ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA m. TOM. xvi-xvn 1946 — 1948 MONITORUL OFICIAL Şl IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. BUCUREŞTI, 1948 www.digibuc.ro ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III.' TOM. XVI—XVII 1946 — 1948 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. BUCUREŞTI, 1948 www.digibuc.ro CUPRINSUL TOMUL XVI P«g. JALEA (I.), Priviri generale asupra creaţiei de artă în sculptură. i PETRO VICI (I.), Un prieten al României: filosoful Leon Brunschvicg .... 19 — In jurul unui aforism al lui Titu Maiorescu .................. 43 RĂDULESCU-MOTRU (C.), Materialismul şi personalismul în filosofie 59 TOMUL XVII -OPRESCU (G.), I. Georgescu ...................................... 1 www.digibuc.ro I. GEORGESCU DE G. OPRESCU MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făcută în şedinţa publică dila g Ianuarie 104S Studiile asupra picturii româneşti şi chiar cele asupra graficei au cunoscut în ultima vreme o înflorire îmbucurătoare şi cu totul neaşteptată. Singură sculptura a fost ceva mai neglijată. Consider această situaţie, acest tratament vitreg al unor manifestări artistice meritorii, ca profund îegretaKil. De aceea m’am hotărît să împlinesc această lacună şi să adaug volumelor mele despre pictura şi grafica românească în secolul al XlX-lea, un al patrulea, tratând despre sculptură la noi, în ultima sxită de ani. Voiu alege din acest studiu câteva capitole de interes mai general, pe care le voiu comunica succesiv Academiei. încep cu cel despre Ion Georgescu, figura cea mai reliefată din cea de a doua jumătate a veacului trecut. Când examinăm mai de aproape vieaţa şi activitatea lui I. Georgescu, comparativ cu cea a contemporanilor, suntem izbiţi de'un paralelism, care nu este cu totul întâmplător, între el şi Andree seu. Amândoi ies dintr’un mediu social aproape identic: mica burghezie orăşenească, poate de o nuanţă periferică. Amândoi ajung, nu dintr’odată, ci oarecum prin tangentă, la profesia căreia i se vor consacra mai apoi definitiv şi cu toate puterile lor de oameni plăpânzi, • r A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XVII. www.digibuc.ro 2 G. OPRESCU 2 sortiţi să moară rep;de şi în plină producţie, deci înainte de a-şi fi dat toată măsura talentului. In adevăr, Geor-g e s c u, sculptoral, în dorinţa, la început, de a deveni un meseriaş mai subţire, intră în şcoala de arte si meserii; iar A n d r e e s c u, intenţionând să obţină o catedră de desen şi caligrafie într’o şcoală secundară, şi nu să ajungă pictor, la cea de Arte frumoase. Repede ei îşi dau seama de adevărata lor vocaţie, şi în vederea ei sş pregătesc. Amândoi îşi fac apoi despre rolul pe care-1 vor juca, despre obligaţiile lor, decurgând din însuşirile rare cu care-i dotase natura, o idee foarte înaltă. Deşi modeşti, ‘şi unul şi celălalt, sunt deplin conştienţi de greutatea « de a fi cineva » într’un domeniu atât de dificil şi de serios, cum era cel pe care-1 stăpânesc. Amândoi fac studii complete, efective, aşa cum nu mai făcuse nimeni la noi înainte de ei, cu excepţia lui Aman, şi ajung la un fel personal de a-şi realiza concepţiile, la o consacrare măgulitoare, chiar şi în expoziţiile franceze la care participă, şi aceasta, încă de la primele lucrări primite în Salonul parizian. Apoi — trăsătură cu adevărat surprinzătoare — când G^orgescu pictează, tablourile lui s’ar putea confunda aproape cu peizajele lui A n d r e e s c a, deşi, după cum ştim, acesta, timid şi solitar, n’a putuţ avea cu sculptorul un contact mai prelungit — admiţând că l-ar fi cunoscut — care să explice şi să justifice o influenţă. In acele peizaje, care nu sunt rare în opera lui Georgescu — unul, excelent, exista în colecţia regretatului Dendrino — se remarcă acelaşi sentiment cald şi adânc, aproape religios, în faţa naturii, aceeaşi manieră largă şi sigură de a purta pensula, încărcată de o materie colorantă abundentă şi grasă, lăsând urme vizibile pe suportul tabloului, poate însă întrio gamă ceva mai clară la Georgescu. In sfârşit, pe amândoi îi răpeşte în plină înflorire o moarte timpurie, în condiţii tragice, când fiecare ar mai fi avut atâtea de spus, pentru gloria sa şi a neamului din care făcea parte. Mici la statură, delicaţi, plăcuţi însă, şi unul şi celălalt, după cum se vede din portretele lor şi rezultă din afirmaţiile contemporanilor care i-au frecventat, chiar trăsăturile feţei şi aparenţa lor fizică , prezintă oarecare similitudine. www.digibuc.ro 3 I. GEORGESCU 3 Iată deci un motiv mai -mult să ne întoarcem privirile cu interes şi recunoştinţă către epoca Ce i-a văzut manifestân-du-se, deşi amândoi, — iarăşi o curioasă coincidenţă — sunt uitaţi repede după moarte. Vremea noastră, dintr’un sentiment de dreptate şi pentru a repara uitarea nemeritată în care fusese ţinut A n d r e-e s c u, şi-a întors privirile cu o dragoste admirativă asupra lui. S’au publicat monografii în care omul şi opera au fost cu amănuntul studiaţi, s’au făcut expoziţii, s’au scos în evidenţă pânzele rare de pe unde erau ascunse şi chiar — o formă de omagiu care nu este cu totul de neglijat — s’au plătit preţuri din ce în ce mai mari, pentru toate lucrările iscălite de acest maestru şi intrate in comerţ. Georgescu ji’a cunoscut acest reviriment de reputaţie. Cel mai complet sculptor al nostru din secolul al XlX-lea a continuat să nu preocupe decât numai din când în când pe acei dintre amatorii noştri, înamoraţi mai ales de pictură, care mai găseau un moment şi pentru a-şi reaminti de sculptorii dela finele secolului. Nicio monografie sistematic făcută,- niciun articol mai substanţial. Cartea lui N. P e t r a s c u, consacrată artistului x) este o grupare plăcută de material anecdotic, în care baza informaţiei e constituită din amintirile autorului şi ale altor prieteni şi cunoscuţi ai lui G e o r g e s c u. Tot pe amintiri, unele interesante pentru a pătrunde psihologi? artistului, este clădit si articolul scris de unul din foştii elevi ai acestuia, Di mo Pavelescu* 2). Eu însumi am vorbit de Georgescu în două rânduri: în Pictura Românească în secolul al XlX-lea şi în volumul al doilea din Grafica Românească în secolul al XlX-lea, întru cât activitatea lui ca pictor şi acuarelist intra îh materia ce tratam în cele două studii Georgescu a avut o familie, a lăsat urmaşi, dar, din nefericire, hârtiile dela dânsul n’au fost păstrate, iar familia este azi aproape stinsă. Nu ne rămâne decât să ne mărginim expunerea la scurtele ştiri sigure ce nu s’au pierdut şi la analiza operelor sale. Ce ne spun aceste ştiri ? Că el s’a născut în Bucureşti, dintr’o familie modestă. Tatăl său avea J) n. Petraşcu: Ion Georgescu, ed. Bucovina, Buc. 1931. 2) In revista Pictură şi Sculptura, Iunie 1935. www.digibuc.ro 4 G. OPRESCU 4 o mică prăvălie pe şoseaua Filantropiei. Mama sa, femeie simplă, se remarca prin bunătatea şi energia ei, calităţi pe care le-a transmis copilului, care însă nu era un fiu unic. Anul naşterii lui G e o r g e s c u nu este dat cu preciziunc de cei care, întâmplător, s’au ocupat de dânsul. După unii ar fi 1855, după alţii 1856, iar după familie, care îşi amintea că, la data morţii, 1898, ar fi avut 41 de ani, ar urma să fie 1857. In realitate însă nu e nevoie să facem socoteli complicate ca să-l deducem, şi nici să credem afirmaţiile, de sigur nu suficient controlate, ale vreunui biograf ocazional. Georgescu însuşi ni-1 spune şi n’avem de ce să ne îndoim de exactitatea lui, în notiţa ce însoţeşte numele său, din catalogul Salonului parizian, în care se găsea expus primul său «envoi». «Geor-gesco Jean, nea Bucarest en Janvier i856,^eleve de M. A 1 e x. (în realitate A u g u s t i n, zis Auguste-Alexandre) Dumont et Eugene Delaplan-c h e, rue B^rra 3.» Urmase clasele primare, după terminarea cărora părintele său se gândise la o profesie practică, care convenea resurselor modeste ale familiei. In acest scop îl înscrisese la Şcoala de arte şi meserii, care se găsea în apropiere, şi de unde ieşeau meseriaşi de o treaptă ceva mai înaltă decât simpli lucrători, fără studii. In contact cu materia plastică, oricare ar fi fost ea, adolescentul îşi dă seama că menirea sa nu este să lucreze obiecte triviale, . oricât de utile ar fi ele, ci să o fasoneze într’un alt chip, să-i dea o vieaţă mai durabilă şi o înfăţişare mai plăcută, deşi, evident, mai puţin folositoare din punctul de vedere practic, îşi descopere astfel o chemare, pentru care cursurile elementare, ce urma atunci, nu-1 puteau pregăti. I,e părăseşte şi, în 1872, adică la vârsta de şasesprezece ani, trece la Şcoala de Arte Frumoase, în clasa lui K a r 1 S t o r c k. Cursurile şcoalei durau cam cinci ani, iar profesorul, o ştim, era metodic şi exact, cu bune însuşiri didactice, bucuros să slujească arta şi să formeze tineri sculptori inteligenţi şi dornici de a se manifesta, cum părea să fie I. Georgescu. Sârguitor, mergând din progres în progres, acesta devine bursier în 1875, iar în anul următor capătă un premiu, alături de Ştefan Ionescu, care va lua mai târziu numele www.digibuc.ro 5 I. GEORGESCU 5 de V a 1 b u d e a, şi care este singurul printre camarazii lui Georgescu, care n’a înşelat aşteptările profesorului lor. In 1877, cu un Cap de bătrân, care se găsea la Pinacoteca din Bucureşti, înainte de tribulaţiile acestei nenorocite colecţii, el obţine diploma de absolvire. Trecuseră tocmai cinci ani dela data intrării în scoală. » In acelaşi an se ţinea consursul pentru •« marele premiu de străinătate». Georgescu se prezintă şi el, alături de cel mai talelntat dintre colegii săi, de V a 1 b u d e a, şi reuşeşte primul, adică obţine bursa pentru Paris, cu un basorelief după faimosul grup al lui G i r a r d o n, Răpirea Proserpinei. Era vorba de o interpretare şi o transpunere a unui grup monumental in ronde-bosse, de reducerea lui adică la o sculptură de mici dimensiuni, în suprafaţă. Le Journal de Bucarest, numărul dela 20 Sept. 1877, dă oarecare indicaţii asupra felului cum se prezenta această operă, distrusă în 1884, în incendiul căruia i-a căzut jertfă Şcoala de Arte, , din palatul Universităţii: «într’un colţ al operei o nimfă goală (în realitate este vorba de una din tovarăşele Proserpinei, trântită jos de Platon, în momentul în care zeul răpeşte pe cea care trebuia să-i devină soţie) văzută din spate, are toată amploarea şi puterea formelor de femeie ale lui R u b e n s'». Basorelieful lui Georgescu nu era expus singur, ci însoţit de un h. platru », de două picturi, de un studiu de anatomie şi de unul de perspectivă, toate iscălite, de curând ieşite din mâna sa. Cum vedem, pictura îl preocupa încă de la Bucureşti. Este posibil deci ca el să fi urmat şi cursurile clasei lui Ama n, nu numai pe cele ale lui Stor ci. După cei cinci ani petrecuţi în Şcoala de Arte delg Bucureşti, după anii de ucenicie, în care e probabil că începuse să şi modeleze, în Şcoala de arte şi meserii, Georgescu mai rămâne la studii, în Franţa, încă cinci ani, deşi chiar din 1881, el expusese la Salon, încetase deci de a fi un elev propriu zis. Aceasta înseamnă o perioadă de formaţie de peste doisprezece ani, cum au avut-o la noi foarte puţini artişti. Maeştrii săi la Paris sunt, cum am văzut, Delaplanche şi Dumont, iar pentru pictură, căci nu trebue să pierdem din vederea această îndeletnicire majoră, în chip pa- www.digibuc.ro 6 G. OPRESCU 6 ralel practicată de tânărul român, Pierre Auguste Cot. Georgescu va poseda în lucrările sale calităţi, pe care suntem obişnuiţi să ie considerăm ca specific franceze şi pe care, natural, suntem ispitiţi să le punem în legătură cu formaţia sa pariziană. El va avea în cel mai înalt grad un sens al delicateţei învelişului, al epidermei redate în moliciunea ei catifelată, în nenumăratele, imperceptibile cu ochiul şi mult mai aparente la pipăit, accidente ce se întâlnesc în părţile descoperite ale unei statui. Fără să sacrifice forţa, el va accentua mai ales graţia într’o figură şi va preferi atitudinile -care pun în valoare această însuşire. Din punct de vedere al execuţiei, al căldurii cu care dă vieaţă formelor, al perfecţiunii meşteşugului «de bun lucrător», al echilibrului unei compoziţii, al desenului ei strict şi precis în detalii, el nu va avea rival decât numai ceva mai târziu, în unele sculpturi de Paciurea şi în cea din urmă perioadă a lui B.râncuş, ajnbii simţitori şi ei la calităţile remarcabile ale şcoalei franceze din vremea lor. Este deci logic să ne întoarcem un moment privirile asupra maeştrilor caie îi vor imprima disciplina şi văzul lor estetic, în timpul celor cinci ani de perfecţionare din perioada şederii la Paris. Cot (1837—1883), profesorul de pictură, fusese şi el pe vremuri atras de sculptură, pe care o practicase înainte de a se ferma, sub Cabanei şiBouguereaa, cei mai agresiy academici dintre profesorii timpului. în 1882 Georgescu va expune la Salon o «Bacchante endormie », pe ca*e n’o cunoaştem, dar care trebue să fi corespuns esteticei lui Cot. Nu ea ne va da cheia preferinţelor în pictură ale compatriotului . nostru, cu atât mai mult cu cât cunoaştem operele sale de mai târziu, realismul lor sănătos, vigoarea de tratare, coloritul lor franc şi sonor. Cot îşi pierde influenţa imediat ce Georgescu îşi dă seama de calităţile rare ale picturii care se despărţise de academism, chiar sub forma cea mai nobilă a acestuia, clasicismul. In peizaj, în natura moartă — flori, vânat, căci vânătoarea era poate unica pasiune, înafară de artă, a acestui om echilibrat şi fără pasiuni — www.digibuc.ro 7 I. GEORGESCU 7 el urmează exemplul realiştilor şi al celor care, pbmiţi din şcoala dela B a r b i z o n, se îndreptau pe nesimţite către impresionism, aşa cum l-au cunoscut şi G r i g o r e s c u, şi Andreescu. Nu tot astfel este cazul cu înrâuririle primite dela ceilalţi doi profesori, dela, sculptori. Ambii sunt înglobaţi de istorici în grupul clasicilor, calificativ pe care-1 merită, deşi nu într’o egală măsură. Delaplanche (1836—1891) este mai ales cel căruia epitetul i se potriveşte mai bine. In opera sa, ceea ce se citează cu laude sunt nudurile şi statuele vag religioase: VAurore, Eve avant le peche, la Vierge au lys, S-te Agnes. Fără voie ne gândim la Fetiţa în rugăciune, la Izvorul, graţioasa figură culcată — azi la Ateneul Român — ale lui G e o r g e s c u, şi ni se pare că distingem filiaţiunea: Graţie puţin melancolică, forme gingaşe de adolescentă, buna tradiţie în concepţie şi în prezentare, un aer franţuzesc, mai ales în Izvor, care ne poartă cu gândul chiar până la secolul al XVIII-lea. Dar acesta nu e tot Ge.orgescu şi poate nici cel mai bun Georgescu, în orice caz nu cel mai personal. - D u m o n t (1804 — 1884) era şi el un clasic, căci era greu unui sculptor, atât de legat de trupul gol omenesc, trăind şi lucrând sub prestigiul sdrobitor al artei antice, al artei Renaşterei şi, în Franţa, sub cel al celor două secole precedente de sculptură, excepţional de strălucite, să rupă cu acest măreţ trecut, afară numai dacă nu simţea în el impulsuri, ca P u g e t, ca Rude, ca B a r y e, ca D a v i d d’Angers, Preault, mai puternice decât sentimentul formei pure şi mai active de cât forţa tradiţiei. Clasicismul lui D u m o n t era însă mai atent la ce se petrece în jurul său în alte domenii, mai bărbătesc, mai înclinat să vadă în expresia" plastică, nu atât trupul în repaus, cât pe cel în mişcare, ori, cel puţin, într’o frumoasă atitudine ce denotă altceva de cât calmul sufletesc al pozelor clasice. Geniul din vârful Coloanei de Iulie de pe Piaţa Bas- tiliei este de el; de el sunt nenumărate statui de bărbaţi si . . ' . . . > 9 \ de femei ilustre, printre cele din grădina Luxemburgului, ori cele ce decorează bisericile, palatele, marile instituţii, Ca- www.digibuc.ro 8 G. OPRESCU 8 mera şi Senatul. Statua lui Napoleon din vârful Coloanei Vendome, ori altele, de generali, de pictori, de poeţi, pentru pieţele oraşelor de provincie, tot numele lui îl poartă. Şi atunci înţelegem pe celălalt Georgescu, pe. autorul unor aşa de reuşite monumente cum sunt Gheorghe L a z ă r, E m. Protopopescu-Pake, A s a c h i, zecile de busturi, în care el se.arata, în ciuda dificultăţilor, a condiţiilor mizerabile în care uneori era silit să lucreze, după fotografii reţuşate ce înfrumuseţau, banalizând-o şi răpindu-i tocmai detaliile expresive, o fizionomie, un interpret inteligent, profund şi clar-văzător al omului. Iar cârd are norocul să i se ceară figura unei personalităţi mai reliefate, unul din acele tipuri ce ies din comun, ce în vieaţă se manifestă mai liber şi mai spontan, fără frică de a călca con-venţiunile sociale, acest discipol al clasicilor se lasă sedus de te miri ce sentiment romantic, de unde rezultă o expresie visătoare a feţei, în capul înclinat şi rezemat pe mână, ca în bustul lui B o 1 i n t i n e a n u, de nu ştiu ce nevoie de a-si arăta eroul sustrăgându-se ambianţei şi cufundându-se în gânduri, ca în Lază r, în timp ce mantia, jumătate căzută de pe umăr şi dreaptă în jurul trupului, are şi ea o alură romantică. Fără acţiunea lui Dumont acest dublu aspect, această îmbinare de contrare din arta lui Georgescu, nu s’ar înţelege. Şi, natură perfect ?rrronioat>ă, în care cele două tendinţe se ţin una pe alta in frâu, nu ca cea a lui P a c i u-r e a, la care latura romantică de multe ori face explozie, atingând aproape desechilibrul, Georgescu ne dă ura din cele mai remarcabile expiesii de artă plastică monumentală din şcoala română. Educaţia profesională, primită de sculptor pe de o parte în atelierele maeştrilor săi, pe de alta în mediul francez, viu, pitoresc, excesiv în toate, comentând şi criticând în gura mare, în formule considerate definitive, în orice caz îndrăs-neţe şi distrugătoare de idoli, ale camarazilor, fu completată de dese şi lungi vizite în muzee şi expoziţii, în special la I.uvru. N. Petraşcu, care a cunoscut de aproape pe artist şi cercurile pe care acesta le frecventa la Bucureşti, www.digibuc.ro 9 I. GEORGESCU 9 cum ştim 1), ne informează despre cunoştinţele lui clare şi întinse, despre formaţia severă a gustului, despre exigenţele lui înalte în materie de artă. Tot ce aflăm despre el prin alţii întăreşte această presupunere. Imediat ce se întoarce din Paris, ori, mai drept, chiar în vremea studiilor, el se leagă cu Ion M i n c u, arhitectul nostru cel mai de seamă din aceeaşi generaţie, şi cu G. D e m. M i r e a. Amândoi aceştia se găseau în Franţa aproape în acelaşi timp cu Geor-g e s c u şi revin în ţară cam tot odată cu el. Ultimul, natură mai aristocratică, duşmanul a tot ce aparţinea «bohemei» artistice — epitet sub care adesea nu se ascunde decât pretenţioasa neputinţă a ratatului — îşi alege piietcnii cu dificultate. Tot asemenea, ba încă o nuanţă şi mai exigent, era M i n c u. Mândru, poate şi niţel vanitos, dispus din când în când să părăsească echerul, compasul şi schiţele sale pentru condeiul de critic, acesta arată o mare dragoste lui G e o r-gescu, discută cu el evenimentele artistice dela noi şi din Parisul care le era familiar amândorora, îi caută societatea. Totul ne dovedeşte deci că sculptorul, cu natura sa calmă, serioasă, era în acelaşi timp un bărbat cultivat, dispus să aprofundeze orice chestiune estetică sau atingând profesiunea sa, curios de părerea altuia, şi, mai ales, doritor să se ţină în curent cu evenimentele artistice. Din acest punct de vedere, niciunul din sculptorii sau pictorii contemporani nu cred să i se poată compara. Karl Storck de multă vreme nu mai era informat de ceea ce se petrecea în Apus, atâţia ani după ce pierduse contactul cu centrele mari .de acolo. C a r o 1, în America de pe la anul 1880, nu întâlnise de cât foarte vagi ecouri din vieaţa artistică a capitalelor Europei. Grigorescu, Andreescu, nu erau în deajuns de cultivaţi şi, după cum se pare, pasionaţi de opera lor curentă, n’aveau nicio aplicare pentru .o cunoaştere mai teoretică, mai intelectuală, a artei. Iar despre V a 1-budea, de sigur un sculptor foarte dotat, ştim încă'prea puţin, ca să putem judeca cu certitudine reacţiunilc sale, din acest punct de vedere. Pe de altă parte, în ţară, acesta ducea ’)N. Petraşcu: Ion Georgescu, op. cit. şi Ion Minni, Buc. Cult. Naţ. 1938. www.digibuc.ro G. OPRESCU I O io- o vieaţă mult mai solitară ca G e o r g e s c u, care în societatea celor doi confraţi mai sus menţionaţi şi a prietenilor acestora, Duiliu Zamfirescu, Barbu Dela-vrancea şi alţii, găsea nenumărate prilejuri de a schimba păreri cu privire la vieaţa artistică. Relaţiile foarte cordiale ale soţiei sale, după ce sculptorul se însoară, mai ales cj Doamna Mirea, nu puţin au contribuit la strângerea legăturilor dintre el şi pictor. La Priere (Pun enfant sau, cu titlul românesc, Copiliţâ ru-gându-se, este lucrarea cu care compatriotul nostru se prezintă în faţa publicului numeros ce vizita importanta expoziţie de primăvară din Paris, şi a juriului cunoscut pentru severitatea sa, în 1881. Catalogul Salonului, în care ea poartă iţp-mărul 3.921, o şi descrie: « Statue en plâtre, grandeur na-turelle . . . Nu, ses longs cheveux tombants, il (l’enfant) se tient â genoux sur un petit tabouret, Ies yeux au ciel ». La finele volumului, printre celelalte ilustraţii ce însoţesc lunga listă a lucrărilor expuse, este şi una după un desen al sculptorului, reproducând statua. Ea procură lui Georgescu o menţiune onorabilă, ceea ce, pentru cine cunoaşte greutăţile de care se izbeau mai totdeauna debutanţii, mai ales cei străini, însemna un evident succes. Astăzi, în mai multe exemplare prin muzeele noastre, ea ne mişcă mai puţin, poate tocmai din pricina laturii sentimental anecdotice, ce încânta pe contemporani. Nu se poate nega însă în ea însuşiri remarcabile de execuţie, o cunoştinţă sigură a anatomiei, sensibilitate şi delicateţă de tratare, ceva gingaş şi inocent, mai ales în atitudine, care nu este cea a unui copil îngenun-chiat, cum spune descrierea franceză, ci cea a unui copil . care, nesigur şi lăsându-se să alunece de pe scaunul unde este aşezat, se pregăteşte, cu un gest fermecător în stângăcia lui, să îngenunche, nici de tot ridicat de pe scaun, nici de tot atingând pământul. Tudor Vianu, vorbind de această operă (în studiul serios la care ne-am referit uneori) o descrie cu o căldură comunicativă: «Elanul rugăciunii, mâinile care se strâng cu putere, privirile care caută spre cer, buzele pe care expiră ţpurmurul fervent al implorării, completează o expresie de o mare intensitate. Această rugă- www.digibuc.ro I. GEORGESCU ciune este însă a unui copil, ea nu este a desnădejdii în luptă -cu adversitatea, ci a unei purităţi pline de încredere şi de candoare, vorbind mişcător din graţia formelor abia înflorite ». Din acelaşi an, purtând indicaţia Paris, este bustul în teracotă a lui Vasile Boerescu, dela Universitatea •din Bucureşti (Rectorat, Sala Senatului Universitar). Anul următor, în 1882, Georgescu revine în ţară, după ce expusese la Paris tabloul mai sus menţionat, Bacchante en-dormie şi statua pe care o va intitula mai târziu Aruncătorul de lance, dar care în mediul clasic, printre artişti şi amatori mai în curent cu mitologia, se numea Endymion ă la. chasse. Este ultima sa aparifîe la Salonul francez. Odată în ţară, precedat de reputaţia ce-şi câştigase în Capitala Franţei, el este solicitat din toate părţile pentru portrete. Niciunul dintre sculptorii dela noi n’a lăsat în urma lui atâtea busturi ca Georgescu: peste o sută cincizeci, după cum ne spune elevul său Dimo Paveles cu. Cel dintâi ca dată, lucrare remarcabilă şi de un sentiment avântat şi romantic, rar în opera lui Georgescu, este cel al tragedianului faimos pe atunci, Mihail Pascal y, mort în acel an (1882). Liniile energice şi expresive, în care se simte pasiunea temperamentului acestui interpret de tipuri tragice, focul ce îi scapără în ochi, până şi cutele adânci ce-i brăzdează faţa şi se încarcă de umbră, dau adestui portret un prestigiu extraordinar. Cele mai neînsemnate detalii sunt gândite şi contribue la unitatea întregului, dela buclele părului bogat ce cade pe spate, ca o coroană mişcătoare, lăsând descoperită fruntea largă, dominatoare, până la căpătâiele cravatei ce sboară în vânt, la gulerul de blană ce aşa de minunat încadrează bustul, la gulerul cămăşii, larg deschis, ce lasă liber gâtul vânjos. Totul pare în mişcare în jurul feţei, dârză şi animată de sentimente cu adevărat bărbăteşti. Fără voie ne gândim la acele busturi celebre, semnate de mari nume, din secolul al XVII-lear opere de ale lui B e r n i n i sau de ale imitatorilor acestuia, în care perucile ori draperiile umflate de vânt constituiau un mijloc sigur de a scoate avantajos în relief, prin contrast, figura senină, calmă şi imperioasă a celui portretizat. www.digibuc.ro I 2 G. OPRESCU 12 Georgescu încearcă a doua oară să exprime plastic efectele dinamice ale inteligenţei purtate de pasiune, în monumentul ridicat lui Gheorghe Lazăr şi din nou ne dă un lucru reuşit, cu care pe drept se mândreşte sculptura noastră. In genere însă el este un artist mai potolit, stăpân absolut pe impulsurile sale şi excelent interpret al omului, servit fără îndoială de cunoştinţe sigure şi temeinice, dar astfel organizat, încât inspiraţia i se opreşte satisfăcută, imediat ce el a reuşit să domine vieaţa reală, să o facă să treacă în materia pe care o are la îndemână. Bustul Iul Alec-san cLri (1884),. ca să nu citez decât unul din exemplarele foarte bune din acest domeniu, este convingător şi viu; ca meşteşug, el ne apare servit cu adevărat de excepţionale dispoziţii de practician. Totuşi, el nu ne mai răpeşte prin acea notă lirică şi inspirată, pe care o găsim atât de superior manifestată în P a s c a 1 y, deşi, după cum se spune, el avusese norocul să convingă pe poet să-i pozeze, ceea ce nu fusese cazul, nici cu actorul, nici ceva mai târziu cu poetul Bolintineanu. Bustul acestuia, azi la Muzeul Simu, în gips vopsit în coloarea teracotei, şi nu în teracotă ca cel al lui Alecsandri, este din 1883. Este lucrat, evident, după fotografii, zece ani după moartea poetului. Cine ar putea totuşi bănui, privind la faţa atât de elocvent îngândurată a acestuia, la trăsăturile înnobilate de o vagă melancolie, la poza aşa de nemerită pentru un om de idei, pe care i-a dat-o sculptorul, că acesta poate nu-şi cunoscuse de loc modelul, mort în 1873, după ce ocupase demnităţi înalte şi o situaţie, care făceau imposibil ca Georgescu să-l fi văzut de aproape ? Talentul este în stare de a săvârşi asemenea minuni, şi intuiţia. O simplă fotografie sau un alt document similar deşteaptă în anume artişti o atât de pie-cisă imagine fizică şi psihologică â celui reprezentat, încât el încetează oarecum de a fi cel fixat pe foaia de hârtie fotografică, dobândeşte o existenţă reală, trăieşte aevea o vieaţă pe care i-o dărueşte artistul, pierde tot ce nu l-ar fi interesat direct pe acesta şi păstrează numai ce este cu adevărat personal şi caracteristic, demn de" a fi reţinut. Aşa ne apare P a s c a 1 y, aşa ne apare Bolintineanu şi aşa ne apar www.digibuc.ro 13 I. GEORGESCU 13 câţiva alţi contemporani, sculptaţi după fotografii, corectate mai mult sau mai puţin de vagi amintiri persoanle. Herescu-Năsturel, al fui Grigorescu (Col. Eforiei Spitalelor), unul din cele mai frumoase portrete dm arta noastră, n’a fost el oare inspirat de o frescă dintr’o biserică, ctitorie a marelui boier, ca şi cămăraşul Sutzu (Col. Băncii Naţionale) de altminteri ? Şi, mai departe în timp, faimosul portret al lui Francisc I, Regele Franţei, semnat de T i ţ i a n, n’are el oare la origine o simplă medalie, cu efigia suveranului, necunoscut pictorului ? Ambele busturi de poeţi sunt în materie fragilă, am spus-o, unul în teracotă, rare ori întrebuinţată la noi, mai ales pentru portretele de bărbaţi, altul în gips colorat. In Franţa, în deosebi în secolul al XVIII-lea, teracota fusese insă un material obişnuit. Multe opere celebre, mai ales spre finele veacului, aşa fuseseră executate. De aici se inspirase şi Geor-g e s c u, de sigur. Ea pbrmitea unui sculptor, atent la acele detalii delicate din suprafaţa unei statui, acele «valori tactile >> ce dau singure vieaţă, să nu piardă nimic din ceea ce obţinuse prin modelare. Cea mai neînsemnată urmă de deget, imprimată în epiderma bustului, rămânea intactă, exact cum era în original, ceea ce ar fi fost mai greu, poate chiar imposibil de obţinut, atunci când lucrarea s’ar fi turnat în bronz, şi încă şi mai greu dacă ea ar fi fost cioplită în piatră de un om de meserie, şi nu de artistul însuşi. La aceste busturi mai sus citate şi la alte câteva, pe care putem presupune că Georgescu le lucra cu interes şi poate chiar cu dragoste, cum ar fi îneă cel al lui Eminescu (1890), cel al lui Grigorescu — rămas neterminat — se adaugă seria celorlalte, portretele unor oameni indiferenţi sculptorului ori chiar anonimi, peste o sută cincizeci, după cum afirmă cei în curent cu mai toată opera ieşită din dalta şi «eboşoarul» său, unele destinate mormintelor din principalele cimitire din Bucureşti şi chiar din provincie, altele grădinii din faţa Ateneului, ori Camerei şi Senatului, ori încă www.digibuc.ro 14 G. OPRESCU 14 altor instituţiuniJ). Câteva au luat azi drumul unor muzee, unde publicul le poate admira. (Const. Lecca 1888, de pildă, ca şi cele mai sus analizate, la Muzetil Simu). Altele sunt mai greu de examinat, cum este cel al Generalului Fior eseu (1894), al Generalului Cer nai, din faţa Statului-Major (un al doilea exemplar la Cimitirul Bellu), sau încă cele de oameni politici, răspândite în culoarele Parlamentului, unde aceştia îşi arătaseră însuşirile, sau pe la diverse instituţii* 2). In unele se simte că artistul nu era în largul său, că documentele dela care pornea i se păreau insuficiente, sau că figura nu-i oferea nimic atrăgător. In altele însă, el dă liber curs însuşirilor sale reale de portrestist. Aşa, de pildă, între altele,'în cel al Generalului Em. Florescu (Ateneul Român), în care câteva detalii realiste — decoraţiile, pasmanteria gulerului, ceea ce se vede din manta, în jurul gâtului — au acelaşi rol ca şi în bustul, acum faimos, al lui Pascaly: ele formează cadrul, în linii oarecum mobile şi Qndulate, în care se închide partea cea cu adevărat însemnată: faţa calmă a modelului. Toate aceste opere, atunci sau ceva mai târziu, ieşite din dalta sa, sunt comandate lui G e o r g e s c u, uneori de comitetele de iniţiativă, alteori de familia celui mort. Nu putem spune că el singur le alesese, afară de rare ocazii, când era vorba de un piieten sau de un om spre care se simţea atras de un puternic sentiment de admiraţie, cum era cazul cu Eminescu sau Grigorescu. Educaţia sa clasică, dorinţa de a arăta contemporanilor- cât de departe mergeau posibilităţile sale, îl împingeau însă spre nud. Şi, în adevăr, el termină în această vreme, după cum am văzut, frumosul trup de adolescent în mişcare violentă, în care se ') O listă destul de completă a acestora a fost stabilită de câţiva elevi ai seminarului de istoria artei dela Facultatea de litere din Bucureşti, după vizite şi un exa men amănunţit la faţa locului. . 2) O listă absolut completă a acestor busturi este greu de redactat. Inafară de cele de noi menţionate, cei care s’au ocupat de Georgescu mai citează următoarele portrete: Colonelul Ghiurghiu, Contele Scarlat Rosetti, Protopopescu-Pake, Ion Brătianu, Generalul Cristian Teii, Kostaki Epureanu, Dr. Davila, un KreţulesctL, D-na Pavozzi, Maria Turnescu, Elena Nicolescu, D-rul Vlădescu, Maria Popovici, Al. Simionescu, G. Dem. Mirea, C.A. Rosetti, Nictilae Eustatiade, Maria Stăncescu, etc. Bustul lui Fminescu, din care o replică se găseşte la Ateneul Român, a fost inaugurat la Botoşani, la 6 Sept. 1890, cu ocazia unui congres al studenţilor. Un relief-medalion cu capul poetului se află la mormântul acestuia, la Bellu. www.digibuc.ro iS I. GEORGESCU 15 întâlnesc reminiscenţele sale de clasic, — mereu vii şi sub prestigiul atâtor sculptori celebri, — cu nevoia mult mai modernă, însă tot atât de vizibilă în Georgescu, de a fi adevărat, de a nu se depărta de ceea ce-i oferea natura, din Aruncătorul de lance. Şi, după cum statua aceasta, clasică ca subiect, realistă ca .simţire, este privită dintr’o parte sau din alta, deşi ea este perfect unitară, suntem izbiţi când de însuşiri, care o leagă de seria vestită a trupurilor de bărbaţi tineri din arta veche si din cea a Renasterei, când de alte în^şiri, atente la detaliile văzute cu un ochiu obişnuit să redea vieaţa sub aspectul ei cel mai individual, mai prozaic oarecum, mai veridic, y ianu pronunţă numele plin de prestigiu al lui V e r r o c h i o. Este evident prea mult. Mi se pare chiar imprudent, căci aceasta înseamnă a pune pe Georgescu într’o situaţie de inferioritate sigură, umilitoare şi periculoasă, făcând pe unii, ca reacţie, să neglijeze chiar şi însuşirile pe care lucrarea aceasta, cu adevărat excelentă, le-ar putea prezintă. Privită mai ales din spate, în acea mişcare de torsiune care scoate în relief muşchii de-a-lungul coloanei vertebrale, picioarele agile, braţele puternice, deşi nu exagerat^ de musculoase, capul, poate ceva cam mare, dar înconjurat de coama abundentă a părului, statua este impunătoare şi pare solid plantată. Aşa văzută ea este mult mai aproape, ca sentiment, de operele sculptorilor Renasterei decât chiar de cele ale celor vechi, cu care totuşi subiectul are mai multă afinitate. Aceştia îşi vedeau însă modelele lor într’o atitudine mai calmă, mai statică, le dau o înfăţişare din care era exclus efortul şi deci suferinţa fizică, adesea penibilă, ce-1 însoţeşte. Erau mai nobili, dar mai puţin conformi realităţii. Şi tocmai expresia justă, copierea exactă a naturii este ceea ce place lui Georgescu şi-l atrage. De aceea el se depărtează de canonul grecesc şi-şi croieşte singur drumul, pornind dela ceea ce vede. Dar, pe de altă parte, aici tocmai îi stă slăbiciunea. Urmând de aproape modelul, el ne satisface acolo unde şi modelul său oferea detalii de anatomie interesante: spatele, braţele, mai ales coapsele şi gambele. Displace însă acolo unde tânărul ce-i pozase, copiat prea de aproape, prezintă, de pildă, un pântec www.digibuc.ro i6 G. OPRESCU 16 balonat de om sărac, hrănit cu ierburi, moale la aspect, cedând uşor la presiunea degetului, fără nimic din formele dure şi aşa de precis desenate ale unui atlet modern. Aici se vede deosebirea de înţelegere şi de gust între un sculptor genial, ca Rodin sau chiar ca B o u r d e 11 e, în l’Age d’airain sau în Heracles, care, copiind modelul cu fidelitate ştiu, totuşi, să aleagă amănuntele, eliminând tot ce nu-i plastic şi deci nu destul de expresiv, şi Georgescu care se crede obligat, în numele adevărului, de vreme ce se găseşte în faţa unui model ce-i convine, să nu omită ninjic, să se ostenească a da iluzia vieţii. O obţine în Aruncătorul de lance ce e drept, în paguba însă a sentimentului de nobleţă plastică. Intr’un sens, capodopera sculptorului nostru este cu adevărat minunatul monument ridicat pe Bulevardul Elisabeta, in faţa Universităţii, în 1886, în cinstea lui G h. L a z ă r. Ideea acestei statui era mai veche. Ea se cristalizează în anul 1884, în hotărîrile unui comitet prezidat de Dimitrie S t u r d z a, secretarul de atunci al Academiei Române. Ca totdeauna mai înainte, când fusese vorba de o operă plastică de oarecare proporţii, mulţi sunt de părere să o comandăm unui artist francez. Era de observat că cele două partide politice îşi aveau fiecare furnisorul său atitrat: unii pe D n b o i s, alţii pe M e r c i e, după cum ne spune D i m o Pavelescu, ce ţinea aceste informaţii de la Georgescu însuşi. Sturdza, deşf liberal, şi deşi el însuşi îşi va avea bustul executat de D u b o i s, sprijinit şi de Take Ionescu, « Ministrul de atunci al Instrucţiunii » *) se declară pentru Georgescu. Acesta îşi dă seama de importanţa însărcinării ce primea, care, dacă reuşea, era să determine un curent puternic în favoarea artiştilor naţionali, iar de nu reuşea, condamna pe Români pentru multă vreme, ori de câte ori era vorba de o operă plastică de mari dimensiuni, să se adreseze peste hotare. *) Această afirmaţie nu corespunde în totul adevărului. Take Ionescu, pe atunci-membru al partidului liberal, tânăr deputat, nu era « ministrul instrucţiunii », cum nu spune Pavelescu în articolul citat. Este însă probabil că fiind consultat, sprijinise şi el pe Georgescu, alături de Dim. Sturdza. www.digibuc.ro 17 I, GEORGESCU 17 Poate că această hotărîre, curajoasă oarecum, a comitetului de iniţiativă, prin care, în contra unui curent adânc înrădăcinat la noi, se făcea apel la un Român pentru un monument de mare importanţă, să nu fie străină de un eveniment artistic, întâmplat tocmai în acel an, 1884: desvelirea monumentului funerar de pe mormântul Domniţei Bălaşa, din biserica cu acelaşi nume. In adevăr, această primă mare lucrare monumentală a lui G e o r g e s c u oferea rare şi incontestabile frumuseţi, era o probă evidentă că el poseda, nu numai însuşirile de practician, ci şi idei precise de cum se cuvine să apară o operă de vaste proporţii în compoziţia ei, în raportai maselor plastice între ele, în arhitectura ei, ca şi faţă de locul ce era destinată să ocupe. Era vorba de o firidă înaltă şi adâncă, de forma unei abside. Georgescu imaginează câteva trepte de marmoră, care duc la partea de sus a monumentului, sub forma unui chivot de tipul celor din Renaştere, pe patru picioare dc capră. Deasupra, cu un capac în formă de acoladă, poartă pe partea lui mai ridicată un geniu drapat într’un lung costam suplu şi ţinând în mână un scut, cu inscrip -ţia lămuritoare. Totul este admirabil proporţionat, ornat cu discreţie, după cea mai bună tradiţie de artă funerară occidentală. Pe trepte, şezând îngândurată cu capul aplecat, o femeie cu faţa gravă, cu o mână la frunte, depune cu cealaltă o mică coroană de laur. Costumul în care e îmbrăcată ' este cel naţional, cu foarte discrete, mai mult ghicindus-se, broderii, însă drapând-o larg şi simplu, în cute ce se răspândesc armonioase în jurul trupului şi peste picioare, întocmai ca într’o draperie antică. Sentimentul adânc de care a fost animat 'artistul a fost servit de dara aceasta de un talent de executant de primul ordin. Nu e de mirare că avem azi, în această lucrare, una din cele mai frumoase sculpturi româneşti. Este regretabil numai că, deşi aşezată într’un loc pe lângă care trec mii de persoane, ea este aşa de puţin cunoscută. Dar, cum am spus, ea a trebuit, la timpul ei, să facă să se vorbească despre cel ce o executase, şi astfel a înlesnit, presupun, lui Georgescu luarea comenzii pentru monumentul lui Lazâr. 2 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XVII. www.digibuc.ro i8 G. OPRESCU 18 Cu câţiva ani mai înainte (1879) se desvelise la Bucureşti statua lui Heliade Râduiescu, opera lui Ettore Ferrari. Cu toată ciudăţenia gestului mâinii, ea era un lucru serios şi impunător.. Cea a lui Georgescu trebuia să-i facă «pendant», de cealaltă parte a monumentului lui Mihai Viteazul. Locul ei era cam unde se găseşte azi statua lui Spiru Haret, opera lui I. Jale a. In 1936 ea a fost însă mutată ceva mai la stânga, unde se află acum, ca să facă loc celei venite mai în urmă. Georgescu îşi dă seama de greutăţile ce se adăugau execuţiei monumentului, din însuşi faptul că el ocupa locul căruia era destinat, simetric cu cel al lui Heliade. Schiţele publicate în volumul II al Graficei Româneşti x) ne arată evoluţia concepţiei sale, dela primul proiect, inspirat evident de opera lui Ferrari, la cel realizat în cele din urmă. Superioritatea ultimului nu se poate nega. FI este cu mult mai personal şi mai sugestiv, pentru a ne face să înţelegem sufletul şi însuşirile înalte ale celui ce se cuvenea cinstit. In desen, în schiţa definitivă, cartea ce ţinea în mână era închisă. In opera realizată cartea este deschisă, şi aceasta ne explică şi poziţia capului, şi atitudinea trupului. Ridicându-şi ochii de pe pasajul citit, Lazăr priveşte oarecum în vag şi meditează. Mantia aruncată pe un umăr şi înconjurându-i mijlocul, dând volum şi masă întregului, cravata cu capetele ei fluturând în voie, gulerul deschis al hainei, părul buclat, au acelaşi rol ca şi în unele portrete menţionate: acela de a contrasta cu liniştea figurii, de a pune un joc de umbră în jurul feţei ce primeşte lumina şi de a o semnala astfel trecătorului de pe stradă, de departe. Şi aici, însuşirile de portretist ale lui Georgescu îl ajută să creeze o fizionomie demnă şi vie. Se pare că impresia de vieaţă, acea evidenţă ce nu se poate nega şi care nu provenea numai dela documentele moarte ce serviseră artistului spre a-şi reconstitui figura lui Lazăr, rezultă mai ales din faptul că el a avut un model real, pe profesorul Gh. Gârbea, care semăna, se spune, în mod izbitor cu cel portretizat, şi astfel, în Mai 1886, se inaugurează poate cea mai reuşită dintre 9 9 G. Oprescu: Grafica Românească în secolul al XlX-lea, voi. II. pl. XLVII. www.digibuc.ro 19 I. GEORGESCU 19 statueie destinate sa decoreze o piaţă publică, ieşite din mâna unui sculptor român 1). Cu toate obiecţiile formulate de unii şi de alţii, de altfel cu totul nejustificate, Lazăr este astfel considerat de cei competenţi la justa lui valoare şi lăudat pe întrecute. Autorul lui este numit în 1888 profesor de sculptură — mai târziu, în 1890, şi de perspectivă — la Şcoala de Arte Frumoase. Tot atunci i se încredinţează execuţia statuei lui Asachi din Iaşi. Un desen, după o machetă de mică dimensiune, poartă data 1887 2), şi reprezintă o primă concepţie. Dela început sculptorul se opteşte la o figură şezând, nu «pentru a părăsi poza ostenitoare (parcă ar fi vorba de o fiinţă vie) a lui Miron Costin, Ehade, Lazăr » cum declară un comentator ingeniu în Analele Arhitecturei din Iulie 1890, ci pentru că vrea să dea mai multă amploare trupului şi demnitate pozei, şi, mai ales, pentru că i se pare că se potriveşte mai bine cu fizionomia, cu vârsta venerabilă, cu ideea ce vrea să deştepte în noi, în legătură cu rolul, cu temperamentul, cu firea şi cu activitatea cărturarului moldovean. Pentru figura lui Asachi el porneşte dela basorelieful, executat la Bruxelles în 1855, un portret asemănător al acestuia. In toate operele lui Georgescu se remarcă atenţia pe care el o dă figurii şi, cu adevărat, nu este portret iscălit de dânsul, chiar printre cele ce reprezentau persoane fără însemnătate, în care să nu se remarce preţul pe care autorul lor îl punea pc tot ce evoca vieaţa. Şi în monumentul lui Asachi vom întâlni acele eminente calităţi de practician, unite cu un simţ al monumentalului incontestabil. Din păcate, statua a fost rău aşezată, copleşită de construcţii vecine de mari proporţii, care o anihilează şi-o înneacă, aşa în cât, cum spunea Ştefan Ciocârlan în Analele Arhi- l) Pentru ca să se vadă cât de greu este să se aprecieze obiectiv şi competent o operă de asemenea valoare, este de ajuns să cităm o glumă a lui Del avrancea, publicată în unul din articolele sale din Revista Nouă. Când se va prezintă în faţa lui Dumnezeu, la judecata supremă şi i se vor imputa greşelile sale din vieaţa pământească, el, D e 1 a v r a n c e a va avea un argument hotărîtor ca să i se ierte păcatele: «nu eu sunt autorul Statuei lui Gheorghe Lazăr, va zice el.». Şi să nu uităm, Delavrancea era prieten cu Georgescu şi considerat ca un cunoscător într’ale artei. s) G. Op re seu: op. cit. pl. XLVI. www.digibuc.ro 20 G. OPftESCU 20 teclurei «pare mai mult o piatră funerară, de cât o statuă»; aceasta din pricina soclului prea mic, în proporţie cu masa ce susţine. In fond însă, sculptura, independent de partea arhitectonică a monumentului, era din nou un incontestabil succes. Era deci natural ca atunci când se pune problema ridicării unui monument unuia dintre primarii capitalei cei mai activi, lui Emil Protopopescu-Pake, să se recurgă tot la talentul lui G e o r g e s c u. Faima sa ca autor de astfel de opere este atât de mare, în cât ea trece chiar dincolo de graniţele ţării. Şi astfel, în momentul in care vecinii noştri Bulgari se hotăresc să ridice la Târrovo o statuă- Mitropolitului Panaret, fac apel la compatriotul nostru. Era a doua oară, după cum ştim, când uft artist român era invitat să înalţe monumente pe pământul Bulgariei. Dar, această operă românească, plantată în ţară străină, nu ne e cunoscută. Nici nu mai ştim dacă ea mai există şi dacă nu cumva, după cum s’a întâmplat cu monumentele recunoştinţei bulgare, ridicate de K a r 1 S t o r c k, n’a fost şi ea distrusă în timpul primului războiu mondial. In schimb, statua lui Protopopescu-Pake ne este tuturor familiară, în mijlocul micii grădini, de unde porneşte bulevardul cu numele acestui remarcabil părinte al capitalei. Este' o figură de mărime supranaturală, în bronz, pe un soclu mai simplu de cât cel al monumentului lui Lazăr, Cu o manta pe deasupra inesteticei redingote, vestmânt greoiu şi plicticos de redat în sculptură, in picioare, calm, solid fixat în soclu, fostul primar pare că ascultă si se gândeşte. Fiecare detaliu este studiat cu atenţie, plastic, iar întreaga înfăţişare a operei pare atât de echilibrată, în cât din nou putem afirma că monumentul face cinste Capitalei. Ne dăm seama că un realizator şi un administrator cunoscut pentru spiritul său chibzuit şi darurile sale de înfăptuitor este cinstit sub forma cea mai potrivită. Opera n’a fost turnată în ţară. Literatură şi Artă Română (Nr. i din 1896) îşi informează cititorii că ea a sosit din străinătate si că este de două > ori mai mare ca în natură. Ca lucrări tot de mari porporţii destinate să fie văzute în plin aer, mai putem adăuga statuele Justiţiei şi Agriculturii, www.digibuc.ro 21 I. GEORGESCU 21 pentru două din firidele ce decorează Banca Naţională, una din figurile dela intrarea Caselor Monteoru (cealaltă fiind opera lui V a 1 b u d e a) şi două cariatide pentru Universitatea din Iaşi 1). Inafară de activitatea de pictor şi de desenator a lui Geor-g e s c u, analizate în cele două volume în care m’am ocupat cu istoricul acestor arte -), cu nimic inferioare producţie sale plastice, acesta şi-a câştigat un loc de frunte în mişcarea noastră artistică din secolul trecut şi prin rarele sale însuşiri de profesor. In adevăr, după moartea lui Karl S t o r c k, în 1887, el parc cel mai indicat să-i urmeze la catedra de sculptură dela Şcoala de Arte Frumoase. Faptul că dădea lecţii de desen şi poate şi de sculptură fiilor lui Ion Brătianu uşurează numirea sa în acest important post, în 1888. Timp de unsprezece ani, până la moarte, el fu dintre cei mai conştiincioşi profesori. Toţi foştii săi elevi sunt de acord spre a-i aduce laude, din acest punct de vedere. In plus, spre deosebire de predecesorul său, care, deşi şi el lăsase o bună amintire, de multe ori confunda sculptura-artă, cu sculptura-meşteşug, în vederea pregătirii elevilor pentru decoraţiile cerute de arhitecţi, sau, în cel mai bun caz, pentru busturi funerare, Georgescu, mândru’ de rolul său de artist, n’are în vedere decât adevărata sculptură. Pe de o parte firea sa, pe de alta buna învăţătură ce primise în Paris, nu-i permit concesii. Exigent cu sine, el este sever şi cu elevii, printre care se numără cel puţin doi sculptori de mare talent, unul ajuns azi la o faimă mondială, B r â nc u ş, celălalt fiind Fritz Storc k, la care mai putem adăuga pe D e m. D. M i r e a, fratele cunoscutului pch'tretist, devenit el însuşi profesor la Şcoala de Arte Frumoase. Dar, despre aceştia ne vom ocupa cu o altă ocazie. Moare tânăr, am spus-o. Elevul său Di mo P a vele s c u, în articolul ce-i consacră, îi povesteşte sfârşitul *) *) Cf. Analele Arhitecturei din Oct. 1890 pentru statua Justiţiei, şi Familia, din Martie 1892, pentru cele două cariatide din Iaşi. Statuele din faţa Caselor Monteoru, unde azi este sediul asociaţiei Arlus, au dispărut. '-) Cf. G. Oprescu: Pictura românească în secolul al XlX-lea Grafica Românească în secolul al XlX-lea, voi, II. www.digibuc.ro 22 G. OPRESCU 22 impresionant. După ce terminase, într’o zi de primăvară, în 1898, cursul şi corectarea lucrărilor tinerilor sculptori, studenţii săi, el pare mai obosit ca de obiceiu, schimbat la faţă şi exprimându-se cu greutate. La ora 12, pleacă spre casă. După ce parcurge o bucată de drum, din strada Academiei până în strada Bălcescu, ceva mai departe de unde este azi Ateneul, cade mort pe trotoar, fulgerat de o emoragie cerebrală. Aşa se termină existenţa acestui excepţional artist, determinant pentru epoca cea mai grea din istoria sculpturii la noi, cea a consolidării principiilor cărora se vor ^supune în viitor reprezentanţii calificaţi ai acestei arte. El n’are norocul să-şi încoroneze activitatea cu operele pe care orice cunoscător le aştepta dela o atât de promiţătoare «prefaţă», cum a numit producţia sa de până atunci biograful său N. P e-traseu. Până în ultimul an el participă cu dragoste şi cu interes la vieaţa artistică a Bucureştilor. Iar cine se ocupă de mişcările cu adevărat fertile din preajma sfârşitului veacului, cele ce înnoesc şcoala română şi determină în mare parte aspectul ei actual,.va nota cu mulţumire că printre cei care aderă la curentul, prezidat de L u c h i a n şi condus din umbră de animatorul ciudat care a fost B o g d a n-P i t e ş t i, se găseşte şi .Georgescu. El expune la Artiştii independenţi, în 1896, două desene, ceea ce n’ar fi fost prea important, îşi asociază însă numele cu această mişcare, ceea ce este mult mai semnificativ. * * * Lista operelor mai însemnate de I. Georgescu ce se află în Bucureşti: La Ateneu: Busturile Generalului Em. Florescu, al Contelui Scarlat Rosetti, al lui M. Eminescu şi Aruncătorul de lance (bronz). La Pinacotecă: Nud de bătrân, Fetiţa în rugăciune (un alt exemplar la Muzeul Toma Stelian). La Camera Deputaţilor: Busturile lui C. A. Rosetti, Costache Epu-reanu, G-ral Em. Florescu, Generalul Cristian Teii, I. C. Brătianu. Monumente în pieţele publice sau în locuri accesibile publicului: Statua lui Gh. Lazăr, Statua lui Em. Protopopescu-Pake, Monumentul funerar al Domniţei Bălaşa, din biserica cu acelaşi nume. www.digibuc.ro I. GEORGESCU 23 23 • La Muzeul Toma Stelian^ Bustul lui Pascaly, al lui Alecsandri (teracotă), Fetiţă în rugăciune. La Muzeul Kalinderu'. Bustul lui Eustatiade, lamă (basorelief în ceară), Vasile Alecsandri (bronz). Muzeul Simu: Pictorul Lecca, Dimitrie Bolintineanu (gips vopsit). La Banca Naţională: In firidele din faţadă: Agricultura şi Justiţia. La Cimitirul Bellu: Un relief înalt la Mormântul lui Eminescu (prima alee la dreapta porţii de intrare, în fund), bustul Elisei Rosetti (a treia alee, în dreapta, în fund) etc. www.digibuc.ro MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III TOMUL I, (1923—24) TOMUL II, (1924—25) TOMUL III, (1925—27) / TOMUL IV, (1928—29) TOMUL V, (1930—31) TOMUL VI, (1932—34) - TOMUL VII, (1934—36) : ONISIFOR GHIBU. Contribuţii la istoria poeziei noastre populare şi culte MARCU BEZA. Trei săbii moldoveneşti din vremea lui Ştefan-cel-Mare MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti la muntele Athos ...... N. CAP.TOJAN. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut....................................... G. MURNU. România şi Elada...................................... ALEXANDRU MARCU. Simion Bărnuţiu, Al. Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş la studii în Italia .................................. MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Epir, Rodos şi Păros . . . ARTUR GOROVEI. Elementul popular în literatura cultă............ AL. CIORANESCU. Alexandru Depăriţea^iu, studiu critic . ... . TOMUL VIII, (1936—38): MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Patmos................... MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Siria, Atena şi Insula Hios General R. ROSETTI. Termenii militari din dicţionarele şi enciclopediile noastre..........,.......................................... I. PETROVICI. Privire asupra operei şi personalităţii lui Descartes. . GH. ADAMESCU. Adaptarea la mediu a neologismelor ............... I. PETROVICI. Determinismul şi indeterminismul în lumina criticei filosofice.................................................., f I. BIANU. O comunicare obştească a condiţiilor păcii dela Kuciuc-Kai- nargi (i774)................................................ ŞT. CIOBANU. Din legăturile culturale româno-ucrainiene: Ioannichie Galeatovschi şi literatura românească veche................. MIHAIL SADOVEANU. Comemorarea lui I. Creangă.................... ION PILLAT. George Coşbuc — 30 ani dela moartea poetului . . . MARCU BEZA. Vechi legături cu Anglia............................ TOMUL IX (1938—40): ' QRGU IORDAN. Un linguist sociolog: Antoine Meillet.............. TH. CAPIDAN. Originea Macedoromânilor........................... SlARCU BEZA. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim............... GEORGE MURNU. Ronţânii din Bulgaria Medievală................... PETRE COMAN. Glosar dialectal................................. . . D. CARACOSTEA. Simbolurile lui Eminescu......................... G. OPRESCU. Probleme româneşti de artă ţărănească............... EMIL VlRTOSU. Scrisorile inedite ale lui I. Heliade Rădulescu . . M. SADOVEANU. Cincizeci de ani dela moartea lui Ion Creangă . . G. POPA-LISSEANU. Limba Română în izvoarele istorice medievale. I. PETROVICI. La centenarul lui Titu Maiorescu.................. ARTUR GOROVEI. Biblioteca dela Rotopăneşti a lui Neculai Istrati . www.digibuc.ro