comun al Ministerului Culturii și Cultelor și al Mi- nisterului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, potrivit competențelor specifi- ce". Același act normativ mai prevede, la ar- ticolul 4, că autorizațiile de construcție se emit de președinții Consiliilor Județene cu avizul primarilor - deci nu direct de către primari - pentru lucrări la monumente isto- rice sau în zonele de protecție ale acestora, cu avizul prealabil al MCC, Potrivit artico- lului 21 din Legea 10/1995, privind calita- tea în construcții, „obținerea acordurilor și a avizelor prevăzute de lege, precum și a auto- rizației de construcție" ține de obligația in- vestitorului, care, în cazul de față, este Com- pania Națională de Investiții. CNI refuză mutarea sălii Cu toate că sînt în culpă, oficialii Com- paniei Naționale de Investiții nu vor ca sala să fie mutată. Directorul general al CNI, Da- niela Constantin, a declarat pentru EVZ că proiectul inițial va suporta doar mici modi- ficări. „în urma discuțiilor cu reprezentanții MCC [...] s-a decis tratarea plastică a fața- delor pentru încadrarea în situl istoric al an- samblului. Amplasamentul nu va fi schim- bat din poziția actuală și nici înălțimea sălii de sport nu va fi redusă", susține directorul CNÎ. Pe de altă parte, ministrul Mona Muscă a venit cu o altă soluție de compro- mis: „Toată partea care dă spre mormîntul lui Blaga va avea perete din sticlă, prin care să se poată vedea Rîpa Roșie. Este o formu- lă de compromis". Mai mult, Mona Muscă a precizat că înăl- țimea construcției va fi redusă cu doar doi metri pentru că „e rău să le iei oamenilor sala de sport pe care sigur și-o doresc". Deși urma să ia o decizie concretă asupra sorții sălii de sport, Comisia Regională a Monumentelor Istorice, întrunită la finele săptămînii trecute la Sovata, nu și-a dat avi- zul pentru nici una dintre variantele modifi- cării proiectului. Oamenii de cultură cer respectarea legii Cu doar cîteva săptămîni înainte de îm- plinirea a 110 ani de la nașterea lui Lucian Blaga, peste 260 de oameni de cultură din țară și străinătate au semnat un nou memo- riu de protest, în care cer vehement respec- tarea legii. Documentul a fost trimis președinției, guvernului, MCC și MLIAT, cărora li se so- licită să ia măsuri. „Noi, semnatarii protestului privitor la Cimitirul lui Blaga, cerem ca Legea 422/2001 să fie aplicată, hala să fie demon- tată și mutată pe alt amplasament. Locuito- rii din Lancrăm și copiii lor vor putea face sport și fără să profaneze cimitirul stră- moșilor lor și mormîntul celui prin care nu- mele satului lor a intrat în cultura lumii", se precizează în memoriu. Semnatarii - printre care se numără Ana Blandiana, Gabriel Lii- ceanu, Emil Hurezeanu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Oc- tavian Paler, Mihai Măniuțiu, Nicolae Bre- ban, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Victor Rebengiuc - denunță „ilegalitatea consfințită prin co- misii interministeriale" și cer demontarea construcției și mutarea ei pe un alt amplasa- ment. „Nimeni nu este mai presus de lege. Comisiile interministeriale nu sînt abilitate nici să schimbe legea, nici s-o încalce. Nu cerem decît aplicarea legii împotriva bunu- lui plac, a intereselor de tarabă și a disprețu- lui față de adevăratele valori", subliniază gru- pul de inițiativă al memoriului „Salvați Cimitirul lui Blaga". Evenimentul zilei, sîmbătă, 30 aprilie 2005 10 • APOSTROF DOSAR trista 'isielor • Din revista 22, nr. 790, anul XVI, 26 aprilie-2 mai 2005, din dezbaterea de la GDS, intitulată Criza de la Muzeul țăra- nului Român, din 19 aprilie a.c., tran- scriem următoarele: „Gabriel Liiceanu: La o emisiune TV la care am fost împreună am pus în grabă pe o hârtie câteva situații nevralgice ale cul- turii noastre care mi se părea că cer rezol- vări urgente. [...] De două-trei săptămâni sunt sunat la telefon aproape zi de zi de d-nele Dorii Blaga și Marta Petreu, care-mi spun că la cimitirul din Lancrăm se petre- ce un scandal în cascadă. V-am depus un dosar complet al acestei situații încă din prima săptămână a ministeriatului dvs. Au trecut de atunci aproape 3 luni. Nu s-a în- tâmplat nimic. / [...] Celălalt plan este cel în care trebuie să funcționați pentru a face față gospodăririi imediate a culturii. Or, am senzația că, atunci când trebuie să gos- podăriți cultura, dvs. glisați pe planul cam- paniei electorale. Pentru că altminteri ce să înțeleg în clipa în care spuneți, în acea emi- siune TV referitor la situația de la Lan- Document • Răspunsul Companiei Naționale de In- vestiții S.A., în urma întîlnirii interminise- riale din 13 aprilie a.c. Către, M.T.C.T. Cabinet Ministru Delegat Referitor la solicitarea dlui. Audi Las- lău, redactor la Departamentul Investigații al cotidianului „Evenimentul Zilei", cu pri- vire la amplasarea sălii de sport în vecină- tatea mormântului poetului Lucian Blaga de la Lancrăm, jud. Alba, vă comunicăm următoarele: 1. Proiectul inițial al sălii de sport de la Lancrăm va suporta mici modificări. 2. în urma discuțiilor purtate între re- prezentanții M.T.C.T, M.C.C. și C.N.I. S.A. s-a decis tratarea plastică a fațadelor pentru încadrarea în șirul istoric al ansam- blului. 3. Amplasamentul nu va fi schimbat din poziția actuală și nici înălțimea sălii de sport nu va fi redusă. 4. Din punct de vedere tehnic, este po- sibilă finalizarea lucrărilor până pe data de 9 mai 2005, dar numai cu condiția respec- tării proiectului inițial. DIRECTOR GENERAL Daniela CONSTANTIN crăm, că «și oamenii aceia din sat trebuie să aibă o sală de sport»'! Nu, oamenii aceia din sat nu trebuie să aibă o sală de sport pe spezele patrimoniului culturii românești. Ca ministru al Culturii, dvs. aveți de apă- rat aici cauza culturii, și nu un punct de vedere electoral. Oamenii aceia trebuie să aibă o sală de sport oriunde altundeva, dar nu acolo." „Andrei Pleșu: Nu conduceți Minsterul Transporturilor, ci un minister care lucrea- ză cu criterii și cu concepte care nu sunt legiferabile în sens strict. Valoarea și pres- tigiul nu sunt legiferabile, pentru că nu sunt cuantificabile. Din cauza asta există anumite lucruri pe care, ca ministru al Cul- turii, cred că trebuie să le faceți pe bază de * • Din răspunsul ministrului Culturii și Cultelor, doamna Monica Octavia Muscă, către Guvernul României, Departamentul pentru Relația cu Parlamentul, răspuns la întrebarea domnilor senatori PPRM Mihai Ungheanu și Gheorghe Funar, la data de 25.04.05: „Ca răspuns la întrebarea domnilor sena- tori Mihai Ungheanu și Gheorghe Funar, aparținând grupului parlamentar PPRM, din data de 11.04.2005, înregistrată la Mi- nisterul Culturii și Cultelor cu nr. 2045/ MM/08.04.2005, vă comunicăm următoa- rele: [...] In anul 2004 Autorizațiile de Con- strucție au fost eliberate, în regim de urgen- ță, de multe ori fără avizele legale necesare. Este și cazul sălii de sport din Lancrăm, jud. Alba, amplasată în zona de protecție a mormântului poetului Lucian Blaga, în- scris în Lista Monumentelor Istorice din 1992 ca monument cu valoare memorială, reprezentativ pentru patrimoniul cultural local. asumare a responsabilității ministeriale. / [...] Există și probleme care sunt de soli- daritate și de onoare națională. Dacă se ter- felește memoria lui Lucian Blaga, n-o să ne apucăm să căutăm o lege să i-o recupe- răm. Trebuie să existe o reacție spontană de sănătate publică care oprește o aseme- nea mârșăvie." „Mona Muscă: In legătură cu sala de sport, n-ar fi nici o problemă dacă Minis- terul Culturii ar putea să plătească inves- tiția care s-a făcut până acum și ar cere de- molarea construcției. Din păcate, conform legilor în vigoare, sala nu este în perime- trul monumentului. Și tot din păcate, tes- tamentul poetului Blaga nu poate fi un ar- gument legal." Autorizația de Construire a fost emisă de Primăria Municipiului Sebeș fără a fi so- litar avizul Ministerului Culturii și Culte- lor, prin Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a județului Alba, emis pe baza analizei efectuate de Comisia Regională a Monumentelor Isto- rice nr. 7. [...] Pentru intrarea în legalitate s-a hotărît ca investitorul să solicite avizul Comisiei Regionale a Monumentelor Istorice nr. 7 și să propună acesteia o soluție în concor- danță cu legislația în domeniu. Precizăm că, prin strategia Ministeru- lui Culturii și Cultelor pentru perioada 2005-2008, Ministerul Culturii și Cultelor nu poate dispune alte soluții sau măsuri în afara celor hotărâte de Comisia Regională a Monumentelor Istorice." DOSAR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 11 Revista presei • Evenimentul zilei, nr. 4086, marți, 10 mai 2005 „Secretarul de stat Virgil Nițulescu, res- ponsabilul cu Patrimoniul Cultural Național din Ministerul Culturii și Cultelor (MCC), ne-a confirmat ieri că ministrul culturii, Mona Muscă, a solicitat demolarea sălii de sport construită ilegal în zona de protecție a mor- mîntului lui Lucian Blaga. In adresa trimisă primarului din Sebeș, Ministerului Transpor- turilor, Consiliului Județean și Prefecturii Alba li se solicită demolarea construcției și identificarea unui alt amplasament. [...] «Comisia Regională a Monumentelor Istorice nr. 7 a constatat amplasarea ilegală a sălii de sport și nulitatea autorizației de con- struire, emise fără avizul Ministerului Cultu- rii și Cultelor. Membrii Comisiei au consta- tat și faptul că ambele variante propuse încalcă dorința testamentară a poetului Lu- cian Blaga, de aceea au refuzat emiterea unui aviz retroactiv», se precizează în documentul semnat de Mona Muscă. «Vă solicit, domnu- le primar, să luați măsuri imediate pentru de- montarea sălii de sport și mutarea ei pe un alt amplasament», mai spune Mona Muscă în adresă. O precizare suplimentară face referire la faptul că municipalitatea va trebui să găsească mijloacele financiare necesare identificării unor noi amplasamente și obținerii avizelor prevăzute de lege pentru demontarea și ream- plasarea sălii de sport. Ministrul a mai solici- tat Companiei Naționale de Investiții reface- rea gardului cimitirului pînă la cota inițială. Acum un an, «Evenimentul zilei» a de- clanșat o campanie de presă fără precedent, pentru a sensibiliza autoritățile cu privire la sala de sport amplasată la doar zece metri de mormîntul poetului și filosofului Lucian Blaga. Am semnalat atît încălcarea gravă a legii pentru îndeplinirea programului lui Adrian Năstase, cît și ignorarea testamentului lui Blaga, care și-a dorit să se vadă de lingă mor- mîntul său Rîpile Roșii." (Andi Laslău, Se face dreptate la mormîntul lui Blaga) • Ziua, miercuri, 11 mai 2005 „După ce a dispus, în urma avertismen- telor publice, un control al Comisiei de Mo- numente la Lancrăm, unde construcția unei săli de sport (din programul Adrian Năsta- se) obtura vizibilitatea mormântului lui Lu- cian Blaga (neținând, astfel, seama de dorințe- le sale testamentare), ministrul Culturii și Cultelor a cerut ieri administrației locale din Sebeș (de care aparține Lancrăm) demonta- rea și reamplasarea noii clădiri, ridicate fără avizul MCC. [...] In adresa trimisă de minis- trul Culturii [...] se spune: «După cum cunoașteți, Comisia Regio- nală a Monumentelor Istorice nr. 7 a luat act de solicitarea dumneavoastră de a analiza fie modificarea proiectului sălii de sport din Lancrăm, fie tratarea ambientală a fațadei longitudinale pentru reducerea impactului negativ al acesteia asupra mormântului poe- tului Lucian Blaga, în vederea emiterii unui aviz pentru finalizarea lucrărilor. Comisia a constatat amplasarea ilegală a sălii de sport și nulitatea Autorizației de Con- struire, emise fără avizul Ministerului Cultu- rii și Cultelor. Membrii Comisiei au consta- tat și faptul că ambele variante propuse încalcă dorința testamentară a poetului Lu- cian Blaga. De aceea, au refuzat emiterea unui aviz retroactiv. Având în vedere cele de mai sus, vă soli- cit, domnule primar, să luați măsuri imedia- te pentru demontarea sălii de sport și muta- rea ei pe un alt amplasament.» [...] Tot astăzi, Mona Muscă a adresat o scri- soare deschisă celor 250 de intelectuali care au semnat apelul pentru demolarea sălii de sport din vecinătatea cimitirului din Lan- crăm, informându-i asupra măsurii luate: «Stimați Domni și Stimate Doamne, Va mulțumesc pentru grija pe care o ară- tați păstrării patrimoniului cultural național. Am înțeles sensul și importanța demersului Domniilor Voastre și vă asigur că aș fi fost onorată să fac, la rândul meu, parte dintre semnatarii apelului. [...] Cunosc bine situația de la Lancrăm. Con- struirea unei săli de sport în imediata vecină- tate a mormântului poetului, cu încălcarea tuturor normelor care protejează un monu- ment istoric, este un act de trivialitate mora- lă, pe care fostul ministru al culturii l-a tole- rat în chip inexplicabil. In momentul în care am preluat funcția de ministru al Culturii, m-am trezit într-o situație greu de gestionat. Sala de sport fusese deja înălțată, iar costurile aces- tei construcții au fost de 4 miliarde de lei, din banii publici. Demontarea ei costă alte 3 mi- liarde de lei (tot din banii publici). In total, 7 miliarde de lei, din impozitele contribua- bililor, pentru a se ajunge la un statu-quo ante. Va imaginați că nu a fost deloc ușor pen- tru mine să iau o decizie în acest caz. Res- pectul pentru memoria lui Blaga îmi sugera o soluție, iar grija pentru banul public mă în- demna la prudență. In plus, nu doream să în- drept un abuz printr-un, eventual, alt abuz. Convinsă fiind că singurul lucru nenegocia- bil într-o societate este (ar trebui să fie) res- pectarea legii, m-am adresat celor în drept să soluționeze această problemă: Comisia Re- gională a Monumentelor Istorice. Aceasta a constatat amplasarea ilegală a sălii de sport și nulitatea autorizației de construire, emise fără avizul MCC. Luând act de faptul că sala de sport a fost construită și cu ignorarea do- rinței testamentare a poetului, membrii Co- misiei au refuzat emiterea unui aviz retroac- tiv. Ca urmare a concluziilor Comisiei, i-am adresat o scrisoare primarului municipiului Sebeș, Domnul Adrian Alexandru Dăncilă, prin care i-am solicitat demontarea sălii și mutarea ei pe un alt amplasament. Cred că este o decizie rațională, care va mulțumi pe toată lumea. Cu speranța că autoritățile locale își vor face foarte repede datoria, vă rog să primiți expresia sincerei mele considerații» - cu sem- nătura ministrului Culturii. [...] (I. Popovici, Mona Muscă cere demolarea sălii de :port din Lancmm) „ULTIMA ORĂ: Primarul municipiului Sebeș, Alexandru Dăncilă, a declarat că nu poate dispune demolarea sălii de sport con- struite in apropierea cimitirului din Lancrăm, unde este înmormântat poetul Lucian Blaga, întrucât construcția nu s-ar afla în adminis- trarea Primăriei: «Primăria a dat Companiei Naționale de Investiții terenul și a introdus rețeaua de utilități. Noi nu putem acum să decidem demolarea și mutarea sălii de sport deoarece, până la finalizare, este în adminis- trarea Companiei Naționale de Investiții», a explicat primarul Alexandru Dăncilă. El a spus că demolarea și mutarea sălii de sport ar însemna bani pierduți atât pentru Primărie, care a cheltuit peste un miliard de lei pentru introducerea utilităților, cât și pentru Com- pania Națională de Investiții. «Se poate dis- cuta despre mutarea sălii de sport în condiții- le în care se găseste o sursă de finanțare pentru mutare și pentru finalizarea construc- ției pe noul amplasament. Din punctul de ve- dere al Primăriei, s-ar putea găsi alte soluții pentru amplasarea clădirii», a afirmat Dănci- lă. [...]“ (Mediefax) • România liberă, nr. 4610, miercuri, 11 mai 2005 „De asemenea, in ceea ce privește reface- rea gardului cimitirului până la cota inițială, aceasta rămâne in sarcina Companiei Națio- nale de Investiții. Scrisoarea adresată prima- rului din Sebeș este în același timp trimisă spre știință Consiliului Județean Alba, pre- ședinte Ion Dumitrei, prefectului Cosmin Covaciu, Ministerului Transporturilor, Con- strucțiilor și Turismului, ministru delegat Lâszlo Borbely, Direcției de Cultură și Patri- moniu Alba, director Gabriel Rustoiu." (Dan Stanca, Ministrul Culturii, la atac/ Mona Muscă cere demolarea sălii de cport din vecinătatea mormântului lui Blaga) • Adevărul, nr. 4619, 11 mai 2005 „Comisia Regională a Monumentelor Istorice a constatat amplasarea ilegală a sălii de sport și nulitatea Autorizației de Construi- re, emise fără avizul Ministerului Culturii și Cultelor. Membrii Comisiei au constatat fap- tul că ambele variante propuse prin remedie- rea situației încalcă dorința testamentară a poetului Lucian Blaga, de aceea au refuzat emiterea unui aviz retroactiv. Ministrul Cul- turii și Cultelor, Mona Muscă, ia atitudine, solicitîndu-i, printr-o scrisoare deschisă, pri- marului municipiului Sebeș, Adrian Dăncilă, să ia «măsuri imediate pentru demontarea» sălii de sport construite în apropierea cimiti- rului din Lancrăm, unde este înmormîntat poetul Lucian Blaga." (D.B., Sala de sport de lângă mormântul lui Blcga, la un pas de demolare) • Evenimentul zilei, nr. 4088, joi, 12 mai 2005 „Rezolvarea definitivă a situației de la Lancrăm depinde, din punct de vedere al le- galității, de instanța de contencios adminis- trativ. Potrivit articolului 12 din Legea 50/1991 republicată, privind autorizarea exe- cutării lucrărilor de construcții, autorizațiile emise cu încălcarea prevederilor legale pot fi anulate de instanțele de contencios adminis- trativ. Anularea poate fi cerută, în condițiile legii, și de către prefect. Deși autorizația nr. 88/16.06.2003 este nulă, ca urmare a lipsei avizului MCC, nulitatea trebuie constatată de instanța de contencios administrativ, la ce- rerea ministrului culturii. O altă variantă le- gală pe care Mona Muscă o are este propu- nerea unei hotărîri de guvern prin care să se dispună demolarea sau mutarea sălii de sport. (Mihaela Moraru, Andi Laslău, Primarul din Sebeș nu dărimă sala de eport. Scandalul continuă la mormîntul lui Blcga) 12 • APOSTROF DOSAR Dora Pavel: Doamnă Dorii Blaga, bănuiesc că nu sunt multe întrebările care încă nu vi s-au pus, sau poate nici nu mai există aseme- nea întrebări. Totuși, cu mai am câteva cu- riozități. Mă gândesc la biblioteca lui Blaga, pe care presupun că o custodiți... Dorii Blaga: Da, aici pot să vă dau niște lămuriri interesante. Se pare că nu se știe în cercuri mai largi. în 1980, eu am con- venit cu directorul Muzeului Literaturii Române din București, cu Al. Oprea, care a murit, să fac acolo Arhiva Lucian Blaga, și m-am apucat foarte serios de lucru după cutremurul din ‘77, pentru că mi-a fost frică să mai țin în casă manuscrise și am dorit să le pun într-un loc unde totuși se iau niște măsuri de conservare. Și așa, pe rând, am făcut un fel de înțelegere cu el, însă am făcut și o donație. Manuscrisele le-am vândut. Dar biblioteca Tatălui meu am donat-o, cum spun, în ‘80. D.P.: Ați mai păstrat ceva, bănuiesc, pentru familie. D.B.: Foarte puține, chiar cărți pe care eu le citeam, de literatură. Am păstrat Broc- khaus-A întreg și Propylaen Welgeschichte și încă câteva cărticele. Atâta. Și s-a preluat, în mai ‘80, biblioteca asta, am venit cu o doamnă de la Muzeu și am preluat-o, am împachetat-o, am trimis-o acolo și a fost foarte bine, pentru că altfel s-ar fi pierdut. D.P.: Așadar, nu v-ați despărțit foarte greu de ca, știind-ope mâini bune... D.B.: Da. Pentru că este acum acolo, în tezaurul lor, al Muzeului, și a fost catalo- gată, ceea ce eu n-aș fi avut timp să fac. Deci există un catalog - oricine poate să vadă biblioteca Tatei -, unde se găsește ce am ales. Literatură română nu prea, din acestea s-au preluat numai cărțile care erau cu dedicație de la autori. D.P.: Totuși, opera lui Lucian Blaga o aveți, dețineți edițiile princeps. D.B.: Da, sigur că o am. El și-a legat opera - deci pe cea antumă -, și-a legat-o și o ținea pe birou. Și, pe urmă, sigur că eu am aproape tot ce s-a tipărit. D.P.: Tocmai am întrerupt dialogul nostru pentru un admirator care a dorit să vă atin- gă. Cred că gestul lui v-a impresionat... Dar ce s-a întâmplat cu colecția de fotografii pe care presupun că o aveți? D.B.: Am dat o parte din ea la Muzeul Li- teraturii, și albumele le-am păstrat eu, adică le aveam în duplicat. D.P.: Ele vor rămâne, așadar, urmașilor, în familie? D.B.: Da, da. D.P.: Mi-ar fi plăcut să fi avut la Dvs. aici, acum, o fotografie de-a lui Blaga, pe care să Dorii Blaga mi-o comentați: când a fost ca făcută, în ce împrejurare... D.B.: Vreau să vă vorbesc despre o foto- grafie. Pentru că aproape pe toate edițiile a apărut cam aceeași fotografie, până de curând, când a apărut volumul acela, opera poetică în engleză, și editorii au ales o altă fotografie de la Muzeul Literaturii. Aveau un duplicat, dar originalul îl am eu, acasă. Este o fotografie de format mic, foarte mic. Și m-am bucurat că au ales-o, pentru că era fotografia preferată a Mamei mele, din perioada când erau logodiți. D.P.: De ce credeți că s-a ales mereu aceeași fotografie până acum? Nu vi s-au solicitat al- tele, sau ați ezitat Dvs. să le oferiți? D.B.: Nu știu, intrase într-un soi de ruti- nă chestia asta. D.P.: Intr-adevăr, nu se cunosc prea multe fo- tografii cu Blaga. D.B.: Da. Ei au fost foarte inteligenți că au căutat la Muzeu și au găsit-o pe asta. Și, deși în format mic, și-au dat seama că e o fotografie foarte frumoasă. , Am jucat piesa «Cruciada copiilor» cu păpuși din plas- tilină“ D.P.: Pentru că n-am acum posibilitatea să le văd, vă amintiți o fotografie în care sunteți împreună cu Tatăl Dvs., pe când erați copil, și legat de care să-mi spuneți împrejurarea în care ați fost fotografiați? D.B.: Mama fotografia foarte mult, așa că avem foarte multe fotografii, eu și Tatăl meu, împreună. E una drăguță, în Portu- galia, într-un castel lângă Lisabona, în pa- latul regal, pe o terasă căptușită cu faianța aceea tipic portugheză, și e și un fel de tron, de fotoliu, unde se povestea că a stat un rege al Portugaliei, iar Camoens i-a citit din versuri. Și acolo stau eu, cu Tata. Mama ne-a fotografiat. D.P: Ce vârstă aveați? D.B.: Aveam vreo opt ani. D.P.: Era vară? D.B.: Acolo era tot timpul plăcut, cald. D.P.: Dar împreună cu Mama, aveți un ta- blou, așa, de familie? De când? D.B.: Tot la Lisabona, am stat în fața unui copac înflorit într-o culoare foarte frumoa- să, dar pe atunci nu se faceau fotografii în culori. D.P.: Și sunteți toți trei... D.B.: Nu, doar Mama cu mine. D.P.: V-a fotografiat Blaga? D.B.: Nu. El nu fotografia. Cred că a facut-o o doamnă, care era cu noi. D.P.: Presupun că, dacă ați face comentarii pe marginea fiecăreia dintre fotografiile pe care le dețineți, s-ar putea scrie încă o carte de amintiri, precum cea de la Biblioteca Apos- trof... în afară de cărți și de fotografii, ce obiec- te mai păstrați de la Blaga? Mă refer la mo- bilier, vestimentație... D.B.: Niște obiecte de vestimentație le-am dat tot Muzeului Literaturii, adică niște ex- treme vestimentare: un frac, pe care îl îm- brăca la obligațiile lui diplomatice, și o haină de casă, dintr-o stofă foarte groasă, frumoasă, cum purtau pe atunci domnii, pe-acasă, în loc de halat. E o haină mai scurtă, tocită până la ultima limită, adică ilustrează greutățile lui materiale din ulti- mii ani. Și o rochie de seară a Mamei, mi se pare... D.P.: Cum sunt păstrate acolo? D.B.: Eu le-am dat și cu o ladă, în care stau. D.P.: Iar acasă? E imposibil să nu mai aveți ceva... D.B.: Mai sunt obiecte. Eu locuiesc în ele. Adică, și mobilier, și niște tablouri. D.P.: Blaga a avut și prieteni pictori... Deți- neți tablouri de-ale Tatălui, nu? D.B.: Da, a colecționat ceva... ele sunt amestecate. D.P.: Recent, ați făcut o altă donație Biblio- tecii Universitare „Lucian Blaga“ din Cluj. Ce-ați donat? D.B.: Am donat cam tot ce a adunat Mama mea într-o anumită direcție, adică cum s-au reflectat în presa vremii, de când s-au căsătorit, lucrările publicate de Tatăl meu. Ea a alcătuit o colecție extraordinară de recenzii, referințe critice la toate volu- mele lui, tot ce-a publicat el, piese care s-au jucat ș.a.m.d. Dar ce e interesant e că ea a găsit în biblioteca bunicului meu, Coriolan Brediceanu, un ziar vechi, „Tribuna“ - pentru că Brediceanu era o familie cu tra- diție culturală în Lugoj, erau oameni cul- tivați -, în care a găsit prima apariție în presă în care era menționat Tatăl meu. El a trimis la revista „Tribuna“ niște poezii, în 1910, când avea cincisprezece ani, și i s-a răspuns mai întâi la „Poșta redacției“. Le-a trimis cu pseudonimul Lulu Popii. Și i s-a răspuns acolo lui Lulu Popii să mai scrie, chiar dacă scrie poezii fără rimă, dar să mai scrie [mdef Era îndemnat, așadar, să mai scrie... Și Mama a decupat această mică mențiune, iar prima filă de album - dintre albumele în care ea lipea toate recenziile astea - se deschide cu mențiunea pe care o găsise în biblioteca tatălui ei. D.P.: Dar tot în acel an, în 1910, poetul de- buta totuși în „Tribuna“ de la Arad... Ați re- DOS AR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 13 Dorii Blaga, mai 2001, © M.P. cuperat deci o adevărată biobiblicgrajie ilus- trată? D.B.: Da. Este o colecție mare, de vreo câ- teva zeci de albume mari, mai mari decât formatul A4 al unei pagini, cu file de car- ton, în care sunt lipite aceste recenzii. D.P.: Și ele, toate, există acolo? De la inciput și până când? D.B.: Nu sunt chiar exhaustive, că nu se putea, totuși sunt foarte bogate. Și merg până în ‘68, când Mama s-a îmbolnăvit. Sunt peste 4000 de articole. Mama le-a făcut și fișe bibliografice - și pe acelea le-am donat -, scrise de mâna ei, după standar- dele care se cer, până la 2000 și ceva, către 3000. în albume, articolele sunt numero- tate până la 3000 și ceva, iar ultimele, când era deja bolnavă, sunt numai lipite, pentru că nu le-a mai putut lucra. D.E: După care nu s-a mai ocupat, n-a mai selectat nimic. N-ați jăcut-o niciDvs.? D.B.: Eu n-am mai adunat, pentru că a apărut Biobibliigrajia foarte voluminoasă a lui Vatamaniuc, precum și una la Iași. D.P.: Doamnă Dorii Blaga, Dvs. sunteți cu- noscută doar sub acest prenume, Dorii, deși el este un soi de pseudonim, de supranume, in acte jiind înscrisă cu Ana-Dorica. Dorii este, de fapt, un diminutiv, elvețian, al numelui Dora. Am observat insă că toate numele fa- miliilor Dvs. , și din partea Mamei și din cea a Tatălui, conțin aceste consoane sonante, cum sunt denumite ele de foneticieni, r și 1, mai ales 1: Lucian Bltga, Dorii, Cornelia Bredi- ceanu, Coriolan, Tudor... D.B.: Și fiica mea, Lilla [mde}. D.P.: Da, L/lla, Felicia, Alexandru..., deci absolut toți aveți aceste consoane sonante, 1 ori r. Spre deosebire de r, insă, care este zgomo- toasă, vibrantă, consoana 1 (iată. Lucian Blc.ga nu conține r-ul) este mai muzicală, intre cele două sonante ea dând tonalitățile eufonice. Cine anume din familia Ds. avea ligături directe cu muzica? Știm de Tiberiu Bredicea- nu... Mai erau și alți muzi- cieni in familie? D.B.: Muzician era frate- le Mamei mele, Tiberiu Brediceanu. Se împlinesc acum un număr de ani de când s-a înființat Opera Română din Cluj, ea fiind întemeiată chiar de un- chiul meu, Tiberiu Bredi- ceanu, care funcționa ca ministru al culturii în Consiliul Diligent. El are și o placă la Operă. In fa- milie, el a fost un adevărat muzician. Ceilalți aveau și n-aveau înclinare spre mu- zică. Depinde de persoa- ne. D.P.: Mama? D.B.: Mama, nu. Și nici n-a învățat să cânte la pian, și nu m-a pus nici pe mine, pentru că nu am manifestat un talent deo- sebit în direcția asta. Mama zicea că, mai de- mult, în alte generații, era obiceiul ca orice fată sa în- vețe să cânte la pian, dar unele numai băteau clavi- rul, cum se zicea în Lugoj, deci... D.P.: E interesant că Mama Ds., care a invățat limba franceză, jiind trimisă in Elveția, spre pian n-a avut inclinare... D.B.: Da, a învățat și engleza, târziu, foar- te bine. Nu, ea spunea că trebuie să învețe numai cei care au talent. Așa a avut vărul meu primar, deci fiul lui Tiberiu Bredicea- nu, Mihai Brediceanu, care s-a dedicat și el muzicii. D.P.: Dar hgăturile lui Blaga cu muzica? D.B.: Blaga avea o ureche bună, cunoștea muzică, avea cultură muzicală, cum avea și Mama mea, amândoi aveau o serioasă cul- tură muzicală, dar nu o practicau. D.P.: lăceau audiții? D.B.: Da, Mama mergea des la concerte. A mers și la Paris, în 1919, când au fost baletele ruse. Din plăcere și din curiozita- te. Era foarte tânără și... D.P.: Vorbiți-mi, vă ng, despre Jurnalul Mamei, care se ajlă, și el, la Muzeul Litera- turii Române. D.B.: Pe care l-am și publicat... D.P.: Da, în „Manuscriptum“. Dar separat, in volum, de ce nu l-ați publicat? D.B.: Pentru că nu are continuitate. Mama a rupt, a tăiat și a șters multe, de teama unor percheziții - cum am tăiat și eu, la un moment dat, în anii ‘67, ‘68, ‘69, din jur- nalul meu, editorial, din care au apărut acuma fragmente în cartea de la Biblioteca Apostrof. D.P.: Faptul că e întrerupt n-ar ji un motiv să nu-l publicați. D.B.: Făi, s-a publicat în „Manuscriptum". D.P.: Sub titlul însemnări zilnice. D.B.: Da, pentru că ea nota și data, și nota foarte scurt. Lucruri legate de viața Tată- lui meu. D.P.: Textul nu are o valoare literată pro- priu-zisă. D.B.: Nu, nu. Nici n-a vrut să aibă. D.P.: Are doar valoare documentată. D.B.: Era un fel de pudoare. Adică, Mama a fost anume foarte reținută. Ea nu a vrut niciodată să scrie despre Tata la modul afectiv, sentimental. D.P.: Doar consemna evenimente. Erau cele li gate doar de el sau și de familie? D.B.: De viața lui literară și diplomatică, dar și de familie. D.P.: Despre ea însăși consemna ceva, sau o jăcea numai in măsura in care era ceva in le- gătură cu Blc.ga? D.B.: A reluat jurnalul ăsta mai mult în ul- tima parte, când a început cu traducerea din lirica engleză, unde au făcut împreună o echipă extraordinară. D.P.: Când il ajuta... Cine mai este acum in viață din familia Brediceanu sau Blaga? D.B.: Nu prea mai sunt. Verișoara mea, ultima, doamna Georgina Gheorghe, a murit. Mai am o verișoară la București și una în Germania... D.P.: Verișoare dinspre cine? D.B.: Dinspre Tată. Și vărul meu, Mihai Brediceanu, și altă verișoară, fiica lui Caius Brediceanu, diplomatul. Și, de vârsta mea - nu mi-e văr, mi-e nepot, de fapt -, este Dorin Blaga, cu care am copilărit la Bis- trița, la grădină. Mama lui era verișoară primară cu mine. D.P.: Vorbiți-mi, vă ng, despre Georgina Gheorghe, verișoara Dvs. Numele ei apare foarte des invocat, e pomenit și de D’s. mereu, se pare că ea avea mai multe li gâturi cu lite- ratura. D.B.: Mai înainte de toate, tatăl ei, profe- sor de fizică și matematică, a fost profesor Tatălui meu. Erau dintre cei mai mari frați, la Șaguna. Deci profesorul Tit-Liviu Blaga, împreună cu profesorul Aurel Ciortea au scos unul dintre cele mai bune manuale de fizică înainte de război, după care a învățat și Tata, la Liceul Șaguna. D.P.: Ciortea era tatăl inginerului Marin Ciortea, prietenul lui Blga. D.B.: Exact. Și, la bacalaureat, Tata a pre- zentat la oral și teoria relativității. Vreau să vă spun că asta era o raritate în 1914, pentru că prima versiune a fost elaborată de Einstein în 1905, dar nu era încă larg cunoscută. Foarte larg cunoscută a devenit imediat după Primul Război Mondial. D.P.: Da, se cunosc și preocupările Tatălui Dvs. in domeniul științei. D.B.: Iar Georgina a studiat germana la București, și pe urmă a stat la Viena, la noi, un an, să se perfecționeze. Iar apoi, în ‘39, ne-am întâlnit aici. Ea era profesoară de germană, iar soțul ei, de franceză. D.P.: Și-ați fost mai ligate, se pare. Poate și pentru că ea a fost mult preocupată de poste- ritatea lui Blaga. D.B.: Da, ea a și bătut la mașină, împreu- nă cu Mama, lucrările Tatălui meu, le co- rectau, avea și ea poezii de la Tata, varian- te... D.P.: Acum locuiți in București, dar nu cred că greșesc spunând că Dvs. ați avut, de mică, o viață - care pe mine m-a uluit - aproape nomadă. Mereu v-ați mutat, mereu ați mi- grat de colo-colo. Cum e să trăiești astfel? Iz- buteați să vă adaptați in noile locuri? Ați putea să reconstituiți, incepănd cu data la care v-ați născut Dvs., un itinerariu complet alperigrinărilar familiei? ₐ D.B.: E foarte simplu. întâi, Mama spu- nea că ei s-au mutat de vreo 19 ori în tim- pul căsătoriei, dar eu n-am numărat, pen- tru că au fost mutări și înainte, cu serviciul Tatei. Când s-au căsătorit, au locuit la Cluj, 14 • APOSTROF DOSAR aici, pe Moților, într-o casă a familiei Banfi, dar aveau un apartament mic, cam vizavi de actuala Primărie. Aveau un apartament de două camere și dependințe, spre Moți- lor. D.P.: în chirie... D.B.: In chirie. Pe urmă au stat la Lugoj, la bunica mea. Acolo, de curând s-au făcut niște filmări destul de frumoase, dar nu știu de ce Televiziunea Timișoara nu le-a dat pe un post național. Pe urmă, au ple- cat la Varșovia, la Praga, trei luni, Varșovia un an, apoi la Berna... D.P.: Și la Be'grad. D.B.: La Belgrad, nu. A fost numit, dar nu s-a dus acolo, pentru că destinația s-a modificat în Berna, unde au rămas patru ani, și unde au mai schimbat niște locuin- țe, dar au avut și una stabilă. Așa era obi- ceiul, de a închiria locuințe gata mobilate. D.P.: Au locuit mult și in hoteluri. D.B.: Era prea scump. Un atașat de presă nu-și putea permite. Dar exista sistemul pensiunilor, care erau foarte ieftine, com- parativ cu hotelul. Erai ca acasă. Și foarte multă lume, îndeosebi oameni rămași sin- guri își duceau viața în pensiuni. D.P.: li mulțumea locul respectiv? Dat fiind că, totuși, Bit ga avea un anumit rar, g diplo- matic... D.B.: Da, dar el, ca atașat de presă, n-avea un salariu foarte mare, iar obligațiile mon- dene nu erau nici ele mari. Să stabilească relații cu colegii de branșă din alte țări, asta da, dar în rest... Deci, de la Berna ne-am mutat la Viena, legația de-acuma pe care a cumpărat-o fratele Mamei, pentru Româ- nia. Până ne-am găsit locuință, am stat acolo, în două camere. Pe urmă ne-am mutat într-un cartier mărginaș, o locuință de patru camere, cu grădină. Erau, de fapt, două locuințe în casa respectivă. La Berna, unde am locuit când m-am născut eu, s-a pus o placă, în ‘95. E un bloc de patru etaje, mare, frumos, într-o stradă frumoa- să, puțin în stilul art nouveau, foarte con- fortabil, și toți cei de-acolo, din zece apar- tamente, elvețieni extrem de amabili, au participat la festivitate. In locuința în care am stat noi, acum stă un poet grec. Și toți au contribuit într-un fel. Unul și-a pus la dispoziție chiar apartamentul, pentru o mică primire de la parter, pe care a orga- nizat-o ambasada pentru cei de acolo... cu un pahar de vin... deci toți au fost foarte drăguți. D.P.: Sunt atenți cu locul respectiv... D.B.: Da, la Viena, în locuința noastră, stă un profesor universitar medic. Și acolo s-a pus o placă pe gard. D.P.: Iar in Lisabona? D.B.: Atunci, Blaga era ministru plenipo- tențiar. Am stat șase luni la Estoril, la un hotel. Era un tren electric care făcea, într-o jumătate de oră, legătura cu Lisabona. N-am avut mașină niciodată, dar pe atunci Tata a înființat acolo prima societate pe- trolieră mixtă, româno-portugheză, și di- rector a fost numit un evreu din Româ- nia, un om foarte drăguț, a cărui familie a rămas acolo, pentru că în Portugalia s-au putut refugia evreii în timpul lui Hitler. Și el, acest director, ne punea la dispoziție mașina lui, duminica, să facem excursii. D.P.: Iar la Paris, unde Dvs. ați făcut o bronșită? D.B.: Am stat la Hotel Moliere. L-am re- găsit în ‘87, când am fost la un Simpozion Blaga, era lângă Operă, pe o străduță lângă Avenue de l’Opera. D.P.: Dvs. v-ați născut in 1930, la Berna. Iar din cauza acestor continue perigrinări, după cum ați mai mărturisit, ați avut o co- pilărie destul de insirgurată, n-ați avut foar- te mulți prieteni. Vorbiți mereu însă de acel fiu al scriitorului Htgo Marti, care v-a fost bun prieten in Elveția, de atunci, din ccpilă- rie, și până... D.B.: lână acum. Și îmi este încă. D.P.: Cpriți-vă puțin la această prietenie: cum se man festa ea pe când erați ccpii? E cel care v-a văzut imediat după ce v-ați născut... D.B.: Da, m-a văzut după ce m-am născut, când aveam doar două săptămâni, iar el avea trei ani. S-a uitat atunci la mine și a zis că sunt foarte drăguță, dar nasul îmi e „stricat“, asta însemnând că eu aveam un nas foarte mic [râde}. Și, după asta, ne-am revăzut când el avea zece ani, și eu șapte, când am stat iarăși un an la Berna. Chiar atunci, tatăl lui, Hugo Marti, a murit de tuberculoză, în primăvară, la Davos. Era scriitor și fusese în România din 1915 până în 1917, ca profesor la copiii familiei Cantacuzino. De altfel, nu era numai el, ei țineau mulți profesori, zeci de profesori, întrucât copiii lor nu mergeau la școală. D.P.: Cu Blaga cum s-a cunoscut? Știu că acesta scrisese două cărți cu amintiri despre România și apare evocat în volumul Isvoa- de... D.B.: Când Tata s-a mutat la Berna, Hugo Marti conducea suplimentul literar al zia- rului „Der Bund“. Așa, ca ziariști, s-au cu- noscut mai bine. D.P.: Cum a evoluat în continuare prietenia Dvs. cu fiul lui? D.B.: Ei, un an întreg ne-am jucat îm- preună, murise tatăl lui, și-atunci mereu era cu mine. Apoi, nu ne-am mai văzut. Eu am plecat, România, Lisabona, România, refugiul, războiul, comunismul, nu mai pu- teai să... Am încercat să dau de el și n-am reușit. Iar în ‘78, am făcut o călătorie îm- preună cu fiul meu, mi s-a plătit ceva de la Televiziunea franceză și am putut să am și în valută o parte (aveai voie să ai 15% din sumă), astfel că am ieșit și ne-am regăsit. A fost o emoție teribilă. D.P.: Cum a decurs întâlnirea? Unde l-ați revăzut? V-a apărut pur și simplu in față? D.B.: La Berna. Am făcut un circuit, că așa se făcea pe-atunci: îți cumpătai din Ro- mânia biletele. Și am gândit un circuit care să treacă și prin Elveția - pentru că mai fu- sesem în străinătate, cu Teatrul Giulești, în Danemarca, în ‘71, când s-a jucat Meșterul Manole, apoi cu soțul meu, în ‘75, trecu- sem Cortina de Fier în ‘67, în Germania, prima dată. Și am făcut circuitul în felul ăsta, am cumpărat toate biletele de la o agenție de voiaj, unde am dat de niște doamne amabile, mai în vârstă, care mi-au făcut traseul. Am început cu Viena, pe urmă am coborât în Italia, direct la Veneția și Roma, ne-am întors prin Milano, pe urmă prin Elveția și Viena. lână în ‘78, eu n-am îndrăznit să cer viză de ieșire pentru Elveția, deși eram născută acolo. Mă te- meam că mă refuză. D.P.: Iar un nfuz întărea interdicția... D.B.: Da. Și-atunci, s-a întâmplat că am primit-o. Și am ajuns la Berna, devreme, din Milano, de la niște prieteni de-ai noștri, români. E o călătorie splendidă. Trenul tra- versează una din cele mai frumoase zone ale Europei, lacurile din nordul Italiei, pe urmă Alpii. Am ajuns la Berna pe la două și, nefiind sezon turistic, erau reduceri de prețuri la hoteluri. Ne-am cazat la un hotel mic, pe care fiul meu l-a găsit chiar pe stra- da principală. După-masa ne-am plimbat, i-am arătat locurile mele cunoscute... D.P.: Cum le-ați ngăsit? D.B.: Nici o schimbare! Ei sunt foarte conservatori, și de aceea impactul a fost foarte puternic. Am regăsit totul întocmai. D.P.: Asta numai acolo e posibil! La noi n-ați mai ți ngăsit nimic... D.B.: Da. Seara, i-am spus fiului meu că o să dau un telefon, să caut o familie. N-a- veam nici un reper, decât jurnalul Mamei mele din Elveția, și-mi notasem niște adre- se. Gândeam că o să caut. Nu știam nici măcar cine mai trăiește și unde. Am deschis cartea de telefon, hotelul era mic, n-avea clienți, avea o fată drăguță la recepție, m-am așezat acolo, fiul meu m-a lăsat sin- gură, s-a dus în cameră. Și dau de numele Marti, numele acesta de familie fiind răs- pândit acolo precum Popescu la noi. Și-a- tunci, i-am luat alfabetic. Am găsit doi Rolf Marti. îmi zic: Acum, iar, ce mă fac? Doar că ei, elvețienii, dau și profesiunea. Unul era arhitect, iar celălalt instalator. îmi zic: Mai probabil, ca fiu de scriitor și zia- rist, ar fi arhitectul. Și am sunat acolo, am vorbit în germană, natural, a răspuns o doamnă foarte amabilă, am întrebat dacă domnul Marti e fiul scriitorului. Și-mi zice: Vi-1 dau imediat. Mi l-a dat la telefon, vocea mi-a fost imediat familiară. Lam spus: Aici e o prietenă de-a ta, de demult și de departe. Și el zice: Doar nu ești Dorii?! D.P.: E limpede. A. știut imediat că e vorba despre prietena lui cea mai bună... D.B.: Da. Și zice: Chiar acum am vorbit ai mama despre voi, că mereu vorbim. Pa- truzeci de ani am căutat, am tot vrut să dăm de voi. Și n-am reușit. Am să-i spun mamei mele că ești aici, mâine vin și te iau, și mergem la ea, în sfârșit. D.P.: Era căsătorit? D.B.: Da. Cu o muziciană foarte simpati- că, cultă. D.P.: Iar când v-ați ngăsit, cum arăta Rof Marti? D.B.: Tot așa arăta, numai cu ochelari \râde\. Era ca și cum ne-am fi văzut săptă- mânal. Și mama lui, tot așa. La ea în casă, atunci, în prima seară, se aflau o mulțime de obiecte primite cadou de la părinții mei. D.P.: Le păstraseră cu sfințenie... Această fru- moasă prietenie continuă și acum? D.B.: Da, cu corespondență, cu telefoane, soția lui e cam bolnavă, el e necăjit, săra- cul, am mai fost cu copiii la ei. Am fost chiar și cu unul dintre nepoții mei, în ‘98, când mama lui a împlinit o sută de ani, și atunci, cu ocazia asta, ne-au invitat în mod special. Iar mama lui era încă bine, a trăit o sură doi ani. Am fost la ea, stătea într-un fel de azil, dar unul special. Ea fusese bi- bliotecară. S-a angajat să lucreze numai după ce a murit soțul ei. Avea patruzeci de ani, și-l avea pe fiul ei, de zece ani, când s-a angajat la biblioteca orășenească universi- tară, la Berna, unde a lucrat până către șap- tezeci de ani, ca să-și facă anii de pensie, cum e sistemul acolo, că mai cotizezi și la alte societăți pentru pensie. Avea o pensie care-i permitea să trăiască decent, rezona- bil, fără risipă. Locuința ei era frumos mo- bilată, econoamă, dar cu tot confortul. Ul- terior, acolo, la acel azil, i-au mutat un DOSAR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 15 Isidor și Ana Blaga, părinții poetului, împreună cu Letiția, sora mai mare a lui Lucian, cca 1880-1881. salonaș, doar dormitorul era ca de spital, adică cu tot ce-ar trebui pentru o interven- ție medicală. D.P.: în rest, se simțea ca acasă, in mediul ei. D.B.: Da. Și, când am vizitat-o atunci, ea vorbea. Iar nepotul meu, de zece ani și foarte energic, zglobiu, a stat o oră pe un scaun și s-a uitat fascinat la ea. Nu s-a mai putut mișca, fiindcă știa că are o sută de ani. Iar când am ieșit, a zis: Dar cum poate fi atât de frumoasă la o sută de ani? Era cu pârul alb, cu ochi albaștri... D.P.: Pentru că am ajuns la frumusețea, la tenacitatea și puterea de muncă a femeilor acelor vremuri, chiar și a femeilor din fami- lia Dvs... D.B.: Ea era norvegiană. D.P.: Mie mi se pare că Mama Dvs., Corne- lia Blaga, ii seamănă, intr-un fel, acelei doamne. D.B.: Da, da, da. întotdeauna Mama mi-o dădea pe doamna Marti ca exemplu pen- tru ținută, pentru demnitate, cum mi-o dădea ca exemplu și pe doamna Groza, cu care a fost împreună la pension, la Sibiu, și despre care spunea că și-a crescut ex- traordinar de bine copiii. D.P.: Deschid acum o paranteză și sar la altă epocă, pentru că vreau să-mi clarific ceva. Legat tot de Mama Dvs., in anii '80, circula un zvon că in revista „Flacăra* va fi publi- cat un reportaj despre condițiile in care trăiește ea la Cluj... D.B.: Chiar de curând mi-am adus amin- te de asta, intrând la revista „Apostrof". Cunoașteți, desigur, sediul, sunt două case bătrânești, vagon, și cu o curte... D.P.: ... Rustică, in care miroase a struguri negri... are și găini... D.B.: Da. Din cauza bolii Mamei, s-au făcut mai multe mutări. A primit, într-ade- văr, o locuință cu chirie la stat în cartierul Gheorgheni, pe urmă s-a mutat pe Horea. Am găsit foarte greu o doamnă care s-o în- grijească. Mama a rămas la Cluj, pentru că nu i-am putut face intrarea în București. Știți că pe-atunci erau orașe închise. De aceea n-am putut să-i obțin acolo o locuin- ță. Nu s-a putut. Nici la soțul meu, la Co- mitetul Central, nu s-a putut. Singurul lucru care s-a putut face prin secția de ad- ministrație publică de la Comitetul Cen- tral a fost să obținem ca doamna care o în- grijea să aibă buletin de Cluj, venind de la Oradea. Ea avea un interes, copiii ei erau aici, doi băieți, dintre care unul era bolnav de inimă. Și ultima mutare a Mamei a fost într-o casă, de-asta, cum e acuma redacția „Apostrof", unde avea o bucătărie, baie și două camere, care erau unite printr-o sobă de teracotă. Noi am introdus gaze, care să încălzească ambele camere, s-a amenajat să aibă apă caldă la baie și la bucătărie. Casa avea și ieșire în curte. Când am văzut lo- cuința, eu am fost imediat de acord să o renovăm, pentru că o și vedeam pe Mama stând în fotoliu, acolo, sub vița de vie. Doamna asta, care o îngrijea, lua întot- deauna în jurul ei o trupă de pensionari, dar pe mine nu mă deranja, cu toate că se comenta în Cluj că ar mânca pe banii Mamei, dar nu conta asta, ci faptul că erau oameni în jurul ei. Și, oricum, era o pe- rioadă grea cu aprovizionarea, așa că ăștia ori făceau ei cumpărături pentru doamna Teodorescu, ori stăteau acolo, cu Mama, cât se ducea ea, astfel că Mama n-a fost ni- ciodată singură. Și a fost spălată și hrănită cu ce trebuie unui om la optzeci și șase de ani, și care nu mai știa nimic. Absolut nimic. D.P.: Și-atunci, care au fost reproșurile sau comentariile? D.B.: Nu știu. Păunescu a trimis ceva re- porteri acolo... De fapt, el a fost instigat de unii care vroiau să pună mâna pe locuin- ță. Cum era pe-atunci, dacă moare cine- va... locuințele fiind de stat, cu chirie... Deci să știți că Mama era bine așa cum era, pentru situația ei de atunci. Dar cine știe cine era cu ochii pe locuința ei sau pe lo- cuința doamnei Teodorescu, și care a făcut reclamație la „Flacăra". Eu nu sunt o fană a lui Păunescu, Doamne păzește! Și nici nu știam că s-a publicat, credeam că s-a sto- pat toată povestea, se pare însă că totuși ceva s-a publicat, că a fost ceva atunci, înainte de-a muri Mama, cândva, în ‘82 spre ‘83. Mi s-a părut complet deplasat să se amestece cineva în treaba asta... D.E: Și să denatureze adevărul. D.B.: Când, de fapt, și ziariștii și Uniunea Scriitorilor erau manipulați de cu totul alt interes. Acela de a pune mâna pe un spațiu locativ. D.P.: Să revenim acum la TatălDvs., legat de care mai am unele curiozități. Blcga obișnuia să vă scrie și Dvs. autigrefe? lăcea asta și pentru cei din familie? D.B.: Uneori, da. D.P.: Cam ce vă scria? D.B.: Cred că mie nu mi-a prea dat, dar, de exemplu, verișoarei mele, doamna Georgina Gheorghe, de-aici, din Cluj, care a murit acum, și altora din familie, le scria. D.P.: L-ați observat in timp ce scria autigra- fe? Le gândea mai îndelung sau...? D.B.: Erau foarte scurte. D.P.: Am văzut și eu câteva, dar credeam că ele sunt atât de laconice doar pentru străini. D.B.: Nu, nu, cam așa scria el, erau foar- te scurte. D.P.: Le gândea înainte de-a le caligrafia? D.B.: Nu. Cum se întâmpla, când venea un prieten sau o rudă și dorea să-i dea. D.P.: ță amintiți cum lucra Blcga și care era, de exemplu, starea Dvs. de spirit în timp ce dânsul era la biroul de lucru? D.B.: Nu avea voie să intre nimeni în ca- mera lui de lucru când scria. D.P.: Nu vă simțeați frustrată, nu erați su- părată din cauza asta? D.B.: Nu, nu. Mi se părea normal. D.P.: Dvs. ce jăceați in tot acel timp? D.B.: Eram fiecare cu ale lui, în casă [râde]. Școală și lectură... 16 • APOSTROF DOSAR D.P.: Ca părinte, Blcga nu arca o ambiție din asta, excgerată, cum o au de obicei părinții, ca ți din copilul lui să facă, la fel, o celebritate? D.B.: Nu, el spunea că e bine că sunt fată, fiindcă nimeni n-o să-mi ceară să-l urmez. D.P.: Nici Dvs. n-ați vrut să-l urmați nea- părat? D.B.: Nu, nu, nu. Eu voiam să fac o casă de modă [râde]. D.P.: Vorbiți-mi despre anii in care Blaga a fost priponit, eliminat din universitate. Care era atmosfera în casă, in ce măsuță îți exte- rioriza starea firească de nemulțumire? D.B.: Oricum o exterioriza, adică era foar- te nemulțumit, și erau și greutăți mari. Și sigur că în familie ne sfătuiam cum să le rezolvăm și cum să ne adaptăm situației. D.P.: Deci aveați discuții pe tema asta. D.B.: Erau discuții foarte amicale, adică nu eram în contradicție niciodată. D.P.: Nu era foarte disperat, nu atăta asta? D.B.: Nu, era foarte stăpânit. L-a afectat foarte mult, și cred că a fost o mare sufe- rință pentru el când a apărut Beniuc, cu ca- pitolul acela despre el, în „Gazeta literară¹¹. Cred că asta l-a afectat foarte tare, pentru că acolo era vorba și de tatăl lui, de buni- cul meu. D.P.: Vă pun acum o întrebare pe care i-am adresat-o ți domnului Nicolae Balotă: e ade- vărat că Blaga era o statuie umblătoare, că devenise o ligendii chiar din timpul vieții? Dvs. ați simțit asta in cota port amentul lui, în intimitate, in casă? D.B.: Nu, nu, nu. Era foarte normal. D.P.: Se vedea că avea conțtiința pnpriei valori? D.B.: Sigur că avea această conștiință, dar n-o arăta, nu vorbea despre asta. D.P.: Nici familia nu-l încânta cu asemenea omign'ș D.B.: In nici un caz. Nu practicam cultul [râde] personalității. D.P.: V-ațiputea lua curajul de-a ahpe un poem anume, unul singur. din creația lui Blcga, care vă place cel mai mult? D.B.: De ales aș alege câteva, preferate ale mele, dar în nici un caz nu le-aș spune. D.P.: De ce? Vi se pare că ați diminua im- portanța celorlalte? N-aveți ți Dvs. dreptul la preferințe? D.B.: Nu, dar nu s-a obișnuit la noi în casă să fiu obligată, instruită sau îndemnată să recit poezii de-ale Tatei. Nicidecum. D.P.: Totuși, ați putea măcar să-mi spuneți mai multe titluri de poeme dintre cele care vă plac foarte mult. D.B.: Când Tata a publicat Stă în codru fără slavă, aveam doar trei ani. A compus-o în cap și în foarte scurt timp. Mai târziu, când ne-a spus-o Mamei și mie, eu am în- ceput să plâng, pentru că m-a impresionat, îmi era milă de pasăre [râde] la trei ani, nu? D.P.: Ați ți recitat-o? D.B.: Nu, niciodată, dar pot spune că asta a fost prima pe care, să zic, am conștienti- zat-o. D.P.: Iar mai pe urmă, care a fost poezia pe care ați recitat-o undeva? D.B.: N-am recitat nici una, niciodată. D.P.: Niciodată? Nici la școală, nici altun- deva? D.B.: Nu, nu. D.P.: Nici n-ați fost solicitată să o faceți, chiar la inceput, tânără fiind? D.B.: Nu, am refuzat. Și-apoi, tânără fiind, Blaga era interzis. Deci nu era cazul. D.P.: Dar din ceea ce dețineți din creația lui Blcga, in edițiile Dvs., de care vă simțiți mai apropiată, care vă e mai dragă? Nu neapă- rat pentru conținut... Ați putea ahge vreuna în mod special? D.B.: Nu știu. Sunt foarte legată de ediția pe care am făcut-o eu, aceea de 12 volu- me. Pentru că o am în raft, la mine. Am aproape tot ce s-a publicat, dar acolo e munca mea de vreo 20 de ani. D.P.: Dar dintre volumele princeps ale lui Blcga, care vă plac îndeosebi? D.B.: Foarte interesantă e coperta la Cru- ciada copiilor, din 1930. Am și jucat-o apoi cu păpuși de plastilină. Am făcut niște păpuși din plastilină și am montat-o. Am făcut decoruri, am făcut un fel de teatru. D.P.: Teatru cu păpuși? Unde? D.B.: Acasă, la Cluj. Aveam 10 ani. D.P.: Singură? D.B.: Singură, da. D.P.: Acasă. D.B.: Acasă, într-un dulap, așa, am mon- tat un teatru și am făcut figurile din plasti- lină. Și jucam piesa. Aveam și decoruri și o instalație de lumină făcută de un electri- cian. Și Mama stătea pe un scaun în spate- le dulapului și citea rolurile [râde], Eu spu- neam că are talent. Nu știu pentru care personaj. îmi plăcea cum citește rolul. D.P.: Nemaipomenit! Dar montarea asta ați făcut-o fără să știe nimeni la început, sau v-a asistat Mama tot timpul? D.B.: Nu mi-a dat idei, m-a ajutat doar așa, tehnic, nu știu cum să spun. De exem- plu, a chemat electricianul să facă instalația electrică. D.P.: Și Tata a știut de toate astea? D.B.: Sigur. Eu am făcut asta după ce piesa s-a jucat la Teatrul Maghiar, cu deco- rurile lui Demian. Acolo avusese loc pre- miera, în februarie 1940, la care am asistat și eu, și după aceea am citit-o de zeci de ori, o știam aproape pe de rost și am și montat-o așa... D.P.: Tatei i-aplăcut? D.B.: Da. D.P.: Și ați mai avut inițiative de genul ăsta, de-a vă juca de-a punerea în scenă ? D.B.: Nu. D.P.: Cred că a fost un dar foarte frumos, poate unic, pentru Tatăl dvs. D.B.: Da. D.P.: Semănați atât de izbitor cu el, ochii, gura, totul. Și cu bunica dinspre Tată. Dar de la Mamă ce aveți, în aspectul exterior? D.B.: Fărul, gura probabil, picioarele [râde]. D.P.: Blcga era tăcut și în familie? D.B.: Da, destul de tăcut. D.P.: Dtpăna amintiri? D.B.: Da. La masă, când luam masa îm- preună. Mai ales seara, la masă. Și poves- tea de-ale lui, de la bibliotecă, pe când lucra - ce citea, ce noutăți veneau în știin- ță, din străinătate, pentru că toate cărțile treceau prin mâna lui și... D.P.: Era un om calm întotdeauna? L-ați văzut vreodată furios, su părat, într-o criză de isterie? D.B.: Nu, nu, în nici un caz! D.P.: Era tot timpul calm, domol, așezat? D.B.: Calm, dar nu, nu domol, însă nu l-am văzut niciodată furios. D.P.: Pe Dvs. nu vă certa? Nu erați un copil neastâmpărat, care să-l incomodeze câteoda- tă? D.B.: Nu. D.P.: Probabil că ați moștenitșijirea Tată- lui, pentru că sunteți foarte veselă și expansi- vă. Râdeți mult și aveți un râs frumos... D.B.: Când îl amuza ceva, râdea, într-ade- văr. D.P.: Râdea din inimă, sincer? D.B.: Da, da. D.P.: Celebritatea Tatălui nu v-a făcut ge- loasă, nu v-a făcut să vă simțiți frustrată că trebuie să împărțiți gloria lui cu ceilalți, cu toată lumea, în fond, că nu vă aparține numai Dvs., ci tuturor? D.B.: Să știți că a fost și o perioadă, chiar în adolescență și tinerețe, când aproape îmi era frică să spun că mă cheamă Blaga. Așa era situația lui. Sunteți prea tineri ca să rea- lizați cum a fost în perioada aceea. D.P.: Dar după aceea, mai târziu, când era din nou recunoscut? N-ați avut sentimentul acela, că devine un personaj ușor înstrăinat, care aparține lumii intrigi, și nu doar fiicei, pe care o ținuse de mânuță până atunci? D.B.: Nu m-a preocupat niciodată ches- tiunea asta, că e celebru, raportul meu cu celebritatea lui. Iar dacă aparține tuturor e foarte bine! Interviu realizat de DORA PAVEL septembrie 2004 Număr ilustrat cu fotografii din Cimitirul lui Blaga. Copyright M.P. DOSAR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 17 Lirica erotică a lui Lucian Blaga recurge la retorici ale germinației sau ngenetă- rii, esențiale pentru universul imaginar ți- tanian, din prima perioadă de creație. în egală măsură, erotica autorului e traversa- tă de un motiv tutelar al „luminii", supus unor tendințe tensionate, ambivalențe. O manieră de identificare a iubitei cu un prin- cipiu cosmic supraordonat se dezvăluie tocmai în deschiderea universului erotic blagian, prin Lumina - al doilea poem din volumul de debut, plasat imediat după Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Imagi- narul configurează, din prima mișcare, un model cosmogonic similar celui eminesci- an, în toate articulațiile esențiale ale viziu- nii,: „Nimicul zăcea-n agonie,/ când sin- gur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»// O mare/ și-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă:/ o sete era de păcate, de doruri, de-a- vânturi, de patimi,// o sete de lume și soare". Echivalentă setei absolute „care soarbe" hiper-eonul eminescian, setea fiin- ței blagiene se îndreaptă către abstracțiuni, dar din sfera umanului („păcate", „doruri", „patimi"). Se constituie astfel un domeniu de definiție care nu trădează natura cosmo- logică și vizionară a imaginarului, dar pro- pune categorii ale ființei și nu ale cosmo- sului, categorii care sunt totuși înscrise într-o ordine ce depășește imanentul, con- cretul fizic, trivialul. Obsesia (clasicizată în fond) a „înaltu- lui" poetic (fie în ordine tematică, fie într-u- na a limbajului) î.și semnalează astfel pre- zența în poematizările lui Blaga. Vitalismul viziunii derivă din conotațiile stihiale ale descrierii („vifor nebun"), prin care e de- semnată o formulă a universului tulburat, iar prin aceasta viu, născut energic din „semnul" zeului Nepătruns. E o lume de semne așadar, care se cere citită de conștiin- ța lirică și apoi descrisă prin „cuvântarea" poetică a celei din urmă. Cuvântul poetic are, prin urmare, capacitatea de a reprodu- ce (mima?) creațiunea. El se instalează în centrul lumii poetice imaginate și se reven- dică de la gestul divin de întemeiere, deși cenzurat de nuanța uman prea umană a du- bitației, tradusă retoric prin interogație: „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept Lucian Blaga - erotica vitalistă Călin Teutișan când te văd,/ oare nu e un strop din lumi- na/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-n- setată adânc de viață?" Gestul poetic rapor- tat la esența primă a lumii este echivalent celui barbian de mai târziu (raportat la esența poeziei), al „ocolirilor temătoare" în jurul „restrânselor perfecțiuni poliedra- le“. Utopia artei ca substitut al lumii e străină însă conștiinței blagiene, care în- cearcă prin mijlocirea cuvântului poetic, ca singură magie accesibilă umanului, să des- copere (în sensul înțelegerii intuitive) toc- mai esențele, „ascunsul" acestei lumi, fă- când din artă o oglindă misterioasă, oblică a ei. Lumina ce „năvălește în pieptul" su- biectului îndrăgostit la vederea obiectului adorației sale face din acesta din urmă un echivalent al instanței divine. Generatoare de lumină, ființa iubitei, „minunată", păs- trează astfel atributele mistice ale creațiu- nii, păstrează semnul divin, oracular și activ al întemeierii. O frază poetică din prima parte a textului afirmă litera Scripturii („«Să fie lumină»"), caz în care poemul ar putea fi judecat în linia convențională a mi- tologiei biblice, dar segmentul final, unde se reafirmă simbolul femeii-lumină, devi- ne ambiguu: dacă personajul e gândit prin prisma unor elemente de cult marianic, linia ortodoxă e păstrată; dacă e vizat în schimb un principiu feminin legat de ideea de cuplu (eventual adamic), o „Evă" nici- decum efigie a păcatului originar, ci dim- potrivă, generatoare de lumină divină, ține deja de o hermeneutică biblică iconoclastă. Oricum, contează mai puțin posibilele tri- miteri dogmatice la textul religios, câtă vreme miza fundamentală a viziunii poeti- ce blagiene este mythos-\x[ în sine, în datele lui general valabile (dincolo de dogme par- ticulare) de elaborare a arhitecturii cosmi- ce și a umanului. Pulsiunile vitaliste se răsfrâng și asupra registrului chtonian al imaginii. Proiecția uraniană a eului duce la elaborarea unui model cosmologic în care cuplul e integrat organic în ritmurile surde, oculte ale pă- mântului: „Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu./ Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare/ curgea de-a lungul peste miriști ca un râu./ Tăcere-apăsătoare stăpânea pă- mântul/ și-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.// N-avea să-mi spună/ nimic pământul? Tot pământu-acesta/ neîndură- tor de larg și-ucigător de mut,/ nimic?// Ca să-l aud mai bine mi-am lipit/ de glii ure- chea - îndoielnic și supus - / și pe sub glii ți-am auzit/ a inimei bătaie zgomotoasă.// Pământul răspundea" (lământul). Curge- rea văzduhului „topit ca ceara" peste miriști e imaginea unificării polilor univer- sului într-un construct unitar, armonic, inundat de lumina solară. In mijlocul aces- tei ipoteze mitice de real, cuplul se pozițio- nează ca parte a întregului, integrată prin împărtășirea tăcerii universale. După apro- prierea „tăcerii", pasul al doilea pe care eul simte nevoia să-l facă, tot ca pe un demers integrativ, este înțelegerea „ritmurilor", în sensul lor de timp spațializat, care mode- lează, dincolo de structura universului, exis- tența lui. Ceea ce urmează e un model poe- tic de „traductologie" vizionară, căci pământul „răspunde" întrebării retorice a personajului prin zgomotele inimii iubitei. Punând urechea la pământ, eroul aude „a inimei bătaie zgomotoasă", care traduce, în semnale inteligibile și interpretabile, răs- punsul teluricului. Corespondența mistică dintre uman și cosmos „traduce" la rândul ei o imagine „antropocosmică", a unei Ființe integrale, subiect - obiect - cosmos, o utopie fericită a lui Unu gnostic, monadă arhetipală supremă rezultată în urma ero- tizării (în sensul de comuniune) globale a lumii și ființelor ce-o populează. Semn al lumii, subiect al poeziei și obiect absolut al iubirii, rună cosmică, fe- meia copleșește orizontul îndrăgostitului. Poetica vederii lasă loc atunci vizionaris- mului, sprijinit pe „înțelepciunea magu- lui", echivalentă „vrăjii": „înțelepciunea unui mag mi-a povestit odată/ de-un văl prin care nu putem străbate cu privirea,/ păinjeniș, ce-ascunde pretutindeni firea,/ de nu vedem nimic din ce-i aievea.// Și-a- cum, când tu-mi îneci obrajii, ochii/ în părul tău,/ eu, amețit de valurile-i negre și bogate,/ visez/ că vălul, ce preface în mis- ter/ tot largul lumii, e urzit/ din părul tău -/ și strig,/ și strig,/ și-ntâia oară simt/ în- treaga vrajă ce-a cuprins-o magul în poves- tea lui" (Din părul tău). Femeia-mister, echivalentă „păienjenișului" vrăjit, provoa- că „strigătul" în ființa subiectului - un stri- găt desemnând o voluptate vitalistă a trăi- rii directe a magiei, o excitație a conștiinței în raport cu taina „pătrunsă" și resimțită organic, o recuperare în fond a stării ori- ginare, prenatale, ca timp echinocțial al trăirii în integralitate, în Tot. Principiu în- văluitor, femeia cuprinde din nou ființa poetică într-o sferă „păienjinită", amețitoa- re, echivalentă unei beții a intuiției firii, unei descătușări a limitelor individualului, unei promisiuni a regenerării perpetue, unei cufundări definitive în esențele lumii. Iubirea stihială generează, pe de altă parte, un scenariu convulsiv și apocaliptic. O demonologie cosmologică a amorului înlocuiește „magia" mitică din viziunile apolinice cu „vrăjitoria" unor nocturnalii faustice, în care, în marginea nebuniei, subiectul îndrăgostit își „consumă" obiec- tul printr-o „ardere de tot" a ființei și a lumii: „Atâtea stele cad în noaptea asta./ Demonul nopții ține parcă-n mâini pă- mântul/ și suflă peste el scânteiAca peste-o iască/ năpraznic să-l aprindă./ în noaptea asta-n care cad/ atâtea stele, tânărul tău trup/ de vrăjitoare-mi arde-n brațe/ ca-n 18 • APOSTROF DOSAR flăcările unui rug./ Nebun,/ ca niște limbi de foc eu brațele-mi întind,/ ca să-ți topesc zăpada umerilor goi,/ și ca să-ți sorb, flă- mând să-ți mistui/ puterea, sângele, mân- dria, primăvara, totul./ în zori, când ziua va aprinde noaptea,/ Când scrumul nopții o să piară dus/ de-un vânt spre-apus,/ în zori de zi aș vrea să fim și noi/ cenușă,/ noi și - pământul" (Noi și pământul). Ciocni- rea convulsivă a principiilor opuse se sol- dează cu un cataclism cosmic. îubirea pus- tiitoare, fizica mistuitoare a unei combustii generalizate, puse sub semnul demoniei amoroase și al supraumanului, comunică imagini dintre cele mai puternice sub ra- portul cromaticii „însângerate", al gestua- lității titaniene. Suflul demonului inundă lumea și-i inflamează categoriile. Sub sem- nul „stelei căzătoare", scenariul se derulea- ză până la un „vârf" dramatic („să-ți mistui puterea" - suprem vampirism al eului), urmat de „moartea împreună" a cuplului („să fim și noi cenușă"), la un loc cu întreg universul și cu o întreagă vârstă („noap- tea") a lui. Retorica violentă e profund congruentă cu imaginarul pe care-1 confi- gurează și îl sprijină. Ritm spațializat, poe- mul comunică o senzualitate devastatoare între actorii scenariului - un mod nu prea obișnuit, în poezie, de integrare în tipare- le cosmice. Demonologia erotică blagiană nu e cu nimic mai puțin arhetipală decât viziunile sale apolinice. E însă, categoric, mai puțin eminesciană. Arald și Maria, „nemorții" vampirici eminescieni, produse spectrale ale unei demonologii lunare, per- turbatori ai ordinii firești a universului, sunt alungați din acesta și se refugiază pe vecie Jn domul mortuar al magului înțe- lept. In schimb, eul stihia! blagian domină universul, îl sfidează din postura demonic superioară a amorului-cataclism și îl con- sumă până la cenușă o dată cu propria fiin- ță. Dominând creațiunea, eul devine echi- valent Creatorului, pe care îl concurează cu violentă voluptate, deși conștiința morții e mereu prezentă. Scenariul etosului continuă în Nu-mi presimți? cu o substituție: moartea din Noi și pământul e înlocuită aici cu nebunia, în sensul unei frenezii vitaliste care comunică o sursă a vieții clocotitoare în „peștera" ființei poetice. Imaginarul uzează de for- mula corporalității ca spațiu închis, îngust, încarcerant, în care și din care energiile eului stau să izbucnească, latențe formida- bile ale unei capacități uriașe de a fi. Eto- sul, reprezentat prin prezența iubitei, figu- rată metaforic ca „picur de rouă-mbrățișat de raze de lumină", este catalizatorul aces- tei viziuni. O retorică liberă, mărturisind armoniile sacadate ale unui ritm intern, dezvăluie textul ca o emisie viscerală, in- candescentă de sens poetic, foarte capabilă de a configura la justa dimensiune și inten- sitate natura stării comunicate: „Nu-mi presimți tu nebunia când auzi/ cum murmu- ră vieața-n mine/ ca un izvor/ năvalnic într-o peșteră răsunătoare?// Nu-mi presimți vă- paia când în brațe/ îmi tremuri ca un picur/ de rouă-îmbrățișat/ de raze de lumină?// Nu-mi presimți iubirea când privesc/ cu patimă-n prăpastia din tine/ și-ți zic:/ O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu/ mai mare!?" Cheia construcției poematice e verbul „presimțirii". El scoate imaginarul poetic din orice posibilitate raționalistă, precum și din orice posibilitate retoric- confesivă. Persoana a doua interogativă („nu-mi presimți?") e- chivalează unei proiec- tări a stării subiectului în câmpul intuitiv al obiectului. De la aces- ta din urmă se așteap- tă o revelație, iar nu o definiție, a trăirilor celui dintâi. In plus, nici această revelație nu poate fi una „închisă", definitivă, ci e continuă și echivalează unui pro- ces de perpetuă rein- ventare și redescoperi- re a celuilalt. Sensul unei asemenea deschi- deri este dat în discurs tocmai de structura in- terogativă, care sparge granițele stricte ale enunțului și deschide porți către posibilități nelimitate de răspuns, deci de continuare a enunțării. In marginea „pră- pastiei" iubirii, perso- najul are revelația divi- nă, dovedind astfel o structură pasională pen- tru care excitația senzua- lă depășește limitele imanentului, ale simplei corporalități, înspre semnificații transcen- dente care leagă destinul cuplului de valo- rile supracategoriale ale divinului. Funcția unei astfel de imagini este, din nou, inte- gratoare. Pe urma ei scenariul erotic se re- levă ca „dans cosmic", iar actanții săi ca „ființe naturale". Faptul e cu atât mai cert cu cât figurarea poetică a acestor ființe este adesea duală, implicând aducerea în același spațiu al ființării atât a categoriilor lumi- noase, cât și a tenebrelor: „oare ar rodi-n ogorul meu/ atâta râs făr’ de căldura rău- lui?// Și-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,/ de n-ai fi frământată,/ Sfânto,/ de volupta- tea-ascunsă a păcatului?" (Lumina raiului). Deloc maniheistă, viziunea lui Blaga asu- pra ființei este dominată de unitatea con- trariilor și potențarea lor reciprocă, ceea ce sporește mult natura de autenticitate a „ca- racterelor" și a stărilor acestora. „Lumina" însăși, ca esență a lumii, este duală („De unde-și are raiul -/ lumina? - Știu: îl lu- minează iadul/ cu flăcările lui!"), are o func- ție bipartită, așa cum era deja anunțată din Eu nu strivesc corola... Coerența imaginaru- lui blagian se afirmă astfel, o dată mai mult, în toate articulațiile temelor și moti- velor. Elementele ce organizează universul poetic se aliniază coerent într-un sistem care devine tot mai mult un model al lumii ima- ginată subiectiv de sensibilitatea vizionară a eului liric. Eva blagiană din Poemele luminii e o fe- meie a „tainei". Ea reprezintă un arhetip al feminității, marcat de calitatea germinati- vă, nu doar într-o ordine a „feminității năs- cătoare", ci și într-o ordine spirituală. Fără îndoială că „taina" feminină e legată indi- solubil de ritmurile generative și regenera- tive ale cosmosului. De aici și instrumen- tarea personajului feminin ca element conținător de mister, un mister ce nu poate fi revelat decât cel mult intuitiv și care ră- mâne ocult până și principiului divin creaționist: „Când șarpele întinse Evei mărul (...) s-a-ntâmplat că-i mai șopti apoi/ și ceva în ureche (...) ceva ce nu se spune în scripturi.// Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume,/ cu toate că a ascultat și el (...) De-atunci femeia-ascun- de sub pleoape-o taină/ și-și mișcă geana parc-ar zice/ că ea știe ceva,/ ce noi nu știm,/ ce nimenea nu știe,/ nici Dumnezeu chiar" (Eva). Utopia vizionară romantică după care ochiul „închis afară", ce „înlăun- tru se deșteaptă", descoperă astfel Adevă- rul asupra esențelor lumii și ale ființei, e depășită aici de Blaga, pentru care taina ră- mâne în siguranță chiar și în câmpul vizio- nar, închisă. în abisurile ființei. Erosul poate intui că ca există, îi poate aproxima prezen- ța, însă e incapabil de a-i „citi" în întregi- me sensurile, ceea ce duce la o și mai mare putere fascinatorie. Speculativă, conștiința poetică elaborează presupoziții în raport cu acest mister. Una dintre ele oferă o ipo- teză mistică, ce leagă ideea „germinativă", ca atribut al feminității, de ideea de „mân- tuire", așa cum apare ea în mitologia eris- tică: „Strălucitoare-n poarta raiului/ sta Eva (...) și visătoare/ mușca din mărul/ ce i 1-a-ntins ispita șarpelui./ Fără de veste/ un sâmbure i-ajunse între dinți din fructul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,/ iar sâmburele se pierdu-n țărână, unde încolți./ Un măr crescu acolo - și alții îl urmară/ prin lungul șir de veacuri./ Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei/ a fost acela/ din care fariseii meșteri/ ciopli- ră crucea lui Isus" (Legendă). Gestul Evei devine un gest originar, care face posibilă mai apoi ipostaza mântuirii eristice - o ver- siune ce iese în afara dogmei teologice (după cum Blaga însuși, în Luntrea lui Caron, mărturisește că face adesea atunci când utilizează în chip liber asemenea ele- mente, ca mijloace de expresie poetică), dar rămâne în cadrele celui mai profund și coerent mythos. DOSAR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 19 Oricît ar părea de ciudată - din partea cuiva născut imediat după sfîrșitul celui de-al doilea război mondial în România - afirmația că „Blaga a fost unul dintre eroii culturali ai tinereții mele“ este adevărată. Pri- mele volume de poezii le-am văzut în biblio- teca lui Radu Enescu, dar ceea ce m-a atras cu adevărat a fost un volumaș în proză, inti- tulat Religieși Spirit. Ambele cuvinte care de- fineau titlul cărții erau tabu în anii cincizeci: religia era practicată în ascuns și despre ea se vorbea în șoaptă. Spiritul era perceput de ge- nerația mea ca un concept derivat, un fel de față schimonosită a „suprastructurii", ema- nație anemică și ea a unei „baze" solide, lumea materiei și a materialității. Știam că există o dinamică a acestei lumi, descrisă de materialismul dialectic. Splendida serie de traduceri din Hegel, printre care și Fenome- nokgia spiritului, tradusă de D. D. Roșea, încă nu apăruse (Radu îmi povestise cîte ceva despre această „fenomenologie", dar apariția prea frecventă a unor cuvinte de ne- înțeles, precum „imanent" și „transcendent", m-a speriat cumplit). Despre Feuerbach aflam doar prin intermediul lui Marx și En- gels și despre Mach prin Materialism și Em- piriocriticism (scrisă de Lenin, precizare pen- tru generația ’89!). Ceea ce m-a uimit a fost o observație simplă din prefața cărțuliei (îi mulțumesc pe această cale, încă o dată, unui bun prieten care mi-a oferit recent volumul în ediția prin- ceps; l-am luat cu mine în America, coinci- dență fericită). Blaga î.și propunea să consi- dere „fenomenul religios după metode și sub unghiuri proprii filosofici". Așadar, religia nu era doar o simplă născocire inventată pentru a servi drept drog, „opium", antine- vralgic pentru masele largi. Era un subiect complex care se preta la interpretări nuanța- te; în același timp realizam că filosofia are metodele sale proprii. Metode, la plural, nu o metodă doar. Al doilea lucru care îmi părea uimitor era constatarea autorului că „diver- gența de unghiuri și de procedee nu împie- dică totuși pe filosofi și pe teologi să ajungă uneori la aceleași rezultate". Această conclu- zie „subversivă" m-a pus pe gînduri: dacă așa stau lucrurile, a reflecta asupra conținutului actului religios și a crede - ceea ce pentru mine era echivalent cu a practica, a îndepli- ni poruncile Legii - sunt două activități care au un Joc geometric" comun. In felul aces- Epistolă despre Lucian Blaga Michael Finkenthal ta, diferența între „bază" și „suprastructură", așa cum ne învăța unica noastră filosofic de atunci, materialismul dialectic, dispare. Această revelație m-a imunizat față de dog- matismul marxist și mi-a deschis în același timp o portiță înspre filosofia sistematică. Ceea ce însemna, în contextul românesc, opera filosofică a lui Lucian Blaga. Dar Blaga nu se găsea nici în librării nici pe rafturile bibliotecii de la Palatul Culturii (la cea universitară nu aveam încă acces în acel moment; mai târziu aveam să aflu că nici acolo nu puteai să citești în mod liber cărți- le sale pînă spre sfîrșitul anilor șaizeci). După cîte-mi amintesc, înainte de plecarea mea din România fuseseră re-editate - în afara unui volum de poezie - doar trei fragmente din operele sale filosofice: Zăriși etape, Eiligia culturii și Experiența și spiritul matematic. Pînă la apariția (după ’89) a romanului său de sertar, Luntrea lui Caron, l-am uitat - sau mai bine-zis l-am „pus în paranteză". Și totuși nu de tot. Cînd am început să mă ocup de Benjamin Fondane-Fundoianu și am citit undeva (în Fals tratat de estetică, cred) despre felul în care acesta reconstituia originea actului poetic, mi-am adus aminte de Blaga. Fondane explica evoluția gîndirii filosofice (de la vechii greci și pînă la Nie- tzsche și Kierkegaard) ca fiind o continuă și progresivă renunțare la „gîndirea de partici- pare". Aceasta din urmă era - după Fonda- ne și mentorul său Lev Șestov - gîndirea omului dominat de prezența în cotidian a sacrului. Predominanța profanului, a „realu- lui" denudat de veșmîntul sacrului, a dus - pe de altă parte - la Socrate, care la rîndul Iui a deschis drumul pe care a mers filosofia de la Platon pînă la... Heidegger (pentru Fondane, și acesta din urmă făcea parte din aceeași tradiție, vezi Conștiința ni fericită și ultimul său eseu filosofic, Lunea existențială și dumineca istoriei). Dar sacrul nu dispare cu ușurință: Fondane credea că „gîndirea de participare" nu dispare cu totul, ci mai cu- rând este sublimată într-o nouă stare de agre- gare, aceea a poeziei. Poezia se naște deci la granița dintre sacru și profan, dintre „gîndi- rea de participare" și gîndirea rațională, lo- gică, a filosofici. în acest punct Fondane îl întâlnește pe Blaga. în capitolul „Sacrul" din Religie și Spirit (unde, pînă la un punct, Blaga îl urma fidel pe Rudolph Otto, dar numai pînă la un punct!) acesta scria: „Am vrea îndeosebi să atragem atenția asupra mu- tabilității, ce-i revine «magicului» sau «sa- crului», în sufletul uman... sentimentul sa- crului îndură «transferuri» de la un obiect asupra altuia.. în urmă cu vreo zece ani am încercat să lansez o „inițiativă Blaga" în afara granițelor României. Tocmai terminasem, împreună cu prietenul meu Bill Kluback - profesor de fi- losofic pe atunci la New York City Univer- sity - o carte despre Cioran, în care eu îl men- ționasem pe Blaga. Bill a găsit interesante relatările mele și mai ales, specialist fiind în neo-kantieni, a intuit imediat că există pro- babil în opera filosofului român o reacție față de această tradiție așa cum s-a întrupat ea de la Hermann Cohen la Ernst Cassirer. M-a întrebat ce și cît din sistemul pe care i-1 de- scrisesem a fost tradus în engleză. „Din pă- cate, mai nimic", i-am răspuns. După cău- tări prin biblioteci și pe internet am ajuns la traducerea în franceză a Eonului Digmatic. Și-a procurat cartea și a citit-o imediat. A găsit interesantă diviziunea dintre plus și minus-cunoaștere, între gîndirea paradisiacă și cea luciferică, dar la un moment dat, în mijlocul lecturii, a remarcat, „prea multă epis- temologie". Cîteva zile mai târziu mi-a spus la telefon, „îmi pare foarte interesantă totuși ideea «antinomiei transfigurate»" (după ce a murit, am găsit în exemplarul pe care-1 citi- se o singură subliniere, îa sfîrșitul capitolu- lui despre paradoxurile metafizicii: „Ainsi le paradoxe dogmatique avoisine-t-iî dange- reusement le Non-Sens; ă ceci preș qu’il im- plique le postulat d’une solution au-delă du îogique et du concret; mais alors, le voisina- ge dangereux redevient un immense et salu- taire eloignement, et ce qui semble etre un Non-Sens pourrait bien se reveler comme l’expression d’un inaccessible Sens Ultime"). „Acest Blaga al vostru (!) pare a fi interesant în mai mult decît un singur domeniu al fi- losofici", conchidea Bill. Ce-ar fi să publi- căm o selecție, o antologie de fragmente fi- losofice?, ne-am întrebat la unison. Timp de cîteva luni m-am străduit să fac o selecție; apoi a venit rîndul discutării traducerilor și a editurilor care ar putea fi interesate să o publice. în același an, am întîlnit la Tîrgul Internațional al Cărții de la Ierusalim mai mulți editori din România. Din vorbă-n vorbă, am ajuns la concluzia că am putea tenta o colaborare între un editor român și unul american. Noi urma să-l găsim pe aces- ta din urmă, editorul român trebuia să facă o traducere cît de cît rezonabilă în engleză a fragmentelor alese, pe care noi doi urma să o transformăm într-o versiune finală. Ajunși la acest punct, cineva a pus întrebarea drep- turilor de autor. „Nu va fi ușor", a venit răs- punsul din România, care apoi s-a repetat vreme de cîțiva ani ca un ecou. N-am crezut atunci și nu cred nici astăzi că acesta a fost motivul pentru care proiectul a eșuat. Cred că dincolo de aspectele formale ale lucruri- lor, ceea ce a împiedicat realizarea sa a fost părerea unor specialiști (pe care am auzit-o adeseori după aceea), că Blaga nu mai este relevant astăzi, că sistemul său este, sub mai toate aspectele sale, depășit. Poate că sub cerul „infranegru" al post- modernismului (să mă ierte Dumnezeu Ași colegii mei fizicieni!) așa stau lucrurile. în lumina crudă, aruncată asupra cunoașterii, a mecanismelor și a motivelor sale, de către criticii gîndirii cinice sau deconstructiviștii de toate culorile curcubeului, Blaga poate să apară oarecum demodat; dar dacă sub pra- ful care acoperă sistemul său se mai găsesc totuși cîteva diamante căzute din corola de minuni a lumii? Columbia, 15 aprilie 2005 20 • APOSTROF DOSAR Transilvania în ruine Lukăcs Jozsef Situația Cimitirului vechi din Lancrăm este numai unul dintre exemplele care arată atitudinea autorităților tăță de moște- nirile trecutului. Datorită unui demers sus- ținut și categoric, distrugerea ambianței mormîntului lui Blaga este cunoscută în întreaga țară. In legătură cu profanarea acestui loc sacru al culturii și spiritualității române din Transilvania se scrie în ziarele și revistele din toată țara, se discută în emi- siuni de televiziune sau de radio. Din acest punct de vedere este un caz fericit. Sub presiunea opiniei publice poate că se va re- para stricăciunea provocată. Alta este situația celorlalte monumente din Transilvania. în ultima jumătate de secol s-a reușit distrugerea unei părți im- portante din moștenirea arhitecturală a Transilvaniei. Cetăți, castele, biserici, clă- diri reprezentative sînt lăsate să se degra- deze și să se dezintegreze șub privirile in- diferente ale autorităților. între explicațiile acestora pe primul loc stă lipsa banilor. Acest argument poate fi credibil numai atunci cînd este vorba de reconstrucția unui monument. în urmă cu cîteva dece- nii imensa majoritate a monumentelor nu s-a aflat în starea deplorabilă de astăzi. Ne- păsarea autorităților este de vină că monu- mentele cad în ruine. Se știe că întreține- rea unui imobil necesită mai puține fonduri decît reconstrucția. în deceniile so- cialismului, politica autorităților și în acest domeniu a fost una ipocrită, de fațadă. Unele monumente, cele aflate în văzul tu- turor, erau restaurate exemplar, dar în același timp, cu un cinism răuvoitor, alte monumente erau lăsate să se distrugă sau chiar demolate de autorități. în prezent, autoritățile locale sînt ace- lea care contribuie în mod decisiv la pier- derea moștenirii arhitecturale a țării. în de- ceniile trecute au fost învățate că mana cerească vine de la București, de acolo tre- buie să vină inițiativa, indicația și finanța- rea pentru orice investiție. Acestă neputin- ță a fost însușită atît de profund de cea mai mare parte a funcționarilor statului, încît, după 15 ani de la schimbarea regimului, unii reprezentanți ai autorităților locale așteaptă încă banii de la București, nefă- cînd nici cele mai mici gesturi de a procu- ra fonduri interne sau externe pentru proiectele de importanță locală. Ba mai mult, am ajuns acolo încît trebuie să ne gîndim la binefacerile unei conduceri cen- trale, care ne-ar putea apăra de gafele (citește: prostia) unor funcționari locali aleși în mod democratic. Mă gîndesc la si- tuația cimitirului lui Blaga. După părerea mea, nu lipsa banilor constituie cel mai important impediment în îngrijirea monumentelor. De cele mai multe ori, reprezentanții administrației lo- cale, primarii și consilierii locali, habar nu au ce moștenire se află pe teritoriul locali- tății lor. Ei nu cunosc deloc istoria, nu au nimic în comun cu trecutul și cu tradiția locală. Pentru a-mi susține afirmația, folo- sesc un argument logic foarte simplu: un om întreg la minte nu aruncă la gunoi un obiect valoros. Acest obiect ajunge la gunoi numai dacă proprietarul nu-i cunoaște valoarea sau dacă proprietarul nu este în totalitatea facultăților sale mintale. Nici argumentele de ordin financiar, de pildă posibilitatea atragerii unor surse de bani din turism, nu sînt suficient de con- vingătoare încît să trezească interesul au- torităților asupra acelor comori care ar putea asigura atracția turistică pentru o lo- calitate. Lancrămul, de exemplu, se poate mîndri numai cu faptul că acolo s-a născut și acolo este înmormîntat Lucian Blaga. Oricine este întrebat despre Lancrăm amintește de Blaga. Dacă un turist se oprește în această localitate nu o face pen- tru nimic altceva, decît să viziteze mormîn- tul lui Blaga. Or, conducerea localității bat- jocorește chiar acest loc. Iar preotul localității își instalează gazul, construind conducta de gaz deasupra mormîntului lui Blaga. Oare cine a acordat aprobările pen- tru această lucrare, dacă aceste aprobări există? Dar la Lancrăm, cum se știe, nu este nevoie de nici un fel de aprobare: domnul primar decide pe propria răspundere unde și ce se poate construi în localitatea lui. Probabil și domnul părinte face la fel: el are nevoie de gaz, deci face instalația cea mai ieftină cu putință. Ce treabă are el cu un monument funerar declarat monument istoric? El este apărătorul moralității între enoriașii săi. Nu se ocupă de fleacuri cum ar fi răscolirea și profanarea unor mormin- te. Iar exemplele pot continua. La Deva se află în stadiu de finalizare ascensorul care va transporta oamenii în cetatea Devei. S-a tăiat o fîșie din pădurea ce acoperă dealul cetății (mai contează faptul că întreagul deal pe care este situată cetatea este decla- rat rezervație naturală?) și s-au construit stâlpi din beton și metal. Toată instalația arată ca o cicatrice urîtă pe un obraz, vizibilă de la o distanță de cîțiva kilometri de oraș. Sus, în cetate, a fost stricată o porțiune din zidul cetății, unde s-a făcut stația finală a ascensorului, făcută frumos, din imitație de marmură colorată, pavată cu gresie de ul- tima modă și vopsită într-un alb imaculat. Numai aspectul general nu a contat. Cum se încadrează această construcție în ansam- blul cetății Devei? Ce mai contează! Pen- tru onorabilul investitor austriac important este ca turiștii să fie aduși sus, în cetate, să bea bere. Și încă un amănunt: construcția ascensorului a blocat, a făcut impracticabil drumul folosit de secole care ducea spre ce- tate prin tunelul tăiat în stîncă. Sacrificăm totul de dragul unei modernități prost înțe- lese! Sînt curios, există aprobări pentru această lucrare? Oare cine a aprobat tăie- rea pădurii și instalarea unui ascensor zgo- motos, înconjurat de plasă de sîrmă, pe te- ritoriul unei rezervații naturale? Cine a aprobat ridicarea unei construcții chiar pe locul zidurilor cetății? Nu departe de Deva, la Ilia, putem vi- zita un alt monument. Este vorba de bas- tionul încă existent al cetății de la Ilia, unde s-a născut cel mai mare principe al Tran- silvaniei, Gabriel Bethlen. Am amintit că bastionul poate fi vizitat. Da, trebuie doar să sari gardul spitalului special (unde acce- sul este interzis), în curtea căruia se află monumentul, trebuie să traversezi depozi- tul de gunoaie (cel puțin asta este impre- sia vizitatorului văzînd mormanele de gu- noaie, de moloz și de leșuri în putrefacție) și ajungi la dădirea-monument istoric. Iar aici ne întîmpină miracolul: se lucrează la clădire. Este refăcut, deja, acoperișul, se fac studii ale zidurilor, cu intenția de a efectua o restaurare corespunzătoare. Lucrarea este finanțată de Fundația Sfântul Francisc. Adică, de un orfelinat! A trebuit să vedem și asta: fundația care administrează orfeli- natul înființat de călugărul franciscan Csaba Bojthe a cumpărat clădirea și a în- ceput reconstrucția ei. O palmă pe obrazul autorităților locale (cărora însă nu le pasă!). Cea mai veche și mai vestită clădi- re din Ilia, pe care autoritățile locale nu au putut-o folosi, este restaurată de un orfe- linat. Nu știu dacă există vreun muzeu local în Ilia. Dacă da, trebuie să fie într-o locație mai adecvată decît casa natală a principelui Gabriel Bethlen, cea mai ilus- tră personalitate născută la Ilia. Să sperăm că peste cîțiva ani clădirea restaurată va atrage turiștii care trec prin valea Mure- șului și că ei se vor opri pentru a-1 evoca pe ilustrul personaj din istoria României, care pînă acum nu a meritat să fie amintit nici măcar pe o placă comemorativă în limba română. Vizitînd monumentele din județul Hu- nedoara putem ajunge la Densuș. Minuna- ta și enigmatica biserică, care este amintită în toate cărțile de istorie și care este dată ca exemplul cel mai elocvent de arhitectu- ră medievală românească, este foarte fru- mos restaurată și bine îngrijită. Amabilul paroh ortodox ne întîmpină, ținînd o ade- vărată prelegere despre istoria și arhitectu- ra bisericii. Printre altele, ne povestește că ilustrul lăcaș de cult a fost vizitat de amba- sadorul Statelor Unite, Michael Guest, care, impresionat fiind de această biserică, a donat pentru restaurarea ei 20.000 de dolari și a făcut demersuri la Ministerul Culturii din România pentru ca și această instituție să contribuie la terminarea lucră- rilor de restaurare. Așa a ajuns biserica din Densuș la înfățișarea sa actuală. Din păca- te, banii nu au fost de ajuns și pentru res- taurarea frescelor, datînd din sec X\' aflate în interiorul bisericii. „Acuma așteptăm un alt demnitar din străinătate, care poate ne va da banii necesari" - își încheie prezen- tarea parohul de la Densuș. O soartă mult mai crudă au castelele din Transilvania, foste centre de putere feu- dală, unde a fost concentrată cea mai mare parte a avuției produse de populația țării. La sfîrșitul Celui de-al Doilea Război DOSAR Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 21 Două amintiri despre Blaga Marta Petreu: București, 24 fe- bruarie, 2005: Dorii o să poves- tească despre un volum, un manu- scris al lui Lucian Blaga prin 1954-1955. Era bătut la mașină. Dorii Blaga: Era un caiet bătut la mașină pe foi A4, în care, pe mă- sură ce Tata scria poezii, mi le trimi- tea și-mi spunea unde să le lipesc. Sau să acopăr o poezie la care a re- nunțat. Și nu era gros, era mai sub- țire decît un caiet și se putea împă- tura în două. Deci, la formatul jumătate A4 și, ca să nu-1 las ni- căieri la vedere, l-am introdus între căptușeală și pielea poșetei, în sin- gura mea poșetă de piele încăpă- toare și pe care o purtam tot tim- pul. Și umblam cu el acolo. Și Tata avea două motive să-și ascundă po- emele: întîi, că îi era frică de Secu- ritate, natural, mai ales că erau poezii cu iz politic; și-n al doilea rînd, îi era frică și de poeți. El nu voia ca poemele să circule, pentru că, spunea, fără să vrea, nu din in- tenția de a fura, o metaforă se im- primă undeva în fundul memoriei unui poet, iar el însuși nu putea publica. M.P.: Și pînă cînd l-ați ținut acolo, în poșetă? D.B.: Tăi, pînă cînd m-am măritat cu Tudor Bugnariu. M.P.: Fantastic. Nu vă era frică că pierdeți poșeta? D.B.: Nu. Nu, nu. [ride] * D.B.:Unul din cele mai frumoase vise din viața mea a fost cu Arghezi, pe care nu l-am cunoscut personal. Cred că e o frustrare a mea, că niciodată nu l-am văzut pe Tata scri- ind o poezie. Era ca la Thomas Mann, nu aveam voie să intru. El și-n plimbare și le făcea în cap, pe urmă le punea pe hîrtie, dar... A fost după moartea Tatii. Am intrat într-o cameră cu pereții albi, nu prea mare, nu era nici o mobilă. Și, așa intr-un colț, nu chiar în colț, era un fotoliu. Foarte banal. Și ședea Arghezi cu basca pe cap și cu un su- port pe genunchi și scria. S-a uitat la mine, n-am vorbit și eu m-am dus pînă lingă el. Și așa, cum ar fi brațul fotoliului aicea, am înge- nunchiat și, peste mina lui, m-am uitat cum scrie. Și-am văzut o poezie întreagă, cu grafia foarte fru- moasă a lui Arghezi. Nu a Tatii, a lui Arghezi. Și asta e tot. Doctorul Dan zicea că am vise bune pentru manualele de psihiatrie, de psi- hanaliză. Fragmente consemnate de Maria Petreu Mondial, aceste castele erau locuite și bine întreținute. Astăzi, în cel mai bun caz, sînt transformate în ospicii sau în internate pentru persoane cu nevoi speciale. Spun că asemenea cazuri sînt fericite deoarece, în aceste situații, măcar zidurile au fost păs- trate. Alte castele au fost și sînt în conti- nuare distruse piatră cu piatră, cu ajutorul autorităților locale și al cetățenilor „descur- căreți". Cazul castelului de la Bonțida este cel mai cunoscut, deoarece a fost cel mai mare și mai frumos castel din Transilvania, în toamna anului 1944, germanii l-au in- cendiat în semn de răzbunare, dar acest in- cendiu nu a provocat distrugeri irecupera- bile. Dacă s-ar fi restaurat atunci, poate am fi putut admira și astăzi acest Versailles al Transilvaniei, cum a fost numit în urmă cu 60-70 de ani. Din castelul lăsat în paragi- nă au fost furate mobilierul, apoi țiglele, după care degradarea a devenit galopantă și ireversibilă. Fără acoperiș, zidurile au în- ceput să se strice, transformîndu-se în mine de materiale de construcții pentru satele din zonă. Imensul parc dendrologic, plan- tat și îngrijit de familia Banffy timp de se- cole, care ar putea să fie azi o altă atracție a zonei, a fost tăiat de localnici și folosit ca lemn de foc. Atunci au intervenit autori- tățile locale: au hotărît adunarea pietrelor, în vederea stopării degradării castelului. Au plătit oameni, care primeau bani în funcție de grămezile de piatră adunate. Fiind vorba de bani, cetățenii au devenit cointeresați. Au început să adune pietre. Cînd nu mai erau pietre de adunat, aceștia au început să procure, dărămînd și spărgînd statuile ba- roce de pe frontispiciul castelului. Au făcut treaba temeinic, întrucît astăzi mai putem admira uriașa galerie de statui a castelului de la Bonțida numai în fotografii. Castelul de la Bonțida a început, totuși, să fie restaurat, și în fiecare an se organi- zează zilele castelului, în vederea sensibili- zarea opiniei publice față de această con- strucție atît de importantă din istoria Transilvaniei. O soartă mai tragică are cas- telul de la Mănăstirea, de lîngă Dej. Caste- lul familiei Komis era într-un stadiu excep- țional în anul 1947. Astăzi este așa de degradat, îneît nu cred că mai poate fi re- construit. Ne-am întors la Deva să vizităm celă- lalt monument al orașului: Mcgna Curia, palatul construit de principele Gabriel Bethlen în stil renascentist, care îndeplinea rolul de palat princiar al Transilvaniei. în această clădire funcționează, încă din anii F880, muzeul de istorie care ar trebui să prezinte cea mai bogată cojecție de vestigii dacice și romane din țară. însă muzeul este în „reparații" de foarte mulți ani. Geamu- rile sînt sparte, tencuiala a fost îndepărtată și nu a mai fost refăcută. Pe treptele cînd- va grandioase ale palatului crește iarba, do- vadă că nu prea se mai umblă pe acolo. O imagine dezolantă, dar simbolică pentru monumentele din Transilvania: nu reușim să întreținem și să folosim clădirile repre- zentative. Autoritățile se apucă de repa- rații, după un timp scurt sistează lucrările din cauza epuizării fondurilor. După aceea, lucrările trenează cîteva decenii, în timp ce monumentul se degradează și mai mult, astfel îneît este nevoie de sume mult mai mari să fie adus măcar în stadiul în care a fost înainte de începerea lucrărilor de res- taurare. Cum să numesc acest lucru, dacă nu o iresponsabilitate totală din partea au- torităților? Muzeul de istorie de la Deva nu este un caz singular, pot să aduc măcar încă un exemplu: muzeul de istorie de la Turda. Această instituție și-a închis porțile cel puțin cu zece ani în urmă, tot pe motivul că se restaurează. însă, de ani de zile, nu se mai face nimic, nu există semne că cine- va ar lucra acolo, clădirea este lăsată în paragină, fără tencuială, închisă în spatele unui gard din tablă. Turiștii care o vizitea- ză sub conducerea unor ghizi, care încă mai au la suflet istoria Turzii, prezintă această clădire ca pe o întrupare a expresiei sic transit gloria mundi: așa trece gloria lumii, gloria trecutului, în cazul de față. Clădire a administrației minelor de sare de la Turda în evul mediu, locul unde au lo- cuit principii Transilvaniei cînd veneau la Turda cu ocazia zecilor de Diete (Parla- mente) ale țării care au fost convocate în acest oraș, muzeul din Turda nu poate fi ținut deschis deoarece nu se găsesc funcțio- nari, nici la primăria Turzii și nici la Minis- terul Culturii, care să facă un gest de bu- năvoință față de muzeul unei localități care a fost una din cele mai importante în Transilvania, atît în perioada romană, cît și în evul mediu. Neexistînd un muzeu local, unde oamenii să învețe istoria locu- lui, ei vor deveni ca personajul acela de po- veste care a aruncat la gunoi tezaurul din lada bunicului, fiindcă a găsit în ea numai lucruri vechi. Rubrica Dosar este îngrijită de 22 • APOSTROF DOSAR FILOSOFILOR Criza de motivație. Habermas și Ratzmger Andrei Marga Joseph Ratzinger, acum Papa Benedict al XVI-lea. BSatholische Akademie din Miinchen a IV avut excelenta idee de a organiza, la 28 ianuarie 2004, o dezbatere directă între Jurgen Habermas și o personalitate teolo- gică de cea mai largă notorietate, Joseph Kardinal Ratzinger, pe tema „bazelor mo- rale ale unui stat liberal". Dezbaterea care a avut loc și-a câștigat relevanța nu numai din reprezentativitatea culturală a preopi- nenților, nu numai din împrejurarea că în spatele numelui lor se află opere înscrise definitiv în filosofia și teologia mondială, nu numai din faptul că Habermas și Ra- tzinger sunt veritabile conștiințe ale tim- pului nostru, ci și din aceea că, indirect, abordările fiecăruia îl priveau până atunci predominant critic pe celălalt. Pentru a sublinia importanța evenimentului, direc- torul de la Katholische Akademie, Florian Schuller, l-a prezentat pe Habermas drept „cel mai influent filosof german de la Marx, Nietzsche și Heidegger încoace", și pe Cardinalul Ratzinger ca veritabil „Trai- ner" al Bisericii Catolice. Florian Schulller a arătat că „fiecare dintre cele două nume, «Ratzinger» și «Habermas», desemnează astăzi o întreagă lume intelectuală, iar ambii, împreună, formează una din cele mai stimulative perechi de dezbatere ce se pot imagina acum - probabil nu doar în spațiul de limbă germană - în ceea ce privește reflecția asupra principiilor exis- tenței umane". în cele ce urmează redăm punctele de vedere prezentate de Haber- mas și Cardinalul Ratzinger și evocăm neașteptate convergențe între cei doi proe- minenți parteneri ai unei dezbateri epocale. Habermas a abordat tema „bazelor pre- politice, morale ale unui stat liberal" ple- când de la întrebarea pusă de Ernst-Wolf- gang Bokenforde, în Die Enstehur^ des Staates als Vo^efanff der Sdkularisation (1967), în felul următor: pot să fie asigu- rate presupozițiile normative ale unui stat liberal, secularizat, pe care acesta nu le poate garanta?¹ Este, în alte cuvinte, destul de sigur că statul de drept democratic își va putea înnoi resursele fără să tematizeze tradițiile etico-religioase pe umerii cărora stă? Habermas a căutat, în dezbaterea de la Miinchen, să dea un răspuns la această întrebare plecând de la situația lumii din zilele noastre. Este astăzi de recunoscut retrospectiv că doctrina modernă a drepturilor omului, tradiția dreptului rațional, care au fost pre- luate în interpretări secularizate, au fost posibile înăuntrul unor viziuni monoteis- te, în orice caz religioase. „Istoria teologiei creștine în evul mediu, mai ales scolastica târzie spaniolă, aparțin în mod natural ge- nealogiei drepturilor omului"¹. Legitimă- rile statului modern s-au făcut însă prin re- curs la resursele profane ale filosofici din secolele 17 și 18. întrebarea foarte precisă care se pune este dacă statul secularizat poate să își asigure resursele de motivare în așa fel încât cetățenii nu numai sa folo- sească libertățile și drepturile, ci și să fie gata să facă, la nevoie, sacrificii pentru apă- rarea și promovarea acestora. Orice variantă a statului liberal secula- rizat ar fi gândită, „virtuțile politice, chiar dacă pot fi «pretinse» doar la un nivel mo- dest, rămân esențiale pentru menținerea unei democrații. Ele sunt chestiuni de so- cializare și de integrare în practicile și mo- durile de gândire ale unei culturi politice liberale. Statusul de cetățean al statului este, într-o oarecare măsură, inculcat într-o societate civilă care trăiește din resurse spontane, dacă vreți «prepolitice». De aici nu rezultă că statul liberal nu este capabil să-și reproducă premisele sale motivațio- nale din componentele sale secularizate. Motivele pentru o participare a cetățeanu- lui la formarea opiniei și voinței se hrănesc însă, desigur, și din proiecte etice de viață și din forme de viață culturale"³. între timp, societățile își lărgesc cadrele de cu- prindere în direcția unei Weltbwgei^esell- schaft structurată de norme, care este cel puțin un orizont de abordare a probleme- lor. Pe această direcție fiind, societățile pot asigura „solidaritatea" de care au nevoie Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 23 numai atunci când „principiile dreptății află ancorare în împletirea deasă a orientă- rilor culturale valorice". „Pe de altă parte, între timp, refugierea în sfera privată a ce- tățenilor statelor democratice a crescut sub diferitele ei aspecte. Privatismul cetățenesc de stat s-a întărit prin descurajanta pierde- re a unei formări democratice a opiniei și voinței, care odinioară a funcționat, pe ju- mătate, doar în arenele naționale și care, de aceea, nu mai face față în procesele de decizie deplasate pe plan supranațional"⁴. O „tendință de depolitizare a cetățeanului" este susținută din multe părți ale evoluției societăților democratice actuale. In această situație - iar aici avem un pas nou în concepția filosofului - Habermas propune ca dosarul deja clasicizat al secu- larizării (cu un postmodernism ce acuză autodestrucția raționalității moderne și cu o Biserică Catolică rezervată față de curen- tele umanismului, iluminismului și libera- lismului) să fie redeschis, spre o nouă exa- minare. „lin consider că este mai adecvat ca întrebarea dacă o modernitate ambivalență se va stabiliza doar din resursele seculare ale unei rațiuni comunicative să nu fie pusă în sensul criticii rațiunii și dusă la exagerare, ci să fie abordată nedramatic, ca o întrebare empirică deschisă. Cu aceasta nu aș vrea să aduc în discuție fenomenul continuității re- ligiei într-un context mai departe seculari- zator, ca simplu fapt social. Filosofia trebuie să ia în serios acest fenomen în același timp din interior, ca o provocare cognitivă"⁵. Teza - nouă în scrierile lui Habermas - pe care filosoful o apără în 2004, în întâl- nirea de la Miinchen, este aceea că filoso- fia și religia rămân, cum Kant și Hegel au argumentat, cu delimitări clare ale câmpu- rilor lor de competență, ale „frontierelor" lor. Dar, spre deosebire de clasicismul ger- man, trebuie renunțat, spune Habermas, la „pretenția filosofică" de a stabili ceea ce în tradițiile religiei „este adevărat sau fals". „Respectul care merge mână în mână cu această abținere a judecății se întemeiază pe respectul față de persoane și feluri de viață ce își trag integritatea și autenticita- tea în mod evident din convingeri religioa- se. Dar respectul nu este totul; filosofia are motive să se raporteze cu disponibilitatea de a învăța la tradițiile religioase"⁶. Jurgen Habermas și Joseph Ratzinger Habermas admite că s-a intrat într-o „societate postseculară". în situația în care integrarea în societățile modernității târzii este în pericol, ca urmare a faptului că „echilibrul dinte cele trei medii ale integră- rii sociale este periclitat, căci piețele și pu- terea administrativă elimină din mereu mai multe domenii de viață solidaritatea socia- lă", este nevoie de reevaluarea resurselor motivaționale. „Este astfel în interesul pro- priu al starului constituțional să-și apropie, cruțându-le, toate resursele culturale din care se alimentează conștiința normelor și solidaritatea cetățenilor"⁷. „Societatea post- seculară" este societatea în care „seculari- zarea" este reinterpretată ca un „proces de învățare complementar", ce se referă la mentalități profane și religioase deopotri- vă, preluate fără evaluări a priori și în mod reflexiv. „Neutralitatea conceperii puterii de stat, care garantează libertăți etice egale pentru fiecare cetățean, nu este conciliabi- lă cu generalizarea politică a unei optici se- cularizate asupra lumii. Cetățenii seculari- zați, atât timp cât ei apar în rolul lor de cetățeni ai statului, nu pot să-și permită nici să nege reprezentărilor religioase ale lumii, în mod principial, un potențial de adevăr și nici să conteste concetățenilor credincioși dreptul de a aduce contribuții la discuțiile publice în limbaj religios"⁸. Cardinalul Ratzinger a evocat dezvol- tări din societățile de astăzi ce reclamă un apel nou la religie pentru ca omenirea să rămână în limitele unei vieți demnă de a fi trăită de oameni. Pe de o parte, „formarea unei societăți mondiale", pe de altă parte, dezvoltarea fără precedent a capacităților tehnice ale umanității de a distruge, trans- formă problema „bazelor etice ale culturi- lor ce se întâlnesc" într-o problemă urgen- tă a timpului nostru. Proiectul lui Hans Kung, al PRi/feîZra.r-ului, semnalizează urgen- ța, chiar dacă lasă loc obiecțiilor, așa cum Robert Spaemann, în Weltetbos als «Pro- jekt» (2000)’, a arătat. „Mi se pare evident - subliniază Cardinalul Ratzinger -, că ști- ința ca atare nu poate genera un astfel de ethos, o astfel o conștiință etică înnoită nu rezultă drept produs al dezbaterilor științi- fice"¹⁰. Ca o altă situație, schimbările ta- bloului lumii și ale reprezentării omului, ce au rezultat din cunoștințele științifice crescânde, au destrămat „vechile certitu- dini morale". Există însă o „responsabili- tate a științei" pentru umanitatea omului și, mai ales, o „responsabilitate a filosofici" - aceea de a însoți critic dezvoltarea dife- ritelor științe. în sfârșit, „este sarcina poli- ticii să pună puterea sub măsura dreptului și să asigure folosirea cu sens a acesteia". Forța dreptului are a prevala în fața drep- tului forței, a arbitrarului, a abuzurilor. „Libertatea tară de drept este anarhie și, de aceea, este distrugere a libertății"¹¹. Pentru Cardinalul Ratzinger dreptul trebuie să rămână astfel construit încât să fie un „vehicul al dreptății", și nu „privile- giu al celor ce dețin puterea". Regula ma- jorității, adoptată de „sistemele democra- tice de formare a voinței politice", ar trebui privită însă nu doar sub aspectul tehnic al adoptării deciziilor, ci și sub aspectul moral. „Inclusiv majoritățile pot fi oarbe sau nedrepte"¹². Problema bazelor etice ale dreptului se pune, ca urmare, cu o acuita- te sporită. Dreptul este el însuși precedat de asumpții care îl depășesc, ca drept, și țin de altă sferă a spiritualiății. La toate acestea se adaugă „provocări- le" la adresa puterii, a dreptului și a mora- lei din realitățile lumii de astăzi. „Umani- tatea - așa vedem noi lucrurile acum - nu are deloc nevoie de un mare război pentru a face lumea improprie pentru a fi trăită. Forțele anonime ale terorismului, ce pot fi prezente în orice loc, sunt destul de puter- nice pentru a penetra orice în viața cotidia- nă, încât rămâne spectrul accesului elemen- telor criminale la marile potențiale de distrugere și astfel primejdia de a arunca, în afara sferei politicii, lumea în haos"¹³. Cu aceasta se pune problema surselor din care se alimentează terorismul. Cardinalul Ratzinger a observat, în in- tervenția sa la dezbaterea de la Miinchen, că „este îngrijorător că cel puțin parțial te- rorismul este motivat moral", din „fana- tism religios"¹⁴ și a invocat apelul la rapor- turi de asuprire și la religie din mesajele teroriștilor islamici. Celebrai teolog a pus, ca urmare, explicit întrebarea: „nu ar tre- bui aici ca religia să fie pusă sub controlul (Kuratri) rațiunii și delimitată cu grijă?"¹⁵ Și religia are de participat la promovarea „libertății și toleranței universale", după cum doctrinele moderne ale drepturilor omului au nevoie astăzi de o neîntârziată dezvoltare. „Poate ca astăzi ar trebui ca în- vățătura despre drepturile omului să fie în- tregită cu o învățătură despre îndatoririle omului și despre limitele omului, iar aceas- ta ar putea acum să ajute la înnoirea între- bării dacă nu ar exista un drept al rațiunii pentru om și poziția lui lume"¹⁶. în acest sens, creștinismul oferă perspectiva de răs- puns. „Chiar dacă cultura seculară a unei raționalități riguroase, despre care domnul Habermas ne-a prezentat un tablou impre- sionant, este mai departe dominantă și se înțelege pe sine ca necesară, înțelegerea creștină a realității este, ca și până acum, o forță eficace"¹⁷. Va trebui astfel acceptat că „secularizarea europeană este o cale aparte (JSonderwig), ce are nevoie de o corectu- ră“¹⁸. Aceasta nu înseamnă - precizează Cardinalul Ratzinger - să ne alăturăm lui Cari Schmitt, Heidegger și Levi Strauss în 24 • APOSTROF Jurgen Habermas și Joseph Ratzinger a acuza „obosirea" raționalității europene. Aceasta semnifică doar să admitem că raționalitatea europeană, „ca raționalitate, se lovește de limite în încercarea ei de a se tace evidentă. Evidența ei este legată în fapt, de contexte culturale determinate; ea trebuie să recunoască împrejurarea că nu este realizabilă ca atare în întreaga umani- tate, încât nu poate fi în totalitatea ei ope- rativă. Cu alte cuvinte, formule ale lumii raționale sau etice sau religioase, în drep- tul cărora toți se unesc și care apoi pot sus- ține întregul, nu există. In orice caz, astăzi o astfel de formulă nu este tangibilă. De aceea, și așa-numitul Weltethos rămâne o abstracțiune"¹’. Evaluarea lui Habermas, conform căreia am intrat, ca umanitate, într-o „societate postseculară", este împărtășită deplin de Cardinalul Ratzinger. „In privința consecin- țelor practice sunt în acord deplin cu ceea ce domnul Habermas a prezentat cu privire la o societate postseculară, la disponibilita- tea la învățare și autolimitarea ambelor părți'"⁰, a precizat Cardinalul. El admite ex- plicit că există „patologii ale religiei, care sunt foarte periculoase și care fac necesar să considerăm lumina dumnezeiască a rațiunii ca un organ de control de care religia tre- buie să se lase mereu purificată și ordonată, așa cum au gândit și părinții Bisericii"²¹. Există însă și „patologii ale rațiunii" (mai recentă și periculoasă fiind, pe lângă bomba atomică, „producerea" artificială a oameni- lor cu ajutorul tehnologiilor bazate pe ge- netică), care fac necesar ca „rațiunea" să ră- mână în granițele ei și „să învețe disponibilitatea la a asculta în fața marilor tradiții religioase ale umanității"²². Nu este vorba aici de ceea ce unii au numit „întoar- cerea la credință (Riickkehr zum GlaubenY, ci mai curând de „o necesară corelaționali- tate a rațiunii și credinței, rațiunii și religiei, care sunt chemate la purificarea și vindeca- rea (Heilw.jj) reciprocă și care au nevoie re- ciproc una de alta și trebuie să se recunoas- că reciproc"²³. Partenerii principali ai acestei „corelaționalități" sunt „credința creștină" și „raționalitatea seculară occidentală". Dezbaterea din ianuarie 2004, de la Miinchen, dintre Habermas și Cardinalul Ratzinger, se profilează, pe măsura trecerii timpului, ca una de cotitură în abordarea problemelor societăților și culturii moder- nității. Aceasta nu numai pentru că a adus în discuție directă două din principalele conștiințe și personalități ale timpului nos- tru, nu numai pentru că fiecare dintre preopinenți a asumat, în cursul dezbaterii, inițiative noi în cadrul viziunii pe care a ar- ticulat-o și care l-a consacrat: Habermas a admis că resursele raționalității europene secularizate nu mai sunt suficiente pentru a stăpâni crizele existente, în mod exact criza de motivație din democrațiile unei lumii pe cale de mondializare, iar Cardina- lul Ratzinger a admis că religia însăși are nevoie de rațiune pentru a preveni alune- carea în fundamentalisme ce generează te- rorismul. Dezbaterea este de cotitură pen- tru că a circumscris una din problemele ce se acutizează în societățile modernității târ- zii -- criza de motivație - și a dat o diagno- ză evoluțiilor actuale argumentând ideea că, în fapt, s-a trecut la „societatea postse- culară". Cel puțin în aceste două privințe, o largă și oarecum neașteptată convergen- ță, între una din cele mai mari personali- tăți filosofice și una din cele mai mari per- sonalități teologice ale ultimului secol, s-a produs. Habermas și Cardinalul Ratzinger consideră ca secularizarea pe care Europa s-a angajat cu câteva secole în urmă va tre- bui să sufere o corectură. Ambii admit că raționalitatea seculară europeană are ne- voie astăzi de un complement, pe care tra- dițiile religioase îl pot asigura. Ambii consideră că resursele culturale ale demo- crațiilor au nevoie nu numai de izvoarele profane ale procedurilor bazate pe liberta- te și egalitate, ci și de infrastructura mora- lă și de motivarea religioasă. Ambii împăr- tășesc convingerea că s-a intrat în „societatea postseculară", în care rațiunea și credința, respectiv științele, filosofia, pe de o parte, și religia, pe de altă parte, intră într-o relație istorică nouă, în care fiecare este disponibilă la învățare din cealaltă. Ambii sunt de părere că epoca ostilității rațiunii și credinței și a considerării depre- ciative a celeilalte drept „istoricește" depășită s-a încheiat. Note ¹ Ernst-Wolfgang Bokenforde, Die Enlstehung des Staates als VmgaMg der Sdkularisation, în E. W Boken- forde, Recht, SteM, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1967. ² Jurgen Habermas, Stellw^nahme, în „Zur Debat- te. Themen der Katholischen Akademie in Bayern“, 34. Jahrgang, Miinchen, 2004, p. 2. ³ Ibidem, p. 3. ⁴ Ibidem, p. 3. ⁵ Ibidem, p. 3. ⁶ Ibidem, p. 4. ⁷ Ibidem, p. 4. ⁸ Ibidem, p. 4. ⁹ Robert Spaemann, Weltethos als «Prcjekt», în „Mer- kur“, Heft 570/571. ¹⁰ Joseph Cardinal Ratzinger, Stellur^nahme, în „Zur Debate. Themen der Katolischen Akademie in Ba- yern“, 34. Jahrgang, Miinchen, 2004, p. 5. ¹¹ Ibidem, p. 5. ¹² Ibidem, p. 5. ¹³ Ibidem, p. 6. ¹⁴ Ibidem, p. 6. ¹⁵ Ibidem, p. 6. ¹⁶ Ibidem, p. 6. ¹⁷ Ibidem, p. 6. ¹⁸ Ibidem, p. 7. ¹⁹ Ibidem, p. 7. ²⁰ Ibidem, p. 7. ²¹ Ibidem, p. 7. ²² Ibidem, p. 7. ²³ Ibidem, p. 7. Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 25 Ego-grafii provocate Irina Petraș Suntem o nație/lume po- vestitoare. Verbalizăm tot ce ne cade sub ochi. Talk- show-nn, convorbiri, inter- viuri. La talk-sbow-wi, su- biectul e mereu alunecos și atât de fierbinte ori anume înfierbântat că, deși picante, lucrurile sunt oricând amen- dabile ori remaniabile. Discuții trecătoare, taclale la „fierăria lui locan", cu inși care se pricep mai mult sau mai puțin la desci- frat desenul din covorul politic - desen pe care, de multe ori, nici actorii principali nu-1 știu ori l-au țesut după ureche. Și, ori- cum, analizele politice nu schimbă lumea - nu-mi amintesc de vreun lucru îndreptat fiindcă un analist a spus că-i strâmb. E asi- gurată, însă, iluzia implicării, ne prefacem că suntem în joc/jocuri, ne dăm cu părerea (un „pe ce te bazezi", ironic, se aude mereu în fundal). Convorbirile/dialogurile la te- levizor au aceeași meteahnă. Cei doi fie se cunosc prea bine și au tăifăsuit adesea, pre- făcătoria de-a „ard de nerăbdare să aflu ce crezi despre" sărind în ochi, fie nu se prea cunosc și nu știu de ce fir să apuce pentru a desfășura ghemul ideilor ori de care să nu apuce ca să nu deșire, doamne ferește, vreun tabu. Las deoparte poza pe care se simt atâția obligați s-o arboreze - mâna la bărbie, privire fixă, ușoară aplecare spre ce- lălalt -, gen fiziologia co-locutorului pro- fund. Când cei doi nu sunt chiar în formă, interesul e mimat stângaci, se prefac ori ro- dați pe un subiect, ori abia atunci căzând împreună, ca în gară, pe o temă. Rareori rămâi să vezi cum se termină. Cele mai interesante rămân, totuși, in- terviurile. Li se spune, uneori, convorbiri ori conversații, însă ele păstrează accentul pe cel întrebat. Oricât de deștept și de citit, întrebătorul se mulțumește să rămână oa- recum în umbră și să lanseze din qf ori din culise mici imbolduri, să împrospăteze din când în când ritmul confesiunii. Nu-mi plac în mod deosebit cele în direct, copia- te apoi de pe bandă (senzația de viu/ frust/proaspăt, dată de voce și de modu- lațiunile ei, dispare în varianta transcrisă, înecată în poticniri, redundanțe, ruperi de gând deodată foarte vizibile), ci cele cu în- trebări libere - în sensul că larg manipula- bile de cel întrebat, care se poate întreba și singur când nu a primit exact impulsul așteptat pentru destăinuirea cu miez. Lăsat în voia lui să-și rumege și cântărească răs- punsurile, întrebatul e provocat la o ego- grafie discret condiționată de interesul ce- luilalt pentru anume detalii și prinde chef de poveste. Un lung interviu este cartea Irinei Ma- vrodin, Convorbiri cu Al. Deșliu (Focșani, Editura Pallas, 2004, 224 pagini). Pe co- pertă, un portret al scriitoarei - o femeie frumoasă, distinsă, misterioasă ori, poate, doar foarte stăpână pe sine. în addenda, o substanțială selecție de referințe critice și câteva fotografii (cea mai emoționantă mi s-a părut ultima, Irina Mavrodin la 75 de ani - aceeași frumusețe dinăuntru, rasată și delicat-generoasă, cu o privire tânără și plină), cât să transforme volumul într-o ve- ritabilă (auto)biografie. Pun între paran- teze auto doar fiindcă mărturisirea de sine e provocată anume de întrebător. Al. Deșliu știe exact ce vrea. A urmărit cu bună știință să stârnească aduceri aminte, să acopere un chestionar bogat și pedant în scama căruia să arhiveze povestea unei vieți obținută de la sursă. întrebările lui țin seama de cronologie, au grijă să nu lase pete albe pe harta unui destin de excepție - pe cât de discret și ne-zgomotos, pe atât de consistent. Răspunsurile au curs un an și mai bine, pe-ndelete, dezgropând rădă- cini și revenind încet în prezent, cu brațe- le încărcate. Citite/recitite la capătul interviului, re ferințele critice nu mai sunt deloc surprin- zătoare. Ele pun accente pe un portret deja foarte clar desenat: conștiință artistică nee- zitantă, delicată feminitate nelipsită de vi- goare, muzicalitate ținând de pulsații adânci ale eului, prezență plăcută și plină de sens, maturitate suavă alături de o gravitate în- sorită, absență a ostentației, autenticitate a transcrierii sentimentului, puritate, cere- bralitate conținută, grație, tăceri vorbitoa- re, neliniști și calm, simplitate, perseveren- ță, voluptate și rafinament, dedublare în livresc, solitudine, concretețe, forță, ones- titate intelectuală, aer elevat și firesc, seve- ritate, har. Martori îi sunt Laurențiu Ulici, Marian Papahagi, Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Mihai Zamfir, Mircea Ivănescu și așa mai departe. Cum spuneam, Al. Deșliu știe exact ce vrea. Convins că poți afla de la scriitori, cât mai sunt printre noi, lucruri importan- te pentru viitoarele istorii literare, pune în- trebări cuminți, însă cu mari șanse de a obține o biografie detaliată: despre fami- lie, copilărie, debut, anii de studenție, ti- nerețe, obstacole, prieteni, catedră, cărți, planuri, tristeți, împliniri. Acestea se între- taie cu întrebări despre literatura română și destinul ei, despre libertate, despre criti- ca literară, generații, anotimpuri, ore isto- rice. Nu lipsește iluzia dialogului pe viu, cu reveniri, insistențe, reformulări. Irina Mavrodin e, în această carte, o ființă foar- te vie și atentă la tot ce se petrece în jur, dar și un personaj (doza de ficțiune a ori- cărei traduceri în cuvinte) plin de farmec, surprinzător. Autobiografii indirecte (I) Ștefan Borbely Dan C. Mihăilescu (Scri- eri de plăcere. Buc; Ed. Fundației PRO, Literatura română in postceaușism. Voi. 1: Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Iași, Ed. Polirom, ambele în 2004) și-a diversificat în ultimii ani ca- litățile native de fin degustător al literatu- rii, devenind din omul de bibliotecă de odinioară un prodigios one man show pe platourile de la PRO TY metamorfoza vo- luptuoasă aducându-i, pe lângă plăcerea de a răsfoi din obligație profesională o carte pe zi, și o notorietate publică foarte largă, menită să arate cum trebuie promovată cultura scrisă într-o civilizație a imaginii și a evanescenței, criză la care mulți dintre noi par să se adapteze mai greu. Reconversia lui Dan C. Mihăilescu se cuvine a fi analizată în detaliu, fiindcă ea indică o evoluție atipică pentru criticii li- terari de seamă din optzecism, generație din care majoritatea protagoniștilor s-au îndreptat spre universități, cariere acade- mice titrate sau cercetare umanistă inter- disciplinară, erudiții simțindu-se în largul lor în acest mediu, spre deosebire de foile- toniști - avem și așa ceva, nu puțini, în uni- versități... -, pentru care servitutea cate- drei și obligația de a susține un doctorat opus structurii lor flotante, donjuanești, a reprezentat o traumă care i-a blocat iden- titar și literar. Excelent cunoscător al lite- raturii noastre interbelice și redutabil „șoa- rece de bibliotecă" în vremuri nu de mult apuse, Dan C. Mihăilescu părea sortit unei iminente cariere academice după Revo- luție, pentru care îl recomandau și realele sale calități de organizator cultural, vizibi- le în redactarea săptămânală a LAcbl-ului, suplimentul cultural al ziarului Cotidianul (abandonat în 2003). în anii de dinainte de 1990, această disponibilitate comunita- ră s-a particularizat în prezența la colocvii și simpozioane, în întreținerea unei cores- pondențe neobosite (care ar merita și ea să fie cercetată, ca fenomen socio-cultural semnificativ), sau în redactarea semiclan- destină a publicației unipersonale Călă- rețul nins, distribuită ingenuu prin cores- pondență, care îi atrage autorului - traducător autorizat la Mecanoexportim- port, apoi cercetător la Institutul „G. Că- linescu" - o arborescentă urmărire securis- tică, unele rezultate fiind reproduse în Scrieri de plăcere, după citirea de către autor a dosarului său de urmărire operativă. Erau și literați care îl vedeau pe Dan C. Mihăilescu în postura unui influent con- ducător de revistă literară centrală, direc- tor de editură sau coordonator de mari opere de sinteză, după ce el participase la redactarea Dicționarului Scriitorilor Români și la alte câteva reușite editoriale certe. Sur- prinzător întrucâtva, dar foarte logic pen- tru economia sa existențială, Dan C. Mi- hăilescu n-a devenit nici academizant scorțos, nici șef cultural aulic după Revo- luție, păstrându-și neatinsă vocația de om liber într-o țară în care fiecare intelectual a 26 • APOSTROF căutat febril protecția unei umbrele. Sub acest aspect, cariera lui postdecembristă a fost atipică: nu a călătorit din rațiuni aca- demice peste hotare, nu s-a înscris la doc- torat, nu s-a grăbit să conducă o revistă centrală și nu a devenit polul de putere în ipostaza căruia mulți îl vedeau promovând în mod firesc, prin calități proprii indiscu- tabile, dar și-a sporit autoritatea publică pas cu pas, într-o primă instanță la nivelul elitei, prin cronici literare săptămânale pu- blicate în revistele Contrapunct, Luceafă- rul, LA&I și 22, și apoi la nivel popular, prin emisiunea de la PRO TV (al cărei rea- lizator este), difuzată inițial la o oră de mare audiență, nu ca acum, în matineu. Volumul Scrieri de plăcere este, înainte de toate, o autobiografie indirectă, presă- rată cu o mulțime de sincope temporale, pe care nu putem decât să le regretăm. Re- construcția subiectivă pe care și-o face auto- rul, prin texte luate din perioade culturale diferite, arată cu claritate că marginalitatea ludică a reprezentat dintotdeauna pentru el o preocupare obsesivă, echivalentă doar cu bucuria de a nu se „înregimenta" și de a rămâne liber. Bucureștean îndrăgostit lulea de orașul în care trăiește (un eseu din volum evocă străzile din opera lui I. L. Ca- ragiale), îi cultivă cu predilecție pe clujeni (Ion Pop, Zaciu, Papahagi, Aurel Sasu, Vartic), la care admiră soliditatea patetis- mului sintetizator, sistemic și oroarea de dispersia levantină. Optzecist de marcă, nu frecventrează Cenaclul de Luni sau cel complementar, teoretic, condus de către Mircea Martin, abătându-se însă ocazional pe la ședințele lui Crohmălniceanu, din rațiuni spectaculare, care țin de afinitatea stilistică. Suspectat - în mod abuziv - că ar fi un „postmodern“ avant-la-lettre, din cauza criticii „ludic-apocaliptice“ pe care o practică, cultivă livrescul șaizecist sau an- tropologia, mărturisindu-și predilecția pentru Structurile... lui Gilbert Durând. Nepreocupat sistematic de psihanaliză, într-o perioadă postdecembristă în care mulți dintre colegii săi se dedau la degus- tarea unor fructe până nu de mult oprite, recenzează laborios cartea lui G. Brătescu, de la Humanitas (Ce-a fost să fie. Notații autobiografice, 2003), extrăgând din ea o foarte subtilă cazuistică privind incompa- tibilitatea dintre scriitorul român interbe- lic și freudism. Precaut, face un pas discret în afara optzecismului chiar în anii în care acesta aspiră să devină un pol de putere în lumea noastră culturală: gesturile acestea își au, strânse mănunchi, coerența lor in- ternă, indicând o atitudine anti-Establish- ment foarte pronunțată și un anarhism dis- persiv accentuat, drapat în volute sentimentale și autoironice. Ciudat îndeajuns - și, din nou: atipic -, Dan C. Mihăilescu nu este un sarcastic negru, umoral în ceea ce scrie sau în ceea ce trăiește, în ciuda ascendenței spirituale corozive, caragialești. Exasperat de realita- tea din jur, ca orice om trăitor într-o țară care nu-ți oferă prea multe clipe de satisfac- ție, nu neagă zdrobitor, cioranian, și detes- tă superioritatea mocofană antiromâneas- că a conaționalilor săi - unii tineri -, exilați în Occident. Chiar și atunci când e ironic, rămâne constructiv, responsabil, înscris în cursa morală a culturii pe care o comen- tează. Nu persiflează, nu are judecăți aprio- rice, globalizante, aneantizatoare: e un de- zechilibrat echilibrat, simpatic, debordant, locvace, spectacular, dotat cu un har stilis- tic de invidiat și cu un simț al responsabi- lității comunitare pe care puțini din jurul său îl posedă. Om-orchestră și victimă literară predi- lectă a propriului său histrionism (indiciu de narcisism!). Dan C. Mihăilescu este, ca- ragialian vorbind, un degustător vesel al spectacolului numit România, în care trăiește. Ca un Brillat-Savarin autohton, așteaptă cu nara-n vânt să-i savureze, vo- luptuos și decadent, toate aromele, chiar și pe cele fetide. Când scrie, produce nu numai idei, ci și corespondențe senzorial- olfactive: „De câte ori îl citesc - mărturisește despre el Andrei Pleșu am extaze cvasi- gastronomiceri Structural, și-ntr-o bună măsură utopic, e un benedictin vinovat, surprins cu ușa chiliei mereu deschisă. E vanitos, îi plac băile de mulțime, fiind con- trariat retoric de obligația de a-și face zil- nic machiajul. Coperțile recentelor sale cărți - de conceperea cărora presupun că nu este străin - indică bulimie culturală, exces copleșitor și dezordine controlată estetic: planșe de colorat pentru copii, prinse cu cârlige verzi de haine, la Scrieri de plăcere, un morman de cărți răsturnate, vraiște, într-o cameră crepusculară, lumi- nată de o rază discretă, rece, la Literatura română in posteeaușism. Scrieri de plăcere reprezintă - așa cum precizam mai devreme - autobiografia in- directă, reconstructiv-fantastă, a unui șoa- rece de bibliotecă devorat de morbul dis- persiv al publicisticii. Adică: reușită într-o parte, eșec într-alta. Primele texte din volum sunt foarte vechi (1971), de pe vre- mea când autorul pritocea poezii juvenile și dădea sfaturi colegilor liceeni despre cum se face o revistă literară. Urmează anul apoteotic 1976, când loan Alexandru, cu lipsa lui proverbială de măsură, îl înscrie în tradiția „/câtorva mari poeți români de până astăzi^, cu prilejul publicării unor versuri în revista Luceafărul (de asemenea repro- duse). Un mic grupaj evocă anii de dinain- te de Revoluție, cu texte despre Radu Cosașu, Valeriu Cristea, Ștefan Agopian, loan Groșan sau Mircea Cărtărescu: de multe ori citiți în cheie autobiografică mas- cată, cu subtile „șopârle" servite generos Cenzurii. Partea rezistentă a volumului - și-n multe locuri remarcabilă - e dată de publicistica de după 1989, întreținută în Contrapunct, Luceafărul, LA&I și Ziarul de Duminică, în care Dan C. Mihăilescu face atât comentariu politic - într-un mod mai sceptic și mai inteligent decât mulți alții cât și critică sau istorie literară. Vom reveni asupra acestora în următoarea cro- nică, în care vom analiza și primul volum al sintezei dedicate Literaturii române in posteeaușism. Cărți primite la redacție • Alain Finkielkraut, Memoria zadarnică. Despre crima contra umanității, trad. de Gina Vieru, București, Ed. Hasefer, 2004 • George Steiner, Maeștri și discipoli, Prelegerile «Charles Eliot Norton» 2001- 2002, trad. de Virgil Stanciu, București, Ed. Compania, 2005 • Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor. O privire contemporană, Bu- curești, Ed. Compania, 2004 • Petru Vaida, Cpera filozof ică a lui Tudor Vianu. Aspecte, București, Ed. Enciclope- dică, 2004 • Vintilă Horia, Sajlete cu umbra pepămint, portrete și reflecții memorialistice, ediție îngrijită și postfață de Nicolae Florescu, București, Ed. „Jurnalul literar", col. „Labirint", 2004 • N. Herescu, Dreptul la adevăr, publicis- tica exilului, ediție îngrijită și prefață de Nicolae Florescu, București, Ed. „Jurnalul literar", col. „Procesul comunismului românesc", 2004 • Ileana Cudalb, lântâna, nuvele, București, Ed. Fundației Culturale Libra, 2004 • Nicolae Matei, Străinul, Cluj-Napoca, Ed. Eksperimental Forlag, 2005 • Minerva Chira, Jar și lebădă, Cluj- Napoca, Ed. Dacia, col. Poeți de azi, 2004 • Mihai Ene, Trei viziuni ale orașului (pen- tru un film alb-negru), Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2004 • Gh. Kovacs Eichner, Contraofensiva ob- scurantismului, 2004 • Ion Militaru, Meditații asupra filosofici românești-prolegomene la o istorie a filosofici românești, Craiova, Ed. Aius, 2004 • Mihai Măniuțiu, Memoriile Hingherului, Spune Scardanelli, Cluj, Ed. Casa Cărții de Știință, 2004 • Ștefan Bolea, Ontologia negației. Eseu de- spre nihilism, Cluj, Ed. Casa Cărții de Ști- ință, 2004 • Iordan Aioanei, Interior de floare, Bacău, Ed. „Casa Scriitorilor", 2004 • Gheorghe Simon, Duminica absențelor, poeme, Iași, Princeps Edit, 2004 • Gheorghe Smeoreanu, Ave Maria, poezii, Pitești, Editura Tiparg, 2004 • Gabriel Chifti, Lacătul de aur, Hyperion. Serie nouă, Postfață de Dan Cristea, Bu- curești, Ed. Cartea Românească, 2004 • Dumitru Chioaru, Developări în perspec- tivă. Generația poetică ’80 în portrete critice, București, Ed. Cartea Românească, 2004 • Nicolae Sandu, Ecou însângerat, poeme, Focșani, Ed. Zedax, 2004 • Viorel Marineasa, Tradiție supralicitată, modernitate diortosită, publicistica lui Nichifor Crainic și a lui Nae lonescu, la o nouă citire, Timișoara, Editura Univer- sității de Vest, 2004 • Indira Spătaru, Sălbaticul anotimp, pre- față de loan Holban, Botoșani, Ed. Axa, col. Poezie, 2004 • Geta Brătescu, Ziua și noaptea, București, Ed. FCS21, 2004 • Angela Furtună, Poemian Rhapsody, Cartea Donei, Botoșani, Ed. Axa, 2004 • Marinela Țepuș și Andreea Dumitru, los f Herțea - vrăjitor de sunete ciudate, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu", Re- vista „Teatrul azi" (supliment), 2004 • Tomis, Revistă de Cultură, Constanța, oc- tombrie 2004 • Poezia, Revistă de Cultură poetică, anul X, nr. 4(30)/2004 Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 27 Revenind la proza lui Ion Creangă (Ion Creargă, povestitorul, Ed. Biblioteca Apostrof, 2004), Irina Petraș invita cititorul să recitească amintirile, povestirile și po- veștile, călăuzindu-1 printr-o analiză de o mare finețe, producînd interpretări și suge- rând un univers infinit, mirabil precum Lumea poveștilor și a aducerilor-aminte. Ion Creangă provine din stirpea cea mai aleasă a celor chemați să recreeze vechi motive și ar- hetipuri esențiale ale Lumii. Nu surprinde, desigur, numărul impresionant de comenta- tori și de interpreți ai textelor, edificând o ve- ritabilă hermeneutică a operei precum Car- tea celor o mie și una de nipți', lecturile au extras substanța vie a operei, înțelepciunea ei ancestrală, conferind creației lui Creangă valoarea unui canon fundamental pentru istoria povestirii românești și pentru desti- nul indelebil al istoriilor narative. Paginile semnate de G. Călinescu, Vladimir Streinu, G. Ibtăileanu, Pompiliu Constantinescu, Va- leriu Cristea, C. Regman, loan Holbau (o remarcabilă carte ne însoțește: Ion Creargă - -papul memoriei). Doina Curticăpeanu, Petru Poantă, I. Negoițescu în a sa Istorie a literaturii române etc. sunt prezente în orice bibliografie serioasă și au darul să ratifice di- mensiunea ontologică și valoarea incontesta- bilă sub specia artei a creației lui Creangă, povestitorul cu har dăruit de zeii supremi ai eposului lumii. Ar mai fi de adăugat că lucrarea lui Jean Boutiere, Viața și cpera lui Ion Creargă („La Vie et l’oeuvre de Ion Creangă", 1930) re- prezintă una dintre cele mai vechi construc- ții de istorie literară tradițională (viața - opera); ea configurează, potrivit unei taxi- nomii nu lipsite de interes, creația și desti- nul unui scriitor grav încercat de avatarii unei existențe defel ușoare; la rîndul său, Va- leriu Cristea publică în 1995 un prim volum din Dicționarul personajelor lui Creargă (Ed. Viitorul Românesc); fixarea trăsăturilor per- sonajelor e însoțită de un comentariu perti- nent la povestiri, povești și basme, concen- trînd remarcile in funcție de tipologia uimitoare ca număr și valoare actanțială pen- tru această comedie umană, echivalent im- presionant al unei epopei precum scria boc- cacciană a lui Mihail Sadoveanu din Hanul Ancuței. In fine, profesorii Ilie Guțan și Vic- toria Murărescu-Guțan au publicat în 2003 volumul Io» Creargă. Tnptele receptării cpe- rei (Ed. „Alma Mater", Sibiu), unde sunt „antologate" cele mai importante contribuții la interpretarea și la cunoașterea biografiei intelectuale a lui Creangă. în ordinea unui biografii inteligent restituite prin incursiuni teoretice semnalez lucrarea sibianului D.-L. Cenușer, Ion Creargă și comedia învățăturii (Ed. Universității din Sibiu, 1998). Irina Petraș procedează prin reinventa- rierea bibliografiei consacrate lui Creangă și prezentând în anexa la cartea sa extrase sem- nificative pentru înțelegerea operei și pentru extinderea analizei unei opere dificile, în ciuda aparențelor, așa cum o va sublinia stră- lucit G. Călinescu în Ion Creargă (Viața și cpera), carte apărută mai întîi la „Cultura națională" în 1938. Lectura Irinei Petraș, elocventă și adesea inspirată în statuarea unor dominante defi- nitorii ale scrisului lui Creangă, pune în pa- gină elemente cu valoare paradigmatică pen- tru introducerea și inițierea cititorului de azi. Astfel, natura dialogică, în sens bahtian, a operei; atmosfera inimitabilă, unică, a poveștilor și povestirilor; enormul gargan- tuesc al unor pagini din Aw/wtm... și din po- vestiri (Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan lățitul, Soacra cu trei nurori,Iran Turbincă)', valoarea semnului gestual; timpul și spațiul Comentarii critice între analiză și interpretare Ion Vlad Ion Creangă povestitorul 3 rememorărilor, precum și ceremonialul in- flexibil al rostirii (sunt necesare disocierile: povestire - poveste în ordinea viziunii scrii- torului, a prezenței fabulosului, a ipostaze- lor naratorului persoanei întîi etc.); rolul ac- tanților și spectacolul interpretat de ei și de naratori etc. dau socoteală despre calitatea și vocația analitică a autoarei acestui eseu de reală frumusețe și inteligență critică. Irina Petraș revine la opera lui Creangă cu fervoarea primei lecturi, retrăind plăcerea și îneîntarea paginilor scriitorului. E un fel de intimitate cu opera: „Pe Eminescu îl asculți, cu Creangă poți conversa", scrie comenta- torul, mereu în acel spațiu al așteptării unei noi întîmpinări deschise unor descoperiri într-o operă savantă ca profunzime și înțelep- ciune, o istorie miraculoasă printr-un nemuri- tor și etern „A. fost odată...". Asistăm, altfel spus, la un ceremonial al lecturii după cum există un ceremonial imuabil al rostirii po- vestirilor și poveștilor, „într-un început con- tinuu". Justificarea întreprinderii analitice se află și în preceptele naratologiei, în special în cele recomandate de natura povestirii și de motivele sale situate în zona ontologicului, a sensurilor general-umane. Reproduc con- statările lui Umberto Eco din Șase plimbări prin pădurea narativă: „...orice ficțiune na- rativă este în chip necesar și fatal rapidă, pen- tru că - de vreme ce construiește o lume, cu întîmplările și cu personajele ei - despre lumea asta nu poate spune totul. Vorbește în treacăt, iar pentru rest îi cere cititorului să colaboreze umplînd o serie de spații goale" (Ed. Pontica, 1997). în acest sens, lectura Irinei Petraș continuă să descopere, să pro- ducă acte de comunicare despre un univers niciodată epuizat sau definitiv explorat, și unde truismele și locurile comune din ma- nuale sunt respinse categoric. Sunt în total de acord că avem în G. (și nu George!) Că- linescu un interpret exemplar ca sugestii ana- litice, la care avem să ne raportăm în conti- nuare. La rîndul său, Paul Ricoeur enunță una dintre cele mai exacte definiri ale meca- nismului povestirii ca devenire temporală și narativă și ca arhetip inebranlabil al forme- lor epice: „Tot ce se povestește ce întîmplă în timp, cere timp, se desfășoară temporal; iar ceea ce se desfășoară în timp poate fi po- vestit" (De la text la acțiune, II, Ed. Echi- nox, 1999). E vorba, în fond, de mythosul aristotelic, proclamînd funcțiile inepuizabile și inflexibile ale povestirii. Ion Creangă, „un autor cărturăresc, ca Rabelais" (G. Călinescu), presupune, în con- secință, un studiu temeinic din unghiul „isto- riilor" epice, al atmosferei, timpului și spațiu- lui, al universului uman și al lumilor posibile create sub specia imaginarului și a ficțiunii narative, a Indicului și a dispunerii secvențe- lor. Irina Petraș pune la contribuție retorici- eni precum „vechiul" Pierre Fontanier, Gas- ton Bachelard, D. D. Roșea (filosofi), Vasile Lovinescu; eseul depășește astfel modelele de lectură comune, recreînd o operă de talie uni- versală. Autoarea este un redutabil analist al discursului și al figurilor limbajului, al reto- ricii scrisului și al poeticii povestirii unui crea- tor de un profund rafinament (un veritabil banchet al Logosului, remarcă autoarea eseu- lui). Natura dialogului și a rostirii, sublinie- rea specificului discursului („adesea dialogul e o suită de recitative"), valoarea privirii con- ferite narațiunii lui Creangă („Creangă vede gesturi și aude voci") sunt constituenți anali- zați cu o nedisimulată plăcere și cu o bună cunoaștere a poeticii acestei forme literare cu valoare de arhitext al epicului în general. Să adăugăm comentariile pertinente despre manifestările naratorului și ale ceremonialu- lui povestirii într-o permanentă raportare la modelul sadovenian. Jean Boutiere concepea cartea despre Ion Creangă din perspectiva biografiei scriitoru- lui și sublinia, întemeiat, destinul greu încer- cat al povestitorului („ani de încercări" - ver- siunea românească a cărții, Viața și cpera lui Ion Crecgă, Ed. Junimea, 1976), destin atât de diferit de portretul jovial și bonom al na- ratorului dispus să distreze în diversele reu- niuni ale Junimii. In fond, e vorba de măștile naratorului, de ipostazele mereu metamor- fozate ale eului naratorului homodiegetic sau actorial, martor (uneori) sau cronicar traves- tit în personaj al unor întîmplări. La rîndul său, Valeriu Cristea examina „masca tragică" a povestitorului (Dicționarulpersonajelor lui Creatgă) convertită rabelaisian grație ace- luiași joc uimitor al măștilor. Căci istoriile epice sunt ale unui înțelept urcat pe scenă pentru a interpreta cu vocație de histrion ge- nial feluritele înfățișări ale comediei umane. Irina Petraș, spuneam, este un redutabil analist al discursului și al universurilor ima- ginare create de Creangă. Sunt sigur că ar fi aflat în Philippe Lejeune (Le pacte autobio- graphique) citeva sugestii pentru situarea eului naratorial în literatura amintirilor și a „autobiografiei" ca lumi fictive, urmînd unui sistem de convenții consacrat. Mecanismele enunțului autodiegetic și ale celui homodie- getic, limitele și interferențele își au, de alt- minteri, susțineri în eseul scris cu o remar- cabilă finețe interpretativă. Problemele timpului memoriei și ale timpului narativ în conjuncție cu spațiul epic ale lumii lui Crean- gă sunt examinate și din unghiul unui text cu totul extraordinar, aparținînd „novellei" de tip boccaccian, Moș Nich.for Coțcariul. Jocul și alternanțele acestuia, fabulosul și de- monologia povestirilor (ele aparțin magiei realului, ontologiei unei lumi prea puțin in- teresate de cenzura verosimilității elementa- re) se pot urmări cu real interes in acest eseu care rescrie paginile din volumul apărut în 1990. Irina Petraș ne convinge din nou de calitatea unei lecturi animate de plăcerea și de satisfacțiile redescoperirilor în lumea ine- puizabilă a lui Creangă. 28 • APOSTROF Poeme de Ion Cristofor Cruzii nemernicii vânători E greu de crezut că-n fiecare noapte garsoniera mea de pe strada Episcop loan Bob nr. 11 e invadată de un elefant african dar ăsta e domnilor crudul adevăr Și dacă totuși mă credeți că am o garsonieră (cumpărată din împrumuturi din economiile de umil funcționar) vă implor fie-vă milă de musafirul meu ce se ascunde tremurând de spaimă de cruzii nemernicii vânători pe unde poate și el sărmanul Ordinea publică Ploaia răcnea între zidurile internatului de băieți rolul poetului nebun cu tunete retorice și efecte de lumină ca într-o dramă elisabetană o bâlbâială profetică, monotonă promisiune a unui diluviu Erai la vârsta în care credeai cu îndărătnicie că toate pot fi salvate în propria-ți arcă Ai regăsit deunăzi aceste versuri naive și îndoielnice atât de tulburătoare pe atunci ale ordinii sufletului de licean claustrat Poliția îi urmărea și-i aresta doar pe cei ce tulburau ordinea publică După-amiază cu fauni După-amiază cu fauni bătrâni rânjind la ferestrele zăbrelite ale ospiciului în timp ce doctorul cântă la flaut în baie indecis dacă să folosească briciul sau bisturiul pentru a-și secționa venele un soare ofticos și-aruncă sputa pe acoperișe prin arborii scheletici în care vântul persiflează umbrele spânzurate La ce bună toată filosofia Poetului loan Moldovan dragă prietene la ce bună toată filosofia pe care ne-au băgat-o în cap adorații maeștri din tinerețe dacă haita de câini cu față umană nu ne recunoaște pe noi studioșii de la gimnaziul Cynosarges când batem la poarta unui mare oraș să fie Sinope Atena Ierusalimul Ninive hărțile nu ne spun întrebi țiganca de pe pragul de lemn putrezit ce dă țâță copilului cu ochii mirați privește țâncul la noi trecătorii cum privește moartea în curte la omul întins pe o pătură decolorată șoptind mecanic ceva despre faraoni sau despre înțelepciunea Egiptului un om singur ca o jucărie cu arcul rupt Sperietoarea ciungă sperietoarea ciungă din grădina bătrânei domnișoare ciun gan arde în spatele curții opt orbi se năpustesc s-o stingă cu cărțile de rugăciuni ale domnișoarei bătrâne ajunsă în târg precupeață de iluzii de profeții și de ceață bătrâna domnișoară cu galbeni șalvari a plecat peste râul cel galben cu mărfuri și scrisori către hoții cei mari cu desagi încărcați pe opt asini pe șapte măgari câinele urlă înnebunit la luna sașie din care roșii dragoni își iau zborul spre cărțile de rugăciuni arse pe rug de sperietoarea ciungă din grădina bătrânei domnișoare ciun gan hoața și chioara iscoadă a temutului marelui han Epifania Un soare taciturn ca Lavoisier pe eșafod și preotul roșu înotând prin omăt cu căldurușa cu apă sfințită și smocul de busuioc uscat în mână Cântă pe nas încă de la poartă „în Iordan botezându-te tu, Doamne" lătrat de câinii prea puțin respectuoși cu misterul epifaniei Un altar de lumini e lacul pe care patinezi acum pe gheața scăldată de roșul cardinal al unui apus impunându-se arborilor, dealurilor și colinelor cu eleganța sobră a sfinților și martirilor - capetele lor tăiate în ger purtate pe tăvi de aur ori bufnind sub lama rece a ghilotinei în murmurul de satisfacție al eternei adunături de proști de gură-cască îmi strig numele Cel ce se îneacă acum ridică din valuri o mână cel ce moare îngaimă un nume de fiu sau de iubită cel ce ucide își spală mâna de sânge Ca o vită înspăimântată mă ghemuiesc lângă zid mai bogat cu o spaimă pândit de șoimii tăi, Doamne mă apăr cu unghiile, cu ghearele de nevăzuții dușmani mă agăț de vânt, de lumini ca pasărea naivă de pe creangă îmi strig numele îi strig morții pe nume Vrabia Ca vrabia țopăind lângă firimiturile de pâine aruncate de bătrânul orb de la fereastră pe nesimțite se apropie moartea de noi In camera de-alături o tânără femeie și-un bărbat se joacă de-a v-ați ascunselea cu fecunditatea Ca o maree se retrag toate cuvintele tale m dicționar Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 29 Firește, m-am apropiat de Germania și de germani prin cîțiva mari scriitori (citiți în traducere), în primul rînd prin Thomas Mann - o mare iubire literară care are povestea ei. Mai bine zis... povestea noastră... Nu țin minte cînd am auzit pentru prima oară numele lui Thomas Mann - în familia mea se citea sporadic și literatura nu era o preocu- pare. Cert este că am citit pentru prima oară o operă a acestui autor in iarna lui 1958-’59, cînd am primit permisul de intrare la Biblioteca Academiei, grație bunăvoinței lui Tudor Vianu, al cărui curs îl frecventam. Era o traducere ime- diat postbelică din Moartea la Veneția, un titlu care îmi era cunoscut; lectura, țin minte, m-a contrariat. Am discutat despre nuvelă, îmi amintesc, într-una din pauzele ce le făceam în holul bibliotecii, cu Mihai Zamfir și Toma Pavel - cu ei mă întîlneam foarte des în sala de lectură. Traducere postbelică - cred că altele, de dinainte de război, nici nu existau; marea audiență a lui Mann în mediile intelectuale ro- mânești, chiar necunoscătoare ale limbii ger- mane, o audiență notabilă, a fost un produs al campaniei de traduceri de după 1965 (an cînd apare, în colecția Biblioteca pentru toți, volumul selectiv de Nuvele). Cred că pe acesta l-am citit destul de repede după apariție. In orice caz, în 1969 știam că Muntele vrăjit, a cărui traducere tocmai apăruse, era „o carte mare“ - și am avut intenția de a o citi imediat după moartea tată- lui meu (datorată unui cancer pulmonar ino- perabil, la numai 62 de ani); mai învățasem că o carte importantă mă poate abstrage, măcar și parțial, dintr-o suferință - în cazul de față un doliu ce a durat mult timp. Am început să o citesc cu un mare interes dar și cu o crescîndă anxietate interioară, încît exact la mijlocul ei m-am oprit din lectură, pur și simplu nu am mai putut continua. M-am oprit în mijlocul ca- pitolului intitulat Dans macabru în care Hans Castorp și locotenentul Ziemssen, vărul său, vizitează mai mulți bolnavi, printre care și pe sankt-petersburghezul Anton Karlovici Ferge care le povestește despre „șocul pleural“ ce-1 suferise atunci cînd i se făcuse un pneumoto- rax. Senzația fizică descrisă de personaj a fost pentru mine atît de agresiv sugestivă, încît pro- babil că mi-a răscolit amintirea morții tatălui meu, sufocarea sa. Am regretat stoparea lectu- rii, pentru că îmi dădeam foarte bine seama că am în față o carte importantă; dar n-am putut altfel. Am reluat lectura un an mai tîrziu și - coincidență cu totul semnificativă - m-am oprit din lectură exact la același pasaj, neputînd con- Călătorie prin viață cu Thomas Mann Gelu lonescu tinua, cuprins de aceeași senzație fizică de res- pingere și frică. Cred că am reușit să închei lec- tura Muntelui vrăjit abia după mai mulți ani. El este, alături de Moartea la Veneția și Tonio Kroger, tot ce admir mai mult în această vastă creație - și cred că l-am citit de cel puțin de cinci ori de atunci și pină astăzi. M-am hotărît să citesc Doctor Faustus, care de abia apăruse in traducere românească, intr-o însorită dimineață din sura lui 1973, ușor cețoasă, privind pentru prima oară Rinul de la fereastra vagonului de tren ce parcurgea dru- mul de la Koblenz spre Koln. Mi-am zis că tre- buie să înțeleg mai bine această țară și cultură - exaltat de priveliște și, cu siguranță, de amin- tiri wagneriene - și, deoarece lectura Faust-ului lui Goethe, in traducerea lui Blaga, mă plicti- sise cum rar mi se mai intîmplase in viață (abia traducerea lui Doinaș m-a îmblinzit cumva, rămîn însă cu totul străin de literatura marelui weimarian, chiar și acum, la bătrinețe), m-am gîndit imediat la Thomas Mann și la valoarea acestui roman despre care auzisem, deja, atitea elogii și comentarii. Voiajul meu la Koln a fost unul clin cele mai mari eșecuri ale vieții mele intime - dar întors acasă, deși intr-o stare de mare tulburare, am reușit să citesc romanul, lectură care m-a ajutat, de data aceasta, să ies dintr-o criză sufletească. De atunci cred că l-am mai citit numai de două ori, dar am rămas cu pasiunea pentru sonata pentru pian op. 111 de Beethoven, despre care se vorbește in cîteva pagini din partea de început a romanului. Cred că am ascultat această sonată nu mai puțin ce- lebră în cel puțin zece interpretări - o prefer pe aceea a lui Arthur Schnabel, care mi se pare mai echilibrată decit mult comentata interpre- tare a lui Richter. Am și scris depre acest roman un mic eseu, publicat in Romanul lecturii, ajun- sesem să percep destul de bine ironia tipică thomasmanniană, care nu ți se revelă de la pri- mele lecturi dar care, odată sesizată și înțelea- să, se răsfringe în modul cel mai cuceritor asu- pra întregii opere. O mare parte a acțiunii din Doctor Faustus se petrece la Miinchen - dar vor mai trece încă exact zece ani pină ce viața mă va face să aterizez in acest oraș - care consti- tuie astăzi un curios, ușor nesigur, nu suficient asumat, „acasă“. S-a mai întîmplat că, venind in capitala Ba- variei pentru prima oară, la începutul lui apri- lie 1983, invitat de Vlad Georgescu ca să-mi cunosc viitorii colegi, și, locuind la el, să fac primul drum la Europa liberă cu tramvaiul 18 ce te ducea de la locuința sa direct în fața clă- dirii radioului. Am plecat - tot intr-o dimineață însorită - să fac acest drum destul de scurt, pri- vind pe fereastră cartierul destul de puțin dis- trus de război și, atunci cind, apropiindu-mă de unul din podurile ce trec peste Isar, mi-am aruncat ochii pentru prima oară de cînd veni- sem în oraș, mai precis de numai 24 de ore, asupra unei tăblițe albastre scrisă cu alb ce in- dică numele străzii, să citesc: Thomas-Mann- Alle. Mi-am dat seama - intre timp știam cîte ceva despre viața scriitorului - că mă aflam aproape de Poschingerstrasse nr. 1, locuința cea mai importantă a scriitorului și familiei sale, locuință ce fusese distrusă în război, deși se afla intr-un cartier nu prea afectat de bombe, cum spuneam, și pe atunci destul de mărginaș. Știam că era aproape de Isar - mai apoi am constatat că mă aflasem la vreo citeva sute de metri de locul unde fusese casa, trecind peste podul Tivoli; despre împrejurimile casei și malul Isarului este pe larg vorba în povestirea Stăpinul ți dinele care, recomandată prietenu- lui meu Ion Moga, posesor al unei năbădăioa- se cocherițe, l-a cucerit într-atit, incit a trecut la lectura integrală a operei - ceea ce a reușit în cîțiva ani, devenind și el un fanatic admira- tor al autorului, și îl invidiez chiar, pentru că l-a citit in limba originală. Clădirea unde a func- ționat Radio Europa liberă, în care am intrat zil- nic timp de 12 ani, se află la o distanță de ci- teva sute de metri, în linie dreaptă și trecind peste Isar, de locul unde a fost reședința prin- cipală a vieții lui Mann, locul unde și-a scris o mare parte din operă. M-am gindit de nenu- mărate ori la această bizară coincidență - și nu fără un dram de ironie, așa cum îi șade bine unui familiar al acestei opere. In anii care au urmat, am căutat și alte case unde locuise autorul meu preferat, le-am găsit pe unele, pe altele le-am descoperit intimplă- tor, după plăcile comemorative de pe zidurile clădirilor. Miinchenul, în care Thomas Mann a locuit peste 40 de ani, e foarte prezent nu numai in Doctor Faustus, ci in întreaga operă. De pildă, nuvela Moartea la Veneția începe cu plimbarea lui Aschenbach din Prinzregenten- strasse, unde locuia (și în vecinătatea căreia lo- cuiește astăzi fiica mea) prin celebrul parc na- tural Englischer Garten, vechi de mai bine de două secole, pină in fața bisericii de la intrarea în Nordfriedhoff, cimitirul de nord. Acolo, pe o căldură 'înăbușitoare deși e primăvară, vede ciudatul personaj care ii inspiră dorul de ducă. Mann menționează stilul neo-bizantin al clădi- rii - stil foarte frecvent la clădirile monumen- tale ale Miinchenului - e gustul sfîrșitului de veac 19 și început de 20, ani in care orașul a căpătat alura sa de azi, alura unei capitale de land. La Nordfriedhoff este inmormintat Vlad Georgescu, precum și băiețelul colegei mele Doina Schneider, dispărut intr-un tragic acci- dent. M-am plimbat de mai multe ori prin acest cimitir și prin piața din fața bisericii neo- bizantine, rămasă intactă și după război, am re- făcut pe harta orașului traseul lui Aschenbach; pe atunci, la începutul veacului, prin fața cimi- tirului trecea un tramvai care mergea spre Schwabing, tramvai pe care eroul nuvelei se grăbește sâ-1 ia pentru că, spune textul, nori amenințători veneau dinspre (satul) Fohring, azi un cartier mai mărginaș din nord-estul orașului, împărțit in două, Oberfbhring și Un- terfohring, la granița cărora locuiesc eu acum. Tot in Miinchen se petrece o bună parte a nuvelei Tonio Kroger, personajul principal de- vine în adolescență munchenez și aici, pe o stradă foarte cunoscută din Schwabing, cartie- rul studențesc și artist al orașului, mai precis în atelierul pictoriței Elisabeta Ivanovna, au loc discuțiile pe teme fundamentale, despre viață, artă și spiritul burghez, cu amfitrioana; ea ră- 30 • APOSTROF Gelu lonescu mine interlocutoarea preferată a „eroului" și apoi corespondenta acestuia. Cit despre nuve- la Gladius Dei, scrisă tot în primii ani ai seco- lului 20, ea respiră aerul strălucitor, monden și artist al acestui oraș - aer pe care îl regăsim și în diverse episoade din Doctor Faustus. Nu o dată m-am amuzat să urmăresc în roman unele itinerarii miincheneze ante-belice - astăzi cu o altă înfățișare, căci orașul a fost distrus în pro- porție de 70% în bombardamentele din ’43- ’45; compozitorul damnat Adrian Leverkuhn își petrece o mare parte a vieții în orașul de pe Lsar, centru cu mare faimă artistică, păstrată și astăzi. Am mers atît de departe, îneît am fost la Freising, un orășel dominat de faimoasa epis- copie, localitate unde locuia povestitorul Sere- nus Zeitblom, celălalt personaj important al romanului; am văzut și seminarul teologic unde acesta fusese profesor zeci de ani; astăzi la Freising se ajunge cu metroul. Am căutat pe harta Bavariei micul sat unde se retrage Adrian, Pfeiffering, undeva în drumul dintre Miinchen și Garmisch, spune textul; dar această mică lo- calitate nu există, ceea ce mă face să cred că a fost un nume inventat. E ciudată senzația să trăiești într-un oraș atît de celebru de care ai luat cunoștință mai întîi prin descripțiile lite- raturii, să-i știi străzile și împrejurimile, să poți „situa" și să vezi cît și cum se leagă viața ta „trăită" de cea „citită". în paranteză fie spus, imaginea Germaniei și a germanilor pe care doctul și moralul Sere- nus o construiește de-a lungul acestei tragice cărți este una foarte îndurerată, foarte îngrijo- rată și critică adeseori, căci fundalul acțiunii pe care se proiectează viața lui Adrian Leverkuhn este marcat de cele două războaie mondiale, pierdute de patria sa. Să citez chiar ultimul paragraf al cărții: „Germania, cu roșul ofticii în obraji, se clă- tina amețită pe culmile triumfurilor sale sălba- tice, pe cale de a cuceri lumea mulțumită a unui pact semnat cu sîngele ei, pe care era hotărîtă să-l țină. Astăzi se prăbușește, sugrumată de demoni, acoperindu-și un ochi cu palma, iar cu celălalt privind rătăcită ororile, rostogolin- du-se din desnădejde în desnădejde. Cînd va ajunge oare la fundul abisului? Cînd oare, din paroxismul unei disperări tară scăpare, vor miji - miracol incredibil - zorile speranței? Un om însingurat își împreunează mîinile și rostește: fie-i Domnului milă de sărmanele voastre su- flete, prietenul meu, patria mea". Un final patetic, un ton pe care povestito- rul, evident adversar al nazismului, îl adoptă de multe ori, în pauzele dintre relatările vieții lui Adrian, pauze ale „actualității" momentu- lui scrierii lor. Interesant este că această Germanie trecută prin tragediile belice - de ea, dar NU NUMAI de ea, provocate - nu semăna deloc cu Germa- nia în care ajunsesem nici în 1973, nici zece ani mai tîrziu. Am intrat într-o Germanie pros- peră, mulțumită de sine, mîndră pentru că reușise o formidabilă refacere, pentru că exor- cizase demonii trecutului, devenind o demo- crație nu numai adevărată, solidă, dar și foarte avansată. Paradoxal sau nu, acest contrast mi-a folosit în ceea ce aș numi „o luare la cunoș- tință" mai corectă despre această țară și despre destinului poporului ei. A fost un fel de bază de pornire - căci eu și astăzi, deși străin, încerc să înțeleg cît mai bine ceea ce se petrece în jurul meu, să așez aceste observații și gînduri într-o imagine, să-i caut coerența. Trăiesc aici și mă simt solidar cu soarta acestei țări în care soarta m-a adus, poate mai solidar decît cu soarta țării din care am plecat crezînd că nu mă voi întoar- ce niciodată. O altă curioasă întîmplare s-a petrecut la Liibeck, unde am fost împreună cu prietenii mei, familia Apostolescu, pe care i-am vizitat adeseori la Hamburg, unde ei locuiesc de douăzeci de ani. I-am rugat să mă ducă să văd și eu fațada casei Buddenbrook - atîta a rămas în urma bombardamentelor (bine că a rămas măcar fațada! ) și să mă plimb prin orășelul în care mai întîlnești ulițe strimte și colțuri răma- se intacte. Ajuns în fața casei cu pricina, l-am rugat pe prietenul meu, așa cum plănuisem, să-mi facă o fotografie în fața ei, dar cu apara- tul meu, ca să nu ne mai complicăm cu expe- dierea pozei prin poștă. Așa plănuisem, numai că, ajuns acasă, am constatat că anticipasem totul dar... uitasem să pun un film în aparat! M-am tot gîndit: ce poate însemna acest act ratat, din „punctul de vedere" al inconștientu- lui? De ce n-a „vrut" el să-mi „văd" imaginea în fața celebrei clădiri, astăzi semnalată de toate ghidurile turistice? De ce a „vrut" el să ratez această întîlnire mult dorită? Nu pot descifra micul mister.... Revin la lecturile din România: în 1978 și ‘79 mi-am cumpărat de la Paris toate romane- le netraduse încă la noi, eseurile și textele poli- tice, cîteva cărți de referință. îmi rămăsese ne- citită numai corespondența și jurnalul său - care încă nici nu apăruse decît în fragmente, conform legatului testamentar. Nu le-am citit nici pînă astăzi. Fiind atît de plin de această operă care mă fascina, m-am gîndit să fac un curs studenților mei și, în ciuda faptului că lu- cram numai pe traduceri - ceea ce nu era nici prea riguros, nici foarte didactic - am reușit să predau timp de un an școlar numai opera lui Thomas Mann. La seminar am făcut numai Moartea la Veneția, analiză de text. Am avut mai multe serii de studenți de la română - serii mici pentru că predam un curs special - dar care au fost frecventate de cîțiva studenți emi- nenți, cu care m-am înțeles de minune: o serie cu Mircea Cărtărescu și Cristian Teodorescu, printre alții, o alta cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima și Rodica Zafiu și încă două-trei stu- dente excelente, cărora, îmi cer scuze, le-am uitat numele. A fost, in total, cea mai frumoa- să experiență de dascăl pe care am avut-o - ea s-a petrecut la începutul anilor '80. începusem și o a treia serie, în 1982, în care erau prezenți Traian Ungureanu și Ioana Pîrvulescu, dar... la mijlocul lui noiembrie, după numai cîteva cur- suri și seminarii, profesorul n-a mai venit... Mai țin minte că intenționam să fac un seminar numai despre strategia narativă din Tonio Kro- ger - aveam niște idei foarte interesante, cred, și voiam să scriu chiar un eseu mai lung despre acest subiect; dar totul a rămas la stadiu de proiect, ultimul proiect literar înainte de a pă- răsi România... Cînd, peste un timp, am încer- cat să-mi reamintesc și să-mi readun aceste idei, nu am mai reușit. Se așezase în mintea mea acea inevitabilă cenzură a uitării: eram în țara lui Thomas Mann, dar nu mai puteam să scriu despre el. Chiar aceste pagini pe care le citiți acum, cele despre „legătura" mea cu opera și personalitatea lui Thomas Mann, am mai în- cercat de două ori să le redactez, fără a fi reușit să trec mai departe de cîteva rînduri. Mi se pare deci curios că abia acum, în 2004, am reușit, fără efort și fără turburare... Cine știe de ce? Cred că dintre eroii literaturii thomasman- niene, Tonio Kroger îmi este cel mai apropiat, cel mai afin - iar faptul că „scrisoarea spanio- lă" către Ion Vartic, text ce se află în acest volum, a fost semnată cu acest pseudonim „conspirativ", îmi spune multe despre o „co- sangvinitate" cu cel ce pățea a se simți într-un fel de „exil" în propria sa țară. Din pasionan- tul Jurnal al lui Mircea Zaciu, reiese că Doru Vartic a citit scrisoarea prietenilor noștri co- muni Mircea Zaciu și Marian Papahagi, primul adopt înd pentru mine numele de expeditor - așa că în acest jurnalul mai sus amintit, apar deset >ri cu numele Tonio sau Tonino - mențio- nat în special cînd era vorba de emisiunile mele radiofonice. Mai vreau să adaug doar că, numai văzînd extraordinarul film al lui Visconti, ecranizare a nuvelei Moartea la Veneția, una din capodope- rele artei cinematografice, am înțeles mai bine iubirea lui Aschenbach pentru Tadzio, pentru înfățișarea de androgin a acestuia - pe care nu o puteam imagina - un androgin coborît parcă din pînzele lui Leonardo da Vinci. Pot zice că abia după această extraordinară viziune de... inițial a lui Visconti, am înțeles pe deplin cele- bra nuvelă, în toată adîncimea ambiguității ei. Cînd am ajuns pentru prima oară la Veneția, în septembrie 1997, imaginea povestirii lui Mann în viziunea lui Visconti m-a urmărit fără încetare, dîndu-mi pe lingă extazul admirației pentru acest inenarabil oraș, o stare de indes- criptibilă panică, pe care nici acum, după cîți- va ani buni de la această călătorie, nu mă simt în stare să o depășesc pentru a revedea orașul pe zidurile căruia e înscris însemnul morții... Povestea iubirii mele pentru opera lui Tho- mas Mann are și un final - cine știe? poate pro- vizoriu. In toamna lui 2002, profitînd de o că- lătorie în Elveția, am rămas cîteva zile la Ziirich, invitat de Gabi Cerkez și Victor Eske- nasy care, cunoscînd interesul meu deosebit pentru viața și opera lui Thomas Mann, m-a dus să-i văd mormîntul, aflat într-o suburbie a orașului. Era o zi frumoasă, tot însorită - mo- numentul mortuar are forma unui cub de gra- nit cenușiu și neșlefuit, pe care sînt scrise nu- mele și datele nașterii și morții lui Thomas și ale soției sale, Katia. In jur, cîteva plăci, indică locul unde se odihnesc alți membri ai familiei. Katia Mann a supraviețuit mulți ani soțului ei și a „dirijat" cu mină de fier posteritatea operii și chiar a imaginii vieții celebrului scriitor. De data aceasta, n-am mai ratat fotografia, făcută de Victor cu aparatul său. Se știe că dorința marelui scriitor a fost ca lăcașul său de veci să nu fie în Germania... o altă lungă istorie, un alt conflict despre care s-au scris multe rînduri. Aceasta ar fi deci, într-un rezumat mai de grabă faptic decît reflexiv, povestea acestei iu- biri livrești, devenită o cale spre înțelegerea Germaniei și germanilor; rezumatul unui fel de complicitate stranie, al unor trăiri și senzații cred cu mult mai intense, pe care, cel puțin deocamdată, nu le pot mai în detaliu formula... Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 31 Comentarii critice Mila frunzelor Mirela Calbaza-Ormenișan Socialul, indiferent ce pecete politică poartă - comunism, democrație mai mult sau mai puțin originală, capitalism - este o forță obscură, o țesătură încâlcită din care e foarte greu să scapi. Ai dreptul să critici un sistem dacă ți-ai rezemat spatele de contrariul lui. Dar niciodată nu îți este permis să critici sistemul în sine, socialul pervers care face uitată nevoia de transcen- dență. Acesta este avertismentul unui per- sonaj interesant (monseniorul Krum) al romanului lui Dan Stanca, Mila frunzelor (București, Editura Redacției Publicațiilor pentru Străinătate, 2004) care, într-un gest de maximă luciditate, și-a dat seama, para- doxal, de țesătura onirică a lumii noastre, țesătură în care toate sunt prizoniere: „E un vis, omule, un vis. Cine-i cade pradă e pierdut, cine cunoaște scapă. Mai există și categoria celor care descoperă țesătura și atunci se agață de ea ca s-o rupă, cum se agață prizonierii de gratiile de la fereastra celulei. Dar mai degrabă au aceștia șansa să se elibereze decât cei pe jumătate treziți care, văzând păienjenișul ce-i înconjoară, se încâlcesc și mai rău în el și se îmbolnă- vesc din cauza înfiorătoarelor miasme pe care le degajă". Sub semnul oniricului (propriu-zis toate sunt visare de personajul Krum) sunt reunite multe paradigme interpretative pe care autorul le construiește abil, mutând scenariul de la un personaj la altul. Cu toate acestea, credibilitatea existenței celor care participă la ele nu scade, și aceasta nu pentru că aflăm despre visele lui Krum abia spre sfârșitul romanului. Contrar așteptă- rilor, metafora onirică se insinuează în real, perfect, încât acesta transgresează paginile cărții. Acest efect este susținut de prezența unor ancoraje clare sau suficient de bine sugerate în societatea românească de după Revoluție: Caritas-ul, emisiuni televizate la modă, moderatori, oameni politici etc. Impactul puternic este obținut și prin fap- tul că personajele formează o țesătură mai mult de gânduri decât de evenimente și in- terconexiuni. Gândurile lor formează o pânză deasă prin ochiurile căreia se contu- rează bogat trei paradigme: forța opriman- tă a comunismului, grotescul perfid al ca- pitalismului hibrid instaurat în România postrevoluționară, cotidianul sufocant al occidentului democrat. „Cuplul" Teofil Pascal-Iustin Hristea centrează o bună bucată de vreme structu- ra narativă. Cei doi s-au întâlnit în carcera în care i-a azvârlit regimul comunist. Re- zistența lor în fața opresiunii și a umilinței i-a unit, deși fiecare a înțeles să reacțione- ze altfel. Teofil Pascal, fiu de boier, a ales râsul: „puterea și puritatea unui râs mito- logic, homeric, un râs divin, așa cum doar zeii știau și puteau să râdă atunci când au născut cosmosul din râsul și dansul lor, îl ajutaseră să supraviețuiască'¹. Iustin Hristea, un iubitor de carte pa- sionat, care dorea să ajungă filosof notoriu pentru a spăla umilința simplității în care s-a născut, a ales religia, părăsind vechea sa pasiune: „literele fuseseră înlocuite de ru- găciune". Pentru el carcera devine un fel de uter din care e expulzat într-o nouă viață, care va purta pecetea singurătății monastice. Pentru Teofil carcera a fost locul în care a învățat să cunoască forța râ- sului, manifest al puterii interioare a viito- rului senator și personalitate marcantă a culturii. Ștefan, fratele lui Teofil, este cel care nu a făcut pușcăria în România comu- nistă dar care a ales, fără să o știe, o altă în- chisoare, luxoasă: America tehnologică în care își găsește moartea, sufocat de miro- sul pestilențial al tuturor produselor tehni- ce ce îl înconjurau (calculatorul conectat la rețea în primul rând). Fiii lor reiterează aceeași poveste, dar pe dos. Fiul lui Ștefan, Alexandru, o fostă victimă a comunismu- lui, rămâne în țară. Fiul lui Teofil, Andrei, cutreieră lumea devorat de căutarea „dan- sului soarelui". Feminitatea are un corespondent halu- cinant: Gilda, femeia care a descoperit forța de a face orice cu farmecele sale. Complementul acestui tip de feminitate debordantă și malefică este femeia stearpă, bătrâna contesă, soția lui Andrei Pascal. Forța Gildei, simbol al Prostituatei, e mai rea decât orice fel de regim pentru că în vi- ziunea autorului poate îmblânzi Fiara, re- gimul însuși al violenței, al crimei și al for- ței. Prostituata semnifică pactul însuși cu Răul absolut, deoarece proscrișii își sem- nează singuri asuprirea, tocmai pentru că s-au lăsat ademeniți. Acest joc al seducției este transpus și în planul câștigurilor finan- ciare. Gigi Trușcă, prințul jocurilor Cari- tas, este încarnarea nerușinată a escrocului. Din discuțiile sale cu Gilda, aflăm „secre- tul" îmbogățirii sale: oamenii sunt foarte ușor de păcălit dacă ai obrăznicia să pre- tinzi că dându-ți ție bani vor câștiga mai mult, mai ales după ce Ceaușescu le-a dis- trus speranța că muncind te alegi cu ceva. Aparent simplu, chiar banal, această for- mulă este legată și de mediul în care acest escroc a reușit să-și răspândească tentacu- lele. Teofil Pascal este cel care constată ne- Cărți primite la redacție <1913-1919) CAROL IANCU LUPTA INTERNAȚIONALĂ PENTRU EMANCIPAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA Documente și mărturii Volumul I putincios: „dar bineînțeles, ești escroc cu voie de la stăpânire. Despre asta ar trebui să scriu, dar până la urmă am ajuns să le trăiesc". înșelătoria, seducția, nerușinarea crasă, acestea sunt armele Prostituatei care dis- truge ademenind. Ea nu poate fi milosti- vă, la fel cum nici un fel de formă a răului (întrupat în dictatură, de exemplu) nu poate fi. Alternativele în fața unui cotidian infectat nu sunt prea multe. Monseniorul Krum, cel care i-a văzut pe toți în visele sale, este la rândul lui neputincios. Visele, „alchimia minciunii", sunt metafora nepu- tinței umane de a trăi fără iluzie. Drumul spre lumină este cel de la „alchimia min- ciunii la rugăciunea inimii". Metafora frun- zelor milostive este simbolul acestui drum. Aceleași frunze pe care Iustin Hristea a reușit să le depună într-o bancă în loc de bani. Aceleași frunze descoperite, parado- xal, în Caraibe, de către Krum. Aceleași frunze care fremătau în auzul monahului vestindu-i curgerea blestemată a cotidianu- lui pervertit. Știm doar atât: „frunzelor le-a fost milă de noi. Mila lor e nebunia noas- tră. Ați avut norocul să fiți nebuni". Romancierul construiește, în fraze bo- gate a căror savoare cucerește cititorul, o lume populată de personaje, de gânduri și de idei, care transcende narativul prin po- tențarea unei valori constante: milostenia și ruga. Creștinismul nu este o simplă cale de urmat pentru a scăpa de deriziunea care contaminează constant viața omului. Rea- lul și iluzia se întâlnesc în gesturile a două personaje: Gigi Trușcă - cel care a reușit să „domine" realul vânzând exemplar iluzia îmbogățirii; Monseniorul Krum - cel care aproape absent „domină" realul visându-1. Aceste două posibilități devin la rândul lor derizorii prin neverosimila apariție a frun- zei pe „fața" căreia Monseniorului i se pă- ruse că deslușește chipul Fecioarei, „dinain- te de a-și fi cunoscut misiunea sfântă", în care se citea mila „pentru toți oamenii care se uscau de vii". 32 • APOSTROF Comentarii critice Spre coastele prosperității Călători români în Occident Ovidiu Pecican O idee care plutea în aer, ca rezultat al evoluțiilor sociale din anii de după dictatură, era aceea a călătoriilor efectuate de români în Occident. Mirajul acestui Tărâm al Tuturor Promisiunilor și ravagii- le pe care mitul - întreținut de cei reveniți în scurte vacanțe acasă ori restabiliți pe plaiurile baladești de origine după o rapi- dă și adeseori intensă chivernisire - le-a făcut și continuă să le facă printre conațio- nalii noștri nu puteau să nu intereseze, în cele din urmă, și lumea savantă. In sep- tembrie 2003, curiozitatea de a afla cum se vede Vestul prin călătorii români a luat forma unei conferințe internaționale orga- nizate de Centrul de Studii Transilvane de pe lângă Institutul Cultural Român, din inițiativa istoricilor Nicolae Bocșan și loan Bolovan. Parte din lucrările prezentate atunci au fost ulterior organizate într-un elegant volum editat sub egida acelorași in- stituții, în 2004. Totalizând un număr de 308 p., cartea de format B5 reunește două- zeci și trei de colaboratori englezi, români, maghiari și italieni, pregătiți să scaneze câ- teva dintre aspectele cele mai incitante ale temei sub genericul Călători români in Oc- cident, secolele XVII - XX. Intr-adevăr, majoritatea textelor din volum răspund promisiunii de pe copertă și tratează fluxul atras de mirajul Vestului. Secțiunea a șasea, însă, „uită" despre ce era vorba, ocupându-se - în linia abordărilor tradiționale - de occidentali sosiți în Ar- deal (Gabriel-Virgil Rusu și Francesco Guida), de prezențele românești în opere- le occidentale (loan-Aurel Pop și Sorin Șipoș) sau de excursiile unui român în ță- rile slave (este vorba despre Hasdeu, care însă putea fi prezent în mod legitim în vo- lumul de față, câtă vreme el a întreprins ex- plorări și prin țările occidentale, Anglia, Franța, Elveția etc.). In acest fel, acest voleu final rămâne un corp străin, deși în- Cărți primite la redacție • Ionel Amăriuței, Privind printr-un ochean întors. Deva, Editura Călăuza, Colecția Lu- cian Blaga, 1999 • Dumitru Radu Popescu, F, roman, cronologie și postfață de Mihai lovănel, București, Editura institutului Cultural Român, 2004 • Carmen Firan, Cuceriri disperatt/Dcperate conquests, Poems, Translation by Julian Se- milian, Colecția Lingua franca, București, Editura Institutului Cultural Român, 2004 • Andrei Eșanu, Valentina Eșanu, Epoca lui Ștefan cel Mare / oameni / destine / fapte, București, Editura Institutului Cultural Român, 2004 vecinat, în cuprinsul unde unitatea o oferă, totuși, ideea centrală a deplasării spre Apus a românilor. Celelalte cinci secțiuni ale cărții justifi- că însă din plin titlul de pe copertă. In prima - „Occident și Orient: călătorii în timp" Wendy Bracewell conturează ca- drul discuției într-un studiu despre scrieri- le călătorilor din răsăritul Europei cu pri- vire la Occident de-a lungul ultimelor patru secole. Alex Drace-Francis analizea- ză tradiția românească a memorialelor de călătorie, iar George Cipăianu se ocupă de opțiunea occidentală a românilor (înce- pând din sec. al XVIII-lea). Secțiunea ce urmează acordă atenție atracției italienești asupra românilor. Călă- tori și pribegi la Veneția, în sec. al XVII-lea (Cristian Luca), un sas vizitând cizma lati- nă la 1832 (Gudrun-Liane Ittu), un preot ardelean adus în peisajul roman de conci- liul Vatican I (Varga Attila), un mare isto- ric și literat român - N. lorga - peregri- nând, din diverse cauze, prin peninsula italică (Daniela Bușă), sunt jaloanele unui periplu care părea să însemne mai degrabă parcursul inițiatic înapoi la origini al ro- mânilor. Dar centralitatea ideologică a temei originii latine urma să fie propulsa- tă abia spre finalul sec. al XVIII-lea prin- tre românii ardeleni, iar muntenii și mol- dovenii urmau să o cunoască abia în prima jumătate a veacului următor. Nu este de mirare, deci, că prezențele, ca și scopurile acestora ori destinațiile italienești rămân de o mare diversitate. Partea a treia, „«între latini»: români în Spania și Franța", urmează mitologia gin- tei latine pe alte meridiane, conexe. Româ- nii în Spania sec. al XlX-lea (E. Denize), corespondența unui student oltean aflat la Paris către mijlocul aceluiași secol (Nico- lae Mihai) rămân două jaloane care, meri- torii în sine, nu izbutesc să arate cu adevă- • George Achim, Revolte și consimțiri, Scri- itori români din secolul XX, Cluj-Napoca, Editura Dacia, Colecția Discobolul, 2004 • Gheorghe Glodeanu, Poezie și poetică, Bu- curești, Editura Fundației Culturale Libra, 2004 • Sanda Golopenția, Learn to sing, my motber said, Songs of the Women of Breb, Baia Mare, Editura Etimologica, 2004 • Ana Olos, Folklore From Maramuresh/Fol- clor din Maramureș, Baia Mare, Editura Etimologica, 2004 • Virgil Diaconu, Diminețile Domnului, Pitești, Editura Paralela 45, 2004 • Ana & Mircea Petean, Ocolul Lumii in 50 rat ce pondere însemnată a ocupat în men- talitatea românească a momentului mitul parizian, și nici cât de vagă a rămas, totuși, reprezentarea geografiei iberice în menta- litatea românească. Lumea anglo-saxonă face obiectul sec- țiunii a IV-a. La lectură se constată că aces- tui univers i-au fost anexate atât teritorii bucurându-se de propriul prestigiu, pre- cum Imperiul German (de prezențele ro- mânești aici, în sec. al XVLlea - al XVIII- lea se ocupă Ileana Căzan), cât și țări nordice precum Suedia (cazul românilor prezenți în această țară îl discută George Cristea). Viena face parte, și ea, în această viziune stranie, din același mediu anglo- saxon, ceea ce plasează, în bună consecință logică, istoria de după 1690 a ardelenilor în plină comunitate... anglo-saxonă. De fapt, doar Alin Ciupală se ocupă de cele două Americi - nici ele integral anglo-sa- xone, după cum bine se știe -, lăsând ca ponderea secțiunii să cadă pe seama spațiu- lui germanic. Capitolul al cincilea, „La pas prin Eu- ropa", înregistrează trei studii de caz sem- nate de Mihaela Grancea, Mihaela Mudure - cu o... călătoare, în sfârșit! - și Anda-Lu- cia Spânu. Cu o structură aproximativă, benefi- ciind de o argumentare minimală și insufi- cientă - de ce tema aceasta și nu alta? -, apelând la autorități contestabile (Dan Be- rindei e citat cu o banalitate, iar eseistul Radu Enescu este ridicat la rangul de... fi- losof), volumul excelent prezentat grafic însumează lucruri semnificative și altele ră- suflate, unele adecvate titlului, iar altele ce-și aveau foarte bine locul în alte contex- te. Meritorie rămâne mai ales strădania de a discuta chestiunea atracției occidentale printre români. de jocuri creative, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005 • Cornel Cotuțiu, Spate în spate, Cluj- Napoca, Editura Limes, 2004 • Andrei Marga, Pnjilul și nforma Univer- sității clujene (Discursuri rectorale), Cluj- Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2005 • loan Cristea, Capcană pentru înger, ver- suri, cuvînt înainte de Ion Machidon, Bu- curești, Editura Amurg sentimental, 2004 • Ion Gheorghe Pricop, Balada virstelor. București, Editura Cartea Românească, 2004 • Elena Ciobanu, Poezii cu ceas, Iași, Edi- tura DramArt, 2004 • Aurel Dumitrașcu, Scene din viața poemu- lui, Piatra Neamț, Editura Conta, 2004 Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 33 Ivanca Fără îndoială, Ivanca este unul dintre cele mai interesante texte dramatice ale lui Lu- cian Blaga, pentru că se pretează cel mai bine interpretării scenice, jocului, spectacolului, dar conține, în același timp, o multitudine de trimiteri și sugestii la teoriile psihanaliti- ce, la sistemul filosofic al autorului, la ele- mentele stihiale, ce îl fascinaseră atât de mult... Caracterul special al piesei se dato- rează în primul rând energiilor dramatice foarte concentrate prezente în text, dar și fe- lului în care aceste energii interacționează, influențând personajele și conduita lor spec- taculară. Critica de până acum a ales să îl considere „text de frontieră" - prea puțin în- cărcat de poezie și de elementele mitologice ce caracterizează cea mai mare parte a tea- trului blagian, dar la fel de puțin încadrabil în categoria teatrului ^academic", de factură realist-psihologică. In acest context, nu poate fi decât lăudabilă inițiativa Naționalu- lui clujean de a monta un spectacol cu piesa lui Blaga, iar regizoarea Anca Bradu a dat dovadă de mult curaj în abordarea textului. Ceea ce surprinde, din primele momente ale spectacolului, este detașarea Ancăi Bradu față de textul lui Lucian Blaga, distanța pe care s-a hotărât să o impună fața de unele dintre cele mai importante sugestii de decor ale autorului. Scenografia Adrianei Grand ilustrează perfect atmosfera încărcata de mis- ticism și de bizar aproape grotesc a textului blagian, dar atât formula regizorală, cât și cea scenografică, evită sublinierea prezenței, încă din primul act, a pistolului și a celebru- lui ceasornic, care la Blaga aveau o încărcă- tură semnificantă deosebită - destinul ne- cruțător, crud și modul în care acesta poate fi înfrânt - deși ceasul era periodic dereglat de Luca, acesta continua să bata orele fixe, marcând deci trecerea timpului, și subliniind implacabilitatea unui destin fără milă. Una dintre primele imagini ale spectacolului este aceea a Tatălui (Anton Tauf) care își face de lucru cu un topor și rostește celebrul mono- log despre vânt și despre puterile stihiale afla- te în imediata vecinătate a mediului în care va evolua acțiunea piesei. Din când în când, personajul se șterge cu un prosop, și, cu toate că este primăvară, atmosfera pare să fie deosebit de încărcată, plină de tensiune, ca înaintea furtunii ce urmează. Cu greu, s-ar fi găsit, poate, un actor mai potrivit pentru rolul Tatălui, vocea lui Tauf fiind cu adevă- rat impresionantă, actorul fiind ajurat însă și de o fizionomie impresionantă - un melanj de sensibilitate și de forță. Dacă mai adău- găm la toate acestea și arta sa actoricească (caracterizată și aceasta de fragilitate și pu- tere), înțelegem de ce acest rol i se potrivește precum o mănușă. Partenerul de scena al Ta- tălui este acum, în primele scene, Dinu (Că- tălin Herlo), prietenul cel mai bun al fiului Părintelui, Luca (lonuț Caras). Tânărul medic Dinu studiază picturile lui Luca și alege câteva pânze pentru o expoziție. Tre- buie să recunoaștem că atitudinea lui Cătă- lin Herlo este cel puțin surprinzătoare, pen- tru că în nici un moment nu dă senzația că privește picturile unui prieten (și încă pe ale celui mai bun...), corporalitatea sa fiind acum (dar și în alte rânduri) neutră, din păcate, dis- tantă, ca atunci când s-ar fi aflat în fața unor lucrări mediocre ale unui muzeu de provin- cie. Ne vine greu să credem că cineva care privește lucrările de artă plastică ale unui prie- ten foarte apropiat face gesturi atât de banale precum mângâierea simandicoasă a bărbiei... Departe de noi gândul, totuși, că datorită amănuntelor de acest gen, care se pot regla pe parcurs, spectacolul ar avea de suferit. Intrarea în scenă a Ivancăi (Eva Crișan) se face prin sală, contrar indicațiilor regizo- rale ale lui Blaga, care presupuneau aparte- nența personajului la spațiul stihial. Prin in- trarea din spectacolul Ancăi Bradu, Ivanca ne apare umanizată, dă senzația că se des- prinde din lumea noastră, imediată. Oricum, cea mai interesantă indicație a lui Blaga de- spre Ivanca sprintenă, ciudată) se regăsește pe scena Naționalului clujean, datorită cor- poralității Evei Crișan, dar și datorită costu- mului său foarte potrivit - un fel de rochie de zale metalice foarte fine. Scena cu cea mai mare intensitate ne pare a fi aceea a visului (mai degrabă a coșmaru- lui) lui Luca, în care Ivanca joacă „hora pri- culicilor" împreună cu strămoșii tânărului. Și pentru acest moment, scenografia Adrianei Grand este deosebit de inspirată, pentru că rampa pe care evoluează personajele, cu toată înclinația ei nepotrivită, ciudată, poate să fie Ivanca, scenă din spectacol, premiera 5 mai 2005. locul cel mai bun pentru o astfel de dezlăn- țuire de energie stranie, pentru o asemenea cascadă de imagini care pe spectator îl vor fascina, iar pe Luca îl vor îngrozi. Aceasta este scena-cheie a spectacolului (dar și a tex- tului), aici înțelegem chinurile tânărului ar- tist, universul oniric al acestuia fiind contu- rat scenic într-o manieră extrem de fină. Suma detaliilor de vestimentație a celor zece bărbați, costumați toți în alb și negru, cu ma- chiajul ciudat (în cele două contraste), felul în care este folosit spațiul de joc, precum și prestația lui lonuț Caras și a Evei Crișan, mu- zica inspirată a lui Cornel Țăranu (care evi- dențiază foarte bine gradarea tensiunii de pe scenă) - indică spectatorului drama pe care o trăiește Luca și, mai mult decât atât, îl con- ving că nu este vorba despre ceva artificial. Finalul spectacolului surprinde spectato- rii (mai ales pe aceia care cunosc bine textul piesei) și merită puțină atenție: în textul lui Blaga, Luca se hotărăște să facă ceva pentru a scăpa de obsesia care a început să o repre- zinte Ivanca și ia pistolul, amenințând spre camera în care Ivanca se află împreună cu Tatăl lui. Dinu este disperat de hotărârea pe care o ia prietenul său, se interpune între re- volverul încărcat și ușa ce dă înspre Ivanca. Luca trage înspre el, dar nimerește ceasorni- cul și se simte imediat eliberat: „Vreau să râd între oameni, vreau să fiu vesel pe străzi...“. Nu o să luăm acum în discuție implicațiile psihanalitice ale textului, spectacolului, nici măcar ale scenei de mai sus, dar vrem să mar- căm un semn de exclamare în ceea ce privește finalul schimbat al Ancăi Bradu. Cei doi ti- neri (din spectacol) se împușcă unul pe altul, ceasul nu mai apare deloc în scenă, este total ignorat de regizor, ideea destinului fiind deci eliminată din buchetul de semnificații al sce- nei. Mai mult decât atât, lonuț Caras nu a dat în nici un moment senzația unui perso- naj care este bătrân in interior, deși ca vârstă se apropie de aceea a lui Luca, iar acesta îl considerăm a fi un dezavantaj care face per- sonajul să pară artificial în unele momente. Prea puțin am avut senzația unui personaj care poartă în spate amintirea semiconștien- tă, poate, dar în mod sigur chinuitoare a în- tregului șir de strămoși ce ar trebui să îi mar- cheze destinul. Totuși, vitalitatea de care dă dovadă Caras încarcă de energie multe scene în care este nevoie de tinerețea personajului. Iară îndoială, este nevoie de o echilibrare a repertoriului de gesturi prin care trece per- sonajul de-a lungul spectacolului. Finalul schimbat al Ancăi Bradu pune în lumină ti- nerețea și puterea celor două personaje, lă- sând într-un con de umbră fascinanta bătrâ- nețe a eroului blagian. încheiem manifestându-ne certitudinea că spectacolul își va găsi un ritm al său, pre- miera din 5 mai 2005 fiind mai degrabă un test (ca orice premieră) și felicităm inițiativa punerii în scenă a unui text dramatic al lui Lucian Blaga. Proba adevărată va fi aceea a timpului, a spectatorilor (care trebuie in- rățați să fie foarte receptivi la stilul specific teatrului blagian, dar și al Ancăi Bradu)... Ion M. Tomuș 34 • APOSTROF Star Blown in the Wind From the first you were blown in the wind Like a seed. I quipped: „No one’s ever wished on A star blown in the wind.“ But afterwards, When you fixed yourself on my forehead And began sprouting, I understood that you are a seed. Insatiable, savagely piercing into my brain With relentless rays conceiving roots, You are a seed. It’s such a pity That the plant you germinate, Light from light, Can become visible Only after I have set into darkness. Architecture in Motion Poeme de Ana Blandiana Frail, delicate sails which For thousands of years The breeze of nonbeing has rustled; Its point of stone Extends the mast Which resounds in the kingdom of Osiris... But Torn free by a storm of death Should the ship under the pyramid Suddenly begin to glide Through its dome of sand, Dragging along Like the ridiculous tip of an iceberg The tomb above, We’d soon behold Cheops’ pyramid Shaking and hesitating, Breaking loose and slowly starting off, Then sailing through the dunes, Sliding down their backs Until almost swallowed And reappearing high above the waves Of earth which conceal beneath them, Just like swells of the sea, Ships sunk down to their graves... Oh what a dream, What an ironical sleep, In which Who could dock The ship, Once it set sail, Who could rouse The dreamer from the dream? Who or what could ever make it cease, This moving, changing architecture Forever born, forever dying, This monastery which approaches me Nearing, swelling, growing, and here it is, With arching vaults and domes of spray Like nightcaps of foam and crowns suspending, Rushing upwards in the air, dissipating itself slowly, then downwards tossing, Breaking itself into a cloud of jellyfish, of algae, of crabs And streaming within the ground? Who could ever arrest in stone-like stasis This riot of movement too alive not to die And too mortal not to be reborn? Who could caii out to the waves, „Be stillL And bid the waters fail to be a sea, And this ever crumbling monastery Collapsing into itself like echo’s last decibel Have hatch its columns changed to bone In the air walling round it like a shell? The Tomb Above Cheops’ pyramid Is the tomb of a ship: Its huge, immobile foundation Rests on Obsession Would I Iove you, I wonder, as much as I do Were you fearsome and mighty Like others? Would I think so much Of you were you triumphant And savage at war? Would I have dreamt of you In such anxiety were you mașter Of others? Just as the children Of fortunate families can leave home When they are grown, free of any responsibility And go off, if they feel like it, remembering No one there, while all the time The children of the poor have to return To assist their families, sending Packages and money supporting the younger ones In school, so in the same way the fortunate Poets of bigger peoples Can forget about their source, they can depart, They can be the world’s... Would you also be my obsession, I wonder, were you Fortunate? Had you been able to Oppress, to subjugate, to spread enmity? O Goddess of History, unbind from curse and set free Our future with immeasurable generosity! Traduceri de Adam J. Sorkin, Maria-Ana Tupan și Ioana Ieronim Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 35 îndrăgostitele - fragment - Elfriede Jelinek Și în acest roman - unul din primele ale autoarei austriece Elfriede Jelinek - Pre- miul Nobel pentru Literatură - e prezentă exactitatea și acuitatea cu care pătrunde în lumea falselor imagini despre fericire. Autoarea nu descrie, ci își evaluează personajele, demne de milă, cu o ironie mai rece decît lama unui cuțit, de parcă ar juca cu ele un soi de monopoly, optica ei amintind de timpuriile slapstick-uri din începuturile filmului mut, în care oamenii erau manipulați ca obiectele neînsuflețite. Desigur, un limbaj con- struit până în cele mai fine articulații ale sale, potrivit cu lumea, în nici o fațetă a sa, normală și naturală pe care o descrie, stil cu care autoarea reușește să acutizeze conști- ința asupra unor ritualuri ale societății, conferind textului autenticitatea de document. de exemplu paula de exemplu paula, paula e de la țară, viața la țară a ținut-o până acum în șah - ca și pe surorile ei erika și renate, care sunt măritate, pe cele două poți să le uiți, e exact ca și cum n-ar exista, cu paula e altfel, ea e cea mai tânără dintre ele și încă existentă, pe cinstite, are 15 ani. e acum suficient de mare spre a-și putea permite să se gân- dească ce ar dori să devină: casnică sau vânzătoare, vânzătoare sau casnică, la vâr- sta ei, toate fetele sunt suficient de în vârstă pentru a se gândi cum ar dori să fie. școala secundară e terminată, bărbații din sat sunt sau pădurari, sau sunt tâmplari, elec- tricieni, tinichigii, zidari, sau merg la fabri- că, sau încearcă să fie tâmplari, electricieni, tinchigii sau muncitori în fabrică și în cele din urmă se duc totuși în pădure și se fac pădurari, fetele devin nevestele lor. vână- torul reprezintă o profesie mai bună, ea este importată de afară. învățător și preot nu există, satul n-are biserică, nici școală, și inteligența, ca profesie, a conducătoru- lui filialei de consum, este de import ex- tern, sub conducerea lui lucrează întot- deauna trei femei și fete din sat și o practicantă din sat. femeile rămân vânză- toare sau ajutoare de vânzătoare până se mărită, după măritiș s-a zis cu vânzarea, atunci sunt ele însele vândute, atunci ur- mătoarea vânzătoare poate trece în locul celei vândute spre a veni mai departe, schimbul merge în zbor, de la sine. s-a instaurat astfel, de-a lungul anilor, un flux natural: naștere și ascensiune și mări- tiș, și apoi ieșirea din competiție, și nașterea unei fiice, casnică sau vânzătoare, mai adesea casnică, fiica în ascensiune, mama dă ortu’ popii, fiica se mărită, iese din competiție, sare de pe trambulină, naște ea însăși următoarea fiică, caruselul magazinului de consum reprezintă un cir- cuit natural, în fructele și legumele sale se oglindesc anotimpurile, se oglindește viața omenească cu multiplele ei forme de expri- mare, în unica sa vitrină se oglindesc fețele atente ale vânzătoarelor sale, adunate aici în așteptarea măritișului și a vieții, mări- tișul vine însă întotdeauna singur, fără viață, o femeie măritată nu lucrează mai niciodată în afacere, numai dacă bărbatul este chiar în acel moment șomer, sau grav rănit, alcoolic este întotdeauna. ca pădurar are o meserie grea și pericu- loasă, de la care adesea unul nu se mai în- toarce niciodată, de aceea savurează abun- dent viața, atâta vreme cât sunt tineri, de la 13 ani nici o fată nu e în siguranță în apropierea lor, concurența generală începe și coarnele își fac loc, fapt ce face să vuiască întreg satul, haloul vuietului se revarsă în valea întreagă. la sfârșitul tinereții bărbații își fac rost de o femeie vrednică, econoamă, sfârșitul tinereții, începutul bătrâneții. sfârșitul vieții pentru femeie e când începe să nască copii. în timp ce bărbații se ma- turizează frumos, încep să îmbătrânească și se dedică aloolului, acesta îi face tari și îi apără de cancer, agonia femeilor durează adesea ani lungi, adesea destui ca ele să fie de față și la agonia fiicelor lor. femeile încep să-și urască fiicele și doresc ca ele să moară cât mai curând posibil, așa cum au murit și ele cândva, de aceea: trebuie făcut rost, cât mai curând, de un bărbat. uneori o fiică nu vrea să moară atât de de- vreme pe cât ar trebui, mai bine rămâne un an, doi, vânzătoare și trăiește! da, trăiește! în cazuri rare ar vrea să fie chiar vânzătoare în reședința județului, unde există și alte meserii, cum ar fi preot, învățător, munci- tor în fabrică, tinichigiu, tâmplar, lăcătuș, dar și ceasornicar, brutar, măcelar! și cârnățar! și multe altele, cât și o mai mare promisiune, pentru un viitor mai frumos, dar nu e chiar atât de ușor să poți păstra pentru tine un bărbat cu un viitor mai fru- mos. meseriile mai bune au și ele ceva mai bun de oferit, de aceea îți pot cere să o faci imediat, totuși n-o poți imediat face, pen- tru că după ce-o faci, meseria mai bună vrea ceva și mai bun și, gata, adio! un tăie- tor de lemne așteaptă uneori, o meserie mai bună, niciodată, rar s-a întors vreuna de-acolo acasă, poate doar în vizită, și-a- tunci cu un bastard fără tată. micul rest, pe cale de dispariție, vine une- ori acasă în vizită, să arate mamei și tatălui copiii, cât de bine le merge, și bărbatul este cuminte, și aduce toți banii, și nu bea decât foarte puțin, și bucătăria e nou-nouță, și aspiratorul e nou și perdelele sunt noi, noua sofa e nouă, și noua mașină de gătit e, de fapt, folosită, dar ca nouă, și mocheta e de fapt uzată, dar curățată și ca nouă, și fiica încă mai e ca nouă, dar curând va fi vânzătoare și va îmbătrâni la iuțeală și va fi consumată, dar, la urma urmei, de ce să nu fie consumată și fiica, dacă mama a fost consumată? fiica trebuie consumată re- pede, are nevoie urgentă de asta, cea mai bună meserie trebuie înhățată, preot, în- vățător, muncitor în fabrică, tinichigiu, tâmplar, ceasornicar, măcelar! și cârnățar! și multe altele ș.a.m.d., și toți au nevoie de ele, de femei, și le consumă, dar pentru ei nu cumpără, în nici un caz, o femeie deja consumată spre a o consuma mai departe, nu. asta devine atunci dificil, de unde să iei femei neconsumate, când femeile sunt neîntrerupt consumate? prostituție nu exis- tă, există în schimb o groază de copii nele- gitimi, aia, da, aia n-ar fi avut voie s-o facă, dar a făcut-o, așadar a fost servită în toată regula, și acum iat-o, trebuie să facă sin- gură munca, și munca pe care trebuie s-o facă bărbatul, și plodul rămâne în seama bunicii, și aceasta e plină de ură împotriva fiicei și a copilului, femeile consumate sunt rar luate, și-atunci, de primul consumator, și-n acest caz, trebuie să audă o viață în- treagă: dacă nu te-aș fi luat eu, nu te-ar mai fi luat nimeni, și ar fi trebuit să vezi de unde faci rost de bani pentru copil, așa, te-am luat eu totuși, în ultima clipă, și-acum poți avea de la mine banii, după ce mi-am pus deoparte bani pentru alcool, așa că te pot lua fără probleme de câte ori am chef, dar, ca fiica noastră să nu fie luată și consumată fără hârtii, de asta am eu grijă, să nu fie și ea una ca maică-sa, care s-a lăsat luată ÎNAINTE. să aștepte până o ia cineva, dar numai după, atunci se poate lăsa luată, dar numai după, dacă totuși se lasă luată înainte, așa ca tine, atunci se poate considera fericită, dacă o mai ia vreunul, și fata noastră poate fi fericită că are un astfel de tată. groaznică această moarte lentă, bărbații și femeile mor împreună de asta, bărbatul are măcar puțină distracție, el își suprave- ghează de afară nevasta ca un câine de curte, o supraveghează în timp ce ea moare, și înăuntru femeia își suprave- ghează bărbatul și pe femeile venite vara în excursie, și pe fiica lor, și banii pentru nevoile gospodăriei, ce nu e voie să fie băuți, și bărbatul îți supraveghează de-afară nevasta, și pe bărbații veniți vara-n excursie, și pe fiica lor, și banii pentru gospodărie, ca să poată ciupi ceva pentru băutură, și astfel se moare reciproc, iar ea, fiica, și ea abia așteaptă să aibă voie să moară, și părinții fac deja cumpărături pentru moartea fiicei: cearceafuri și prosoape, 36 • APOSTROF cârpe de bucătărie și un frigider la mâna a doua, rămâne așadar moartă, dar cel puțin, proaspătă. și ce se va alege de paula? vânzătoare sau casnică? înainte de orice, numai de paula să nu uităm! de ea e vorba acum, ce va fi cu paula? va muri mai târziu, sau curând? sau, nici nu va începe să trăiască? va muri deîndată? să nu poată ea aștepta, și-atunci va fi prea tîrziu, și copilul e-aici și mama moare acum, în loc să moară abia după nuntă? NICI VORBĂ! paula vrea să învețe ceva, anume, să fie croitoreasă, așa ceva n-a existat niciodată în sat. ea una să vrea să ÎNVEȚE ceva, nu poate fi a bună, mama întreabă: paula, nu vrei totuși să fii vânză- toare, unde poți cunoaște pe cineva, sau casnică, unde ai cunoscut deja pe cineva? mama spune: paula, TREBUIE să devii vânzătoare, sau casnică, paula spune: mamă, nu există nici un loc liber de ucenică vânzătoare, mama spune: atunci rămâi acasă, paula, și fii casnică și ajută-mă la treburile gospodăriei și în grajd și servește-1 pe tatăl tău, așa cum îl servesc și eu și servește-1 pe fratele tău, gerald, când vine de la lemne, de ce să-ți fie ție mai bine ca mie, eu n-am fost niciodată ceva mai bun decât mama mea, care a fost casnică, pentru că atunci nu existau la noi vânză- toare, și dacă ar fi existat, tatăl meu m-ar fi omorât. și el a spus să rămân acasă și s-o ajut pe mama și să-l servesc și pe el când vine de la lucru și să aduc berea de la birtaș, asta durează 8 minute dus și întors, și dacă durează mai mult, îți rup oasele, și de ce acum, tu, fiica mea, s-o duci mai bine? rămâi mai bine acasă și ajută-mă, când taică-tu și frate-tu gerald vin acasă, și poate-ți rupem coastele odată într-adevăr împreună, eu și taică-tu și frate-tu, gerald. HEI! totuși, paula spune, nu, mamă, nu vreau, eu vreau să învăț totuși croitoria, și când sunt gata cu învățatul, vreau să am ceva și eu din viața mea, să merg în italia și din câștigul meu să merg la cinema, și după ce voi fi avut ceva din viața mea, vreau să mai merg o dată, o ultimă dată în italia, și din câștigul meu să mai merg odată, o ultimă dată, la cinema, și-apoi vreau să-mi caut un bărbat bun, sau unul mai puțin bun, așa cum sunt tot mai adesea de văzut la cine- ma, și după aceea vreau să mă mărit și să fac copii, și pe toți împreună și-n același timp să-i iubesc, da, să-i iubesc! și să fie doi, un băiat și o fată, și-apoi aș vrea să iau pilula, pentru ca să rămână doar doi, un băiat și o fată, și totul o să fie mereu fru- mos și curat, și să trebuiască să cos doar pentru mine și pentru copiii mei, și să-mi fac o casă cu mâinile mele și cu bărbatul cel harnic. pentru mine și copiii mei să cos totul sin- gură, asta economisește mulți bani, atunci nu va fi nevoie să mai cos pentru oameni străini, nu, asta el n-o să-mi permită, nu, mumă, te rog, vreau să învăț croitoria. muma spune că îi va spune tatălui și lui gerald, ea a fost cel mult de 3 ori la cine- ma și nu i-a plăcut și n-a interesat-o, și a fost bucuroasă când s-a văzut iar acasă. în italia n-a fost deloc, niciodată, iar televi- zorul este cu mult mai interesant, aici poți vedea lumea întreagă, fără să dorești, sau să trebuiască să fii imediat în ea. pe când trăia tatăl meu, am muncit din greu pen- tru el, apoi am muncit din greu mai de- Elfriede Jelinek parte, pentru taică-tu și pentru gerald, și-a- cum, când ești destul de mare să poți trage din greu împreună cu mine, dintr-odată nu mai vrei, ci vrei să înveți croitoria curată, pentru ce, și-n ce scop am tras din greu o viață întreagă, dacă nu pentru tata și pen- tru gerald, și acum, când în sfârșit ai putea și tu, nu vrei, scoate-ți asta din cap! până nu ți-o vor scoate-o altfel din cap, tata și gerald. pe data le spun lui tata și lui gerald, pe loc! tata și gerald sunt de părere că paula nu poate trage chiulul cu croitoria ușoară și curată, dacă ei înșiși fac munca grea și mur- dară la lemne, să nu cumva să creadă că s-ar putea sustrage urii tatălui cu o muncă curată, când tatăl a fost nevoit tocmai din pricina ei să se însoare, eh, nu chiar din pricina ei, ci a surorii mai mari, care acum e deja măritata și de ea nu te poți atinge, așadar am urât-o pe mă-ta deja, pentru că făcea munca curată în gospodărie, în timp ce noi făceam munca grea și mizerabilă, adesea am caftit-o la beție, până am lăsat-o pe jumătate moartă pe mă-ta, așadar i-am azvârlit mă-tii cizmele murdare în obraz și pantalonii murdari i-am aruncat pe sofa, pantalonii de lucru murdari pe sofaua nouă pe-atunci, așa că acum vrem să-ți aruncăm și ție cizmele murdare în obraz și să aruncăm în voie pantalonii pe sofaua pe care va trebui după aia să o cureți, să fi uitat oare, numai pentru o singură clipă, ura noastră curată, cinstită, împotriva voas- tră? vezi? poate doar în clipele vreunei zile onomastice, a serii de crăciun, sau a unui grav accident, și tu, care vrei să înveți croitoria! dar paula e în continuare în admirația unei vieți mai bune, oriunde o poate prinde, in- diferent unde, la cinema, sau la oaspetele ce vine vara în excursie, dar mereu e viața bună a altora, niciodată a ei. ea spune uneori: de banii de ucenicie aveți doar nevoie, și să fii vânzătoare, tot trebuie la urma urmei, să înveți, și rochia de mireasă, gândiți-vă numai, rochia mea de mireasă mi-aș putea-o coase sin- gură!!! și maică-mii i-aș coase ceva, și mătușii, și bunicii și tuturor, tuturor, și chiar astfel poți economisi bani, și cu această ocazie văd multă lume curată, și-atunci sunt eu însămi una din lumea curată, pentru că îmi cos singură hainele noi, ceea ce i-ar putea place unui bărbat mai bun. și toți vor spune că sunt curată, și poate mă ia de nevastă chiar un tâmplar, un zidar, un tinichigiu, un măcelar! sau un cârnățar! și paula contemplă neîncetat viața mai bună, ca pe ceva, ce i-ar putea odată a- parține, deși nu e făcută pentu asta. și pentru că nici nu-i vrednică de-atâtea în- deletniciri, și pentru că tatăl vrea doar liniște, și pentru că nu-i poate da una-n cap, deși cu plăcere ar face-o, pentru că pur și simplu e prea obosit spre a putea risca o a doua criză de nervi, și pentru că n-o poate omorî, deși cu plăcere ar face-o, și, la urma urmei, nici nu-i pasă, și pentru că paula a promis o mie de lucruri, printre al- tele, să-și ajute mama seara în grajd, și pen- tru că banul e ban, i se dă în cele din urmă voie paulei să învețe croitoria. și în clipa aceasta, paula vede viața mai bună cu totul alți ochi, ca pe un lucru ce ți Tai putea chiar însuși, deși mai întâi ești nevoită să scurtezi tivul și să-ți strâmtezi talia. așadar anii de ucenicie ai paulei încep în viața mai rea, în viața cea bună ar trebui să se sfârșească, să sperăm că nu se vor sfârși chiar înainte de a începe cu adevărat. și să sperăm că viața mai bună nu aparține deja altcuiva, cuiva căruia cu talia strâm- tată și cu fusta scurtată nici nu i s-ar mai potrivi poate! Traducere și prezentare de Ana Mureșanu Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 37 Reviste literare 1. Revista „Origini“, repre- zentată de domnul Gabriel Stănescu - pentru afirmarea literaturii române în spațiul nord-american. 2. Revista „Oglinda literară“, reprezentată de domnul Gheorghe Neagu, redactor șef - pentru promovarea unui vi- guros climat literar. 3. Revista „Cuvîntul“, repre- zentată de domnul Mircea Martin - pentru înalta valoare a demersului cultural Edituri 4. Editura „Paralela 45“, repre- zentată de domnul Călin Vla- sie - pentru consecventa pro- movare a literaturii române contemporane. 5. Editura „PoliromȚ repre- zentată de domnul Silviu Lu- pescu - pentru 10 ani de exce- lență în cultura română. Poezie 6. Nicolae Panaite - pentru poezia sa afirmată sub zodia misterului 7. Vasile Proca - pentru poezia sa cu nuanțe metafizice 8. Marian Drăghici - pentru poezia sa de profunde rezonanțe Proză 9. Aura Christi - pentru realis- mul de nuanță magică al roma- nelor sale 10. Constantin Virgil Negoiță - pentru modernitatea și civis- mul epicii sale Premiile revistei Convorbiri literare ediția a IX-a, 22-24 aprilie 2005 Teatru 11. Francisca Ricinski Marien- feld - pentru adîncimea lirică a dramaturgiei sale Critică 12. Simona Modreanu - pen- tru claritatea demersului critic - punte culturală româno-fran- ceză 13. Vasile Spiridon - pentru sobrietatea abordării critice 14. Liviu Grăsoiu - pentru acuitatea prezenței sale critice 15. Florin Faifer - pentru valențele estetice ale textului critic Eseu 16. Adrian Dinu Rachieru - pentru coloratura eseistică a textelor sale critice 17. George Popa - pentru plu- ralitatea și adîncimea tematicii din eseistica sa 18. Vasile Andru - pentru des- chiderea creștină a eseisticii sale Traduceri 19. Miljurko Vukadinovici - pentru realizarea unei fericite simbioze, prin traduceri, între lirica română și cea sîrbă 20. Horst Saul - pentru lirica sa deschisă spațiului românesc 21. Adam Puslojic - pentru în- delunga promovare a legături- lor dintre literaturile română și sîrbă 22. Sumiya Haruya - pentru inspirata răsădire a literaturii din „Grădina Maicii Domnu- lui“ în „Țara Florilor de Cireș“ Premii de excelență 23. Octavian Paler 24. Al Husar Opera omnia 25. Nicolae Stroescu Stînișoară Apel către Televiziunea Română Participanții la ediția a IX-a a Zilelor revistei „Convorbiri litera- re“ (Iași, 22-23 aprilie 2005), luînd act cu regret - că mediatizarea și promova- rea revistelor culturale românești din țară și din străinătate nu se face în nici un fel în programele TVR1; - că în programele TVR1 nu există nici un fel de emisiune de dezbatere a celor mai importante articole, eseuri, anchete culturale, controverse și opinii din revistele culturale; - că personalități semnificative ale vieții culturale care semnează în presa culturală, directorii sau re- dactorii-șefi ai acestor reviste nu sînt invitați să participe în emisiu- nile TVR1; - că TVR1 este singura fereas- tră prin care orașele mici și zonele rurale ar putea primi informații despre existența revistelor Solicităm președintelui director general al Televiziunii Române să studieze posibilitatea introducerii în grila de programe a postului TVR1 - singurul, de altfel, care poate fi receptat în toate zonele țării - a unei emisiuni, la o oră ac- cesibilă, special dedicată prezentă- rii și comentării revistelor cultura- le românești, din țară și din străinătate. Apelul nostru rămîne deschis tuturor celor care vor să ni se ală- ture în demersul nostru. Acordul pentru semnătură poate fi trimis prin e-mail la adre- sa convlit@mail.dntis.ro, sau prin fax, la 0232 260 390. Marius CHELARU Theodor POPOVICI Sterian VICOL Alice ZWOELFER Mihai CUCU Ileana POPOVICI Ioana CRĂCIUNESCU N. STROESCU-STÂNIȘOARĂ Cezar IVĂNESCU Victor GHERMAN Marian DRĂGHICI Vasile POIA HOMICEANU Virgil IANAIT Franciska RICINSKI-MARIEN- FELD Spiridon POPESCU Maria ȘLEAHTIȚCHI Laurian STĂNCHESCU Val BUTNARU Simona-Grazia DIMA Nicolae NEGRU Ion ROTARU Florin DOCHIA Simona MODREANU Angela CIUBOTARIU loan PINTEA Florin FRUMOS Vasile ANDRU Cristina FRUMOS Constantin NEGOIȚĂ Olimpiu NUȘFELEAN Ștefania OPROESCU Valentin TALIALARU Dan MĂNUCĂ Florin FAIFER Maria MĂNUCĂ Dragoș COJOCARU Mircea POPOVICI Bogdan CREȚU Constanța APETROAIE Paul ARETZU Ancelin ROSETI Radu VOINESCU Gellu DORIAN Florin SĂSĂRMAN Petru URSACHE Cristian SIMIONESCU Indira SPĂTARU Ionel SAVITESCU Richard CONSTANTINESCU Florin BUCIULEAC Cassian Maria SPIRIDON Bianca MARCOVICI Radu PETRU Dorin DRUGESCU Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statutu- lui, Uniunea Scriitorilor din Româ- nia nu este responsabilă pentru po- litica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor pu- blicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Către cititorii din țară ai revistei Apostrof Pentru anul 2004, vă rugăm să vă abonați direct la re- dacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea abonamentului, prin mandatpcțtal, pe adresa: Lukăcs losif Fundația Culturală Apostnf Cluj-Napoca, 400146, str. lașilor, nr. 14 Prețul abonamentului este: pentru 3 luni: 60.000 lei pentru 6 luni: 120.000 lei pentru 1 an: 240.000 lei Taxele de expediere sînt incluse în această sumă. Pentru cei care se abonează prin această modalitate, asigurăm expedierea promptă a revistei. Cei care se abonea- ză pe 1 an, primesc revista fără majorările de preț provoca- te de inflație. Către cititorii din străinătate ai revistei Apostrof Pentru anul 2004, vă rugăm să vă abonați direct prin redacție, trimițînd contravaloarea abonamentului printr-un cec (money order) în contul: Fundația Culturală Apostnf Cont: SV6534401300 (Euro) Cont: SV6674381300 (USD) Banca Română pt. Dezvoltare - Group Societe Gene- rale - Sucursala Cluj, str. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, SWIFT BRDEROBU Costul abonamentului este: pentru 3 luni: 13$ pentru 6 luni: 26$ pentru 1 an: 52$ în costul abonamentului sînt incluse și taxele de ex- pediere par avion. 38 • APOSTROF CARTEA DE CARE Al NEVOIE Editura „Biblioteca Apostrof" vă oferă următoarele titluri încă disponibile: • Mircea Zaciu, Jucătorul de rezervă poezie, 2000, 88 p. 50 000 lei (5 lei noi) Colecția „Filosofie contemporană" • Gabriel Marcel, A fi și a avea traducere de Ciprian Mi hau, 1997, 192 p. 30 000 lei (3 lei noi) • Gabriel Marcel, Omul problematic traducere, note de FRANțois Breda și Ștefan Melancu, 1998, 140 p. 30 000 lei (3 lei noi) Colecția „Filosofie modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul, 2003, 128 p. 100 000 lei (10 lei noi) Colecția „Filosofie extrem-contemporană" • Vladimir Jankelevitch, Să iertăm? traducere de Janina Ianoși, postfață de Ion Ianoși, 1998, 82 p. 30 000 lei (3 lei noi) Colecția „Filosofie medievală" • Se. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumgarten, 1998, 162 p. 35 000 lei (3,50 lei noi) Colecția „Filosofia religiei" • Henry Corbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 216 p. 40 000 lei (4 lei noi) Colecția „Filosofie românească" • Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești 1996, 392 p. 100 000 lei (10 lei noi) • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 100 000 lei (10 lei noi) • N. Steinhardt, Cartea împărtășirii ediție gîndită și alcătuită de Ion Vartic, ed. a IV-a, 2004, 140 p. 80 000 lei (8 lei noi) • D.D. Roșca, Introducere la „Viața lui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 138 p. 35 000 lei (3,50 lei noi) • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petreu, 2000, 1 32 p. 50 000 lei (5 lei noi) Colecția „lanus" • Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, 2003, 162 p. 80 000 lei (8 lei noi) • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau de- spre echilibru, 2003,176 p. 100 000 lei (10 lei noi) • Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 200 000 lei (20 lei noi) • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 50 000 lei (5 lei noi) • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 40 000 lei (4 lei noi) • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 40 000 lei (4 lei noi) • Norman Manea, Fericirea obligatorie proză, 1999, 192 p. 50 000 lei (5 lei noi) • Florin Sicoie, Sîmbăta engleză și alte povestiri, 1998, 130 p. 20 000 lei (2 lei noi) • Ramiro de Maeztu, Don Quijote, Don Juan și Celestina trad. de Mariana Vartic, prefață de Ion Vartic, 1999, 264 p. 60 000 lei (6 lei noi) • Liviu Bleoca, Biblioteca de buzunar, roman 2001, 128 p. 50 000 lei (5 lei noi) • Philip Roth, Animal pe moarte, roman 2001, 132 p. 99 000 lei (9,90 lei noi) • Marta Petreu, lonescu în țara tatălui, ed. a n-a 2001, 1 78 p. 100 000 lei (10 lei noi) • Ion Vartic, Bulgakov și secretul lui Ko- roviev. Interpretare figurală la Maestrul și Margareta, 2004,125 p. 100 000 lei (10 lei noi) • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și re- acțiune. ediția a Il-a adăugită, 2002,284 p. 150 000 lei (15 lei noi) • ***, în lumea taților, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2004, 236 p. 120 000 lei (12 lei noi) • Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan llici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic 2003, 96 p. 75 000 lei (7,50 lei noi) Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații a- supra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Pe- treu, 2002, 160 p. 100 000 lei (10 lei noi) • Zaharia Boilă, Memorii, 2003,256 p. 120 000 lei (12 lei noi) REDACȚIA: Marta Petreu (redactor-șef) • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p., 20 000 lei (2 lei noi) • I.D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 50 000 lei (5 lei noi) • Ludovica Rebreanu, Adio pînă la a doua Venire, epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Malița, 1998, 288 p. 50 000 lei (5 lei noi) • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru) Aforisme. Prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleologu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 30 000 lei (3 lei noi) • Petru Dumitriu, Vârsta de aur sau Dulceața vieții, roman, text îngrijit și prefață de Ion Vartic, 1999, 208 p. 40 000 lei (4 lei noi) • Radu Petrescu, Corespondență • Sinucide- rea din Grădina Botanică (varianta întîi în fac- simil), ediție de Marta Petreu și Ana Cornea, prefață de Marta Petreu, 188 p. 50 000 lei (5 lei noi) • Radu Stanca, Aquarium, selecția textelor și cuvînt înainte de Ion Vartic, ediție de Marta Petreu, 202 p. 50 000 lei (5 lei noi) • Alexandru Vona, Misterioasa dispariție a orașului din cîmpie, proză, postfețe de marta Petreu și Ion Vartic, 2002, 152 p. 69 000 lei (6,90 lei noi) • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 63 000 lei (6,30 lei noi) • Irina Petraș, Teoria literaturii, dicționar-antologie 2002, 288 p. 160 000 lei (16 lei noi) • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabrieiă Melinescu, 2003, 112 p. 75 000 lei (7,50 lei noi) Colecția „Mica bibliotecă critică" • Irina Petraș, Camil Petrescu. Schițe pentru un portret, 2003,150 p. 80 000 lei (8 lei noi) • Irina Petraș, Ion Creangă, povestitorul, 2004, 146 p. 100 000 lei (10 lei noi) Colecția „Istoria filosofiei" Constantin Rădulescu-Motru, • F.W. Nietzsche. Viața și filosofia sa, 2003, 128 p. 100 000 lei (10 lei noi) Ana Cornea Irina Petraș Claudiu Groza Horvăth Săndor Lukâcs Jozsef Ana Pop (contabilitate) Tehnoredactare: Dan Craioveanu EDITORI: Q Uniunea Scriitorilor din România U Fundația Culturală Apostrof Cont la BRD Cluj: în lei: SV7853701300 în euro: SV6534401300 Revista apare cu sprijinul: □ Ministerului Culturii și Cultelor din România □ Consiliului local Cluj-Napoca ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. lașilor, nr. 14, cod 400146 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@pcnet.ro • Revista APOSTROF figurează în Lista-catalog a publicațiilor in- terne, editată de RODIPET S.A., la poziția 4251. Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. ISSN 1220-3122 Revista este înregistrată la OS IM cu nr. 45630/22.05.1996 Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. Tiparul executat la Centrul de Presă Reformat Unica responsabilitate a revis- tei Apostnf este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Respon- sabilitatea pentru conținutul fiecărui text aparține, în exclu- sivitate, autorului. Apostrof Adresa redacției: 400146, Cluj-Napoca, str. lașilor, nr.14, tel. 0264 432.444. Anul XVI, nr. 5 (180), 2005 • 39