ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA m. TOM. xvi-xvn 1946 — 1948 MONITORUL OFICIAL Şl IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. BUCUREŞTI, 1948 www.digibuc.ro ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III. TOM. XVI—XVII 1946 — 1948 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. BUCUREŞTI, 1948 www.digibuc.ro CUPRINSUL TOMUL XVI P««. JALEA (I.), Priviri generale asupra creaţiei de artă în sculptură. i PETROVICI (I.), Un prieten al României: filosoful Leon Brunschvicg .... 19 — In jurul unui aforism al lui Titu Maiorescu .................. 43 RĂDULESCU-MOTRU (C.), Materialismul şi personalismul în filosofie 59 TOMUL XVII •OPRESCU (G.), I. Georgescu ...................................... 1 www.digibuc.ro PRIVIRI GENERALE ASUPRA CREAŢIEI DE ARTĂ ÎN SCULPTURA DE I. JALEA MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făcută în şedinţa publică dela 6 Decemvrie 1946 Comunicarea, pe care am onoarea să o prezint, fiind începutul preocupărilor de artă a sculpturii în Academia Română trebue să împliriească următoarele cerinţe: Voiu prezenta mai întâi o succintă privire istorică asupra începuturilor acestei arte, în legătură cu principalele modalităţi ce i-au determinat desvoltarea. Pregătind astfel terenul voiu vorbi despre caracteristicile artei cioplitului şi celei a modelajului, în principalele înfăţişări din desvoltarea sculpturii moderne, insistând asupra celor doi maeştri, Rbdin şi Bourdelle, la care am ucenicit la început, în arta căreia mi-am dedicat vieaţa. Această parte este cu atât mai necesară, cu cât îmi va servi pentru unele valorificări din istoria sculpturii noastre de care mă voiu ocupa într’o comunicare viitoare. In sfârşit, tot cu caracter introductiv, ultima parte a comunicării mele, va privi începuturile sculpturii pe pământul nostru, arătând cum, chiar în arta preistorică, este prezentă, în chip rudimentar dar totuşi prezentă polaritatea: cioplire şi modelaj. Sculptura este meşteşugul cioplitului şi al scobitului în materialele tari, ca lemnul, piatra, osul şi altele. Tot sculptură z A, R, — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom, XVI. www.digibuc.ro 2 I. JALEA 2 este şi modelajul în lut, care este meşteşugul vechilor olari făcători de idoli şi de alte figuri de pământ ars. îndeletnicirile cioplitului şi modelatului sunt dintre primele ocupaţiuni şi începuturi industrioase ale civilizaţiei omeneşti. Omul a cioplit şi a modelat pentru a-şi face lucruri trebuincioase, apoi a cioplit şi a modelat pentru a-şi face unele lucruri, fără nicid întrebuinţare practică ci numai pentru a-şi face lucruri frumoase. Acestea erau primele încercări de artă ale omului. - Primele încercări de artă, din epocile cele mai îndepărtate ale existenţei omului sunt imagini de animale, gravate pe os, apoi altele mai mari şi mai importante ca factură, scobite pe pereţii cavernelor, primele locuinţe omeneşti. In aceste imagini de animale se poate vedea preocuparea de a li se da o înfăţişare care să impresioneze şi ele sunt redate cu o mare putere de expresie. Aşa sunt reproducerile fioroaselor animale afate pe pereţii grotelor din Altamira (Spania) şi Fond de Gaume (Dordogne). • Cele câteva imagini, reprezentând chipul omenesc, foarte rare din acea vreme, sunt mai puţin expresive şi redate cu mai puţină îndemânare. In general, se atribue acestor imagini de animale, un caracter magic care ar arăta primii paşi către cultul animalului ca în Egipt, după cum imaginilg. şi reprezentările cu chip omenesc ar arăta primii paşi către cultul omului, ca în Grecia. Religia şi arta s’au născut împreună şi au mers alături secole îndelungate. . Imaginea omenească, care a apărut mai târziu, în reprezentarea artistică, a ocupat, multă vreme, un loc secundar şi a avut o evoluţie mai înceată în desvoltarea ei, decât aceea a animalului. Astfel chiar în epoca foarte târzie a Chaldeenilor reprezentarea animalului, cum este aceea a «Leului rănit » şi apoi a «Leoaicei rănite » depăşesc cu mult reprezentările figurii omeneşti prin ştiinţa şi siguranţa cu care sunt redate. Evoluţia mai înceată în desvoltarea reprezentării chipului omenesc poate fi datorită religiilor care se serveau de aceste imagini, dar ea este datorită mai ales faptului că figura ome- www.digibuc.ro 3 PRIVIRI GENERALE ASUPRA CREAŢIEI DE ARTĂ JN SCULPTURĂ 3 nească era mai greu de redat şi a trebuit o vreme mai îndelungată până când să ia o formă mai lămurită în mintea artiştilor. Abia în arta grecească, care urmează celei egiptene şi chal-deene, reprezentarea chipului omenesc rămâne preocuparea de căpetenie în arta sculpturii. I-a trebuit aşa dar multă vreme sculpturii şi un mare ocol, până când să-şi definească motivul ei principal de reprezentare care este omul, iar când aceasta a fost pe deplin lămurită, tot interesul de artă s’a concentrat asupra acestui motiv. Sculptura în decursul vremii n’a reprezentat numai animale si oameni ci încă atâtea motive arhitectonice, ca ornamente florale sau de forme geometrice şi abstracte ale unei sculpturi ce încoronează arhitectura, etc. Dar reprezentarea chipului omenesc a rămas preocuparea ei cea mai de seamă, şi astăzi când vorbim despre sculptură, gândul ne duce la arta făcătorului de statui. Arta sculpturii atât de strălucitoare a trecutului omenesc s’a desvoltat şi şi-a luat avânt, atingând cele mai înalte culmi de frumuseţe, în Grecia. Primele reprezentări cu chip omenesc ce le aflăm în insulele greceşti, sunt idoli feminini redaţi sumar în marmoră albă, care contrar obiceiurilor Egiptului si Chaldeei sunt redaţi nuzi. Insesi vasele din această 3 > > parte a pământului afectează adesea aspectul chipului omenesc. Grecii au privilegiul pe care nu l-a avut niciun alt popor de a dispune de admirabile materiale pentru sculptură. Marmora lor este cea mai frumoasă, arama la ei se află în abundenţă. Apoi Grecii sunt un popor cu năzuinţe de libertate, ale raţionalismului lor, ce le-a fost caracteristic manifestărilor lor intelectuale. Arta sculpturală, ce s’a desvoltat alături de religie, căreia i-a servit de sprijin, aci devine ea însăşi o religie şi anume aceea a frumosului. Mitologia grecească devine astfel un depozit de idei la dispoziţia liberei creaţii şi interpretări artistice. După două secole dela începuturile ei, sculptura grecească, capătă cea mai strălucită înfăţişare, în secolul lui Pericles şi www.digibuc.ro 4 I. JALEA 4 în vremea lui Phidias sculptorul şi arhitectul său. Acesta este timpul în care se realizează întruchiparea omului-zeu în sculptură, pentru care se clădea un templu, în mijlocul căruia să troneze divinitatea frumuseţii desăvârşite, văzută prin trăsăturile chipului omenesc. Zeus este expresia de putere şi seninătate. Expresia aceasta de seninătate, cum a fost denumită de către esteţi, este pentru mulţi o lipsă de expresie a vieţii: este de sigur ceva ce o deosebeşte de expfesia omenească şi ceea ce dă seninătate de zeu. Puţină vreme după aceea, însă, sculptura grecească îşi schimbă uşor înfăţişarea. Hermes al lui Praxitelles, cu capul înclinat, cu priviri de duioşie în ochii săi umezi, începu să gândească. După expresia puterii şi seninătăţii, artiştii plecau la descoperirea vieţii spirituale şi aceasta se va desvolta tot mai mult, până când, în timpul modern şi anume în -arta lui Rodin, intensitatea stărilor sufleteşti, va cântări mai mult, în reprezentarea omului, decât preocuparea pentru liniile şi formele corpului omenesc. Astfel după sculptura grecească a urmat cea romană, în care spiritul grecesc s’a diluat până la dispariţia lui. Sculptura romană realizează admirabile portrete de stări sufleteşti ale unei sculpturi realiste. In sculptura catedralelor, nudul omenesc aproape dispare în rigiditatea arhitecturală: Statuea devine un element arhitectonic. Ea este îmbrăcată în formele severe ale ciopliturii de piatră şi este pusă în serviciul arhitecturii înafară de unele cazuri rare, când ea rămânea operă de artă de sine stătătoare. Şi într’un caz şi în altul, preocuparea pentru expresia sufletească a personajelor pe care le reprezintă rămâne şi aci stăruitoare. După arta grecească, cel mai important impuls al sculpturii îl dă Epoca Renaşterii. Zeităţile albe greceşti condamnate de creştinism încep a fi desgropate. Nudul omenesc reînvie în artă, după ce, atâta vreme fusese acoperit de cutele rigide ale arhitecturii catedralelor. Frumuseţea grecească, renaşte prin mâinile şi înţelepciunea artiştilor Renaşterii, dar ea nu mai este aceea a vechilor www.digibuc.ro s PRIVIRI GENERALE ASUPRA CREAŢIEI DE ARTĂ IN SCULPTURĂ 5 ' Greci, ci apare aci cu o nouă înfăţişare. Starea sufletească abia indicată pe figura lui Hermes se accentuează mai mult • în opera lui Michel Angelo. Chipul lui Zeus cu privirea senină apare în acel al lui Moise. Seninătatea lui a dispărut pentru a da loc expresiei omului voluntar şi puternic, frământat de gânduri. Operele lui Michel Angelo au forme omeneşti prinse direct de. pe natură, în care palpită vieaţa omenească, cu fiorii frumuseţii pământene. Personajele sale nu mai sunt zeităti, ci sunt- nişte coloşi ai frumuseţii omeneşti si pă- mântesti. __ > Trecând mai departe de Epoca Renaşterii, ne vom opri la timpurile moderne şi anume la sculptura marelui maestru Rodin, cel din urmă continuator al lui Michel Angelo. Rodin posedă meşteşugul şi ştiinţa sculpturii dela Greci şi din timpul Renaşterii în chip desăvârşit. El însă nu vorbeşte despre formele perfecte, despre -logica măsurătorilor pe care a învăţat-o dela aceştia. Ceea ce-1 interesează este adâncirea vieţii interioare a personajelor sale. Zei coborîţi pe pământ de maestrul său Michel Angelo sunt reluaţi de el pentru a le spori vieaţa interioară. Rodin vrea şi doreşte ca personajele sale să exprime o gândire, o idee clară şi puternică. In arta lui trebue să stăpânească gândul şi el începe, prin realizarea însăşi a gânditorului, opera sa cea mult discutată, în care el încearcă expresia de concentrare şi interiorizare a omului ce gândeşte. Ar fi prea lung să stăruim asupra operelor de gândire rodenistă ale maestrului si ale elevilor săi, dar ele au fost un popas din cele mai însemnate ale artei sculpturale. Dar ideile lui Rodin sunt susţinute în opera sa, mai cu seamă de tehnica şi ştiinţa sa incomparabilă, prin darul lui de înţelegere cu care ştia să redea mai cu deosebire detaliile în sculptură şi în care a rămas neîntrecut. După ce am. aruncat această scurtă privire asupra artei sculpturii din trecut, să ne întoarcem acum privirile către creaţiunea de artă din zilele noastre, pe care am văzut-o prin expoziţiile din centrele europene şi în Capitala noastră, cu 30—40 de ani în urmă, timpul în care au strălucit cele două www.digibuc.ro 6 I, JALEA 6 mari personalităţi ale artei sculpturii, care au fost Rodin si Bourdelle. » Am aşezat pe Rodin la capătul drumului ce vine din trecut, • el fiind continuatorul tradiţiei si continuator al lui Michel » > Angelo. Vom aşeza pe Bourdelle la începutul creaţiei de azi, ca pe unul ce singur a vrut să pună hotar între el şi maestrul său Rodin. Rodin în timpul cât a trăit, şi-a cunoscut o faimă de artist extraordinară. Această faimă era datorită nu numai operei lui, dela început preţuită în gradul cel mai înalt, ci şi darului deosebit cu care a vorbit şi a explicat arta sculpturii. Artist, scriitor şi gânditor, influenţa lui a fost covârşitoare asupra sculpturii din vremea lui. Ca o lumină orbitoare, opera lui lua vederile tuturor artiştilor, ce nu puteau ieşi din orbita lui. Faima lui nu putea fi uşor întunecată. Şi cu toate acestea, întunecarea s’â produs. Pe orizontul artei sculpturale s’a ridicat un nou astru al sculpturii şi acesta era elevul lui, Bourdelle, cel ce învăţase dela el, nu numai meşteşugul său extraordinar, dar şi felul de a gândi şi a discerne sensul de creaţie, în arta sculpturală. Bourdelle se intitula singur sculptor şi arhitect indicând prin aceasta ceea ce vrea să urmărească în sculptura lui. Sculptura rodenistă, care exprima sensibilitatea de modelaj, graţiozitatea şi frumuseţea de detaliu, apoi stări sufleteşti şi gânduri simbolice, nu-1 satisfăcea pe Bourdelle. El vrea să deschidă o cale nouă a artei sculpturale. El vede şi vrea o sculptură de suprafeţe mai largi, de o factură mai aspră, aşa cum este însăşi firea lui. Vederile lui se opresc cu admiraţie asupra sculpturii ce intră în construcţia catedralelor. In liniile acestei sculpturi el vrea să-şi construiască propria lui sculptură. Arhitectura despre care vorbea Bourdelle era o construcţie mai consistentă a operei de sculptură pe care o numeşte arhitectură sculpturală sau sculptată. — « Spiritul lucrează în materie, materia ajută spiritului. Opera de artă este punctul de întâlnire al materiei şi al spiritului. Expresiile şi stările sufleteşti desfigurează materia ». Acestea erau spuse de Bourdelle elevilor săi şi mulţimii ce frecventa atelierele sale dela Grande Chaumiâre » www.digibuc.ro 7 PRIVIRI GENERALE ASUPRA CREAŢIEI DE ARTĂ IN SCULPTURA 7 si din Avenue du Mâine, iar aceştia le ascultau si le notau ca pe nişte legi ce nu mai puteau fi discutate. El vorbea de frumuseţea materialului, de lumina albă a pietrei. Toată gândirea lui B o u r d e 11 e se concentrează asupra blocului de material şi acest material este piatra. Bourdelle nu mai modelează ca maestrul său Rodin si > niciunul din elevii săi. * Lutul, în care-şi lucrează operele, este lucrat cu un instrument tăios pentru a i se da înfăţişarea unui material ce se ciopleşte. Sculptura sa nu mai seamănă cu cea -rodenistă şi nici sculptura elevilor şi -a întregii pleiade ce stă sub influenţa lui şi care este cea mai numeroasă. Opera sa, Heracles Săgetătorul, de factură aspră, stând cu un picior pe un munte şi cu celălalt pe alt munte, ce întinde arcul său, pentru a trage în stolul de pasări de pe lacul Stymphale, îl aşează pe Bourdelle deodată printre marii artişti. Toate atenţiile sunt îndreptate către el. De aceea privirile lui asupra materiei şi materialului de lucru au efectul cel mai mare. Vorbele lui prinse în sbor, iau o amploare nouă. Mai sunt şi alţii şi au fost chiar înaintea lui, cari vorbesc şi au vorbit despre noua religie a sculpturii şi frumuseţii ce sălăşlueşte în materialul de lucru. O voluptate frenetică prinde pe cea mai mare> parte dintre artişti pentru acest material. Bourdelle este depăşit în aşa fel, încât el nu-şi mai recunoaşte oastea pe care a însufleţit-o. S’au văzut atunci sculptori cari au încercat să-şi execute direct operele lor în piatră sau lemn, fără model, fără plan, şi fără măsurători, lăsându-se conduşi numai de înţelepciunea fibrei şi rezistenţei materiale. In acest fel, operele lor vor avea aspectul unor lucrări mai mult sumare, pentru a nu desfigura materialul şi a nu-i scădea din frumuseţe. Alţii vor încerca să redea în formă abstractă preţiozitatea materialului prin frecare şi lustruire. Pe alţii în sfârşit îi vor preocupa ordinea, ritmica formelor abstracte, care adesea sunt corpuri ale geometriei regulate sau ale unei geometrii de sită. Dispoziţia şi orânduirea lor, poate şi trebue să transpună pe privitor într’o stare de lirism, care este impresia de artă propriu zisă. www.digibuc.ro 8 I JALEA 8 In această sculptură, în care tot interesul se concentrează asupra materialului şi frumuseţii lui, preocuparea pentru motivul om de până acum, cade în plan secundar. Omul este redat în forme din ce în- ce mai puţin apropiate şi mai puţin asemănătoare lui, mergând uneori până la nere-cunoaşterea chipului omenesc în opera de sculptură. Uneori chipul omului este văzut diformat, caricatural sau fantomatic. Alteori în trăsături sumare, amintind lucrările de artă primitivă. Acest fel de a vedea şi a face în sculptură operă de artă, este justificat prin explicaţiuni foarte simple şi foarte logice, de către cei ce lucrează. In primul rând opera de artă nu este o copie fidelă a naturii. Aceasta nici nu se poate şi asupra acestui fapt toată lumea este de aceeaşi părere. In opera de artă este vorba de altceva şi anume de interpretarea, transpunerea sau copia spirituală a naturii. In acest sens idolul redat inform şi sumar poate fi mai aproape de adevăr şi poate mai bine reprezenta o divinitate, decât omul-zeu al raţionalismului elin, care este prea mult om ca să mai fie luat drept zeu. Opera de artă sculpturală nu este un om împietrit al copiei directe şi fidele, ci este însăşi piatra cu vieaţa ei proprie, cu energia de origine, ce aminteşte un chip omenesc sau un simbol al omului. De aceea, desăvârşirea frumuseţii greceşti, poate să apară aci ca o sărăcie spirituală, iar misterul lui Pygmalion ca o poveste neverosimilă şi fără sens. Atenţiunea întreagă a acestor cercetări de artă, este fixată asupra meşteşugarului cu dalta şi ciocanul în mâini, lucrând la blocul lui şi lucrul lui pare a fi singura treabă de luat în seamă. Misterul creaţiei de artă nu poate fi pătruns decât aci, iar ceea ce iese din mâinile lui constitue lege pentru sculptură. Meşteşugarul acesta pare a fi singurul preot ce slujeşte la altarul adevăratei arte sculpturale. Iată aşa dar, preocupări şi înfăţişări ale artei sculpturale din cei 30—40 ani în urmă, care n’au putut scăpa nimănui din vedere. In acest timp spiritul cioplitorului a dominat sculptura de peste tot cu o autoritate ce părea de neînvins. www.digibuc.ro 9 PRIVIRI GENERALE ASUPRA CREAŢIEI DE ARTĂ IN SCULPTURĂ 9 « întotdeauna îmi cioplesc singur piatra şi-mi lucrez singur materialul» spunea unul din făuritorii cei mai de seamă ai sculpturii celei nouă ». « Cea mai bună ucenicie în sculptură este cioplirea pietrei. Nu să înveţi; să te deprinzi», mai adăuga el. Dar care a fost urmarea acestei experienţe ce pornea dintr’o răscoală împotriva sculpturii tradiţionale cu gândul de a o detrona ? Ea n’a fost de sigur aceea pe care o aşteptau cei ce începeau această luptă. Dar primul ei efect a fost o lămurire şi anume aceea, că tehnica cioplitului şi aceea a modelajului, care sunt două meşteşuguri deosebite şi bine distincte, imprimă fiecare un caracter deosebit operei de artă şi ca atare ele nu se pot confunda într’una singură. Ce sunt si ce urmăresc fiecare din aceste două tehnici ale » plasticei ? Pentru a înţelege mai bine, nu avem decât să privim operele de artă pe care le-a produs şi le produce fiecare din aceste două tehnici sculpturale. Meşteşugul cioplitului are în urma sa crestăturile de lemn şi de piatră, troiţele de Ifemn şi de piatră, stâlpii de uşi şi de porţi, uşile şi porţile înseşi şi cu deosebire acele uşi împărăteşti dela biserici, tâmplele, jeţurile, brâiele de lemn şi de piatră şi alte multe lucruri aşa cum pot fi văzute şi la Muzeul Carol I din Bucureşti. Apoi mai are în urma sa sculptura de ornamentaţie arhitectonică, sculptura figurală încadrată în arhitectura catedralelor, o seamă de monumente si altele. Cioplitorul în materiale tari este sculptor şi arhitect. Pe lângă dalta şi ciocanul cu care sculptează, el se mai serveşte de compas şi de fir de plumb pentru a-şi construi opera sa după legile materialului de lucru. Arta cioplitorului are o infinitate de posibilităţi şi subiecte pentru a le interpreta şi a le reprezenta. Acestea sunt toate formele şi volumele din natură, ce pot interesa pe artistul cioplitor; toate obiectele uzuale, pe care acest artist le perfecţionează şi le înfrumuseţează. Sunt apoi toate bibelourile, toate jucăriile, toate jucăriile serioase. Dar el mai poate repre- www.digibuc.ro IO I. JALEA IO zenta mai ales o infinitate de volume şi forme imaginate după inspiraţia lui proprie şi ştiinţa sa. Cioplitorul în materiale tari urmăreşte să redea în opera lui o ordine arhitectonică de volume şi forme, un joc sublim al lor. El vrea ca în acest fel să deştepte în privitor acel interes propriu omului în faţa operelor de artă. El .mai vrea ca opera lui să fie exprimată în formele cele mai clare, socotind această calitate, ca fiind prima condiţie a . frumosului. Iată aşa dar gânduri ce îndrumează pe cioplitorul în materiale tari atunci când creează opera lui de artă. Aceste gânduri sunt din cele mai ispititoare şi mai atrăgătoare pentru artiştii plastici. Dar care sunt operele ce aparţin sculpturii modelate ? Vom începe cu acelea pe care le putem vedea în muzeele noastre, la Muzeul Carol I si la Muzeul de Antichităţi. Sunt figurinele preistorice de pământ ars care reprezintă animale, pasări, dar mai cu deosebire chipul omenesc. Sculptura aceasta a modelajului s’a continuat apoi în lungul vremii în Antichitatea Grecească a Renaşterii şi până în timpul nostru în toate statuele ce au reprezentat chipul omenesc, căci cele mai frumoase opere de artă n’au fost tăiate direct în piatră ci gândite şi studiate mai întâi prin acfcst modelaj şi reproduse în materialul tare, prin punctaj şi măsurători precise. Meşteşugul cioplitului aci a fost subordonat modelajului, pus în slujba şi ajutorul lui. In tehnica modelajului, totul este supus viziunii si conducerii artistului modelator, care nu cedează nici fibrei şi nici rezistenţei întâmplătoare a-materialului. Concesiunile făcute întâmplărilor nu sunt proces de creaţie de artă şi modelatorul în lut nu se bizue pe o colaborare cu aceste întâmplări. Operele de artă ale sculpturii modelate sunt aşa dar toate reprezentările în care artiştii au căutat o perfecţionare a chipului omenesc redată în material şi în care materialul stă în sprijinul expresiei de frumuseţe a acestui chip. Numai prin meşteşugul modelajului se poate ajunge la această perfecţionare, fiindcă pământul moale permite artistului să adauge şi să ia din forme, potrivind aşa cum crede el, pe când prin www.digibuc.ro II PRIVIRI GENERALE ASUPRA CREAŢIEI DE ARTĂ ÎN SCULPTURĂ II cioplire, aceasta nu este cu putinţă. O lucrare modelată este un şir lung de adăugiri şi de scobiri, adică de potrivire a formelor ce nu pot fi făcute dintr'odată, pe când prin cioplire ele nu pot fi făcute decât dintr'odată. Dacă ne gândim la aspectul general al operelor de sculptură nouă care este o artă a cioplitului, ne putem da seama de o caracteristică ce îi este proprie acestei tehnici şi anume aceea că tot ce este vieaţă, tot ce este animat, aci devine împietrit, static şi abstract. Tot interesul de artă se raportează aci la expresia materialului ce trebue să treacă înaintea expresiei de vieaţă. De aceea chipul omenesc şi redarea expresiei de vieaţă n’a făcut niciodată o preocupare principală a cioplitorilor. Dar cu toate acestea în sculptura nouă, chipul omenesc deţine totuşi un loc important şi adesea cel mai de seamă. Dar tot chipul omenesc, adică felul în care este redat prin tehnica artei nouă formează obiectul celor mai mari neînţelegeri. Un făuritor al sculpturii celei nouă ne-ar putea justifica aceasta spunând că nu există delimitări precise şi categorice între cele două meşteşuguri ale sculpturii.şi nici chiar între toate artele plastice. Că nu există nicio lege şi nicio regulă după care să se conducă artiştii în căutările lor de artă. Creaţia de artă nu este supusă decât imboldului interior a intuiţiei şi simţului de artă al artistului. Şi că acestui simţ trebue să i se dea crezare înainte de toate. Şi aceasta aşa este. Făuritorii sculpturii nouă au făcut şi fac unele confuziuni evidente. Astfel Bourdelle se întitula sculptor şi arhitect şi credea într’o sculptură întărită printr’o construcţie arhitectonică. Dar el nu era arhitect, aşa după cum era Phidias şi Michei Angelo şi nu ne-a lăsat nicio operă de arhitectură propriu zisă. In ceea ce priveşte arhitectura despre care vorbea el, opera lui ne,stă martoră pentru a ne convinge că această arhitectură abia poate fi bănuită în opera sa. Dar ea nu este în niciun caz o arhitectură de viziune lineară si hotărîtă, ca a unei statui din arhitectura catedralelor, ci se reduce doar la o factură ceva mai aspră, în planuri mai largi care nu o deosebeşte de sculptura tradiţională, cea pe care Bourdelle o învăţase şi al cărei www.digibuc.ro 12 I, JALEA 12 meşteşug îl.cunoştea în chip desăvârşit. Calitatea de artă a operei bourdelliene nu o constitue această arhitectură despre care vorbea el, ci posibilităţile lui excepţionale de artist creator, de mare maestru şi artist genial. Dar cu câtă vehemenţă pornise Bourdelle lupta împotriva sculpturii tradiţionale pe care o acuza de a fi prea imitativă şi care după părerea sa desfigura frumuseţea materialului de lucru. Părerile sale însă s’au dovedit fără efect asupra sculpturii sale şi a elevilor săi. Construcţia arhitectonică, pe care o visa el şi pe care o credea capabilă să schimbe faţa sculpturii tradiţionale, nu era de fapt altceva decât ceea ce au făcut şi fac sculptorii de totdeauna, care mânuind materialele de lucru şi făcând statui, implicit tac şi această construcţie. Phidias şi Michel Angelo, erau sculptori şi arhitecţi. Ei ne-au lăsat opere de sculptură şi opere de arhitectură din care se vede lămurit că ei gândeau altfel şi altceva, pentru fiecare din aceste două arte ce nu pot fi confundate într’una singură. Confuzia bourdelliană persistă şi la unii din făuritorii sculpturii celei nouă când cred că operele lor sunt menite să ia locul sculpturii tradiţionale. Este greu de presupus că frumuseţea unui cap praxitelian, ar putea păli alături de o interpretare a sculpturii celei nouă, a unui cap-sinteză, oricât de savant ar fi realizat, oricât de mare frumuseţe de calitate materială i s’ar atribui. Astfel de opere nu pot fi puse alături pentru a fi comparate şi nici artiştii cari le făuresc pentru a fi confruntaţi. Fiecare din aceste opere exprimă altceva. După aproape o jumătate de veac de experienţă a sculpturii celei nouă, rămân multe lucruri neînţelese. Cele mai multe sunt în ceea ce priveşte redarea chipului omenesc. Dacă Bourdelle a blamat pe cei ce desfigurează materialul de lucru, pe cei ce-i micşorează ceea ce el numea energia de origine a materialului, printr’o imitaţie prea servilă a chipului omenesc, noi credem că făcătorii de idoli şi de zei sunt cu mult mai îndreptăţiţi să blameze pe cei ce desfigurează chipul omenesc micşorând valoarea lui ca motiv al artei sculpturale, pe cei ce nesocotesc chipul zeului, ce de atâtea veacuri este căutat în desăvârşirea frumuseţii lui. » i www.digibuc.ro PRIVIRI GENERALE ASUPRA CREAŢIEI DE ARTĂ IN SCULPTURĂ 13 n Bourdelle s’a înşelat în credinţa si mărturisirile lui. Simţul t * t __ * lui de artă l-a dus în altă parte decât unde gândea el. Trebile să dăm crezare acestui simţ înainte de toate şi să nădăjduim că el va duce pe făuritorii sculpturii celei nouă acolo unde trebue. O artă a sculpturii celei nouă este însă şi rămâne o realitate neîndoielnică. Ea se desemnează din ce în ce mai bine. Pentru prima oară, artiştii şi-au pus problemele aride ale formelor pentru forme, ale formelor abstracte în funcţie de realizare de artă. Pentru prima oară s’a desprins din arta sculpturală această ramură de artă nouă, cu idealuri şi preocupări proprii. Ea este o artă a cioplitului şi a lustruitului de materiale tari. Prin mijloacele ei de realizare, prin expresia ei ea este mai apropiată artei arhitecturii decât artei modelajului. Sculptura aceasta are vaste posibilităţi de realizare artistică, ce nu pot fi decât bănuite. Ea nu este menită să ia locul sculpturii tradiţionale si nici arhitecturii, ci se va desvolta în locul ce-i este determinat de posibilităţile ei de desvoltare. Arta sculpturii celei nouă nu trebue însă confundată cu deformările chipului omenesc ce reprezintă încercări inco-herente şi periferice ale sculpturii de modelaj şi care de fapt nu spun nimic. Şi mai există o artă a sculpturii celei nouă şi aceasta este înnoirea şi perfecţionarea de fiecare epocă a sculpturii tradiţionale, după înnoirea însăşi a sufletului omenesc, pe care aceasta trebue să-l exprime în operele sale. Despre această sculptură vom vorbi acum în cele ce urmează: Prin arta sculpturii s’a înţeles şi se înţelege, mai cu deosebire astăzi, arta statuării de totdeauna şi al cărei făuritor este modelatorul în lut. Modelatorul în lut este cel ce execută meste- i şugul de bază al sculpturii de azi şi cel ce se sprijine pe o ştiinţă şi o tradiţie ce nu pot fi ignorate. Modelatorul în lut, făuritor de idoli, este primul om ce a exercitat un meşteşug impresionant şi o putere asupra semenilor săi. Primul magician şi fermecător. Primul practicant al idolatriei. www.digibuc.ro 14 I. JALEA 14 In locul materialelor tari de cioplit, vom aminti aci pe cel dintâi material al sculpturii care este lutul şi căruia, în meşteşugul modelajului, trebue să-i urmeze celelalte. Cu nimic nu poate fi asemănată căldura magică, pe care o dă focul întăritor lutului modelat şi care cuprinde în el un gând de artă. Cu nimic nu poate fi asemuită patina lutului ars cu finele ei colori ce merg la negrul închis, trecând prin cele mai frumoase nuanţe de roz, până la albul floarei de crin alb. Cu nimic nu poate fi asemuită, opera de artă ieşită direct din mâinile unui artist purtând semnele şi urmele degetelor lui, ca pe o semnătură ce nu poate fi de nimeni imitată. Lutul este materialul prin care artistul poate să-şi spună gândul lui întreg, de-a-dreptul, fără a-1 deforma. Lutul este plasma primordială a facerii omului. Scrie în « Cartea Facerii Lumii » că Dumnezeu a făcut pe om, în lut, apoi suflându-i duh sfânţ i-a dat vieaţă. . Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa. După închipuirea omenească, frumuseţea desăvârşită, supra omenească şi divină nu se poate întrevedea altfel decât prin trăsăturile omeneşti. ' i Aceşti modelatori ai lutului sunt cei ce secole îndelungate au căutat această perfecţiune a frumuseţii prin trăsăturile şi firea omului. Ei sunt "cei ce au creat opere nemuritoare pe care oamenii le-au adorat şi s’au închinat lor în trecut şi pe care le adoră şi azi ca pe nişte adevărate zeităţi ale frumuseţii ce întruchipează. Mii de oameni din întreaga lume se străduesc să străbată pământul pentru a le vedea ca pe nişte minuni ale artei. > înaintea lui Hermes de PraxitelleS, Venera din Cirene, Victoria dela Samotrace, Sclavii lui Michel Angelo şi altele, lumea rămâne înmărmurită de frumuseţea lor fără seamăn. j Viziunea sculptorului din insula Milo, care a dat vieaţă zeiţei lui, dăinueşte peste veacuri ca o divinitate pe care* literaţii şi poeţii au cântat-o şi atâta lume trăieşte cu imagina ei de vis alb. Aceasta este sculptura despre care vorbim aci. Ea este arta în care artistul creează liber, după îndemnul şi bunul www.digibuc.ro 15 PRIVIRI GENIÎRALE ASUPRA CREAŢIEI DE ARTĂ IN SCULPTURĂ *5 său plac, aşa după cum, un poet, îşi scrie versurile sale, un literat opera sa literară sau un compozitor opera sa de muzică. Sculptura şi opera de artă de care vorbim noi este concepţia şi lucrarea unui singur om, fără imixtiunea ajutoarelor în desăvârşirea ei. Ea este lucrare pe măsura puterilor şi posibilităţilor tehnice ale unui singur om: ale artistului creator. Iată aşa dar, ce se înţelege şi s’a înţeles întotdeauna prin arta sculpturii, ce nu poate fi cu nimic altceva înlocuită. Meşteşugurile cioplitului şi modelajului au rădăcini vechi şi adânc înfipte în această parte a lumii unde ne aflăm noi. In adevăr din cele mai depărtate timpuri cunoscute nouă, pe pământul nostru au trăit oameni ce ne-au lăsat numeroase si interesante urme din vieata lor. > * Meşteşugurile cioplitului şi modelajului au avut aci o des-voltare foarte mare, judecând după lucrările aflate în muzeele noastre şi găsite la noi. Ciopliturile erau mai ales în lemn, fiindcă lemnul şi cărămida (care adesea era nearsă) au fost la noi primele materiale de construcţie. Piatra a fost mai puţin întrebuinţată chiar la munte unde piatra se află din abundentă si unde Dacii de mai târziu îsi făceau cetăţile mai i » > i mult în lemn şi pământ. - Ciopliturile pe care le vedem azi la Muzeul Carol I sunt de sigur de dată recentă, căci cele vechi au putrezit de mult, dar izvoadele acestea ingenioase ca-invenţie decorativă, simple şi de incontestabil rafinament de artă, vin de sigur de departe şi ele au fost perfecţionate prin repetarea şi refacerea izvodului. Astfel sunt toate aceste colonade, stâlpi de uşi şi poartă, brâiele si atâtea obiecte casnice ornate. Dar cele mai frumoase f sunt troiţele unde fantazia cioplitorului a avut cea mai deplină libertate. Ele pot fi mai vechi decât crucile propriu zise, cu care nu seamănă totdeauna. ' Cât despre ceramica aflată în muzeele noastre, ea ne arată un trecut de mare şi bogată experienţă foarte impresionantă pentru cei de azi, când ne gândim că acum 40—50 secole se aflau pe locurile acestea oameni preocupaţi de aceleaşi gânduri de artă ca şi noi. www.digibuc.ro i6 I. JALEA 16 Pe lângă vasele de lut, atât de frumoase şi evocative, pe lângă vasele indicând figuri omeneşti şi de animale, se află mulţimea de figurine reprezentând idoli feminini şi masculini, pasări, animale şi altele. Printre aceste reprezentări se. află adevărate opere de artă. Iată figuri prinse direct după natură de un ochiu al artistului ager la minte şi priceput la lucrul său. El a redat cu o siguranţă foarte mare aceste torsuri în care linia coapselor şi a sânilor este urmată cu simţ de artă şi precizie anatomică. Ceea ce este de admirat aci. este mai ales sensibilitatea cu care sunt redate unele dintre ele. Torsul omenesc şi unele gesturi îl interesează mai mult. pe artistul acesta şi el ştie şi poate să le redea mai bine decât să facă un cap. Iată astfel pe omul cu braţele ridicate ca pentru rugăciune, iată pe omul cu mâinile la spate sau cel cu mâinile una într’alta, dar mai ales iată pe gânditorul dela Vidra, de lângă Bucureşti. Aci este vorba şi de o stare sufletească a omului redată cu uimitoare expresie şi cu nimic mai prejos decât cele mai expresive opere de artă. Dar cea mai impresionantă dintre toate aceste opere este de sigur vasul antropomorf reprezentând o zeiţă, găsite tot la Vidra lângă Bucureşti, unde a stat îngropat în straturile profunde ale pământului, 4—5000 de ani. Aceasta este O' figură de proporţii mai mari, unde se pot vedea mai bine detaliile şi modelajul. Este decorată cu desene, al căror înţeles nu ne este cunoscut, dar care urmăresc sensul anatomic cu pricepere şi făcând să se înţeleagă mai bine corpul omenesc. De sigur că viitorul ne rezervă şi alte descoperiri de artă ale trecutului acestuia pe urmele căruia se află eminenţii noştri specialişti, oameni de ştiinţă, dar dacă ne raportăm numai la acel gânditor şi la acea zeiţă, putem vedea că aci la noi a fost un început al artei sculpturale cel puţin tot aşa de important ca al artei din insulele şi arhipelagul grecesc. După spusele specialiştilor noştri, cele dela noi sunt încă mai vechi. Despre figurinele din insulele greceşti am spus că spre deosebire de cele caldeene şi egiptene, acestea erau reprezentate nude. Tot aşa şi cele dela noi sunt reprezentate nude. Dacă acele desene de pe unele din ele reprezintă îmbrăcă- www.digibuc.ro 17 PRIVIRI GENERALE ASUPRA CREAŢIEI DE ARTĂ IN SCULPTURĂ 17 mintea ele devin încă mai interesante prin felul în care linia corpului omenesc este păstrată şi nu dispare sub această îmbrăcăminte. Din documentele de artă veche cioplită şi modelată dela noi, se poate deduce sensibilitatea care a fost şi este un fond sufletesc al poporului nostru. Această sensibilitate s’a afirmat în arta populară ţărănească şi rustică, care este continuarea celei din preistorie. Astfel această sensibilitate se poate constata în arta cu care sunt făcute crestăturile în lemn, pe obiecte uzuale cum sunt furcile, lingurile, fusele, bâtele, apoi în îmbrăcăminte, ornamente şi cusături, vase înflorate, ouă încondeiate şi altele. Această artă populară este foarte deosebită de a neamurilor ce ne înconjoară şi aparţine poporului autohton în chip neîndoios. Sensibilitatea aceasta s’a mai relevat apoi în pictura monumentală şi voivodală a bisericilor cu toate că această pictură a venit mai mult dinafară. Cu această sensibilitate am întâmpinat noi arta europeană plastică şi în special sculptura venită la noi după ce, pornită din Grecia, a trecut prin arta romană, a catedralelor, a renaşterii şi a Apusului european modern. Ajungând la noi, aci a întâlnit unele vestigii şi vechi reminiscenţe care nu-i erau străine, poate însăşi acea zeiţă dela Vidra, acea Gea, zeiţă-mumă a pământului acestuia. Ciopliturile şi modelajul la noi au două direcţiuni bine definite, care sprijină afirmaţiunile noastre. In timp ce lucrările cioplite aparţin unei arte decorative şi arhitectonice, modelajul în lut este numai al figurinei în care idolul şi chipul omenesc este predominant. Aceasta se poate foarte bine deduce din documentele ce ne stau la dispoziţie în muzeele noastre. In faţa acestor documente, artistului sculptor întârziat prin muzee i se pare câteodată că nimic nu poate fi mai ademenitor pentru a-şi construi opera lui, ca exploatarea unor forme abstracte cu liber frâu al imaginaţiei lui. Iară alteori i se pare că încă mai atrăgător este studiul vieţii) şi al omului, motiv mereu nou, totdeauna actual si fără sfârsit. La masa lor de lucru, potrivit temperamentului fiecăruia, ei se hotărăsc pentru una sau cealaltă din aceste două tehnici. Despre aceasta www.digibuc.ro i8 I. JALEA 18 vom vorbi, cu îngăduinţa d-voastre, în viitoarea noastră comunicare. Voiu încheia expunerea mea de astăzi mai adăugând încă aceste câteva cuvinte: Mii de artişti din toată lumea au lucrat si lucrează, azi ca şi în alte vremi, în timpuri de linişte ca şi în cele de turburări, urmărind fiecare din ei un vis de artă, pentru a-1 face să devină realitate. Fiecare este mânat de credinţele, temperamentul şi imboldul său interior, către creaţia de artă.s?,- Dar «Creaţia de artă este fapt rar » spunea Bourdelle. Câte iluzii şi câte himere nu se spulberă la masa de lucru a artiştilor, tocmai când cred ei că acestea au devenit realităţi. Din miile de artişti, ce lucrează cu ardoare şi fără răgaz, sunt puţini cei ce pot închega un gând de artă, din vastul câmp al experienţelor ei. Opera de artă, asemenea grăuntelui de aur ce se alege cu greu din imensitatea de material trecut prin cuptorul de foc, se alege din munca artiştilor şi din vasta lor experienţă dela masa de lucru. Fiecare artist simte în el focul sacru şi puterea de creaţie cu care este dăruit. Dar adevăraţii creatori vor fi aceia ce vor » mai crede şi în puterea ştiinţei artei sculpturii. Există o ştiinţă a artei sculpturale pe care secolele de experienţă şi descoperiri ni le-au transmis nouă. Ea este vastă, cere stăruinţă pentru a fi învăţată şi nu este uşor de însuşit. De aceea sunt puţini cei ce o posedă cu adevărat şi tot aşa de puţini cei ce o pot deosebi în opera de artă. Dar această ştiinţă nu trebue şi nu poate fi ignorată, ci ea trebue să precumpănească în arta cultă ce se mai zice şi academică, care este una din mândriile şi privilegiile popoarelor de cultură,^ce stau în fruntea civilizaţiei. » Artiştii au crezut şi cred în minuni. Noi credem în minunile de artă a celor înarmaţi cu această ştiinţă, a celor ce vor clădi o operă sculpturală în care sufletul acestui popor să se întrevadă. Şi mai credem încă în cei rămaşi ideii misterului lui Pygmalion. www.digibuc.ro UN PRIETEN AL ROMÂNIEI: FILOSOFUL LEON BRUNSCHVICG DE I. PETROVICI MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Comunicare făcută în şedinţa publică dela 28 Iunie 1946 In timpul uraganului deslănţuit asupra omenirii, cutremurând deopotrivă adâncurile şi înălţimile, a încetat din vieaţă, la Cannes, în iarna anului 1944, bătrânul "filosof şi universitar francez Leon Brunschvicg, fost, printre alte demnităţi numeroase, majoritatea oferite de patria sa, şi membru de onoare al Academiei Române, care ţinuse să răsplătească, pe lângă o valoare în sine, sentimentele lui de prietenie pentru ţara noastră. Am crezut nimerit, mai înainte ca data decesului să nu se fi îndepărtat din cale-afară, să schiţez în această incintă, fizionomia acestui gânditor, locul său în ansamblul filosofiei contemporane — şi rriai ales al celei franceze — precum şi să fixez servindu-mă de reminiscenţe personale, unele aspecte ale omului, şi mai ales unele gesturi făcute de dânsul la ocazii, în favoarea drepturilor naţiunii noastre. Nu ascund că în momentul acesta se strecoară în sufletul meu şi o mulţumire de altă natură, prin faptul că pot aduce un omagiu public omului care m’a onorat un număr de ani cu atenţiunea sa preţioasă şi constantă, ceea ce mi-a înlesnit în mod substanţial relaţiile mele cu străinătatea, procurân-du-mi clipe dintre cele mai luminoase în^apusul carierei mele didactice. X 4 —i Mtnwriilf Secfiumi J.iltrmt, Xtria JJf, Ţma, JfVf, www.digibuc.ro 2 I. PETROVICI 20 La amintirea prieteniei noastre strânse, — începută cu prima mea conferinţă la Sorbona, — împrospătată de întâlniri destul de frecvente şi continuată printr’o activă corespondenţă, menită să arunce pietre de vad de-a-curmezişul intervalelor în care ne aflam separaţi de distanţa meleagurilor noastre diferite, se adaugă din parte-mi şi un moti^ de gratitudine, pe care ţin să-l subliniez, mai ales că despre sentimentul recunoştinţei nu ştiu dacă aş putea spune aceea ce a zis D e sc a r t e s despre bunul simţ: « qu’il est la chose du monde la mieux partagee ». Fireşte că această prietenie afectuoasă, n’a implicat şi nu implică un integral acord filosofic asupra tuturor problemelor. Este în deosebi specifică domeniului filosofiei, posibilitatea de a nutri o foarte înaltă stimă pentru cugetarea şi opera cuiva, fără a-i împărtăşi în întregime teoriile şi concluziile sale. In cultura românească aş putea cita bunăoară cazul tipic al lui E m i n e s c u, ce manifesta o mare preţuire pentru Vasile Conta, deşi teoriile lor metafizice se aflau la poli opuşi. Tot aşa Brunsc-hvicg vorbea admirativ de geniul lui B e r g s o n, cu toate că opera lor mergea pe drumuri diferite, adesea sensibil divergente. La rândul meu puteam recunoaşte valoarea deosebită a scrierilor lui Brunsch-v i c g, fiind totuşi în desacord cu punctul lui de vedere în unele chestiuni, ceea ce a si dat loc între noi la discuţii contradictorii, cele mai multe în particular, iar alte ori făcute public, şi chiar cu notă pasională, cum a fost la Congresul de filosofie dela Praga, din 1934. Recunosc că potrivirea de concepţii poate să adauge un coeficient de intensitate apropierii personale sufleteşti. Dar speculaţia filosofică, pe panta suişului ei, întâlneşte o pădure întreagă de probleme prealabile, mai înainte de a ajunge pe creasta stâncoasă a problemelor supreme. Şi chiar dacă minţile se diferenţiază în descifrarea problemelor-limită, ele se pot acorda şi folosi reciproc în deslegarea problemelor pregătitoare, care de şi situate puţin mai în vale, reclamă cam aceleaşi eforturi şi aceeaşi energie creatoare. Un filosof poate avea puţini partizani pe linia mediană a concepţiei sale şi totuşi să fie extrem de folosit, chiar de www.digibuc.ro 21 UN PRIETEN AL ROMÂNIEI: FILOSOFUL LEON BRUNSCHV1CG 3 capete heterogene, în tot ce poate să privească argumentări răzleţe şi soluţii izolate, vreau să zic desprinse din blocul unitar al sistemului. E poate şi cazul lui B r u n s c h v i c g, care independent de chestia adesiunilor totale, a fost socotit în deobşte ca o mină bogată de idei valabile, ca o figură proeminentă a filosofiei franceze din epoca de după B e r g s o n. N’aş putea spune că emeritul cugetător de care ne ocupăm acum (născut la 1869) a depăşit ca valoare,balanga contemporană lui de filosofi francezi, alcătuită strălucit, pe lângă dânsul, din personalităţi ca Andre Lalande,- Meyerson, Couturat, Le Roy, Abel Rey şi alţii; după cum nu mă încumet să susţin că ar fi fost mai profund decât B e r g s o n însuşi, aşa cum declara cojrvins, într’o împrejurare, psihologul genevez P i a g e t, emiţând o părere pe care opinia intelectuală încă nu a ratificat-o şi nici nu se arată dispusă a o ratifica. In orice caz Lepn Brunschvicg a fost o puternică personalitate filosofică, de o mare erudiţiune şi de o ageră subtilitate, un scriitor ale cărui opere s’au răspândit şi în afară de Franţa, făcându-1 pretutindeni preţuit. Filosofia franceză din secolul al XlX-lea nu mai înfăţişează acea unitate nedivizată, pe care poate o reprezentase în trecut, în jurul raţionalismului cartesian, deşi parcă niciodată n’a existat în Franţa acel bloc omogen de cugetători, pe care îl întâlnim în Anglia, în jurul concepţiei empiriste, care a ajuns să reprezinte nota naţională a filosofiei engleze. Chiar în Franţa veacurilor trecute se afirmaseră două note filosofice naţionale, invocându-se pe lângă raţionalismul lui Descartes şi scepticismul lui Montaigne, deci directive spirituale oarecum disparate, oricât s’ar fi susţinut că tendinţa raţionalistă naşte spontan scepticismul, ca reacţie, în preajma lui, tot aşa după cum fusese şi în ţara de leagăn' a filosofiei, în vechea Eladă, unde scepticismul acut al sofiştilor, a coexistat cu raţionalismul lui S o c r a t e, Platon si Aris'totel. > In orice caz în veacul al XlX-lea si următorul, filosofia > * franceză — asimilând numeroase influente străine — constitue * o eflorescenţă bogată de direcţii divergente, slăbindu-se con- www.digibuc.ro 4 I. PETROVICI 22 siderabil ceea ce s’ar putea numi pecetia naţională a- sistemelor filosofice. Că un ochiu obişnuit să migălească ar putea găsi, chiar sub o identitate de concepţii, între doi filosofi aparţinând altor grupe naţionale, oarecare nuanţe deosebitoare, ce s’ar putea raporta pe alocuri la etnicitate, lucrul nu ' este imposibil. Dar încă odată, filosofia franceză contemporană nu are caracter linear, iar evoluţia ei în timp, prezintă contraste şi sărituri. Totuşi, cu toată aparenţa ei neregulată şi stufoasă, se pot face clasificări şi împărţiri, — lâ care ne pot ajuta, osebit de putinţa înmănuncherii la olaltă a sistemelor, şi două mari pietre de hotar, doi filosofi de primul rang, care domină două epoci succesive: Au guste Comtt şi Henri Bergson1). Am avea o primă perioadă, până la Aug. C o m t e, caracterizată printr’un spiritualism sleit, fără originalitate — cu excepţia poate a lui Mâine de Biran - cu toate că în întregime a fost o filosofie cald apărătoare a legitimităţii metafizicei şi autonomiei filosofice. După această direcţiune antiştiin-ţifică — deoarece protagoniştii ei comparau amestecul ştiinţei în filosofie cu năvălirea barbarilor — urmează Auguste C o m t e şi filosofia pozitivă, eflorescenţă supremă a unui curent, pregătit mai de mult de d’Aelmbert, Tur got şi Saint-Simon. Pozitivismul e un curent stiintifist si anti- i » > metafizic, aş zice şi antiteologic, dacă totuşi C o m t e n’ar fi avut slăbiciuni latente, ulterior chiar date pe faţă, pentru catolicism. Urmează o a treia perioadă pe care aş numi-o filosofia franceză de după Auguste Comte, care în contrast cu concepţia acestuia, ce anunţase moartea metafizicei, are un caracter pregnant metafizic. înşişi cei doi cugetători imediaţi — trecuţi în deobşte îrt orbita lui Comte — Renan si Taine, au veleităţi metafizice^ certe, necum superba înflorire spiritualistă, de data aceasta creatoare, servită cu nuanţe variate de Renouvier, Fouillee, Guyau, Ravaisson, Lachelier, Boutroux şi culminând *) *) Calitatea de filosofi de primul rang li este definitiv recunoscută ambilor gânditori de judecata istorică cuprinzătoare, oricât un mare filosof ca W u n d t, îl va fi taxat pe Bergson drept plagiator, sau un însemnat filosof ca Lachelier va fi socotit pe Comte — e drept că numai îp conversaţii — ca tţn imbecil- www.digibuc.ro 23 UN PRIETEN AL ROMÂNIEI: FILOSOFUL I.EON BRUNSCHVICG 5 ca într’o apoteoză, cu filosofia de mare răsunet şi de superb avânt constructiv,, a lui B e r g s o n. Metafizica renăscuse din discreditul în care o aruncase cugetarea pozitivistă şi ar fi prea puţin să spunem, — în stil hegelian — că aceasta s’a produs prin jocul unei evoluţii în zig-zag, o explicaţie de sigur nu falsă, dar nu destul de cuprinzătoare şi poate nici destul de limpede. Important e că tendinţa ştiinţifistă — anti-metafizică. — şi tendinţa metafizică, răspund amândouă unor nevoi sufleteşti adânci, poate contradictorii, dar care nu se pot înlocui, reducându-se una la alta. In ştiinţă ceea ce predomină e nevoia de adevăr, — pricinuită mai ales de trebuinţele noastre practice, de dominarea înconjurimei, căci dacă nu stăpâneşti tu natura, te copleşeşte ea. Această disciplină a adevărului necondiţionat, în orice caz a acelui strfct verificat, extinzându-se, a urmat disgraţia metafizicei. Dar metafizica nu poate dispărea decât vremelnic de pe scenă, fiindcă răspunde şi dânsa unor trebuinţe de liniştire sufletească, ce la nevoie se împacă chiar cu ficţiuni. îmi vine în minte o comparaţie a lui B e r g s o n, în legătură cu povestirea unei nenorociri în perspectivă, întâmplată cuiva, poate chiar lui însuşi. Odată ieşind din apartament:, vede uşa exterioară a ascensorului deschisă şi se îndreaptă fără grijă către ea. Dar cuşca ascensorului nu era acolo, iar usa se deschisese printr’un defect de mecanism. Fără să se uite — ba fiind absolut sigur de contrar —, era gata să păşească, prăbuşin-du-se în vid. Insă în clipa în care schiţase pasul fatal, a simţit că cineva îl apucă de umeri. Atunci se opri. Nu era nimeni la spate, avusese o halucinare, însă una mântuitoare, căci acum a observat abisul şi catastrofa ce era să se întâmple, dacă îşi lăsa piciorul să înainteze şi să calce. O nălucire salvatoare. Aşa sunt pentru mulţi imaginile religioase, chiar dacă sunt pure ficţiuni spune B e r g s o n, ceea ce se poate, cred eu, extinde la toate plăsmuirile metafizice, cu caracter mai mult subiectiv. Aceasta chiar dacă n’aş crede că nevoia de metafizică are şi o latură mai raţională, care nu poate fi stăvilită decât tot temporar: unificarea legilor universului şi înaintarea explorării, până la capătul fiinţării, până la fundul existenţei. Aceasta e ceea ce constitue elementul de conti- www.digibuc.ro 6 I. PETROVICI 24 nuitate dintre ştiinţă şi metafizică, chiar dacă în depărtările obscure ale haosului, nu se pot face decât ipoteze şi conjecturi. In sfârşit a patra perioadă filosofică ce încalecă secolul al XX-lea, am denumi-o filosofia franceză post-bergsoniană, cu o primă serie de filosofi din care face parte şi B r unse h v i c g. Inafară de Eduard LeRoy, care continuă oarecum concepţia lui Bergson, dar cu mai puţină forţă constructivă şi cu mult mai multe prejudecăţi religioase, ceilalţi cugetători 'despre care am făcut menţiune mai înainte, nu merg în deobşte în făgaşul bergsonian, păstrând în eşafodajele lor filosofice o notă mai mult critică, epistemologică, menţinând un contact mai riguros cu ştiinţa pozitivă şi ară-tându-se mai respectuoşi cu rezultatele ei. De sigur şi metafizica epocii anterioare voia să se întemeieze pe ştiinţă, iar B er g s o n preconiza desluşit pentru orice activitate filosofică fecundă, o «lungă camaraderie cu ştiinţa pozitivă ». Totuşi autonomia filosofică îşi îngăduia mai multe libertăţi, până ce Bergson a'ajuns să afirme — de şi continua să armonizeze ipotezele sale filosofice cu rezultatele ştiir.ţei — că ştiinţa şi filosofia sunt două activităţi heterogene, una servind interesele orientării practice, cu ajutorul abstracţiunilor conceptuale, cealaltă urmărind adevărul desinteresat, cu ajutorul unei metode înrudite instinctului, intuiţiunea. Cea dintâi serie de filosofi post-bergsoniani, afară întru câtva de Le Roy, racordează din nou filosofia cu ştiinţa, se impregnează mai tare de ştiinţifism, fără a cădea totuşi în circumspecţia sfioasă a pozitivismului, ci dimpotrivă degajând din epistemologia lor severă, referinţe ontologice efective. In orice caz mai puţină metafizică la dânşii decât am întâlnit la Bergson, ori vom întâlni eventual la o serie mai nouă de post-berg-sonieni — ca Lavelle, La Senneori Gabriel Marcel, — cugetători încă tineri, la care dialectica speculativă îndrăsneaţă, a fost restabilită la locul de onoare. Filosofia lui B r u n s c h v i c g, de care avem a ne ocupa în cadrul, acestei comunicări, măcar relevându-i trăsăturile cele mai importante, prezintă deosebiri esenţiale de berg-sonism, de şi autorul ei ar fi dorit să se creadă contrarul. www.digibuc.ro 25 LN PRIETEN AL ROMÂNIEI: HLOSOFUI. I.EON BRUNSCHVICG 7 Odată Brunschvicg mi-a declarat într’o convorbire: « Eu i-am spus lui B e r g s o n, că filosofiile noastre se armonizează perfect, dar dânsul mi-a răspuns că nu e de aceestă părere ». Convingerea mea e că Bergson avea dreptate. Similitudinile sunt puţine, iar deosebirile, însemnate. De sigur ^ nu voiu lua în consideraţie forma stilistică, aşa de poetică la Bergson, plină de muzicalitate, de lumini feerice şi de umbre crepusculare, în timp ce opera lui Brunschvicg ne prezintă lumina albă, uniformă şi nemiloasă a soarelui dela miazăzi, — n’o voiu lua zic în consideraţie, de şi vraja poetică a filosofiei bergsoniene este o parte integrantă, inseparabilă, şi a o despuia de dânsa înseamnă — prin chiar aceasta — a o reda infidel. Dar sunt alte deosebiri mai fundamentale. Folosind rubricile tradiţionale care denumesc opoziţiile dintre sisteme, filosofia lui Bergson este realistă, pe când aceea a lui Brunschvicg este un idealism. E interesant că această diferenţiere a trebuit s’o facă si acesta din urmă » t într’o şedinţă a congresului dela Praga, în replica pe care a dat-o diverselor obiecţii ce i se făcuseră la comunicarea lui. De asemeni Brunschvicg este raţionalist, făcând din raţiune criteriul suprem al adevărului, pe când Bergson aşeza deasupra operaţiilor raţionale, intuiţiunea. In conferinţa pe care Brunschvicg a ţinut-o la Bucureşti şi la Iaşi, cu titlul: « Intuition et Intelligence » (publicată ulterior în Revista de Filosofie a d-lui Rădulescu-Motru) admite şi dânsul o intuiţiune, un fel de « raccourci » anticipativ sau retrospectiv al demonstraţiei logice, în orice caz e vorba de o intuiţiune în sens cartesian, foarte diferită de acea concepută de Bergson, ca o funcţiune superioară, cu nuanţe mistice, apropiindu-se mai de grabă de teoria lui Plot in. Pe când după Bergson rolul raţiunii este limitat şi mai cu seamă propriu pentru înţelegerea lumii materiale, fizice, în mijlocul căreia avem a ne orienta, — pentru Brunschvicg, raţiunea este instrumentul universal în calea căruia totul se deschide şi nu există obstacole de principiu, ceea ce îl face să-şi întituleze caracteristic un capitol dintr’o scriere www.digibuc.ro 8 I. PETROVICI 26 mai recentă: «Le Fantome de l’Irrationnel », titlu la care B e r g s o n n’ar fi putut de sigur sa adere niciodată. In legătură cu aceasta constatăm de asemen io fiuanţă, în consideraţia pe care cei doi filosofi o acordă, ştiinţelor matematice. In timp ce pentru Brunschvicg calculul matematic — floarea raţiunii — reprezintă cel mai preţios instrument de investigaţiune, iar folosirea lui necondiţionată, drept semnul de maturizare al Inteligenţei omeneşti (a se vedea cu deosebire scrierea: « Les -âges de l’Intelligence ») în timp ce deplânge faptul .că geniala viziune a lui PytagoraşiPla-t o n, care au simţit importanţa numerilor pentru promovarea unei stiinte temeinice, a suferit accidentul unei scufundări în misticism, pentru ca după multe secole retrograde lucrul să se reia de-a-capul deGalilei, Descartes, Newton şi de alţii, ajungându-se în sfârşit la situaţia de astăzi — fază de maturitate intelectuală — când stiinta se descleiază 3 * total din pasta calităţilor sensibile şi a intuiţiilor concrete, refugiindu-se în lumea schemelor abstracte, a formulelor pure, curăţite de materialitatea substratului, — Bergson dimpotrivă, limitând câmpul de aplicaţie al matematicelor, la lumea după dânsul secundară şi scăzută a cosmosului fizic, e de părere: «... que tout l’effort de l’esprit mathematique. . . si haut qu’il paraisse s’elever au-dessus, la realite materielle le ramene tot ou tard â suivre la pente meme de cette realite, qui est d’ailleurs aussi la pente naturelle de notre in-telligence ». Lumea superioară a vieţii şi a spiritului ar cădea după dânsul în sfera intuiţiunii x). Admiraţia pe care Brunschvicga nutrit-o totdeauna pentru puterea creatoare a lui Bergson, l-a reţinut dela l l) In cartea întitulată: # Souvenirs sur Henri Bergson», autorul ei, I. Ben-r u b i, «un spirit filosofic cu tendinţe de reporter, publică o serie de convorbiri, cu unele declaraţii autentice, atribuite marelui filosof francez. Unele din ele aduc completări pregnante textelor filosofiei bergsoniene. Desprindem una din ele, care se poate insera cu folos in paralela noastră de aici: « La Science a pour objet le mouvement de descente, c’est-â-dire la matiâre, tandis que l’objet de la philosophie est le mouvement de montee, c’est-â-dire la vie, ou ce qui revient au mfime, la Science s’ocupe de cadavre, la philosophie de la vie. Tant que nous faisons usage du « geometrisme », de l’intelligence, nous sommes dans l’inerte, dans la mort, nous faisons de la Science, Que si, au contraire, nous nous 'efforţons de saisir par l’intuition le concret, ce qui se fait, le devenir, nous sommes dans le vivant », p. 34, • www.digibuc.ro 7 UN PRIETEN AL ROMÂNIEI: FILOSOFUL LEON BRUNSCHVICG 9 orice atac polemic împotrivă-i, ba chiar vedem că îl citează cu deferenţă de câte ori poate să desprindă vreo frază răzleaţă, care să nu distoneze cu concepţia sa proprie. Totuşi un atac indirect tot a deslănţuit, — sfârtecând pe bergsonianul L e R o y, într’un paragraf din scrierea: « L’idea-lisme contemporain», unde Brunschvicg disecă magistral concepţia acestuia, dovedind în domeniul subtil al dialecticei o redutabilă forţă polemică 1). De obiceiu orice filosof, pe lângă patima speculaţiunii şi osebit de cunoştinţe ştiinţifice variate, are si câte o disciplină ştiinţifică predilectă, dela care primeşte sugestia ideilor fundamentale. B e r g s o n avea grupa biologiei şi a psihologiei, care i-au sugerat noţiunea elanului vital şi a duratei pure. Brunschvicg pare dominat de grupul ştiinţelor fizico-matematice, care tocmai erau în curs de înnoire, ajungând la formule revoluţionare. Evoluţia acestor ştiinţe i-au procurat elemente importante pentru întărirea poziţiunii idealismului său filosofic. Din chiar paralela cu Bergson s’au degajat unele trăsături ale filosofiei lui Brunschvicg. Urmează să cunoaştem şi altele, pentru a rotunzi concepţia sa filosofică, mai greu de rezumat decât a altora, de pildă a contemporanului său Meyerson, — acesta plecat dela chimie — ale cărui opere sunt axate de o singură idee, de sigur importantă, cu caracter logico-ontologic, dar totuşi .una singură. La Brunschvicg nu întâlnim aceeaşi curajoasă simplificare, avem o operă mai puţin lineară, de un desen mai complicat, cu conturul mai tremurător, dar mai bogată în sugestii şi în definitiv, până la urmă, putându-se şi dânsa caracteriza precis. La Meyerson ajunge să-i citeşti o singură carte pentru a-i cunoaşte punctul de vedere; la B r unse h i v c g cel puţin patru-cinci lucrări, din întinsa-i listă care începe cu scrierea sa de doctorat — « La modalite du Jugement » — pentru a se completa succesiv cu « Introduc- 1 1) Pare-se că aceeaşi forţă polemică manifestată într’un articol, neiscălit, în t Re-vue Philosophique » a tăiat calea chemării la Universitatea din Paris, a filosofului Maurice B 1 o n d e 1, * rămas până la retragerea sa din învăţământ, profesor la Universitatea din Aix-Marseille. Această informaţie a deţin dela Brunschvicg însuşi. www.digibuc.ro IO I. PETROVICI 28 tion â la Vie de l’Esprit », «l’Idealisme contemporain », « Les Etapes de la Philosophie Mathematique >>, «l’Experience hu-maine et lă Causalite Physique », «Le progres de la Con-science dans la Philosophie Occidentale; de la Conais-sance de soi», «Les Ages de l’intelligence», «Science et Religion », fără a ne interesa aci mai de aproape de excelentele sale monografii istorice, asupra lui S p i n o z a, Pascal si Descartes. » E poate necesar să mai subliniez odată însemnătatea capitală — epistemologică şi ontologică — pe care Brunschvicg o atribue raţiunii, purcedâhd în linie directă dela Descartes, S p i n o z a, cu un popas la K a n t, dela care se inspiră, dar pe care înţelege a-1 depăşi. Apariţia lui Descartes o salută cu accente de sărbătoare: «Voici donc que -s’ouvre l’âge d’humanite ou l’intelligence est definitive-ment retablie dans la jouissance pleine de son droit a la verite. .. ce qui entraîne un renversement total dans l’in-terpretation de son rapport â son objet. Avec Descartes la Sagesse humaine n’attend plus du dehors la lumiere, comme l’oeuil le fait pour k soleil, Elle est elle-meme le foyer de Villu-mination ». Neapărat că o atare concepţiune implică un izvor de cunoştinţe apriorice, inerente spiritului, cu un caracter de evidenţă, pe care nu l-ar fi prezentat ştiinţa omenească, în cazul când cunoaşterea empirică ar fi fost singura noastră cunoştinţă. De aceea Brunschvicg cu toată fervoarea sa pentru ştiinţa pozitivă, şade foarte departe de pozitivismul empirist, şi pot spune că m’am bucurat de întreaga sa aprobare — ceea ce nu era regulă constantă — în critica nu tocmai benignă, pe care am făcut-o neopozitivistului R e i c h e n-bach, reprezentantul şcoalei vieneze, la Congresul filosofic dela Paris, în 1937 -1). O notă importantă e că Brunschvicg concepe' raţiunea în mod dinamic, într’un continuu proces de inven-ţiune. Mai des, în istoria filosofiei, dinamismul se împere- 9 Asupra acestei intervenţii a se vedea, între altele, darea de seamă a lui Pier re Mesnard, profesor la Universitatea din Alger din «Revista de filosofic » Ian,—Martie 1938, p. 44. www.digibuc.ro 29 UN PRIETEN AL ROMÂNIEI: FILOSOFUL LEON BRUNSCHVICG 11 chiază cu vitalismul şi cu voluntarismul, concepţii neagreate de Brunschvicg. In schimb intelectualismul e mai de grabă static, formele structurale ale inteligenţei apărând în genere stabile, aşa cum sunt şi categoriile lui K a n t. Insă împreunarea intelectului cu dinamismul nu e de fel contradictorie. După filosoful de care ne ocupăm aicea «la vertu caracteristique de l’intelligence, dans la maturit£ de son âge, est de se maintenir prete â se corriger perp&uelle-ment elle-meme, en creant des moyens imprevus pour s’a-dapter â la complexite deconcertante du monde ». Raţiunea noastră deci nu operează cu categorii fixe, ci cu tipare elastice, cu construcţii mobile, trase din propria ei bogăţie latentă, despre care ne poate da o frumoasă mărturisire, spectacolul invenţiunilor matematice, care au curs abundente, mai ales dela geometria analitică încoace. Iată în ce mod se împreună la Brunschvicg, cultul raţiunii, socotită de cei mai mulţi ca logică sau dialectică pură, cu cultul matematicei, care se mută astfel în centrul raţiunii, devenind adevăratul ei arsenal de arme moderne, pentru cucerirea adevărului şi cunoaşterea realităţii. Se înţelege dela sine că având o atare concepţiune, Brunschvicg nu poate privi decât cu simpatie valabile ale spiritului nostru, căci după acest filosof, în orice cunoştinţă materialul vine din afară, iar forma din spiritul cugetător. Acum nu se mai punea problema corespondenţei dintre lume şi gândire, adevărul fiind nimica alta decât o prelucrare a materialului recepţionat şi aşezarea lui în forme uni-versal-valabile. B r u n s c h v i c g, tot aşa după cum nu admisese un spirit cu tipare fixe şi definitive, (deşi unele din ele se menţin cu încăpăţânare multă vreme) nu admite în actul cunoaşterii antiteza dintre spirit şi materie, fiindcă nu se pot separa — citez propriile lui cuvinte — formele gândirii de materialul experienţei, ca forma în care torni aluatul, pentru a scoate un cozonac. « Raţiunea şi experienţa, spune dânsul, nu se pot izola... ele sunt relative, una faţă de alta, condamnate la simbioză, sau mai exact destinate a se întări reciproc, ca două mâini care se strâng... şi care rămân reunite». Ce este deci adevărul ? «Adevărul, afirmă Brunschvicg, nu se mai defineşte prjntr’un paralelism între ideile subiectului şi realităţile naturii. El este o conexiune între o www.digibuc.ro 31 UN PRIETEN AL ROMÂNIEI: FILOSOFUL LEON BRUNSCHVICG 13 formă care nu înseamnă nimic, dacă nu-i este oferită din afară ocaziunea să se manifeste, şi o materie care nu începe să existe, decât numai din momentul când ea a satisfăcut condiţiilor apriorice şi unificării intelectuale ». N u mai există «un subiect în sine, ceea ce ar «transforma spiritul într’o substanţă, sau un obiect în sine, care ar face din natură un absolut ». Că spiritul nu mai este socotit ca o substanţă, ci ca un ansamblu de acte şi funcţiuni, aceasta nu sgudue idealismul; dar că nu mai există un obiect în sine, independent de corelaţia lui cu cunoaşterea noastră, aceasta — trebue să observ — desfiinţează realismul, care este în deobste nu numai concepţia conştiinţei naive, dar şi acea a omului de stiintă. 9 ® 0 _ — Al doilea factor care l-a făcut pe Brunschvicg să adere la idealismul raţional, a fost faptul că progresele ştiinţei tindeau necontenit să substitue obiectelor, relaţii, « sous-tendre ă ce monde des donnees sensibles un reseau conţinu de relations ». Totuşi, până în ultimul timp, ştiinţa naturii mai păstra obiectelor, unele elemente intuitive, care le alcătuiau oarecum substanţialitatea şi dreptul lor de a fi socotite realităţi independente de cugetarea, noastră. Insă fizica cea nouă a spulberat si această ultimă materialitate. « La relativite ruine definiţi- 9 vement l’idee de qualites premieres et intuitives â la fois, comme l’etendue de D e s c a r t e s. II n’y a plus d’inva-riants intuitifs dans l’explication de 1’uni.vers ». Cu această volatilizare a proprietăţilor materiale, — proprietăţi ce păreau să indice un substrat, — exprimate integral prin formule matematice, părea uşor, iar unora chiar indicat, să absoarbe aşa zisa lume externă în imanenţa spiritului, prezentând-o ca o . faptă, ca un produs specific al lui. Rămâne problema originii proprietăţilor lumii sensibile, la care a răspuns mai precis decât Brunschvicg, aşa numita şcoală din Marburg — Cohen,Natorp, Cas-s i e r e r — şcoală care profesează şi dânsa acelaşi idealism raţional, fără a fi vorba — cred eu — să fi exercitat vreo influenţă asupra filosofului francez, care are alte puncte de plecare, alt material de reflecţiune şi alt eşafodaj demon-gtratjv, Deci e mai mult o coincidenţă, a zice mai de grabă www.digibuc.ro 14 I. PETROVICI 32 o convergenţă, lucru care în istoria filosofiei, şi chiar în acea a ştiinţei s’a întâmplat de mai multe ori. Idealismul logic al şcoalei din Marburg fixează hotărît că scopul tuturor ştiinţelor ar fi eliminarea oricărui element alogic sau absorbirea lui în logica nu se poate vorbi, în fond, despre un obiect dat gândirii din afară, neputând exista obiecte fără o gândire care să le afirme şi mai ales să le determine, — căci orice determinare nu se face decât cu participarea formelor cugetării, prin inserarea faptului intuitiv, într’un sistem de relaţii constituit de raţiune; aceste relaţii sunt de natură matematică, matematicele fiind o desvoltare a logicului şi o temelie a fizicei, care substitue pe măsură ce devine mai perfectă, balastului concret al intuiţiei, o combinare de formule matematice. In zona matematicei se întâlnesc, contopindu-se, logica desvoltată şi fizica purificată. Realitatea concretă, obiectele intuitive nu sunt decât o ternă de rezolvit, similară necunoscutelor algebrice, susceptibile de a fi rezolvite raţional, într’un timp nelimitat fireşte, ceea ce va lăsa pururea nuclee nelămurite, de şi toate obiectele nu sunt nimica alta decât ţeseturi încâlcite sau pachete de noţiuni raţionale. » , Prin această concepţiune — care eşialuiBrunschvicg gândirea creează obiectul, suprimându-se în principiu diferenţa dintre receptivitate şi spontaneitate, dintre sensibilitate şi gândire. De asemeni se desfiinţează şi diferenţa originară dintre subiectiv şi obiectiv, prin transformarea lor în poziţii mişcătoare, cu tendinţa progresului ştiinţei de a micşora continuu cota subiectivului — opac şi iraţional — în favoarea obiectivului,' raţional şi transparent. Dacă raţionalismul epistemologic poate avea mulţi aderenţi, ca mai în conformitate cu structura ştiinţei şi ca un zăgaz mai puternic împotriva misticismului, dela ale cărui neguri cunoaşterea omenească nu poate aştepta prea multă lumină, în schimb idealismul logic (sau raţional) n’a obţinut decât adesiunea unui clan filosofic restrâns. Tabăra filosofilor realişti, rămâne în orice caz mai întinsă şi cu conştiinţa posedării unor argumente, ce nu se pot lesne răsturna. www.digibuc.ro 33 UN PRIETEN AL ROMÂNIEI: FILOSOFUL LEON BRUNSCHVICG 15 Făcând chiar abstracţie că toată ştiinţa naturii presupune prezenţa unor obiecte, care există, în ele însele, independent de cunoaşterea noastiă şi trecând cu vederea că legile raţiunii noastre nu pot deriva din ele însele existenţa individualului, ba chiar admiţând că un lucru nu se determină decât înse-rându-1 într’o ordine creată de gândire, rămâne să ne întrebăm: de ce lucrul în chestiune se inserează aci şi nu dincolo, de ce se supune acestor legi şi nu altora, de ce se exprimă prin aceste combinări de numere şi nu prin altele ? In deosebi istoria, ca ştiinţă a individualului, rămâne complet înafară de fundamentările Idealismului raţional* dar în sfârşit să trecem peste multe alte rezerve şi să ne oprim la una deosebit de importantă. • După teoria idealismului logic, cu cât cunoaşterea avansează şi cu cât calităţile intuitive se rezolvă în raporturi raţionale ,cu atât sfera iraţionalului şi a misterului scade, preschimb ându-se în transparenţă inteligibilă, în domeniu raţional. Pare că totuşi în realitate nu este aşa, ba chiar este dimpotrivă. Nu numai că ştiinţa naturii, cu toate înaintările sale, nu pare să fi scăzut misterul existenţei, — ceea ce H e r- • bert Spencer o anunţase printr’o comparaţie celebră mai de mult — dar chiar matematica, ştiinţa raţională prin excelenţă, îmbogăţindu-şi conţinutul, trece hotarul raţionalului şi se afundă în iraţional. Noţiunea de infinit, numerele transcendente, sunt concepte de o valoroasă aplicaţie matematică, dar în) sine iraţionale. In sfârşit rafinarea enunţiului axiomelor, şi extinderea lor prin abstractizare, se face în dauna stringenţei şi a evidenţei lor. Intr’un studiu recent « Gândirea axiomatică în Matematica modernă », profesorul S t o i 1 o f, după ce ne spune că după concepţia nouă, evidenţa relaţiilor exprimate de axiome, devine cu totul secundară, arată cum vechea enunţare a lui Euclid prin două puncte «trece » o dreaptă şi numai una singură, a ajuns în axiomatica modernă cu următoarea enunţare convenţională: două din fiinţele « punct »’ determină o fiinţă « dreaptă » şi numai una singură. Este adevărat că axioma câştigă în amploare, degajându-se din elementele intuitive ale spaţiului euclidian, însă enunţiul, ridicat la o treaptă mai înaltă, nu www.digibuc.ro i6 1. PETROVICI 34 . mai are stringenţa adevărurilor raţionale, ci păşeşte în iraţional. Este adevărat că din atari elemente iraţionale, se pot deduce înlănţuiri perfect raţionale, ba chiar se va lărgi cu ajutorul lor raţionalitatea deducţiilor, — ele însele rămân inexplicabile, misterioase. Concluzia pe care o vom trage este. următoarea: prezenţa sporită a iraţionalului, concomitent cu progresele ştiinţei — a unui ira ional mai adânc decât cel care se spulberă la suprafaţă — e oare compatibilă cu doctrina după care izvorul unic al cunoştin elor, ba chiar a fenomenelor existenţei este raţiunea şi dinamismul ei spiritual ? Nu e cazul să se admită şi alţi factori, care depăşesc ra iunea ca atare ? Şi prin aceasta nu se restabileşte poziţia realistă cu fondul ei substanţial, dincolo de opera iile raţiunii ? Revenind dela aceste observări critice, pe care le-am făcut din cauza actualităţii problemelor, la partea expozitivă, ar mai fi cu privire la concepţia filosofică a lui Brunschvicg, unele lucruri de spus. In primul rând că raţionalismul acestui filosof nu pretinde ca acel al lui H e g e 1 — care era poate mai consecvent — că noi am putea construi realitatea concretă din simplul joc al conceptelor noastre raţionale. Şi după Brunschvicg la spatele corpurilor sensibile nu există decât formule raţionale. Insă descoperirea lor nu se poate face decât printr’o îndelungă operaţie, consistând din prelucrarea continuă, din controlul construcţiilor noastre mintale, cu datele experienţei. Aşa dar filosoful francez ţine seama de structura ştiinţei pozitive* de oscilările, rectificările şi înaintările ei progresive, considerând aceasta drept singura cale şi singura metodă a cunoştinţei valabile. ' Caracterul idealist al realităţii — care s’ar reduce la o împletitură, la o întretăiere de legi imateriale — este o interpretare filosofică, ce nu schimbă cu nimica metoda in-vestigaţiunii. ' Pânza reprezentărilor noastre intuitive în niciun caz nu poate fi trasă ca o cortină, ci numai desfăcută fir cu fir. Astfel convingerea idealistă, că lumea exterioară este o proprietate a spiritului şi inseparabilă de activitatea lui, Brunsghvic g.şi-o mai întăreşte şi cu o altă consideraţie www.digibuc.ro 35 UN PRIETEN AL ROMÂNIEI: FILOSOFUL LEON BRUNSCHVICG 17 importantă: forma. elementară a cugetării omeneşti, afirmă dânsul, nu este noţiunea cristalizată, ci judecata, ca operaţie vie. Expresie a dinamicei intelectuale şi a unităţii spiritului, judecata, prin copula ei nu leagă noţiunile din afară, ci din interior. Spiritul nu găseşte în faţa sa un obiect neatârnat care este o pură abstracţie, izolabilă artificial, el nu caută a pătrunde esenţa unei lumi străine, ci urmăreşte în desvol-tarea lui .dinamică să se înţeleagă pe sine, să-şi desluşească fondul său ascuns. Astfel că, în imensa sforţare şi operă de cunoaştere a şcoalelor, spiritul nu se cunoaşte decât pe sine însuşi, lucru pe care concepţia idealistă îl recunoaşte şi îl subliniază. « Tandis que le realisme implique une synthese achevee de la nature prise en soi ... l’idealisme â l’en-contre des formes apparentes du langage, a pour caractere propre de s’attacher â la seule realite que l’homme puisse affirmer en tant que telle, c’est-â-dire au progres de sa pensie ». Cunoaşterea de sine, după Brunschwicg, nu este o cunoştinţă imediată, ci cunoaşterea spiritului în multiplicitatea manifestărilor sale succesive. Filosoful francez studiază în opera sa «Le Progres de la Conscience» vicisitudinile conştiinţei intelectuale în desfăşurarea ei istorică, si traversând toate concepţiile filosofice în înşirarea lor cronologică — probabil mai încurcată în ansamblul priveliştei sale decât continuitatea fluidă a cercetării ştiinţifice. Brunschvicg năzueste totuşi să arate că ele nu formează un bazar de s s concepţii capricioase şi individuale, ci traiectoria unei ascensiuni, care — în pofida diversităţii sistemelor — se îndreaptă continuu către unitate, către acea unitate ce alcătueste esenţa raţiunii şi ţinta ultimă a dinamismului spiritual. Ca şi PI e g e 1, — dar cu mai multă circumspecţie şi mai multă elasticitate — Brunschvicg desenează o evoluţie raţională cu trepte ascendente, dar fără îndrăsneala unei previzi-bilităţi perfecte, şi fără acea cadenţă regulată, pe care o prezenta triada hegeliană, ceea ce m’a făcut s’o asemăn pe vremuri cu un pas militar de paradă, în timp ce W i n d elba n d o comparase, — poate fără a da în aceeaşi măsură imaginea regularităţii, — cu un fastuos spectacol de.balet. 9 A R, — Metnoriiie Secţiunii Literare, Seria ///. Tom. «YP7, www.digibuc.ro I. PETROVICI 36 18 In ce am expus până acuma a fost vorba exclusiv de filo-sofia teoretică. Trebue să spunem că aceasta nu alcătueşte numai miezul meditaţiilor lui Brunschvicg, ci aproape întreaga întindere a lor. Problemele de filosofie practică — etică si teodicee — sunt atinse ocazional, în orice caz au un caracter mai periferic, vegetând oarecum în umbra problemei epistemologice şi a idealismului raţional. Ele par un fel de anexe, de consecinţe nemijlocite, ale teoriei adevărului şi a progreselor cunoaşterii. Intru cât progresul adevărului era determinat de substituirea eului intelectual — cu structură universalistă — acelui psihologic şi individual, se producea dela sine o depăşire a' subiectivităţii şi a egoismului iniţial. Participând la vieaţa adevărurilor universale, omul iese din incinta sa proprie şi se uneşte cu spiritul semenilor săi. Pe de altă parte dega-jându-se prin elaborările raţiunii de apăsarea materialităţii mecanice, se fortifică în tendinţa de eliberare din lanţurile pasivităţii dela origine. De aci vor rezulta sprinteneala iniţiativei, munca în comun, ajutorul reciproc şi desinteresarea faptei. In domeniul religios Brunschvicg nu este numai adversarul ideii unui Dumnezeu fizic şi biologic — aşa cum îl concepea fabulaţia mitologică — dar chiar a unui Dumnezeu transcendent. Idealismul lui îi dictează — poate şi sub influenţa Iui Spinoza — concepţia unui Dumnezeu imanent, un «Deus interior», spirit pur, prezent în toate şi cârmuind din adâncurile lăuntrice atât înfăptuirile raţiunii cât şi revărsarea generoasă a sentimentului de iubire. Şi speculaţiile religioase ale acestui filosof merg tot pe făgaşul problemei adevărului şi al progreselor lui. Câteva spicuiri din opera lui târzie: La Raison et la Rdigion din 1939, sunt în măsură să lumineze poziţia concepţiei sale. «,Progresul reflecţiei noastre — spune Brunschvicg — descopere în propria noastră intimitate, un focar unde Inteligenţa şi iubirea se înfăţişează în puritatea radicală a luminei lor»"... «Noi nu aşteptăm salvarea noastră decât dela reflecţia raţională, împinsă la acel grad de interiorizare şi spiritualitate, un Prânzul s’n servit la Şcoala de Menaj, la o masă restrânsă, între profesori şi alte notabilităţi ale oraşului, printre care Generalul — comandant al Corpului de Armată — care a cerut la urmă să i se îngădue şi un mic discurs, spunând între altele că strategia se foloseşte de regulele metodei car-tesiene, ceea ce nu putea decât să facă plăcere unui filosof francez. Pe la 6 seara, Aula Universităţii, inundată de public în toate ungherele, plină într’o măsură, în care pot spune că n’am mai văzut-o niciodată, a ascultat cu încordare, conferinţa lui Brunschvicg, magistral prezentată, deşi nu în stilul marelui public, ce totuşi şi-a dat seama de valoarea ei deosebită, alături de acei mai pregătiţi s’o preţuiască, aplaudându-1 frenetic, la încheiere. E drept că debitul lui Prunsc hvicg era cam monoton, dar asta pentrucă nu voia să complice tratarea severă a problemei, cu episoade mai vii sau mai atrăgătoare, lucru de care însă era foarte capabil, ceea ce o dovedeau cuvântările sale ocazionale, unde găsea mai întotdeauna, o idee ingenioasă, un spirit de bună calitate, o imagine fină şi înviorătoare. De o astfel de alocuţiune, rostită, îmi amintesc, la Praga, ascultătorii filosofului au fost realmente mişcaţi. > » In orice caz ziua dela Iaşi a rămas adânc sădită în sufletul acestui oaspete de elită, pe a cărui fizionomie se zugrăveau mulţumirea, fie prin momente de expansiune, fie prin îngândurări de reverie fericită. Intr’unul din aceste momente, dunându-i nu ştiu ce întrebare, mi-a răspuns: «Je suis en- www.digibuc.ro 22 . PETROVICl 40 core sous le charme ». . . «c’est mon apotheose, avant ma mort». v La câteva ziîe după plecarea din ţară, o scrisoare pe care mi-a ţrimis-o din Istanbul, e plină de vibraţia prelungită a aceleiaşi încântări: « J’emporte* une vision dont chaque trăit de-meure enfonc^ dans mon cceur; nature et histoire, art et pensie, et par dessus tout le contact des personnes, tout m’a et6 reconfortant, et je ne saurais vous dire â quel point ». Doi ani după aceea (1937) a avut loc la Paris, marele Con-gres-Descartes, cu participarea a peste cinci sute de filosofi, din toate părţile globului. Brunschvicg era puţin suferind şi poate tocmai de aceasta, rolul său a fost ceva mai stins, mai palid bunăoară de cât al bătrânului M a u r i c e Blondei, care după părerea unora a fost «le vrai sommet du Congres », ce e drept, bucurându-se de ovaţii furtunoase dar probabil mai mult pentru bătrâneţele sale infirme, decât pentru valoarea în sine a comunicării sale, ca teză simpatică, însă mai de grabă o clădire de vorbe, fără substanţă corespunzătoare. In preziua închiderii desbaterilor, Brunschvicg a oferit un dejun acasă la dânsul, cu mai mulţi invitaţi, majoritatea congresişti străini, între care celebrul logician englez Bertrand Russel, o proeminenţă a gândirii contemporane. Am luat şi eu parte la prânzul acesta, având astfel prilejul de a fi martor la o scenă, pe care sunt dator să o -consemnez. Nu ştiu cum la un moment dat, cineva dintre cei de faţă, a pronunţat cu un accent de înduioşare, cuvintele: « Ungaria mutilată ». Ar fi urmat poate să ridic eu mănuşa, dacă nu izbucnea îndată Brunschvicg*. ceea ce a fost cu mult mai bine. Cu o căldură care l-a încins dela prima frază, filosoful, rostogolindu-şi pasionat cuvintele, a spus în esenţă următoarele: . « Pentru a să deplângem soarta Ungariei ? Cum s’a purtat cu naţionalităţile de pe teritoriul ei ? Cine n’a auzit prigoana sălbatică şi politica de desnaţionalizare ? Şi în definitiv, de ce ar fi mai logic ca în loc de o Ungarie mutilată, să existe o Românie mutilată? Pentrucă asta ar deranja mai puţin deprinderile noastre geografice, fiind mai neobişnuiţi cu ho- www.digibuc.ro 4i UN PRIETEN AL ROMÂNIEI: FILOSOFUL LEON BRUNSCHVICG 23 tarele actuale ale României, decât cu acele ale Ungariei de altădată ? Nu acesta este criteriul. Criteriul este dreptatea, şi e just ca Transilvania, care e locuită covârşitor de Români să aparţină României, oricâte secole ar fi stat încorporată aiurea». ’ Nimeni n’a dat niciun răspuns, nici acel care provocase replica, deşi alte conversaţii' se opriseră şi atenţia se generalizase. N’am vrut nici eu să lungesc discuţia fără folosinţă şi m’am mărginit să trimit peste masă prietenului Ţării noastre priviri de mulţumire recunoscătoare. • A fost ultima dată când l-am văzut pe Brunschvicg, deşi convorbirile noastre prin scrisori — pe care le voiu depune curând Academiei — au continuat şi mai departe, până la căderea Franţei, în 1940. După aceasta nici n’am mai ştiut pe unde se găseşte şi contactul s’a pierdut. Vestea morţii sale — aflată relativ târziu — m’a îngândurat punân-du-mi în mişcare un întreg cortegiu de amintiri. Dar la emoţia îndelung resimţită, a contribuit cu siguranţă şi faptul că ultima întipărire în mine a imaginii filosofului, cu faţa puţin mai suptă, dar cu albastrul ochilor limpede şi luminos, a încorporat şi ipostasa, pentru noi atât de simpatică, de apărător convins şi curajos al drepturilor noastre naţionale. www.digibuc.ro www.digibuc.ro ÎN JURUL UNUI AFORISM AL LUI TITU MAIORESCU DE I. PETROVICI MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făcută în şedinţa publică delam22 Nocmvrie $946 Titu Maiorescu, al cărui nume figurează în titlul acestei comunicări, a fost un spirit superior, care a avut geniul echilibrului şi al măsurii, dacă înţelegem prin genialitate treapta supremă la care se poate înălţa o însuşire, valoroasă în sine. . La aceste calităţi nepreţuite, dar oarecum formale, se adăuga, în cazul de faţă, un dar minunat de a ghici adevărul, de a-1 sezisa printr’o intuiţie directă, chiar dacă nu îi descoperea întotdeauna fundamentele, ori nu se ocupa de calea demonstraţiei lui. Să mai relevăm, în legătură cu prezenta comunicare, şi-o însuşire literară a lui Titu Maiorescu: avea talentul concisiunii, aptitudinea de a-şi concentra gândirea în puţine cuvinte, evitând în genere desvoltările care nu erau riguros necesare. Această strângere a ideii într’o exprimare scurtă şi pregnantă este un dar pe care nu-1 posedă toţi scriitorii, lucru ce n’aş putea spune că e principial de regretat, întru cât sunt genuri de opere ca-re nu se pot dispensa de desvoltări mai ample, deşi câteodată poţi avea impresiunea unor lungiri superflue, care diluează ideea şi împiedecă perfecţiunea. Ih privinţa aceasta citeam chiar zilele trecute observarea unui istoric literar francez, că vestitul roman alluiGeorge Sand f <0. /?. M*nioriUe St tăunii hittrare. Seria Jll. Tom. www.digibuc.ro 2 I. PETROVICI 44 « La mare au diable » ar fi câştigat şi mai mult, atingând desăvârşirea, dacă ar fi fost redus, prin condensare, la dimensiunile unei nuvele, şi ar mai fi avut în plus şi norocul să cadă pe mâna unui Guy de Maupassant, mare maestru al nuvelei tuturor timpurilor. Fără îndoială că rubrica literară în care concisiunea îşi ajunge forţa ei maximă, reducând exprimarea la un rând sau la câteva şi compensând economia de cuvinte prin lapi-daritate, este aforismul. Era de aşteptat ca pasionatul de concisiune, care a fost Titu Maiorescu, să folosească genul aforistic cu formulele lui sentenţioase, cel puţin la unele din manifestările mai însemnate ale spiritului său. Maiorescu a fost şi un mare orator, dar cu toate că genul oratoric e foarte compatibil cu folosirea formulelor pregnante, totuşi elocvenţa lui Maiorescu nu e bogată în maxime aforistice aşa precum a fost la alţii, ca de pildă la îndelungatul său prieten politic Petre Carp, sau, pentru a cita şi un exemplu din străinătate, a faimosului predicator catolic Lacordaire. In schimb Maiorescu ne-a lăsat o colecţie de aforisme i cu caracter filosofic, anexate la unul din volumele sale de critică. Este vorba de adevăruri speculative, afirmate concis, cu relieful unor formule substanţiale, tăiate cu dalta în marmora stilului. De sigur frumuseţea literară constitue o garanţie de durată, chiar dacă conţinutul ideilor se învecheşte, sau devine îndoielnic. E cazul tipic al scrierilor istorice, mereu expuse învechirii prin veşnicul aflux de documente, dar care totuşi trăiesc mai departe, dacă s’au întrupat la vremea lor în forme artistice superioare. Dovadă Analele lui. Tacit, Mihai Viteazul de Bălcescu sau operele lui M i c h e 1 e t, opere care se citesc şi astăzi, în deosebire de acelea ale contemporanului său Q u i n e t, gânditor istoric şi dânsul, dar care n’a avut aceleaşi daruri stilistice strălucitoare. » Aforisme filosofice norocos exprimate au toate şansele să dureze, mai ales când ele cuprind intuiţia unui adevăr pe care şi alţii îl simţesc la fel. Dar gândirea filosofică nu se poate mărgini la afirmaţii, la simple profesii de credinţă, rostite www.digibuc.ro 45 IN JURUL UNUI AFORISM AL LUI TITU MAIORESCU 3 pe scurt, ea reclamă demonstraţii şi fundamentări. Mai ales când adevărul formulat într’un aforism, poartă vădit stigmatele controversei, ceea ce este cazul şi cu aforismul de care ne ocupăm în comunicarea de astăzi. Căci existenţa controversei o recunoaşte însusi autorul, în chiar formula aforismului său. Şi atunci o încercare de a-i întemeia adevărul, folosind arsenalul cunoştinţelor filosofice, îmi pare cu totul îndreptăţită. Iată aforismul care mi-a servit ca punct de plecare şi chiar ca îmboldire construcţiei filosofice ce urmează s’o înfăţişez » ti şi ale cărei concluzii sper să convergeze cu ideea maximei lui Titu Maiorescu. Aforismul sună astfel: « Mijlocul e superior scopului şi îi regulează valoarea. Prin urmare fraza jesuiţilor trebue întoarsă, spunându-se: mijlocul justifică scopul ». Maxima lui Maiorescu e de o extremă condensare, în expresia ei exterioară. Scurtimea ei de inscripţie, aproape o face să pară un paradox. De aceea socotesc că mai înainte de toate trebueşte să formulăm explicit şi limpede problema pe care urmează să o discutăm. Nu poate fi vorba, principial şi absolut, de o superioritate a mijlocului ca atare asupra scopului urmărit, a instrumentului asupra ţelului pentru care îl foloseşti. Aceasta ar fi o inversare stranie şi imposibilă, care ar paraliza activitatea omenească, făcând-o lipsită de sens. Aci e vorba de altceva: de ideea că valoarea scopului e în strictă corelaţie cu calitatea mijloacelor întrebuinţate, că folosind mijloace criticabile, nu poţi efectiv atinge un scop înalt şi frumos, că deci nu se poate recomanda întrebuinţarea oricărui gen de mijloace pentru înfăptuirea unui scop, fie acesta superior în sine, după cum socoteau şi practicau jesuiţii, cu maxima lor celebră: scopul scuză mijloacele. Cea dintâi idee ce trebueşte prealabil fixată e că raportul dintre mijloace şi scopuri e totodată un raport dela cauză la efect, că principiul finalităţii nu suspendă pe acel al cauzalităţii, fiind el însuşi o formă de cauzalitate. De altfel spiritul nostru cercetător nu poate renunţa niciodată la ideea omniprezentă a determinismului cauzal, oricâte www.digibuc.ro 4 . PETROVICI 46 decepţii ar fi avut aievea cu stabilirea legilor cauzale, pe care stiinta le revizueste, modifică si adesea chiar abandonează în mersul ei evolutiv. Raporturile cauzale, pe caţe cercetarea ştiinţifică, la un moment le Stabileşte, sunt în deobste vremelnice, iar în unele domenii sunt de-a capul aproximative, ceea ce provoacă o incertitudine, generatoare de ipoteze felurite, cum era şi cazul cu cele două maxime contrare, a jesui-tilor si a lui T i t u M a i o r e s c u. Dar această incertitudine, în privinţa raporturilor concrete, dintre diversele fenomene, nu prejudecă asupra cauzalităţii în genere, asupra determinismului riguros, pe care mintea noastră nu-1 poate elimina din structura cugetării sale şi care ni se impune în aşa măsură încât el apare şi în cazurile extreme, acolo unde spiritul nostru ar părea să convină că lanţul cauzal se întrerupe sau chiar se termină definitiv, cum ar fi cazul cu libertatea voinţei care ar implica indeterminismul, sau cu cauza primă (Dumnezeu), realitate supremă; ce nu este efectul altei cauze, anterioare. Faptul că analiza filosofică, ajunge să denumească liberul arbitru, chiar dacă îl recunoaşte, ca un autodeterminism, iar pe Dumnezeu, cel fără cauză, drept causa sui, aceasta dovedeşte cât de înrădăcinată si de inerentă este în intelectul ) j nostru ideea determinismului cauzal. Ar mai fi să relevăm în această privinţă că înşişi filosofii pozitivişti, în genere dispuşi să considere ca bază a ideii de cauzalitate, faptul constatării empirice a unor legi naturale, şi să împărtăşească pe cea dintâi de incertitudinea şi de caracterul schimbător al acestor din urmă, ezită totuşi în deobste să tragă asemenea concluzii radicale. In privinţa aceasta e poate interesant următorul citat caracteristic, dintr’un gânditor modern, ultra pozitivist. « Nu există hazard decât în raport cu o lege cauzală determinată. Un hazard pur şi simplu, un hazard oarecum absolut, ar fi un eveniment care s’ar prezenta ca atare în raport cu toate legile cauzale, neputându-se încadra niciuneia din ele. . . Un hazard absolut presupune deci prin definiţie un sistem care să înglobeze totalitatea legilor naturale. Numai ipoteza unei inteligenţe superioare capabilă să îmbrăţişeze totul îngă- www.digibuc.ro 47 IN JURUL UNUI AFORISM AL LUI TITU MAIORESCL 5 due a se da un sens expresiunii de hazard absolut»1). Pentru conştiinţa noastră limitată hazardul este numai relativ la o j * lege determinată, sau dacă vreţi la ansamblul legilor cunoscute nouă, ceea ce nu ne permite să afirmăm hazardul absolut, echivalent cu suspendarea sau îngrădirea mecanismuluf cauzal. Concluzia în privinţa problemei noastre este următoarea: Raportul dintre mijloace şi scop 'este simultan acel dintre cauză şi efect, numai că alegerea mijloacelor implică imaginea anticipată a scopului, sau a efectului, ceea ce încă odată nu suspendă cauzalitatea ca atare. De altfel şi maxima jesui-ţilor şi aforismul cugetătorului român, implică amândouă supoziţia că între mijloace şi scop există un raport dela cauză la efect. Astfel se vă justifica metoda noastră de cercetare, care va consista în esenţă — pentru a se judeca valoarea celor două maxime antagoniste şi a apleca eventual balanţa în favoarea uneia din ele — va consista într’un examen al procesului de cauzalitate şi al vicisitudinilor sale, cel puţin în sectorul vieţii sufleteşti. * j Să fie deci altceva decât o iluzie credinţa că un scop frumos poate fi urmărit, fără a-şi compromite înfăptuirea, cu orice fel de mijloace, chiar reprobabile în sine, aşa cum ar voi dictonul jesuit, ce osebit de formula lui clasică a mai prezentat si alte variante, cu tendinţă identică, cum a fost de pildă maxima lui R o b e s p i e r r e: «La vertu pour but et la terreur pour moyen », sau are mai de grabă dreptate credinţa lui M a i o r e s c u, nu numai prin nobleţă ţinutei, dar şi prin viziunea practică a adevărului psihologic ? Este ceea ce vom încerca să aprofundăm. Cu toate că adâncimile vieţii noastre psihice zac încă în umbra misterului, şi puţineleJuminişuri tăiate de exploratori nu sunt nici prea largi, nici nu duc prea departe — se ştie că spiritul nostru e mult mai bine înzestrat să cerceteze lumea fizică, pe care a reuşit s’o cunoască şi s’o domine neasemănat mai bine, decât pe sine însuşi — totuşi există unele vechi constatări şi învăţăminte din sectorul proceselor ’) P h i I i p-p F r a n k: Le principe de cnusnlite et ses limites p. 159 (Bibliotfequc de Philosophie scientifique). www.digibuc.ro 6 I. PETROVICI 48 noastre sufleteşti, care ne pot ajuta în discuţia aceasta, dacă nu pentru concluzii categorice, cel puţin la încheieri plausibile. Să începem prin a releva, ca început al argumentaţiei plănuite, o tendinţă psihică cunoscută, care fireşte nu întotdeauna, dar de multe ori se traduce în fapt. Este tendinţa mijloacelor de a se sustrage subordonării la scopul iniţial, de a se substitui scopului, de a se transforma ele însele în scop. Exemple se pot găsi suficiente şi din domenii variate. Banul este originar un mijloc pentru a-ţi asigura un traiu mai larg, cu posibilităţi mai vaste de înfăptuire. La câţi însă strângerea avuţiei nu se transformă din instrument, într’un scop final, într’o pasiune autonomă, care nu vrea să Ştirbească cu nimica tezaurul acumulat, renunţând nu numai la cheltueli superflue, dar chiar la acele indispensabile unui traiu convenabil şi omenesc ? Din această prefacere a mijlocului In scop, decurge acea patimă a âvariţiei, adevărată aberaţie, de care ne oferă însă atâtea pilde şi vieaţa şi literatura. In domeniul social, puterea politică nu este, logic vorbind, decât un mijloc, pentru înfăptuiri utile colectivităţii, ca s’o împingă pe calea propăşirii cu un pas mai departe. - Dar pentru câţi această putere, nu s’a transformat în scop, uitând cu desăvârşire sensul ei iniţial ? Ritualul în vieaţa religioasă care n’ar trebui să fie decât uri mijloc pentru înălţarea sufletului în sferele divine, ajunge să fie la atâţia un scop ultim, deci un scop în sine, după care nu mai urmează absolut nimica nici în domeniul purificării, nici în acel al conduitei morale. Din cauza acestei transferări a mijlocului în scop, atâţia « drept credincioşi » care frecventează cu punctualitate slujbele bisericeşti, sunt lipsiţi de elanuri nobile şi îşi păstrează neschimbate instinctele primitive. In sfârşit fiindcă vorbim de credinţa religioasă, să amintim că’n prima fază a constituirii creştinismului, când doctrina încă nu se unificase şi mişunau tot felul de secte divergente, o preocupare vie la unele dintre ele a fost să întefneieze principiile moralei creştine, pe anumite consideraţii metafizice, care să-i dea un fundament. Ideile acestea speculative deveneau astfel un mijloc de consolidare a regulilor morale, atât de nobile şi de. înalte în desinteresarea şi abnegaţia lor. www.digibuc.ro 49 IN JURUL UNUI AFORISM AL LUI TITU MAIORESCl 7 Dar şi aci, la unii, mijlocul s’a transformat în scop, iar epoca în chestiune, a oferit spectacolul scandalos al unor secte creştine, îmbibate de idei metafizice, dar care nu mai conduceau la-jiicio etică riguroasă, lăsând câmpul slobod orgiilor şi destrăbălării, ca în vremea de pomină a decadenţei păgâne. Această tendinţă lăuntrică a mijloacelor de a se deslipi de scopurile lor iniţiale, devenind de sine stătătoare şi cu proprii directive sufleteşti, tendinţă care, credem, că se realizează cu atât mai lesne, cu cât între scopuri şi mijloace există o mai mare diferenţă calitativă, reprezintă o primejdie foarte serioasă pentru oricine ar voi să adopte drept lozincă dictonul jesuit. Căci deşi chiar această formulă, lasă a se întrezări, un ţel frumos, ca punct terminal al acţiunii, prin faptul că nu-şi face niciun scrupul din aJegerea mijloacelor — acestea putând fi chiar detestabile în sine — în momentul când ele s’ar desface din legăturile lor primitive cu scopul originar, clientul dictonului în chestiune, nu numai că n’ar mai ajunge până la capăt, dar ar putea fi asvârlit pe drumuri cu totul contrare aceluia în spre -care pornise la început. Filosoful contemporan rus N. B e r d i a e f f, un cap speculativ de primul ordin, deşi prea apăsat de dogma teologică şi de mitologiile ei, ne spune într’un loc al operei sale că diavolul este fericit să luptăm cu mijloace demonice, chiar împotriva lui. Ce înţeles altul ar putea să aibă această afirmaţie, decât că în cazul acesta diavolul nu numai că înregistrează o satisfacţie personală, servindu-ne de model, dar are drept să spere că acel ce se serveşte de mijloace demonice, fie şi pentru un scop deosebit, ar putea să se oprească, prin eliberarea mijloacelor de ţinta lor iniţială, la jumătatea drumului, şi în loc de adversar al diavolului, să se înroleze chiar în oastea lui ? Substituirea mijlocului şi uitarea scopului se produce mai cu seamă atunci când mijlocul este ignobil, oferind în drumul unei acţiuni desinteresate, tentaţii pentru patimile clocotitoare şi instinctele egoiste. Pentru ca un scop nobil să nu fie periclitat în timpul urmăririi sale, trebue din primul moment să se meargă pe cărarea unor Inijloace alese, refuzându-se orice înfrăţire sau contact cu mijloace de acelea care prezintă o www.digibuc.ro 8 I. PETROVICI 5° spărtură în peretele fragil al desinteresării, făcând loc liber patimilor şi instinctelor aşa de greu de stăpânit. Să mai adăugăm la acest pasaj al argumentării noastre că majoritatea idealurilor se pierd în inaccesibile depărtări şi după cum spune o filosofie devenită banală, idealurile tre-buesc totuşi urmărite, nu pentru a le ajunge, dar pentru a ne apropia de ele. Dacă în locul formei figurative, punem alta mai precisă, vom spune că pentru cele mai multe idealuri, nu ajung sforţări şi mijloace puţine şi repezi, ci înlănţuiri de mijloace complicate şi aproape nesfârşite. A nu ajunge chiar în preajma idealului, ci a merge numai un fragment de cale — ceea ce ar constitui totuşi o apropiere — însemnează a înainta spre scop, dar a rămânea în zona pregătitoare a mijloacelor — să zicem a etapelor care duc la scop. Insă poate fi vorba că ne-am apropiat de ideal, în cazul când am folosi — după formula jesuită — mijloace cu totul diferite de natura idealului ? Cred că nu se poate vorbi temeinic de o apropiere decât atunci când etapele străbătute, prefigurează şi imită calitatea idealului, aşa precum, printr’o excelentă intuiţie psihologică, întrevăzuse Titu Maior eseu. Argumentaţia noastră nu se isprăveşte aicea, pentrucă până acum n’am considerat decât cazul, oricât ar fi dânsul de frecvent, în care mijloacele iau locul scopului şi se transformă ele însele în scop. Trebue să ne gândim însă şi la cazul când mijlocul nu săvârşeşte această detronare, ci rămâne credincios ţelului iniţial. Stă oare atunci mai bine maxima jesuită, şi nu prezintă dânsa alte dificultăţi ? O dificultate ar fi de sigur aceea că, în ipoteza că scopul ar fi fost atins, mijloacele folosite, deşi .aparţin trecutului, nu au dispărut însă cu desăvârşire, ci durează mai departe, încorporându-se prezentului, aşa cum se întâmplă cu întregul nostru trecut. Ideea aceasta a fost pusă în evidenţă, cu mare forţă speculativă şi talent literar, de filosoful francez Henri B e r g s o n, care a susţinut că timpul psihologic, nu se compune dintr’o serie de clipe, care se înlocuesc succesiv, ţ:i se totalizează, adăugându-se momentului de faţă, aşa că starea prezentă e o sinteză a tuturor momentelor trăite. Tre- www.digibuc.ro st IN JURUL UNUI AFORISM AL LUI T1TU MAIORESCU cutul este deci absorbit de prezent, şi asta alcătueşte bogăţia şi coloratura lui specifică. In cazul acesta, un scop frumos, realizat cu mijloace îndoielnice, sub raportul estetic şi moral, nu şterge în clipa înfăptuirii sale, mijloacele care l-au produs, iar acestea, încorporându-se momentului de faţă, într’o ţesătură unică, nu pot să nu altereze şi să vatăme, cu nota lor inferioară, splendoarea ţelului atins. Nu stăruim asupra acestei observaţii, întru cât e posibil ca teoria bergsoniană a duratei indefinite să fie întru câtva exagerată, iar încorporarea totală a trecutului în prezent, ar face cu neputinţă poate orice prefacere sinceră, caracterizată prin-tr’o ruptură cu trecutul, a sufletului omenesc. Am ajuns acum la argumentul de căpetenie al disertaţiei noastre filosofice, şi vom porni dela întrebarea dacă, analizând principiul de cauzalitate, o cauză e capabilă să producă rezultate complet heterogene, aşa precum implică maxima jesuită. Ideea aceasta a purces de sigur dela unele aparenţe empirice, care totuşi ar putea fi altfel interpretate şi a avut ca încoronare filosofică, teoria pozitivistă* care suprimă între fenomenul-cauză şi fenomenul-efect, orice legătură lăuntrică, reducând raportul cauzal la o lege de succesiune constantă, între anumiţi antecedenti si alte fenomene subsecuente, care urmează în mod regulat. Evident că în cazul acesta nu se mai cere niciun fel de înrudire calitativă între cauză şi efect, ajungând ca doar experienţa să ne informeze despre succesiunea lor constantă. Gânditorul care a deschis calea acestei teorii asa » zis pozitiviste, de altfel printr’o critică foarte ascuţită care a pus în lumină unele incertitudini ale teoriei contrare, a fost filosoful englez David Hume. După acest celebru critic al cunoaşterii, noi nu sezisăm încăodată în experienţă un fluid interior eficient care să treacă din cauză în efect — fapt ce ar constitui înrudirea celor două fenomene, chiar dacă ele se deosebesc pe din afară — şi tot aşa nu există între dânsele un raport de necesitate logică, ca acel dintre premise şi concluzie într’un raţionament. Teoria lui H u m e a fost îmbrăţişată de filosofii pozitivişti, care socotesc că reprezintă prudenţa şi precizia ştiinţifică, în www.digibuc.ro to I. PETROVICI 52 frunte cu ilustrul logician englez John Stuart Mill, care consideră drept cauză a unui fenomen suma globală a tuturor antecedentelor constante, fără nicio preocupare de a se găsi asemănări calitative între cauză şi efect, ba introdu-cându-se eventual ca elemente esenţiale în ansamblul care constitue cauza fenomenului, chiar absenţe sau goluri, cum ar fi bunăoară, la comiterea unui furt, lipsa victimei de-acasă sau acea a sergentului din post. Socotesc personal că e neasemănat mai probabilă şi mai explicativă concepţia după care între cauză şi efect nu există numai o pură succesiune constantă, întru cât propria ei regularitate pare a implica ceva mai mult, anume o legătură intimă, care trebueşte presupusă chiar atunci când nu este vizibilă. De aci rezultă dacă nu o identitate calitativă absolută dintre cauză şi efect (ceea ce evident că nu există) dar cel puţin o omogeneitate, în timp ce restul antecedentelor constante nu sunt! decât factori accesorii, care servesc numai la declanşarea acţiunii cauzale, motiv pentru care au şi căpătat numele deosebit de « condiţii » sau de « cauze ocazionale », fundamental diferite de cauza eficientă. Flacăra unui fitil poate declanşa o explozie, dar nu dânsa poate să explice forţa dinamitardă a exploziunii, care trebue să aibă o cauză echivalentă cu puterea şi natura ei, chiar dacă nu o sezisăm în intuiţia noastră. Această exigenţă a omogenului, rezultă din amestecul principiului de identitate, care domină structura cauzalităţii. Să presupunem un obiect A, care ţinut în completă izolare, ar fi rămas pururea egal cu sine însuşi, adică neschimbat. O schimbare produsă într’însul, reclamă participarea unui factor extern, care se combină cu A. Acesta din urmă îsi apără oarecum existenţa, modificându-se în aşa fel încât să-şi păstreze la maxim natura, dacă nu se poate în total. In neputinţa identităţii perfecte, se menţine cel puţin omogenul. Efectul produs este în fond tot vechiul A, modificat întru câtva prin participarea factorului străin. Fireşte există un grăunte de mister în acest proces cauzal, lucru recunoscut de mai toţi filosofii, dar oricât ar fi de incompletă explicaţia, tot este acea mai satisfăcătoare dintre toate. Această schemă www.digibuc.ro r.i ... u.—. — ■ —— - - ... —— ■ — —... . . . ... - .. I Ş3________IN JURUL UNUI AFORISM AL LUI TITU MAIORESCU____ii se impune în aşa măsură, încât o găsim adoptată chiar de unii pozitivişti mai moderaţi şi mai eclectici, cum este cazul cu filosoful german Alois Riehl, pe care am avut plăcerea de a-1 asculta pe vremuri la Berlin şi care, vorbind de schimbări produse în natură prin influenţa acţiunilor cauzale, se exprimă astfel: « Schimbarea impune conştiinţei noastre obligaţia ca să o lege cu invariabilul şi identicul într’o experienţă unitară » 1). Aşa precum am spus şi mai înainte, identicul nu poate să dispară, ci, eventual, numai să scadă la omogen. Faţă de această concepţie, incomparabil mai luminoasă, ideea unui scop, urmărit cu mijloace complet heterogene, pare o iluzie, imposibil de realizat. Apare dimpotrivă mult mai plausibil, ca mijloacele folosite să fie de aceeaşi natură cu ţelul pe care ele îl pregătesc sau, cu alte cuvinte, etapele ajungerii la ţintă să fie înrudite calitativ cu scopul însuşi. Neapărat că obligaţia omogeneităţii nu se extinde dincolo de cauza producătoare, la cauzele ocazionale şi la condiţiile accesorii, cu toate că uneori se constată si aicea oarecare omogeneitate, de unde poate rezulta chiar controverse, nepu-tându-se stabili cu preciziune care e cauza eficientă şi care condiţia lăturalnică a ivirii unui fenomen. Intre filosofii germani Wundt şiSigwart a existat pe vremuri o pasionată controversă asupra cauzei căderii unei pietre, asvârlită în văzduh. Wundt desemna drept cauză a căderii, fenomenul anterior al asvârlirii pietrei în sus. S i g w a r t spunea că această asvârlire este numai o conditiune, iar cauza reală a căderii este atracţia pământului. Nu e momentul să soluţionăm această controversă, mărginindu-mă să relev că relaţiile dintre fenomene nu sunt toate pe acelaşi plan, că există raporturi mai de suprafaţă şi altele care merg în adâncime, aşa că ambele interpretări, pot fi în felul lor adevărate. Ce ne interesează pe noi aicea e că atât asvârlirea în sus a pietrei (cauza după concepţia lui W u n d t), cât ş’ atracţia spre centrul pământului (cauza după S i g w a r t) sunt omogene cu fenomenul căderii, în prima interpretare, indicându-se *) *) Philosophische Studien. Cap. Causalităt und Identitât. pp. 202—219. www.digibuc.ro 12 I. PETROVICI 54 drept cauză un fenomen de deplasare în spaţiu aşa cum este şi efectul, iar în cea de a doua interpretare, un fenomen ipotetic, dar care faţă de fenomenul-efect variază mai mult ca formă a enuntiului decât se deosebeşte ca natură 1). Ideea omogeneităţii dintre cauză şi efect, latent presupusă în minte, o găsim la baza a numeroase teorii filosofice sau ca directivă fermă a cercetării ştiinţifice. Oare de ex.: teoria apriorităţii acelor idei care în conţinutul cunoaşterii noastre au un caracter obligator şi necesar, nu pleacă dela convingerea că din datele faptice şi contingente ale experienţei n’ar putea să derive idei universale şi necesare ? Aşa dar că efectul nu poate fi de altă natură decât cauza, că necesarul nu poate izvorî din contingent, de unde nevoia de a atribui acelor idei altă origine decât experienţa incertă şi schimbătoare. ., De asemeni ipoteza biologică a unor idei directive (ca să folosesc expresia lui Claude Bernard) a unor idei care dirijează desvoltarea organismelor, pe de asupra proceselor fizico-chimice, nu purcede din aceeaşi concepţie latentă a similarităţii cauzei cu efectul ? * De câte ori cauza aparentă a unui eveniment este heterogenă lui, avem în faţa noastră o enigmă, pe care cercetătorul o des-leagă, descoperind o altă cauză, poate mai puţin vizibilă, dar omogenă efectului. Apare în primul moment o enigmă bunăoară faptul că împăratul Marcu-Aureliu, filosof luminat si altruist, îmbrăţişând o filosofie înrudită cu doctrina —- » ' * * ^ creştinismului, a persecutat pe creştini întocmai ca şi alţi împăraţi de altă factură sufletească. Explicaţia vine abia ’) In orice caz e de reţinut că o cauză ocazională n’are obligaţia similitudinii cu efectul deslănţuit (ceea ce nu cred a fi cazul cu cauza eficientă), iar atunci când un incidţnt ocazional, care contribue la producerea unui efect, prezintă o similtudine certă cu el, cauza ocazională, urmând o înclinare firească a spiritului, tinde a se incorpora prin chiar acesta în complexul cauzalităţii eficiente. Poetul Lamartine, rugat să scrie câteva rânduri pe un album, a improvizat următoarele versuri: « Le livre de la vie est le livre suprâme Qu’on ne peut ni fermer, ni rouvrir & son choix On voudrait revenir ă la page oft l’on aime Et la page oft l’on meurt est dăjâ sous vds doigts *. Este sigur că filele albumului au determinat imaginea cu filele vieţii, şi de aceea prezentarea ocnzională a albumului a devenit «in partibus » o cauză eficientă a poeziei. www.digibuc.ro 55 IN JURUL UNUI AFORISM AL LUI TITU MAIORESCU 13 atunci când se găseşte o cauză omogenă cu persecuţia: faptul că Marcu-Aureliu socotea salvarea imperiului ameninţat în păstrarea riguroasă a tradiţiilor romane, printre care era şi 'cultul păgân. De asemeni pare straniu că şefii creştinilor din imperiu, deşi reprezentau doctrina egalităţii oamenilor, nu îndemnau pe sclavi la revoltă, ci îi îndemnau să rabde o situaţie care vine dela Dumnezeu. înţelegerea se luminează, când explicăm această atitudine, -teoretic foarte curioasă, din oportunismul politic al creştinilor expuşi la prigoană, aşa dar când găsim o cauză omogenă atitudinii în chestiune. Dar totuşi să nu existe cazuri, istoriceşte constatate, care-ar părea să confirme dictonul jesuit, cazuri când atingerea unui scop înalt apare la capătul unei epoci transitorii, de o calitate vrednică de osândă ? Şi atunci etape demonice nu pot oare conduce la un liman luminos ? Să nu vie de pildă împotriva aforismului maiorescian, faptul că la unii oameni reputaţi prin abnegaţia şi sfinţenia lor, ca Sf. Augustin sau Francisc d’Assisi, vieaţa aceasta exemplară a fost precedat^ de o perioadă de destrăbălare şi desfrâu, la capătul căreia a izbucnit deodată lumina revelatoare ? Asemenea exemple*, bine analizate, nu vorbesc totuşi în contra omogeneităţii dintre cauză şi efect. In sufletul acestor personaje existau două laturi, sau mai bine două regiuni: una superioară, mai adâncă, dar la început neputincioasă, şi alta diabolică şi omenească. Nu vieaţa de desfrâu, căreia a succedat cronologic smerenia şi castitatea, a fost geneza celei de a doua ipostase, ci dânsa a lichidat numai prin desgust, furia instinctelor, eliberând sau lăsând neîmpiedecată în eficacitatea ei, cealaltă regiune sufletească, adevărata cauză eficientă a vieţii pioase care s’a instalat aievea, mai târziu. Dovadă, că nu orice om destrăbălat sfârseste în acelaşi fel. Chiar dacă mai toţi din această categorie ajung la blazare, sunt însă excepţii acei care se transformă în sfinţi adevăraţi. Uneori folosirea mijloacelor josnice pot să producă înălţări, dar acestea sunt pururea suspecte şi prin urmare înălţări aparente. Un romancier francez astăzi nfiai uitat, dar glorios în vremea lui, pune pe un personaj care părăseşte vieaţa să scrie www.digibuc.ro 14 I. PETROVICI 56 în testament fiului său, din care voia să facă un triumfător: «Ne fais rien de bas ». Dar un critic îi obiectează îndată romancierului: « Et pourquoi donc pas, si faire une bassesse est une maniere de triompher ? Est-ce-que l’ambition, et l’am-bition des plus fiers, ne monte pas souvent, pour s’&ever, tout un escalier de bassesses ? ». Atâta numai că romancierul si criticul aveau în vedere » fiecare alt gen de înălţare şi alt fel de triumf. Aventurierii fără scrupule pot izbuti, şi izbutesc îndeobşte pe calea indicată de critic, dar în cazul acesta e vorba de o înălţare care nu e de loc heterogenă mijloacelor întrebuinţate. In faţa acestor înălţări ale norocului si ale cinismului, stau însă biruinţe de altă calitate, incomparabil mai durabile — chiar dacă pot avea şi ele eclipse pasagere — de care a dat pildă chiar vieaţa lui Maiorescu însuşi, şi pentru care normativul rămâne: «Ne fais rien de bas»1). Fireşte din exemplul celor două figuri ale creştinismului — Augustin şi Francisc d’Assisi — s’a văzut că pe lângă cauzele producătoare ale unui fenomen, există şi cauze împie-decătoare, a căror anulare este o condiţiune a rodniciei celor dintâi. Anularea aceasta s’ar putea face la urma urmei cu orice fel de mijloace, chiar cu unele principial ilicite, cum ar fi minciuna, îngăduită medicului, la ^capătul bolnavului, nu fiindcă minciuna e generatoare de lecuire, dar pentrucă poate înlătura eventual o piedecă la lecuire, cum ar fi o emoţie prea mare sau o stare depresivă prea accentuată. Am avea deci în mod accesoriu, în formă indirectă şi pentru cazuri cu totul excepţionale, o toleranţă a normativului jesuit. Dar această toleranţă trebue să fie extrem de restrânsă, fiindcă orice extindere poate deveni primejdioasă introducând cauze heterogene care vatămă puritatea scopului urmărit. Nu s’a susţinut de pildă că războaiele sau revoluţiile violente, sunt *) *) Postulatul omogeneităţii nu este desfiinţat nici in cazul aşa ziselor mijloace «neutrale », cum ar fi de pildă curajul, ce apare deopotrivă ca un instrument al crimei sau al multor fapte generoase. Curajul în ambele cazuri nu este decât o etichetă comună pentru stări sufleteşti deosebite, cum de pildă eticheta « Ceremonie religioasă » se aplică deopotrivă la înmormântare şi la nuntă, având totuşi un conţinut complet diferit. Există şi aci, ca şi la curaj, în amândouă cazurile, câteva elemente formale identice, dar ataşate la un conţinut literalmente aparte şi deosebit. www.digibuc.ro 57 IN JURUL UNUI AFORISM AL LUI TITU MAIORESCU 15 factori ai progresului, sfărâmând obstacole inveterate care stau în calea acestui progres ? E posibil ca principial această violenţă să grăbească pasul vremii şi să accelereze progresul. Insă din cauza desordinii şi a cruzimilor pe care le deslănţue atari evenimente, urmările sunt îndeobşte turburi, iar accelerarea este oarecum anulată prin reacţii şi contrareacţii, printr’o oscilaţie îndelungată care repune întârzierea la loc. De aceea oricât ar fi de greu să afirmăm, cu ton categoric, convingeri rigide în asemenea materii, suntem, ca încheiere a acestei discuţii, hotărît de partea maximei lui T i t u Maior e s c u. Principalul argument, după cum a putut să se vadă, în favoarea aforismului gânditorului român, este fondul inevitabil de identitate, care trebue să existe între cauză şi efect, o identitate fireşte incompletă şi care nu implică bunăoară reversibilitatea evenimentelor, lucru ce s’a dovedit că nu există pe de-a’ntregul nici chiar în domeniul fizic, după cum arată legea lui C 1 a u s i u s şi fenomenul entropiei. Cu atât mai mult există ireversibilitate în domeniul sufletesc, unde oricât ar fi de înrudite cauzele şi efectele, succesiunea se petrece într’o ordine care nu se întoarce îndărăt, lucru pus adesea în evidenţă de poeţi şi scriitori, cel puţin în ce priveşte detaliile, cum ar fi sugestivul exemplu al acestor versuri din C o r n e i 11 e: « Qu’aisâmenţ l’amitiâ jusqu’â l’amour nous mâne C’est un penchant si doux qu’on y tombe sans peine; Mais quand il faut changer l’amour en amitiâ Que l’âme qui s’y force est digne de pitiâ ». înrudire calitativă între cauză şi efect da, dar inversibilitate nu-, însă asta constitue o altă problemă, decât aceea de care ne-am ocupat. Domnilor Colegi, aş fi putut face această comunicare, ca o cercetare filosofică independentă fără a o lega numaidecât de numele lui M a i o, f e s c u, pe care mă puteam mărgini să-l citez, ca un sprijin potrivit al ideilor expuse. Dacă totuşi am procedat altfel e fiindcă pe de o parte ştiu că Academia e totdeauna bucuroasă să se pomenească în această incintă www.digibuc.ro l6 ' I. I'KTROViCl 58 figurile care au ilustrat-o şi s’au încorporat în nobleţă tradiţiilor sale, iar pe de altă parte este şi personal pentru mine o bucurie când pot aduce încă o cunună respectuoasă fostului meu profesor, pe care scurgerea anilor nu mi l-a putut umbri în amintire, după cum nici n’a putut să scadă veneraţia pe care i-o păstrez. www.digibuc.ro MATERIALISMUL ŞI PERSONALISMUL ÎN FILOSOFIE DE C. RĂDULESCU-MOTRU MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făcută în şedinţa publică din 28 Martie 1947 Cuprinsul: 1. Introducere. — 2. Epoca filosof iei substanţialiste. Democrit }i Plato.— 3. Teoriile mecaniciste din secolele al XVII-lea şi XVIII-lea. Descartes. Nouăle cercetări asupra vieţii sufleteşti. — 4. Criticismul lui Imm. Kantfixează limitele ştiinţei faţă de metafizică şi credinţa religioasă. — 5. Transiţia spre filosofiy ştiinţifică. — 6. Prima formă a materialismului ştiinţific: materialismul dialectic. — 7. Prima formă a personalismului ştiinţific: pragmatismul. — 8. Sistematizarea definitivă a materialismului, ca şi a personalismtdui, rezervate filosofiei ştiinţifice din viitor. 1. încă dela începuturile gândirii filosofice europene, constatăm în cursul evoluţiei ei două tendinţe, opusă una alteia. Una îndreptată spre cercetarea lumii externe materiale: filosofii care o urmează fundează pe realitatea materiei şi a legilor acesteia, explicarea tuturor faptelor din natură, atât a celor materiale, cât şi a celor sufleteşti, pentru ei unica realitate fiind materia; cealaltă tendinţă, dimpotrivă, este îndreptată spre vieaţa internă sufletească a omului: filosofii care urmează această tendinţă fundează explicările lor pe realitatea funcţiunilor sufleteşti, fie ele luate în parte, fie în total în organismul personalităţii omeneşti. Prima tendinţă este reprezentată în istoria filosofiei, prin sisteme denumite materialiste, fiindcă realitatea pe care ele se fundează este una şi aceeaşi: materia. A doua tendinţă este reprezentată prin sisteme cu denumiri diferite, după realitatea ce le-a stat la bază. Astfel, primul sistem din această categorie " A. R. —■ Memoriile iSeeţitmii \A\ertpe. peria 111. Tom. XVh www.digibuc.ro 2 C. RĂDULESCU-MOTRU 6o a fost denumit idealist, fiindcă Plato, întemeietorul lui, l-a construit pe baza realiţăţii ideilor; iar alte sisteme din aceeaşi categorie au fost denumite când spiritualiste, când voluntariste, când pragmatiste, când personaliste, fiindcă formal realitatea pe care ele erau fundate este diferită, deşi în fond era una şi aceeaşi. Noi le vom cuprinde pe toate sub denumirea de personalism, întru cât diferitele funcţiuni sufleteşti, pe care ele îşi fundează realitatea, sunt cuprinse în întregul sufletesc al personalităţii. - Pe lângă acest motiv, mai este apoi şi următorul. Toate aceste sţsteme, întemeindu-se pe realitatea vieţii sufleteşti, cuprind în ele, în mod direct sau indirect, şi aprecieri asupra valorii personalităţii omeneşti. De rolul pe care omul îl are de înfăptuit depinde şi valoarea omului. 'Astfel că toate sistemele opuse materialismului se caracterizează prin grija ce pun de a determina nu numai rolul, ci şi rangul pe care-1 ocupă omul în mijlocul naturii. Prestigiul persoanei, demnitatea persoanei, autonomia persoanei, vocaţia persoanei, etc., sunt preocupări pe care le-au avut toate sistemele filosofice opuse materialismului şi de aceea ele pot fi denumite într’un cuvânt.ca personaliste, deşi între ele sunt mari deosebiri. Să fie materialismul înrudit cu tendinţa spre fatalism, iar personalismul cu tendinţa spre misticism, două tendinţe pe care le întâlnim în vieata omenirii, înainte de a-si face începutul gândirea filosofică ? Este o îptrebare pe- care o punem fără a stărui asupra răspunsului, întru cât cercetarea noastră se mărgineşte la epoca de cultură filosofică. Opoziţia dintre materialism şi personalism, prin discuţii provocate între filosofii ambelor direcţii, a animat mişcarea filosofică europeană în tot cursul desfăşurării ei. In multe ţări ea a dat filosofilor singura ocaziune de a atrage asupra lor atenţiunea marelui public. Ceva mai mult. Ea a întreţinut, prin discuţiile pe care le-a-provocat, o apropiere între filosofie si stiintă. In nicio altă discuţie filosofică nu s’a făcut * i t * aşa de des apel la rezultatele cercetărilor ştiinţifice, ca în discuţia dintre materialism şi idealism; sau cum preferim noi a zice: între materialism şi personalism. S’ar putea afirma, fără a comite o prea mare exagerare, că în opoziţia dintre www.digibuc.ro 6i MATERIALISMUL ŞI PERSONALISMUL IN FILOSOFIE 3 materialism Şi personalism s’a dat ocazie omului de ştiinţă să joace rolul de arbitru; şi prin aceasta s’a adus proba cea mai temeinică în sprijinul teoriei că adevărata formă a filosofici nu poate fi decât filosof ia ştiinţifică. Dar pentru a nu anticipa prea mult de pe 'acum concluziile noastre, începem de îndată prin a arăta fazele principale prin care a trecut opoziţia dintre materialism şi personalism, punând pe cât se poate mai bine în relief argumentele esenţiale în sprijinul unuia şi altuia. Scopul acestei comunicări este de a contribui la o mai bună înţelegere a perspectivei care se deschide înaintea problemei materialismului şi a personalismului pe viitor, iar nu de a îmbogăţi documentarea istorică privitoare la această problemă. 2. Prima fază a opoziţiei dintre materialism şi personalism s’a petrecut în epoca de strălucire a poporului elin, cu câteva secole înainte de Hristos. In această fază, opoziţia ia forma cea mai radicală. Intre materialismul lui Democrit si > idealismul lui Plato este o adevărată prăpastie. Fiecare dintre aceştia crede că a descoperit adevărata realitate, pe baza căreia îşi poate explica toate fenomenele naturii. Democrit crede în realitatea materiei, iar Plato în realitatea ideilor. Materia şi ideile sunt substanţe inalterabile şi eterne, fără posibilitate de a se stabili între ele o corelaţie. Pentru D e-m o c r i t, aceea ce apare în experienţa simţurilor este produsul combinării părticelelor de materie, numite atome. Fenomenele fizice ca şi cele sufleteşti, sunt, deci, o simplă combinare de atome, cu singura deosebire că atomele care se combină în fenomenele sufleteşti sunt mai fine de cum sunt > acelea din fenomenele fizice. Pentru Plato de asemeni experienţa simţurilor nu valorează a fi ţinută în seamă. Filosoful are ca singur mijloc de a descoperi adevărurile: raţiunea. Aceasta îl ridică cu ajutorul dialecticei până la lumea eternă a ideilor,, din care ca simple copii sunt derivate obiectele lumii percepute prin simţuri. De o parte şi de alta, aşa dar, substanţe inalterabile şi eterne, fără nicio posibilitate de legătură între ele. Lumea materială cu atomele ei www.digibuc.ro C. RĂDULESCU-MOTRU 4 6a la Democrit; lumea ideilor la Plato, fiecare aparte, cu realitatea lor deosebită; fiecare ducând la o filosofie, care nu putea să fie decât radical opusă una celeilalte. Este semnificativ că în această fază, cu toată opoziţia radicală dintre Democrit şi Plato, preocuparea de a valorifica persoana omenească lipseşte la amândoi deopotrivă. P 1 a t o ar fi avut tot dreptul să glorifice persoana omenească întru cât ea este dotată cu raţiune; dar nu o face, fiindcă pentru Plato raţiunea este un dar al zeilor, iar nu o funcţie naturală inerentă persoanei omeneşti. De aceea Plato, ca şi toţi filosofii din timpul său, se împacă prea bine cu existenţa sclavajului. Faptul de a putea fi dăruit cu raţiune, deosebea pe om de animal, dar nu da încă oricărui om dreptul la egalitate cetăţenească şi la libertate de gândire. A trebuit ca morala creştină, datorită unui alt izvor decât acel al gândirii filosofice, să aducă la realizare această valorificare a persoanei omeneşti. 3. A doua fază a opoziţiei dintre cele două sistematizări filosofice este şi ea, foarte interesantă. Ea se petrece la începutul erei moderne şi se prelungeşte în tot cursul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea. In a doua fază, rolul stiintei trece pe primul plan, alături de acela al filosofiei, câte odată chiar înaintea acestuia. Schimbarea este datorită introducerii metodelor experimentale, care revoluţionează complet rezultatele cercetărilor ştiinţifice. .Definiţiile substanţelor si ale di> » » > > feritelor proprietăţi substanţiale, dispar din preocuparea omului de stiintă. In locul substanţelor omul de stiintă urmăreşte > » > t t t să descopere raporturile dintre fenomene, cu preferinţă raporturile de succesiune, pe care le transformă în legi cauzale. Principiile de substanţialitate sunt înlocuite cu principii de cauzalitate. Din statică şi contemplativă, cercetarea ştiinţifică devine dinamică şi practică. Ce urmări are pentru filosofie această schimbare ? In primul rând ce urmări are pentru filosofia materialistă ? Din forma dată ei de Democrit, formă care se împăca perfect cu o ordine statică a naturii, ea se preface în determinism cauzal, universal şi inexorabil. Legile Mecanicei primează şi prin ele se explică toate câte www.digibuc.ro 63 MATERIALISMUL ŞI PERSONALISMUL IN FILOSOFIE S se petrec în natură. Personalitatea omenească este şi ea un mecanism asemănat tuturor celorlalte mecanisme. Mecanicismul invadează peste, tot în cercetările ştiinţifice. Până si medicina devine mecanicistă. Astfel materialismul în noua lui formă de determinism universal merge triumfător din an în an în cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Revoluţia produsă în cercetările ştiinţifice prin introducerea metodelor experimentale, în loc să-l slăbească, dimpotrivă i-a dat aripi să se înalţe aşa cum nu fusese el mai înainte. Ce face în acest timp idealismul ? Care este soarta lui ? Cum poate el să lupte în contra unui adversar atât de favorizat de stiintă ? » i Ne găsim, cu aceste întrebări, înaintea unei constatări de fapte, care nu-şi au pereche în istoria culturii omeneşti. Revoluţia de metodă, care aduce o schimbare atât de rodnică în cercetările ştiinţifice, aduce, în acelaşi timp, condiţii favorabile pentru continuarea a două sisteme de filosofie, până aci opuse între ele. In aceeaşi măsură în care se înmulţesc, cu ajutorul ştiinţei, argumentele în favoarea materialismului, se înmulţesc şi argumentele în favoarea idealismului. Ceva încă mai surprinzător. Acelaşi gânditor, filosof şi om de ştiinţă este promotorul dela care pornesc, însufleţite de o nouă vigoare, ambele filosofii adverse. R e n 6 Descartes, filosoful francez care a trăit între anii 1596—1650,- este, dacă nu întemeietorul, totuşi unul dintre principalii întemeietori ai mecanicismului universal; el este cugetătorul care a avut îndrăsneala să afirme că legile mecanice sunt aşa de certe şi de eterne, încât Dumnezeu însuşi, dacă ar fi să creeze din nou lumea, n’ar putea să facă altfel decât să-le aplice; totodată, el este şi părintele idealismului modern. In celebra sa scriere: Discours de la methode pour bien conduire la raison et chercher la verite dans Ies Sciences (1637), el aduce în sprijinul idealismului un argument capital, pe care idealiştii dinaintea lui nu se gândiseră să-l pună în valoare. In adevăr, cum au argumentat idealiştii dinaintea lui ? Plato a acordat ideilor o realitate certă şi eternă deasupra oricărei alte realităţi materiale, dar asupra criteriului care asigură ideilor o existenţă certă deasupra oricărei îndoieli, n’a insistat. Poate www.digibuc.ro 6 c. rAdui.escu-motru 64 fi oare probată o asemenea existenţă ? Dacă o asemenea existenţă poate fi probată, atunci cu ea trebue să începem: ea să ne călăuzească în cercetarea adevărului. Probarea unei asemenea existenţe face tocmai obiectul scrierii Discours de la methode. Ea este rezumată în cuvintele: Je pense donc je suis. Adică: faptul că eu cuget este proba existenţei mele. Iar existenţa mea este prima realitate pe care să se fundeze adevărurile stiintei si ale filosofiei. f » ) Trebue subliniat însă că prin eu cuget, D-escartes înţelege eu raţionez fiind provocat de îndoială, pentru a pune capăt îndoielilor. Cu un cuvânt că eu judec în lumina unui criteriu pentru găsirea adevărului. Iată dar prin contribuţia luiDescartes argumentul capital în favoarea idealismului. Argumentul n’a întârziat să fie adoptat cu variate amplificări de filosofii timpului. O şcoală filosofică în spiritul cartesian se formează numaidecât şi este în destul de răspândită. Când şcoala cartesiană slăbeşte, ea este înlocuită prin numeroase cercetări ştiinţifice care au de obiect studiul omului din punct de vedere psihologic; cercetări care dacă nu vin direct în sprijinul idealismului, pregătesc în schimb. terenul pentru o filosofie 'personalistă mai cuprinzătoare decât aceea a vechiului idealism. Sunt studiate acum, în numeroase scoale psihologice, funcţiunile sufleteşti: sensibilitatea, memoria, asociaţia ideilor, inteligenţa, voinţa, deprinderile, sentimentele, etc., pe planul observaţiei directe, ca orice 'obiect de ştiinţă naturală, în scopul de a li se descoperi geneza şi legile lor de'producere. Ideile, în înţelesul platonician, precum şi în înţelesul cartesian chiar, sunt treptat părăsite, dar nu şi filosofia care acordă vieţii sufleteşti a omului un interes deasupra materiei. Dimpotrivă, interesul pentru vieaţa sufletească se afirmă contra materialismului mai puternic de cum se afirmase mai înainte. Aşa de puternic, încât la începutul secolului al XVIII-lea, în 1710, filosoful englez George Berkel-ey putea să opună cu succes materialismului o concepţe direct contrară. Susţinea materialismul că singura bază pentru ştiinţă o constitue materia, B e r k e 1 e y susţine din contră că singura realitate, cu o existenţă certă înafară de orice îndoială, este constituită www.digibuc.ro MATERIALISMUL şl PERSONALISMUL IN FILOSOFII-' 7 65 din ‘ reprezentările sensibilităţii omului. Iar pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, un alt filosof englez, Da vid Jfume, aprofundând studiul deprinderilor mintale, ajunge la concluzia că ideile de cauză, precum şi acelea de substanţă, sunt izvorîte din deprinderea pe care o are mintea de a lua succesiunea faptelor drept cauzalitate, iar coexistenţa drept substanţialitate şi că, în consecinţă, materialismul este lipsit de o bază solidă, fie că el este construit pe substanţa materiei, fie că este construit pe determinismul cauzal, fiindcă atât substanţa cât şi cauza sunt simple asociaţii de reprezentări subiective lipsite de o certitudine absolută. De fapt, prin această critică, David Hume indică partea slabă din sistemul cartesian, în care ideeâ de substanţă şi ideea de cauză îşi găseau temeiul în faptul că ele se impuneau minţii omeneşti prin simpla lor evidenţă, ca idei oarecum înnăscute minţii, fără vreo altă justificare ştiinţifică. Vom vedea mai târziu cum filosoful I mm. Kant reuşeşte să înlăture această critică i i a lui David Hume. Filosofii contemporani lui Hume nu depăşeau însă argumentarea lui D e s c a r t e s. Unii dintre aceşti filosofi şi psihologi nu se mărginesc la cercetări teoretice; ei trec şi la aplicaţii practice privitoare la educaţie şi politică. In genere, însă, o accentuare a valorii personalităţii omeneşti nu vine din partea acestor filosofi şi psihologi, ci din partea Bisericii creştine. Credinţa creştină că toţi oamenii fiind fiii lui Dumnezeu aparţin la aceeaşi familie şi că fiecare dintre ei are un suflet nemuritor, întreţine o atmosferă de spiritualitate înălţătoare pentru persoana omenească mai bine decât orice filosofie. De aceea mişcările re- i voluţionare ale popoarelor din Apusul Europei, pentru cucerirea dreptului la egalitate şi libertate, găsiră în credinţa creştină un sprijin mai puternic decât în scrierile filosofilor. In cursul acestei perioade, s’a format convingerea, care mai durează la unii şi astăzi, că democraţia europeană este opera creştinismului. 3 In aceste condiţii, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea bilanţul luptei contra materialismului avea un caracter neho-tărît. De o parte materialismul mândru de cuceririle ştiinţifice pe terenul mecanicei, de altă parte o atmosferă de spi-, www.digibuc.ro 8 c. rAdulescu-motru 66 ritualism creştin si de cercetări ştiinţifice în care licăreau i t it teorii îndrăsneţe, contrare materialismului, dar fără a justifica un sistem de filosofie cu caracter adevărat personalist. Suntem într’o clipă de răgaz în care se pregăteşte producerea unei schimbări totale în gândirea filosofică europeană. 4. Această schimbare totală se produse în urma apariţiei scrierii Critica raţiunii pure a lui I m m. Kant (1781). In ce consistă această schimbare totală ? Nimeni n’a definit-o mai bine decât însuşi Kant. Ea consistă în inversarea direcţiei în- care este de căutat temeiul certitudinii adevărului. Certitudinea adevărului nu se întemeiază pe realitatea obiectului în sine (Das Ding an sich), fiindcă la această realitate a obiectului în sine nu se poate ajunge; ea rămâne în afară de cunoştinţă, ca un numen, ca un necunoscut. Aceea ce se cunoaşte despre un obiect, sunt datele pe care el le provoacă în experienţa simţurilor şi în reprezentările pe care le are despre el inteligenţa. Reprezentările constituesc însă un material inform, dacă formele apriorice ale intuiţiei sensibile şi categoriile inteligenţei nu le-ar da constituţia cerută de ştiinţă. Materialul inform al experienţei este transformat în. material propriu pentru cunoştinţa adevărului prin formele apriorice. Schimbarea produsă de Kant nu se mărgineşte la atât. Dacă s’ar mărgini la atât, ea n’ar fi de loc originală. Alţi filosofi, în special Berkeley şi Leibniz, au întrevăzut-o înaintea lui Kant. Astfel Leibniz, în discuţia avută cu empiriştii din şcoala, lui John Locke, anunţase în mod clar că în constituirea obiectelor intră formele înnăscute ale inteligenţei, alături cu datele simţurilor. De asemenea în timpul scolasticei s’a ventilat deseori teoria formelor înnăscute ale inteligenţei. Originalitatea lui Kant stă, însă, în diferenţierea formelor apriorice şi, apeea ce este încă şi mai important, în verificarea rolului pe care-1 au formele apriorice ale sensibilităţii şi ale inteligenţei în constituirea adevărurilor ştiinţifice, cu deosebire în constituirea adevărurilor din ştiinţele matei t matice. In această verificare consistă adevărata revoluţie pro- www.digibuc.ro f>7 MATERIALISMUL ŞI PERSONALISMUL IN FILOSOElE 9 dusă în gândirea filosofică dela sfârşitul secolului al XVIII-lea. Demonstrarea că raporturile-matematice pe care se întemeiau legile mecanice ale universului nu-şi au certitudinea lor în lumea materială, externă nouă, ci în formele a priori ale sensibilităţii şi ale inteligenţei omeneşti, aceasta a fost contribuţia originală a lui K a n t, în urma căreia opoziţia dintre materialism si idealism a intrat într’o fază nouă. Prin f această contribuţie Kant răspunde criticei lui David Hume şi în acelaşi timp completează pe Descarte's. Ideile de substanţă si cauză nu-si au certitudinea în lumina > » » introspectivă a minţii Omeneşti, ci în întrebuinţarea pe care ele o găsesc în ştiinţă. Dacă adevărurile necesare şi universale ale unei ştiinţe le postulează, atunci prin această întrebuinţare ele îşi dovedesc certitudinea. Prin filosofia lui Kant determinismul universal, pe care se sprijinea materialismul, nu-şi pierde întru nimic certitudinea, el rămâne valabil ca şi mai înainte, temeiul lui însă nu mai este materia, ci formele apriorice ale inteligenţei omeneşti. Formele apriorice suprimă materia, dar lasă neatinsă certitudinea legilor mecanice ale universului. Aceasta este tocmai aceea ce contrazice pe faţă materialismul. De aceea F r. A. L a n g e, cunoscutul istoric al materialismului, s’a crezut îndreptăţit să afirme că apriorismul kantian a dat lovitura de graţie materialismului şi că de aci înainte nu se mai poate vorbi de materialism decât din punct de vedere istoric. F r. A. Lange însă s’a înşelat, cum de altminteri, s’au mai înşelat şi alţii după dânsul vorbind de soarta materialismului. Filosofia lui Kant dă într’adevăr o lovitură materialismului, dar în aceeaşi măsură loveşte si filosofia contrară acestuia. Căci apriorismul kantian nu este câtuşi de puţin o confirmare a realităţii sufletului în sine, cum s’ar părea, ci el se ridică deasupra sufletului, cum se ridică şi deasupra materiei, punându-le pe amândouă pe acelaşi plan. Un fapt sufletesc, ca să devină obiect de ştiinţă, trebue să îmbrace formele apriorice, întocmai ca şi orice alt fapt din lumea materială; un avantaj special 'pentru el, fiindcă este sufletesc, nu există. Dacă ar exista, atunci faptele sufleteşti s’ar bucura de legi ştiinţifice certe, înaintea faptelor materiale; www.digibuc.ro 16 C. RĂDULESCU-MOTRU 68 tocmai acesta însă nu e cazul lor. Faptele sufleteşti dimpotrivă sunt desavantajate faţă de cele materiale, fiindcă lor le lipseşte intuiţia apriorică a spaţiului, pe care o au faptele materiale. De aceea, până acum ele n’au ajuns să constitue o ştiinţă exactă a Psihologiei, la nivel egal cu ştiinţele fizico'-chimice. Formele apriorice nu trebuesc confundate cu ideile înnăscute din filosofia lui Descartes, nici cu ideile.din filosofîa lui Plato. -Ideile înnăscute din filosofia lui Descartes îsi au existenta confirmată de conştiinţa subiectivă * » t i individuală, iar ideile lui Plato îşi au existenţa postulată prin dialectica raţiunii într’o lume transcendentă, pe când formele apriorice din filosofia lui K a n t sunt numai transcendentale; au o existenţă confirmată de sistematizarea adevărurilor ştiinţifice, sistematizare care constitue un fel de conştiinţă obiectivă în genere — « Bewusstsein iiberhaupt » — deosebită de cea subiectivă individuală, precum şi de lumea transcendentă a ideilor în înţelesul dat de Plato. Formele apriori sunt în conştiinţă înaintea orişicărei experienţe, dar intră în funcţie numai deodată cu experienţa, dând acesteia ordinea obiectivă care stă la baza sistematizării ştiinţifice. j » Cu alte cuvinte, putem zice: Kant consideră sistemele filosofice anterioare lui ca fiind edificate pe o judecată prea puţin critică, sau ca tiind dogmatice după propria sa expresie, fiindcă ele au luat datele culese din experienţa simţurilor, sau venite prin raţionament, drept adevăruri, fără să examineze în mod critic în ce condiţii simţurile şi inteligenţa sunt chemate să colaboreze la descoperirea adevărului. Ele nu şi-au dat seama înainte de toate de limitele facultăţii de cunoaştere. Au făcut afirmări asupra realităţii în sine, pe când cunoaşterea omenească este limitată la datele subiective ale j sensibilităţii. Ce ar fi trebuit să facă filosofii de până aci ? Ar fi trebuit să înceapă prin a-şi verifica metoda de lucru; şi în acest scop să culeagă din experienţă şi raţionament numai aceea ce împlineşte condiţiile unei obiectivităţi ştiinţifice, aşa cum fac oamenii de ştiinţă în domeniul Matematicei. De ce în domeniul Matematicei ? Fiindcă, după Kant, în fiecare ştiinţă nu este ştiinţă cu adevărat decât atât, cât este în ea Mate-. www.digibuc.ro MATERIALISMUL SI PERSONALISMUL IN FILOSOFIE II 69 matică. Explicarea pentru ce K a n t restrânge ştiinţa adevărată numai la Matematică, este uşor de dat. Formele apriorice ale timpului şi spaţiului, precum şi formele apriorice ale inteligenţei şi-au găsit în Matematică numai, o completă verificare. Critica raţiunii pure nu reprezintă întreaga filosofie a lui K a n t. Inafară de această scriere, Imm. Kant are multe* alte scrieri, poate tot de aceeaşi valoare, care sunt concepute în direcţii ceva deosebite de aceea a Criticei raţiunii pure. Aceea care a influenţat însă mai mult mişcarea filosofică 1 > europeană din secolul al XlX-lea este Critica raţiunii pure. Succesul extraordinar al acestei scrieri se explică din faptul că ea răspundea unei cerinţe generale a secolului al XlX-lea. Gândirea filosofică a acestui secol primise dela cele două secole anterioare o moştenire împovărată de o grea sarcină. Ea avea să soluţioneze conflictul dintre tradiţia filosofică si » » > inovaţiile rezultate din cercetări ştiinţifice, fundate pe metodele experimentale. In primul rând, ea trebuia să găsească un răspuns la întrebarea: până unde se întinde domeniul ştiinţei şi de unde începe domeniul credinţei religioase şi al speculaţiunilor metafizice ? Pentru un asemen'ea răspuns era nevoie de un filosof, care, în acelaşi timp, să fie şi un om de ştiinţă recunoscut drept autoritate. Şi acesta a fost Imm. Kant. Aşa se explică succesul scrierii sale, Critica raţiunii pure. 5. Kant n’a aplanat cu desăvârşire conflictul. A avut însă meritul de a fi limpezit în gândirea filosofică răscruciul înaintea căruia ea se găsea. Direcţia ştiinţifică, de o parte, direcţia Metafizicei şi a credinţei religioase de cealaltă parte. Filosofii puteau acum să aleagă într’o mai deplină cunoştinţă de cauză. Teologii şi metafizicienii se şi grăbiră să pună stăpânire pe domeniul rezervat de Kant lucrului în sine, dincolo de limitele stiintei. Insusi K a n t a avut intenţia dela j i > » început, prin limitarea dată ştiinţei, să facă loc credinţei în autonomia persoanei omeneşti; autonomie care nu se putea introduce în determinismul cauzal al naturii şi prin care se completa credinţa creştinismului în originea divină a omului. www.digibuc.ro 12 C. RĂDULESCU-MOTRU 70 Prin autonomie, omul îşi are o deplină libertate pe terenul înfăptuirilor morale, cu toate că pe terenul faptelor materiale el este supus cauzalităţii mecanice. Pe. urmele lui Kant continuă si astăzi o scoală de filosofi moralişti, care ridică persoana omenească pe un plan aproape transcendent, dincolo de orişice verificare ştiinţifică. Alţi filosofi, cu înclinări metafizice, folosiră domeniul inaccesibil ştiinţei pentru a-şi 'construi sisteme îndrăsnete, în care limitarea între stiintă si credinţă făcută de Kant este abandonată si înlocuită cu * s o altă limitare prin care domeniul sciintei este cu totul redus, iar în schimb este peste măsură lărgit domeniul credinţei. In acest scop, unii dintre aceştia au preferit mijloace de cunoaştere cu totul altele înaintea celor obişnuite. Astfel, până de curând în mişcarea filosofică germană s’a vorbit de o cunoaştere simbolică, mai cuprinzătoare decât cea ştiinţifică; aceasta din urmă fiind considerată Ca o cunoaştere de natură minoră. ' Alături de aceşti metafizicieni, trebue să punem şi pe adei filosofi materialişti, care, neţinând seama de Critica raţiunii pure, au continuat să facă din materie o substanţă reală unică pentru toate fenomenele naturii şi care în consecinţă, când era vorba de natura şi rolul omului, repetau naivităţile emise de Lamettrie (1709—1751) în vestita sa scriere Uhomnie machine. Acest fel de materialism metafizic a fost în floare pe la jumătatea secolului al XlX-lea, reprezentat fiind prin L. B u e c h n e r şi J. M o 1 e s c h o 11, dar de atunci în mare scădere, mai ales în urma nouălor descoperiri ştiinţifice referitoare la materie. In 1895, W. O s t w a 1 d, autorul mai multor scrieri prin care s’a popularizat concepţia energiei ca bază a determinismului cauzal, în locul greşitei concepţii a materiei ca substanţă, a putut să anunţe definitiva înfrângere a acestui materialism. Paralel cu aceste direcţii, unele pornite din preocupări morale, altele din dorinţa de originalitate şi altele în sfârşit poate din simplă inerţie, căci inerţia joacă un rol destul de mare în mişcarea filosofică întocmai ca si în toate mişcările f > » din natură, încă din prima jumătate a secolului.al XlX-lea, constatăm o direcţie nouă, în care aplanarea diferendelor www.digibuc.ro 7i MATERIALISMUL ŞI PERSONALISMUL IN FILOSOPIE 13 dintre sistemele filosofice este făcută cu ajutorul argumentelor împrumutate din operele de ştiinţă. Timidă la început, această direcţie devine destul de îndrăsneaţă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pentru a sfârşi prin a fi complet victorioasă în zilele noastre. Cu această direcţie intrăm în a treia şi ultima fază a opoziţiei dintre materialism şi sistemele adverse lui. 6. In această ultimă fază, ştiinţa joacă, într’o bună măsură, rolul de arbitru în disputele dintre filosofi. Filosofii îşi fundează sistemele pe argumentele împrumutate din ştiinţă. Aceasta nu însemnează însă că rolul filosofului se reduqe la acela de a rezuma rezultatele diferitelor cercetări ştiinţifice, aşa după cum s’ar părea că înţeleg aceia care confundă filo-sofia cu Enciclopedia ştiinţelor. Cu toată obligaţia de a se sefvi de rezultatele cercetărilor ştiinţifice, rolul filosofului rămâne destul de important. Filosoful, prin originalitatea lui, trebue să completeze şi să pună o unitate între datele ştiinţei. Căci cercetările ştiinţifice se fac pe specialităţi şi cu o deplină libertate de direcţie. Biologul şi psihologul se servesc de principiul finalităţii, fiindcă organismele care constituesc obiectul lor'de cercetare implică o finalitate, pe care n’o implică însă fenomenele pe care le studiază mecanicul. Istoricul şi sociologul au nevoie de ipoteze de natură diferită de cum are chimistul. Intre diferitele specialităţi sunt, apoi, goluri pe care le împlinesc aşa numitele ştiinţe marginale care, pentru a-şi fixa obiectul şi metoda, au nevoie de a fi dirijate. Rolul filosofului este de a interveni în toate aceste cazuri, pentru a produce o completare şi unificare, fără de care nu numai că n’ar fi mulţumită conştiinţa omenească, dar nici progresul ştiinţei nu s’ar putea realiza. împlinirea acestui rol dă loc la diferenţieri între sistemele filosofice. Aşa a fost în trecut, si asa va fi si în viitor. De aceea, deşi filosofii din secolul nostru se bazează pe rezultatele cercetărilor ştiinţifice, totuşi opoziţia dintre diferitele ei sisteme are raţiune de a subsista mai departe; atât timp cel puţin, până ce ştiinţa va fi una şi aceeaşi pe deplin unificată şi completă. www.digibuc.ro H c. rAdulescu-motru 72 Aşa se explică pentru ce vechea opoziţie dintre materialism şi idealism, spiritualism, sau cu un nume: personalism, va continua si în faza cea nouă în care am intrat. » ţ In această ultimă fază, materialismul pierde caracterul de filosofie substanţialistă, pe care-1 avusese la D e m o c r i t şi, în concordanţă cu nouăle concepţii ştiinţifice, adoptă postulatul energetic pentru explicarea fenomenelor naturii, atât a celor materiale, cât si a celor sufleteşti. Foarte rar se mai găsesc materialişti care persistă în postulatul materiei ca un substrat substanţial, unic şi etern. Dar şi după adoptarea postulatului energetic, problema cea mare pentru materialism rămâne, ca şi mai înainte, explicarea vieţii şi cu deosebire a vieţii sufleteşti pe baza legilor de cauzalitate mecanică. Vieaţa presupune finalitate, pe când cauzalitatea mecanică presupune raporturi de echivalenţă între cauză şi efect. Pentru a fi consecvent cu sine, materialistul trebue să ajungă la concluzia că omul este un produs al mediului material şi că rolul său, chiar dacă este constatat de fapt, se arată ca fiind determinat de factori materiali. Omul, după el, nu are rolul cerut de vocaţia sa, ci el are rolul la care este împins de forţele oarbe ale mediului său. Omul mare nu creează prin vocaţia sa cursul vieţii istorice, ci cursul vieţii istorice creează pe omul mare, căci, la urma urmelor, tot omul ar fi un anonim fără personalitate. Admiţând totuşi că omul este o simplă maşină împinsă la o vieaţă sufletească prin factori materiali, rămâne de explicat cum operează factorii materiali pentru a da la lumină acel « ce » cu totul nou şi chiar străin de propria lor natură. Pentru a avea o asemenea explicare, ştiinţa timpului nu-i poate veni în ajutor materialismului. Ştiinţa n’a ajuns încă să explice misterul originii vieţii pe pământ. In lipsa unei teorii ştiinţifice, unii materialişti au recurs la o teorie împrumutată dela filosoful G. W. F r. H e g e 1, filosof foarte popular dela începutul secolului trecut, o teorie de care acesta se servea pentru a explica progresul pe care îl face gândirea prin determinarea noţiunilor abstracte. Ce cuprinde această teorie ? Cum se ştie din logică: orice determinare duce la negaţie. Omnis determinatio negatio. Determinarea unei no- www.digibuc.ro 73 MATERI \LISMUL ŞI PERSONALISMUL IN I'ILOSOKIE 15 ţiuni duce la o noţiune opusă. Una este teza şi cealaltă este antiteza. Cum determinarea s’a făcut în cadrul unei unităţi de clasă, teza şi antiteza reunite dau o sinteză. Sinteza la rândul ei poate fi luată ca teză, şi din nou prin determinare opusă unei antiteze, din care poate să rezulte iarăşi o nouă sinteză. Şi aşa la infinit, H e g e 1 a numit acest proces al gândirii metoda dialectică şi a aplicat-o pentru a explica evoluţia sistemelor filosofice. Unii reprezentanţi ai materialismului din dfe în ce mai numeroşi au aplicat-o la vieaţa socială şi economică. In loc de a opera cu noţiuni abstracte, cum opera H e g e 1, ei operează cu clase sociale şi cu tot felul de factori materiali. Metoda fiind găsită potrivită pentru revendicări dc drepturi politice, a fost repede adoptată de partidele politice revoluţionare şi în consecinţă este astăzi foarte răspândită. Dar cum a fost la Hegel o metodă de justificare a speculaţiilor subiective, iar nu o metodă de descoperire a adevărului, aşa a continuat ea să fie şi sub forma în care o aplică materialiştii. Prin dialectică, începând dela Plato, nu s’a descoperit niciun adevăr nou, în schimb s’au justificaţ multe ipoteze astăzi uitate: ale lui PI e g e 1 în primul rând. Orice ideal politic sau social se poate justifica prin metoda dialectică, deoarece orice ideal este un proiect de viitor şi deci un proces ce se poate descompune în teze şi antiteze alese după voia fiecăruia. Metoda dialectică aparţine Logicei sentimentelor sau a dorinţelor, iar nu logicei pe baza căreia se urmăreşte progresul ştiinţei, 7. Sistemele adverse materialismului au avut o desvol-tare separată de politică şi s’au ţinut într’un contact direct cu progresele ştiinţei. Dar tocmai din cauză că s’au ţinut în contact direct cu ştiinţa, au trecut prin transformări profunde, în comparaţie cu materialismul. Deosebirea aceasta este uşor de explicat. In cursul secolului trecut, ştiinţele fizico-mecanice, pe ale căror generalizări se întemeia materialismul, n’au suferit mari transformări, ci ele şi-au continuat direcţia începută din secolele trecute, pe când ştiinţele pe ale căror generalizări se întemeiază personalismul, au trecut prin asemenea transformări. S’ar putea zice chiar, că www.digibuc.ro >6 C. RADULESCU-MOTRU 74 ştiinţele pe care se întemeiază personalismul abia în secolul nostru şi-au găsit calea de urmat. Astfel este cazul Antropologiei, al Psihologiei, al Sociologiei şi al tuturor ştiinţelor în genere care au de obiect vieaţa sufletească. Antropologia consista, înainte de secolul al XlX-lea în simple povestiri, şi adesea povestiri anecdotice despre diferitele tipuri 3e oameni; psihologia consista în studiul funcţiunilor luate în mod separat, încă şi acest studiu făcut în bună parte pe baza metodei.introspective, iar ştiinţele istorice erau încă la începutul începutului lor. Toate aceste ştiinţe, dimpreună cu cercetările anexe lor, dobândesc în cursul secolului al XlX-lea o altă înfăţişare. împrumutând metodele de cercetare, verificate de ştiinţele fizico-matematice, ele câştigă dreptul de a fi puse în rândul ştiinţelor pozitive. Reprezentanţii lor se ridică uneori la pretenţia de a numi secolul al XlX-lea după denumirea ştiinţei lor: secolul psihologiei; secolul ştiinţelor istorice şi al sociologiei. Vechiul adversar al materialismului nu putea rămânea astfel neschimbat fată cu desvoltarea luată de ştiinţele lui consti- * i * tutive. El a fost obligat să-şi lărgească temelia. Din timpul lui Plato se menţinuse pe temelia funcţiunilor de cunoaştere, care se reduceau, pentru Plato, la raţiune. Descartes le-a sporit numărul, adăugând simţirea eului cugetător. Alţi filosofi după el au adăugat, rând pe rând: sensaţiile, memoria, asociaţiile de idei, bunul simţ, etc., fără însă să insiste în deajuns asupra faptului că toate aceste funcţii fac parte din întregul personalităţii omeneşti. Treptat, însă, în decursul secolului al XlX-lea, această omisiune a fost înlăturată. Dela jumătatea acestui secol ;_înainte, adversarii materialismului nu se mai folosiră contra acestuia de argumente deduse din natura si rolul funcţiunilor sufleteşti luate în mod izolat, ci de argumente sprijinite pe natura şi rolul personalităţii omeneşti luate în întregime. Idealismul şi spiritualismul, care-şi aflau până aci argumentele în natura şi rolul funcţiunilor de cunoaştere, prin înlocuirea acestor funcţiuni cu personalitatea întreagă, sunt îndreptăţite acum să schimbe denumirea lor cu aceea de personalism. Denumirea de personalism a şi devenit frecventă deodată cu răspândirea filosofiei pragma- www.digibuc.ro 75 ^_______MATERIALISMUL Şl PERSONALISMUL IN FILOSOF1E__________17 tiste americane. In definitiv, denumirea este indiferentă, din momentul ce se înţelege în mod lămurit aceea ce ea cuprinde. Personalitatea, oferind ştiinţei un câmp de cercetare cu mult mai întins şi mai variat, în comparaţie cu acela pe care-1 ofereau funcţiunile sufleteşti luate izolat, dă posibilitatea personalismului să găsească uşor o punte de trecere între fenomenele naturii materiale si fenomenele sufleteşti. Căci în > > noţiunea de persoană se înglobează, pe lângă funcţiunile sufleteşti ale omului individual, întregul complex de raporturi pe care le are individul cu mediul său de vieaţă: raporturi geografice, economice, sociale, culturale, morale şi religioase. Pentru sarcina impusă filosofului, de a unifica datele diferitelor ştiinţe speciale, personalismul dispune de mijloace cu mult mai eficace de cum dispuneau sistemele filosofice care l-au precedat. Prin aşezarea noţiunii de personalitate la baza sistemelor opuse materialismului, se dă apoi acestor sisteme avantajul de a intra în strânsă legătură cu sistemele de morală filosofică întemeiate pe principiul autonomiei înfăptuirilor morale omeneşti. Inălţătoarea maximă pusă de K a n t drept normă conduitei omului: nu face din persoana semenului tău un mijloc, ci respect-o totdeauna ca un scop, — îşi află acum în personalism un înţeles cu mult mai adânc, de cum îl avea în sistemele anterioare acestuia. De asemeni: demnitatea persoanei, respectul pentru vocaţia persoanei, decurg ca simple consecinţe din lărgirea temeliei pe care este aşezată filosofia personalistă. Dar consecinţa cea mai importantă, care decurge din aşezarea noţiunii de personalitate la baza sistemelor adverse materialismului, este întărirea legăturii dintre desvoltarea personalismului si noua orientare luată de stiintă în ultima jumătate a secolului trecut, orientare continuată până astăzi. In noua sa orientare, ştiinţa îşi restrânge din ce în ce mai mult cercetările teoretice, înmulţind în schimb aplicaţiile ei practice. Această nouă orientare concordă minunat cu filosofia personalistă^ Ştiinţa teoretică presupune pe om ca o fiinţă contemplativă; fiinţă care ar putea să şi lipsească din univers, fără ca universul să-şi schimbe întru câtva mersul, pe când ştiinţa aplicată presupune pe om ca fiinţă activă, 6 A, R.— Memoriile Steţiunii Luetate. Seria III. Tom. XVI. www.digibuc.ro i8 C. RĂDULESCU-MOTRU 76 creator şi transformator de energie, adică tocmai aceea ce intră în perspectiva personalismului. încă dela introducerea metodelor experimentale în ştiinţă, personalismul dobândise condiţii favorabile pentru răspândirea lui în lumea intelectualilor europeni. Extensiunea aplicaţiilor practice a sporit şi mai mult aceste condiţii. Apărut mai întâi în America de Nord sub denumirea de filosofie pragmatistă, personalismul cuceri în câţiva ani adesiunea unui mare număr de filosofi şi oameni de ştiinţă din Europa. Scrierile filosofilor pragma-tişti americani: William James şi John Dewey fură traduse în toate limbile europene, recrutând peste tot aderenţi, mai ales în lumea educatorilor. In acelaşi timp, sistematizări filosofice analoage pragmatismului se produseră în diferite ţări europene: aceea a lui H. B e r g s o n în Franţa; a lui E. C. S. Schiller în Anglia; a lui Ernst Mach, Fr. W. Nietzsche si alţi mulţi în Germania, precum şi a altora în diferite centre europene de cultură. In ce consistă originalitatea pragmatismului ? Ea consistă în ridicarea experimentării omeneşti la rolul de factor hotă-rîtor în mersul civilizaţiei. Experimentând, omul se intercalează în ordinea de succesiune a fenomenelor naturii cu scopul de a cunoaşte şi de a dirija aceste fenomene. Experimentând, el ajunge să verifice repetarea constantă a raporturilor de succesiune dintre fenomene si să stabilească astfel adevăru- > rile pe care-şi va întemeia prevederea; experimentând, el reuşeşte să inventeze instrumentele prin care-şi creează un mecliu propriu sieşi; mediu în care se desvoltă apoi vieaţa istorică a omenirii. Henri Bergson ajunge în această privinţă foarte departe. Ultimele concluzii ale filosof iei sale pragmatiste înglobează printre instrumentele de care se serveşte omul, pentru a-şi aservi natura, chiar legile mecanice ale materiei. Prin structura inteligenţei sale, zice dânsul, omul ajunge la definiţia materiei şi a legilor sale. Nu este dar materia realitatea care produce pe om, ci omul prin mijlocirea inteligenţei sale creează materia. Iar W. James crede că lumea în întregimea sa este o simplă construcţie făurită din datele experienţei omeneşti, şi care poate fi gchjmbată după felurimea acestor date experimentale. Cu ajtş www.digibuc.ro 77 MATERIALISMUL ŞI PERSONALISMUL IN FILOSOF1E 19 cuvinte, pragmatismul este glorificarea omului- ca fiinţă înfăptuitoare. înarmat cu instrumentele inventate prin mijlocirea propriului său geniu, omul poate dirija după voie forţele naturii ca un adevărat stăpân al pământului pe care locueste. » Pragmatismul a primit denumiri diferite în unele ţări, după cum el a fost interpretat ca o justificare a importanţei pe care o au, în progresul civilizaţiei, instrumentele sau factorul uman. Astfel el este cunoscut şi sub denumirea de instrumentalism şi de umanism. El a fost interpretat chiar ca o justificare a metapsihismului, o filosofie de caracter mistic, care consideră personalitatea omului ca o energie care supravieţueşte morţii. Toate aceste denumiri diferite, precum şi exageraţia metapsihismului, dovedesc marea răspândire de care filosofia personalismului se bucură astăzi. Putem, din această răspândire a personalismului, conchide că materialismul este învins şi că personalismul este victorios ? Aceasta ar fi o greşeală. Nici materialismul, nici personalismul n’au ajuns la ultima lor sistematizare. Materialismul, cu deosebire. Situaţia acestuia este astăzi în gândirea filosofică cu mult mai puţin solidă de cum era în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi chiar de cum era în timpul lui D e m o c r i t. Dar nu din cauză lipsei de argumente în care el s’ar fi găsind, ci din cauză că argumentele lui cele mai puternice sunt desconsiderate şi înlocuite cu altele care convin metodei dialectice; metodă pe care reprezentanţii lui au adoptat-o sub presiunea intereselor politice. Metoda dialectică a făcut din materialism un materialism dialectic, care în fond este un materialism speculativ metafizic. Această metodă a înstrăinat filosofia materialistă de adevăratele metode ştiinţifice. Ea a făcut pe materialişti să părăsească terenurile ştiinţifice de cercetare: al Antropologiei, al Biologiei, al Psihologiei şi al Istoriei culturii omeneşti, pe ale căror rezultate el ar fi găsit o bază mai solidă, de cum a găsit pe terenul luptei dintre clasele sociale şi al altor entităţi economice şi politice. Metoda dialectică a pus astfel mişcarea filosofiei materialiste în întârziere. Dar ea poate reveni din nou în ritmul (• www.digibuc.ro 20 C. RĂDULESCU-MOTRU 78 vremii, de îndată ce va lua contact cu metodele ştiinţifice. Şi aceasta nu ar fi un lucru prea greu. Pe terenul''de cercetare al ştiinţelor bio-psihologice, sunt astăzi destui oameni de ştiinţă care continuă în direcţia materialismului. Este drept că ei n’au reuşit să explice originile materiale ale vieţii; au reuşit totuşi a ţinea în frâu speculaţiile vitaliste şi psihoide ale unor personalişti extremişti. In explicafea reflexelor şi inconştientului psihologic, teoriile lor mecaniciste sunt oarecum pe picior de egalitate cu acelea susţinute de filosofii adverşi materialismului. Chimia biologică, Neurologia, Endocrinologia, Biotipologia, Geopsihologia, Psihologia animalelor şi Psihiatria, într’o mare măsură folosesc teorii materialiste. In vieaţa practică, de asemeni alături de entuziasmul pe care-1 deşteaptă înfăptuirile grandioase ale personalităţii omeneşti în industrie, stiintă si artă, întâlnim foarte des decepţiile provocate de incapacitatea omului de a se descătuşa din robia în care-1 ţin inclinările trupeşti. Prin urmare materialismul nu este scos din circulaţie prin progresele ştiinţei, aşa după cum au crezut altădată F r. A. L a n g e şi W. O s t w a 1 d, ci este numai rătăcit; el poate reveni în circulaţie de îndată ce va fi completat şi verificat prin rezultatele obţinute de viitoarele cercetări ştiinţifice. Intr’o dependenţă analogă stă de altminteri şi personalismul. Nici el nu este ajuns la o sistematizare definitivă. Multe din afirmaţiile lui au încă nevoie de verificarea stiintei. Rolul * i » persoanei omeneşti în mijlocul naturii nu se poate concepe ca fiind realizat prin lupta omului contra naturii, ci prin o corelaţie strânsă între om şi natură. O definiţie perfect ştiinţifică a acestei corelaţii lipseşte. De asemeni nu se poate vorbi de autonomia morală şi de vocaţie, fără a se presupune o finalitate a naturii prin care să se mijlocească perfecţionarea persoanei omeneşti. La o sistematizare definitivă, atât materialismul cât şi personalismul nu pot ajunge decât ţinând seamă de verificarea pe care le-o aduce ştiinţa. Verificarea însă nu poate fi favorabilă ambelor filosofii. Ele fiind opuse, una dintre ele trebue să fie sacrificată. La capătul progresului ştiinţei, va trebui să ne aflăm înaintea unui monism ştiinţific, menit să i % 7 www.digibuc.ro 79 MATERIALISMUL ŞI PERSONALISMUL IN FILOSOFIE 21 înlocuiască dualismul filosofic de până aci, dintre materialism şi personalism. Materialismul şi personalismul, cunoscute din istoria filosofiei ne ţin într’o veşnică alternativă. Sau admitem, cu materialismul, că materia constitue realitatea fundamentală a naturii şi atunci trebue să considerăm existenţa şi destinul persoanei omeneşti că un produs al evoluţiei materiei, sau admitem, cu personalismul, 'că persoana omului constitue prin existenţa şi destinul ei o realitate cu mult mai bogată şi mai adâncă decât aceea a materiei şi atunci trebue să considerăm -că evoluţia materiei este condiţionată de finalitatea persoanei omeneşti. La capătul progresului ştiinţific vom avea soluţionarea acestei alternative. Câtă vreme va trece însă până ce ştiinţa va atinge acest capăt al progresului ? Ernest Renan, pe la jumătatea secolului trecut, in scrierea sa L’avenir de la Science, a făcut profeţia că într’un viitor foarte apropiat progresele ştiinţei vor schimba definitiv gândirea europeană şi odată cu ea şi civilizaţia lumii. Iată că s’a scurs de atunci un secol şi totuşi gândirea europeană nu s’a schimbat într’un mod definitiv. De aceea este prudent să nu facem profeţii. Aceea ce noi putem însă afirma, cu toată convingerea, este că mişcarea filosofică va da la lumină opere filosofice viabile numai pe măsură ce ea va ţinea seama de adevărurile obţinute şi verificate prin metode cu adevărat ştiinţifice. t i www.digibuc.ro TOMUL X (1940—41): 1. NICHIFOR CRAINIC. «Anul 1840*...................... . . . a. G. OPRESCU. Carol Popp de Szathmary, desiijafor (1,811—j 888) . 3. ŞT. CIOBANU. începuturile scrisului în limba românească . . . 4. MIHA1L DRAGOMIRESCU. Eminescu — poet universal .... TOMUL XI (1041—42): 1. ARTUR GORO\ EI. Şerpele de casă ........................... а. I. PETROVICI. La centenarul morţii lui Herbart............ 3. N. CARTOJAN. Mihail Kogălniceanu. Activitatea literară .... 4. ARTUR GOROVEI. Popoarele balcanice în folklorul românesc . . 5. MIHAIL DRAG OMIRESCU. Caragiale în poezia lumii........... б. ARTUR GOROVEI. Legenda arborilor îmbrăţişaţi.............. 7. IORGU IORDAN. O disciplină lingvistică nouă: Fonologia .... 8. C. TAGLIAVINI. O psaltire românească necunoscută din 1748 . TOMURTLE XII—XIII (1942—43, 1943—44): x. MIHAIL DRAGOMIRESCU. Vasile Alecsandri în poezia universală. 3. G. RĂDULESCU-MOTRU. Din autobiografia lui Eufrosin Poteca . 1. TH. SIMENSCHY. Limba hitită şi rolul ei în gramatica comparată . 3. C. RĂDULESCU-MOTRU. Rolul educativ al filosofiei........... 3. G. OPRESCU. Un mare istoric de artă, prieten al Românilor: Henri Focillon.............................................. . 4. CONSTANTIN LACEA. Cetatea de pe Tâmpa de lângă Braşov şi « Cătunul > de subt ea.................................... TOMUL XIV (i 944—45): 1. TUDOR VIANU. Patru decenii dela publicarea primei opere a domnului Mihail Sadoveanu.................................... 3. EMANOIL BUCUŢA. George Vâlsan după zece ani................ 3. BASIL MUNTEANU. Un vizionar al latinităţii................. TOMUL XV (194S—46): 1. C. RĂDULESCU-MOTRU. Morala personalismului energetic . . 3. TH. CAPI DAN. Numele geografice din România fi Dicţionarul Toponimic român................................................. 3. G. OPRESCU. Grigorescu şi Franţa........................... TOMUL XVI (1946—47): 1. I, JALEA. Priviri generale asupra creaţiei de artă în sculptură . . 3. I. PETROVICI. Un prieten al României: Filosoful Leon Brunschvicg. 3, I. PETROVICI. în jutul unui aforism al lui Titu Maiorescu . . . 4. C. RĂDULESCU-MOTRU. Materialismul şi personalismul în filosofii TOMUL XVII (1947—48): 1. G. OPRESCU. I. Georgescu................................... www.digibuc.ro e. is.sie.