ANALELE ACADEMIEI ROMANE SERIA ÎL —TOMULU XIV. 1891 — 1892 MEMORIILE SECŢIUNEI LITERARE BUCURESCI LITO-TIPOGRAFIA CAROL GOBL, STRADA DOMNEI 16 1 8 9 3. www.digibuc.ro CUPRINSULO Pag. Fabula în genere şi fabuliştiî români în specie, de Th. D. Spevanţia. 1 Stratu şi substratu. — Genealogia poporelorîi balcanice, de B. Petri- ceicu-Hasdcu................................................ 22o Dimitric Chicliindeal. — Date noue despre viaţa şi activitatea lui.— Discursii de recepţiune, de Iosifii Vulcanii................ 263 www.digibuc.ro FABULA IN GENERE Şi FABULIŞTII ROMÂNI IN SPECIE DE TH. D. SPERANŢI Membru Corespondent u a Ui Academiei Române Şedinţa din 13 Martie 1892. IN LOCtf DE PREFAŢA Acostă lucrare cuprinde: I. Clasificarea genuriloru literaro, comparaţia între fabulă şi cele- lalte genuri; II. Originea şi istoriculu, pe scurţii, alu fabulei, adecă fabula la Indieni, Greci, Arabi, Latini, Francezi, Engteji, Germani, Italieni, Ruşi, Poloni, cu ceva date biografice asupra unora dintre fabulisliî cel maî însemnat! si cu bucăţi alese din fabulele loru. 1 i 1 » Acesta e partea I care privesce fabula în genere. Partea a Il-a, despre fabuliştiî români în specie, cuprinde: I. Ochire istorică asupra fabulei la Români, încependu dela tra- ducjiunile în românesce ale fabuleloru luî Esop şi urmându cu toţi fabuliştiî români dela Ţichindealu până în cjfilele nostro, cu dale biografice despre fie-care şi cu bucăţi alese. II. Analisa şi apreciaroa fabuleloru românesc! remase dela scrii- tori!: Gh. Assal'ţj, Const. Stcnnafi, Ant. Pann, I. Ileliade-Râdu- Analele A» Jî. — Turn. XIV. — 3hvioriile Secţ. Literare. 1 www.digibuc.ro 2 M. D. SPERANŢiA lescu, Alex. Donicî, Gr. Alexandrescu, C. F. Carp şi Gh. Tăutu. Regretăm u că numai clin nume cunoscemu pe fabidistulă besarabiană Sirbn de pe la 1851, a căruia colecţiune de fabule ne-a fostă jDesto putinţă a ne-o procura. Ne oprimă cu analisa numai asupra acestoră fabulişlî: 1) pentru că eî sunt acei cari au scrisă mai mulle fabule, şi 2) pentru că au încetată din viată. j Câtu pentru ceî-lalţî scriitori, cari numai accidentală aă scrisă fabule, saă cari aă scrisă mal multe, dar din fericire îi avemă împreună cu noi în vieţă, ne mărginimă a da numai câte-va date biografice şi a re- produce din fabulele loră pe acelea cari ni s’aă părută mai reuşite. In acestă categorie intră, dintre cei morţi: G. Seulescu, C. Bălăcescu, U. Bolintineanu, V. Alecsandri, Ralcti şi în vieţă d-niî G. Siott, V. A. Urechiă şi B. P. Hasdeu. Acesta este cuprinsulă întregeî lurărî. www.digibuc.ro FABULA In GENERE Şl FAÎ3ULIŞTIÎ ROMÂNI ÎN SPECIE â PARTEA I I. CE ESTE FABULA Fabula (din latin, fabula din far, faris, fatus suni, fari, grec. (fâxo, a vorbi) în prosă ori în versuri, este o composiţiune lite- rară, care face parte clin poesia epico-clidaetică. Din punctă de vedere ală numărului cetitoriloră la cari se adre- seză, toto composiţiilo scrise se potu împărţi în doue grupe: cores- pondenţele şi scrierile. Corespondenţele se adresoză la anumiţi cititori, sau la unu nu- mără rostrînsu (epistole). Scrierile se adresoză la toţi cetitorii, adecă la orî-cine vrea să le cotescă. Fabula face parte din scrieri. Lăsândă la o parte composiţiunile numite corespondenţe, trecemu la scrieri. * * * Din punctă do vedere ală formei scrierile potă să fie în prosă ori în versuri. Fabula pote îmbrăca amendoue aceste forme. Scrierile se mal deosebescă între ele şi după fondă, adecă după felulă materialului saă ală cunoscinţoloră ce cuprindă. Cunoscinlele omenesc! cari formeză materialulă scrieriloră sunt ) felurite. www.digibuc.ro 4 Mt. D. SfEttANŢIA Sunt unele cunoscinţe cari ne reproducă, în minte, lucrurile din lume tocmai aşa cum au fostu ele în momentulă când ne-aă impre sionată. Acestă felu de cunoscinţî se numescii istorice. Scrierile alu căroră materialii este formatu de cunoscinţe istorice, formeză genulu, istoricii. Sunt unele cunoscinţe însă, cari, în locă de a ne reproduce în minte lucrurile din lume întocmai aşa cum aii fostu ele în monion- tulfi când ne-au impresionată, ni le reproducă ore-cum concentrate saă resumate în nisce tipuri simbolice. Yeţlendă, de exemplu, în tre- cetă, ună regimentă de soldaţi şi voindă în urmă să ne reproducemă în minte imaginea unui soldată, icona ce ne va veni în minte va cuprinde clară saă desluşită numai notele comune tuturoră solda- ţiloră: uniforma, armele, ţinuta, etc., iar notele particulare indi- vidiloră, dacă nu voră lipsi cu totulă, voră fi relativă ca şi nule. Ne va veni în minte numai ună ţipă de soldată, ună ţipă în care sunt concentrate notele comune ale tuturoră soldaţiloră câţi i-amă vedută, ună ţipă care va representa pe toţi soldaţii în generală şi nici pe unulă în particulară. Ca şi tipulă soldată, avemă tipulă arborii, care ne represintă toţi arborii în generală şi nici pe unulă în par- ticulară; tipulă călii, leu, casă, locomotivă, legea câderei corpu- rHorii (tipulă fenomeneloră de cădere) etc. Acestă felă de cunoscinţe cari ne presintă realitatea concentrată în nisce tipuri simbolice, cari în generală semenă cu tote lucru- rile de acelaşi felă, iar în particulară nici cu unulă, se numescă cunoscinţe sciinţifice. Cunoscinţele sciinţifice ne presintă realitatea redusă, concentrată, adecă schimbată. Scrierile ală căroră materială este formată de cunoscinle sciin- i ţifice formeză gentilii sciinţificii. Pe lângă cunoscinţele istorico şi sciinţifice se mal află încă ună felă de cunoscinţe, cari ne presintă realitatea cu desăvârşire schimbată. Acestă felă de cunoscinţe se numescă poetice. Cunoscinţele sciinţifice ne presintă concentrate saă grupate în tipuri simbolice numai lucruri de acelaşi felă, de esemplu: tipulă www.digibuc.ro FABULA IN GENERE Şl FABULIŞTiI ROMÂNI IN SPECIE 5 calu ne represintă toţi caii, de diferite mărimi şi colori; tipului casă ne represintă tote casele de diferite mărimi şi forme, etc. Ounoscinţele poetice ne presintă realitatea schimbată în aşa modă, că ne presintă ca unite lucruri cari în realitate sunt cu desăvârşire despărţite, şi ne presintă ca despărţite lucruri cari în realitate vecînică sunt unite. In realitate, de esemplu, unu corpu de omu se vede în totă- deauna unită cu unu capu de omu şi unu corpu de cală cu unu capă de calu. Cunoscinţolo poetice potă să ne presinte însă unu corpu de colii unitu cu unu capu de omu (Centaurului mitologică). In realitate aripele sunt unite la corpuri de pasere. Cunoscin- ţele poetice potu să ne presinte însă aripele de pasere unite cu unu corpu de omu (îngerului). Elementele cunoscinţeloră istorice sunt imaginele mal multă sau mai puţină exacte şi speciale ale lucruriloră din realitate. Elemen- tele cunoscinţeloră sciinţilice sunt notele comune mal multoră imagini (saă şi tuturoră imaginiloră), cari represintă lucruri reale de acelaşi felă. Cunoscinţcle istorice sunt, prin urmare, basa cu- noscinteloră sciintifice. Precum cunoscinţcle istorice sunt scose din realitate, aşa şi cunoscinţele sciinţifice sunt scose din cunos- cintele istorice. Precum cunoscinţele istorice sunt nisce note ale > € > realităţii, aşa şi cunoscinţele sciinţilice sunt note ale cunoscinţeloră istorice. Elementele cunoscinţeloră poetice sunt atâtă cunoscinţele istorice câtă si cele sciintifice, adecă atâtă notele realităţii câtă si notele cunoscinţeloră istorice. Cunoscinţele poetice formeză sinteza acestoră două feluri de cunoscinţe. Sintetizarea loră însă nu urmeză nici o regulă: imaginea unul lucru reală se pote uni cu imaginea altui lucru reală forte deosebită saă cu ună ţipă simbolică care represintă nisce lucruri reale cu totulă de altă-felă. Unirea acesta este cu totulă fantastică şi fantazia e singura care guverneză sintetizarea din care re- sultă cunoscinţele poetice. — Cunoscinţele poetice ne presintă rea- litatea schimbată, falsificată, adecă nu cum este. www.digibuc.ro 6 TH. D. SPEKANŢIA Scriei“ile alu căroră materiala eslo formată de cunoscinţe poetice, formeză genulîi poeticu. Vrea să clică, după fonda, adecă după felulu materialului saă alu cunoscinţeloră ce cuprindă, scrierile se potă împărţi în trei grupe saă genuri: 1) genulă istorică, 2) genulă sciinţitică, si 3) genulă poetică. * * * Amă clisă că fabula face parte din poesie. Lăsămă deci la o parte scrierile cu conţinută numai istorică saă sciinţitică şi ne ocupămă numai de producţiunile poetice. Considerândă scrierile din punctă de vedere ală cunoscinţoloră ce cuprindă, amă găsită trei genuri de scrieri. Totuşi genulă istorică nu coprinde numai cunoscinţe istorice, nici genulă sciinţitică nu cuprinde numai cunoscinţî sciinţifice, nici oelă poetică, numai poetice. Tustrele felurile de cunoscinţe tiindă cuprinse de o singură minte, rare-orî şi cu anevoie acestă singură minte pote să-şî manifeste în afară gândirile sale numai printr’ună singură felă de cunoscinţe. Tote scrierile ce resultă din activitatea minteî sunt mai în totă-d’a-una > ună amestecă de tote felurile de cunoscinţe; iar numirile genuriloră de scrieri se daă după predominarea cantitativă a unui felă de cu- noscinţe asupra altora. Astu-felu genulă istorică se numesce acela în care predomină cunoscinţele istorice; genulă sciinţitică, acela în care predomină cunoscinţele sciinţitice şi genulă poetică în care predomină cunoscinţele poetice. Maî multă: Din amestecată cunoscinţoloră resultă genuri secundare de scrieri. Din combinarea cunoscinţoloră istorice cu cele-lalle doue feluri de cunoscinţî resultă: > 1) Scrieri istorico-sciinţifice, şi 2) Scrieri istorico-poetice. Din combinarea cunoscinţoloră sciintitice cu cele-lalle doue feluri j ) de cunoscinţî resultă: www.digibuc.ro FABDLA In GENERE ŞI FABDLIŞTIÎ ROMÂNÎ IN SPECIE 7 1) Scrieri ştiinţifico istorice, şi 2) Scrieri ştiinţifico poetice. Din combinarea cunoscinţeloră poetice cu cele-lalte doue feluri do cunoscinte resultă: j 1) Scrieri poetico-istorice şi 2) Scrieri poetico-sciinţifice. Vrea să clică, din punctă de vedere ală felului de cunoscinţe cu- prinse într’o scriere, avemă trei genuri principale de scrieri şi şese genuri secundare, sau mixte, în totalu 9 genuri de scrieri. A) Genuri principale : 1) Gonulă istorică . . . 2) Genulă sciinţilică . . 3) Genulu poetică . . . B) Genuri secundare: a) Istorico-sciinţifică, b) Istorico-poetică; a) Sciinţifico-istorică, b) Sciinţifico-poetică, a) Poetico-istorică, b) Poetico-sciinţifică. Din acestă tabloă se vede că genulă poetică, de care ne ocu- pămă cuprinde trei feluri de scrieri saă trei feluri de producţiunî poetico: 1) Producţiunî poetice propriă clise, 2) Producţiunî poetico-istorice, 3) Producţiunî pootico-sciinţiiice. * * * Amă numită poetice acele cunoscinţe cari ne presintă realitatea ca schimbată. Inţelesulă cuvîntuluî poesie, nofyois, facere, creaţiune este tocmai sinonimă cu acela de schimbare: a schimba ună lucru însemneză a-lă face să nu mai fie olă, ci să fie altuia saă altă-ceva. Piealitatea pentru ochii noştri se pote considera ca compusă din doue părţi. Întâia parte şi cea mai apropiată de noi este însăşi persona nostră, suntemă noi înşi-ne microcosmulă conscientă, care simte, este activă şi scie că simte şi că este activă. A doua parte este macrocosmulă care ne cuprinde şi pe noi, care e diferită de noi, care ne impresioneză, pe care îlă simţimă, a cărui influenţă www.digibuc.ro 8 TH. D. Sl'ERANŢlA ajunge până la consciinţa nostră, clar pe care consciinţa nostră nu-lă străbate. Partea realităţii cea mai apropiată de noî suntcmu noî înşi-ne şi tocmai noî înşi-ne suntemă acea parte a realităţeî despre caro avemii cunoscinţele cele mai puţinu exacte. Noî amu numită cunoscinţe poetice tocmai pe acelea' cari ne presintă realitatea ca schimbată, adecă neexactă. Deci producţiunile cele mai poetice, adecă producţiunile poetice propriu dise sunt acele alu căroru materială este privitorii la persona nostră, la cea ce se petrece în noî, pasiuni, emoţiunî, sentimente etc. Producţiu- nile poetice propriu clise corespundă deci tocmaî genului de poesie care s’a numită şi se numesce genulu liricu (dela instrumcntulă musicală lyra). Producţiunile poetice carî privescă realitatea clin afară de noî constituescă genulu epicu, numită astă-felă dela grecesculă snos, care însemneză vorbă, cuvîntu, povestire, vorbire. Poesie epică ar pute deci să se traducă la urma urmei prin: fantastică povestire despre lume sau despre realitatea clin afară de noî. Poetisarea realităţii din afară de noî se face însă în clone feluri: 1) Saă combinândă în modă fantastică cunoscinţele istorice, carî represintă obiectele realităţeî; 2) Saă combinândă în modă fantastică tipurile formate din con- centrarea imaginiloră ce represintă realitatea, adecă combinândă în modă fantastică cunoscinţe sciintifice. f ) Vrea să clică poesia epică este de douo feluri: 1) Poesia epică istorică, pe care o putemă numi epică propriă clisă; şi 2) Poesia epică sciinţifică saă epică didactică. In realitate clin afară de noî, adecă în lume, putemă deosebi douo părţi: 1) O parte care privesce pe omă, adecă faptele oinenescî, şi 2) O parte care privesce restulă natuveî afară de faptele ome- nescî. De aceea poesia epică, atâtă cea epică propriă clisă câtă şi poesia epică didactică, se pote împărţi în douo grupe şi anume: www.digibuc.ro FABULA lN GENERE ŞI FABULIŞTlt ROMÂNI IN SPECIE 9 1) Poesia epică propriu dbsă, care are de obiectă faptele omenesc!, afară de restulă natureî. 2) Poesia epică propriu clisă, care are de obiectă restulă natureî, afară de faptele omenesc!, şi: 1) Poesia epică didactică, care are de obiectă faptele omenesc!, afară de restulă natureî, şi 2) Poesia epică didactică, care are de obiectă restulă natureî, afară de faptele omenesc!. Tabloul ti I. 1). Poesia lirică 2). Poesia epică (Poetisarea fenom. sufletesc! (Poelisarea realitate! afară car! sc înlimplă in no!.) din no!.) www.digibuc.ro 10 TH. D. SPERANŢIA Dacă simplificămă clasificaţiunea putemă împărţi poesia epică în: 1) Poesia epică care are de obiecţii faptele omenescî, şi 2) Poesia epică care are de obiectă restulă natureî. Apoi pe fie-care din aceste două grupe din poesia epică le pu- temu împărţi în alte două grupe: 1) Poesia epică privindă pe omă şi faptele omenescî, afară de restulu natureî în modă istorică, 2) Poesia epică privindă pe omă şi faptele omenescî, afară de restulă natureî reduse la tipuri, şi 1) Poesia epică privindă restulă natureî, în afară de faptele ome- nescî, în modă istorică, 2) Poesia epică privindă restulă natureî, în afară de faptele ome- nescî, ca redusă la tipuri. Aceste patru feluri de poesiî epice îşî aă în literatură numirile şi subdivisiunile loră deja stabilite, deşi până acum nu îndeajunsă de bine precisate şi decî nu îndeajunsă de bine definite. Urmândăînsă, după priceperea nostră, din punctulă do vedere din care amă începută, ajungemă la următorulă resultată: 1) Poesia epică propriă ţlisă, care privesce pe omă şi faptele ome- nescî în modă istorică portă numele de epopee. 2) Poesia epică didactică, care privesce pe omă şi faptele ome- nescî, se împarte în două grupe: a) Ctrupulă care arată faptele omenescî în modă directă. In acestă grupă intră: 1) satira cu epigrama, 2) anecdota şi 3) apologulu; b) Grupulă care arată faptele omenescî în modă indirectă. Acestă grupă cuprinde fabula şi poemulă eroi-comicu. 3) Poesia epică propriă clisă, caro privesce restulă natureî în afară de faptele omenescî, în modă istorică, portă numele de poesie descriptivă saă pastelu. 4) Poesia epică didactică, adecă aceea ce privesce restulă natu- reî, în afară de faptele omenescî ca redusă la tipuri, se numesce poesie didactică propriu disâ : Ast-felă sunt Georgicele lui Yir- giliă, etc. www.digibuc.ro FABULA tN GENEBE Şl FABOLlŞTl! ROMÂNI lN SPECIE 11 Tabloulfl II. 1) Poesia lirică 2) Poesia epică Fapte omenescl Restulu natureî * * * Fabula face parte din poesia epică didactică, care cuprinde poe- tisarea fapteloră omenesc! reduse la tipuri. Acestu genii de poesie amu vedută, însă, că se subdivide în doue grupe: 1) Grupulă care arată în modă direcţii fapte omenesc! ca fă- cute de omeni. 2) Grupulu care arată în modă indirecţii fapte omenesc! ca fă- cute de animale saă lucruri neînsufleţite. Fabula face parte din grupulă acestă din urmă, adecă din genulă indirectă. www.digibuc.ro 12 TH. D. SPERANŢIA In clasificarea genuriloră poetice adese-orî fabula s’a confun- daţii şi se confundă încă cu apologulă. După clasificarea nostră se vede, că fabula şi apologulu făcu parte lie-care din câte un grupă deosebită şi anume: Apologulu face parte din genulă directă şi fabula din genulă indirectă. Pe de altă parte, în acelaşi genă cu apologulă intră şi satira şi anecdota■ Dacă fabula se pote confunda cu apologulă, pentru ce nu s’ară confunda şi cu satira şi cu anecdota ? Tote genurile poetice aă scopulă de a moralisa, şi ca dovadă la acesta avemă faptulă că tote genurile poetice aă începuturi popu- lare. Se potă forte bine inventa lucruri stricătore, dar poporulă nu conservă, nu a conservată şi nu va conserva cea ce-î este strică- toră saă cea ce nu-I priesce. A conserva ceva stricătoră e con- trară propriei sale conservări: cine cultivă ună viţiă îşi pregătcsce însuşi peirea. Tote genurile poesieî aă scopulă de a moralisa. Genulă lirică îşi plânge necazulă saă durerea, ori îşi cântă fericirea; în Epopee se laudă de-a dreptulă virtuţile saă faptele cele mari; în poesia epică didactică, şi anume într’acea care arată fapte omenesc!, din potrivă, nu se laudă de-a dreptulă virtutea saă faptele cele mari, cari trebue să fie imitate, ci se arată viţiile şi greşalcle, de cari omulă trebue să se ferescă; cu alte cuvinte în modă indirectă se propagă totă virtutea şi faptele mari. De ore-ce, însă, nimică nu se perde în natură; de 6re-ce orî-câtă de mică ceva, va rămâne în totăd’a-una ceva saă se va schimba în ceva, dar nu va ajunge nicî-odată nimicu, adecă nu se va ni- mici: de aceea ori-ce faptă omenescă nu pote fi indeferentă, adecă nu pote să rămână fără urmări. Urmările se consideră în generală în raportă cu faptele cari le- aă produsă, ca efectele către cause, pe motivulă că efcctulă nu pote întrece causa. In dinamica socială, însă, forţele orî faptele omenesc! se aplică adeseori asupra unoră pârghii forte variate, astă-fclă că efectele potă să întrecă îndecită şi însutită causa; de acea nu faptele liotărescă www.digibuc.ro RA13ULA In GENERE $1 FABULIŞTlI ROMÂNI ÎN SPECIE 13 mărimea efecteloră, ci efectele hotărescă mărimea sau importanţa fapteloră. După urmările ce potii ave faptele, omenii le împărţescă în lapte bune şi fapte rele. Apoi faptele bune se împărţescu de pildă, în' fapte bune şi mai bune sau forte bune; şi faptele rele în fâi'te rele şi mal puţinii rele. Dintre genurile poetice, cari privescă faptele omenesc!, epopea privesce faptele bune (1), iar poesia epică didactică, în care intră satira, anecdota, apologulă şi fabula, privesce faptele rele, şi anume : Satira cuprinde faptele cele mai rele şi mai periculose pentru societate, pentru naţiune sau individ!, şi poetulă satirică, stăpânită de iubirea virtuţii, descriindă aceste fapte rele şi exagerându-le, osândesce, despreţuesce şi arată cu degetulă pe făptuitorulă loră saă pe ace! car! îî îngădue. Poetulu satirică bicîuesce şi apără cu por- nire virtutea; poetulă satirică e violentă, şi îşî iea rolulă de ju- decătorii. Anecdota saă snom cuprinde totă faptele rele omenesc!, însă nu pe acele rele de totă, saă când sunt şi mai rele poetulu nu se arată pornită, ci se mulţumesc? numai a le ridiculisa pentru a ru- şina pe făptuitor! şi a desgusta pe alţi! de a le imita. In anec- dotă poetulă nu e violentă şi nu cere o răsplată cumplită ca sati- riculă, ci se niulţumesce numai a rîde saă a mustra prin rîsă; elă îş! păstreză ore-cum loculă de prietenii, faţă cu aceia de car! rîde. Apologulu cuprinde totă fapte omenesc! maî multă or! ma! puţină rele. In apologă poetulă nu-ş! iea rolulă nici de judecătoră nici de prietenă, saă putemă elice ma! bine, că le păstreză pe amân- două, însă numai într’o mică măsură. In apologă poetulă iea ro- lulă de poveţuitoră, de învăţătorii: arătândă fapta rea, elă arată şi urmările e! şi arată şi fapta bună, care trebue să-! iea loculă. Fabula arată fapte omenesc! în modă indirecta, adecă atribuin- du-le la animale saă la lucruri neînsufleţite. Prin acestă caracteră (1) Amosleculu de fapte rele in epopee e făcut u numai pentru a scule în reliefu faptele mari: cain acesta e rolulă unul Terxites în Ilinda. www.digibuc.ro 14 Tll. D. SPEftAN'flA fabula se deosebesce de satiră, de anecdotă şi de apologii. Prin împrejurarea însă că fabula se ocupă tot fi de faptele rele ome- nesc!, ea se asemănă cu satira, cu anecdota şi cu apologulă. In fabulă se arată fapte maî mulţii sau maî puţina rele, şi fabulislulă păstreză ca şi în apologii rolulu de înveţătoru, însă unu învăţătorii la care calitatea de judecătorii e rnultu maî pronunţată decât în apologii. Pe când apologulii e totu atâtii de îndepărtata saii de apropiată de satiră ca şi de anecdotă, fabula se apropie maî multă de satiră; fabulistulă e maî multă judecătoră decât prietenă, elă nu rîde, strînge din dinţî, muşcă, şi cu atâtă muşcă maî tare, cu câtă se arată maî naivii. Naivitatea deosebesce pe fabulistă de satirică. Vrea să dică: i - In fabulă ca şi în apologii, poetulii îşî iea rolulă de învăţătorii, însă înveţătorulă în apologii e blându, pe când în fabulă e aspru. Fabula şi apologulii arată fapte omenescî rele; însă apologulă le însuşesce, de-a-dreptulu, la omenî, pe când fabula le însu- şesce, în modu indirecta, la alte fiinţe, vietăţî saii lucruri neîn- sufleţite. > Acestea sunt asemănările şi deosebirea dintre fabulă şi apologă. Intre fabulă şi apologă, însă, maî este încă o asemănare. E lucru obicinuită ca în vorbirea de tote clilele omenii să-şî po- vestescă felurite întîmplărî cari îi privescii maî multă saă maî pu- ţină; şi totă lucru obicinuită este că, după ce a povestită unulă o întîmplare, să maî povestescă şi altulu o altă întîmplare, care să aibă vre-o legătură de asemănare saă de oposiţie cu cea-laltă. Când omenii îşî povestescă prin viă graiă întîmplările carî îî privescă, eî sciă scopulă povestirii saă cum se elice, eî sciă la ce «apropo» sunt povestite. Fabula şi apologulă sunt tocmai nisce povestiri de întîmplărî, de aceea povestaşulă, adecă poetulă, trebue să caute ună mijlocă de a face cunoscută scopulă povestiriî. Ceea ce se cunosco sub nume de ccmorală» la fabulă, saă sub nume de De aci se vede că «morală» sau «încheerea morală» nu este o parte integrantă din fabulă sau din apologii, ci o partecar e pote să fie sau pote să lipsescă. Vrea să diică fabula şi apologulu se ase- mănă în privinţa «moralei» numai întru câtu ele potă s’o aibă câte odată, pe când cele-lalte feluri de poesie didactică citate mal sus, satira şi anecdota, n’o au nicî odată. Arătândă loculă ce ocupă fabula printre cele-lalte producţiunl poetice, amu arătată prin acesta ce este fabula. www.digibuc.ro 16 TH. D. SPERANŢIA II. ORIGINEA FABULEI Acesta costiune, maî mul tu de curiositate până astădî, nu intră în cadmiu lucrăreî nostre, dar, ca să nu se simtă vre-o ştirbire, îm- prumutămă ceva dela M. Edelestand du Merii. Cândă istoria tuturoru poporeloră a începută, dice elă, viaţa omului era prin raporturi intime amestecată cu viaţa animaleloră; câtă vreme imaginaţiunea şi sciinţa nu utilisase puterile nalureî, onnilă nu putea să-şî satisfacă trebuinţele decât apropiindu-şî prin vânătore animale sălbatice, şi îngrijindîi să le înmulţescă pe acelea deja domesticite. Adese-orî pămentulu acoperită de păduri era lo- cuită de fiare sălbatice, şi arşiţele sfîşietore ale soreluî silindă pe omă a-şî căuta adăpostă la păduri şi avendă nevoie a se apăra contra animaleloră maî tari decâtă dînsulă, îlă nevoiescă să le stu- dieze obiceiurile şi să fie cu gândulă numai la ele. In curîndă, decî, omulă începe a lega câte o idee de iie-care animală pe care l a observată şi animalele acele cari l’aă impre- sionată maî multă eserciteză o influenţă dominantă asupra formeloră gândireî sale şi asupra natureî graiuluî seă, elă numesce cu numele unuî animală pe omenii carî posedă într’ună înaltă gradă calităţile carî i se pară luî că ară caracteriza specia; elă îşî înfrumuseţeză armele cu chipurî de animale şi pasări, pe a cărora iuţelă o invi- diază saă de a căroră forţă se teme: în simbolismulă seă naivă elă însuşeşce o însemnare reală uneî simple representărî, şi crede astă-felă că va tăia curagiulă inamiciloră săi şi va mări încrederea tovarăşiloră. Dela animale împrumută elă comparaţiunile cele maî obicinuite, nu numai ca termenă de injurie pentru a-şî exprima dispreţulă, ci şi pentru a mări şi a poetiza obiectele admiraţii mei sale. Homericii! asemănau încă pe Acbile cu ună leă înconjurată www.digibuc.ro t'ABDLA tN GENERE Şl FABULlŞTll ROMÂN! tN SPECIE 11 de venătorî aprigi, şi pe Troieni! car! se aruncase în luptă sco- ţendă ţipete tari, îî asemănau cu unu cârdă de cocori. însuşi Indra, cclîi raa! puternicii dintre clei! Indieni, era asemenatu într’ună imnă, în cinstea lin, cu o vacă chemată la păscută. Cerulu s’a populată de constelaţiunî cu nume de animale; şi astădî încă se mai numără vre-o şepte specii de animale printre cele 12 semne ale zodiacului; până şi graiulă de tote clilele s’a îmbogăţită cu vre-o câte-va ono- matopee, car! însemnau mai întâiă strigăte, a căroră accepţiune în- tinclendu-se aă ajunsă să fie luate în înţelesă generală. Şi aceste expresiunî, car! se potrivcscă numai cu forma şi natura animale- loră, s’aă îndepărtată dela însemnarea loră proprie şi aă deve- nită metafore primite de toţi. Una dintre înclinafiunile omulu! e plăcerea de a vorbi de ocu- paţiunile sale cele favorite, şi sărăcia cunoscinţeloră şi a ideiloră ară fi silită pe cele d’întâiu popore să-ş! alegă, ca subiecte obici- nuite de vorbă, obiceurile şi particularităţile animaleloră, chiar când omeni! n’aru fi găsită o plăcere într’însele. Işî povestiaă dec! cu plăcere întîmplârilo de venălore; spuneau observaţiunile loră asu- pra instiucteloru animaleloră şi observaţiunile ce făcuseră asupra inteligenţe! şi curagiuluî loră. Aceste povestiri, la începută, tîe-care le făcea numai ca să petrecă elă însuşi; Dunmecleă însă ne-a dată, ca celă maî puternică mobilă pentru progresulă umanităţi!, trebuinţa de a nu lăsa să se rupă în mâna noslră firidă care trebue să lege generaţiunile none de cele car! le-aă precedată, şi de a le transmite sub beneficiă de inventară totă moştenirea trecutului. Nu e de ajunsă să-î înveţămă, prin povestiri maî multă saă maî puţină poetice, a venă cu succesă şi a se feri de atacurile fiarcloră sălbatice; omidă caută să lase urma- şiloră regiile ele purtare stabilite în curgere de vecurî, car! să le arate trebuinţa de a-şî stăpâni patimile, loră şi a nu aţîţâ patimile semeniloră. Orî-co povaţă directă arată o îndoită pretenţiune care întărită uşoră ainorulă propriii şi compromite multă fructele: presupună o înţelep- ciune superioră şi dreptulă do a impune cu sila urmările proprie! sale experienţe. Pentru a se face în adeveră folositdre, învăţăturile trebue Analele A. R.— Tom. XIV. — Memoriile Serţ. Literare. 2 www.digibuc.ro 18 (TH. î). SPEfeANŢI să încunjore totă ceea-ce le-arii da uniicaracterăpersonală, şi sase as- cundă sub forma generală a unei maxime saii a unui proverbă. Dar spiritulă se supune cu greii unorii învăţăminte alii cărorii scopii şi folosă nu-lă înţelege, şi chiar când într’ună momentii de ne- păsare le-ară primi fără greutate în curîndă ele voră fi uitate, de 6re-ce s’aă adresată numai la memorie. S’a căutată deci a lumina mintea nemijlocită printr’ună exemplu care o silia să scotă o regulă de purtare şi să prevadă resultatole experienţei. Licurgă făcuse deja din lecţiunî de acestea, date prin mijlocirea simţuriloră, o in- stituţiune socială: pentru a învăţa pe tinerii Sparţiaţî folosele cum- pătării elă a fostă voită să le arate iloţî degradaţi de beţie. Acesta era numai ună mijlocă forte mărginită şi forte imperfectă de edu- caţiune: mai nicî-odată pildele cari se crează după plăcere n’aă nimică îndestulătoră, care să le facă a eşi din întîmplările ordinare ale vieţeî şi a fixa în minte urmările ce trebue să scotă din ele. Apologală, din contra, să mlădie la tote împrejurările şi la tote învăţăturile: nici o sensaţiune străină scopului săă nu întorce aten- ţiunea dela preceptulă morală care se învălesce într’însulă, şi sfor- ţarea inteligenţei de a scote acestă preceptă îlă face, aşa clicend ă, mai propriă, şi îlă întipăresce mai adâncă în gândire. Apologulă devine în acelaşi timpă mai uşoră de pricepută şi mai instructivă când personagele luî ne sunt forte cunoscute şi se întâlnescă destulă de amestecate în viaţa nostră dilnică pentru ca să ne intereseze sorta loră. Urmările conduitei loră însă nu ne voră învăţa nimică practică, dacă nu vomă pute să le aplicămă la noi înşi-ne, dacă nu voră ave ună caracteru generală şi dacă voră fi aduse numai printr’ună capriciă întîmplătoră saă de gusturi personale. Animalele cele mai apropiate de noi, la cari reflexiunea şi consciinţa se deşteptă numai în împrejurări forte escepţionale, se pară astă-felă actorii naturali ai acestoră mici drame didactice şi le daă ună felă de logică naivă. De altă-felă, acestă fatală supunere a animaleloră la tendinţele naturoî loră făcu multă vreme să se credă, dacă nu în înţelepciunea loră, celă puţină într’ună bună simţă relativă, care le împodecâ de a se depărta www.digibuc.ro RABIÎLA ÎN GENERE ŞI FASOLEŞTI! ROMANI ÎN SPECIE 19 dela rolulu ce le era dată în ordinea generală a fiinţeloră. Acestă caracteră religioşii alii vietoî loru făcu sacrificarea lorii mai în de- osebî plăcută cleiloră; şi omenii ajungii ca în mişcările lorii cele mai indeferente să vadă fapte determinate mai dinainte de către Destină, care aru pute să permită preclicerea viitorului. Credinţa în inteli- genţa loru mergea până să le atribue cunoscinţa limbiloru omenescî: în Iliada, Ilector adreseză unii felu de discursii filosoficii cailorii săi, şi, deşi semi-cleă, Polifemă mărturisesce în Odisea durerile sale unui berbece ca unui prietenă. 0 tradiţiune, care se găsesce cu mai multă sau maî puţină limpeclime în istoria mitică a mai tuturoră poporeloră, presupunea că ele la începută puteaă să răspundă în aceeaşi limbă (se găsesce în Directorium humanae vitae: dicitur fuisse quidam rex in India qui habebat avem unam, Pinsam nomine, quae docta erat loqui et intelligere sermones hominis.) Cronicarulă Aimoin elicea încă, pe la sfârşitulă secolului ală X-lea: Eo in tempore quo humanae copia eloquentiae cunctis inerat animantibus terrae, şi se credea că graiulă li se dedea la cră- oiună. Insă când vocea omenesoă le-a fostă luată, păstrară, după o credinţă forte răspândită, facultatea de a-şî comunica sentimentele loră într’o limbă care le era proprie. (Poeţii din evulă mediă o numiaă latinesca loră). Se cetesce încă în Livre des merveilles: «Intr’o ţeră era ună omă, căruia Dumnecleă i-a fostă dată atâta sci- inţă că înţelegea cea ce dobitocele şi pasările cliceaă; nu sunt încă 50 de ani (Du Merii publică în 1854) de când reproducendă o aserţiune a lui Apollonius de Tyana, ună omă respectabilă, Dupont de Nemours, pretindea seriosă că posedă vocabularulă acestei limbi. întâia condiţiune a unoră, asemene apologuri este a se cuprinde într’o istorie forte simplă, a cărei fie-care împrejurare tinde ime- diată la învăţătura ce-şî propune. Lecţiunea loră nu s’ară aplica cu folosă la aceste posiţiunî complexe pe cari le crează rafinările civi- lisaţiuniî: ea nu va căuta să probeze justiţia saă bunătatea unui sen- timentă entusiastă, nici a unei idei morale; ea se adreseză numai la simţulă nostru practică, la intorosulă nostru bine înţelesă; ea pretinde numai să ne înveţe printr’ună esemplu sensibilă o regulă de purtare. www.digibuc.ro 20 ÎH. D. speranţiA Fabula primitivă care se găsesce, celu puţina în stare rudi- mentară, în tote civilisaţiunile începetore, nu este decât o alegorie exprimându, pentru o mică acţiune cunoscută tuturora, o idee prac- tică de o înţelepciune mărginită şi vulgară. Departe de a fi poe- tică, gândirea povestitorului nu este nicî-odată personală şi nu poto să şi-o aproprieze prin vivacitatea întorsătureî saii a coloritului Tră- sei: eleganţa formei dispare aci ea înseşi în naturalulu amenun- telorii şi în naivitatea expresiunil. Dară .scopulu nu va ti atinşi! pe deplina clacă înţelesulu moralii se va presenta de sine şi aşa dicendu brutala în gândire; o învăţătură aşa directă nu ar lovi în de ajunsa imaginaţiunea ca să remâe în memorie: trebue ca in- teligenţa să caute însemnarea şi ca plăcerea de a o descoperi să dea mal multă plasticitate sentimentului utilităţii sale. Sub influenţa civilisaţiuniî, aşa de specială a Indostanuluî, fabula luă desvelire şi câştigă o însemnătate pe care nici uni! poporu nu l-ar fi dat’o; dar, deşi ea conservă în aparenţă forma sa pri- mitivă, caracterele sale esenţiale au foşti! adânci! modificate. Di- visândi! populaţiunea în categorii factice, a cărora origine şi ra- ţiune se perdea în adâncurlc istoriei, legea religibsă a foşti! impusă fie-căruia, după întîmplările nascereî sale, obligaţiuni maşinale, străine învăţăturilor!! cugetului seu. R’a fosta deprinsă cu încetul a de a nu mal alerga la nevoe la proprielo sale gândiri; când tex- tulu unei legi fără minte şi fără inimă nu lua pe sănia lui respon- sabilitatea conduitei nostre, era nevoită omulu a se adresa la lec- ţiunî de experienţă şi a se inspira din înţelepciunea trecutului. Panteismulă din natura lui este înclinată a înnăbuşi individua- lităţile şi a le vîrî ca pe nisce roţi mecanice într’ună totă însu- fleţită de o singură viaţă: clasele pe cari le-a stabilită olă pe ma- lurile Gangelui nu îndreptaă nici decum acestă crimă morală a natureî sale. In fondu nu era decât una singură: cele-lalto eraă stări de degradaţiune mal multă saă mal puţină adâncă din care cineva se putea ridica printr’o cale imutabilă, negândă din ce în ce mal multă personalitatea sa şi percurgendă ună ordină succesivă de expiaţiunî şi de reabilitaţiunî. Principiulă cliiar ală civilisaţiuniî şi alu www.digibuc.ro FABULA lN GENERE Şl FABULIŞTiI ROMÂNI ÎN SPECIE 21 pocsiei care, ca pretatindenea, tindea s’o completeze şi s’o rădice la o patere mai înaltă, era unitatea fundamentală a tuturoru fiin- ţelor u şi absorbirea vicţei fie-cărcia în ordinală universală. Pentru Indus nu numai unitatea materiei persista în totc manifestaţiunile sale; nu numai eroii şi deii se transliguraă conţinendă existenţa loră personală şi se producoaă din noă sub aparenţele exteriore ale unui animală saă ale unei plante, dar substanţa loră era iden- tică. Ori-căruî regnă ară fi aparţinută, omeni, plante saă animale, totc liinţcle oraă însufleţite de o vieţă sistematică, tote ascultaă involuntară de instinctele de conservaţiune saă de ordine: istoria naturală nu forma decât o ramură din istoria umanităţei. In condiţiuni aşa de diferite, fabula nu române numai o alegorie luată dela animalele inferiore, ci ajunge o lecţiune positivă, care, în numele experienţei personale, se dă ori-căruî omă. Fabula ca- potă influenţă aşa de mare, încât ajunge ca un capitolă ală unui codice morală, şi acesta nu face ca fabula să devină din ce în ce mai scurtă, pentru ca să se ajungă la morală; din contra, împinge imaginai iunca să înflorescă povestirile din ce în ce mai multă. (A se vede mai departe, pag. 9, 18 ale introducţiuniî din Poesies ine- clites du mo yen âge a lui M. Edelestand du Merii, Paris 1854.) www.digibuc.ro 22 TH. D. SPERANŢIA III. ISTOR1CULTJ FABULEI, In Orientu, clin vremurile cele mai îndepărtate, fabula, împreună cu apologulu, serviaă ca mijlocii de propagandă religiosă şi morală. Acestu felu de producţiunî literare fiindu pusu şi în scrisu şi formândă cu timpulii colecţiunî mai multă sau mai puţinii însem- nate, unele dintre aceste colecţiunî au ajunsei şi până în cliua de astăclî. 1. Fabula la Indieni şi în Orientu. Una dintre oolecţiunile de fabule din India, ajunsă până la noi, e cemoscută sub numele de Pantcha-Tantra (Panca Tantra) şi este atribeiită lui Vichnou-Sarma (Vişnu-Sarma). Vichnou-Sarma e numele unui fabulistfi care a trăitu între anii 1000 şi 1500 a. Chr. In tradiţiunile orientale acestu fabulistă e cunoscutei şi seib numele persiană de Biclpay şi sub celu arabu de Pilpay. Se spune despre acestu personagiu că a fostu vizirulă unui rege numită Dobchelime (Dobşelim) şi că a fostă geevernatoreilă einoî provincii clin Indostană. Lui i se atribue o colecţiune de fabule forte măestrite, ală cărei originală în limba sanscrită se numea Pantcha- Tantra. Acestă scriere în prosă, întretăiată forte adese-orî şi de versuri, cuprinde mai întâi ună prologă saă introducere, în care se arată importanţa scrierii pe care o presintă ca ună poveţuitoră pentru educaţiunea morală şi politică a prinţiloru. www.digibuc.ro FABULA tN GENERE ŞI FABULIŞTli ROMÂNÎ lN SPECIE 23 După Introducere urmeză cinci fabule, formândă fîe-care câte o secţiune sau carte, de unde vine şi numele colecţiuniî de Pantcha- Tantra adecă: cele cinci cărţi. 3 In fie-care din aceste cinci cărţi, sau fabule principale, intră, în- lănţuite, după obiceiulu orientală, alte fabule maî mici, cuprindendă întîmplărî şi fapte povestite de felurite animale ca: taurul ă, leulă, brosca-ţestosă, bufniţa, corbulu, etc. Aceste fabule mici sunt în numeră de vre-o 69. Personagele principale, însă, ca tipuri de şi- retenie si fătărie, din orientu, sunt doi şacali. Fabulele cuprinse în acestă colecţiune în curândă s’aă răspân- dită şi la alte popore şi în alte limbi, după cari apoi însăşi colec- ţiunea a fostă tradusă. încă înainte de secolulă III d. Chr., sub titlulă de: Hitopadesa (învăţătură folositore) s’a făcută în sanscrita ună extractă din Pantcha-Tantra. Acestă extractă saă prescurtare era împărţită în patru cărţi, dintre cari I-a era întitulată: Câştigarea de prieteni; a Il-a Despărţirea prieteniloră; a IlI-a Resboiulu şi IV-a Pacea. Acestă lucrare a fostă tradusă şi imitată în diferite limbi. Textulă sanscrită Hitopadesa a fostă publicată în Londra Ia 1810, dar era tradusă încă din 1787 de către Ch Wilhins. Apoi urmară şi alte traduceri, între cari si cea făcută de W. de Schlegel si Ch. Lassen în limba germană (1831) şi a luî Ed. Lancereau, în limba francesă (1855). Colecţiunea Pantcha-Tantra, prin seci. VI d. Chr., din porunca regelui Khosroe Noushirvan, a fostă tradusă, de către ună magu numită Busrouyeh, în prosă în vechia limbă persană — numită pehlvi — sub titlulă de: Humaiounn Nameh (carte domnescă saă sfîntă). Apoi a fostă tradusă şi în versuri de către ună poetă nu- mită Boudcki. Din acestă limbă (din pehlvi) s’a tradusă apoi în limba arabă pentru califulă Âbougiafar Almansor sub titlulă: Ca- lilali şi Dimnah. Calilah şi Dininah sunt numele celoră doî şacali. Pantcha-Tantra a fostă apoi tradusă în limba ebraică de către rabinulă Joel, iar din ebraica a fostă tradusă în latinesce pe la www.digibuc.ro 24 TH. D. SPERANŢIA 1262 de către Ioană de Capu a, sub titlulă: Director ium vitae. în secolulă XV se făcu o traducere în limba turcescă. în sfîrşită urmeză traducerile în limbile moderne ca, de exemplu, cea din franţuzesce a orientalistului francesti Antoine Galland, făcută după traducerea turcescă lloumaiounnameh, în 1724. La Arabi eraii cunoscute fabulele numite ale luî Lohman în- ţeleptului. Numele Lokman era forte comunii în Arabia. Despre unu Lokman se vorbesce şi în Coranu. Se 4i°e că elfi a trăită pe vre- mea luî Davidu (1085—1015 a. Chr.) După epitetulu de înţeleptu, se crede că acestă Lokman arabu o tocmaî înţeleptulu Solomonu, fiulă luî Davidă; alţiî credă că ar ii înţeleptulu Esopu ală Greciloră. După studiele făcute asupra limbeî în care au fostu scrise fabulele luî Lohman înţeleptulu se vede că ele nu potu să fie mai vechî decât secolulă VII d. Chr. şi, decî unu împrumută dela Grecî; cu atâtu. maî mulţii că mulţime de amănunte din vieta luî Lokman se > j potrivescu cu amănuntele din vieţa înţeleptului Esopu. 2. Fabula la Grecî. Representantulă Fabulei la Grecî a fostu Esopu (Aigoitcoc), care a trăitu între anii 620 şi 560 a. Chr. Tradiţiunea populară despre vieţa luî Esopu a datu nascere la atâtea legende, încât e forte greu a găsi adevărulă. Nici Ioculu nascereî sale nu e cunoscuţii. Elu se numesce Esopu Frigianulu, dar şi Frigia şi Lidia şi Grecia şi Tracia îşi dispută dreptulu de a-lfi numi fiulu loru. Unii ejieu că s’a născutu în Cotyeum sau C'otia- riuni în Frigia; alţiî, în Sardes din Lidia; alţiî, în Samos; alţiî, în Mesembria din Tracia. Iată ce Suidcts la cuvîntulu Aigcotuo?: «Esop Samianulu sau Sardianulu. Engitone însă dioe că a fostu «Mesembrianii. Alţiî dicu că a fostu Cotianu-frigianfi. A fostu şi «soriitoru, adecă inventatorii de discursurî şi sentinţe. Petrecu pe «lângă Cresus, fiindu-î prietenă, în vremurile din naintea luî Pita- «gora. Elu, pe la mijloculu Olimpiadeî a 40-a, a scrisă, în 2 cărţî, www.digibuc.ro Î'ABUI.A ÎN GENERE ŞI FABULIŞTII ROMÂNI ÎN SPECIE 25 «cele ce i s’aă întîmplată lui la Delfi. Mai multă însă, unii pre- «tindă că Esopă ar fi scrisă numai sentinţe (răspunsuri). Căci la «Delfi pe nedreptu a poritu precipitată de dînşiî de pe stâncile nu- «mito Fedriade pe la a 54-a Olimpiadă, şi că a fostă sclavulă li- «dianuluî Xantus. Alţii clică că a fostă ală unui bărbată Iadmon «Samianulă, a cărui sclavă era şi Rodope, pe care Charaxos, fra- «tele Sapfeî, a luat’o femee — pe ea, care era de neamă traciană, «şi dela ea are copii. «Esopă era bărbată nu numai prin sortă, ci şi prin voinţă şi toc- «maî din causa acesta nu era neprudentă. Fiindă-că legea nu-î «dedea lui libertatea cuvîntuluî, de aceea elă trebuia să împodo- «bescă cu gustă şi cu graţie sfaturile sale alegorice şi înflorite. în- ec tocmai cum şi dintre doctori, unii liberi recomandă ceea ce trebuo; «iar dacă nu este liberă şi este de meserie doctoră, are nevoe şi «să linguşeseă şi să servescă pe stăpână.» Din aceste cuvinte ale lui Suidas se vede că Esopă era sclavă, dar se vede în acelaşi timpă şi pricina care a dată nascere fabulei: adecă, omulă fiindă sclavă şi neavendă libertatea să spună adevărulă pe faţă, îlă spune învelită saă mascată. In sfîrşitu din comparaţie nea diferiteloru legende şi a diferiloloră date, reese cu multă probabilitate că Esopă a fostă în insula Samos sclavulă unui ore-care Iadmon, pe care legendele îlă numescu Xantus. Fiindă desrobită de către stăpânulu seu, E'sopu călători prin di- ferite locuri. A fostă în Lidia la curtea lui Cresus; a fostă la Do- rinţă la tiranulă Periandru şi a asistaţii la masa celoru şapte în- ţelepţi, în numărulă cărora, ca linguşire, a fostă pusă şi Periandru. Plutarchă în Banchetulu celoru şapte înţelepţi (ediţ. Dutheil, pag. 216, după E. Q. Visconti Iconologie grecă) spune că Esopă şedea la masă pe unu scaună forte jos, de desuptulă lui Solonu. Esopă a fostă şi în Atena, unde găsindă pe atenienî nemulţumiţi de guvernulă lui Pisistrată, se elice că le-a povestită fabula cu Broştele cari cereau unu rege. Plutarchă spune că Esopă a fostă însărcinată de Cresus să ducă nisce daruri scumpe la templulă dela Delii şi să împărţescă dclfieniloru o sumă însemnată de bani. Esopă a dusă www.digibuc.ro 26 TH. D. SPERANŢIA la templu darurile destinate, iar bani delfieniloră nu le-a împărţită, căci, elicea elă, că delfieniî sunt prea lacomi, şi nevoindă să le mai atîte lăcomia, trimise banii îndărătă luî Cresus. Din acestă causă, delfieniî, găsindu-î vină că ar fi furată din templulu luî Apolon o cupă de aură, l’aă osândit la morte şi — după cum spune Suidas — l’aă aruncată de pe stânca Iliampeea dintr’ună crescetu alu Parna- suluî. O legendă maî nouă decât cea urmărită de Plutarchă ne pre- sintă pe Esopă Ca luândă parte la lupta dela Termopile, 80 de ani maî târcliu. Cea maî cunoscută descriere a vieţeî luî Esopă este acea găsită într’ună manuscrisă din secol. XIII şi atribuită cu nedreptului unuî învăţată călugeră grecă Planude (IIXavoâăTjţ), fostă ambasadoru în Veneţia pe la 1327, prin urmare în secol. XIV, adecă multu maî în urmă decât data manuscrisului In acesta biografie, numită a luî Planudes, pe lângă puţinele date din viaţa luî Esopu, pe carî le-am amintită maî sus, se maî înşiră şi alte multe amănunte carî no presintă pe Esopu ca ună monstru de diformitate fisică. In pri- vinţa diformităţeî fisice a luî Esopă, în Iconologia grecă a luî E. Q. Visconti (voi. I, pag. 123) cetimu următorele rîndurî: «Maî mulţî criticî, şi din ceî maî iluştri, aii negaţii diformitatea «luî Esopu, numaî pentru cuvîntulii că scriitorii anteriori călugă- «ruluî grecu (Planudes) autorulii vieţeî aoestuî fabulistii, n’a vor- «biţii despre acestii lucru. Din tăcerea lorii caută să scotă acestă «încheere, ca şi cum am fi avuţii scriitori vechi carî arii fi vorbită «destulă de pe largă despre Esopă, saă ca şi cum povestindă câte-va «amănunute din viaţa acestui omă rară, ară fi fostă neapărată să «vorbescă despre defectele luî corporale. Iată ună monumentă «anterioră cu maî mulţî secolî călugărului grecă Planude şi care «ne presintă imaginea în hermes, a unuî omă de spirită ale cărui «forme exprimă fidelă defectuosităţile cele maî însemnate descrise «de autorulă vieţeî luî Esopă. E o dovadă care sare în ochi şi «care depune în favorea adevărului acestui faptă. Apoi nu e peste «putinţă a recunosce în vechii scriitori unele trăsături privitore la «defectele de conformaţiune ale luî Esopă; ne putemă închipui cu www.digibuc.ro FABOLA lN GENERE ŞI FABUHŞT1Î ROMÂNI tN SPECIE 27 «destulă probabilitatea că scaunulă forte jos pe care Plutarchă aşeză «pe Esopă la banchetulu înţelepţiloră, nare alte motive decât sta- «tura cea mică a fabulistului; şi că pasagiulă luî Luciană, în care «acestu satirică introduce pe Esopă ca pe ună glumeţă saă bufonă «ală luî Epicură, nu privesce maî puţină conformaţiunea ridiculă «a frigianuluî decât veselia spiritului seă.» Insemnatulă filologă englesă Richard Bentley, autorulă savantei ediţiunî a luî Fedru (din 1726), fostă conservatoră ală biblioteceî regale din Saint-James; poetulă şi academistulă francesă Claude- Gaspar Bachet de Meziriac 1630, autorulă uneî biografiî a luî Esopă; eruditulă francesă Mathurin Veyssiere de la Croze; filo- logulă germană, orientalistulă Paul-Ernest Jablonski (1750); toţî aceştî patru învăţaţi, fără să maî vorbimu de alţiî, sunt contra păreriî care presintă pe Esopă diformă. In adevără, ne vino greă să ne închipuimă, dacă Esopă a fostă diformă, cum s’a putută face ca ochiulă celă admiratoră de fru- mosă ală Greciloră să fi lăsată neobservată ună contrastă aşa de mare între fisiculă şi psihiculă unuî omă aşa de cunoscută şi aşa de populară ca Esopă. Pe de altă parte. ne vine în minte casulă luî Tirteă. Se elice că Tirteă, elegiaculă eroică ală Spartaniloră, n’a fostă şchiopă, ci i s’a (jlisă şchiopă în modă alegorică după felulă versuriloră sale, fiind-că făcea distihuri compuse din două ver- suri neegale. Dacă Tirteă a putută să capete epitetulă de şchiopă din causa versuriloră sale şchiope, de ce n’ar fi fostă şi Esopă numită gângavă din causă că făcea fabule, în cari punea să vor- bescă animalele, cari sunt lipsite de darulă vorbireî? De ce n’ar fi fostă şi Esopă asemănată cu ună animală, precum Tirteă a fostă asemănată cu versurile sale? De altă-felă şi Esopă şi Tirteă aă trăită cam prin aceleaşi vremuri (seci. VII a. Chr.), aceleaşi împrejurări aă trebuită să contribue la formarea aceluiaşi felă de legende despre unulă şi despre altulă. In sfîrşită, cum fabula s’a născută în Orientă ca o protesta- ţiune timidă contra inegaliţăţeî sociale şi a tiraniei, cine scie, la www.digibuc.ro 28 TH. D. SPERANŢIA urma urmei, dacă Esopă a fostă în adeveru sclavă şi dacă nu cum- va sclavia lui este totă o apropiere alegorică. Unii au ajunsă să afirme că Esopu e o personificare a fabulei şi a apologului, de ore-ce tote fabulele şi apologurile câte s’aă sno- vită tocmai de prin secol.^IX, de la Ilesiod, Archilochă, Stesicoră, Alceu, etc. i se atribuescă lui. Acesta e mai probabilii. Despre loculu unde s’a născută fabula, dacă ea a venită din In- dia în Grecia saă dacă din Grecia a trecută în Orientă, nu mai e de vorbită. Fabula şi apologulă sunt nisce producţiunî spontanee la diferitele popcire cari se găsiaă în aceleaşi împrejurări fisice, psihice, sociale şi morale. Nu se scie dacă fabulele atrebuite luî Esopă aă fostă scrise do Esopă saă de vre-ună Esopă; ele aă fostă scrise probabilă cu multă maî în urmă. Obiceiulă de a scrie şi a face colecţiunî era. Aşa Socrate, când era în închisore, se spune, îşi petrecea vremea pu- nendă în versuri fabule de ale luî Esopă, de acelo de cari îşi adu- cea aminte. Archontele Demetrius de Falera (seci. III. a. Chr.) a făcută o colecţiune de aceste fabule. Babrius (seci. III. a. Chr.), despre care Imperatulă Iuliană şi Su- idas şi Avianus clică că e celă maî meşteră întocmitoră de fabule de ale luî Esopă, a pusă în versurî fabule de acestea, din cari se găsescă reproduse şi în Fedru, Călugării bizantini aă făcută, în prosă, o colecţiune în care aă maî adaosă şi încheerî morale scose din Evanghelie şi din S-ţiî Părinţi. De felulă acesta este colecţiunea intitulată Fabulele luî Esopă, făcută de Planude şi publicată întâiaşî- dată de Buono Aocorso la Milanu în 1479, şi cuprindlendu 140 fa- bule. Acestă colecţiune este dintre tote, acea care a circulată maî multă, care în urmă s’a tradusă, amplificată şi comentată de dife- riţi scriitori si în diferite limbi. Fabulele luî Esopu aă fostă traduse în franţuzesce în 1542 de Gilles Corrozet. In evulă mediu circulase mulţime de colecţiunî de fabule cari purtaă numele lui Esopă, dar carî eraă de provenienţă cu totulă nouă. www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULIŞTIÎ ROMÂNI lN SPECIE 29 Neapărată că fabulele Iui Esopă se raportă la împrejurări din vremea, de pe când trăia sau de pe când trebuia să trăiască autorul ii. Calităţile stilului seu sunt simplicitatea şi claritatea. Acţiunea e presentată ca reală, şi morala e bine potrivită. Naraţiunea este simplă, naivă şi îndestulă de pe scurtă. Orînduirea părţiloră acţiune!, saă, cum amă dice, tecnica nara- ţiune! e naturală şi simplă. Arată numai cea-ce are de arătată, nu caută să apese ma! multă asupra unoră lucruri, nici nu întrebuin- ţeză descrieri de fapte saă lucruri secundare, ca prin acesta să pună faptele principale ma! în reliefă. Cu alte cuvinte Esopu nu caută să te convingă, ci povestesce lucrurile, adecă le spune aşa cum î! vine la îndemână, dar le spune bine şi forte înţelesă. Fie că le-a scrisă chiar Esopă saă orî-cine altulă, se vede că acelă ce le-a scrisă a avută numai gândulă ca să le scrie, saă să lo adune, fără pretenţii literare, deşi chiar din punctă de vedere li- terară simplicitatea şi claritatea sunt cele ma! însemnate calităţi. Reproducemă aci câte-va din fabulele sale, şi reproduoemă îna- dinsă de acele car! se ma! găsescu imitate şi de alţî fabulist!, ca să no sorvescă la comparaţiune. (După ediţiunea E. Sommer, Ba- bale alese. 1886) ’A X tb 717} Ş. AXmK-qi, st? otxtav sXOouaa o/roxpccoo, xal s'xasta twv autoo axeowv Stspsuvw- |j.svyj, eope xal xs'paXYjv |j.op(j.oXoxsîoo eo'podj? xateoxsoaap.evY]v, rjv xal ayaXaSooaa to.'.q yspalv, s'fff oîa xs'paXv], xal sYXsşaXov oux syet.“ ’E jc t ji u 0 t o v. — 'O îtpoarjXît xpo? ocv5pa? [xsYaXojepsxsî? [J.sv atop.att, xatâ 5c 'ţu'/'îjv â.XoYto'roo?. Vulpea. O vulpe intrândii în casa unu! comedianţi, şi căutându fie-care din unel- tele luî, găsi şi o mască bine făcută, şi luând’o în mâni, dise: «O ce fru- moşii capă, şi creerî n’are.» Morala.— Fabula privesce pe omenii frumoşi la faţă, dar proşti la minte. www.digibuc.ro 30 îlt. b. speRANţiA Teqlov xai O âv ar o g. Tspwv jtots £6Xa xd'jja?, znhzn. ţpsptov, izoXXtjv o8ov s6â8tCs, xal Sta tov ttoXov xoîtov â7îo0sp,svoţ sv tdîrtp Tivi tov tpopTov, tov 0âvsTov s7tsxaXstTO. Too 8s 0avâ- too îrapdvTOC, xal TrovOavopivou t/jv atrtav St’ f^v aotov sxâXst, SetXidoaţ 6 Teptov SŞTj- „"Iva JJ.O’J TOV 'ŞOpTOV apŢjţ.“ E ît t p, 6 0 t o v. •— rO [j.'jOoc orjXoL OTt irăţ av0pto7roţ ip tXdCwoc; eotiv st xal Sdotd- )(et xal îTcw^dţ iart. BelrănuM şi Mortea. Unii bătrână odată, după ce-şl tăia lemne, luânclu-lo în spate, morse cale lungă şi, do multă ostenclă, punenclă sarcina într’unîi locii, chemă mortea Iar mortea, aretându-se şi întrebândă pricina pentru care a cbemat’o, be- trânulu înspăimîntându-se clise: «ca să-mî ridici sarcina.». Morala.— Fabula arată că totă omulii este iubitorii do viaţă, chiar dacă este şi nenorocită şi cerşetoră. 3'Ovog xal ăXcbnriŞ. vOvo7To riyc IStag Y^ft)‘3'3a^‘daS sXsY/ovTat. Măgdrulu şi Vulpea. Ună Măgară, îmbrăcându-se cu o piele de leă, s’a dusă să sperie pe ccle-lalte animale. Şi vedendă, deci, o Vulpe încercă să o sperie şi pe dînsa. Iar ea (fiind-că s’a întîmplată să-lă audă mal înainte r&gendă) îl (jlise: «Dar • sciî bine că şi că m’aşî fi speriată de tine clacă nu te-aşl fi auclitu răgendu.» Morala.— Fabula arată că unii, aretându-se altoi'a a fi ceva, se des- coperă prin însăşi mâncărimea loră de limbă. www.digibuc.ro Fabula în genere şi eaeiîliştiî român! în specie 31 3. Fabula la Latini. Latinii au ca representantă alu fabulei pe Fedru, care a scrisă pe vremea lui Tiberiă, pe la începutulă erei creştine. S’a (Jisu de unii că fabulistulu Esopu era de origină din Tracia, dar Fedru spune elu însuşi că este tracii, adecă de acelaşi nemu cu Dacii. Gâte-va amănunte despre Fedru găsimă numai în prologurile şi epilogurile celoră cinci cărţi, în cari sunt împărţite fabulele sale. Aşa, găsimu că elu a foştii adusti la Roma ca robii, probabilii ca prisonierti de resbelii; iar titlulii cărţeî sale: Phaedri Augusti li- berii făbulae aesopiae, arată că elfi era unii desrobită al ii împăra- tului Augustă, Atâta e totii ce se scie despre dînsulu. Ba se mai scie că a foştii persecutată de Sejană, ministrulă împăratului Tibe- riă, pentru că Sejană, în lauda pe care Fedru o aducea virtuţii, în una din fabulele sale, vedea o împunsătură satirică la adresa lui. O alusiune forte obscură din prologulă cărţii III arată că Fe- dru n’a publicată acestă a IlI-a carte până la mortea luî Sejană. Se pare că cel vechi nu sciaă de scrierile lui Fedru, de ore-ce Seneca, pe timpulă luî Claudiă, dicea că Romanii n’aă scrisă fabule. Celă întâiă scriitoră care vorbesce despre Fedru este poetulă şi fabulistulă latină Avienus, pe la sfîrşitulă seci. IV d. Chr. In evulă-mediă însă fabulele luî aă fostă destulă de cunoscute, de ore-ce s’aă găsită mal multe manuscrise din aceste vremuri. In vremea renasceriî, gramatistulă italiană Nicolae Perotti fostă profesoră la Bolonia şi mal apoi archiepiscopă la Siponto şi gu- vernatoră alu Umbriel şi ală Perugiel, a făcută o colecţiune de fa- bule de ale luî Esopă, ale luî Avienus şi ale luî Fedru; dar acestă colecţiune a rămasă necunoscută până la 1809, când a fostă publicată la Neapole de către Cassitti. La sfîrşitulă secol. XVI jurisconsultulă şi eruditulă francesă Petru Pitlioudin Troyes (la sudă de Paris), descoperindă fabulele luî Fedru www.digibuc.ro 32 M. D. SPERA.NŢI într’unu manuscrisă, care era celu puţinii de prin secolulă X, le publică la Troyes în 1596. Unu altă manuscrisu, totă aşa de vechiă şi care cuprinde dife- rite variante, a foştii întrodusîi în ediţiunea fabuleloră lui Fedru făcută de eruditulu francesă Nicolae Rigault în Paris la 1617. Aceste prime ediţiunî cuprindă 97 fabule împărţite în 5 cărţi, fîe-care carte avendfi şi unu prologii şi unu epilogă. Ediţiunile de până în seci. XIX sunt făcute după textului dată de Pithou şi Rigault. Intru câtă privesce amănuntele biografice, interesantă este pre- faţa dela ediţiunea lui Berger şi Xivrey (Paris 1830). Cu Fedru se începe seria fabuliştiloru, a căroră existenţă o ne- îndoelnică. Stilului lui Fedru se asemănă cu ală lui Esopă, e simplu, dar o mulţii mai concisă: nu poţi găsi nici unu cuvîntă de prisosii şi nici nu poţi înlocui mal cu folosii vre-ună cuvîntă printr’unu al- tului bre-care. Simplicitatea, claritatea, puritatea, concisiunea şi eleganţa sunt calităţile stilului său. Fabulele sale sunt în versuri. Versurile lui sunt forte măestrite, dar elă însu-şl este aşa de meş- teră, că nu se simte nici o greutate în versificare. Versulă lui e curgătorii. Acţiunea e presentată ca reală ca şi la Esopu, şi morala e bine potrivită, însă de multe ori e mal abstractă decâtii la Esopii. Este de observată însă, că Fedru, în locii de a pune morala tocmai la sfirşită, după cum face Esopă, o pune la începută, sub forma de introducere. Aşezarea moralei la începută e ceva originală la Fedru, dar în acelaşi timpă ceva totă aşa de naturală şi pote mal naturală saă mal firescă decât aşezarea moralei la sfîrşită. In vorbirea de loto cjile, se povestescă felă de felă de lucruri. Tote aceste povestiri sunt motivate de anumite împrejurări, cu cari se legă prin asociaţiuno de idei. Se scie ce vrea să dică în vorba ordinară ună «ă propos». EI bine, ună aăpropos» din vorba ordinară este tocmai motivulă povestire! www.digibuc.ro PAROLA în genere şi FABULIŞTIÎ român! în specie 33 unui faptfi sau alu unei împrejurări. Fie-cine povestesce ceva ce este într’o legătură de asemănare sau de neasemenare, ori de con- trastă cu lucrulu despre care a fostă vorba mal nainte. La fabu- list! resumatulă acestui «d propos» este morala. Fedru de multe ov! pune acestă «ă propos» în fruntea fabule!, urmândă calea firescă, adecă arătândă motivulă dela care plecă vorbirea. Esopă, în privirea acesta, întrebuinţeză ma! multă măestrie. Esopă te angajază mal în- lâ! cu povestirea şi apoi îţî arată scopulă ce l’a avută. Tocnica naraţiune! la Fedru e ca şi la Esopă: naturală şi simplă. Aşeză lucrurile în ordinea loră naturală, dar nu caută să convingă, nu caută să pună unele lucruri mal în reliefă decât altele. Elă arată mima! pe cele ce trebuiaă puse în reliefă, iar pe cele-lalte le lasă şi nu se ma! ocupă de dînsele, ca şi cum le-ar crede cunoscute de toţî saă ca şi cum ar urma vorba evangelică: «Cine are urechi ele audiţii să audă.» Reproducemă din Fedru următorele fabule car! le-amă întâlnită şi la Esopă: Vulpes ad Personam tragicam. Personam tragicam forte Yulpcs vidcral: «0 quanta specios! inquil; cerebruin non liabet!» IIoc illis dictum est quibus honorem ot gioriam Fortuna tribuit, scnsuin communem abstulit. Vulpea la masca tragică. 0 vulpe, vedendă din întîmplare o mască de teatru, dise: 0, ce mare IVumuseţă şi creieră n’are! Acesta e spusă acelora cărora sorta le-a dată ondre şi glorie, dar le-a luată mintea. Asinus et Leo venantes. Yirtutis expers, verbis jactans gioriam, Ignotos fallit, notis est derisui. Yenari Asello comite quum vellet Leo, Contexit illuin l'rulice, et admonuil simul Analele A, /?. — Tom, XIV, —• Memoriile Secţ, Literare, 3 www.digibuc.ro u ÎH. D. SPERA^fŢI Ut insueta voce terreret feras, Fugientes ipse exciperet: Ilic auritulus Clamorem subito tollit totis viribus, Novoque turbat bestias miraculo. Ouau dum paventes exitus notos petunt, Leonis affliguntur horrendo impetu. Qui postcpiam caede fessus est, Asinuin evocat, Jubetque vocem premere. Tune iste insolens: Qualis viditur opera tibi vocis meae? — Insignis, inquit, sic ut, nisi nossem tuum Aninium genusque, simili fugisem metil. Măgaridu şi Leulu la venătore. Celtt lipsiţii de meritii, lăudându-so prin vorbe, înşelă pe ceî necunosce- torî, iar cunoscător fiorii le este de rîsă. Leulu voindă să mergă la venatu în tovărăşie cu Măgarulă, îlă îndosi în tu fi şti şi totă odată îlă sfătui ca să sperie fiarele cu neobicmuitulu lui glasu, ca dînsele fugindu elfi să le prindă. Aci urechiatulă scote de-odată unu strigălă din tote puterile şi prin acesta nouă minune turbură tote fiarele. Pe când acestea înspăimîntate caută eşirile cunoscute, sunt întîmpinate de ataculă îngrozitorii alţi Leuluî. După ce se ostenesce de sugrumată Leulă, chemă pe Măgar fi şi-i po- runcesce să înceteze strigătulă. Atunci acesta obraznică îl cjice: — Cum îţi pare isprava glasului meă ? — însemnată, dice (Leulu), astă-felă că, dacă nu ţi-aşi fi cunoscută mintea şi nemulă, aşi 11 fugită şi eă de aşa groză. 4. Fabula la Francezi. Intre fabuliştiî francezi şi chiar între fabuliştiî moderni celu în- tâia loca îlu ocupă: Jecm de La Fontaine. Născută dintr’o veche familie burgheză, la Chateau-Thierry în Champagne la 1621, muri în 1695 1a Paris. Primele cunoscinţe le căpătă în oraşulu seu natală, dar avii o educaţie reu îngrijită. La vîrsta de 20 am se duse la Oratorieniî www.digibuc.ro FABULA In genere şi fabuliŞtiî români în specie 35 dela Reims ca să înveţe teologia. După unu ană şi jumătate însă, lasă teologia şi se dă la o viaţă neregulată, în mijloculu căreia ca- pătă şi gustului poesieî şi gustulu de cetită şi cetesce nuu numai scrii- torii favoriţi ai timpuluuî, ci şi scriitori vechi şi scriitori străini. Ca să-lu aducă la o viaţă statornică, tatălu seu îlu însură pe la vîrsta de 26 de ani şi îi dădu funcţiunea sa (Maître partieulier des eaux et forets). La Fontaine însă în curându îşi părăsesce soţia şi vinde şi funcţiunea. La Fontaine avu şi unu fiu cu a cărui educaţiune, după recomandaţiunea Domneî de La Sabliere, prietena şi protectoroa lui La Fontaine, s’a însărcinaţii presidentulă Ilarley. Pe sema lui La Fontaine s’aă născutu mulţime de legende şi anecdote, din cari cea mai mare parte îlu presintă ca uitucii, ne- gligentui, nepăsătorii şi destrăbălată. însuşi La Bruyere, ca să pună mai în evidentă frumuseţea, eleganta si meritulă scrieriloru lui La Fontaine, ni-lă presintă ca o caricatură morală. A foştii La Fontaine cam uşoru în moravuri, şi dacă am pute elice mai bine: nepăsătorul de diua de mâne, dar atâta, şi dovadă este că era în societatea omeniloră şi a dameloră celoră mai dis- tinse şi legăturile sale cu omenii de litere. Din contra, găsi nuu la La Fontaine două calităţi forte însemnate şi forte rari: Pe când era încă necunoscută ca scriitoră, pe când de abia tradusese Eunuculu din Terenţiă, Janmart, o rudă a lui, îlu pre- sinta ministrului Fouquet şi acesta îlti luă între prietenii lui şi îi făcu şi o pensiune, pe care La Fontaine, pentru ca s’o primescă, trebuia să prosinte câte o bucată în versuri. Acestă pensiune îlii ajută să se stabilescă în Paris. Apoi, când ministrulă Fouupiel căclui în disgraţia regelui şi rămase părăsită de toţi, La Fontaine îi rămase prietenă, şi printr’o elegie a sa cerii regelui ca să elibe- reze din închisore pe ministrului disgraţială. Iar când ruda sa .Tanmart, din causa desgraţierii lui Fouquet, a trebuiţii să plece în oxilă la Limoges, La Fontaine merse cu dînsulă în acestă oraşă. La curte însă n’a avută trecere La Fontaine. Era protegiată do omenii cei mai însemnaţi, de damele cele mai influente la curte, însă, fie din causa prieteniei ce avea elă pentru ministrulă disgra- www.digibuc.ro 36 TH. D. SPERANŢI ţiată, fie clin causa scrieriloră sale licenţiose, ceea-oe nu e tocmai de creclută, regele Ludovicii ală XIV nu-lă putea suferi. Acesta ură a regelui explică faptulu neiertaţii că Boilcau, în scrierea sa Arta poetică, nu numai că n’a pusii numele luî La Fontaine, dar n’a pusa nici fabula. Necazulii regelui se dădu pe faţă mai alesă cu ocasia alegereî lui La Fontaine în Academia francesă. Prinlr’unu neobicînuitu actă de independenţă, Academia francesă, în 1684, în locală vacantă ală luî Colbert, în locă să aleagă pe Boileau, candidatulă regelui, alege pe La Fontaine. Regele nu voi să pri- mească însă acestă alegere, până când nu se făcu ună altă locă vacantă şi fii alesă şi Boileau. După alegerea luî Boileau, când delegaţinnea academiei merge să-î vestescă regelui alegerea, regele răspunde: «Alegerea d-lm Despreaux (aşa se numia Boileau) îmi «este forte plăcută. Acum puteţi primi şi pe La Fonlaine, a fă- «găduită să fie cu minte.» Mulţi adoratori a avută La Fontaine, mulţi are încă si astăcli, si mulţi aă scrisă despre dînsulă. Charles Perrault, Abatele I) Olivet, criticulu Joan Franeois de la Harpe vorbesce cu laude de scrie- rile sale; Ohamfort îi comenteză fabulele; eruditulă literatoră fran- ceză Walckcnaer îi edileză scrierile şi-î face biografia; alţii îi stu- diază limba, alţii îi facă portretulă (Saint-Beuve); II. Taine pentru teza sa de doctoră în litere îşi alege subiectu: La Fontaine şi fa- bulele sale. Dintre cele vr’o 241 de fabule ale luî La Fontaine sunt unele mai putină însemnate, dar altele sunt cap-d'opere. Ce putemu dice de esemplu de: Stejaruhî şi Trestia (Le Ohene et le Roşeau), Ţera- nulu dela Dunăre (le Paysan du Danube), Ghinda şi Dovleaculu (le Gland ot la Citrouillo), Maimuţa şi Pisica (le Singe et le Chat), Carulu şi Musca (le Coche et la Mouclie) şi altele. Iată ce qlico H. Taine: «La Fontaine zugrăvesce rară, şi totu-d’auna în doue cuvinle, ex- «teriorulu animaleloră; elu se ocupă numai de caracteră. Elă este «ună istorică alu sufletului şi nu ală corpului. Ca să arate ochi- «loru acesta sufletă, elă îi dă sentimentele şi condiţiunile omului; www.digibuc.ro FABULA In GENERE ŞI 1'ABULlŞTlI ROMÂNI IN SPECIE 37 «acestă amesteca de natură omenescă, departe de a şterge natura «animală, o pune în evidenţă, şi capitolulă din zoologie este exacta «numai pentru că este. o comedie de moravuri. «Poesia îşi arată aci totă puterea. Transformândă fiinţele, ea dă «despre dînsele o idee maî exactă: ea le exprimă fiindă-că le de- «naturează; şi ea este celă maî credincioşii pictoru, fiindu-că e cela «maî liberă inventatorii. Ea întrece astă-felă sciinţa şi elocinţa, şi «îndrăsnescă a dice că portretele lui La Fontaine sunt maî esacte «şi maî complete decât ale lui BulTon. Pe când Buffon, ca natu- «ralistu, descrie amănunţiţii moravurile şi organele fie-căruî ani- «malu; La Fontaine resumă tote aceste detaliî într unii singurii «epitetu glumeţu. Pe când Buffon face pledoarii sau rcchisitoriî şi «ajunge fără restricţiune la laudă sau la dispreţu; La Fontaine spune «binele şi reulii, rîde do cânele pe care-lu socote îngrijitorii şi cre- «dinciosu, dar pe care îlă găsesco prostu şi mâncăciosu. Elu îşi zu- «grăvesce fără orî-ce prevenire eroiî, rîndă po rîndii, înşelători şi «înşelaţi, fericiţi şi nenorociţi, cu amesteculu de urî tu şi de frumosă «po care îlu dă natura şi cu alternativa de plăcere şi neplăcere care «e vicţa. Poetulu e mal scurta şi maî animată decât zoologistulă, «maî nepărtinitoră şi maî dreptu decât oralorulă. Elă e creatoru, «pe când celu întâiu (zoologistulu) e numai copiatoru; elu e pic- «toru, pe când celu alu doilea (oratorulu) este lină rezonatoru. (H. Taine, Essaie sur Ies Fables de La Fontaine, 1853.) Din aceste laude ale luî Taine La Fontaine după cum c şi dreptu, ese laudatu, dar Taine s’a înşelată în privirea scopului fabulei şi ală lui La Fontaine. Maî cu semă din comparaţiunea ce face între Buffon şi La Fontaine se vede că Taine şi-a închipuită că scopulă lui La Fontaine ca şi ală fabulei este de a descrie moravurile animaloloră, pe când din contra scopulă fabulei este a ne arăta pe omă sub masca de animală. Chiar lucrurile pe cari le laudă şi do cari ore-cum se minuneză ori le admiră, arată că punctulu de vedere din care privesce elă fabula este greşită. La Fontaine zugrăvesce pe scurtă animalele ca parte oxterioră, pentru că nici n’are nevoe de maî multă : zugrăvesce exteriorulă anima- www.digibuc.ro 38 TH. D. SPERANŢIA Iuluî numai întru câtă îl trebuo ca să arate pe omenii sau pe omulă, ori tipulă de omă pe care acelă animală îlă represintă. Sentimentele şi condiţiunile omenesc! neapărată că nu ştergă natura animală, căci La Fontaine nu ne descrie animale ci omeni, şi nu-şî dă ostonelă ca să arate cum le-ară şedo animaleloră cu sentimente omenesc!; din contra, elă caută să pună în evidenţă partea animalică ce se găsesce la omeni. Acesta ne explică pentru ce acapitolulă din «zoologie este exactă numai pentru că este o comedie de moravuri.)-) Din totă comparaţiunea dintre La Fontaine şi Buffon, întru câtă privesce exactitatea descriere! caracterului animaleloră, nu rosultă alta decât: 1) că La Fontaine a nemerită bine animalele car! polă reprosenta tipurile de caractere omenesc!, 2) că La Fontaine a avută atâta pătrundere, atâta putere de observaţiune şi aşa talentă de a descrie saă zugrăvi, încât Taine s’a înşelată, şi privindă omulă descrisă de La Fontaine, i s’a părută că vede animalulă care îlă represintă. Fabulele lu! La Fontaine tote la ună locă represintă marea şi lunga comedie, care se jocă mereă, care a începută a se juca de când e omulă şi care se va juca pe câtă va ii elă. Fabulele lui La Fontaine ne presintă o întregă epopee — epopeea epopeiloră, în care iea parte întrega omenire, nu ca să cucerescă Troia, ci ca să cucerescă dreptulă de a trăi. In decursulă aceste! lupte atâtă de vechi şi atâtă de none se desvelescă felă de felă de sentimente şi fclă de felă de fapte, bune şi rele, măreţe şi detestabile, particulare şi generale, şi La Fon- taine este artistulă care scie să exprime fie-care sentimenlă prin corda ce i se potrivesce: stilulă seă aci e viă şi înflorită, aci e simplu or! naivă, nobilă, elegantă în sfîrşită variată după'împreju- rări şi după personagc. Stilulă seă de multe or! aduce cu stilulă vecliiloră poet! francez! şi mal alesă cu ală lui Clement Marot- Ceea ce e şi ma! de admirată în La Fontaine este lecnica dra- matică. Fie-care fabulă este o mică comedie în care personagicle principale sunt puse în evidenţă printr’o etopee specială, şi faptele înşirate într’o clemonslraţiune neimitabilă. La Fontaine e artistă. www.digibuc.ro FABULA IN GENERE ŞI FABULIŞTIÎ ROMÂNI IN SPECIE 39 Elă n’are pretenţia de a fî inventatorulă subiecteloră, căci elă spune însuşi, că le-a luată dela Esopă sau dela Fedru, etc.; elu caută numai să descrie bine faptele şi personagele. Elu ne pune înainte tablouri vii, elu dramatiseză acţiunile. S’a discutată multă despre morala lui LaFontaine. La dînsulu morala e scosă din întîmplările clilnioo, judecate cu bunulă simţă. Elu nu face fabula pentru morală; elu arată fapte din cari scoto morală. Nu recomandă calea de urmată, ci arată numai cum staă lucrurile: ne arată cum sunt fără să arate cum trebuo să fio, şi le arată cu o naivitate care îi este caracteristică, aşa că dacă Esopă e simplu, dacă Fodru e elegantă, La Fontaine e naivă. Elă e artistă si filosofă: înţelege viata si scie să ne-o descrie. Avendă de modelă pe Esopă, care de obiceiă pune morala fabulei la urmă, şi pe Fedru care o pune la începută, La Fontaine îî imi- teză pe amândoi: une-orî o pune la începută, alte-orî la urmă si alte-orî pune şi la începută şi la urmă, după cum îî vine. De multe ori însă elă face prea pe faţă aplicarea moralei, şi acesta preface prea multă fabula în satiră, îî perde caracterulă eî de naivitate şi cu acesta chiar atracţiunea saă interesulă. Omulă de felulă seă este iubitoră de sine, îî place să aibă ca- lităţi alese şi mai cu semă îî place să fîe deşteptă. Când te pui să esplicî prea multă şi să-î repeţi explicaţia, se pare că n’aî în- credere în deşteptăciunea lui, se pare că i-o negî şi prin acesta îî deviî neplăcută, saă scrierea îşi perde farmeculă în ochii lui. Cam aşa este la La Fontaine chiar fabula: Le renard et le Buste: Iată câte-va fabule d’ale lui LaFontaine: Le Renard et le Buste. Les grantls, pour la plupart sont masques de theâlre; Leur apparence impose au vulgaire idolatre. L’âne n’en sait juger que par ce qu’il en voit: Le Renard, au contraire, â fond les examine, Les tourne de tout sens; et, quand il s’apergoit Que leur fait n’est que bonne mine, www.digibuc.ro 40 TH. D. SI'ERANŢIA II leur applique un mot qu’un buste de lieros Lui fit dire fort â propos. C’etait un buste creux, et plus grand quo nature. Le renard, en louant l’effort de la sculpturc: «llelle tete, dit-il, naais de cervello point.» Combien de grancls seigneurs sont bustes en ee point! Vulpea şi Bustulu. Ceî mari, acei mai mulţi, sânt masei de teatru. Aparenţa loru impune vulgarului idolatru. Măgarului scie să-i judece numai după cea ce vede: Vulpea, din contra, îi examineză adâncii, îi întorce ’n totii felulii; şi când bagă de semă Că totulu la dînşii este numai chipului, Le aplică o vorbă pe care unu bustu de erou O făcu să o spună forte nemeritu: Era unu bustii scorburosu, şi mai mare decât în natură. Vulpea lăudându meşteşugul^ sculptiirei: «Frumosu capii, dice, dar cuceri de locui.» Câţi dintre marii seniori sunt busturi de-aşa felii1 La Mort et le Bucheron. Un pauvre bucheron, tout couvert de ramee, Sous le faix du fagot aussi bien quo des ans Gemissant et courbe, marchait â pas pesants, Et tâchait de gagner sa chaumine enfumee. Enfin, n’en pouvant plus d’effort et de douleur II met bas son fagot, il songe â son malheur. Quol plaisir a-t-il eu depuis qu’il est au monde ? En cst-il .un plus pauvre en la machine ronde? Point de pain quelque fois, et jamais de repos: Sa femme, ses enfants, Ies soldats, Ies impots, Le creancier et la corvee Lui font d’un malhcureux la peinture achevee. II appelle la mort. Elle vient sans tarder, Lui demande ce qu’il l'aut lâire. «C’est, dit-il, afin de m’aider A recliarger ce bois; tu ne tarderas guere.» www.digibuc.ro fabula In c.enerf, şi fabulişti! român! în stocie 41 Le trepas vient tout guerir; Mais ne bougoons d’ou nous soramcs: Piu tot soufi'rir que mourir, C’est la dcvise des hommes. Mortea şi tăetorulu de lemne. Unu bieţii tăetoru do lemne, cu o sarcină marc ’n spate, sub greutatea saruineî şi a vîrstet gemendâ şi curbată, mergea cu paşi greoi, ^i se si- lia să ajungă la bordeiulii lui celii afumaţii. In sfîrşitii, ne mai putondfi de oboselă şi de durere, pune joşii sarcina, gândescc la nenorocirea luî. Ce plăcere a avuţii elii de când e pe lume? Mat e vre unulu mat săracii pe rotunclimea pămîntuluî ? Nu-î pâne câte-odată şi nici de felii repaosii: Fe- meia lut, copiii luî, oştea, biruiţi, creditorulu şi avalelele îî Iacii leiţii por- tretulii unui nenorocita. Cliiamă mortea. Iia vino fără întârejiero, îlii întrebă ce-î trebue să-t facă. «Pentru ca să-mî ajuţi, clise elu, să-mt rădic ii iar aste lemne; nu e maro trebă.» Mortea vine să vindece totulă; dar nu ne mişcămu de undo suntemii. Mat bine a suferi decât a muri, e devisa omeniloru. L’âne vetu de la peau du lion. De la peau du lion l’âne s’etant vetu Etait craint partant â la ronde; Et, bion qu’animal sans vertu, II faisait trembler tout le moncle. Un petit bout d'oreille echappe par mallieur Decouvrit la fourbe et l’erreur: Martin fit alors son offiee. Ceux qui ne savaient pas la ruse et la maliee S’etonnaient de voir que Martin Chassât Ies lions au moulin. Force gens font du bruit en France Par qui cet apologue est renclu familier: Un equipago cavalier Fait Ies trois quarts de leur vaillance. www.digibuc.ro 42 TH. D. SPERANŢIA Măgar ulii îmbrăcată cu pielea leului. Cu pioloa Icului măgarulfi îmbrăcându-se, toţi cle-a rîndulu se teineaă de ol ii; şi deşi animalii fără curaj ii, făcea să tremure totă lumea. 0 bu- căţică de vîrfii de ureche oşindii, din nenorocire, descoperi înşelăciunea şi erorea: Martin (cu ciomag'ulu) îşi făcii atunci datoria. Cei ce nu cunos- ceaii şiretenia şi răutatea se minunaţi vedendu că Martin mână leii la moră. In Franţia făcu vuetu mulţi omeni prin cari acestu apologii s’a fă- cuţii cunoscuţii: O trăsură la modă face trei sferturi din meritulii lorii. Afară de La Fontaine au mai fostă fabulist! francezi: Antoine Houclart de la Motte (1672 —1731), Jean-Pierre Claris, cheva- lier de Fior ian (1755—1794), Dutremblay, Boisard, Viennet, Lachambeaudie şi alţi!, pentru car! n’avemu locă în studiulu de faţă. Totuşi trebue să ne oprimă unu momentă asupra cavalerului de Florian, pe care l’amu amintitei maî sus, şi caro este auto- rulu unu! romană a căruî traducere s’a făcută şi la no! sub tit- lulă Gonsalv de Cordova. Pe no! însă ne intereseză fabulele lui Florian, pe caro La Harpe în cursulu seă — literatura veche şi modernă—îlă laudă atâtu câtă se păto lăuda cine-va. Fabulele luî Florian au ceva caracteristică: poetul u, mergendu spre încheere sau spre morală, nu merge degeba, sau, cum amă dice, mergendă pe drumu nu perde vremea numai cu mersulă, ci mal aruncă o înghimpătură într’o parte, o ciupitură în altă parte, aşa că îţ! face mersulă plăcută. Fabulele luî Florian aă trăsături satirice fărte fine şi forte bine găsite ; iar morala loră este maî în totu-deauna epigramatică. Fabula luî Florian o putemă numi fa- bula erudită. Unu exemplu ne va lămuri maî bine. Iată o fabulă de Florian : Le Ilibou, le Chat, l’Oison et le Bat. De jeunes ccoliers avaient pris dans un trou Un liibou, Et l’avaient eleve dans la cour du college. www.digibuc.ro FABULA IN GENERE ŞI FABULIŞTIÎ ROMÂNÎ tN SPECIE 43 Un vieux chat, un jeune oison, Nourris par le portier, etaient en liaison Avee l’oiseau ; tous trois avaient le privillege D’aller et de venir par toute la maison. A force d’etre dans la classe, Ils avaient orne leur esprit: Savaient par cceur Denys d’Halicarnasse, Et tout ce qu’ Herodote et Tite-Live ont dit. Un soir, en disputant (des docteurs c’est l’usage) Ils comparaient entre eux Ies peuples anciens. — Ma foi, disait le Chat, c’est aux Egyptiens Que je donne le prix: c’etait un peuple sage, Un peuple ami des lois, instruit, discret, pieux, Rempli de respect pour ses Dieux, Cela seul â mon gre lui donne l’avantage. — J’aime mieux Ies Atheniens, Repondit le hibou: que d’esprit, que de grâce! Et dans Ies combats quelle audace ! Que d’aimables heros parmi leurs citoyens ! A-t-on jamais plus fait avec moins de moyens? Des nations c’est la premiere. — Parbleu, dit I’oison en colere, Messieurs, je vous trouve plaisants. Et Ies Romains, que vous en semble ? Est-il un peuple qui rassemble Plus de grandeur, de gloire, et des faits eolatants ? Dans Ies arts, comme dans la guerre, Ils ont surpasse vos amis. Pour moi ce sont mes favoris : Tout doit ceder le pas aux vainqueurs de la terre. Chacun des trois pedants s'obstine en son avis, Quand un rat, que de loin entendait la dispute, Rat savant, qui mangeait des themes dans sa^hutte, Leur oria : je vois bien d’ou viennent vos clebats ; L’Egypte venerait Ies chats, Athenes Ies hibous, et Rome, au Capitole, Aux depens de l’Etat nourissait des oisons : Ainsi notre interât est toujours la boussole Que suivent nos opinions. (Cartea III, fabula 17.) www.digibuc.ro 44 TH. D. SPERANŢIA Bufniţa, Pisica, Boboculu şi Şoricile. Nisce tineri şcolari aii foştii prinşii dintr’o gaură o bufniţă, şi aii cres- cut’o în curtea colegiului. Unii pisoiii bătrânii, unii bobocii tinerii, hrăniţi de portarii, eraă în le- gătură cu paserea; toţi trei aveau privilegiul ii de a se duce şi a veni prin totă clasa. Prin multă umblare prin clasă, ei şi-aii foştii împodobiţii spiritulu, sciaă pe din afară pe Dionisie de llalicarnas, şi totii ce llerodotii şi Titu-Liviă aii (lisă. Intr’o seră discutândă (cum e obiceiulfi înveţaţiloră) comparai! în- tre dînsele poporele vechi. — Pre legea mea, ilicea pisica, eii Egiptenilor!! le dau întâetatea: era unii poporu înţelepţii, unii poporii iubitorii de legi, instruită, discreta, piosu, plină de respectă pentru Dumnecleiî sci, şi chiar acesta după părerea mea le face totu meritulu. — Mie-mi placă mai multă Atenienii, răspunse bufniţa: ce mai spirită! ce graţie!... Şi în lupte ce îndrăznelă! Ce de eroi amabili printre cetă- ţenii loră! Făcutu-s’a vr’odată mai multă cu mai puţine mijloce? E cea întâiă dintre naţiuni. — Aşa! elice boboculă supărată, Domniloră, vodă că sunteţi nostimi. Şi Romanii... ce vi se pară ? Este ună poporă care întrunesce mai multă mă- reţie, glorie şi fapte strălucitore ? In arte ca şi în resboiă, ci aă întrecută pe prietenii voştri. Pentru mine ei sunt favoriţii mei: Toţi trebue să dea în- tâetate cuceritoriloră lumii. . Fie-care din cei trei pedanţi stăruescă în părerea loră, când unu şorice, care de departe aucjia certa, şorice învăţată, care mânca teme în căsuţa sa, le strigă: eă vădă bine de unde ve vine certa: Egiptulă venera pisicile, Atena bufniţile, şi Roma, în Capitoliă, pe chol- tueala statului, nutria gâsce: Astă-l'elă interesulă nostru e tot-d’a-una bu- sola pe care o urmeză părerile nostre. 5. Fabula la Italieni. Lorenzo Pig notti. Lorenzo Pignotti, născutu în Toscana la Figlinc, la 1739, a mu- rită la Pisa, la 1812. Elu a fostu medică, lisiciană, profesorii şi rectoru alu Universităţii din Pisa, naturalistă, istorică şi poetu. www.digibuc.ro FABULA tN GENERE ŞI FARULIŞTIl ROMÂNt ÎN SBEClE 45 Fabulele sale au fostu cele mai gustate de Italieni. Poesiile sale formeză o colecţiune de şese volume, publicate la Florenţa. Din fabulele lui Pignotli: ' I. Progettisti. Ad onta (lei lilosofi, Che l’umana ragione onorau tanto Di doti si ammirande, 11 nuinero de’ pazzi e molto grande: V’han de’ pazzi insolenţi, V’han de’ pazzi innoeenti, V’han de’ pazzi furioşi, Ch’esser denno legali; V’han de’ pazzi g-raziosi, Che vanno accarezzati, Che senza alzar le mani Con detti e fatti strani, E coll’umor gioeondo Diverton tutto il mondo. Ora fra questo numero Piu piaeevoli pazzi io non ho vişti Di quei, che son chiamati i progettisti: Cili senza useir di camera, Dall’agil fantasia portato a volo, Scorrc per l’oeeâno Dall’uno all’atro polo, Senza timor del vento, E torna a casa ricco in un momento. Chi un canal va scavando, Chi uno stagno asciugando, Chi stahilisce in questo parti c in qnelle Colonie, arti novelle; Chi un istmo romper vuole, E con non altre spese Che di poclie parole, Arricchisce un paese. Per costoro sia detta Questa mia favoletta. www.digibuc.ro 46 1H. D. SPERANŢlA Visse di Constantino Nella ricca cittade Un Turco, di cervel non molto fino, Che per fin dalia culla Altro non fe’ che il placido mestiere Di mangiare, e di bere, e non far nulla. Ma morto il di lui padre, fu finita Cosi comoda vita, E bisogno trovare Qualche via di campare. 11 buon Aii (ch’era cosi chia.mato)' Col denaro assai scarso ritrovato Nella casa paterna, Delibero di divenir mercante; E tutto il suo contante In vetri egli impiego: questi in un’ ampia Paniera tutti pose, FI in vendita li espose. Davanti a lor s’assise, e mentre intanto Compratori attendea, Questi bei sogni entro di se volgea: In questi vetri il doppio vendero Di quel che mi costaro, Onde il denaro mio raddoppierd: E nella stessa guisa, E comprando e vendendo, Potro per breve strada e non fallaoe Crescere il capital quanto mi piace. llicco ailor divenuto, Lascero di vetrajo il mestier vile; Un legno mercantile Io condurro sin nell’ Flgitto; e poi llitornero fra noi Con preziose merci; e giâ mi sembra Di mia nave al ritorno D’esser fatto il piu ricco morcatante, Che si trovi in levante. Acquistati i tresori, S’han da cer car gli onori; www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERfi Şl FABUUŞTIÎ ROMÂNI ÎN SPECIE 47 Onde lasciata ailor la mereatura, Un Bassâ da tre code Ksser creato io voglio: E se pieno cl’orgoglio 11 Visir Mustafâ Negare a me volesse Si bella dignitâ; Ricordati, direi, Ohi l'osti, e non chi sci; Di me piu vil nascesti... e se supcrbo Negasse ancor... su quell’indegna faccia Scaricherei colla sdegnosa mano Di mia vendetta un culpo, E in cpieH’informe ventre smisurato Un calcio tirerei da disperato. II disgraziato AU cotanto viva S’era pinta le scena, e cosi vera, Che urto col pie furioso, E rovescio sul suol la sua paniera; E con un calcio solo, in un momento, Tutte gitto le sue speranze al vento. (Ediţiunea 1853 — Palermo.j Plănuitoriî. Spre ruşinea filosofi lorii cari, prin darurile lorii sufletesc! alâltt de admi- rabile, facil o mare cinste raţiune! omenesc!, numerulii nebuniloru csle idrie marc: sunt nebuni obraznici, sunt nebun! nevinovaţi, sunt nebuni furioşi car! trebuescii legaţi, sunt nebun! gingaşi pe car! toţi îl desmiardă şi cari, fără să dea din mâini cu gesturi şi cuvinte desordonatc, desiâleză totă lumea cu voioşia fire! lorii. N’arn vedutu din soiulii acesta nebuni mal cu hâzii decât aceia cari se numescii plănuitorî : aceştia fără să se misce din casă, duşi în zbori! de fantasia lorii uşoră, alergă pe oceane, dela unu polii la cel-alallu alii glo- bului, fără temă de furtuni, şi revinu acasă îmbogăţiţi într’o clipelă: care săpândii vr’unii canalii; care secândii vr’unu Iacii; care stabilindu în vr’o parte ore-care a lume! colonii şi arte noue; care vrendu să străpungă vr’unu istmii şi îmbogăţindii o ţeră întregă, fără de altă cheltuială decât cil pu- ţine vorbe. Acestora li se adreseză fabula mea. www.digibuc.ro 48 ÎH. D. SfEEAtJŢIA. Trăia în oraşulă bogată ală lui Constantină unii turcii, nu tocmai ageră la minte, şi care din legănă încă nu tăcuse altă meşteşugii decât că mân- case, băuse şi nu făcuse nimică. Dar murindă lătă-săă, acestă viaţă plă- cută se sfârşi, şi turculă fu nevoită să caute ună altă mijlocit de traiă. Cu puţinii bani rentaşi dela tată-său, Aii (aşa-lă chema pe turcă) plănui să se stabilescă neguţătorii şi cumpără pe toţi banii gemuri; puse gemu- rile întrunii paneru mare şi le scose la vîndare ; s’aşeză înaintea loră şi în vreme cc-şî aştepta muşterii începu să facă planuri frumose : Am să- vîndă gemurile îndoită decât le-am plătită, aşa dar am să-mi în- doescă paralele şi totă în chipulă acesta, cumpărândă şi vînijondă, am să potă în scurtă timpii şi cu siguranţă să-nti sporescă averea cât tni-o plăcea. Când m’oiă îmbogăţi, am să mă lasă de meseria ruşinoşii de geam- giă ; am să cumpără o corabie de negoţă şi am să ntergii în Egiptă şi d’acolo am să me înlorcă cu mărfuri scumpe; şi par’că mă vădii d’acum chiar, la întorcerea corăbiei melc, ajungeiulă celă mai bogată neguţătoră din totă apusulă. După ce voiă face avere, voiă căuta să capătă onoruri; am să mă lasă de neguţătorie şi vreaă să fiă făcută paşă cu trei tuiurî şi dacă, îngâm- fată de sine, vizirulă Mufetafa va vrea să-mi refuze acestă demnitate, am să-î (Jică : Adu-ţî aminte cine ai fostă şi cine eşti ; tc-aî născută din pă- rinţi mai săraci decât a-î mei... şi dacă îngâmfatulă totă ar refuza ... i-aşă da o lovitură de palmă peste obrază şi în pântecele lui enormă i-aşă trage o lovitură desperată de călcâiă. Nenorocitulă Aii aşa de viă îşi închipuise acestă scenă şi alâtă de ade- vărată i se părea, încât lovi furiosă cu piciorulă şi răsturnă panerulă şi numai cu călcâiulă, într’o clipelă, îşi risipi tote speranţele în ventă. E. 6. Fabula la Germani. Fridericu de Hagedorn. Fridorică de Hagedorn din Ilamburg (1708—1754) a fostă am- basadorii daneză la Londra şi în urmă, întorcendu-se în ţeră, a fostă sccrotarulă unei societăţi comerciale engleze. Mai întâi a studiată droptulă la lena, apoi se dădu la studii literare. Studie scriitorii francezi şi englezi şi se distinse ca poetă, mai alesă în genulă uşoră ală lui Ohapelle şi ală Abatelui de www.digibuc.ro fîABtfLA ÎN GENERE ŞI PABULIŞTll ROMÂNI ÎN SPECIE 49 Chaulieu Guillaume Amfrye şi remase cunoscută ca fabulistă, des- chidendă către acestă genă de poesie didactică calea, pe care voră veni în urmă şi alţi fabuliştî germani ca Gellert, Lichtwer, Les- sing, etc. Renumitulă poetă germană Chr. Martin Wieland dicea că Ilagedorn este Iloraţiă ală Germaniei. Fabulele sale sunt imitaţiuni mai alesă după La Fontaine, dar caracterulă seă de filosofă şi critică le dă o notă de originalitate. Ilagedorn are o mare uşurinţă la versă, abilitate şi chiar sciinţa ritmului, care, la dînsulă, e forte variată, contribuindă prin acesta la popularisarea fabuleloră sale, dar care câte odată este şi prea muncită. Stilulă seă e uşoră, simplu, corectă şi armoniosă, dar câte odată prea difusă. Din fabulele lui Fr. de Hagedorn : Der Fuchs ohne Schrvans. Reinike verwirrte sich In die ihm gelegten Stricke, Und, vriewohl er selbst entwich, Liess er doch den Schwanz zuriickc. Um nicht lâcherlich zu sein, Predigt’ er den Fuchsen ein, Auch den ihren abzulegen, Seine Hcirer zu bewegcn, Sprach er, als ein Cicero : Erstlich will’s der Wohlstand so, Um sich zierlicher zu regen : Denn man trabt damit zu schwer, Und zu unbequem einher Zweitens macht ein Schweif zu Kenntlich, Drittens halt er in dem Lauf Oft den schnellsten Brandfuchs auf. Viertens riecht er vielen schăridlich. Stumpfer Redner ! schweige du, Rief ein alter. Fuchs ihm zu, Analele A. Ii.— Tom. XIV. —Memoriile Secţ. Literare. www.digibuc.ro 50 ÎH. D. SPERANŢIA Was du lehrest, wird verlacht, Nur der Neid ist was dich quălt, Der den Vorzug, der ihm fehlt, Andern gern zuwider macht. Vulpea fără codă. Vulpea păcălindu-se, căci a foştii prinsă în laţii, vrcndii să scape sin- gură, să smuncesce ca să fugă, iar coda îl remâne în urmă. Pentru a nu remâne de rîsii, face propagandă printre vulpi, ca şi dîn- sele coda să şi-o smulgă. Şi pentru a le îndupleca, se adreseză (auditorului) ca ună Cicerone: — întâi progresulu cere să fiţi mai elegantă şi când astă greutate îţi atârnă dinapoi, remâi neîndemânatecă, păşesci chiar forte reii ; alii doilea, coda te face prea cunoscută; alii treilea, te împiedică, chiar dela fugă, alâ patrulea te duce la multe nenorociri. — Destulă, reu voitorule oratorii, îlu întrerupe o vulpe bătrână; ceea-ce tu înveţi e de rîsii. Pisma e ceea-ce te necăjesce, celii ce-î lipsesce ceva, în- vaţă pe alţii să păţescă totu aşa. Christianu FurchtegoU Gellert. Acesta este unu ilustru poetu germanii, care s’a născuţii în Sa- xonia la Ilaynichem, în apropiere de Freyberg, în 4 Iuliu 1715, şi a muritu în Leipzig la 13 Decembrie 1769. Intre alte poesii a scrisu şi fabule. Din fabulele lui Christ. Furchtegott Gellert: Die Nachtigall un d die Ler eh e. Die Nachtigall sang einst mit vieler Ivunst; Ihr Lied erwarb der ganzen Gegend Gunst; Die Blătter in den Gipfeln schwiegen, Und ftihlten ein geheim Vergniigen; Der Vogel Chor vergass der Ruh, Und horte Philomelen zu. Aurora selbst verzog am Horizonte, Weil sic dic Siingerin nicht g’nug bewundern konnte. www.digibuc.ro FABtÎLA ÎN GENERE Şt FABDLÎŞTIÎ ROMANI ÎN SPECIE 51 Denn auch die Gotter riihrt der Schall Der angenehmen Nachtigall, Und ihr, der Gottin, ihr zu Ehren, Liess Philomele sich noch zweimal schoner horen. Sie schweigt darauf. Die Lerche naht sich ihr, Und spricht: Du singst viei reizender, als wir; Dir wird mit Recht der Vorzug zugesprochen; Doch eins gefallt uns nicht an dir, Du singst das ganze Jahr nicht mehr, als wenig Wochen. Doch Philomele lacht und spricht: Dein bitt’rer Vorwurf krănkt mich nicht, Und wird mir ewig Ehre bringen. Ich singe kurze Zeit. Warum? Um schon zu singen. Ich folg’ im Singen der Natur: So lange sie gebeut, so lange sjing’ ich nur; So bald sie nicht gebeut, so hor’ich auf zu singen. Denn die Natur lăsst sich nicht zwingen. Privighetorea şi Ciocârlia. Privighetorea cântă cu atâta artă, încât prin cânteculii ei câştigase iu- bire dela toţi din prejurii; foile din vîrfulu arboriloru tăceau şi simţiaii o plăcere tainică ; corulii păsăriloră uita somnulu şi întindea urechia la vocea dulce a filomeleî. Aurora înse-şî se sui cu paşi mici pe orizonă, ne-putendă îndestulii ad- mira pe cântăreţulu de nopte ; căci înşişi cjeii sunt simţitori la accentulii plăcutei privighetori. Pentru dînsa, pentru deiţa, în onorea ei, Filomela făcea să se audă su- netele cele mai plăcute. De odată ea tăcu. Ciocârlia se apropie de ea şi-i spune: Cânteculii teu are mai multă frumuseţe decât ală nostru; precăderea care ţi-o dă e într’adeveră meritată; cu tote astea, unii lucru alâ t<5G nu ne e plăcută. Intr’unu ană întregii, cânţi numai câte-va săptămâni. Filomela surîde şi dice: Dojenirea ta puţină mă atinge, mai degrabă îmi va face în totu-d’a-una gloria mea. Cântă puţină timpă. Pentru ce? Ca să cântă mai bine. Eă urmeză în cântă natura: Cântă numai câtă vrea ea. îndată ce înceteză ea a porunci, înceteză şi eă a cânta. Căci nu putemă forţa natura. www.digibuc.ro ÎH. I). SPERANŢlA 5sî Magnus-Gottfried Lichtwer. Lichtwer e totă din Saxonia, născută la Wurtzen în 1719 şi a murită în 7 Iuliă 1783 la Halberstadt. Elă a fostă profesoră la Wittemberg. A scrisă fabule cari aă fostă destulă de gustate; dar, în alegerea şi tractarea subiecteloră, arată cam multă negligenţă. E talentată şi lucreză pe basa talentului. Din fabulele lui Lichtwer : Die Katsen und der Hausherr. Thier’ und Menschen schliefen feste, Selbst der Ilausprophete schwieg, Als ein Schwarm geschwănzter Găste Von den năchsten Dăchern stieg. In dem Vorsaal eines Reichen Stimmten sie ihr Liedchen an, So ein Lied, das Stein’ erweichen, Menchcn rasend machen kann. Ilinz, des Murners Schwiegervater, Schlug den Takt erbărmlich schon, Und zween abgelebte Kater Quiilten sich ihm beizustehen. Endlich tanzen alle Katzen Poltern, lărmen, dass os kracht, Zischen, heulen, sprudeln, kratzen, Bis der Ilerr im Ilaus erwacht. Dieser springt mit eincm Priigel In dem finstern Saal herum, Schliigt um sich, zorstosst den Spiegel, Wirft ein dutzend Schaalen um; Stolpert iiber ein’ge Spâne, Sttirzt im Falie auf die Uhr, www.digibuc.ro FABULA lN GENERE ŞI FABULIŞTlI ROMÂNI iN SPECIE 53 Und zerbricht zwo Reihen Zăhne; Blinder Eifer schadet nur. Pisicile şi stâpânulu casei. Omenii şi animalele erau cufundaţi în somnu, păzitorulă credincioşii ală locuinţei păstra însu-şî o tăcere profundă, când de pe acoperemintele ve- ciniloră se scobora o trupă de visitatorî cu codă. In anticamera unui bogătaşă ei intonau cânteculă loră, unu cântecă în stare de a dărâma pietrele şi a face să turbure pe omeni. Şefulu bandei, socru lu lui Pisicescu, bătea mesura cu o esactitate admi- rabilă, şi doi cotoi bătrâni se întreceau să-lu acompanieze. In curându tote pisicile se punu la jocu, făcu unu vuetă, o gălăgie care dărâmă casa; suflă, miorlăe, se certă, se rupu cu unghiele, în câtă deşteptă pe stăpânulă casei. Acesta, înarmată cu ună bastonă, se învîrtesce în jurulă casei, prin în- tunerică lovesce în drepta şi în stânga, strică oglinda, restornă o duzină de cescl. Se împedică de nisce surcele, cade, în căderea luî restornă cesulă şi-şî strică toţi dinţii. Ună curagiă orbă e bună numai să strice. Gottliald-Ephraim Lessing. Lessing este cunoscutulu scriitorii germană. S’a născută în Lu- satia de sus la Kamehz, la 22 Ianuarie 1729 şi a murită Ia Brunswick în 1781, Februarie 15. Pe lângă romane, piese de teatru şi alte feluri de scrieri, Les- sing a scrisă şi fabule. Fabulele luî nu sunt tote, aşa (flcondă, de spirită sau de efectă, dar sunt însemnate ca cuprinsă, ca fondă. Din fabulele luî Lessing: Der Wolf auf dem Todbette. Der Wolf lag in den letzten Ziigcn, und schickte einen prufenden Blick auf sein vergangenes Leben zuruck. Ich bin freilich ein Siinder, sagte er; aber docil, hoffe ich, keiner von den grossten. Ich habe Boses ge- than; aber auch viei Gutes. Einmals, erinnere ich mich, kam mir ein blokendes Lamm, welches sich von der Ileerde verirret hatte, so nahe. www.digibuc.ro 54 TH, D, SPERANŢIA dass ich es gar leicht hătte erwiirgen konnen; und ich that ihm nichts. Zu eben dieser Zeit horte ich die Spottereien und Schmăhungen eines Schafes mit der bewundernswiirdigsten Gleichgultigkeit an, ob ich schon keine schiitzenden Hunde zu ftirchten hatte, Und das alles kann ich dier bezeugen, fiel ihm Freund Fuchs, der ihn zum Tod bereiten half, in ’s Wort. Denn ich erinnere mich noch gar wohl aller Umstânde dabei. Es war zu eben der Zeit, als du dich an dem Beine so jiimmerlich wiirgtest, das dir der gutherzige Kranich aus dem Schlun- de zog. Lupulu pe patuM morţii. Lupulă, văcjendu-se aprope de morte, îşî revede tote faptele din vieţa sa. Sunt ună pecătosă, (jfice elă, e adevărată; cu tote astea, credă, că sunt alţii şi maî păcătoşi decât mine. Am făcută răă; dar am făcuţii şi multă bine. Intr’o (jfi, îmi aducă aminte, ună bietă mielă fragedă, care se rătăcise, s’apropie aşa de multă de mine, că aşi fi putută forte uşoră să-lă gâtuiă şi n’am făcut’o. In acelaşi timpă mi-am aurită insulte şi batjocure de la ună berbecelă, şi totuşi, deşi nici ună câne nu-lă păzia, şi nu tre- buia să-mi fie temă de nimică, am suferită insultele cu o linişte şi o răbdare admirabilă. Şi tote astea, cŢLice, întrerupându-lă, vulpea, care-lă ajuta să se gătescă de morte, potă să le dovedescă, căci îmi aducă aminte încă de tote îm- prejurările Era tocmai pe atunci când erai să te înneci, bietă, cu osulă pe care cocorulă ţi l’a scosă de milă din gâtu. 7. Fabula la Englezi. John Gay. John Gay a fostă unu poetă engleză născută în 1688 şi mortă în 1732. Elă începu cariera litereloră printr’ună felă de semi-parodii la cari fusese împinsă de compatriotulă seă, poetulă Pope. Elă a lăsată, între altele, şi fabule, cari cu încetulă ajunseră forte căutate. Din fabulele lui John Gay: The hare and many friends. Friendship, like Iove, is but a name, Unless to one you stint the flame. www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULIŞTli ROMÂNI ÎN SPECIE 55 The chilei whom many fathers share, Hath selclom known a father’s care. ’Tis thus in friendships; who depene! On many, rarely finei a friend. A hare', who in a civil way, Complied with ev’ry thing, like Gay, Was known by all the bestial train Who haunt the woocl or graze the plain. Her care was never to offenel; And ev’ry creature was her friend. As forth she went at early clawn, To taste the dew-besprindkled lawn, Behind she hears the hunter’s cries, And from the deep-mouth’d thunder flies. She starts, she stops, she pants for breath; She hears the near advance of death; She doubles to mislead the houncl, And measures back her mazy round; Till, fainting in the publick way, Ilalf dead with fear she gasping lay. What transport in her bosom grew, When first the horse appear’d in view! Let me, says she, your back accend, And owe my safety to a friend. You know my feet betray my fliglit: To friendship ev’ry burden’s light. The horse replied, poor honest puss, It grieves my heart to see thee thus. Be comforted, relief is near; For all your friends are in the rear. She next the stately bull implor’d; And thus replied the mighty lord: Since ev’ry beast alive can teii That I sincerely wish you wel, I may, without offence, pretend To take the freedom of a friend: Love calls me bence; a fav’rite cow Expects me near yon barley-mow; And when a lady’s in the case, www.digibuc.ro 56 TH. D. SPERANŢIA You know all other tings give place. To leave you thus might seem unkind; But see, the goat is just behind. • The goat remark’d her puise was liigh, Her languid head, her heavy eye. My back, says he, may do you harm; The shdep’s at hand, and wool is warm. The sheep was feehle, and complain’d Ilis sides a load of wool sustain’d: Said he was slow, confess’d his fears; For hounds eat sheep as well as hares. She now the trotting calf address’d, To save from death a friend distress’d. Shall I, says he, of tender age, In this important care engage? Older and ables pass’d you by: IIow strong are thosc! how weak am I! Sliould I presume to bear you hence, Those friends of mine may take offence. •' Excuse me then; you know my heart: But dearest friends, alas! must part. How shall we all lament! Adieu: For see the hounds are just in view.. . Epurele care avea mulţi prieteni. Prietenia ca şi amorulu nu e decât unu cuvîntu, afară numai dacă veî păstra foculu numai pentru unulu. Copilulu pe care şi-lu însuşescu maî mulţi taţi rare orî a cunoscuţii îngrijirile de tată. Aşa şi cu prietenia; cine se sprijină pe maî mulţi, rarii găsesce unii prietenii. Unii epure care gospodăresce îşi făcea tote treburile, ca şi Gay, era cu- noscuţii de totii nemulii animalelorii cari visiteză pădurile şi pascii câm- pia. Grija luî era de a nu supăra pe nimeni şi tote făpturile eraii prie- tenii luî. Cum eşi elii în zori de diuă ca să guste din iarba umedă de rouă, aude în urma luî strigătele unuî venătorii şi fuge de trăsnitulii colii cu gura adâncă. S’aruncă, se opresce, pierde răsuflarea, aude mortea care se apropie şi se întorce îndărătii ca să înşale cânele, apoî se întorce pe drumulii luî aşa încurcaţii până când, istovindu-se pe drumii, jumătate morţii de frică, www.digibuc.ro FABULA IN GENERE ŞI FABULIŞTlI ROMÂNI lN SPECIE 57 se întinde fără suflare. Ce bucurie se ridică în inima lui, când celu întâiă calulii îi vine înainte ! — Lasă-mă, dice (epurele), să mă suiii pe spatele tale şi să-mi datorescu scăparea unui prietenii. Scii că piciorele mele n’aă dovedită să fugă. Pen- tru prietenie tote sarcinile sunt uşore ! Galulă răspunde : sărmane cinstită epure, acesta îmî sângereză inima să te vătjă ast-felu. Fă-ţi curaju: ajutorulu este aprope, căci toţi prietenii tei îţi sunt la spate. Elă rugă apoi pe măreţulu taură; şi ast-felă îi răspunse puterniculă boeru: Fiind-că orî-ce animală viu pote spune că eă sinceră îţi dorescă binele, potă, fără supărare, să-ţi ceru ca să-ţi vorbescă cu libertatea unui prietenă. Amorulă mă chiamă de aice : o vacă favorită mă aşteptă lângă acestă orzu cosită, şi când o damă este în jocă, scii că ori-ce trebue să se supună. Să te părăsescă aşa ţi-aru fi neplăcută, dar uită-te capra este tocmai aci. Capra băgă de semă că pulsulă era pornită, capulă obosită şi ochii în- greuiaţi : Spatele mele, dice ea, potă să-ţi facă rău, iată berbecele e aci, şi lâna e caldă. Berbecele era slabă şi se plânse că spatele lui ducea o grea sar- cină de lână, spune că-i mole (încetă), mărturisesce frica lui că pe ber- beci cânii îi mănâncă tocmai ca şi pe epurî. Elu se îndreptă atunci către viţelulu sburdalnicu, ca dînsulă să scape dela morte ună prietenă desperată. Potă eă, (Jice (viţelulă), la o vîrstă aşa de crudă să-mi ieaă pe capă aşa mare sarcină ? Cei mai bătrâni şi mai meşteri te-au respinsă, ce tari sunt ei ! şi ce slabă sunt eă ! avere-aşă eă îndrăsnela să te ieaă d’aci ? cei-lalţi prieteni ai mei s’ară supăra d’acesta. Iartă-me, deci, îmi cunosci inima dar’ cei mai scumpi prieteni, vai trebue a se părăsi ! ! cât de multă o să mai plângemă cu toţii ! Adio, căci uit’te cânii sunt dreptă în faţă. (După traducerea franceză a d-neî Luisa Ghionis). 8. Fabula la Ruşi. Ivan Crilov. Crilov esto renumitulu fabulistu rusii, născută în 13 Februare 1768 la Moscova şi mortu la 1844. Elu a fostă membru ală Aca- demiei şi conservatoră ală bibliotecei imperiale din Sant-Petersburg. www.digibuc.ro 58 TH. D. SPERANŢIA Dămu aci un numeru mai însemnată din fabulele sale, fiind-că după dînsulu s’a orientată multă fabula la noî: CoSaiflb spyatCa. y KJ'XHII nOflB OKHOMB Ha coaiiwiuKt nojtKaHTj cb BapCocoiiB aeiiia rp’IymcB. Xotl y b op ori) neperi. abopomb HpncToiiHtefi'B crep e ir hmb 6blio aomb; Ho krkb ohh yaiB noHalwiHCB, H B'b/K.MBBioaîfi ncH npn tomb Hu Ha Koro He JiaioTB ahomb, Tbkb paacyiK^aTt ohh uycTHJiHca bb abopmb O BCHKofi BCHHHHa: o hxb coSaieit cayaifji, O xyn'fc, o Aofipfi, h HaKOHeH.li o ApTatCi. — xIto Moatera, roBopHTB HoJtEaH^, npmiTH'Iin Cbitb, KaKi> cb spyrojio cepAiţe kb cepflţv hciitb, Bo BceMii 0Ka3BiBaTB B3anMiiyio ycayry; Hh cnnTB 6e3b Apyra h hh cb'Lctr, Ctohiiib ropoil 3a Apyaono mepcTB, II HaK0Heu,B bb raasa ma^TB ApvrB Apyry, HtOOB T0.1BK0 yXVHHTB CiaCTJUBii HaCB, Hcjir3h an Apyra t£mb noiiiiuHTB, nosafiaBHTB, II bb ApyaoieMB ciacTiii Bce CBoe CjaaiencTBO ot&uhtb, Butb gc.ih6b, Ha npioiipB, cb Toooii y iiacB Tanas ^py>i;Oa aaBeaacR, CKaiKV H CM'klO, MbiOb ii ne BiwkiH, KaKB BpesiH 6bi aerfcio. — A HTOÎKO? 0T0 A'klO, EapoocB oTB'fiTCTBye'fB esiy: JfaBiio nojiKtiHymKa Mirt tfoatHO caMOwy, Hto Olibiuh oAiioro ABopa cb ToSoft coCaim, Mh ahh He ixpoiKHBeHB 6e3B ApfiKir; H h3b iero ? cnaciiGo rocnoAaMB, HlI rOAOAHO, HH TtCHO H3MB; nPH tomb ace ace npaBO ctbiaho: IleCB APy Heft npHM'bpi. mli BrL hruih BpeMOHa, BcKpHua.rL IIojKairL—jaft jany.— Borb OHa. H neBLie .npyaLS hv o()HHMaTi>cîi, Hy paaoBaTEina; He SHaiort crL pa^ocra kt. komj h npupoBHHTbCb: Opecrrb Moft ! Moft IlMaA'L! npoat cBapti, 3aBMC'n., aaocuiL! Tyiu'b iiOBap'L Ha Oiyiy, n3i> Kyxna khhhjtl koctl. Bott. HOBLie ApyBM KrL Heft bi. 3anycKH HecyTca; A’fe-ICH H COB'IiTTb H Jiap'L? Ci> IlHia^oirL Moft Opeen. rpLiayi’ca; Jlyuib tojilko iuomlîi bi> Bepxi. aexim.. HaciLiy iiaKoneirL hxi> po3.iHJH bojoio. Ob’Ijt'l noaoirb apyacftoio. Upo HLiH’IiiiiHHX'L AP>T3eft aL3a mOvIbhtl, He rpaiua, xIto b’l jpyiKO't bcL ohh e^Baat He ojiuiaiai; IIocaymaTb, Kancexca orpia y hhxt. jyum, A TOJLKO KHHb HMT> KOCTL, TaKT. 11T0 TBOH COOaKII. Prietenia Câniloru. Sub ferestra bucătăriei, Cesar şi cu Nero se încălijiau culcaţi la sore. Măcarii că mai bine li s’ar căde să păzescă casa la porta curţii; de ore- ce însă tocmai mâncaseră, apoi cânii politicoşî, afară de asta mai nu latră Ia nimenea (jiua, au începută ei amendoi să vorbescă de una şi de alta, de slujba loră de câni, de reă, de bine şi în sfîrşită de prietenie. — Ce pote, (Jice Cesar, să fie mai plăcută ca sft trăesci la sufletă cu prietenulă teă; în tote să-ţi faci reciprocă servicii; nu dormi, nu mănânci fără prietenulă, să aperi pielea prietenului şi în fine să te uiţi în ochii prietenului, ca să apuci momentulă fericită, unde poţi să mai desfaţî, să bucuri cu ceva pe prietenulă, şi să-ţi pui totă fericirea în fericirea pxie- tenului. Aşa de pildă, dacă cu tine ne-amă împrieteni în aşa modă, afirmă fără temă că nici n’amă vede cum ară trece timpulă. — Ei bine? — îi răspunde Nero,— e frumosă acesta; de multă, Cesare, îmi pare răă şi mie că noi cu tine, câni dintr’o curte, nu putemă trăi o <,li fără bătălie; şi pentru ce? — Mulţumită stăpânii oră, nici flămânzi, nici strîmtoraţî nu suntemă. Apoi nu e şi ruşine, (jeă? Din vremurile vechi cânele se dă ca simbolă de prietenie, iar între câni prietenia ca şi la omeni nu se vede mai de locă. www.digibuc.ro 60 TH. D. SPERANŢIA — Să servimii dar noi de exemplu, în vremurile nostre, strigă Cesar,— dă-mî laba. — Iat’o! — şi noii prieteni se îmbrăţişa şi se seruta! De bu- curie nu sciură cum să se numescă: Orestu alu meii! Piladulii meii! s’aii duşii certele, ura, invidia! Spre nenorocire, în acelii momentii, bucătarulii aruncă unii osii din bu- cătărie; iată pe prietenii noştri, cine să-lîi apuce mai iute; în cotro s’a duşii prietenia şi dragostea. Orestii şi cu Piladii alii meii se bată, şi se vedii numai bucăţi de perii cum sboră. De abia în sfîrşitii i-aii pututii despărţi, turnândii pe dînşiî apă rece. Lumea e plină de prietenia asta. Potii să spuiii, fără să greşescu, de prie- tenii de acum că în prietenie toţi sunt de unii felii. Să-î asculţi, creţii că unii sufletii aii, dar ian aruncă-le unii osii, întocmai ca şi cânii noştri voru fi. E. Arbure. /ţcMSfliiOBa yxa. CocHyiIIKa, Moft CB’IiTTb ! IIo;Kajyiî-cTa noKymait. — Coc’Ii^yiuKa! a cura no rop.no.—HyiK^bi irtra, Eipe TapeaoaKv; nocavniaft; Anilină eii-ace-eft Ha c.iaBy cBapena! — H rrpn Tape.iKH cbAtb. — II! no.iHo mto 3a cmctm ? Jlimn. CTa.io 6u oxora; A mo bo s^paBte! bniB ,n,o pHa. Uto 3a yxa! n,a Rana. acnpna! KaKB Oy^TO aiiTapeM'r. nopepHyjacr. oua. norliiuii ace, MH.neH'i.Koft /ipyacoMHK'b! Bora jeinuK'B, noxpoKa, boţi, cTepcia^n kvcomhkx.! Ei pe xora jiomccmkv! Jţa iuauaftca aceiia! Taic's muMiiBacn. cocliţii JţeRrwni'B coclita (I»oKy, II He ^aBa.TB eMy hh oTjipixa, hh cpoKv; A ca. ‘bonn yart ^aBiio Kaxn.ica rpa^oM-t nora.. O^hreo ace eipe xape.rKy on-r. fiepera, CânpacTca cx> nocjilyuicfi caioii II omnmacra bcio. — Bora ^pyra a jio&ho, BcKpniia.Ti> JţeM'tain., sa to vaca. MBauHbix'ii ne repun 10. Hy CKyniaft ace eme rapeaoMKy, Moft miliou. — Tyra ClyţHoit d>0Ka Moft, CxBara b'b oxaOicy www.digibuc.ro l'ABULA ÎN CtFNERE $[ FABtJLIŞTii ROMÂNÎ ÎN SfEClE 61 KyraaKTE. y inainty, CtctcoM 6c3t> naMBTH £OMort ; II ct. Toii nopţi KTt fontiifr,r nn noroft. nucaTejrt! caacTJinBt tbi, ko.tb iţapt npajioiî iurtemt; Ho ecjE iioMOMart bo Bpesia He yM'temt; II fijHiKHJiro yiueft tbi He aca.Tkemt, To B'I'^aft, HTO TBOH H np03a H CTIIXH Tonurile fiy^yrt Betsrt ^eMiiniOBoft yxn Supa de pesce. — Vecinaşule, dragă! Te rogij, mat mănâncă. — Vecine, sunt sătulă de crepu. — Nu face nimicu, înc’o farfurioră; ian ascultă: să me cred! că-î bună ciorba! — Amă mâncată trei farfurii. — Ei, lasă! Ce felă de socotelă e asta? Numai poftă să-ţi fie; şi fii să- netosă, mănâncă până’n fundulă farfuriei.... Bre!!... Dar ce supă!... Şi grasă ce-i! par’că ar fi [cu chilibiră aşternută!... Mănâncă dar, prea scumpe amice... Iată crapă, potroci, uite şi o bucăţică de cegă... încă o linguriţă măcar!... Mai poftesce-lă şi tu nevastă!... Astă-felă poftea vecinulă Ionă pe vecinu-seă Tache, şi nu-i lăsa timpă nici măcară de resuflată; iar bietului Taclie de multă deja îi curgea su- dorea şiroie de pe frunte... Dar totuşi elă mai iea o farfurie şi înarmată cu ce-î mai rămăsese din forţe, o şi golesce totă. — Uite, îmi place prietenulă !—strigă atunci Ionă,— în schimbă însă nu potă răbda pe mofturoşi. Aşa dar înc’o farfurie, dragulă meă. La . aceste vorbe sermanulă meă Tache, apucându-şi în grabă brâulă şi căciula o şterge la fugă şi de atunci n’a mai trecută nici o dată pra- gulă casei lui Ionă.........Scriitorule! Ferice de tine dacă ai talentă ade- vărată, dacă însă la timpă nu scii să taci şi nu-ţi e milă de urechile se meniloră tăi, să scii că şi prosa şi versurile tale voră fi tuturora mai greţose decât ciorba lui Ionă. E. Arbure. (’ .1 o ii t, ii M o c b k a. no yairnaMt Caona boemii, Kaia bh,t,ho Ha noKa3t. www.digibuc.ro 62 ÎH. D. SPERANflA IfSB'tCTHO, lITO CjIOHBI BT. flyKOBHHKy y iiact; Taifb sa Cjohom'l tojuili 3'bB'dKh xo/omi. Otko.t6 hh bocmhcb Ha BCTp'My MocBKa hmi.. yBHfl'feBiiiH C.ioiia, Hy Ha Hero jienaTr.ca H JiaHTL, H BHSacaTB, H pBaTBCH; Hy Tairt h xfeHT'b Bi> ApaKy cb morb. Cocfe/ţKa, nepecTaH’b CTpaiiHTLCH, Eii IHaKa roBopnT'b; TeSiat cb Cjohojtb boshtbch? CjiOTpn, ysKL th xpHnHiuB, a oht cefrb H^erb Biiepe.ţ’B, II jaio TBoero coBcbirB He npHMiriaeii'L. — 9x1)! sxt>! eft MocbKa OTB'feMaeri,, Bott> to-to MH'fe h ,ţyxy iipn^aerb, HtO H COBC'tMT) 6e3rb ApflKH Mory nonacTb bt> ăo-Tbiuie saCiarai. HycKafi ace roBopHTb co6aKii: Aft MocbKa» SHaTB OHa cmbHa, Hto ciaerb Ha C.iona. ElefcmtuM şi căţeluşulu. Pe o stradă din oraşă, nisce omeni conduceau unu elefanţii ca să-lu arate cum se vede. Se scie că la noi unu elefantu e o minune; de aceea o glotă de trân- davi se luase după elefantulu acela. De unde, nu se scie, unu căţeluşă de odată eşi în faţa lorii. Vedendu pe elefantulu, căţeluşulu se repede la clînsulă şi latră şi ţipă şi sare în jurulu lui; şi mai, mai că vrea să se apuce la bătae cu dînsulu. — Vecine, ruşine să-ţi fie, îi ţlice unii câne.........Ori pentru tine e ele- fantul ii? Iea, vecii, tu nu mai poţi de ostenelă, iar elu se duce înainte şi lătratulu teu nici nu-lu aude măcaru. — Ei şi apoi! ? —-îi răspunde căţeluşulu, — tocmai asta mă face să fiu mai îndrăsneţu, că fără să mă bată de loc ii, potă fi luaţii drepţii mare vi- teză.— Să clică dar cânii : Bravo! căţelă. Se vede că-î tare, de latră şi la elefantă. 1£. Arbure. Ooe.1T. 11 HlyiKHKx. MywCHKTj Ha .livro bt. oropo^a., HaHHBT. Ocna, iipncTaBH-ri. www.digibuc.ro fabula. In genere şi fabuliştiî român! In specie 63 BopOHTb H BOpoâteBt rOOHTL Haxa.TLHLltt pOrT,T). Oceat 6li.il caMHXL uecTHLixB iipaBiu: Hll CB XHHţHOCTblO, HH CB KpaiKeft He 3HaK0MB ; fl'e nOjKHBHJICH OHB X03HftCKHMB HH IHCIIKOMB, II imipaMB, rpf.xB cKa3aTL, hto6li ra,aBaiB noTaiKy; Ho MyîKHKy CapbiTB 6liib cb oropo,a;a hioxb. OceiB TOHHH HTIIHB, CO BCfeXB OciHHLIXB HOIB., no BC'fclIB rp'IlrT,aMB, H B.T.OIL H HOHPpOrB, Tanyio noiiiHiB cicauKy, HtO BB oropo^fe Bce npZMîLTB H npHTOZTaiB. ybh^h tvtb, uto Tpy^B ero npouaiB, KpeCTBHHIIHB Ha CHIUlt, OciHHOft Y6LITOHB BLIMeCTIlIB SyălIHOft. II HIIHIIIIO ! BC'k KpiriaTB, CKOTIIH't no gfclOMB; Cb eroiL yMOMB 3a eTo S'Lio SpaThca? A a cKaiKy, ne cb rlaiB, hto6b 3a O ci a BCTynaTLcsr, OlIB TO'IHO BHHOBaTB (CB HHMB C^’LiaHB H paCBOTb) ; Ho KavKeTCH, He npaBB z totb, Kto nopyHziB Ocjy czepezb CBott oropori;B. Măgarulu şi Ţeranulu. Unu ţăran u într’o vară luă ca păzitorii în grădină pe unii măgard, ca să-î gonescă nemurile cele obraznice de ciori şi de vrăbii. Măgaruld era dintre cei mai cinstiţi; nu cunoscea nici furtulii, nici je- fuitulii; nu lua nici o frunzuliţă măcarii din grădina stăpânului seu, şi pe- catu ar fi să spunemd că a lăsaţii să intre vre-o pasere odată. Ţeranuld însă avu prea puţinii câştigă din grădina lui. Măgaruld, alungându păsările cu totă repeziciunea picioreloru sale de măgard, făcuse atâte sărituri prin grădină încât totd ce crescuse strivise şi rupsese. Ţeranuld, vedendu atunci că munca sa fusese în zadaru, se resbună cu und ciomagd pe spinarea măgarului. — Trebă mare ! — strigă toţi — dobitoculd a avutd numai ce i se cu- venia ; cu mintea lui trebuia ore să se apuce de asemenea lucru. Iar ed void elice, nu ca să fiu aperătoruld măgarului, — dacă e vino- vată (îşi are şi răsplata); mi se pare însă că nu prea are dreptate nici acela, care a însărcinată pe und măgard să-i păzescă grădina. E. Arbure. www.digibuc.ro 64 ÎH. t). SPEHANţlA KpeCTbHHHIU II PaftOTIIIIKTi. Koiyya y iiaca. Cii^a Ha,a;a> ro.aoyoii, To parT,H MLI TOMy XOTH MO.IHTLCH, Kto B3riyMaerrb 3a Haca> bctjtihtlch; Ho tojilko ca, iueiiL 6’Iyya ra,o.ioil, To nafiaBHineaio ora. ii a ca. ace upnîpTr. xy;i,o : Beli Ba> 3anycKH ero nbiiHTi., n ecjH oht. y Haca> He BHHOBaTa., Taica. 9to aya>o. CTapiiKa. KpecTLLHHHa. ca. 6aTpaKoiia> Hiena. norya> Beaepa. xIickomi, jţoMoft Ba. 3,epeBiiio ca. cliiioKocy; II noBCTp'I.aaxH B^pyra. Me,yB’Iira,H HocoMa. ica. hocv. EpecTBiiiiima. axHyTL He ycn4.ua>, Kaica. Ha Hero Me.yB'tvUL Hac'kua.. HogMfi.aa. KpecTLHHiraa, sepiam. ero, xoMaen., II ryfioa. ero noliaTL, cihhil m’Iicto BLiCupaeiia.; KoHeu,a> npuxosHTa. CTapiiKy. CTenaHyraKa pogHoft! He BLira,ft Minori! lisa. noiţa. Me^B'^a 0Ha> B3Mo.an.icH CaTpaay. — BoTa. HOBLitt TepKy.aeca. co6paBiinict ca> cn.aofi. OTHeca. no.iaeperia MeyB’Iyyio Tonopojia., . II Cpioxo npoKo.ao.TB eMy Hce.afeHott Bii.aott. M(yi,B’t.i,B B3peBe.ua> h 3aMepa’B0 ynaxa.; Me^B’îyyL wott H3SLixaeTa>. . npoiu.aa Clyya, KpecTLHHHHa. BcTa.aa. II OHa> ace Caipaica pyraeTa,. OnliHia.TB 64ra,iiott Moft CTenaHa.. rtoMii.ayii, roBopiiTa., 3a hto?— 3a hto ! 6o.aBaii'L; HeMy oopa^oBaacH ca> ,iypy ? '•luaţi Ku.'iim., — bcio HcnopTH.aa> niKypy. Teranulă si Rîndasulu, i i i Cândvre-o primejdie ne ameninţă, suntemu gata să ne rugămu. la cine ar veni să ne scape. Cum amu scăpaţii însă de belea, apoi vai de capulu www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE SI FABDLIŞTIÎ ROJIÂNÎ ÎN SPECIE 65 mântuitorului nostru : toţi îlă judecă şi dacă nii-lit învinovăţescă, apoi e o minune. Unu ţerană, moşnegii şi cu unii rîndaşft se întorceau spre seră prin pă- dure acasă în satu, şi de-odată se treziră în faţa unui ursii. Ţeranulă n’avu timpulu nici să deschidă gura, când ursulii îlfi apucă, îl ii strînge, îlă strivesc şi căuta numai de unde să-Iii începă ; simte moşncgulă că-î cât p’aci să-şî curme viaţa. «Ştefane, scumpulu meii ! Nu mc lăsa!» Pe ruga el ii de sub ursă la rîndaşii. Atunci'noulii Uerculă, înarmându-se cu tote puterile sale, sfărâmă cu to- porulii căpăţina ursului şi-î înfige în burtă furca de berii. Ursulii scose unii urletii şi cădii morţii. Primejdia a trecută. Ţeranulu s’a sculată şi iată-lă că începe să înjure pe rîndaşii. Permanulă meii Ştefană încremeni. — Te rogă, îl dice, dar pentru ce me înjuri V — Pentru ce? Dobitocule ! cu ce m’am alesă din nerodia ta ? — Totă pie- lea ursului mi-aî stricat’o. Ecat. Arbnre. li .1 e iî e t u n li I, ii 3 m t> H. Haiipaciro itpo CIicobl Co.TraioTL. Ttu ciipaBerT;.'niBOCTH cobcIiml ohh hc niiaiorL, A npaBgy ii ohii He pfcgKo HaOaiogaioTL; H n nprorbp'L tomv 3gteL npiiBegy. Bl KaKOML-To TopinecTBli B'L agv, Ţm giw poiKgoHiH Atthjli ii.tb HcpoHa. TI.il siOHieTL 6litl Hano.ioona. BoiOCL CKR3RTL, xIto6l ne coariiTL; Ţa Biipo'ieiiL bcc paBHO : iibbTictho. ,iiiii Tai;ic: Y CaraHti Beli bl Taăe.TL bkjiohchli, IT Top'/KOCTBa g.i!i hiixl ycraiuenhi Co.'iLiuie. TaKL BL IIoy'/KeCTB't TRKOAIL, ruTOBHCT. BL XOgL SJltsi CL KlCBOTHHKOML. Ţpym gpyry ycTymiTL iui na.TO ne xorlurt, II 3aninsrt.7ii, Koiry hol hiixl iigrn TipnniiMiiM nanepegL? A bl agb nepBOHCTBo, iiubIsctuo, noTL Cojictl, Iîto fi.’imiiHPMy naglvra.iL Oo.iune filigL. Analele A. Jl, — Tom. XIV.— Memoriile Sert. Literare. 5 www.digibuc.ro 66 TU. b. SPERANŢIA Tain. Bb cnopt ceiib h jfapKOMb ii ne MauoMb, Hope^b Sirbeio EieBeTHiiKb Csoit BblCTaBJH.11> HCblKTb ; A nepc.yb hiim’b 3m'I>h cbohitb XBa.miacb huliomi., Illnirfcia, iito He .ilbh oCiigu eit ciioctii, II CH.iH.iacb ero nepeno.bmr. Bon. E.iobcthhki> Cli.io aa neft y;ub omvtii.ich! Ho Bo.ib3eBy.Tb no noTepnkib tuto ; OHb caiib, cnacndo, 3a noro BcTynH.icn, II oca^Hib nasa^b 3m£io Ci;a3aBb: xotb a tboii sae.iym npnaiiaio, Ho nepHBOCTBO eiiy no npaBgT OTri;aio; Tu 3.1a, TBoe ciiepTe.ibHO a;a.io, OnacHa tbi Hor^a O.rasKa, Kycaoiiib Cesi. bhmh, (h to He Ma.io!); Ho MO/KOJUb .1H H3BHTB TU TOKb H3rT;a.ieKa. IîaKb 3.iott îi3HKb K.ieBeTHHKa, OTb Koero H0JL3H cnacTiicb hii sa ropaim, HlI 3a MOpîIMH. Taiib CTa.io OHb ral a BpivurM! no.iaii ii;e tu sa HUMb h 6yflb Bnepe^b cMiipnT.il. Cb iTiXb nopb îulOBPTHIlKH Bb a^y HOieTH'I’.U 3Mtft. Calomniatorulu şi Şerpele. Cu nedrepţii se vorbesce de dracî, că dreptatea n’o cunoscă de felii; adese, însă, caută şi eî adeverulă şi pentru asta voiii aduce şi uni» exem- plu aci. ' La o serbare ore-carc în iadfi, la cjiua nasceriî lui Atila sau a lui Neronii saii pote şi a luî Napoleon, mi-e temă să spună ca să nu greşescă oum-vai în slîrşită totii una-î, e sciută că asemene (Jilo sunt tote înscrise în ca- lcndarulii luî Satana şi făcute sărbători mari. Eî bine, la o asemene ser- bare, venindă şerpele şi cu calomniatorulă, nu vroiau cât de puţinii să cedeze pasulă unulii altuia şi s’ati puşti să facă gălăgie, cuî i-ar fi mai potrivită să vie înainte. In iadă însă se scie, acela are dreptulă întâiă, care a făcută maî multe rele semeniloră seî. Aşa şi în discuţia acea, calomniatorulă mare şi taro dicea şerpeluî do limba luî, iar şerpele se fălea cu a luî şi şuerândă ţipa că nu va îndura o asemene ofensă şi sc silia să-î trecă înainte. www.digibuc.ro FABULA iN GENERE ŞI FABUUŞTlI ROMÂNI IN SPECIE 67 Şi calomniatorulii maî că rămăsese în urmă, dar Belzebută nu putu să sufere acesta; mulţumită să-î fie, singură veni în ajutorulă calomniatorului şi respinse pe şerpele înapoi, dicendu-î: «serviciele tale le recunoscă, dar ca să fiă dreptă îi daă lui întâietatea; eşti reă, veninulă teă e omorîtoră, eşti primojdiosă când eşti aprope, muscî pe orî şi cine iară pricină (şi acesta nu-î puţină!) Dar poţi ore să înţepi de departe ca limba reutăciosă a calom- niatorului, de care nu vei scăpa nici peste munţi nici peste mări? — Prin urmare elă e mai păgubitoră reă iacetoră decât tine, aşa dar târâic-te după dînsulă şi fu mai modestă de-acum înainte. Do acum calomniatorii îsă maî onoraţi decât şerpii în infernă. Ecal. Arbure. 4 e p e b o. ymrflfr, hto toii opt i; pe ctliiiiiiiit, hocb : rojyGlinRb! ilepoBiio cKaaa.io moto^oo, IIo;i;a.iyrt BLipyun BOKpym moiih tbi .tIjcb: ÎI ne Mory poem bo noroi; Hn ;i,jh Eopiieft iioiixb npocTopy hIitb. Hn B’IiTepKBM'L BOKpym. neroi cbo6oabi ; Taiiie Hari;o Miioii ohb cilicctl h3bo.ih.tb cbo^i! Kur^aSi. BOKpym Mena hc stotb cop0,1,1.. H BipHoâB Btipocja jo oă.iaKi, bb ro,i,B, II CKp.acH.iacB 6li MHoft sgicB ptian pomina; TonepL ;i;e a Kam. xBopocTHHa. B3H.1CH KpeCTBHHnH'B 33 TonopB II TţopeBy, itaim Apyiy, Oiib 0Ka3a.11. ycTyry : BKpym TţepcBga G oului ort omhcthtch npocTopi,. Ho TopiKOCTBo ero hc Aouro 6biuo! To co-iHneMB IţcpcBO neierB, To rpa^oMB, to ,1,011^0111, ciierB, II B’IlTp 0MB HaKOHepB TO JţepCBIţO CT0MH.10.— Eesyimoe! cmv cKa3a.ia tytb 3iria, He otb tcbîi.'il Oi,i,a tboh? I\or,iaCB yKpBiToo bb tIicv tbi Boapacrajo, TeoIitÎB Bpe^IITL HH 3H0ft, HH BKTpBI Iie MOr.lIt, Te6a 6li CTapLie ,i,cpcBBa 6epor.ni. A ccuiiCb ii'tKor^a ;i;epcBi.eBB tLxb iic c-Ta.io, II Bpoilfl IIXB 61,1 0T0T.10, www.digibuc.ro TH. d. speranţiA 6S To flO Toro TEI CTOOKOă'E B03p0C.10, yCH.lH.10CB H ynp-fclIH.JOCI,, tIto HEiiitiirHpfi 0'Ivi,bi cii ToCoft 6ei ne ciyiiiioci., II 6ypio mo/Kcte Oliţe tei (te BEiricp;i;aTi> mop.io. Gopăcelulu. Unu tinerii copăcelă, vădcndă pe unu ţărână trecendă cu toporul ii în mână, îl dise: j «Dragă! Te Togii, taie împrejurulă meii pădurea; nu polii să crescu în linişte. Rădăcinile mele n’aă locă de felii, nici ventuleţulă libertatea do a se sbate în jurul ii meii, căci pădurea a împletită ziduri d’imprejură! «De n’ar fi fostă acestă înghesuială, sigură într’ună ană aşi fi crescută câtă cerulă de mare, şi aşi fi fostă podoba întregel văl; acum însă nici a co- pacă nu semenă.» Ţeranulă îlă asculta ca pe ună prietenă şi numai decât, ca să-î facă ună serviciă, se puse la lucru; şi în jurulă copacului fu ună maidană mare. Triumfulă Iul însă nu fu de multă durată! Acum sorele îlă frige, acum îlă bate ori grindina ori ploia, şi în slîşită copăcelulă acela cade smulsă de ventă. — Nebune!-—îl cjise atunci şerpele,— nenorocirile tale ore nu vină totă de la tine? De al li crescută Ia adăposlu înmijloculă pădure!, nici căldura, nici ventulă n’ar fi putută să-ţî facă reu; copacii cel bătrâni te-aă apărată; iar dacă odată copacii acela n’ară mal li fostă, şi timpulă loră ar fi trecută, pân’atuncl şi tu al fi crescută într’atâtă şi te-al fi împuternicită şi întărită, încât nenorocirea de astădi nu ţi s’ar fi întîmplată, şi al fi putută, pote să înduri şi o furtună. Eeat. Arbure. r y c H. lTpe;vnniiioi1 XBopocTiraofl Hv'/KiiirE Tyceft maur be ropo,i,E nporT,aBnTi,: II npaBri,y HCTiiiniy ciianarE, Ho O'IOIII, B'IltfuUIBO lleCTM.TE CBOll I'YpTE TrCTIUoli. Ha oapi.mrn cirlami.TE m, OaBapmoiy oin> pmo. (A r;şl'> ,t,o lipii (jelui kochtch, He to.ieho Tain, rycEMT., ii .iiopsiME ri,ocTam‘fi.) îl Mvauiua ii ne biihio; Ho Tvcii miave oot, btoji’b To.iKOBn.iii, www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULIŞTIÎ ROMÂNÎ lN SPECIE 69 II BcTpiTacff cii npoxoaînsi’B na iiyth, Bon KaKii Ha siyaiiHa hchh.ui. IUI; mo/Kho iiac-L Tvccft Hcciacriite naiiiu? Ily.'jiiKii TaKii Haam HOMHKaeTi., II irac'L KaKTj CypTO Oli HpocTM.vn Tvccii roiiucrt; A maro ne cmliivuitl nevii ccit, Uto oh'h uoHsan'b iiain> noiTCHLOMi); tIto jiu eroii anaTiiott BepeMi, un vkx'L Fyccit, KuTojH.rjiT, nhicopa Glltl po.UKein> Pnsn» ciiaceii£>eMi>. TajrL pana* npaupiinKii idil bb ioctl vipeiupeiiLi.! — A bli x o tuto olitl sa teu oT.niueiiM? Clipocii. îl npoxoiiufi yx'L. — Ua năimi iipepiui... 3>iaio, II Hce iHTa.li); ho BipaiL a iice.iaio, Bli ckoplho no.ib3ti npiiiiec,in ? — iţa liniau npepiiii Piiml CHac.ni. — Boc TaK't, - pa bli ito cpi.ia.iH Tanoe ? — 3Ili? miiero!— Tairii itoikl h poCparo bl b;icl cotl? OCTaBLTO HpepEOB BLI BL HOHO'Ii : IIml ho phiajiL fana ii ioctl; A bli. ppyobH, .iiiiuL ropiiM na iiiapKoe. Bobul :'mi moikho Cli ii Co.tI; uomcuiitl ; U,a utool ryooii He pasppaamniTL, Gâscele. Unu ţerană pc unu drumă îşi ducea cu unu beţă lungu în mână gâsce pentru vîiulare în oraşă; şi, ca să clică adevcrulă golă, nu prea trata poli- ticosă droia luî de gâsce. Se grăbia dor omulă, în diua de târgu să aibă şi elu ceva câştigă, şi undc-î vorbă de câştigă, acolo nu numai gâscele, ci chiar omenii o păţescă. De aceea nici nu-lă învinovăţescă pe ţerană. Altă-felă însă judecaă gâscele şi, întâlnindu-se cu ună trecetoră în calea loră, se plânseră de ţerană în modulă următoră: — Unde vei găsi gâsce maî nenorocite decât noî ? Ţeranulă ne tra- teză în ună aşa modă şi ne alungă ca pe nisce gâsce de rândă. Dar pros- tulă nu înţelege că e datoră să aibă respectă către noî; nemulă nostru nobilă se trage din acele gâsce, cărora Roma le-a datorată scăparea eî. Acolo sunt chiar serbări instituite în onorea loră. — Dar voî pentru ce vreţi să fiţi onorate? le întrebă trecetorulă. — Dar strămoşii noştri.... www.digibuc.ro 70 TII. D. SPERANŢIA — Sciu, şi amu cetită despre dînşii; vroiţi însă să sciu, voi ce l'olosti aţi adusă? — Dar strămoşii noştri aii scăpatu Roma. — Aşa-î, — dar voi înşi-ve ce-aţî lăoutfi? — Noi? Nimicii ! — Apoi atunci la ce sunteţi bune? Lăsaţi în pace pe strămoşi: au fostă onoraţi pentru acţiunile loră; voi însă, dragile mele, sunteţi bune pentru friptură numai. Acostă fabulă amu pute s’o explicămă mai bine încă; dar să nu necă- jimă cum-va pe gâsce. e. Arbure. .1 io o o n bl t 11 io II. lip u «t o.ib^gop o r o ii, 3gopooo, rgb tu Ch.tb? — Bi. KyiicTKaMop'b, Moft gpyn.! Raca unii. Tpa xo;i,u.tl. Bco BHgkll., BbICJIOTpt.il.; O'IT. YgnB.ieiH.il, IIoBKpHiiib vin, ho CTaHeii. iui yjrbui.ii, IIopocKasaTb ToCb, hh cilii.. Yikl nogimiHO cto iaşii. Hygecr. na.iaia; Kaga na BLigyMKii npnpoga TapoBarra! AaKiixi. GBbpeil, Kamixi. Tain, niniug. a ne BHga.ii>! Kaiîiii oaoo'iKii, oyKaniKii, Kobhbkii, JiyiiiKii, TapaKaniuu! Ogirb naKi. Hayjipyoi., gpyrin erki. Kopa.n>! Kaiciii KpoxoTpi.i KopoBKii! Ectb npaBo sieirbe Ciy.iapoHHoft rojorncu! A BHgt.11. .in Cviona? AaKoBi. coooii na KiraiigT,? A i aii, nogyjia.ii. tli, hto ropy BCTpbmii.! — 3,a paao'b Tajrt oirb? — Tani.. — Hy, ăpaieg-b, Buiionan.: C.iona-TO ii n He gpiiirbmH.TL. Curiosul ti. — Prietene scumpă, bună diua, unde ai fostă? — La muscă, dragulă meu! Vre-o trei coşuri am umblată pe acolo ; am veqlută tote, m’am uitată; de mirată ce sunt, să me crcdi, nu voiă ave nici forţa, nici putinţa să-ţi povestescă. Cu dreptă cuvîntă ună paiaţă de minuni! Ce avută e Natura în invenţiile ei! Ce animale, ce paseri am ve- ilutu pe-acolo! Ce fluturi, gândaci, ligliione, musce, insecte! Unele ca sma- ragdulu, altele ca mărgenulă! Ce insecte mititele! Sunt unele, deă! mai mici decât ună capă de acu cu gămălie! www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULIŞTIÎ ROMÂNÎ ÎN SPECIE 71 — Dar ai vcclutu elefantulii? Cum e la faţă? De sigură te-aî gândită ună munte am întâlnită! — Orc acolo-î ? Ei frate, vina mea: tocmai pe elefantă nu l’am băgată de semă. e. Arbure. 9. Fabula la Poloni. Ignaţiu Krasicki. Ignaţiu Krasicki este un literată poloneză născută în Galiţia Ia Dubiecko în 1735 şi mortă la Berlin în 1801. A fostă archiepiscopă de Gnesne. Intre altele, elă a scrisă şi fabule, cari s’aă publicată în 1779. Din fabulele lui Ignaţiu Krasicki: Sloivik w urnie. Miqdzy smutnemi ruiny, W lasku nad malenka rzeczka, Kwilq,cy stowik, pomifglzy krzewiny, W 2atobnej urnie mia! swoje gniazdeczko. Wesola pliszka stojac na kamyku, «Powiedz mi (rzecze) kochany stowiku, «Czemu oddawna, i na kaidş wiosne, «Obierasz za dom to miejsce iatosne?»— «Zadosc siQ twojej ciekawosci stanie, (Lagodnie stowik odpowie). Rodzice moi, i wszyscy przodkowie Na tem tu drzewie mieii swe mieskanie Strzaskat je wicher: a ja nieszczesliwy, Zyczac, by widok dotkliwy, Pamieci zezîej dni moich nie smucit, Osiadtem w urnie i drzewom porzucit.» Pliszka mu na to: «Jesli prz”y korzeniu, «Drzewo pusei latorosl i znowu odzyje?» Przerwat jej stowik: Ach! w takim zdarzeniu, «Z laurowych liâci gniazdo me uwije.» www.digibuc.ro 72 TH. D. SPERANŢIA Privighetorea în urnă. Printre ruine triste, în păduricea, de care se atinge unu rîuleţu, privi- ghetorea ce ciripia prin stufişe, în urna de p’ună monumentă avea unu cuibuleţii. Vesela presură stândă pe-o pietricică o întrebă: — Iea spune-mi, iubită privighetore, de ce, de mulţi ani încocc, în iie- care primăvară, îţi alegi drepţii cuibă acestă jalnicii locii? — Curiositatea îţi voiii satisface, îi răspunse blândii privighetorea. Pă- rinţii şi toţi ai mei cei din’ trecută, pe acestii pomii şi-aii avută cuibulă loră. O vijelie l’a ruptă şi eă, nenorocita, ca să scapă de-o amintire dure- rosă, de-o jale, ce dilnică îmi întrista gândurile, m'am aşezată în urnă, pără- sindă acelă lugubru locă. — Presura îi răspunse: dar dacă dela- rădăcină pomulă ar da lăstari noi şi ar reînvia? — Privighetorea o întrerupse : «Ah! în acestă casă din frunze de laură mi-aşi împleti cuibulă.» B o 1) r y. Przy pişknym dworze, w strugu czystej wody, Mieszkal bobr z dziecmi i zonq,; Dom jego chociaz staroswieckicj mody, Przez pracş, zmyslnosc, bobrom przyrodzonş, Wszystko posiadal; czyste bvly wniscia, Pclno w komurkach i kory i liscia. W cichej swobodzie pedzili dni cale, Jejmosc, jegomosc, i panitjta mate. SzczQsliwi, gdyby w iyczeniach nie slepi. Zyli jak ojce i dziady. A bşdcjc dobrze, nie chcieli byc lepiej. Ale przeciwnie, gdyz obce przyklady "Wszystko sa popsuc gotowe, Nieraz bobr z wody wyscibiwszv glowe, Widziat co sic w zamku dzialo, I .jak tam wszystko jasniato. Jak maîe dzieci pomiedzy szpalerem, Chodzac sobie z guwerncrem Jak gdyby na tej nie zrodzone zieini, Gadaly slowy obcemi. Pilne na wszystko majac uwazanie Rzekîa do meza bobrzyca. www.digibuc.ro FABDLA lN GENERE ŞI FABUL1ŞT1Î ROMÂNI ÎN SPECIE 73 «Wiesz-ie dla czego tak wielka roinica Mişdzy czîekiem a zwierzem? oto wichowanie, Czyni j^, czemui i bobrzşta Nie maja byd chowane jak inne panişta? Niecli nad naszemi biegie jakie zwierze, Dozor oswiecenia bierze.» Gdy tym zamysîem bobrzyca zajşta, Papuga kşdyâ z wiezienia wymknişta, Z pg.sowym skrzydîem, a szara na grzbiecie, Waîşsaj^c siş po swiecie, Jak gdyby swoje przeznaczenie zgadîa, Przy budzie bobrow na galşzi siadîa, I zaczşîa szczebiotac roinemi jşzyki. Podobaî siş ten gîos dziki, Podobaîy sie piora pş,sowe na szranku, Wraz wişc iona do mşia: «Acli! moj ty kochanku, Wszak to papuga, kiedy dziob otwiera, Nakstaît dworskiego gada guwernera. Co to za szczşâcie i przygoda jaka, Samo je niebo nam nieci, Wezmy zaraz tego ptaka, Za dozorcş naszych dzieci.» Wielka powolnoâc byta w naszym bobrze, Co rzekia iona, wraz powiadaî «dobrze.» Nie bez trudnoâci przyszîo do ugody, Z papugş, naszş, dziwacznş., Musiano wielkie zapewnic nagrody I orzechow pensijş znaczn^; Nim siş podjşîa wykwintnej usîugi! Nakoniec jeîa mcczyc nieboişta ' Zwierzşta! Nauczyîa ich dosyc przez czas dîugi, Wszystkiego tego co znaja papugi: Jak sie krzywic, jak glowş na ramie pokladao, Jak bez sensu giupstwa gadac, Rozwodzic krzyki i âmiechy; Wszystko to dobrze, ale niedlugie pociecliy Byly rodzicow; bo gdy z szczeniat maiych, Doszly bobry lat dojrzalych, Pokazaio siş, co za zal, o nieba! www.digibuc.ro 74 TH. D. Sl’ERANŢIA Ze wszystko znaîy, procz co bobrom trzeba. Zadnej do rzeczy domowej ochoty, Same grymasy, a pasz do roboty. Zestarzeli rodzice, a nie byîo komu, Ni drzewa spuscic, ni zawlec do domu, Ni tamy ubic ogonem, Ni sig w zime opatrzyc swiezej kory plonem. Znedzniaî rod caîy, dla tego jedynie, Ze w malej swojej rodzinie, Ojciec i matka nie myslq,k o gîodzie, Nad pozyteczne, woleli co \v modzie. Pozne na ten czas byîo narzekanie, Na tak zdrozne wichowanie, Prozno ojciec na dzikie patrz^c koczkodany, Skarzyî sie îzami zalany; Biada nedznemu, lecz tak zawsze bywa Kiedy papug-a bobry wychowywa. Biberii. In apropiere de unu castelă, alături de albia unui limpede rîă, locuia o familie, formată dintr’ună biberii, pui şi nevastă. Casa (visuina) lorii, deşi după moda veche, prin muncă şi şiretlicii, era averea lorii proprie. Nu le lipsia nimicii, intrările (găurile) erau curate; belşiig'ă în cămăruţe de frunze şi coji. Şi, într’o mulţumire completă îşi petreceau dilele. Domnulii, cu- cona şi micii coconi aru fi foştii fericiţi, dacă s’ar li mulţumitii, ne-ce- rendii mai mulţii în orba lorii vanitate, de cum aii avuţii tatălii şi buni- cii ; allându-se în belşugii de tote îndestulaţi. Dar ei din potrivă, apoi esemplele străine sunt ori şi când gata a strica totulii. Câte o dată Biberulu scote capulii afară din apă, uitându-se la totii ce se petrecea în castelii. Şi cum totulii era lucindii acolo, cum micii copii printre spaliere se plim- bau cu instructorului lorii, par’că nu arii fi foştii născuţi în astă ţeră, vor- biaii în limbă străină. Atentă fîindCi cu băgare de semă la tote, îi (Jise so- ţului biberoica: «Scii pentru ce e aşa de mare deosebirea între unii omu şi animală ? uite crescerea acestora; pentru ce adică şi copiii noştri nu aru pute fi crescuţi ca alţi coconaşi ? De-aru fi numai şi ai noştri instruiţi de vr’unu animală mai ţeselată!» Tocmai cum sta aprofundată în ast-felă de gânduri, iată ună papagală scă- pată din închisore (colivie), cu aripi stropite roşiatică, cam cenuşiu pe spate, rătăcea fără de nici ună rostă în lume. Şi, ca şi cum şi-ar fi ghicită pro- videnţa se aşeză pe o cracă alături de vizuina biberiloră, încependă a că- www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABCLIŞTIÎ ROMÂNI ÎN Sl'EClE 75 răi în diverse limbi. Le plăcu acelu crăşnetă sălbatică; asemenea iî în- cântară şi penele bălţate. Nevasta spune bărbatului: Ah, iubitulă meu soţii, accsta-î papagalu, dar când deschide cioculă vorbesce tocmai ca şi gu- vornorulă. Ce norocii, ce întîmplare! se vede că chiar cerniţi nc tri- mcte acestă pasere. S’o luămii numai decât ca să îngrijescă de copiii noştri. Biberulă cam bunii, cam neplecându-i certa, ce-î poftia nevestei la nimicii nu-î dicea «ba;» dar, nu cam fără greutăţi convenise cu papagalului nostru, şi elă cam curioşii. Trebuiră să-lă asigure de o mare recompensă şi încă şi unu veniţii cam însemnaţii; până ce se hotărî să primescă încredin- ţată-! slujbă. La urmă începu să căsnesc-ă bietele animale ! i-a înveţatu des- tulă timpii îndelungată, totă ce posedă ca cunoscinţă papagalii: Cum să se strâmbe, cum s’aplece capulă pe umeri, cum făr’ de nici ună rostă se vorboscă la proşti, le împrăscie vorbe şi glume. Totulă era bună, dar bucuria fuse cam scurtă, părinţiloră; fiind-că prăsila mică crescu, ajunse în vîrstă, la anii înaintaţi s’a arătată, ce jale, o cerule'. aveaă cunos- cinţă de tote, dar de cea ce-i trebuinciosul biberiloră nici o plăcere, de vre-o lucrare casnică nici o iubire, numai grimasurî trândave la muncă. Părinţii îmbătrâniră şi nu fuse cine s’aducă lemne, să care în casă saă să bată pari cu coda, nici să s’aprovisioneze pentru iarnă cu coji prospete; se prăpădi întregulă cuibă numai pentru aceea că în mărginitcle loră proporţii, ta- tălă şi muma nu s’aă gândită la fomete, la ce-î mai nutritoră, numai la cc-î în modă. La urmă nu fură cruţate de blesteme acele timpuri de aşa crescere greşită; degeba se căi de vanitate, le plânse cu ochii plini de lacrimi. Năpastia săracului, de, se întîmplă aşa, când papagalulă dă cres- oore biberiloră. Z. Arbure. www.digibuc.ro 7fi TH. D. SPERANŢIA PARTEA II. I. FABULA LA ROMÂNI. La noi, la Români, până pe la 1800 nu găsimu fabule scrise. Dela Saniuelu Klein, născuţii în Transilvania în tiadu, scaunulti săsescu alu Sibiiului, la 1745, mortu la 1808 la Ruda, a remasti unu manuscristi de Vieţa şi faptele lui Esopu (traducere). . Ue aci înainte fabulele lui Esopu intră la modă. La 1812 întâlnimii pentru întâiaşi dată tipărite Viaţa şi fabu- lele prea înţeleptului Esopu — în Transilvania, nu se scie anume loculti. In 1816 întâlnimii două ediţiuni din Viaţa şi pildele lui Esopă şi anume una la Sibiiti şi una la Iaşi. Ue aci înainte ediţiunile Vieţeî şi pildeloru sau fabuleloru lui Esopu urmeză. Aşa la 1843 apare ediţiunea întitulată: Viaţa şi pil- dele înţeleptului Esopu, la Sibiiu, în tipografia luî Gheorghie de Klozius, formaţii micii, 154 pagini. La 1857 Aprile 22 apare edi- ţia cu titlulu: Viaţa şi 183 fabule ale luî Esopu, precese de câte- va teorii retoricescî asupra scrieriloru alegorice, şi urmate şi de alte câte-va fabule dintr’alţi autori elini. Bate acum în tipării, după cererea prea sfinţitului Episcopii a sfintei Episcopii Buze ii B. B Filoteiu; în tipografia sf. Episcopii Buzeu. Traduce torul u şi prelucrătorul ti. acestei cărţi iscălesce numai cu iniţialele: N. I. D. j www.digibuc.ro FABULA IN GENERE ŞI FABULIŞTlI ROMÂNÎ ÎN SPECIE 77 Aci, ca şi în traducerea din Sibiiu din 1843, Yieţa şi fabulele luT Esop sunt traduse după l'lanude; traducerea însă e maî liberă şi încărcată cu amănunte explicătore. Dăm îi aci câte-va fabule de ale luî Esopîi din traducerile româ- nesc! pe cari le avemu la îndemână: Din traducerea din Sibiiu 1843: Vulturele şi Vulpea. Vulturulă şi vulpea, făcendă în- tre sine pricteşugă, au rânduită ca să şedă aprope, întărindă prieteşu- gul u cu obiceiul ă. Drepţii acea vul- turulă într’ună arbore înaltă şî-aă pusă cuibulă, iar vulpea în nisce tufe aprope aă născută iii. Deci, ducendu-se odată vulpea după mân- care, vulturulă avendă lipsă de bu- cate: zburândă în tufe, şi răpindă Iii vulpii, i-aă mâncată împreună cu puii sei. Iar întorcendu-se vul- pea şi cunoscendă ce s’a făcută, nu atâta s'aă întristată pentru mur- tea fiiloră, cât pentru că nu-şî pu- tea izbândi, că fiindă ea fiară de pămentă, pe pasere nu o putea goni. Deci, departe stândă, după cum facă şi cei ce nu potu altă, blăstăma pre vrăjmaşa. Iară nu după multă ore- cine primjendă în câmp o capră, şi jertfindu-o, zburândă vulturulă, au apucată o parte de carne cu cărbuni aprinşi, şi o aă dusă în cuibă, şi suflândă atunci tare ven- tulă s’aă aprinsă flacăra, şi nepu- tendă încă zbura puii vulturului, fripţi aă căclută pre pămentă. Iară vulpea, alergându înaintea vulturu- lui, pre toţi i-aă mâncată. Din traducerea dinBuseu 1857: Vulturulă şi Vulpea. Vulturulă şi vulpea, făcendă în- tre sine prieleşugă, aă hotărîtă să şaijă aprope unulă de altulă, ca să-şi întărescă prieteşugulă loră cu deasa vedere. Aşa, vulturulă şî-a pusă cuibulă într’ună arbure înaltă, iar vulpea s’a aşezată aici aprope într’o lesă de spini, unde a şi năs- cută. Apoi odată, când vulpea s’a dusă după mâncare, vulturulă fiindă în lipsă de hrană, zbură spre lesă, şi răpindă fiii vulpei i-a mân- cată împreună cu puii sei. Intor- cendu-se vulpea şi cunoscendă cele ce i-a făcută, nu s’a întristată atâta pentru mortea puiloră ei, cât pentru că nu putea să-şi răzbune; căci fiindă ea o fiară de pămentă, nu putea să vâneze o pasere (aeriană). Pentru acea stândă departe blestema pre vrăjmaşă, totă lucrulă ce pote să facă cei neputincioşi. Nu trecu multă timpă după aceea şi vulturulă, vc- dendă că unei omă ferbea o capră pe care o vânase, zbură şi răpi o parte de carne cu cărbuni aprinşi, şi o aduse în cuibulă săă. Yentulă sufla atâtă de tare în cât cuibulă s’a aprinsei şi puii, ce nu puteaă încă să zbore, aprindenclu-se şi ei, aă că- www.digibuc.ro 78 TH. D. SPERANŢIA Jn velătură. — Acostă fabulă în- semneză, că coî cc strică prieteşu- gul i), măcarăcăcclă ce i s’aă făcută strîmbătate nu polc să-şî izbândoscă, însă de pedopsa lut Dumnodeă nu voră scăpa. Vulturulii şi Rădaşca Epurele, când alergă după elu vul- turului, aii fugită în cuibulă rădaş- căî, rugându-se ca să-l mântuiască. Iar rădaşca se rugă pentru marele Joe de vulturii, să nu ucidă pre epure, tiindă-căaşa se rogă, încai mi- cimea sa să nu o urgisescă. Iară vul- turulă mâniindu-se cu aripa bătendu pe rudaşca, şi apucându pe epure l’a mâncată. Iar rădaşca a zburaţii cu vulturulii, ca să scie unde e cui- bulu luî, şi mergendu acolo pră- vălindu ouele luî le-au spartă. Iar elă mâniindu-se, că a îndrăznită cine-va să facă acostă, şi în locu maî înaltă a doua oră şi-a pusă cuibulă. Ci rădaşca şi acolo iar aşa i-a făcută. Ce să facă acum vul- turulă nu scia, s’a suită la Joe (că luî se dice că este vulturulă sfinţită) * t y ym şi intre genuchiî luî a treia oră şi-aă pusă ouele, comandându-le luî Dum- nedou, şi rugându-se ca să le păzoscă. Şi rădaşca făcendă din gunoţ purură, s’a suită, şi i-a slobozită în sîmdă luî Joe, iar Joe seulân- (Jută pe pământă. Atuncî vulpea alergândă, i-a mâncată pe toţî îna- intea vulturului. Epimit fEpilogulu moraM ălu fa- bulei). — Acostă fabulă însemneză, că ceî ce calcă prieteşugulă şi chiar de voru pute să seăpe de pedopsa prieteniloră nedreptăţiţi, însă nu voră pute scăpă’ de pedopsa luî Dumnecjeu. Vulturulii şi Rădaşca (unu gândacii). Unu epure alergată de ună vultură a fugită în cuibulu rădasciî, rugând-o ca să-lu mântuiască. Rădaşca se ruga şi ea de vultură să nu ucidă pro epure, jurându-lă pe Joe celă mare să nu-î despreţuiască umilirea sa, vultu- rulă însă lovindă furiosă cu aripa pre rădaşca şi apucândă pre epure l’a mâncată şi a zburată. Atuncî rădaşca, ca să aflecuibulă vulturului, a zburată şi ea împreună cu dînsulu, şi apropiindu-se de cuibă a prăvălită ouele ce eraă într’însulă şi le-a spartă. Vulturulă necăjindu-sc lortc multă pentru acesta şi clficendă, cum se potc să-mi facă un astă-lclă de lucru şi-a mutată cuibulă la un locu maî naltă, unde a ooată de a doua oră ca să scoţă pui; rădaşca însă şi acolo i-a făcută asemenea. In sfîrşită vulturulă, ne-sciindă ce să maî facă, s’a suită la Joe, pentru că se (Jico că elă este pasere sfântă a luî, şi şi-a pusă ală treilea rîndă de oue între genuchile luî, încredinţându-le IJouluî, şi rugându-lă ca să le apere. www.digibuc.ro FAliULA ÎN C.ENEKE ŞI FABULIŞT1Î ROMÂNI ÎN SPECIE 79 clu-se, ca să scuture gunoiulă, uitân- clu-şî a lepădată şi ouăle de spartă- Şi înţelegcndu că rădaşca a i'ăcutu acesta ca să-şî isbândescă pe vultură că nu nurnaî pe rădaşcă vulturulă i-aă urgisită, ci şi asupra lui Joc a fostă ne-credinciosă. Deci întorcen- du-se vulturulă i-a spusă Joc, c-ă rădaşca este care i-a făcută su- părare, şi adevărată cu dreptate a lăcută acesta. Iar Joe ne-vrendă să pâră nemulă vulturiloră, a (Jisă către rădaşca să se împace, care ne- vrendă rădaşca să se împace, Joc în- tr’altu timpă a mutată nascerea vul- turiloră, când nu sc vedă rădascc. Învăţătura.—Acesta fabulă învaţă, că pre nimeni nu se cade a-lă nebăga în soma, socotindă că nimeni nu este, care de nu îî veî da pace să nu-şî pdtă izbândi. Privighetorea şi Curoulu. Privighetorea, şeejendă într’ună arbure, după obiceiă cânta. Iar cu- roulă văţlend’o şi fiindu-î fome, sbu- rândă o aă apucată. Şi când acum era să o omore, rugă pe curoă să nu o mănânce, că nu e de ajunsă să-şî umple cu oa pântecele, ci dacă îî trebuie mâncare să cate să se întorcă la mal marî păserî. Iar cu- Rădaşca însă şi acum făcendă ună mică cocoloşă de băligară, l’a lăsată în sînulă lui Joe. Atuncî Joe scu- lându-se să scuture gunoiulă, s’a uitată că are oue, pentru acesta ouăle căclendă jos s’aă spartă. Joc află dela rădaşca că ea a făcută acesta, ca să-şî resbune pe vultură, care n’a atacată numaî pe dînsa, ci n’a respectată nicî rugăciunea făcută în numele seă, de mare zeă. Când s’a întorsăvulturulă, Joe i-a spusă că rădaşca este, care i-a făcută ne- voia acesta, şi că cu dreptate a fă- cută acesta. Cu tote acestea fiind-eă elă nu voia ca să piară genulă vul- turiloră, a încercată maî întâiă să facă pe rădaşca să se împace cu vulturulă, apoî fiind-că rădaşca n’a voită să se împace, a mutată nas- cerea vulturiloră în altă timpă, când nu şe vodă rădasce. Epimitu (Peroraţia fabul&il. — Fa- bula învaţă a nu despreţul pe ni- menî, cugetândă bine că nu este nicî ună omă (orî câtă de neputinciosă) care, când este atacată, să nu-şî potft resbuna. Privighetorea şi Uleuln. Privighetorea şecjându într’ună arbure cânta după obiceiă. Uleulă vedend’o şi fiindă flămândă s’a re- pedită asupră-î şi a prins’o. Privi- ghetorea vedendă că are să moră, rugă pe uleă să n’o mănânce, că cu ea nu pote să-şî umple pântecele, şi că de are lipsă de mâncare să caute alte păserî maî marî. «Dar eă www.digibuc.ro 80 TH. t). SPERANŢIA roulă, luând’o, elice : Dar eu cu ade- vărată nebunii aşî fi de a-şî lăsa bucata care o amu gata în mâni, şi să umblu după care nu se vede. învăţătură.— Acostă fabulă învaţă ca forte mulţi omeni aşa fără de soco- telă sunt, care pentru sperarea altei mori, care nu scifi putea-leworă că- păta, perdu cele ce aii în mâni. a-şî fi unu (mare) nebunii, elice ule- ulii, răspundendă, de a-şu lăsa bu- cata, care ’mî este în mână, şi aşii umbla după alte cari nici nu se văd. Epimitn (învăţătura morală) a fa- bulei. — Fabula arată că mulţi omeni sunt atâta fără judecată, încât lasă lucrurile, ce aii în mână, în speranţă că vor ii prinde alte lucruri, ce nici nu le vedă. 1. Dimitrie Tichindeal. t Biografia mal pe largii a lui Dimitrie Ţiehindeal o face I. Eliado în precuvîntarea ediţiuneî a II (din 1838) a fabulelorîi luî Ţiehindeal. Acestii fabulistu s’a născuţii în ultimulii pătraru alii secolului trecuţii în Banatti la Becîchereculii micii. A fostu mai întâi preoţii în comuna sa, apoi între 1812 şi 1813 profesorii la scola normală (preparandia) din Arad ii; apoi până la 1814 adecă până pe la mdr- tea luî, a trăitii ca preoţii în Becîcherecii şi Temişdra. Dămfi aci din fabulele luî pe cele trei dela începută: Vulturulu şi Vulpea. Vulturul ii, însoţindu-se cu vulpea, au făcută între sine prieteşugîl şi, ca să fio acela pururea statornică, s’aă vorbită şi s’aă împreunată să vieţuiască în vecinătate, ca să potă ajuta unulă altuia în vreme de lipsă; şi spre acestă scopă şi-aă alesă loru-şl unu stejară înaltă, întru ale căruia crăngl au fă- cută cuibă, întru carele vulturulu a ouată ouăle sale, apoi clocindu-le a scosă puii, iar vulpea, la rădăcina aceluiaşi copacă, într’o gaură, şi-a fă- cută ei-şî aşternută de frunze, şi fiindă grea, aci a fătată căţeii săi. Deci acesta, după obiceiulă eî, a eşită odată la vânată. Vulturulă în tjiua aceea ne avendă ce mânca, nici cu ce-şî sătura familia sa cea flămândă, vădendă puişorii vulpe! cam graşi, a sburată jos, şi luându-î în unghii, i-a dusă în cuibulu seu. Nu târejiă după aceea venindă şi vulpea dela vânată, a văilută acestă jalnică privire; căci sângele încă caldă curgea din cuibă pe lemnă în josă, şi ticăloşii aceia puişori umilite glasuri do vaete şi plân- www.digibuc.ro FABULA m C.EÎÎERE ŞI FABULIŞTII român! In SPECÎE 81 gere da. Iar Vulturulă cu unghiile sale folele le spărgea, cu clonţulă ochii le scotea. Socotiţi drepţii acea, cum a trebuită să fie vulpe! atunci, veijendu acestă jalnică întîmplare ; fiesee-carele pote forte lesne ghici acesta, ca să pătimescă dela altulă ore-carele, nu i-ar fi el aşa jale, ca şi când dela prietenulă şi vecinulă seu pătimesce, după aceia neputendu nimică alta face, făcu aceea, care toţi cel slabi făcu, când li se face vre-o supă- rare dela cel mal tari: blestămă şi chiămă judecata şi dreptatea, cea ce- reseă să-î resplătescă. Insă după puţine (Iile păstorii în câmpii frigendă carne, din care vulturulu răpinclă o bucată, de care era lipiţii unu căr- bune nestinsă cu focă, şi după întîmplarea suflărel ventuluî, dintr’acea bu- cată s’a aprinsă cuibulă vulturului, deci cădenclă vultureil cel micuţi jos, jumătate fripţi, o cu câtă bucurie i-a aşteptată vulpea, şi cum îndată îna- intea ochiloră vulturului i-a isbită de copaciă, şi inima din el, fiindă încă vie, o smulgea şi o înghiţia. Fieşte carele şi acesta pote forte lesne ghici cum îl va li fostă atunci vulturului. învăţătură.— Nu te însoţi cu cine nu eşti din destulă a te smulge de pcră, (lice ună cuvîntă bătrână; că spre cine se plângă mal multă omenii, decât spre vecinii şi prietenii loră ; căci astăcjl se sărută şi se prietenescă, iar dimi- neţa se sudue şi se sfădescă. Unii pătimescă pentru răutatea şi nedreptatea loră despre o parte, iar despre alta pentru nesciinţa şi blestemăţiile loră. Nu te însoţi cu cine nu te cunoscl, şi nu te împrieteni cu cel mal pu- ternici decât tine; iar mal vîrtosă nu primi pe nimeni în prietenie mal nainte până ce nu-lă vel cunosce bine cum a trăită cu cel mal nainte prie- teni al săi. Dreptatea cere ca nimenuî câtă mal mică asuprire să nu-I fa- cemu: iar fapta cea bună voesce ca să ajutămă altora, şi să le facemă bine. Mintea cea sănătosă tare ne poruncesce nouă, ca să ne păzimă forte, să nu ne facă răă cineva, şi tocmai de ar voi, să nu potă nicl-decum; acesta o mal fără primejdie şi fără de grijă, ca, până când pote să ne facă nouo răă cine-va, de va vre, până atunci nu stămu noi pro mal bună picioră; noî vomă vede în multe fabule, că vulpea în multe împrejurări, cu bună pricepere, şi înţelepciune s’a purtată; iar aici cu totulă s’a ruşinată, că ea bine a sciută că vulturulă e forte bucurosă şi îl place epurî şi vulpi a mânca. Apoi cine I-a clisă el cu elu să se însoţescă şi să se invecinezo? Ce e iubirea cea de mărire deşartă, pre câţi din cel cu minte I-a făcută fără minte şi pe col străbătători şi ageri la minte şi la vedere I-a orbită. Pe vulturulă a-lă ave în vecinătate nu e glumă, că acesta frumosă sună! ci ceea ce ne învaţă pe noi fabula acesta, mal frumosă e ca să înţelegă colă puternică şi să nu se nădăjduiască întru puterea sa, căci este ochiulu judecăţii, carele tote le vede. Spună că se miră asupritorii, căci multă ceru Analele A. R. — Tom. XIV. — Memoriile Sccţ. Literare. 6 www.digibuc.ro 82 tu. b. SteRÂNŢX (lela dînşiî, ci încă (le se va cere înapoi tote, câte aă luată eî (lela alţii, puţin ore-ce le va rămâne. Vultur ulii săgetate. Unu vulturu, şeijendă într’ună locu înaltă, pândea (loră şî-ar venă ceva de prânză; însă, cum ailesea-orî se întîmplă, că acela carele vrea pe alţiî să veneze, pe sine însuşi se veneză, şi carele pornesce după lâna altora nefiindă smulsă, elă însuşi vine acu totă tunsă. Ună venătoră, fundă aci ore-unde ascunsă, a săgetată pe vultură. — Ah ală meă amărîtă venată! aă pe tine te-amă aşteptată eă aicea? începu, jumătate mortă lîindă, a grăi vulturulă şie. Dar când încă vădii la căpătulă codoriţeî (suliţei) pene de vul- tură, (Jise: ticălosulă de mine! sfârşindu-şi vieţa, aă (loră însuşi penele mele mă omoră? nu mî-e atâta de jale pre săgetă, cât îmî e pre penele mele. învăţătură. — Omulă celă nedreptă şi rece, este asemenea vulturului fabulei acesteia, căc-î totă gânclesce şi iscodesce şi bate capulă cum ar face reă altuia, până când cade elă însuşi în răă, apoi atunci plânge şi se vaetă. Dragii meî născători şi părinţi ! iertaţi-mă pentru acostă luare de semă : dacă tata şi mama nu se iubescă între sine şi nu se cinstescă, apoi din cine se vor învăţa fiii loră, ca să-î cinstescă şi să-î iubescă? Socotiţi, drcptă aceea ca să daţi prunciloră voştri din pârga tinercţeloră modulă fapteloră bune, dacă poftiţi să ve fie vouă bunî, iar maî vîrtosă aşa să fii către născăto- rii tei, cum poftesc! să-ţî fie pruncii. Cu dreptulă se plânge vulturulă spre penele sale, că nimicii nu e omului maî cu jale, decât când pătimesce dela aî săî, şi (lela nemulă săă ; cine ţî-a scosă ochiî? fratele; pentru aceia aşa afund, (Jică bătrânii. Aşa dară (lela cine va aştepta ajutoră? Decî să ne cercămă pe noî înşi-ne, nu cum-va suntemă noî pricina, că nu ne iubescă nemurile şi prietenii ; căci acela carele însuşi lui în lume îşi esle prietenă nu-şî va dobândi şi credincioşi prieteni; şi carele numai în- suşi lui îşi place şi îşi slujesce, acela are (loinnă cu totulă nebună. Leulu şi Vulpea. Leulă îndelungă vieţuinilă şi forte îmbătrânindă, nu putea nici cu iuţi- mea, nici cu virtutea sa ca în vremea tinereţeloră pre alte vieţuitorc să le supună şi să le mănânce; gândi dar şi socoti în totă chipulă, întru acostă tieălosă circumstanţă (stare împrejură) ce va fi de (lînsulă ; maî pre urmă, îî ioni în minte, că de multe ori aici pre pămîntă, cele ce nu se potă cu puterea şi virtutea birui, măestria şi isteţimea lesne le aduce spre acestă slîrşită. Dreplă aceia s’a făcută bolnavă şi intrândă în pescera sa s’a întinsă www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI t'ABULIŞTll ROMANI tN SPECIE 83 şi s’a lungită câtu-e de lungii, apoi a răsunată şi a făcuţii soire în tote latu- rile, şi pretutindenea s’a duşii vorba, că leulă celii înfricoşată, se muncesce cu sufletulă în gură, şi trage de morte, şi eaprope de sfîrşită; numai cât nu T-a eşită sufletulă. Adevărată este, că cine ce poftesee, lesne şi crede, Audindă acesta vieţuitorele, multe dintr’însele, una pre alta neaşteptândă. s’aă înbuldită care maî întâiă acele nume de cercetare va intra la leulă celă ce-şl sfîrşesce sullarea, şi uitându-sc la periciunea lui să-şi îndulcescă ochii. Săraculă bietulă elă ! ce făcea elă vedendu-se de atâtea jigăniî îm- presurată, când pe una când pe alta apucă lupişă ca bolnavulă, spre obiec- turî şi poftele sfinţia şi le jertfia. Maî pe urmă iată şi vulpea, care prin uşe privindii : noa ! cum eşti unchiule ! reă, draga mea liică, răspunse leulă şi-î cjise: dar vino mai aprope, de mă vedî ! iartă-mă, unchiule, căci nu am vreme, îmi este grabă, răspunse înţelepta jiganie, şi nu sciă cum nici îmi cam este voia, căci vădii multe urme de către tine, iar de către mine nici una. învăţătura.— Intru acesta fabulă pote fieşte carele să-şî afle învăţătura şie-şî. Omenii cel asupritori, răi şi nedrepţi, ce nu potă cu puterea, aceea cumăestria, cu vicleşugulă şi cu prefacerea facă. Spună de acelă isteţă şi politică Papa Csist: acesta maî înainte, până a nu se pune Papă, a umblată totă aplc- cuşată saă gârbovă; masariă de mreje pe masă avendă, prânzia; iar cum îlă făcură Papă, îndată se îndreptă şi se înţepeni maî bine decât fie-carclc Cardinală. «Amă aflată acum cheile sfântului Petru, a clisă unul prietenă ală seă, carele se mira de acestă schimbare; nu ne trebuesce a umbla mal multă aplecată (gârbovă).» Iar cândă a vcdută mreja pe masa sa, a înce- pută a sudui pre sluga sa, pe betrânulu Onufrie: «vedî că eşti fără crcerl, îî elice, ce-ţl trebuesce maî multă mreja, dacă sunt toţi peştii vânaţi?» Omulă viclenii şi amăgitoră după vreme se portă, şi se îmbracă când în piele de lupă, când de vulpe, iar când sunt de lipsă şi de oe, şi toc maţ şi în cea de sfîntă. Păzesce greşelele când le spovedesce vulpea, şi le povestesce lupulă! aşa dice ună cuvîntă a unul înţeleptă engleză, că noi aşa suntemă întru acestă piele a nostră cât nici nouă înşişi nu trebue cu totulă să ne încredemă. Nu crede naşule, că câinescă e gura, şi lacomi sunt ochii la dînsa; nu lăsa laptele pre sufletulă viţelului, dică bă- trânii Romani. Acesta noi toţi, mulţumită lui Dumnedcă, scimă; nu e de lipsă ca eă acum maî înainte să o spună. Fericită şi de Dumnedeă bine cuvîntată e inima cea curată şi dreptă, el încă lasă să fie iarăşi cu minte şi înţelegere bună, iar maî vîrtosă cu aceia, pre care nu-I cunoscemă; că ce folosă îmi este, că m'a învăţată tatălă meă ca eă să nu înşelă pre nimenea, dacă nu m’a învăţată cum voiă face ca să nu mă înşele şi pe www.digibuc.ro 'îtt. t). SPERAN'l'lA 84 mine alţii, grăesce Gilblas. Vulpea ne dă noue aice minte, minte şi învS- ţălură, să nu grăimă nici o dată aşa iute întru lucrările înaintea nostră. Iartă unchiule că nu amti când, urmele me spăimînteză. Cu greu e a cu- nosce pre om ii! şi cu cât sunt ale cuî-va mai dulci şi mai netede cuvin- tele, cu atâta mai multă trebue a fi în pază, şi bine e a lua semă cum sunt pro lângă dînsulii urmele, adecă: Cine e? şi cum se portă şi pă- şesce în lucrările sale acumV şi cum s’a purtaţii mai nainte, este mai mulţii de clone mii de ani. de când se plânge Euripidu, c-ă e muncă a cunosco pe omii, grăindu: Luc-rulii carele e mincinoşii, a daţii Dumnedeu semne ca să-lii cunoscă omenii, iar a bărbatului cu ce putemii reulu să-lii cunosccmu? nici unu seninii pe trup ii nu i-a daţii. 2. Gheorghe Asachi. (Rcvisla Nouă An. I. No. 1.) Gheorghe Asachi s’a născuţii la 1788 luna Martie 1, în Ilerţa, târg-uşoră în judeţulă Dorohoiu. Familia luî era din Basarabia, si se aşedase în Moldova pe la jumătatea secolului trecuta. Tatălîi şeii, Leonu Asachi, ora unu preoţii instruiţii şi unu buna patrioţii. Acesta, după mortoa soţiei salo, se călugări. Când cei doi copii ai seî, Gheor- ghe şi Petru se făcură de şcolă, pentru că la noi nu erau şcoli (o singură şcolă era în Iaşi, şi aceea grecescă), îi luă şi se aşeză cu dînşii la Lemberg. La 1805, Gheorghe Asachi, în vîrstă de 17 ani, a isprăvită cur- siilu sLudiiloră clasice dela academia din Cracovia. Dar în totu tim- pulîi înveţătureî sale sa aplicaţii cu deosebire la studiu Iii matema- licclorii (inginerie şi architectură). Iieîntorsu în ţeră (1805) debuta în specialitatea sa de architectii prin întocmirea unui planii, după care s’au zidiţii în Iaşi casele Principesei Elena Rturdza Păstrăvenu (lângă biserica S-tuluî Nicolae colii săracii), atţlî proprietatea d-luî Vasile Sculi. Dar în acelaşi anii, pentru motive de sănătate, trebui să plece la Yiena. Timpii de pa- tru anî, cât a statii acolo, elii s’a îndeletnicită cu studiulă mate- maticeloră înalte şi ală picturii. In vremea acesta Moldova era ocupată do armate rusesc!. Gheor- ghe Asachi se duse la Roma. Acolo se ocupă cu studiulă arclioo- www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE Şl FABUL1ŞT1I ROMÂNI IN Sl'EClE 85 logieî şi literatureî italiane şi cu înveţămîntulă clasicii. Acolo îşî publică cele d’întâiă poesiî ale sale: «La Tibru» etc. La 1812 se întorce în ţeră şi peste unu anii (1813') începe în Iaşi unu cursă de inginerie. Cinci anî de-a rîndulă elu întocmi în limba română, spre mirarea tuturora, tractate de Aritmetică, Al- gebră, Geometrie, Trigonometrie şi Geodosie practică. La 1817 organisă unu începută de teatru. Vedendă apoi lipsa de profesori pentru o cultură naţională, Asachi aduse din Ardeiu în Iaşi câţî-va profesori ca Vasile Fabiană şi Vasile Popă, cari l’aă ajutată multă în greua şi măreţa luî muncă. După restabilirea linişte! dela 1822, Ioană Sturdza, Domnulă Mol- dovei, trămite pe Asachi ca representantă ală ţări! la Viena, cen- trală politice! pe timpulă acesta; însă după cine! anî Asachi re- nunţă la acea onore şi se întorce în ţeră, unde înfiinţeză la Treî- Ierarchî o şcolă primară, una normală şi ună gimnasiă. In anulă acesta, 1828, elă este numită referendară, în care funcţiune stă până la 1849 şi face să se înfiinţeze Academia Mihailenă la 1835 şi la anulă 1841 Şcola de arte din Iaşi. La 1 Iunie 1829 a scosă cea d’întâiă gazetă românescă în Mol- dova «Albina Românescă» care a ţinută 33 de anî, până la cen- sură. Forte harnică omă a fostă Asachi şi trebue să fi avută o rară înlesnire de a concepe şi de aşterne pe hârtie, căci din gona vieţeî luî, lasă aprope o bibliotecă, din ce a scrisă şi din ce a tradusă elă. Poesiî, nuvele istorice, balade, fabule, tablourî istorice, piese de teatru, călindare, cărţî de sciinţă, cosmografie, matematecî.. re- mâî uimită când cugeţî la câte a scrisă omulu acesta a căruî muncă de uriaşă umple mai bine de o jumătate de secolă. In versta de 81 de anî, Gheorghe Asachi more la Iaşi în 1879. Din fabulele luî Asachi : Greerulu si Furnica. Săltândă grccrulă la ţeră Şuerat-aă totă vară, Şi când iarna a venită Cu nemica s’a trezită, www.digibuc.ro 86 T1I. D. SPERA NŢ1A No-avendă măcară de dorii Muscă sau un»vermişoră. Pe furnica sa vecină A rugată să-lă împrumute Cu unu grăunte, c'o neghină, Să mai prindă la virtute, picendă:—deu, la timpii de trieră, Uaă parola mea de grieră, Inturna-voî totă soma Şi ’nteresulă de ’mprumută. Dar furnica iconomă I-a (Jisă: — vara ce-aî făcută!* — Prin câmpii şi prin gradine Amă cântată până aă dată bruma. — Tu cântai, îmî pare bine, Jocă, vere, dar acuma. Mortea şi nenorocitul^. Ună lemnară din cei sermanî, Plină de grijă şi de ani, Cărândă vrescurî grele ’n spate Din pădure pe la sate, Se ’nturna încetişoră La săraculă foişoră. Obosită, neputinciosu, Pune sarcina sa jos, Şi-şî aduce-aminte-anume Câte sufere pe lume! Că, de când elu s’a născută, Rele numai a vetjută. Fără viptă de multe ori, Fără somnă adese-orî, Totă noptea ’n gânduri zace, piua nici cum n’are pace, Căci vătavulă reă şi tontă, Boeresculă peste pontă, Birulă greă şi mii beilice, Doi feciori şi patru fiice, O soţie sfădătore Vicţa îî face-o lingorc! In cât, vrendă a-şî face semă, Ca să vie mortea cliiamă! Nesăţosa deci bătrână, Ţiindu secerea în mână, Repede s’a arătată, Şi ce vrea l’a întrebată ? Vetjendă fiorosa morte, Spăimîntată lemnarulă forte, Pice: «—Rogă, ajut’unu pică «Ceste lemne să rădică.» Mortea curmă tote cele, Omulă însă-î mai dorită A suferi mii de rele, Decât a fi mântuită! Broscele cari ceru unu împeratu. Nevrendă broscele s’asculte De guvernulă democrată, Dcla Zevs, cu strigări multe, Aă cerută ună împerată. Zevs, ce-î deă îndurătoră, Lc-aă trimesă ună domnitoră Pacînicu, dreptă, cu blândă fire, încât altulă nicăire Nici odată s’a vccjută. Dar din ceră când a cădută, A sunată aşa de forte, încât nemulă celă broscosă Bolândfl multă şi maî fricosă, Prin coşară, glodose borte Tupilă s’a acufundată, Şi timpă multă n’a cutezată www.digibuc.ro FABULA fN GENERE Şl I'ABULIŞTIÎ ROMÂNI ÎN SPECIE 87 De-a scote capul ii afară Să facă concertă de seră. Suveranulii însă-acelii Pe care l’aă socotită Că-I vr’ună uriaşă cumplită, Ramă a fostă d’ună copăcolă. Despre acestă mare temă Avea brosca, care întâi A eşitu să iae semă Şi să deie semnă l’aî sol. Dar abia de ramă încetă Tremurândă s’apropietă, Iată şî-alta vine ’n urmă, După ea întrega turmă. Apoi nu pre târdioră Totă aceîă broscosă poporă, Aşa bine s’a deprinsă La firesca bunătate, Încât săria înadinsă împăratului pe spate. Păzindă ală săă caraotiră Tote sufere-acelă Şiră ! Insă broscele rebele, Neastîmpărate, rele, Cătră Zevs iar aă strigată: Ochii si 3 Urma certă dineore între Cui din doi, după dreptal Advocată se făcu limba ş Iar urechea prezidentulu, Atunci limba cu talentă : A disă către prezidentă : — «Dreptă plecă-ni ureche, «Să audî dovedi o mie, «Prin înscrisă şi mărturie, «Cum din epoca cea veche, «Nomă de naşă, totă necurmată) «Ochelarii aă purtată, «Să ne dai altă împărată «Care mal vioiă să fie !» Zevs atunce în mânie Le trimcte o cuooră Care ’mpunge, le omoră. Să arăte-a el putere, Le înghite, şi’n plăcere Căpăţinele le sfarmă. Iată fipătă noă şi larmă Broscele aă înăllată ! j Atunci Zevs a detunată Cu aceste aspre disc : «Brosce, haide ! pare-vi-so Că eă voiă să mo supună Către ţipetulă nebună ? Dacă aţi fi avută minte, Trebuia să fi ţinută Pe guvornulă de ’nainte. Dar după ce l’aţl perdută, Ve era destulă odoru Acelă pacînică domnitoră. Acuma ve dau ună slată ; Păstraţi p’acestă împăraţii, Nu cum-va iar prin schimbare Să daţi peste-unfi reă mal mare. Nasulu. ochi şi ună naşă vecină, 3, ochelarii se cuvină ? i pe naşă îlă apăra, a el clicerl asculta, «Şi-î se cade ca moşie «Trecută în paragrafie. «O comisie do mazîll, «Rânduită chiar pe naşă, «Aă găsită între movilă «Brazda ce-ochelariî aă trasă. «Tribunalulă va ierta «Să potă pilde arăta: www.digibuc.ro «8 TU. O. KPERANŢIA «Faţa dacă ar fi rămasă «De ’ntîmplărî să n’aibă naşă, «Cine-ară fi acelă măgaru «Ca să porte ochelari ? «Din aceste lămuritu «După legi a dovediţii: «Cum că pentru naşii anume «Ochelarii s’aii ursiţii, «Ş’ochelariloră în lume «Postă pe naşă s’a rânduită!» La acesta limbuţie Bravo ’n sală-a răsunată. Iar nasulă de bucurie Do trei ori a strănutată! Dar ghibacea nostră limbă A cî sistemă o schimbă, Mir Intr’o seră forte lină, In plimbare am eşită La Copoă, lângă grădină, Să răsuflu-aeră dorită. Când vădut’am de-odată La stată mare o figură, După modă îmbrăcată; Dar precum facă cel săraci, Purta ’n umere dăsagl. Insă nu amu însemnată De-I femee, saă bărbată? Mă miră dc-acelă venetică, Şi întrebă atunci de nume? Stahia ’ml răspunde: «’n lume «Intrigă omenii ’ml clică.» «In acostă ţărnă bună. «Straturi samănă de minciună, «De calumnie, credare, «Grculă meă amestecă are. «Ne-obosită în lucru suntă, «Dintr’ună trecă la altă pămîntă. Şi chiar pentru altă parte Paragraful-! totă din carte Aşa vederate a scosă, Că a dovedită pe dosu, Fără nici un pică favoră, Nici prepusă de strîmbătate, Cum că ochii aă dreptate Preste ochelarii loră. Dar urechea care ’n faptă A limbeî aă înţelesă Mituirea în procesă, Ilotărîre ’nchee dreptă: «Nasulă dreptă de proprietară «Aibă preste ochelari, «Ochii se voră mărgini «Prin eî numai a privi. anile. «Insă nicăire nu-î «Ca pe malulă de Baliluî: «Pămîntă grasă pentru minciune «De se face de-a minune! «S’apol totă aici cu proţă «Forte bună astă-lclă nutreţă «Se întrebă şi se cată «Ca o pomă delicată. «Pentru acestă produsă mănosă «OrI-ce timpă e priinciosă, «Săeetă cu umedclă. «Nici odată daă smintelă.» După-acestă a sa mână Iute semănă în ţărână. Ună grăunte nu se per do Iată totă ogoru-I verde. 0 minune! ’ntr’ună minută Erburile aă crescută Inflorescă, ş’apoî pe locă Amu spicele se cocă. Incâtă totă acea câmpie www.digibuc.ro FABULA IN CiKNlillE Şl FAUULIŞTII KOJIĂNÎ lN Sl'ECIE A produsă minciuni o mie. Cele ce cu ochii vedă, Pipăindă abia le credii, D’omenî însă atunci o câtă De minciuni nouă însetată. Case şi copii lăsa, La culeşii se îndesa. Mândru-î fie-care spicu. Dar de ’nuntru nu-î nimicii. De-a gusta toţi să îmbie, Altulă pune în cutie Trufandale înfoete, La ţinuturi le trimete. Vedă colo femei frumose. Deşi ceva mincinose, A culege au mare dorn Minciunele de amorfi. Injositulu în trufie Ne-avendă altă meserie De nuvele care-î placă, îşi culege ună plină sacu. Speculanţii de pe locă Pe la boite marfa cară, Ca s’o vîndă ’n iarmaroc u Şi prin târguri de prin ţâră. Cei ce-ascultă pe la uşă, Momită Ună filosofii ce aflase A sciinţeloră secretă, De pe’n lume adunase Pentru publică cabinetă. După sistematică plană, Scoice, pesce din Occană, Fearc, paseri cu verdi pene, Uolovanî şi buruene, Crocodoli de pe la Nilă, Şi tabloă do Rafail. In slîrşită celă învăţată Şi veninulă portă ’n guşă, De bună nume răpitoru, Culegii intrigi dintre flori. Când prin chipuri felurite Unu ’ncarcă altu ’nghite, De o dată, Se arată Coborându-se din ceru: Luminosulă adeverii. Nici ună velă pre elfi umbr Fachie ’n braţ ulii seu ţinea. Abia sânta cea figură, Aruncă o căutătură, Iute, cum a răsărită, Farmeculă a şi peritu. Ş’omeniî s’aă minunată Cum aşa s’a îngânată?... Adevărule Prâ-Slinte! Auiţî calda rugăminte: Intre noi în veci te-aşâză, Inimele lumineză. D’aicî intriga să piară, Ce pre noi vrea să desbine, Şi poporulă de prin ţâră Să se ’ncredă numa ’n tine! baiu masche. De ună gustă, de o căpriţă, Pentru sine-a cumpărată Mare tîneră morniţă Care-î clică orangutană, Şi-î de ţărmulă Africană. In cărţi cliua îngropată, Şi’n negrelă împlântată, După lucru-ostenitoru, Iubea şaga uneori. Şi lăsândă de-o parte tomulii, Invăţatulfi meă, ca omulu, www.digibuc.ro 90 TH. D. SPERANŢIA Să se potă răsufla Cu momită se juca. Deci voioşii, vrendă să pctrecă Sera unui carnaval ii, Pus’aă strae ca să facă Cea momiţă pentru baiu. Ca s’o ducă acolo Măscuită ’n domino. In costumă înaurită Contrabandu-a mistuiţii A ei cefă-i învelită Cu o freză încreţită, Pune ’n capulu celii flocosă Unii beretă cu fiongă tufosii. Mijloculă cu brâii încinge Şi în scarpe talpa-i strînge. Hrânca-ascunde în mânuşi Nasulii roşii ca pipăruşă Ş’a ei boţii, să nu-lu cunoscă, Se acoperă cu mască. Aşa mergu iară ciocoi La teatru amândoi. Filosofulă intră ’n sală, Şi momiţa cu ’ndrăznelă. Ce cu graţie cochetă Ţine în brâncă o lornetă. Aici află adunare Mii lumini şi vuetă mare, Sărituri, cacofonie, Haruri date cu chirie. Fie-care ca turbaţii Intră unde-i îndesată. Umilii altuia în pripă Sub naşii la ureche ţipă. Multe masce sunt l'rumose Dar ca lumea-să mincinose! Aici vedi pe unu nalbană Aven du portulă şi organu Unui doftorii la consultă Lătinesce vorbindă multă. Vecii din şcolă unii băetă, Cu cunună de poetă, Dama care-o lume ’nşală Vecii cu habotă de vestală. Jidovulă de podulă vechiă îmbrăcată ca eroii grecii. Ş’advocatulă celă limbută Jocă aice rolă de mută. Prin astă-felă de iarmarocă Ai mei ospeţi îşi facă locă, Filosofulă prin desime Trece, dară nu-lă cată nimo; A momiţei pasă mărită Şi străina ei figură Asupră-i totă aă ţintită Adunării căutătură. Cu zîmbire fie-care îi şoptia niscai cuvinte, Dar momiţa cu ’ngânl'are Trecendă, trece înainte. O asemenea tăcere Şi măreţa ei vedere Pe toţi umple de mirare, încât suna întrebare Cine masca cea să fie! Şi idei s’audă o mie. Cu respectă unii se ’ncliină Credendă că-i ună prinţă străină. Unulă dice: L’am aflată, llă arată a sale-odore, A Ungariei magnată. Altu-apoi: O frăţiore! Din tăcere sa nu Amili Că-i ună milordă irlandez? Jură însă a lui vecină ■ C'ă-i de China Mandarin. Fie-care-a socotită Că pe mască a ghicită. Pro ca totă în jură ureză Şi i se recomandcză.. www.digibuc.ro FABULA ÎN C.ENERF, Şl FABULlŞTll ROMÂNI ÎN SPECIE <)1 Iată pentru randevu Iî dă-aotriţa unu bile-du, Poliţă îi dă bancherului, Minunatului hapu spiţeriile. C’unu cuvîntu pc coa moniiţă Toţi o credu dc-alesă viţă. Ii facă curte şi-î se plecă Ca protectorii să şî-o facă. Iar pe omului învăţată Nici în semă l’a băgată. Elă atunci plină de mânie, Astă-a lumeî nebunie Ca să rabde nu mai pote; A momiţeî mască scote, Ş’apoî dice astă vorbă: «Fără creeră turmă orbă! «Totă c bună ce o străină, «Vedî la cine te închini! «Sistema ţi-î părtinire «Inleresulu şi ’njosirc; «Meritulă colii învăţată, «Cugetului eelă maî curată, «Sentimcntă de omenire «N’aă la tine preţuire, «Şi mai bine ’ţi place o vită «Ce ’n minciuni îmbrobodită, «Neştiinţa şi ’nfoere «Le ascunde prin tăcere!» 3. Costache Stamati. «La 1866, într’unu studiu clin Buletinulii Instrucţiunea publice, d-lui G. Misailu dicea următorele: «Nobilului Alexandru Ilăsdou şi cavalerulu Costachi Stamati sunt «singurii literaţi români do peste Prutu. Precum doi arbori vercli «şi stufoşi, părăsiţi sau uitaţi do Dumnecleu şi de omeni pe întin- «derea cea nemărginită a unui deşertă arinosu, reprosintă singura «vogetaţiune din partea locului, de asemenea aceşti doi Români «represintă viaţa intelectuală între Rasarabieni. Vai, durerosul lu- acru este de a mărturi acesta, dar adeverulu aşa e, şi nimeni «nu-lu pote tăgădui!...» «In adeverii, aceşti doi Rasarabieni, talălu meu şi prietenului seu Stamati, pe cari în copilăria mea îi veclusemu de atâtea ori în Ohişineu, petrecendu împreună serile în cluiose amintiri despre fos- t-au-fostu alu Româniloru, amondoi la unu locu, caracleriseză do minune întrega Basarabie de la 1812 încoce: Basarabia cea incultă, fără nici o şcolă, păstrându cu slinţenie fondului şi forma Moldo- vei de pe la începutului vcculuî, şi Basarabia cea cultă, simţindu românesce, une-orî cu multă căldură, dar îmbrăcându acestui simţii într’o haină străină. «Părintele meu a scrisu românesce' numai povestea istorică «Dom- www.digibuc.ro TJI. D, SPERANŢIA S)2 nia Arnăutuluî», care şi aceea fusese lucrată d’întâiă în rusesce. Cele-lalte scrieri ale sale, aprope tote despre România, unele pu- blicate, altele inedite, sunt în limba rusă, pe care — în proză şi ’n versuri — o mânuia cu multă înlesnire şi cu o rară tărie. «Şi totă acestă însufleţire atâtă de româncscă e perdută pentru noî, lîind-că poetulă a scrisă rusesce; şi a scrisă rusesce, ba încă într’o rusescă măiastră, fiind-că se călise prin întrega lungă liberă a şcdleloru rusesci, cărora — ce-î dreptulă — le datoria o sciinţă forte temeinică şi variată. «Costache Stamati, născută pe la finea secolului trecută, înainte de alipirea Basarabiei către marea împărăţie a Crivăţului, elă în- văţase ce învăţase în Iasî fără nici o scolă. i j î i «Fiu ală lui Toma Stamati, Costache Stamati era nepoţii de frate bună alu acelui celebru mitropolită moldovenescă Iacobă Stamati, ardelenii de viţă, a căruia viaţă, ţesută din lupte pentru lumina- rea poporului românescul, o descrie doftorulu său de casă, Nem- ţulu Andreas Wolf, apoi mai târcliă d-lu Kogălnicenu. «Costache Stamati, răposată în adânci bătrâneţe cam pe la 1870, aparţine ca scriitorii unui periodu cu mulţii mai vechiu. «Costache Stamati a scrisu în proză şi în versuri. «Cea mai însemnată şi mai bine scrisă din bucăţile prozaice este unu dialogu întitulată: «Cum era educaţia nobililoră români în se- «colulă trecută, când domniaă Fanarioţii în ţeră.» «Versurile lui Costache Stamati se împartă în două rubrice: cele rimate şi cele nerimate. «Poema «Păgânulă cu fiicele sale», atât prin energia concepţiuncî precum şi prin condiţiunile formei, e cea mai nimerită din încer- cările rimate ale poetului. «Proza lui Costache Stamati e slabă, deslegată, prolixă. «Costache Stamati prosaistă nu este, ci numai poetă;poetă însă, în unele privinţe, do prima ordine. «Din versurile lui Costache Stamati, unele sunt mediocre, altele slabe, o semă nu susţină aceeaşi vervă dela începută până la sfâr- şită; dar ce ne pasă nouă de aceste intervaluri de cădere, când www.digibuc.ro FABULA IN GENERE Şl EAritfLlŞÎIÎ ROMÂNI ÎN SPECIE 9a le vedemu răscumpărate prin mai multe bucăţi de o adevărată poesie.» (B. P. ITasdeu, Revista Nouă, An. I, No. 6) Din fabulele lui Costache Stamati: Tabăra de cară. Mergea odinioră O tabără de cară, Intre care ora unulă, năstruşnică şi mare forte, Că pe lângă cele-lalte, Era ca o arătare, Paă ca unu armăsarii, Pe lângă unu ţînţară. încât nu avea asemănare, Nici a cară, nici cărucenu, ce o haraba era, De orî-cine îlă vedea se miera, Cu ce să fie încărcată Acelu cară ce- mergea aşa de îngâmfată ! Dar mai târfliă s’a aflată, Că acelă cară era plină de bârdane şi băşici, In care Ia căsăpie se pune seu şi cervicî, Pi pe care le dusese la pârâă de le spălară, Şi apoi cu ventă le umflară. Aşa vedemii nătărăii cu nasulu pe sus umblândă, ■ Ca să gândimă că ei sunt înţelepţi saă boerî mari, Dar să sciţi că toţi ceî mândri sunt netoţi şi gogomani Şi în a loră căpeţină este curată turnă şi ventă. Prieteşug ulu cânescu. Sub terestră la bucătărie Roşea şi cu Tarea la sore se culcase, Măcaru că după datorie Eî nu trebuia să lase Porta făr’ de păzitoru. Dar, liind-că atuncea se saturară, Şi era politicoşî cu orî-care trecătoră, Dina nu iubia să hâmâiască, Iar noptea să nu se odilinescă. Deci începu întie dînşiî să judece, să vorbescă, www.digibuc.ro 94 Tli. D, SPERANŢ1A Do unirea cea frăţescă ... Do sorta lorii cea cânescă, Şi în sfârşitu de prieteşugă, «Ah ! ce este mai plăcuţii, a disă Tarea suspinându, «Decât doi prieteni buni şi fără de vicleşug ii ? «Căci a lorii inimi legate dela-olaltă fiindă, «Şi-apoî fiesce-care vrendu mai tragedii să se porte, «Far’ de alţi seu dragii consoţă nici se mănânce -nu polo, «Şi la nevoi stă cu peplulu şi pentru dînsulii se bate. «Iar dacă mâhnită îtă vede măcaru numai o minulâ, «In ochi dulce i se uită, «Şi nici că se alineză, «Pâră când nu-î uşureză, «Sorta ce îlu împilcză ! «O aşa fclu de unire de-amă avea noi amendoî, «Atunce, Roşcuţă, amate, pentru noi «S’ar păre că trece timpulă repede, şi far’ de veste» ,.. La aceste Roşea răspunde oftându: «Şi greu îţi pare că este? «Dacă noi la unu stăpână ne aflămă servindu, «Şi totă de unu neamă fiindă, «Să faccmu, amate Ţarcă, unu prieteşugă vestită, «Căci mo aflu prea mâhnită, «Vedendu că o cji nu trece, ca să nu ne clăntănimu. «Şi nu avemă pentru ce, stăpânulă să ne trăiască, «Pa totă aşa să ne hrănească, «Şi să ne protegiuească, «Iar noi prieteni săfimă; «Măcar că de când îi lumea prieteşugulă cânescă «Este ca celă omenescă.» . Atunci Tarea strigă : «Noi însă să fimă spre pilda omeniloru pe pămîntu ! «Şi dă-mî laba! Na-ţ’o frate.» Deci îndată apueândă, Unulu pe altulă să strîngă, Se sărută cu dulceţă, Şi se ţinea strînsă în braţă, Ne sciindă de bucurie ce nume să-şi potrivescă, Orestă alu mcă! o Pilade! începu să se numeseă, De acum dintre noi lipsescă zavistia, pizmuirea . , . www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI EABULlŞTlI ROMÂNI ÎN SBECIE Dar atunci, (lin nenorocire, Bucătarului aruncară Unu ciolană din cuine afară, După care cu iuţelă amicii sării, se aruncă, Şi iată că dela clînsulă la scărmănată se apucă Bilad cu Orest altt nostru, în câtă flociî le mergea, Şi de-ureche făr’ de milă se trăgea, Amiciţia loră uită între eî alcătuită, In câtă sărindă bucătarulă cu ciomagulă î-a stâlcită Păr’ce î-aă despărţită. Şi prieteşugulă nostru întocmai aşa se strică Din pricină de nimică, Mal alesă când doi amici aă să împartă ună folosii, De preţă măcară câtă ună osii. Betremulii ţeranu şi mortea. Ună bătrână prea istovită de nevoi şi do trudă, Iarna când era frigă mare, saă tomna pe vreme udă, Adunândă puţine lemne în codru cu depărtare, Le-aă ridicată în spinare, Şi abia stândă pe piciore se întorcea tremurându Către ală seu bordeeşă frigurosă şi plină (le fumă, Plângendu şi amarii oftândă. Apoi a stătută în drumă, De s’a odihnită. Şi din spate Ia pămîntă sarcina sa slobodindă, A şedutu şi elu pe (lînsa ostenită şi gâfuindă, Şi aşa a grăită : «O val mie ticălosulă ce să facă, cum să trăescu, «Şi cum potă să împlinescă, «Câte se ceră de la mine şi când tete îmi lipsoscă «Biata babă, copilaşii, goli, de fome hemesiţî, «Nu amă pentru dînşil hrană, nu am cu ce să’î îmbracă. «Iar zapciil lâr’ de milă din casa mea nelipsiţi, «Ceră birulă, ceră boerosculă, şi în multe părţi me tragă, «încât de când m’am născută, păr’ ce am îmbătrâniiă, «Nici de-o iji de bucurie eă nu m’am învrednicită! «Deci, morte, vină de me scapă de-o viaţă ticălosă...» www.digibuc.ro 96 TH. D. SPERANŢlA. Abia ouvînta aceste, şi mortea ce nicl-odată De lângă omu nu lipsesoe, stă dinainte-I îndată, Cu strălucita sa cosă. Şi (Jice: «tu m’aî chemată, apoi iată amu venită.» Bătrânulă, sciindă că mortea nu iubesce multă şagă, De totă a încremenită, Dar mal viindu-şl în fire i-a răspunsă: «eă, soro dragă, «Te-am chemată ca să’ml ajuţi, să pul sarcina în spate, «Căci mă grăbiamă se mă ducă, fiindu-ml casa departe, «Şi atunci «Poţi să te duci «Dumneta unde poftescl.» Dintr’acesta noi vedemă, că de-I urîtă se trăimă, Insă când sosesce mortea, ni-I mal urîtă se murimă. G â s c el e. Ună ţărână la târgă ducendă, De d’inapoî 'c’o prăjină, De gâsce ună cârdă; Nu potă sci din ce pricină, Făr’ cea mal mică cruţare, Le gonia cu defăimare! Se vede că a lui grabă era ca să iea preţă mare. Apoi noi scimă forte bine că interesă unde-avemă, Acolo nu numai gâsce, dar nici omeni nu cruţămă... Şi dar pe ţărână nu învinovăţescă. Gâscele însă altă-felă acesta înţelegea, Căci întâlnindă pe drumă ele ună călătoră ce trecea, Pe ţărână aşa pârăscă: «Unde s’aă văzută în lume gâsce mal nefericite, «Şi de ună ţărână ca acesta mal osândite, «Gonindu-ne cu prăjina ca pe nisce pasări proste, «Şi bătăndu-ne la coste. «Şi nu scie elă ţăranulă că-I datoră să ne cinstecă: «Căci nemulă nostru se trage din cârdulă acelă slăvită, «Ce Roma odinioră aă mântuită. «Ah! când ar pute elă se cetăscă, «In istorii, şi se vadă Romanii vechi cât serba, «Acele gâsce proslăvite şi câte serbări le da.» www.digibuc.ro FABULA ÎU GENERE ŞI FABOLlŞtlî ROMÂNI ÎN SÎ>ECIE 97 Atunci le-a disă căletorulă: «au şi voi să fiţi serbate, «Ca acele gâsce onorate?» «Dar dumne-ta n’aî cetită ce au fostă strămoşii noştri?» «Mie îmi este sc-iută, «Că Roma s’a mântuită de către strămoşii voştri; «Insă vreau să sciă: voi ce-aţî făcută?» — «Noi, nimică: dar strămoşii n’aă făcută destulă trobă ? Lăsaţi pe strămoşi în pace, de dînşiî nime nu ’ntrebă, Căci eî după a loră fapte şi plata şî-aă priimită; Iar voi, iubitele mele, sunteţi de friptură bune, Şi pufulă vostru do perinî, mol, trufaşe, de dormită. Şi nu ve mal lăudaţi cu strămoşii răposaţi, Dacă voi nimică nu însemnaţi. S’ar pute fabula acesta mal pro largă a o vă spune, Dar me temă gâsc-ele să zădărcsc-ă, Şi de totă să le mâhnescă. Calulu şi Călăreţulu. Ună călăreţă ore-care avea ună cală învăţată, Atâta de minunată, Că făr a clăti cu frâulă, ori ce elă îî poruncea, Calulă tote lo făcea. Deci, după aşa cercare, Călăreţulă socotise do totă netrebuitore, Pentru ună cală, ca acesta căpeţală saă zebală, Şi scoţendu-I din capă frâulă aă’cşită la câmpă afară. Iar calulă îndată ce pricepu, A stăpânului greşală şi că slobodă l’aă lăsată, Mal întâiei elă începu, Bă stea gata de sburdată, Să morgă mal îngâmfată; Apoi capulă rădicându, Cu nările şuerândă, Şi din comă scuturândă Aă începută mal repede să păşască, Făr a aştepta stăpânulă să-I poruncescă. Şi în sfârşită, vcdendă că nu pute să-lă poprescă, S’a aprinsă sângele ’ntr’însulă, ocbiî lui s’aă înfocată, Şi l’a fugă a plecată. Analele A. TI.— Tom. XllT. — Memoriile Seet. Literare. 7 www.digibuc.ro îfî. D. SReranţiA 9S Alergă, pe câmpulă netedă, svârle, se aruncă iute, De-a stăpânului poruncă nici nu vrea se maî asculte, Care în zadară vrea iarăşi cu grijă şi cu sfială Să-Î pue în botă zăbală. Dar calulă maî reă se ’ntărîtă, şi'-lă trântesce din spinare, Şi apoi singurii ca ventulu, făr cea maî mică sfială, Fuge peste dealu în pripă; Şi a se popri nu pote, până ce-a cădută în rîpă, Şi de morte s’a stâlcită. Decî călăreţulă, aflândii de mortea calului seu, Amarii l’aii bocită, Plângendă Şi dicândă: Iubite cală, eă sunt vina acestuî sfîrşită ală teă, Câcî să nu fi scosă eă frâulă şi zăbala dela tine, Şi tu nu perdeaî vieţa, şi nicî mă stălceaî pe mine. Orî cât de bună să fie libertatea multă dorită, Dar este de stricăciune, Popululuî ce o are, când nu este îngrădită, Cu aşezămînturî bune. Clevetitorulu şi Şerpele. Pentru dracî geaba bârfescă, Că ei dreptate şi lege n’ar fi păzindă nicî ca cum, Insă şi ei adeverulă câte odată iubescă, Precum dovodesco pilda ce ve voiă spune acum. O dată în iadă la o serbare, Când se născuse Atila saă Neron, Saă pote şi Napoleon, Nu potă dice cu încredinţare, Dar ori-când să se' fi întîmplată, Noi scimă însă că satana aşa dilo le-a serbată Cu deosebită pompă şi nespusă bucurie. Decî la acelă mare praznică Clevetitorulă în tovărăşie Cu şerpele plecă; Şi cu a loră mersă grabnică, Vrea unulă pe altulă să întrecă, www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULIŞTII ROMÂNI ÎN SPECIE 99 Certându-se amândoi fierbinte, Care se cade se mergă dintre eî maî înainte. Deci noî scimă că preferenţa în iadă acela o are, Ce-a făcuţii maî mulţii reă Apropelui săă. Aşa dar în a lorii sfadă întărîtată şi cumplită, Clevetitorulii fălesce a sa limbă otrăvită, Iar şerpele dovedesce că a sa îî întreită; Şi neputândă ca să rabde deosebirea ce-î făcea, Se silia de întrecea Pe clevetitorii. Decî iată clevetitorulii cam înapoi remâindă, Berlebulă însă ce este în tartară stăpânitoră Acesta n’a suferită, Şi pe şerpe înapoi împingendă, Aşa i-a grăită mâniosă: «Măcară că slujbeloră tale eă sunt prea îndatorită, «Multă'răă în lume făcendă «Ală teă muşcată veninosă, «Căci de multe ori omori pe cei ce nu-ţi daă pricină; «Insă a ta limbă este atunci primejduitore, «Când te afli pe aprope... «Dar clevetitorulă protie are, «Căci elă făr’ de nici o milă, «Pe toţi cu a sa limbă venineză şi împunge, «Şi nu numai celă de aprope nu pote de elă scăpa, «Dar a lui limbă ajunge, «Peste munţi şi peste mare, «Şi pe omulă ce trăesce şi pe acelă care more, «Şi pe însuşi Dumnezeu. «Apoi fiind-că elă este decât tine multă mai reă, «Tărăsce-te după dînsulă, şi să nu-ţi trecă prin minte, «Că decât clevetitorulă vei ave maî multă cinste, Nu numai în iadă fîindă, Dar şi pe pămîntă trăindă. www.digibuc.ro 100 TH. D. SPERANŢIA 4. Alexandru Donicî. (1806—1866) Alexandru Donicî s’a născuţii în Basarabia la moşia părintescă Stânca. Işî făcu studiile în Rusia într’unii instiţutii particularii, apoi intra în şcola de cădeţi, .de unde eşi ofiţerii. In urmă veni la laşî şi intră în magistratură, dar se consacră poesieî şi anume fabulei, pe caro o cultivă până la 1866, când muri. • Elii a scrisii în versuri fabule, celc'niaî multe imitatiî si tra- duceri. Dela d-lii Al. Papadopolu Calimachu, membru alu Academiei Ro- mâne, am aflaţii că ar fi remasu dela Donicî încă bucăţî până acum inedite. D-lfi Papadopolu crede că aceste bucăţî trebue să fie originale şi pote cam muşcătore, de aceea autorultt nu le-a publicaţii pe acele vremuri, când unu poeţii trebuia să se adreseze nu la muză ca să-lii inspire, ci la stăpânire ca să-î dea voe să cânte. Din fabulele luî Al. Donicî Greerulu şi. Furnica. Greerulă în desfătare, Trecendă vara cu cântare, De odată se trezesce Că afară viscolesce, Iar elii de mâncată nu are. La vecina sa furnică, Alergândă cu lacrimi pică, Şi se rogă să-I ajute, Cu hrană sădii împrumute, Ca de fome să nu moră, Numai pân’ la primăvară. Furnica l’a ascultată, Dar aşa l’a întrebată : — «Vara când eă adunamă, «Tu ce făceai ?» —«Eă cântamă «In petrecere cu toţii.» «Ai cântată ! îmi pare bine, «Acum jocă dacă poţi, «Iar lâ vară fă ca mine.» Lupulu şi Cuculu. «Rămâi sănătosă vecine!» A (Jisă lupulă către cucă, «Aceste ţeri de reă pline «Le părăsescă şi me ducă, «Nu mai potă trăi aice, «De omă, câne prigonită: «In Arcadia, ferice! «Este codru de trăită. www.digibuc.ro FABULA lN GENERE ŞI FABULIŞTiI ROMÂNI lN Sl’ECIE 101 «Unde aurita vreme «Imperăţesce de plină, «Unde lupulă nu se teme «Do năpastele ce-î vinii. «Acolo nu sunt resboie, «Toţi în pace vieţuescă: «Omulă este blândă ca oie, «Iar cânii nici hămăescă.» — «Cale bună mei vecine ! «Dar te rogă să-ml spui curată: «Năravulti nu-ţl iei cu tine? «Şi colţii al lepedatu!» — « — Să-l lepedă! da cum se pote!» — «Apoi ţine minte, frate, «Că la viitorea iarnă, «Ai să remâl fără blană.» Şi aşa s’a întîmplată, Precum cuculii i-au cântată. Intre omeni iar sunt unii Cu colţi de lupă înzestraţi: Ori în care parte-a lumii Ei voră fi totă ne’mpăcaţî. Gânscele. Cu o prăjină mare Ţeranu gânsco de vînilare Mână la, târgă Şi dreptă să dică: In cârdulă gânsceloră, spre buna îndemnare, Clrăbindă la (li de târgă, bătoa adesă cam tare. (Dar unde de câştigă saă pagubă s’atingo, Nu numai gânscele şi omenirea plânge). Eă nu vinovăţescă ţeranu nici de cum; Iar gânscele altă-felă acesta judeca, Şi întâlnindu-se cu-ună trecetoră pe drumă, Aşa striga: «A! ce necază, ce osândire! «Asupra gânsceloră, ce crudă prigonire! «Privesce, ună ţerană cum bate jocă cu noî; «De astă nopte elă ne mână de-napol. «Lui, nătărăului, nu-î trece nici prin minte, «Că are datorie a ne arăta cinste; «Căci noi ne tragemă dreptă din nemulu celă slăvită, «Ce Capitolia din Rom’aă isbăvită! «Romanii mulţumiţi aă pusă şi serbătore, «Pentru aşa a loră prea vrednică urmare.» — «Şi voi totă cu acesta vreţi «A lumii slavă să aveţi!1» A (lisă acelă drumeţă. www.digibuc.ro 102 TH. D. SPERANŢIA — «Strămoşii noştri....» — «Sciă, «Darii eu la vorba mea să viii: «Ce faptă vrednică, voi aţi făcuţii în lume?» «—Nimica, însă noi...» ■— «Că numai de fripture voi «Sunteţi şi bune ! «Lăsaţi dar pe strămoşi în pace. «Cu fapta e cinstită acel ii care o face.» Acostă fabulă a lămuri se pote, Dar gânsoele să nu se’ntarte. Vulpea şi Bursuculu. — «Da din cotro şi unde, «Alergi tu aşa iute?» Bursuculu întâlnindă pe vulpe-a întrebată. — «Oh, dragă cumătră, amă dată peste pecată. «Sunt iată, surgunită! «Tu scii că eă am fostă în slujbă rînduită «La o găinărie, «Cu trebile ce-aveamă, odihna-mi am lăsată, «Şi sănătateami-am stricată. «Dar totă eă am cădută în grosnică urgie, «Pe nisce pâri nedovedite, «Precum că luamă mite. «Tu singură martură eşti, în adeveră să spui «De m’aî vodută cum-va, măcar cu vre ună puiă?»' — «Nu, dragă cumetre; dar când ne întâlniamă, «Eă cam adesă vedeamă: «Că tu pe botişoră «Aveai şi pufuşoră».— Se întîmplă şi la noi de vecii, Cum altulă, avendă locă, aşa se tânguesce, In cât îţi vine mai să-lă crecji, Că abia din lcfă se hrănesce. Dar astăcli butcă, mâne cai, De unde ore-i vină? şi când ar vre să stai, Să-î faci curată socotelă Pentru venită şi cheltuială, www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE Şl FABUL1ŞT1Î ROMÂNI ÎN SPECIE 103 N’aî (jfice ca bursuculă: că, are pufuşoră Pe botişoră? Momită şi două Mâţe. In a momiţeloră ţeră, (Ce maî nu are hotară), Odată judecătore Era oAmomiţă, care Chibzuia cu scumpetate Cumpena cea de dreptate Şi iată că la momiţe, Se arată doue mâţe, Zgâriate, încruntate, In prigonire de morte, Părăsindă ală seu locaşă, Pentr’ună bulgăre de căşti. Una strigă: «Socotesoe! «Caşu eu l’amu fostă ochită.» Alta ţipă: — «hotăresce! «Caşu eu l’amu dobândită.» «Staţi!» le (lise loră momiţa, «In cumpena de dreptate «Se va lămuri fiinţa «Pricinii de caşu urmate.» Apoi caşu drepţii în doue Rupendu-lu ea prea frumosu, A puşti între amendoue Cumpene câte unu boţu, Dar când cumpena ridică, Vede c’o parte-I maî mică; Muşcă, cercă, chibzuesce, Şi bine nu nimeresce. Acum partea cea muşcată Nu trăgea ca ceea-laltă. Muşcându iar din acea grea, Tocmai drepţii nu nimerea. Şi aşa pân’ în sfîrşită, Toţii în cumpene a traşii; Iar mâţele s’au trezită; Că din caşă n’a mal remasă. Calulu şi Călăreţulu. Ună vrednică călăreţă Avea ună cală prea blândă şi bine învăţată; Iar singură elă semeţă Şi despre cală încredinţată A vrută să facă o încercare: Ca fără frâă călare Să iasă la primblare. De-odată calulă a pornită La pasă încetişoră; Dar când a înţelesă, că n’are frâă strunită, A prinsă a mal juca, a merge mal uşoră, Apoi luându-şl ventă, Săria, svârlia fugendă, In cât pe călăreţă l’a trântită elă josă; Iar singură a plecată la fugă maî vîrtosă www.digibuc.ro 104 TH. D. SPERANŢIA Pe văi, pe clei urî, prin ponore, Şi clânclu de o rîpă mare, tS’a sclruncinatu ele totu. Slăpânulu a aliată în urmă calulu mortu, Şî-a (Jisu: «Sărmane cală, pe crucla ta peire «Eli însu-mî ţî-amu gătită. «Tu sub poveţuire «A frâuluî strunită, «Erai prea blânclu şi bună, şi nici nu me trânteai, «Nici capulă nu-ţî rupeaî.» Şi slobozenia, câtă e de desfătată, Dar când la ună noroclă nu are A sa măsură înţeleptă: Se face primejduitore. 5. Antonu-Pann. (1797—18541. Se scie până acuma că elu s a născută la Slidven în Bulgaria, pe la 1797, şi că tatălu seu era ineseriaşă — arămaru ori căldă- raru. Totuşi, deşi născută în Bulgaria, nu scimă cu siguranţă dacă era bulgară ori română. Se găsescă prin scrierile lui întorsături sintactice cari nu sunt românesc!, dar chiar Români! de prin ţerile străine potu să facă asemenea greşeli, ma! alesă când ma! sciă şi alte limb! străine. Antonă Pann scia limbile română, slavă, turcă şi grecă, aşa încât acesta nu pote fi o dovadă că elu era bulgară, ma! vîrtosă când vecjî câtă de multă materială limbisticu şi câtă do multe forme cu înţelesuri adânc! cundsce elu : pentru că dînsulă nu numai că scie românesce, ci simte chiar greşalele cari le facă străini!, precum şi Români! clin alte ţer!: aşa elă imiteză vorba stri- cată a nemţuluî, a greculu! şi a românului ardeleană. Se ma! polo apoi că cele ma! multe greşeli să fie din causa tiparului, căci din causa tiparului în multe locuri se veclă versuri întreg! schilodite. Se pote ca pe vremea pe când scria elu să li făcută greşeli de • rimă, să li trecută cu vederea hiaturi şi alte greşeli de acele pe www.digibuc.ro FABULA tN GENERE Şl FABULlŞTl! ROMÂNI lN Sl’EClE 105 cari poeţii le numescă licenţe poetice, dar greşeli de măsură şi de ritma atâtu de multe câte se găsescu în scrierile lui, nu se pole să le li făcută elă, care era unu forte bună musicantă. In 1812 Antonu Pann (care avea 15 ani), fu luaţii de către linşi în robie împreună cu totă familia şi duşu în Rusia sudică, unde fu luaţii în armată şi sluji câţi-va ani ca musicantu, până când înlr’o cli mulţumită de dragostea muscălescă, apucă drumulu Galaţului si veni în România. Gândulă seu la începută era să se întorcă la Slidven, dar pe de o parte încependă a so deprinde aice în ţeră, iar pe de altă parte audindă de barbariile Turciloră, se întîmplă cu dînsulă ca şi cu mulţi cari vină în România: Vii s’o vetji, să stai ună ceasă Şi rămâi, ca bună rămasă. Antonă Pann se statornicesce în Rucurescî, unde trăesce dândă lecţii de cântări bisericescî, de musica orientală şi cântândă la bi- serică. Ca bună musicantă începu d’întâî a pune pe note diferite cân- tece populare, pe cari Ie aduna din auclite, precum este «Sermă- nica turturea» şi altele, iar mai pe urmă începu să compună elă însuşi şi musică şi poesiî. Aşa începu elă a scrie. Activitatea Iui literară şi artistică se desfăşură între 1830,şi 1854. Contimpurană cu Thiers, cu Daniel O Connel din Anglia, cu Kossuth din Unga- ria, pe când unii pună la cale revoluţii şi schimbări repecli, Antonă Pann lucreză în linişte si ridică cu încetulă celă mai rară şi mai preţiosă monumentă, care dovedesce spiritulă, puterea de judecată şi vitalitate a poporului română, căci proverbele şi anecdotele nu sunt decât resultatulă observaţiunii poporului: în ele se cuprinde filosofia populară. In 1847, pentru a uşura mai multă tipărirea scrieriloră sale, fundă şi o tipogralie. Scrierile lui sunt forte numerose şi forte variate. Elă muri la 1854 de tifosă, şi fu îninormîntată la biserica Lucaci. www.digibuc.ro 106 TU. D. SPERANŢIA Din fabulele luî Anton Pann : Ş or ecele. Unu şorece mare anume Gherlană Peste totă glota fîinclu căpitană, Atâtă se mândrise, precum povestescă, încât îşî uitase nemulă şoricescii. Şi vrendă să se ’nsore elu nu gândea altă, Decât să iea fată de nemă maî înalţii. Cugetândă acesta, şi totii cercetândii, Pe bătrânii şorecî mereu întrebândii, Află că mai mare, dintre câte sunt, E sorele singurii slăvită pre pămîntă. Şi precum se vede frumoşii, strălucită, Şi fată întocmai are negreşită. Aucjindă Gherlanulă nu sta nici de cum, Ci cât maî îngrabă s’a gătită de drumă. Luă oste multă, întocmi alaiă: Poruncindă să porte zaherea, mălaiă, Plecă către sore împompată astă-felă, Şorecî ca lăcuste sburândă după elă. Mergendă di şi nopte sfera aă pătrunsă, Şi la naltulă sore s’a veflută ajunsă. Sorele îndată pe mândrulă Gherlană L’a priimită tocmai ca pe-ună căpitană. I-a vorbită cu cinste şi l’a întrebată Să vie la dînsulă cum s’a întîmplată ? Glierlanulă atuncea, complimentă făcendă, Către elă răspunse în astă-felă tjicendă : «Luminate sore ală naltului ceră, «De-ţî facă supărare, iertăciune ’mî ceră. «Eă sunt, cum scii bine, marele Gherlană, «Care peste şorecî sunt afli căpitană, «Şi am bogăţie, trăescă fericită, «Numai despre una sunt nemulţămită, «Că nu găsescă fată după placulă meă, «Cu nemă de potrivă-mî să me ’nsoră şi eă, «Dorescă să am socru de nemă maî de sus, «Puternică în lume, la alţi nesupusă. www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULIŞTIÎ ROMÂNI ÎN SPECIE 107 «D’aceia la tine dintr’atâtă locu viu, «Că toţi de mai mare pe tine te sciu.» Sorele răspunse la alu seu cuvîntu : «O mare Gherlane ! precum iţiseşi sunt «înalţii şi puternicii, de toţi me slăvescu, «De nimeni n’am frică, precum voiţi trăescti, «Dar cum se ivesce unu noră cât de micii, «Eu atunci îndată totă chiefulă îmi strică. «Căci se pune ’ndreptu-mî, fără a-i păsa «Şi me întuneceză cu puterea sa, «Mă face să nu potă vede pre pămîntti. «Lui fără de voie-mi ca unu supusă sunt.» Auclindă Gherlanulă pe sore astă-felă Cum că se supune de unu noru şi elă, De a-i cere fata nici nu pomeni. De’ndată se’ntorce şi la noru veni. Pe carele norulă dacă l’a veclută Şi îi făcu cinste cum i s’a căiţută, L’a întrebată (jbcendu-î : cum s’a întîmplată Să vie la dînsulă din locu depărtată ? Gherlanulă îi iţice : «O slăvite noră ! «Am venită la tine că voiă să me ’nsoră, «Şi caută copilă de nemă mai de sus, «Să nu fie ’n lume nimerui supusă. «Tu dar mai puternică decât alţii eşti, «Că şi chiar pe sore poţi să-lă biruesci: «Cum te pui îndreptu-i îlă întunecesci, «Pe locă îl acoperi şi-lă nimicnicesci.» «O mare Gherlane! norulă a răspunsă, «Cea ce se vede nu e de ascunsă. «Dreptă eă sunt puternică,'./lupă cum iţiseşi, «De stingă şi pe sore cu aburi-mi deşi «Dar cum se ivesce ună cât de mică ventă, «Eă trebui de ’ndată să fugă de-unde sunt. «Suflă, me gonesce, să nu-i staă în drumă, «Şi me risipesce tocmai ca pe ună fumă.» Audindă Gherlanulă că şi norulă chiar Altuia mai mare este supusă iar, Se pogoră ’ndată la marele ventă, Care atunce groznică sufla pe pămentă. www.digibuc.ro 108 T1I. D. SI’EIIANŢIA Priimindu-lă ventulă într’ală seu paiaţă Şi d’a lui venire fiindă întrebatu, începu Gherlanulă şi la dînsulă iar Să-î dieă întocmai ca şi la norii chiar. Ilu lăuu că este puternicii în dubă, încât risipesce norii din văzduhă. Ventulu îi resjiunse: «aşa este, sunt, «Tare şi puternicii dup’ală teu cuvîntă. «Eu risipescă norii în aeră când sboră, «Cutremură pămîntulu, copacii doboru, «Dar e o cetate lângă ea c’ună plopă, «Ce este zididă maî dela potopă, «Fiindu pustiită de nisce tirani, «O bată şi eă de sunt două miî de anî, «Şi nu am ce-i face, nu o potă da josă, «Puterea-mî supune deşi sunt vîrtosă.» Audindă Gherlanulă şi pe ventă astă-fclu, Fără de zăbavă pleacă dela elă, Dicendă întru sine maî bine să iea Pe fata cetăţii că-î maî tare ea. Mergendu dar Ia dînsa fu iar priimitu Ca şi pân’acuma întocma cinstită, Apoi între vorbe la ’ntrebărî 1'u pusă: Ce ventă? ce ’ntâmplare aci I’a adusă? Elă cu plecăciune pe locă a răspunsă Şi şî-a spusă totă dorulă, nimică n’a ascunsă. Maî dicendă cetăţii că ea c’ună cuvîntă Este care n’are liabară nici de ventă, Căruia cetatea răspundcndă a (lisă: «Intr’adevără, ventulă de locă nu m’a’nvinsă, «Şi do acu ’nainte nu-mî pasă de elă, «Că pe lângă mine e multă mititelă, «Dar se încuibeză pe sub temelii «O groză de şoreeî, vr’o eâte-va miî, «Ş’atâtă mă găăriră, totă săpându de rîndă, «Încât dintr’acesta eredu să cadti curândă.» Audindă Gherlanulă dice: «aşa dar «T6tă-a mea umblare a fostă în zadară, «Cum vădă eă şoreciî îutr’adevără sunt «Nemulă celă puternică pe acestă pămîntă. www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABtîLlŞTlI ROMÂNI ÎN SPECIE 109 «O cât făr de minte «Să nu ieaii eu fată «Ci mă ducii la soro «Şi la cetăţi slabe, - Caluln Unii călii slabii, stătut îi de cale, Cădută, zăcea într’o vale, Noavăndă nici o jmtere Ca sa mal stea în pi cere. Să scula câte o dată Şi iar se culca îndată. Care veclendu-lă urnă câne Leşinată, flămândă de pâne, Şe(Jîi lângă elă aprope. CuculiA şi l Privighetorea micşoră Stându veselă pe tufşoră îşi resună cântecclulă Intorcendu-lu în totă felul ă. Cuculă ce abia tăcuse Şi din cucuită'' stătuse N’a mal putută să-î asculte Sfărămăturile multe, Ci necăjindu-'se tare ÎI (Jice cu stiperare: «— N’aucJI tu, pasăre sură, «Prostă 'târfară de gură, «Ce te fărâmi într’atâtă ' «Cu câhtarea-ţl cea urîtă? «Astâmperă-te mal bine «Şi stându ascultă la mine, «S’audI odată cântare «Dulce şi Cu răsunare: «Iar nu supţirî gheonghenele, «Ce n’aă nici ună bază în ele.» «—Jupână cucuie, ea disc, «Aeve ’ml vorbescl ori vise? şi prostă am fostă că! chiar din nemulă mcâ; , la noră şi la velită, - pe toţi să-I descântă.» stătutu. Aşteptându ca să-lîi îngrope. Calulă gândulu pricopendu-î, Oftâ supărată, dicendu-î: «Ce-ţî pier(lî vremea lângă mine? «Nu moră, nu, du-te mal bine.» Cânele gura căscându-şî l-a răspunsă, coda, mişcându-şî: «Potă şedea eu şi (legebă, «Că şi acasă n’am trebă.» rivighetorea- «De îmi totăr defaimi cântarea «Şi îţi Iau dl - resunarea, «Intr’adeveră aî glasă mare «Dar cine la gustă îlă are ? «Cântarea-ţl o monotonă «Totă, totă o brobonă, «Cucu, cucu, o scil una, «Atâta dicl tot-d’a-una. • «Ca să mal faci vre-o figură «Nu poţi,-e (lată- din natură, «N’aî talentu în căscătură. «De cântare nu-ţî e glasulă, «Eşti bun numai să ţii basulu.» « — O tu pasăre nerodă! «ipice elă mişcândă din codă. «Nu te ţinea ’nfumurată «Să cânţi mal bine vr’o dată. «Ale tale cântecele «Sunt ca nisce jucărele, «Că începi cu piuita «Şi sfîrşescl cu ciripita: www.digibuc.ro 110 ÎH. £>. SVER4NŢIA. «Piă, piu, piti ciocu-ţî deşiră «Şi cir, cir, cir o ţii şiră, «Cu aste tu, vai de tine, «O să me rămâi pe mine? «Părerea ’ţi este deşartă «Şi’n zadaru te ţii de certă, «Ci cere pardonă mai bine «Şi te închină la mine.» — «Eu, cucuie, nici o-dată, «Dicea ea ne-superată, «Nu me laşii supusă ţie, «De o fi dreptulii să se ţie. «Iar cântarea-mi de nu-ţi place, «Te rogă să me laşi în pace.» — «Ba, elice elii, voiii acuma «Să-ţi spui că nu voescii gluma. «Voiii, (Jicii, acuma îndată «Să mergemii la judecată, «Ş’acolo spuindii pricina, «Să ni se alegă vina, «Să vedemii care pe care «Va rămânea la cântare, «Şi din noi amendoî cine «Va lua în naşii ruşine, pice ea:—«Cucuie, dragă, «Dar cine să ne alegă? «Cine socotesci că are «Audă mai bunii la cântare?» Iar elii, privindii prin totii locuiţi, pice, arătândă cu cioculii: — «Iată acelii ce se vede «Păscendu-se prin livede «Cu urechi mari ardicate «Şi portă samarii în spate «încărcată cu alte multe; «Acela să ne asculte.» Atunci, zburândă de odată Ş’ajungendă la elii îndată L’aă făcută să înţelegă Că este pusă să alegă I Pe celă ce cântă mai bine, Ascultândă cum se cuvine. Dicândă acesta ’ncepură Care cum să pricepură, Cântară, se frămîntară; Şi sfârşindă îlă întrebară: Care din doi i se pare A ave dulce cântare ? Le răspunse dobitocul ă : — «Cucului i mai bună cioculă, «Elă cântă cu răsunare «Şi glasu-i mai multă gustă are.» Săraca privighetore, Ii venia să se omore, Vedendu-se defăimată Şi de măgară ruşinată. Dar, însă, ciobanulă care Se afla în ascultare Stândă rezemată pe o costă Văclendă alegerea prostă Ce măgarul ă o făcuse Şi lui cuculă îi plăcuse, începu cu vorbă mică Privighetorii să-i (Jică: — «O tu pasere frumosă «Cu glăsuire duiosă, «Inimă rea nu-ţi mai face, «Ci cântă veselă în pace, «Lasă pe cucă să remâie «De măgară să se mângâie; «Iar tu vin de-mi cântă mie, «Că nu te daă pe o mie. «De multe ori în vieţă «Cântarea-ţî cea cu dulceţă «M’a făcută să staă din flueră, «Ne-vrândă la oi să le şueră, «Şi nici să mă ducă nu-mi vine «Numai să ascultă la tine.» Acestea cjicendă ciobanulă, Se ’ntristă cuculă sărmanulă ; www.digibuc.ro EAfitlLA ÎN GENERE Şl FABULIŞTU R0MÂNÎ ÎN SPECIE 111 Iar~clulcea privighetore N’a maî vrută să se omore, Iarna, Vântul Iarna ca mucrea rea, După cum i se părea, Cu vântulă se disputa Şi cjicândă îlă descânta Că tu eşti ună ăla mică, Cum am cjice ună nimicu, Cum me veţi! începi te umfli, Alergi, ostenesc! îmi sufli, BombănescI şi băăăescî, Te înalţi sus, jos te târescî. Ca cine te va vede De frică cinste să-ţî dea. Şi ’n zadară aste le faci, Maî bine ar fi să taci, Pentru că eă sunt ce sunt, Eă stăpânescă pe pămîntă. Vântulă răspunclânclă i-a cjisă: — Ţie asta ’ţî este visă, Căci, eă nu sunt de nimică, Ci cum vecjî sunt un voinică. Vulpea ş O vulpe reu stricătore Duc6ndu-se ’n venătorc întâlni în drum fi p’o vale Pe cumătru lupii în cale Şi-I dise, rînjindu măsele: — Cale bună cumetrele. Dar încotro, până unde? — Ia pân’aci, îl răspunde. Mă ducă pân’ la o vecină Să ’ngrijescă de vr’o găină, Dar tu ce ţl-aî lăsată casa? —Amă plecată să daă cu plasa Ci de ciobană mângâiată Mulţumindu-î sbură ’ndată. ih şi Cojoculu. Eă cu putere când sboră Garduri, case jos doboră. Eă facă pe cel lenevoşî Să umble maî inimoşi, Facă pe toţi să-mî dea respectă Strângându-şî haina la picptu, Pe cji de nu se smerescă Eă pe locă îî căciulescă, Şi la orî-cine voescă Până la piele-î răsbescă. Tremură, tremură c’ună cuvîntă Toţi de mine pre pămîntă. — Iar ună petică de cojocă, Stândă asvîrlită într’un locă Şi acestea auijindă, A răspunsă pe locă zîmbindă: — Ce clici ? ce clici? jupână ventă, Că al fi tu pre pămîntă? — Elă elice: ia ce voescă, Eă cu tine nu vorbescă. i Lupulu. Colea ’n acea coteneţă Să văcjă n’oiă vena vr’o raţă ? I^)ise astă-laltă' iară : — AideţI împreună dară, Şi gâini raţe ori ouă Le vomă împărţi în două. — Bine aide ! şi plecară, Vânară pe cât vânară, Şi după ce împărţiră Tote câte le hoţiră, Când cu ele se’’n car cară Şi pe la casă plecară www.digibuc.ro 112 TH. D. SPEttANŢÎA începură să-şî ureze Sănătoşi să ospăteze : — Nopte bună cumetrele Feri-te-aru sfîntulu de rolo. — Îţî mulţumescu cumetrită, Domnulii bine să-ţî trimită, Ne-am folosită astă seră, Dar unde ne ’ntâlnimu iară? — Disc ea: — fără greşală La putina cu-argăselă. Drepţii este şi prea firesce Că hoţii cu hoţii se întâlnesee Maî lesne în puşcărie Decât în negustorie. Dar beţivii cu beţivii unde? Iacă şi elu ne răspunde: Unde-mî tornă să-mî ud ii gâtul ii Şi îmi maî petrecă urîtulii. Aşa şi alţii prin urinare, Maî lesne ’ntâlnirea ’şî are înde ’lu trage pe elii aţa Ca să-şî petrecă vieţa. * * * Pisicele si CotoinM. Două pisicî într’o casă, surorî, fraţi veî să le dicî. In cămară după masă intrândb ca nisce pisicî, Mirosiră, cotoliră din talerii în taleraşii Şi ’ntre altele găsiră şi o felie de caşii. Sării amândouă d’odată, asupra-î se grămădoscii, Pentru elu voru să se bată, facil gură, se gâlcevescii. Şi una şi alta rele, mârîia şi miuia, Să-Iii împarţă între ele nic-î de cum nu se ’nvoia. Şi ca să nu se maî certe, mergă la cotoifi, cerii la elii Ca prin drepta judecată să le ’rnpace la un ti felii. Cotoiulu ca ună cu minte, le-a cjisii: — nu vă maî certaţi, Ce folosii miî de cuvinte? eii sciii cum vă împăc-aţî: Care le împacă tute o cumpănă pre pămîntii, Si împotriva-î nu pote nimenî să dică cuvîntii. Dicendu aceste apucă şi cumpenele pe locii. Ceru caşulii să-î aducă, îl ti rupe drepţii prin mijlocii Pune într’o parte ş’alta caşulu celii în două frîntQ, înalţă cu mâna ’ndată cumpăna de la pămîntii, Dacă vede că într’o parte atârnă maî greii niţolu, Ioa din ceea-laltă parte şi muşcă ceva din elu. IIii pune iar, iar ridică, acum dincocî greii vădendii, Muşcă şi daci niţică ca să potrivescă vrendii. Apoî iar şi iar şi iară, când aci când colea greii, Vrendii lorii răii să nu le pară elii a muşcaţii totii mereu, www.digibuc.ro t'AISOLA. lU GENERE Şt FABULIŞTIÎ ROMANI ÎN SPECIE 118 Pân’se satură pe sine şi lăsă părţile mici, Atunci le potrivi bine şi le dete la pisici. Ele dar silite fură astă-felu a se mulţămi, Dacă minte nu avură singure a-lu împărţi. 6. Ioană Heliade Rădulescu. (1802-1872.) Ileliade, fiulu unui căpitanii de poteraşî, s’a născută la 1802 în Târgoviştea. La vîrsta de 12 ani a fostă trimişii la unu unchiă alu şeii să înveţe negustoria, dar în curândă elu fuge din prăvălia unchiului şi spune părinţilorii că vrea să înveţe carte. Intră la Sf. Sava, unde e celă mai bună şcolară alii luî Gh. La- zără, în loculu căruia ajunge în urmă şi profesoru. Heliade întemeiază societăţi politice, culturale, cum e de pildă Societatea Filarmonică, pe care a fondat’o împreună cu Câmpi- neanu. Elu deschide în Muntenia celu d’întâiii (Jiarii politică Cil- rierulii Românesc u, din care celu întâiăNo. apare la 1 Aprilie 1829, şi dureză până la 1848, şi apoi publicaţiunea literară Curierulii de anibe sexe, care merge dela 1837 până la 1841. La 1848 iea parte la revoluţie. Lasă în urmă-î scrieri multe şi diferite, scrie până şi fabule şi scrie până la morte (1872). Corbulu şi Vulpea. Jupânu corbulă câştigase Din negoţulu ce-apucase Unu bunu chilipiru de caşu Şi cu dînsu’n cîocu se duse P’uniî copacii), unde se puse Ca unu omu l’alu şeii sălaşii. Vulpea ca o jupânesă O cam şterge de pe-acasă, Şi eşise la primblare. Iar bunulii mirosu ce are Analele A. U. — Tom. XIV. — Memoriile Sect Literare. D’ici de colo o îndrepta Sub copaciu şi’n sus căti; «Jupâne Corbii, plecăciune! «O Domne, ce frumuseţe! «Ce pasere, ce minune ! «Ce dragii de pene măreţe!... «Dar n’are glasu; ce pecatu!» Corbulu îngâmfată în sine, Nici de cum nu-i veni bine Ca Vulpea să-lu socoleseă www.digibuc.ro 114 Ttt. D. SPEÎÎAtiŢI Do muţii, sau să mi-lu vorbescâ Că-i prostii la alu seu cântată. Lung1! gâtulu, căscă cioculu Şi ’ncepu a croncăi. Caşulu căclendu, Vulpea-aci, Cântăreţulu păli joculu. «Jupână Corbu, precum se vede, «Minte nu mai îţi lipsesce; «Şi fa bine de me crede, «Şi ’nvaţă, te folosesce; «Că de multă, forte de mul tu «Din punga coloră cc-ascultă «Linguşitorii trăescu.» Ciora privighetore. O dihanie de cioră Ce-i dedcse naiba ’n gânclă ! Să iea fulgi do alte paseri Să iasă la sboră cântândă 1 Iat’o împopoţonată Şi mereu se gutucsco, Ulubesna ’mpestriţată Răţoită bănănăesce. Ce nume să-şi dea acuma? Că e lucru însemnătoră! De la nume atârnă tote Şi trecută şi viitoru. Dar ciora de, e totu cioră Şi astu-fclu se socotea Nu-şi mai vedea de locu cioculu Şi trupulu nu-şi mai simţia. Se gândi cum s'o brodescă Şi să-şi cate vr’unu năşicu, Dar naşulu î-o da vr’unu nume Ce n’o plăti mai nimicu. llaide! singură să vadă In biserică de caşu Ş’alde popa ş’alde naşă, Ca să fie bine pace. Fără sfadă, fără price Româno disu ce şî-o (Jioe. Se numi privighetore, Păseruică cântăreţă, Unde cântă pe recore Scii colea de dimineţă. Şi sburâ de Lucuric Biata cioră când gândea Că cioroii oru s’o ţie De poetu şi paserea. Iese-acuma îngâmfată Şi la lume se arată Şi-ţi începe a cânta. La ’nccputu coţofenesă Glasulu şi-lu mai subţiază. Dar cc-i faci? că e totu ga! Ţipă «ga!» şi gaîresună; Păsările se adună, Ascultă,—aude gagâ! Să uită nu vede cioră, Dihania ’nebuncsce Cântă, cine-o mai opresce! «Sunt, elice, privighetore «Şi Dumnecleu mî-a datu darii; «Sunt pasere sburătore, «Care după lângă mine «Va (Jicc că nu cântu bine, «E mare mare măgarii.» www.digibuc.ro hABUlA ÎN GENERE ŞI EADUEIŞTli ROMANI ÎN SPECIE llâ Şi echo răspunde: «gării!» Paserile audii — gării. In tăcere o ascultă, Se apropie mai multă; Fic-eare o privesce. Fie-care îşi zăresce, Fulguleţulă, pana sa, Şi încetă ţio desbracâ, Scuipă ’n gură şi-apoi sborâ. Poetulă remâne ciorâ. Foile şi Cărbunele. Lâng’o lemnărie, unde sta grămadă Una peste alta reă amestecate Surcele şi aşchii, a securei pradă, Ţăndări şi g'ătege, doge răsturnate: D’orî-ce felă de lemne, mobile stricate, Ună groscioră cărbune cât nuca de mare, Dar viă, ardendă bine, căcţu d’întîmplare Din hîrbulă cu spuza saă chiar din lulea Unul şatenă care se ducea acasă Saă sâ-şî facă foculă, să-şi cate de masă, Saă cine mai scie ce trebă avea. Aci prea aprope, după drumă, nevoi Eraă nisce foi, Ală căroră stăpână Era ună jupână Meşteră spoitoră, Care spre repaosu capu ’şi rezemase Chiar pe lemnărie şi somnu-lă furase. — «Ce sortă te-aşteptă, sărmane cărbune! «Curândă te vei stinge şi negru tăciune «In dece minute bună n’a să mai fii «Decât pe perete să scrie cu tine «Şi să mânjerescâ care cum îi vine «Să facă la pozne dracii de copii. «Dar ce mai renume când m'aî ascultă «Eă să suflu ’n tine şi tu ’n lemnărie «Să te opresc! ţintă şi să ’ncepi a dă «Colea ună focă ţepenă! — Ce mai bărbăţie! «Ce nume ţi-aî face chiar în istorie! «Gazetele tote tare-ară bucinâ!» Multe ciopliture Şi sfărămăture www.digibuc.ro 116 l'tt. D. SPEfiAN’l'IA Foile ca Naiba astă-felă îî vorbiâ. Şi bietulă cărbune, ce nu se gândiâ, Licăriâ acuma mereu de trufie Şi de bucurie. N’apucă să clică fatalulă seu da Şi ’ncepu să sară sub iuţea suflare, Ce în şuerare ' Dreptu între surcele flacăra ’lă mână. S’aprinser' acestea, ş’apoî lemnăria Luâ focu întregă, vîlvorea se’ncinge, Sătulii e ’n pericolii şi megieşia Totă se deşteptă. Sorta ’ntregă a Troieî în spaimă aşteptă. Hei! acum veî elice C’alii nostru cărbune a c-ătatil să fie Forte mulţumită? Soraculă Pârlice! Plesnită în scânteie l’acea grozăvie De totă împărţită Cine-lă mai cunosce în foculă celă mare, Care şi mai tare îlă făcu cenuşe în vre-o ’ngliesuire? Peri fără nume, fără pomenire!... Şi foile iară cuprinse de focă Lăsate în locă D’ală loră jupână meşteră, care spăimîntată A fostă şi tulit’o din somnă deşteptată. Arseră şi ele Cu lemnă şi cu pele, Devenindă cenuşe fără de suflare. Iată-ve exemplu şi daţi ascultare Yoî care suflaţi certele civile Foî să nu mai fiţi. Şi voi june inimi, organe docile, Care dreptă cărbune la suflări serviţi. După sceleraţi Nu ve mai luaţi. www.digibuc.ro FABULA IN GENERE ŞI FARDLIŞTiI ROMÂNI lN SPECIE 117 Măceşulu si Florile. > } Ună măceşii ghimposă, sălbatică De prin locuri depărtate, Noduroşii, rîiosă, iernaticii, Smulsii de criveţe turbate, Aruncaţii într’o grădină, Avuţită, roditore, Vrea să prindă rădăcină Intre flori mirositore. Pirii avea pe lângă sine, Buruiană blestemată, Ce se ’ntinde în mii de vine încleştată, înţesată, Şi ţeranu ’nţelenesce, Ilii usucă şi-lu stîrpesce, Stinge ncmulă d’orî-ce flore, Suge suculii din livede: Fructă, legumă, abia vede Muncitorulii cu sudore. Astea toţi le sciu prea bine, Dar măceşu-î mărăcine, Sciţi că nu e de vr’o mană. Specula dar întru sine Să-şî dea nume cu pomană, (Ceea ce la dînsulii suvenire, Va să clică pomenire), pişe dar că e de viţa Trandafirilorii faimoşi, Să se bucure leliţa Şi flăcăii năzuroşî, îngâmfată d’a lui mărime, Ca unu semnă de nobilime Că se trage dela nodă Şi că simte, pătimesce, La folosă obştescă gândesce, îşi puse ş’ună of în codă Nodurosulă mărăcine Şi creolă ca-î stă prea bine. Of! încoce, of! încolo, Of! grădina resunâ. Floricele curiose Una p’alta se ’ntreba. — Trandafiră să fie, lele? -—Nu e trandafiră, surato. — Vai de noi de floricele! — Ce-O mai fi de noi, cumnato! — E măceşă lua-l’ar naiba, Viorelele strigară, E semnă reă că scaiulă, sgaiba, E selbătăcia ’n ţeră. — «Surori bune, dumnia-vostră Nu ve temeţi, şurăţelo: | Rugii, noi, din firea nostră, Şi noi facemă floricele ! Sunt d’o lege ’n astă ţeră De domnulă blagoslovită, La sporă mare ve invită Viţa mea de din afară — «Mei măceşe, măi măceşe, Măi spione, măi ploscaşe, Dă-ne pace şi te cară, Du-te dracului clin ţeră. Eşti ună procletă mărăcine, Nu ne aduci tu vre-ună bine. Pirulă ăla e rea piesă ! Unde apucă de ’ncuibeză Bagă nasulă, sfredelesce, Sapă loculă, găuresce, Dă-ne pace şi te cară, . Du-te dracului din 'ţeră !» Intr’acestea, iată vine Grădinarulă, se aşeze Binişoră pe mărăcine Şi ’ntre flori să-lă încuibeze. — «Nene, tată, grădinare, Ea gândesce-te mai bine, www.digibuc.ro 118 TH. D. SPERANŢIA La primejdia cea mare Ce-o să faci c’unu mărăcine?» Floricelele strigară Şi fierbinte se rugară: Ia astupă acea gropă ! Vin’ mai bine de ne-adapă. Dă la ciore pe roşcatulă Că ai să ne tragi păcatulă ! — «N’audiţî? Tacă-ve gura!» Strigă omulă supărată, Mie-mî trebue răsura: Voi nu sciţi a ţine sfată, E obrăznicie mare Să-mî (jiceţî curată şî-anume; «Grop’ astupă, grădinare, «Dă la draculă pe roşcatulă!» Mî-e ruşine şi de lume Să-mî strigaţi că tragă pecatulă Când eă iarna, totă vara, Di şi nopte asudeză Să v’adăpă, să ve lucreză, Cât m’a obosită povara. Eă voescă obştesculă bine Ş’a gradinei avuţie ; Eă sciă şi din mărăcine Să scotă flori cu măiestrie ! Altoi-voiă eă răsura Totă cu roze franţuzescî, Trandafiri împărătesei, Să ve tacă vouă gura!» — «Nene, tată, grădinare, Vecji primejdia cea mare. D’ar fi trandafiră totă merge, Ci vedemă ghimpose verge Ş’acelă of grozavă din codă Ce cu trandafiri se ’nodă!... Totă mai multe scie sătulă; E sentimentală spurcatulă Ş’oftătura luî rcă pute O’omă merge din bute ’n bute. Nu vecii pirulă ce ne-aduce? N’ar mai apuca s’apuce! E o prostă buriană, Şi se’ntinde pe poiană, Se prăsesce în grădină, Ne stinge din rădăcină! Ce-ţî vine cu avuţia? Lasă ’ncolo măestria, Curcitura, altoirea, Că totă lucru-şî are firea: Măceşulu e mărăcine Ciomăgosu şi plină de spine; FI or ea este iarăşi flore, Că dă spirtă, iar nu duhore, Pune-o în peptă,la capă, pe masă; Mărăcini nu pune ’n casă. Vorba, sciî de la părinţi, Lacrime versămă fierbinţi, Noi scimu rîvna înfocată, Scimă sudorea lăudată; Preţuimu sciinţa mare, Nene, tată, grădinare; Că măceşulă e ispită, E sămînţă de gâlcevă, De odihna cumplită: Vai de noi şi d’a ta slavă! Ţipă-lu peste gardă afară, Morgă dracului din ţeră. — «Floriloră, tăceţi acolo, Că ve daă cu sapa ’n capă. Amă făcute odată gropă Şi-acum cinstea voiă să-mi scapă. Ce-am făcută nu se desface; Pân’acum nu s’a mai dată Grădinară să ceră sfată De la flori. Şi daţi-mî pace!» Grădinarulă ostenită De atâta gură multă, Sapa iea, nu mai ascultă, Şi s’apucă de sădită. www.digibuc.ro FABULA IN GENERE ŞI FABULIŞTIÎ ROMÂNI ÎN SPECIE 119 Când totu ventulă de apusă Face-o vijelie mare, Unulu sapă şi plivesce, Altulu fructulă însutescc. Unii vîrtejii roteză tare, Şi măcaşulii sboră sus! Grădinare, grădinare, Vecii do piru a te feri, Că îţi face muncă mare; Fugă de of câtă vei trăi. Florilorii luaţi aminte: Flori nevinovate fiţi! Nu prea cereţi iar cuvinte, Că nu ’n tote nemeriţî! Peste capii ţi-lfi învîrtesce Ameţită ţi-lă resucesce, In bucăţi îlă împărţesce Şi la draculu ţi-lu trântesce... Şi’n grădină pace bună, Grădinarului Hori adună: Unulu sudă şi lucrcză, Altulu câmpului însmălteză,. 7. Grigorie Alexandrescu. (1812—1886.) Grigorie Alexandrescu s’a născută la Tîrgovişte. Avu de profosoră pe Eliade, la sf. Sava, şi apoi intră în armată, pe care o părăsi în curându pentru a îmbrăţoşa politica şi literatura. Alexandrescu a fostă poetă, a scrisă şi poesiî duiose, dar s’a făcută cunoscută prin satire şi fabule politice, în cari a reuşită atât de bine, că a fostă trimisă şi la închisore. In Gr. Alexandrescu se pare că numai sufletulă a trăită: avea minte şi inimă, iar materie, pungă, nu. A trăită şi a murită săracă. (1) Din fabulele lui Gr. Alexandrescu : (1) Cf. De la Vrancea, biografia lui Gr. Alexandrescu, in Revista Rouă, An. I, (1888, p, 172—176.) Ele f autul ă. In vremea de dcmultu dobitocele tote, De împeratulu Leu sătule, desgustate, îşi aleseră loru, Ună altă stăpânitoru, Pe domnulu elefantul cu nasulu învîrtitu, Puternică îndestulă, dar însă necioplită, Şi de capă tare, grosă, câtă vreţi să socotiţi. Insă ca să puteţi să vi-lă închipuiţi, www.digibuc.ro 120 TII. D. SPERANŢIA Me grăbescă să ve spui, O judecată-a lui. Noulă stăpânitoră, Câtă s’a orânduiţii, Puse ’n slujbă pe boi, Iar lupu mâncătoru Se făcu favorită, Şi Ministru la oî. Ve laşii să judecaţi Câţi miei fură mâncaţi Şi câte oî slutite De fiarele cumplite! In zadară facil strigare, Oile împovărate, Chipu nu e de scăpare, Şi plângeri necurmate, Ce vinii de pe la turme, Reulu nu potă să-lă curme. Lupulă dar îşi urmeză A sa nelegiuire, Căci de ce se lucreză Regele n’are scire Ba, câte lupulu spune, Le iea tote de bune. A! când o să ne vie O cji de bucurie, pi forte aşteptată Şi scumpă în nevoi, Ca să vedemă odată, Şi lupi mâncaţi de oî? — 0! Asta nu se pote; Dicu unia în lume: — Domnii mei, se potu tote, Deşi le spuiă dreptu glume. Apoi sciţi dumniavostră Că oia este prostă Şi că nădăjduesce Aceea ce doresce! Eu cu încredinţare Amu audiţii odată, La o turmă cam mare, O vorbă aşa ciudată. Dar cum poţi sci ce spune Oile între ele? . . . Pentru astă minune, Amii cuvintele mele. Acum să venimă iar la vorba începută: Vecjlendu bietele oi că tote o să piară, După lungi chibzuirî s’aleseră o sută, Şi merse la rege isbăvire să ceară. Regele sta ocolită d’o numerosă curte: Cerbii cu corne lungi, urşii cu code scurte, Alcătuia unu stată vrednică a fi privită. Ună berbece învăţată, ce scia să citescă, Se ’nlaţişă smerită, şi ’ncepu să vorbescă: «Ne rugăm ă să ne asculţi Rege strălucită! Şi să întorci spre noi mila Măriei tale. Starea în care ne aflămă e vrednică de jale, Pentru că domnulă Lupă, Ministru ce ne-ai dată, In locă de a ne păzi, de totă ne-a ’mpuţinată.» Domnulă Lupă, întrebată, «Stăpâne luminată! Răspunse cu glasă mare: Nici ună cuvîntă nu are: www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE Şl FABULlŞTl! ROMÂN! ÎN SPECIE 121 Când le-am năpăstuită? Când am scosu biruri grele? Dar prostimea ciudată Aşa e învăţată, Şi făr’ a sci ce cere Vrea ne-’ncetatu să sbiere.» Eu iau obicinuită, De oae câte-o piele, Măreţului Elefantă, după ce se gândesce, Dă de trei ori din capă, şi lupului vorbesce: «Ascultă, dice, şi iea aminte La ale nostre regesc! cuvinte. Câtă pentru o piele, trecă şi mergă, Fiind-că singură spui că a! dreptate. Dar pentru că astăcl! oea alergă La mila nostră, care multă pote, O iertă, de dăjdiî fie scutită. Ale eî plângeri voiă să le ascultă; Şi de cât pielea obicinuită Să nu poţi cere ună peră mai multă. Cu urechile lăsate, cu coda între piciore, Câinele tristă şi jalnică, mergea pe o cărare. După multă umbletă iată că-lă întâlnesce Ună măgară şi-lă opresce, —«Unde te duci? îî dice, Ce reă ţi-s’a ’ntîmplată? sci! par’că te-a ploată, Aşa sta! de mâhnită.)) —«Dar, sunt nemulţumită, La împeratulă Leă în slujbă m’am aliată : Insă purtarea lui, . De e slobodă să o spui, M’a silită în sfîrşită, să fugă să-lă părăsescă. Acum caută altă stăpână, bună, unde să-lă găsescă?» — «Numai d’atâtu te plângi? măgarulă întrebă, Stăpânulă l’aî găsită, îlă vedî, de faţă stă. Vino numai decât la mine să te bag!: Eu îţi făgăduescă Nu reă să te hrăncscă Inimică n’o să lucrez!, nici grijă n’o să tragi.» Câinele şi Măgar ui ii. www.digibuc.ro 122 TH. D. SPERANŢIA La propunerea sa câinele î-a răspunsă : «Ascultă-me, să-ţî spună : E reu a fi supusă La orî-care tirană ; dar slugă la măgară E maî umilitoră şi încă mai amară.» Boulu si Yitelulu. } ) Ună boă ca toţi boii, puţină la simţire In cailele nostre de sortă-ajutată Şi decât toţi fraţii maî cu osebire Dobândi ’n cireclă ună postă însemnată. —Ună boă în postă mare ? — dreptă cam ciudată vine, Dar asta se ’ntîmplă în orî-care locă. Decât multă minte sciă că e maî bine Să aî tot-d’a’una ună dramă de norocă. Aşa d’a vieţeî veselă schimbare, Cum şi de mândrie boulă stăpânită, Se credea că este decât toţî maî mare Şi cu dînsulă nimenî nu e potrivită. Viţelulă atuncea plină de bucurie, Aucjinclă că unchiulă s’a făcută boeră, Că are clăî multe şi livet,lî o mie ; «Me ducă, clise ’nclată, niţelă fină să-î ceru.» Făr’a pierde vreme viţelulă pornesce, Ajunge Ia unchiulă, cercă a intra; Dar pe locă o slugă vine de-lu opresce : «Acum dorme, clise, nu-lă potă supăra.» — «Acum dorme ? ce felă ! pentru ’ntâia dată După prâncjă se dormă ! obiceiulă luî Era să nu şecjă cliua nicî odată. Astă somnă nu-mî prea place, şi o să î-o spuî.» — «Ba să-ţî caăţî treba, că mănâncî trântelă; S’a schimbată boerulă, nu e cum îlă sciî. Trebue înainte-î să mergi cu sfială, Priimită în casă dacă vreî să fii.» La o mojicie atâta de mare Viţelulă răspunse că va aclăsla. www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE Şl FABDLIŞT1Î ROMÂNI ÎN Sl'ECIE 123 Dar unchiulă se scolă, plecă la plimbare, Pe lângă elă trece făr’a se uita. 3 Cu mâhnire tote băiatulă le vede, Insă socotesce că unchiu-a orbită; Căci fără îndoială nu putea a crede Că buna sa rudă să-lu fi ocolită. A doua di iarăşi, prea de dimineţă Să-î găsescă vreme la dînsulu veni; O slugă ce-afară îlă vede că ’ngheţă, Ca să-î iacă bine de elu pomeni. — «Boerule, clise, aşteptă afară Ruda dumi-tale, alu domneî vaci fiu.» — «Cine, a mea rudă? mergi de-lu dă pe scară N’am ast-felu de rude şi nici voiu să-lu sciu.» Şorecile şi Pisica] Unu şorice de nemu, şî-anume Ratonă, Ce fusese crescută sub pată la pensionă. Şi care în sfîrşită, după ună nobilă plană, Petrecea retrasă într’ună vecliiă parmezană, întâlni într’o di, pe cliiră Pisicovicî, Cotoiă care avea bună nume ’ntre pisici. Cum că domnulă Ratonă îndată s’a gătită Să o iea la picioră, nu e de îndoită. Dar smerilulă cotoiă, cu ochii în pămîntă Cu capu ’ntre urechi, cu ună aeră de slîntă, începu a strigă:— «De ce fugi, domnulă meă ? «Nu cum-va îţî facă reă ? Nu cum-va te gonescă ? «Binele şoricescă, câtă de multă îlă dorescă, «Şi câtă îinî eşti de scumpă, o scie Dumnedeă! «Cunoscă ce reutăţî v’aă făcută fraţii mei, «Şi că aveţi cuvîntă să ve plângeţi de eî. «Dar eă nu sunt cum credî; căci chiar asupra loră «Veniamă să ve slujescă, de vreţi ună ajutoră. «Eă carne nu mănâncă; ba încă socotescă «De va vre Dumnedeă, să mo călugărcscă.» La ăstă frumosă cuvîntă, Ratonă înduplecată, Vedendă că Dumnedeă de martură e luată, www.digibuc.ro 124 TH. D. SPERANŢIA. Işî ceru iertăciune, şi-lu pofti a veni Cu nemulă şoricescă a se ’nprieteni. Ilă duse pe la toţi, şi-lu înfăţişă Ca unu prietenu bună, ce norocă le dă. Se fi vedută la eî jocuri de veselii! Căci şoreciî credă multă la fisionomiî. Ş’acestă străinii atâtă de cinstiţii Nu le ’nfăţişa nimicii de bănuită. Dar într’o tli, când toţi îî dederă unu baiu, După ce refuză şi limbi şi caşcavală, Dicendă că e în postii şi nu pote mânca, Pe prietenii seî, ceru a-î îmbrăţişa. Ce felii de ’mbrăţişărî! ce felii de sărutări! Pe câţi gura punea îndată îî jertlia, In cât abia doi trei cu fuga au scăpată. Cotoiulă celă smerită Este omulă ipocrită. Câinele şi Căţel ulii. — «Câtă îmi sunt de urîte unele dobitoce, «Cum —lupii, urşii, leii şi alte câte-va, «Care credă despre sine că preţuescă ceva ! «De se tragă din nemă mare «Asta e o ’ntîmplare : «Şi eă pote sunt nobilă, dar s’o arătă nu-mî place. «Omenii spună adesea că în ţerî civilisate «Este egalitate. «Tote iaă o schimbare şi lumea se cioplesce, «Numai pe noi mândria nu ne mai părăsesce! «Câtă pentru mine unulă, fiesce cine scie, «C'o am de bucurie, «Când totă lighiona măcară şi cea mai prostă «Câine sadea, îmi c,Uce, iar nu domnia-vostră.» Aşa vorbia deunăclî cu ună boă ore-care Samsonă, dulăă de curte, ce latră forte tare. Căţclulă Samuraclie, ce şedea la o parte Ca simplu privitoră, www.digibuc.ro fabula în genere şi fabuuştiî români în specie 12 Auijindă vorba lorii Şi că nu aii mândrie, nici capricii deşarte, Se apropie îndată Să-şî arate iubirea ce are pentru eî. — «Gândirea vostră, dise, îmi pare minunată «Şi simţimîntulii vostru îlă cinstescii, fraţii mei.» — «Noi fraţii tei ! ? răspunse Samsonii plinii de mânie: «Noi, fraţii tei, potae ! « O să-ţi dăm ii o bătae «Care s’o pomenesci! «Cunosc! tu cine suntemii, şi ţi se cade ţie, «Lichea neruşinată, astă-felă să ne vorbesci?» — «Dar diceaţi...» — «Şi ce-ţi pasă? Te întrebă eu ce diceamă «Adevărată vorbiamă, «Că nu iubescă mândria, şi că urăscă pe lei, «Că voiă egalitate, dar nu pentru căţei!» Acesta între noi adese o vedemă, Şi numai cu cei mari egalitate vremă. Toporulu şi Pădurea. Minuni în vremea nostră'nu vedă a se mai face, Dar că vorbia odată lemne şi dobitoce, Nu rămâne îndoială; pentru că de nu ar li, Nici nu s’ar povesti. Şi caii lui Ahil, care proorocea, Negreşită c’aă fostă, do vreme ce-lă trăgea. Intîmplarea ce gciă şi voiă s’o povestescă, Mi-a spus’o ună bătrână pe care îlă cinstescă, Şi caro-mi elicea Că elă-o scia Dela strămoşii lui, Care strămoşi ai lui cjicea că şi ei o sciă Dela ună altă strămoşă ce nu mai este viă, Şi pai cărui strămoşi, c}eă nu potă să vi-î spui. Intr’o pădure veche, în ce locă nu ne pasă, Ună ţărână se dusese să-şi ia lemne de casă. www.digibuc.ro 126 Mi. fi. spehamţia. Trebue să sciţi, însă, şi potu să dau dovadă Că pe vremea aceea toporulu n’avea codă. Astu-felu se începu tote: vremea deseverşasce, Ori-ce inventă omulu şi orî-ce duhulii nasce. Aşa ţeranulu nostru numai cu fieru ’n mână începu să sluţescă pădurea cea bătrână. Tufanî, paltenî, ghindarî se îngroziră forte: — «Tristă veste, prieteni, să ne gătimu de morte,» începură să clică; «toporulti e aprope, In fundulu-uneî sobe, ţeranu-o să ne îngrope !» — «E vre-unulu d’ai noştri cu ei să le ajute?» Dise-unu sţejaru mare, ce avea ani trei sute, Şi care era singură ceva mai la o parte, — «Nu» — «Aşa, fi-ţi în pace; astă-dată avcrnă parte: Toporulu şi ţeranulu n’o să isbutescă, Decât să ostenescă.» Stej arulă avu dreptate: După multă silinţă, cercări îndelungate, Dând în drepta şi ’n stânga, cu puţină sporire, Ţeranulu să întorse fără isbutire; Dar când avu toporulu o codă de lemnii tare, Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare. Istoria acesta, de-o fi adevărată, îmi pare că arată Că ’n fie-care ţeră Cele mai multe rele nu vină de pe afară, Nu le aducă străinii; ci ni le face tote, Unu pămîntenu d’aî noştri, o rudă sau unu frate. 8. C. V. CarptL (1838 - 1880.) Despre Costache Carpu nu s’a scrisu nimicii până acuma, de aceea noi voinu da ceva mai multe amănunte decât asupra altoru scriitori cunoscuţi, pentru că şi Costache Carpu merită să fie cunoscuţii. Costache Vasile Carpu, de nemu de boerî vechi din Moldova, fi ulii lui Vasile Costinii Carpu şi a Ecaterinei, născută Enache Dano, s’a născuţii la 1838, în Iaşi. www.digibuc.ro CABtîLA tN GENERE ŞI FAfiULlŞTlt ROMÂNÎ ÎN SPECIE 127 Pe la 1841 saă 1842 Vasile Cârpă, tatălă, face o călătorie la Constantinopolă, de unde nu se maî întorce: se crede că ar fi fostă ucisă. Vasile Carpu a ocupaţii una din funcţiunile Tribunalului din Iasî. i Costache Carpu, fiulă, a învăţaţii carte maî întâi cu guvernorî francezi în familie, apoi trecu în pensionatului particularii Ilaivas; în urmă — înaintea plecării tatălui său la Costantinopolă — Costache Carpu a fostu aşezată, împreună cu fratele său celui maî mare Anastase, la şcola reală din Cernăuţi, unde urmă cursului, dar nu putu isprăvi din causa lipsei de mijloce, în care rămăsese mama sa după plecarea tatălui. So întorse deci împreună cu fratele său în ţeră, unde elă, Con- stantină, mai urmă la învăţătură la Academia Mihăilenă din Iaşi şi în urmă în pensionatulă lui Frey totă în Iaşi. C. V. Cârpă moşteni, după mortea mamei sale, moşia Brătulesciî din jud. Romană, în coproprietate cu fratele seă Anastase, căruia cu încetulă îi cedă partea sa pentru valore în numerară. După vinderea moşiei, şi mai alesă după isprăvirea baniloră, care se roalisă cu cea maî mare uşurinţă, C. V. Cârpă ocupă în maî multe rîndurî funcţiunea de sub-prefectă şi judecătoră de pace. De talentulă seă de scriitoră saă fabulistă nu prea voia să ţină olă semă şi scria maî cu semă când n’avea ce face, de pildă când nu era în slujbă, ori n’avea bani; de aceea nici nu voia să publice nimică, până când nu-lă înduplecă fratele seă Anastase. C. V. Cârpă era un omă care nu se îngrijia de clina de mâne. îi plăcea să trăiască bine, însă. Elă a murită la 1880, în Iaşi, şi a murită săracă, lăsândă în • urmă vr’o patru copii. Scrierile lui sunt: 1. O colecţie de fabule tipărite în 1866, în Iaşi, tipografia Adolf Berman, într’ună volumă întitulată: Mici încercări de Poesie care cuprinde fabulele: Fluturată şi Albina, Melulu şi Edita, Momită şi Vulpea, Ţinţarulu şi Armăsarulu, Cocorele şi Ciora, Vulpea înşelată, Nour ulii şi Valea, Leulu şi miniştrii sci, Bursuculu www.digibuc.ro 128 *rtt. b. sI’ekanţia avarii, Cheia vieţii, Timpulu şi Amorulu, Morlea şi Pustniculu, Greerulu şi Furnica (imitaţie după La Fontaine), M&rtea şi Lem- nar ulu (imitaţie după Esopu şi La Fontaine), 2. Boerulu şi Rezăşulu, scriere pentru teatru, tipărită la 1873, în tipografia Th. Balasan în Iaşi. 3. Fabule, o a doua ediţie corectată şi adăugită. Tipografia Th. Codrescu. Iaşi 1880. In acestu volumu, dedicată luî Mih. Ko- gălniceanu, sunt adaose următorele fabule: Boii filologi, Vullu- rulii cădutu, Chiţigoiulu şi Cocora, Lăstunul cu coda de Păună, Lupulii liberală, Sătenii şi Cânele, Bivolulu prefectu, Ceoricii şi Mâţa, Veveriţa şi Ariciulu, Gaiţa şi Bufna, Asinulu primară, Păstorulu şi Oile, Şopârla şi Culbeculu, Cânele şi Şoldanulu, Dra- culu şi Muerea, Inima şi Ochii; Amorulu, Zulia şi Nebunia; Reulu si Eternitatea, Omulu si Povestea, Brosca si Boidu (inii- taţie din Esopu după La F’ontaine.) Din fabulele lui Const. V. Carpu: 'Catârulu şi Boii. Unu catârii latatii pe drumuri, crescută în of şi în vai, De lungii timpii, cu desplăcere, trăia între nisce cai. Respinsă de toţi cu asprime, fomea, setea îlă uscâ; Paele de prin gunoie, le pupă şi le mânca. Posomorită ca o bufnă, greoiă, necioplită şi slută, Era totă diulica mereă brâncită şi bătută. Une ori, curgendă ca ploea, pe biata spinarea sa, Câte trei şi patru sute de copite numeri. Altă dată pe sub cumpătă, făccndă caii toţi complotă, îlă lua gonindă la vale, până ce cădea în botă. Nu se audia în urmă-î decât «jnapă» şi iară «jnapă.» In fine, sătulă o dată, luă şi elfi lumea ’n capă. Porni dar, în turburare, ameninţată cum era, Peste văi, peste ponore, blestemândă ursita sa. Aşa mergendă totă o fugă, şi cu ochii înapoi, Nimeri din întîmplare în ună cârdă mare de bol. Aici lucru de mirare! celă bătută şi alungată Este primită cu plăcere, găzduită şi ’mbrăţoşată: www.digibuc.ro ^AfilÎLA. }N GENERE ŞI FARULIŞTlî ROMÂNI ÎN StEClE i2â Abia a păşită hotarulă, toţi îi clicii: «me rogă, poftimu; « Suntem ă boi în ţera nostră, ele lungii timpii noi vă dorim ii.» Iată cum elă de o dată dă chiorîşă peste norocă: O pace ne-întreruptă domina în acestă locă. De păşunea cea mai bună elu aici se bucură, Cerea una, primia două, şi flămândă nu mai eră. începu catârulă nostru, totă nutrită şi desmierdată, Nu sciă cum, dar să ghicescă pe ce pămentă a călcată. Ce vă pare! de o dată, să-lă vedeţi pretenţiosă, Plină de tone şi de nazuri pe celă din gunoie scosă: Nu-î plăcea mai multă mâncarea: fânulă era prea uscată; Erba îi părea amară şi ovăzulă afumată. Pe boi îi numiâ sălbateci, mişei, trândavi, idioţi. Respingea pe fie-care, şi despreţuiâ pe toţi, Fantasii ne autjite, şi ocări peste ocări, Care se prefacă în urmă în brutale maltratări. A lui veche suferinţă pe ei acum o vărsă; Cum a fostă tratată odată nu putea de locă uită. Eraă siliţi boii noştri să sufere acestă chină, % In a loră proprie ţeră dela ună catâră străină, Care abia eri venise golă, flămândă, ameninţată, Şi astădi îşi însuşise deja ună dreptă autocrată. 0 voce de libertate mereă însă le (jicea: Daţi în brânci din ţera vostră, dar curajulă le lipsiâ. Iată că din întîmplare pe aici trece ună cală. Vedendă atâta tristeţă, acestă nobilă animală Vroesce să scie caăsa: — Ce aveţi dragiloră mei? îi întrebă elă îndată. — Ce să avemă? răspundă ei: O fiară cotropitore, ună sugrumătoră de boi, Ună lcă cruntă, celă mai teribilă s’a aruncată între noi. — Cum se pote! (jice calulă; şi de lungă timpă acestă leă A intrată în ţera vostră? aşi dori să-lă vedă şi eă. Dar când vede, oh! ce vede! lucru curiosă de totă! Pe catârulă miserabilă! pe catârulă idiotă! — «Adeveră, urmeză calulă, ună proverbă a declarată! «Că în a orbiloră ţeră chiorulă este împerată.» Calulit şi Momită. O momiţă ostenită încetă la delă să suia; Ună cală vis-â-vis la vale repede se scobora. Analele A, R.— Tom. XIV. — Memoriile Secţ- Literare. 9 www.digibuc.ro 130 TH. D. fei’EftANŢlA — Ce norocă, elice momiţa, stăi, te rogă, niţelă pe locă; Te vădă june, făcuţii bine, vioiă, ageră, plină de focă. Vecjî cât sunt de obosită, am cădutu acum de totu: Ia-mă, te rogu, în spinare, căci îţi jură că nu mai potă. — Unde mergi ? întrebă calulă. — Mergă în sus, iubitulă meu, — Şi eti mergu, în jos, la vale; aşa dar cum să te iau? Dacă am ave o cale, bucurosă eu te-aşă luă. Adio, dragă momiţă, te rogu nu te supără. — Sciî ce? mergu şi eu la vale, mi-am schimbată planulă acum; Mai bine mă- ducă ori unde decât să rămâiă în drumă. — Atunci săi iute pe mine, căci n’am timpă de aşteptată. — Iată-mă-să elice momiţa. Dar abia s’a aşezată; Abia pe frîă a pusă laba: Stânga ’n prejură! strigă ea, Marş la delă spre casa mea! — Cum! dar eă mă ducă la vale, mi se pare că ţi-am spusă, ţ)ice calulă fără voe, ridicândă capulă în sus. — Ce mi-ai spusă nu mai ţiă minte: Aşa este chefulă meă. Iată frîulă, iată biciulu; mergi acum unde-ţi (}ică eă. Să-ţi fie de lecţiune, cală nebună şi dobitocii: «Ce folosă că ai capă mare, dacă n’ai creeri de locă.» Mulţi creduli îşi pună ei însuşi sub frîă capetele loră; Nu uitaţi că libertatea este celă mai scumpă odoră! Ţeranulu şi Vulpea. Ună ţărână odată, umblândă prin câmpie, Zăresce figura unui animală, Ce abia eşise din o visunie, Stândă, ca o nălucă, singurelă pe mală: Puişoră de vulpe încă fără dinţi, Străină de părinţi. Muma lui sărmana nu de multă perise, Din caăsa maniei unui venătoră: Şi elă, rămasă singură, afară eşise Cerendă ajutoră. . Avea o figură multă atr&gătore; Părulu roşă ca foculă strălucea pe elă, www.digibuc.ro i'AbtJLA ÎN GFNERE ŞI FABUL1ŞTIÎ ROMANI ÎN SPECIE I3i Cu doi ochi ca doue flăcări arcjetore, Şi blândii, totii odată, ca unii meluşelii. Ilii luă ţeranulii cu scopii ca să-lii crescă: Am să-lii ducii acasă cjice’n gândulii şeii; Incă-î crudii sermanulii, pote să trăiască Fără să cunoscă năravulii celii reii. Copiii, acasă, numai ce-lii vedură începu cu dînsulii a se desfăta: Rupea de la gură Câte-o bucăţică şi mereu îî da. Dar proverbulii cjice : spinulii, pân’ nu cresce, Nu se desvelesce. Abia luna trece; o găină sboră Ţipendii din poiată, şi mai mulţi vecini Se plângii, tot-deodată, pentru prima oră, Că nu daii de urma mai multorii găini. In nedumerire este fie-care, începu să urmeze sfecli şi bătălii; Nu vecii în totii loculii decât întristare, Femei desolate şi poieţî pustii. Ce pote să fie? De locii nu se scie Secretulii ca fumulu, ca argintulii viii Fuge, se strecoră, neveclutii se face. Toţi sunt în eroro : Cele mal ghibace, Babe vrăjitore, Nici ele nu sciţi. Mal deştepţi copiii, însă observase, Că de unii timpii vulpea se totii furişa ; Că mal mulţii cu dînşil nu şedea la masă Şi că totii-d’a-una sătulă era. Umblândii, într’o seră, singurii prin grădină, Ţeranulii ochindii : Zcresce, sub tufe, o mică lumină, Sau, clicendii mal bine, doi ochi strălucindii. www.digibuc.ro TU. D. SPERAk'fl Merge mai aprope, dar ghiciţi ce vede ? O ticăloşie ! Cine pote crede ! Mica nostră vulpe, îmbrăcată’n roşii, Pieptănă cu dinţii pe unu bieţii cocoşii. Furioşii ţeranulu, pune pe ea mâna, De urechi începe a o scutură, A-i da cu prăjina Ş’a o blestemă: Lipsesci, dela mine, viespe veninosă, In locu să făcu bine, mi-am făcuta unu refi. In zadaru sunt tote Eşti o ticălosă, Numai mortea pote Să te despărţescă de năravulu teu. Rana din nascere nu se lecuescc, Cu încredinţare a cjisu cine-va, Ce ese din mîţă totu şoricu pândesce; Lupul a perula schimbă, dar năravulu ba. Twtarulu si Armăsarului. 9 y y Câtu a ţinutu iarna golă, Unu ţînţarh slăbită de bolă Ce so duse în ospitalu ; Cum simţi ceva căldura, începu să facă gură Pe spinarea unui cala. Nu trecu o di deplină Ca să iasă la lumină Ţînţarulfi înstrăinata ; Abia numai apăruse Şi nuvela străbătuse Deja dincolo de sata. Unu cocoşu umflatu în pene, Ce din prospeta, nota-beno, Acolo primara era — Rea de lucru, buna de gură, Ca să facă o bravură, începu a publică, Crăinicinda în gura mare, Ca unu lucru de mirare, Că unb ţînţard înviata, In ajunul a primăverei, Serbânda diua deşteptărei, Pe unb calu I’aa sgâriata. Nuvela încă fierbinte, Sburânda mereu înainte, Domnuia câne, sub-prefcctfi, Audinda în a sa plasă Ce scandalfi se întîmplase, Acolo merge directa. Şi făcenda, în fuga mare, O formală constatare, www.digibuc.ro FABULA. ÎN GENERE ŞI FABULIŞTIÎ ROMÂNI ÎN SPECIE 133 Cu martori şi cu doprosă ; Numai ce se ’ncredinţeză, Prefectureî avanseză Acestu raportă fabuloşii : Că astădî în a mea plasă, Pe unii călii celă maî ele rasă, Unii ţînţarii din cerii picaţii; Apucându-lii de spinare, Cu furia cea maî mare, In trei locuri l’a muşcaţii. Prefectura întărtată, Făcendă cunoscută îndată Ministerului internă ; O depeşă sburătore Scurtă şi coprimletore Vîră foculă în guvernă. Taurulă prefectă se plânge Că ună hoţă lacomă de sânge, Ună ţînţară — bandită, scăpată Astăcjî de la închisdre, Princjcndă ună cală la strîmtore, De pele l’a desbrăcată: Şi fiindă maltratată forte Nu-î departe nici de morte. Lupulu, patriotă fierbinte, Şi ministru preşedinte, Forte s’a scandalisată; Părăsindă loculă îndată, Cu inima tulburată, Merge repede la sfată. Iar în urmă decât tote, Membrii au găsit cu cale Să vestcscă, cine pote, Şi înalt — Măriei sale: Lupulă, urcândă vocea sa, Leului elice aşa; -— Datoria nostră cere Ca ministru cu durere Pentru ţera ce servimă; După regulele nostre, Să spunemă Măriei Vostre De-a meruntulă totă ce scinuu Iată dar că anarhie A ajunsă la noi să fie Intr’ună gradă nesuferită! Mişeliî ne au elite, Crudimî cele maî cumplite Ne încetată se comită. Diua mare boţii pradă: Precum astădî, dreptă dovadă, Ună rezbelnică cruntă ţînţară, Prebejindă la o câmpie A mâncată din herghelie Celă mai mândru armăsară! — Cum se pote! ţera nostră? Strigă leulă furiosă. — Chiar aşa Măria Vostră, Şi făţişă nu pe din dosă. A lipsită frica din ţera; Sunteţi bună din calo-afară, Indrăsnescă să ve spună eă: Şi dacă, şi astă dată, Va fi fapta tolerată Vomă păţi încă maî reă. — Mii de bombe! leulă strigă: Merită de viă să-lă frigă. Do când lumea me ascultă, O asemene insultă încă nu am suferită! Şi dar trimetc îndată A nostră bravă armată Să-lă ridice pe bandită. www.digibuc.ro 134 TH. D. SPERANŢIA. Un regimentă de albine, Din câmpiile vecine, îlă aducă legată pe susă. Strigă leulă înc’odată, Din picioră pornindă să bată, încă nu ni l’aă adusă? — Iată-lă domne! lupulă elice. Leulu, cât pe ce să pice, Plecă capulă spre fugariu. Şi, privindă cu nerăbdare, După multă căutare, Abia zări unu ţînţară. Ciudatu lucru se ivesce! N’am văzută, leulu gândesce, Mal bicisnică animală; Şi zîmbindă porni să cjică: — O fiinţă aşa mică Pote învinge ună cală? — Me iertaţi, lupulă urmeză, Ţera nostră adopteză Diferite seminţirî: Deşi mică şi miserabilă, Este elă însă capabilă De maî mari blestemăţii. Acestă soiă rară se găsesce, Aci scade, aci cresce; Se dă tumba şi pe locă, Din ţînţară devine taură, Avândă codă de balaură, Şi gură cu dinţi de focă. In elă stă o greutate D’ună cântară şi jumătate. Vă pare exorbitantă? Dar acesta când s’aprinde, Când se umflă şi se ’ntinilc, înghite ş’unu elefantă! — Ce răspunsă îmi vei da mie? Strigă Leulă cu mânie, Observândă pe acusată, Deşi pari o slăbătură, Dar după căutătură, Par’că ai fi vinovată. Ţînţăraşulă, mortă de frică, începu scîncindă să Din fabulele luî D. Bolintineanu : Leulu mortu şi MăgaruliX. Abătută de bolă, leulu sta pe vale, Resuflândă abia. Taurulă, mistreţulă, l’aă vedutu în cale Unde elă era. Eî resbună asupra-î o insultă veche, Şi ’n piciore calcă corpu-i maestosă. Când vine măgarulă falnică în ureche Vede leulă josă, Fără apărare, elă se sumeţesce, îi lovesce capulă cu picioru-î lată. Leulă care more astă-felă le vorbesce ; — «Când ceî tar ipe mine adi m’aă înfruntată «De multe ori, «Am gemută eă tare; «Dar să suferă răulă ce-mi faci tu, măgare, «E să moră acuma chiar de doue ori.» Pe acelă ce cade dintr’o demnitate Astă l'elă totă mişelulă vine şi îlă bate. 14. Vasile Alecsandri. (1821 —1890.) Vasile Alecsandri s’a născută la Bacăă, şi a murită la Mircesci. Elă e destulă de bine cunoscută, de aceea ne oprimă a spune alta decât că printre poesiî a scrisă şi fabule. Din fabulele luî V. Alecsandri: Cur cile. Nisce curci îmbătrânite, Gârbovite şi sbârlite Staă sub şură tremurândă; Si privindă cu pismuire www.digibuc.ro FAfeCLA. ÎN GENERE Şl FABDLIŞTIÎ UOMÂNÎ In fePEtlE 145 A porumbiloră iubire, Dicea totă aşa pe rîndă: «Eleî, soro ! eleî, frate ! «Aşa pasări desfrânate «Mai vetjut’aţi încă voi ? «Ian priviţi, o ! suriore ! «Cum se drăgostescă la sore «Făr’a le păsa de noi ! «Nu le-î frică «De nimică. «N’aă ruşine nici de cum! «Aii nu sciă c’ală nostru nume «Onorată de toţi e ’n lume, «Că drepţii pilde noi acum... — «Vai acum sunteţi bătrâne, Le respuns’atuncî unu câine, «Vai, acum sunteţi sbârcite «Gârbovite şi sluţite «Voi de ciudă, voi de ură, «Staţi cobindă acum sub şură, «Clevetindă cu pismuire «A porumbiloru iubire, «Căci de mulţii v’aţi trăită traiulă « V’aţî mâncată de multă mălaiulă, «Ş’acum tote la ună locă «Nu plătiţi nici ună potrocă !» 15. Gheorghe Sion. G. Sion s’a născută pe la 1830 la Ilîrşova (Moldova) şi a mu- rită la 1 Octobre 1892 în Bucurescî. A fostă membru ală Acade- miei Române. A scrisă şi fabule. G. Sion a încetată din vieţă toc- mai în momentulă când aceste rîndurî se compuneaă la tipografie. Din fabulele lui Sion: Trepte de scară. Vrabia odată prinde ună gândacă. Elă atunce strigă: «Nici ună răă nu-ţl facă; «De ce voesci dară a mă omorî?» Vrabia răspunde: «Taci, şi nu vorbi. «Nu e trebuinţă lucrulă să-ţi esplică: «Veţli, eă sunt mai mare, iară tu mai mică.» Uleulă odată prinde-ună vrăbioiă. Elă atunce strigă: «Nici ună reă nu-ţî voiă. «De ce voesci dară a me sfîşia?» Uleulă răspunde: «Asta-i treba mea. . «Nu e trebuinţă lucrulă să-ţi esplică: «VedI, eă sunt mai mare, iară tu mai mică.» Vulturulă apucă uleulă din sboră. Elă atunce strigă: «De ce vrei să moră? Analele A. Ii. — Tom, XIV, — Memoriile Secţ. Literare. 1 0 www.digibuc.ro 146 !rii. b. SperanţiA. «De când sunt pe lume nu ţî-am făcută răă.» Vulturulă răspunde: «Asta-î placulă meu. «Nu am trebuinţă ca să-ţî maî esplică: «Vedi, eu sunt maî mare, iară tu maî micii.» Unu omă dă cu puşca: Vulturulu din norî Cade jos şi strigă: «De ce mă omorî? «Nicî unu mielă din turmă nu ţî-am răpită eu.» Omulă îî răspunde: «Asta-î gustulă meu. «Nu e trebuinţă lucrulă să-ţî esplică: «Vecjî, eu sunt maî mare, iară tu maî micii.» Mortea dă cu cosa într’ună muritorii. Elii atuncea strigă: «De ce vreî să morii? «Ce nu mergî la alţiî cariî te dorescă?» Mortea îî răspunde: «Aşa eu voescă. «Nu e trebuinţă lucrulu să-ţî esplicu: . «Omulu celă maî mare pentru mine-î micii.» Doî Stigleţî. Unu bătrână stiglete se prinsese ’n plasă, Celu care-lă prinsese îlă aduce ’n casă. îl ii iea de-aripiore cu chipă delicată; Intr’o colivie îî dă de mâncată Seminţe mărunte, ină, meî, apă bună, Şi c’ună altă stiglete june-lă împreună. Iat’o ’n sclavie, biată păsărea! Adio câmpia care îî plăcea! Dintr’ună colţă într’altulă strimta închisore Elă mereă o cercă, vrendă să se strecore; Dar dă totă de gratiî care-lă ţină în locă! Şi mereă revarsă dorulă săă cu focă; «Aşa dar aicea o să moră, vaî mie! «N’o să maî am voie să sboră pe câmpie!...» Camaradulă june, care-a fostă născută Chiar în colivie şi n’a cunoscută Viaţa de câmpie, se înduioşază. Şi maî lângă dînsulă vine de s’aşăză «Ce aî? îlă întrebă. Ce te întristezi? Saă nu aî de tote aici unde şeilî ? www.digibuc.ro FABULA în genele şi Fabuliştiî romani în specie iii Totu deauna, dragă, aici ni se pune Apă şi mâncare, prospete şi bune. Apoi eu, din parte-mi mă voi îngriji Ori şi ce a-ţi face spre a me iubi. Dorulu, suferinţa, audu că s’alină Când iubirea dulce inimele ’mbină. Nu-ţi întorce gândulă spre câmpii mereu, Audu că acolo traiulu e mai ren. Ninsori, ploi şi grindini, păsările ’ngheţă; Vinderei şi ulei ieau dulcea vieţă. Liniştea nici noptea nu o potă gusta; Abia închidă ochii spre a dormită, Şi fără de veste chiar din cuibu le-apucă Cucuveua care umblă ca nălucă. Astu-felu de vieţă este chină curată; Cine o doresce este fermecaţii. Crede-me, aicea este mulţii mai bine. . Dar de ce taci astă-felă, scumpulii meu vecine? Dac’ai soi, cât te adori! eu! Cum aş vre totii veselă să te vădă mereu!)) — «Ah! elice captivulă, a mea veselie S’a dusă cu vieţa ce-avoamă pe câmpie! Să mai fiă ferice eă nu voiă pute Fără să recapătă libertatea mea.)) Tîntarulu si Taurulii. y ) ) Pe cornulă unui taură, ună mică ţînţară odată, Punendu-se, îi dice cu vocea-î îngânată : «De cum-va corpulă meă, Ţi s’o părea prea greă, Sunt gata să te lasă, Aiurea să-mi cată pasă.» Iară taurulă răspunde : «Iţi forte mulţămescă ; Dar de a ta povară eă nici nu me simţescă.» Când omulă îşi dă aeră do importanţă ’n lume, Ajunge ca ţînţarulă, obiectă de rîsă şi glume. www.digibuc.ro 148 tu. b. SfERAHtlA Cocoşulu şi Rubinulu. Unii cocoşii scurmându, Nutrimentii cătându, Află unii rubinii Lucitorii şi finii. Cercă a-lii sfarmă, Cercă a-lii mânca. Dar orî-cât ciocniâ Toţii nu reuşiâ. Atunci mânioşii Ilii trântesce jos, ţlicendă : «ce pecată, Că nu-î de mâncaţii ! Nu sciii ce gustii aii Omenii ce daii Bani pe lucru aşa Ce nu-lii potii mânca.» Câţi cocoşi nemernici în acestâ lume Lucrurile scumpe le trateză ’n glume i Şerpele şi Ariciulu. Unii şerpe venătă, bătrână şi rece Pe iarbă verde lungitii dormiâ. Din întâmplare pe-acolo trece Unii Ariciii care nici nu-lă zăriâ. Dândii peste dînsulii ţepele sale Le ’nfige ’n şerpe făr’a voi. Atunci acesta îî sare ’n cale, Decişii cu mortea a-lii pedepsi. Elii se aruncă plinii de furore Pe adversarulii ce l’a rănită: Limbi ascuţite, veninătore, Cată s’arunce pe elii cumpliţii. Ariciulu însă se ghemuesce Cu 'nţelepciune în pielea sa, încât duşmanulă nu întâinesce Decât ţepi gata a-lii înghimpâ. Şerpele însă, cu cât mal tare Pe-ariciu s’aruncă, cu-atât simţiâ C’a lui lovire putere n’are, Şi că nimica nu folosiâ. Limbele-I rupte de sânge pline Le vede ’n iarbă cum tremură; Atunci decide c’a sa ruşine Să o ascundă în gura sa. Când vr’o insultă ne-aşteptată Vine onorea a ne lovi, Să nu ne prindă mânia ’ndată, Ci să seim ii încă a ne domni; Căci nebunia de resbunare Face scandaluri adese-orl, Şi în ruşine cu mulţii mal mare Pote atrage pe muritori. Greerele şi Furnica. Pe o iarnă frigurosă, Sub o talpă scorborosă, Unii bietă greeră pirotiâ Şi tuşindă mereă zăcea. Celti ce vara cu cântarea Ameţiâ totâ suflarea, Ajunsese leşinată Şi ca unii scheletii uscată. www.digibuc.ro FABULA IN GENERE ŞI FABULIŞTII ROMÂNÎ tN SPECIE 149 «Fomea o să me omore!» Rise elă, eşindă la sore. Vaî de mine ! nu maî potă ! Vocea mî-a perită de totă. Unde să mă ducă a cere Măcaru vre o mângâere ? Cum o fi, o să mă ducă La tulpina celui nucă, La furnica cea avută, Deşi sciţi că nu’mprumută. De mî-o dâ, de nu mi-o dă, O să-i cerii să-mi dea ceva.» Greerele s’opintesce, Spre nucă sare -şi sosesce. «Vecinică, c,Use elfi, Sunt unfi greere mişelă. Inima-mi e sfărâmată Şi de fome leşinată. Te rogii dă-mi vr’unfi ajutoru, Şi nu me lăsa să morii. Sciţi că lumea-ţi portă ură Şi îţi cjice sgârcitură; Dar eii credii că lumea-î rea Şi că vecinică mea Este bine-făcătore Cum puţine sunt sub sore. — O, vecine ai cuvîntfi Să me judeci precum sunt, Vino dar de şedi cu mine Păr’ s’o face caldă şi bine. Critice-mă lumea rea, Căci aşa-i făcută ea. Calomniei n’ai ce-i face, Când voesce să te-atace. Calomnia sciţi c’ar vra Chiar pe sore a-lă păta. Dar ascultă-mă pe mine, O iubitulă, meu vecine ! Pentru anulă viitorii Eă-te mai prevăzătorii ; Lasă lenea şi-ţi adună O provisie mai bună, Ca să poţi a te nutri Fără a cerşetori.» 16. Dimitrie Raletti. D. Raleti era de nemu boerescu. A fostu contimporanii cu Său- lescu şi a trăitu până după 1860. Din fabulele lui D. Raletti: Cocostârculâ şi Ciocârlanulu. — Spune-mi, te rogu, ce-ai veclutu pe unde ai colindată?» întrebă unu ciocârlană Mărunţelu şi pămîntenă Pe-ună cocostârcă deşirată, Ce-i răspunse cu ’ngâmfare: «Pote me socoţi de mută, «Cum eramă între voi proştii; acu’să mândru şi limbută. «Nu sciă cum a le începe, «Cele multe nu-i pricepe. www.digibuc.ro 150 TH. D. SPERANŢIA «Am simţită păduri, «Amă veclută călduri, «Unu sore multă mai ferbinte, altă lună mai lină, «Şi o ţeră de sciinţi plină.» «Ascultă-me, taci mai bine, că şi limba ţi-aî stricată, «îi clise ciocârlanulă, de truda ta păcată; «Pe-unde ai fostă, te-aă smulsă de pene, «Şi ce folosă ne-aî adusă? «A învăţă ceva ’ţî fu lene, «Vii zăludă, şi tontă te-aî dusă. 17. V. Alexandrescu Urechiă. D-lu V. A. Urechiă s’a născută la 1834 în Piatra. A învăţată la Madrid. Astădi e profesoră la Universitatea din Bucuresc! şi membru ală Academiei Române. Din fabulele lui V. A. Urechiă: Orisonulu. — Când bunică, vomă ajunge noi în loculă celă l'rumosă, Unde cerulă cu pămîntulă par’că voră a se uni? —■ Nici odată, bâeţele, în zadară chiar ne-amă porni; Paşii care noi i-amă face, clăă ar fi făr’ de folosă! — Dar bine bunicuţă, cum, nu vomă ajunge mergondă ? —■ S’ajungemă? dar orisonulă nu-lă vecii totă înapoi dândă? Insetatulă de mărire, ambiţiosulă aşa e: Elă nu vede nici odată, dorulă săă nu se’mplinesce, Cu cât are, cu atât cere: setea nu-i mai poţi tăie, Acjî doresce-o gloriolă... I-o dai, glorie doresce! In lume, de-î e supusă, elă te crede în prizonă, Şi terminulă ce aspiră, terminulă de ea visată, înapoi totă dă, me credeţi, că şî-ală lumii orisonă, Şaă de-Iă află elă vr’o dată, nu-i acelă ce-a aşteptată. www.digibuc.ro FABULA IN GENERE ŞI FABULIŞTIÎ ROMÂNI IN SFECIE 151 18. Bogdanii Petriceicu Hasdeii. D-lu B. P. Ilasdeu, din nobila familie moldovenesoă a Ilasdeiloru, s’a născutu la moşia părintescă în Basarabia la 1838, în ţinutulu Ilotinuluî. A înveţatu la Charchov în Rusia. Astăciî e profesorii de filologia comparată la Universitatea din Bucurescî, Directorii gene- rală alu Archiveloru Statului, Membru alu Academiei Române. Din fabulele luî B. P. Ilasdeu: Cânii şi Lupii, 1). Totă deosebirea de organismă intre lupă şi câne se mărginesco in codă. Duponchel. Unii câne plinii de fală, Numiţii Buffon, Celebru libertonu, Sciindu istoria ce-î dice naturală Din cartea luî Bîuffon, Făcuse o întrunire de eânime, Dulăi, prepelicarî, zăvotlî, Mai toţi nerozi, Şi le grăi din înălţime: «Câni «Citadini «Voiu să vă daii unu sfatu, «Ca omă de stată: «Să ştergemu urmele de barbarie, «De care ’mî e ruşine mie, «Căci sunt civilisatu: «Netoleranţa ruginită, «Moştenită «Din timpii primitivi, «Ve face esclusivi, (1) Acestu felu de fabulă este in genulă fabulistului franceză Florian. Acesta a fostă mo- tivulă care m’a făcută să citeză pe Florian, www.digibuc.ro 152 TH. D. SPERANŢIA «Uitândă că lumea-î adi cosmopolită. «In secolulă acesta liberală «Nu trebue şi nu se pote «A nu primi pe lupi la drepturile tote. «Căci după codulu naturală «Numită zoologie «Se scie «C/aceştî jupani Şi eî sunt totă ună felă de câni «Cu noi d’o singură tulpină: «Familia canină «Avendă stremoşă pe mopsulă celă scăpată «In clilele de potopă «Făcendă ună liopă «In AraratăL.» Sensaţiune mare In lătrătorea adunare! Căţeii mai alesă Din spirită de progresă Se distingeaă prin gălăgie, Cliemândă pe lupi la hora de frăţie. Ună câne ciobănescă atunci a clisă: «Frumosă e ’n teorie «Şi ’n visă; . «Dar ve poftescă la stâni, «Ca' să vedeţi voi armonie «De lupi şi câni!» O fabulă pentru Români, Cam înrudită Cu chestia israelită! www.digibuc.ro FABOLA lN OENERE Şl FABU11ŞT1Î ROMÂNI lN SVECIE 153 II. ANALISA ŞI APRECIAREA FABULELORtî. Analisa şi apreciarea fabuleloră o împărţimă în doue, după cum şi fabulele sunt scrise în prosă saă în versuri. 1. Fabulele românescl în prosă. Fabule în prosă avemu numai dela Ţichindeală. Vomă vorbi, deci maî întâi de fabulele luî Ţichindealu şi apoi de ale celor-lalţî. In lucrarea de faţă noî avemu în vedere maî multă pe fabuliştiî români cari au scrisă în versuri, de aceea asupra luî Ţichindeală ne vomă opri puţină. Ţichindeală este scriitoră de apologuri şi de fabule apologice. Sunt apologice fabulele sale, pentru că tonulă e poveţuitoră, pă- rintescă. Ţichindeală vorbesce din inimă şi se adreseză la minte şi la inimă, pentru ca să convingă. Este o parte, însă, în fabulele sale, unde tonulă se schimbă câte- odată şi ajunge până la satiră, adecă sunt locurî unde elă în ca- litate de predicatoră, de apostolă ală moralei şi ală naţionalismului, schimbă tonulă, devine judecătoră şi mustră. In privinţa formei, Ţichindeală, ca şi Esopă, nu întrebuinţeză ver- sulă ci prosa, însă o prosă presărată de atâtea ideotisme, saă ro- mânisme, în cât perde caracterulă de traducere şi îmbracă haina originalităţeî. In cât privesce, însă, limba şi stilulă, după cum con- stată şi d-lă V. A. Urechiă (1), nu putemă dice că Ţichindeală are ună stilă pură şi corectă. «Se simte în multe fabule — elice d-lă «Y. A. Urechiă—obicînuinţa autorului, de nu de a gândi, celă puţină «de a se exprima în o limbă cu o sintaxă diferită de acea română. «Aşa, întrebuinţarea verbului la finea fraseî şi în urma compliniriloră «acusă celă puţină cunoscinţa limbeî germane......... In privirea (1) Despre fabule în genere şi in speciale despre Cichindel, Bucurescî 1866, pag. 33, 34. www.digibuc.ro 154 TH. D. SPERANŢIA «limbagiuluî, elu este maî purii de bună semă decât era în deobşte «pe la anii ediţionăreî fabuleloră sale, dar totuşi cuprinde încă «multe vorbe, când străine, când provincialisme ardelene, bănă- «tene, etc.® Fabulele luî Ţichindeală sunt de obiceiă împărţite în două, şi anume fabula propriu disă orî naraţiunea şi apoi morala, sau, după cum arată d-lă V. A. Urechiă şi după cum a afirmată şi I. Eliade în prefaţă la a II ediţie a fabuleloru luî Ţichindealu, că fabulele au fostu luate numai ca motivă pentru a pute desvolta învăţătura saă morala care întovărăşesce fabulele. Aceste învăţături câte odată se amestecă chiar în corpulă fabulei, iar altă dată sunt urmate de nisce adaosuri, ună felă de corolariî, cum cţice d-lă V. A. Urechiă, saă observări «în car! subiectulă apologului nu există decât prin o slabă asociare de idei.» Materia fabuleloră luî Ţichindeală este alesă după Esopă şi Fedru, dar e călăuzită în acestă alegere de fabulele luî Dositeiă Obrado- vicî (1739 —1811), pe care adese-orî l’a imitată şi aprope localisată, adăugendă trăsături de moravuri caracteristice timpului şi loculuî pe unde trăia. Să observămă, în paranteză, că acestă Dositeiă Obra- dovicî, deşi una din gloriile literatureî serbescî, totuşî scia elă însuşî perfectă românesce, după ce trăise maî mult timpă în Moldova. «Ţichindeală, d.ice d-lă Urechiă, câte-odată nu desparte morala de «fabulă. Aşa, bună-oră este fabula 73 Privighetorea şi Cobăţulu «fab. 71 Furnica, etc. «Une-orî pune morala în lăuntrulă fabuleî, (vedî fab. 21.) «In alte daţî morala cuprinde, însăşî ea vre-o nouă fabulă. «Maî tot-deauna adevărulă saă teza ce sprijină prin ad-fabula «ţiune, o demonstră prin exemple împrumutate dela istorie, prin «istoriore morale, proverbe vechî naţionale, prin asiomate cunoscute «şi nepuse de nime în îndoială. «Aşa, în morala fabuleî 70, Catîra îngrăşată spre a dovedi că «a se ruşina de nemulă săă aceea e dreptă prostie, dă de pildă «pe Agatocles, regele Siracuseî carele nu se ruşina că era fecioră «de olară, căcî pentru bunătăţile, vredniciile, bărbăţia luî la ţera www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULIŞTlI ROMÂNI ÎN SPECIE 155 «şi patria sa, s’a învrednicită a ajunge la crăime. Totu în morala «acestei fabule vedemu întroducendu-se o istorioră, tindendu a «adăuga o nouă dovadă pentru triumfulu teseî, că nu se cuvine nes- «cine a se ruşina de origina sa.» Aceste din urmă observaţiunî le face d-lu V. A. Urechiă în mo- nografia sa, în care cetitorului va pute găsi multe amănunte asupra lui Ţichindealu, 2. Fabulele românesc! în versuri. In analisarea şi apreciarea fabuleloru românesc! în versuri noi procedăm ă în modă comparativă, studiindă pe fie-care fabulistă: A. După alegerea subiectului; t-, „ j. . I a) Stilulu. B. După forma < 1 ( b) Versul u cu măsura, ritmul ă, rima. C. După fondă. D. După tecnica literară ( Disposiţie, l Jncheere. A. Alegerea subiectului. 1. G. Asachi. Intru cât privesce alegerea subiectului, G. Asachi, ca şi La Fontaine, împrumută de unde găsesce, şi găsesce mal alesă la Francezi, adecă la La Fontaine. Sunt vr’o câte-va fabule de ale lui Asachi în car! împrumutulă merge până la localisare, aşa e Greerulu şi Furnica, Mortea şi nenorocitulu, etc. Impru- mutulă lui Asachi se mărginesce numai la fondă; forma o pune elă. Personagele lui portă vestminte românesc!, vorbescă româ- nesce şi calcă românesce, or! celă puţină, unde vrea autorulă, ele se silesoă„să calce românesce. După ediţiunea a treia, adăogită, întitulată: Fabule versuite de &. Asachi, Mâdularu Academiei de Roma şi a mai mul- ţoru societăţi învăţate (Iaşi, Institutulu Albvnei 1844), fabulele luî www.digibuc.ro 156 TH. D. SPERANŢIA Asachi sunt împărţite în doue părţi. Partea I cuprinde numai 25 fabule imitate după La Fontaine; iar partea II cuprinde 21 fabule cu subiecte originale şi 4 imitaţiunî: 1) Castorii, 2) Asinulti şi fluerulu, 3) Pescele şi pescarulti, 4) Căletorulti şi cânii. Trebue să spunemii că imitaţiunile sunt mai bine reuşite. Asachi e forte bunu elevii: când îî este daţii subiectulu cu punctele prin- cipale şi cu marginile până unde se pote întinde, elii execută cu dibăcie. In bucăţile originale se întîmplă să se întindă câte o dată prea multu, cum se vede în fabula Minciunile (pag. 88) şi în Momită la bălti masche pag. 89). Sunt cu tote aceste şi unele originale bine reuşite, astii-felii e Ochii şi nasulti (pag. 87), Două spice, etc. 2. Const. Stamati. In Musa Românescâ — compuneri origi- nale şi imitaţii din autorii Europe! de Cavalerulti Const. Stamati, Tom. I (Ediţia Th. Codrescu, laş! 1868), avemii o colecţiune de 40 fabule de ale lu! Const. Stamati. După cum spune însuşi autorulu, subiectele fabuleloru sale parte sunt împrumutate, parte originale; şi anume originale sunt: Tabăra de cară, Măgarulti împodobită,; şi altele imitaţiunî, adecă cu subiectele împrumutate: Betrânulu ţeranti şi Mortea, după La Fontaine; Gâscele; Calulti şi Călă- reţului Clevetitorulti şi Şarpele după Crilov. Fie subiectulu îm- prumutaţii, fie inventaţii, adecă originalii, fabulele lu! Const. Stamati semenă una cu alta; sunt turnate pe acelaşi tipării. In felulu seu Const. Stamati este creatorii, nu imitatorii, şi cu atâtu mai puţinii traducătorii. 3. Antonii Pann. Chiar în cărticica întitulată: Fabule şi Istoriore ■ audite şi versificate de Anton Pann (Bucurescî, Tipografia Pita- rului Constantinii Pencovic! 1841), se găsescu numai vre-o cinci fa- bule: Leulu amorezată, Şoricele, Calulu stătută, Cuculti şi Privi- ghetârea, Iarna, Ventulti şi Cojoculti. Cele-lalte bucăţi sunt Apolo- guri, sau — după cum le numesce elu — Istoriore. Antonu Pann nu şi-a luaţii nici odată subiectulu fabuleloru sale dola alţi scrii- tori. Dacă întâlnimu vre-o dată la dînsulii vr’unii subiecţii tratatu de altulii cine-va, trebue să ştimu că fondulu era popularii sau www.digibuc.ro ¥AfitÎLA ÎN GENERE Şl fAEULIŞÎlî ROMANI In SPeCIE 157 ajunsese populară: numai dela poporă a împrumutaţii Antonii Pann. Altă dată inventează şi elă însuşi: mai aleşii subiectele fabuleloră păru originale. 4. I. Heliade Rădulescu. In cartea întitulată: Cursa de poesie generală — sau Satirile şi Fabulele lui I. Heliade Rădulescu (Cra- iova, Editura Librăriei S. Samitca, 1884), găsimu unu numără de dece bucăţi sub nume de fabule, deşi bucata înLitulată: Ce este Cor- buia şi Vulpea e a satiră, iară Orologiulu lui Carol V, aprobe unu apologii saii unu felii de poesie didactică înrudită de apropo cu apo- logulu. Cele-lalte optu bucăţi sunt fabule. Din acele optu însă, Cor- buia şi Vulpea, Vulturuia şi Bufa, Areopaguia Bestiilora sunt subiecte împrumutate dela La Fontaine; cele-lalte cinci fabule: Ciora Privighetore, Foile şi Cărbunele, Coda momiţelora, Măceşuhi şi Florile, Muscele şi Albinele păru a fi originale. Atâtii cele ori- ginale, însă, cât şi cele împrumutate, la Heliade se asemănă unele cu altele, sunt croite ca şi la Antonii Pann, pe acelaşi calapodă, iaii caracterul originalităţii. 5. A. Donicî. Din vr'o şese-deci de fabule, câte le-amii avuţii la îndemână, unele publicate a-parte sub titlulii : Fabule de A. Do- nici (laşi, La Cantora Foei Sătescî, 1842), altele în colecţiunea: Fabule Române, alese, adunate şi publicate de G. Petrini (Iaşi), mai tote sunt pe subiecte împrumutate, în cea mai mare parte, aprope vre-o cincî-deci, dela Crilov, iar din cele-lalte, dela La Fon- taine, directă sau indirectă. Imprumutulă la Donicî e forte mare; mai alesă pe Crilov adese-orî îlă traduce din cuvîntă în cuvîntă, şi de multe ori Donicî e forte bună traducetoră. Mâi multă, ceea ce e de lăudată la dînsulă e întâi că scie bine rusesce şi ală doilea bunulă simţă, căci nu strică ceea-ce găsesce la Crilov. Supu- nerea prea mare originalului folososce, însă, numai literatureî nostre, pentru că elă ne dă destulă de fidelă în românesce fabulele lui Crilov, dar elă însuşi e în perdere; căci, deprindendu-se numai a traduce saă imita, când se încercă să ne dea ceva originală, ne dă bucăţi slabe, cum credă că e de pildă Turma şi Câinele. www.digibuc.ro 'rit. d. staHAtoŢiÂ. 158 6. Gr. Alexandrescu. Numai vr’o câte-va din subiectele fabu- leloru scrise de Gr. Alexandrescu le maî întâlnimă la Crilov, La Fontaine sau Fedru. Alexandrescu îşî inventeză singurii subiectulă şi chiar acele cari păru împrumutate sunt tractate astă-felă că nu maî sciî dela cine sunt luate şi dacă sunt luate sau originale. Alexandrescu n’a scrisă multe fabule. Din vre-o două-decî şi una do bucăţi, cari le-amu avută sub ochi în: Eligii şi fabule de Gr. Alexandrescu (Bucurescî, Tipogr. Zaharia Carcalechi, 1838), precum şi în colecţiunea lui G. Petrini, numai vr’o două pară a fi împrumutate, ast-felă sunt Elefantulu şi Priviglietorea şi Mâgarulu, cele-lalte sunt scrise pe subiecte inventate de elă. 7. C. V. Cârpă. In : Mici încercări de poesiî de C. Y. Cârpă (Iaşi, Tipografia Adolf Berman, 1866) avemă ună numără de 17 fabule, din cari numai două sunt imitaţiunî. C. V. Cârpă însă arată elă însuşi chiar sub titlulă fabulei după cine e imitată: aşa ve- demă la pagina 60: Grierulă şi Furnica imitaţiune din Esopă după La Fontaine; şi la pagina 62 Mortea şi Lemnarulu, imila- ţiune din Esopă şi La Fontaine. Chiar în imitaţiunî, C. V. Cârpă este ore-cum independentă; trecendă prin pana luî subiectele se româniseză. Materia celoru 15 fabule originale e scosă din clilnicele întîmplărî ale vieţeî nostre politice şi sociale. 8. G. Tautu. Din nouă fabule ale luî G. Tăutu nicî una nu e traducere saă imitaţiune, tote sunt pe subiecte găsite de elă în împrejurările traiuluî nostru românescă. (Vedî aceeaşî colecţiune : Fabule române de G. Petrini, Iaşî.) 9. G. N. Nichitachi. Volumulă întitulată : Fabule de G. JV. Nichi- tachi (Tipografia II. Goldner, Focşani, 1869.) cuprinde 95 de bucăţî ale căroră subiecte sunt originale, adecă găsite de autoră. Firulă de care se ţine Nichitachi pentru a găsi subiecte sunt credinţele populare despre cea ce potă face în bine saă în răă, ori la ce potă sluji unele animale. Ideia este originală, păcată că execuţia nu co- respunde cu bunătatea ideeî. Găsimă din vorba unei Coţofene, de pildă, că ea e bună de pnsu pisată în grăunte la cai, saă că www.digibuc.ro FAB0LÂ. ÎN GENERE ŞI FABULIŞTlî ROMÂNÎ 1n SPECIE 159 pielea Nevăstuicăî e bună de lecă; dar atâta e totă. Subiectele în sine, însă, după cum sunt tractate, cu totă originalitatea loră,perdă prin nesuficienţa autorului. Nichitachi schimbă animalele şi păstreză împrejurările, sau schimbă şi unele şi altele, fără nici unu felu de raţiune. Aşa de pildă în locu de Lupulă şi Cocorulă dela Asachi, la dînsulu găsimă (pag. 119) Şerpele şi Ş'oricele. Apoi tote subiec- tele ducu aprope numai la aceiaşi morală. Ii. Forma, a) S t i l u l u. 1. Gheorghe Asachi. Stilulă luî Asachi, ca formă, în generalii este simplu şi simplu până să se apropie de presă. Figuri n’are obiceiu să întrebuinţeze. Personagiile lui vorbescii limba moldove- nescă, a stratului socialii din care, după acţiune, se arată că făcu parte; şi vorbescii aşa cum se vorbesce, fără a căuta să întrebu- inţeze inversiuni orî proverbe cari să împodobească vorba. Când recurge la inversiuni, acesta o face din causa versului. Iată cum elice elii, de pildă, în Greerulu şi Furnica (pag. 85): .........Grier ulii....... «Pe furnică a sa vecină Au rugată să-lă împrumute «C’unu grăunte, c’o neghină, In Ochii şi Na sulă (pag. 87): «Urmă certă dinedre între ochi şî-un naşii vecină «Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvinu? «Advocată se făcu limba şi pe naşă îlă apera, «Iar urechia—presidentulă — a el dicerî asculta.» Construcţiunea din aceste patru versuri e aprope de vorba de tote clilele, afară de a ei dicerî în locu de dicerile eî, care e în acelaşi timpu inversiune şi moldovenismu, căci ar fi trebuită clisă: ale eî dicerî. Totă moldovenismă este şi dinedre. www.digibuc.ro 160 îtt. t». St>ERAUŢl 2. C. Stamati. Despre stilulă luî Stamati d-lă B. P. Ilasdeă tlice: (1) «La dînsulă (Stamati) în deşertă veţi căuta acele transiţiunî ne-aştep- «tate, acele întorsături măestrite, acea disperare închipuită, care vă «întîmpină la totă pasulă, cu cale şi fără cale, în barzii noştri ccî «crescuţi în atmosfera Occidentului. Poetulă basarabiană este naivti, «simplu, ne-meşteşugiUi, întocmai ca Beldimană, Conachi, Bălşucă «şi cei-lalţi de pe la 1830, de cari elă se deosibesce, însă, printr’o «mai multă rusticitate, printr*o mal mare selbătâcie. «Sălbătăcia fundă rodulă isolăriî sau ală singurătăţii, cine ore se «pote numi mai sălbatică, în totă puterea cuvîntului, decât un poetu «românescă asvîrlită în mijloculă unei societăţi, care nu scie, sau «celă puţinu nu cetesce românesce? Se pretinde că într’o situaţiune «analogă ar fi foştii altă dată Ovidiii, surghiuniţii la Dunăre de urgia «luî Augustă şi scriindă sublimele sale «Triste» în cerculă unora «barbari, a căroră brutalitate mergea până a ameninţa sorele şi luna «cu fierulu săgeţiloru. Să nu se uite, însă, că poetulu muntoseî Sul- «mone, până a nu fi fostă aruncată în pustietăţile Dobrogcî, îşi «desfăşurase deja deplinătatea geniului în acea Romă, unde străluceaă «pe atunci Yirgiliî şi Oraţii, Tibuliî şi Properţii; pe când bietulă «Costachi Stamati fost’a urgisită a scrie cea d’întâiă strofă, a face «primulă pasă în literatură, a începe, a se desvolta şi a se stinge acolo, «unde nimeni nu putea saă nu voia să-lă pricepă. «Tote defectele, tote neregularităţile, tote asprimile, câte ne su- «peră în opera acestui fiă ală dosţerării, se justifică prin starea so- «cială a Basarabiei; iar numeroselc frumuseţi ale acestei singuratice «muze ne apară ca nisce minunate sbuciumărî ale unei firi bogate «şi puternice, pe care nici chiar lipsa de resunetă n’a putută s’o «năbuşescă.» Cu totă selbătăcia în care trăia Stamati, stilulă fabuleloru sale este cu multă mai curgetoră decât ală luî Asachi. Iată cum se în- cepe fabula Betrănulu Ţăranii şi Mortea: (1) Revista Nouă, I; 1888, pag. 213. www.digibuc.ro i?ABOLA ÎN GENERE ŞI FABUUŞTIÎ ROMÂNI ÎN SPECIE 161 «Unu bătrânii prea istovită de nevoe şi de trudă «Iarna, când era frigă mare, saă tomna pe vreme udă, «Adunândă puţine lemne în codru cu depărtare, Le-au ridicată în spinare_____ Moldovenisme găsimă şi la dînsulă, dar inversiuni multă maî rară decât chiar la Asachi şi decât la alţii, cum vomă vede. Sta- mati nu se uită că scrie versuri, elă caută să vorbescă vorbă cu- rată— moldovenescă, după cum va fi disă elu, şi dacă se potri- vesce rima — bine, dacă nu, nici n’o pune, caută alta. Elu nu vrea să facă licenţe poetice, pentru ca să fie poetă: maî bine şi ne-poetă, numai să fie înţelesă. Şi cu tote aceste era adevărată poetă şi numai poetă. Talentulă poetică ală luî Stamati străbătu prin totă selbătăcia şi se arătă la lumină. 3. Antonă Pann. Ca să ne facemă o idee de simplitatea stilului luî Ant. Pann, reproducemă câte-va rîndurî din ori-ce bucată a luî. Iată, de pildă, cum începe fabula Ş&ricele: «Unu şorice mare a-nume Gherlanu, Peste tdtâ gldta fiindă căpitanii, Atâtă se mândrise, pe cât povestescă, In cât îşi uitase nemulă şoricescă. Şi vrândă să se ’nsore elu nu gândea alţii Decât să iea fată de neamă mai înaltă. Cugetândă acesta şi totă cercetândă, Pe betrâniî sdricî mereu întrebândă, Află că maî mare dintre câte sunt E sorele singură slăvită pe pămîntă. Şi precum se vede frumosă, strălucită Şi fată întocmai are negreşită». . . . Stilulă luî Antonă Pann e simplu, dar totuşi acestă simplitate e maî măestrită decât Ia Stamati. Elu e meşteră: ca să-f iasă ver- sul ă întregă şi cum îî place luî, maî adauge pe ici, pe colea, câte ună epitetă, care lămuresce şi gândirea, dar care maî multă comple- teză versulă. Sootendă din bucata de maî sus totă ce nu e absolută nece- t sară pentru înţelesă amă ave: Analele A. li, — Tom, XIV. — Memoriile Secţ. Literare. 31 www.digibuc.ro 162 l'H. fi. SPERANŢIA «Unu şorece mare a-nume Gherlană, Atât se mândrise,...................... In cât îşi uitase nemulă............... Şi vrendă să se ’nsore .... g'ândea . . . . .......să iea fată de nemţi maî înaltă. Cugetând acesta şi totă cercetândă, Află că mai mare dintre câte sunt E sorele............................ Şi pracum se vede frumosă........... Şi fată întocmai are................ Cuvintele pe cari maî sus le-amu lăsaţii afară sunt adaose de- Ant. Pann maî multă pentru a face stilulă curgetoră şi a completa versurile, decât pentru a lămuri înţelesulă; dar este o înfloritură de acele, care pare aşa de la loculu eî, în cât nicî n’o bagi în semă, ci o socoti ca ceva trebuitorii. Altă dovadă de unu începută de înflorire a stilului sunt unele inversiuni, iarăşi mascate cu abilitate. Antonii Pann scrie aprope cum vorbesce, şi vorbesce ca popo- rulu, ca ţeranulă, care, când are să-ţi spue vorbă maî lungă, ţi-o spune pe aşezate şi pe cât se pote mai plastică. Iată cum începe fabula Calulu stătuta: Unu cală slabă, stătută de cale, Cădută zace într’o vale. Neavendu nicî o putere Ca să maî stea pe picere, Se sculă câte odată Si iar se culca îndată, Care ve Cu o mai mică inversiune s’aru elice: Sărmane cală, eu însu-mâ ţi-am gătită cruda ta peire. Strunită sub poveţuirea frîului erai prea blândă şi bunii .... etc. Stilulu luî Donicî, în versuri scurte, şi acolo unde nu traduce, adecă în imitaţiunî şi pote şi în bucăţi originale, dacă va ti avându, e forte curgetoru; aşa de pildă în imitaţia Greerulă şi Furnica, şi în fabulele Momiţa şi două mâţe, care pare a fi originală, dacă nu va fi cum-va o imitaţiune după Pisicele şi Cotoiulă luî Antonu www.digibuc.ro FABULA IN GENERE ŞI FABULIŞTlI ROMÂNI ÎN SPECIE 165 Pann, lucru de altă-felă cu putinţă, după obiceiul ă lui Donicî şi după data tipărire!, căci: Pisicele şi Cotoiulii luî Antonu Pann se tipărescă la 1835 în Povestea vorbei şi fabulele luî Donicî cu Mo- mită şi două mâţe se tipărescu în I ediţie Ia 1840 {Fabule de A. Donicî, Iaşi La Cantora Daciei Litterare 1840.) De altă-felă ne sunt destulă de cunoscute şi forte uşoru de amintită fabulele carî portă numele luî Donicî, de pildă: Greerulu si Furnica: f Greerulu în desfătare Trecendu vara cu cântare Lupulâ şi Cuculu: Rămâi sănătoşii vecine, A ţlisu lupulu către cucii, Aceste ţări de răii pline Le părăsescii şi mă ducă. Nu mai potu trăi aice..... Momită şi doue mâţe: In a momiţeloru ţeră (Ce mai nu are hotară) etc. etc. 6. Gr. Alexandrescu. Stilului fabuleloru luî Alexandrescu este stilul u celă maî potrivită cu fabula: naivu şi simplu; dar simplu până unde pote merge simplitatea în versuri. Elă nu se influen- ţeză de nimeni. Scrie aşa cum se vorbesce, vorba care o vorbesce elă, precum Antonă Pann scria în limba luî de dascălă de biserică, populară şi românescă. La Fontaine, de ar fi scrisă fabulele sale în românesce pe vremea luî Alexandrescu, şi Alexandrescu, dacă ar fi scrisă în franţuzesce, nu sciă dacă ar fi fostă maî pe josă de La Fontaine. Orî-care din fabulele sale, chiar fabula Elefantul H ală cărei subiectă a maî fostă tractată şi de alţii, e totă atâtă de originală, totă atâtă de a lui ca şi cele-lalte. 7. Cost. V. Carp. Cetiţi fabula ŢeranulU şi Vulpea şi de si- www.digibuc.ro 166 TH. D. SPBRANŢIA gură veţi elice că e a luî Gr. Alexandrescu, atâta asemănare are cu fabula acestuia Boală şi Viţelulă. Unii chiar aii luat’o ca a lui x\lexandrescu, şi e mal curiosu că ceî ce credeau că acestă fa- bulă este a lui Gr. Alexandrescu erau Iăşanî ca şi C. V. Carp. Nu mulţii mai joşii sunt şi unele din cele-lalte fabule ale sale, cum e Catârulu si Boii, Calulu si Momită, Tîntarulu si Arma- sarulu, etc. Şi observămii că C. V. Carp scrie fabule politice ca şi^IIeliade, dar scie să-şî păstreze liniştea de fabulistu ca şi Gr. Alexandrescu. Cost. V. Carp n’a avuţii cultură ca Gr. Alexandrescu, dar în talentu nu semănă de locu să fi fostu mai pe joşii. Omii nepăsătorii nici de dînsulu nici de cliua de mâne, C. V. Carp nu se gândia nici o dată să facă ceva bunii. Dacă a scrisu, n’a scrisii • pentru că era scriitorii, a scrisii că i-a veniţii să scrie, saii că n’a- vea ce face când era datu afară din slujbă. Dacă ar fi avuţii cine îlu împinge la scrisii — precum a avuţii La Fontaine — Cost. Y. Carp ar fi scrisii nu numai bine, dar şi mulţii. In sfîrşitii în pri- virea stilului C. V. Carp se asemănă cu Alexandrescu, fără să-lu imiteze, ci rămânându originalii. 8. G. Tăutu este poetu liricii până şi în fabulele sale, unde lirismulu nu se încape. Ca dovadă citiţi, de pildă, fabula Găina cân- târeţă: ■" 0 ! Atuncea, dragă, fără încetare Eu pe pragulă uşeî una aşă cântă, Ca să facă stăpâna care adî ne are Ospeţî sau amantu-î totă a aşteptă. Pe la mierjulă nopţii zorile-aurite Că sosescă aşî spune cu glasă sunătorii, Chiar de către seră le-aşî vesti, iubite, Ca puţină să dormă omulă muncitoră. 9. G. N. Nichitachi are stilu, dacă aşu pute să (ţicu, simplu, şi încă simplu de totu şi cu tote acestea cu inversiuni, ba de multe ori chiar şi cu înflorituri, numai păcatu că nu sunt la locuiţi lorii. Aşa vodemu în Şerpele şi Şoricele; www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULIŞT1Î ROMÂ.NÎ ÎN SPECIE 1B7 Ună şerpe încă tîneru, ce se deprinsese Pe la chelărie, că şi untu linsese Dc prin putinele, Lapte din ulcele......etc. Nu ora de locu nevoe de atâta motivare aci şi de atâta linsătură. Pe lângă acesta adese-ori se întâlnesce la dînsulu între timpurile verbeloru o nepotrivire care încurcă înţelegerea acţiuneî, aşa de pildă în Lupulu şi Oia tînârâ, presentulă se întrebuinţeze cu unu trecută şi încă presentulă precedeză trecutulu. Iată versurile: Cătră oie-ună lupă se duce Şi î-a disu cu vorbă dulce. După scrieri Nichitache semăna tîneru. bj V e r s u l ă. 1. G. Asachi. In fabulele luî Asachi versurile aii măsura plină, sunt sunătore, armonice chiar şi rima bogată. Măsura întrebuinţată de elu e mai adese-orî de opt silabe, variată cu şapte şi de şese-spre- dece variată cu cincî-spre-doce. Singurulu defectă este neîngrijiroa accentului: adese-orî, în locu de accente tonice, întâlnimu accente ritmice. Astu-folu chiar în versurile de maî sus din fabula Nasulu şi Qchelariî vedemu: urma în locu de urma S după » după S făcu » făcu In cât privesce bogăţia rimei n’avemu nimicu de disu: să ne ui- tămii numai la sfîrşitulu versuriloru orî cărei fabule. De pildă în fabula Broscele care ceru unu împerata. .............asculte .........democrată ..............multe ............împerată ...........îndurători .........domnitori www.digibuc.ro TH. D. SPER&NŢIA 108 . . fire nicăire vSchitu căclutu . deprinşii . bunătate . înadinsă . pe spate ..........aspre-^ise ..........pare-vi-se etc. etc. In aceste două linii din urmă: . . . aspre-clise . . . pare-vi-se. . . găsimă şi felulu de rimă, pe care Eminescu l’a înmulţită şi care de mulţi se crede că ar fi ală seu. Ne aducemă bine aminte de rimele lui Eminescu: .............pan’ la Tisa .............plânsu-mi-s'a 2. C. Stamati are versuri slabe întru cât privesce ritmulu şi rima. In cât privesce măsura versuriloru nu putemă cjlice nimica despre Stamati, cum nu vomă 4i°e nici despre alţi fabulist!, de Ia car! nu vomu ave chiar ediţiunea I sau vre-o ediţiune corectată de mâna loră. Constată că editori! suferă de boia îndreptar ei: voră să îndrepteze, şi totă îndreptă până ce strică. Din Const. Stamati am ediţiunea. Codreseu, care de departe mirose a îndreptări. Ună exem- plu de îndreptări de ale editoriloră vomă arătă ceva mal departe la Donicî. Stamati întrebuinţeză măsuri de şese, de şepte şi de opt silabe, variate cu versuri de 16 şi de 14 silabe; altă dată versuri de 16 cu 15 şi de 14 variate cu versuri maî mici. Ritmulu şi rima sunt cu totulă neîngrijite la C. Stamati. In cât privesce ritmulă, accentele cadă unde se întîmplă. Scrie versu- rile lu! Stamati totă înainte pe aceiaşi linie; saă cetesce-le, nu ca. www.digibuc.ro FABULA lN GENERE ŞI FABULIŞTiI ROMÂNI lN SPECIE 169 versuri, ci cu pausă de punctă şi virgulă şi vei ave adevărată prosă, unu felu de prosă măestrită ca a lui Ioană Crengă. Luămă, de pildă fabula: Tabăra de cară. Iat’o: «Mergea odinioră o tabără de cară, între care era unulti năs- «truşnică şi mare forte, ce pe lângă cele-lalte era ca o arătare, «sau ca unii armăsarii pe lângă unu ţînţară.............» Cui i-ar veni în minte că acestea sunt versuri? Rima forte dese-ori este asonantică. Chiar în fabula de mai sus, de pildă, rimează: odinioră cu cară mare forte » cele-lalte boerl mari » gogomani 3. Antonii Pann, e meşteră de versuri, e musicantă : măsura versuriloră sale este plină. In fabula Şoricele: Unu şorice mare anume Gherlană, Peste iotă glota fiindu căpitanii, Atâtii se mândrise, pre cât povestescă, încât îşi uitase nemulă şoricescu. în: Iarna, Ventulu şi Cojoculu: Iarna ca muerea rea, După cum i se părea, Cu ventulu se disputa Si clicendii îlii descânta. Măsura întrebuinţată de elu e mai multu cea de 16 şi de optu silabe. Ritmulu nu e regulată: accentele se încurcă. Avemă mai multă accente ritmice decât tonice: peste în locu de peste, neamidu » neămulu. ventulu » ventulu. Pe lângă aceste, găsimă accentuate monosilabele ca, se, cu, şi, acolo unde nu potă să iea accente, şi cuvintele: disputa şi des- cânta avendă câte două accente: www.digibuc.ro 170 TH. D. Sl’EKANŢIA dispută în locu de dispută dsecâ/ntă » descântă. Rime are bogate, dar adese-orî amestecate cu asonante. De pildă în Iama, Ventulu şi Gojoculu: disputa rimeză cu descânta umflt » sufli respectă » pieptă. Yersulă lui Ant: Pann se apropie de versului popularii, în care predomină accentele ritmice şi asonantele. 4. Heliade Rădulescu ne dă versuri pe diferite mesurî ca şi maî toţi fabuliştiî, şi mesura e îngrijită şi plină, în locurile acele unde nu s’a întâmplată vre-o greşală de tiparu,-sau nepotrivire cu ortografia sa italienisată, orî unde n’a ajunsă pana vre-unuî editoru îndreptătorii. In privirea mesureî, versurile luî ne presintă o mare varietate. In unele bucăţi găsimă mesura de optă silabe, în altele de optă cu şepte, saă de doue-spre-clece variată cu şese, de optă variate cu cincî-spre-dece, şi de treî-spre-clece variate cu şese. Ritmulu nici la Heliade nu e regulată, accentele ritmice abun- deză. Aşa în a Foile şi Cărbunele: Lângă o lemnărie unde sta grămadă Una peste alta reă amestecate Surcele şi aşchii a securei pradă - Ţăndări şi găteje, doge resturnate. Surcele e accentuată surcele, a (securii) de asemenea accentuată. Maî departe în: Ună grăscioră cărbune cât nuca de mare Dar viu ardendu bine, căcju d’întâmplare, Din- hîrbulu cu spuză saă chiar din lulea, Unui sătenu care se ducea acasă.......... avomă: ărdendii în locă de ardendu liîrbidu » hirbidu săteanu » săteană. www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE Şl FABULIŞT1Î ROMÂNI ÎN SPECIE 171 Rima în versurile lui Ileliade este bogată, do şi de multe ori crează chiar cuvinte pentru rimă. Ast-felii totă în acestă fabulă găsimu rimându: dice cu pîrlice (cărbune). 5. Alex. Donicî ne dă în versurile sale mesură regulată şi plină. In privirea mesureî, fabulele lui Donicî se împartiLîn doue grupe: unele în mesură mică de şepte sau de optu silabe şi altele în rae- sură mare de dece, doue-spre-cjece, sau treî-spre-(.lece silabe. Bu- căţile în mesură mică păstreză, de obiceiu, acelaşi numeru până la sfîrşitu; acele în mesură mare alterneză cu versuri mici. Multe sunt în versuri de mesurî diferite, mari şi mici. Amestecarea me- suriloru mari cu mici câte-odată lui Donicî îî este dictată de C'ri- lov, aşa e în Gânscele, Vulpea şi Bursucul u, Vulturulu şi Pa- ingulu, Parnasulu, Lupulu şi Lupuşorulu, Calulu şi Călâre- ţulu, Leulu şi Epurele, Stigleţulu şi Oiocârlanulu, Doue polo- boce, etc. etc. Neregularităţile de mesură cari le întâlnimu în versurile lui Do- nicî, provinu maî alesu din causa editoriloru lui, cari au găsitu cu cale să-î îndrepteze versurile. Dămu unu exemplu de îndreptare din ediţia Petrini (Iaşi), faţă cu ediţia II făcută de însuşi Donicî (1842, Iaşi). Luămu Calulu şi Călăreţulu, şi reproducemu numai versurile cari sunt în rimă. In ediţia Donicî: Unu vrednică călăreţii Iar singură elă semeţă. * Ca fără frîu călare Să iasă la plimbare In ediţia Petrini: Ună vrednică călăreţă Iar eM singură era sunieţu. * Ca fără frîă călare Se esă la preumblare. Donicî: De o dată calulă aă pornită Par când aă înţelesă că n’are frîă strunită, www.digibuc.ro 172 TH. D. SPERANŢIA Pe tr ini: De o dată calulă au porniţii Dar când au înţeleşii că nu are frîă strunită, * * * Do ni în câtă pe călăreţă l’aă trîntită elii josă : Iar singură aă plecată la fugă mai vîrtosă. Pe trini: în cât pe călăreţă l’aă trîntită josă ; Iar elu singură aă plecată la fugă vîrtosă. * * * Do ni ci: S’aă sdruncinată de totă. Stăpânulă aă aflată în urmă calulă mortă. Petrini: S’aă stălcitu de totă. Stăpânulă aă aflată în urmă calulă mortă. * * * D o nici: Şî-aă clisă : Sermanulă cală, pre cruda ta peire Eă însu-şi ţî-amă gătită. Tu sub povăţuire A frîului strunită, Erai prea blândă şi bună, şi nici nu me trînteaî Nibî capu mc-ţi rupeaî, Şi slobodenia câtă e de desfătată, Dar când la ună norodu nu are Aşa măsură înţeleptă Se face primejduitore, www.digibuc.ro fÂHtÎLA ÎN GENERE ŞI t'ÂBUUŞTlI ROMÂNI ÎN SPEOlfi 173 Petrini: Şi au (JisQ: Sărmane cală, cruda ta peire Eu însuşi ţi-amu pregătiţiX. Tu sub povăţuirea Frîului strunită Erai prea blândă şi bunii, şi nu mă trânteai Nici capu-ţi rupeaî Şi slobozenia câtă e de desfătată Când un poporu nu are A sa măsură înţeleptă Devine primejduitore Chiar din versurile de mai sus se pote vede ca Donicî se îngrija de exactitatea ritmului. Aceleaşi greşeli de accente însă, ca şi mai la toţi cei-lalţi fabuliştî, făcu şi în versurile lui Donicî să răsară accente ritmice, cari ne supără audulu. Vedeţi chiar la începutul u celei mai cunoscute fabule, LupuliX şi Cuculii: Remâi sănStosu, vecine, Au clisă lupulu către cucă, Aceste ţări de reu pline Le pârăsescu şi mă ducă. > A Avemu rămâi în locu de rămăi » Sănătoşii » » » sănătoşii » Âu » » » au » Aceste » » » aceste » De » » » de » reă » » » reu » părăsescu» » » părăsescu Rima este îngrijită la Donicî, dar adese-orî e forţată. In versurile din Lupulu şi Cuculu: Acolo nu sunt resboie Toţi în pace vieţuescu, Om ulii este blându ca oie, Iar câinii nici hămuescu; www.digibuc.ro 174 iTlI. î>. SPERAîÎŢtA Resboie rimatu cu oae merge, însă în loculu unde e pusă oie nu merge. După firea limbei române în comparaţiuni, termenulă din urmă se pune articulată cu articolulă propriu sau cu articolulă ne-liotărîtoră. In casulă de faţă ar fi trebuită să se dică, saă: Omulă este blândă ca oia sau: Omulu este blândă ca o oie In casulă întâiă nu ese rima; în casulă ală doilea nu merge ritmulă. Acesta ne arată că în românesce Donicî nu prea era tare, ori celă puţină nu era aşa de tare ca în rusesce. Acesta se dovedesce mai multă, când găsimă şi alte greşeli de românesce, ca în Gânscele: Privesce ună ţeranu cum batejocă cu noi: De astă nopte elu ne mână dinapoi. Îşi bate jocu de noi se elice în românesce, dar bale joch cu noi nici odată. De multe ori rima la Donicî este âsonantică; aşa totă în fabula Gânscele: minte rimatu cu cinste, se pole » » se'ntarte. In Vulpea şi Bursuculă: unde rimatu cu iute. In Momiţa şi doue miţe: judecMore rimaţii cu care încruntate » » de morte momiţa » » fiinţa frumosu » » botă. Apoi tîrgit rimată cu dicu în versurile: Mână la târgă Şi dreptu să clică. din fabula Gânscele, sunt mai puţină decât asonanţe. www.digibuc.ro _ fcABtfLA ÎN GENERE Şl FABtÎLlŞTlî R0MÂ.NÎ ÎN SPECIE 1?J7 6. Gr. Alexandrescu ne dă în fabulele sale versuri ' mari de treî-spre-dece silabe în cari emistihulu I e de şase, şi alu IT-lea de şepte silabe. Aceste versuri mari adese-orî sunt amestecate-cu ver- suri mici de câte şese seu şajite silabe. In acesta categorie intră fabula Elefantulu: In vremea de de multă, dobitocele tote De împeratulu Led, sătule, desgustate, Işî aleseră loru Unu altu stăpânitord. Alte fabule păstreză în totă întinderea loru aceeaşi măsură. Aşa e Cânele isgonihl, care are măsura de optăi silabe: Lupul u cu totă prostia Cârmuia împărăţia. . . . etc. Ori cum ar fi măsura, mare sau mică, Alexandrescu îngrijesce ca să fie completă sau plină. Ritmulu la acestu fabulistiî e maî puţinii îngrijită decât chiar la cei de mai sus. La toţi întîmpinămu accente ritmice în locu de accente tonice, dar Alexandrescu se pare că nici nu vrea să ţină samă de accentele cuvinteloru. De pildă în Elefantulu: In vremea de de multd dobitocele tote De împeratulu leu sătule desg'ustate Işî aleseră loru. . . . ; în Cânele şi Măgarulu: Cil urechile lăsate, cu codă ’ntrc piciore Cânele tristă şi jalnică mergea pe 6 cărare; în Boulu şi Viţehilu: Unu bou câ toţi boii, puţind lâ simţire In dilele nostre de sortă-âjutată; în Şoricele şi Pisica'. Unu şorice do neamu şi-ânume Raton Ce fusese crescută sub pată la pension www.digibuc.ro 176 ÎH. D. SPEEÂ.NŢIÂ. în Cânele si Cătelulu: } ) Câtu-ml sunt de urîte unele dobitoce Cum: lupii, urşii, leii şi alte Câte-vâ, Care credii despre sine că preţuescii ceva; De se tragă din nemă mare Astă e 6 ’ntîmplare; în Topor ulii şi Pădurea: Minuni în vrema nostră Nu văqlu a se mai face x. Dar că vorbea odată Lemne şi dobitoce V Nu remane ’ndoială Pentru că de n’ar fi Nici nu s’ar povesti. Adecă la elu găsimii de pildă accentuată: de în locă de: de (fără accentul dobitocele » dobitocele hnperătulu » împerutulu aleseră » aleseră urechile » urechile coda » coda cânele » cânele jalnică » jalnică că » ca puţină » puţină lâ » la în » în şoricele » şoricele anume » anume fusese » fusese preţuescă » preţuescă astă » ăsta lemne » lemne remâne » remâne inaî alesă se găsescă accentuate monasilabe ca: din, cu, şi, o, ca, la, în etc. în locuri unde nu potu să aibă accentă. www.digibuc.ro Î'ABULA iN GENERE Şl FABHLIŞTIÎ ROMÂ.NÎ ÎN SPECIE 177 Rima în versurile lui Alexandrescu e îngrijită şi bogată, totuşi întâlnimă din când în când şi rimă asonantică; de pildă: tote rimată CU desgustate pote )) )) unitate respunsU )) )) supusii primblă )) )) schimbă ursii )) )) pctrunsU nâstrâ )) )) prostă mijloce )) )) face dobitoce )) » face dîntâiU )) )) fiii. 7. Const. V. Cârpă, în privirea mesurei, ne dă versuri regulate şi de diferite mărimi: ne dă versuri de optii silabe variate cu şepte ca în Fluturulu şi Albina, Ţînţarulu şi Armăsarulu; ver- suri de cinci-spre-dece silabe ca în Catârulu şi Boii, Calulu si Momită; versuri de doue-spre-dece silabe variate cu versuri mici de cinci, şese, şi şepte silabe ca în Ţeranulu şi Vulpea, Cucorele şi Oiora, Vulpea înşelată, Norulu şi Valea. In generală măsura e plină şi se vede multă uşurinţă de versificare. Ritmulu e mai îngrijită decât la Alexandrescu, dar întâlnimă şi destule accente ritmice; aşa în Ţînţarulu şi Armăsarulu, cetimă: Taurulă prefectă se plânge Că unu lioţu lacbmu de sânge, Unu ţînţaru bandită scăpată Astăcjî d'ela închisore, Prlndendii Unii călii lă strîmtore, De pelk l’au desbrăcatu ; Şi fiindă maltrătatu forte Nu-î departe nici de morte...... adecă ne dă: lacbmu în locu de lăcomii dela » » delă prîntfândii » » prindendU unii » » unii pelb » » pele maltrătatu » » maltratăm. AnaUle A, Z?, — Tom, XIV, — Memoriile Secţ, Literare. 12 www.digibuc.ro i?8 îii d. speRaMţiA Rima în versurile lui Cârpă e bogată şi în generală mai bogată decât la Alexandrescu, la care versurile se încheie aşa desă în verbe de acele in este sau eseu şi în participii în at. Rima lui Carpu e dată forte adeseori de substantive şi de verbe ne amplificate. E ajutată însă în găsirea rimei şi de neologisme, pe cari le întrebuin- ţeză mai desă decât Alexandrescu. Vedeţi în Mielulu şi Edita.: O voi, amatori de funcţii! O voi flămânzi de solare! O voi, care din pruncie aţi sperata într’unu procesu! Iată timpulă favorabilii, alergaţi în fuga mare Câte cu ună mielă în braţe şi fiţi siguri de succesit. Cu tote aceste Cârpă nu se îndepărteză nici de vorba obicinuită în poporă. Vedi în Fluturulu şi Albina: Uf! Ce huetu !... Vai de mine ! A-şi dori multă să sciă cine Sbârnâie aşa frumosă? Bună sosită cobză stricată, Strigă fluturulă îndată Ce zări albina jos. 8. G. Tăutu întrebuinţeză în fabulele sale mesura de (lece, doue- spre-dece, patru-spre-clece şi mesura de Optă silabe, dar neameste- cate: aceeaşi mesură merge dela începută până la sfîrşită. Rit- mulu e regulată, mai îngrijită şi decât la Cârpă, şi cuvinte cu accentulă schimbată se întâlnescă mai rară. Cetiţi în Şarlatanulu, care e o satiră, dar care s’a luată ca fabulă: De paiaţă nu prea departe Intr’ună unghiă odată stâ, Intre multe guri căscate, Şarlatanulă şi strigă: Veniţi, domniloră, la mine, Ună lecă bună a târgui; Prefăcută în prafuri fine Şi-orî-ce reă potă lecui. Aşa prafuri de minune încă ’n lume nici aă fostă. Ele potă înţelepciune A da omului ce-î prostă; Cinste hoţului; iertare Ori şi cărui vinovată, Babei sure ce dinţi n’are I Amantă june de pupată. etc. www.digibuc.ro FABULA In genere şi fabuliştiî români în specie i7d Rima e totă aşa de îngrijită ca şi la Carpii; Tăutu însă întrebu- inţeză mulţii încălcarea, adecă la dînsulă, unii versă calcă adese- ori asupra celuî-laltă, cum vedemă chiar mai sus: Cinste hoţului; iertare Ori şi cărui .... etc. 9. G. N. Nichitachi (1). C. Fondul u. 1. G. Asachi. In cât privesce fondultg Asachi scie a se ţinea strînsă de subiecţii. Se întîmplă câte-odată ca povestirea să se lungescă, dar atunci povestirea devine descriptivă şi capătă interesă prin descriere. Descrierea la Asachi e mai în totă-d’a-una bine reuşită. Când face descrierea unui personagiu, după cum trece de la arătarea ex- teriorului la interiorii, descrierea, scurtă cum este, din prosopogva- fică devine etopeică; şi când ne face tabloului unoru împrejurări, ni se pare că-lă vedemu cu ochii. Iată de pildă descrierea de la începutului fabulei Mortea şi Nenorocitului Unu lemnarii din cei sărmani, Plin de grijă şi de ani, Cărândă vrescurî grele ’n spate Din pădure pe la sate, Se ’nturna încetişorii La seraculă foişoră. Obosită, neputincioşii, Pune sarcina sa jos, Şi-şi aduce-aminte-anume Câte sufere pe lume! Că de când elu s’a născută Rele numai a vedută. .........etc................ Trecendă peste expresiunea vrescurî grele, care s’ar Ii putută înlocui prin lemne grele, pentru că vrescurile de ordinară sunt (1) Asupra lui Nichitachi nu mai revcniinfl.: amu începută analisarca fabuleloru lui înainte de a-î cunosce biografia, şi amu încetalu de îndată ce amu atlalu că este în viaţă. www.digibuc.ro m TB. b. SPEfcANŢlA uscate şi prin urmare uşore, aici în privirea descrierii Asachi se asemănă cu La Fontaine. Cam aceeaşi descriere face şi La Fon- taine în acelaşi locă şi în aceeaşi fabulă şi cu tote acestea nu se- menă a traducere. Asachi, orî-ce s’ar dice, e omă deşteptă şi ar- tistă: cetesce şi înţelege, şi înţelege tocmai ce trebue înţelesă: In fabula Broscele cari ceru unii împeratii Asachi descrie forte bine chipulă cum se apropie broscele de craca de lemnă care le cădtuse din ceră, de la Zevs, ca să le fie împerată: Suveranulu îns’acelu Pe care l’au socotită Că-î vr’unu uriaşă cumplită, Ramă aă fostă cle-ună copăcelă. Despre-acesta mare temă Avea irosea care ’ntăî Au ieşiţii să iee semă Şi să dea semnă la aî sei. Dar abia de ramă încetă Tremurândă s’aă propiată Iată şi-alta vine ’n urmă.. După ea întrega turmă. Apoi nu prea târzioru Totă acelă broscosu poporă Aşa bine s'au deprinsă La firesca bunătate, încât sărea în adinsă împăratului în spate. Multă mai bine încă reuşesce Asachi în descrierea de moravuri de ale timpului. Ne-aperată că asupra moravuriloră n’are când să insiste, ci numai încolţesce saă împunge în trecetă, dar cu atâta naivitate, că-ţî vine a gândi că elă crede lucrurile chiar «vorbă cu vorbă.» Forte dese-orl si forte de multă se laudă si s’a lăudată naivi- 7 7 tatea în poesie şi mal alesă în fabulă. De ce? Din viaţa de tote dilele se scie că vederea este mal credinciosă decât audulă. Când vedî, cred!; când audî, poţi să credî, dar cred! pe cât poţi, saă credî şi nici prea. Ca să creijî din audite trebue ca martorulă să fie ună omă demnă de credinţă, adecă să-ţi pară, după vorbă, că şi dînsulă crede. Tocmai aceste condiţiunî ale mar- torului demnă de credinţă le îndeplinesce povestitorulă naivă: îlă creijî pe dînsulă ca şi cum al crede pe ună copilă care nu scie a se preface. îlă credî pentru că-ţî închipui că elă nu are nici ună interesă ca să falsifice adeverulă şi-ţî pare că elă spune aşa cum www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE Şl FABULIŞTlI ROMÂNI ÎN SPECIE 181 a veclută şi cum este în adeveru, aşa încât îţî rămâne ţie să ju- deci numai valorea lucrului, iar nu şi valorea mărturiei. Povestirea naivă mai are pentru noi şi altă pricină de ademenire: când scimă că celii ce povestesce, departe de a fi copilă la minte, este un omă deşteptă şi pătrunzătorii, povestirea lui naivă sau re- flexiunile sale naive ne plăcu, pentru că nu le mal luămă ca nai- vităţi, ci le luămu drepţii confidenţe sau destăinuiri. Prin străvedfimea naivităţii luî noi zărimă încrederea ce are elă în noi, ca să ne destăinuescă asemenea lucruri. Şi, de ore-ce elu se încrede în noî, de ore-ce ne spune lucruri cari nu s’ară pute destăinui orî şi cui, de sigură că şi noî suntemă omeni de încredere, de sigură că şi noî suntemă omeni deştepţi. Iată la ce ajunge naivitatea povestitorului, iată ce şurupă ală vieţeî sufletesc! atinge în noî acestă naivitate; iată pentru ce ne place acestă naivitate: Ne place, pentru că în faţa eî suntemă omeni de încredere, sun- tem deştepţi, într’ună cuvîntă suntemă omeni. Acestă naivitate ne place, căci ea este în ochii noştri! o dovadă că suntemă omeni. A fi omu este totă ambiţia nostră şi întregulă nostru ideală. Iată ce este naivitatea şi pentru ce place naivitatea. Asachi cu sciinţă ori cu nesciinţă, şi din talentă orî povăţuită numai de bunulă simţă scia din când în când să se facă naivă, şi ca atare să ne facă să-lă cetimă orî să-lă ascultămă cu celă maî mare interesă. Când în Greerulu şi Furnica Asachi elice: . . . . Grecrulă .... Pe furnică-a sa vecină Au rugată să-lu împrumute C’unu grăunte, c’o neghină, Să maî prindă la virtute, Dicendă : dău la timpii di trierii, Băii parola mea de grierii, Inturna-voiU totă suma Şi-’nteresulii de ’mprumulU. www.digibuc.ro 182 TH. D. SPERANŢIA îţi pare că elu (Asachi) e convinsă că legea împrumutului e atâtu de generală, că se întinde până şi la greerî şi la furnici. Şi cu acestă ocasiune ce iconă ne dă elu despre moravurile timpului, în oare se dă împrumută numai cu condiţiunea de â se plăti dobândă! Şi apoi cuvintele: dau parola mea de grierii, ce frumosă şi lămu- rită arată, pe de o parte că nu tote parolele sunt de semă, iar pe de altă parte că cei ce aă nevoe de împrumuturi sunt mai alesă de cei cari umblă cu parola pe buze, adecă de cei ce vorbescă franţuzesce. Iată cum din naivitate iese ironia. Iată cum, fără să băgămă de semă, Asachi printr’o vorbă ne intră pe sub piele, se arată prietenulă nostru şi noi ne facemă prietenii şi credincioşii lui şi rîdemă împreună cu dînsulă de celă ce umblă după împru- mută, punendă ca garanţie: parola Iul de — grierii. Când în fabula Mortea şi Nenorocitulu, Asachi ne arată cum betrânulă acela, care de câ'ud s’a născuţii numai rele a vedutii, se gândesce că: «Totă noptea ’n gânduri zace, «I,)iua nici cum n’are pace, «Căci vătaful fi răii şi tontă, «Boeresculă peste pontă, «Birulă greu şi mii beîlice, «Doi ficiori şi patru fiice, «O soţie sfăditore, «Viaţa-î face o lingore !_» ne dă ună tabloă de moravuri care în puţine cuvinte descrie forte multă şi le arată cu atâta siguranţă că există, că sunt, în cât se vede din vorba lui că aceste lucruri eraă atâtă de reale pe acele vremuri, şi lumea era aşa de obicinuită cu dînsele că numai la morte doră, de ar fi mai putută apela, dar aiurea, ba. Ori-cât s’ar fi inspirată Asachi din La Fontaine, acesta nu e luată dela Francezi; acesta e gândită şi simţită românesce şi simţită adâncă. Şi când ve. speranţiA arătată faptulă, deşi; după cum amu veclută maî sus, şi la Antonu Pann e destulă de bine. Naivii şi de bună credinţă; ca şi Antonii Pann, Donicî arată lucrurile cu mai multă limpedime decât elă. Pa- renteza în care dice că ţera momiţeloru maî nu are hotare, adecă e aşa de mare că maî nu-î maî daî de margine, e spusă aşa de nebăgată în semă, pare că ţi-ar fi spus’o la ureche; aşa încât nu strică nimicii naivităţeî povestirii; ţi-aî închipui că elu crede chiar că tera maimuteloră e forte mare. j ) 6. Gr. Alexandrescu ne dă fabulele cele maî românescî şi cele maî bogate ca fondă. Şi prin fondă înţelegă la fabule nu atâtă su biectele; pentru că aceleaşi subiecte potă fi utilisate pentru tote ţările şi pentru tote timpurile. Adeveratulu fondu în fabule e for- mată de modulă cum se presintă acţiunea; de refiexiunile şi mo- tivările pe cari le dă fabulistulă. La Fontaine întrece pe Crilov şi pe toţi fabuliştiî vechi; pentru ce? Pentru că La Fontaine aşa motiveză acţiunile şi aşa descrie personagele, că le vedî trăindu şi anume trăindă în lumea loră. Crilov cu o fabulă lovesce numai într’ună singură viţiă; La Fontaine, pe lângă viţiulă pe care îlă is- besce în specială, lovesce atâtea şi atâtea aplecări rele, cari formeză ore-cum alaiulă sateliţiloră acelui viţiă. M. Saint-Marc Girardin elice că fabula 'se pote mlădia la tote sentimentele, la tote tonurile şi pote să fie aci dramatică, aci dog- matică, aci naivă, aci elocuentă aci duiosă, aci înţepetore (1). Sub jDana lui La Fontaine fabula se mlădieză tocmai cum dice M. Saint-Marc Girardin, şi sub pana lui Gr. Alexandrescu ală no- stru de asemenea. Asupra lui Gr. Alexandrescu ar trebui să faci o lucrare specială ca să poţi cuprinde totă bogăţia din puţinele sale fabule. Aprope fie-care frasă la Alexandrescu îţi descopere câte ună colţă din lumea în care trăesce ele, aşa că, voindă să daî numai ună resumată despre dînsulă, maî nu sciî ce să alegi, căci orî-ce ai alege, îţî pare reă după ceea ce ai lăsată. Iată de pildă, în fabula Elefantulu: (1) La Fontaine et Ies fabulistes. 1867. I, pag. 90. www.digibuc.ro J?ABTJLA In GEHERE $1 fABULlŞTlf ROMÂNI ÎN fePEClE 191 . . . Domnulă Elefanţii, cu nasulă învîrtită, Puternicii îndestulii, dar însă necioplitii Şi de capii tare, groşii......... Acesta este, după Alexandreseu, unu ţipă de stăpânitoră de care cunosce elă, adecă unu felii de omu destulă de perfectă ca exterioră, cu nasulă destulă de învlrtită; destulă de puternică saă tare ca forţă animală, ca forţă brută, dar la minte grosă. Şi ca dovadă despre acesta: Noul ii stăpânitoru, Cât sa orînduitu, Pusa ’n slujbă pe boi; Iar lupulu mâncătorii Se făcu favorită Şi ministru la oî. Mai departe cetiţi isprăvile acestoră sfetnici al tronului: Ve lasă să judecaţi Câţi miei fură mâncaţi Şi câte oi sluţite De fiarele cumplite! In zadară facă strigare Oile ’mpovărate, Chipă nu e de scăpare. Şi plângeri ne-curmate, Ce vină de pe la turme, Reulă nu potă să-lă curme. Lupulă dar îşi urme/ă A sa nelegiuire; Căci de ce se lucreză Domnulă nu are scire, Ba câte lupulă spune Le ia tote de bune. Cetindă fabula Câinele şi Măgarulu găsiţi nu numai faptulu că ună slujbaşă caută slujbă, ci vedeţi chiar ună slujbaşă cinstită, unu omă cu merite, ună omu cu caracteru, unu omu care e necăjită nu pentru că n’are slujbă, ci pentru că e nevoită să caute slujbe, şi în faţa lui vedemă pe cine? Vedemă pe acelu pe care fabula îlă www.digibuc.ro TU. D. StEfeAttŢî i9â înlocuesce printr’unu măgarii, vedemu pe unulu care n’a sciulu ce vrea să (Jică cinste. Iată cum începe fabula: Cu urechile lăsate, cu cocla între piciore Câinele triştii şi jalnicii mergea pe o cărare. După mulţii umbletii iată că-lii întâlnesce Unii măgarii şi-lii opresce. — «Unde te duci, îi dice. «Ce reă ţi s’a ’ntîmplatii? «Scit par’că te-a ploatii, «Aşa stai de mâhnită.» — «Dar sunt nemulţumită. «La împeratulă Leă în slujbă m'am aflată; «Insă purtarea lui, «De e slobodă s’o spui, «M’a silită, în sfîrşită, să fugă să-lă părăsescă. «Acum caută altă stăpână bună, unde să-lă găsescă? — «Numai de atâtă te plângi, măgarulă întrebă, «Stăpânulă l’ai găsită, îl vedî, de faţă stă: «Vino numai decât la mine să te bagi.......» In vorbele prin cari cânele îşî arată îndoiala, dacă e slobodă, să vorbescă despre purtarea stăpânului, se arată câtu de înlănţuită era pe atunci libertatea cuvîntului: nici despre fostulu stăpânii, de la care fugise şi cu care nu mai avea nici în clinii nici în mâ- necă, nu mai avea voie să vorbescă. Ce putemu dice de Boulii şi Viţelulu, sau câte amu trebui să ţli- cemu, ca să putemu arăta totu ce se cuprinde în acestă fabulă, care vorbesce mai bine decât tote comentariile: Unu bou, ca toţi boit, puţinii la simţire, In dilele nostre de sorlă-ajutatu Şi decât toţi fraţii mai cu osebire Dobândi ’n ciredă unii postă însemnată. — Unu boă în postă mare P — Dreptă cam ciudată vine, Dar asta se ’ntîmplă în ori-ccire locă. Decât multă minte sciă că e mal bine Să aî totă-d'a-una ună dramă de norocă .... încercaţi a sublinia din acestă fabulă numai părţile principale www.digibuc.ro Fabula In genere şi fabuliştii romaM In sBecie I9ii cari privescă moravurile timpului, şi veţi vede că vi se va întîmpla acelaşi lucru ca şi ruie: Cu încetulă veţi sublinia totă fabula, precum eu amu subliniată aprope în întregime aceste două strofe. Unu bou puţină la simţire ca toţi boii, fundă ajutată de sortă, do- bândesce în ciredă, adecă în ţera boiloră, ună postă însemnată. Şi dacă ună boă a putută să ajungă într’ună postă mare, vine lucru cam ciudată pentru cine nu scie cum staă lucrurile; lucrulă în sine însă nu e de mirare, pentru că aşa se face, aşa este obiceiulă, aşa se întîmplă în ori-care locu. Trebue să sciî că, pentru ca să ajungi mare, nu e nevoie de multă minte ci numai de unu dramă de norocu. Iată meritele cari se ceră în lumea boiloră. Iar dacă voescî să vedî ce pote ună boă, care a ajunsă în postă mare numai cu dramulă luî de norocu; dacă voescî să vedî ce păţescă viţeiî ne- încercatî, cari credă că orî-cine e datoră să aibă milă si să facă totulă ca să-şî ajute nemulă, n’aveţî decât să cetiţî fabula întregă şi să vedeţî ce elice boulă despre viţelă: — Cine? A mea rudă?!.. Mergi de-M dă pe scară, N’amti ast-felu de rude şi nici voiu, să-lu sciu. Vedeţî la Alexandrescu, în fabula Cânele şi Căţelul ă, portre- tulă unui ambiţiosă de rîndă, care predică egalitatea, care se arată omă înaintată în ideî, care nu maî ţine la mărire, ci ar voi ca să fie şi la noî ca în ţările civilisato, unde tote prejudiţiile de clasă aă trecută şi s’aă schimbată; omă, care nicî chiar în vorbă nu voesce să i se dică măcară domnule saă domnia-vostră, ci orî- cine să-î dică curată pe nume; omă, care arde de dorinţa de a vede realisate reformele din alte ţerî şi care e întristată, indig- nată chiar, în contra acelora pe carî mândria nu-î maî pă- râsesce. Iată vorbele acestuî ţipă de ambiţiosă puse de Alexan- drescu în gura unuî câne Samsonu dulău de curte: «Câtă îmi sunt de urîte unele dobitoce «Cum Lupii, Urşii, Leii şi alte câte-va, «Care credă despre sine că preţuescă ceva! Analele .1. 7*. — Tom. XI]'. — Memoriile Secţ. Literare. 13 www.digibuc.ro 194 ÎH. t). sVeeaNţiâ «De se tragă din nemă mare «Asta e o ’ntîmplare. «Şi eă pote sunt nobilii, dar s’o arătă nu-mi place. «Gmenii spună adese că ’n ţări civilisate Este egalitate: «Tote ieau o schimbare şi lumea se cioplesce, «Numai pe noi mândria nu ne mai părăsesce! «Câtu. pentru mine unulii fiesce cine scie «C’o amu de bucurie «Când totă lighiona, măcar şi cea mai prostă, «Câne sadeâ îmi (}ice iar nu Domnia-vostră! .... Totu în acesta fabulă, ce bine e schiţată şi portretulu omului lesne credetoru şi care iea vorba drepţii faptă şi se bucură îna- inte de-a ajunge. Cetiţi mai departe ce face căţelulu, şi vedeţi în acelaşi timpii cum iubitorulă de egalitate îşi arată colţii. Gândirea vdstră (jise (căţelulu), îmi pare minunată Şi simţimîntulă vostru îlă cinstescu, fraţii mei! — Noi fraţii tei? răspunse Samsonii plinii de mânie. Noi fraţii tei? potae! O să-ţi dau o bătae Care s’o pomenesc!. Cunosci tu cine suntemă, şi ţi se ,cade ţie, Lichea neruşinată, astă-felă să ne vorbcsei?.... — Dar diccaţi — Şi ce-ţi pasă, te ’ntrebă eu ce diceamu?. . *. O lume întregă trăesce în fabulele lui Gr. Alexandrescu; şi ceea ce intereseză mai mulţii e că tote personagele lui potu să fie tipuri generale sau v.ecinice, dar de-ocamdată trăescii cu totele în una şi aceeaşi societate dintr’o anumită vreme. 7. C. V. Carp în fabulele sale ne dă, ca şi Alexandrescu, ta- blouri de moravuri. C. V. Carp însă asemeneză atâtii de mulţii moravurile omenesci cu obiceiurile animale, în cât ţi se pare, în adeverii, că lucrurile so petrecu chiar între animale. Iată, în fabula Catâr ulii fi Boii, cum descrie el Ci vieţa unui catârii între cai: Unii catâru fătată pc drumuri, crescută în of şi în vai De lungă timpă, cu displăcere, trăia între nisce cai. www.digibuc.ro frÂBtfLA ÎN GENERE ŞI FABULIŞTU ROMANÎ lN SPECIE 195 Respinsii de toţi cu asprime, fomea setea îlu usca: Paele de prin gunoie le pupa şi le mânca. Posomoriţii ca o bufnă, greoiii, necioplită şi slutii, Era totă cjiulica, mereii brâncită şi bătută. Une-orî, curgândă ca ploia pe biata spinarea sa, Câte trei şi patru sute de copite număra. . Altă dată, pe sub cumpătă, făcăndă caii toţi complotă Ilfi luau gonindă la vale până ce cădea în botă; Nu se audia în urmă-î de cât jnapu şi iară jnapu. In fine, sătulă, odată luâ şi elă lumea ’n capă. . . . Cetiţi Ţeranulu şi Vulpea de C. V. Carp şi vedeţi pe de o parte cum se desvoltă şi se arată la lumină instinctele cele rele, năravulu din născare, iar pe de altă parte vedeţi cum se schimbă la dînsulu tonulu după felu ideiloru ce exprimă. La începută, unde sub nume de puiu de Vulpe, descrie pe unu orfană, tonulă este duîosă; mai departe, când descrie faptele criminalului din nascere, tonulă devine elocuentă, la începută sentenţiosă, apoi familiară, ironică şi în sfîrşită energică. Iată începutulă acestei admirabile fabule, prin care Carp se ridică alăturea cu Alexandrescu şi căreia nimică nu-i lipsesce pentru a fi un capă de operă. «Ună ţărână odată, umblândă prin câmpie, «Zăresce figura unui animală, «Ce abia eşise din o vizunie, «Stândă ca o nălucă singurelă pe mală: «Puişoră de vulpe încă fără dinţi «Străină de părinţi. «Mama lui, sărmana, nu de multă perise «Din caăsa maniei unui vânătoră «Şi elă rămasă singură afară eşise «Cerendă ajutoră. «Avea o figură multă atrăgător e: «Părulă roşă ca foculă strălucea pe elă, «Cu doi ochi ca două flăcări arclătore «Şi blândă totă odată ca ună mieluşelă. «Ilă luă ţăranulă eu scopă ca să-lă'crescă; «Am să-lă ducu acasă, elice ’n gândulă seă: www.digibuc.ro 196 'ni. l>. SPEiuNŢiA. «Incă-I crudă, sermanulă, pote să trăiască «Fără să cunoscă năravulă celă răii. «Copiii acasă numai ce-lii veclură «începu cu dînsulu a so desfăta «Rupea dela gură «Câte-o bucăţică şi mereii îl dâ»...... De aci înainte tonulii se schimbă: «Dar proverbulii dice: «spinulii pân’ nu cresce, «Nu se desvelesce.» Abia luna trece, o găină sboră Ţipândii din poiată, şi mal mulţi vecini Be plângă totu-odată pentru prima oră Că nu dau de urma mal multoru găini. In nedumerire este fie care Incepii să urmeze sfecjl şi bătălii; Nu vedî în totfi locuiţi decât întristare 5 % Femei desolate şi poieţl pustii. Ce pote să fie ? De locu nu se scie, Socretulu ca lumulii, ca argintulu viii Fuge, se strecoră, nevedutii se face : Toţi sunt în erore ; Cele mal ghibace Babe vrăjitdre Nici ele nu sciii... In fabula Ţintar ulii şi Armăsarulu C. V. Carpu satiriseză în- tregulu mecanismu administrativă, dela primarulu din satu până la primulu ministru. O simplă pişcătură de ţînţaru, trecendu din gură în gură şi din autoritate în autoritate, se măresce şi se lă- ţeşce întru atâta că ajunge să pună guvernuld pe gânduri şi chiar să trămiţă armată. Iătă cum începe fabula: Cât a ţinutu iarna golă, Unu ţînţaru slăbită de bolă, Ce şecjuse ’n ospitalu, Cum simţi ceva căldură Incepii să facă cură I*e spinarea unul cală. www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞL FABULIŞTiI ROMÂNI ÎN SI’ECIE 197 îndată, în aceiaşi di, vestea venirii ţînţaruluî se aude deja din- colo de sată: Unu cocoşă umflată în pene Ce, clin prospetă, nota-bene, Acolo primaru era, Reu de lucru, bună de gură Ca să facă o bravură începu a publica : Crăinicindă în gura mare Că unu ţînţară înviaţii Pc unu cală l’a sgâriată. Nuvela încă fierbinte Sburândă mereu înainte, Domnulu câne sub-prefectă, Audindă în a sa plasă Ce scandalu se întîmplase Acolo merge direcţii, Şi făcendă în fuga mare O formală constatare Cu martori şi cu doprosă.... Inainteză prefectureî unu raporta că unu ţînţaru, apucândă unu calu de spinare, l’a muşcată din trei locuri. Prefectulă dă ministerului internu o telegramă că unu hoţu scăpată din închisore Prinojendu unu calu la strîmtore De piele l’a desbrăcatu. etc. etc. Afacerea merge până la Leă, la capulă statului, şi când acesta se miră cum se pote că: O fiinţă aşa mică Pote învinge unu calu, Lupulă, ministrulu de interne, răspunde: Acestu soiu rarii sc găscscc, Aci scade, aci cresce: www.digibuc.ro 198 TH. D. SPERANŢIA Se dă tumba şi pe locă Din ţînţaru devine taur ti, Avendu codă de balaurii Şi gură cu dinţi de focă. In elu stă o greutate De-unii cantaru şi jumătate. Ve pare exorbitanţii? Dar acesta când s’aprinde Când se umflă şi se ’ntinde înghite şi-unu elefanţii! Dacă Carp ar li avută deprinderea de a scrie, fără să maî dicu şi cultura lui Alexandrescu, adecă dacă Carp ar fi sciută în totă- dauna cum să-şi rotunjescă subiectulă, n’ar fi fostu întrecută nici odată. De altă-felă chiar cu ceea-ce are este unu bună tovarăşă ală lui Alexandrescu. Şi unulă şi altulă ţintescă moravurile politice, dar, pe când Alexandrescu se ocupă şi de moravurile sociale, Carp atinge numai în generală, numai ceea-ce este omenescă în aceste părţi şi se opresce la moravurile politice. 8. G. Tăutu lasă prin fabulele sale numai din când în când a se strecura câte o mică adiere privitore la moravurile sociale, şi atunci nu ca tablouri mal multă saă mal puţină complete, ci numai ca nisce alusiunl adese-orl greă de pricepută. Ună exemplu de acestă felă se pote vede în Găina cântăreţă, care e din fabulele Iul una din cele mal bine reuşite. Iată cum vorbesce găina care are gustă să cânte ca şi cocoşii: ..........................aşu vroi ca tine Plesnindu din aripe să cântă versă deschisu. O ! atuncea, dragă, fără încetare Eu pe pragulu uşeî una aşă cânta Ca să facă stăpâna care atjî ne are Ospeţî sau amantu-î totă a aştepta. D. Tecnica. In literatură ca şi în vorbă, pe lângă interesulă ce presintă fap- tele şi pe lângă forma în care faptele sunt povestite sau arătate^ www.digibuc.ro FABULA IN GENERE Şl FAB'JLIŞTIl ROMÂNI tN Sl’ECIE 199 valorea uncî bucăţi literare atârnă şi de modulă cum lucrurile sunt puse în evidenţă, atârnă de umbra şi de lumina în care sunt puse unele fapte; de scurtimea cu care sunt expuse unele, de des- voltarea ce se dă altora, precum şi de punctulă din care sunt pri- vite, şi de orînduirea sau disposiţiunea părţiloră naraţiune! sau descriere!. In scriere ca şi în vorbire sunt două căî, două feluri de procedări, de cari scriitorulă se pote servi pentru a ne pune sau a ne desfăşură sub ochi! minţi! unu tablou, o localitate, o to- » >77 talitate de lucruri sau unu faptă ori unu complexă de fapte. Aceste doue procedări sau căî sunt descrierea şi naraţiunea. Descrierea servesce a ne presentâ lucrurile din lume ca existândă sau fundă grupate ori înşirate în spaţiu. Naraţiunea ne presintă faptele or! fenomenele cari se desvălescă şi se succedeză ori se întâlnescă în timpu. Descrierea tinde a ne presentâ lucrurile în modă sinoptică, aşa cum sunt unele faţă de altele. Naraţiunea tinde a ne presentâ faptele în modă sincronică şi în acelaşi timpu cronolo- gică. Cu tote acestea, nicî pentru presentarea sinoptică nicî pentru cea sincronică şi cronologică, nu se potă stabili dinainte regule fixe. Aceste regule atârnă de lucrurile saă faptele ce voimă a pre- senta, de scopulă pentru care se presintă şi de fclulă cum scriito- rulă saă povestitorulă vede lucrurile saă faptele. Tocmai aci e totă greutatea. Chiar dacă regule fixe s’ar stabili, totă ar rămâne ceva nestabilită, pentru că aceste regule potă fi interpretate în modă diferită de diferite minţi. Pe de altă parte rămâne, însă rămâne forte stabilită, că scriitorulă trebue să producă în mintea cetitorului ilusiunea lucruriloră saă a fapteloră reale. Cum îi vei produce acestă ilusiune? Dacă vei descrie unulă după altulă lucrurile cari trebue să for- meze ună tabloă, saă împrejurările în cari se desvoltă ună faptă, se pote forte lesne să fie obositoră pentru cetitoră; saă, dacă vei reuşi să-şi închipuescă lucrulă, se pote să nu răuşescî să-lă vadă în cu- lorile în cari voescî să-lă vadă. Ună exemplu ne va lămuri mai bine. Voimă, de pildă, să descriemă lupta dintre individă A şi B — unu www.digibuc.ro 200 TH. D. SPERANŢIA Fet-Frumosu şi unu Zmeii, şi voimă să arătămă că acestă luptă a fostu crîncenă şi, maî cu semă, lungă. Părţile principale ale acestei naraţiuni sau descrieri — căci şi na- raţiunea este totii o descriere de fapte -— după cum se obicînuesce în generalii, sunt: 1) Introducerea, prin care chemămă luarea aminte asupra faptului; 2) Pregătirea în care se arată cine era A, cine era B\ în ce ralaţiunî se găsiau şi care a fostu causa luptei saii a bătăcî; 3) Faptulu principalii care cuprinde: a) încăerarea şi b) lupta; şi 4) Incheerea sau resultatulii. Procedându-se în acestii modă, e firescă lucru că partea cea maî mare din naraţiune va fi ocupată de introducere şi de pregătire, iar faptulu principalii cu încăerarea şi lupta voru fi relativă scurte, căci nu veî pute da decât puţine amănunte asupra încăerăriî şi ceva maî multe asupra lupteî: veî spune că amândoi s au încleştată cu braţele loră venose, şi apoî aă începută a se roti unulă pe altulă când la drepta când la stânga, până ce în sfirşită FSt-Frumosă trântesce odată pe Zmeă şi-lă vîră în pâmîntă până în genunche, apoî a doua oră îlă vîră până la brîă şi în sfîrşită a treia oră îlă vîră până la gâtă şi-î taie capulă. In totă casulă în mintea ascul- tătorului, lupta va durâ aprope numaî atâta timpă cât va durâ po- vestirea saă, în celă maî bună casă, dacă îî veî spune că s’aă luptată ună ceasă saă o cli întregă saă trei clile şi trei nopţi, va durâ ceva maî multă, dar nu aşa de multă cât aî voi să-lă faci să-şî închi- puescă. Ce s’ar întîmplâ însă dacă s’ar procedă în altă modă? Dacă, după introducere, trecendă numaî decât la faptulă prin- cipală, vomă descrie încăerarea, vomă arăta că dintr’o vorbă saă doue amîndoî s’aă încleştată cu braţele loră venose şi aă începută a se roti unulă pe altulă, când la drepta când la stânga, căutândă şi unulă şi altulă să restorno ori să biruoscă pe celă-altă; şi dacă printr’o tre- cere potrivită, lăsându-î aşa încăeraţî, în locă de-a trece la descrierea lupteî, vomă face acum acea parte a naraţiune! pe care am nu- mit’o pregătire şi vomă arătă cine erau luptătorii, în ce relaţiunî se găsia unulă cu altulă, care era causa luptei, cum s’aă întâlnită, www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABUL1ŞTIÎ ROMÂNI lN SPECIE 201 unde s au întâlnită şi alte amănunte de felulă acesta; şi dacă nu- mai după arătarea tuturoru acestoru împrejurări vomu veni la luptă şi vomu arătă cum îlii trântesce pe Zmeu în pămîntu până la ge- nunchi, până la brîă, până la gâtă etc., efectulu va fi altulă. In acestă casă ascultătorului sau cetitorului lupta îî va părea multă mai lungă, pentru că elă sciindu-i încăeraţî, în totă timpulă câtă amu făcută noi pregătirea naraţiunii, în totă timpulă câtă i-amă descrisă noî luptătorii şi împrejurările şi causa luptei, în totă timpulă acesta elă şi-î închipuia necontenită încăeraţî şi luptându-se; şi cu câtă descrierile pregătitore aă durată mai multă, cu atâtă a durată mai multă şi lupta, aşa încât la urmă, când ajungi să-i spui că Fet-Frumosă a trântită pe Zmcă până la genunchi şi până la brâă, cetitorulă crede că e şi vremea ca să-lu trântescă, ori cu alte cu- vinte e şi vremea ca să se isprăvescă lupta. "Meşteşugulă saă priceperea scriitorului de a orîndui părţile de- scrierei sau ale naraţiune! în aşa modă, încât să producă în mintea cetitorului ilusiunea că ar li vedută lucrurile sau faptele reale, este aceea ce noî numimă tecnică literară. In tecnica literară a fabulei intră şi ceea ce se numesce încheere. Nu numai că ori şi ce începută trebue să aibă şi ună sfîrşită saă o încheere, dar o dramă trebue mai alesă să aibă o încheere, şi fabula în felulă seu este o dramă. Fabula nu numai că trebue să aibă o încheere, dar încă e pre- . tenţiosă în privirea încheerii. Sunt unele genuri literare cari nu ceru numai decât încheere. Aşa poesia epică, epopea şi romanulu au şi n’aă încheere, saă amă pute cjice că totă se închee şi iar se deschee, pentru că e în natura loră de-a se pute prelungi la infinită, precum se prelun- gesce şi viaţa omenirei. Fabula însă, avendă o întindere mărginită, fiindă, aşa d.icendă, unu felă de teoremă de geometrie, căre numai decât o încheere şi încă o încheere bine făcută. Satira pote să fie lipsită de încheere saă să aibă o încheere mai slabă, pentru că poe- tulă satirică fiindă stăpânită de pasiune, sub influenţa acestei pasiuni n’a putută răbda până la sfîrşită, ci de demultă şi-a spusă ce www.digibuc.ro 202 TH. D. Sl’ERANŢIA avea de spusă, şi-a spusă foculu; fabulislulă însă e omidă care vorbesce după ce a gânditu, după ce a judecaţii şi a cumpăniţii lucrurile, de aceea încheerea fabulei trebue să fie tare şi concisă sau cuprincletore. Acestă împrejurare a făcutu că la fabuliştii cei buni fabula să închee printr’ună provărbu sau încheerea înseşi e aşa de nemerită, că remâne ca proverbă. Totu de încheere ţine şi morala fabulei. Morala pote fi şi a nu fi gustată, şi în generalii mai multă nu este decât este. Pentru ce? Pentru că aşa e omulu. Unui omii cu mintea cam de mijlocii şi pote şi mai jos eşti nevoitu să-î spui şi iar să-i spui până te înţelege; pe când unui omu deşteptă doue trei cuvinte sau numai o alusiune îi ajunge ca să te pricepă, când îi spui ceva din sfera cunoscinţeloră lui. O fabulă povestită în lungii şi lată e mai multu decât o alu- siune. Când unei fabule deci îi mai adaugi şi morala, însemneză că nu ai încredere că vei fi înţeleşii şi pentru aceea mai repeţi odată respicatu sau desluşită, ori în gura mare, ceea ce în fabulă i-aî spusă la ureche. Cu alte cuvinte, când, după ce i-aî spusă cui-va o fabulă, mai adaogi şi morală, însemneză că nu-lă creoli destulă de deşteptă ca să te înţelegă dintr’odată. Una dintre slăbiciunile omului este de a se crede deşteptă şi ori cine îlă atinge în acestă parte slabă, îlă supără. Pe cât de multă place naivitatea în fabulă, pe atâtă de multă dis- place morala. Cu tote acestea din vremile vechi, din vremurile când omenii aveaă mai multă nevoe de explicaţie, s’a luată obiceiulă de a se adăuga la fabule şi câte o parte explicativă, care se nu- mesce morală. Morala însă nu este o parte integrantă a fabulei şi ca dovadă putemă să aducemă şi vomă vede chiar mulţime de fabule fără morală şi* liindă cu tote acestea destulă de bune şi pote mai bune decât sunt de cele cu morală. In mai strînsă legătură se găsesce fabula cu proverbulă. Adese- ori proverbulă este întrebuinţată ca să închee fabula, şi o închee aşa- de bine, încât îţi vine a crede căîntrega fabulă a fostă snovită www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULIŞTlI ROMÂNI ÎN SPECIE 203 pentru a motivă proverbulu, şi cine scie dacă nu cum-va multe fabule au fostu făcute tocmai în acestu scopu. Cine scie, însă, pe de altă parte dacă nu cum-va tote proverbele cari le audimu necon- teniţii circulându în limbă n’au fostu la începutii nisce încheerî ale unoru fabule sau ale unoru feluri de fabule. Venimu la fabuliştiî noştri. 1. G. Asachi în fabulele sale nu se îngrijesce de formă, nici nu se îngrijesce în deosebi cum ar pute să captiveze mai multu pe ce- titorii. Interesulu fabuleloru sale răsare nu atâtu din măestria cu care sunt înşirate faptele, ci din înşirarea logică a lorii, şi din exac- titatea cu care descrie scene din vieta omenescă. Elu în deobste arată lucrurile în ordinea în care se petrecu. La dînsulu găsimu maî multu metodă decât artă: arată mai întâi, în puţine cuvinte, despre ce este vorba şi apoi trece la fapte. Aşa, în fabula Broscele cari ceru, unu împeratu, dice: Ne vrendu broscele s’asculte De guvernulă democrată De la Zevs cu strigări multe Aii ceruţii unii împeratu. Zevs, ce-i cjeti îndurătorii. Le-aii trimisă ună domnitoră Pacînică, drepţii, cu blândă fire . . . Şi în Ochii şi Nasulu: Urma certă dineore între ochi şi-unii nasu vecină Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvinu. Advocată se făcu limba şi pe nasu îlu apără, Jar urechia prezidentulu a ei cuceri ascultă... Despre tecnica literară a lui Asachi putemu să ne dămu semă numai cercetându modulu cum îşi încheie fabulele sale. Incheerea este o parte de care se intereseză de aprope; va să ţlică scie ce însemnătate are încheerea în fabule. La dînsulu: 1) sau încheerea isvoresce din însăşi descălţarea subiectului, opm e la fabula Broscele cari ceru ună împeratu: www.digibuc.ro 204 TH. D, SPERANŢIA Păstraţi p’acestă împărată, Nu cum-va iar prin schimbare Să daţi peste-ună reă mai mare. Sau la Ochii şi Nasulă: Dar urecliia.............. . Hotărî re închee dreptă : «NasulU dritu de proprietari «Aibă peste ochelari; «Ochii se voru mărgini «Prin ei mimai a privi.» 2) sau încheerea este unii felă de morală pusă în gura unui personagiu din fabulă, şi fâcendu prin acesta parte din corpulîi fabulei, precum de pildă se vede în fabula satirică Momită la baiu masche. In mijloculu balului, filosofulu, scoţendu masca maimuţei, vor- besce cătră publică: «Fără crieru turmă orbă! «Totu e bună ce îi străină, «Vecjh la cine te închini! «Sistema ţi-î părtinire «Interesulu şi ’njosire. «Meritulu celu învăţată, «Cugetulă celă mai curată, «Sentimentă de omenire «N’aă la tine preţuire, «Şi mai bine ’ţî place-o vită «Ce ’n minciuni împodobită «Nesciinţă şi ’nfoere «Se ascunde în tăcere.» Şi în fabula Douespice, ca încheere spiculu plinu răspunde celui secu: . . . . Spiculă plină «Aă răspunsă la cestă certă: «Nu dorescu a mă schimbă; «A mea frunte-aşî ridica «Când de totă ar fi deşartă. www.digibuc.ro fabula în genere şi fAbuliştii români în specie 205 De asemenea în fabula: Ursulu, Paserea, Serpele şi Momită, când Ursulu «.vrea să-şi facă o carieră în a curţii naltă sferă» ca încheere: Şerpele-î dă unu alţii planii: — «Vrendă a fi unu curtezană, «Mergi pe pântece vecine, «Tîrîndu-te ca şi mine.» 3) sau în sfîrşitu Asachi închee fabulele sale printr’o morală propriii disă, dar de multe ori aşa de bine potrivită cu subiectului, aşa de obiectivă că, departe de a desplăce, este prea bine gustată. Astu-felu de morală găsim u la fabula Mortea şi Nenorocitul ii: «Mortea curmă tote c'ele; «Omulă însă-î mai dorită «A suferi mii de rele «Decât a fi mântuită.» Şi mai bine încă în fabula Aurulii şi Fertilii, care fiindu scurtă o reproducemu în întregulu; Ună blancă galbănu scântciosă Gemendă sub ciocană vîrtosă, Plângea sorta sa odată: — «Ori se pote să mc bată «Injositulă crudă metală «Care-lă calcă pân’ şî-ună cală?» Dar ciocanu-î <]fice: — «Frate, «Este vechiă istă adeveră «Că pre aură fierulă bate.» Morala. Ună poporă ce n’are fieră, Curajă n’are, n’are armă, Se defaimă şi se sfarmă. Au fostă şi sunt asupra moralei dela fabule păreri deosebite; cele mai curiose sunt însă ale lui Rousseau, care crede pe Emile alu seu atâlu de cuminte sau alâlu de prostii, în cât pentru ca www.digibuc.ro Ttî. b. speRAMţiA aoa acestă copilă să trăiască în lume, voesce, nu să-lă înveţe ce este lu- mea, ci să confecţioneze lumea după dînsulă. (Vedî Emile, cartea II.) Lăsămă la o parte pe Rousseau, pe care l’amu citată numai ca să nu remâe necitată, şi amintimu numai că orî-ce lucru se pote spune în două feluri: directă şi indirectu. Direcţii atunci când spui tocmai ce trebue să facă, şi indirectu atunci când spui con- trarulă. De pildă, voindă să opresc! pe cine-va de a se duce unde- va, îl poţi (Jice directu: nu te duce sau indirectu du-te! In amân- două caşurile întelesulă este acelaşi. i > Care din aceste două feluri de exprimare e maî potrivită pentru fabulă? Acesta atârnă de modulă cum sunt arătate lucrurile, adecă de măestria scriitorului, dar. pentru fabulă e maî potrivită modulă indirectu, pentru că şi fabula este genă indirectă şi pentru că modulă indirectă e maî atrăgătoră, maî convingătoră, căci în formă lasă maî multă libertate de alegere saă de acţiune, deşi în fondă restrînge maî multă acestă libertate, deşi în fondă e maî absolută: Omulă de felulă Iul e maî credinciosă ochiloră decât urechiloră, ţine maî multă la formă decât la fondă, saă cu alte cuvinte forma este maî atrăgătore, îlă orbesce maî multă. Paralelă cu aceste modurî de exprimare sunt şi doue puncte de vedere din cari se potă arăta lucrurile, saă doue feţe pe cari lucrururile se potă arăta. Şi anume: saă se arată lucrurile cum sunt, dândă a înţelege omului cum trebue să-şî croescă conduita; sau se arată omului cum ară trebui să fie lucrurile. Faţa întâiă a lucruriloră este cea maî potrivită pentru fabulă. Arătândă cum sunt lucrurile, chiar dela începută capeţî încrede- rea omului, te iea de prietină, te ascultă şi se mulţumesce cu acesta, credendu-se chiar recunoscetoră şi luându-şî asupra lui grija de a-şî croi felulă de conduită celă maî potrivită. Arătândă omului cum ară trebui să fie lucrurile, chiar din ca- pulă locului te arăţî prea pretenţiosă, şi anume întâî pentru că îî daî povaţă, şi ală doilea pentru că, dându-î povaţă, aî aerulă de a-î pretinde că elă trebue să facă lucrurile să fie aşa cum ar trebui. Deşi uniî, între cari şi Rousseau şi Lessing, credă maî nemerită www.digibuc.ro Fabula în geneHî: şi fabulişti! român! în specie 20? acestu modă, totuşi elă nu este potrivită pentru fabulă. Acestă modă va fi mai nepotrivită când se va combina cu modulă direcţii, despre care am vorbită mai sus. La fabula 6la de aramă şi 6la de Iutii, care este o imitaţiune după La Fontaine (Le pot de terre et le pot de fer, cartea Y, fabula II) Asachi, după La Fontaine, ne dă următorea morală: «Cu acelu maî tare forte «Nu umbla ci cu maî mole, «De nu vrei acestei ole «S’aibî în urmă trista sorte. Acestă felă de morală e în modulă întâiă, adecă arată cum sunt lucrurile şi cu tote acestea nu merge destulă de bine, nu e des- tulă de plăcută orî de gustată, pentru că este combinată cu modulă directă, adecă pentru că dă povaţă de-a dreptulă. Totă în genulă indirectă este şi morala fabulei Vulpea şi Tapulu: «Orî-ce lucru ’nfiinţezî «Resultatulă să-î prevedî. Incheindă constatămă că Asachi întrebuinţeză tote felurile de mo- rală, şi anume că acolo unde nu imiteză pe nimeni, elă dă adese ori încheerî nimerite. 2. Const. Stamati, deşi a trăită pe unde a trăită, din fire însă, elă a avută talentă de scriitoră, şi în fabulele sale găsimă adese orî că tecnica literară nu-î lipsesce. Cetimă începutulă fabulei Ta- băra de care. «Mergea odinioră «O tabără de cară, «Intre cari unulu năstruşnică şi mare forte, «Ce pe lângă cele-lalte «Era ca o arătare «Sau ca unu armăsară «Pe lângă unu ţînţară, «încât nu avea asemănare «Nici a cară nici eărucenă, ci o haraba era «De orî-cine îlă vedea, se mira «Cu ce să fie încărcată «Acelă cară do mergea aşa de îngâmfată. www.digibuc.ro 208 M. D. SPERANŢlA Inadinsu n'arn mersă mai departe ca să arătă ca ce era încăr- cată acelă cară, pentru ca cetitorulă să-şi potă da semă de intere- sulă ori curiositatea ce deşteptă acestă fabulă prin începutulă eî. Sunt convinsă că cetindă aceste rîndurî ale mele cetitorulă care nu cunosce fabula se întrebă: cu ce să fi fostă încărcată acelă cară îngîmfată ? Iată cum urmeză fabula: «Dar mai târcţiă s’a aflaţii «Că acelă cară era plină de bârdane şi beşicî, «In care la căsăpie se pune seu şi cer viei, «Şi pe care le-adusese la pîrăă de le spălase «Ş’apoî cu ventă le umflase. încât privesce încheerea fabulei, Stamati se ţine de vechiulu obiceiă de a încheia printr’o morală în modă directă, arătându însă în cele mai multe caşuri lucrurile aşa cum sunt. Dreptă dovadă re- produceam aici morala de la vr’o câte-va fabule. Aşa morala fa- bulei Tctbera de care este: «Aşa vedemă nătărăi cu nasulă pe sus umblândii, «Ca să gândimă că ei sunt înţelepţi saă boerî mari; «Dar să sciţi că toţi cei mândri sunt netoţi şi gogomani «Şi în a loră căpeţînă este curată fumă şi ventă. Morala fabulei Prieteşugulu cânescu imitată după Crilov este: «Şi pricteşugulă nostru întocmai aşa se strică, «Din pricină de nimica; «Mai alesă când doi amici aă să ’mpartă ună folosă, «De preţă măcară câtă ună osu. La fabula Bogatulu şi Seraculu: «Pentru aceea Românii de-a pururea grăescă, «Când pe obrasnici privescă, «Că obrasniculă «Mănâncă prazniculă. . «Dar obraznicii cu porcii în fire se potrivescă «Şi la sfîrşită totă ca dînşiî de toţi se batjocorescă.» Morala fabulei la Stamati are însă o calitate, si acestă calitate stă în aceea că nu arată numai lucrurile cum sunt, ci dă şi ore- www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABUL1ŞTIÎ ROMÂNI ÎN SfEClE 209 cari explicaţiuni pentru ce sunt aşa, sau dacă sunt aşa, unde sau la ce capetă potă să ajungă. Aşa de pildă, în fabula Tabăra de cară, «O, cât făr de minte şi prostii am fostă eu, «Să nu iau eu fată chiar din nemulu meu; «Ci me du cu la sore, la noră şi la ventu «Şi la cetăţi slabe, — pe toţi să-i descântă. 4. I. Heliade Rădulescu ne dă în fabulele sale atâtu încheerea propriu clisă precum şi morala propriu disă. Exemplu de încheere avemu în Corbulu şi Vulpea: Vulpea dice: «Jupână corbă, precum se vede, «Minte numai îţi lipsesce; «Şi fă bine de me crede, «Şi ’nvaţă, te folosesce : «Că de multă, forte de multă , «Din punga celoră ce-ascultă «Linguşitorii trăescă. Ca exemplu de morală putemu luă încheerea din Foile si Căr- bunele : «Iată-ve exemplu şi daţi ascultare «Voi cari suflaţi certele civile. «Foi să nu mai fiţi. «Şi voi june inimi, organe docile, «Care dreptă cărbune la suflăi’i serviţi, «După sceleraţi «Nu ve mai luaţi. www.digibuc.ro i’H. î). SPERAti'flA 2lâ 5. Alex. Donicî ne dă unele fabule numai eu încheere, altele cu o mică încheere şi cu morală. Iată încheerea dela Greerulă şi Furnica: «Aî cântată ! Imî pare bine, «Acum jocă dacă poţi, «Iar la vară fă ca mine.» Iată şi încheerea cu morala dela Lupulă şi Cucută: — «Apoi ţine minte, frate, «Că la viitorea iarnă «Aî să remâî fără blană.» Şi aşa s’a întâmplată Precum cuculu i-a cântată. (Morala). Intre omeni iar sunt unii Cu colţi de lupă înzestraţi; Ori în care parte-a lumii Ei voră fi neîmpăcaţi. încheerea: «că la viitorea iarnă aî să remâî fără blană» e totu aşa de bună ca şi: Acum jocă dacă poţî, iar la vară fă ca mine. Adausulă care îlu face Donicî: Şi aşa s’a întâmplată precum cucută i-a cântată» nu era de locă de nevoe, saă mai bine dicendă e stricătorii. încheerea sub formă de prorocie: «apoi ţine minte, că o să ră- mâi fără blană» e forte potrivită, pentru că vine tocmai la vreme ca să închidă gura unui nemulţămitoră, căruia tote relele i se în- tîmplă din pricina proprieloră sale defecte. Adaosulă «aşa s’a în- tâmplată etc.» e .nepotrivită din tote punctele de vedere: este contra unităţeî de tâmpă, de' spaţiă şi de acţiune. Dialogulii de remasă-bună între lupu şi cucii ne presintă acţiunea la începutulii eî şi ca petrecendu-se într’unu anumită locu, adecă în loculu sau în ţera din care lupulu de-abîa voesce să plece; iar adaosulu: şi aşa s’a întâmplată ne transportă de odată din pre-. sentu în viitorii, din loculu de plecare în loculu unde trebuia să ajungă şi dela o acţiune de abia plănuită la unu faptă sevîrşită www.digibuc.ro FABULA lN GENERE ŞI FABCLIŞTIÎ ROMÂNI lN SPECIE 213 Nu numai că acesta săritură vine pentru minte greu de făcută, dar apoi nici nu e de nevoe, fiindă-că noi nu ne interesămă să scimă nici dacă lupulă a plecată sau nu în Arcadia lui. Noi suntemă siguri că, ori va pleca în Arcadia ori va sta pe locă, elă totu va rămâne fără blană;, şi acestă siguranţă ne vine din propria nostră experienţă. Pe de altă parte aci amesteculu fabulistului în dialogului dintre lupii şi cucu este nepotrivită, pentru că nu ne vine să-lă cre- demă că elu ar fi urmărită acţiunea până la sfîrşită, până când lupulă şi-a perdută blana. Aci fabulistulă pare că se dă ca mar- tură, pare că voesce să ne încredinţeze că elă chiar acuma vine din Arcadia, unde a fostă dusă după lupă, şi rolulă celă mai slabă, celă mai ingrată rolă pe care fabulistulă, ca şi ori-ce altă scriitoră pote să şi-lă iea în scrierile sale, este rolulă de martură. Aşa e omulă din fire: mai uşoră crede o minciună bine întocmită şi ară- tândă lucrurile cum s’ar fi petrecută în realitate, decât ună faptă numai afirmată. Subiectulă fabulei Lupulu şi Cuculâ e împrumutată de la Crilov. Crilov însă nu pune acestă adaosă. Crilov şi morala o face multă mai nimerită: înţelesulă moralei la elă este: «în zadaru se plânge cine-va când reulă ce-lă sufere vine chiar din causa lui.» Donici în fabulele sale de trei lucruri se îngrijesce: 1) să fie cât mai aprope de Crilov, dela care împrumută saă chiar traduce; 2) să fie lucrurile bine expuse şi înţelese, şi 3) să facă versuri bune. Din causă că s’a ţinută prea aprope de Crilov ne-a dată la Lupulu şi Cuculu morala cam slabă; din causă că doria să facă lucrurile bine înţelese a pusă adaosulă: «şi aşa s’a întîmplată precum cu- culă i-a cântată.» încât privesce versulă, Donici e meşteră: cetiţi de pildă morala dela Vulpea şi Bursuculu şi veţi vede ce bine se mistuescă versurile lui: Se întîmplă şi la noi de vecii, Cum altulă, avendu locu, aşa se tînguesce, încât îţi vine mai să-lu creţii Că abia din lefă se hrănesce. Dar astădi butcă, mâne cai, De unde ore-î vină? Şi când ar vre să stai www.digibuc.ro 214 TH. D. SPERANŢIA Să-i faci curată socotelă Pentru veniţii şi cheltuială, N’aî elice ca bursucului că are pofuşoră Pe botişorii? 6. Gr. Alexandrescu ne descrie lucrurile cum se întîmplă în realitate, dar ni le descrie asa de exacte si cu amănunte atâtii de interesante, încât ni se pare că le vedemu chiar. Tecnica literară, în fabulele lui Alexandrescu se întrevede nu în modulu orînduireî lucruriloru saă. fapteloru unele faţă cu altele,' ci în modulu de a le presenta cu totă variaţiunea de colori, de umbră şi lumină, cari ne făcu să le cuprindemu cu mintea în întregime, să le vedemu exis- tându şi reale. Vorba lui Alexandrescu este adusă cu atâta libertate şi cu atâta măestrie, încât fără voia nostră ne duce şi ne primblă prin tote colţurile unei lumi ascunse şi veciute numai de elu. încât privesce încheerea la dînsulu găsimu atâtu morala pro- priii disă directă şi indirectă precum şi încheerea propriu disă. In generală, fabulele lui sunt anecdotice, cu tote acestea fabulele cari se isprăvescu cu morală sunt de genulu mixtu: anecdotico- satirice, fiind-că morala la dînsulu e satirică. Iată câte-va exemple de morală: In Vulpea liberală: etCunoscu mulţi liberali la vorbe şi se ’ntrecu, «Dar până în sfîrşitu cu ose se înecu.» In Lupulu moralista,: «Când mantia domnescă este de piei de oie, «Atunciî judecătorii fiţi siguri că despoie. In Şoricele şi Pisica: «Cotoiulu celfl smerită «Este omulfl ipocrită. In Cânele şi Câţelulti: «Acesta între noi adese o vedemă, «Şi numai cu cel mari egalitate vremă. www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULlŞTlI ROMÂNI ÎN SPECIE 215 In Uliulă şi găinele: «Uliii sunt cinstiţi «Când sunt nenorociţi. La Alexandrescu maî în totu-deauna morala este o parte adaosă la fabulă; căci fabula se isprăvesce în totu-deauna prin încheerî bine potrivite. Morala de obiceiă la dînsulă e precedată de încheere. Incheerile propriu dise, adecă încheerile fabuleloră fără morală; sunt încă şi maî bine nemerite. Cetiţi de pildă încheerea de la Cânele şi Măgar ulu: «La propunerea sa cânele i-a răspunsă: —«Ascultă-me să-ţî spună! E rău a fi supusă «La orî-care tirană, dar slugă la măgară «E maî umilitoră şi încă maî amară.» La Boulu si Vitelulu: ) t —«Boerule, dise, aşteptă afară «Ruda dumi-tale, ală Domne! vaci fiă. —«Cine? A mea rudă?! Mergi de-lă dă pe scară: «N’am astă-felă de rude şi nici voiă să-lă sciă. Alexandrescu adaogă morala numai de obiceiă, căci maî în ge- nerală nu e nevoe de dînsa. De pildă ce nevoe maî este de morală la fabula Cânele şi Căţelulu, care se închee astu-felu: «Adevărată, vorbiamă «Că nu iubescă mândria şi că urescă pe lei, «Că voiă egalitatea, dar nu pentru căţel.» 7. C. V. Carp, în ceea-ce privesce tecnica, în unele fabule şi anume în cele maî bune este unu altă Gr. Alexandrescu. Dicemă în cele maî bune, pentru că în privirea talentului noî judecămă pe omenî, până unde s’aă înălţată, nu până unde s’aă pogorîtă. Acesta întru câtă privesce tecnica generală. Intru cât privesce încheerea fabuleloră la Carp găsimă: 1) Morala propriă qlisă, de pildă: în MieluMt şi Edita: «Aşa păţescă trădătorii şi ceî cu inima rea: «Nu săpa altuia gropa, să nu cad! însuşi în ea. • www.digibuc.ro 216 TH. D. SPERANŢIA In Calulu si Momită: 3 i «Mulţi creduli îşî punţi el înşişi sub frîu capetele lorii: «Nu uitaţi că libertatea este celii mal scumpii odorii! In Ţintar uM şi Armăsarului «De multe ori din ţînţarti «Lumea face armăsarii. In Bursuculu avaru: ((De multe ori egoistulii pe sine se amăgesce : «Leneşulii mal mulţii alergă; scumpulii mal mulţii păgubesce. In FluturuM şi Albina: «Nu te îmgâmfa, nu te gurguţa, «Că vel lunecă. Observămu aci că Carp, în morala fabuleloru sale, vîră în totu-deauna câte unu proverbu. Acesta este unu caracteru parti- cularii alu luî: nici la unulu din fabuliştiî noştri nu găsimu aşa de strînsu legată fabula de proverbu. Despre legătura între pro- verbu şi fabulă amu vorbiţii maî sus aci, însă voimu să ne punemu numai întrebarea dacă nu cum-va celu întâiu punctu luminoşii care deschidea luî Carp calea. către găsirea subiecteloru de fabule era unii proverbu ? E forte probabilii pentru noî că Carp scria fabulele pentru a dovedi proverbele. In aoestă credinţă ne întăresce faptulu că maî tote fabulele luî se închee prin proverbe, fie acestă încheere o încheere propriii disă, fie o morală. Acestu lucru noî voimu nu maî să-lu constatămu, căcî fie că ar plecă dela proverbu şi ar crea subiectulu, fie că ar plecă dela subiecţii şi ar căută să ajungă la unu proverbu, meritulu este acelaşi, dar şi într’unti casti şi într’al- tulii avemii dovadă de existenţa unuî talentii incontestabilii. 2) încheere propriii disă avemii: în Qatârulu şi Boii: «Adeverii, urmcză calul&, unii proverbu a declarată, «Că în a orb fiorii ţeră clfiorulu este împăraţii. www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE Şl FABDLIŞT1Î ROMÂNÎ lN SPECIE 217 In Ţeranulu şi Vulpea: «Rana din născare nu se lecuesce «Cu încredinţare a clisă cine-va: «Ce ese din mîţă totu şorecă pândesce ; «Lupulă perulă schimbă, dar năravulă ]ja. In Cucorele şi Clora, o cucoră dice cioreî: «Caută-ţî mai bine o altă frăţie, «Căci la noi de astăcji mai multă nu ai loch: «Celu ce fură jură, acesta se scie, «Şi fumulă nu ese până nu faci focă. 8. G. Tăutu par’că ar fi înveţatu la aceiaşi scolă cu Carp şi cu Alexandrescu. Naturalulu naraţiune! sau alu descripţiune! este calitatea, care face fabulele sale atrăgetore. Ca dovada ce- tiţi de pildă fabula Oiea şl Ţapulu, care începe astu-felu: O oie bună, din întîmplare, Peste o livadă ajunse-a fi Autocrată stăpânitore Şi cu blândeţe a cârmui. Insă livada ce o luase In stăpânire, biata, era De animale atâtă de roşă In câtă privind'o te întrista. Dreptă care lucrulă voind să ’ndrepte, A pune ’n funcţii s’a apucată Berbeci cu rîvnă şi minţi deşerte Şi ţapi ce ’n slujbe s’aă exersată, etc. etc. In ce privesce încheerea, la Tăutu găsimu morala propriu disâ, de pildă: în Brosca şi Raculu: «Fabula acesta, după cât îmi pare, «Dacă şi eă însu-mi nu mc amăgescă, «N’are trebuinţă de vr’o explicare, «Privindă cum în ţeră trebile păşescă. www.digibuc.ro 218 TH. D. SPERANŢIA In Omulu şi calulu; Ce-ţî (Jice dumnia-vostră, nu sciu, dar mie-mî pare Că, de aş fi vr’o dată în locuiţi ăstui călii, Nu aş luă de sigurii pe nime în spinare, Fiindii-că frîulii este ceva de totti fatalii.. In 6ia şi Puiulu de lupu: «Oiţelorti duiose luaţi voi sema bine, «(Chiar vă şi rogii, iubite) orfani când adoptaţi, «Esemplu-aveţi de faţă, oiţa mea în fine: «De lupii ţinci de-acuma nici cum ve înduraţi. Găsimu de asemenea şi încheere propriu disă: în Găina cântăreţă: «Cântă totii pe limbă-ţî că nu .vei fi perdutii, «Găina murindii astii-felii a rostiţii. In Para şi Yermele, Para şi vermele închee: — «Inima me dore, ea elice cu voce. — «Nu ai nici o frică ne vomti resbunâ. — «Pân’atunce, însă, lasă-me în pace! — «Nu-î chipii cât din mie(]Ui-ţi va fi ce mânca. Incheerile lui Tăutu sunt multu mai generale sau mai abstracte decât ale lui Carp sau ale lui Alexandrescu. Acesta abstracţiune se pare că' ar fi venindu din lipsă de experienţă proprie îndestu- lătore: copiii şi omenii neexperimentaţi vorbescu numai după cele ce audii sau după cele ce au învefatu dela alţii. Tăutu, sau n’a avutu puterea de observaţiune sau n’a avutu cultură ca Carp, dar talentu a avutu ca şi dînsulu. Ca să dămu unu exemplu despre tendinţa către obstracţiuni a minţiloru serace, amu pute să ne adresămu la fapte din cerculu de acţiuni alu copiiloru.; noi, însă, vomu aduce ca dovadă diferenţa între doi scriitori latini între Juvenalu şi Persiu. Amândoi poeţi sa- tirici, însă Juvenalu pe lângă altele e şi omu cu experienţă, de aceea aprope în fie-care proposiţiune din satirele lui găsescî câte www.digibuc.ro FABULA ÎN GENERE ŞI FABULlŞTlI ROMÂNÎ ÎN SPECIE 219 unu tablob de moravuri, descrise cu o plasticitate uimitore, pe când în fabula luî Persiu umbli în lungii şi în latu fără să poţi găsi ceva, pentru că Persiu, în privirea experienţei proprie, este unu copilu. www.digibuc.ro 220 TH. D. SPERA.NŢIA INCHEERE. Scimu că după tonă fabulele potă să fie de trei feluri: satirice, anecdotice sau apologice. Dintre fabuliştiî români, tipuri de fabule satirice ne dă 1. He- liade Râdulescu; tipuri de fabule apologice ne dă G. Asachi şi tipuri de fabule anecdotice ne dă Gr. Alexandrescu. Din punctă de vedere alu scopului ce urmărescu, fabulele se îm- părţescu în două grupe: fabule politice şi sociale. 1) Ca exemplu de fabule politice putemu da: Broscele cari ceru un împăraţii . de G. Asachi. Calulu si Călăretulu . . . . . . . » ^Const. Stamati (Alex. Donicî Vulpea si Bursuculu . . . , , . . . » Al. Donicî Calulu stătută ...... , . . . » Ant. Pann Ciora si Privighetdrea . . . . . . » I. Ileliade Rădulescu Toporulu şi pădurea . . . . . . . » Gr. Alexandrescu Tîntaru si Armăsaru . . . . i * i . . . » C. V. Carp. Brosca si Raeulu..... . . . » G. Tăutu 2) Ca exemple de fabule sociale avernă: Mor tea şi Nenorocitulu..........de Gâscele.................... Lupulu şi Cuculu . . Pisicele şi Cotoiulu . . Cidra şi Privighetdrea Cânele si Cătelulu . . * * Ţeranulu şi Vulpea . . Găina cânlăretă . . . G. Asachi. \Const. Stamati (Al. Donicî Al. Donicî Antonii Pann I. Ileliade Rădulescu Gr. Alexandrescu C. V. Carp. G. Tăutu. * * * www.digibuc.ro FABULA ÎN GEttE&E ŞI PABULIŞTIÎ KOMÂnI ÎN SPECIE 221 Fabula este unii genă literară destulă de cultivată la Români. Aci imitândă, aci creândă, s’a scrisă mereă la fabule în tote genu- rile şi în tote felurile şi s’a scrisă cu atâta talentă, încât cu totă cultulă ce trebue să avemă pentru modestie, fără să punemă la socotelă că activitatea nostră literară, de abea dacă ajunge la cinci- zeci de anî, ne vine să aflrmămă că orî-ce critică imparţială nu ne va găsi mal pe jos de alte naţiuni, şi nici chiar de Francezi. 0 reuşită, însă, atâtă de completă pe o cale atâtă de necunoscută şi într’ună timpă aşa de scurtă pentru noi Românii este ună lucru forte prejiiosă; nu atâtă ca reuşită, ci ca dovadă că chiar atunci când a fostă lipsită şi de şcolă şi de orî-ce mijloce de cultură, poporulă nostru a putută să dea dovadă că e deşteptă, că e talentată, că la nevoe scie să creeze şi din nimică, în sfîrşită că are dreptulă de a trăi şi pote să trăiască. Dacă despre fabula la Români s’a putută vorbi aşa de multă, negreşită nu trebue să ne plângemă. Ar fi bine să se potă vorbi totă atâta despre orî-care altă ramură a literatureî naţionale. www.digibuc.ro www.digibuc.ro CUPRINSULO PAG. In locu de prefaţă............................................... 1 ' Partea I. I. Ce este fabula.................................................... 3 II. Originea fabulei................................................ 16 III. Istoriculu fabulei............................................. 22 1. Fabula la Indieni şi în Orientii.......................... 22 2. » » Greci.............................................. 24 3. » » Latini............................................. 31 4. » » Francezi........................................... 34 5. » » Italieni........................................... 44 6. » » Germani............................................ 48 7. » » Englezi............................................ 54 8. » » Ruşi............................................... 57 9. » » Poloni............................................. 71 Partea II. I. Fabula la Români................................................. 76 1. Dimitrie Tichindeal.......................................... 80 2. Gheorghe Asachi. ............................................ 84 3. Costache Stamati............................................. 91 4. Alexandru Donicî.............................................100 5. Antonii Pann.................................................104 6. Ioanii Heliade Rădulescu.....................................113 www.digibuc.ro 224 ÎH. 0. SPERANŢ1A 7. Grigorie Alexandrescu .... 8. Costache V. Carp............. 9. Gheorghe Tăutu............... 10. G. N. Nichitachi............ 11. Gheorghe Săulescu........... 12. Constantinii Bălăcescu . . . . 13. Dimitrie Bolintineanu .... 14. Vasile Alecsandri........... 15. Gheorghe Sion............... 16. Dimitrie Raletti............ 17. V. Alexandrescu-Urechiă . . ■ 18. Bogdanii Petriceicu Ilasdeu. . II. Analisa şi apreciarea Fabulei orii. . 1. Fabulele românesc! în prosă . 2. » » » versuri. A. Alegerea subiectului . . . B. Forma.................... a) Stilulu. ........ b) Versulu................. C. Fon dulii................ D. Technica................. Incheere........................ PAG. . Î19 . 126 . 135 . 139 . 142 . 143 . 144 . 144 . 145 . 149 . 150 . 151 . 153 . 153 . 155 . 155 . 159 . 159 . 167 . 179 . 198 . 220 www.digibuc.ro STRATO si substratO GENEALOGIA POPORELORU BALCANICE DE B. PETRICEICTX-HASDEU Membru alu Academiei Româno, Şedinţa solemnă din 27 Martie 1892. Dela secoluîii VII >M SE RBIÎ i BULGARII \ H până, astădî IH : ;•§ HH Dela secolul!! III O ......................................a H ţ>ân& la eecolulO VU B LATINII g : V, i < Dela 1500 înainte de O j TRACII «! Cr. până la sec. III Circa 2000 ani In- PELASGIÎ na'mte de Cristtt Cine sunt Grecii de astădî ? De unde vinu Albanesiî ? Bulgarii şi Serbii sunt eî ore în adeverii înrudiţi mai de aprope cu Ruşii decât cu ceî-lalţî Slavi? Românii din Carpaţî venit’au eî de peste Dunăre în veculii de mijlocii, după cum ne asigură unii? şi dacă n’aii veniţii de acolo, atunci cari anume să fie legăturile lorii de nemu cu Macedo-Româniî şi cu Istriano-Româniî ? In fine, Grecii, Albanesiî, Serbii, Bulgarii şi Românii, grămădiţi toţi pe aceeaşi Peninsulă Balcanică, sunt eî ore în realitate nisce deosebite naţionalităţi străine una alteia, după cum s’ar păre a fi la prima vedere ? Analele A. It. — Tom. XIV. — Memoriile Sect. Literare, 15 www.digibuc.ro 226 b. b. b A S b e C Acestea sunt problemele cele mari de limpeditu în studiulă de faţă, probleme pe cart de de-multă le-ar fi deslegată sciinţa, dacă într’una, pe felii de felu de căî piezişe, nu s’ar fi siliţii să le totii încurce politica. Negreşitii, politica unui stătu pote şi chiar trebue să se fo- losescă de istorie la aşezarea instituţiuniloră interne şi a raportu- rilorii externe ale naţiunii, totii aşa precum profită de astronomie pentru marină saii de geometrie pentru cadastru; dar ’o politică uneltindii falsificarea verităţii istorice este ca şi când ar cere să dis- pară din spaţiu planeta Marte saii să se schimbe proprietăţile triunghiului. Eu unulii, dacă aşi sci că Românii sunt Ţigani sau că Ungurii au descoperită America, mî-ar păre răă, forte răă, din punctulă de vedere al ii simpatiiloră şi antipatiiloru mele personale; totuşi nu m’aşî sfii o singură clipă de a spune adevărulă în faţa tuturoru. După acestă profesiune de credinţă, care nu e de prisosu, intru d’a-dreptulă în materie. Orî-unde istoria ne arată vre-o ginte temeinicii aşezată, pretu- tindenea sub acestă ginte ea ne lasă a vede, sau măcar a zări pe furişă, nisce rămăşiţe mai multă saă puţină stăruitore dintr’o altă ginte mai veche, cucerită saă cotropită. Orî-ce ginte se com- pune, ca terenurile în geologie, dintr’ună strată actuală şi din substraturi succesive anteriore. ' Pe Peninsula Balcanica, întru cât ne putemă urca ceva mai sigură pe scara timpului cu ajiitorulă scriitorilorii şi ală monumen- teloră, cinci-şese-şepte vecurî înainte de Cristă, ne întâmpină două straturi etnice învecinate: gintea grecă şi gintea tracică, ambele suprapuse unui substrată comună pelasgică. Cine anume să fi fostă Pelasgiî, acei autoctonî între Marea-Negră şi Marea-Adriatică, mai presăraţi ore-când în Italia, pote şi în Spania, şi din cari' în epoca lui llerodotă abia mai rămânea licărindă o urmă ? Acestă întrebare este, fără îndoială, mai întunecosă decât aceea despre originea Basciloră de astădi; dar cum-că Pelasgiî aă www.digibuc.ro GENEALOGIA POPORELOR0 BALCANICE 2â? existată într’o vreme, e totu aşa de positivă ca şi existenţa în timpulă nostru propriu a enigmaticului elementă bascică. Este probabilă că Pelasgiî n’aă fostă nici Indo-Europeî, nici Semiţî, ci maî curendă Ilamiţî. Aşezămintele loră în Asia-mică şi apoi în Europa sudică sunt în dreptulă continentului africană, unde Egiptulă strălucia ca centru ală hamitismuluî. Zidurile ciclopice ale Pelas- giloră pară a fi surori piramideloră egiptene, cu cari le şi asemăna în vechime Pausanias, pe când Semiţiloră, şi chiar Indo-Europe- iloră, nu le plăceaă nici odată construcţiunile gigantice. Dacă Pe- lasgiî aă fostă Ilamiţî, după cum credemă noî, atunci o personifi- caţiune mitică a loră pe Peninsula Balcanică ar fi Egiptenulă Da- naos, fratele luî Aegyptos, cu vr’o 1500 de anî înainte de Cristă, — să dicemă cu 2000 de anî, — acelă Danaos ală căruia nemă clădi minunata cetate ciclopică de la Tiryns. Orî-cum, fie Ilamiţî, fie Semiţî, fie Indo-Europeî, Pelasgiî n’aă fostă Grecî si n’aă fostă Tracî; însă Traciî si Greciî, descălecândă în Europa, găsiseră pretutindeni o^grosă pătură pelasgică şi pre- tutindeni s’aă amestecată cu ea, astă-felă că eî sciaă că nu sunt Pelasgî, dar sciaă totă-odată că se tragă din Pelasgî, de unde aser- ţiunile cele contradicetore în aparenţă la scriitorii antici, carî deo- sebescă forte lămurită pe. Pelasgî, pe Grecî şi pe Tracî unii de alţiî, şi totuşi adesea îi împleticescă la olaltă. Cu acestă primă raportă de strată şi substrată se începe istoria Peninsulei Balcanice, şi se desfăşoră apoi de atunci, la intervalurî depărtate, prin alte doue raporturi analoge: 1) peste cea mai mare parte din stratulă tracică, devenită la rendulă seă substrată, se aşeză Latinii, dândă nascere naţionalităţii traoo-latine a Româniloră; 2) peste cea maî mare parte din stratulă română, devenită la rendulă seă substrată, se aşeză Slavii, dândă nascere naţionalităţii româno-slavice a Serbiloră şi naţionalităţii româno-slavice a Bul- gariloră. Din prima amalgamare—latinisarea Traciloră — se sustrage nu- mai nemulă Albanesă, uniculă supravieţuitoră nemijlocită ală stra- www.digibuc.ro â28 fi. 1>. fi A fi D E fi tulul ante-latină şi acela mulţumită căruia noi putemă sci astăclî cam ce felă de ginte a fostu acea tracică, ceea ce n’amă sci aprope de locă după puţinele date linguistice şi etice împrăştiate pe icî- colea în literatura clasică. Din amalgamarea a doua—slavisarea Latiniloră—s’aă sustrasă numai Românii din Dacia. Repetăm ă încă odată: numai Românii din Dacia, căci aşa numiţii Macedo-Românî şi Istriano-Românî, Ar- mânii din Pindă şi Rumeril din Dalmaţia, după cum ne vomă în- credinţa rnaî la vale, nu se pogoră din Latini! de acolo din epoca cea ante-slavică, ci se tragă din numerose cete de Daco-Român! din Carpaţî, trecute peste Dunăre abia în secolulă X. Pe Greci, din causa înalte! lorii culturî literare, de’naintea căreia se închinau cu entusiasmă Scipioniî şi Cesariî, Romani! n’aă putută şi chiar n’au vrută să-î latiniseze. Din ce în ce maî scăpătaţi sub ra- portului morală şi intelectuală, Greci! totuşi şi-aă păstrată astă-felă străvechea loră naţionalitate, o păstreză şi o voră păstra şi de acum înainte. Amesteculă medievală cu Slav!, cu Albanesî, cu Român!, cu cine ma! scie cine,—ună amestecă care făcea pe al-de Fallme- rayer să tăgăduescă elenismulă palicariloră de astădî, — acelă ames- tecă grecisâ pe ce! ce se însoţiaă cu dînşiî, dar pe dînşiî nu î-a românisată, nicî albanisată, nici slavisată. Ca naţionalitate, Ivir-Iane se trage d’a-dreptulă din Leoniqlî şi din Aristotelî, din Temistocli şi din Platonî, din acea pleiadă de capete sublime şi de inimî uriaşe, a cărora răsărire pe ună peticuţă de spaţiă într’ună peticuţă de timpă este ună fenomenă fără pereche în istoria omeniri!. Greci! actual! sunt o continuitate directă a vechiloră Elini, totă aşa pre- cum Copţi! actual!, fără graiulă cărora nu s’ară 11 putută descifra hieroglifele, sunt o continuitate directă a vechiloră Egipteni. Numaî şi numaî legionari! roman! ar fi fostă în stare să des- naţionaliseze pe Grec!, şi e! n’aă făcut’o. In Grecia cea cucerită — observă Mommsen (Rom. Gesch. V. 249) — se învăţă maî puţină latinesce, decum se învăţă grecesce în Roma cea cuceritore. Maî multă decât atâta: Romani! îngăduiaă de bună voo Greciloră să gre- www.digibuc.ro GENEALOGIA POPORELORU BALCANICE 229 ciseze întrega parte meridională a Peninsulei Balcanice, în care de altmintrelea procesului de grecisare se începuse deja sub Filipu şi sub Alexandru celu Mare. La umbra aquilei capitoline, acesta pro- pagandă grecescă se întindea până la Balcani. In Tracia propriu clisă, devenită provincie romană cu unu secolii înainte de cucerirea Daciei, inscripţiunile până la Traianu, sub Traianu şi după Traianu sunt aprope tote grecesce; ba chiar şi legionarii cei mai curaţi Romani, bună-oră unu Aurelius Mucianus, cum s’ar elice la noi unu «Aurelu Mucenu,» îşi făceau fală de a nu scrie în latinesce, ci: AvQehos JStovxiavos TtQetaiQiavbe xvaoQTtjs TQÎrrjg nQettOQÎov, etc. (Du- mont, Inscr. de la Thrace p. 11; cfr. Ileuzey et Daumet, Mission de Macedoine, Paris 1864; 0. AhtohiihI) IIofegKa Brn PyMeJiiio, Pe- tersb. 1880). Este archeologicesce absurdu de a crede că Românii de astăclî din Macedonia, din Epiru, din Tesalia, s au formatu acolo în acea epocă, şi vorau vede mai jos că acesta este absurdu nu numai archeologicesce. La nordu însă, între Balcani şi între Du- năre, apoi pe întregului teritoriu iliricu ocupatu astădi de elemen- tului serbo-croatu, cu atâta şi mai vîrtosu în Dalmaţia cea pe atunci privită ca o parte a Italiei, cultura latină şi numai latină se lăţia fără nici o pedecă de-asupra substratului tracicii, pe care-lu meta- morfosâ şi prin care se metamorfosâ ea însăşi într’o naţionalitate românescă trans-danubiană, paralelă cu naţionalitatea românescă cis-danubiană din Carpaţi, născendă ceva mai târejiu din aceleaşi doue ingrediente — din Latini şi din ramura tracică a Daciloru. In Epiru, graţie unoru fericite împrejurări topice excepţionale, Tracii scăpau şi de Greci şi de Romani, însă numai acolo. Românii şi Grecii împărţiau dar, atunci, între secolii III—VII, în doue jumătăţi aprope d’o potrivă întinderea Peninsulei Balcanice: unii la nordu de Balcani, cei-lalţî la sudu. Grecii mai aveau pe de-asupra insulele şi făşiî grecisato din Asia şi din Africa, ba încă şi oraşele din Dobrogea şi de lângă Dunăre, iar Românii, pe lângă Oltenia, Banatu şi o parte din Ardelu, îşi tindeau ramure peste Panonia, unde mai în urmă îi găsi năvala maghiară. Câtu se atinge de Muntenia propriu clisă şi do Moldova, să nu căutămîi acolo pe www.digibuc.ro 230 Ii. P. H A S D E 0 Români în acea epocă, în care vîjia pe ţermulă nordică alu Mării negre rostogolirea hordeloru răsăritene spre gurile Dunării. Dcla Nistru şi până la Oltă era o adevărată vale a plângerii, de unde nu scăpai decât numai doră înfundându-te în creeriî Carpaţiloră. E comică, şi totuşi este forte adevărată, că celă maî vechiă mo- numentă alu limbeî române, unu monumentă istoricesce maî pre- ţiosă pentru noî decât însuşi Columna luî Traiană, se datoreză unui catâră „t

j VI, bănuită de Zeuss printr’o interpretare exclusivă istorică a tex- tului luî Iornande, se confirmă dar pe deplină prin archeologie şi prin linguistică totă-odată. Intregulă pasagiă: «Sclavini a Civitate Nova et Sclavino Rumun- «nensi et lacu qui appellatur Musianus usque ad Danastrum et «in boream Vistula tenus commorantur; hi paludes sylvasque pro «civitatibus habent» însemneză astă-felă: «Hotarele Slaviloră se «începă în centru dela Dunăre în faţa Nicopoleî, apoi la stânga «dela Oltă în dreptulă Slăvinuluî românescu, iar la drepta dela «laculă Ramsină în Dobrogea, mergendă de aci spre nordă şi spre «răsărită până la Vistula şi până la Nistru, pe unde nu sunt oraşe, «ci numai bălţi şi păduri.» Cele trei puncturî sudice, Iornande le înşiră în ordinea impor- tanţei loră relative: Nicopole, Slăvină, Ramsină; iar la «Sclavinum» elă adaogă epitetulă «rumunnense,» ’ «românescă,» tocmai pentru a se feri de confusiune, de ore-ce în pasagiulă întregă e vorba de poporulă Slaviniloră, cărora «Sclavinum» nu le aparţinea, ci apar- ţinea Româniloră. Acestă «rumunnensis» ne aduce aminte că sufixulă -ensis deve- nise aşa dicendă specifică pentru numirile etnice din Dacia: ’Jlfio- xrjvaioi, JJiaqrjvoioi, TqixoQvrjvoioi, Ilozovlaxrjvoioi, HaXdrp'Oioi, Kavxorp'oioi, www.digibuc.ro 236 B. p. hasdeD Kvcrivoioi,'Paxaxr\voioi, Amicenses, Picenses etc. la Ptolemeă, la Dione Cassiă, la Ammian Marcellin şi la alţii. Către aceste numiri etnice clin Dacia, «Namen dakischer Yolkerschaften» după expresiunea lui Pott (Personennamen, p. 459), se mai adaogă acum: Rumunnen- ses, — prima menţiune textuală a formei Românii sau Rumânu. Pe când d-lă Gr. Tocilescu scormolesce cu sapa In mână şi des- copere în Dobrogea oraşulă romanii Tropaeum, despre existenţa căruia nu mai e chipă a ne îndoi, îmi pare bine de a descoperi şi eu, la unu altă capătă ală lumii românesci, oraşulu oltenescă «Scla- vinum rumunnonse;» totuşi, mai puţină norocosă decât vechiulă meu elevii şi acum iubiţii colegii, acestă descoperire eu cată s’o împărţescii cu răposatulă Zeuss, ba încă trebue să-i laşii lui partea cea mai frumosă. Mergu cu altruismulii şi mai departe: îmi pare răă că împărţela nu s’a făcuţii mai de ’nainte între Zeuss şi între cl-lii A. Odobescu, căruia unii Zeuss ar fi trebuită să nu-î scape din vedere, când scria tocmai despre Slăveni. La Iornande ramura Slaviniloră se întindea dela Dunăre în sus până la Vistula, pe când la răsărită de dînşiî locuia ramura An- ţiloră dela Nistru până la Nipru. Acestă preţiosă indicaţiune «Vis- tula» ar fi ea singură de ajunsă pentru a ne arăta că Slavinii eraă anume Poloni, iar Antiî eraă Ruşi saă mai bine Ruteni. Polonii dar aă fostă aceia cari în secolulă VI ocupaseră întrega Moldovă cu Muntenia până la Oltă şi cari — cu câte-va clecimi de ani mai în urmă — s’aă revărsată peste Dunăre pentru a da acolo nascere naţionalităţii bulgare. La acestă polonismă ală Bulgariloră noi vomă reveni mai jos. De-o-cam-dată să trecemă la Şerbi. Ceea ce Procopiă şi Iornande sunt pentru începuturile Bulgari- loră, pentru începuturile Serbiloră este Impăratulă Constantină Por- firogenetă. Nimeni nu era mai în posiţiune decât dînsulă de a cunosce tolă ce se petrecea saă ceea ce se petrecuse într’o epocă destulă de apropiată în marginile şi la hotarele imperiului. Ei bine, olă ne spune forte limpede că întrega ginte serbescă, Serbii pro- priă clişi şi Croaţii cu diferitele loră subdivisiuni, s’aă aşezată pe www.digibuc.ro Genealogia poporelorS balcaNiCE . 237 teritoriulă spre Adriatică în secolulu MI, sub împeratulu Eracliă, adecă ceva înainte de anulă 640, şi că se pogorîse acolo din păr- ţile Bavarioî (Bo.yi6o.Qda) învecinate cu Franconia (6rEL0RC BALCANICE 239 miî, clar nici Serbii, nici Bulgarii, nu cunoscă câtuşi de puţinu acestă fenomenă foneticii, de ajunsă elă singură pentru a construi o unitate dialectală deosebită ruteno-rusă. Unitatea ruteno-rusă este acea pe care Iornande o numia Anţî; «Antes», spunendu-ne că eî stăpânescă dincolo de Nistru şi că sunt ramura cea mal puternică a ginteî slavice: «fortissimi eorum», ceea ce e adevărată până astădî. Alături cu unitatea ruteno-rusă, fără ca să vorbimă aci despre dialecte mici, cari lesne îşi potă găsi loculă internă saă interme- diară din dată ce se va stabili o adevărată clasilîcaţiune a dialeo- teloră celoră mari, ne întîmpină alte două unităţi slavice dialectale: unitatea polono-bulgară şi unitatea bohemo-serbă. Pe Polono-bulgarî îî caracterisă: 1. Vocala nasală. In vechea bulgară, adecă în aşa numita paleo- slavică, acestă vocală se representâ prin literele cirilice m şi a, rostite ca on şi en în francesulă «hon» şi «fm»; la Poloni ea se scrie astădî prin a şi e cu cedilă: a, q. La Bulgarii actuali vocala nasală s’a păstrată numai în unele localităţi saă în unele vorbe, dar totuşi s’a păstrată cu o deplină certitudine. Fenomenulă a fostă indicată de multă de Grigorovic, apoi studiată de Miklosich (Die Sprache d. Bulgaren, Wien, 1858) şi urmărită de Ilattala (Kni- jizevnik, t. II, p. 461 sqq.) Intre vocala nasală polonă şi între cea bulgară nu există cea mal mică diferenţă. Nici Ruteno-Ruşiî, nici Bohemo-Serbiî nu cunoscă acestă particularitate atâtă de caracteris- tică pentru fonetismulă polono-bulgară. Luândă .exemple din tex- tulă publicată de Ilattala, noi vedemă bulgăresco «ewzik» = polo- nulă«jşzyk (îewzyk)», pe când rusesce, rutenesce, bohemesce şi serbesce cuvîntulu sună «îazyk» sau (dezik» fără nici o nasală; bulgăresce «răwkă» = polonulă «relca (rewka)», pe când rusesce, rutenesce, bohemesce şi serbesce: «ruka». Vorbele nostre «por- Wică», «rând», mîwcă», respi«tie», ogliîidă» etc., noi' le-amă împrumutată anume din vechea bulgară, şi sub aceeaşi formă na- sală le-amă fi putută împrumută dela Poloni, numai dela Bulgari www.digibuc.ro 240 fi. fi. li A S D E fi şi dela Poloni, nici-odată dela cei-lalţi Slavi. La cei-lalţi Slavi vo- cala on şi en nu ne întâmpină nici în graiulă de astădi, nici în mo- numentele loră cele mai vechi, afară numai de dialectulîi slovenă, despre care vomă vorbi maî jos. 2. Sonulă ds pe lângă z nu există nici la Ruteno-Ruşî, nici la Bohe- mo-Serbî, ci numai la Polono-Bulgarî. In grafica cirilică s se scria 3 şi se numia «zemlîa», iar ds se scriea s şi se numia «dzîalo», fie-caro sonu posedându câte unu semnu graficii deosebită. Câte unu semnă grafică deosebită aă ambele sonuri şi în alfabetulă slavică celă numită glagoliţa. Miklosich a dovedită de multă că litera s şi cea corespuncţetore din glagoliţa exprimă totă-d’a-una anume sonulă ds (Rad jugoslov. Akad., IX, 11 —16.) Totă aşa în texturile cirilice românesc! s se rostesce totă-d’a-una ds, şi este maî cu semă desă în cele moldovenesc!: pas* = racfeâ, r.pAiii.sx = brânefeâ etc., dar 3SA<>r~sălog. Polonesce se scrie s şi ds: «ziemia» şi «dzien». La Bulgarii de astădi sonulă ds, ca şi vocala nasală, nu se maî aude pretutindenea, dar pe unde s’a păstrată, acolo sună curată po- lonesce, şi fraţii Tzankof (Gramm. d. bulg. Spr. 7) observă cu dreptă cuvîntă: «das s in einigen Wortern wird in manchen Gegenden wie das polnische ds ausgesprochen.» In bulgarulă «dsvăneţ» «clopoţelă» ds sună întocmai ca în polonulă dsmonek «clopoţelă», rusesce svonoik, bohemesce swonec. Nemică analogă la toţi cei-lalţi Slavi, afară de Slovaci, la cari cătră elementulă bohemă s’a adaosă celă polonă. Belo-Ruşiî sunt pe jumătate Poloni prin consonantismulă loră. La Ruteni ds sună numai în cuvintele împrumutate dela Po-' Ioni saă dela Moldoveni; iar la Muntenegreni este ună italienismă «s doi ce» ca în «razzo» saă «pranzo». 3. In fine, Polonii şi Bulgarii se întîlnescă în sonulă ia, pe caro Ruteno-Ruşiî şi Bohemo-Serbiî îlă rostescă ie. In alfabetulă cirilică acestu ia e representată prin litera -t numită «îati». Imprumutândă cirilică dela vechii Bulgari, Românii aă conservată lui ’t valorea-i cea adevărată, pe care Ruşii şi Serbii aă schimbat’o în ie. Numai Bulgarii şi Polonii dică : «vtora (irl;p > noţiunea abstractă de o limbă primitivă comună unei ginţi. E vorba de Ruteni, de Ruşi, de Poloni, de Bohemî, de când Rutenii sunt Ruteni, de când Ruşii sunt Ruşi, Polonii Poloni şi Bohemiî Bohemî, iar nici decum nu e vorba de o teoretică epocă anterioră unitară. Ei bine, de când Rutenii sunt Ruteni şi Ruşii Ruşi, adecă dintr’o Analele A. R.— Tom. XIV, — Memoriile Sect. Literare, 16 www.digibuc.ro 242 B. P H A S b E fi periodă cu mult maî veche decât secolulă VI, — şi numai acestă secolă ne interesă pe noî în studiulă de faţă, ■— eî n’aă nici o urmă de vocala nasală a Polono-Bulgariloră, de vocala liquidă a Bohemo- Serbiloru, de da, de cantitate prosodică, etc. Orî-care ar fi fostu, sub raportulă fonetismului, ipotetica «limbă primitivă comună» a Slaviloră, ea se diferenţiase în câte-va dialecte mari dintr’ună timpii immemorialu, fîe-care mare dialectă dobândindă unu caracterii propriii prin acelaşi procesă prin care s’aă carac- terisată maî încoce Bulgarii şi Serbii: stratificaţiune. Acestă lucrare a substraturiloră eterogene asupra diferenţierii Slaviloru era cât p’aci s’o ghicescă eminentulă linguistă rusescă Baudouin de Courtenay, elevă ală luî Ascoli, dar a trecută iute pe d’asupra-î cu următorea observaţiune nedesvoltată şi neaplicată: «Probabilă «o înrîurire străină, de altă nemă, a comunicată deosebiteloră gru- «puri de dialecte şi sub-dialecte slavice caracterulă celă distinctivă «alu fie-căruî grupă.» (IIporpaMna jreKn,ifl, Ivazan 1881 p. 145: «Bt- poiiTHoe ^iyjKoe, imocTpaHHoe BJiiflHie, coofiipnBiuee OTfl't'jiBHbiM rpyimaji cjiobiihckiix Haplviiii n roBopoB cBoefipasiibiii xapaKTep.») Trei straturi de o potrivă slavice aşezându-se fîe-care în trei re- giuni diferite peste câte ună altă felă de substrată etnică, unulă a devenită bohemă pe Elba, celă-laltă polonă pe Vistula, celă de ală treilea ruteno-rusă pe Nipru saă pe aiurea, şi din acelaşi mo- menlă fonetismulă fie-căruia din ele este ună fonetismă a-parte. Sub- stratulă Boliemiloră va fi fostă celtică saă germană, substratulă Ruteno-Ruşiloră va fi fostă tătărescă saă fînesă, nu se scie; cu mai multă siguranţă se pote crede că substratulă Poloniloră a fostă anume litvană, şi numai asupra acestuia din urmă noî ne vomă opri o clipă. Litvaniî nu sunt Slavî, după cum nu sunt nicî Germani, ci o ginte indo-europee separată. Prin încălcări succesive din partea altoră nemurî, eî aă ajunsă a fi puţină numeroşi, dar totuşi se îm- părţescă în doue marî dialecte: celă litvană propriă disă şi celă lelică, după ce ună ală treilea dialectă, celă prusică, a dispărută cu desăvârşire. Leţiî saă Latîşiî sunt ramura cea maî nordică, lângă www.digibuc.ro GENEALOGIA POPORELORU 6ALCANICE 243 Marea-Baltică; Litvaniî propriu dişî, ramura cea sudică, sunt din veci! veciloru la costa Poloniloru, în acelaşi chipu în care Basci! sunt la costa Spanioliloru sau Bretoni! la costa Franceziloru, adecă: înghiţindu Spanioli! substratulu ibericii, au remasu neînghiţiţî numaî Basci!; înghiţindu Francezi! substratulu galicii, au remasu neîn- ghiţiţî numaî Bretoni!; înghiţindu Poloni! substratulu litvanu, pe care-lu cotropiseră la aşezarea lorii în regiunea Vistuleî, numaî o parte din acelu substratu a remasu neînghiţită. Acea vocală nasală pe care n’o au Ruteno-Ruşiî şi Bohemo-Serbiî, pe care n’o are nicî chiar ramura cea letică a Litvanilorti, Litvaniî propriii dişî o aii pe deplinii desvoltată, de unde dînşiî, ca sub- stratii, au dat’o stratului polonii. Comparat!: T bUJU Polonii: Litvanu: Rusii: Rutenii: Bolieniii î Serbii! bulgarii: desentî dziesienc desimlis deslatî deslatî deset deset pe» ta pienta pe» tis plata plata peta peta (ptntene) menkuku mienkki menkas mîagkii mîahkyl mekky mek zenlî zienu gontis zîatî zlatl zel' zet zo»bu r/.on b za»»bas 7.11b zub zub zub (zlmbescu) moudrfl mondry mandrus iriudryT mudryî moudry mudr (nuindru) roulia renlca rankâ ruka ruka ruka ruka (por»«că) blonditT blondzid bla»sli bluditî bludili blouditi bluditi (bldndă) ong'lî \vengicl anglis ugolî uholî uliel ugali... Lăsămii ca alţi! să urmărescă maî departe ceea ce no! ne măr- ginimu aci de a indica pe scurţii, căci noue ne ajunge a constata conformitatea faptuluî istoricii cu faptulu linguisticfi. Când Iornande aduce pe Bulgar! dela Vistula, iar Constantinii Porfirogonetu pe Şerb! din Bohomia, mărturia lorii, atâtu de ponderosă prin sine în- săsî, nu numaî că nu e în contradicere cu adevărata clasificatiune a dialectelor^ slavice, ci tocmai se conlroleză şi se întăresce prin acestă clasificatiune. j In invasiunile Polonilorii peste Dunăre, înainte de aşezarea lorii acolo, au participată une-or! şi cete vecine de Itutonî de peste Nistru, adecă — în graiului luî Procopiu şi alţi luî Iornande — pe lângă www.digibuc.ro 91A. T! P. II A S D E fi «Slavinî» au fostă şi «Anţî», din cari unii n’aă putută să nu ră- mână şi eî peste Dunăre. Pe de altă parte, la năvălirea Bohemilorii în laturea superioră apusenă a Peninsulei Balcanice, î-aă însoţită 0 semă de cete învecinate de Poloni, după cum ne dă a înţelege însuşi Constantină Porfirogenetă, când ne spune că unulă din prin- cipii serbescî era venită din regiunea Yistuleî: „sie tbv norafiov Btokas.“ Dar grosulă naţionalităţii bulgare s’a formată din Poloni, cu ună amestecă prea mică de Ruteni, iar grosulă naţionalităţii serbe s’a formată din Bohemî cu ună amestecă prea mică de Poloni, în ambele caşuri fără nici ună ingredientă de Ruşi propriu cjişî. Aceste două straturi slavice, celă polonă de o parte şi celă bo- hemă de alta, s’aă suprapusă d’o potrivă stratului anterioră româ- nescu, aşezată elă însuşi dela Marea-Negră până la Marea Adriatică pesle substratulă primitivă tracică, adecă s’aă suprapusă celoră două dialecte latine transdanubiane dispărute: celu meso-latină şi colă iliro-latină. Românii de peste Dunăre aă fostă slavisaţî astă- felă pe de-asupra, ceea ce vrea să cţică că Slavii de peste Du- năre aă fostă românisaţî astă-felă pe de de-subt: raportă de strată si de substrată. 1 înainte de a trece mal departe, unu cuvîntu despre Slovenii cel din Carintia si din Stiria, cărora scola lui Miklosich, saă mal bine a lui Ivopitar, le atribue limba paleo-slavică, dându-î numele de paleo-slovenică. Strînsa înrudire dialectală a Sloveniloru cu Serbii este mal pe sus de orî-oe îndoială, şi totuşi eî posedă până astădî pe a-locurî vocala nasală ca Polonii şi au avut’o deja în secolulă X, judecându după textulu aşa numită frisingiană. Vocala nasală nu este singura particularitate fonetică, care-î unesce cu Polonii. In acelaşi textă frisingiană, bună-oră, ne întîmpină contracţiunile tva, me pentru tuoici, moie, întocmai ca polonesce, şi până astădî la Sloveni, ca şi la Poloni, circuleză de o potrivă clek şi cjovek—cztek şi cslowiek. Numele loră medievală «Sclavini», identică cu numele medievală «Sclavini» ală Bulgariloră, indică iarăşi ună singură dialectă polonă, www.digibuc.ro GENEALOGIA POPORELORO BALCANICE 245 despărţită în doue ramure. Epoca despărţirii cată să fi fostă se- colului VI, pote chiar sccolulă V, când dintr’unu punctă comună la nordă-ostă de Carpaţî, adecă din Galiţia actuală, ramura cea maî orientală s’a pogorîtă spre gurile Dunării, unde nî-o arată Proco- piă şi Iornande. Cea-laltă ramură, maî occidentală remasă dintâi in Galiţia, a începută apoi, prin trecetorile munţiloră Talra şi Beskid, a străbate în Pannonia, nu înainte de finea secolului VII, după ce adecă o ramură a Bohemiloră ocupase deja Uiria. Din Pan- nonia invasiunea maghiară împinse o parte din aceşti Poloni cătră Carintia şi cătră Stiria, unde eî s’aă amestecată cu Serbii. Slovenii fomeză astu-felă ună dialectă intermediară între unitatea polono-bulgară şi între acea bohemo-serbă. In timpulă petrecerii loră în Pannonia — o vomă vede maî jos — Slovenii s’aă întâlnită cu elementulă românescă. Dela aceşti Sloveni, iar nu dela Bulgari, aă căpătată Ungurii cuvintele loră cu vocala nasală: pe'utek — iiatzkz, rend pA^a, szerewtse c%p/&i|M, parcmcs — nop^Hx, etc. Aceşti Sloveni, la rendulă loră, dela Românii din Pannonia, iar nu dela cei din Dacia, aă căpătată unele particularităţi linguistice, bună-oră diftongulă nostru oa (Miklosich, Lautl. p. 228.) Este de observată că, după cum trecerea Poloniloră din Moldova în Bulgaria în secolulă VII a permisă Ruteniloră a se aşeza în urmă pe malulă nordică ală Dunării, totă aşa Rutenii aă profitată de pogorîrea celoră-lalţi Poloni în Pannonia pentru a urmă şi acolo după dînşii, prin aceeaşi cale a Tatrei şi a Beskiduluî, aşezându-sc în unele părţi nordă-ostice ale Ungariei, unde-î găsimă până astăcli. Câtă se atinge de cestiunea, dacă limba paleo-slavică este vechea bulgară saă dacă e vechea slovenă, apoi pe noi — întru câtă vechea slovenă şi vechea bulgară represintă de o potrivă ună dialectă pa- leo-polonă — ea ne preocupă forte puţină în casulă de faţă: lăsămă pe slaviştî să se certe eî-înde-eî. Itaportulă de strată şi de sub s trată constitue substanţa unei naţionalităţi. Cătră acostă substanţă se adaogă pretutindeni clin când în când accidente, adecă o intervenire superficială a www.digibuc.ro 246 II. P. H A S D E fi unoră elemente etnice străine, deja după formarea cea definitivă a unei naţionalităţi. Fenicienii au fostu unu accidentă la vechii Eleni. > > In Tracia occidentală a fostu unu accidentu elementulă celtică ală Scordisciloră saă alu Taurisciloră; în Tracia orientală, elementulu germanii alu Bastarniloră. Goţii, Gepidiî, Longobardiî, apoi Hunii, Avarii şi câţi alţii, au fostu accidente pe întrega Peninsulă Bal- canică. La Neo-latiniî din Apusă n’a fostu decât unu accidentu re- vărsarea elementului germanică peste stratulă latină celă suprapusă acolo substratului celtică, iberică, etruscă, pe a-locurî chiar pelasgică. Din strată şi substrată se nasce organismulă unei naţionalităţi; prin accidente se preînnoescă moleculele acestui organismă, se activeză circulaţiunea, dar organismulă remâne acelaşi. In desvoltările de maî sus noî n’amă vorbită nimică despre ele- mentele cele accidentale turanice pe Peninsula Balcanică. Bohemiî găsiră în Iliria stoluri de Avari, cari aă perită fără a lăsa maî nimică fîno-tătărescă în naţionalitatea serbă. Asupra Poloniloră, abia aşezaţi în Balcani, năvăliră alte stoluri fino-tătărescî, aşa nu- miţii Bulgari din părţile rîuluî Volga, cari se arătaseră din când în când şi maî înainte în imperiulă bizantină, atârnaţi la bordeie cele cotropitore ale Iluniloră (Zeuss, op. cit. 710 — 727), şi carî de astă dată, devenindă stăpânî, doteră «Slaviniloră» luî Iornande şi aî luî Procopiă până şi numele de «Bulgari». Ună nume şi nimică maî multă. Bulgariî sunt Tătari numai prin nume, după cum numaî prin nume sunt Germanî Francesiî: «Franken»; după cum numaî prin nume «Anţiî» luî Procopiă şi âî luî Iornande sunt Scandinavi, căci «Rus» era numele Varegiloră celoră veniţi în Rusia din Svedia. De aceeaşi natură ne-reală este numele de «Romani», c^Poj/Lialoi», pe care şi-lă daă Grecii moderni Tătărescă între Grecî, Slavî şi Români nu e aprope nimică pe Peninsula Balcanică, afară numaî doră de unele ligurî cu nasuri turtite saă de unele căpeţîne brachy-cephalice, pe carî le studiază antropologiştiî, dar carî nu dovedescă nimică, chiar dacă ele s’ară pute supune unui seriosă controlă statistică. La Şerbi, la Bulgari, la Români, pretutindeni nemurile turanice se desnaţionalisaă din www.digibuc.ro GENEALOGIA rOPâRELORtt BALCANICE 247 dată ce se vedeau isolate de restulă Tătărimiî. Ore unde maî sunt astăcjî Cumanii din Moldova? Pentru Peninsula Balcanică întregă, Tătarii au fostă ca o vijelie care trece înainte, iar Slavii — Poloni spre resărită, BohemT spro apusă — aii fostu o mănosă ploie care, intrândă adâncu în pămîn- tulă celii românescă de maî înainte, a făcutu să rodescă acolo două naţionalităţi nouă pline de viitorii: naţionalitatea bulgară şi naţio- nalitatea serbă. Fiindii vorba despre numele «Bulgară», pe care şi 1’aă însuşită maî târdiă Slaviniî luî Iornande şi aî luî Procopiă, aci este loculă de a observa în trecetă că până în timpiî de totă noî elă era cu deseversire necunoscută Româniloră. Mosiî si strămosiî noştri » j » » » numiaă totă-d’a-una pe Bulgarî Şchîaî. Aşa, de exemplu, despro cucerirea Bulgariei de către Turcî cronicarulă oltenă Moxa (Ilas- deă, Cuv. d. betrânî, I, 402) dice: «Baîazită prinse pre Şuşmană domnulă Şchîailoră de-lă tăe, ani 1395, atunce luarâ Turcii ţara Şchîailoră cu totulă . . .» Cuvîntulă «şchîaă», ca simplu epitetă, căpătase în gura poporului română înţelesulă de «naivă» saă «rustică.» Mitropolitulă Dosofteiă elice într’ună locă (Synaxar, 1683, Dec. 29, f. 244 a): «omă prostacă şi schiau şi cu totulă ţerănatecă.» Să se bage de semă că în «Şchîaă», nefiindă ună nume personală sau topică, ci ună termenă comună, s’aă pă- zită cu rigore legile fonetice : «Şchîaă» derivă din «Sclavum» prin acoeaşî trecere a luî cl în chî şi prin aceeaşi vocalisare a luî v între vocale ca în «chee» vechiă «chîae» din «clavem», «chîamă» din «clamat», «rîu» din «rivum», etc. Românii dar nu cunosceaă decât numele celă primitivă ală ramurcî polone aşezate în secolulă VII peste substratulă meso-latină: «Sclavini» la Ior- nande, „l*xXa(}rivol“ la Procopiă. Albanesiî, ală cărora fonetismă se apropie în acestă privinţă şi în altele multe de celă românescă, nici dînşiî nu numescă pe Bulgarî altă-felă decât Ştia, Bulgaria — Ş t î i n i c ă, www.digibuc.ro 248 B. P. H A S D E 0 Despre rolulă substratului românescă în nascerea şi în desvol- tarea Slaviloră transdanubianî au vorbiţii maî multă sau mai pu- ţinii unii şi alţii, maî aleşii răposatulu Miklosich, şi eu însumi în studiulii meu: «O pagină din sintaxa româno-albanesă» (Cuv. d. bătr., II p. 611 — 687.) Va li multu, multu, forte multu de vorbiţii de acum înainte. v\ci noî vomă atinge unu singurii punctă, care va întregi cele dise maî sus despre polonismulii Bulgarilorii şi bohemismulă Serbiloră. Cele treî unitătî dialectale slavice se deosebescii una de alta nu j numaî prin fonetismă, dar şi prin accentuaţiune. Ruteno-Ruşiî aii o accentuaţiune de totă liberă: accentulu pote să cadă pe orî-care silabă a cuvîntuluî. La Poloni şi la Bohemî, din contra, accentulii este nestrămutaţii, şi anume: la Poloni totii-d’a-una pe silaba pen- ultimă, la Bohemî totu-d’a-una pe prima silabă. Aşa, de exemplu, numele rîuluî Ialomiţa pote să fie accentatu rusesce în patru fe- luri: Ialomiţa, Ialomiţa, Ialomiţa şi Ialomiţa; polonesce numaî: Ia- lomiţa; bohemesce numaî: Ialomiţa; — treî sisteme de accentuaţiune cu desăvârşire deosebite. De aci urmeză că la Bulgari, după cum este la Poloni, accen- tulă ar trebui să cadă tot-d’a-una pe penultima, iar la Serbî, după cum este la Bohemî, tot-d’a-una pe prima; şi întocmai aşa ar fi foştii, dacă substratului românescu celă transdanubiană n’ar fi sgu- duitii accentuaţiunea celorii două straturi slavice de acolo. Româ- nii, ca şi Italienii, avendă o accentuaţiune pe deplinii liberă, au altoit’o Serbilorii şi Bulgarilorii. Acestă libertate de accentuaţiune s’a socotită până acuma la Serbî şi la Bulgari ca unu semnă de unitate dialectală cu Ruşii, pe când în faptă Ruşii, precum amu vădută, n'aă avutu de locă a face nici cu Bulgarii, nici cu Serbii Insă accentuaţiunea românescă n’a putută să distrugă peste totă la Serbî şi la Bulgari cele două sisteme anteriore, astă-felă că sistema penultimară, cea polonă, se maî recunosce până astărjî la Bulgari, iar sistema primară, cea bohemă, se maî recunosce până astădî la' Serbî. Şi iată cum: 1. Unele sub-dialecte bulgare, bună-oră Zagoriceniî şi Costureniî, www.digibuc.ro GENEALOGIA. POPORELORO BALCANICE 249 accentueză tot-d’a-una pe penultima întocmai ca Polonii: edno, momce, râkă, &enă, dete, ovcar, umrel, galeno, cetiri, zatvoreni, napravila, mesecina, babickă, golemo, kraliţă etc. etc., mutândă accentulă în flexiune iarăşi întocmai ca Polonii, de exemplu: din ove ar «ciobanu» ovuărkâ «ciobancă» = polonesce din aomezarz— owczarka» (Tzonev, Za udarenieto v bălgarski ezik, în Sbornilc t. 6, Sofia 1891, p. 23.) 2. La Şerbi, sdruncinându-se accentuaţiunea bohemă prin înrîu- rirea substratului românescă, a remasu totuşi tendinţa de a accentâ pe cât se pote mai sus, astă-felă că la audă se pare ca şi când accentulu ar fi totă-d’a-una pe prima silabă Din acestă causă, ca o dovadă de tendinţa cea generală, când unu nume se construesce cu o preposiţiune, numele pote să devină atonică, urcându-se ac- centulu pe preposiţiune, bună-oră: nâ ranu, nâ vodu, preko brda etc. (Miklosich, Lautl. I, 320), întocmai ca bohemesce: 6b den, pod nohou etc., ceea ce la nume disilabice sau polisilabice e peste pu- tinţă în cele-lalte dialecte slavice. Cunoscutulu profesorii dela Belgradii, d-lă Stoian Boskovic, actua- lului ministrul alu Serbiei în România, mî-a observată într’o (Ji că din toţi străinii, Slavi şi ne-SIavi, Bohemii sunt aceia cari învaţă mai lesne si vorbescu mai bine serbesce. Si nu e de mirare, de vreme ce numai pe Bohemî nu-i pote încurca vocala r, quantitatea prosodică şi accentuaţiunea serbescă. In acestu chipu băgarea Serbiloru şi Bulgariloru în unitatea ru- teno-rusă a fostu până acum ca unu felu de ilusiune optică, datorită împrejurării că Ruşii, Serbii şi Bulgarii au acelaşi alfabetul şi aceeaşi limbă bisericescă. Limba bisericescă mai cu deosebire, adecă vechea bulgară, a ser- vită a formă limba rusescă cea literară, dându-î ună aspectă forte depărtată de graiulă rusescă poporană şi apropiând’o înlr'ună modă artificială de graiurile slavice transdanubiane; şi aceeaşi limbă bise- ricescă a fostă în cursă de secoli limba oficială si literară a Ser- biloră, astă-felă că — la prima vedere — rusesce, serbesce şi bul- www.digibuc.ro 250 B. P. HiSDEfi găresee se pare a fi maî-maî totii una, cleşi in realitate aceste trei graiuri aparţinu la trei unităţi dialectale diferite. Prin fonetismă, până şi prin accentuaţiune, întru câtă nu s a ames- tecaţii în ele substratului celui românescu, bulgara este unui vechiui dialectul polonii, serba unii vechiui dialectă boliemă. La Bulgari, fără îndoială, înrîurirea românescă se resimte mai puternicii decât la Serbî, ceea ce însomneză una din trei: 1. Sau că stratului serbescu a fostă, în provinciile pe cari le-a ocupată, mai numerosă decât stratulă bulgară în cele-lalte pro- vincii ; 2. Sau că Meso-Latinii aă fostă maî compacţi şi maî energici sub Bulgari decât Iliro-Latiniî sub Serbî; 3. Sau că Serbii n’aă încetată multă timpă de a fi în contactă cu dialectele cele înrudite dela Iliria în sus până la Boliemia, pe când Bulgarii s’au vedută de odată despărţiţi de trunchiulă Polo- niloră, aşa că ceî dintâi aă putută să resiste maî bine decât ceî-lalţî acţiuniî substratului românescă. Câte trele căuşele aă putută să concurgă la producerea efectului; causa a treia însă ni se pare a fi fostă cea maî decisivă: grabnica isolare a Bulgariloră de elementulă polonă şi prelungita comunitate a Serbiloră cu elementulă Bohemă. îndată după trecerea şi aşezarea Slaviniloră peste Dunăre, fos- tele loră locuinţe dintre Oltu şi N-istru aă fostă ocupate de cătră porţiunea cea maî apusenă a Anţiloră, anume de cătră Ruteni, cari s’aă grăbită a apuca Moldova, unde aă şi rămasă în cursă de maî mulţi secolî, luptându-se saă înfrăţindu-se acolo cu Pecenegii, cu Cumanii, apoi cu Românii. Pe lângă Ruteni, cată să fi fostă şi sto- luri de vechii vecini ai Poloniloră Litvanî, polonesce «Litwa», unu nemă multă maî sălbatică decât Slavii şi a cărora atingere de atunci cu Românii, deşi forte scurtă, totuşi ne-a lăsată o amintire supă- răciosă în cuvîntulă «litfă» saă «liftă»: «litfă rea», «liftă spurcată». Acestă «litfă» saă «liftă» la Moldoveni şi la Munteni nu se pote trage decât numai din acea epocă, de 6re-ce cu Litvania propriă disă www.digibuc.ro GENEALOGIA POPOBELORÎ) BALCANICE 251 Românii dela Dunăre n’aii foştii nici odată în vecinătate. Prin Ruteni dar şi prin ceî-lalţi, continuitatea între Si a vini, adecă vechii Bulgari, şi între Poloni a foştii astă-felă ruptă pentru totă-d’a-una. Substra- tulu românescă a putută să lucreze fără nici o pedică asupra stra- tului bulgărescă, şi a lucrată atât de vigurosă, încât nu numai a modificată gramatica şi a sguduită accentuaţiunea, dar încă a trans- misă Bulgariloră trăsurile cele mai caracteristice ale vocalismuluî românescă: pe ea, pe oa şi pe vocala obscură mobilă. Despre ea şi oa la Bulgari noi nu vomă vorbi aci; despre vocala obscură mobilă vomă constata numai că Bulgarii, întocmai ca Românii şi contra tuturoră legiloră foneticei slavice, lasă pe a a trece în ă de câte ori a perde accentulă: slătkâ şi slătkă, ca la noi barbă şi bărbătă. Incependă de pe la finea secolului VII şi până pe la începutulă socoluluî X, adecă într’ună intervală de celă puţină doue sute de ani, s’aă cristalisată naţionalitatea polono-română a Bulgariloră şi naţio- nalitatea bohemo-română a Serbiloră, deja după ce se tradusese Sânta Scriptură în vechea bulgară, de vreme ce în limba acelei traduceri nu se recunosce încă puternica lucrare a substratului românescă asu- pra stratului slavică. In acestă intervală de timpă, la finea secolului IX, cade năvălirea Unguriloră în Pannonia, — ună evenimentă care a dată nascere Moravo-Româniloră pe de-o-parte, pe de alta Macedo- Iiomâniloră şi Istriano-Româniloră. Noi înlăturămă cu totulă pe făîmosulă Notarius anonymus Be- lae regis şi cele-lalte fântâni, în cari se afirmă că Maghiarii la in~ trarea loră în Pannonia aă găsită acolo pe Slavi, mai corectă pe Sloveni, şi pe Români. Acele fântâni potă fi criticate, potă fi bă- nuite, potă fi spulberate, potă fi hunfal visate,— pulină ne pasă. Ca punctă de plecare noue ne ajunge ună textă istorică mai pe sus de tote texturile: existenţa Ilomâniloră în Moravia. Este ună textă, pe care o mie do Roslerî nu voră fi în stare să-lă restorno, şi nici măcară să-lă restălmăcescă în felulă loră. Acei Români cum www.digibuc.ro 252 B. P. H A S D E fi ore ar fi putută eî să nemerescă în Moravia, dacă nu î-ar fi împinsă într’acolo din Pannonia năvălirea Unguriloru? Astădî, în urma cercetăriloru luî Miklosich şi ale lui Bar tos (Mo- ravske Valassko, în Osveta, 1880, p. 369—386)., nimenea nu se mai îndoesce că Valachiî din Moravia sunt adevăraţi Români, cu desă- vârşire slavisaţî de nu se mai scie de când, dar mai păstrându încă multe cuvinte românescî, unele sub forma românescă cea mai veche, de exemplu «glag = chiagu,» din latinulu rustică «clagum coagulum,» cu nemuiarea luî cl în cM, saă «merenda r= merindă,» latinulă «merenda,» cu netrecerea luî e în i. Moravo-Româniî aă conservată chiar unele vorbe romanice dispărute din graiulă româ- nescă, bună-oră «tropa» = francesulă «troupe» = spaniolulă «tropa». Ună Moravo-română, Benes Kulda, a publicată în două tomuri bas- mele româno-morave (Morawske nârodnl pohâdky, Praha, 1874—75), în cari cetitorulă se isbesce mereă de asemeni românisme. Epoca slavisăriî acestoră Români din Moravia este aşa de veche, încât nici ună documentă moravă nu-î deosebesce de ceî-lalţi Slavi de acolo. In actele morave din secolulă XI abia se mai găsescă câte va nume personale românescî, precum «Crisan,» «Bukan filius Neg» şi «Ko- kor» într’ună actă din 1052 (Boczek, Cod. Morav. I, 125), cari însă nici acelea nu sunt pe deplină sigure. Aşezarea dar a aceloră Români în Moravia trebue urcată cu vr’o doi secolî mai sus, în- tâlnindu-se astă-felă din punctă în punctă cu năvălirea Unguriloră în Pannonia. Năvălindă în Pannonia despre nordă şi orientă, Ungurii aă tre- buită firesce să împingă pe Românii de acolo în cele două direc- ţiuni opuse puncturiloră de intrare, adecă spre occidentă şi spre sudă. Spre occidentă aă fostă împinşi Românii pe cari îi găsimă apoi în Moravia, cu totulă despărţiţi de restulă Românimi! şi sla- visaţî fără nici o greutate; spre sudă, adecă peste Dunăre, aă fostă împinse alte cete de Români, din cari unii, cei din Bosnia mai alesă, şî-aă păstrată multă timpă naţionalitatea şi s’aă serbisată d’abia după secolulă XV (Miklosich, Wander. d. Rumunen, 3—6), alţii— Istriano- www.digibuc.ro GENEALOGIA iPOPORELORC BALCANICE 253 Românii—au nemerită tocmai pe la Triestu, unde au putută să re- siste bine-reă serbisăriî, mulţumită stăpânirii italiene de acolo; în fine o semă, numerulă celă maî rnare, trecându prin elementulă serbescă şi prin celu bulgărescă, s’aă străcuratu în Macedonia, în Epiră şi în Tesalia, unde nu s’au desnaţionalisată din causă că acolo se începuse deja lupta între Greci şi între Slavi, astă-felă că nici Grecii nu maî erau tari, nici Slavii nu se întăriseră încă. Profitândă de acestu antagonismă, Românii sciură cu dibăcie a se însoţi: când cu Grecii contra Slaviloră, când cu Slavii contra Gre- ciloru, căutându maî pre sus de tote a se consolidâ ei înşişi, iar după ce se consolidară, peste vr’o doi secolî şi maî bine, ei aii isbutită a fundă imperiulă româno-bulgaru alvi Asaniloră. Asa dar nascerea Macedo-Româniloră, a Istriano-Româniloru si a Moravo-Româniloră dateză de o potrivă din secolulă X, nefiindu ei toţi altă ceva decât nisce Daco-Românî împinşi din Pannonia spre sudă şi spre apusă prin năvălirea maghiară. Tocmai acesta resultă şi din cronica rusescă a lui Nestoru, scriitorii din secolulîi XI, care dice sub anii 886—898 (ed. Miklosich p. 12): «au trecutu «lângă Iview Ungurii, pe delulu ce se numesce celu ungurescu, şi «ajungendii la Nipru aii aşezaţii corturile loru, căci umblă şi ei «cu corturi ca Cumanii, şi venindu din părţile răsăritului s’au re- «peditu peste munţi mari şi au începută a face resboiu cu Românii «şi cu Slovenii cari locuiau acolo, fiindu-că dintâiu locuiseră «acolo Slovenii, apoi Românii au cuprinsă pămîntulă Sloveniloră, «de aci Ungurii aă gonită pe Români şi aă rămasă cu «Slovenii, pe cari i-aă supusă, şi de atunci se chiamă Ţera- «Ungurescă, şi aă începută Ungurii a face răsboiă Greciloră, «predândă Tracia şi Macedonia până la Tosalonica, şi aă începută «a face răsboiă cu Moravii şi cu Bohomii...» In acestă preţiosă textă nu numai se constată că Ungurii aă găsită pe Români în Pannonia: «pocasa voîevati na zivuscaîa tu Vlahy» şi că i-aă alun- gată de acolo: «Ugri prognasa Vlahy i naslădisa zemlîu,» dar se maî constată totă-odată că mişcarea cea centrifugă a Unguriloră s’a făcută anume în cele două direcţiuni: spre sudă către Balcani şi www.digibuc.ro 254 b. b. a a s b e fi spre apusii către Moravia: prima mişcare ne-a explicaţii deja maî sus originea Româniloru transdanubiani de astădi, iar a doua mişcare pe aceea a Moravo-Româniloru. In cronica lui Nestoru trebue despărţită cu stăruinţă partea cea dola începute, în care nu se află nici o indicaţiune cronologică, de partea cea următore, unde evenimentele sunt înşirate anu după anu, anume de la anulu 852 încoce. Prima parte, o stângace ţesătură de legende, n are aprope nici o valore istorică. Acolo, bună-oră, Nestoru ne spune dintâi că «Vlachiî» au alungaţii pe toţi Slavii din regiunea Dunării, făcendu-î să plece spre nordu; apoi maî jos no povestesce că apostolulu Andreii! a găsitu pe Slavi tocmai la Novgorodîi, de unde resultă că acea alungare a tuturoru Slaviloru din regiunea Dunării se întâmplase cu multu timpu înainte de Cristii, de vreme ce pe timpulu apostoliloru ei erau deja aşezaţi la Nov- gorodu, iar prin urmare numele «Vlachiloru» nu se mai pote aplica nici chiar la vechii Romani, astii-felu că şcola lui Scliaffarik se vedii silită a preface pe acei «Vlachî» în Gali şi a născoci o fantasma- gorie a imoru lupte preistorice între Slavi şi Celţi. încă odată, • prima parte a cronicei lui Nestoru e aprope o galimatie. Cu totulu altu ceva este partea cea cronologică. Aci călugărulu dela Iview, înşirândii lucruri apropiate de timpulu seu şi despre cari elu avea informaţiunî precise, devine unulu din isvorele cele maî preţiose pentru istoria medievală a Europei orientale. De acestă natură este şi relaţiunea de maî sus a lui Nestoru despre mersulu Unguriloru pe lângă Iview, despre trecerea loru prin Carpaţî, despre intrarea în Pannonia, despre lupta cu Slovenii şi cu Românii, despre gonirca Româniloru. Acestă relaţiune resistă orî-cărei restălmăciri roslerianc. Primulu textu, care menţioneză pe Macedo-Românî, este din anulii 976, adecă numai vr’o opt-clecî de ani după năvălirea Unguriloru în Pannonia. Acelu textu se cuprinde anume la Bizantinulu Ive- drenos (II, 435) şi ne spune, că atunci unu principe bulgarii a foştii ucişii de «nesce drum aşi români»: „naqă tivmv B).ă%(av oâiTidr“. Românii cei fugăriţi din Pannonia nu erau încă aşezaţi nicăiri în- www.digibuc.ro GENEALOGIA POPORELORâ BALCANICE 255 tr’unu modu statornicii, ci alcătuiau d’o-cam-dată cete de bejenarî fără adăpostii. Peste unu secolii lucrurile se schimbă. La Bizantinului Kelcau- rnenos, scriitorii de pe la 1070, alu căruia textil s’a descoperiţii abia de vr’o dece ani, ne întîmpină următorul ii pasagiu: TfaqccyytXXa> de v(.uv nai zoig ig v(.iwv zovw şirei ds zd zwv BXuycov yevog I’mhumv ze iravieXbug (iozt) nai diea- zQtxjZjÂtvov, (irjte sîg Qedv eyov moTiv dqfJijv ţirjZE sîg (iaaiXea f.iryve sîg avy- yevTj, li} tpiXov, ăXXă uya>viC knĂazryv b’qnovg cpqintadeaz&zovg irqdg zobg iavrov qtiXovg nai d-9-ezovv qadiwg- iroiovvveg ădeXcporvotrjoeig nai avvcen- viag nai oov cPto~ ţiaitav bdev dyavanzrjtravzeg naz’ cgj- ztbv, chg eî’qycai, discp&eioav avzobg. Ol Să sciţi clela mine, voi şi al voştri, că alii Ylacliiloră nomă e necre- dinc-iosă la culme şi stricată, nici lui Dumneileu ţinendă credinţă driptă, nici împăratului, nici rudei sau ami- cului, ci silindu-se a-I amăgi pe toţi. Mari minciunoşl şi tâlhari vestiţi, el sunt pururea gata a jură prietenilorii cele mal grozave jurăminte, şi a le călca apoi cu uşurinţă, făcendă frăţii de cruce şi cumetrii, meşteri de a înşela prin ele pe cel proşti. Nici o datăn’aă foştii el cul-va cu credinţă, nici chiar vechiloră împăraţi al Ro- manilorii. Impăratulă Traiană îl ata- case, î-a strivită de totă şi l-a robită, ucicjendă pe împăratulă loră Dece- lială, ală căruia capă a fostă înfiptă într’o suliţă în mijloculă oraşului Roma. Eî sunt aşa numiţii Daci şi Bessî. De ’ntâl locuiseră în veci- nătatea Dunării şi a fluviului Sau numita astădî Sava, uncie acum lo- cuescti Serbii, în locuri tari, grele de străbătută, pe cari rezemându-se, făţăriaă iubire şi supunere cătră ve- chil împăraţi, pe când din întăririle loră năvăliaă şi pustiiaă provinciile Romaniloră, încât aceştia, pcrclendu răbdarea, precum am spus’o, I-aă strivită. Atunci fugindu de acolo, eî s’aă răspândită în totă Epirulă www.digibuc.ro 25B fi. fi. H A S D E ti ■/.al iţeldovreg %G>v i/sîas âisaTtă^aav şi Macedonia, cei mai mulţi s’au aşe iv Ttâarj rrj /.al Ma/.eâovlct, zatu în Elada.... ol âe Tzlslovsc aur iov (o/tnaav tiv ’EX- lââa.... (1) In acestu pasagiu, este o parte pe care Ivekaumenos a luat’o din lecturile sale clasice, bună-oră despre Bessî din Strabone (MI, 5 § 12) şi despre lupta lui Traianu cu Decebalu din Dione Cassiu (ed. Gros, IX, 419); este o parte însă, în privinţa căreia elu nu putea să aibă decât informaţîuni personale, şi anume: 1. în secolulîî XI Românii locuiau în Epiru, în Macedonia, şi forte mulţi în Elada; 2. acei Români sciaîi să ameţescă şi să înşele prin viclenie pe totî duşmanii loră; 3. ei veniră acolo, fugindă dintr’o regiune învecinată cu rîulă Sava, adecă nu din Dacia, ci din Pannonia. De cătră cine fuseseră alungaţi Românii din Pannonia? Acesta Ive- kaumenos n’o scia, şi de aceea elu o atribue într’unu mod îi vagii «vechiloru împăraţi», căqlendă astu-felu în două nepotriveli: 1. ar Ii fostu absurdîi ca «vechii împăraţi» să fugărescă pe Ro- mâni din Pannonia tocmai în interiorulu imperiului, adecă să-i adăpostescă în locîi de a-i goni; 2. din causa acelei fugăriri Românii veniseră a se aşeză penă în Elada, unde iarăşi ar Ii absurdu de a-î căută sub «vechii împăraţi». Pasagiulu din Kekaumenos se pote înţelege pe deplină numai întregindu-se prin cronica lui Nestoru: invasiunea maghiară a fostă acea care alungase pe Români din Pannonia. Tuturoră istoriciloră noştri a rămasă necunoscută ună preţiosă chrisovă dela împăratulă bizantină Basiliă Bulgaroctonulă, care—după ce nimicise primulă imperiă bulgărescă — ne spune în anulă 1020 că «în întrega Bulgarie se află împrăştiaţi Români, iar lângă rîulă «Yar- (1) Vasilievski, CoMitli ii pn:itw:)Li BiiaairriftcKaro Cddpmia XI Muia, Petersburg 1881, pag. 106—2, 169. www.digibuc.ro GENEALOGIA FOp6rELOR(Î BALCANICE 257 «dări», adecă în Rumelia, locuescu o semă de Unguri» : răv avă năoav Bovlyaqiav Blâycov xal răv tieqi rov Bagâuyiov Tovqzwv. (TojiyăiiHCKiit, Hcîopin iţepKBefl, Moskva 1871, p. 263). Acei Români din 1020 nu erau Meso-Latiniî cei găsiţi de Slavini în Balcani în secolulă VII şi dispăruţi apoi prin amestecă cu dînşii, ci erau Românii cei alungaţi de cătră Unguri din Pannonia pe la 900 — 950, pe cari gonindu-î Maghiarii, „Tovqxoi“ în cronicele bi- zantine, o semă din aceşti Maghiari au remasă şi ei în Rumelia. Menţiunea Unguriloră la unu locă cu Românii în chrisovulă împă- ratului Basiliă Bulgaroctonulă e forte caracteristică. Pretinde-va unu Ilunfalvy, pentru a nu-şi perde procesulu cu Românii, cum că şi acei Unguri locuiau peste Dunăre totă din epoca lui Aureliană, ca şi colonia cea ungurescă de lângă Ochrida, pe care o menţioneză Anna Comnena: oi mgl rrjv 'Ay^ida oixovvrsg Tovqxoi? Despre aceşti Unguri vorbesce şi Anonimulă regelui Bela, când ne spune că în invasiunea peste Dunăre, perclendă pe căpitanulu loră, ei din prostie nu s’aă mai întorsă în Ungaria: «stultus popu- «lus, quia mortuo domino suo viam non dilexit redire ad patriam «suam.» Dînşii aă remasu dincolo de Balcani din prostie, fie şi aşa, de ore-ee nu avemu nici o probă contrarie; Românii însă, alun- gaţi din Pannonia de nemulu acestui «stultus populus», au trebuită să rămână peste Dunăre de nevoe. Năvălirea Unguriloru a avută o importanţă extremă pentru istoria Peninsulei Balcanice în veculu de mijlocă. Pe Românii din Dacia, tari prin cetatea munţiloru, Arpad şi urmaşii săi n’au fostă în stare să-î sfărâme saă să-î gonescă, ci chiar din contra au fostă aprope tot-dea-una bătuţi de dînşii; pe Românii însă cei de pe şesulu Pan- nonieî, reă adăpostiţi şi pote şi răă organisaţî, Maghiarii î-au alun- gată, şi de aci următorele două consecinţe : dintâi, către naţionalitatea serbă, plămădită din amesteculă Bo- hemiloru cu Iliro-Latiniî, s’a mai altoită acuma unu elementă daco- latină, de astă dată nu ca substrată, ci numai ca accidentă, dar accidentă forte însemnată prin înrudirea sa cu substratulă; ală doilea, s’a născută naţionalitatea macedo-română, care în Analele A, II,— Tom, XIV, — Memoriile Sec'. literare. 17 www.digibuc.ro 258 B. P. H A S D E fî cursă de vr’o doue sute de anî, dela secolulă X până la secolulă XII, n’a încetată de a se totă lăţi, de o parte până la polele Bal- caniloră, de alta până la nordulă Eladeî. Calea fiindu odată deschisă, din când în când puteau a se mai adăuga către acei Macedo-Românî cete noue de Români din Dacia, sau din ceî eşiţî cu dînşiî totu din Pannonia şi cari se opriseră printre Şerbi. Să nu fi foştii năvălirea Unguriloră, nu s’ar fi născută acelă puternică imperiă româno-bulgară ală luî Ioniţă Asenă, care dete Bizanţiuluî prima adevărată lovitură de morte. Când alătureză cine-va dialectulă daco-română saă ală Româ- niloru propriă dişî cu dialectulă macedo-română ală Armâniloru şi cu celă istriano-română ală Rumeriloru, nu pote să nu con- state următorele: 1. Aceste trei dialecte diferă între ele maî puţină decât dialec- tele provinciale din Italia şi din Franţa, iar prin urmare e peste putinţă ca rumperea continuităţii între ele să fie veche. Separa- ţiunea s’a operată forte târziu, după ce totalitatea unei singure limbi românesc! fusese deja pe deplină formată, crescută şi con- solidată, ceea ce s’a întîmplată anume între secoli! III — IX, în cursă de şese sute de ani, în ţera unde Traiană îşî pusese picio- rulă trecându podulă dela Severinu şi de unde apoî elementulă românescă s’a întinsă treptată în Ardelă, în Banată, în Pannonia. 2. Dialectulă daco-română presintă o desvoltare liniştită orga- nică, în care nu ne întînipină contrastulu între unu prea mare con- servatismă pe de o parte şi între o prea mare desfigurare pe de alta, Ga la Macedo-Românî şi cu atâtă maî multă la Istriano-Ro- mânî. Unu asemenea contrastă este resultatulă uneî sguduirî. Ori- ce sguduire desequilibreză. Dialectulă macedo-română şi celă istri- ano-română s’aă sdruncinată prin colindările loră, pe când celă daco-română s’a mişcată simetricesce, remânendă nestrămutată în aceleaşi conditiun! teritoriale, climaterice si etnice. Faîmosa teorie a luî Rosler este o ipotesă anti-linguistică şi anti- www.digibuc.ro GENEALOGIA £Op6rELORÎ5 BALCANICE 259 istorică tot-odată. Anti-linguistică, de vreme ce ea se întemeiază pe absoluta nescire a legiloră de formaţiunea dialecteloră. Anti- istorică, fiindu-că ea uită în genere că poporele din veculă de mij- locă se împingeau dela nordă spre sudă, nici odată dela sudă spre nordă, şi uită în specie că Românii erau atunci ciobani, iar mi- graţiunile ciobaniloră sunt tot-dea-una iarăşi dela nordu spre sudîî, nicî-odată dela sudu spre nordu. Când e vorba de începutulu poporeloră şi de epoce întunecose din vieţa loru, orî-ce studiu exclusivă istorică duce la încheerî greşite; la încheerî greşite, nu maî puţină, duce orî-ce studiă ex- clusivă linguistică. Pentru a nemeri adevărulă, saă încaî a ne apropia de adevără, trebue neapărată ună studiă paralelă istorico-linguistică. Când ună textă istorică se întăresce printr’ună faptă linguistică saă vice-versa, ambele urmărite pe o cale strînsă metodică, atuncî şi numaî atuncî adeverulă e găsită. Isprăvindă, mă întrebă acum : isbutit’am ore a limpedi proble- mele cele marî, puse în capulă studiuluî de faţă? Primulă strată etnică cunoscută ală Peninsulei Balcanice întregi aă fostă Pelasgiî, o ginte ne-semitică şi ne-indo-europee, semănândă la apucături maî alesă cu vechii Egipteni. Peste substratulă pelasgică, amestecându-se cu elă, s’aă aşezată, cu vr’o 2000 de ani înainte de Cristă, două ginţi indo-europee deo- sebite: Elenii şi Tracii. Grecii de astădî, cu tote ingredientele străine primite în cursulă vecuriloră, sunt o continuitate directă a anticiloră Eleni; iar o con- tinuitate directă a anticiloră Traci sunt Albanesiî de astădî, cari însă represintă numaî unulă din numerosele dialecte tracice. Afară de Albanesî, toţi ceî-lalţî Traci, împărţiţi într’o mulţime de popore marî şi mici, aă fostă desnaţionalisaţî sub dominaţiunea ro- mână; şi anume Tracii cei sudici dela Balcani în jos până la Elada aă fostă grecisaţî, Tracii cei nordici aă fostă latinisaţî. Latinisarea Traciloră nordici, făptuită între secolii III—VI, a www.digibuc.ro 260 B. P. HASDEÎ produsă trei dialecte traco-latine: dialectulu meso-latină între Dunăre şi între Balcani, dialectulu iliro-latinu între Balcani şi între Adriatica, dialectulu daco-latinu în Carpaţî. In secolulă VII, aprope în acelaşi timpă unu poporă slavicii de ramura polonă s’a aşezată peste Meso-Latinî, cu cari amestecâudu-se, a dată nascere naţiunii româno-slavice numite mai târdiă Bulgari; iar unu poporu slavică de ramura bohemă s’a aşezată peste Iliro- Latinî, cu cari amestecându-se, a dată nascere nemuluî româno- slavică ală Serbiloră. înainte şi în totă timpulă aceloră mişcări polono-boheme, Daco- Latiniî locuiaă netulburaţî în Oltenia, în Banată şi într’o parte a Ardeiului, de unde cu încetulă îşi întinseră crengile asupra Pan- nonieî, pe când în Moldova şi până la Oltă se învertiaă — parte Tătari, parte Slavi — Pecenegii, Comaniî, Rutenii şi chiar Litvaniî. Năvălirea Unguriloră în secolulă X n’a putută să nimicescă saă să alunge pe Românii cei din părţile Daciei propriă cfise, dar a reuşită să împingă o semă de Români din Panonia spre Moravia, unde oî n’aă întârdiată a fi slavisaţî; iar pe ceî-lalţî Români totă din Pannonia i-a gonită peste Dunăre, unde dînşiî parte s’aă slavisată, parte s’aă păstrată în Istria, partea cea mai mare a alcătuită sîm- burele Macedo-Româniloru de astădî. In acestă modă, după secolulă X, afară de Daco-Latiniî cei vechi remaşî în Carpaţî, cari aă păstrată numele de Români, menţionată deja la Iornande, s’aă ivită doue odrasle ale loră peste Dunăre: Armânii la sud de Balcani şi Rumeriî lângă Triest. Sunt acum treî-decî de ani şi mai bine de când, printr’o mono- grafia despre Io în titlul u Domniloră români şi bulgari şi prin- tr’ună sludiă întitulată «Perit’au Dacii?» eă începusemă ună şiră ne’ntreruplă de cercetări analitice asupra istoriei române. Lucrarea de faţă, o scurtă sintesă a acelei lungi analise, este ultimulă cu- vîntă ală meă asupra unoră măreţe nedumeriri, cari m’aă sbuciu- mată peste ună pătrară de secolă. Căutândă totă-deauna adevărul ă numai pentru adeveră, fără nici ună folosă egoistă şi fără nici o www.digibuc.ro GENEALOGIA POPâRELORC BALCANICE 261 tendinţă şovinistă, sunt fericită de a constata că nu m’am contra- zisă nici-odată în trăsurile cele fundamentale, deşi mi-a plăcută tot-dea-una a me completa şi une-ori a me rectifica ou însu-mi în amărunte. Dar fericirea mea cea mai mare este, că resultatulu de- finitivă ală muncei mele nu împinge la desbinare, ci îndemnă la înfrăţire. Tote poporele balcanice, Românii, Grecii, Albanesii, Ser- bii şi Bulgarii, ne apară acum ca o singură familie strînsă înru- dită, ca unu ovjunooior de fraţi, de veri şi de cumnaţi. www.digibuc.ro www.digibuc.ro P1.I. www.digibuc.ro Pl.K. Pl.UL J * Locul Şerbilor şi Bulgarilor intre Sbwi. www.digibuc.ro liio-Tipofr. Garql Bobl, Bbturesci P1IV www.digibuc.ro lifo-Tipcşr. Gakol Sta bl, Bucureşti L: S5 Genealogia poporelor ialcanice. www.digibuc.ro Hfo-Tipogr. Capdl Sobl, flucurtscî (După poHretulu originală de Sawa Petrovid, 1815, Temişâra) www.digibuc.ro www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAL DATE NODE DESPRE VIATA SI ACTIVITATEA LDI > ; DISCURSO DE RECEPŢIUNE DE IOSIFU VULCANU Membru alfl Academie! Române Şedinţa solemnă din 29 Martie 1892. Intre bărbaţi! ce au slujitu naţie! române şi s’au jertfitu pe sineşî folosului obştescii, precum Iorgovicî, Maior, Şincai şi alţii, Cichindeal a fostu unulu din ce! maî în- semnaţi. I. Eliad (1). N’avemă încă o istorie sistematică şi critică a literatureî nostre. Nu o putemu ave, pentru că nu este adunată totă materialulă trebuin- ciosă ; ne lipsescu multe date. Adunarea acestora întîmpină mari greutăţi, căci în oursulă vecuriloră ele s’au resfirată în câte părţi a lumeî şi căutarea loră reclamă timpă îndelungă şi muncă stăruitore. Academia Română şî-a îndreptată direcţiunea de frunte a activi- tăţii sale întru adunarea şi publicarea documenteloru nostre isto- rice şi literare. Stăruinţele eî aă produsă o colecţiune bogată şi forte preţiosă, dar mai sunt multe lacune de întregită, relative la afirmarea şi clarificarea idiomului nostru naţională. (1) Precuvîntare la a doua ediţie a Fabuleloru lui Cichindeal. Bucurescî, 1838, pag. VII. www.digibuc.ro 264 iosifO vulcanO Conformându-me îndatoririi statutelor ă Academiei nostre, care or- donă ca noă-alesulă membru ală eî să-şî ocupe loculă prin unu dis- cursă de recepţiune, m'am credută datoră să urmeză direcţiunea sta- bilită şi să vinii cu nişte acte încă nescose la publicitate, care varsă oreşî-care lumină asupra unei epoce şi asupra unui bărbatu, care în epoca aceea a avutu unu rolu de frunte în desvoltarea istoriei nostre naţionale şi culturale-literare, tocmai în părţile acelea de unde mi s’a făcutu marea onore d’a fi poftitu între d-vostră. Dimitrie CicMndecil, bărbatului despre care mi-am propusă a vorbi, este o figură însemnată în istoria literatureî nostre. Numele luî a devenită cunoscută şi chiar nemuritoră maî cu semă prin «Fabulele» ce a publicată. Se scie că acelea aă stîrnită ună suc- cesă coverşitoră, că i-aă produsă glorie şi în urmă prigoniri şi suferinţe; dar încă nu cunoscemă deplină viaţa şi activitatea sa; n’avemă biografia lui completă, care să ne înfăţişeze tote fasele vieţii sale sdruncinate, peripeţiile sufletului săă nedomirită, stăruin- ţele luî pentru deşteptarea nemuluî săă, mişcările conduse de dîn- sulă pentru răspândirea cultureî naţionale, cumplitele pedicî şi în- verşunatele prigoniri ce a îndurată, aprope desperatele dar neo- bositele lupte ce neclintită a susţinută, triumfurile ce une-orî a serbată, şi lacrimile ce în sfîrşită a versată. Scopulă meă este să aducă la cunoscinţă câte-va date, menite şi ele a contribui la completarea biografiei luî; date cari se înte- meieză pe acte autentice, şi anume pe corespondenţa sa cu episco- pulă Orădii-mari, Samuilă Vulcană, unulă din bărbaţii noştri de frunte ai acelei epoce, care a adăpostită şi pe Gheorghe Şincai şi a fostă ună zelosă sprijinitoră ală tuturoră stăruinţeloră culturale române de pe atunci, cu care şi Cichindeal a avută cele maî in- time legături. Acestă corespondenţă prea interesantă şi de mare valore istorică culturală, dar pân’acum nepublicată şi nestudială, ba în mare parte necunoscută de locă, se păstreză, dimpreună cu multe alte docu- www.digibuc.ro D1M1TR1E ClCHlNDEAL 265 mente preţiose privitore la ronascerea nostră literară, în archivulu episcopescu gr. c. românu din Oradea-mare (1). * Marea revoluţiune francesă dela sfirşitulă secolului trecuţii, în- tocmai ca o vijelie înfricoşată, a curăţită aerulu infectată ală Eu- ropei. Aşezămintele putrede aă începută să pîrăiescă, poporelo subjugate s’aă deşteptată din letargia sclaviei, nimeni nu maî voia să rămână la discreţiunea unul regimă absolutistică şi toţi îşî pre- tindeaă drepturile confiscate. Elementulă română, împărţită în maî multe state şi ţări, maî întâi în Transilvania a resimţită aerulă dătătoră de viaţă ală de- şteptării. De aicî s’aă pornită primele mişcări naţionale şi culturale. Dacă întunereculă secoliloră ne-a ascunsă maî cu semă pe noî în umbra amorţirii, a trebuită ca tocmai din nopţile nostre să răsară primele stele, cari să reverse lumină şi să anunţe românismului amorţită: «Deşteptă-te, căci zorile aă sosită!» «Fundamentele cultureî naţionale moderne a nemuluî românescă, elice d-lă D. A. Sturdza, s’au pusă pe la sfîrşitulă secolului trecută de către marii învăţaţi şi scriitori din Transilvania (2).» Iar Eliad a esclamată : «Dar, fratiloră Români, mari bărbaţi aă eşitu dintre voi dincolo de Carpaţî, şi de acolo aă venită şi în zidurile derăpănate din Sf. Sava nemuritorulă nostru Gheorghe La- zără, care . . . s’a pusă s’arunce seminţele naţionalităţii într’ună pămîntă nelucrată şi plină de rodnicie (3).» (1) Celu ce maî întâi îi mî-a atrasă luarea aminte asupra acestoru documente, este d-lă Nic. Densuşianu, care le signalase în raportulu sSu către Academia Română, anunţându că a găsită 15 bucăţi. (VetJI: Raportulă d-luî Nic. Densuşianu despre misiunea sa istorică în Ungaria şi Transilvania, în Analele Academiei Române, scria II, tomulă II, secţ. I, pag. 113). Cu permisiunea îndatoritore a Prea Sf. sale părintelui episcopădiecesanăMichailă Pavelă, maî făcându-se cercetări în archivulă acesta, s’aă găsită şi alte scrisori şi hârtiî relative la cestiunea asta. La căutare şi decopiare niî-a dată mână de ajutoră d-lă Teodoră lloşiu, fostă profesoră la gimnasiulă din Beiuş. (2) Raportă asupra activităţii Academiei Române cu ocasiunea serbării de XXV ani a csistenţel sale, 1866—1891, de D. A. Sturdza, secretară generală. Bucnrescî, 1891, pag. 6. (3) Eliad, în precuvîntarea ediţiei II a fabuleloră lui Cichindeal. BucurescI, 1838, pag. XII. www.digibuc.ro 266 IOSIFO VULCANtt Eu însă nu insistă asupra acestui faptă, căci nu mi-î scopulă să ve întreţinu despre rolulă elementului românu de peste munţi în marea mişcare a redeşteptării naţionale şi să-i fixeză partea ce-î compete din succesele urmate mai târdiă. O ast-felă de lucrare ar trece marginile unui discursă de recepţiune, căci ea ar tre- bui să fie tot-odată şi istoria naţională şi culturală a întregeî na- ţiuni române timpu de unu pătraru de secolu şi mai bine. Nici chiar la schiţarea primiloru factori ai renasceriî nu me voiu opri. Şincai, Clain şi Petru Maior sunt apreciaţi. Reposa- tulu. A. Papiu Illarian (1) şi d-nii Ioanu Bianu (2) şi At. M. Marie- nescu (3) ne-au presentatu de multu portretele activităţii acelora. Influenţa lorii a datu aventulă şcoliloru din Blaş. învăţăceii lorii au devenită totă atâţia apostoli, Gheorghe Lazără a trecută munţii şi a arborată în România stindardulă cultureî naţionale; Timoteiă Ci- pariă a întemeiată filologia română; Gheorghe Bariţiă a creată presa periodică; Andreiă Mureşianu a încordată lira şi a scosă strigătulă «Deşteptă-te Române!»; Simeonă Bărnuţiă a esprimată crecţulă po- litică română de peste munţi şi Aronă Pumnul ă a regenerată Buco vina. 0 schinteie din acea influenţă sbură de acolo şi în reşedinţa episcopescă din Oradea-Mare, unde ajunse episcopă ardelenulă Sa- muilă Vulcană, care aprinse la Beiuş ună noă foculară de cultură, în- fiinţândă ună gimnasiă, de unde a eşită aprope totă generaţiuneâ română actuală sciutore de carte dintre cele trei Crişurî. Pe când acestea se petreceaă în Transilvania şi în o parte a Un- gariei, în Banată şi în părţile aradane asemenea s’a pornită o miş- care de deşteptare naţională şi culturală. Pe acolo situaţiunea era însă şi mai grea. îndelungatele resboie cu Turcii şi dominaţiunea acestora aă rărită rîndurile Româniloră. Scădendă numerulă popo- (1) Vieţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Şinca. Bucurescî 1869. (2) Vidţa şi activitatea luî Samoil Micul alias Clain de Sadu. Bucurescî 1876. (3) Vieţa şi operele luî Petru Maiorii, în Analele Academieî Române, seria II, tom. V, 1882 — 1883, secţ. II., pag. 31. www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAL 267 raţiunii autochtone, locurile deşerte s’aă împoporată cu totă felulă de seminţii; chineziatele române s’au ştersă şi rolulă elementului românii s’a redusă forte. Afară de acestea, pe câtă vreme Românii din Ardeală şi cel din părţile ungurene erau ameninţaţi numai politicesce, Bănăţenii şi cel din comitatele mărginaşe ale Ungariei mal aveaţi să suporte şi apăsarea ierarchieî bisericesc!. Sufletului loru amărîtu de nedreptăţile clilnice nu mal avea nici măcar locuiţi unde totu. creştinulti se duce cu evlavie, să-şî caute mângăere şi curagiti: li se răpise locaşulfi lui Dumnedeă, biserica, şi în locuiţi eî li se impuse o biserică cu limbă străină : ierarchia serbescă cu tote şicanele sale. Erau grele sarcinele administraţiei politice, dar apăsarea ierar- chiel serbescî le întrecea, căci acesta ataca simţirile cele mal in- time ale omului, sanctuarulă religioşii. Mitropolitului serbii din Carloveţă şi vlădicii seî, asemenea toţi şerbi, stăpâniati turma credinciosă română. Şi o stăpâniau cu atâta netoleranţă, nedreptate şi cruzime, încât generaţiunea actuală tre- bue să se mire de îndelunga răbdare a înaintaşiloru seî. Mitropo- litulii era unii despotă necontrolatu, iar vlădicii vrednici sateliţi al lui. în orba loru cutezare, eî îşi propuseseră a face din Români, Şerbi. Dreptu aceea confiscară tote averile mănăstiresc! şi alte multe fonduri bisericesc! române; de altă parte, nu toleraţi nici unu episcopii românu, nici chiar în părţile locuite esclusivti de Români; pretutindeni impuneau protopresviterî şerbi; prin comunele curaţii române numiati popi serboteî; nu admiteau la cursulă teologicii nici unu tîneru românu până ce nu-şî adăogâ la nume terminaţiunea «viei» şi prigoniau cu furie pe toţi cel ce cutezaţi a-şî manifestă simţirile naţionale. Acestă tiranie revoltătore, ce-î dreptulti, a pusă stavilă pro- gresului culturală română, căci aprope totă clasa inteligentă română se compunea din preoţime şi înveţătorime, dar n’a putută ucide spiritulă naţională, ci a întărită şi mal multă puterea de resistenţă. Şi încetulă cu încetulă, ca ună fremătă ală frunzeloră, care pre- cedeză viscolulă din pădure; ca ună murmură ce străbate din fun- www.digibuc.ro 268 iosifO vulcanO dulii pămîntuluî şi în cele din urmă cutremură globulă, s’a pornită o mişcare, la începută cam sliosă şi fricosă, apoi din ce în ce maî pe faţă şi maî curagiosă, iar în sfîrşită cu totă puterea. Mişcarea a produsă luptă, o luptă înfricoşată contra usurpăriî ierarchieî ser- bescî, o luptă care le-a consumată Româniloră cele maî bune pu- teri şi le-a făcută mulţi martiri. Paulă Iorgovicî, după elă Dimitrie Cichindeal şi alţiî aă fostă ceî d’întâî cari aă cutezată să-şî ridice glasulă şi să arboreze stin- dardul ă deşteptării. * Primulă, născută la 28 Aprilie 1764, în comuna Varădia, comi- tatulă Timişoriî, unde părintele seă a fostă preotă, — făcendă stu- dii de dreptă, obţinu diplomă de advocată. Apoi se duse la Yiena şi de acolo, ademenită de esemplulă luî Şincai, la Roma, unde a stată trei ani de dile, studiândă prin biblioteci şi decopiândă o mulţime de documente şi inscripţiunî relative la istoria şi limba română. Din Roma s’a dusă la Paris şi de aci la Londra, iar de acolo s’a în- torsă la Viena, de unde episcopulă din Verşeţă Şacabent l’a numită advocată consistorială. Aici în orele sale libere a scrisă «Observaţiile de limba română», care apoî s’aă tipărită la 1799 în Buda. Totă aci a tradusă maî multe documente adunate la Roma, a scrisă ună glosară în patru limbi: română, germană, latină şi francesă. Activitatea luî literară însă deşteptă nedomirirea Serbiloră. Iară când eî vedură că elă începe a scrie cu litere latine, fură cuprinşî de spaimă grozavă, pare că ară fi zărită pe Necuratulă. Aă înce- pută a striga că Iorgovicî se slujesce de slove păgâne, pe cari le-a adusă din Roma; apoî îlă acusară la autorităţile politice, că acesta are să producă turburărî printre Români. Iar ungurulă Zsiday s’a credută în dreptă a-lă infrunta, că cum cuteză elă a susţine că Românii aă venită în ţerile acestea sub conducerea luî Traiană şi că sunt aici locuitori maî vechî decât Ungurii?! In urma intrigiloră şi acusaţiuniloră, Iorgovicî fu lipsită de postulă seă şi aruncată în temniţă. Şi, ca să nu maî potă lucră www.digibuc.ro DIMlTRlE CICHINDEAL 269 nici după ce va eşi, pe timpulă închisorii sale, i-aă confiscaţii tote cărţile şi scrisorile pe câte au putută pune mâna, şi le-au arsă. Negăsindu-i-se nici o vină, fu eliberată. Atunci elă începu din nou să-şî facă glosarulă. încă înainte dea-lă termină, fu numită inspectoră peste şcolele din graniţa militară. Dar se bolnăvi şi a doua di, la 21 Martie 1808, muri. Mortea luî grabnică Români- loră le păru suspectă; do aceea tradiţiunea crede că ar fi fostă otrăvită. Manuscriptele-î remase încă nu sunt publicate (1). * Paulă Iorgovicî a murită ca martiră, dar idea naţională nu s'a stinsă. Stegulă eî fu ridicată de Dimitrie Cichindeal, care încă pe vremea luî Iorgovicî apucase a se distinge în arena publică. Nicî elă n’a fostă mai norocosă; viata luî asemenea a devenită ună şiră de lupte şi suferinţe, carî s’aă încheiată printr’ună martiriă; dar dînsulă a lăsată după sine o pleiadă de luptători, carî în cele din urmă s’aă putută bucura de triumfulă loră. Publiculă celă mare cunosce pe Cichindeal numaî ca fabu- listă. Dar condeiulă a fostă numaî una din armele luî, de carî s’a servită. Amvonulă, şi maî cu semă catedra, adică graiulă viă, i-aă dată mijlocele cele maî bogate pentru luminarea poporuluî şi pen- tru răspândirea ideiloră sale de deşteptare. Nicî n’a fostă elă vr’uifă mare talentă literară, căci aprope tote scrierile sale sunt traduse, şi a produsă forte puţină originală. Dacă însă lucrările sale totuşî aă stîrnită succesă şi i-aă făcută ună nume nemuritoră, causa este că le-a sciută potrivi situaţiuniî po- litice-bisericescî şi sociale în care se aflaă aceia la carî se adre- sase; cunoscea prea bine pulsaţiunea opiniuniî publice româno, scia ce trebue să esprime, ce avea să laude saă să condamne. Asta probeză că nu rîvna d’a figura ca omă de litere l’a îndem- nată să calce pe terenulă acesta, ci că numaî s’a servită de li- teratură ca de ună organă pentru divulgarea principiiloră sale. (1) «Familia», anulă 1870, nr. 1. . www.digibuc.ro 270 lOSlFfl VDLCANft Elă n’a fostă unu literată de profesiune, saă mai bine n’a fostă numai literată, precum n’a fostă numai preotă şi învăţătoră; ci mai pre sus de tote a fostă ună bărbată, care, cunoscendă prea bine suferinţele şi aspiraţiunile naţiunii sale, voia să lucreze pe tote terenele de cari se credea capabilă pentru rădicarea nemu- luî săă. Elă a fostă o adevărată espresiune a consimţemîntului generală, ună luptaciă de frunte ală deşteptării naţionale, ună conducătoră ală mişcăriloră pentru renascerea nostră. De pe catedră, din amvonă, cu graiulă viă şi cu condeiulă, pre- tutindenea şi tot-deauna, elă a propoveduită necontenită şi neclin- tită idea naţională, deşteptândă şi îmbărbătândă pe ai săi, com- bătendă şi strivindă pe adversari. Pentru acestă idee şî-a trăită totă viaţa, pentru acesta a stăruită ori unde şi ori şi când, pentru acesta a suferită, pentru acesta a murită! E vrednică s’aprindemă memoriei lui făclia amintirii şi să-î adu- cemă prinosulă recunoscinţeî şi ală stimei nostre! * Biografii de pân’acuma ai lui Cichindeal ne spună că dînsulă s’a născută în Becichereculă-mică, comună rurală aprope de Ti- mişora. Mi-am dată silinţa să verifică acesta, *însă n’am putută, căci bi- serica de acolo n’are matriculă decât numai încependă din 1780, pe când elă a trebuită să aibă 5—10 ani; iar omenii bătrâni din vremea aceea aă murită şi singurulă care mai trăesce, ună moşă de peste 90 ani, nu scie nimică relativă la nascerea fabulistului nostru (1). In firulă cercetăriloră mele mi s’a comunicată suposiţiunea că dînsulă s’a născută în comuna Bulza (2). Acestă părere se - înte- ţi) Comunicata prin scrisore de preotulu sârba Petru Agrima din Becîcherecuia-mica (2) Comunicaţiunea mi s’a făcuta prin scrisore de către Vicariula protopopesca Sve- tonia Petrovicî din Sf. Nicolae-mare, carele, petrccânda doue septemânî la BecTcherecula- mica, a studiata matriculele bisericei şi a consultata pe omenii bătrâni de acolo. www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAL 271 meieză pe faptulă, că în matricula bisericeî din Becîchereculă-mică se află în trei locuri (la 2 Novembre 1813, la 20 şi 22 Septembre 1814) însemnată numele Gheorghe Cichindeal, ca îndeplinindă nisce funcţiuni bisericesci, într’ună locă cu adausulă «parochu în Bulza». Acestu Gheorghe, dice-se să fi fostu părintele lui Dimitrie, care veniâ adese ori la Becîchereculu-micu să-şi vadă cuscrulă şi nora, pe timpulă când fiulii seu Dimitrie eră profesorii la Aradă; cu ocasiunî de acestea îndepliniâ şi unele funcţiuni bisericesci. Prin urmare lo- culii nasceriî lui Dimitrie Cichindeal este a se căută la Bulza. L’am şi . căutată. Din Bulza mi s’a răspunsă, că în adevără în comuna aceea a fostă ună preotă cu numele Gheorghe Cichindeal, care s’a mutată acolo din Becîchereculă-mică şi a servită ca preotă, încependă din 18 Decembre 1813 şi până la 24 Decembre 1816, când a murită totă acolo. Dar acesta, fundă trimisă acolo din pe- depsă de către episcopulă serbescă de la Timişora, şi sperândă că acela are să-lă ierte în curendă, n’a dusă cu sine si soţia si familia sa, ci a trăită singură. Acolo elă n’a avută nici ună pruncă; nici omenii bătrâni din partea locului nu spună că ară fi avută, dar nici matriculele bisericeî nu arată să i se fi botezată vr’unulă (1). Insă chiar şi dacă ar fi avută, acela n’a putută fi Dimitrie, căci Gheorghe Cichindeal a stată la Bulza numai încependă de la 1813, pe când Dimitrie erâ deja profesoră-catechetă la Aradă. Prin urmare, dacă am şi admite ca acelă Gheorghe să fi fostă pă- rintele lui Dimitrie, putemă constată că acesta nu s’a născută la Bulza. Dar nu putemă admite nici suposiţiunea că Gheorghe ară fi fostă părintele lui Dimitrie, căci după informaţiunile tradiţionale din Bulza, preotulă Gheorghe n’a fostă atâtă de bătrână; de altă parte, acelă moşă bătrână din Becîchereculă-mică spune că tatălă lui Dimitrie s’a numită Zacharie (mamă-sa Elena) şi că a fostă preotă, însă nu (1) Comunicaţii prin scrisoro de preotulă Panleleimonu Popovieî din Bulza, comună curată română, în comitatula Caraş-Soverina, diecesa Arada, protopopiatula Lipova. www.digibuc.ro 272 10SIF& VOLCANft scie unde (1), de sigurii însă nu la Becîchereculă-mică, căci atuncea ar sci. Totă moşulă acela mai cjice, ceea ce mi s’a întărită şi din altă parte (2), că Dimitrie a avută unu frate, Gheorghe, dar acesta, spune moşulu, a fostă plugarii (3). Ore nu acestă Gheorghe a ajunsă maî apoî preotă la Bulza? Se pote. Căci pe vremile acelea, ba până şi în tim pulă maî noă, s’aă putută face preoţi şi individă cu maî puţină carte, une orî şi omenii din poporă. Mie mi se pare maî de credută că preotulă din Bulza a fostă fratele, decât părintele luî Dimitrie Cichindeal. Şi dacă acela câte odată mergea din Bulza la Becîche- reculă-mică, nu se ducea acolo să-şî cerceteze cuscrulă şi nora, ci să-şî vadă nevasta şi copiiî ce pote va fi avută. Relativă la loculă nascereî luî Dimitrie Cichindeal, mi s’a comu- nicată, după scrierea acestoră rânduri, o afirmaţiune, care dacă s’ar pute verifică, ar decide cu desăvârşire acestă întrebare. Iată-o: D-lă Iuliă Vuia, scriindă şi d-sa în lucrarea sa despre istoria şcoleî pedagogice din Aradă, că Dimitrie Cichindeal s’a născută la Becîchereculă-mică (4), la întrebarea mea desluşitore mî-a răspunsă că şî-a întemeiată afirmaţiunea pe ună actă autentică. Anume stu- diândă d-sa la 1880—81 în Timişora, a aflată la fiulă preotul ui Secoşană o carte vechiă din biblioteca luî Cichindeal, pe care acesta scrisese însuşi loculă nascereî sale (5). Am căutată să aflu şi eă cartea aceea, însă n’am reuşită. Neputându-se constata loculă nasceriî luî Dimitrie Cichindeal, aceeaşi greutate ne înlîmpină şi la fixarea anului în care s’a năs- cută. Numai d-lă Iuliă Vuia scrie, în lucrarea sa citată, că s’ar (1) Comunicată prin scrisore de preotulă Petru Agrima. Şi preotulă Emiliană Micii din Chişoda îmî scrie, după spusa răposatului învăţători Gheorghe Rachicî din Fcbelă, că părinţii luî Dimitrie Cichindeal s'aă numită ast-felă, fără însă d’a indică starea şi locu- inţa loru. (2) Comunicată prin scrisore de preotulă Emiliană Micu din Chişoda, pe lemeiulă in- formaţiuniî aceluiaşi înveţătoră. (3) Comunicată prin scrisore de preotulă Petru Agrima. (4) Fragmente din isloriculă pedagogicului gr. or. română din Aradă, de Iuliă Vuia, învăţăloră. Panciova, 1887, pag. 31. (5) Comunicată prin scrisore, www.digibuc.ro tmtlTtUE ClCtîlNDEAÎj 273 fi născuţii la 1755 (1), dar întrebându-lă, nici d-sa nu mî-a pu- tută itidicâ unu isvoră autentică. Ceea ce privesce studiile sale, este positivă că a făcută cursulă teologică la Timişora in 1801. însuşi elă ne spune acesta în una din lucrările sale. (2) Iar în alta ne dico, că aici j-aă fostă pro- fesori Pavelă Chengelaţă şi Mihailă Martinovicî (3). Dar s’a ca- lificată multă şi pe cale privată, căci a fostă ună bărbată inteli- gentă şi cultă, carele a sciută mai multe limbi. Despre vieţa lui privată, tradiţiunea din Becîchereculă-mică sus- ţine, că dînsulă a fostă însurată cu fata paroculuî serbă Nadaşchi de acolo; căsătoria-i n’a fostă fericită, căci soţia i-a zăcută mulţi ani ologă, din care causă nici la Aradă n’a dus'o pe timpulă câtă a fostă acolo ca profesoră. Copii n’a avută (4). * Incependă a-i schiţă activitatea publică, mai întâi îlă aflămă în- veţătoră la Belinţă în 1794. Acesta se adeveresce prin propria sa descoperire, făcută în una din cărţile sale (5). Totă în acestă lu- crare mai scrie că a fostă înveţătoră şi la Boregseă (6). Am ce- rută informaţiuni din ambele locuri, dar nu mi's’a putută da nimică. La 1802 a funcţionată ca înveţătoră în Becîchereculă-mică, ceea ce probeză «înainte cuvîntarea» cărţii acum indicate (7). Se vede că, a fostă ună înveţătoră harnică, căci introducerea acelei cărţi, în capitolulă «Patronii», ne araiă că direcţia r. l’a fostă trimisă să visiteze şcolele (8). II) Iuliă Vuia, opulu citată, pag. 31. (2) Epitomulă, tradusă de D. Cichindeal. Buda, 1808. înainte cuvînlare, pag. 3 («Când eram A la anulă 1801 în şcola clericală, la teologie în Timişora...») (3) Sfaturile înţelegere! ce! sănătdse, trad de D. Cichindeal. Buda, 1802. Înainte cu- vîntare, pag. XIV. («Şi pre aceşti do! învăţător! luminaţi, cu cât maî mulţii iî ascultamă.») VetJ! Şi «Lumina», fdie bisericescă-şcolastică. Aradii, 1873, pag. 198, coldna a doua. ţ4) Comunicaţii prin scrisdre de preoţi! Svetoniă Petrovic! şi Petru Agrima. (5) Sfaturile înţelegerii ce! sănătdse, pag. 38. (0) Totu acolo, capitolului «Patroni!», pag. 2. (7) Opulu citată, Inainte-cuvîntare, pag. XVI, unde se subscrie: «InvSţăloră naţio- nalnică în Becîcliereculă celă mică.» (8) Opulă citată, cap. «Patroni!», pag. 4. Analele A. 2?.— Tom. A7V. — Memoriile Secţ. Liteiare. 13 www.digibuc.ro 274 lOSlFtf VULCAN# La 1805 a făcuţii serviciu de preoţii militarii, precum se vede din petiţia ce-a adresată împăratului Franciscă I (1). Nu sciă câtă timpă a petrecută la osfce; dar din 3 Septembre acelaşi ană numele lui începe a figura ca parochă în matriculele bisericei din Becîchereculă-micu (2). Şi din diua aceea şi până la morte, es- ceptândă timpulă câtă a stată ca profesoră de preparandie la Aradă, elă a rămasă totă parochă în acea comună. Becîchereculă-mică este o comună mixtă. Pe timpulă lui Cichin- deal poporaţiunea se compunea din Şerbi şi Români, cari aveaă trei parochî; dar de atunci, scoţendă Şvabii, pe Şerbi şi pe Ro- mâni, numărulă ortodoxiloră a scădută, şi adi aă numai o paro- chie cu ună preotă, care însă trebue să scie şi românesce. Cîichin- deal a fostă acolo celă din urmă parochă română (3). La 1807 îlă vedemă semnată la o petiţie adresată împăratului pentru a dobândi loculă de directoră şcolară românescă, în Banată. Acesta e primulă actă publică, care ni-lă arată slăruindă pentru întemeiarea cultureî naţionale (4). Pe acele vremuri instrucţiunea poporală prin Banată se află în stare forte deplorabilp,. însuşi Cichindeal ne face tabloulă poso- morită ală ei în broşura sa «Arătare», tipărită la 1813 în Buda, unde dice: «De voesci să sciî în sată unde e şcola? nu întrebă pe nimeni, ci du-te, apoi vei află o casă nu departe de biserică, desgrădită, descoperită, cu fereştile sparte şi cu hârtie lipite; să sciî că aceea e şcola! (5).» Iar în altă locă spune: «Şi pentru aceea tinerimea nostră întru învăţăturile cele de lipsă spre buna educaţie nu prea multă sporă face, şi starea cea bună a poporului prin acesta pătimesce, de unde şi învăţătorii saă crescătorii prunciloră până întru atâta urî- ciune pe la noî aă ajunsă, câtă pre multe locuri nu mai multă, (1) A se vede mai jos în corespondenţa cu Vulcanu, documentulu XXIII. (2) Comunicaţii de preotulu Sv. Petrovicî. (3| Comunicată de acelaşi. (4) Vec)I documentele introducetdre, nr. 1. (5) Vecjî : «Arelare despre starea acestoru noue introduse scolasticesci institutul-! ale naţiei românesc!, sârbesc! şi grecesc!.» Buda, 1813, pag. 19. www.digibuc.ro filfolTRtE ClCHlfîDE AL 275 fără numai ca pre crisniculă sau sfetul bisericeî îî socotesc (1).» Spre a ridica instrucţiunea poporală şi spre a-î da o direcţiune naţională, s’a stîrnită în clasa inteligentă română dorinţa generală să se înfiinţeze la Aradă o şcolă pedagogică, care să crescă pe viitori! învăţători a! poporului. Tendinţă forte îndrăzneţă acesta pe vremile acelea, iar ce! ce cutezaă s’o propage, erau timbrat! dreptu revoluţionari. Dar pedecile, ameninţările şi prigonirile nu i-aă spe- riaţii ; pentru că toţî erau inspiraţi de entusiasmulă cu care Cicliin- deal scria episcopului Samiiilă Vulcanu: «Ce nu aşu îndrăzni eu pentru binele nemuluî meii?!» (2). Stăruinţele loru au şi avutu resultatulu doriţii. După resboiulă cu Francia, împeratulă Franciscă I a datu ordinii consilierului Uroşă Ştefanii Nestorovicî, inspectorii alu tuturoru şcoleloră gr. or. din Ungaria, să le visiteze. Acesta, îndeplinindii ordinului şi cer- cândii cu de-amSruntulii, a aflaţii şi a raportată că cea maî mare parte a poporului zace în întunericu, din lipsa educaţiuniî cuviin- ciose. La 9 Februarie 1811 monarchulă a ordonată să se înfiin- ţeze trei şcoli pedagogice, dintre acestea una la Aradă pentru Ro- mâni; fie-care cu tre! cursuri de câte 5 lunî, fixândă şi studiile ce aveaă să se propună şi hotărîndă ca la fie-care şcolă să fie câte trei profesori şi ună catechetă (3), şi numindă directoră al aces- toră trei şcoli pedagogice pe disulă consilieră şi inspectoră şco- lară gr. or. (4). Pentru ca noă-înfiinţata şcolă pedagogică să se potă susţine, împeratulă a maî dată ordină ca, afară de alte isvore de venită ce se voră introduce, prin tote bisericele să se porte ună tasă anume pentru acestă scopă, tasulă şcoleî, şi din ofertele adunate să se creeze ună fondă, care să se administreze în centrulă die- ceseî de către o comisiune, şi din care să se plătescă profesorii, II) OpulQ cilatQ, pag. 6. (2) Corespondenţa cu Vulcanu, nr. VI. (3) «Aretare» etc. pag. 7, 8. (4) Tota acolo, pag. 12, 13. www.digibuc.ro 276 tOSlFft VULC&îlG să se dea stipendii tineriloru maî escelenţî din şcola pedagogică şi să se tipărescă cărţî morale (1). De altă parte, constatându-se că directorii districtuali gr. or. au unu teritoriu prea mare, încât nu potii să facă visitaţiunî în fie-care ană prin tote şcolele, ci trebue să-şî substitue visitatorî pentru vr’o câte-va şcole (2), monarchulu a ordonată să se creeze mai multe districte. Ast-felă din ală Timişoriî s’a maî făcută ală Caransebeşului, iar ală Orădiî-marî a rămasă încă nedespărţită. Directori aî districteloră s’aă numită: în districtulă Timişoriî, se- natorulă din Chichinda Luca Kengelatz; în ală Caransebeşului, Moise Arsicî (3); iară la Oradea mare a fostă numită întâi ad- vocatul ă Constantinovicî şi după renunţarea acestuia advocatulă oradană Ioană Puspoky (4). Mare bucurie aă produsă aceste în Români, căci prin îmbună- tăţirile introduse şi în deosebi prin înfiinţarea şcoleî pedagogice române la Aradă, eî vedeaă acum ivîndu-se zorile unui viitoră strălucită. Cichindeal, pe vremea aceea parochă în Becîcherecul-mică, care prin traducţiunile sale îşi creă ună nume literară bine cunoscută, apucă lira şi în o caldă prosă rimată dă espresiune entusiasmuluî generală, şi tot-odată face şi programulu culturală, dicendă : Ce voi proştiloru aţi adormiţii, Şi ce v’amă (lisă nu aţi urzită? Din somnă sculaţi-ve Şi odată deşteptaţi-ve. Pote că nu de multă dormiţi? Din nesciinţă necăjiţi, De pe ocliil voştri lepădaţi negura, Că acuma au sosită diua. Aă nu milostivulă împerată (1) Totu acolo, pag. 15, 16, 17. (2) Precum insemnarămu maî sus, şi Cichindeal a fostu însărcinată să visiteze şcoli; de sigură ast-felă de visitatoră o fi fostă şi elă. (3) «Aretare» etc. pag. 18—21. (4) «Fragmente» etc. de Iuliu Vuia, pag. 11. www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAL 277 Şcolă pedagogicescă au ridicaţii, Carea e în vechiulă Aradă aşezată, Româniloră să se înveţe e dată? Multe vecurî au trecută, Şi încă aşa şcolă Românu nu au avută. De aci voră eşi omeni slăviţi Cu bune năravuri împodobiţi. Voră cunosce legea lui Dumnetţeă Şi voră li credincioşi împăratului săă, Crescători buni prunciloră eî voră fi, Mulţi dintr’înşiî se voră şi preoţi. De ună Seminarium încă trebue gândită, Şi pre lângă elă ună mare Convictă. Ba şi de o Academie, Care trebue să şi lie. Unde Românii se voră învăţă, Pre Franciscă I-iulă voră lăudă, Duinnerjeă să-lă trăiescă, La mulţi ani să-lă fericescă. Verţî aşa Române, frate, Mancă şi de-aceste bucate, De care şi alte norode s’aă săturată, Şi tare s’aă luminată. Duhulă lui Dumnerţeă să învie în voi, Să vecjă şi alte norode, că Dumnezeă este cu noi (1). Realisarea sublimeloră visuri aternâ înse prea firesce de la indi- vicliî cari aveau să fie profesori în acea şcolă pedagogică. Cichin- deal, unulă din bărbaţii doririloră, aspiră şi elă a fi numită, deci de siguru rugase pe episcopulu Samuilă Vulcanii să-lă recomande la locurile mai înalte, căci acesta îî răspunde la 31 Octombre st. v. 1812, că primindu-î scrisorea, n’a lipsită să scrie îndată pen- tru elu şi pentru Trăila (?), care asemenea îlă rugase, unde a so- cotită. «însă, încheie episcopulă, puţină nădejde am, ca să puteţi 6re-care-va dorita profesorie dobândi, Serbimea împotriva vostră lucrândă» (2). (1) «ArStare» etc. pag. 55—57. (2) Corespondenţa cu Vulcanii, nr. I. www.digibuc.ro 278 iosifO vulcanO Dar şi de astă-dată au învinsă Românii. Profesori au fostă nu- miţi : parochulă Becîchereculuî-mică, Dimitrie Cichindeal, catechet; Ioană Mihuţiu, pentru pedagogie, metodică şi istoria ţăreî unguresc!; Iosifă Iorgovicî, doctoră de filosofie, pentru matematică şi geografie; Constantină Diaconovic! Loga, pentru gramatică şi limba română (1). Intre toţi, celă mai cunoscută şi maî cu autoritate pare că erâ Cichindeal, atâtă prin activitatea sa literară, despre care voiă vorbi maî la vale, câtă şi prin faptulă că, precum însemna! maî sus, a subscrisă şi olă la 1807 în numele Ilomâniloră din Banatulă ti- mişană, dimpreună cu protopresviteriî Ştefană Atanasievicî din Lu- goşă, Gheorgho Petrovicî din Belinţă şi parochulă Petru Popovicî, pe- tiţia dată împăratului pentru numirea unu! directoră şcolară ro- mână în Banată (2). Acestă actă arată învederată că dînsulă a fostă încă unnlă din fruntaşă preoţiloră român! din Banată. Iosifă Iorgovicî, nepotă de frate ală luî Paulă Iorgovicî, a fostă unulă din ceî maî învăţaţi Românî din vremurile acele. Gradulă de doctoră în filosofie 1 ’a obţinută la universitatea din Pesta. S’a născută în comuna Varâdia şi a murită la Aradă în 1821 (3). Constantină Diaconovic! Loga s a născută la Caransabeşă în 1 Novembre 1770. A studiată gimnasiulă la Lugoşă, legile la univer- sitatea din Pesta. Aicî a fostă primulă înveţătoră-cantoră română, de aicî s’a numită apoî profesoră la noua şcolă pedagogică ro- mână din Aradă. Maî târdiă a publicată şepte lucrări, dintre cari cea maî însemnată este «Gramatica Română», tipărită la Buda în în 1822 şi 1823, care până la 1852 s’a întrebuinţată ca manuală pentru tinerimea pedagogică din Aradă. Intre toţi colegii săi a fostă celă maî învăţată; ca autoră, superioră luî Cichindeal. La 1830 s’a numită directoră ală scoleloră naţionale din regimentulă ro- mânescă banatică şi din districtulă batalionului serbescă banatică (1) «Aretare» etc. pag. 13, 14. (2) Documente introducStore, nr. I. (3) Fragmente etc. de Iuliu Vuia, pag. 38. www.digibuc.ro DIM1TRIE CICHINDEAL 279 de graniţă până la Dunăre. A murită la Caransebeşă în 12 No- vembre 1850 (1). Ioană Mihuţiă, după cum ne spune Cichindeal (2), s a născută in comuna Şiclău, comitatulă Aradă. Elu cu Cichindeal a venită adese-orî la episcopulă Vulcană (3). A servită până la 1816, când s’a numită directoră regescă ală şcoleloră naţionale din districtulă Caransebeş-Lugoşă (4). Fiindă numiţi profesorii, maî lipsiâ localulă de şcolă; însă bani nu eraă cu ce să se cumpere. Deci, la îndemnulă consilierului Uroşă Ştefană Nestorovicî, căpitanulă oraşului Aradă Saba Arsicî a dată casa sa numită Rekopf pentru şcolă pe 15 luni. Acesta, ajunsă în anulă viitoră primară ală Aradului, a fostă totă odată nu- mită «şi localnică directoră pentru trebile cele din afară ale şco- leloră preparande românescî» (5). Diua pentru deschiderea şcoleî noue s’a fixată prin intimatulă consiliului de locotenenţă din Buda, cu data de 20 Octobre 1812 şi numerulă 26.854, adresată episcopului Paulă Avacumovici din Aradă, pe 3 (15) Novembre 1812 (6). Acelaşi intimată poftesGe pe episcopulă ca în diua de deschidere să ţină însuşi în catedrală liturghie solemnă cu Te-Deum, cu care ocasiune să rostescă şi o cuvîntare, prin care să esplice însemnă- tatea acestui institută; totă odată să ordone şi clerului diecesană din tote locurile, ca în diua aceea pretutindeni să se servescă ast-felă de liturghie şi să se rostescă poporului cuvîntare, are- tândă scopulă şi folosulă noueloră şcole de sciinţe la Aradă, îndem- nându-lă să facă daruri de bună voie pentru înfiinţarea unui fondă şcolară în folosulă acelui asezămîntă culturală. > > (1) Aceeaşi lucrare, pag. 34—38. (2) Corespondenţa cu Vulcanii, nr. X. (3) Totu acolo, nr. XIX şi XX. (4) Fragmente etc. de Vuia, pag. 39. (5) «Aretare» etc., pag. 9. (6) Documente introducelore, nr. II. Documentele inlroducetore nr. II, III şi IV le-am decopialu cu permisiunea şi ajulorulu d-luî Iosifu Ioanti Goldiş, vicariu episcopescd gr. or. în Oradea-mare. www.digibuc.ro 280 josifO volcanO Episcopul ă Paulă Avacumovicî a şi îndreptată la 27 Octobre 1812 clerului şeii eparchială unu cerculară, prin care aduce la cu- noscinţă că «şcolele Preparanşiloră» în Aradă se voră deschide la 3 (15) Novembre 1812; şi poruncesce ca pentru serbarea acestei clile în tote bisericile să se ţină liturghie cu obicinuita cântare: «Pre tine te lăudămă!» Totu odată a trimisu unu «Cuvîntă» alu seu episcopescă ca să se cetescă poporului în biserică, stăruindă să se îndemne credincioşii a contribui pentru susţinerea şcoleî şi ordo- nândă să se facă de scire, ca «dascălii tuturoră locuriloră» şi alţii, cari vreau să studieze în acele şcoli, să grăbescă a se pre- sentâ, «pentru că de aci înainte nici în cinulă preoţescă nu se voru priimi, nici diaconi şi preoţi a ii nu voru pute» decât numai aceia cari au studiată acolo (1). Ce însemnătate mare se dădea acestei şcoli se vede din «Ou- vîntulă» episcopescu, care dlice: «Astădî se începu şcolele prepa- ranşiloru, astădî este qliua de prăznuire a nemuluî nostru, pen- tru că astăzi începutulu închipuirii norocirii şi fericirii norodului şi iubiţiloru următoriloru noştri se începe.» (2) In sfîrşitu şcola pedagogică s’a deschisă în casa Itekopf a lui Saba Arsicî «în 3 Novembre 1812 cu mare solemnitate înaintea multoră feţe nobile şi cinstite» şi elevii şi-aă începută studiile în limba română (3). Românii setoşî de cultură întîmpinară cu entusiasmă deschide- rea acestei şcole. Şi cu dreptă cuventă, căci de aici dateză renas- cerea naţională în părţile acelea. întocmai ca şcolele din Blajă, aşâ şi preparandia (şcola pedagogică) din Aradă are pagine strălucite în istoria cultureî nostre. Ea a, devenită focularulă de cultură ală Româniloră aradanî şi bănăţeni. îndată la începută 212 tineri s’aă înscrisă (4). Cichindeal plină de fericire a însciinţată despre aceste pe pro- (1) Documente introducetore, III. \2) Aceleaşi, nr. IV. (3) «Arelare» etc„ pag. 9, 10. (4) Corespondenţa cu Vulcanii, nr. VI, VIII. www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAL 281 tectorulă seu din Oradea. Acesta îî răspunde la 12 Decembre 1812: «Eu încă me bucură de şcola vdstră şi cum-că între învăţători şi tu eşti, căci amândouă aceste am dorită şi întru amândouă şi eu m'ara ostenită.» Totă odată îî promite, că-î va trimite mai multe cărţi do catechisaţie şi catechismurî, pe cari în anulă precedentă tocmai spre acestă sfîrşită le-a adusă din Viena. llă mai rogă să-î scrie ce trebue să înveţe ceî-lalţî profesori* să-î ajute şi pe aceia cu cărţi (1). * Abea s’a deschisă şcola pedagogică, s’a simţită trebuinţa de ună internată (convictă), ceea ce a anunciată şi Cichindeal în versurile sale pe care le citarămă, pentru întreţinerea tineriloră săraci la şcolă. Cichindeal spune (2) că iniţiativa s’a luat do către consilierulă şi directorulă Uroşă Ştefană Nestorovicî, care a făcută apelă la protopopi să adune daruri pentru scopulă acesta. E faptă că şi autorităţile publice aă sprijinită ideea. Vulcană scrie lui Cichindeal la 7 Februarie 1818, că şi administratorulă Reday lucreză ca acelă institută să se ridice (8). Protopopii aă şi răspunsă cu zelă, colectarea s’a începută în tote părţile. Ast-felă la Oradea-maro, la îndemnulă protopresbiteruluî neguţătorii aă contribuită 200 fl. ; iar la sfatulă celui din Şiria s’aă adunată asemenea 200 fl. (4), fără d’a aminti de alte con- tribuirî. Dar în scrisorile sale adresate lui Vulcană, Cichindeal nu s’a simţită de locă îndemnată s’aducă laude consilierului şi directo- rului Nestorovicî. Causa va fi fostă că prin ţipară nu putea să publice decât ceea ce aproba revisorulă serbă din Buda, Georgo Pe- trovicî (5) ; iar în corespondenţele sale particulare îşi putea des- tăinui liberă tote amărăciunile sufletului seă. (1) Corespondenţa cu Vulcanu, nr. II (2) «Arătare» etc., pag. 36. (3) Corespondenţa cu Vulcanu, nr. III. (i) «Arătare» etc., pag. 36, 37. (5) «Arătare» etc., pag. 21. www.digibuc.ro 282 iosifO volcanO Relativa la colectele pentru internata, elu scrie lui Vulcanii în 19 Decembre 1813 acestea: «Despre Nestorovicm nostru potu atâta să ve scriu, că a strînsu şi de la Şerbi şi de la Români din Pesta şi din alte oraşe, precum şi din Banatu, bani şi hrănesce Serbii în convictulu lorii, iară nouă ne-a scosu ochii du cele 252 fl. v. v. de la protopopulu Orădiî-marî, şi acesta încă nu credii că nu de frică noue ne-a îndreptatu. Bine de s’ar face vr’o întrebare de la Kanzler despre acesta (vre-o întrebare), că şi noî avemu destui săraci aicea şi nu e drepţii cu banii noştri să se hrănescă Serbii domnesce, iar aî noştri! cu bietulu mălaiu. Scote-ne din pămtntulii Egipetului şi din casa robiei/» (1) * Acestu apelă plinii de durere arată totu odată câtă încredere avea elu în influenţa episcopului Samuilă Vulcanii. Spre a înţelege maî bine acesta, trebue să schiţămu şi biografia acestui bărbatu. Samuilu Vulcanu a foştii descendintele unei familii din România, ală cărei înaintaşă, Mihailă Vulcanu, de groza luî Şerbanu Can- tacuzenulu, ca să nu păţescă şi elu ca vorniculu Vulcanu, s’a re- fugiată în Ardeală şi s’a aşezată acolo (2). S’a născută la Blajă în 1758. Studiândă acolo gimnasiulă, episcopulă Dragoşă ală Orăcliî- marî, ardelenă şi elă, l’a primită în teologie şi l’a trimisă la Viena, unde a făcută cursulă teologică în seminariulă S-ta Barbara şi unde şi-a atrasă atenţiunea împăratului Iosifă II, care îlu şi numi prefectă ală studiiloră ; strămutându-se cu seminariulă întâi la Agria, apoi la Lemberg, acolo fu numită vice-rectoră, şi în anulă ală patrulea ală preoţiei sale, la 1788, canonică la catedrala ora- dană; aici la 1792 fu alesă vicară generală, iar după mortea episcopului Darabant, la 1806, împeratulă Franciscă I l a numită episcopă română gr. c. la Oradea-inare. De aci încolo, totă vieta lui fu ună şiră lungă de acte filantro- pice şi naţionale culturale. Reşedinţa lui a devenită ună asilă ală (1) Corespondenţa cu Vulcanu, nr. VI. (2) Chronica luî Şincai, anulu 1614. www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAL 283 tuturoră ce aveau trebuinţă de ajutoru. Nici o mişcare culturală naţională nu s’a iniţiată fără scirea şi conlucrarea lut. Nici o carte românescă nu s’a tipărită fără contribuirea lut. Nici ună scriitoră română n’a rămasă, pe care să nu-lă fi încuragiată şi sprijinită. La elă a mersă să se odihnescă Şincai şi să-şî urmeze Cronica. La ajutorulă lut s’aă adresată Petru Maioră, Cichindeal şi toţi cot ce luptaă pentru ideea naţională,' căci îlă sciau bună, rîvnitoră şi cu influenţă (1). Influenţa lut mare se esplică şi prin faptulă, că pe timpulă pe- trecerii sale în Viena a instruită în limba română pe principele moştenitoră Ferdinand, care în urmă ajunse împărată ; iar la 1807, când curtea clin Viena s’a refugiată dinaintea cuceritorului Napoleon, împărătesa Beatrice a venită la Oradea-mare şi s’a în- treţinută timpă mat lungă în reşedinţa episcopului Vulcană, care cu aî set s’a retrasă în grădina de la «Măiărişte», grădină deve- nită istorică şi prin faptulă că în casa cu turnuri din ea a şe- zută şi Şincai, câtă vreme a fostă în Oradea-mare, lucrându la Cronica sa (2). Multe fapte i-aă făcută numele nemuritoră, dar opera sa mo- numentală este fondarea gimnasiuluî în Beiuşă, până astădî sin- gurulă gimnasiă românescă în Ungaria proprie (3). Ast-felă a fostă bărbatulu cu care Cichindeal întreţinea cele mai intime legături. Nu numai îî scria, dar, precum arătaî mai sus, se şi ducea la elă ; deci este forte uşoru de credutu că la Vul- canu s’a întîlnită şi cu Şincai. * Şi avea bietulă Cichindeal ce să comunice luî Vulcană, căci su- fletulu luî simţitoră tânjia de multe lovituri. In broşura «Arătare», tipărită la 1813, scrie: «De bună nemă (1) Vecji biografia luî S. Vulcanii, în «Foia pentru minte, inimă şi literatură» din Bra- şov u, anulu 1854, nr. 20-21. (2) Tradiţiunî păstrate în Oradea-mare. (3) Actulu fondaţionalu se păstrdză în archivulu episcopescu gr. c. românii din Ora- dea-mare. www.digibuc.ro 284 IOSIi'0 volcanC născutulă d-nă Sabba Arsicî, burgermaistorulă Aradului şi local- nicii directorii, carele, deşi la începutii casa sa pentru şcole nu- mai pe 15 luni o făgăduise, însă după sfîrşitulă esamenuluî d’in- tâiă de 5 luni, vedendă sporulă preparancliloră celoru iubitori de ostenolă, casele sale Uchkopf în veci le-au cinstită, ba încă în de- claraţie, îndată după esamenă s’aă legată, că va zidi şcoli de iz- novă, după planulă ce i se va pune înainte de la locurile cele înalte.» (1) Dar în scrisorea sa din 19 Decembre 1813 către episcopulă Vulcanu, se plânge amară că primarulă Sabba Arsicî «nu a fă- cută după declaraţia lui, şi Dumnecleă scie face-va aă ba» — şi fiice: «elă ne-a băgată aici cu atâta omă în nisce cociobe»—iar mal josă adaogă: «în Rehkopf e birt, dar noi ne tragem 212 pre- parând.! prin alte case, care Arsicî pentru şcolă pe o vreme în arendă le-aă luată, tiind-că plătesce numai 300 fl., iară de pe Heh- kopf care l’a numită şcolă, trage 400 fl. Aceste tute bine le scie Nestorovicî şi pote că ar fi şi făcută elă ceva, însă are la sine ună actuariuşă serbă, acesta îlă portă de naşă şi acesta multe le împedecă. Vitregi şi pace!» (2) La 3 Ianuarie 1814 iarăşi scrie Cichindeal Iul Vulcană, alătu- rându-î si relaţia ce a trimisă Iul Nestorovicî, ca să vedă si Vul- cană ce facă Serbii cu el. «Toţi ne otrăvimă, scrie dînsulă, în şcăla acesta de aburile mirosă care acum, încăldindu-se soba, ese din părete.» Apoi spune, că s’a plânsu şi Iul Nestorovicî de lo- cal ă-directorulă Sabba Arsicî, care nu-î de nici o trebă,căcî nu scie nimică, fîindă neguţătoră cu rifu, cu vină şi cu rachiă, ună spe- culantă; că acesta a începută a ferbe miere în şcolă şi că de acolo vine mirosulă stricăciosă sănătăţii, ceea ce a constatată şi mediculă comitatului, dar în zadară: «Nu-î pasă de noi şi pace.» Apoi esclamă: «O de ar pute eum-va să ne descăţdmu de serbesciî maî-marilonl noştri /» (3) (1) «Arătare» ele., pag. 33,34. (2) Corespondenţa cu Vulcanu, nr. VI. La acesta scrisore se află alăturată şi copia declaraţiuniî luî Sabba Arsicî, însă cu iscălitura N. N., pe care n’am reprodus’o. (3) Corespondenţa cu Vulcanu, VIII. www.digibuc.ro tUMiTftIE CI CttlNfiEAli 285 Acesta esclamaţiune me îndemnă să nu ne mai ocupămu la lo- cul u acesta şi de acele părţi ale scrisoriloră luî Cichindeal, în cari dînsulă vorbesce despre Moise Arsicî, directorulă şcolară ală districtului Caransebeşă, pe care se vede că-lă ură grozavă, căci îlă descrie cu colori câtă se pote de negre (1), ci să luămă fi- rulă unei mişcări mari, mişcare pentru dobândirea unui episcopă română la Aradă, în care si Cichindeal a avută ună rolă de frunte. Suferinţele multe ce Românii bănăţeni şi ungureni aă îndurată din partea Serbiloră chiar şi după înfiinţarea şcolei pedagogice din Aradă, stîrnindă o consternaţiune nesuportabilă, acesta a eruptă într’o dorinţă unanimă d’a stărui să potă ave ună episcopă ro- mână la Aradă. «Se istorisesce din acele timpuri, scrie Nicolae Tincu Yelea în istoria sa, cum că poporulu şi clerulă română din Ungaria şi Ba- nată în anulă 1812 aă formată ună comitetă, compusă din cei patru profesori ai institutului pedagogică, de ună deputată civilă şi de câţi-va protopopi, care comitetă a procesă a cere de la gu- vernă a fi eliberată biserica română de usurpaţiunile mitropoliei serbesci.» (2) Nu sciă formatu-s’a anume ast-felă acestă comitetă, este însă constatată că profesorii de la şcola pedagogică din Aradă, cu Moise Nicoră şi cu câţi-va protopopi aă stată în fruntea mişcării pentru dobândirea unui episcopă română, ceea ce nici nu putea fi alt-felă, căci ei eraă ramura clasei inteligente române din vre- mile acele pe acolo. Dar Tincu Yelea se înşelă în credinţa sa, clicendă totă acolo : «Credemă că totă aceşti profesori (Cichindeal şi Iorgovici) cu cei- lalţi colegi ai sei şi cu alţi inteligenţi voră fi fostă autorii rugă- mîntuluî (petiţiunii), care clerulă şi poporulă română din diecesa (1) Totu acolo, nr. VIII şi X. (2) Nicolae Tincu Velca, Istoria bisericcscă politico-naţionala a Românilorii presie totQ. Sibiiu, 1865, pag. 300. www.digibuc.ro 286 lOSIFfi VolcanS Aradului în an. 1812 Iulie 30 l’a suşternută la împăratulă pentru a dobândi episcopii românu» (1), căci şcola pedagogică din Aradă s’a deschisă numai la 3 (15) Novembre 1812, iar profesorii numiţi pen- tru acea şcolă pân’atuncî n’au avuţii domiciliulu la Aradu; prin urinare mişcarea pentru episcopatulă românu condusă de eî trebue să aibă o dată maî târclie, şi petiţia atribuită loru numai după în- fiinţarea şcoleî pedagogice din Aradu s’a putută înainta la tronă. In privinţa acesta găsimă următorele desluşiri în corespondenţa luî Cichindeal cu episcopulă Samuilă Vulcană: La 9 Septembre 1813, episcopulă Vulcană însciinţeză pe Ci- chindeal, că «scrisorea cea de deunădî, acuma e gata» şi dacă n’ar veni după ea protopopulă de la G. (2), de va afla cu bine, i-o va trimite cu părintele Farcaş (3). La 19 Septembre (însemnarea anului lipsesce), Vulcană trimite luî Cichindeal ună conceptă de petiţie şi-î scrie: «De veî căpătă vr'ună scriitoră bună între preoţi, care să scrie maî frumosă de- cât este acesta scrisă, dă să o scrie, că eă voindă ca nu cum-va să vină lucru la ivelă, n’amă cutezată a-lă da să-lă scrie altulă, fără numaî la nepotulă meă (4), însă şi aşa precum este scrisă pote să mergă.» Totă în acea scrisore Vulcană spune că ar fi bine de ară pute să mergă cu densa doî din cleră şi s’o deie împăratului şi altora. Adaogă apoî, că ară fi bine ca clerulă, care va iscăli instanţa acesta, să-î scrie şi luî o rugăminte cât de scurtă fi în limba românescă «ca întru acesta — încheie dînsulă — şi eă să vă ajută, că avendă eă o scrisore ca acesta, cu maî mare cute- zare oiă pute lucră, ce voescă a face tocma de nu-mî voră scrie.» (5) Acesta arată învederată, că aicî este vorba de o cerere pe care clerulă aradană avea s’o înainteze la împăratulă. (1) TotCi acolo, pag. 300. (2) De sigurii protopopulă de la Galşa-Şiria, Chirilovicî. (3) Preota gr. c. la Beiuşa. (4) Părintele meu Nioolaa Vulcana, care s’a crescută în curtea episcopului Samuila Vulcana şi care mi-a spusa maî de multe ori că episcopulă l’a întrebuinţată adese-orî la deoopiarea acleloru secrete. (6) Corespondenţa cu Vulcana, nr. V. www.digibuc.ro ClMITRIE ClCHlttDEAL 287 La 19 Decembre 1813, Cichindeal răspunde luî Vulcanii că in- stanţia s’a dată la unu încredută prietenii ală seu şi anume ase- sorului din comitatulă Timisoriî Szânto, care a lucraţii alta iarăşi amăsurată scopului celei d’întâiă, una pentru împăratul ii, alta îm- părătesei, cardinalului Ilohenwarth, prinţului de coronă şi altora, iar una pentru episcopulă Vulcanii. Tote aceste acum se deco- pieză şi la serbătorile Crăciunului va îngriji de subscrierea cle- rului şi apoi se va trimite fieşte-care la loculu ei. «Insă, adaogă Cichindeal, mai nainte de acesta unii din protopopi voescă a ave parola preosiinţieî tale, nu cumva pentru dragostea protopopului Orădii-mari vei face pe egumenulă, fratele luî, episcopii la Aradă, (căci acesta se scie, că acela va fi episcopii pe care vel voi preosfin- fia ta, aibă nu aibă multe votumurl); şi aceştia, deşi arată că-să Ro- mâni din Ardealu, nu e adevărată, căci muma loru spune aicea că eî sunt de viţă Muscali sau Ruşi, şi eu potă crede, că egu- menulu e cu părulu tare roşu. Şi mai pre urmă şi acesta ceru ca să arăţi pre cine ai ave voie a fi episcopii la Aradu, nu cum-va unii să se ostenescă şi alţii de-a gata bucuria episcopiei, despre acesta avendu eu ceva la mână vre-ună senină, îi voiă pute încre- dinţa şi mai lesne aduce la subscriere. Eă am îndrăsnită acesta a spune şi mă rogă de iertăciune, că ce nu aş îndrăsni eă pen- tru binele nemuluî meă dice ori-cuî-va ceva!» (1) Nu mai încape dar îndoială că scrisorea pe care episcopulă Vul- cană a anunţat-o luî Cichindeal la 9 Septembre 1813, şi pe care i-a trimis-o la 19 Septembre aceluiaşi ană, a fostă conceptulă pe- tiţiei Româniloră aradanî pentru dobândirea de episcopă română la Aradă; prin urmare autorulă aceleia a fostă episcopulă Samuilă Vulcană. Totă odată putemă constată că persona care în causa acesta a avută în mână tote firele pornirii Româniloră din părţile aradane, care a întreţinută în numele acelora legăturele cu episcopulă Vul- cană, care a îngrijită să se decopieze şi să se subscrie petiţia către (1) Corespondenţa cu Vulcanii, nr. Vi. www.digibuc.ro 288 tOfcIFO VtîLCANO împeratulă, care a condusă tote ca unu adevărată capu ală mişcării, a fost Cichindeal. La 3 Ianuarie 1814, elă scrie luî Vulcanii: «Instantia e gata, si acum e în mâna mea; curînd va veni la mâna prea sfiinţieî tale, că vlădica e betegă de piciore, elu nici pote acum mânânca ca maî înainte, şi e de lipsă să se grăbescă; însă maî acesta am a vă spune că unii din preoţi dică, că nu va fi bine acum până ce-î episcopulii la Aradu încă viii, căci mitropolitului înţelegendă, va întrebuinţa tote puterile, să împedice lucrulu, aşâ cât când va muri episc. nu vomîi dobândi cererea. Şi maî bine va fi să o trimitemu când va muri vlădica, că nu va ave mitropolitul ă timpii de a strică; iar maî pe urmă aşâ s'a lăsaţii să-mi scrii cum vomă face ca să fie mai bine.» (1) La o săptămână, în 10 Ianuarie 1814, iarăşî scrie Cichindeal luî Vulcanii în causa petiţieî, întrebându-lu: «Fi-va bine uniî din- tre preoţî şi protopopi să-şî subscrie în instanţia care va să se trimită la împăratului, numele lorii cu literele obicinuite serbescî, fiind-că nu sciă altmintrelea, au alţii să se subscrie cu litere la- tinesc!, şi cum va fi maî bine?» (2) Totă în acestă scrisore elu îşi exprimă temerea, ca nu cum-va Moise Arsicî, directorului şcolarii de la Caransebeşul să fie transfe- rată la Giula, căci în caşului dacă s’ar da preoţiloră dreptului d a alege episcopii, acesta arii face tulburări între preoţî, să alegă episcopii serbii şi nu românii, speriându-î că prin română se voră face unitî. > Se pare că pe nime n’a urîtă Cichindeal ca pe omulă acesta, căci iată ce a scrisă încă la 3 Ianuarie 1814 luî Vulcană: «Pre sfinţite! Şi dacă nu te voiă fi rugată în lumea acesta vre-odată, acuma te rogă: întrebuinţeză mijlociri să cadă din directorie cu to- tulă Arsicî Moisi director. Caransebeşului ; că ce face omulă acesta, nu e de spusă, şi acesta e spre mare uciderea noslră Româniloră, imposturile sunt vrednice de a fi fostă elă spînzurată. . .» (3) (1) Corespondenţa cu Vulcană, nr. VIII. (2) Totu acolo, nr. X. (3) Totu acolo, nr. VIII. www.digibuc.ro ÎHMtTRtE CICHlNt»EA.L 289 Iar la 10 Ianuarie 1814, revine dicendă: «Pre sfinţite ! Moisi Arsicî, director. Caran. e unu omu smintitu aş dice la creeră, însă îlii vedă înţelepţii pentru punga sa. Omidă acesta e viclenii, pre- făcuţii, făţarnicii, scurţii — Serbii, de călugări, otrava omeniloră, adăpaţii, şi este astăclî spre mare stricăciune Românilorii; de e cu putinţă, jos cu omulii acesta fără de nici unii păcatul» (1) Spune apoi totu acolo, că pentru directoratulii Giuleî a reco- mandată pe colegulu seu Ioană Mituiţii, dar în zadaru, şi încheie: «Deci, precum eu, aşa şi ceia-lalţî profesori stămu gata orî să re- signiruimă, orî să ne prindemu cu Nestorovicî, că altmintrelea nu voimu să fimă instrumentă stricăciunii Româniloră.» La 21 Ianuarie 1814, Vulcană răspunde la scrisorea luî Cichin- deal din 19 Decembre 1813, mirându-se cum aă putută eî gândi că dînsulă ar lucră să fie episcopii la Aradă fratele protopopului din Oradea-mare, căci din scrisorea latinescă adresată împăratului şi trimisă luî Cichindeal în 3 Septembre 1813, s’ară fi putută con- vinge că elă doresce ca episcopulă să se alegă, precum se face şi în Ardeală, şi ceî treî carî voră căpătă mai multe voturi, să se propună coroneî, ca apoî aceea să denumescă pe unulă. «Dreptu aceea, încheie episcopulă, de la acesta a mea părere, care şi până acum împăratului o amă arătată, nici cum nu mă voiă despărţi.» (2) La 27 Maiă 1814, scrie Vulcană luî Cichindeal că a înaintaţii la locurile înalte cererea profesoriloră din Aradă. Dar îî pare răă că Cichindeal a arătată instantia clerului si asesorului Voros, căcî acum va fi cunoscendu-o şi mitropolitulă şi totă clerulu serbescă. Apoî încheie cu următorele rendurî interesante: «Iar nu potă să nu laudă cum că pe preparandu-şî îî învăţaţi a scrie cu slove lati- nesc!, fiindă acesta începutulă cultureî.» (3) La 10 Iunie 1814 Vulcană răspunde la scrisorea luî Cichindeal, care-lă întrebase dacă va fi acasă orî la Beiuşă până la 30 Maiă, ca să se potă repedi la dînsulă. Totă odată îlă însciinţeză că (1) Corespondenţa cu Vulcanii, nr. X. ţ2) Totu acolo, nr. XII. (3) Totu acolo, nr. XIII. Analele A* B.— Tom. 2fllr. — Memoriile Secf. Literare. |9 www.digibuc.ro IOStE*0 VttLCÂM scrisorea ce a adresata în intcrosulu profesorilor u clin Arad fi pa- latinului, a ajunsă la cunoscinţa lui Nestorovicî, căci nefiindu pa* latinulă acasă, prin nebăgare de semă a rătăcită în sfatulă con- siliului.» (1) La 1 (13) Iunie, Vulcană scrie lui Ciclu ndeal că peste doue di le va pleca la Viena, făcendu parte din deputăţia regnicolară care se duce la împeratulă (2). * Aici trebue să facemă o pausă lungă, căci amă ajunsă la lină punctă care a pricinuită o mare schimbare în viaţa lui Oichindeal. De aici începe martiriulă lui. Activitatea lui neobosită nu l’a oprită să-şî urineze lucrările şi pe lerenulă literară. La 1813, a încheiată opera sa de căpetenie, fabulele, care în urmă i-aă tăcută ună nume alâtă de mare. In acelaşi ană a şi trimisă lui Vulcană prospectulă pagineî prime, cu titlulă «Fabule şi învăţături morale» şi avendă dreptă motto versurile: Din loculu de subt sore Din cetatea Bonaveste S’aă adusu cu sudore Românului fără veste. Anunţândă că acesta carte va cuprinde 30 de cole (2). Cartea însă a apărută în anulă urmăloră şi a avută ună suc- cesă ne mal pomenită pân’atuncî. Stăruinţele lui necurmate şi succesulă fabuleloră publicate aă stîrnită nedomirire şi frică grozavă în Şerbi. A depărta pe Ci- chindeal de la catedră si a confisca fabulele, iată ce gândiră el că trebue să facă numai decât. Asa si făcură. Ierarchia serbescă îlă denunţă că este ună res- i i i (1) Corespondenţa cu Vulcanii, nr. XIV. ţ2) Tolu acolo, nr. XV. (3) Totu acolo, nr. VII. www.digibuc.ro imtiTfeiE cicitiNbEAt 291 vrătitoră, iar autoritatea politică îlă suspendă şi-î confiscă la ren- dulă seu cartea. Ioană Russu afirmă în cartea sa, publicată la Aradă în 1885, că «nu fanatismulă, după cum credă unii, l’a amovată, după ce a edată «Fabulele» pe românie, de la catedra de catechetă a institutului pedagogică gr. or. română, ci datorinţa superiorităţii bisericesc! şi şcolare, căci a primită învăţăturile luî Dosite! des- pre icono, religie, tradiţiune, sinode şi păcatulă strămoşescă de ale sale şi le-a publicată prin ţipară sub numele seă.» (1) Dar s’audimă pe Cichindeal cum istorisesce dînsulă causa sus- pendări! şi amovăriî sale. La 6 (18) 1814 elă scrie luî Vulcană o informaţiune lungă. Spune în ea că, dilele nu de multă trecute, a sosită de la episcopulă Ti- mişoriî la ală Aradului o scrisore, care cuprinde ridicarea luî din postulă de catechetu. In acea scrisore, episcopulă Timişoriî rogă pe ală Araduluî să caute prin diecesa sa ună preotă vrednică a pute fi catachetă în şcola pedagogică din Aradă şi să-lă propună. Epis- copulă Araduluî a şi căutată, însă n’a aflată; dar Cichindeal aude că ală Timişoriî ar fi aflată unulă de la Lipova, şi pe acela l’ar fi propusă mitropolitului din Carloveţă. Informându-se din adinsă de cuprinsulă acelei scrisori, a aflată că mitropolitulă ar elice în ea să i se propună ună preotă vrednică a fi catechetă în şcolela românesc! din Aradă, în loculă luî Dimitrie Cichindeal, care are să se ridice. Din acesta elă face conclusiunea, că episcopulă Ti- mişoriî prin mitropolitulă din Carloveţă a mijlocită la curte ridi- carea luî din postulă de catechetă. Scrie că a întrebată în privinţa asta şi pe Nestorovicî în Aradă, dar acela a răspunsă că elă numaî a audită, însă în scrisă n’a primită nimică. Totă odată acesta l’a asigurată că mitropolitulă din Carloveţă, fără scirea luî, nicî nu va destitui, nicî nu va pune catechetă. Cichindeal crede acesta, nu crede însă ceea ce Nesto- rovicî tare i-a făgăduită cu gura, că adecă îlă va apăra înadinsă, (1) Fabulele lui Demetriu Cichindeal, în traducere nouă, din oiiginalulă sfirbescu alu lui Dositei Obradovicî, de Ioană Russu, parochulă Araduluî. Aradă 1885, pag. LXVIII. www.digibuc.ro â9â loSlFfi VOLCANfi căci e Serbu. Nestorovioi însă i-a făcutu şi destăinuiri importante, şi anume i-a spusu că episcopului Timişoriî a denunţată pe Cichin- deal la mitropolitului că corespunde că episcopului Samuilă Vul- canii, că vrea să facă pe Români uniţi şi că prin acesta va pune împărăţia în primejdie. I-a mai disui Nestorovici: «Voî Românii aţi făcutu o instanţie, prin care voiţi de Şerbi a ve despărţi.» Unele ca aceste, urmeză Cichindeal, îmi pricinucscu mutarea din acostă diregătorie catecheticescă.» Scrie apoi, că din unele pricini, după ce ară fi dată esamenulu de tote trei cursurile, precum l’a şi datu cu mare laudă, a avută de gândii să se retragă de bună voie; însă acuma, ca nu cum-va cine-vâ să-lii credă vinovată, va sta locului; deci cere sprijinulă lui Vulcană la locurile înalte, asigurându-lă că n’aro să se ruşineze pentru elă, numai să se facă cercetare. Apoi arată pentru ce s’a pornită gona în potriva lui şi anume: 1) «Că instanţa clerului din Aradu e cunoscută din auclu mitropolitului şi episcopiloru sârbesc!; 2) «Că eu aicea la Aradă nu am îngăduită ca preparandii în biserică slaveno-muscalu-serbesce totă slujba, precum a poftită vlădicii, să o cânte; 3) «Că clerulă celă mai mare serbescă socotcsce că de voiă fi eă de aicea ridicată încă la bună vreme, voră pute lesne aduce preoţiniea die- cesei Aradului să se retragă de la cererea loră în rendulă vlădiciei ro- mânesc! ; 4) «Nu voră Serbii să se lumineze Românii şi ei socotescă că, de nu voiă fi eă aici în şcole, mai lesne aă o voră şerbi, aă strica.» » Apoi urmeză că nu e dreptă ca fără vină şi fără procesu, ne- sciindu elu nimicu, să fie scosă cu ruşine şi să i se negrescă asl- felu cinstea. Şi constatândă cu mândrie, că din institutu au eşitu 60 de învăţători cu duhului românescu şi peste trei luni iarăşi voru eşi atâţia, punendu-le în capu la toţi să ceră vlădică română, • adaogă: «Că de s ar întîmpla să moră vlădiculu Aradului şi ou fiindu catechetu aicea, am nădejde, de vreme ce sunt în credită bună la protopopi şi la preoţi, că se va scote lucrulil bine cu cale.» încă odată cere sprijinulă episcopului Vulcană, să se purcedă cu www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAL 293 elu după legile ţoriî: «Iar nu după voia clerului maî mare ser- bescă, de care mie nici cât îmi este frică, deşi elâ oţetii ssi eii voiă fi o cremene.» încheie că a rugată pe Nestorovicî să-lă lase să se ducă la Viena, acolo ar fi putută să vedă şi de instanţia clerului dieceseî Aradului, dar acela nici decât nu i-a dată voie să mergă (1). Care va să dică, relaţiunea luî Cichindeal e contraria afirma- ţiuniî luî Ioană Russu. Dar să audimă şi pe ună martoră clasică, pe care nimenî nu-lă pote acusâ că ar fi fostă interesată în favorulă luî Cichin- deal. Acestă martoră este însuşî mitropolitulă din Carloveţă. In representaţiunea ce mitropolitulă Stratimirovicî din Carloveţă a făcută către cancelarulă aulică Iosifă Erdody, la 13 Iulie 1815, în causa petiţiuniî Româniloră pentru episcopatulă Araduluî, elă spune apriată că încă în anulă trecută i s’a relatată din diecesa Timişoriî şi a Verşeţuluî, că cunoscutulu catechetă Cichindeal şi profesorulă Diaconovicî de la şcola pedagogică din Aradă stîr- nescă şi propagă naţionalismulă română, şi că eî sunt autoriî ce- rerii care s’a dată Maj. Sale prin preoţi în numele clerului şi ală poporului română din părţile acele, ca după mortea actualului episcopă din Aradă, viitorulă cpiscopă să nu se maî impună prin sinodulă serbescă din Carloveţă, căci acela iarăşi ară alege ună Serbă, ci să se numescă de către Maj. Sa dintre Români, căci cea mal mare parte a dieceseî e română (2). După acestă mărturie, nu maî încape dar nici o îndoială că nu motivele indicate de Ioană Russu aă produsă destituirea luî Ci- chindeal, căci mitropolitulă în totă representaţia sa, din care noi între documente reproducemă numai partea privitore la Cichindeal, nu amintesce de locă să i se fi relatat din Timişora şi de la Verşeţă nici unulă din acele, ci stîrnirea şi propagarea naţio- nalismului română, de care Serbii s’aă speriată grozavă, şi în (1) Corespondenţa cu Vulcanu, ur. XVI. ţ2) Totu acolo, nr. XXV. www.digibuc.ro 294 iosifO vulcanC contra căruia a fostu uşoru a câştigă şi ajutorulu de prigonire din partea puterniciloră dileî. La 18 Iulie 1814, Cichindeal iarăşi scrie luî Vulcană şi-î spune că i-a fostu trimisă la Viena cererea clerului şi rugămintea sa pro- prie, şi-î cere sprijinulă «câtă pentru clerulă eparhie! Aradă ne- căşitu» atâtă şi pentru sine. Din acestă scrisore ma! afiămă că episcopulă Timişoriî l’a pîrîtă la comitatulă Timişoriî, precum şi la mitropolitulă din Carloveţă; dar elu scrie că este convinsă, că în adunarea comitatensă care se va ţine la 8 Augustă, denunciarea se va află neîntemeiată. Totă cu acestă ocasiune rogă pe Vulcană să mijlocescă la Buda censoră română gr. or., «că almintrelea cărţile românesc! şi lite- ratura rabdă maro scădere.» (1) Petru Maioră adecă era censoră pentru Românii greco-catolicî; iar Români! gr. or. aveaă revisoră împreună cu Slavoniî-Serbi! pe Ser- bulă George Petrovic! (2). * In acelaşi ană o nouă lovitură isbi pe Cichindeal. I se confiscase «Fabulele» ce a publicată în anulă acela. Urzitorul aceste! lovituri a fostă iarăşi episcopulă de la Timi- şora Ştefan Avacumovicî, cu vredniculă seă tovarăşă directorulă Nestorovicî, care s’a întrecută în ură şi viclenie faţă cu Cichindeal. Faptulă acosta ni se adeveresce prin o scrisore a luî Vulcană, care la 21 Novem. 1816 îlă însciinţeză din Viena pe Cichindeal ast-folă: «Despre fabulele tale mi-a spusă referendarulă Lănyi, că episcopulă do la Timişora şi directorulă Nestorovicî să Ii scrisă că sunt împotriva constituţiei împărăţiei şi pentru aceea să so ii oprită. A adaosă că le poţi iarăşi tipări, dându-le de noă mai în- tâiă la eensură.» (3) Confiscarea s’a esecutată în luna luî Decembre, la ordinulă co- li) Tolti acolo, nr. XVII. (2) «ArCtare» ctc., pag. 21. (3) Corespondenţa cu Vulcanu, nr. XXVIII. www.digibuc.ro DIMITRIE CICH1NDEAL 295 rnitateloru Timişora, Torontalu şi Aradu (1). Va să dică, trei co- mitate mari s’au întrunită ca să sugrume glasulu unui bietu fa- bulistu română. Cichindeal a recursă la palatinulă, şi se vede că a cerută şi acum sprijinulă lui Vulcană, căci acesta la 1 Ianuarie 1815, pro- vocându-se la o scrisore precedentă a sa în causa «fabuleloră», îi mai cere informaţiuni, «dar cu totă adeverinţa, ca nu cum-va după tine şi eă să smintescă şi să daă de ocară.» (2) Palatinulă într’atâta a sprijinită pe Cichindeal, încât l’a scu- tită de nişte urmăriri mai de jositore, pe care i le-aă cerută de- nuncianţiî lui. însuşi persecutatulă fabulistă ne spune acesta în o suplică ce a înaintată palatinului în 4 Iulie 1815 (3). Dar «fabulele» totu nu s’aă mai eliberată de sub secuestru. * Intr’aceste Cichindeal părăsesce Aradulă (4), şi la 15 Aprilie 1815 începe a funcţiona clin noă ca parochă în Bccichereculă-mică, unde pân’atuncl îlu suplinia administratorulu M. Tomicî, după cum arată matriculele bisericeî de acolo (5). Strămutată aici, totă nu se pote stâmpera. Pornesce la Viena şi la 21 Iunie 1815 scrie clin Buda lui Vulcană, că în cliua aceea plecă de acolo cu diligenta spre Viena. Acolo i-a spusă Nestoro- rovici că consiliulă a hotărîtă, că până la sfîrşilulă lui Augustă totă elă va li catechotă, apoi va urma altulă. Şi adaogă satirică: «Acum slobodă pentru mine la Viena», unde are să vorbescă în interesulă vlădicieî, ală directoratului şi pentru sine. Şi încheie: «Scrie, uşile îmi deschide, eă voiă li la biserica unită saă la Bo~ iagi dascălulă grecescă în cuartiră.» (6) (1) Toţii acolo, nr. XXIII. (2) Totu acolo, nr. XVIII. (3) Totu acolo, nr. XXIV. (4) D. I. Vuia spune în lucrarea sa citată (pag. 13), că Cichindeal a părăsită postulă sră la 21 Novem. 1814. (o) Comunicată de preoţii Svclouiu Pelrovic! şi Petru Agrima. (6) Corespondenţa cu Vulcană, nr. XXI. www.digibuc.ro 296 IOSIFtt VCLCAnO Ajunsă la Viena, în 4 Iulie 1815 a foştii primită în audienţă de către archiducele Rainer. Cu bucurie însciinţeză încă în diua aceea pe Vulcană, că a fostă primită la ună-spre-clece ceasuri şi că a predată archiduceluî rugarea în scrisă pentru «fabule», co- mentându-o şi cu gura. Intre altele a spusă că vlădicii fundă Şerbi, nu sciă nimică românesce, deci aă credută neprieteniloră seî cari aă tâlcuită reă cartea. Românii rămaşi înapoi în cultură, vădendu ce se întîmplă acum cu fabulele luî, şi-oră perde plăcerea a maî scrie. Archiducele a răspunsă, că va cerceta lucrulă, recomandându-î ca să mergă şi la palatinulă, care a sosită aseră. In privinţa postului de catechetă, a spusă archiduceluî că nu-lă maî cere, ci se rogă ca să se considere meritele luî de capelană la regimontă şi de catechetă în trei anî, şi să fie dimisă cu- cinste, ca următorii luî să petrecă cu rîvnă în acestă diregătorie. Archi- ducele i-a răspunsă: «Das in recht und billig!» şi i-a făgăduită că va face renduială. A maî rugată pe archiducele şi pentru novele (ţliare). Şi când i-a spusă că Românii sunt maî numeroşi decât Grecii şi Serbii, si că aceştia aă novele iar Românii n’aă, archiducele a zîmbită a rîde, (jicendu-î: «Aceea se scie că Românii sunt maî mulţi decât Serbii şi Grecii.» Apoi l’a îndreptată să mergă la ună Grofă, $i- cendu-î: «Acesta veţi dobândi.» > Spune apoi că în diua urmâtore are să mergă la palatinulă şi că instanţia i-a făcut-o d. Stoica, clericulă Aronă (1) încă multă l’a ajutată în treba acesta; amendoî intr’atâta l’aă sprijinită, în- cât nu le pote mulţumi ; cei-lalţî clerici încă i-aă ajutată, pre- scriindă instanţiile, dar aceşti doi maî cu semă (2). Rugămintea ce Cichindeal atunci va fi predată archiduceluî Rai- ner, va fi fostă cererea îndreptată monarchuluî, a cărei copie ală- turată la acestă scrisore adresată episcopului Vulcană, se pă- streză şi astăţlî în archivulă episcopescă gr. c. română din Ora- (1) Teodoru Aronti, maî târcjiu următorulu luî Petru Maiorii ca censoru la tipografia universităţii din Buda. (2) Corespondenţa cu Vulcanii, nr. XXII. www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAti 297 dea-mare între actele corespondenţiale ale luî Cichindeal cu Vul- canii, şi de unde o reproducă între documentele ce publică la sfîrşitulă acestui studii (1). Cuprinsulă eî este cam acelaşi ce a spusă şi cu gura, dar des- coperă şi unele date necunoscute din vieţa sa, de cari ne-amă şi servitu în firulă acestei scrieri. Tonulă întregului revarsă o re- verinţă bărbătescă, iar sfîrşitulu este plinii de demnitate. După o introducere omagială, spune că, doritorii d’a înainta lu- minarea naţiunii sale române, rămasă înapoia altoră popore maî culte, a scrisă în anulă trecută 1814 o carte în românesce şi întitulată «învăţături filosofice, politice şi morale — prin fabule,» care s’a examinată de censura regescă din Buda şi s’a găsită vred- nică de ţipară, apo! s’a dată la lumină cu cheltuiala lui în tipo- grafia universităţii din Pesta şi s’a vîndută amatoriloră; nu peste multă însă, în luna lui Decembre 1814, comitatele Timişora, To- rontală şi Aradă aă ordonată să se confisce tote esemplarele. Deci, fiind-că la compunerea acestei lucrări a ţinută contă de datoriile sale de omă, de cetăţeană, preotă şi supusă şi n a cău- tată altă ceva decât numai moralulă, s’a ferită s’atingă s-ta reli- giune, legile politice şi ocârmuirea înţeleptă, ceea ce a constatată şi censura reg. a cărţiloră prin admiterea opului pentru ţipară; nu pote pricepe că pe ce temeiă aă putută obţine acusatoriî luî la locurile maî înalte confiscarea, cu tote că elă nici odată n’a fostă trasă Ia răspundere; contrară, primulă vice-comite ală Aradului, con- silierulă r. Stanislovicî l’a informată că Alteţa Sa imperială archi- ducele palatină ală ţeriî, după ordonata examinare a acestei cărţi, n’a găsit-o ast-felă cum a fostă denunciată în detrimentulă luî, ci a constatată că este o lucrare folositore pentru publică, care face laudă autoruluî. De aceea rogă pe Maj. Sa să bine-voiescă a ordonâ, ca, de cum-va în lucrarea luî s’ar afla vr’o abatere, aceea să se ştergă şi cartea să se dea cumperătoriloră, orî să se înapoieze tipografie? reg., de- clarându-se elă nevinovată. (1) Toţii acolo, nr. XXIII. www.digibuc.ro 298 lOSIKO VOLCANfî Cu atâtu mai vîrtosu cere graţia acesta, căci ea corespunde, atâtu dreptăţii, câtu şi înaltei şi părintesciî îngrijiri de cultura poporului românii, care numai în regatulă Ungaria se urcă peste unu mi- lionu şi jumetate. In casulii contrară s’ar produce acea tristă ur- mare, că în viitorii orî-care română loială s ară speria de esem- plulă seu şi ast-felă s’ar împedecâ cultura poporului română, maî alesă în situaţiunea actuală a Româniloră gr. or. din Ungaria, cari n’aă ună singură episcopii din mijloculă naţiunii, ci numaî nisce străini, cari nici nu sciă românesce, şi sunt supuşi la ase- menea capi bisericesc! şi şcolari. A doua rugare a sa este următorea: A servită trei ani ca şi catechetă la preparandia din Aradă, şi cu stăruinţă grea şi cu sîr- guinţă neobosită a instruită mai bine de 300 de tineri; în timpulă acestui greă serviciă, a edată în limba română şi ună catechismă teologică, de care Românii încă nici odată n’aă avută; şi totuşi, desconsiderându-se silinţele lui, în Iunie 1814 consilierulă r. Nes torovicî, la ordinulă consiliului de locotenenţă, l a dimisă din ofi- ciul ă seu, cu însărcinarea însă ca până la hotărîrea maî înaltă să porte şi maî departe agendele, ceea ce îndeplinesce şi acum cu aceeaşî sîrguinţă şi rîvnă, dar până în dina aceea nu i s’a făcută qunoscută prin nici un comunicată, că ce i se impută şi cu ce s a făcută vrednică de acesta disgraţie. Apoi încheie: «Majestate! Dreptulă sfinţii ală apărării şi dreptulă do a nu fi condam- nată noascultată, nu so refusă nici coluî maî marc făcătoră de rele; acestă dreptă mi-lu ceru şi eu la tronulă Maj. Vostre, şi nu pentru ca să liu re- stituită în funcţiunea mea, ci să vă înduraţi a ordonă ca tote punctele cu care sunt acusată să mi se comunice în scrisă, ca că, consciă de nevi- novăţia mea, să mă potă apăra în contra invinuiriloră fără do nici ună temeiă ală acusatoriloră mei, şi ast-felă să potă părăsi cu cinste oliciulă pe care trei ani de (ŢLile l’amă purtată; acesta pretinde onorca mea şi po- siţia-mî de preotă, precum şi instituirea unui exemplu pentru indivicliî cari în viitoră voră îndeplini acestă postă, chiar şi dacă nu sară con- sideră neînsemnatele mele merite, pe care le-amă câştigată ca şi capelan u în resbelulă din 1805, ca autoră a cinci scrieri românesc!, în o epocă în www.digibuc.ro DIMITRIE C1CHJNDEAL 299 care puţine de aceste au apăruţii, şi ca şi catechetu al ii preparamţiloru, pe cari i-amii cultivată cu atâta stăruinţă şi rîvnă. «Alu Maj. vostre, etc.» Dusu-s’a ori ba Cichindeal a doua cjli la palatinulă, nu sciă, căci n’amă văclută nici o scrisore a lui despre acesta audienţă, printre hârtiile episcopului Vulcanii. Gândescă însă că s’a duşii, căci totu între aceleaşi hârtii se mai află copia unei rugări care, după cuprinsulă eî, a fostu adresată palatinului. In acesta adecă Cichindeal aduce mulţumiri Alteţei Sale impe- riale, că l’a sprijinită când a fostu acusată nevinovată pentru fa- bulele sale, încât deşi acusatoriî luî aă obţinută chiar confisca- rea acelei cărţi, graţia părintescă a archiduceluî l’a scutită de nisce urmăriri desonărătore pentru persona şi posiţia luî preoţescă, puse la cale de duşmanii lui. Dar celă ce a apărată intru cât-va pe Ci- chindeal, precum văclurămă din suplica luî înaintată împăratului, a fostă palatinulă; prin urmare, rugarea acesta de sigură a fostă adresată palatinului. In acestă rugare, elă cere de la palatinulă, ca, de ore-ce cartea luî a trecută prin censură şi la ordinulu Alteţei Sale s’a constatată că aceea este o lucrare folositore, să so redea luî saă cumpărătoriloră exemplarele confiscate; iar dacă sar fi stre- curată în ea nisce greşeli, acelea să se ştergă. Dacă Curtea şi Alteţa Sa imperială ară refusa sprijinulă, luî saă orî-cărui Română, ar fi o mare nenorocire pentru cultura bietei naţiuni române; în oasulă contrară, naţiunea română, care numără peste trei mi- lione de suflete, ar fi pururea recunoscătore Casei austriace (1). Dreptate a cerută, satisfacţie a reclamată Cichindeal, dar nici una nu i s’a dată. * Intr’aceste more episcopulă serbă Paulă Avacumovici dnla Aradă, (1) Totu acolo, nr. XXIV. www.digibuc.ro 300 iosifO vulcanC Din incidentulă acesta, Vulcanii scrie lui Cichindeal în 17 Augustă 1815, că. de n’aă avută grije pân’acum să se trimită o deputăţie la Viena, ca acolo să ceră dela împeratulă în numele clerului şi alu nemului din eparchia Aradului ca archiepiscopulu dela Carloveţă să nu mai numescă episcopu la Aradu, acum să stăruiască la protopopi să se alegă o deputăţie de trei preoţi şi trei mireni, cari să mergă la Viena cu cererea ca să se dea voie clerului ă se aduna spre a candidă preoţi vrednici de episcopie. Totă odată le şi propune personele cari ară trebui să facă parte din acea deputăţie, şi anume din cleră: protopopului dela Galşa (Chirilovici), Dimitrie Cichindeal şi altului; iar dintre mireni, directorului Puspoky dela Oradea-mare, Moise Nicoră dela Ciula şi altu cine-va. Şi adaoge, forte semnificativă pentru timpulă acela: „Şi aceştia pentru cheltuială să vină pe la mine!“ Apoi elice ca mandatulă acestei deputaţiuni să se întărescă şi de autorităţile publice ale comitatului Aradă. Şi urmeză: «Eă cu poşta cea mai de curînd voiă scrie la Rainer prinţulă, la Loreant consiliarişulă, la archiepiscopulu din Viena şi la episcopulă Rudnyâuszky. Iar încât pentru cheltuială, cereţi şi de la egumenulă din Bezdin (1) şi umblaţi cu grabă, să nu ne taie Serbii pe dinainte.» Cichindeal şi colegulă seă profesorulă Mihuţă, fiindă în primă- vara acestui ană la Orade, Mihuţă a cerută dela Vulcană ună formulară de mandată, ce ar trebui să se dea acelei deputaţiuni, care se proiectase încă de atunci şi mai de multă. Vulcană i-a şi dată. Invită dar acum pe Cichindeal să caute scrisorea aceea, să o decopieze şi protopopii s’o iscălescă. Apoi repeteză că între per- sonele cari voră merge la Viena, trebue să fie şi protopopulă de la Galşa şi Cichindeal; dar încât pentru directorulă Puspoky, n’are încredere, de aceea îi scrie să se alegă altulă. . In urmă îlă poftesce să se sfătuiască pe cine vreă să fie epis- (1) Isaia Mihailovicî. — «Arelare» etc., pag. 31. www.digibuc.ro DlMlTRlE ClCHlNt>E/it 301 copu la Aradă, căci se pote întîmplâ ca împeratulă să nu le dea voie a candidă, ci să numescă elu persona care i se va cere (1). * Scopulă acestora rendurî nefiindu a face istoriculă ronascerii die- cesei Aradului, n’avemă să intrămă în amănunţimile acestei ce- stiuni, le atingemă şi le desluşimă numai în cât privescîi viaţa şi activitatea lui Cichindeal. Făcendu acesta însă, trebuo să luămu actă şi de aceia cari au lucrată alăturea de elu. Aceştia au fostă, după cum arată corespondenţa lui cu Yulcană şi scrierile sale, întâiă colegii sei profesori, iar dintre aceştia mai cu sdmă Ioană Mihuţă, protopopii printre cari csceleză celă dela Galşa-Şiria Ghoorghe Chirilovici, egumenulă mănăstire! Bezdinuluî Isaia Mihailovici; iar dintre mireni, în fruntea tuturora, Moise Ni- coră, pe caro şi Vulcană îlă recomandă să se alegă în dcpulaţiu- nea care avea să mergă la Viena. Fiind-că dintre toţi tovarăşii de luptă ai lui Cichindeal, acestă din urmă a avută rolulă celă mai mare, vomă schiţă şi biografia acestuia. Moise Nicoră s’a născută la 17 Ianuarie 1784 în oraşulă Giula, comitetulă Bicliiş în Ungaria, din părinţi nobili. A studiată la Oradea-mare, Timisora, Pesta si Posonă, unde la 1808 a terminală cursulă de dreptă. Servindă timpă scurtă la tribunalulă din Bi- chiş, la 10 Iulie 1809 fu alesă locotenentă în oştea voluntară con- tra Francosiloră; după aşâ numita «insurecţiune», a făcută o că- lătorie lungă prin străinătate, sciindă limbile română, maghiară, latină, germană şi francesă. Reîntorcendu-se la 1814, a luată parte în mişcările pentru do- bândirea unui episcopă română la Aradă, pelrecendă aprope doi ani la Viena în causa acesta, ca deputată ală clerului şi poporului română din diecesa Aradului. îngrijirile Serbiloră cu mare trecere la locurile decidelore însă (1) Corespondenţa cu Vulcanii, nr. XIX. www.digibuc.ro îOsipC vDlcanC 302 nu numai au zădărnicită succesulă stăruinţeloră lui şi ale soţiloră seî de principii, dar încă la 19 Septembrie 1819 elu fu declaraţii hypocondrică, şi mintea cea mai luminată s’a timbrată ca întune- cată. Elu fu transportată în închisorile dela Aradă, apoi în cele din Giula, îndurândă în ele doî ani de dile suferinţele unui mar- tiriă naţională. Eşindă din încliisore cu inimă frântă şi vedendă că în lupta desperată nu pote resbi, la 1825 şi-a părăsită patria şi a trecută în România. Tradiţiunea a păstrată din timpulă acela o poesie atribuită luT şi cântată multă prin Banată şi părţile aradane, prin care dînsulă cu multă durere şi sub impresiunea unei decepţiunî amare îşi îea remasă bună dela patria sa, esclamândă: Deputată Romuniloră Când-va eu amu fostă; Să arătă nebuniloră Ce reă le-am făcută. Să scie mişeletatea Loră şi împăraţii, Că pe mine nici ună frate Nu m’a apărată. Că amară cjileloră mele In totă clerulă nostă, înşelăciuni numai grele, . Credinţe n’aă fostă. Până ce eramă vătlută, Cinsteam! totă crescea; Ilula, dacă amu căilută, Nu se mal opriâ! (1) In România elă a ocupată felurite funcţiuni, apoi s’a retrasă (1) Ve(JI îutrega poesie, interesantă şi din punctă de vedere limbisticu, în Apendice. www.digibuc.ro blMÎT&lfi ClCHlNbEAL 308 la Bucurescî, căci din causa multeloru sale suferinţe şi-a perdută vederea ochiloră. Provedinţa Dumnecjeescă însă, pâte pientru ca să-lă mângăe de durerile sufletescî consumătore şi ca să-î însenineze cjilele din urmă ale vieţii sale sdruncinate, i-a redată vederea perdută, ca să vedă triumfulă ideiloru sale pentru care a luptată, ca să vedă renascerea naţiunii sale. A murită în 1 Octombre 1861 la Bucurescî. Dar memoria lui va trăi vecînică, din generaţiune în generaţiune, în poporulă î'O- mână din părţile aradane (1). * Cichindeal, pote desgustatu de prigonirile îndurate, n’a făcută parte din deputaţiunea care s a dusă la Yiena în causa episcopiei dela Aradii. Asta se probeză prin scrisdrea ej)iscopuluî Vulcanu, care la 16 (28) Decembrie 1815 îlu mângăe, că pentru depărtarea lui dela catedră şi pentru oprirea fabuleloru sale, numele lui nu s’a pălatu la na- ţia română, căci tinerimea îi cunosce viata si inlenliunile bune si pote să pricepă că acestea s’au făcutu prin meştoşugirile mitropo- litului şi ale episcopului dela Timişora. ((Totuşi, urmeză Vulcanu, socotescu că n’ar fi stricatu să mergi şi tu deputată la Yiena, să fi aretatu nevinovăţia ta si la Consilium si la Cancelarie, si precum cartea să se fie sloboditu, aşa şi tu să fi fostu pusu îna- poi să înveţi.» Apoi îlu invită, ca dacă pe Crăciunu n’ar pute merge la elu cu profesorulu Mihuţu, să-i scrie îndată că pentru ce nu s’a dusu ca deputată la Viena? Şi-i cere informaţiunî privitore la destituirea sa din postulă de catechetă şi la confiscarea cărţii sale (2). Ce a răspunsă Cichindeal nu scimă, căci în archivulă de unde (1) Panlconulu Românii, do Iosifu Vulcanii. Budapesta, 18G9, pag. 101. (2) Corespondenta cu Vulcanii, nr. XX. www.digibuc.ro 304 îOsiFft Vulcan0 decopiarămă aceste şi care acum se aranjeză, nu s’a găsită altă scrisore dela Cichindeal. Dar din o hârtie a episcopului Yulcanu, cu data de 9 (21) Iunie 1816, aflăm că în aceeaşi lună Cichindeal i-a scrisă de doue ori. In acesta, Vulcană vorbesco despre deputăţia eparchieî Aradului trimisă la sinodulă din Carloveţă, şi spune că elă a sfătuită şi pe Ambruşă şi pe maî mulţi protopopi cari l’aă întrebată în causa aceea, că n’aă ce trimite deputăţie la sinodă; că a scrisă şi luî Nicoră maî de multe orî să vină dela Viena, că pote să strice, dar nu l’a ascultată. Şi încheie: «Eă nu sciă pute-rvoiă merge la Viena saă ba, dar după ce oiă şi merge, după ce şi totă nădejdea ca să căpătămu română amă perdut-o, ce oiă pute să facă?» (1) «Fabulele» luî Cichindeal nicî în tomna anului 1816 n’aă fostă eliberate. Acesta se probeză prin o hârtie găsită între actele episcopuluî Vulcană. Este conceptulă unuî recursă către împeratulă şi regele Francisc I, cu data de 19 Septembre 1816, şi scrisă de însăşi mâna luî Vulcană, prin care acesta cere ascultarea luî Cichindeal asupra fapteloră ce i se impută, examinarea fabuleloră sale prin omenî pricepători, şi în urmă eliberarea acelora (2). Actulă celă din urmă pe care se întemeiază lucrarea acesta, este scrisorea ce episcopulă Vulcană la 21 Novembre 1816 a îndreptată luî Cichindeal. Ca formă exterioră, este de observată că, pe când totă cores- pondenţa de până acum a loră e scrisă cu slove cirilice, spre sfîrşitulă acesteî scrisori Vulcană începe a se servi de litere la- tine, pe cari apoî le şi conservă până în capătă. In acesta, elă însciinţeză pe Cichindeal că din Viena s’a întorsă numai cu nădejdea. «Despre tine, urmeză elă, amă dată că neîn- trebându-te ce-aî făcută, te-aă lipsită de diregătoria catechetiî, (1) Tolu acolo, nr. XXVI. (2) Totu acolo, nr. XXVII. www.digibuc.ro filMl'fRIE CICliltîbEÂt 305 căci te-aî nevoită a învăţa pre învăţător! bine, şi fabulele, care au foştii pentru Români multă folositore, au făcută de s’aă opriţii. Socotescă, că încă! despre fabule ţi se va face dreptate.» Apoi spune că, fiindu la Viena, a datu împăratului cererea pro- fesorilorfi din Aradă, ce a primită de la aceştia cu ocasiunea tre- cerii sale prin Aradu, şi aude că şi aceea va fi luată la socotelă. «Precum şi despre Episcopie, despre care încă putemă să aştep- tămii bine. Ce amu putută, tote le-am făcută. Dar eă audă acum după întorcere despre Nestoră Ioanovicî nişte fapte, din caro cu- legă că nu e omă cu socotelă şi vrednică să povăţuescă pe Ro- mân! la cele bune şi dorite. Reă îm! pare, că şi despre elă amă grăită la locuri unde s’aă cuvenită şi încă cu scrisdrea.» (1) * Aici se întrerupe firulă nostru. înainte d a încheia, maî avemă să schiţămă şi activitatea lite- rară a lui Cichindeal. Din rugarea luî adresată împăratului la 1815 se constată, căci o spune elă însuşi, că a dată la lumină cinci cărţi. (2) Le voiă înşiră pe rendă, conformă apariţiuniî loră. Prima sa lucrare este: «Sfaturile a înţelegerii cel sânătâse, prin bine înţoleptulă Dosite! Obradovic! întocmite, iar acuma întâia-dată în- torse despre limba serbescă şi întru acestă chipă în limba daco- românescă aşezate. In Buda, s’aă tipărită în crăiesca tipografic orientalicescă a Universităţi! Peştii. 1802.» Cartea — ca tote lucrările lui Cichindeal — tipărită cu slove chirilice, are 168 pagine in-8°. După ună motto, scosă din Do. site! Obradovic! şi altulă în versuri, ală cărui autoră pare a fi însuşi Cichindeal, urmeză unii capitolă introducetoră sub titlulă «Patroni!», în care Cichindeal mulţumesce acelora car! l’aă aju- (1) Totu acolo, nr. XXVIII. (2) Totu acolo, nr. XXIII. Analele A. R.— Tom. XIV. — Memoriile Secţ. Literare. $0 www.digibuc.ro 306 IOSlfir VDLCANO tatu la tipărirea acestei cărţi. Aceştia au fostă Gheorghe Petrovici, protopresbiterulă Hasiaşuluî, Petru Murgulovici, parochă înBeregsăă, lângă care fusese si Cichindeal învăţătorii în aceeaşi comună, Va- sile Gheorghievici, parochu în Ţernithaz, ală cărui zelă îlă cunoscea mai cu sernă din timpulii când elă (prelucrătorulă cărţii) fu ren- duitu dela direcţia r. pentru visitarea şcoleloră, Rista Duca negu- ţătorii în Grabaţ. Capitolul acesta este subscrisă cu vorba: «Pre- l'ăcătoriu.» Urmeză o «înainte cuvîntare» semnată : «In Becîchereculă-mică, in 2 Iunie 1802, Dimitrie Cichindeal învăţătorii nationalnică.» In acesta elu expune scopulă lucrării şi face elogii archimandrituluî Pavelă Chengelaţă, din reşedinţa episcopescă a Timişoriî, precum şi lui Mihailă Martinovicî tâlcuitorulu teologiei în aceeaşi reşedinţă, pe cari Dumnedeă i-a trimisă prooţimeî române pentru luminarea trebuinciosă. Tot-odată ne spune că acestii din urmă «iubitoră de folosulă naţiei sale la anulă 1776 a prefăcută normalulă de pe limba serbescă în limba daco-românescă», care a fostă introdusă prin cele mai multe şcoli din Banată. Iar la anulă 1784 i s’aă tipărită două cărţi cu cheltuiala protopresbiterului C. Şuboni, carele atunci a fostă parochă în Timişora După cum arătai mai sus, aceştia amendoî i-aă fostă profesori de teologie, deci aici le şi aduce tributulă devotamentului. In sfîrşită spune că în prelucrarea acestei cărţi urmeză lui Gri- gorie Obradovicî, directorulă şcoleloră militărescî de prin Banată, «carele multă se ostenesce cu o negrăită rîvnă pentru luminarea nemuluî daco-românescă.» La pag. 76 spune că a tradusă în românesce cartea lui I. Muş- catirovici despre sărbători şi, îndată ce se va găsi vr’ună patronă care să dea cheltuiala tiparului, va trimite-o să se tipărescă. Insă ast-felă de patronă nu s’a găsită şi cartea a rămasă nelipărită. (Vedi «Fabule» pag. 337.) Ceea-ce privesce limba, scrie că Paulă Iorgovicî, în «Observaţiile» sale despre limba daco-românescă, forte înţeleptă a descoperită cu- vintele lirnbeî nostre, arătândă cum amă pute aduce limba acesta www.digibuc.ro lmtIT&lfi ClCIÎIîfDEAt 30? la originalulă eî cela adevărată. Şi urmeză ast-felu : «Fiindu dar că materiile cari se cuprindă în cărticica acesta sunt pentru totă omulu care poftesGe să-şi înfrumuseţeze năravurile sale, pentru aceea eă amă rămasă la cuvintele acele tuturoră cunoscute, pentru ca să potă desăvârşită înţelege aceia cari nu sunt desăvârşită procopsiţi întru adevăruri.» Dînsulă s’a servită de limba vorbită de obşte. Şi a răuşită bine. Limba acesta, curăţită binişoră de slavisme şi ferită cu totulu de neologisme, are scăderi sintactice, dar ne răspândesce ună aeră an- tiGă, care ne încăldesce şi acum. Dreptă specimenă, iată pagina primă, începutulă capitolului Pentru dragoste : «Dragostea nu este nimica alta, ci numai o bu- curie pentru cea desăvârşită buna norocire a altora ; saă cu alte cuvinte: Dragostea este neîncetata poftă şi îndemnare cu buna norocire cea desăvârşită altora, pe care îi iubimu, să le pricinuimă. Cu câtă mai multă ne bucurămu de binele loră celă cu dreptate, cu atata mai multă îi iubimă. Iar dragostea este cea mai d’întâiă şf'cea mai de căpetenie osebire a lui Dumnedeă. Bunătatea şi mila se nască din dragoste. Tote cele-lalte osebiri ale lui Dumnedeă, fără dragoste şi bunătate nici spre ună folosă nu voră fi nouă.» Cartea însăşi se împarte în următorele capitole: Pentru dragoste, cu sub-împărţirile : Nu-ţi pară rări, făcândă bine; Di ce e dreptă, apoi caută de vei pute să scapi ; Răspunsulă, adresată cinstitului părinte şi frate Serafimii ; Mă întrebi cine sunt eă şi cine mi-a dată putere să ieau eu tonulu celă înveţâtorescă ; Imbetrânescu tot- deauna înveţându-mă; Prea înalta înţelepciune în ceră să stea de- asupra de stele ; Ca să desrădăcineză răutatea din lumea acesta sunt ostenelele mele. — Pentru faptele bune, cu următorele titluri: Faptele cele bune a le alege este mai bine ; Si fractus illabatur orbis, impavidum ferient ruinfc. Precum arată şi titlurile aceste, cartea cuprinde ună şiră de învăţături morale, naţionale şi patriotice forte instructive; nu e tradusă verbalii, ci întocmită pentru Români. Unde Dositei Obra- dovici produce obiceiuri de ale Sârbiloră, Cichindeal le înlocuesce www.digibuc.ro 10S1F& viIlcanS m cu datine de ale Romaniloră, comparându-le cu cele de ale popo- rului română. însuşi elă ne spune acesta la pag. 34, clicendă: «Lucrătorulă cartei acesteia d. Dositei Obradovicî aduce aici nisce > obiceiuri ale Serbiloră, însă ou nu voiă să pună acele, ci tocmai ale nostre, cari stăpânescă până acum între noi, şi din cele multe numai vr’o câte-va voiu arătă; căci a sosită acum vremea ca cu ochii cu care amu vădută paiu în ochiulă altora, tocmai cu aceia să vedemiî bîrna în ochiulu nostru.» Apoi începe a compara obiceiurile şi spune că Romanii fineau sărbătorea Lupercalia pentru ca lupii să nu le mănânce oile; Lotîî ast-felă ţinu şi Românii la 12—17 Novembre sărbătorile lupiloru, când nu cuteză să taie nimica cu forfecile, ca lupii să nu le prăpădescă oile. Romanii serbau la 22 Februarie cliua deiţeî Formicalia sau Fornicas, aprinclendă în onorea eî grâu cu paie neîmblătite;- ast- fel ii şi la Români, feciorii din poporă la lăsatulă de carne a Pasci- loru făcu sera focu şi aprindă hodaiţe făcute de paie, coca ce însă ocârmuirea a oprită. La 1 Maiă Romanii ţineau serbătorea Fmbra- colarum, făcendu-şî umbră cu ramuri verdi înaintea caseloră; iar Românii în (Jiua de 1 Maiu punu armindeni înaintea caseloru. Ro- manii aveau în onorea lui Joe serbătorile holdeloră, ca grindina să nu le bată; intocmaî şi Românii serbeză Joile dintre Pasc! şi Rusalii ca pietra să nu le strice holdele. La 24 Iunie Romanii aveau serbătorea Norocului ; iar Românii totu în diua aceea facă cununi de flori de Sânziene, le aruncă pe acoperişulu caseloru, creclendă că acela e norocosu a cărui cunună rămâne sus, şi nenorocosu a cărui cade jos. Romanii strigau în jocu, Românii asemenea ; Ro- manii duceau cu stegu miresa acasă la casa mirelui, întocmai ca Românii în diua de astădl. Romanii puneau în mâna mortului unu bană şi rudele îlă petreceaă cu capulă golă şi făceaă ospăţulă mortului, chiar ca şi acll Românii. Inşirândă aceste, Cichindeal constată că suntemă strănepoţii Romaniloră, dar elice că totuşi n’ar trebui să păstrămă tote da- tinele, căci multe sunt contrarie religiunel creştine şi umplu totă viaţa Românului cu vrăjiturî. www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAL 309 Admită că scopulă luî va fi fostă a şterge din superstiţiunile po- porului, dar nu încape îndoială că s’a servitu bucuroşii de aceste comparaţiunî, căci prin ele afirmă latinitatea elementului românescă. Intregă lucrarea, în textii şi printre rendurî, are o vădită ten- dinţă d’a deşteptă poporulu română, d’a-lă încuragiă şi de a-lă în- demnă la lucru şi de a inspiră tuturoră încredere şi tărie în vi- talitatea nemuluî românu. O lectură acesta, care pe vremile acele, la 1802, a trebuită să fie cetită cu multă plăcere şi de sigură a avută un succesă mare! Altă lucrare a sa a fostă volumulă intitulată «Adunare de lucruri moraliceşti», publicată la anulă 1808 în Buda, dedicată luî Grigore Obradovicî, directorulă reg. ală şcoleloră din districtulă Timişoriî, nepotulă de frate ală luî Dositeî Obradovicî, după care a tradusă şi acestă lucrare. In dedicaţia sa, Cichindeal aduce jaude marî directorului şcolară Grjgore Obradovicî, «căruia s’a împlinită pofta luî cea mai ferbinte a se maî adâoge câmpulă activităţii către dilecta naţia sa româ- nescă,» ceea ce ar însemnă că şi Obradovicî a fostă română. După dedicaţia plină de sentimente naţionale şi semnată numaî cu numele «Cichindeal», urmeză o «înainte cuvîntare», care de sigură e tradusă, şi apoî ună capitolă intitulată «Cătră cetitorî,» care este scrisă de Cichindeal şi în care face omagiî luî Dositeî Obradovicî, mulţămindă în sfîrşită luî Christoforă Duca, negulătoră în Grabaţă, care a plătită cheltuelile tiparului. Cartea se imparte în următorele capitole : Pentru dragostea cătră învăţătură; Pentru chiline istoriei pe scurtă; Pentru lucrurile de maî multe feliurî saă specii; Ibdala şi Balsora, o istorie preţiosă; O pereche de papuci saă călciunî; Pentru modru cu mare folosă a ceti; Pentru prieteni şi prieteşugă. Cuprinsulă este o culegere de felurite învăţături şi istoriore in- structive. De astă dată Cichindeal a rămasă maî multă traduce- toră decât localisatoră, căci afară de unele alusiunî n’a prea fă- cută aplicaţiunî la Români. www.digibuc.ro 310 iosifO vdlcanO Volumulă are 104 pagine in-8° şi se încheie cu acesta însem- nare: «Sfîrşitulă părţii întâiă». Nu sciă, dacă a apărută partea a doua. în câtă pentru limbă, aici nu s’a mai ţinută de principiulă enun- ciată în prefaţa primei sale lucrări. A introdusă o mulţime de neo- logisme, care schimosescă limba-i de mai nainte. Ast-felă găsimă între altele şi următorele vorbe pe cari nu le vedemă în scrierea sa primă: honorată, patrie, publică, comună, informaţie, activitate, dilectă, abusurî, realitate, libertate, manuducere, satisfacţie, exemplu, neglectă, dedicaţie, honestate, magnimitatulă, naturală,, ba într’ună locă (pag. 47) scrie hoinotemperată saă omulă cu măsură etc. Şi latiniseză forma exterioră a unoră cuvinte, ca «pone» în locă do pune, «bon» în locă de bună, «dopă» în locă de după, «nome» în locă de nume, «spone» în locă de spune, etc. O lucrare mai importantă a sa este «Epitoinulă saă Scurte arătări pentru sfânta biserică, pentru vesmintele ei şi pentru Dum- nezeesca Liturghie, care se săverşesce într’însa. Aşişderea şi pentru preotulă şi slogitoriulă lui Dumnedeă. Prin scurte întrebări şi răs- punsuri, de folosă şi de trebuinţe slujitoriloră de cele sfinte, preo- ţiloră şi diaconiloră, şi tuturoră celoră ce gândescă aceste dere- gătoriî pre sine a luă. Prin părintele Oichindeal parochulă Becî- chereculuî mică traduse. In Buda, la crăesca tipografie a Univer- sităţii unguresc!. 1808.» Cartea are 80 de pagine in-8° şi e dedicată episcopului Ştefană Avacumovicî din Timişora, pe care îlă numesco «patronă» şi «făcetoră de bine» ală săă. Acesta a fostă la 1808; dar mai târcliă — precum vedurămă — patronulă şi bine-fâcătorulă acesta a deve- nită celă mai aprigă prigonitoră ală lui. Urmeză apoi o «înainte cuvîntare», probabilă prelucrată după Obradovicî, ce lămuresce trebuinţa acestei lucrări, care prin între- bări şi răspunsuri scurte arată ce este biserica şi ce putere şi însemnătate are liturghia săvârşită într’însa. Spune că preoţimea n are încă cunoscinţă despre mărturisirea creştinescă, de ore-ce, www.digibuc.ro DIMITRIE C1CHINDEAL 311 afară de catechismă, până acum nu s’aă publicaţii în limba ro- mână cărţi despre luminarea rendueleî preoţesc!. «E vremea odată, pentru Dumnedeă, esclamă elă, să deschidemă ochi! minţi! şi a! inime! nostre ! Să nu rămână tot-deauna numaî la catechismă si la povăţuirea cu mâna, căcî pân’atuncî nu se voră întinde cu vîrsta maî departe.» Cărţile cele maî trebuinciose celoră ce se gătescă pentru ren- duiala preoţescă, după vederile sale, sunt : «Dogmaticesca Teolo- gie» sau Cuvîntarea de Dumnedeu a pravoslavnice! mărturisiri a Kesărituluî; «Păstoresca Teologie» sau învăţătură pentru datoriile preoţesc!; «Istoria Bisericescă» saă Poveşti a Bisericeî de mărtu- risirea Răsăritului. Şi declară că, îndată ce se voră arătă atâţia preoţi doritor! de a ave în limba română, ca să se potă da la tipării, le voru pute ave. Din acestă declaraţiune a lu! Cichindeal, biografi! Iu! de până acum facă conclusiunea că operele înşirate au şi fostă gata ; dar din cuvintele acele încă nu se lămuresce Gestiunea dacă le-a şi scrisă, or! că le-ară fi lucrată numai după ce le-ară fi cerută ună numără îndestulătoră de preoţi. . Apoi adaugă că maî trebuescă următorele lucrări: Tâlculă fap- teloră Apostoliloră, Măestria în cuvîntarea minţi! saă Filosofia, adică reguli a sci bine judecă şi dreptă a gândi, Istoria firescă, Ilomulia, Canonele soboreloră a totă lumea. în sfîrşită face ună apelă la preoţime şi spune că nu este de ajunsă ca preoţi! să se arate lumi! r/umaî cu vestmintele şi cu numele; nu este destulă să săverşescă liturghia numai prin îmbrăcare şi desbrăcare, prin clicerea evangheliiloră, deschiderea şi închiderea dveriloră, eşirea la omeni, arătarea şi intrarea în altară şi prin alte ceremonii, nesciindă ce însemneză şi pentru ce se facă şi — ceea-ce e de jale vrednică— a lăsa sfânta liturghie fără de predicaţie, căcî liturghia fără învăţătură este ca mâncarea fără sare. Şi încheie, îndemnândă preoţi! să ţină cu ocasiunea liturghie! şi cuvîntări. Lucrarea acesta, tipărită asemenea cu cheltuiala neguţătorului www.digibuc.ro 312 iosifO vulcanC Christoforă Duca din Grabaţă, are trei părţi: Partea primă e întitu- lată «Pentru domnedieesca Biserică şi sântele vase şi pentru veştmin- tele eî;» partea a doua «Pentru domnedeesca liturghiă;» partea a treia «Pentru preoţii.» Cuprinsulă se indică prin titlulă lungă pe care-lu reproduserămu maî sus. Este unu felii de catechismu în întrebări şi răspunsuri relativo la biserică şi la serviciulu dumnecleescă ce au să facă preoţii. Limba e şi maî mestecată cu neologisme decât în scrierea pre- cedentă. Aci găsimu cuvinte ca: graţie, traducţie, lingvă, gratitu- dine, cualitet, protecţie, sanctă, experienţă, predicaţie, natură, sancti- licaţie, proprietate, circumstanţiî, cause etc. Dartrebue să constatămu că vorbele acestea obvinu maî cu semă în prefaţă, parcă altulu ar li scrisu acesta şi nu aceeaşî mână caro a tradusă Epitomulă. Forma latinisătore însă apare atâtă acolo, câtă şi aicea; ast-felă cetimă Domneileă, conoscută, potinţă, pote, potemu, sont, formos, bonetate, coprinde, respond, ba până şi «m'gre» în locă de «negre.» A patra publicaţiune literară nu portă semnătura luî în frontis- piciu, dar acrosticonulă de pe pagina 42 arată că autorulă este Cichindeal. Titlul îi acesteî broşurele de 62 pag. in-8° este următorulă: «A- retare despre starea acestorăj, noue introduse şcolaticcscî Institu- turî ale naţieî românescî, serbcscî şi grecescî. In Buda, cu tipa- rulu crăesciî tipografii a Universităţii ungurescî din Pesta, 1813.» Ea cuprinde istoriculu înfiinţării şcoleloru pedagogice pentru Greci la Pesta, pentru Şerbi la St. Andrei şi pentru Români la Aradu, ocupându-se în deosebi de acesta din urmă, de care m’am servită şi că multă la scrierea acestoră schiţe. La sfîrşită se află câte-va versuri. Primulă este adresată pro- topresbiteriloră. Ală doilea e dedicată împăratului Franciscăl, fă- cendu-î elogii pentru măsurile luate în interesulă instrucţiunii po- porale române şi acusândă pe cei ce avuseră menirea să facă acesta, însă: www.digibuc.ro DIMITR1E C1CH1NDEAL 313 De aceste tote Puţină s’au grijitu eî forte; Numai carnea, laptele au mâncatu, Pentru turmă nimicu n’au lucrată ! Şi se încheie printr’ună epilogă întitulată: «Iubiţiloră cititori», învitându-î a contribui pentru şcola de la Aradă, clicendă: «Care cunosce cum se cade starea nostră, îmi va da drepţii, că sortea nostră e ticălosă, aşa câtă nu cutezămă să spunemă totă necazulă nostru la nimeni, lasă să mărturisescă lacrămile şi suspinările starea nostră!» Ceea-ce privesce limba, acestă lucrare, singura scriere cu totulă originală a lui Cichindoal, iarăşi e mai curată scrisă românesce. Se pare că încercarea lui de purificare radicală din cele două scrieri precedente, n’a fostă bine primită din partea publicului citi- toră, de aceea s’a întorsă la «limba de obşte» de maî nainte. Lucrarea cea din urmă şi tot-odată cea maî importantă, care i-a făcută numele cunoscută şi nemuritoră, este volumulă de fabule, care a apărută sub titlulă: Fihmjiceşti şi politiceştî prin FA.BULE moralniee învăţături. Acum întâia oară culese, şi întru acest chip pre limba Românescă întocmite de Dimitrie Cichindeâl, Parohul Beclcherecului-mic şi al shoale- lor Prepar unde Româneşti din Aradulii-vechiu catechetă. In Buda, cu tipăriulu Crăeştei Typografii a Universităţii unguresci din Peşta. 1814. Precum se vede, titlulă difere de celă comunicată lui Vulcană în 1813, despre care vorbii maî sus şi pe care îlă reproducă maî la vale în corespondeţa lui cu Vulcană. Versurile din frunte lipsescă cu totulă, iar titlulă scurtă a fostă înlocuită cu nisce parafrase lungî. Cartea are 484 pagine in-8°; este dar şi ca estensiune cea maî voluminosă lucrare a luî Cichindeal. începe cu o prefaţă, după care urmeză fabulele, ală căroră numără este 154. www.digibuc.ro 314 IOSIFtt vulcanO Acesta lucrare a avută unu succesă forte mare, căci pân'atunci încă nu se publicaseră fabule în limba română; dar mai cu semă pentru că sub modestulă titlu de «fabule» s’a ocupată de cestiu- nile cari ae-itau atunci societatea si naţiunea română, a destăi- nuită o sumedenie de dureri ale poporului română, a propovăduită deşteptarea naţională, combătendă desbinarea şi îndemnândă pe fraţi la iubire, stăruindă a stîrni în toţi rîvna de lucru, invocându descendenţa nostră latină şi inspirândă tuturora credinţa neclintită a triumfului în viitoră. Tendinţa acesta se indică numai decât şi pe faţă prin ună motto scosă din psalmi, care precedeză prefaţa şi care sună ast- felă: «Deschide-voiă în pilde gura mea şi voiă arătă cele ascunse.» Şi mai la vale, între fabule, începe a spune cu mândrie că : «A se ruşina de nemulă seă, aceea e dreptă prostie.» (1) Apoi esclamă încuragiătoră: «Doră va veni şi acea fericită vreme, când şi Românii voră dobândi odată învăţătură şi cărţi folositore în limba lor!» (2) Şi nu peste multă enunţă acestea: «Iară acuma a sosită vremea ca numele şi pomenirea acelora, cari însemneză ceva în obşte, saă spre vecinica cinste şi mărire, dacă sunt buni, saă dacă suntă răi şi netrebnici, spre vecinica batjocură să rămână.» (3) Şi urmeză cu convingere încuragiătore: «Mai voescă în Beci- chereculă-mică saă în sată la Berecseă să fiă preotă săracă, cu mintea luminată şi cu cugetă curată, decât în Bucurescî ună mitropolită cu mintea întunecată şi cu cugetă fără de pace.» (4) In altă locă face acestu apelă: «Pentru aceea, o! prea cinstită comunitatulă a nernului omenescă, iar mai vertosă voi Români- loru, pentru cari scriă, ascultaţi glasulă omenirii, sfântulă glasă ală naturii, şi aceea va să dică glasulă lui Dumnedeă! Nu ve des- părţiţi, nu ve urîţî între voi înşivă pentru desclinirea legiloră nă- (1) Fabule, pag. 161. (2) Toţii acolo, pag. 222. (3) Tolu acolo, pag. 452. (4) Toţii acolo, pag. 453. www.digibuc.ro DIMITRIE CICHINDEAL 315 lucite; biserica e a luî Christosă, ci numai mândria, pizma şi rău- tatea au adusă acesta deosebire şi urîciune între atâţia omeni de omenie şi buni la inimă.» (1) Şi totă sub impresiunea acesta spune la sfîrşită: «Să punemă nouă înainte, ce dulceţă şi fericire ar fi, a vede aşâ mare numen! de Români că se iubescă ca fraţii şi se omenescul.... Nu e aicea Grecă, nici Latină, unită şi neunită. Să fimă noi Românii toţi una drepţi şi adevăraţi creştini şi credincioşi supuşi ai împăratului; ■ apoi vomă fi aicea pre pămentă, în câtă va fi cu putinţă, buni, no- rocoşi, şi după aceea în veci fericiţi!» (2) Iar conclusiunea tuturora pare a fi esclamaţiunea profetică : «Mintea! Mărită naţie daco-românescă în Banată, în Tera-Românescă, în Moldova, în Ardeală, în Ţera-Ungurescă, mintea! când te vei luminâ cu învăţătura, cu luminatele fapte bune te vei uni, mai alesă naţie nu va fi pre pămîntă înaintea ta. . . . Că faptele bune sunt ţie firescă omenie, mărirea, însufleţirea cea mare, bărbăţia, aceste sunt faptele cele bune ale strămoşiloră tăi, adecă ale Ro- maniloră celoră bătrâni!» (3) Cuvintele aceste pe vremile acelea voră fi sunată ca tunetulă care strivesce totă ce-î stă în cale si curăţă atmosfera înnădusită, stîrnindă viaţă din culcuşurile amorţirii. Românii din părţile acelea, cari încă nu cetiseră Chronica luî Şincai, nici Istoria luî Petru Maioră, se treziră ca dintr’ună somnă de morte ; ascultară uimiţi versulă care cu atâta tragere de inimă le tâlcuiâ necazurile şi dorinţele.... Iar cartea cu fabule deveni evanghelia loră, din care toţi citiaă cu lăcomiă evlaviosă învăţă- turile pline de dragoste şi de încuragiare, cari descoperindă greşelile trecutului, arătaă calea mântuinţeî pentru viitoră. Câtă de sguduitore a putută să fie vibraţiunea ce pătrunse tote (1) Totu acolo, pag. 258—259. (2) Tota acolo, pag. 479—484. (3) Tota acolo, pag. 274—275. www.digibuc.ro 316 iosifO volcanC spiritele, se vede din lapidarele ■ cuvinte ale lui I. Eliad, care cu doue-^ecî şi patru de anî maî târdiă, a scrisă aceste : «Fabulele luî Cichindeal, pot fi pentru Români, pentru totă-deauna, tablele legii aduse din pustie.» (1) Văţlândă acostă succesă coverşitoru, nu ne putemă miră că toţi ceî ce priviaă cu gelosie deşteptarea naţională română, s au spe- riată... Fabulele s’aă confiscată; autorulă loră, destituită dela ca- tedră, a fostă prigonită până la morte. * Dar se t^ice, că fabulele acele nu sunt originale. Aşa este. Ele, ba şi «Inainte-cuvîntarea» ce le precede, sunt lu- crate după Dositei Obradovicî. Răposatulă Ioană Russu a probată acesta cu desăvârşire, traducândă fabulele luî Obradovicî şi publi- cându-le într’ună volumă (2). Prin traducerea acesta dînsulă a fă- cută serviciă bună literatureî române, căcî a aprinsă lumină în întunericulă ce împresură până atuncî figura literară a luî Cichindeal. Acestă traducţiune nouă arată necontestabilă că Cichindeal a făcută după Obradovicî nu numaî fabulele, ci şi învăţăturile carî le însoţescă, şi că totă meritulă luî consistă în faptulă că le-a cam localisată, aplicândă la Românî cele ce fabulistulă sârbă a scrisă despre Sârbi şi despre Albanezî. (3) Păcată că prin traducerea luî Russu nu se pote constată deplină: câtă şi unde a schimbată Cichindeal, căcî singură spune că, în ceea-ce privesce aplicarea la Românî a celoră ce scrie Dositeî Obradovicî despre Sârbî, a urmată şi dînsulă luî Cichindeal. (4) Scopulă luî, precum ne spune în prefaţă, a fostă să facă cu- noscută prin traducerea acesta pe ’adeveratulă autoră ală fabule- (1) I. Eliad, precuvintare Ia ediţiunca a II a Fabuleloru luî Cichindeal, Bucurescî, 1838, pag. XI. (2) Fabulele luî Dimilrie Cichindeal in traducerea nouă, din originahdu serbescu alu luî Dositeî Obradovicî, de Ioan Russu. AradCi, 1885. (3) Totu acolo, pag. XLIII. (1) Totu acolo, pag. XLVII. www.digibuc.ro DIMIÎRtE ClCHlNDEAL 317 loră (1). E bine, dar atunci n’ar fi trebuită să schimbe nimică, ci să traducă fidelă numai ceea ce a scrisă Obradovicî. Dacă Russu ar fi tradusă pură şi simplu pe fabulistulă serbă, fără nici o aplicaţiune la Români scosă din Cichindeal, ar fi fă- cută literatureî ună serviciă maî mare, ună serviciă completă, căci atunci prin traducerea sa amă pute stabili cum a scrisă Obra- ■ dovicî şi ce felă a modificată Cichindeal, pe când ast-felu numaî ne-a indicată originalulă, Ia care trebue să ne reîntorcemă. Dar şi de traducerea lui Russu putemă profită multă. Din cele ce dinsulă a tradusă fidelă, vedemă că Cichindeal a făcută schim bări maî mari şi maî micî în unele înveţăturî de ale fabuleloră; cea maî mare în învăţătura fabuleî din urmă, unde a adăogată vre-o doue pagine. Aceste schimbări consistă maî cu semă în înlocuirea numiriloră de Serbî, Albanezi saă Grecî, prin numele de «Românî». Une-orî ele sunt ceva maî lungi. Dreptă exemple voiă pune aici în corn paraţi une citaţiunile de maî sus cu originalulă luî Obradovicî tradusă de Russu. Am alesă anume aceste, căcî tocmaî unele din ele aă fostă citate până acum la cele maî multe ocasiunî ca nisce enunciaţiunî originale, carî facă gloria literară a luî Cichindeal. Vorbele: «A se ruşina de nemulă seă aceea e dreptă prostie» sunt adăogate do Cichindeal, căcî în traducerea luî Russu nu le găsimă. (2) Pasagiulă citată maî sus din Cichindeal r «Doră va veni şi acea fericită vreme, când şi Româniî voră dobândi odată învăţă- tură si cărtî folositore în limba loră» — la Obradovicî se află ast- f ) felă: «Va veni timpulă celă fericită când voră ave şi Albanezii cărţî în limba loră.» (3) Cichindeal a cţis: «Iară acuma a sosită vremea ca numele şi po- menirea acelora, carî însemneză ceva în obşte, sau spre vecînica (1) Totu acolo, pag. XLVIII. (2) Totu acolo, pag. 60. (3) Totu acolo, pag. 85. www.digibuc.ro 318 IosifO VdlcanO cinste şi mărire, dacă sunt bunî, sau dacă sunt răî şi netrebnici, spre vecînica batjocură să rămână.» Obradovicî spune aşa : «Dar acum deja a ajunsă timpulă ca numele şi pomenirea acelora, cari însemneză ceva în comună, să se predeie, dacă sunt bunî, vecîniceî stime şi glorie ; iară dacă sunt reî şi netrebnici, vecî- niceî deonestărî şi batjocuri.» (1) Bărbătesca hotărîre a luî Cichindeal: «Mâî voescă în Becîchere- culă-mică sau în sată la Berecsău să fiu preotă săracu cu mintea luminată şi cu cugetă curatu, decât în Bucurescî unu mitropolită cu mintea întunecată şi cu cugetă fără de pace,» — este imitată totă după Obradovicî, care dice: «Maî voescu să fiu în Semartonă sau în Voitegă preotu săracu cu mintea luminată şi cu cugetu curatu, decât mitropolitu în Belgradă cu mintea întunecată de nesciinţă şi cu consciinţă nepacînică.» (2) Cichindeal scrie: «Pentru aceea, o! prea cinstită comunitatulu a nemuluî omenescă, iar maî vîrtosă voî Româniloră, pentru cari scriă, ascultaţi glasulă omenirii, sfântulă glasă ală naturii şi ceea ce va să clică glasulă luî Dumnedeă! Nu vă despărţiţi, nu vă urîţî între voî înşivă pentru desclinirea legiloră nălucite ; biserica e a luî Christosă, ci numai mândria, pizma şi răutatea aă adusă acesta deosebire şi urîciune între atâţia omeni de omenie şi bunî la inimă.» Iară Obradovicî a scrisă: «Pentru aceea, o prea ono- rată comunitate a nemuluî omenescă, ascultă tu glasulă umani- tăţii, sântulă glasă ală naturii, iar acesta va să $ică glasulă luî Dumnecleă! Nu vă desbinaţî, nici vă urîţî între voî pentru biserica grecă şi latină. Biserica este a luî Christosă, şi nu e nici grecă, nici latină; numai aroganţa, disputa şi răinţa au introdusă numi- rile aceste, aă despărţită şi aă pusă în ură atâtea inimi oneste şi bune ale omeniloră.» (3) Cichindeal: «Intre Români, precum în Banată, Ţera-Unguroscă, Ardeală, Ţera-Românescă, Moldavia şi în Bucovina, pretutindenea (1) Totu acolo, pag. 198 (2) Totu acolo, pag. 198. (8) Totu acolo, pag. 101. www.digibuc.ro biMlîRiE ClcUlttbEAL 319 se află omeni avuţi, au bărbăţie şi sunt iubitori de străini, bărbaţi ageri, de cinste, spre bine aplecaţi şi sănătoşi, adecă cu cea de comunu înţelegere omenescă dăruiţi, şi lângă aceea iubitori de osto- nelă. Şi orî unde se şi află, de se urescu între sine în vecinătate, pricina cea mai mare de acolo vine, că unii sunt de legea grecescă unită, iară alţi! de legea grecescă neunită. Cei d’întâî numescu pre cei de alu doilea neuniţi, iar ai doilea pre cei d’întâî uniţi. Iară numele celu cinstiţii, frăţescu şi sfântu, creştini, fiesce-carele pentru sine îlii ţine, şi acesta e între Românii cei pre la oraşe, cari au gustatu puţintea învăţătură, arsenicum, aceştia sunt vulpile şcolii.» (1) Obradovicî: «In Serbia, Bosnia, în Slavonia, Dalmaţia şi Ilerţe- govina caracterulu săteniloru regateloru acestora pretutindenea e asemenea, ca şi când aru fi, precum şi sunt, o familie. In totu lo- culu unde stau bine, sunt marinimoşî, iubitori de străini, plini de bărbăţie, oneşti, plecaţi spre bine şi dăruiţi cu înţelegere sănătosă, adecă de comunu omenescă; pe lângă acesta şi iubitori de oste- nelă. Şi orî unde se urescu în vecinătate, acesta în partea cea maî mare provine de acolo, că unii sunt de legea resăritenă, iar alţii de cea apusenă şi se numescu unii pe alţii cu nisce numiri urîte şi despreţuitore ; ceî d'întâî numescu pe cei de aî doilea şocaţi sau bunîevaţî, râmlenî sau latini; iar aceştia pe aceia românî, rkaţî şi şismaticî, ţinendu fiesce-carele numele celu onoraţii, sfântu, frăţescu, do creştinu, pentru sine; sau când numesce o parte pe cea-laltă de creştini, aceea se face din deschilinită graţie şi mo- destie; dar din nenorocire raru se întâmplă.» (2) Cichindeal: «Să punemii noue înainte, ce dulceţă şi fericire ar fi a vede aşa mare numeru de Românî că se iubescu ca fraţiî şi se omenescul Noi vedemu cu ochiî mila purtării de grije ceî vecî- nice ! Că stăpânirea Turcului scade şi se împuţineză ; iară cea creştinescă de tote părţile cresce şi se înalţă. Ţera-Românescă şi Moldova cu totulu se va scăpă cu vreme de Turcî; însă de nu va începe norodulu în pămînturile aceste a scutură de pre sine cre- (1) Fabulele luî Cichindeal, pag. 478, 479. , (2) Fabulele traduse după Obradovicî de I. Russu, pag. 209, 210. www.digibuc.ro 320 ÎOSIFC VDLCANfi dinţa deşertă, şi de nu va desrădăcinâ acea bătrână şi de de multu de Dumnedeu urîciosă vrajbă pentru lege, ei înşişi îşî voru fi loru Turci şi muncitori.» (1) Obradovicî: «Să ne presintăm, ce dulceţă şi fericire ar fi de a vede atâta poporu onestu, că se iubescu şi se stimeză ca fraţii. Noî vedemu acum limpede mila provedinţeî ceî vecînice. Stăpâ- nirea şi puterea turcescă scade şi se împuţineză, iar cea creştină cresce şi se înalţă din tote părţile. Serbia, Bosnia şi llerţegovina se vorii mântui şi se voru eliberă cu timpului de Turci; însă dacă poporulu în ţările aceste nu va începe a scutură de pe sine su- perstiţiunea, nu va desrădecinâ acea vechiă şi de Dumnezeu urîtă certă şi ură pentru lege, ei de sine îşî voru fi Turci şi tirani.» (2) Nici chiar memorabilului apelu de înfrăţire: «Nu e aicea Grecu nici Latinu ! etc.» ci tatu atâtui de multe orî în felurite lucrări, nu este al Ci lui Cichindeal. Iată cum sună acesta la elu : «Nu e aicea Grecu, nici Latinu, unitu şi neunitu. Să fimu noî Românii toţi una drepţi şi adevăraţi creştini şi credincioşi supuşi ai împăratului; apoi vomu fi aicea pre pămîntu, în câtu va fi cu putinţă, buni, norocoşi şi după aceea în veci fericiţi.» (3) Şi acum iată cum l’a scrisă Obradovicî : «Nu este aici Grecii, nici Latinu, unitu şi neunitu. Să fimu numai adevăraţi creştini, apoi vomu fi şi aici, în câtu e cu putinţă pre pămîntu, bine norocoşi şi după aceea în veci, Amin!» (4) Ar mai urmă să constatămu paternitatea renumitei esclamaţiunî: «Mintea! Mărită naţie daco-românescă! etc.» Dar asta e identică şi în traducerea lui Russu. Se vede că în locul ă acesta a adop- tată şi dînsulă aplicaţiunea lui Cichindeal; cu mica deosebire numai că elu cu Obradovicî încheie prin vorbele: «Onestitatea, gloria, mărinimia, bărbăţia sunt virtuţile tale strămoşesc!;» (5) iar (1) Fabulele lui Cichindeal, pag. 479. (2) Fabulele lui Obradovicî traduse de Russu, pag. 210. (3) Fabulele lui Cichindeal, pag. 484. (4) Fabulele lui Obradovicî, trădase de Russu, pag. 213. (5j Totu acolo, pag. 110. www.digibuc.ro DIMIÎRIE CICHINDEAL 3âl Cichindeal termină aşa: «Aceste sunt faptele cele bune ale stră- moşiloră tei, adecă ale Romaniloră celoră betrânî.» (1) * Ioană Russu, care n’are o vorbă bună pentru Cichindeal, scrie că acesta de aceea n’a numitu pe adeveratulu autorii, cum făcuse la traducerile sale de maî înainte, căci la 1814 — când apărură Fabulele — Dositei Obrabovicî eră mortu şi ast-felă putea să credă că va trece drepţii autorii alu acelora. (2) Totu elu maî spune că Cichindeal de aceea n’a tradusă verbală pe Obradovicî, ca nu cum-va cetitorulă să afle, că nu elă, ci Obradovicî a compusă cartea fabuleloră. (3) Este adevărată că Cichindeal nu arată în fruntea cărţii sale numele autorului după care a prelucrată fabulele; dar elă nu se afîşeză nici ca autoră, ci spune că fabulele sunt întocmite — adică prelucrate — pe limba românescă. (4) Dacă n’a numită pe Obradovicî, causa va fi fostă că nu l a putută considera dreptă autoră, de ore-ce chiar titlulă cărţiî aceluia spunea că fabulele acele sunt traduse. Acelă titlu sună ast-felă: «Fabulele luî Esop şi ale celoră-lalţî feluriţî scriitorî de fabule din diferite limbi traduse etc.» (5) Cichindeal s’a servită de traducerea luî Obradovicî, dar n’a transplantat’o totă şi pretutindene întocmaî, ci numai cele ce i-aă părută potrivite pentru cetitorii seî; a ştersă, a modificată şi a apli- cată după chibzuiala sa. Şi tocmai acesta-î meritulă săă de frunte. Cetitorii din vremile acelea, cari sciaă că tote cărţile publicate de dînsulă aă fostă traduse şi dintre carî celă puţină ceî maî culţi (1) Verjt Lola cilaţiunea mal sus. (2) Fabulele luî Obradovicî, trad. de Russu, pag-. XXXIX. (3) Totu acolo, pag. XL. (4) Ve > > ' perdu din vederea mea obosită, prin luminişurile sufletescî şi in- telectuale, pe unde sciî să umbli? Nu caută, Domnule Vulcanu, să adăpostescă, nedestoinicia mea la lucrări de felulii celei ce aşteptă dela mine, pe cuvîntulă că nu mi-ai dată decât trei dile de lucrare. Dacă mănunchiulu de flori ce am plăcuta sarcină din partea Academiei, a culege şi a-ţî oferi, la pragulu acestei incinte, nu va fi celu visată de d-ta, celu cuvenită meriteloră d-tale, apoi scuză-mi scăderile şi amintesce-ţî că: d-ta al voi tu! * * * In pervază măestritu şi cu bogate colori ne aduseşi, Domnule Yul- cană, la priveliştea minţeî înduioşate, icona unui mare bărbală, acea a lui D. Cichinăeal. Dote că, avendă a luă între noi loculă gloriosului Timoteiă Cipariu, s’ară fi aşteptată unia să asculte dela d-ta apologia acelui pre care l’ai înlocuită. Sunt sigură însă, că toţi colegii noştri din Academie şi totă publiculă română aprobă alegerea d-tale de obiectă, nu numai pe temeiulă art. din reg. care-ţi dă acestă dreptă de alegere, ci şi din convingerea că avemă datorie mai urgentă: acea de a întreţine vie si recunoscetore în sînulă natiuneî, memoria bărbatiloră, cari în tre- cutulă mai vecliiă aă lucrată pentru ţeră, pentru cultură, pentru ro- mânismă..... In Walhala naţiune! Cipariu va ocupă asemenea locă de onore, ori cât i se va pune la pasivulă teoriiloră sale unele erori grave de directivă în cultura limbeî româno; dar d-ta, Domnule Vul- cană, nu puteai să uiţi, că asemenea conservatorului abilă de pi- nacotecă, aveai chiămarea a restaura mai întâi pînzele vechi şi a le da totă vioiciunea coloritului şi deplinătatea contureloră, iar nu să preumbli ună penelă cu colori inutile peste o zugrăvitură cu totulă recentă, modernă si întregă. Ş’apoî de cine mai cu dreptate decât de Cichindoal puteai să ne grăoscî adi d-ta, d-ta care în Academie represinţî Banatulă, mân- drulă colţă de ţeră românescă, patria nemuritorului parocliă din www.digibuc.ro 368 VDLCANB — DISCURS& DESPRE CICHINDEAL Becichereculă-mică, care preferia să fie unu bietă parochă, dar omu cărturarii la Becichereculă-mică, decât mitropolită ignorantă la Bucurescî ? Descindetoră însuţi din ilustra familie a episcopului Vulcanii, amiculă şi patronulă luî D. Cichindeal, bine aî făcută că în maestrita-ţî cuvîntare ne-aî redată amintirea gloriosă a ambiloră bărbaţi, neînseraţî sori, în jurulă cărora aă gravitată faptele şi omenii Banatului din primii patru lustri aî secolului presentă. Când ună colegă aduce Academiei o culegere de informaţiunî şi de documente inedite, ca cele ce am ascultată astădî despre Ci- chindeal, îi era permisă să considere drept cantităţi negligeabile la resolverea problemei sale scrieri, ca ceea ce eă însumi am făcută despre Cichindeal la anulă 1865... Destulă mulţămire simţit’am eă, când am audită cum d-lă Vulcană aperă pe Cichindeal contra acusăreî ce i-a adusă d-lă Ioană Rusu, că n’a făcută, în fabulele luî, decât a plagiâ scrierile lui Obradoviă. Acestă teză am susţinut’o acum 27 ani cu totă ardorea tinereţeî de condeiă, şi me mândrescă a vede că acestaşî conclusiune a aflat’o astădî ochiulă ce nu pri- mesce impulsiune numai dela inimă, ci mai alesă dela înţelegere. La 1860, în ună studiă .ală meu despre poesia română dintre 1800—1860, am recunoscută şi demonstrată că, în literatura ori- cărui poporă, se potă găsi scriitori despre cari ună Ioană Rusu, bună- oră, să potă dice că aă copiată, că aă plagiată pe alţii. Dar am deosebită adevăratele împrumuturi dela autoră la autoră, din asemă- nările fortuite, ori numai câtă resultândă din împărtăşirea omonirei la ună fondă comună culturală. ţMceâniu şi mai deunădi (1885) : «Nu este bine să mai lăsămă nefăcută răfuiala dreptă, adecă istorică, a ori-căruia din factorii externi, cari în diverse măsuri aă avută o înrîurire la desvoltarea, ori cultura nostră proprie, căci nime nu pute negă că cultura orî-cărei naţiuni este pururea în mare parte resultanta relaţiuniloră internaţionale. «De multe ori bagagiulă culturală ală unui poporă nici nu mai păs- treză eticheta locului de proveninţă. In «Măriora Fior tor a» luî Alecsandri, câte cugetări şi forme de întîlnită în cărţi vechi, do www.digibuc.ro respunsulO d-lu! v. a. urechiĂ 369 cari iubitul fi nostru poetă nici o scire na avută!.... Alchimus Avitus, archiepiscopă de Viena, în „Paradisulă seu perdutu“ descrie, în se- colulu alîi V-lea după Christă, primulii amorfi ală luî Adam cu Eva şi pune pre sore, lună şi stele să fie martore voiose ale pri- mului matrimoniu: aJEt letis gaudebant cum sidera flammis.» «Măridra se da şi ea în dragoste cu voiniculă căletoră şi atunci: . Luna steleloru semnă făcea Şi stelele viu strălucea.... l’rmeză din marea asemănare a cugetăreî şi a formei, că Alclâmus Avitus a fostă inspiratorului luî Alecsandri? Nu, ci că există unii ba- gagiă literară comună, o ereditate comună tuturoră popureloră, şi că de acea clironomie universală s’a folosită şi Alecsandri.» Maî diceamă aiurea : «Caracterele generale ale poesieî române de la 1800—1848 au fostă 1) generalulă şi ală 2) spiritulă imitatorii. «Generalulă este tendinţa de a se ocupă cu idei clironomite, adecă comune omenireî întregi, iar nu individualisate, timbrate cu tini brulu particularismului naţionalii. Venerea şi Bachus sunt nu numai aî Văcăresculuî şi aî luî Conachi, ci aî Europeî întregi. «Fabula este şi ea de felulă acesta. Ea urmăresce în genere ma- nifestări sufletesc! umanitare. «Nu eă me opună, ori aşî voi să împedeoă dosvoltarea unoî li- teraturi care să urmărescă generalulă, decât găsescă că de mari şi adese adânci ponore şi prăpăstiose orăţiî dă piciorulă scriitorului, care urmăresce, în limba naţiuneî sale, literatura de caract^ru pură generală, omenescă. «Spre a se vede cum nu ridică nescine măciuca luî Eroule, decât dacă are musculatură de Ercule, vadă-se cum o literatură care trăesce din generală, din omenescă, cade în mânile cele neabile ale unoră scriitori de ală doilea si alu treilea şiră. i ) «C. A. Rosetti a scrisă altă dată unu cântecă sub tillulu: «Dorinţe». De sigură că neuitatulă omă de stată, atrasă în curontulă literară AnuMe A. X2V,— Memoriile Sccţ. Literare. 2 4 www.digibuc.ro ■VULCANfj--DISCDRSO DESPRE ClCElNdEAL H70 alu timpului, a imitată în Dorinţe pe Les Souhctits de Riboutte (mu- sica de Pergolese). Dorinţe ) Do ce nu sunt dumbrava, ce sera pe recore De braţe c’unu prietenii ţi-e dragii a visită! De ce nu sunt o roşă, de ce nu sunt o flore, C’atunci gândescu, o dragă, că tu nu m’aî uita ! De ce nu sunt zefirulii, ce sînu-ţi recoresce, De ce nu sunt parfumulu ce pui pe haina ta : De ce nu sunt eii valsulii, ce şopta îţi lesnesce, C’atuncî aşî crede lesne că tu nu m’aî uită ! De ce nu sunt eii lucrulii ce sufletu-ţî iubesce ! De ce nu sunt podoba ce pui pe fruntea ta ! De ce nu sunt eii slava ce inima-ţî doresce ! C’atuncî aşî fi prea sigurii cu tu nu m’aî uita ! Dar vaî! nu sunt nimica! sunt simplu o fiinţă, Ce-a te iubi din sufletii, amorulii m’a ’nveţatii. Eu nu am alte darurî decât a mea credinţă, >^i de aceea, crudo, me ternii că m’aî uitată. Les Souhaits. Que ne suis-je la fougere Ou, sur le soir d’un beau jour, Se rcpose ma bergere Sous la garde de l’amour ! Que ne suis-je le zephire Qui rafraichit ses appas, L’air que sa bouche respire, La lîeur qui naît sous ses pas! Que ne suis-je l’onde pure Qui la recoit dans son sein ! Que ne suis-je la parure Qui la couvre apres le bain! www.digibuc.ro faESPDNSDLO D-LDl V. Â. DRECHll ăVi Que ne suis-je cette glace, Ou son portrait repete, O fire â vos yeux une grâce Qui sourit â la beaute! Que ne puis-je par un songe Tenir son cceur enchante ! Que ne puis-je du mensonge Passer a la verite ! Les dieux qui m’ont donnr letre M’ont fait trop ambitieux, Car enfin je voudrais etro Tout ce qui plaît â ses yeux. «Din comparaţiunea acesta a originalului şi a imitaţiuneî, ne gră- bimu a declara că acesta de pe urmă nu remâne fără de însemnate avantage asupra chiar originalului. Nenorocirea pentru litere nu este căci C. A. Rosetti a imitată pe Riboutte, ci căci s’au găsită altî poeţi ce aă vrută să imite pre C. A. Rosetti, aşa în câtă din penă în penă, ideea mergendă, a ajunsă a nu ave nici caracte- rul ă poetică primitivă şi nici acelă originală de care din capulă locului era lipsită. Lesne se va înţelege aceea ce vremă se susţi- nemă, din următorele strofe din o romanţă «Asă vrea să fiă» de d-lă I. F.: Aşi wea să fiă. Aşî vrea să fiă ckmru-ţi cu corda aurită; Când degetele tale pe dînsa aru juca, Atunci inima-mî tristă, ce suferă sdrobită, Ară scote-o melodie care te-aru încânta. Aşî vrea să fiu telidil ce trece lângă casă, Telegrafulă electrică ferestra traversându, Căcî atuncoa, iubito, siijlnrra-mî dum-ostl, La tine ară străbate pe aripe de ventă. www.digibuc.ro 372 VÎJLCAnO — DtSCURSO DESPRE ClCHlNDEÂt Aşi vrea să fiu canarulu ce cântă ’n colivie, Prin cântec! variate plăcută a me făcea. Aş! vrea să fiu panglica ce leg! pe subt bărbie, C’atunc! printre cosiţe mereu m’aşî strecură. Aş! vrea să fiu ghirlanda de fior! de iasomie, Pe fruntea ta de angelă cu dragă m’aşî aşeză, Aş! vrea să fiii pantofu-ţî de stofă vişinie, C’atunc! picioru-ţ! fragedă mereu l’aşî contemplă. Aş! vrea să fiu grădină, ele., etc., etc. «Pdte-se scoborî maî jos poesia ! Ar vrea tînerulu poeţi! să fie papa culă, pantofului, panglica, tclegrafalu... Ar fi putută merge şi nia! departe în asemine dorinţî; să-î mulţămimu că n’au voitu să fie şi......altu ceva. «Dacă pe de o parte ideile poetice ale Iu! Riboutte au degenerată, graţie spiritului imitatorii, Puboutte, ca şi în Francia Victor Ilugo, aii găsită în Moldova pre Alecsandri, care a ţesuţii pe o urzelă vechiă, strofe cu mulţii maî poetice. Victor Ilugo în balada a 9-a «Ecoute-moi Madeleine» dice : Si j’etais, o Madeleine, etc. Si j’etais l’oiseau qui passe, Et que poursuit dans l’espace Un doux appel de la voix ! etc. etc. «Alecsandri cântă : De-aş! fi, iubito, paserea mică, Ce printre frunze saltă uşoră, Pe-a tale braţe stândă fără frică, N aş! vrea în lume ca- să maî sboră!» * * * Totu aşa cil Cicliindeah El ii a imitaţii fabule deja scrise de altul ii, fie si de Obradovicî; dar ce? Obradovicî nu le-a luată însusî dela vechii fabuliştî? www.digibuc.ro RESPUNSULC D-MJÎ V. A. URECH1Ă 373 Inspirat,iunile luî Cichindeal, după noi, sunt pe de o parte Esopă, şi pe de altă parte marea luî iubire de adevdră, de frumoşii, de bine, cu deosebire de românismă. Cum-că părintele Cichindeal, scriindu-şT fabulele sale, avea sub ochî pre ale luî Esopă, nu rămâne nici o îndoială încă de la prima sa fabulă. In adeverii, prima fabulă a luî Esopu e, după ediţiunile cele maî vechi, ’ A stoc *ott âXdmrjq (Aquila et Vulpes), cu care începe şi Cichindeal ediţiunea sa din 1814 (1). Dară ceea ce se demonstră cu acestă primă fabulă se deraonstră şi de tote cele-lalte. Aşa fabulele 4, 5, 6, 10, 18, 24, 25, 27, 28, 30, 31, 33, 37, 41, 50, 51, 53, 55, 59, 64, 65 etc., corespundă fabuleloră luî Esopă, după ediţiunea aci adnotată, 72, 3, 110, 227, 106, 7, 11, 29, 93, etc. Cichindeal a luată de la Esopă numai titlurile, subiectele fabu- leloră sale. Nimică maî propriă de a arătă modulă cum acesta a urmată luî Esop, decât de a pune faţă în faţă una din fabulele loră asupra aceleiaşi materii. Asemenea comparaţiune ne va pute lumină asupra metodei, asupra procedurei fabulistului nostru. Să luămă bună-oră pre a 19-a (corespundătore la a 234-a în Esopă.) 234 Lupus et Capella Lupus Capram in prairupto pas- centem antro intuitus, cum ea po- tiri non posset, ut desoenderet mo- nebat, ne inopina delaberetur, aiens sibi pratum melius esse, et gram ine maxime floridum. Cui illa respondit: mo non ad pastum vocas, sed tu ipse oibo indiges. 19 Lupulu şi Capra Lupulă a veţlută pe unu munte înaltă şi petrosă pe o capră păs- condu-se, pe care nu se nădăjduia că o va pute prinde, deci a gân- dită să o momescă la sine, cţicen- du-î: o soruică, sorioră! vino-mi-ţî la moşu, că aci nu e prea bine la tine, că e primejdiosu loculu, şi surpăciosu, de unde poţi lesne ca- de şi a-ţî scurtă viaţa; încă că- tre aceea, precum mi se vede, nicî păşune nu aî destulă, ci pogoră-to aici în vale, că maî bine îţî va fi. (1) Fabukc variorum auctormn, nenipe Aesopi fabulae Graeco latinac CCXCVII ctc. llaec omnia ex bibliotheoa Palatina, opera et studio Isaaci Nicolai Neveleti. Francoforti M.DC.LX. www.digibuc.ro 374 VULCANO----DISCURS& DESPRE CICHINDEAL — Este! tocmai aşa va fi! cum clici tu, crepe-mi-ţî inima în tine, slu- tule şi netrebnicule, respunde ca- pra: eu nu sciţi de când sunt pro lume, că să fie fostă lupii fraţi cu caprele, şi acum nu pricepu de când s’au făcută lupii aşa de buni şi aşa milostivi. Du-te, du-te slutule! că aicea nu ţi se ascultă minciunile, şi te uită într'o apă unde-va, apoi vel vede, ore-ţl stă frumos să te prefaci că eşti bună, urgia fiareloră şi motântaniă! Din fabula maî sus reprodusă, se pote lesne vede că, dacă Ci- chindeal a ceruţii luî Esopu subiectele fabuleloră sale, elă a reuşită a le îmbrăcă în vesminte iubite, naţionale, celă puţină a le maî desbărâ de marea severitate şi prea sacăla precisiune, în care ari ciulă pămîntă ală Sudului le inspirase apologistuluî frigiană. In „Lupulu şi Capra“ este, nime nu p6te negă, Lupus et Capella luî Esopă. Dar mulţămită simţuluî naţională, originală ală luî Cichindeal, fabula sa nu maî este, nu se maî pote cjice o imitaţiune. Imitaţiune este ăecopiare, şi Cichindeal nu decopieză, ci creeză şi corige şi per- fecţion&tă. Dacă asemenea procedeu de a scrie se pote califică de imitare, atuncî ceî maî marî scriitori aî lumeî, atuncî Virgiliă, Dante, Milton, Voltaire, Racine, Moliere, aă imitată numai, sunt numaî nisce palide icone ale geniiloră precedente. Dar acesta nu este ! Dacă Rafael nemuritorulă, Murillo şi Van Dyck aă făcută fie-care câte una saă maî multe sacre familiî, nu urmeză că eî s’aă imitată. Geniulă loră nu stă decât în deosebita expresiune ce fie-care a dată ace- leaşi cugetări, aceluiaşi fondă. Geniulă artistică nu totă-dcauna crează materialulă operei sale, ci numaî ordinarea şi expresiunea ce i-o dă. Sant-Petru dela Roma nu e creată din alte materialo decât acele de cari şi alţi architecţî se serviaă: geniulă artistică însă făcu din materii comune pe St. Petru, adecă o operă, o creaţiune su- perioră a minţeî omenesci. www.digibuc.ro ltfiSPUNSULfif D-LUl V. A. URECIilI 375 Doveclî că Cichindeal imitând pe Esopu a sciută remâne originalii, avemu la fie-ce frasă din fabulele sale. Cum exprimă elă în „Lupulu şi Capra“ pe: «cum ea potiri non posset, ut descenderet rnonebat, ne inopina delaberetur»....? — «Pe care nu se nădăjduia că o va pute prinde, deci a gân- dită să o momescă la sine, clicendu : o soruică, sorioră, vino-mi-ţî la moşii, că aci nu-î prea bine de tine, că-î primejdiosă loculu şi surpăciosu, de unde poţi lesne căde şi a-ţî scurtă viaţa. încă cătro aceea, precum mi se vede, nu aî nici păşune destulă,» etc. Unde Esopu nareză, şi prin urmare lasă să subsisle pe lângă per- sonele micei drame a fabulei şi pe autoru, Cichindeal lasă să vor- bescă înseşi personele. Ce aeră de blândeţe, de bună-voinţă nu iea „Lupulă“ lui Cichindeal sfătuindu pe capră, căreia, ca să-lu crăiţă mai amicii, inaî voitoru de bine, i se şi dă de rudă. «Vino la moşii, dragă sorioră, că-î pecatu de tine să-ţî scurtezi dragile de rţile, cădendu de pe prăpastiă,» elice cu bonomiă lupulu, suriiţendă în sine la gândulu că ast-felu o va pute momi. Lupulu luî Esopu nu re- presintă aşa de bine pe înşelătorii cu vocea dulce, ca lupulu luî Cichindeal. Dară nici capra luî Esopu nu e aşa de naturală ca acea a luî Cichindeal. «Me non ad pastum vocas, sed tu ipse cibo indiges», dice capra celui întâiu. — «Tocmai aşâ va fi, cum clici tu, crepe-mi-ţî inima în tino, slu- tule şi netrebnicule!.... Eu nu sciu, de când sunt pe lume, ca să fie fostu lupiî fraţi cu caprele şi acum nu me pricepu de când s au făcută lupiî aşa de bunî şi aşa de milostivi ! Du-te ! du-te ! slutule ! că aicî nu ţi se ascultă minciunile, şi te uită într’o apă unde-va, apoî veî vede, ore îţi stă frumosă să te prefacî că eşti bună, urgia fiareloră şi motântaniă?» Dacă capra fabulistului română nu este aşa de gravă şi scumpă la răspunsă ca aceea a fabulistului grevă, ea dice însă nisce vorbe aşa de cuminţi, cu judecată şi totă odată atâtă de naturale, în câtă nu i se pote impută nicî unu momentă loquacitatea. Ce ? Să nu-î dică şi ea odată lupuluî, ceea ce-î stă pe inimă, ea care, dela înălţi- www.digibuc.ro 37 fi VULCAN & DISCURSO DESPRE CICH1NDEAL mea prăpastiei, este astă dată sigură că lupulu nu-şî va pute răsbunâ? Pute ca să nu fie generosă purtarea caprei, să nu fie cavalerescă, dară e omene’scă, de mă potu esprimâ cu aşa cuvîntă pentru a arătă simţirea unei capre ; e în fine naturală !.... Şi o dice acesta pentru că înţelepta capră e plină de esperienţă; ea scie de când e pe lume (admirabilă naivitate !) că lupii n’au foştii nici odată fraţi cu caprele.... Ce me mai chemi surioră, surioră! slutule, că lş, mine (care bine te cunoscu) nu ţi se trecu minciu- nile.... De geba vrei să-ţi dai aeră de lupii de trebă, uită-te în vre-o apă şi vei vede «că eşti totu cine eşti, adică unu lupu, urgia fia- reloru şi motântanie. Dar unde Cichindeal este cu totulu sui generis, e în moralită- ţile fabuleloru sale. Dacă prin forma acestorii moralităţi sau adfa- bulaţiuni, elu s’a deosebiţii de Esopii, deosebirea vine cu mulţii mai simţibilă prin fondulii lorii şi dovedesce în unu modîi nerefu- tabilu ceea ce s'a mai disă, că Cichindeal nu se servesce de fabulă spre a satisface o vocaţiune naturală de scriitorii, ci ca de nisce simple preteste la convorbiri pline de patriotismu, la adevărate apeluri la înfrăţire, la pace între Români, la civilitare şi progresii naţională. ' > Cine caută în adfabulaţiunile lui Cichideal, adevărata, regulata temă a fabulei, nu cunosce pe Cichindeal, nu scie preţui pe ne- muritorulu CaiicheUt alu şcoleî preparandiale din Aradu. Altele sunt isvorele adfabulaţiuniloru. lui Cichindeal decât la fabulele Esopiane. Aceste isvore sunt, cum deja le indicarămu : a) Patria şi românismulu, b) Politica română în faţă cu naţiunile rivale şi neamice, e) Dorinţa de a da lecţiuni sociale Roinâniloru, în line d) Lupta contra superstiţiuniloru, a prejudeţeloru şi a unorii vicii la cari s ar fi putendu crede Românulu mai adese dedată. Sub asemenea nobile şi mari sentimente şi aspiraţiuni scria aîn- veţăturile'» fabuleloru sale părintele catichetu Cichindeal. Acelaşi lucru, Doinniloru Colegi, v’a spusă adineaore d-lă Vulcană, www.digibuc.ro RfiSFONSULfi D-LUl V. A. URECH1Ă 377 negreşită cu maî multă competinţă decât eu, tînerulă dela 1865. D-sa ne-a clisă că: «Nici fabulele publicate de Obradovicî nu sunt composiţiile luî originale, căci şi dînsulă le-a prelucraţii după Esopă şi alţi autori. Şi să ne însemnămă bine: Cichindeal nibî n’a tradusă pe Obrado- vicî din vorbă în vorbă, ci a întrebuinţată numai ceea ce i-a părută potrivită pentru cetitorii seî, modificândă moralulă din fabule şi înlocuindu-lă cu învăţături de ale sale, relative la situaţiunea Ro- mâniloră. . . . «Insă originalitatea în traducerea fabuleloră- pentru noî e o Ges- tiune secundară, căci nu fabulele Înseşi au produsă succesulă mare, nu ele aă făcută numele luî Cichindeal cunoscută şi nemuritoră, ci morala fabuleloră, ală căroră autoră necontestabilă este elă. «Dînsulă a primită din Esopă-Obradovicî numaî subiectulă fa- buleloră, întrebuinţându-lă dreptă temelie pe care a clădită nepe- ritorele şi cuvîrşitorele sale învăţături întocmite stăreî Româniloră.» Dar, Domniloră Colegî, nu este chiamarea mea de a reluă sub condeiă obiectulă atâtă de bine şi de completă respicată şi desluşită de d-lă Iosifă Vulcană. Ce voiţî? E vina d-tale, Colege, dacă m’am oprită în cale. .. Porniamă să esă întru întîmpinarea d-tale, şi d-ta, modestă ca adevăratele talente, ne scoţî înaintea d-tale o iconă, pe care nemulă românescă n’o pote întîlni fără de a îngenuchiâ şi a o adoră, căcî Cichindeal i-a disu acestui nemă : «Ce dulceţă şi fericire ar fi a vede aşa mare numără de Români (din Banată, ţera IJngurescă, Ardelă, Tera-Românescă, Moldova, Bucovina, Basarabia) ce se iubesciX ca fraţii fi se omeneştii /» Iconă în mică a mareluî visă ală luî Cichindeal, Academia Română a adunată aci representanţî din tote ţările române.... şi eată-î, eî se iubescu — cum voia elă, ca fraţî, şi se omeneştii, adică se onoră. Şi noî iubimu şi onorămu pre fratele nostru din Banată, nu numaî căcî este Română şi că, asemenea preotului la (Jiua Nascereî şi a www.digibuc.ro 378 VDLCANfl —■ DISCURSC DESPRE CICHINDEAL Inviereî, vine între noi ţinendă pe peptu-î icona ta, o mare Cichendeal, apostolii ală naţiuneî, ci şi pentru că Vulcanii este cu adeveratu preotu alu cultureî naţionale. * * * Născuţii la 1841 în Ilolod, aprope de Beiuşă, în Ungaria, Onor. nostru recipiendară a fostu crescută la bună şcolă, pe de o parte pentru că l’a îngrijită tatălă seă Nicolae Vulcană, mai apoi parochă protopopă, nepotă ală Episcopului Iosifă Vulcană, care acela a fostă crescută în casa Episcopiei, în Oradea-Mare, şi pe de alta, xăcî a urmată cu frumosă succesă gimnasiulă de 8 clase din Oradea-Mare şi în urmă dreptulă la Universitatea din Pesta. D-lă Iosifă Vulcană este advocată *ilă Curţeî de Apelă din Capitala Ungariei, dar desinte- resată, a preferită să pledeze altă causă maî mare şi mai nobilă decât procese private: causa naţională a Româniloră! De timpuriă, Domnule Vulcană, abia fiind de 18 anî, te-aî dedicată cu pasiune—fără de pasiune nimică nu se face cu isbândă!—lastudiile literare, şi la lupta pentru Românismă. «Telegrafulă română» din Si- biiă, apoi «Eoia pentru minte, animă şi literatură» din Braşovă, maî apoi «Concordia» din-Buda-Pesta, aă fostă arenele în cari maî întâi aî luptată şi învinsă, Domnule Vulcană. Eraî la bună şcolă, căci la ambele foî periodice eraî la şcola multă iubitului şi pe atâtă venerată colegă ală nostru d-lă G. Bariţiă şi ală multă meritosuluî profesoră şi colegă d-lă A. Romană. Urmârite-voiă, Domnule Vulcană, în rodnica d-tale muncă, în ogo- rele literatureî naţionale peste munţi? In «Aurora Română» la 1862, aî atrasă atenţiunea nostră a betrâniloră, prin o colaborare de prima ordine. In «Umoristulă» împreună cu d-lă Gheorghe Ardeleanu, la 1863 şi apoi în «Gura Satului», cu care aî înlocuită pre «Umoristulă», până la 1870, aî biciuită- voinicesce omeni şi fapte şi aî începută o minunată luptă, greă de susţinută pe atunci peste munţi, pentru îndreptarea limbeî române vorbite. Şi în acelaşi timpă în care «riŞendii castigal moravurile», la 1865 www.digibuc.ro RfiSPUNSDLfl D-LUl V, A. URECHIÂ 379 fundaşi revista «Familiei». Este neîndoiosu unu mare merită pentru d-ta de a fi putută ţine cu propriile d-tale mijloce, în fiinţă, peste unu pătrară de secolă, o foie beletristică, în mijloculă indeferen- tismuluî totă maî ucidetoră pentru cultura naţională, care a co- pleşită şi mereu se întinde greu asupra societăţeî nostre. Dar acestă meritu este în mare sporire, când ne amintimă că «Fa- milia» d-tale a devenită sub direcţiunea d-tale, nu maî multă o foiă de peste munţi, ci că în ea aă scrisă toţi bărbaţii ceî maî emi- nenţî aî Româniloră, Alecsandri, Bariţiă, Cipariu, Ilasdeă, Papiu Ilariană, Tocilescu aă fostă alăturea cu d-ta în «Familia», înainte cu multă de ce să te cheme eî aci, alăturea cu dînşiî, ca membru corespondentă. Să nu uită a spune şi aceea, că debutulă seă în arta în care s’a innemurită, Eminescu l’a făcută totă în «Familia»....... Cu acestăfoiă d-lă Vulcană, Domniloră Colegî, legâstrînsă şi nedes- părţită, lângă bărbaţiî din Principate şi Regată, pre toţî cărturarii de peste munţî..., cum a făcută şl prin «Panteonulă română.» In altă foie, ce o redacta dela 1875—1882 cu titlulă «Şedetorea», a des- chisă o binefăcetore şcolă pentru poporulă necărturaru. In totă frumosa d-tale carieră de scriitoră, dela 1859—-1891, d-ta, scumpe Colege, aî făcută în Ardeală, ceea ce generaţiunea dela 1840 încoce, în penurie de specialişti, până maî deunăclî, silită fu să facă în Principate. Domnia-ta aî îmbrăţişată cu egală ardore şi forte adesea cu succesă, aprope tole genurile literare, în proză şi în versurî. Aî scrisă romane ca «Sclavulă amoruluî» (3 tomuri), ca «Rănile Naţiuneî» (3 tomuri), «Fata Popeî» (2 tomuri), căutândă prin ele să însinuezî în sufletulă Viaţiuneî cugetarea română, sim- ţemintele regeneratorii şi să combaţî curentulă destructoră ală ne- încredere! în viitoră, ală pesimismului. In «Snovele» d-tale, în . volumele d-tale de versurî şi maî alesă în volumele d-tale cu titlulă «Dela sate», te-aî impusă atenţiune! contimporaniloră d-tale cărturari şi maî mtirî prin vîrstă. Cercat’aî să mănuescî şi pena grea a dramaturgului. De sigură, ca toţî ceî dintre noî cari amă scrisă ceva pentru scenă, şi Dom- nia-ta n’aî pretenţiunea să fîî scrisăcap-de-opereîn «Mireasă pentru Mi- www.digibuc.ro 380 VDLCANO---- DISCURSO DESPRE C1CHINDEAL reasă» (3 acte), în «Ruga dela Chiseteă» (farsă populară în 1 actă); dar iată că în anulă din urmă, Comitetulă teatrului naţionalii din BucurescT a premiată ultima d-tale lucrare «Ştefană Vodă colă tenără» tragedie în 5 acte, în versuri. Nu va fi acestă lucrare celă mai mare titlu ală d-tale la recunoscinţa teatrului română, căci după iniţiativa d-tale s’a organisată, acum câţi-va ani, peste munţi, o asociaţiune, care adună, ană după ană, fondulă necesară pentru înfiinţarea unui teatru naţională în Ardelă. Unei puternice şi ne- întrecute şcole vei fi devenită Domnia-ta fondatorulă, când socie- tatea pre care o prezidezi acum va fi dată Româniloră de peste munţi doritulă teatru... > Apreţuite sunt, Domnule Vulcană, de naţiune tote aceste lucrări ale d-tale; frumosă serviciă ai adusă litereloră nostre, traducendă în limba maghiară unele din frumuşele nostre balade şi doine popu- lare şi făcendă să le publice sub titlulă «Bomdn nepdaloh» însăşi societatea maghiară Kisfaluâyana din Buda-Pesta (1870); dar mai presus de tote meritele acestea, permite-mi a o spune, acela care ţi-a deschisă porţile Academiei Române, întâi ca corespondentă, apoi ca membru activă, a fostă escelenta şcolă de care te ţii în mânuirea limbei române. Nu se pote, nici nu trebue să negăm u, că pentru motive în fondă forte generose şi eminentă" naţionale, cărturarii de peste munţi, în marea majoritate, aă fostă ajunsă a crea, între 1840—1860, o limbă a cărţei, care pe totă diua se depărta de limba vorbită de poporă. Acei cărturari uitaseră frumosa învăţătură a Mitropo- litului Belgradului Simeonă Ştefană, că: «cuvintele trebue să fie ca “banii, că banii aceia sunt buni, cari ămblă în tote ţările; căci şi cuvintele acelea sunt bune, câte le înţelege toţi. Noi dreptă aceea ne-amă silită de în câtă amă putută să isvodimă aşâ, cum să în- ţelegă toţi. Iară, de nu voră înţelege toţi, nu-î de vina nostră, ci e de vina celuia ce aă resfirată Românii printr'alte ţări de şi-aă meste- cată cuvintele cu alte limbi, de nu grăescă toţi întru ună chipă(l)». (1) Noulfl Testamentu. Bclgradu 1648. www.digibuc.ro RESPDNStJLft D-Lljî V. A. URECHI A 381 Uitaseră de asemenea frumosului exemplu alii luî Cichindeal, care declară că «a rămasă la cuvintele acele tuturorii cunoscute, pentru ca să potă deseverşitu! înţelege aceia cari nu sunt desevărşitfi procopsiţi.» Şi uitândii marile învăţături, se seri ea adese-orî în Ardeal fi aşa: Juventute Romanesca alele-ntindi tu Victrice, Spre-alma mater dela Tibru, al agendelor motrice, Al agendelor humane, que nil pot indegeta Dintr’aquest convict de pauperi, unde semper voiîi custa. E unfi june poeţii, care, într’unfi internaţii şcolarii de şcolari săraci, elice că acolo pururea va rămâne, de nu va pute înşira în versurile sale faptele omenescî, provenite din impulsiunea Romei dela Tibru, spre care Romă junimea română învingătore îşi întinde aripele... Deslegat’am enigma? Nu sunt sigurii... Dar nu unfi exemplu de asemenea limbă, ci multe potfi aduce de peste munţi, mal aleşii după 1848. Pericolulfi imenşii ce decurgea din desbinarea, în Ardelfi, a limbeî române, în limbă de carte şi limba poporului, este cunos- cuţii fie-cuî. Acestfi pericol fi ameninţă unfi momentfi şi în Principate. Ne salyâ de pericolfi salutara reacţiune începută la 1855 în Iaşi de Kogălniceanu, Alecsandri, N. Rusu, Ralet etc. continuată apoi cu o energie şi o competinţă rară în Bucurescî de d-niî Odobescu, Ion Ghica etc., şi în presă representată acesta reacţiune prin «Convorbi- rile literare» din Iaşi. Mişcarea acesta avii repercutare peste munţi. Domnia-ta, Domnule Vulcanii, din generaţiunea care succedă imediată generaţiuneî ilustrilorfi Mureşeni şi Barnuţî, Domnia-ta aî luaţii în Ardelfi drapelului salvatorii unităţii limbeî române. „Familia11 a ur- mărită cu energie şi înţelepciune toţi paşii limbeî literare din Principate şi a căutată să înlăture din cartea ardelenă-bănăţenă totfi ce putea deosebi limba de acolo de cea din România liberă. Nu, nu se pbte face, în starea de faţă politică a naţiune! ro- www.digibuc.ro VOLCAN0 -T- DISCtJES& DESPRE ClCttltiDfiAt m ţnâne, unii serviciu maî mare, maî rodnicii, decât celii ce i se aduce conlucrândii la menţinerea şi desăvîrşiroa totii maî mulţii a unităţeî de limbă...i Academia Română, maî presus de tote cele-lalte necontestate merite ale Pomnieî-tale, Onorate Colegii, apreciândă acestă mare serviciu ce aî adusă şi aducî naţiuneî române, te-a îmbiată să te bucurî de maximele onoruri ce le pote acorda luptătoriloră pen- tru limba şi cultura naţională. Frumosa limbă a cuvîn ţârei* Domnieî-tale a j>robati| pdatâ mal multă, că bine a făcută Academia. Domnia-ta Şicî de Cichendeal că avândă o limbă- neaoşă, curăţită bine de slavisme părăsite şi ferită totă atâtă de bine de latinisme inutile, acea limbă a nemu- ritorului parochă dela Becîchereculă-mică era plină de farmecă, care ne încântă şi acum. Laudele Domnieî-tale despre limba luî Cichin- deal le aplicâmă noî limbeî Domnieî-tale, sub farmeculă cuvîntăreî de adineaore. Şi eă potă termină ca Domnia-ta : Noi atârnă emoţionaţi şi cu la- crimi în ochi, ascultându-ţî duiosa povestire despre marele nostru apostolă fiaţionalu.j/; dar nu vomă. $ice ca şi Domnia-ta: Cortina acum să cadă /, ci vomă strigă : sus cortina !' Căcî de adî înainte pre mulţi anî şi totă cu maî multă sporă, naţiunea vrea să-i daî priveliştea activităţeî tale, muncindă fără pregetă, di şi nopte, pen- tru ea, pentru românismă. www.digibuc.ro E It It A T A Pagina rânduit! In loctt de M lndroptâx& 269 4 dea-lu de a-la 272 nola (1) Febelu Jebeltt 274 15 a dobândi loculQ de directorii a dobândi dirertora 284 2 deşî deşi » 23 mirosu mierosu 285 25 ramură lamură 289 37 preparandu-şî preparând uşi 313 21 shoalelor • şcoălelor 322 15 cela ce ceea ce www.digibuc.ro www.digibuc.ro £ / A>r&hhi .a , W * ţes * f,S «*,*• ^ £._, *“**- **-• r^L fâu&&~jt&gic?b *^6 % 't '*^' ■ mr — —~ -m~- w * w m *l tsur#^^ €££#-2^ /P?'?0 &. & S? C&U2SX&-,fV Scrisorect lui Cichindeal câtrâ Episcopalii Vulcaiiu — Pagina 354. — www.digibuc.ro ( \ www.digibuc.ro